ACAtfEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE VOL. III K-P EDITURA POLITICĂ BUCUREŞTI 19 6 5 I --i 23Go I COMITETUL PRINCIPAL DE REDACŢIE Preşedinte : acad. Athanase joja. Membri : prof. univ. George Bărănescu, membru corespondent al Academiei R.P.R. ; acad. Mihai Beniuc ; acad. Elie Carafoli ; Şerban Cioculescu, membru corespondent al Academiei R.P.R. ; prof. «mV. Florin Cio-răscu, membru corespondent al Academiei R.P.R.; Constantin Daicoviciu ; pro/, univ. Virgil Ianovici, membru corespondent al Academiei R.P.R. ; prof. univ. Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei R.P.R. ; acad. Gheorghe Io-nescu-Şişeşti ; acad. Iorgu Iordan ; conf. univ. George Ivaşcu ; prof. univ. Dimitrie Macrea (coordonator principal), membru corespondent al Academiei R.P.R. ; acad. Vasile Malinschi ; acad. Ştefan Milcu ; acad. Grigore Moisil ; acad. Ilie Murgulescu ; acad. George Oprescu ; acad. Andrei Oţetea ; acad. Emil Pop ; prof. univ. Călin Popovici ; acad. | Mihail Halea j ; acad. Remus Răduleţ ; prof. univ. ing. Valter Roman ; prof. univ. Alexandru Roşca, membru corespondent al Academiei R.P.R. ; general de armata Iacob Teclu ; acad. Şerban Ţiţeica ; acad. Nicolae Teo-dorescu ; Gheorghe Vasilich^; aaad. [ Tudor Vianu [ %»%% >»»>. k [ca], a treisprezecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea a foarte puţine cuvinte (toate împrumutate din alte limbi); sunetele notate prin această literă, şi anume: a) consoana ocluzivă palatală surdă (cu aceeaşi valoare ca grupul de litere ch) înainte de e şi i; b) consoana ocluzivă velară sur-dă (cu aceeaşi valoare ca li-tera c) în alte poziţii. °K (FIZ.), simbol pentru grad K e 1 v i n. Kaaba (în arabă „zar, cub“), templu de formă cubică din oraşul Mecca (Arabia Saudită). în zidul ei răsăritean e fixată aşa-numita „piatră neagră", de origine, probabil, meteoritică. Adorarea fetişistă a K. a fost preluată de mahomedani de la hani/i, primii monoteişti arabi. Kaani (pseudonimul lui Ha-biballah Farisi (1807-1854), poet de curte persan. A scris k a s i d e, versuri erotice şi religioase, precum şi versuri satirice, în care mînuieşte cu mult umor autoironia. în „Cartea unui rătăcit** (1836), parodiind celebra operă „Golestan" a lui Saadi, K. critică aspecte ale societăţii din vremea sa. Kabalevski, Dmitri Boriso-viei (n. 1904), compozitor sovietic, muzicolog, pianist şi dirijor. Artist al poporului din U.R.S.S. A fost elevul lui Measkovski. Creaţia sa, legată de tradiţia muzicii clasice ruse, de intonaţiile cîntecului popular, reflectă sentimente inspirate de viaţa nouă a patriei sale. A scris opere („Colas Breugnon“, „Nikita Verşinin“, „Familia lui Taras“), opereta „Primăvara cîntă“, balete, sim- fonii, un recviem, concerte pentru diferite instrumente, muzică pentru film etc. Laureat al Premiului de stat al u.r.s.s. kabili, numele unei părţi a populaţiei berbere din regiunile muntoase ale Algeriei, care trăieşte la est de oraşul Alger şi la sud-est de oraşul Constantine. Kabir (c. 1440—1518), poet indian, reprezentant al mişcării religioase bhakti. A fost de profesiune ţesător. K. a atacat atît clerul musulman cît şi pe cel hindus, propovăduind o credinţă unică, eliberată de ritualuri. Este autorul unor imnuri religioase cuprinse în cartea sfîntă a sikhilor „Anti-granth" şi al unor poeme scurte, adunate într-un volum în 1570. Kabul» capitala Afganistanului. 400 000 loc. (1960), cu suburbiile. Este situat în regiu- nea muntoasă aridă din nord-estul ţării, într-o oază pe rîul cu acelaşi nume, la răscrucea drumurilor de caravane şi a şoselelor spre U.R.S.S., Iran şi India. întreprinderi textile, de confecţii, de pielărie, de reparaţii mecanice şi de prelucrare a metalelor, de materiale de construcţii şi alimentare. Centru comercial important (mătăsuri, stofe, piei de caracul, fructe). Aeroport internaţional. Universitate, academie. Kabul, afluent al Indului, cu o lungime de 460 km. Izvorăşte din munţii Koh-i-Baba, drenează partea de nord-est a Afganistanului, apoi trece în Pakistan. Este utilizat pentru irigaţii. Navigabil pe 120 km. Kacealov, Vasili Ivanovici (î 875— 1948), actor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A jucat la Teatrul de artă din Moscova. Stilul său s-a dis- KÂDÂR 8 KALAHARI tins prin nota cerebrală a interpretării şi prin adîncime psihologică. A creat roluri în piese de Cehov, Gorki, Ibsen ş.a. Laureat al Premiului de stat al U R S S Kâdâr , Jânos (n. 1912), prim-secretar al Comitetului Kadar Janos Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi membru al Biroului Politic al C.C. (din 1957). Preşedinte al Guvernului revoluţionar muncitoresc -ţărănesc ungar (1956—1958 şi din 1961). Membru al Partidului Comunist din Ungaria (din 1932). în 1942 a fost ales membru al C.C., iar în 1943 secretar al C.C. al P.C. din Ungaria, în anii 1946-- 1951 a îndeplinit diferite munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat. în 1951 a fost arestat pe baza unor acuzaţii false. Reabilitat în 1954, a fost ales, în 1956, membru al Biroului Politic şi secretar al C.C. al partidului. Kadievka, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană, important centru al industriei grele din Donbass. 192 000 loc. (1962). Uzine cocsochimice, chimice, metalurgice, de înnobilare a cărbunelui, constructoare de maşini. în împrejurimile oraşului se află numeroase mine de cărbuni. Kafka, Franz (1883— 1924), scriitor ceh de limbă germană. A trăit în Austria. Concepţia sa despre viaţă, influenţată de existenţialism, îşi găseşte expresia într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprareal ism se îmbină cu elemente de expresionism. Ex-primînd protestul solitar împotriva strivirii personalităţii de către forţele oarbe ale societăţii capitaliste, K. înfăţişează soarta fără perspectivă a omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de nelinişte şi resemnare, din care răzbate uneori aspiraţia spre valori umaniste. Romanele şi nuvelele sale exprimă fie sentimentul tragic, împins la paroxism, al omului simplu, expus presiunii distructive a monstruosului a-parat de stat birocratic („Procesul", 1925; „Colonia penitenciară", 1919), fie imposibilitatea omului de rînd de a descifra sensul existenţei sale civice („Castelul“, 1926), fie dezumanizarea sa şi a relaţiilor sale familiale („Metamorfoza", 1916). Impresia de coşmar şi tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui K., sînt sugerate prin suprapunerea realului cu fantasticul, a logicului cu absurdul, prin amestecul de analiză lucidă, realistă a ambianţei cotidiene şi a psihologiei eroilor cu întîmplări ciudate, ireale. Mesajul operelor sale, adeseori înceţoşat şi abstract, este exprimat într-o formă parabolică. F. Kafka Viziunea creaţiei lui K. rezultă din trăirea pînă la obsesie a inumanităţii unei lumi al cărei mecanism obiectiv nu-1 poate înţelege. K. a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii burgheze contemporane. Kaifîn, oraş în estul R.P. Chineze, în provincia Henan, pe valea fluviului Huanhe. 400 000 Ioc. (1959). Industrie constructoare de maşini, chimică, alimentară (morărit, uleiuri vegetale) şi textilă (ţesături din mătase naturală). kainit (MINER.), mineral compus din clorură de potasiu şi sulfat de magneziu hidratat; este frecvent în zăcămintele de săruri de potasiu şi magneziu, în mod obişnuit se formează ca mineral secundar. Este uşor solubil. în R.P.R. s-a descoperit de curînd la Gălean şi Tg.-Ocna (reg. Bacău). Kainz [cainţ], Joseph (1858 — 1910), actor austriac. în interpretarea rolurilor sale a îmbinat tradiţia romantică cu inovaţiile verismului. A jucat la Deutsches Theater din Berlin şi la Burgtheater din Viena. A interpretat roluri din dramele lui Schiller, Kleist, Shakespeare, Goethe ş.a. kaiser / căizerj (din lat. caesar „împărat"), denumire a împăraţilor „Sfîntului imperiu roman de naţiune germană" şi apoi a împăraţilor Germaniei. Ultimul k.al Germaniei, Wil-helm al II-lea, a fost răsturnat de revoluţia burghezo-demo-cratică din noiembrie 1918. Kaiser[câiz^r], Georg(1878 — 1945), dramaturg german, mai întîi expresionist apoi rea-list-critic, de orientare antimi-litaristă şi antifascistă. In operele sale dramatice, scrise de pe poziţii umanist-burgheze, se reflectă contradicţiile Germaniei capitaliste (piesele „Burghezii din Calais", 1914; „Coralul", 1917; „Gaz", 1918 - 1920.„Alături", 1923; „Soldatul Tanaka", 1940). kakemono» nume dat picturilor japoneze executate în cerneluri de China sau în culori de apă, pe fîşii lungi de mătase sau de hîrtie, montate pe hîrtie groasă. Acestea sînt prinse de vergele cu extremităţi din fii" deş, mărgean, jad sau corn sculptat, în jurul cărora se pot rula, şi se atîrnă pe perete. kala~azâr (MED.), boală parazitară endemică, produsă de Leishmania donovani, protozoar răspîndit in India şi în bazinul mediteranean. Boala se transmite de la cîine la om prin insecta numită flebotom. Kalahari, regiune naturală în partea centrală a Africii de sud, formînd cea mai mare parte a teritoriului Bechuana-landului. Reprezintă o întinsă depresiune mărginită de podişuri, acoperită pe mari suprafeţe cu nisip, care în sud formează cîmpuri de dune. înălţimi cuprinse între 900 şi KALAM 9 KALÎU I 300 m. Climă tropicală continentală, tot mai aridă spre sud. La periferia regiunii curg rîurile Zambezi şi Orange; în interior există o serie de lacuri şi de mlaştini sărate. în nord vegetaţie de savană, în partea centrală de semipustiu (ierburi şi tufişuri xerofile), iar în sud de pustiu. Populaţie rară, formată în special din boşimani şi bakalahari. kalam (în arabă „cuvînt “), sistemul teologic al i s 1 a m u- 1 u i sunnit ortodox, întemeiat de teologul şi filozoful idealist arab Al-Aşari (c. 873—935). Kalatozov, Mihail Konstan-tinovici (n. 1903), regizor sovietic de film („Zboară cocorii marele premiu al Festivalului de la Cannes, 1958). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. „Kalevala" („Ţara lui Ka-leva**), epopee naţională karelo-fină. A fost alcătuită, într-o primă variantă (1835), pe baza unor străvechi cîntece populare, de către folcloristul Elias Lonn-rot (1802—î 884). Epopeea (trad. rom. 1959), împărţită în mai multe cînturi (rune), scoate în evidenţă frumuseţea morală şi patriotismul eroilor săi. E scrisă în versuri octosilabice troheice cu aliteraţii, pline de prospeţime şj de muzicalitate. Kali, divinitate din religia hinduistă, soţia lui Ş i v a, considerată zeiţă a morţii şi a distrugerii. Este venerată îndeosebi în sudul indiei, precum şi în Bengal. K. e reprezentată cu faţa neagră, cu patru braţe şi cu un şirag de cranii la gît. Pînă în sec. al XVIII-lea i se aduceau sacrificii omeneşti. Kaiidasa(c. sec. V), poet şi dramaturg al literaturii clasice indiene. Opera sa, scrisă în limba sanscrită, înfăţişează în mod critic aspecte din viaţa marilor feudali din India. Ea se distinge prin delicateţea analizelor psihologice, prin. lirismul descrierilor şi prin virtuozitatea versificaţiei. K. a scris epopeile „Kumarasambhava “ („Naşterea lui Kumara“) şi „Raghuvamsa** („Povestea neamului Raghu“), poezii lirice, poemul lirico-epic „Meghadu-ta“ („Norul vestitor*4) şi drame, printre care „Sakuntala** (trad. rom. 1897, în versiunea lui G. Coşbuc, uit. trad. rom. Î964). Kalimantan (Borneo), insulă în Arhipelagul Malaez, situată între Marea Chinei de Sud, Marea Sulu, Marea Su-lawesi şi Marea Javei. Suprafaţa: 734 000 km2 (a treia insulă din lume ca mărime). Populaţia: circa 5 000 000 ioc. Cea mai mare parte a insulei aparţine Indoneziei; în partea nordică se află teritoriile Sabah (Borneo de Nord) şi Sarawak din Federaţia Malayezia şi protectoratul britanic Brunei. Zona centrală, muntoasă, a insulei (altitudinea maximă: 4 101 m) este înconjurată de dealuri şi de cîmpii. Climă ecuatorială. Păduri întinse cu lemn de esenţă preţioasă. Bogate zăcăminte de petrol, de cărbuni, de minereuri de fier şi de metale neferoase. în zona litorală se cultivă orez, arbori de cauciuc, de cafea, cocotieri. La Balikpapan (în partea indoneziană a insulei) există o mare rafinărie de petrol. Regiunile interioare ale K. sînt slab populate şi puţin cunoscute. Kalinderu, Nicolaie (1835— 1902), medic român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române. K« a fost unul dintre iniţiatorii cercetării ştiinţifice medicale în România. A publicat lucrări valoroase asupra pleureziei, meningitei tuberculoase, anevris-melor aortei. Lucrările sale asupra leprei au fost mult apreciate în străinătate. Op. pr.: „Memoriu asupra leprei în România" (1889), „Lepra anestezică** (1898), „Lepra în România" (,897K Kalinin, Mihail Ivanovici (1875— 1946), militant de scârnă al Partidului Comunist âl Uniunii Sovietice şi al Statului sovietic. Membru aî P.M.S.D.R. din 1898, a participat activ la revoluţia din 1905, la cea din februarie 1917 şi la Revoluţia din Octombrie 1917. Membru al C.C. al P.C. (b) din Rusia din 1919 şi al Biroului Politic al C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 1926. între 1938 şi 1946a fost preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. K. s-a afirmat ca un eminent pedagog, ocupîndu-se de problemele educaţiei prin muncă, M.I. Kalinin de dezvoltarea învăţămîntului politehnic, a educaţiei fizice şi estetice („Despre educaţia comunistă**, trad. rom.). Kalinin, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, port fluvial pe Volga. 286 000 loc. (1962). Mare centru industrial: construcţii de maşini (vagoane, utilaj industrial, excavatoare, electroaparatură etc.) şi industrie uşoară (prelucrarea bumbacului, a firelor sintetice, tricotaje, pielărie şi încălţăminte). Institut pedagogic şi de medicină. Pînă în 193 î s-a numit Tver. Kaliningrad, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, important port la Marea Baltică. 232 000 loc. (1962). Nod feroviar. Mare centru industrial, cu şantiere navale, uzine constructoare de maşini (vagoane, autocamioane, macarale pentru porturi, utilaj industrial şi pentru flota de pescuit), fabrici de celuloză şi hîrtie, de prelucrare a lemnului, de materiale de construcţie, de conserve de peşte etc. Port comercial şi bază de pescuit. Institut oceanografie şi de economie a pescuitului marin, institut pedagogic. Pînă în 1946 s-a numit Konigs-berg. kalipatron (MINE), element auxiliar al unei măşti pentru protecţia respiraţiei, constînd dintr-o cutie de tablă umplută cu granule de hidroxid de potasiu care absorb bioxidul de carbon şi apa din aerul inspirat de purtătorul măştii. Kalisz [căîiş], oraş în R.P. Polonă, în voievodatul Poznan. 72 400 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, textilă şi^ alimentară. kâliu v. potasiu* KALKA 10 KANDAHAR Kalka (azi Kaîcik), afluent al rîului Kalmius, care se varsă în Marea de Azov. Pe rîul K. a avut loc în 1223 o bătălie în care oastea mongolo-tătară a înfrînt, datorită tehnicii de război şi disciplinei remarcabile, oastea cnejilor ruşi şi a cumanilor. Kâhnân,Imre( 1882-1953), compozitor ungur, unul dintre reprezentanţii de seamă ai operetei maghiare. Continuator al creaţiei lui Franz L e h â r, a compus 20 de operete, dintre care „Silvia" („Prinţesa cearda-şului", 1916), „Baiadera" (1921), „Contesa Mari ţa" (1924), „Prinţesa circului" (1926) au devenit celebre prin lirismul expresiv, prin melodiile de vădită inspiraţie populară şi prin dinamismul ritmurilor. kalokagathia(gr. „frumos", Iţai „şi", agathos „bun, virtuos"), termen care desemnează în filozofia greacă idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică. Kaluga» oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Oka. 151 000 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, de prelucrare a lemnului, de confecţii, de instrumente muzicale, alimentară. Muzee. Kama, rîu în U.R.S.S., afluent pe stînga al Volgăi (2 030 km). Curge printr-o regiune de cîmpie. Principalii afluenţi: Vi-şera, Ciusovaia, Belaia (pe stînga), îj, Veatka (pe dreapta). Navigabil pe o lungime de 1 535 km. Bogate resurse hidroenergetice. Kama (Kamadeva), zeul iubirii în religia indiană brah-manică» similar lui Eros sau Cupidon din mitologia greco-romană. kamâla (BOT.), pulbere de culoare roşie, formată din perii care se recoltează de pe fructele arborelui indo-malaiez Mallo~ ius philippinensis, din familia euforbiaceelor. K. este folosită ca vermifug şi colorant. Kamciatka, peninsulă în nord-estul părţii asiatice a U.R.S.S., mărginită de Oceanul Pacific, Marea Ohotsk şi Marea Bering. Suprafaţa: 350 000 km2. Este traversată de la nord spre sud de două şiruri paralele de munţi, care cuprind Vedere din Kampala între ele depresiunea Kamciatka. Partea apuseană este o cîmpie joasă. în peninsulă există circa 120 de vulcani (concentraţi mai ales în est), dintre care 28 activi. Cei mai importanţi sînt Kliucevski (4 750 m), Avacinskaia sopka, Koriak-skaia sopka. Gheţarii accperă 866 km2. Bogăţii minerale, cărbuni, petrol, aur, mică, sulf etc. Climă temperată-maritimă: mai aspră pe ţărmul vestic. Există multe lacuri (o parte situate în cratere). Izvoare termale. Vegetaţie variată, formată din păduri de răşinoase, pajişti alpine, tundră. Faună bogată (numeroase animale de blană, păsări, peşti). Populaţia se ocupă cu pescuitul, vînă-toarea şi creşterea renilor. Principalul oraş: Petropavlov$k~ Kamciatski- Kamensk-Uralski, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, în apropiere de Sverd-lovsk. 152 000 loc. (1962). Centru al metalurgiei neferoase (a-luminiu, metale colorate). Kamerlingh'Onnes / câmzr-lij}~qnds], Heike (1853—1926), fizician olandez; a fost profesor la Universitatea din Leyda. A elaborat dispozitive de lichefiere a gazelor care i-au permis să atingă, primul, temperaturile cele mai apropiate de zero absolut. în 1908 a lichefiat heliul, la 4CK. Cercetînd proprietăţile fizice ale mai multor corpuri la temperatura heliului lichid, a descoperit (1911) fenomenul supraconductibilităţii electrice, care are mare importanţă ştiinţifică şi, în prezent, aplicare practică în tehnica microundelor şi a calculatoarelor electronice ultrarapide. Premiul Nobel (1913). Kampala» oraş în Africa, capitala Ugandei, situat în apropiere de ţărmul nordic al lacului Victoria. 46 700 loc. (1962). Mici întreprinderi alimentare, textile, de pielărie, de prelucrare a lemnului. Centru comercial. Muzeu etnografic, teatru naţional, universitate. Kanada (supranumele Iui Uluka) (sec. V î.e.n.), filozof antic indian, întemeietorul şcolii v a i ş e ş i k a, care cuprindea iniţial importante elemente ma-terialist-naive. A elaborat o concepţie atomistă şi a formulat o teorie a categoriilor. Kanazawa, oraş în Japonia, situat pe coasta vestică a insulei Honshu. 301000 loc. (1961). Industrie textilă (mătase naturală şi artificială), de porţelan şi faianţă, producţie de obiecte lăcuite. Kanchenjunga [ cancidti- giâygaj, masiv muntos în Himalaia. Altitudinea maximă: 8 578 m- Are numeroşi gheţari, cu lungimi pînă la 26 km, care coboară pînă la altitudinea de 4 000 m. Kandahar, oraş în sudul Afganistanului, aşezat între munţi la peste 1 000 m altitudine. 150 000 loc. (1960). Nod de KANDINSKY ’ 1! KANT căi de comunicaţie.'Industrie a lînii şi a mătăsii, centru comercial pentru piei de caracul, lînă, mătase şi fructe. Aeroport. în sec. al XVIII-lea a fost capitala Afganistanului. Kandinsky, Wassily (1866 — 1944),„pictor de origine rus, teoretician al artei, promotor al abstracţionismului. A locuit multă vreme în Germania, fiind legat de grupările artistice de avangardă, şi a activat ca profesor la şcoala de artă „Bauhaus". După ce s**a aflat pentru scurt timp sub in- fluenţa impresionismului şi fo-vismului, a trecut, în jurul anului 1910, la o pictură nonfigurativă. Acuarelele şi uleiurile sale se remarcă prin vioiciunea culorilor şi printr-o or- ganizare compoziţională dinamică. în scrierile sale, K. manifestă o orientare teoretică idealistă, care pretinde artei sugerarea unei lumi transcendente prin ritmuri liniare şi cromatice. Kando [condo/, Kâlmân (1869—1931), electrotehnician maghiar. în 1902 a construit, în Italia, primul sistem de tracţiune electrică în curent alternativ trifazat la frecvenţa de 50 Hz. între 1915 şi 1920 a construit prima locomotivă electrică de curent alternativ monofazat la frecvenţă industrială, cu motoare de tracţiune asincrone trifazate. Kanin, peninsulă în nordul părţii europene a U.R.S.S., situată între Marea Albă şi Marea Barents. Suprafaţa: 10 500 km2. Relief de cîmpie. Climă rece. Vegetaţie de tundră. Populaţia se ocupă cu pescuitul, vînătoa-rea şi creşterea renilor. Kano, oraş în nordul Nigeriei. 130 000 loc. (1960). Centru comercial şi agricol. Industrie alimentară (ulei de arahide, conserve), textilă, de încălţăminte. Artizanat. Nod de căi de comunicaţie, aeroport internaţional. Kano, numele unei şcoli de pictură din Japonia, ale cărei baze au fost puse la sfîrşitul sec. al XV-lea de către Kano Masano-bu (c. 1453—c. 1550) şi Kano Motonobu (c. 1476— 1559). Mai tîrziu, printre cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii au fost Kano Eitoku (1543—1590) şi Kano Tanyu (1602—1674). Artiştii Kano, luînd drept model pictura în laviu chineză din perioada Sun, au pictat peisaje (cu stînci şi cascade, panorame etc.), păsări şi flori, scene cu personaje într-o manieră decorativă, subordonînd culoarea desenului, sau au subliniat compoziţia utilizînd fonduri aurii strălucitoare. Kanpur, oraş în nordul Indiei, în statul Uttar Pradesh, situat pe malul drept al Gangelui. 913 320 loc. (1962). Important centru al industriei textile (mai ales de prelucrare a lînii) şi de pielărie; industrie alimentară, chimică, de prelucrare a metalelor. Nod feroviar, aeroport. „Kansan Uutiset", organ de presă al Uniunii democrate a poporului finlandez şi al Partidului Comunist din Finlanda. A fost înfiinţat în 1957, în urma contopirii a două ziare. Apare zilnic, la Helsinki. Kansas [ch$nz9s], stat în partea centrală a S.U.A. Suprafaţa: 213 095 km2. Populaţia: 2 179 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Topekfl• Relieful este dispus în trei mari trepte: la vest o regiune de dealuri, atingînd altitudinea maximă de 1 260 m, în partea centrală o cîmpie înaltă (circa 500 m), iar în partea estică o cîmpie mai joasă. Climă temperat--cont mentală. Bogăţii de subsol: petrol, gaze naturale, cărbune, minereu de zinc şi de plumb. Principala ramură a economiei este agricultura. Partea vestică, mai înaltă, este acoperită mai ales de păşuni; partea centrală şi cea estică sînt intens cultivate. Cea mai importantă cultură este grîul (primul loc în S.U.A.); se mai cultivă porumb, soia, sorg, sfeclă de zahăr. Se cresc în special bovine şi porcine. Principalele ramuri industriale sînt industria alimentară (moră-rit, preparate din carne), construcţiile de maşini (avioane, motoare, maşini agricole etc.) şi prelucrarea petrolului. Kansas City [chdnzds'siti], oraş în S.U.A., situat pe ambele maluri ale rîului Kansas, la confluenţa lui cu Missouri. Partea de pe malul drept, cu 475 000 loc. (1960), se află în statul Missouri, iar cea de pe malul stîng, cu 130000 loc., în statul Kansas. Nod feroviar şi rutier. Este dezvoltată industria alimentară (morărit, preparate din carne), de pielărie şi încălţăminte, de construcţii de mâini (avioane, automobile, utilaj eroviar), chimică, de rafinare a petrolului. Universitate. Kant:, Immanuel (1724— 1804), filozof idealist, reprezentant de seamă al filozofiei clasice germane. A fost profesor I. Kant la Universitatea din Konigs-berg. în prima perioadă a activităţii sale, perioada „precriti-cistă“, K. s-a preocupat în mod deosebit de ştiinţele naturii (fizică, cosmogonie, geofizică, antropologie). în lucrarea „Istoria naturală generală şi teoria cerului44 (1755), K. a elaborat o ipoteză cosmogonică materia" listă şi evoluţionistă, potrivit căreia sistemul solar s-ar fi dezvoltat dintr-o nebuloasă primordială conform unor legi naturale. După Engels, această ipoteză a făcut prima breşă în concepţia metafizică despre lume. în perioada numită „criticistă'4 (de după 1770), K. a elaborat sistemul său idealist („idealismul transcendental4), expus îndeosebi în trei lucrări fundamentale: „Critica raţiunii pure** (î 781), consacrată teoriei cunoaşterii, „Critica raţiunii practice*4 (1788), consacrată eticii, şi „Critica puterii de jude-cată4* (1790), consacrată esteticii şi teoriei finalităţii naturii. Filozofia lui K. e avut un caracter contradictoriu, reflectînd pe plan teoretic slăbiciunea şi inconsecvenţa burgheziei germane, tendinţa ei de compromis cu feudalismul. K. a încercat în diferite forme să concilieze, în KANT 12 KARA cadrul unui singur sistem filozofic, materialismul cu idealismul, idei progresiste cu idei conservatoare. în teoria cunoaşterii, recunoscînd existenţa realităţii obiective şi acţiunea ei asupra simţurilor noastre (în aceasta constă latura materialistă a filozofiei sale), K. separă totodată, în mod metafizic şi în spirit agnostic, fenomenul de esenţa sa, afirmînd că „lucrul în sine“, adică aşa cum este el, independent de cunoaşterea noastră, nu poate fi niciodată cunoscut; cognoscibile sînt, după el, numai „fenomenele*', adică modul cum apare „lucrul în sine** facultăţii noastre de cunoaştere. Punîndu-şi problema condiţiilor gnoseologice care fac posibilă ştiinţa (îndeosebi matematica şi fizica), K. ajunge la concluzia eronată că necesitatea şi universalitatea, proprii judecăţilor ştiinţifice, nu pot proveni din experienţă, ci numai din aşa-numitele forme a priori (independente de experienţă) ale cunoaşterii, cum sînt formele a priori ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul) şi categoriile a priori ale intelectului. Aceste forme şi categorii apriorice ar introduce ordine în senzaţiile noastre. Cunoaşterea lucrurilor în sine este, după Kant, imposibilă, datorită faptului că orice obiect poate fi cunoscut de noi numai prin intermediul acestor forme apriorice, subiective. Prin teoria sa despre a n 11 n o-m i i (contradicţii la care ajunge în mod necesar raţiunea pură, încercînd să depăşească limitele experienţei, să cunoască absolutul), prin cercetarea sistematică a' categoriilor şi a legăturii dintre ele (logica transcendentală), prin sublinierea, în opoziţie cu empirismul, a caracterului activ al cunoaşterii teoretice, K. a deschis drum dialecticii în filozofia clasică germană. Criticînd filozofia speculativă şi teologia, K. a arătat că demonstrarea existenţei lui dumnezeu este imposibilă; admiterea ei ar fi însă un postulat (o cerinţă) al conştiinţei morale, al „raţiunii practice**. în felul acesta, înlă-turînd religia din domeniul cunoaşterii teoretice, K. îi făcea loc în domeniul moralei. Potrivit eticii idealiste a lui K., principiul moral suprem, impe- rativul categoric, este un principiu universal valabil (independent de condiţiile istorice concrete), pur formal (deoarece nu se referă Ia conţinutul acţiunilor morale) şi a priori (inerent raţiunii umane şi independent de orice interese „empirice**). K. stabileşte în mod greşit o opoziţie rigidă între datoria morală, pe de o parte, şi înclinaţiile naturale, interesele şi nevoile oamenilor, pe de altă parte (rigorismul lui K.). în opoziţie cu formalismul eticii sale, K. susţine însă teza iluministă a valorii personalităţii umane, care trebuie, după el, să fie privită totdeauna ca un scop şi niciodată ca un simplu mijloc, în estetica sa, K. s-a străduit să delimiteze domeniul specific al esteticului. El a rupt însă în mod greşit arta şi frumosul de morală, de ştiinţă, de interesele practice ale omului, absoluti-zînd autonomia esteticului. După el, frumosul este ceea ce place tuturor, fără interes, datorită formei sale pure, care posedă o finalitate „fără scop“. Totodată, în opoziţie cu această definiţie pe care s-au sprijinit esteticienii formalişti de mai tîrziu, K. afirmă importanţa promovării idealului moral în artă. Ideile social-poli-tice ale lui K. prezintă acelaşi caracter contradictoriu ca şi cele filozofice. Sub influenţa iluminismului, K. susţine posibilitatea progresului social, promovează ideile suveranităţii poporului, ale libertăţii şi egalităţii cetăţeneşti, ale păcii între popoare, considerîndu-le însă ca idealuri îndepărtate şi încă nerealizabile ca atare în societatea contemporană Iui. Datorită caracterului său inconsecvent, sistemul lui K. a fost criticat ulterior atît „de Iastîn-ga“, de filozofii materialişti, cît şi „de la dreapta**, de filozofii idealişti. Latura idealistă a filozofiei kantiene a fost preluată şi accentuată în sec. al XlX-lea de neokantianism şi de teoria revizionistă a socialismului etic. Totodată, încercarea de a cerceta sistematic condiţiile cunoaşterii ştiinţifice, critica empirismului mărginit şi a idealismului speculativ, trăsăturile dialectice şi iluministe îi asigură filozofiei lui K. un loc de seamă în istoria gîndirii. Kantol, Norodom (n. 1920), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Cambodgiei (din 1962); deţine şi funcţia de ministru al afacerilor externe. Kapiţa, Piotr Leonidovici . (n. 1894), fizician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., Erou al Muncii Socialiste. A cercetat proprietăţile metalelor (electrorezisti-vitatea, diamagnetismul, mag-netostricţiunea etc.) în cîm-puri magnetice foarte intense (320 000 Oe) obţinute în regim de impulsuri. A construit turbodetentorul pentru obţinerea temperaturilor joase şi pentru lichefierea aerului. A descoperit fenomenul suprafluidi-tăţii (1938), punînd astfel în evidenţă proprietăţi noi ale substanţelor în domeniul temperaturilor joase. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Kaplan, Victor (1876— 1934), inginer, om de ştiinţă şi inventator ceh. A inventat în 1918 turbina hidraulică eheoi-dală cu reglaj prin rotirea palelor rotorului, cunoscută sub denumirea de turbină K. Este autorul unor lucrări de studiu pe modele al funcţionării turbinelor hidraulice. Kaposvâr /cqpoşvar/, oraş în sud-vestul R.P. Ungare. 43 460 loc. (1960). Industrie alimentară şi textilă. Kapteyn,Jacobus Cornelius (1851— 1922), astronom olandez. A publicat între 1896 şi 1900 un catalog fotometric cu circa 450 000 de stele din emisfera sudică a cerului. Pentru studierea stelelor a propus împărţirea cerului în 206 sectoare cu suprafeţe aproximativ egale. A elaborat metode statistice pentru cercetarea structurii Galaxiei. Kara, Marea mare situată în sudul Oceanului îngheţat, cuprinsă între ţărmul asiatic şi insulele Novaia Zemlea, Franz Joseph şi Severnaia Zemlea. Comunică, prin cîteva strîm-tori, cu Marea Laptev în est şi cu Marea Barents în vest. Suprafaţa: 883 000 km2. A-dîncimea maximă: 620 m. Ţărmul este jos, cu numeroase golfuri, fragmentat de estuare- KARA-BOGAZ-GOL 13 KARALIICEV Vedere din Karachi le lungi ale fluviilor Obi şi Enisei. Climă arctică; iarna marea este acoperită de cîm-puri de gheaţă. Principalele porturi: Igarka (pe Enisei) şi Dikson. Kara~Bogaz~Gol, golf în estul Mării Caspice. Este o lagună care comunică cu Marea Caspică numai printr-o strîm-toare îngustă. Suprafaţa: 13 000 km2; adîncimi de cîţiva metri. Din cauza evaporaţiei puternice, salinitatea apei este foarte ridicată (circa 300%o)» iar la ţărmuri şi pe fundul golfului se depun săruri (cloruri şi sulfaţi de sodiu, magneziu, potasiu, calciu etc.), formînd unul dintre cele mai mari zăcăminte de acest gen din lume. Prezintă importanţă în special pentru extracţia de mirabilit (sarea lui Glauber). Karachi [carăci/» oraş în Pakistanul de Vest, situat în delta Indului, port la Marea Arabiei. 1 912 560 loc. (1961). între 1948 şi 1959 a fost capitala Pakistanului. K, este cel mai mare centru economic al ţării. Industrie textilă (30% din industria de prelucrare a bumbacului din Pakistan), de pielărie şi încălţăminte, a cimentului, alimentară, de prelucrare a metalelor, de asamblare a maşinilor, ateliere feroviare şi şantiere de reparaţii navale. Principalul port al Pakistanului de Vest şi port de tranzit. Important aeroport internaţional pentru legăturile dintre Europa, Extremul Orient, Asia de sud-vest şi Australia. Universitate, şcoli superioare. Karadzic [câra~ gici], Vuk Stefa-novi£ (1787— 1864), lingvist şi folclorist sîrb. A stabilit principiile fonetice ale ortografiei sîrbeşti, a alcătuit prima gramatică a limbii sîrbe vorbite (1814) şi un dicţionar sîrb - german - latin (1818). A adunat şi a publicat un bogat material folcloric sîrbesc: cîntece populare (1823 — 1833), poveşti (1821), proverbe (1836). A cules şi folclor românesc. Karaganda, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Kaza-hă, important centru industrial în bazinul carbonifer cu acelaşi nume. 459 000 loc. (1962). Principala ramură industrială: exploatarea cărbunelui.Este dezvoltată şi industria constructoare de maşini (utilaj minier), a materialelor de construcţie, alimentară. Institute de învă-ţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, teatre, muzeu. — Bazinul carbonifer K.» situat în nord-estul R.S.S. Kazahe, cu suprafaţa de circa 3 000 km2. Rezerve de cărbune pînă la adîncimea de 1 800 m: 51,2 miliarde t. Constituie una dintre principalele baze carbonifere ale U.R.S.S. Karagheorghevici, dinastie de principi (sec. al XlX-lea), apoi de regi, în Serbia (1903 — 1918) şi Iugoslavia (1918— 1941), al cărei fondator a fost Kara-gheorghe (1752—1817), principe al Serbiei, conducătorul luptei poporului împotriva jugului turcesc (1804 - 1813). In 1941, după invazia în Iugoslavia a trupelor italo^-germane» ultimul reprezentant al dinastiei K., Petru al Il-lea» a plecat în străinătate. în 1945 dinastia K. a fost în mod oficial detronată, Iugoslavia proclamîndu-se Republică Populară Federativă. Kara Iflak (turc. ^ara „negru** şi iflak „valah“), denumire a Ţării Româneşti în vechile izvoare turceşti, arabe şi persane. Karajan [câraian/, Herbert von (n. 1908), dirijor austriac de renume mondial. Director al Filarmonicii din Berlin (ca urmaş al lui Furtwăngler) şi al Operei din Viena, K. a întreprins numeroase turnee, participînd la festivalurile internaţionale de la Salzburg, Bayreuth, Bucureşti (1964) etc. Karakorum» sistem muntos în Asia Centrală, între munţii Kunlun şi Himalaia. Lungimea peste 800 km, înălţimea medie circa 6 000 m, iar cea maximă 8 611 m (vîrful Chogori, al doilea ca înălţime după Ciomo-lungma). Sînt munţi puternic fragmentaţi, cu văi adînci şi înguste, acoperiţi în zona înaltă de gheţari şi zăpezi persistente. Trecătorile sînt la înălţime mare (4 600—5 500 m). Pe versantul nordic vegetaţia este slab dezvoltată; versantul sudic este acoperit de păduri pînă la înălţimea de 3 500 m. Karakum, deşert în Asia Centrală Sovietică, în R.S.S. Turkmenă. Suprafaţa: circa 300 000 km2. Este acoperit de nisipuri, care în multe părţi formează barcane; porţiuni res-trînse sînt ocupate de deşerturi argiloase (takîre) şi de săraturi. Climă continentală excesivă. Vegetaţia este foarte rară. Se practică păstoritul. în sud (pe rîurile Murgab, Tedjen şi de-a lungul Amu-Dariei) există cî-teva oaze, unde se fac culturi irigate. Zăcăminte de sulf. Prin sudul deşertului K. se construieşte un mare canal (1 300 km), care va uni Amu* Daria cu regiunea peninsulei Celeken (Marea Caspica). Pînă în prezent a fost terminată porţiunea Amu-Daria—Aşhabad. Karaliicev, Anghel (n. 1902), scriitor bulgar. în povestirile sale zugrăveşte realist suferinţele maselor populare în anii regimului monarho-fascist („Secara44, 1924; „Pămînt bulgar44, 1939 ş.a.) sau evocă trecutul de luptă al poporului („Povestiri istori- KARAMZIN Î4 KARLOWICZ ce“, 1954). A friai scris poveşti de inspiraţie folclorică („Poveşti populare bulgare**, 1948, trad. rom. 1956; „Lumea basmelor", 1954). Karamzin, Nikblai Mihailo-vici (1766—1826), scriitor şi istoric rus. Este întemeietorul aşa-numitului curent sentimen-talist în literatura rusă („Sărmana Liza‘\ 1792). A fost adept al autocraţiei şi adversar al reformelor („Istoria statului rus4*, 12 voi., 1816-1829). Karaslavov, Gheorghi. (n. 1904), scriitor bulgar. Autor de nuvele şi povestiri care reflectă contradicţiile sociale din lumea satelor bulgare în perioada din-tre cele două războaie mondiale (nuvela „Corespondentul sătesc**, 1833; romanele „Ciumă-faia‘\ 1938, trad. rom. 1961, şi „Nora**, 1942) şi lupta poporului bulgar împotriva fascismului (culegerea „Istorioare săteşti**, 2 voi., 1946—1950; romanul „Oameni obişnuiţi**, 2 voi., 1951 — 1956). Laureat al Premiului Dimitrov. Karavaeva, Anna Aleksan-drovna (n. 1893), prozatoare sovietică rusă. A scris numeroase romane, povestiri şi volume de reportaje, inspirate din realităţi sovietice („Curtea**, 1926; „Fabrica de cherestea**, 1928; „Lena din pădurea cocostîrci-!or“, 1938; trilogia „Patria**, 1943-1950, trad. rom.). Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S. KaraveIov, Liuben (1837— 1879), scriitor realist, publicist şi om politic bulgar burghezo-radical, participant la lupta de eliberare naţională împotriva jugului turcesc. Intre 1869 şi 1877 a trăit la Bucureşti, unde a editat ziarul revoluţionar „Svo-boda“ (Libertatea), apărut şi sub titlul „Nezayisimosti** (Independenţa). Nuvelele şi povestirile sale (traduse şi în româneşte), care oglindesc existenţa grea a oamenilor simpli sub asuprirea otomană („Pagini din cartea suferinţelor poporului bulgar**, 1868; „Oare e de vină soarta?**, 1868— 1869 ş.a.), au contribuit la întemeierea realismului în literatura bulgară. Kara wanken, grup de munţi în Alpii Calcaroşi, între Drava şi Sava, la graniţa dintre Austria şi R.S.F. Iugoslavia. Al- titudinea maximă: 2 236 m (vîrful Hochstuhl). Kardelj [cârdel'], Edvard (n. 1910), preşedinte al Scup-ştinei Populare Federale a R.S.F. Iugoslavia (din 1963), membru al C.C., al Comitetului Executiv şi al Secretariatului Comitetului Executiv al C.C. al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia (din 1952). Membru al P.C. din Iugoslavia (1928); în 1937 a devenit membru al C.C. al P.C. din Slovenia, în 1938 al C.C. al P.C. din Iugoslavia, iar în 1940 al Biroului Politic al C.C. al P.C. din Iugoslavia. A fost vicepreşedinte al Frontului de eliberare naţională din Slovenia şi membru al Marelui stat-major al detaşamentelor de partizani (1941 — 1945). Karelia v. Republica Sovietică Socialistă Autonomă Karelă. kâren v. lapiezuri. Karinthy [cqrinti], Frigyes (1887—1938), scriitor ungur. S-a remarcat mai ales prin povestirile sale satirice şi umoristice, în care dezvăluie făţărnicia moravurilor burgheze, caracterul deformant şi inuman al educaţiei în şcolile -maghiare ale timpului şi îşi exprimă simpatia faţă de oamenii simpli („Oglinda strîmbă**, 1912; „Da-ţi-mi voie, domnule profesor...**, 1913, trad. rom. 1961; „Capil-laria**, 1922; „Călătorie în jurul craniului meu", 1957, trad. rom., ş.a.).^ Karkavitsas [carcavifas], Andreas (1866—1922), scriitor grec. Opera sa, scrisă într-o limbă populară, oglindeşte cu veridicitate realităţi sociale specifice satului grec (nuvela „Cerşetorul**, 1896); în unele scrieri înfăţişează episoade din viaţa marinarilor. Viziunea realistă a lui K. este Numbrită uneori de naturalism şr de pesimism. Karkemiş, oraş străvechi în Siria, pe malul drept al Eufratului, important centru comercial al lumii antice. Aici a avut loc în 605 î.e.n. o mare bătălie, care, prin înfrîngerea armatelor asiriene şi egiptene de către ba-bilonenii conduşi de Nabucodo-nosor, a marcat sfîrşitul existenţei statului asirian. Karl~Marx’*Stadt [-ştai], oraş în partea de sud a Republicii Democrate Germane, cen- trul administrativ al districtului cu acelaşi nume. 286 100 loc. (1961). Nod de căi de comunicaţie. Important centru al industriei construcţiilor de maşini (maşini textile, maşini-unel-te, automobile, utilaj chimic, produse electrotehnice şi aparate de precizie) şi al industriei textile. Institute tehnice, muzee, numeroase monumente arhitectonice medievale. în jurul oraşului există numeroase centre industriale satelite din ramura textilă. Pînă în 1953 s-a numit Chemnitz. — Dis-trictul Karl-Marx~Stadt> cu o suprafaţă de 6 010 km2. Populaţia: 2 098 592 loc. (1961). Este situat pe pantele nordice ale Munţilor Metalici şi în regiunea premontană. Exploatări de huilă, de minereuri de plumb, zinc, staniu, wolfram, nichel şi uraniu. Principalele ramuri industriale sînt: industria textilă (peste 50% din producţia R.D. Germane) şi de confecţii, precum şi industria construcţiilor de maşini (Zwickau, Karl-Marx-Stadt, Zschopau). Este dezvoltată şi metalurgia neferoasă (Freiberg, St. Egi-dien), industria celulozei, a hîrtiei şi cea de prelucrare a lemnului. O ramură tradiţională a industriei este producţia de instrumente muzicale. Agricultura are un caracter intensiv, bazîndu-se pe creşterea animalelor pentru carne şi lapte şi pe cultura cerealelor (secară, ovăz) şi a plantelor furajere. Karlovy Varys oraş în vestul R.S. Cehoslovace. 42 740 loc. (1961). Staţiune balneocli-matitrft renume mondial, vizitată de mii de turişti străini. Ape minerale termale(35—72°C). Pe baza resurselor de caolin din regiune s-a dezvoltat o veche şi cunoscută industrie a porţelanului. Tot aici se fabrică şi cristaluri de Boemia, de calitate superioară. Nod de căi de comunicaţie. La K.V. se organizează un festival bienal internaţional al filmului. Karlowicz [cărlovici], Mie-czyslaw (1876—1909), compozitor, violonist şi dirijor polonez, membru al grupului „Tînăra Polonie**, care a militat pentru un nou spirit naţional în muzica poloneză. A compus simfonia „Renaşterea**, poeme simfonice, „Rapsodia lituaniană", un concert pentru vioară şi orchestră, piese pentru pian, romanţe etc. A scris „A-mintiri inedite despre Chopin". Karlowitz [cărloviţ], localitate în Iugoslavia (azi Srem-$}ţi Karîovci) unde a avut loc în 1698— 1699 un congres internaţional după terminarea războiului dintre Turcia şi „Liga sfîntă" (Rusia, Austria, Veneţia, Polonia) şi în urma căruia s-au încheiat tratatele de pace dintre Turcia, pe de o parte, şi Austria, Polonia şi Veneţia, pe de altă parte, şi armistiţiul ruso-turc, înlocuit în 1700 prin tratatul de pace de la Constantinopol. în urma hotărîrilor Congresului de la K., centrul Ungariei, Transilvania, aproape întreaga Slavonie şi alte teritorii reveneau Imperiului habsburgic, o parte din Ucraina şi Podolia reveneau Poloniei, Moreea revenea Veneţiei (căreia i se mai recunoştea şi stăpînirea asupra oraşelor de pe coasta Dalmaţiei şi asupra unor insule), iar Rusia păstra în stăpînirea sa Azovul. Karlsruhe [cârlsru:e], oraş în sud-vestul R.F. Germane, situat în cîmpia superioară a Rinului. 241 930 loc. (1961). Industrie a construcţiilor de maşini, chimică, poligrafică, alimentară etc. Este un important nod de căi de comunicaţie şi port la Rin. Are multe construcţii monumentale din sec. al XVIIî-lea şi începutul sec. al XlX-lea. kattna (în sanscrită „acţiune"; FILOZ*., IST. REL.), noţiune mistică a filozofiei idealiste indiene, recunoscută atît de cele şase şcoli vedice ortodoxe cît şi de budism, hinduism şi jai-nism. K* desemnează o pretinsă lege universală în virtutea căreia soarta oamenilor ar fi determinată de acţiunile lor din cursul „incarnărilor" anterioare. Karnak, sat în sudul Egiptului, vestit printr-un complex arhitectural religios construit îritr-un răstimp de peste un mileniu şi jumătate (mileniul III — II î.e.n.), cuprinzînd mari construcţii (azi în ruine), cu săli, piloni, obeliscuri, acoperite de gravuri şi hieroglife, dintre care cea mai frumoasă este sala hipostilă din templtf4 lui Amon, cu o suprafaţă de peste 5 000 m2 şi cu coloane înalte de peste 20 m. Kărolyi [cdro-il, Mihâîy (1875— 1955), om politic ungur, lider al aripii de stînga a Partidului independent. A fost prim-ministru (31 octombrie 1918— 11 ianuarie 1919) şi preşedinte (16 noiembrie 1918 — 21 martie 1919) al Republicii Ungaria. Neînţelegînd importanţa istorică a proclamării Republicii Sovietice Ungare, a demisionat, plecînd în străinătate. în emigraţie s-a ridicat împotriva regimului fascist al lui Horthy. între 1947 şi 1949 a fost ambasador al Ungariei la Paris. Karpinski, Aleksandr Pe-trovici (1847— 1936), geolog sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. K. s-a impus ca o personalitate multilaterală: tectonician. stra-tigraf, paleontolog, petrograf şi mineralog. Opera sa, vastă, cuprinde circa 500 de titluri. Karrer, Paul (n. 1889), chimist elveţian, profesor la Universitatea din Ziirich. A făcut numeroase cercetări în domeniul combinaţiilor organoar-senice, al alcaloizilor etc. A studiat substanţele colorate vegetale şi vitaminele A, B2 şi C Premiul Nobel (1937). Karst (Kras), podiş calcaros în nord-vestul R.S.F. Iugoslavia, cu numeroase forme caracteristice (lapiezuri, doline, peşteri etc.) rezultate în urma acţiunii dizolvante a apei de infiltraţie. Fiind studiate pentru prima oară aici, unde sînt foarte bine reprezentate, aceste forme au fost denumite forme carstice. Karvinâ, oraş în R.S. Cehoslovacă, situat în bazinul carbonifer Ostrava-Karvinâ. 46 890 loc. (1961). Industrie extractivă, cocsochimică şi siderurgică. Kasai, rîu în Africa (î 940 km), cel mai mare afluent pe stînga al fluviului Congo. Izvorăşte din podişul Lunda (ÂTî Buster (n. 1895), actor comic american, cunoscut şi sub numele Malec. Este unul dintre clasicii comediei filmului mut. Personajul creat de el se caracteriza, printre altele, prin aceea că nu rî-dea niciodată. A jucat în: „Legile ospitalităţii*4 (1923), „Croaziera vasului navigator44 (1924), „Ultimul rund“, „Mecanicul Generalei** (1926), „O-peratorul** (1928) etc. Keats fchi.i], John (1795— 1821), poet romantic englez. J. Keats Opera lui, redusă ca dimensiuni, se situează pe linia tendinţelor spirituale înaintate ale vremii. Influenţată la început de Spen-ser şi Milton, apoi de idealul frumuseţii clasice greceşti, ea cuprinde poeme în care poetul face elogiul vieţii, al naturii şi artei („Endymion**, „Hy-perion**, „Odă unei privighe-tori“, „Odă la o urnă greceas-că“, „Odă toamnei**, 1820 etc.). K. a dezvăluit, prin imagini de o rară plasticitate, farmecul trist al peisajului romantic. Creaţia sa lirică, izvorîtă din-tr-un temperament profund o- riginal, reprezintă o contribuţie de seamă la înflorirea poeziei engleze din sec. al XlX-lea. Kecskemet [chedchemet], oraş situat în partea centrală a R.P. Ungare. 66 820 Ioc. (1960). Industrie a construcţiilor de maşini (maşini agricole) şi alimentară (conserve de fructe şi legume, mori etc.). Nod feroviar. Importantă colonie de pictori, întemeiată cu contribuţia unor reprezentanţi ai Şcolii de la Baia Mare. Kedrenos, Georgios (sec. XI), cronicar bizantin. A scris o lucrare „Istoria sinoptică", care tratează perioada de la „facerea lumii** pînă în 1057, lucrare a cărei valoare constă în preluarea critică a izvoarelor bizantine din care s-a inspirat. K. dă informaţii importante despre convieţuirea românilor cu slavii şi bulgarii din Dobrogea, precum şi despre pecenegi, huni, avari, turci şi bulgari. Kedrov, Bonifati Mihailo-vici (n. 1903), filozof sovietic. A adus contribuţii importante în domeniul problemelor filozofice ale ştiinţelor naturii („Evoluţia noţiunii de element în chimie**, 1956), al istoriei* şi clasificării ştiinţelor („Clasificarea ştiinţelor**, 1961), precum şi ai legilor dialecticii („Negarea negaţiei**, 1957; „Repetabilitatea în procesul dez-voltării**, 1961). Kedrov, Mihail Nikolaevici (n. 1893), actor şi regizor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. Elev al lui Stanislav-ski. S-a remarcat în piese de Cehov, Gogol şi Pogodin. Laureat al Premiului de stat al U R S S Keiîa, Modibo (n. 1915), preşedinte şi prim-ministru al Republicii Mali de la proclamarea acesteia (1960); din 1956 secretar general al partidului Uniunea sudaneză. între 1959 şi 1960 a fost preşdintele Consiliului de Miniştri al Federaţiei Mali. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare** (1962). Kekkonen, Urho Kaleva (n. 1900), om de stat finlandez, preşedinte al Finlandei (din 1956). A fost în repetate rîn-duri ministru, iar între anii 1950 -1953 şi 1954—1956 KEKULE 19 KEMPFF prim-ministru. K. se pronunţă pentru destindere în relaţiile internaţionale, pentru declararea teritoriilor ţărilor Europei de nord drept zonă denucleari-zată; continuă linia politicii externe a lui J. K. Paasikivi. Kekule, [checule/, August (1829—1896), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Bonn şi la cea din Berlin. A făcut cercetări experimentale în diverse domenii ale chimiei organice (tioderivaţi, fulminaţi, cloropicrină etc«)* K* a adus contribuţii în teoria valenţei. A propus în 1865 prima formulă de structură a benzenului. Keldîş, Mstislav Vsevoîodo-vici (n. 1911), savant sovietic, specialist în domeniul mecanicii şi matematicii, preşedinte al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., membru de onoare al Acade- M. V. Keldîş miei R.P.R. Erou al Muncii Socialiste. A rezolvat problemele fundamentale cu privire la stabilitatea soluţiilor problemei lui Dirichlet. O mare importanţă practică au lucrările sale relative la teoria, calculul şi elaborarea măsurilor de înlăturare a vibraţiilor la avioane. Este iniţiatorul unor direcţii noi în mecanică şi matematică. în lucrările sale teoretice şi metodologice generale a subliniat necesitatea legării organice a ştiinţelor naturii de cele sociale. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. kelen (FARM.) v. clorură de etil. Keller, Gottfried (1819— î890), scriitor elveţian de limbă germană. Apărător al idealurilor democratice ale revoluţiei din 1848, a continuat tradiţiile umaniste ale literaturii germane. Concepţia sa despre lume este puternic înrîurită de filozofia lui L. Feuerbach. A debutat cu un volum de versuri politice (1846), în care domină atitudinea patriotică şi polemică împotriva rînduielilor feudale. Ca prozator s-a remarcat prin volumele de nuvele „Oamenii din Seldwyla" (1874) şi „Nuvelele din Zurich" (1877), dar mai ales prin romanul de moravuri „Henric cel verde** (1854, refăcut în 1880), în care înfăţişează drama unui artist ratat. K. a cultivat cu măiestrie analiza psihologică minuţioasă, umorul şi jocul contrastelor. A adus o contribuţie importantă la dezvoltarea realismului critic în literatura germană. Kellermann f chehrman /, Bernhard (1879— 1951), scriitor realist-critic german, unu) dintre fondatorii Academiei germane de artă. S-a făcut cunoscut prin romanul utopic cu tendinţe critice „Tunelul” (1913, trad. rom.) şi prin romanul antimilitarist „9 Noiembrie41. După 1945 a luat parte activă la viaţa publică din R.D.G. în romanul „Dansul morţii44 (1948, trad. rom.) a descris ororile terorii naziste. Laureat al Premiului naţional al R.D.G. Kellermann [ chelermân/, Franţjois (1735— 1820), mareşal francez. A participat la războaiele revoluţionare ale Franţei şi la războaiele napoleoneene. S-a remarcat în bătălia de la Vaîmy (20 septembrie 1792). Kellogg~Briand / chelqg- briâ/, Pactul (sau Tratatul) —, denumirea primului document diplomatic privitor la interzicerea războiului ca instrument ai politicii naţionale, semnat la Paris în 27 august 1928 de către reprezentanţii S.U.A., Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Italiei şi ai altor ţări. România a aderat la acest pact ia 4 septembrie 1928. La 6 septembrie 1928 a aderat şi U.R.S.S. Denumirea pactului provine de la numele iniţiatorilor lui: A. Briand, ministrul afacerilor externe al Franţei, şi F. Kellogg, secretarul de stat al S^U.A. Pe baza pactului K.~B., la 9 februarie 1929 s-a încheiat între U.R.S.S. şi statele vecine-(România, Polonia etc.) protocolul de la Moscova, prin care statele semnatare se obligau să pună în aplicare prevederile pactului fără să mai aştepte ratificarea lui de către toate celelalte state semnatare. Kelsen /chelz?n/, Hans (n. 1881), jurist austriac stabilit din 1940 în S.U.A. ca profesor la Universitatea din California. K* este fondatorul şcolii n or mativiste a dreptului. El susţine primatul dreptului internaţional asupra celui intern, recunoaşterea individului ca subiect de drept internaţional, neagă suveranitatea statelor. în lucrările sale a prezentat în mod denaturat teoria marxistă despre stat şi drept şi ordinea juridică din ţările socialiste. Op. pr.: „Teoria generală a dreptului şi statului44 (1945). . Kelvin, Lord v. Thom* son, William. — Grad Kelvin (F1Z.), unitate de măsură a temperaturii absolute în scara termodinamică Kelvin, egală ca mărime cu gradul Celsius; este unitatea fundamentală a temperaturii în sistemul SI. Are simbolul °K. V. şi scară termometrie ă. Kemeny, Ioan (1607—1662), general transilvănean şi principe al Transilvaniei (1661 — 1662). L-a ajutat cu oaste pe Matei Basarab şi, mai tîrziu, pe Gheorghe Ştefan împotriva lui Vasile Lupu. A fost înfrînt la Seleuşui Mare (lîngă Sighişoara), unde a şi murit, de Mihai Âpafi, care, susţinut de turci, a devenit principe al Transilvaniei. A scris o lucrare memorialistică, intitulată „Autobiografie*4 (1607—1655), în care face aprecieri judicioase asupra unor contemporani (Gh. Râ-koezi I şi al II-lea, Matei Basarab şi Vasile Lupu). Kemerovo, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat în bazinul carbonifer Kuzneţk. 305 000 loc. (1962). Industrie chimică (cocsochi-mică, de azotaţi, de mase plastice, farmaceutică, de coloranţi), extracţic de cărbuni şi industrie constructoare de maşini. Institute de învăţămînt superior. Kempff, Wilheim (n. 1895), pianist şi compozitor german. Ca pianist a excelat în interpre- KENIA 20 KENOTRON tarea clasicilor şi romanticilor. Autor de lucrări simfonice, precum şi de numeroase piese pentru pian şi instrumente de coarde. Kenia, vulcan stins, al doilea vîrf ca înălţime (5 199 m) din Africa, situat în statul Kenia, ia est de marele graben est-african. Pînă la 1 200 m, pantele vulcanului sînt acoperite de păduri umede ecuatoriale; mai sus, pînă la 2 000 m, există plantaţii de arbori de cafea, de bananieri etc.; de la 2 000 la 3 000 m sînt păduri umede montane, iar deasupra lor, pînă la 4 800 m, pajişti aipine. Deasupra acestei limite se întind zăpezi şi gheţuri persistente. Kenia, stat în Africa de est, situat de o parte şi de alta a ecuatorului, între Sudan, Etiopia, Somalia, Oceanul Indian, Tanzania, lacul Victoria şi U-ganda. Suprafaţa: 582 646 km2. Populaţia: 8 676 000 loc. (1962), dintre care 98% negri (bantu, nilotici şi cuşiţi), iar restul indieni, europeni, arabi. Capitala: Nairobi. Limba oficială: engleza. Relief de podiş, format pe roci cristaline acoperite în unele sectoare de lave vulcanice; doar zona literală are relief de cîmpie. în vest, podişul este înalt (2 000 — 3 000 m), puternic fragmentat, străbătut de grabene adînci (din sistemul marelui graben est-african), pe marginea cărora s-au format platouri de lavă şi munţi vulcanici (Kenia, Elgon ş.a.). Partea estică a podişului, slab vălurită, coboară în trepte spre cîm-pialitorală. Climă ecuatorială muso-nică.Rîuri puţine, în grabene există numeroase lacuri mici şi, în nord-vestul ţării, marele lac Rudolf. Predomină vegetaţia de savană, în unele sectoare trecînd spre se-mipustiu. Bogăţii de subsol: aur, sare gemă, carbonat de sodiu, disten, grafit, dia-tomit, minereu de cupru. Este o ţară cu economie .slab dezvoltată; numai 3% din teritoriu este cultivat. Producţia agricolă a marilor plantaţii este în general destinată exportului (se cultivă arbori de cafea, sisal, ceai, pi-retrum pentru insecticide, trestie de zahăr). Pentru consumul intern se cultivă porumb, sorg, mei, batate, arahide etc. Creşterea animalelor (cornute mari, oi) este dezvoltată mai mult în părţile semideşertice. Industria este slab dezvoltată. în industria extractivă domină capitalul străin, în special cel englez; industria prelucrătoare este limitată la prelucrarea primară a materiilor prime agricole, Ia producţia de ciment, hîrtie; în oraşul Mombasa există o fabrică de mătase artificială şi una de asamblare de maşini. Se exportă cafea, sisal, ceai, piretrum, piei, disten etc. şi se importă produse industriale.— Istoric. Teritoriul K. a fost locuit din timpuri străvechi, în sec. al Vll-lea, regiunea de litoral a K. a fost colonizată de arabi, iar în cursul evului mediu teritoriul K. a făcut parte din marile sultanate arabe. în sec. XVI—XVII, K. a fost obiectul luptei dintre arabi şi portughezi. La sfîrşitul sec. al XlX-lea, K. a fost ocupată de englezi, iar în 1920 declarată colonie engleză. Ca urmare a luptei de eliberare naţională, intensificată mai ales după al doilea război mondial, K. a obţinut în iunie 1963 autonomie internă. în urma victoriei repurtate de partidul Uniunea naţională africană din Kenia în alegerile din 18 — 26 mai 1963, J. Kenyatta, liderul acestui partid, a format primul guvern naţional din istoria ţării, în decembrie 1963, K. s-a proclamat independentă, iar în decembrie 1964 a fost proclamată republică. Este membră a Comunităţii Britanice de Naţiuni. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele. Organul legislativ suprem este Parlamentul bicameral. La sfîrşitul anului 1964, Uniunea naţională africană din K. (K.A.N.U.) a devenit partidul unic al ţării. K. se pronunţă pentru o politică de neaderare la blocurile şi pactele militare, pentru colaborarea cu toate ţările lumii. Kennedy [chen^di], John Fitzgerald (1917— 1963), om de stat nord-american, membru al Partidului democrat; a fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1961—1963). A studiat la Universitatea Harvard şi a fost ofiţer de marină în cel de-al doilea război mondial (1941 — 1945). Membru în Camera Reprezentanţilor (1947— 1953) şi membru al Senatului (1953—1961). A desfăşurat activitate de publicist. Ca preşedinte, K. a contribuit la rezolvarea în spiritul raţiunii a unor probleme ale vieţii internaţionale, atrăgîndu-şi adversitatea cercurilor ultrareacţio-nare. La 22 noiembrie 1963, K. a fost asasinat în oraşu) Dallas din statul Texas(S.U.A.) kenotron (din gr. £e/ios „gol, vid“; ELT., TELEC.), diodă cu vid înaintat (10~® mm col. Hg), utilizată pentru redresarea curentu* lui alternativ şi caracterizată printr-o tensiune inversă mai înaltă, prin curent de lucru mai mic, printr-o cădere de tensiune mai mare şi prin randament mai mic decît Ia gazo-Kenotron tron. KENT 21 KERGUELEN Kent, Rockwell (n. 1882), pictor şi grafician american. Pictura sa, de o mare veridicitate şi putere emoţională, înfăţişează, într-un limbaj clar şi precis, natura aspră din Alaska şi din Groenlanda, precum şi viaţa oamenilor simpli („Muncitorii mării", 1907; „Groenlanda"). In grafică a desfăşurat o bogată activitate, de la ilustraţia de carte la desenul satiric şi la afişul politic care militează pentru pace şi democraţie. Kentucky [chentâchi], stat în partea central-estică a S.U.A., la sud de cursul mijlociu şi inferior al rîului Ohio. Suprafaţa: 104 623 km2. Populaţia: 3 038 000 loc (1960). Centrul administrativ: Fratik~ fort. Relieful este reprezentat de trei zone principale: o zonă muntoasă în sud-est (munţii Apalaşi); o zonă de podiş, care mărgineşte munţii spre vest; o zonă de cîmpie, care ocupă partea vestică. Climă temperată. Subsolul este bogat în cărbune, petrol, gaze naturale. Principalele ramuri industriale: prelucrarea metalelor, construcţiile de maşini (maşini agricole, a-samblare de maşini etc.), siderurgia, industria alimentară (preparate din Carne, lichioruri etc.), a tutunului, chimică şi a-tomică. Cele mai răspîndite culturi sînt tutunul, porumbul şi plantele furajere. Creşterea animalelor (bovine, porcine şi ovine) ocupă un loc important în economia agricolă. Kenyatta, Jomo (n. 1893), preşedinte al Republicii Kenia de la proclamarea ei (1964) şi prim-ministru ai Keniei de la dobîndirea autonomiei interne a acestei ţări (iunie 1963) şi, în continuare, de la proclamarea independenţei (decembrie 1963). Conducător al mişcării de eliberare naţională, a fost întemniţat (1953— 1959) de autorităţile coloniale. Kepler, Johannes (1571— 1630), astronom german, considerat fondatorul astronomiei moderne. Din 1600 şi-a desfăşurat activitatea la Praga, alături de Tycho Brahe. După moartea acestuia (1601), K. i-a urmat în funcţia de astronom al împăratului Rudolf al 11-lea. A publicat, în 1609, „Astrono- mia nova", în care, pe baza observaţiilor lui Tycho Brahe asupra mişcării planetei Marte, a enunţat primele două legi ale mişcării planetelor. K. a J. Kepler întreprins numeroase cercetări de optică şi de fotometrie. în lucrarea „Dioptrice" (1611) este expusă, între altele, teoria lunetei astronomice inventate de el. în 1619 a publicat „Har-monices mundi", unde este dată a treia lege a mişcării lanetelor. K* a alcătuit ta-elele cu efemeridele planetelor, cunoscute sub numele de „Tabelele rudolfiene". Prin descoperirea legilor de mişcare a planetelor, el a adus o contribuţie hotărîtoare la desăvîrşi-rea sistemului heliocentric al lui Copernic. Pe baza acestor legi, Newton a formulat mai tîrziu legea atracţiei universale. — Legile lui K.: 1) în mişcarea lor în jurul Soarelui, Orbita unei planete ; în timpuri egaie, raza vectoare a planetei. descrie arii egale. planetele descriu orbite eliptice, Soarele fiind situat în unul din focare. 2) Raza vectoare Soare-planetă descrie arii egale în timpuri egale. 3) Raportul dintre pătratul perioadei de revoluţie şi cubul semiaxei mari a orbitei este acelaşi pentru toate planetele. L. lui K> pot fi deduse matematic din legea atracţiei universale. Kerala, stat în sudul Indiei, situat pe coasta Malabar. Suprafaţa: 38 800 km2. Populaţia: 16 875 200 loc. (1961), cu o densitate de peste4001oc./km2. Centrul administrativ: Trivan~ drum. în est relieful este muntos (Ghaţii de Vest), iar în vest se află o cîmpie litorală fertilă. Climă tropicală musonică. în munţi se găsesc păduri cu lemn de esenţă preţioasă. Importante zăcăminte de ilmenit şi de mo-nazit, Culturi tropicale: orez, cocotieri, arbori de cauciuc, piper, cafea, ceai, mirodenii, în zona litorală este dezvoltat pescuitul. Industrie textilă (frînghii din fibre de palmier), de prelucrare a lemnului, metalurgie neferoasă (uzina de aluminiu de la Alwaye), industrie chimică şi alimentară. keramit (CONSTR.) v. clin-cher ceramic. Kerci, strîmtoare între peninsula Kerci şi peninsula Taman; leagă Marea de Azov cu Marea Neagră. Lungimea: circa 41 km; lăţimea: între 4 şi 15 km. ^ Kerci, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană, port pe ţărmul vestic al strîm-torii Kerci, în peninsula Cri-meea. 107 000 loc. (1963). Şantiere de construcţii şi reparaţii navale, industrie siderurgică, de materiale de construcţie, alimentară (conserve de peşte, ulei vegetal etc.). Kerenski, Aleksandr Fio-dorovici (n. 1881), prim-ministru al Guvernului provizoriu burghez din Rusia în 1917, so-cialist-revoluţionar; a promovat o politică de continuare a războiului imperialist, de menţinere a puterii în mîinile burgheziei şi moşierimii şi de înăbuşire a mişcării revoluţionare. După răsturnarea Guvernului provizoriu de către Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, K. a fugit în străinătate. Kerguelen [cherghelen], arhipelag în partea de sud a Oceanului Indian, aparţinînd Franţei. Este format din circa 300 de insule vulcanice. Suprafaţa: circa 7 000 km2. Relief de podiş, deasupra căruia se ridică conuri vulcanice (altitudinea maximă: 1 965 m). Îărmuri crestate de fiorduri, iimă subpolară, umedă. Nu KERMANSHAH 22 KEYNESISM are o populaţie permanentă. Bază pentru pescuitul de balene şi de foci. Kermanshah [ chermanşăh J, oraş în vestul Iranului, în munţii Zagros, situat pe autostrada Teheran-Bagdad. 136 840 loc. (1960). Important centru de rafinare a petrolului, legat printr-o conductă cu zona petroliferă Naft-i-Shah. Industrie textilă, de pielărie, alimentară (zahăr), artizanat (covoare persane). Centru comercial. Kerr, efectul — (după numele fizicianului scoţian/. Kerr, 1824— 1907; FIZ.), birefringen* ţă artificială, manifestată de unele solide amorfe, de lichide sau de gaze (ex. nitrobenzenul) aflate într-un cîmp electric perpendicular pe direcţia de propagare a luminii. E.K. se datoreşte anizotropiei moleculare; în absenţa cîmpului electric, datorită agitaţiei termice, această anizotropie nu se manifestă. Cîmpul electric produce o ordonare a moleculelor şi, prin aceasta, apariţia unei anizotropii macroscopice. Efectul Kerr se utilizează în cinematografie, la înregistrarea pistei sonore. Kerschensteiner [che^n* ştâinsr], Georg (1854—1932), pedagog german. A elaborat teoria „educaţiei cetăţeneşti**, prin care urmărea sustragerea tineretului de sub influenţa ideilor revoluţionare, insuflarea unei supuneri oarbe faţă de statul imperialist. In acest scop a preconizat aşa-numita „şcoală a muncii**, care reducea la minimum cultura generală pentru copiii oamenilor muncii, dîndu-le o pregătire profesională unilaterală. keta (Oncorhynchus keta), specie de peşte teleostean, înrudit cu păstrăvul, dar mult mai mare aecît acesta, putînd ajunge la 1 m lungime şi la 10 kg greutate. Trăieşte în mările din Extremul Orient, iar în timpul perioadei de reproducere migrează în fluviul Amur, unde îşi depune icrele. Din peştele keta se obţin icrele de Manciuria. Kett (Ket), Robert (?-1549), mic nobil de ţară, conducătorul răscoalei ţăranilor din estul Angliei (1549) împotriva abuzurilor landlorzilor, pentru eliberarea ţăranilor dependenţi. După înăbuşirea răscoalei, K. a fost prins şi executat. Keuneman [cd:n?man], Pie-ter (n. 1917), secretar general al C.C. al Partidului Comunist din Ceylon (1942— 1950 şi din 1955). Membru al partidului şi ai C.C. al P.C. din Ceyion de la înfiinţarea acestuia (Î943). keuper [ cqipdr] (STRAT.), seria superioară a triasicului, reprezentată mai ales prin depozite predominant lagunare (gresii, argile, marne vărgate cu gips, sare, dolomite, intercalaţii de cărbuni etc.), cu impresiuni de plante (ecviseta-cee) şi resturi de crustacee, batracieni (stegocefali) etc. Se găseşte în Germania, Anglia, Franţa, munţii Vosgi, Alpii Occidentali, Spania, nordul Africii etc. Kevir (Desht-i-Kevir), deşert situat în nordul Podişului Iran. Vegetaţia lipseşte aproape cu desăvîrşire; mari suprafeţe sînt acoperite de cruste de sare şi de solonceacurî. Key,Eilen (1849— 1926), pedagogă şi scriitoare suedeză. In lucrarea sa „Secolul copilului** (1900), a protestat împotriva înăbuşirii personalităţii copilului în şcoala burgheză, dar a preconizat, în spirit individualist, o „educaţie liberă**, care să se desfăşoare fără conducerea profesorului şi fără un învăţă-mînt sistematic pe clase. A militat pentru drepturile mamei şi copilului şi pentru îmbună- tăţirea situaţiei materiale şi sociale a cadrelor didactice. Keynes [cheinz], John May-nard (1883—1946), economist englez, principalul reprezentant al gîndirii economice burgheze în perioada dintre cele două războaie mondiale. După cel de-al doilea război mondial, doctrina lui K. continuă să-şi păstreze, mai ales în S.U.A. şi Anglia, influenţa asupra ştiinţei economice burgheze. Op. pr.: „Consecinţele economice ale păcii** (1919), „Noi consideraţii asupra consecinţelor păcii** (1923), „Tratat despre bani** (1930), „Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a dobînzii şi a banilor** (1936). keynesism [cheinzism/, doctrină economică burgheză, denumită astfel după J.M. Keynes, dar care se inspiră şi din teoriile, de largă circulaţie în deceniul al patrulea al secolului XX, ale economiştilor Joan Robinson, R.F. Harrod, R.G. Hawtrey, R.F. Kahn şi alţii. K. s-a născut în condiţiile crizei generale a capitalismului şi sub influenţa marii crize economice în 1929—1933. Postulatele lui răspund într-un mod pseudoştiin-ţific fenomenului supraproducţiei. Primul postulat este cel ai rolului hotărîtor al consumului, care face din keynesism o doctrină a cheltuielilor neproductive. După k., la baza crizelor de supraproducţie ar sta acţiunea „legii psihologice fundamentale**, care ar slăbi „înclinaţia spre consum**. într-adevăr, la un anumit nivel al dezvoltării capitaliste este posibil ca ritmul de creştere a consumului burgheziei să fie mai lent decît ritmul de creştere a venitului naţional, fenomenul explicîndu-se prin creşterea ratei plusvalorii şi rămînerea în urmă, în raport cu creşterea producţiei şi a ofertei, a cererii solvabile a proletariatului, limitată de legea valorii forţei de muncă. Orice slăbire a „înclinaţiei spre consum** a burgheziei ar dispărea/desigur, dacă valoarea capitalului variabil ar creşte şi rata plusvalorii ar scădea. Al doilea postulat al k. afirmă rolul economic hotărîtor al statului. După el, politica fiscală, de credit sau monetară a KEZAÎ SIMON 23 KIATIB statului, dar mai ales consumul de stat neproductiv, organizat în mod sistematic, ar constitui remediul împotriva slăbirii „înclinaţiei spre consum**, ar preveni prin aceasta supraproducţia şi ar putea salva capitalismul de la pieire. Politica de militarizare a economiei naţionale şi irosirea de venit naţional pe care aceasta o implică reprezintă aplicaţii practice tipice ale k. tneficienţa acestor aplicaţii şi riscurile lor politice, sociale şi economice sînt printre cauzele principale ale criticii burgheze a keynesism ului. Al treilea postulat al k« este aceia privitor ia un anumit „nivel de echilibru" al reproducţiei. Acest nivel, care face parte din aparatul analitic al Iui Keynes, este exprimat, în cadrul static al modelului său, de identităţile Y = C + / (venitul naţional este identic cu suma consumului şi investiţiilor) şi S = / (economiile sînt identice cu investiţiiie). Aceasta înseamnă că reproducţia ar fi echilibrată atunci cînd întreaga plusvaloare care ră-mîne după scăderea consumului burgheziei, adică economiile (5), ar fi cheltuită sub forma investiţiilor. în realitate, nu această ipoteză implicită, în fond tautologică, a reproducţiei este condiţia echilibrului, ci egalitatea (demonstrată de teoria marxistă a reproducţiei), dintre consumul sectorului I al producţiei sociale şi suma capitalului constant din sectorul II şi a plusvalorii care se acumulează în acesta. K„ limitează întregul proces ai reproducţiei sociale la sferele circulaţiei şi consumului, în care nu se creează, ci se cheltuieşte venit naţional, şi propagă ideea obţinerii echilibrului, adică a unei economii lipsite de crize, pe calea cheltuielilor neproductive şi a risipei. Această încercare de a oferi capitalismului o nouă perspectivă, de a-1 „ameliora" şi „salva", constituie fondul reacţionar al k. şi, totodată, cauza principală a eşecului lui. Dar, spre deosebire de teoriile economice burgheze a căror caracteristică constă în apologia nemijlocită a capitalismului şi în lipsa de utilitate prac- tică, k. este mai nuanţat, apologetica lui mai subtilă şi orientarea preponderent uti-litaristă. Aparatul lui analitic a contribuit la matematizarea cercetărilor din domeniul reproducţiei şi al programării economice, constituind fundamentul teoriilor moderne ale „creşterii economice", precum şi la elaborarea mecanismelor de intervenţie economică a statului, a căror acţionare este menită să provoace anumite ajustări reciproce, temporare, aie cererii şi ofertei pe piaţa capitalistă, acestea constituind ghidul teoretic al politicii economice în multe state capitaliste. Kezai Simon /chezo-i ştmon] (Simon de Keza), cronicar maghiar din sec. al XlII-lea. A scris în limba latină o cronică a ungurilor, ducînd expunerea pînă la domnia regelui Ladislau Cumanul (1272—1290); conţine şi informaţii asupra românilor din Transilvania în sec. IX-XII. khaki Campbell (ZOOTEHN.), rasă de raţe creată în Anglia din încrucişarea raselor locale cu rasa alergătoare indiană. Se caracterizează prin direcţia uşor oblică a trunchiului; culoarea penajului diferă în funcţie de sex. Are o producţie de ouă ridicată (180—220 buc. anual) şi greutatea corporală de circa 2,5 kg la răţoi şi 1,8— 2 kg la raţe. Datorită calităţilor sale şi uşurinţei de a se aclimatiza, k.c* a devenit în prezent una dintre cele mai răspîndite rase. Se creşte şi în R.P.R., cu bune rezultate, Khalifa (El ^ )% El-Khatim (n. 1916), prim-ministru al Republicii Sudan de la răsturnarea regimului de dictatură militară din această ţară (octombrie 1964). Khartoum [ car- tu;mjt capitala Republicii Sudan, situată la confluenţa Nilului Alb cu Nilul Albastru. 124 000 loc., cu Omdurman şi Khartoum North 312 465 loc. (1961). Port fluvial şi a-eroport internaţional, important în legăturile aeriene dintre Europa, Africa de est şi de sud şi Asia. Industrie uşoară şi alimentară, şantier de nave fluviale. Universitate, facultate de medicină, şcoală superioară e-lectrotehnică. khediv (kediv) (în persană „domn, senior"), titlu dat între 1867 şi 1914 viceregelui Egiptului. Khefren (în egipteană Ha-fra), faraon egiptean din dinastia a IV-a (2680-2565 î.e.n.), celebru prin piramida care-i poartă numele, a doua ca înălţime după cea a lui Kheops. Kheops (în egipteană Hu« fu), faraon egiptean din dinastia a IV-a (2680—2565 î.e.n.), în timpul căruia a fost construită cea mai mare piramidă egipteană (înălţimea circa 146 m„ lungimea fiecărei laturi peste 230 m, suprafaţa bazei peste 52 900 m2). Piramida se află la Giseh, lîngă Cairo. khmeri,populaţie aparţinînd grupului de limbi monkhmeri-ce şi care locuieşte în Cambod-gia (majoritatea), în Vietnamul de Sud, în sudul Laosului şi în sud-estul Tailandei. Kiatih, Celebi(P—1657), nume sub care este cunoscut istoriograful turc Hadgi Challfa, Khartoum. Moschee KIBR1K 24 KIEV autor al mai multor scrieri istorice, dintre care „Cronica sinoptică*4 (Istanbul, 1869— 1871) conţine multe date referitoare la ţările române. Kibrik, Evgheni Adolfovici (n. 1906), grafician sovietic. A creat grafică de şevalet şi ilustraţie de carte, executate în tehnica litografiei (ex. ilustraţiile pentru „Colas Breugnon*4 de Romain Rolland, 1934— 1936; „Taras Bulba*4 de Gogol, 1944—1945). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Kicl fki:Ut oraş în nordul Republicii Federale Germane, centrul administrativ al landului Schleswig-Hoîstein, situat la golful Kiel (Marea Baltică), la capătul estic al canalului Kiel 272 610 loc. (1961). Port militar şi de pescuit. Industrie constructoare de maşini (în special construcţii navale) şi alimentară (prelucrarea peştelui). Universitate. Kielce [chiilţe], oraş în Republica Populară Polonă, situat în sud-vestuî munţilor Lysa Gora. 95 300 loc. (1962). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, a materialelor de construcţie, alimentară. Monumente istorice datînd din sec. XII—XVII. Kiental,sat în Elveţia, unde a avut loc, în aprilie 1916, a doua conferinţă a Uniunii de la Zimmerwald. La această conferinţă a fost adoptată o rezoluţie cu privire Ia lupta pentru socialism şi împotriva războiului imperialist, în care se făcea simţit punctul de vedere inconsecvent al centriştilor; o poziţie consecvent revoluţionară au avu-t-o la această conferinţă numai bolşevicii, în frunte cu V.I. Lenin. Conferinţa de la K. a contribuit la evidenţierea elementelor internaţionaliste care au constituit ulterior nucleul Internaţionalei a I I l-a, Comunistă. Kierkegaard [chierg?go:r], Sdren (1813— Î855), filozof i-dealist danez. Criticîndu-1 pe Hegel de pe poziţiile idealismului subiectiv, a elaborat o concepţie iraţionalistă şi mistică, care reflectă criza ideologică a cercurilor mic-burgheze în preajma revoluţiei din 1848. în centrul acestei concepţii se află categoria de „existenţă**, înţe- Vedere din leasă nu ca existenţă socială sau biologică reală a omului, ci ca lume subiectivă a trăirilor lui lăuntrice etice-reli-gioase. „Existenţa** este pătrunsă de neliniştea izvorîtă din conştiinţa „păcatului**, de „teama4* de moartea inevitabilă, din care decurge năzuinţa fanatică spre dumnezeu. Respingi nd raţiunea ca modalitate a cunoaşterii, K. afirmă că omul trebuie să opteze pentru credinţa oarbă în absurd (în veridicitatea absolută a miturilor biblice). K. a combătut biserica, învinuind-o de insuficient fanatism. Este un precursor al existenţialismului. Kiev , capitala R.S.S. Ucrainene, situată pe Nipru, unul dintre cele mai mari centre industriale, culturale şi ştiinţifice din Uniunea Sovietică. 1 292 000 loc, (1964). Are mari uzine constructoare de maşini (excavatoare, strunguri automate, aparatură electrică, utilaj industrial, aparate de precizie, utilaj medical, vase fluviale), uzine chimice, fabrici de încălţăminte, de textile, de confecţii, de prelucrare a lemnului, alimentare, întreprinderi poligrafice. Port fluvial, nod feroviar, aeroport. K.are numeroase grădini şi parcuri, clădiri monumentale. în K.se află Academia de Ştiinţe a R.S.S. Ucrainene, Academia de construcţii şi arhitectură, o universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre. Cele mai vechi monumente de artă rusă din K. (biserica Deseatina, începutul sec. XI; catedrala Sf. Sofia, sec. XI; lavra Pecerska, sfîrşitul sec. XI etc.) sînt caracteristice prin adaptarea tipului de arhitectură şi pictură bizantină la tradiţiile locale (cupole multiple, volume etajate, umanizarea personajelor din picturile religioase). Numeroase muzee, dintre care cele mai importante sînt: Muzeul de artă rusă (înfiinţat în 1922), Muzeul de artă ucraineană (înfiinţat în 1899), Muzeul de artă apuseană şi răsăriteană (înfiinţat în 1919), care cuprinde opere de artă antică (egipteană, greacă, romană, chineză, iraniană etc.), precum şi opere de artă italiană, flamandă, olandeză, spaniolă, franceză. — Istoric. Ko este unul dintre cele mai vechi oraşe din U.R.S.S. în sec. IX—XII a devenit un mare centru politic şi. cultural şi capitală a vechiului stat rus (Rusia kieveană). în sec. XIV —XV a fost stăpînit de Lituania şi apoi de Polonia. însemnătatea lui a crescut o dată cu dezvoltarea capitalismului. Proletariatul din K. a luat parte activă la revoluţia din anii 1905-1907 şi la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în timpul războiului civil (1918 KIGALI 25 KIMERIDGIAN — 1920) a fost teatrul acţiunilor militare. In 1934 a devenit capitala R.S.S. Ucrainene. A suferit mari distrugeri în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd a fost ocupat de armatele Germaniei hitleriste. A fost eliberat în 1943. Kigali, capitala statului Ruanda, situată la o altitudine de 1 540 m, în partea de nord-est a ţării, într-o regiune cu importante zăcăminte de minereu de staniu. 4 170 loc. (1959). Aeroport. Kilauea, vulcan activ în arhipelagul Hawai. Altitudinea: 1 247 m. In craterul lui, cu un diametru de 4,5 km, se află imensul lac de lavă Halemau-mau. Ki liman jar o [chilimangeârol, cel mai înalt masiv muntos din Africa, situat în Tanzania. Este format din conurile vulcanilor Kibo (5 895 m, cu diametrul craterului de peste 2 km), Mawenzi (5 355 m) şi Shira (4 006 m). Pînă la 1 000 m, versanţn masivului sînt acoperiţi de păduri ecuatoriale umede; între 1 000 şi 2 000 m sînt intenscultivaţi(în unele porţiuni apare vegetaţie de savană sau păduri-parc); mai sus se întind păduri tropicale de munte, apoi pajişti alpine, iar de la înălţimea de 5 300 m zăpezi persistente. Gheţarii coboară pînă Ia 4 700 m. kilo- (gr. chiiioi „o mie1*), element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură pentru a exprima multiplicarea de o mie de ori. Se notează cu simbolul care precedă simbolul unităţii de măsură (ex. kilometru, Iţm; kilowatt, kW). kilocalorie (METR.), unitate de măsură a cantităţii de căldură, egală cu o mie de calorii. Are simbolul £ca/. Sin. calorie mare. kilogram (METR.), unitate de măsură a masei în sistemul SI, egală cu masa „kilogramului internaţional**, prototip de platină indiată adoptat în 1889 şi păstrat la Biroul internaţional de măsuri şi greutăţi de la Sevres (Franţa). Kilogramul corespunde masei unui litru de apă pură la temperatura maximei densităţi (circa 4°C) şi la presiune normală (760 mm Hg). Are simbolul kg- Se mai nu meşte kilogram-masă. Kilogramul internaţional rkilogram-forţă(METR.), unitate de măsură a forţei în sistemul MKfS, egală cu forţa care, aplicată unui corp cu masa de un kilogram, îi imprimă acestuia o acceleraţie de 9,80665 m/s". Un kilogram-for-ţă este egal cu 9,80665 newtoni. Are simbolul ksf- ki logram-f orţă~metr ti (METR.), unitate de măsură pentru energie în sistemul MKfS, egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa de un kilo-gram-forţă al cărei punct de a-phcare se deplasează cu un metru în direcţia şi sensul forţei. Un kilogram-forţă-metru este egal cu 9,80665 jouli. Are simbolul kgj kilometru 1 .(METR.) Unitate de măsură pentru distanţă, egală cu o mie de metri. Are simbolul km- 2. (SPORT) Kilometru lansat, probă sportivă în care performanţa constă în timpul realizat pe distanţa de un kilometru din momentul cînd sportivul (ciclistul, motoci-clistul, automobilistul) depăşeşte în plină viteză linia de control delimitatoare. kilovolt (METR.), unitate de măsură a tensiunii electrice, egală cu o mie de volţi. Are simbolul kV- kilowatt (METR.), unitate de măsură a puterii, egală cu o mie de waţi. Are simbolul kW' kilowattoră(METR.), unitate de măsură a energiei, egală cu energia produsă într-o oră de o sursă cu puterea de un kilowatt. Un kilowattoră este egal cu 3 600 000 de jouli. Are simbolul kWh. kilt, fustă scurtă cadrilată purtată de bărbaţi în regiunile muntoase ale Scoţiei. K. face parte şi din uniforma de paradă a unor regimente de scoţieni (highlanders). Kilwa, vechi oraş african. Aşezat pe o insulă lîngă coasta Africii, la sud de insula Zanzi-bar, K. a fost unul dintre cele mai importante centre comerciale şi de tranzit de pe coasta răsăriteană a Africii. A cunoscut o mare înflorire în sec. XII XV, ca urmare a legăturilor comerciale intense cu India, China şi lumea arabă şi cu interiorul Africii. Vizitîndu-1 în 1331, celebrul călător arab îbn Battuta spunea despre K. că este unul dintre cele mai frumoase şi mai bine sistematizate oraşe cunoscute de el. A fost distrus de portughezi la începutul sec. al XVI-lea. Kimberley [chimbadi], oraş în Republica Sud-Africană, situat la sud de rîul Vaal. 77 180 loc. (1961), cu localităţile subordonate. Important centru de extracţie a diamantelor. Prelucrarea diamantelor, industrie uşoară şi alimentară. kimberlit (PETROGR.), rocă ultrabazică, care conţine uneori diamante diseminate în ea; este alcătuită din olivină, bronzit, diopsid, granat, ilmemt şi cromit. K. formează st îl pi vulcanici cu diametrul pînă la I 000 m. A fost descoperit pentru prima dată în sudul Africii, la Kimberley, de unde îi vine şi numele, şi recent şi în Iakuţia (U.R.S.S.). Kim Ceak, oraş în nord-es-tul R.P.D. Coreene, port la Marea Japoniei. 150 000 1 oc. (1959). Industrie siderurgică, şantiere navale- Pescuit. kimerică (GEOL.) 1. Faza kimerică veche, fază de mişcări orogenice care s-a manifestat la limita dintre triasic şi jurasic. Pe teritoriul R.P.R., a-ceastă fază a avut loc îndeosebi în nordul Dobrogr. 2. Faza kimerică nouă, fază de mişcări orogenice care s-a manifestat la limita dintre jurasic şi cre-tacic. în R.P.R., ca efect al acestor mişcări, în partea de nord a Munţilor Apuseni(Mun-ţii Pădurea Craiului) a avut loc o ridicare în timpul căreia s-au format însemnate zăcăminte de bauxită. kimeridgiân (STRAT.), etaj al jurasicului superior (malm). caracterizat prin anumite specii KIM IR SEN 26 KIRCHHOFF de amoniţi, lamelibranhiate, brahiopode etc. în R.P.R. se găseşte în Carpaţn Orientali, în Banat, in partea de sud a Munţilor Apuseni şi în Dobrogea. Kim Ir Sen(n. 1912), preşedinte al C.C. al Partidului Muncii din Coreea (din 1949) şi preşedinte al Cabinetului de Miniştri al Republicii Populare Democrate Coreene (din 1948). Membru al Partidului Comunist din Coreea (din 1931). A fost unul dintre conducătorii luptei armate de eliberare a poporului coreean de sub jugul cotropitorilor japonezi. între 1945 şi 1948 a avut diferite munci de răspundere in aparatul de partid şi de stat din Coreea de Nord. Din 1949este membru al Prezidiului C.C. al Frontului patriotic democrat unit, care conduce lupta poporului pentru unificarea ţării. kinetoscop (gr. Iţinetos „mobil" şi skopein „a privi"), aparat construit în 1891 de T.A. Edison, cu ajutorul căruia, privind printr-o lupă imagini fotografice care se succedă cu rapiditate (48 de imagini pe secundă), se obţine reconstituirea unei mişcări. K. îngăduia vizionarea, dar nu şi proiectarea pe ecran a imaginilor. King, Cecil Harmsworth (n. 1901), magnat de presă englez, preşedintele celui mai mare trust editorial din Marea Britanie (International Publish-ing Corporation), în proprietatea căruia se află circa 200 de ziare şi de reviste (printre altele ,,Daily Mirror“, ,.Sun", „Sunday Mirror‘‘,„ThePeople"). King, Martin Luther (n. 1929), pastor şi publicist american de culoare. Are un rol de seamă în acţiunile desfăşurate în sprijinul recunoaşterii drepturilor civile ale populaţiei de culoare din S.U.A. Pentru activitatea sa a fost de mai multe ori întemniţat. Premiul Nobel pentru pace (1964). Kingsley fchirjzliJ, Charles (1819—1875), prozator englez, unul dintre reprezentanţii socialismului creştin din Anglia. Sub influenţa cartismului a scris romane cu tematică socială („Fermentul", 1848; „Alton Locke“, 1850) sau cu tematică istorică („Hypatia, sau Triumful credinţei", 1851). Kingston fchirjst?n/t capitala statului Jamaica, situată în sud-est, pe ţărmul Mării Caraibilor. 379 000 loc. (1960), cu localităţile subordonate. Important port, prin care se exportă cafea, zahăr, bauxită, rom, banane. Industrie alimentară, uşoară şi de prelucrare a lemnului. Aeroport. Kinnamos (Kynnamos), loan (1143- P), cronicar bizantin. A participat, alături de împăratul Manuel Comnenul, la luptele de la Semlin (li65) şi Myriokephalon (1176). K. a scris o cronică, din care se păstrează un manuscris cuprinzînd perioada anilor 11 18— 1176. Cronica sa este unul dintre cele mai importante izvoare referitoare la domnia dinastiei Comnenilor în Imperiul bizantin şi constituie, de asemenea, o sursă preţioasă pentru cunoaşterea istoriei turcilor seldjucizi, tur-comanilor, pecenegilor, ungurilor şi cumanilor. Kipling /chtplirj/, Rudyard (1865 1936), scriitor englez. S-a născut şi a trăit mult timp în India. Operele sale se disting prin arta evocării mediului exotic, cu fauna şi flora lui luxuriantă, prin captivantele sale descrieri ale lumii animale, învăluite într-o atmosferă de basm (culegerile de poezii „Cîn-tece funcţionăreşti", 1886; „Balade de cazarmă", 1892; povestirile „Căpitanii curajoşi", 1897, trad. rom.; romanele „Poveşti simple din munţi", 1888; „Lumina care s-a stins", 1890; „Kim", 1901, trad. rom.; „Cărţile junglei", 1894—1895, uit. trad. rom. 1959). Valoarea lor literară este însă umbrită de apologia făcută colonialismului, al cărui miraj îl exaltă. Premiul Nobel pentru literatură (1907). Kiprenski, Orest Adamovici (1782—1836), pictor portretist rus. Portretele sale, expresive, vădesc pătrundere psihologică şi forţă de individualizare („E.V. Davîdov", 1809; autoportret, circa 1809;„V.A.Jukov", 1816; „A.M. Goliţîn", 1819; „A.S. Puşkin", 1827; „Thorvaldsen", 1833). A creat şi compoziţii (tabloul cu temă patriotică „Dmitri Donskoi pe cîmpia Kulilcovo", 1805). Kirăly [ chtrai/, Albert, comandant al trupelor transilvănene trimise în ajutorul lui Mihai Viteazul în 1595. A comandat artileria în bătălia de la Călugăreni (13 august 1595). Cumpărat de boierii din partida adversă lui Mihai, a întîrziat intrarea în luptă a artileriei, fapt care a avut o influenţă defavorabilă asupra desfăşurării bătăliei în prima ei parte. Kirchhoff, Gustav Robert (1824—1887), fizician german; a fost profesor la universităţile din Heidelberg şi Berlin. Are contribuţii în domeniile electricităţii, elasticităţii, opticii etc. K. a stabilit teoremele curenţilor derivaţi; împreună cu Bunsen a pus bazele analizei spectrale (1859). A descoperit cesiul (1860) şi rubidiul (1861). — Teoremele iui K., teoreme refe- Nod de reţea ritoare la reţelele alcătuite din conductoare electrice: a) Suma algebrică a intensităţilor curenţilor electrici prin laturile care concurează într-un nod oarecare al unei reţele electrice este nulă. b) Suma algebrică a tensiunilor electromotoare din laturile unui ochi oarecare al unei reţele electrice este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune din acele laturi. KIRCHNER 27 KISELEFF E7? “ RtjI7? T]:1 *1*1 Ochi dţ> reţea Kirchner, Ernst Ludwig (1880— 1938), pictor şi gravor german, unul dintre fondatorii grupării „Die Briicke** (Podul). După o perioadă neoimpresio-nistă a trecut, sub influenţa lui E. M u n c h, a sculpturii negre şi polineziene, la expresionism. K. a redat, în forme simplificate, puternic decupate şi viu colorate, aspecte din viaţa mondenă a metropolei berli-neze. Creaţia sa exprimă ufl sentiment de singurătate. După 1917, plecînd în Elveţia, a pictat peisaje remarcabile prin caracterul lor monumental. Kiriac, Dumitru (Georgescu) (1866—1928), compozitor român. A studiat la Paris cu Vin-cent d’Indy. A fost profesor la Conservatorul din Bucureşti. în 1901 a întemeiat formaţia corală „Carmen**. A desfăşurat o susţinută activitate de folclorist. Prin piesele sale vocale de mare popularitate („Haide mîn-druţo“, „Foaie verde lămîiţă** ş.a.) şi prin coruri („Morarul** ş.a.) s-a afirmat ca unul dintre deschizătorii de drum ai creaţiei muzicale bazate pe melodia de inspiraţie populară. A scris şi muzică religioasă (o liturghie, în care a prelucrat cu o înaltă măiestrie polifonică tradiţionalele cîntări de strană). D. Kiriac Kiriţescu, Alexandru (1888 —1961), dramaturg român, născut la Piteşti. A scris piese în care satirizează cu vervă moravurile descompuse ale claselor exploatatoare (comedia „Gaiţele*1, 1932, reprezen" tată mai întîi sub titlul „Cuibul cu viespi**) sau regimul antones-cian (comedia „Dictatorul**, 1944). Printre operele sale dramatice valoroase se numără şi „Borgia" (1937), „Nunta din Perugia** (1947) şi „Michelange-lo‘* (1948), care alcătuiesc „trilogia Renaşterii**, precum şi evocarea istorică „Ruxanda şi Ti-motei** (1957). A depus şi o intensă activitate de traducător. Piesele lui K* se caracterizează prin ascuţimea conflictului, tratat în spirit realist-critic, prin varietatea lor tipologică şi prin bogăţia de idei a replicilor. ţirkuk, oraş în nord-estul Irakului, situat într-o bogată regiune petroliferă. 120 400 loc. (1957). Mare centru de extracţie a petrolului. Kirov, Serghei Mironovici S.M. Kirov (1886—1934), militant de seamă al P.C.U.S. şi al Statului sovietic. Membru al partidului din 1904, a luat parte activă la insurecţia armată din octombrie 1917 din Petrograd. în perioada războiului civil, a participat, în fruntea armatei a Xl-a, la zdrobirea armatei contrarevoluţionare a lui De-nikin. Membru al C.C. al P.C. (b) din Rusia (din 1923), membru supleant (din 1926) şi membru (din 1930) în Biroul Politic al P.C (b) din U.R.S.S.; în 1934 a fost ales secretar al C.C. al P.C.(b) din U.R.S.S. La 1 decembrie 1934, K. a fost asasinat mişeleşte la Leningrad. Kirov, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Veatka. 284 000 Ioc. (1963). Industrie constructoare de maşini, de prelucrare a metalelor, de pielărie şi încălţăminte, de prelucrare a lemnului şi alimentară. Institut pedagogic, agricol, teatre, muzee. Kirovabad, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Azerbaid-jană. 126 000 loc. (1962). Al doilea centru industrial şi cultural al republicii, după Baku. Este dezvoltată industria uşoară şi alimentară (uleiuri vegetale, unt etc.). Nod de comunicaţii, institui pedagogic şi agricol. Kiţovograd, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană. 138 000 loc. (1962). Construcţii de maşini, industrie alimentară şi uşoară. Institut pedagogic. Kisch fchiş7, Egon Erwin (1885--1948), scriitor ceh de limbă germană. S-a născut la Praga. A organizat în 1918, la Viena, Garda roşie, iar în 1936 a participat la războiul naţio-nal-revoluţionar al poporului spaniol. La începutul celui de-al doilea război mondial, urmărit de fascişti, s-a stabilit în America. A scris versuri, nuvele, un roman, dar s-a impus mai cu seamă ca reporter, devenind curînd după primul război mondial unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui gen în literatura universală. în operele sale demască regimul capitalist, exploatarea şi războiul şi ia apărarea democraţiei şi socialismului („Raiul american**, 1929; „Asia se schimbă din rădăcini**, 1932; „Bîlciul senzaţiilor**, 1942; „Mexic**, 1945 ş.a.). Supranumit „reporterul frenetic**, K. s-a remarcat prin caracterul profund veridic, combativ al scrierilor sale, prin actualitatea problematicii dezbătute, prin ascuţimea observaţiei şi pasiunea expunerii, prin subtilitatea şi adîncimea comentariului. O parte dintre reportajele sale au fost traduse şi în româneşte în culegerea „Salt la antipozi** (1960). Kiseieff, Pavel Dmitrievici (1788— 1872), general şi om politic rus. Ca militar s-a remarcat în timpul războaielor antinapoleoneene şi în războiul ruso-turc din 1828 — 1829. între KISEL10VSK 28 KIWI 1829 şi 1834 a fost preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, sub ocupaţia Rusiei. Diplomat abil, a urmărit realizarea planurilor ţarismului, care era interesat ca Moldova şi Ţara Românească să fie organizate ca baze de aprovizionare şi de atac ale armatelor ruse în campaniile împotriva Turciei, Ajutat de elementele tinerei generaţii de boieri a elaborat Regulamentul orga-n i c, care a statornicit o aspră legislaţie agrară şi a fost o „expresie pozitivă a goanei după supramuncă“ (Marx). în acelaşi timp însă, Regulamentul organic a favorizat dezvoltarea capitalismului şi, prin organizarea aproape identică a Moldovei şi Ţării Româneşti, a pregătit unirea acestora. Adept al iluminismului moderat, K. i-a sprijinit pe Gh. Asachi şi P. Poenaru în opera de edificare a învăţămîntului nostru naţional. între 1856 şi 1862, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit unirea principatelor. Kiseliovsk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă. 142 000 loc. (1962). Centru de extracţie a cărbunelui din bazinul Kuzneţk. Industrie constructoare de maşini (utilaj minier). Kisfaludi Strobl [ chişfq-ludi ştroblj, Zsigmond (n. 1884), sculptor maghiar, artist emerit. După o lungă perioadă de creaţie (1912—1945), arta realistă a lui K. atinge o deplină înflorire în anii de după eliberarea Ungariei. Lucrează îndeosebi în domeniul sculpturii monumentale, fiind totodată un remarcabil maestru al portretului şi al plasticii de mici dimensiuni („Statuia libertăţii**, 1946—1947; „Roata se învîr-teşte din nou*4, 1948—1949; „Agronomul44, 1951; „B. Shaw“). Coautor al monumentului lui Kossuth (1952). Laureat al Premiului Kossuth. Kislovodsk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, aşezat în nordul munţilor Caucaz, la 827—950 m altitudine. 83 000 loc. (1962). Una dintre cele mai mari staţiuni balneoclimatice din U.R.S.S., cu numeroase izvoare minerale. Kiss [chişjf Jeno (n. 1912), scriitor maghiar din R.P.R. S-a născut la Mociu (Cluj). A debutat cu versuri tradiţionaliste, abordînd, în spirit poporanist, teme din viaţa grea a ţăranilor („Prin geamul afumat**, 1937). A evoluat ulterior către o lirică a sentimentelor general umane, apoi către o lirică filozofică, cîntînd marile teme ale umanismului socialist („Culoare şi foc**, 1956; „Iubirea vieţii**, 1961). A scris piese de teatru („Trei zile fac un an“, 1955; „în prag“, 1960) şi volume de liţeratură pentru copii („Pădurea maşinilor*4, 1960; „Copiii mei, vă spun acum4'4, 1963) etc. A tradus în limba maghiară un volum de balade româneşti („Mioriţa**, 1963) precum şi din opera lui Eminescu, Sadoveanu, Bacovia, Vlahuţă etc. Laureat al Premiului de stat. Kiss /chiş7» Mihâly (1781-1837), iluminist maghiar din Transilvania, popularizator al materialismului francez din sec. al XVIII-Iea. A tradus lucrarea apocrifă „Adevăratul sens al Sistemului naturii", apărută sub numele lui Helvetius (probabil în 1803), completînd-o cu citate din Holbach şi cu idei ateiste şi antifeudale proprii. Lucrarea lui K. a circulat în manuscris. kiş~miş (VITICULT.), soi de viţă de vie de origine asiatică, cu struguri rămuroşi, lungi şi boabe albe sau negre, alungite, fără seminţe. Este folosit pentru obţinerea stafidelor. în cultură se întîlnesc soiurile k.-m. alb şi k.~m« negru, foarte mult răspîndit în Grecia. în ţara noastră, soiul de viţă kiş-miş este cultivat în regiunea Dobrogea. Kitchener fch(cin?]t Hora-tio Herbert (1850—1916), feld-mareşal englez. în 1895 — 1898 a cucerit Sudanul, înăbuşind în sînge răscoala mahdistă. A fost comandant suprem al armatelor engleze în timpul războiului anglo-bur (1899—1902). între anii 1914 şi 1916 a fost ministru de război al Marii Britanii. Kittikachorn [chiticaci$:n/, Thanom (n. 1911), feldmareşal? prim-ministru al Tailandei (din 1963) şi ministru al apărării. A mai fost prim-ministru în ! 958. Kiui, Ţezar Antonovici (1835—1918), compozitor şi critic muzical rus. A fost elevul lui Moniuszko şi Balakirev şi membru al grupului celor cinci. A scris opere, scherzouri, suite pentru orchestră, cvartete, lucrări pentru pian şi pentru vioară, lieduri şi romanţe, care se disting prin melodicitatea, prin lirismul şi sinceritatea inspiraţiei*, în articolele sale de critică muzicală a apărat muzica romantică. Kivi, Aleksis (1834-1872), scriitor finlandez, considerat întemeietorul literaturii naţionale finlandeze. S-a făcut cunoscut mai ales prin romanul „Şapte fraţi44 (1870, uit. trad. rom. 1963), în care scoate în evidenţă perseverenţa, tenacitatea şi elanul constructiv al ţăranului finlandez, dornic de libertate. A mai scris comedii („Cizmarul satului**, 1864; „Logodna**, 1866) şi o dramă cu subiect biblic, „Lea“ (1869). Kivu, lac în Africa, situat între Congo (Leopoldville) şi Ruanda, în cadrul marelui graben est-african. Suprafaţa: 2 650 km2. Adîncimea maximă: 480 m. Pe fundul lacului se produc uneori erupţii vulcanice. Are numeroase insule. kiwi (ZOOL.; Apteryx aus~ tralis)t specie de pasăre din ordinul apterigiformelor, lipsită de capacitatea de* a zbura; acestei particularităţi îi corespund atrofierea aripilor, lipsa claviculei, oasele nepneumatice etc. Trăieşte în pădurile din Noua Zeelandă. Este monogamă şi duce viaţă nocturnă. Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte etc. Pasărea kiwi este pe cale de dispariţie. KINNODIA 29 klinger Kiwi „Kînnodia", organ de presă teoretic şi politic al C.C. al Partidului Muncii din’ Coreea, înfiinţat în 1946, apare bilunar, Ia Phenian. Kîzîl, oraş în Uniunea Sovietică, capitala R.S.S. Autonome Tuvine din R.S.F.S. Rusă, situat în regiunea izvoarelor fluviului Enisei. 40 000 loc. (1963). Industrie de pielărie, de prelucrare a lemnului ş.a- Kîzîl-Irmak, nu în nordul Turciei (1 151 km). Izvorăşte din Podişul Armeniei, străbate munţii Pontici şi se varsă printr-o deltă în Marea Neagră, în cursul mijlociu seacă uneori. Este folosit pentru irigaţii. Kladno, oraş în R.S. Cehoslovacă, situat în apropiere de Praga, în bazinul carbonifer Kladno. 49 507 Ioc. (1961). Industrie metalurgică (oţeluri superioare), constructoare de maşini (utilaj minier), chimică. Klaipeda, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Lituaniană, important port la Marea Baltică. 105 000 loc. (1962). Şantiere de construcţii şi de reparaţii navale, industrie alimentară (conserve de peşte), textilă, de prelucrare a lemnului, de celuloză şi hîrtie. Klapka [clqpcq 7, Gyorgy (1820—1892), unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 — 1849 din Ungaria, militar de profesie. S-a distins în luptele de apărare a fortăreţei Komâ-rom împotriva trupelor austriece. După înfrîngerea revoluţiei a emigrat. S-a întors în Ungaria după amnistia din 1867. Klaproth, Martin Heinrich (1743—1817), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Berlin şi membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A elaborat lucrări în domeniul mineralogiei şi al chimiei ana- litice. lţ. a descoperit uraniul şi zirconiu! (1789), a efectuat cercetări fundamentale asupra pămînturilor ceritice şi pentru confirmarea descoperirii unor elemente ca titanul şi telurul. Klaus, Josef (n. 1910), cancelar federal al Austriei (din 1964), preşedintele Partidului populist austriac (din 1963). între 1949 şi 1961 a fost şef al guvernului landului Salzburg, iar între 1961 şi 1963 ministru de finanţe al Austriei. Kleber [cltber], Jean-Bapti-ste (1753—1800), general francez. S-a remarcat în războaiele purtate de Franţa în timpul revoluţiei burgheze din 1789— 1794. A luat parte la expediţia lui Napoleon I în Egipt şi în Siria (1798-1799). între 1799 şi 1800 a fost comandant al armatei franceze din Egipt. A murit asasinat. Klee, Paul (1879-1940), pictor, desenator, gravor şi teoretician al artei elveţian. A participat la manifestările artistice ale grupărilor de avangardă germane şi a desfăşurat o vie activitate pedagogică ca profesor Ia şcoala de artă „Bauhaus** (Weimar). Arta sa cuprindea atît figurativul cît şi nonfigurativul („un abstracţionism care păstrează amintirea realului*4). Unele lucrări caracteristice viziunii infantile cuprind lumi imaginare, apro-piindu-se de cele ale suprarealiştilor. A practicat un desen sintetic şi expresiv, inventînd armonii cromatice îndrăzneţe şi pline de farmec („Peisaj cu păsări galbene**, „Sindbad marinarul**, „Torent** etc.). K. s-a preocupat în lucrările sale cu caracter teoretic („Confesiune de creaţie**, „Gîndirea plăsmuitoare**) de legile desenului şi ale culorii. Klein [clainL Felix (1849- 1925), matematician german; a fost profesor la universităţile din Erlangen şi Gottingen. A dezvoltat teoria ecuaţiilor algebrice, teoria funcţiilor hiper-eliptice şi a funcţiilor auto-morfe ş.a. Are contribuţii în geometria euclidiană şi în geo-metriile neeuclidiene. K. a introdus clasificarea geometrii-lor pe baza teoriei grupurilor. Op. pr.: Studiul comparativ al noilor cercetări geometrice (Programul de la Erlangen)** (1872). Kleist[claist], Heinrich von (1777—1811), dramaturg şipro-zator german, situat la hotarul dintre clasicism şi romantism, de orientare complexă şi contradictorie. în unele dintre operele sale (nuvela „Michael Kohl-haas**, 1810, trad. rom. 1961; comedia „Urciorul sfărîmat**, 1811, trad. rom. 1957), K. a ridiculizat justiţia feudală şi a demascat samavolnicia iun-cherilor. Valoarea poetică a scrierilor lui K, şi pronunţatele trăsături realiste ale acestora sînt întunecate însă de tendinţe mistice sau şovine (drama „Kăt-chen din Heilbronn**, 1808, 1810; nuvela „Marchiza de O...**, 1808). Prin aceste tendinţe, datorate influenţei reacţiei anti-napoleoneene, K. aparţine romantismului evazionist. K. este întemeietorul nuvelisticii germane, pe care, prin forţa fanteziei, densitatea ideilor şi supleţea stilului, a ridicat-o la un înalt nivel artistic. Limba prozei sale este comparată adesea cu cea a lui Goethe şi Holder-lin. Klemperer [clempdrzr], Otto (n. 1885), dirijor german. între 1927 şi 1933 a fost prim-dirijo-rul orchestrei Filarmonice şi al Operei de Stat din Berlin. După instaurarea fascismului în Germania a emigrat în S.U.A., iar după război a dirijat în Cehoslovacia, în Ungaria şi în alte ţări. Muzician de înaltă cultură, dotat cu forţă şi temperament, K. s-a remarcat în interpretarea operelor clasice, mai ales ale îui Beethoven. Klenk,Robert( 1850-1937), violonist şi pedagog român. Elev al Iui A. Flechtenmacher. K. a fost timp de 40 de ani profesor la Conservatorul din Bucureşti. Şl este autor al unei metode de vioar&T răspîndită şi în străinătate. Klinger [clingsr], Friedrich Maximilian von (1752—î 831), scriitor german, reprezentant al mişcării culturale revoluţionare „Sturm und Drang“ (Furtună şi avînt), după titlul dramei sale cu acelaşi nume. Dramele („Stilpo şi copiii săi“, „Damokles**, „Gemenii**) şi romanele lui K. („Viaţa, faptele şi drumul spre jad al lui Faust“, KLINGER 30 KOCHANO W SKI „Istoria Iui Rafael de Aquillas", „Istoria unui german contemporan") conţin puternice trăsături de critică socială antifeudală. Klinger [clingzr], Max (1857 —1920), pictor, sculptor, gravor i teoretician de artă german, n pictură, sub influenţa lui A. Bocklin, K. a pictat tablouri care vădesc un simbolism mistic, preţios, îmbinat cu trăsături naturaliste. In lucrările sale de sculptură („Beethoven", 1886 — 1902) a încercat să reînvie sculptura antică, folosind materiale diverse. în creaţia sa, locul cel mai însemnat îl ocupă opera grafică. în ciclurile de acuaforte „Viaţa" (1881-1884), „Drame" (1883) etc., tratează teme sociale şi creionează figuri reprezentative, manifestîndu-se ca un realist cu accente critice. A evocat în cîteva planşe revoluţia germană din 1848. Klitgaard/c///£o:>7, Mogens (1906—1945), scriitor danez, în romanele sale, înfăţişează cu umor, de pe. poziţii realist-critice, societatea burgheză din Danemarca („în tramvai stă un om", 1937; „Dumnezeu îmblînzeşte temperatura pentru oile tunse", 1938; „Penele roşii", 1940). Romanul „Zilele de lucru ale lui dumnezeu" (1942) demască războiul imperialist şi politica fascizantă a monopolurilor. Kliucevski (Kliucevskaia sopka), vulcan activ în Uniunea Sovietică, situat în estul peninsulei Kamciatka. Altitudinea: 4 750 m. Pe versanţi se găsesc circa 70 de conuri parazite. Klopstock [clopştoc], Frie-drich Goţtlieb (1724-1803), poet iluminist german, unul dintre creatorii liricii naţionale germane. S-a ridicat împotriva poeziei de curte şi a clasicismului. K. a glorificat libertatea şi unitatea naţională. Epopeea în hexametri „Messiada" (1748— 1773) tratează, sub aparenţe biblice, problemele omului nou, burghez, tinzînd spre libertate. Concepţiile lui Klopstock au influenţat pe adepţii curentului „Sturm und Drang" (Furtună şi avînt). Knechtel, Wilhelm(n. 1884), entomolog român, membru al Academiei R.P.R. A cercetat fauna de tisanoptere, coleoptere, homoptere şi himenopterţ din România sub raport sistematic şi ecologic. Op. pr.: „Thysa-noptera" (1951, în colecţia „Fauna R.P.R."). Laureat al Premiului de stat. Knies [cni:s], KarI (1821 — 1898), economist burghez german, reprezentant al vechii şcoli istorice în economia politică. Adversar al economiei politice clasice burgheze, el a negat existenţa legilor obiective în dezvoltarea societăţii şi a înlocuit metoda abstractizării cu istorismul vulgar. K. a criticat concepţiile socialiştilor utopici, propovăduind veşnicia unor categorii economice ca: proprietatea privată, marfa, banii, capitalul etc. A fost adept al teoriei metaliste a banilor. K. Marx a dezvăluit caracterul apologetic al teoriilor lui K. Knox [nQx], John (c. 1505 — 1572), reformator religios scoţian. A avut un rol de seamă în răspîndirea Reformei în Scoţia, întemeind secta prezbiterienilor. A scris „Istoria Reformei în Scoţia" (publicată în 1573) şi a colaborat la traducerea Bibliei în limba engleză. Kobe, oraş în Japonia, situat în sudul insulei Honshu, pe ţărmul golfului Osaka. 1 149000 loc. (1961). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (utilaj energetic, material rulant), iihimică (industria cauciucului), construcţii navale, industrie alimentară şi textilă. Nod feroviar şi unul dintre principalele porturi maritime ale ţării. Universitate. Kobenhavn v. Copenhaga. Koceto v, Vsevolod Anisimo-vici (n. 1912), prozator sovietic rus. în scrierile sale, el pune în valoare patosul muncii şi rolul comuniştilor în procesul de revoluţionare a conştiinţei umane (romanele „Neamul Jurbi-nilor", 1952, trad. rom.; „Fraţii Erşov", 1958, trad. rom., ş.a.). Koch, Antal (1843-1927), geolog maghiar. A fost membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. A publicat numeroase lucrări, printre care „Formaţiunile terţiare ale bazinului Transilvaniei" (Paleogen, 1894; Neogen, 1900). Koch, Robert (1843—1910), bacteriolog german. A condus Institutul de igienă şi Institutul pentru boli infecţioase din Berlin. Alături de Pasteur, K. este R. Koch considerat întemeietorul bacteriologici moderne. Introducînd în bacteriologie tehnica mediilor solide şi a coloraţiei bacteriilor, K. a stabilit etiologia antraxului şi a arătat rolul sporilor mi-crobieni ca formă de rezistenţă a microorganismelor. în 1882 a descoperit bacilul tuberculozei (bacilul K.) şi a preparat din el tuberculina, folosită şi astăzi în diagnosticul tuberculozei. în 1883 a descoperit vi-brionul holerei. S-a ocupat de bolile tropicale (boala somnului, tripanozomiazele). Premiul Nobel pentru medicină (1905).— Bacilul K. (MICROBIOL.), nume dat bacilului tuberculozei, descoperit de R. Koch în 1882. Are forma unui bastonaş subţire, fin, drept sau puţin curbat, de 0,5—5 microni lungime, acido-alcoolo-rezistent, care se colorează pe lamă ca un germen gram-pozitiv. Se cultivă pe medii speciale de cultură (cu glicerină, cu ou etc.) şi este rezistent la căldură şi la temperaturi joase, dar sensibil la lumină şi la aer. B-K. se poate localiza oriunde în organismul uman (plămîn, meninge, rinichi, intestin, ovar, testicule, piele etc.), provocînd tuberculoza. Kochanowski [ cohanofschi7, Jan (1530—1584), poet polonez din epoca Renaşterii, întemeietorul liricii poloneze. Poezia lui se remarcă prin umanismul viziunii („Cîntece", 1586; ciclul de elegii „Trenii", 1580, trad. rom.) şi prin prezenţa KOCIC 31 KOGĂLNICEANU motivelor realiste, umoristice şi satirice („ Inscripţii**, 1584). Drama cu subiect antic „Respingerea solilor greci44 (1578, trad. rom.) cuprinde aluzii la realităţile sociale contemporane lui K. Prelucrarea în versuri făcută de el „Psalmilor lui David44 (1579) a servit mitropolitului român Dosoftei ca model pentru traducerea sa a „Psaltirii pre versuri tocmită** (1673). Ko£ic [cocici7, Petar (1877— 1916), scriitor realist sîrb. A participat la lupta de eliberare naţională a poporului diri Bosnia şi Ia mişcările ţărăneşti îndreptate împotriva moşierilor. Povestirile sale „Pe munte şi pe vale44 (1902-1905) şi „Gemete de pe Zmiana44 (1910) zugrăvesc critic aspecte din realitatea satului bosniac. în scrierile satirice „Bursucul în faţa tribunalului44 (1904) şi „Tribunalia** (1912) a demascat samavolnicia autorităţilor austriece în Bosnia. Kodâly [codai]i Zoltân (n. 1882), compozitor, folclorist şi muzicolog ungur, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. A studiat şi a fost apoi profesor la Conservatorul din Budapesta. Muzica vechilor poli-fonişti şi cea a lui Debussy l-a ajutat să găsească mijloace polifonice adecvate pentru prelucrarea melodiilor populare, precum şi noi procedee armonice, mai potrivite pentru în-veşmîntarea melodiilor de structură modală (pentatonică). Din 1904, împreună cu Bartok, s-a consacrat studiului ştiinţific al folclorului maghiar, editînd importante culegeri de cîntece populare. Sub înrîurirea folclorului, a scris operele „Hâry Jânos** (1926), „Şezătoare se-cuiască4*, lucrările simfonice „Dansuri de pe Mureş“ (1930), „Dansuri din Galantha** (1933), „Variaţiuni pe un cîntec popular" (1939), lucrările vocal-simfonice „Psalmus hungari-cus“ (1923), muzică de cameră, cîntece etc. Laureat al Premiului Kossuth. Kogan, Leonid Borisovici (n. 1924), violonist sovietic, profesor Ia Conservatorul din Moscova. A fost distins cu premiul I Ia concursurile internaţionale de Ia Praga (1947) şi de la Bruxelles (1951). Kogălniceanii, lenache (1729—1795), boier moldovean, cronicar. Lui K. i se atribuie o cronică a evenimentelor petrecute între 1733 şi 1774, în care este afirmată deschis poziţia de clasă a boierimii. Kogălniceanii, Mihail (1817 — 1891), om politic, democrat M. Kogălniceanu burghez, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. S-a născut la Iaşi. A fost profesor de istorie naţională la Academia Mi~ hăileană şi membru al Academiei Române. Şi-a făcut studiile la Luneville (Franţa) şi la Berlin. După reîntoarcerea în patrie (1838), a depus o stăruitoare activitate în direcţia dezvoltării învăţămîntului în Moldova şi pentru publicarea de izvoare istorice. A publicat numeroase documente istorice în revista „Arhiva românească** (1840— 1841 şi 1845), înfiinţată şi condusă de el, şi culegerile: „Letopiseţele ţării Moldaviei** (3 voi., 1845—1852), „Cronicile Româ-niei“ (3 voi., 1872—1874). A editat revistele de orientare patriotică şi democratică „Dacia literară** (1840) şi „Propăşirea (Foaie ştiinţifică şi literară)** (1844), unde a colaborat şi Ni-colaie Bălcescu, precum şi ziarul „Steaua Dunării" (1855 — 1860), care a avut un rol important în lupta pentru unirea Principatelor. Pentru activitatea sa politică îndreptată împotriva regimului autoritar al lui Mihail Sturdza a fost surghiunit, în 1844, la mănăstirea Rîşca. Deşi n-a participat1 direct la revoluţia din 1848, K. se încadrează, prin ideile sale, în ideologia paşoptistă. El a redactat în: emigraţie, din însărcinarea „Comitetului revoluţionar moldo- vean14, programul mişcării revoluţionare moldovene, intitulat „Dorinţele partidei naţionale din Moldova**, în care se punea problema împroprietăririi ţăranilor şi a constituirii statului naţional român. K. are meritul de a fi susţinut ideea egalităţii oamenilor „fără deosebire de rang şi de clasă** (a ridicat printre cei dintîi problema emancipării ţiganilor). A fost prim-ministru în Moldova (1860—1861), apoi prim-ministru al României (1863— 1865), perioadă în care a avut o contribuţie de seamă Ia adoptarea legilor privitoare la secularizarea averilor mănăstireşti, Ia reforma agrară („legea rurală**) şi a altor legi. îndepărtat din guvern în 1865, n-a mai activat pe tărîm politic în mod susţinut (a mai avut funcţii ministeriale în 1868-1870 şi 1876) pînă în 1877—1878, cînd a fost ministru al afacerilor externe, în această din urmă calitate, şi-a legat numele de actul proclamării independenţei naţionale a României (9 mai 1877). în dezacord cu unele aspecte ale politicii externe duse de I.C. Brătianu, K. a fost înlăturat din guvern. Ideile politice şi concepţia sa despre istorie sînt strîns legate de mişcarea democratică şi naţio* nală din prima jumătate a sec. al XlX-lea. El concepea istoria în spirit militant, con-siderînd cunoaşterea trecutului patriei ca o chezăşie a afirmării conştiinţei naţionale şi a emancipării sociale a poporului român („Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăi-!eană*\ rostit în 24 noiembrie 1843). Un loc însemnat îl ocupă în opera sa critica făcută feudalismului. K. are meritul de a fi afirmat printre primii în ţara noastră necesitatea studierii rolului poporului în făurirea istoriei. Ideile politice înaintate ale lui K. nu depăşesc însă cadrul democratismului burghez. K* a avut o însemnată contribuţie la orientarea vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti. în literatură a abordat diverse genuri: corespondenţa, însemnările de călătorie, schiţa de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul (fragmentar), teatrul, KOCÂLNICEANU 32 KOLBE fără să atingă însă un nivel artistic remarcabil. Prin activitatea sa ca director al Teatrului naţional din Iaşi, a contribuit la ridicarea pe o treaptă nouă a dramaturgiei şi a artei acto-riceşti din ţara noastră. Op. pr.: „Romănische oder walla-chische Sprache und Litera-tur** (1837), „Esquisse sur l’histoire, Ies moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens** (1837), „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanu-biens“ (voi. I, cuprinzînd perioada 1241-1792, în 1837). Kogălniceanii, Vasile (1863 — 1921), om politic şi ziarist român, fiu al lui Mihail Kogăl-niceanu. Intre 1906 şi 1907, K., în fruntea unor elemente burghezo-democrate care militau pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, a încercat să constituie un partid ţărănesc. Kohlrausch [coilrauş], Frie-drich Wilhelm Georg (1840— 1910), fizician german. A fost profesor la Universitatea din Berlin. Este cunoscut prin lucrările sale în domeniul elec~ trochimiei şi al teoriei soluţiilor. Op. pr.: „Manual de fizică practică** (1870). koine (gr. koinos „comun"), termen folosit pentru a denumi o limbă comună formată prin participarea mai multor graiuri teritoriale ale acelei limbi, cu predominarea unuia dintre ele. Denumirea se aplică în special limbii greceşti comune, formată pe baza dialectului atic în sec. al IV-lea î.e.n., după cucerirea macedoneană. Kokand, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Uzbekă, situat în depresiunea Fergana, pe valea rîului Soh. 117 000 loc. (1962). Industrie chimică, de prelucrare a metalelor, textilă, de tricotaje, alimentară etc. Nod feroviar. Kokoschka [cocoşca/, Os-kar (n. 1886), pictor muralist şi de şevalet, scenograf, grafician, poet şi dramaturg austriac. Influenţat mai întîi de mişcarea Jugendstil, a devenit mai tîrziu promotor al e x p r e s i o-n i s m u 1 u i. în perioada 1908 — 1914 a pictat compoziţii („Vîrtejul**, 1914) şi portrete într-un colorit întunecat, stră- bătut de irizări albastre sau de lumini roşii, care creează o atmosferă dramatică. După 1924 peisajele sale sînt în special evocări stranii, vizionare, de oraşe. în timpul celui de-al doilea război mondial, K. a lucrat mari compoziţii istorice şi alegorice, prin care demască fascismul („Lorelei“, „Anschluss“). Ca grafician a realizat cicluri de litografii, precum şi ilustraţii pentru propria lui carte „Băieţii visători4*, pentru „Zidul chinezesc** de Kafka etc. Este autorul unor drame şi poeme expresioniste („Orfeu şi Euri-dice“). Kola, peninsulă situată în nord-vestul părţii europene a Uniunii Sovietice, între Marea Albă şi Marea Barents. Suprafaţa: circa 100 000 km2. Relieful este muntos în partea vestică (munţii Hibini), deluros în partea centrală, iar în cea sudică vălurit şi cu multe lacuri. Există numeroase urme glaciare. Clima, din cauza influenţei unei ramuri a Golfstro-mului, este relativ blîndă. în nord vegetaţie de tundră, în sud de silvotundră şi păduri de conifere. Regiune bogată în apatite, nefelin şi minereu de nichel. Principalul oraş şi port al peninsulei este Murmansk. kola (BOT.; Cola acuminato), arbore tropical din familia ster-culiaceelor, răspîndit în Africa. Kola Cotiledoanele seminţelor sale (cunoscute sub numele de „nuci de kola**) au acţiune stimulentă asupra sistemului nervos central şi asupra activităţii cardiace. Kolarov, Vasil Petrov (1877 — 1950), militant al mişcării muncitoreşti bulgare şi internaţionale, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist Bulgar. în 1897 a devenit membru al Partidului muncitoresc so-cial-democrat din Bulgaria, iar începînd din 1905 a făcut parte din conducerea partidului socialiştilor „t e s n e a c i**. între 1919 şi 1923 a fost secretar al CC. al P.C. Bulgar. A făcut parte din conducerea răscoalei armate antifasciste din Bulgaria (septembrie 1923). A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (din 1921) şi al Prezidiului acestuia (1922 — 1943V A fost preşedintele Adunăiii Naţionale (1945-1947). Preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P. Bulgaria (1949-1950). Kolarovgrad, oraş în partea de nord-est a Republicii Populare Bulgaria. 58 000 loc.(1961). Are întreprinderi ale industriei alimentare (mori, fabrici de conserve, bere, ulei), de mobilă, de pielărie, fabrică le piese de schimb. Nod feroviar Moscheea Tombul, remarcabil monument arhitectonic. Kolas, Iakub (1882-1956), scriitor sovietic bielorus. Poemele sale reflectă soarta grea a ţărănimii împilate şi protestul împotriva asupririi naţionale („Cîntece de robie**, 1908), lupta dusă de intelectualitatea progresistă în condiţiile regimului autocrat-iobăgist (volumul „Pămîntul cel nou**, 1923, considerat drept „enciclopedia*' vieţii bieloruse) sau ataşamentul patriotic faţă de cauza poporului („Coliba pescarului 1949). Proza sa cuprinde momente din procesul de colectivizare a agriculturii. Laureat al Premiului de stat al U R S S Kolbe, Georg (1877-1947), sculptor şi litograf germar în lucrările din prima perioac» de creaţie („Dansatoarea**, 1V12) şi în portretele lucrate mai tîrziu, a reuşit să redea figuri pline de viaţă, într-un limbaj sculptural, sobru şi armonios. După eliberarea Germaniei de sub fascism a creat sculptura „Eliberatorul** (1945), proiectul monumentului victimelor fascismului (1946), monumentul lui Beethoven (1927— 1947) ş. a. Kolbe, Hermann (1818— 1884), chimist german. A fost profesor la universităţile din Marburg şi Leipzig. A făcut cercetări în diverse domenii ale chimiei organice. în 1849 KOLCEAK 33 KOLŢOV a descoperit o metodă de obţinere a hidrocarburilor parafi-nice pe cale electrolitică. K. a elaborat metoda de sinteză a acidului salicilic (1860) din fe-nolat de sodiu şi bioxid de carbon (sinteza K.)t care a fost perfecţionată şi extinsă ca o metodă generală pentru sinteza oxiacizilor aromatici. Kolceak, Aleksandr Vasi-Iievici (1873—1920), amiral ţarist, unul dintre principalii conducători ai contrarevoluţiei albgardiştilor ruşi (1918—1919). Armata condusă de K. a cucerit Siberia, Uralul, ajun-gînd pînă la Volga (1918), dar a fost zdrobită, în 1919, de către Armata Roşie. Kolcsey [colcei], Ferenc (1790—1838), scriitor şi om politic ungur. Partizan al curentului „reînnoirii limbii şi literaturii", K. a compus, în spirit romantic, poezii cu caracter patriotic („Imn4‘, 1823; „Cîntecul lui Zrinyi", 1830). A preconizat, în spirit iluminist, eliberarea de iobăgie a ţărănimii şi independenţa naţională a Ungariei. „Kol~Haam“, organ de presă, în limba ebraică, al C.C. al Partidului Comunist din Israel. A fost înfiinţat în 1937. Apare zilnic, la Tel Aviv. Koliannis, Kostas (n. 1909), prim-secretar al C.C. al Partidului Comunist din Grecia (din 1961). Membru al partidului din 1931, al C.C. din 1948, iar al Biroului Politic al C.C. din 1952. Kolîma, rîu în Uniunea Sovietică, în nord-estul Siberiei (circa 2 600 km). Se formează prin unirea rîurilor Kulu şi Aian-Iuriah şi se varsă în Marea Siberiei Orientale. Este navigabil pe o distanţă de circa 2 000 km. Kollâr, Jan (1793-1852), poet romantic ceh. S-a afirmat prin volumul „Fiica Slavei" (1824), închinat luptei popoarelor slave pentru libertate. Sub influenţa lui J.G. Herder, a alcătuit o culegere de poezii populare slovace. Este şi autorul unui tratat intitulat „Despre relaţiile literare dintre diferitele popoare şi graiuri slave*4 (1837). Kollataj [ coldtai], Hugo (1750—1812), om politic, scriitor şi gînditor iluminist polonez. Ca ideolog al „partidului pa-triotic** al burgheziei şi şleah-ticilor a luptat în perioada anilor 1788 — 1792 pentru reforme menite să deschidă calea dezvoltării capitaliste a Poloniei. In 1794 a participat activ la răscoala condusă de Kosciuszko, situîndu-se pe poziţii republicane. în fi*; lozofie a fost materialist, avînd concepţii apropiate de cele ale materialiştilor francezi din sec. al XVIII-Iea. A criticat religia de pe poziţiile iluminismului burghez şi a contribuit la laicizarea învăţămîntului. Kollwitz [kolviţ], Kăthe (1867—1945), graficiană şi sculptoriţă germană. Creaţia K. Kollwitz (autoportret) ei s-a concentrat pe cîteva teme sociale majore, tratate cu adînc umanism. Inspirată de lucrările literare ale lui E. Zola şi G. Hauptmann, a creat primele cicluri grafice: „Răscoala ţesătorilor^ (1897 — 1898) şi „Războiul ţărănesc" (1907—1908). Tema războiului şi a consecinţelor lui dezastruoase a fost oglindită în numeroase lucrări (gravurile „Cei vii, morţilor" 1919; afişul „Să nu mai fie niciodată război"; monumentul eroilor căzuţi Ia Diksmuide; ciclul de sculpturi „Războiul", 1920 — 1924; „Supravieţuitorii", 1923). Participantă activă Ia lupta proletariatului, a realizat gravura „în memoria Iui K. Liebknecht" şi compoziţii impresionante, ca: „Demonstraţii", „Proletariatul" (1925). A executat şi ilustraţii de carte („Germinai^ de E. Zola). K. a practicat cu măiestrie diferite genuri ale tehnicii grafice, remarcîndu-se prin expresivitatea deosebită a figurilor, obţinută cu ajutorul liniei lapidare şi energice şi al contrastelor de umbră şi lumină. K. este prima mare reprezentantă a artei proletare germane şi ocupă un loc de seamă în arta militantă a sec. al XX-Iea. Kăthe Kollwitz este reprezentată în Muzeul de artă al R.P.R. prin şase stampe. Kolmogorov, Andrei Niko* laevici (n. 1903), matematician sovietic, profesor la Universitatea din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi membru de onoare al Academiei R.P.R. Are contribuţii în domeniul teoriei funcţiilor de variabilă reală, logicii matematice, topologiei şi, în special, în domeniul teoriei probabilităţilor, teoriei informaţiei. Erou al Muncii Socialiste. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Koln, oraş în vestul Republicii Federale Germane, în landul Renania de Nord — West-falia, situat pe Rin. 809 250 loc. (1961). Important centru industrial şi cultural. Cele mai însemnate ramuri industriale sînt: siderurgia, construcţiile de maşini (maşini-unelte, nave fluviale, motoare diesel, material rulant), industria chimică (marea întreprindere Farbenfabri-ken Bayer AG din suburbia Leverkusen), textilă, de cosmetică („apă de colonia ) şi alimentară. Important port pe Rin. Universitate (din 1388), conservator de muzică. Dornul sf. Petru din K., construit în etape între 1248 şi 1880, este, ca proporţii, cel mai impunător monument al arhitectonicii gotice. în trecut, K. a fost cunoscut la noi sub numele de Colonia. Kolomna, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat Ia confluenţa rîului Moscova cu Oka. 125 000 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (locomotive diesel, utilaj greu, maşini textile) şi de materiale de construcţie. Kolţov, Mihail Efimovici (1898 -1942), scriitor sovietic rus. S-a făcut cunoscut ca ziarist şi ca autor de foiletoane satirice. în timpul războiului naţional revoluţionar al poporului spaniol a fost corespondent pe Dicţionar enticlopcdic voi. III KOMARNO 34 KONJOVIC front al ziarului „Pravda". In volumul „Jurnal din Spania (1938, trad. rom. 1958) Kolţov evocă lupta eroică dusă de poporul spaniol împotriva fascismului. Komârno [cqmarnq]> oraş în sudul R.S. Cehoslovace, port la Dunăre. 24 000 Ioc. (1961). Construcţii navale. Komarov, VJadimir Leontie-vici (1869—1945), botanist şi geograf sovietic; a fost profesor la Universitatea din Leningrad şi membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A studiat şi publicat lucrări despre flora Asiei. Erou al Muncii Socialiste. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Komensky, Jan Amos (numele latinizat Comenius; 1592 — 1670), gînditor umanist şi pedagog ceh. A fost conducătorul şcolii comunităţii protestante democratice a „fraţilor boemi* şi episcopul ei. După instaurarea dominaţiei reacţiunii catolice şi a feudalilor germani, K. a fost nevoit să-şi părăsească patria (1628), peregrinînd prin toată Europa. Urmînd tradiţiile husitismului, K. a năzuit să îmbine ideile Reformei cu cele ale umanismului Renaşterii. Concepţia sa despre lume cuprinde, alături de vederi religioase, elemente de materialism spontan. Opunîndu-se învăţămîntului medieval scolastic, rupt de viaţă, inuman prin metodele sale, K. a preconizat o şcoală nouă, bazată pe principii realiste şi democratice, denumită de el „atelier al umanităţii", şi a promovat principiul laic al unei educaţii „conforme cu natura". A militat pentru o şcoală unică, generală şi obligatorie în limba maternă pentru toţi copiii, fără deosebire de origine, avere, confesiune sau sex. El a conceput pentru prima oară sistemul de învă-ţămînt organizat pe ani de studii, pe clase şi pe lecţii, bazat pe munca în colectiv a elevilor sub conducerea învăţătorului. K. este fondatorul didacticii. Principiile şi regulile didactice formulate de K. (principiul intuiţiei, al învăţării conştiente, al temeiniciei cunoştinţelor, al continuităţii în predare, regulile: „de la concret la abstract", „de la cunoscut la necunoscut**, „de Ia apropiat la depărtat" etc.) au rămas şi astăzi în vigoare. K. cerea ca instrucţia să îmbrace o formă atractivă şi să se sprijine pe experienţa şi pe munca J. A. Komensky personală a elevilor. El pleda pentru o disciplină bazată pe convingere şi pe respectul faţă de personalitatea elevului, con-damnînd pedepsele corporale. Spirit enciclopedic, K. a scris peste 650 de lucrări pedagogice, filozofice, filologice şi teologice. Cărţile sale, care s-au bucurat de o largă răspîndire, au cunoscut numeroase ediţii şi în Transilvania. Op. pr.: „Poarta de aur deschisă a limbilor" (1631), „Marea didactică" (scrisă în limba cehă în 1632, editată în limba latină în 1657), „Şcoala maternă" (1633). „Kommunist“, organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. A fost înfiinţat în 1924, purtînd pînă în 1952 titlul de „Bolşevik". Apare la Moscova (18 numere pe an). Kommunizm, vîrf în Pa-mii, în Munţii Academiei de Ştiinţe; este cel mai înalt vîrf din Uniunea Sovietică (7 495 m). „Komsomolskaia pravda‘\ organ de presă al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist-Leninist din U.R.S.S. (Komsomol). Apare zilnic, la Moscova, din 192‘j. Komsomolsk pe Amur, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat în Extremul Orient, port fluvial pe cursul inferior al Amurului. 192 000 loc. (1962). Principalele ramuri industriale sînt siderurgia, construcţiile de ma- şini, industria materialelor de construcţie (prefabricate din beton), industria alimentară. Institute de învăţămînt superior. Oraşul a fost construit de către comsomolişti, începînd din 1932. „Komunist", organ de presă săptămînal al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. A fost înfiinţat în 1925. Apare la Belgrad. Konenkov, Serghei Timo-feevici (n. 1874), sculptor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S., membru al Academiei de arte a U.R.S.S. în prima perioadă a creat personaje mitologice şi de basm. După prima revoluţie rusă a realizat portrete realiste şi statui monumentale („Muncitor", 1906; „Muncitorul", „Ţăranca"). între anii 1924 şi 1945 a trăit în S.U.A., creînd numeroase portrete („M. Gorki", „I. P. Pavlov"). După înapoierea sa în U.R.S.S., K. a executat sculptura de mari dimensiuni „Omul eliberat" (1947), vădind tendinţa spre forme sintetice. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Konev» Ivan Stepanovici (n. 1897), mareşal al Uniunii Sovietice. în al doilea război mondial a comandat armatele de pe frontul apusean, frontul de la Kalinin, fronturile I şi al II-lea ucrainean ş.a. Konieh, vechi oraş bizantin (Iconium). Cucerit de turcii selgiucizi, a fost reşedinţă a sultanilor acestora (sec. XI- XII). A fost ocupat de turcii otomani în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Aici a fost surghiunit în 1558 Petru cel Tî-năr, domnul Ţării Româneşti, împreună cu mama sa, doamna Chiajna. Astăzi oraşul, situat în sudul Turciei, se numeşte Konya. Koninck, Philips (1619 — 1688), pictor olandez. Este autor de peisaje monumentale, în care a redat natura specific olandeză („Peisaj cu dune", „Peisaj de cîmpie cu vînători", „La marginea pădurii" ş.a.). A pictat şi tablouri de gen („Vînătorul"). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin „Peisaj olandez" (1655).^ KonjovicYconovici], Petar(n. 1883), compozitor iugoslav, profesor şi rector al Academiei de muzică din Belgrad. A înfiinţat KONO 35 KORNEICIUK Institutul de muzicologie de pe lingă Academia Iugoslavă de Ştiinţe şi Arte. Creaţia sa cuprinde aproape toate genurile muzicii vocale şi instrumentale. A scris opere în care inspiraţia folclorică se îmbină cu elemente expresioniste, lucrări simfonice şi de cameră, coruri, piese pentru voce etc. Kono, Kristo (n. 1907), compozitor albanez. Inspirată din realităţile contemporane ale patriei sale, creaţia lui K* este străbătută de melosul muzicii populare. A scris o operetă, o cantată, piese pentru orchestră („Rapsodia albaneză"), cîntece de masă, muzică de film. Konopnicka [conopntţca], Marin (1842—1910), scriitoare poloneză. Poemele sale („Carte de cîntece istorice" 1904) exprimă simpatia pentru oamenii simpli şi se disting prin bogăţia registrului liric şi prin melodi-citatea folclorică. Poemul epic „Pan Balter în Brazilia" (1892 — 1910) înfăţişează tragedia ţărănimii emigrate în America de Sud, aducînd în final viziunea revoluţiei proletare. A scris şi nuvele realist-critice, remarcabile prin fineţea observaţiei (culegere, trad. rom. „Natura moartă", 1960). Konstantinov, Aleko (1863 — 1897), scriitor bulgar, reprezentant de seamă al realismului critic. S-a afirmat prin însemnările de călătorie din S.U.A? „Pînă la Chicago şi înapoi" (1893), în care ironizează modul de viaţă american, dar mai ales prin ciclul de po-vestiri „Bai Ganiu" (1894, uit. trad. rom. 1964), în care satirizează lăcomia şi ignoranţa burgheziei bulgare în perioada de ascensiune a Capitalismului. Pentru atitudinea sa democratică a fost ucis de agenţi ai reac-ţiunii. Konwitschny [convtcini], Franz (1901 —1962), dirijor german, animator al vieţii muzicale din Leipzig şi Dresda. A fost dirijor al orchestrei Gewandhaus din Leipzig şi al Operei de stat din Berlin, re-marcîndu-se îndeosebi în interpretarea muzicii compozitorilor germani. Laureat al Premiului naţional al Republicii Democrate Germane. Kopecky [copefchij, Mat&j (1775—1847), mînuitor de păpuşi ceh. Din 1811 a organizat spectacole de marionete, al căror erou principal era populara păpuşă Kaşparek. Prelucrările de piese dramatice şi de opere lirice ale lui K. dovedesc strădania sa de a apăra tradiţiile populare şi limba naţională cehă împotriva asupririi austriece. Kopitar, Bartolomeu (1780 —1844), slavist de origine slovenă.  fost un susţinător fervent al catolicismului şi al politicii reacţionare habsbyrgice. A scris diverse articole polemice despre români, cele mai cunoscute fiind polemicile împotriva operei lui Petru Maior „Istoria pentru începutul românilor în Dacia"; în ele, K. a susţinut tesa eronată a formării limbii şi poporului român în sudul Dunării. A editat, în 1836, „Codex Clozianus", cel mai vechi monument glagolitic slav. A scris o „Gramatică a limbii slave din Craina, Carintia şi Stiria" (1808). Koplenig, Johann (n. 1891), preşedinte al Partidului Comunist din Austria (din 1945). J. Koplenig Membru al partidului din 1918, al C.C. din 1922 şi secretar general al Partidului Comunist din Austria (1924 — 1945). A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a (din 1928) şi al prezidiului acestuia (1935-1943). Kopp, Hermann (1817 — 1892), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Heidelberg. A făcut cercetări fundamentale asupra căldurii atomice şi moleculare, precum şi asupra volumului molecular, care au contribuit Ia dezvoltarea chimiei moderne. Koppen, Wladimir Peter (1846—1940), meteorolog şi climatolog german. A întocmit o clasificare a tipurilor de climă, bazată pe raportul dintre temperatură şi precipitaţii. Kdpriilii, familie de feudali albanezi, care a dat Imperiului otoman mari demnitari, în special viziri. Membrii familiei K. au încercat să pre-întîmpine descompunerea imperiului şi să întărească autoritatea sultanilor pe calea refacerii puterii militare şi reluăm războaielor de cotropire. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai familiei au fost: Mehmed (Ah~ med) K., mare-vizir (1656 — 1661). A reorganizat armata şi a înfrînt pe veneţieni, precum şi alianţa antiturcă a ţărilor române, realizată de Constantin Şerban, domn al Ţării Româneşti, Gh. Râkoczi al II-lea, principe al Transilvaniei, şi Gh. Ştefan, domn al Moldovei. Kara-Mustafa K., mare-vizir (1677—1689). A condus asediul Vienei (1683), silind pe Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, să participe Ia asediu de partea sa. A fost însă înfrînt de loan Sobieski, regele Poloniei. Korce [cqrcfi], oraş în sud-estul R.P. Albania, situat într-o depresiune fertilă. 34 400 loc. (1958). Industrie alimentară (zahăr, bere) şi textilă (tricotaje, covoare). Korda, Alexander (Sândor) (1893—1956), regizor şi producător de filme, de origine ungur. S-a afirmat la Viena, Berlin, Londra şi Hollywood. Filmele realizate de K. sînt remarcabile mai ales prin fastul montărilor („Doamna de Ia Maxim", „Henric al VlII-lea", „Rembrandt", „Lady Hamil-ton", „Anna Karenina" ş.a.). Korneiciuk, Aleksandr Ev-dokimovici (n. 1905), dramaturg sovietic ucrainean, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. S-a impus prin tragedia cu viziune optimistă „Sfîrşitul escadrei" (1933), în care evocă eroismul comuniştilor în anii războiului civil, prin „Platon Krecet" (1934), în care prezintă proce- KORNER KOSICE sul formării ideologice a intelectualului de tip nou, şi prin piesa „Adevărul** (1937), consacrată figurii luminoase a lui Lenin. Numeroase opere dramatice ale lui K. au ca temă lupta dintre vechi şi nou în societatea socialistă (trad. rom. volumul selectiv „Teatru**, 1951). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare** (1960). Kdrner, Theodor (179 î — 1813), scriitor romantic german. S-a format sub influenţa lui Fr. Schiller, în spiritul căruia a compus drame de inspiraţie eroică („Zrinyi**, 1812). S-a făcut cunoscut mai ales prin cîntecele patriotice, adunate postum în volumul „Liră şi spadă" (1814). A participat, ca voluntar, la războiul de eliberare dus împotriva lui Napoleon, căzînd pe cîmpul de luptă. Kornilov, Lavr Gheorghie-vici (1870—1918), general ţarist, comandant suprem al armatei ruse (iulie-august 1917). In august 1917 a organizat o rebeliune în scopul zdrobirii forţelor revoluţionare. După victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a fost unul dintre organizatorii armatei contrarevoluţionare, care acţiona în sudul ţării. Korolenko, Vladimir Ga-laktionoyici (1853—1921), scriitor realist-critic rus. K. s-a format sub influenţa democraţilor revoluţionari ruşi şi ucraineni, fiind atras un timp şi de narodnicism. Opera sa redă urmările nefaste ale pătrunderii relaţiilor capitaliste la ţară, cruzimile absolutismului, asuprirea naţională şi înfăţişează frumuseţea morală a omului simplu, încrederea umanistă în triumful dreptăţii (povestirile „O fiinţă ciudată**, 1880; „Visul lui Makar“, 1885; „în societatea proastă**, 1886; „Muzicantul orb“, 1886; „Schiţe din satul Pavlovo**, 1890; „Rîul jucăuş**, 1892; „Fără grai", 1895). K. este un maestru al schiţei, povestirii şi nuvelei de mici dimensiuni. Arta sa, care aminteşte pe aceea a lui L. Tol-stoi şi Gleb Uspenski, se remarcă prin realism, prin armonioasa împletire a descrierilor de natură străbătute de lirism cu analiza psihologică pătrunzătoare şi prin pitorescul stilului. A făcut numeroase călătorii în România, din care au rezultat povestiri ca „Ai noştri pe Dunăre" (1909), „Nirvana**, „Deasupra limanului** (1913) ş.a. A iniţiat traducerea şi publicarea în limba rusă a unor scriitori români contem-orani cu el. Opera lui K. se ucură de popularitate în ţara noastră, cea mai veche traducere datînd din 1889. Korovin, Evgheni Aleksan-drovici (1892—1964), jurist sovietic. A fost profesor de drept internaţional; membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga (din 1957). A elaborat lucrări privitoare Ia problemele fundamentale ale dreptului şi relaţiilor internaţionale contemporane. „Korunk" (Epoca noastră), revistă de limbă maghiară, cultural-politică şi literară, apărută la Cluj, începînd din 1926. Din 1930, revista a apărut sub îndrumarea nemijlocită a Partidului Comunist din România. A avut un rol de seamă în propagarea ideologiei clasei muncitoare. Revista a militat împotriva regimului burghezo-mo-şieresc, pentru frăţia dintre poporul român şi populaţia maghiară din România şi a popularizat sistematic literatura română progresistă. în 1940 revista a fost suprimată de regimul horthyst. Conducătorul revistei a fost Gaâl Gâbor. Noua serie a revistei apare lunar, la Cluj, din 1957. Korzeniowski [ cojeniofschi], Jozef (1797 —1863), scriitor realist polonez. în drama „Muntenii din Carpaţi** (1840) a oglindit asuprirea ţăranilor din Galiţia de către regimul habs-burgic. Comedia „Evreii** (1843), romanele „Speculantul** (1846) şi „Satul împărţit*4 (1847) înfăţişează procesul de destrămare a şleahtei şi de ascensiune a burgheziei, iar romanul „Rudele*4 (1846) este un amplu tablou al relaţiilor sociale din Polonia contemporană scriitorului. Kos [coş], Kâroly (n. 1883), arhitect, istoric ae artă şi scriitor maghiar din R.P.R. Este autorul clădirii Muzeului de la Sf. Gheorghe, la care a folosit motive ale arhitecturii populare transilvănene, şi, în colaborare cu Zrumetzky, al clădirilor Grădinii zoologice din Budapesta. A scris lucrări de istoria artei şi de etnografie („Despre arta populară din Transilvania4*, „Călata de odinioară44), romane istorice („Neamul corbilor**, 1925) şi o dramă istorică („Budai Nagy Antal**, 1936). Kosciusko [cozivLSco], cel mai înalt vîrf din Australia (2 234 m), situat în sudul Alpi-lor Australieni. Kosciuszko [coşciăşco], Ta-deusz (1746—1817), om politic polon, republican şi democrat, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională din Polonia de la sfîrşitul sec. al XVIII-Iea. A participai ca voluntar la războiul de independenţă al coloniilor engleze din America de Nord (1775 — 1783), ajungînd pînă la gradul de general. întors în ţară în timpul răscoalei de eliberare din 1794 împotriva puterilor participante la cea de-a doua împărţire a Poloniei (1793), T. Kosciuszko K. a fost proclamat şef al statului polon. După înfrîn-gerea răscoalei a fost închis în fortăreaţa Petropavlovsk, de unde a fost eliberat în 1796. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în emigraţie în S.U.A., Franţa şi Elveţia. Kosice [coşiţe/, oraş în R.S. Cehoslovacă, situat în estul Slovaciei. 79 350 Ioc. (1961). Industrie constructoare de maşini (utilaj jp^ntru industria grea). Important nod feroviar la intersecţia căilor ferate spre U.R.S.S., R.P. Polonă şi R.P. KOSÎGHIN 37 KOSSUTH Ungară. Institut politehnic şi institut agronomic. Catedrală gotică ^ (sec. XIV-XV). Kosîghin, Aleksei Nikola-evici (n. Î904), preşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. (din octombrie 1964). A. N. Kosîghin Membru al P.C.U.S. din 1927. Membru supleant(1946— 1948), apoi membru al Biroului Politic al P.C.U.S. (1948-1952); membru supleant (1952—1953 şi 1957-1960), iar din 1960 membru al Prezidiului C.C. al P.C.U.S. A fost comisar al poporului pentru industria textilă a U.R.S.S. (1939 —1940), vicepreşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. (1940—1946) şi preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.F.S. Ruse (1943 — 1946). A fost ministru al finanţelor (1948), ministru al industriei uşoare (1948—1953), prim-vicepreşedinte al Comisiei de stat pentru planificare curentă (1956—1957), preşedinte al Plahului de stat (1959—1960) şi ţotodată vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. (martie 1946 —martie 1953, decembrie 1953 — decembrie 1956 şi 1957—1960). între 1960 şi 1964 a fost prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al^ U.R.S.S. Kosmodemianskaia, Zoia Anatolievna (Tania) (1923 — 1941), eroină sovietică a Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Figura ei a inspirat numeroase opere de artă. Erou post-mortem al Uniunii Sovietice (1942). Kosovo~Metohija [meiohi-ia], ţinut autonom în R.S.F. Iugoslavia, în sudul Republicii Serbia. Suprafaţa: 10 887 km2. Popu- laţia: 963 570 loc. (1961), dintre care mai mult de jumătate sînt albanezi. Centrul administrativ: Pristina. Zăcăminte de minereu de crom, de plumb şi de zinc. La Trepca este dezvoltată metalurgia plumbului. Culturi de porumb, de grîu şi de tutun; creşterea animalelor (bovine, ovine). Numeroase monumente feudale (biserici, mănăstiri). Kosse!,Walter(î888—1956), fizician german; a fost profesor la universităţile din Heidelberg şi Kiel. A elaborat o teorie electronică^a valenţei cu caracter ionic. în 1919 a descoperit legea deplasării spectrale. A adus numeroase contribuţii în domeniul difracţiei şi interferenţei razelor Roentgen şi electronilor. Kossovopolje [cosooopoliej (Ctmpia Mierlei)f cîmpie în sudul R.S.F. Iugoslavia, unde, în 1389, s-a dat o mare bătălie între oştile sîrbo-bosniece (ajutate, se pare, şi de un corp de oaste trimis de Mircea cel Bătrîn, domn al Ţării Româneşti) şi oastea otomană, condusă de Murad I şi apoi de Baiazid I lldîrîm, terminată cu victoria turcilor, în urma înfrîngerii de la K., cnezatul sîrb a devenit tributar Imperiului otoman. Tot ia K*,s-a dat, în 1448, o bătălie între oastea condusă de Iancu de Hunedoara şi oastea otomană, victorioasă pentru turci. Kossuth [ coşut ], La jos (1802— 1894), om politic maghiar, organizatorul şi conducătorul revoluţiei de Ia 1848—1849 din Ungaria. Avocat de profesie. Orator şi publicist de mare talent, K, şi-a început cariera politică în anul 1825, în dieta de la Pojon (Bratislava); mai tîrziu a aderat la opoziţia nobiliară împotriva Habsburgilor, ceea ce i-a adus condamnarea şi întemniţarea (1837—1840). După ieşirea din închisoare, a întemeiat, împreună cu alţi revoluţionari, ziarul „Peşti Hir-lap“ (1841) şi „Asociaţia pentru apărarea industriei naţionale* (1844), care au avut un mare rol în pregătirea revoluţiei burghezo-democratice de la 1848— 1849. Evenimentele revoluţionare din martie 1848 i-au consacrat influenţa de care se bucurase în Dietă, K. devenind şi rămînînd pînă Ia sfîrşit conducătorul revoluţiei din Ungaria. în septembrie 1848 a iost numit în fruntea Comitetului de apărare a patriei, constituit sub presiunea elementelor revoluţionare, iar în aprilie 1849 după detronarea Habsburgilor şi declararea independenţei Ungariei de către Camera deputaţilor, întrunită la Debreţin, guvernator al Ungariei. Lupta forţelor revoluţionare maghiare a durat un an şi jumătate (martie 1848—august 1849), dar în ciuda eroismului acestora, care provocase armatelor austriece, în primăvara anului 1849, cî-teva înfrîngeri grele, revoluţia a fost înfrîntă, datorită intervenţiei armate a Rusiei ţariste, chemate în ajutor de Habsburgi. Una dintre principalele greşeli ale lui K., şi care a contribuit la înfrîngerea revoluţiei, a fost atitudinea faţă de revendicările naţionale ale românilor şi slavilor din Ungaria. Refuzul lui K. de a acorda libertăţi naţionale românilor şi acceptarea votului Dietei ne-meşeşti din Cluj cu privire la înglobarea Transilvaniei în Ungaria au provocat dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena, Cu toate eforturile unor revoluţionari ca românul N. Bălcescu, maghiarul Teleki Lâszlo şi polonezul I. Bem, K. a înţeles prea tîrziu necesitatea constituirii unui front unit al revoluţionarilor români şi maghiari în lupta împotriva absolutismului habsburgic. Abia în iulie 1849 K. a semnat, împreună cu N. Bălcescu şi C. Bolliac, „Proiectul de pacificare**, care punea capăt tragicelor lupte dintre cele două forţe revoluţionare, iar Camei a deputaţilor a votat legea privind acordarea de drepturi naţionale românilor şi slavilor. Era însă prea tîrziu. Trupele ţariste pătrunseseră adînc în ţară; la 13 august 1849, armatele revoluţiei maghiare au capitulat la Şiria. După înfrîngerea revoluţiei, K. a emigrat în Turcia, iar de aici în Anglia, stabilindu-se apoi în Italia» la Torino, unde a şi murit. Autorităţile habsburgice l-au condamnat, în contumacie, la moarte. A salutat Uni- KOSTÎCEV 38 KOVALEVSKI rea Principatelor şi crearea statului naţional român. în 1867 a condamnat crearea statului dualist Austro-Ungaria şi a refuzat amnistia oferită, râmînînd pînă la sfîrşitul vieţii Kossuth Lajos un adversar neîmpăcat al monarhiei habsburgice. Kostîcev, Pavel Andreevici (1845—1895), agronom şi pe-dolog rus.  studiat rolul vegetaţiei în formarea solului, şi în special constituirea structurii lui glomeruîare. S-a ocupat de metodele de lucrare şi de îngrăşare a solului. Kostroma, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe Volga, la confluenţa ei cu rîul Kostroma. 189 000 Ioc. (1962). Vechi centru al industriei textile (prelucrarea inului). Are uzine constructoare de maşini (utilaj industrial, a-teliere navale), o fabrică de pre- I ucrare a lemnului (placaje), una de încălţăminte etc. Kosztolanyi [costolani], Dez-so( 1885—1936), poet şi prozator maghiar. A debutat cu versuri simboliste şi cu nuvele care cultivă fantasticul morbid. Mai tîrziu influenţele estetizante slăbesc în opera sa, o dată cu adîncirea tendinţelor umaniste. Cele mai bune roman» („Cio-cîrlia“, 1924, „£des Anna“, 1926, ambele ecranizate după Eliberare) şi nuvele ale lui K. („Iezerul4* 1936) exprimă compasiunea pentru cei obidiţi, protestul împotriva moravurilor burgheze dezumanizante. K. a contribuit la modernizarea limbajului poetic maghiar („Bi-lanţ“, versuri, # 1935). Kotarbinski, Tadeusz (n. 1886), filozof şi logician polonez, membru al Academiei Po- loneze de Ştiinţe, preşedinte de onoare al Institutului internaţional de filozofie. A întemeiat „praxeologia", teoria generală a activităţii eficiente. Koteles [Iţoteleş/, Sâmuel (1770—1831), iluminist maghiar din Transilvania, discipol al lui Kant. A preconizat reforme antifeudale, printre care înlocuirea absolutismului printr-o monarhie constituţională parlamentară. Op. pr.: „Principiile filozofiei morale** (1817), „Enciclopedia filozofiei** (1829). Kotlearevski, Ivan Petrovici (1769—1838), scriiior ucrainean, autorul poemului eroi-comic „Eneida“ (1798), una dintre primele opere literare tipărite în limba ucraineană. Prin piesele „Natalka-Poltavka** şi „Soldatul vrăjitor** (1819), inspirate din viaţa oamenilor simpli, K. a pus bazele dramaturgiei ucrainene. Kotzebue [coţebu], August von (1761 — 1819), dramaturg german. A scris peste 200 de piese de teatru, construite cu mult simţ scenic, dar superficiale sub raportul construcţiei de caractere. K. a fost unul dintre primii dramaturgi germani ale cărui piese au fost jucate pe scenele teatrelor româneşti, în traducerea lui Iancu Văcărescu („Grădinarul orb“, 1836), Gavril Munteanu („în-curcătura**, 1836), Ion Voines-cu („Mizantropia şi pocăinţa**, 1836), Gh. Asachi („Lapeirus “, 1837)' ş.a. Ca om politic, s-a situat pe poziţii reacţionare. A murit ucis de un student republican. Kotzebue [coţebu/, Wilhelm von (1813—1887), scriitor german. A fost membru de onoare al Academiei Române- A trăit un timp Ia Iaşi, în calitate de consul rus. Opera lui literară e inspirată mai ales din realităţile româneşti („Tablouri şi schiţe din Moldova**, 1860, trad. rom.; romanul „Laskar Vioresku**, 1863, trad. rom.). K. este şi autorul unor izbutite traduceri în limba germană (1857) a cîtorva dintre poeziile populare culese de V. Alecsandri. Koţiubinski, Mihailo Mi-hailovici (1864—1913), scriitor ucrainean, democrat-revoluţio-nar. Nuvelele şi povestirile sale înfăţişează în culori dramatice lupta ţăranilor ucraineni împotriva moşierilor în timpul revoluţiei din 1905, înfierează ţarismul, clericalismul, ipocrizia liberalilor („Rîsul“, 1906, trad. rom. 1954; „Caii nu sînt vino-vaţi“, 1912, trad. rom. 1954; „Fata morgana**, 1910, trad. rom. 1953). Kovâcs [covaci], Gyorgy (n. 1911), scriitor maghiar din R.P.R. S-a născut în comuna Cuşmed (Odorhei). în primele sale scrieri a înfăţişat H mod realist viaţa ţărănimii sărace, exprimînd revolta acesteia împotriva regimului de opresiune burghezo-moşieresc (nuvelele „Corbi deasupra satului**, 1934; „Focul nu se stinge**, 1935; „Iarnă transilvăneană**, 1938). După Eliberare, K. abordează cu deosebire tema prieteniei dintre oamenii muncii români şi maghiari, lupta lor comună împotriva fascismului, pentru o viaţă nouă (romanele „Cu ghearele jşi cu dinţii", 1949, trad. rom.; „Buchetul**, 1955, trad. rom.; „Fata din Ojdula**, 1959, trad. rom.; „Comoara Kristo-filor“, 1960. Proza Iui K. se remarcă prin caracterul ei militant şi prin simplitatea şi sobrietatea stilului. Desfăşoară şi o bogată activitate obştească. Laureat al Premiului de stat. Kovâcs [covaci],Gyorgy (n. 1910), actor maghiar din R.P.R., artist al poporului, profesor la Institutul de artă teatrală „Szent-gyorgyi Istvân** din Tg.-Mureş. Activează pe scena Teatrului maghiar de stat din Cluj. S-a remarcat în rolurile Astrov din „Unchiul Vanea“ de Cehov, Kossuth din „Făclia** de 111 y^s Gyula, Crudu din „Moartea unui artist** de H. Lovinescu. Jocul său îmbină umanismul cald cu sobrietatea. Laureat al Premiului de stat. Kovalevskaia, Sofia Vasi-lievna (1850—1891), matematiciană rusă. A fost profesoară la Universitatea din Stockholm şi prima femeie cu titlul de membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A adus contribuţii în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale şi al mecanicii cereşti. Kovalevski, Aleksandr O-nufrievici (1840—1901), biolog rus, adept al darvinismului. KOVALEVSKI 39 KRASSER A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A efectuat cercetări devenite clasice asupra anatomiei şi embrio-logiei comparate fa diferite genuri de nevertebrate. Kovalevski, Maksim Maksi-movici (1851 — 1916), istoric, sociolog şi om politic rus, liberal burghez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A elaborat studii valoroase în domeniul istoriei relaţiilor gentilice şi al istoriei obştii ţărăneşti. In sociologie a fost un adept al teoriei factorilor. kovar (METAL.), aliaj format din fier, nichel şi cobalt, avînd un coeficient de dilatare egal cy cel al sticlei. Este utilizat la fabricarea lămpilor cu incandescenţă, a unor piese de radio, Ia monturile lentilelor etc. Kozlovski, Mihail Ivanovici (1753—1802), sculptor rus, reprezentant al clasicismului. Operele sale, inspirate din mitologie, din istoria antică şi din istoria naţională, pătrunse de patos eroic, se disting prin plasticitatea formelor, prin dinamism şi prin monumentali-* tate („Iakov Dolgoruki4*, 1797; „Samson**, 1800—1802; monumentul lui A.V. Suvorov, 1800-1801). Krag, Jens Otto (n. 1914), prim-ministru al Danemarcii (din 1962), preşedinte al Partidului social-democrat. Intre 1947 şi 1962 a fost în mai multe rînduri ministru. Kragujevac fcrâguievaţ], oraş în R.S.F. Iugoslavia, în Serbia. 47 800 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini (maşini auto, utilaj electrotehnic şi aparatură radio). Krakatau, insula vulcanică în Strîmtoarea Sondelor, între Java şi Sumatra. In î383 o erupţie vulcanică deosebit de puternică a aruncat în aer 2/3 din teritoriul insulei; porţiunea rămasă are o suprafaţă de 10,5 km2. Valul provocat de explozie a înconjurat tot globul, iar pe ţărmurile Javei şi Suma-trei a provocat moartea a 36 000 de oameni. Cenuşa vulcanică a fost aruncată în atmosferă pînă la 80 km înălţime. Krakow v. Cracovia. KrâP [crai'], Janko (1822 — 1876), poet romantic slovac. A participat Ia revoluţia din 1848, militînd pentru desfiinţarea iobăgiei şi împărţirea pă-mînturilor între ţărani. In versurile sale (poemul „Jânosik“ şi ciclul „Drama lumii“), ex-primînd năzuinţele de fericire ale omului, a biciuit inegalitatea socială. Prin firea sa visătoare şi generoasă este înrudit cu J. Slowacki, Shelley şi Lermontov. K. a avut o remarcabilă contribuţie Ia formarea limbii literare slovace. KramatorsE, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană. 126 000 Ioc (1962). Nod feroviar. Important centru al industriei construcţiilor de maşini grele. Este dezvoltată şi industria cocsochimică, siderurgia, industria materialelor de construcţie. Kramskoi, Ivan Nikolae-viei (1837—1887), pictor rus, organizatorul şi conducătorul grupării peredvijnici- 1 o r. A creat portrete valoroase prin forţa de caracterizare psihologică, dintre care se remarcă cele ale unor intelectuali progresişti ruşi(„L.N. Tolstoi**, 1873; „N.A. Ne-krasov**, 1877) şi portrete de ţărani („Minna Moiseev**, 1882). Prin creaţia şi activitatea sa de critic şi de teoretician al artei, K. a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea artei realiste democratice ruse. krarupizâre (TELEC.), procedeu de mărire a inductivităţii kilometrice a liniilor telefonice în cablu prin înfăşurarea fiecărui conductor cu un fir subţire din material feromagne-tic (fier moale sau permalloy). A fost iniţiat de inginerul danez C.E. Krarup (1872-1909). Krasicki fcrasiţchi/, Ignacy (1735—1801), scriitor iluminist polonez. S-a făcut cunoscut atît prin poemele sale eroicomi-ce „Myszeidos** (1775), „Mo* nachomachia** (1778) şi „An-timonachomachia** (1780), în care condamnă ignoranţa şi parazitismul clerului, cît şi prin volumele de „Satire" (1779), „Fabule** (1779) şi „Scrisori** (1780), în care dezvăluie procesul de descompunere morală a nobilimii poloneze. Prin „A-venturile lui Mikolaj Doswiad-czynski** (1776), în care zugrăveşte critic viaţa nobiliară şi schiţează imaginea ideală a unor relaţii sociale echitabile, K. este creatorul romanului polonez. Krasko, Ivan (1876-1958), poet slovac. Volumele sale de poeme „Nox et solitudo** (1909) şi „Versuri* (1912), folosind nuanţat alegoria şi simbolul, exprimă sentimentele de protest ale poetului împotriva exploatării oamenilor muncii şi aspiraţia spre o viaţă socială mai drept alcătuită. A fost influenţat de creaţia poetică eminesciană, din care K. a dat valoroase traduceri în limba slovacă. Krasnodar, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, aşezat pe valea rîului Kuban. 368 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (ma-şini-unelte, piese de schimb, a-parate de precizie), uşoară (încălţăminte, pielărie, confecţii) şi alimentară. Institute de învă-ţămînt superior, muzee, teatre. Krasnoiarsk,oraşînUniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe Enisei. 483 000 loc. (1963). Unul dintre cele mai importante centre industriale ale Siberiei. Industrie constructoare de maşini (utilaj greu, construcţii metalice, maşini a-gricole), electrotehnică (televizoare), chimică (cauciuc sintetic, fibre artificiale), de prelucrare a lemnului (mobilă), de celuloză şi hîrtie, de materiale de construcţii, textilă, uzină de aluminiu. Port fluvial. în K. există mai multe institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. La 35 km în amonte de K., pe Enisei, se construieşte, din 1955, o uriaşă hidrocentrală (6 000 000 kW putere instalată). Krasser, Friedrich (1818— 1893), naturalist, scriitor şi gînditor social sas din Transilvania. Concepţia sa filozofică, materialistă, s-a format sub influenţa teoriei evoluţioniste a lui Darwin şi HaeckeI. în poemul satiric „Antisyllabus** (1869), răspîndit în lumea întreagă, a criticat, de pe poziţii socialist-utopice, societatea capitalistă, religia şi clerul. Principalele sale scrieri au fost reunite în culegerea postumă „Poezii şi documente din viaţă** (1954). KRASZEWSKl 40 KREMLINUL DIN MOSCOVA Krasze wski [ craşefschi ], jozef Ignacy (1812—1887), scriitor polonez, unul dintre primii prozatori care au zugrăvit în chip veridic viaţa iobagilor din Polonia (romanele „Ulana‘\ 1843; „Ostap Bondarczuk“, 1847). In romanul „Poveste veche*4 (1876), a evocat momente eroice din lupta polonezilor împotriva invadatorilor germani. Opera lui, însumînd circa 600 de lucrări, influenţată de W. Scott, H. de Balzac, Stendhal, a contribuit Ia trecerea literaturii poloneze de la romantism la realism. Kraşeninnikov, Stepan Pe-trovici (1711 — 1755), geograf şi naturalist rus. A fost membru al Academiei Ruse de Ştiinţe. A explorat peninsula Kamciat-ka, făcînd o prezentare ştiinţifică a acestei regiuni („Descrierea pămîntului Kamciatkăi"). Krauss, Clemens (1893— 1954), dirijor austriac. A condus ansambluri simfonice şi de operă la Viena, Berlin, Miin-chen, Salzburg, precum şi numeroase orchestre din diferite ţări. S-a impus îndeosebi ca un temeinic cunoscător al muzicii lui Mozart şi Richard Strauss. Krebs, Hans Adolf (n. 1900), biochiimist german, stabilit în Anglia, profesor la Universitatea din Sheffield. A studiat în special biochimia fermenţilor, aducînd importante contribuţii asupra fermenţilor respiratori. A descoperit ciclul acidului citric (ciclul lui K.). Premiul Nobel (1953), împreună cu F.A. Lipmann. Krefeld, oraş în vestul R.F. Germane, în landul Renania de Nord-Westfalia. 213 100 loc. (1961). Nod feroviar şi port pe Rin. Industrie textilă (mătase, catifea). Mai are întreprinderi siderurgice (oţeluri superioare), constructoare de maşini, chimice etc. Şantier naval. Kreindler» Arthur (n. 1900), neurolog român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. Este elevul lui Gh. Marinescu şi continuatorul şcolii sale, prin legarea clinicii de fiziologie şi fi-ziopatologie. Studiile sale principale privesc excitabilitatea sistemului nervos central, acti- vitatea electrică a creierului, dinamica corticală în diferite afecţiuni neurologice şi psihice, rolul simpaticului în determinarea tonusului senzitiv, A. Kreindler cronaxia simpaticului, leziunile sistemului nervos în intoxicaţiile experimentale etc. A făcut valoroase cercetări şi studii asupra epilepsiei. Laureat al Premiului de stat. Kreisler [crâishr], Fritz (1875—1962), violonist şi compozitor austriac, stabilit din J933 în S.U.A. Tehnica sa impecabilă, sonoritatea catifelată, supleţea şi farmecul interpretării l-au impus ca pe unul dintre cei mai străluciţi maeştri contemporani ai viorii. A îmbogăţit repertoriul violonistic cu numeroase piese scurte, inspirate din muzica vieneză şi din creaţia compozitorilor preclasici. Kremenciug, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană, situat pe Nipru. 100 000 loc. (1962). Industrie con* structoare de maşini (maşini-unelte, vagoane, automobile), de materiale de construcţie, de prelucrare a lemnului, industrie uşoară şi alimentară. Port fluvial. Hidrocentrală (625 000 kW putere instalată). kremlin (rus. kreml „cetate, fortăreaţă4*), nume dat ansamblului de construcţii rezidenţiale şi de cult, înconjurat de ziduri întărite cu turnuri, care forma partea centrală a vechilor oraşe ruseşti. Cele mai cunoscute k.au fost cele din Pskov, Kolomea, Tuia, Nijni-Novgo-rod (azi Gorki), Smolensk, Ka-zan şi îndeosebi cel din Moscova. Kremlinul din Moscova, ansamblu arhitectural fortificat, situat pe o colină în centrul oraşului Moscova, a cărui formă s-a definitivat de-a lungul unei perioade îndelungate. Ocupă o suprafaţă de formă triunghiulară de aproximativ 28 ha, fiind înconjurat de un puternic zid de apărare cu 20 de turnuri. Primele construcţii, din lemn, ale K» din M* datează din perioada întemeierii oraşului (1156) de către Iuri Dolgoruki, cneazul Suzdalului. Ele au fost treptat înlocuite, începînd din 1367, prin construcţii de piatră albă, sub domniile lui Dmi-tri Ivanovici Donskoi, Ivan al 11 Hea, precum şi în epocile următoare. Ansamblul K. din M. este compus din palate, clădiri administrative, muzee, biserici şi spaţii plantate. Monumentele importante Kremlinul din Moscova KRETSCHMER 41 KRÎLOV de aici sînt: catedrala Bunei-Vestiri (sec. XIV-XV), cu picturi de A. Rubliov, catedrala Arhanghelul Mihail (necropola ţarilor), catedrala Us-penski (1475—1479), Terem-noi dvoreţ (1487), Granovitaia paiaţa (1487-1491), Turnul lui Ivan (1505—1509), clădirea Senatului (1776-1787), Palatul Congreselor ş.a. Kretschmer/crecim^r], Ernst (1888—1964), psihiatru german. A fost profesor Ia universităţile din Marburg şi Tiibingen. Este autorul clasificării tipurilor constituţionale (astenic, picnic, displastic şi atletic), insuficient fundamentată însă din punct de vedere ştiinţific. Op. pr.: „Constituţia corpului şi caracterul*4 (1921). Kretzulescu, Nicolaie A. N. Kretzulescu (1812—1900), medic, animator al vieţii culturale şi om politic român. A fost membru al A-cademiei Române. Iniţiator al învăţămîntului medical în ţara noastră, a organizat o şcoală de „mică chirurgie** la spitalul Colţea (1841) şi a colaborat cu Carol Davila la întemeierea Şcolii naţionale de medicină şi farmacie din Bucureşti (1857). A participat Ia revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Exilat, după reîntoarcerea în ţară (1850) a militat pentru unirea principatelor, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost de mai multe ori ministru şi prim-ministru, iar după instaurarea regimului burghezo-moşieresc, ministru plenipotenţiar al României la Berlin, Petersburg, Roma şi Paris. kripton (gr. krypton „ascuns"; CHIM.), Kr. Element nr. at. 36; gr. at. 83,80; p.t. — 156,6°C; p.f. — 152,9°C. Este un gaz nobil, care se combină foarte greu, incolor, fără miros şi fără gust. Se găseşte în cantitate foarte mică în aerul atmosferic, împreună cu celelalte gaze inerte. Se obţine prin distilarea fracţionată a aerului lichid. Recent, s-au obţinut combinaţiile sale cu fiu-orul. Kriptonul este întrebuinţat Ia umplerea becurilor electrice. Krishna [crtşna] (Kisina), nu în sudul Indiei (1 280 km). Izvorăşte din Ghaţii de Vest, străbate Podişul Deccan şi se varsă printr-o deltă în Golful Bengal. Este folosit intens pentru irigaţii. Kristoforidhi, Konstantin (pseudonimul lui Kostandin Nel~ ko) (1830-1895), filolog şi scriitor albanez. Este autorul unei „Gramatici a limbii albaneze, dialectul de sud" (1882), al unui „Dicţionar al-banez-grecesc" (apărut postum, în 1904) şi al povestirii realiste „Vînătoarea muntenilor"" (1884), prima operă din literatura albaneză în care este evocat trecutul eroic al poporului. Krişna, unul dintre eroii cei mai populari ai poemului indian antic Mahabharata; în variantele vişnuiste ale h i n-duismului, Krişna este considerat o incarnare a zeului V i ş n u. Krişna — copil Krivoi Rog, oraş în Uniunea Sovietică, în sudul R.S.S. Ucrainene. 448 000 loc. (1962). Important centru de extracţie a minereului de fier. Combinat metalurgic, uzine de înnobilare a minereurilor, de utilaj minier, fabrici de ciment şi industrie alimentară. Institut de mine. Krizsân /crîjan/, jânos (1886—1947), pictor maghiar din Transilvania. Alături de S. Bortsok şi A. Mikola, a fost unul dintre fondatorii Şcolii de pictură de la Baia Mare. Peisajele sale sînt evocări lirice, delicate ale specificului acestei regiuni („Malul Săsar-ului", 1921; „Topirea zăpezii pe Valea Roşie"; „Castanul în floare", 1930; „Martie", 1942; „Canalul morii", 1944). Krîlo v, Ivan Andreevici (1769—1844), fabulist rus. între 1789 şi 1793 a editat reviste I.A. Krîlov satirice, care demascau abuzurile sistemului iobăgist. A scris mai întîi comedii („Poznaşii", 1788; „Magazinul de mode", 1807; „Lecţie tinerelor fete“, 1807 ş.a.), îndreptate împotriva francomaniei şi a canoanelor clasicismului. Este autorul a peste 200 de fabule, în parte prelucrări de teme clasice, în parte originale (apărute între 1809 şi 1843), avînd cu precădere un conţinut moralizator, dar fiind îndreptate şi împotriva unor racile sociale ca parazitismul şi privilegiile de castă ale nobilimii, parvenitismul, mita, birocratismul, îngîmfarea, servilismul, făţărnicia („Frunzele şi rădăcinile", „Ştiuca şi motanul", „Lupul între cîini", „Motanul şi bucătarul" ş.a.). Unele dintre ele reflectă simpatia pentru poporul asuprit şi avîn-tul patriotic popular din 1812. Respectînd regulile clasicismului; fabulele lui K. se disting totuşi printr-o tratare mai liberă a temei, printr-o vioiciune a versului, prin umorul fin şi prin limba populară, bogat nuanţată, presă- KRÎLOV 42 KRUPP rată cu proverbe şi zicători. în afara tălmăcirilor Iui Alexandru Donici, din prima jumătate a secolului al XIX-lea„ fabulele lui Krîlov au apărut în româneşte şi în versiunea lui Tudor Arghezi (1952-1957, 1%°). Krîlov, Serghei Borisovici (1888—1958), jurist sovietic, profesor de drept internaţional. A fost judecător la Curtea Internaţională de Justiţie a O.N.U (1946—1952). Este autorul unui mare număr de lucrări în domeniul dreptului internaţional public şi piivat. Krjijanovski, Gleb Maksi-milianovici (1872—1959), om de ştiinţă sovietic, inginer ener-getician. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. K. a participat la construcţia primelor centrale electrice mari din Rusia, a condus comisia pentru întocmirea planului de electrificare a Rusiei (GOELRO) şi a contribuit la elaborarea bazelor teoretice ale unificării sistemelor energetice şi creării sistemului energetic unic al U.R.S.S. A fost şi unul dintre cei mai vechi militanţi ai mişcării muncitoreşti revoluţionare din Rusia. Krleza [crleja], Miroslav (n. 1893), scriitor croat. A scris poezie, proză şi drame. Creaţia sa a cunoscut o linie ascendentă, de la începuturile aflate sub influenţa expresionismului şi a simbolismului la opere profund realiste, străbătute de un umanism generos. K. a evocat cu forţă demascatoare episoade din primul război mondial (voi. de nuvele „Zeul croat Marte“, volumul de povestiri „0 mie şi una de morţi“, piesa „în lagăr**) şi a denunţat moravurile decadente ale societăţii burgheze croate, abordînd mai ales tema destinului intelectualităţii apăsate de aceasta (romanul „întoarcerea lui Fi-lip Latinovic**, ciclul de piese şi drame „Glembey44). Romanul „Banchet în Blitve44 cuprinde o viziune anticipată a terorii instaurate de fascişti în Croaţia. Krohg [cro:g]> Christian (1852—1925), scriitor şi pictor norvegian. în romanele („Al-bertine*4, 1886) şi schiţele sale („Lupta pentru existenţă4*, 1888 — 1889), K. dezvăluie, de pe poziţii realist-critice, racilele societăţii capitaliste. Ca pictor, s-a afirmat mai ales prin tablourile de gen, influenţate de impresio-niştii francezi, în care înfăţişează cu veridicitate şi cu căldură viaţa grea a sărăcimii citadine şi a marinarilor („Tînă-ra bolnavă'4, 1882). „Krokodil", revistă satirică ilustrată sovietică. Apare de trei ori pe lună, la Moscova, din 1922. Kromer, Marcin (1512— 1589), istoric polon. Folosind cronica lui D 1 u g o s z, a scris, în limba latină, o cronică intitulată „Despre începutul şi istoria poporului polonez44, care constituie primul studiu tipărit de istorie a Poloniei din cele mai vechi timpuri. Kropotkin,Piotr Alekseevici (1842—1921), revoluţionar rus, teoretician al anarhismului, geograf. K. a dezvoltat teoria aşa-numitului „comunism anarhist*4. El nega necesitatea statului proletar şi a organizării centralizate a producţiei, re-prezentîndu-şi viitoarea societate socialistă ca pe o federaţie de comunităţi de producţie independente. A organizat expediţii în Asia estică, contribuind la stabilirea configuraţiei ireliefului acestui continent. A făcut cercetări importante asupra perioadelor glaciare. Kruczkowski [crucicofschi/, Leon (1900— 1962), scriitor po- lonez, militant al artei realist-so-cialiste. în volumul de poeme „Ciocane deasupra lumii** (1928) şi în romanele „Kordian şi ţăranul** (1932, trad. rom. 1952), „Pene de păun*4 (1935) şi „Capcane** (1937) este înfăţişată lupta maselor împotriva claselor exploatatoare şi a fascismului. Opera epică a lui K. se caracterizează printr-un realism viguros, prin abundenţa dialogului, printr-un stil sobru, concis, grav. Scrierile sale dramatice postbelice au ca tematică lupta antifascistă şi lupta pentru pace. Laureat al Premiului de stat al R.P. Polone şi al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare**. Kruger,Paulus (1825-1904), preşedinte al republicii bure Transvaal (1883—1902) şi unul dintre organizatorii rezistenţei burilor în timpul războiului anglo-bur (1899-1902). Krum, han al bulgarilor (802—814), în timpul căruia statul bulgar a cunoscut o mare întindere teritorială. S-a sprijinit pe aristocraţia militară a protobulgarilor în curs de feudalizare şi a dat primele legi scrise în apărarea proprietăţii feudale. Krupp, unul dintre cele mai mari concerne metalurgice din R.F. Germană. A luat fiinţă în 1811, prin dezvoltarea oţelă-riei Iui Friedrich Krupp din Essen (Ruhr). Concernul K. a susţinut cu întregul său po- Vedere.din Kuala-Lumpur KRUPSKAIA 43 KUIPER tenţial participarea Germaniei la primul şi la cel de-al doilea război mondial. Comenzile uriaşe primite i-au permis să-şi extindă mult producţia. în prezent, concernul K. posedă uzine metalurgice cu o capacitate de circa 4 000 000 tone de oţel brut a-nual. Efectuează investiţii în ţară şi în striinătate. Krupskaia, Nadejda Kon-tantinovna (1869—1939), acti- N". K. Krupskaia vistă de seamă a partidului comunist şi a Statului sovietic, eminent pedagog, soţia lui V.I. Lenin. A aderat, în 1890, la mişcarea revoluţionară şi în 1895 a intrat în Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare din Petersburg. Din 190! a lucrat în străinătate ca secretar ai redacţiei ziarelor „Iskra“, „Vperiod“ şi „Proletarii". După victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a avut sarcini de răspundere în aparatul de stat. în 1927 a devenit membră a C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. A depus o susţinută activitate pedagogică şi o bogată activi-tate publicistică. kşatrya, casta aristocraţiei militare sclavagiste din vechea Indie. în ierarhia castelor figura pe locul al doilea, după casta brahmanilor. Kuaia Lumpur, capitala Federaţiei Malayezia, situată în sud-vestul peninsulei Ma-lacca, într-o cîmpie aluvială. 316 200 loc. (1961). Important centru comercial (în special pentru staniu şi cauciuc). întreprinderi de prelucrare primară a cauciucului, a stadiului, fabrici de ciment, de cherestea, de produse alimentare, ateliere feroviare. Nod feroviar şi rutier, aeroport. Universitate. Numeroase moschei, pagode şi temple. Kuan~yin (în budismul chinez), zeiţa îndurării. Cultul ei corespunde cu cel al lui Bod~ hisattva Avalokitesvara din budismul indian. La japonezi se numeşte Kwannon. Kuba (pseudonimul lui Kurt Barthel) (n. 1914), scriitor german. A scris poezii pătrunse de suflu revoluţionar, de optimism şi încredere în triumful libertăţii şi păcii (ciclurile „Poezia despre om“, 1948; „Poezii“, 1952), precum şi reportaje („Gînduri în zbor*4, 1950) şi scenarii („Palate şi bordeie44, 1957; „Balada lui Klaus Storte-beker4\ 1959). Laureat al Premiului naţional al R.D. Germane. Kuban, rîu în U.R.S.S. (907 km). Izvorăşte din gheţarii din jurul vîrfului Elbrus (munţii Caucaz) şi se varsă în Marea de Azov. în cursul inferior e navigabil. Este folosit şi pentru irigaţii. Kubelik, Jan (1880 -1940), violonist şi compozitor ceh. Interpret de renume mondial, în special al muzicii lui Paga-nini. A compus o simfonie, concerte pentru vioară etc. Kuceak, Nahabed (c. sec. XVI), poet armean. Opera sa, alcătuită în general din catrene, se distinge mai ales prin profunzimea şi prin graţia cu care sînt cîntate dragostea şi natura. A fost tradus parţial de Dan Deşliu şi Victor Tulbure („Poezii4*, 1963). Kuching [cucing], centrul administrativ al teritoriului Sara wak (din Federaţia Malayezia), situat în nord-vestul insulei Kalimantan. 50 580 loc. (1960). Port fluvio-maritim, prin care se exportă cauciuc natural, copra ş.a. Kuciuk~Kainargi, sat în nord-estul R.P. Bulgaria, unde, în 1774, a fost semnat tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia, punîndu-se capăt războiului început în 1768. Prin tratatul de Ia K.«K«, pelîngăeliberarea unor teritorii, Rusia a dobîndit libertatea de navigaţie pe Marea Neagră (în strîmtorile Bosfor şi Dardanele) şi pe Dunăre şi şi-a întărit poziţia pe plan in- ternaţional. Ţării Româneşti şi Moldovei Ii s-a îmbunătăţit situaţia economică şi politică prin îngrădirea monopolului turcesc asupra comerţului lor. în urma acestui tratat, marile puteri (Rusia, Austria, Prusia, Franţa) şi-au stabilit consulate la Bucureşti şi la Iaşi. Kuczynski [cucînschi], Jiir-gen (n. 1904), cconomist din R.D. Germană, profesor de economie politică şi de istorie economică la Universitatea Hum-boldţ din Berlin, membru al Academiei Germane de Ştiinţe. Autor al unui mare număr de lucrări consacrate studierii situaţiei clasei muncitoare din ţările capitaliste şi al unor lucrări privind istoria imperialismului german şi istoria economiei mondiale. Kuibîşev, Valerian Vladimi-rovici (1888— 1935), militant de seamă al P.C. (b) al U.R.S.S. şi al Statului sovietic. Membru al partidului din 1904, al C.C. din 1922 şi al Biroului Politic al C.C. din 1927. A participat la revoluţia din 1905—1907. între 1906 şi 1917 a avut munci de răspundere în aparatul de partid, iar in timpul războiului civil a fost membru al Consiliului militar-revoîuţionar ai grupului de armate de sud al Frontului de răsărit, al Armatei a Xl-a şi al Frontului din Turkestan. Kuibîşev, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe Volga, la confluenţa cu Samara. 908 000 Ioc. (1963). Important centru industrial, cu industrie constructoare de maşini (utilaj petrolier, utilaj pentru construcţii, pentru industria alimentară şi uşoară, maşini-unelte, maşini-agricole, rulmenţi, ceasuri etc.) şi chimică (rafinarea petrolului, cauciuc sintetic etc.). Are şi întreprinderi de industrie uşoară, de materiale de construcţii, a-limentare. Port fluvial. în K. există mai multe institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. Pînă în 1935 s-a numit Samara. în amonte de K. se află o hidrocentrală (2 300 000 kW putere instalată). Kuiper, [cqip9r]t Gerard Pe-ter (n. 1905), astrofizician american de origine olandeză, directorul Laboratorului lunar şi KU KLUX KLAN 44 KUPECKY planetar de la Tucson (Ârizona), directorul ştiinţific ai proiectului Ranger. A publicat numeroase lucrări asupra astronomiei stelare, fizicii planetelor şi Lunii, atmosferei planetelor şi Pămîn-tului. Este autorul unei teorii cosmogonice. Op. pr.: „Sistemul solar“ (1953—1961), „Atmosfera Pămîntului şi planetelor" (1962). Ku Kiux Kîan, organizaţie teroristă, rasistă, creată în statele din sudul S.U.A. după războiul civil (1861 — 1865). Avînd strîn-se legături cu cercurile ultra-reacţionare, organizaţia urmăreşte, prin teroare şi asasinate, să împiedice exercitarea de către populaţia neagră a drepturilor cetăţeneşti şi desfăşoară o activitate pogromistă împotriva elementelor democratice şi progresiste. Kukrîniksî, pseudonimul colectivului artistic în care colaborează din 1924 Mihail Vasilievici Kupriianov (n. 1903), Porfiri Nikitici Krîlov (n. Î902) şi Nikolai Aleksandrovici Sokolov (n. 1903), pictori şi grafi- cieni sovietici, artişti ai poporului din U.R.S.S. şi membri ai Academiei de arte a U.R.S.S, S-au remarcat în genul satirei politice, caricaturii şi afişului agitatoric („Fără cruţare să-l lovim şi să-l nimicim pe duşman", 1941). Un loc important în opera lor îl ocupă ilustraţiile executate pentru lucrări de Cervantes, Gogol, Saltîkov-Şcedrin, Cehov, Gor-ki etc. Ca pictori, K. au creat, fiecare în parte, portrete şi peisaje, iar împreună compoziţii în care satira necruţătoare se îmbină cu forţa tratării picturale („Sfîrşitul", 1947 —1948). Laureaţi ai Premiului de stat al U.R.S.S. Kukucin, Martin (1860— 1928), scriitor slovac realist-cri-tic. In opera sa epică a înfăţişat aspecte din viaţa satului slovac (nuvelele „Viţeluşa tărcată", 1885; „Mişo", 1892; „Dies irae", 1893) şi croat (romanul „Casa de pe colină", 1903— Î904), reliefînd contradicţiile dintre ţărănime şi moşierime. Romanul „Patria mă cheamă" (5 părţi, 1926 — 1927) este un tablou al existenţei mizere a emigranţilor stabiliţi în America de Sud. Kukunor (Ţinhai), lac sărat situat în munţii Nanşan din R.P. Chineză, la altitudinea de 3 205 m. Suprafaţa: circa 4 200 km2; adîncimea maximă: 38 m. Kuîisiewicz [culişevici], Tadeusz (n. 1899), grafician polonez. A debutat cu gravuri în lemn, închinate vieţii grele a ţăranilor din satul minier Szlembark (1930—1936). După 1944, desenele Iui K. exprimă protestul împotriva o-rorilor războiului („Varşovia. 1945") şi bucuria vieţii noi din Polonia populară („Szlembark", 1950— 1954). In urma călătoriilor întreprinse a realizat valoroase cicluri grafice („India", 1956; „Mexic", 1957). Laureat al Premiului de stat al R.P. Polone. Kumamoto, oraş în japonia, aşezat în vestul insulei Kyushu, port Ia Marea Chinei de Est. 386 000 loc. (1961). Industrie alimentară, textilă, chimică (îngrăşăminte azotoa-se), constructoare de maşini (avioane). Nod feroviar. Kumasi, oraş în Ghana. 190 000 loc. (1960). Centrul comercial aî unei importante regiuni producătoare de cacao. Industrie de prelucrare a lemnului. Aeroport. Kun, Beia (1886-1939), militant al mişcării muncitoreşti ungare şi internaţionale, în 1902 a devenit membru al Partidului social-democrat din Ungaria. Căzut prizonier în Rusia în timpul primului război mondial, a stabilit legături cu bolşevicii şi a devenit membru al P.C. (b) din Rusia* In 1918 s-a întors în patrie şi a participat la crearea Partidului Comunist din Ungaria. în perioada existenţei Republicii Sovietice Ungare (martie-iuîie 1919) a fost comisar al poporului pentru afacerile externe şi conducătorul de fapt al guvernului. După înfrîngerea revoluţiei din Ungaria a emigrat în Austria şi apoi în Rusia Sovietică. A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (din 1921). kunguriăn (STRAT.), permia-nul mediu în facies marin sau lagunar, cunoscut în estul Platformei Ruse, în bazinul Done-ţului, munţii Urali şi în regiu- nea Mării Mediterane. Este echivalentul stratigrafie al s a-x o n i a n u 1 u i . Depozitele k. conţin faună de lamelibranhiate, gasteropode, brahiopode etc. în k. din U.R.S.S. se găsesc zăcăminte de gips, sare gemă, săruri de potasiu etc. Kunlun, sistem muntos în Asia Centrală, pe teritoriul R.P. Chineze. Se întinde pe o lungime de circa 2 500 km, for-mînd limita nordică şi cea estică a podişului Tibet. Este constituit din mai multe lanţuri paralele, despărţite de văi adînci şi de depresiuni. Cele mai mari înălţimi se întîlnesc în masivul Prjevalski (vîrful Ufugmuz-tag: 7 723 m). Ramura sud-vestică (Munţii Chino-Tibetani) are un relief extrem de fragmentat. Zăcăminte de cărbune, de minereuri de fier, cupru şi aur. Kimmin» oraş în sudul R.P. Chinez^, aşezat într-un podiş, la 1 900 m altitudine, centrul administrativ al provinciei Iun- nan. 880 000 loc, (1959). Industrie metalurgică, constructoare de maşini, chimică, tex» tilă. Nod feroviar şi rutser, Kimotovici, Ivan (sec.XVII), tipograf ucrainean din Lvov, care a lucrat în Tara Românească, la Cîmpulung, începînd din 1642, contribuind la formarea mai multor tipografi români. Kuopio, oraş în Finlanda. 43 340 loc. (1960). Industrie de prelucrare a lemnului. Important obiectiv pentru turism şi pentru practicarea sporturilor de iarnă. Kupala, Ianka (1882 — 1942), scriitor sovietic bielorus. După victoria revoluţiei socialiste, K. a cîntat satul sovietic (poemele „Pe malurile Oressei", 1933; „Bielorusiei decorate", 1937; „Din inimă", 1940 ş.a.). în timpul celui de-al doilea război mondial, K. a scris versuri patriotice antifasciste. Poezia lui se remarcă prin caracterul ei profund popular, prin pitorescul metaforei, prin simplitatea şi muzicalitatea versului (trad. rom. voi. selectiv „Versuri alese", 1954). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Kupeck^ [cupeţchi], Jan (1667 — 1740), pictor ceh. Este autorul unor portrete realiste, KUPRIN 45 KURZ remarcabile prin forţa de reprezentare a caracterelor umane şi prin monumentalitatea compoziţiei (portretul lui Petru I, 1711 — 1712). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R., în Muzeul Brukenthal şi în Muzeul din Timişoara. Kuprin, Aleksandr Ivano-viei (1870—1938), scriitor rea-list-critic rus. In primele sale povestiri a zugrăvit viaţa grea a soldaţilor, artiştilor de circ etc. („Cercetarea**, .1894; „Schimbul de noapte”, 1899, „Allez!“, 1897) şi antagonismul dintre muncă şi capital („Moloh**, 1896). Relaţiilor capitaliste el Je opune însă viaţa patriarhală, trăită în mijlocul naturii („Ole-sia“, 1898; „în desişul pădurii**, 1899), iar vulgarităţii şi venalităţii burgheziei, forţa înnobi-latoare a artei („Gambrinus“, 1907; „Brăţara de granate“, 1911). în 1905 a scris romanul „Duelul**, vădit influenţat de Gorki, cea mai importantă operă a sa, în care înfăţişează cu sarcasm viaţa ofiţerilor ţarişti, întemeiată pe calcul şi egoism, frivolitate şi cruzime. în anii reacţiunii sto-lîpiniste, K, a abordat subiecte cu caracter exotic (romanul „Sulamita**, 1908) sau naturalist (romanul ,Jama“, 1909 — 1915). în 1919, K. a plecat la Paris, rămînînd în emigraţie pînă în 1937, cînd s-a reîntors în patrie. în scrierile realiste, dovedeşte spirit de observaţie, interes pentru detaliul caracteristic şi pentru analiza psihologică, uneori sumară, dar întotdeauna relevantă. Cele mai vechi traduceri româneşti din opera lui K. datează din 1905. Kiiprulii v. Kopriilii. Kura, fluviu în U.R.S.S., în Transcaucazia (1 515 km). Izvorăşte în Turcia, din Podişul Armeniei, curge pe teritoriul R.S.S. Gruzine şi Azerbaidjene şi se varsă în Marea Caspică printr-o deltă. Principalul lui afluent este Araks. Pe K- s-au construit mai multe hidrocentrale, dintre care cea mai mare la Mingheceaur. Este important şi pentru irigaţii. Kuratowski, Kazimierz (n. 1896), matematician polonez, profesor la Universitatea din Varşovia, membru al Academiei Poloneze de Ştiinţe. A adus contribuţii importante în domeniul topologiei şi în teoria mulţimilor. Laureat al Premiului de stat al R.P. Polone. Op. pr.: „Topologia** (2 voi., 1958, 1961). Kurceatov, Igor Vasilievici (1903—1960), fizician sovietic; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii în domeniul dielec-tricilor şi segnetoelectricităţii; în domeniul fizicii nucleare, a descoperit izomeria nucleară ia izotopii cu radioactivitate artificială. A studiat de asemenea absorbţia rezonantă a neutronilor şi fenomenul de fisiune spontană a nucleelor de uraniu. K. a fost principalul organizator al lucrărilor desfăşurate în U.R.S.S. în domeniul fizicii nucleare, Erou al Muncii Socialiste. Kurgan» oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat în vestul Siberiei. 182 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (utilaj industrial, maşini agricole, autobuze), de materiale de construcţie, uşoară şi alimentară. Institute tehnice, Kurile, Insulele —, grup de insule care seîntind pe 1 200 km, între peninsula Kamcialka şi insula Hokkaido, despărjinc Marea Ohotsk de Oceanul Pacific. Apaiţin Uniunii Sovietice. Suprafaţa totală a insulelor este de circa 10 000 km2. Relief muntos, cu altitudinea maximă de 2 339 m. Numeroşi vulcrni, dintre care circa 40 activi. Climă temperată musonică, mai rece datorită curentului Oia-Şivo. Locuitorii se ocupă cu pescuitul şi cu vînatul animalelor de blană. Kurnakov, Nikolai Semio-novici(1860— 1941), chimist sovietic. A fost profesor la Institutul de mine, la Institutul electrotehnic şi la Institutul politehnic din Leningrad, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A lucrat în domeniul combinaţiilor complexe, a inventat termometrul cu amestec de mercur şi taliu pentru temperaturi joase şi a elaborat bazele teoretice ale analizei termice. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Kurosawa, Akira (n. 1910), regizor de film şi scenarist ja- onez. Filmele sale „Cîini săi-atici44, „Rashomon44 (premiat la Veneţia, 1951), „Idiotul4* (după romanul lui Dostoevski), „Cei şapte samurai** (premiat la Veneţia, 1954), capodoperă a filmului istoric ş.a., s-au afirmat prin redarea complexă a psihologiei personajelor, prin intensitatea dramatică. Kuro~$ivo, curent marin cald în Oceanul Pacific, de-a lungul coastelor estice ale japoniei. Se formează în urma devierii curentului ecuatorial de nord pe direcţia nord-fst şi înaintează pînă la 35 — 40° latitudine nordică, exercitînd o influenţă puternică asupra climei regiunilor învecinate. Are o lăţime de circa 170 km şi o viteză de 2—6 km pe oră. Kursk, oreş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat în Podişul Central Rusesc. 228 000 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, chimică, uşoară şi alimentară. Are un institut pedagogic, unul de medicină şi unul agricol. în împrejurimi există mari zăcăminte de minereu de fier (a n o-malia magnetică de la Kursk). — Istoric. Aici a avut loc, în iulie-august 1943, una dintre cele mai importante bătălii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, în caţe trupele sovietice au zdrobit un puternic grup de armate germane-fasciste, lichidînd astfel ultima încercare a hitleriş-tilor de a organiza o ofensivă de amploare pe frontul de răsărit. Victoria de la K, a exercitat o mare influenţă asupra mersului celui de^al doilea război mondial. Kurylowicz / curildvid/, jer-zy (n. 1895), lingvist polonez, profesor 1a Universitatea din Cracovia; membru al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Specialist în domeniul lingvisticii indo-europene şi al celei generale. Op. pr.: „Studii in-do-europene ‘ (1935), „Accentuarea în limbile indo-europe-ne*‘ (1952), „Apofonia în in-do-europeană44 (1956). Kurz [curţ], Anton (? — 1849), ziarist şi gînditor sas, participant la revoluţia de la 1848 din Transilvania. Concepţiile sale politice (îndeosebi ideea că problema naţională nu KURZI 46 KVANC1U va putea fi rezolvată înainte de rezolvarea problemei sociale) au avut o largă răspîndire prin publicaţiile la care a colaborat (mai ales prin „Kronstadt-er Zeitung*4). A căzut în lupta de la Sighişoara (1849), o dată cu Petofi. kurzi, popor care trăieşte în Turcia, Iran, Irak, Siria (în Kurdistan), Afganistan, Pakistan, precum şi în U.R.S.S. (Armenia, Azerbaidjan, Gru-zia şi Turkmenia). K. vorbesc limba kurdă, care face parte din ramura nord-vestică a limbilor iraniene, din familia indo-europeană. Principalele dialecte ale limbii kurde: mandji şi kurdi. K. numără circa 7 000 000 de oameni. Originea şi istoria k. este foarte puţin studiată. Kutaisi, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Gruzină, situat pe rîul Rioni. 141 000 loc. (1962). Industrie a construcţiilor de maşini (autobasculante, tractoare, utilaj minier), chimică, textilă, de pielărie şi încălţăminte, de sticlă, de materiale de construcţie. Kutuzov (Golenişcev~Ku~ tusov), Mihail Illarionovici (1745— 1813), general-feldmare-şal rus, vestit comandant de oşti, unul dintre creatorii artei militare ruse. Din 1770 a participat la războaiele împotriva Turciei, distingîndu-se în 1790, cu prilejul cuceririi cetăţii Ismail. A comandat una dintre armatele ruse în timpul războiului purtat de a treia coaliţie împotriva iui Napoleon I şi care s-a terminat cu înfrîngerea coaliţiei la Austerlitz (1805). în războiul ruso-turc (1811 — 1812), armata rusă din ţările române, aflată sub comanda lui, a înfrînt pe turci la Rusciuc (Ruse), obli-gîndu-i să încheie pacea de la Bucureşti (1812), favorabilă Rusiei. în timpul războiului de apărare împotriva invaziei lui Napoleon I (1812), K. a fost numit comandant suprem al armatei ruse. După bătălia nedecisS de la Borodino, a condus cu măiestrie contraofensiva armatei ruse, încheiată cu înfrîngerea totală a armatelor franceze. Kuusinen, Otto Vilhelmo-vici (1881 — 1964), militant al P.C.U.S. şi al mişcării comuniste şi muncitoreşti interna- ţionale. Din 1905, conducător al aripii de stînga a Partidului social-democrat finlandez. A fost unul dintre conducătorii revoluţiei proletare din Finlanda (1918) şi unul dintre întemeietorii P C. din Finlanda (1918). între 1921 şi 1939 a fost secretar al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, iar între 1940 şi 1958 a avut munci de răspundere în aparatul de stat al U.R.S.S. A fost membru al C.C. (din 1941), al Prezidiului (1952-1953 şi din 1957) şi secretar al C.C. al P.C.U.S. (din 1957). Kuweit, stat în Peninsula Arabă, situat pe ţărmul nord-vestic al Golfului Persic, între Irak şi Arabia Saudită. La sud-vest se află o zonă neutră (5 957 km2), administrată în comun de K. şi de Arabia Saudită. Suprafaţa: 15 540 km2. Populaţia: 468000 loc. (1965), majoritatea arabi. Capitala: El Kuweit. Teritoriul Kuweitului este o cîmpie deşertică, nisipoasă în sud şi pietroasă în nord. Climă subtropicală foarte uscată. Nu are cursuri de apă permanente. Pe teritoriul K. se află mari zăcăminte de petrol (1/5 din rezervele cunoscute ale lumii capitaliste). Principala ramură a economiei este exploatarea petrolului (locul al treilea în lumea capitalistă): 97 468 000 t în 1963. K. îi revine şi 50% din petrolul extras în zona neutră. Exploatarea petrolului este dominată de monopolurile americane, engleze şi japoneze. Cea mai mare parte din petrolul extras se exportă în stare brută, restul se prelucrează în rafinăria de la Mena el Ahmadi şi în alte rafinării mai mici. Industrie alimentară, chimică (sodă caustică şi acid clor-hidric), instalaţii de desalinizare a apei de mare. Agricultura se află la un nivel scăzut de dezvoltare: predomină creşterea extensivă a animalelor (cămile, capre, oi); culturile agricole (ce- reale, legume, tutun, curmali) ocupă suprafeţe restrînse. Este dezvoltat pescuitul. în apropiere de coastă se pescuiesc perle şi coral. Se exportă petrol şi produse petroliere (în special în Marea Britanie, Franţa, S.U.A., R.F. Germană) şi în mai mică măsură lînă, piei, perle; se importă utilaj petrolier, produse de larg consum, lemn. —Istoric. Aşezarea strategică a K. a făcut dm acesta obiectul unei rivalităţi îndelungate între puterile coloniale. Anglia a impus K.,în 1899, un tratat înrobitor, care a fost anulat în 1961, ca urmare a dezvoltării mişcării de eliberare naţională. în acelaşi an, K. a fost declarat stat independent. Este membru al Ligii Ţărilor Arabe. K* este o monarhie. Conducătorul statului este emirul. Organul legislativ este Adunarea Naţională. K. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Kuzbass, mare bazin carbonifer în Uniunea Sovietică, situat în R.S.F.S. Rusă, în sudul Siberiei, în depresiunea Kuzneţk. Suprafaţa: circa 26000 km2. Rezerve de cărbune pînă la adîncimea de 1 800 m: 905 miliarde t. Importantă regiune industrială: exploata- rea cărbunelui, metalurgie, construcţii de maşini, industrie chimică. Principalele oraşe din Kuzbass sînt: Kemerovo, No-vokuzneţk, Prokopievsk, Kise-liovsk. Kvanciu, oraş situat în partea de sud-vest a Coreii de Sud. 138 890 Ioc. (1955). Industrie textilă şi alimentară. Nod de comunicaţii şi centru comercial. KVARENGHI 47 KYUSHU Kyoto. Templu şintoist Kvarenghi, Giacomo(1744 —1817), arhitect rus de origine italiană, reprezentant de seamă al clasicismului rus. A construit la Petersburg clădirea Academiei de Ştiinţe (1783-1789), Teatrul Ermitajului (1783—1787), Institutul Smolnîi (1805—1808), precum şi Palatul englez din Peterhof (1781-1794), Palatul Aleksan-drovski din Ţarskoe Selo ş.a. Kyoto, oraş în Japonia, situat în insula Honshu, într-o depresiune deluroasă. 1 296 000 loc. (1961). Din 794 pînă în 1868 a fost capitala Japoniei. Vechi centru meşteşugăresc, renumit pentru ţesături, porţelanuri, lacuri, bronzuri, jucării. Industrie textilă, alimentară, electrotehnică, constructoare de maşini, metalurgie neferoasă. Are două universităţi şi o academie de medicină. Centru religios. Importante monumente de arhitectură japoneză, care ilustrează dezvoltarea îndelungată a oraşului, înconjurate de grădini şi decorate de vestiţi artişti (complexul imperial, palatele şi grădinile curţii Katsura, grădinile Ginka-kuji, Shisenkaku, numeroase mănăstiri şi temple budiste şi shinto etc.). Kyuşhu [chiuşu/, una dintre cele patru mari insule care formează Japonia, situată în sudul arhipelagului japonez. Suprafaţa (cu insulele mici învecinate): 42 600 km2. Populaţia: 12 900 000 Ioc. (1960). în relief predomină munţii de înălţime mijlocie (altitudinea maximă: 1788 m) şi dealurile. Există numeroşi vulcani activi şi stinşi (printre care Aso, care are cea mai mare căldare din lume, cu un diametru de 24 km). Climă subtropicală musonică, vegetaţie foarte abundentă. în nord-vestul insulei se găsesc mari zăcăminte de cărbune. Se cultivă orez, ceai, trestie de zahăr. Este o regiune industrială dezvoltată. Principalele oraşe din K. sînt Fukuo-ka, Kumamoto, Nagasaki, Sa-sebo, Yawata, Moji. Un tunel submarin face legătura pe calea ferată cu insula Honshu. »v.w.v.w*vw/ 1 [le], a paisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană sonantă lichidă laterală dentală. la (MUZ.) 1. Denumire a unuia dintre cele şapte sunete ale gamei. Corespunde notaţiei literale A sau a. Nota la din octava centrală este etalonul pentru stabilirea înălţimii exacte a sunetelor muzicale (870 de vibraţii pe secundă pentru diapazonul adoptat în anul 1858 în întreaga lume). 2. Acordajul unor instrumente transpozitorii (de ex. clarinetul „in “, care sună cu un ton şi un semiton mai jos decît sînt înscrise notele). V. şi transpoziţie. Laban [Iqbon], Rudolf(1879 — î 958), coregraf ungur, autorul mai multor balete („Titan**, „Agamemnon şi noaptea“ etc.) şi creatorul unui sistem de notare complexă a dansului (labanotation). labân (Mugii cephalus), specie de peşte din ordinul mu-giliformelor, de culoare cenuşie- Laban albăstruie, lung de circa 27 cm, în greutate pînă la I kg, cu capul mare, cu solzi pe corp şi pe cap. Trăieşte în oceanele Atlantic, Pacific, Indian, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. La noi se pescuieşte în lungul litoralului, mai ales toamna. Carnea şi icrele de 1. sînt foarte apreciate. labă de cultivator (TEHN.) v. cuţit de cultivator. Labe v. Elba. Labe, Louise (c. 1526— c. 1566), poetă franceză. Vestită prin spiritul şi frumuseţea ei, a cîntat, în sonete influenţate de Petrarca, dragostea pasionată şi bucuriile ei („Sonete** şi „Elegii**, reunite sub titlul „Opere**, 1555). O culegere de versuri ale ei au fost traduse în româneşte, în 1957, de către Veronica Porumbacu. labferment (B1SCHJM.) v. chimozină. labi£l (lat. labium „buză**; LINGV.; despre sunete), care se articulează cu participarea buzelor (ex. p şi b sînt consoane labiale; o şi u sînt vocale la-biale). Consoanele 1. sînt de două feluri: bilabiale /p, h, m) şi labiodentale (f, v). labializâre (LINGV.), calitate a unui sunet de a se pronunţa însoţit de o mişcare de rotunjire a buzelor (ex. în pronunţarea regională facu „fac“ se constată ol. a consoanei finale). labiâte, familie de plante dicotiledonate, caracterizate prin tulpina în patru muchii, frunzele aşezate opus, florile bilabiate, cu corolă gamopetală. Fructul este o tetrachenă. L. cuprind circa 3 000 de specii (erbacee sau semiarbuşti). Florile sînt adaptate la polenizare entomofilă; frunzele conţin uleiuri eterice. Numeroase specii de 1. sînt plante medicinale şi melifere (ex. levănţica, salvia, roiniţa, izma); altele sînt buruieni răspîndite în culturi (ex. urzica, lingurica, jaleşul, coro-băţica etc.). Labiche [labişj, Eugene (1815—1888), dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze. A scris, singur sau în colaborare, aproape 100 de piese, remarcîndu-se mai ales ca autor de comedii u-şoare, întemeiate pe o intrigă ingenioasă, şi de vodeviluri. Piesele sale ridiculizează cu vervă şi cu haz, fără mare profunzime însă, moravuri ale burgheziei franceze („Pălăria de paie din Italia**, 1851; „Călătoria d-lui Perrichon**, 1860; „Caniota**, 1864; „Gramatica**, 1867). labilitate (din lat. labilis „lunecător**) 1. (FIZ.) Proprietate a unui sistem mecanic de Sisteme în echilibru labil a se afla în poziţie de echilibru instabil. 2. (FIZIOL.) Proprietate a unui ţesut sau a unui organ exprimată prin valoarea vitezei de desfăşurare a proceselor de excitaţie. In general, 1. este mai mare la ţesuturile animalelor superioare. Sin. mobilitate funcţională. Labili, Gheorghe (n. 1907), pictor şi grafician român, artist emerit al R.P.R., profesor la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu** din Bucureşti. Creaţia sa cuprinde compoziţii istorice de mari dimensiuni, caracterizate prin viziunea epică, prin claritatea şi energia redării conflictului („Ioan Vodă cel LABIODENTAL 49 LABRIOLA Cumplit la Cahul“, 1953; fresca de la cinematograful ,,N. Băl~ cescu‘‘ din Tg.-Mureş). iabiodeniâl (LINGV.; despre consoane), care se articulează prin atingerea buzei inferioare de dinţii incisivi superiori (ex. /, v sînt consoane 1.). lablovelâr (LINGV.; despre consoane), a cărei articulare comportă, în acelaşi timp, o ocluzie v e I a r ă şi o rotunjire a buzelor (ex. qu în cuvîntul lat. aqua „apă“). V. şi a p e n-d i c e.^ labirint 1. (URB.; în arhitectura parcurilor) Grup decorativ realizat din arbuşti, care formează alei întortocheate. 2. (TEHN.) Dispozitiv folosit la etan-şarea unor organe de maşini, a unor instalaţii etc. Este format dintr-o cameră în formă de inel, compartimentată printr-un sistem de şicane care comunică între ele prin fante strimte şi care opun o mare rezistenţă la trecerea fluidului. Se foloseşte, de obicei, la turbinele hidraulice, Ia turbinele cu abur sau cu gaze, la compresoare etc. 3. (ANAT.) Totalitatea cavităţilor care alcătuiesc urechea internă. L.este format dintr-o parte exclusiv senzorială (vestibulul şi melcul) şi din alta, cuprinzînd cele trei canale semicirculare, legată de funcţia de echilibru. labirintită (MED.), formă de otită internă, care constă din inflamaţia labirintului. Se manifestă prin tulburări de auz mergînd pînă Ia surditate, prin ameţeli, vîjîituri în urechi, vărsături. Labirintul (în mitologia greacă), edificiu compus dintr-un mare număr de camere şi de galerii complicat dispuse, pe care legendarul Dedal l-ar fi construit din porunca regelui cretan Minos pentru adăposti-rea Minotaurului. Palatul descoperit la Cnossos pare să constituie nucleul real în jurul căruia s-a constituit mitul. Prin extensiune, termenul denumeşte orice cale sau orice construcţie în care este greu de găsit o ieşire. Labiş, Nicolaie (1935— 1956), poet român. S-a născut în satul Poiana Mărului, regiunea Suceava. A debutat în 1950 în revista „laşul literar**, sprijinit de M. Sadoveanu, căruia poetul i-a dedicat ulterior un poem în proză rimată, remarcabil prin profunzimea şi suavitatea evocării (ciclul „Sadove-niene*4). Opera sa poetică e reunită în volumele: „Puiul de cerb“ (1956), un amplu şi graţios poem juvenil, „Primele iubiri*1 (1956), şi „Lupta cu inerţia44, apărut postum (1958), în care cîntă cu patos şi tînără incandescenţă patria socialistă, aspiraţia umană spre desăvîrşire şi puritate. L* a abordat printre primii poeţi ai generaţiei sale temele copilăriei strivite de ororile războiului („Blestem44, „Zur-gălăul“), foametea şi seceta din anii postbelici („Moartea căprioarei44, „Ion“), ca şi tipul uman de comunist, reprezentativ pentru epoca marilor prefaceri sociale pe care a trăit-o („Comunistului44). Poet angajat, L. sondează universul lăuntric al omului, cerîndu-i să-şi depăşească inerţia prin invitaţia la o cunoaştere adîncă a vieţii şi participarea activă la marile bătălii pentru triumful acesteia. Versurile sale, întîl-nire originală de candoare şi gravitate, se disting prin bogăţia şi densitatea surprinzător de matură a ideilor, prin strălucirea şi spontaneitatea metaforelor şi prin muzicalitatea lor adecvată sensului. lâbiu (lat. labium „buză44; ZOOL.), buza inferioară a insectelor. Forma şi dimensiunile L variază după regimul alimentar al insectei. Labo, Gaetano (P—1889), scenograf francez, stabilit în România din 1853. A fost primul decorator al Teatrului naţional din Bucureşti. Ca pedagog, L. a predat primele cursuri de pictură scenografică şi de tehnică scenică. A creat decoruri pentru piesele „Fîntîna Blanduziei44 şi „Ovidiu44(V. A-lecsandri), „Roma învinsă** (D.A. Parodi) ş.a. laborat6r(dinlat. laborare „a lucra44; TEHN.), ansamblu de instalaţii, maşini, aparate şi instrumente (inclusiv clădirile în care sînt adăpostite) folosite pentru cercetări ştiinţifice, lucrări didactice, verificarea proceselor tehnologice, încercarea materialelor, maşinilor, aparatelor, mecanismelor, prepararea unor substanţe speciale etc. „Labour Monthly" [îeib? mănSli], revistă comunistă teoretică şi politică din Marea Britanie. Apare lunar, la Londra, din 1921. Labrador, peninsulă în nord-estul Americii de Nord, între Golful Hudson şi Golful ' Sfîntul Laurenţiu. Face parte din teritoriul Canadei. Suprafaţa: 1400 000 km2. Relieful este în general deluros» cu înălţimi între 200 şi 800 m. Altitudinea maximă: 1 676 m. Zăcăminte de minereu de fier, nichel şi cupru. Climă subpo-lară în nord, temperată în sud. tn partea nordică, vegetaţie de tundră, în rest păduri de conifere. Locuitorii se ocupă cu pescuitul şi cu vînatul animalelor de blană. Labrad.or, Curentul Labra~ dorului, curent rece în nord-vestul Oceanului Atlantic. Se formează în Marea Baffin şi se îndreaptă spre sud-est, pe lîngă coasta peninsulei Labrador, pînă la cifca 42° latitudine nordică, unde se întîlneşte cu Golf-stromul. Viteza curentului este de 1 —2 km/oră. Transportă numeroase aisberguri. labrador (MINER.), alumo-silicat de calciu şi de sodiu din grupa feldspaţilor plagioclazi, care conţine între 50 şi 70% anortit. Prezintă reflexe albăstrui şi verzui pe suprafeţele de clivaj. Este unul dintre componenţii principali ai gabrouri-lor şi bazaltelor; alcătuieşte uneori roca denumită labradorit, utilizată ca material de con» strucţie şi de ornamentaţie. în R.P.R. apare în gabrourile de la Iuţi (Banat) şi din munţii Drocea. Labriola, Antonio (1843— 1904), filozof materialist italian. A. Labriola LA BRUYERE 50 LAC A evoluat de la hegelianism spre marxism, fiind primul propagandist al marxismului în Italia. L. s-a ocupat mai cu seamă de problemele materialismului istoric, acordînd o atenţie deosebită analizei originii şi rolului social al diferitelor forme ale ideologiei (morala, dreptul etc.), precum şi psihologiei sociale. Subliniind importanţa istorică a extinderii materialismului asupra studiului vieţii sociale, L. a combătut totodată interpretările vulgarizatoare ale marxismului, a subliniat independenţa relativă şi rolul activ al ideologiei. L. a criticat diferite curente ale filozofiei burgheze, îndeosebi neokantianismul şi pozitivismul. Opera sa, valoroasă în ansamblu, conţine însă unele contradicţii şi erori. L. a participat activ la lupta împotriva revizionismului şi la activitatea practică a Partidului socialist italian. Moştenirea lui L. a fost preluată şi dezvoltată de A. Gramsci şi P. Togliatti. Op. pr.: „Eseuri asupra concepţiei materialiste a istoriei** (1895-1898). La Bruyere [la briiier], Jean de (1645— 1696), scriitor şi moralist francez. A fost membru La Bruyirc a! Academiei Franceze. S-a născut Ia Paris. Ca preceptor şi mai tîrziu ca secretar al ducelui de Bourbon, a trăit ani îndelungaţi în mediul aristocratic, ale cărui moravuri le-a cunoscut. Opera sa capitală, „Ca-racterele**, publicată iniţial (1688) ca o anexă la „Caracte-rele“ lui Teofrast şi mereu sporită pînă la a 9-a ediţie (1696), e alcătuită din maxime şi portrete. Dotat cu un excep- ţional spirit de observaţie, La B. satirizează, cu vervă muşcătoare şi cu o vehemenţă care anunţă pe enciclopedişti, nobilimea, clerul şi marea burghezie a timpului. Eî dezvăluie cu indignare şi amărăciune nedreptăţile sociale şi mizeria poporului. Ca maestru al portretului, originalitatea talentului său constă în arta redării cu exactitate a tuturor amănuntelor privind exteriorul personajelor descrise: detalii vestimentare, gesturi, fizionomie, cuvinte etc., care trădează psihologia acestora. Vocabularul său este bogat, sintaxa suplă, stilul vioi, colorat, captivant. lac1, depresiune pe suprafaţa uscatului, ocupată permanent sau temporar de apă, care nu are legătură directă cu oceanul planetar. în categorial, sînt incluse toate suprafeţele de apă relativ stagnante, înce^ pînd cu ochiurile de apă cu suprafeţe de ordinul zecilor de m şi pînă Ia suprafeţele de zeci şi sute de mii de km2 (ex. Marea Caspică). Suprafaţa totală a lacurilor ocupă 1,8% din suprafaţa uscatului. Cea mai mare parte a 1. sînt naturale. După geneza cuvetei lacustre, se deosebesc 1. tectonice (ex. Baikal, lacurile din marele graben est-african), 1. vulcanice (situate în cratere vulcanice), 1. de baraj vulcanic, 1. glaciare (în regiunile vechii gla-ciaţii continentale şi montane, cantonate în excavaţiile formate de gheţari sau în spatele depozitelor glaciare), 1. datorate acţiunii fluviatile, 1. de luncă (limane fluviatile), 1. formate prin bararea văii datorită sur-păturilor sau alunecărilor, 1. carstice (în calcare, sare, gips), 1. instalate în crovuri (l.clas-tocarstice), limane fluvio-ma-rine etc. Există şi Lrelicte (de origine marină, dar care au pierdut legătura cu marea). Multel.au origine mixtă, Ia formarea cuvetei lor contribuind mai mulţi factori (ex. 1. tecto-no-glaciare). L. sînt importante pentru pescuit, navigaţie, irigaţii. L. artificiale (de acumulare) se realizează prin construirea unui baraj pe albia unui rîu, în scopul producerii de energie şi compensării debitelor (pentru hidrocentrale), asigurării debitelor de apă necesare irigaţiilor, pentru pis-cicultură (iazuri, heleşteie), pentru transportul lemnului (haituri) ş.a. în regiunile cu precipitaţii bogate, surplusul de apă se scurge din 1. prin rîuri. în regiunile unde evaporarea depăşeşte alimentarea cu apă din precipitaţii, 1. sînt de obicei lipsite de scurgere; deseori sînt salmastre (conţin 1 —25 g de săruri Ia litru) sau sărate (peste 25 g/\). De asemenea sînt sărate 1. alimentate de izvoare sărate sau formate pe masive saline. Multe dintre 1. sărate sînt folosite în balneoterapie, iar altele pentru extracţia: diverselor săruri. Datorită acumulării sedimentelor (materiale aduse de ape şi de vînt sau formate în 1. prin distrugerea malurilor, prin putrezirea organismelor animale şi vegetale moarte, prin reacţii chimice), fundul lacului se înalţă treptat, ajungîndu-se, după un timp îndelungat, la formarea unei mlaştini şi apoi a unei suprafeţe netede. Ţara noastră posedă un număr mare de lacuri (3 450), variate ca origine, repartizate în toate unităţile de relief şi totalizînd o suprafaţă de 2 620 km2, ceea ce reprezintă 1,1% din teritoriul ţării. lac2 1. (CHIM.) Soluţie a unor uleiuri sicative, răşini naturale sau artificiale, derivaţi de celuloză, asfalt etc. într-un solvent volatil, capabilă să formeze, după aplicarea pe un suport, o peliculă subţire (film), fie prin evaporarea solventului la aer, fie prin încălzire într-un cuptor* Ca solvenţi se întrebuinţează alcoolii etilic, butilic, amilic, izopropilic, white-spiritul, benzenul, acetona, metiletilcetona etc. L. pot fi incolore sau colorate, datorită coloranţilor introduşi în masa lor. Pentru îmbunătăţirea calităţii filmului (elasticitate, rezistenţă ş.a.)-se pot adăuga plastifianţi, sica-tivi, emulgatori etc. Se aplică pe suprafeţele solide prin pen-sulare, stropire, vălţuire, înmuiere (pentru obiectele mai mici) etc. L, au rolul de a proteja suprafeţele împotriva coroziunii, de a le oferi proprietăţi electroizolante, aspect plăcut etc. Se folosesc în industria automobilelor, electrotehnică, a LACCADIVE 51 LACTAMĂ lemnului etc. După domeniul principal de utilizare, se deosebesc: 1. anticorosive, l.electro-izolante, 1. pentru grund, 1. pentru poleire ş.a. După natura materiilor prime folosite, se deosebesc: 1. pe bază de ulei, 1. pe bază de materiale plastice, 1. pe bază de celuloză ş.a. în R.P.R. se fabrică 1. la fabricile „Color“-Bucureşti, „Azur"-Timişoara, „Transil-Vania“-Oradea şi „Policolor“-Galaţi. V. şi p e 1 i c u 1 o-g e n e . — L. pe bază de ulei, soluţie a unor uleiuri sicative in combinaţie cu polimeri vinilici într-un solvent (white-spirit, esenţă de terebentină etc.). Se usucă repede şi formează o peliculă cu rezistenţă mare. — L. pe bază de materiale plastice, soluţie a unor polimeri: răşini gliptalice, novo- lacuri, răşini ureo-formaldehi-dice, clorură de polivinil, poli-stiren, răşini epoxi etc. într-un solvent. Se împart în 1. care se usucă la aer (cînd polimerul final are o structură filiformă) şi 1. care se usucă în cuptor (cînd polimerul final este format din molecule tridimensionale). L. pe b. de m. p. au proprietăţi variate în funcţie de compoziţie (ex. 1. pe bază de răşini fenol-formaldehidice, răşini epoxi, polistiren sînt electroizolante; 1. pe bază de clorură de polivinil clorurată, poliuretani, răşini fenol-formaldehidice etc. sînt anticorosive; 1. pe bază de răşini epoxi şi siliconi sînt rezistente la temperatură etc.). —■» L. de celuloză, soluţie a unor derivaţi ai celulozei, ca nitroceluloza, acetilceluloza sau ace-tobutirat de celuloză, în amestecuri de solvenţi pe bază de acetat de butii, acetonă, metil-etilcetonă etc. cu adaos de coloranţi şi plastifianţi. 2. (ARTE PLAST.) Substanţă obţinută din răşina unor arbori din familia anacardiaceelor. Este folosit în arta decorativă şi aplicată, din Extremul Orient. în arta plastică a unora dintre ţările Asiei, (ex. Vietnam), tehnica 1. a fost adaptată la pictura de şevalet printr-un procedeu de mare precizie şi fineţe, constînd în suprapunerea mai multor straturi colorate într-o gamă redusă (în general negru, brun, roşu, auriu şi argintiu), precum şi în încrustarea lor cu sidef. 3. (1ND. PIEL.) Piele de viţel, de vită, de cal, de capră sau şpalt pentru feţe de încălţăminte, tăbăcită şi acoperită cu un strat de Iac2 (1) lucios (pe bază de ulei de in fiert, de nitroceluloză sau de izocianaţi ori amestecuri ale acestora). Laccadive, arhipelag în Marea Arabiei, la vest de coasta Malabar, alcătuit din mici insule coraligene. împreună cu insulele Amindivi şi Minicoy formează un teritoriu al Indiei, cu suprafaţa de 995 km2 şi cu 24 000 loc (1961). Climă sub-ecuatorială musonică. Populaţia se ocupă cu recoltarea nucilor de cocos, cu pescuitul şi cu agricultura (arbori de pîine, ba-tate etc.). Lacea» Constantin (1B75 — 1950), lingvist şi filolog român. A fost profesor la Academia de înalte studii comerciale şi industriale din Cluj şi unul dintre principalii colaboratori ai Dicţionarului Academiei Române. A publicat studii de lingvistică, de istorie a literaturii române vechi şi etimologii, cele mai multe în „Dacoroma-nia“. Lacedemonia v. Sparta. Lachâtre [laşâtr], Maurice (1814—1900), publicist francez. Pentru ideile sale republicane a fost condamnat şi întemniţat în timpul celui de-al doilea imperiu. în 1871 a colaborat la ziarul radical „Le Vengeur'4 al lui F^lix Pyat, iar după înfrîngerea Comunei din Paris a emigrat în străinătate. A editat în 1872, în limba franceză, „CapitaIul“deK.Marx, ediţie care a circulat şi in România. Lackfy [Iqcfi], familie nobiliară din Transilvania. Cel mai cunoscut dintre membrii acestei familii este Andrei L., comite al secuilor şi apoi voievod al Transilvaniei (1356—1359), conducător al expediţiei din 1345 împotriva tătarilor, organizată cu ajutorul micii nobiHmi din Maramureş şi al unor oşti din Tara Românească. Laclos [lado], Pierre Cho-derlos de (1741 — 1803), scriitor francez, participant la revoluţia burgheză şi la războaiele napo-leoneene, A devenit cunoscut prin romanul epistolar „Legă- turile primejdioase44 (1782, trad. rom.), care înfăţişează, în spiritul unui realism lucid şi rece, destrămarea morală a aristocraţiei franceze în ajunul revoluţiei burgheze. lacolit (PETROGR.), corp de roci eruptive, care are forma asemănătoare cu o ciupercă; Lacolit rezultă din injecţia magmei între pachete de sedimente care se boltesc. în R.P.R 1. se găsesc în munţii Ţibleş şi Bîrgăului, în nord-estul Do-brogii etc. La Condamine/7a cddamin/, Charles Mărie de (1701 — 1774), matematician şi călător francez. A participat la expediţia franceză care a măsurat lungimea arcului de meridian în zona ecuatorială a Americii de Sud (podişul Quito). La întoarcere, L.C. a străbătut America de Sud de-a lungul Amazonului, realizînd prima explorare ştiinţifică a acestei regiuni şi întocmind o hartă bazată pe calcule astronomice. lacrima christi (VITICULT.), denumire dată vinurilor italiene albe sau roşii, produse în podgoriile de la poalele Vezu-viului, din soiurile ' de viţă de vie lacrima (ex. lacrima forte, lacrima di Âquila, lacrima di Roma). Sînt vinuri aromate, seci, cu tăria alcoolică cuprinsă între 10,5 şi 12%. lacrimă, lichid incolor, sărat, alcalin, reprezentînd produsul de secreţie al glandelor lacrimale. Umezind suprafaţa globului ocular, 1. înlesnesc mişcările acestuia în orbită. lactalbummă (BIOCHIM.), albumină care se găseşte în lapte şi care se izolează din acesta sub forma unei substanţe cristaline, solubile în apă. Coagulează Ia 70 —75°C. Este asemănătoare cu ălbumm? din plasma sanguină. lactama (CHIM.), compus organic ciclic obţinut prin deshidratarea internă, la încălzire, LACTAŢI 52 LACUL SCLAVILOR a y- sau $-aminoacizilor. L. acidului aminocapronic (c a-prolactama) este folosită ca materie primă pentru fabricarea fibrelor sintetice capron (relon). lactaţi 1. (CHIM.) Săruri ale acidului lactic. L. sînt între-buinţaţi în medicină, în industria alimentară (1. de calciu), în industria textilă (1* de antimoniu, 1. de sodiu) etc. 2. (FARM.) Lactat de calciu, cea mai importantă sare a acidului lactic. Se foloseşte ca medicament în tratamentul bolilor datorate lipsei de calciu din orga-nism (ex. spasmofilia, tetania etc.). lactâţie (lat. lac, lactis „lapte**; FIZIOL.), proces de formare şi de secreţie a laptelui prin glandele mamare ale femelelor mamiferelor. Se produce, sub influenţa sistemului neuroendo-erin, în urma naşterii, şi începe cu apariţia colostruiui. Perioada de 1. durează de obicei 9—12 luni la femeie, iar ia animale pînă la î—2 luni înaintea unei noi fătări. în medie, 1. durează 4—5 luni la oaie, circa 10 luni Ia vacă şi Ia cămilă, 2 — 3 luni la scroafă etc, L* este stimulată prin supt şi muls. lactâză (BIOCHIM.), enzimă din clasa hidrolazelor, grupa carbohidrazelor, care catalizează reacţia de desfacere a lac-tozei într-o moleculă de glu-coză şi una de galactoză. Se găseşte în sucul intestinal al sugarului şi al animalelor tinere. lactic, acid ~ (CHIM.), CH£HOH-COOH: Acid organic'cu o grupă hidroxil (hi-droxiacid) şi cu un atom de carbon asimetric în moleculă, în natură apare sub două forme optic izomere (dextrogiră şi levogiră) şi sub o formă race-mică. AJ. se prezintă obişnuit ca un lichid siropos, higrosco-pic, solubil în apă şi alcool, sau în stare pură sub formă de cristale. Se obţine industrial prin fermentaţia lactică a zaharurilor din melasă, amidon sau zer. Se găseşte în laptele acru, în varza acră şi în murături. AA. se formează în organismul animalelor prin descompunerea glicogenului în timpul contracţiei musculare. Este întrebuinţat în industria alimentară, de medicamente, în industria textilă, în tăbăcărie etc. lactobiâză (BIOCHIM.) v. lactoza. lacţoflltru (IND. ALIMENT.), dispozitiv folosit pentru determinarea impurităţilor din lapte; se bazează pe trecerea unei cantităţi de 0,5 l de lapte printr-un filtru. Substanţele rămase pe filtru se compară cu anumite etaloane convenţionale. iactoglohulină (BIOCHIM.), substanţă proteică din grupa globulinelor. Se găseşte în lapte şi este asemănătoare cu glo-bulinele din plasma sanguină. Se coagulează la cald. lactometru (IND. ALIMENT.), instrument utilizat pentru determinarea purităţii laptelui. Se folosesc L de tipul are-ometrelor, pentru a se recunoaşte, prin măsurarea densităţii laptelui, dacă i s-a adăugat apă, şi 1* de tipul refractometre-lor, pentru determinarea conţinutului de substanţe uscate, negrase din lapte. lactone (BIOCHIM.), esteri ciclici intramoleculari, formaţi prin eliminarea apei dintr-o grupare carboxilică şi una alcoolică ale unui hidroxiacid. Foarte multe substanţe naturale conţin 1. (ex. laptele). lactoza (BIOCHIM.), zahăr care se găseşte în lapte; diza-ha rid format dintr-o moleculă de glucoză şi o moleculă de galactoză (C12//220n). Se extrage din zer şi se prezintă ca o substanţă solidă, incoloră, cu gust dulce. Se foloseşte la ta-bletarea unor medicamente, precum şi ca materie primă în industria penicilinei. Sin. lac-tobiozâ. Lacul celor Patru Cantoa* ne (Vierwaldstâtter See), lac în Elveţia centrala, situat la poalele Âlpilor. Este format din mai multe bazine lacustre care comunică între ele. Suprafaţa: 114 km2. Adîncimea maximă: 214 m. Important obiectiv turistic. Pe malurile lacului se află mai multe staţiuni balneo-climatice. Lacul Renilor, lac de o-rigine glaciară situat în zona centrală a Canadei. Suprafaţa: 6 330 km2. Staţiunea Lacul Roşu Lacul Roşu (Ghilcoş), lac de baraj natural pe valea rîului Bicaz, în zona de izvoare, format în 1837 prin surparea unei porţiuni din muntele Ghil-coş. Altitudinea: 980 m. Suprafaţa: 12,6 ha. Adîncimea maximă: 10,5 m. Important obiectiv turistic. Pe malul lacului s-a dezvoltat staţiunea climatică Lacul Roşu, subordonată oraşului Gheorgheni (reg. Mu-reş-Autonomă Maghiară). Lacul Sărat, lac clasto-carstic, situat Ia sud-vest de oraşul Brăila. Suprafaţa: 1,72 km2. Are ape sulfatate. Pe malul lacului se află staţiunea balneară Lacul Sărat. Nămolul şi apa de la L.S. sînt folosite în tratarea bolilor nervoase, de piele, a reumatismului şi a altor afecţiuni. Lacul Sclavilor, lac de origine tectono-glaciară situat în vestul Canadei. Suprafaţa: circa 30 000 km2. Adîncimea maximă: 150 m. Are nume- LACUL SUPERIOR 53 LAERŢ1U roase insule. în L.S. se varsă Fluviul Sclavilor; din el izvorăşte fluviul Mackenzie. Lacul Superior* lac în America de Nord, la graniţa dintre Canada şi S.U.A., primul din sistemul Marilor Lacuri şi cel mai mare lac cu apă dulce din lume. Suprafaţa: 82 400 km2. Adîncimea maximă: 393 m. Comunică cu lacul Huron prin rîul St. Mary’s. în împrejurimi se găsesc mari zăcăminte de minereu de fier şi alte metale. Principalul port este Duluth (S.U.A.). Lacul Urşilor» lac tectono-glaciar situat în nord-vestul Canadei. Suprafaţa: 31 080 km2. Adîncimea maximă: 137 m. Ţărmuri stîncoase foarte fragmentate. în apropiere se află un mare zăcămînt de minereu de uraniu. lacună (lat. lacuna „adinei-tură“; MED.), cavitate mică apărută într-un organ în urma distrugerii şi resorbţiei unei porţiuni a ţesutului acestuia. — L. cerebrală, cavitate formată în ţesutul cerebral in urma resorbţiei unui focar de degene-rescenţă. Se întîîneşte la bă-trlni, determinînd diferite tulburări nervoase şi psihice. lacună stratigrafică (STRAT.), lipsa depozitelor sedimentare dintr-o succesiune stra-tigrafică normală, formată prin întreruperea procesului de sedimentare datorită ridicării şi erodării unui pachet de strate. Lada, Josef (1887—1957), pictor şi desenator cehoslovac, artist al poporului. Autor a numeroase ilustraţii şi caricaturi, remarcabile prin simplitatea şi claritatea desenului (ilustraţii la „ Aventurile bravului soldat Svejk44 de J. Hasek, 1954). A redat cu realism şi cu umor scene de gen din viaţa poporului ceh. Ladă de zestre ladă de zestre, piesă importantă din mobilierul ţărănesc, întîlnită în toate regiunile României. Este lucrată de obicei din lemn de fag şi împodobită cu crestături sau, în Transilvania, cu picturi. Lăzile de zestre sînt de mai multe tipuri. Centre vestite unde se fac astfel de lăzi: Budureasa şi Preoteasa în Crişana, Sălătruc în Muntenia. Ladea, Romulus (n. 1901), sculptor român, artist emerit al R.P.R. A studiat Ia Bucureşti şi apoi la Paris. Creaţia sa cuprinde portrete monumentale ale unor oameni de seamă ai vieţii publice şi culturale a ţării („Horia*4), lucrări inspirate din folclor, în special din cei bănăţean („Ivan Iorgovan44), din viaţa eroilor populari („La-zăr de Ia Rusca“) şi a satului românesc în genere. Preocuparea pentru psihologie, robusteţea şi dinamismul, stilizarea aspră a sculpturilor în lemn, modelajul nuanţat pentru lucrările In bronz şi simţul monumental formează caracteristicile stilului său. Iad mă (LINGV.) v. retoromană. ladiniân (STRAT.), etajul superior al triasicuhii mediu din regiunile alpine» caracterizat prin faună de ceratiţi, lameli-branhiate etc. în ţara noastră, depozite îadiniene se găsesc în Munţii Hăşmaşului, Pădurea Craiului, Munţii Codrului, în Banat, în nordul Dobrogii etc. Ladislau» numele a cinci regi ai Ungariei, dintre care mai cunoscuţi au fost: L. / cel Sfint (1077-1095). A înfrînt pe pecenegi, a continuat cucerirea Transilvaniei începută de Ştefan I şi a iniţiat organizarea acesteia din punct de vedere politic. în Î091 a cucerit Croaţia. A fost ales conducător al cruciadei I, dar a murit înainte de a participa la ea. L. al IV-lea, Cumanul (1272—î290), a cărui domnie a fost marcată de războaie civile şi de lupta împotriva tendinţelor centrifuge ale voievozilor Transilvaniei. A purtat lupte cu L i t o v o i, voievodul formaţiunii statale româneşti de pe ambele versante ale Carpaţilor olteni. Ladislau Kan, voievod al Transilvaniei (c. 1294—1315). Feudal puternic, a manifestat tendinţe centrifuge faţă de autoritatea curţii regale maghiare» sporind puterea voievodatului. A purtat o luptă îndelungată împotriva regelui Ungariei Caro! Robert de Anjou. L.K. a avut legături strînse cu cneazul Serbiei, Ştefan Uroş al II-lea, cu care a încheiat şi o alianţă dinastică, dîndu-i de soţie pe fiica sa. Ladoga, cel mai mare lac din Europa, situat în nord-vestul Uniunii Sovietice, în a-propiere de Leningrad. Suprafaţa: 18 400 km2. Adîncimea maximă: 225 m. Are circa 500 de insule. Este alimentat de numeroase cursuri de apă; din el izvorăşte rîul Ne va. în timpul iernii îngheaţă. Prin nuri şi canale comunică cu Marea Baltică, Marea Albă şi bazinul Volgăi. Laennec /laenâc/, Rene (1781 —1826), clinician francez, inventatorul stetoscopului.  fost profesor la Coll&ge de France şi membru al Academiei de medicină din Paris. A preconizat, primul, auscultaţia ca metodă de diagnostic clinic în bolile de inimă şi de plă-mîni* Laennec este fondatorul medicinii anatomociinice, care leagă leziunile bolii de simp-fcomele acesteia. Op. pr*: „Tratat de auscultaţie medicală" (1819). Laermatss [lâ:rmamj, Eu-g&ne jules joseph (1864— 1940), pictor şi gravor belgian. Atent observator al realităţii, L* a realizat un mare număr de lucrări, compoziţii şi portrete, cele mai multe inspirate din viaţa de la ţară. Opera sa este caracterizată prin tensiunea dramatică interioară şi prin sinceritatea expresiei („Cei din satul meu“, „înmormmtarea", „Sfîrşit de toamnă*4 etc.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin „Familie de ţărani". ^ Laerţiu (pseudonimul lui Ai Lăzărtscu) (c. î830—1876), publicist român. A scris critică teatrală şi artistică, versuri şi citeva piese de teatru, cultivînd vodevilul şi melodrama („George sau un amor românesc *, „Massimu pictorele", ş.a.). LAFARGUE 54 LAFORGUE Lafargue [lafărg/, Paul (1842—1911), teoretician şi militant de seamă al mişcării muncitoreşti franceze şi internaţionale, discipol al lui Marx. P. Lafargue A fost căsătorit cu fiica lui Marx, Laura. Proudhonist în tinereţe, el a trecut în deceniul al şaptelea al sec. al XlX-lea, sub influenţa lui Marx, pe poziţiile marxismului. A fost unul dintre întemeietorii Partidului muncitoresc francez (1879) şi ai Internaţionalei a Il-a (1889). Principalul conţinut al lucrărilor filozofice ale lui L. îl constituie problemele materialismului istoric. L. a combătut cu mare forţă de convingere principalele curente ale sociologiei burgheze (organicismul, psihologismul, darvinismul social etc.), precum şi sociologia rasistă. A acordat o atenţie deosebită luptei împotriva idealismului subiectiv şi mai ales împotriva kantianismului, precum şi luptei împotriva evoluţionis-mului plat, vulgar, dar a făcut unele concesii mecanicismului şi metafizicii. Un loc însemnat în activitatea lui L« au ocupat apărarea teoriei marxiste a claselor şi a luptei de clasă, a concepţiilor ştiinţifice asupra statului, fundamentarea necesităţii revoluţiei socialiste şi lupta împotriva oportunismului. L. a elaborat o serie de valoroase studii marxiste în probleme de economie, etică, estetică, literatură, istorie etc., care îmbină conţinutul ştiinţific cu plasticitatea expunerii. Op. pr.: „Idealismul şi materialismul în explicarea istoriei** (1895), „Determinismul economic al lui Karl Marx ‘ (1909), „Problema cunoaşterii" (1910). LaFayette /la faietj, Mărie Joseph de (1757-1834), general şi om politic francez. A participat la războiul pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord (1775 — 1783). întors în Franţa, a luat parte la revoluţia burgheză (1789—1794) şi a contribuit la crearea clubului de orientare girondină al „feuilianţilor4*. Fiind descoperite legăturile sale cu familia regală şi cu rega-liştii, a fugit în străinătate (1792), de unde s-a reîntors în 1799. N-a mai avut nici un rol politic important pînă la revoluţia din iulie 1830, cînd a fost comandant al Gărzii naţionale. Ca lider al moderaţilor, l-a ajutat pe Ludovic-Filip să devină rege al Franţei. La Fayette fia faiet7, Mărie Madeleine de (1634—1693), scriitoare franceză. Este autoarea romanului „Prinţesa de Cleves“ (1678, trad. rom.), remarcabil prin fineţea analizei psihologice, prin simplitatea şi concentrarea acţiunii, precum şi prin eleganţa stilului. A scris şi „Memorii** (publicate postum, în 1731), importante pentru cunoaşterea istoriei sec. al XVII-lea. Laffitte [laftt], Jacques (1767—1844), bancher şi om politic francez, unul dintre conducătorii orleaniştilor. în 1830 l-a ajutat pe Ludovic-Filip să devină rege al Franţei. A fost prim-ministru şi ministru de finanţe. La Fontaine fia fâtin], Jean de (162171695), poet francez, unul dintre cei mai mari fabulişti ai lumii. A fost membru al Academiei Franceze. Născut la Château-Thier-ry dintr-o familie de burghezi, a studiat dreptul şi şi-a însuşit o temeinică cultură umanistă. Volumele sale de „Povestiri** (1665, 1671, 1675) conţin nuvele realiste, în versuri, adesea licenţioase, scrise într-un stil elegant. La F* s-a impus prin „Fabule** (12 cărţi, publicate între 1668 şi 1694). Pornind de la modelele anticilor (Esop, Fedru, Babrios) şi de la tradiţiile populare, el a depăşit caracterul unilateral-didactic al vechilor fabule, transformîn-du-le, datorită originalităţii talentului său, în adevărate opere de artă. în această „comedie în o sută de acte variate a cărei scenă este lumea întreagă*4, el a înfăţişat un tablou satiric al moravurilor sociale din Franţa J. de La Fontaine în perioada absolutismului, de-mascînd cu umor şi vervă viciile claselor dominante, fără a cruţa pe rege şi pe curteni („Greierele ţi furnica**, „Corbul şi vulpea *, „Lupul şi mie-lul“, „Stejarul şi trestia** ş.a.). Spirit independent, meditativ şi ironic, sensibil şi îndrăgostit de natură, înzestrat cu o bogată fantezie, LaF. a făcut din fiecare fabulă o mică piesă, în care animalele, personificînd tipuri şi caractere, acţionează într-un cadru reprezentînd diverse peisaje din Franţa. Lirismul cald străbate de la un capăt la celălalt fabulele sale, ceea ce îl deosebeşte pe La F. de aproa- f>e întreaga pleiadă a scriitori-or clasici francezi. Morala lui La F-, sceptică şi utilitară, însă întemeiată pe bun-simţ, este morala prudenţei. Fabulele sînt scrise în limba vie a poporului, iar versificaţia este spontană, imitativă, suplă, ur-mînd toate meandrele gîndirii autorului. La F. este întemeietorul versului liber în literatura franceză. Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi (în româneşte, între alţii, de T. Ar-ghezi, în 1954) şi a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării ulterioare a fabulei, inclusiv a celei româneşti, prin L Hei iade-Rădulescu şi, mai ales, prin Gr. Alexandrescu. Laf orgile [laforg], Jules 1860—1887), poet simbolist rancez. A cultivat cu deosebire lirica reflexivă, străbătută adeseori de pesimism, dominată de LAGASH 55 LAGOS surîsul ironiei amare. L. a cultivat versul liber, muzical, metrica sincopată şi a reînviat o serie de specii literare tradiţionale (balada, litania, cînte-cul popular). Op. pr.: plachetele „Tînguirile“ (1885), „Imitaţia Madonei Luna“ (1886), „Soborul feeric“ (1886) şi volumul de eseuri „Moralităţi legendare" (1887). Lagash [lâgaş], vechi oraş-stat din Sumer (în prezent Tello), care a cunoscut o mare înflorire în a doua jumătate a mileniului al III-lea î.e.n. în sec. al XXIV-Iea î.e.n. a intrat în componenţa statului sumerian. La începutul mileniului al II-lea î.e.n. aparţinea regatului Babi-lonului. Printre ruinele ansamblurilor de arhitectură (palat, templu) s-au găsit statui (ale guvernatorului Gudea), relieful „Stela vulturilor", plăci cu inscripţii cuneiforme etc. lagăr (TEHN.), organ de maşină care serveşte la reze-marea şi Ia ghidarea unui arbore sau a unei osii şi care permite o mişcare de rotaţie sau de oscilaţie a acestora. L. se împart în două mari categorii: 1. cu alunecare şi 1. cu rostogolire (v. rulment).— L. cu alunecare, lagăr la care între fus şi elementele 1. are Ioc o frecare de alunecare. Este alcătuit din corp, capac, cuzi-net, organe de fixare (şuruburi)* dispozitive de ungere şi dispozitive de reglare a jocului între fus şi cuzinet. După felul în care acţionează sarcina asupra L, se deosebesc: lagăre radiale, cînd sarcina acţionează perpendicular pe axul 1., lagăre axiale (crapodine), cînd sarcina acţionează pe direcţia axului 1», şi lagăre combinate, cînd sarcina acţionează în ambele sensuri. L. cu a. se folosesc de obicei la arborii şi la osiile cu diametru mare, cu turaţii reduse, cu încărcare foarte mare (ex. I. axiale Ia turbinele hidraulice), la maşini şi agregate supuse la vibraţii (ex. Ia arborii cotiţi ai motoarelor cu ardere internă) sau în cazul unor turaţii foarte înalte (cînd se recomandă lu-brifianţi gazoşi). Lagerkvist [lâgarcvist], Păr Fabian (n. 1891), scriitor suedez, membru al Academiei Suedeze. Partizan, în tinereţe, al cubismului, se orientează ulterior spre realism. Spirit contradictoriu, înclinat uneori spre misticism, a oglindit în piesele, versurile şi nuvelele sale neliniştea intelectualităţii burgheze contemporane, teama ei de viitor. După 1933, devenind antifascist, a înfăţişat în drame („Omul fără suflet‘\ 1936; „Piatra filozofală^, 1947) şi romane („Călăul“, 1933; „Piticul44, 1944; „Barabas", 1950) setea umană de libertate. Premiul Nobel (1951). Lagerlof [lâg?rlov], Selma (1858—1940), scriitoare suedeză. A fost membră a Academiei Suedeze. S-a născut în satul Marbacka. A fost învăţătoare. în principala sa operă, care i-a adus o faimă mondială, romanul „Gosta Ber-Iing“ (1891, trad. rom.), evocă, sub forma unei epopei romantice pline de lirism şi fantezie, realităţi din viaţa provinciei suedeze. Dintre cărţile scrise ulterior se remarcă „Minunile lui Anticrist** (1897) şi „Proscrisul4* (1918), în care, în spiritul unui umanitarism creştin, condamnă războaiele şi zugrăveşte cu deosebită simpatie pe oamenii simpli. Scrierile sale pentru copii („Cartea legendelor44, 1906, trad. rom., si mai ales „Minu- S. Lagerlof nata călătorie a lui Nils Holgers-son prin Suedia44, 1906—1907, trad. rom.) se numără printre cele mai izbutite lucrări ale genului, îmbinînd cu măiestrie realitatea cu legenda. Premiul Nobel (1909). Lagos, capitala Nigeriei, situată în Golful Guineii, pe cî-teva insule şi pe porţiunea de ţărm alăturată. 410 000 loc. (1963). Centru economic şi cel mai important port al Nigeriei, prin care se efectuează cea mai mare parte a comerţului ei exterior. Industrie alimentară (mai ales uleiuri vegetale), textilă, de pielărie, de prelucrare a lemnului. Unităţi de asamblare a maşinilor, mici şantiere navale. Două aeroporturi. Institut tehnic, muzeu etnografic. Lagos. Parlamentul LACRANGE 56 LAKISTĂ Lagrange llagrâjj, Joseph Louis (1736—1813), matematician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. L. a pus bazele mecanicii J. L. Lagrange analitice şi ale calculului variaţiilor. S-a ocupat îndeosebi de integrarea ecuaţiilor cu derivate parţiale. A calculat schimbările succesive care se ivesc în dimensiunile şi poziţiile orbitelor planetelor (stabilind formula numită seria lui L.)\ a studiat libraţia Lunii şi sateliţii lui Iupiter. Are contribuţii în calculul probabilităţilor şi în teoria numerelor; a studiat atracţia sferoidelor eliptice ş.a. Op. pr.: „Mecanica analitică** (1787), „Teoria funcţiilor analitice" (1797). — Ecuaţii L., ecuaţii diferenţiale de ordinul întîi, de forma: y = jeep(y') -t-+ ^ (l/). unde se presupune că

(FIZ.) Reducere a secţiunii de curgere a unui fluid la trecerea sa printr-o deschidere cu secţiune mult mai mică decît cea precedentă. în cazul variaţiilor bruşte de secţiune, 1. constituie o transformare termodinamică de stare, irever- LAMOTTE-HOUDAR 6! LAMPĂ lînă, de fibre liberiene şi de mătase, 1. are şi un cîmp de ace, format din lineale cu piepteni sau ace, care se deplasează în lungul benzii între două perechi de cilindri. Pe măsura deplasării materialului spre ieşire, cilindrii au viteze periferice din ce în ce mai mari. Lamotfe~Houdar [lamot-udârJ, Antoine de (1672— 1731), scriitor francez. A fost membru al Academiei Franceze, A compus tragedii, ode, egloge, fabule. Opera sa cea mai importantă şi cu ecou în epocă este traducerea modernizată, în versuri, a „IIiadei“ (1714). Apariţia ei, ca şi „Discursul asupra lui Homer“, care o însoţea, şi „Reflecţii asupra criticii" (1715) au redeschis polemica dintre „antici" şi „moderni". Lamoureux [lamuro], Charles (1834— 1899), violonist şi dirijor francez, fondatorul „concertelor populare L." A făcut cunoscută în Franţa muzica lui Hăndel, Bach şi Wagner. „Lampa**, gazetă săptămî-nală muncitorească, apărută între noiembrie 1886 şi noiembrie 1887, la Brăila. A militat pentru organizarea clasei muncitoare şi a contribuit la răspîn-direa ideilor marxiste în România. lampa 1. (TEHN,) Aparat sau dispozitiv care conţine o sursă de lumină şi este destinat iluminării artificiale, semnalizării, controlului sau altor utilizări, a) Lampă de iluminat, lampă destinată iluminării; funcţionează pe baza transformării energiei de o anumită formă în energie luminoasă. După felul energiei transformate, pot fi: /. cu combustibil (cu flacără luminoasă sau cu corp incandescent) şi /. electrice (alimentate cu energie electrică). — L. electrică cu incandescenţă, lampă electrică la care emisiunea luminoasă se datoreş-te încălzirii pînă la incandescenţă (la o temperatură de cel puţin 2 000°K) a unui filament de metal străbătut de curent electric. V. şi bec electric. —- L. electrică cu descărcare în gaze, lampă în care efectul luminos se datoreşte unei descărcări electrice între doi electrozi aflaţi într-un tub umplut cu anumite gaze (neon, argon, azot, heliu, vapori de mercur sau vapori de sodiu). Faţă de cele cu incandescenţă, Le. cu d. în g, prezintă numeroase particularităţi de funcţionare, care determină folosirea şi a unui ansamblu de dispozitive (numit balast), care, în mod curent, cuprinde un stabilizator tle curent, un transformator de adaptare la tensiunea reţelei şi condensatoare electrice (pentru îmbunătăţirea factorului de putere şi deparazitare radioelec-trică). — L. cu vapori de mercur (sau cu cuarf), lampă electrică cu descărcare. într-un tub de cuarţ cu mediu de vapori de mercur. Tubul de cuarţ, spre deosebire de tuburile din sticlă obişnuită, poate fi străbătut de radiaţiile ultraviolete. Descărcarea electrică poate avea loc atît la presiuni scăzute (la lămpile medicale pentru tratamente cu radiaţii ultraviolete, Ia lămpile pentru heliografie etc.) cît şi la presiuni înalte (în lămpile de cuarţ utilizate la proiectoare datorită strălu- cirii lor foarte mari, precum şi la unele tipuri de lămpi folosite în tehnica iluminatului). — L. fluorescentă, lampă cu vapori de mercur de joasă presiune, avînd aplicat pe faţa interioară a tubului un strat de substanţă fluorescentă (ex. wolframat de calciu, silicat de zinc, borat de cadmiu etc.); pentru uşurarea aprinderii, tubul conţine şi argon îa presiunea de 3 —4 mm col. Hg. Pot fi: /./. cu catodul rece, alimentate sub tensiuni electrice înalte (600— 1 000 V) şi folosite pentru iluminatul decorativ şi publicitate luminoasă, şi /. /. CU catodul cald, alimentate Ia tensiunile de 110 şi 220 V şi folosite pentru iluminatul public şi al încăperilor; pentru aprinderea acestora din urmă se foloseşte un dispozitiv auxiliar, numit starter; l.f. prezintă avantajul unei eficienţe luminoase mari şi al unei străluciri mici în comparaţie cu l.electrică cu incandescenţă. — L. cu gaze inerte, lampă de tipul tuburilor Geissler umplută cu un gaz sau cu un amcstec de gaze inerte (neon, xenon, argon etc.). Culoarea luminii depinde de natura şi de presiunea amestecului de gaze şi de culoarea sticlei. Sînt folosite pentru iluminatul decorativ şi pentru diverse scopuri tehnice (ex. L cu neon sînt folosite pentru semnalizări, pentru măsurări prin metode stroboscopice ale vitezelor etc.). b) Lampă spectrală, lampă electrică cu incandescenţă sau cu descărcare în gaze, care emite un spectru de radiaţii (continuu sau de linii) bine cunoscut (catalogat) şi care este folosită ca izvor de lumină în spectroscopie. c) Lampă de radio v. tub electronic. — L. cu catod rece v. tub electronic cu catcd rece. 2. (TEHN.) Lampă-fulger, lampă specială cu iluminare intensă, folosită în fotografie pentru reportaje instantanee, noaptea sau în spaţii slab iluminate. Utilizare curentă au /.-/. electronice, constituite dintr-un tub de sticlă umplut cu xenon, în care se realizează o descărcare electrică. 3, (TEHN,) Lampă de lipit, lampă destinată încălzirii ciocanului de lipit sau a obiectelor destinate lipirii (ţevi, conductoare electrice de cupru LAMPRECHT 62 LANDRAS etc.) în locul unde se efectuează lipirea. Se deosebesc /. de L cu spirt, /. de L cu petrol, /. de Leu benzină etc. 4. (IND. EXTR.) Lampă de mină, lampă de construcţie specială, folosită pentru iluminatul subteran. După modul de utilizare se deosebesc: /. portative (de mînă sau de cap) şi /. fixe, iar după sursa de lumină L cu flacără (de ulei, acetilenă, benzină etc.) şi /. electrice. In minele cu atmosferă de gaze explozive sau cu praf exploziv se folosesc lămpi antigrizutoase, în construcţia cărora sînt prevăzute măsuri pentru a elimina pericolul de aprindere a gazelor din mină (de ex., la lămpile cu flacără, prin introducerea unor site metalice dese între flacără şi mediul înconjurător se asigură răcirea gazelor de ardere pînă la o temperatură la care atmosfera grizutoasă nu se aprinde). — L. grizumetrică, lampă de mină portativă, cu flacără şi cu site metalice de protecţie, folosită pentru determinarea conţinutului de metan din atmosfera minieră subterană. Lamprechf, Karl (1856— 1915), istoric german de orientare burghezo-liberală, specialist în istoria evului mediu. A fost membru de onoare al Academiei Române. Intuind legitatea istorică, L. a enunţat ideea necesităţii studiilor so-cial-economice. El a inaugurat tendinţa cultural-istorică în istoriografia germană. Pentru concepţia sa istorică înaintată a fost atacat cu violenţă de istoriografia reacţionară germană. In 1909 a înfiinţat, la Leipzig, Institutul pentru cultură şi istorie universală. A iniţiat publicarea, în Germania, a lucrărilor „Istoria poporului român" şi „Istoria Imperiului otoman" ale lui N. lor ga. Op. pr.: „Viaţa economică germană în evul mediu" (4. voi., 1885— 1886), „Istoria Germaniei" (19 voi, 1891-1908). lamprofir (PETROGR.), rocă eruptivă filoniană, de culoare închisă, în general cu structură porfirică, bogată în minerale feromagneziene. In R.P.R. se întîlneşte în formaţiunile cristaline ale Carpaţilor Orientali, în Munţii Făgăraşului şi în Munţii Banatului. lanametru (IND. TEXT.), aparat pentru determinarea fine-ţei fibrelor, alcătuit dintr-un microscop optic şi o cameră optică cu ecran gradat de sticlă mată, pe care se proiectează imaginea mărită a fibrei. Lancaster [lânc?st?], familie nobiliară engleză, din care au făcut parte mai mulţi regi ai Angliei. A purtat în sec. al XV-Iea un lung război pentru tron cu dinastia rivală de York, cunoscut în istorie sub numele de războiul celor două roze (1455-1485). lance 1. (IST.) Armă de împuns, formată dintr-un vîrf ascuţit de metal montat pe o prăjină de lemn. A fost întrebuinţată din antichitate pînă la primul război mondial, mai ales de către armatele de călăreţi. 2. (MAŞ. AGR.) Lance de stropit, conductă de metal (de obicei de alamă), prevăzută cu un cap de pulverizare. Cu ajutorul ei se dirijează jetul de lichid pulverizat la stropirea viţei de vie şi a pomilor. Lanciou, oraş în R.P. Chineză, centrul administrativ al provinciei Gansu, aşezat pe Huanhe. 699 000 Ioc. (1959). Mare nod de comunicaţii. Industrie chimică, constructoare de maşini, de rafinare a petrolului, de încălţăminte, textilă, alimentară. Aeroport. Universitate. Lancret [lacre], Nicolas (1690—1743), pictor francez. Creaţia sa cuprinde scene galante, scene din lumea teatrului şi din viaţa de toate zilele şi portrete. A pictat sub influenţa lui Watteau, fără a avea însă forţa lirică şi spiritul critic al acestuia („Concert în parc“; „Lecţia de muzică"; „Dansatoarea Camargo", 1730 ş.a.). Landau, Lev Davidovici (n. 1908), fizician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. In lucrările sale de fizică teoretică tratează probleme din domeniul fizicii corpului solid (în special proprietăţile magnetice), al nidrodina-micii, al teoriei particulelor elementare şi al astrofizicii. A dezvoltat teoria macroscopică a suprafluidităţii heliului lichid, prevăzînd posibilitatea propagării prin el a undelor acustice cu două viteze diferite. Are contribuţii în teoria cuantică a cîmpului, în domeniul razelor cosmice; a elaborat studii de fizică nucleară şi a analizat starea de supraconductibi-litate intermediară a corpurilor. L. D. Landau Op. pr.: seria de volume „Fizică teoretică", în colaborare cu E.M. Lifşiţ. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Premiul Nobel (1962). lăndler (COR.), dans popular austriac şi bavarez asemănător cu v a 1 s u 1, în măsură de 3/* sau 3/s şi cu un tempo moderat. Se execută de către o pereche, caracteristice fiind bătăile ritmice cu piciorul şi cu palma, executate de băiat, şi învîrti-turile fetei pe sub braţul băiatului. C. a fost utilizat ca formă muzicală de către Mozart, Beet-hoven, Schubert, Schumann ş.a. Landowska» Wanda (1877 — 1959), clavecinistă şi pianistă poloneză. A studiat la Varşovia şi la Berlin. Printr-o activitate intensă, a făcut cunoscută aproape întreaga literatură pentru clavecin. A scris piese pentru pian şi pentru orchestră, studii asupra muzicii sec. al XVII-lea şi al XVIII-Iea şi a ţinut cursuri de interpretare muzicală. lândras (danez landrace „rasă de ţară"; ZOOTEHN.), rasă de porci foarte bună producătoare de carne; a fost creată in Danemarca şi este extinsă azi în multe ţări. La baza formării acestei rase a stat rasa locală încrucişată cu rasa marele alb şi supusă unei hră-niri abundente, concomitent cu o selecţie riguroasă. Este socotită drept cea mai perfecţionată rasă de porci pentru producţia de b a c o ri. Se ca- LANDSBERG 63 LANGEV1N racterizează prin culoarea albă, corpul foarte lung (are 1—2 perechi de coaste în plus), trunchiul oval, membrele scurte şi pielea fină. Are o prolificitate bună (în medie 10 purcei la o fătare) şi o precocitate extrem de accentuată. Posedă o mare capacitate de valorificare a hranei (în ţara de origine consumă doar 2,9 unităţi nutritive pentru I kg de greutate vie). In ţara noastră se creşte, începînd din 1957, în rasă pură, dar mai ales pentru încrucişarea cu rasele albe, atît în scop industrial cît şi în vederea ameliorării acestora (folosindu-se în special infuzia). Landsberg, Grigori Samui-lovici (1890— 1957), fizician sovietic; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii în domeniul difuziei moleculare a luminii şi al analizei spectrale. în 1928 a descoperit, împreună cu Man-delştam şi în acelaşi timp cu fizicianul indian Raman, fenomenul de difuzie combinată, iar în 1931 difuzia selectivă a luminii. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. landsknecht, soldat pedestru german din sec. XV-XVII. L. se recrutau dintre ţărani* nobili sărăciţi şi din plebea oraşelor şi erau în slujba o-raşelor sau a principilor. L. luau parte la război cu arme proprii şi se întreţineau pe seama jefuirii locuitorilor. Instituţia 1. a decăzut după războiul de 3 0 de ani. landsmal [lânsmod] (în nor-vegiană „limba ţării**), denumire pentru noua limbă literară naţională din Norvegia (numită şi nynorsk „norvegiana nouă"), creată pe baza dialectelor locale şi întrebuinţată, din 1892, alături de bokmâl (riksmâl),care are structură gramaticală şi fond principal lexical danez. Landsteiner / lândştaimr], Karl (1868—1943), medic austriac, naturalizat în S.U.A. L. este descoperitorul grupelor sanguine. Cercetările lui au pus Landsknecht bazele ştiinţifice ale tratamentului prin transfuzii. Premiul Nobel (1930). lândşaft (germ. Landschaft „peisaj"), porţiune din învelişul geografic care posedă trăsături proprii, diferite de cele ale porţiunilor învecinate, şi de care este despărţită prin limite naturale. Particularităţile unui 1. sînt expresia unei anumite interacţiuni dintre relief, climă, ape, soluri, vegetaţie, faună şi activitatea omenească. Procesele care se desfăşoară în cadrul unui 1. sînt subordonate proceselor generale care se petrec în ansamblul învelişului geografic.— L. culturalizat, land-şaft mai mult sau mai puţin modificat datorită acţiunii societăţii omeneşti asupra unuia sau mai multora dintre componenţii lui. Modificarea unui singur component al landşaftu-lui atrage după sine, datorită legii conexiunii universale, modificarea celorlalţi componenţi, uneori în sens negativ pentru societate, datorită ruperii echilibrului natural (ex. despăduririle neraţionale care au dus la degradarea unor mari suprafeţe de teren). Acţionînd în mod organizat asupra mai multor componenţi, societatea omenească poate modifica în sensul dorit un landşaft oarecare, păstrînd echilibru] în cadrul lui. In prezent, aproape toate landşafturile de pe glob au devenit 1. c. landtag (IST.) 1, Denumire dată adunării reprezentanţilor pe stări (nobilimea, clerul şi oraşele) în principatele germane din timpul evului mediu. 2« Denumirea organului reprezentativ al puterii în statele germane care au făcut parte din Uniunea germană, iar mai tîrziu din Imperiul german. 3« (In R.F. Germană .şi Austria) Denumirea organului legislativ suprem al landurilor. 4. (In R.D. Germană pînă în august 1952) Denumirea organelor legislative unicamerale ale landurilor. Lang, Fritz (n. 1890), regizor de film şi scenarist german. Şi-a început activitatea în 1919, în Germania, regizînd pînă în 1933 o serie de filme remarcabile („Dr. Mabuse", 1922; „Nibelungii", 1923— 1924; „Metropolis", I926;„M", 1931 etc.), prin care s-a impus ca promotor al expresionismului cinematografic. Emigrînd, a lucrat scurtă vreme în Franţa şi apoi în S.U.A. („Liliom", 1934; „Feerie", 1936; „Şi călăii trebuie să moară", 1943; „Scarlet Street*4, 1945 ş.a.). Lange [lânghe/, Friedrich Aibert (1828-1875), filozof german, neokantian. A fost profesor la universităţile din Zurich şi Marburg. In lucrarea sa „ Istoria materialismului" (2 voi., 1866) a înfăţişat denaturat materialismul, prezentîndu-1 ca o concepţie îndreptăţită numai în ştiinţele naturii, nu şi în filozofie. El a interpretat apriorismul kantian în spiritul idealismului „f i z i o I o g i c". A fost un adept al darvinismului social. Lange [lânghe]. Martin (1753—1792), medic sas, unul dintre cei mai valoroşi medici din Transilvania în scc. al XVIII-Iea. E cunoscut prin lucrările sale asupra ciumei. Lucrarea lui „Istoria icterelor epidemice" (1791) reprezintă prima descriere clinică a hepatitei epidemice. Lange vin [lăjzvt], Paul '(1872—1946), fizician francez; P. Langevin a fost profesor la Coll&ge de France şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A cercetat proprietăţile magnetice ale substanţelor şi a elaborat teoria clasică a dia- şi paramagnetis-mului. L. a contribuit la dezvoltarea teoriei cuantelor şi a teoriei relativităţii. De numele lui este legată şi elaborarea metodei de obţinere a ultrasunete- LANGLAND 64 LANTERNĂ lor cu ajutorul cuarţului piezo-electric. A studiat, de asemenea, radiaţiile secundare ale razelor X, proprietăţile ionilor în gaze, teoria cinetică a gazelor ş.a. L. a promovat o linie material ist-dialectică consec- ventă în interpretarea noilor descoperiri ale fizicii şi a criticat concepţiile pozitiviste, energetismul şi alte manifestări ale idealismului „fizic‘\ Savant progresist, L. a desfăşurat o bogată activitate cetăţenească; în timpul celui de-al doilea război mondial a participat activ la lupta rezistenţei antifasciste. Langland [Igifhnd], Wil-liam (c. 1332—c. 1400), poet englez. Este autorul poemului alegoric „Viziunea lui Petre plugarul", scris în preajma răscoalelor ţărăneşti din 1381. Compus în vers popular, af iterativ şi fără rimă, poemul biciuieşte abuzurile nobilimii şi ale clerului şi descrie detaliat viaţa de mizerie a maselor ţărăneşti. Langmuir [Urjmiur], Ir-ving (1881 —1957), fizician şi chimist american. A cercetat emisiunea termoelectronică, descărcările electrice în gaze, ad-sorbţia gazelor pe suprafaţa solidelor, stabilitatea sistemelor coloidale etc.; a obţinut hidrogenul] atomic (1911). A construit prima pompă de difuziune cu mercur pentru obţinerea vidului (1916). Premiul Nobel pentru chimie (1932). langusta (Palinurus vulgarii), specie de crustaceu din Langustă ordinul decapodelor, de mărimea unui homar, cu carapacea acoperită cu spini şi lipsită de rostru, cu antenele foarte lungi, îngroşate la bază şi acoperite cu ţepi; nu are cleşti. Este co-mestibilă.Trăieşte în Marea Me-diterană şi în Oceanul Atlantic. lanitâl (IND. TEXT.), fibră textilă fabricată din cazeină şi folosită ca înlocuitor al lînii. Spre deosebire de lînă, !• îmbibat cu apă îşi pierde rezistenţa la întindere. Se numeşte şi lină artificială. Lanner, Joseph (1801 -1843), compozitor şi dirijor austriac. A scris peste 200 de piese instrumentale şi e considerat, a-lături de J. Strauss-tatăl, ca părinte al valsului vienez. Lannes [lan], Jean (1769— 1809), mareşal francez, participant la războaiele napoleoneene. S-a remarcat în campania din Italia (1796-1797) şi în bătăliile de la Austerlitz (1805), Jena (1806) şi Friedland (1807), dovedind un curaj remarcabil. Lannoy [lanuă], Ghillebert (Gilbert) de (1386-1462), şambelan al ducilor Burgundiei. Cu prilejul unei călătorii în Prusia, Polonia şi Rusia, a trecut şi prin Moldova (1421). Descrierea călătoriei sale („Călătoriile şi ambasadele domnului Ghillebert de Lannoy“, tradusă în limba română de B.P. Hasdeu) cuprinde informaţii interesante privind ţările vizitate. lanolină (CHIM.), produs se-misolid, gras-ceros, obţinut de pe lîna brută a oilor prin extragere cu dizolvanţi sau prin spălare cu săpun şi purificare ulterioară. L. se resoarbe uşor prin piele, are caracter hidro-fii, condiţionat de conţinutul în colesterină, tendinţe reduse la rîncezire, spre deosebire de grăsimile obişnuite, precum şi o mare putere de emulsionare pentru apă. Se utilizează în industria cosmetică. lansetă (SPORT), vargă din bambus despicat, din fibre de sticlă sau din aliaje de oţel, elastică şi rezistentă, care permite, prin derularea firului de pe tamburul m u 1 i n e t e i, aruncarea nălucilor la mari distanţe. Lanson [lăsoj, Gustave (1857—1934), critic şi istoric literar francez. A fost profesor la Sorbona şi membru al Academiei Franceze. A împărtăşit vederi politice de stînga. Principala sa operă, „Istoria literaturii franceze" (1894), ca şi alte numeroase studii de exegeză critică, precum şi un important „Manual bibliografic al literaturi] franceze moderne din 1500 pînă în zilele noastre", se remarcă prin seriozitatea documentaţiei şi limpezimea expunerii. lantân (CHIM.), La. Element cu nr. at. 57; gr. at. 138,92; gr. sp. 6,18; p.t. 826°C, din grupa lantanidelor. Este un metal alb. In aer uscat se acoperă cu un strat de oxid albăstrui; în aer umed trece complet în hidroxid. Este reactiv din punct de vedere chimic. In combinaţiile sale funcţionează trivalent. lantanide (CHIM.), elemente cu nr. at. 58—71 (ceriu, pra-seodim, neodim, promeţiu, sa-mariu, europiu, gadoliniu, ter-biu, disprosiu, nolmiu, erbiu, tuliu, yterbiu, luteţiu), situate în grupa a IlI-a a sistemului periodic, după lantan. Se găsesc în natură în minerale care conţin întotdeauna amestecuri de mai multe !• (ceritul, gadolini-tul, monazitul). Sînt mai răs-pîndite decît cuprul, staniul, aurul etc., însă sub formă dispersă. Au proprietăţi fizice şi chimice foarte asemănătoare; din această cauză, separarea şi obţinerea lor în stare pură {>rezintă mari dificultăţi, în-ăturate în parte prin folosirea schimbătorilor de ioni. Oxizii lor se numesc pămînturi rare. L. au aplicaţii în domenii foarte variate (industria sticlei, a ceramicii, metalurgie, tehnica nucleară, medicină etc.). lanterna lui Aristotel (ZOOL.), nume dat aparatului masti-cator al aricilor de mare. Are forma unei piramide masive aşezate cu vîrful în jos, spre deschiderea bucală, şi este formată din cinci fălci şi din piese calcaroase. lanternă1 1. (TEHN.) Aparat de iluminat, fix sau portativ, constituit dintr-o sursă luminoasă şi o baterie electrică închisă într-o carcasă (de obicei metalică). 2. (FIZ.) Lanternă magică, aparat care proiectează pe un ecran, cu ajutorul unei surse luminoase şi al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimate pe o placă fotografică. LANTERNĂ 65 LAOS Lanternă magica Principiul l.m. stă Ia baza diascopului modern. 3. (CHIM.) A-parat de control prevăzut cu vi-zori de sticlă, intercalat în conducte pentru urmărirea curgerii şi aspectului produselor lichide. L. se folosesc în special în tehnologia chimică organică şi în tehnologia ţiţeiului. Sin. felinar. lanternă2 (IND. TEXT.), mecanism in versor folosit la flaierele de fibre liberiene pentru ridicarea şi coborîrea băncii mo-soarelor, necesare înfăşurării se-mitortului. Mecanisme asemănătoare sînt folosite şi la unele maşini de bobinat pentru înfăşurarea firului. lanternou (ARHIT.), mic turn ridicat deasupra acoperişului unei hale, unei cupole etc., prevăzut cu ferestre pentru ventilaţie şi luminare (ex. 1. catedralei Santa Maria del Fiore din Florenţa). Sin. lanternă. lanţ l.(TEHN.) Organ flexibil alcătuit dintr-un şir de Lanţuri inele, zale, plăci etc. legate între ele, folosit pentru legare, tracţiune, transmitere a mişcării etc. După construcţie şi destinaţie se deosebesc: 1. industrial, 1.articulat şi 1.special. L. industrial este format din inele alungite, calibrate sau necalibrate, şi se utilizează mai cu seamă Ia maşinile de ridicat 3 — Dicţionar enciclopedic voi. III şi de transport. L. articulat este format din zale de forme diferite, articulate între ele cu bolţuri. Se foloseşte mai ales la transmiterea mişcării (ex. lanţul Gali). L. special are o con-? strucţie diferită de cea a lanţului industrial şi a 1. articulat şi îndeplineşte uneori alte funcţii decît a-cestea (ex. 1. de havat, 1. antiderapant). — L. cinematic, sistem de elemente legate prin cuple cinematice şi care serveşte la transmiterea mişcării. După structură se deosebesc: /. c. simplu, Ia care fiecare element se leagă de celelalte prin cel mult două cuple cinematice, şi /. c- complex, Ia care cel puţin un element este legat de celelalte prin mai mult decît două cuple cinematice. 2. (TELEC.) Lanţ de transmisiune, ansamblul dispozitivelor, aparatelor şi instalaţiilor care asigură realizarea uneia sau a mai multor căi de transmisiune a semnalelor purtătoare de informaţie. 3. (GEOGR.) Lanţ de munţi, sistem muntos constituit din grupuri de culmi aproximativ paralele, care se succedă pe mari distanţe, urmărind în general o direcţie axială determinată. Lungimea l. de m. depăşeşte considerabil lăţimea lor. 4. (MILIT.) Lanţ de trăgători, formaţie de luptă în care militarii sînt dispuşi şi acţionează pe aceeaşi linie de front, Ia intervale de cîţiva paşi unul de altul. lanţetă 1. (MED.) Instrument chirurgical avînd o lamă cu două tăişuri foarte ascuţite, care se foloseşte la vaccinări, incizii etc. 2. (TEHN.) Unealtă constituită dintr-o tijă cu unul sau cu ambele capete în formă de lopăţică, folosită în turnătorie la repararea formelor. lanţete (ZOOTEHN.), categorie de fulgi de formă lungă şi subţire, caracterizaţi prin supleţe şi un colorit viu, deosebit (ex. la cocoşi, lanţetele sînt situate în jurul gîtului şi pe regiunea şalelor). lanugo (lat. lanugo „puf"; ANAT.), păr fin care acoperă unele regiuni ale corpului Ia făt şi la copilul nou-născut. Laocoon 1. (în mitologia greacă) Preot al lui Apolo în Troia. Potrivit mitului, redat, între alţii, de Virgiliu în „Enei-da“, L* a fost sugrumat, împreună cu cei doi fii ai săi, de nişte şerpi uriaşi, trimişi de zeiţa Atena pentru că s-a opus Ia introducerea c a I u 1 u i troian în cetate. 2. (ARTE PLAST.) Celebru grup statuar de stil alexandrin, reprezentare a groazei şi deznădejdii, creat de sculptorii Agesandros, Po-lydoros şi Athenodoros în sec. I î.e.n., înfăţişînd pe L. şi pe fiii săi în luptă cu şerpii. Acest grup de marmură, găsit în 1506 în ruinele casei împăratului Titus, a fost considerat pînă la sfîrşitul sec. al XVIII-Iea drept capodopera prin excelenţă a artei clasice greceşti. Pornind de la descrierea lui Virgiliu şi de la acest grup statuar, Lessing a scris în 1763 importantul său studiu „Laocoon, sau despre limitele picturii şi ale poeziei**. Laos, stat în sud-estul Asiei, situat în Indochina, între R.D. Vietnam, R.P. Chineză, Vietnamul de Sud, Cambodgia, Tailanda şi Birmania. Suprafaţa: 236 800 km2. Populaţia: 1 882 000 loc. (1962, după datele O.N.U.), majoritatea Iao, din familia de limbi chino-tibetană. Capitala: Vientiane. Reşedinţa regelui: Luang- Prabang. Predomină relieful muntos: în nord munţii Lao, puternic fragmentaţi (altitudinea maximă: 2 817 m), în est Cordiliera Annamită. în vest şi sud-vest sînt podişuri, iar în extremitatea sudică cîmpia Mekongului. Climă tropicală musonică. Rîurile sînt colectate de fluviul Mekong, care curge prin vestul ţării, formînd pe o porţiune graniţa cu Tailanda. 60% din suprafaţă este acoperită cu păduri; există mulţi arbori cu lemn de esenţă preţioasă (teak etc.). în subsol minereuri de fier, de staniu şi de alte metale neferoase, aur, pietre preţioase. L. este o ţară agrară slab dezvoltată. Capitalul străin (american, francez) ocupă în economie poziţii importante. 95% din populaţia activă este ocupată în agricultură. O parte însemnată a pămînturilor se află în mîinile LAOS 66 LAO-JZI moşierilor (care-1 arendează ţăranilor) şi ale capitaliştilor străini (plantaţii). Principala cultură este orezul (jumătate din suprafaţa cultivată). Se mai cultivă porumb (în nordul ţării), arahide, arbori de cafea, tutun, mac (pentru opiu), iută, bumbac. Se cresc bovine, bivoli, porci. Exploatări forestiere. Industria este limitată la cîteva întreprinderi mici de prelucrare a produselor agricole şi Ia exploatarea parţială a bogăţiilor din subsol. Sînt larg răspîndite meşteşugurile. Se exportă sta-niu, răşină benzoică (pentru parfumuri), teak, bumbac, cafea. Se importă produse de larg consum, alimente, maşini. Principalii parteneri comerciali: ţările din sud-estul Asiei, Japonia, Franţa, S.U.A. — Istoric. în antichitate, teritoriul L. a fost populat succesiv de triburile kha şi de triburile lao. La mijlocul sec. al XlV-Jea s-a constituit pe teritoriul cuprins între China de sud şi Cambodgia statul feudal Lan-Sang (Ţara celor un milion de elefanţi), care în 1707 s-a destrămat în trei regate: Vientia-ne (anexat în 1827 de Siam), Luang-Prabang şi Cean-Nir. (de la sfîrşitul sec. al XVIII-Iea vasale Siamului). în 1893, pe baza tratatului cu Siamul, Franţa a inclus teritoriile acestor regate în componenţa Uniunii Indochineze, sub denumirea de Laos. în urma răscoalei armate antijaponeze din august 1945 (în timpul celui de-al doilea război mondial japonezii ocupaseră ţara) a fost creat guvernul provizoriu al rezistenţei populare, care la 12 octombrie 1945 a proclamat independenţa L. sub denumirea de Patet Lao (Ţara laoţienilor). în 1946 L. a fost ocupat din nou de către Franţa, ceea ce a determinat o largă mişcare de eliberare naţională, desfăşurată sub forma războiului de partizani. în cursul acestui război a luat fiinţă armata de eliberare naţională: forţele armate Patet Lao. în 1949 Franţa i-a recunoscut independenţa, ca monarhie în cadrul Uniunii Franceze. La Conferinţa internaţională a celor 14 state de Ia Geneva (1954) s-a hotărît recunoaşterea internaţională a independenţei L., precum şi obligaţia guvernului laoţian de a duce o politică de neutralitate. în 1957 s-a constituit guvernul reconcilierii naţionale, sub conducerea prinţului Suvanna Fuma, la care a participat şi Partidul Neo Lao Haksat» condus de prinţul Sufanuvong. în 1960 forţele de dreapta au organizat o rebeliune armată împotriva guvernului legal. Dezlănţuirea şi extinderea războiului civil au făcut necesară convocarea celei de-a doua conferinţe de la Geneva a celor 14 state pentru reglementarea problemei laoţie-ne (1961-1962), la care L. a fost reprezentat de delegaţiile principalelor forţe politice din ţară. Participanţii la conferinţă au semnat Declaraţia cu privire la neutralitatea L. în iunie 1962 a fost creat un guvern de coaliţie. De la începutul anului 1963, situaţia politică în L. a devenit din nou încordată. L. este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele. Organele supreme ale puterii legislative sînt Adunarea Naţională şi Consiliul Regal. L. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Lao~ţzî (sec. VI î.e.n.), filozof chinez. Concepţia sa reprezintă îmbinarea unui materialism elementar cu o dialectică naivă. Ideile lui, opuse confucianismului, au fost redate în Lao-ţzî lucrarea „Dao de-ţzin4\ scrisă de discipolii săi (sec. IV—III î.e.n.). învăţătura lui Lao-ţzî are şi un caracter ateist. Ea afirmă că lumea materială este necreată şi nepieritoare, fiind dirijată de dao, principiul ordinii necesare în natură, societate şi gîndirea umană. Dao e legat de principiul dialectic al contradicţiei: „Contradicţia este acţiunea Iui dao", se spune LAPARASCOPIE 67 LAPLACE în „Dao de-ţzin". Gîndirea social-politică a lui L. exprima protestul împotriva asupririi poporului, însă, în măsura în care îndemna poporul la non-acţiune şi recomanda întoarcerea Ia orînduirea comunei primitive, a avut şi o latură retrogradă. Ea reflectă starea de spirit a ţăranilor membri ai obştilor, aflate în acea epocă în descompunere. laparascopie (gr. lapara,, ab-domen“ şi skopein „a privi"; MED.), metodă de investigare a cavităţii abdominale cu ajutorul unui instrument optic (bazat pe principiul periscopului), introdus prin peretele abdominal. Organele abdominale mai des explorate sînt ficatul şi vezicula biliară, ovarele etc. laparatoxme (gr. lapara „abdomen" şi tome „tăiere"; MED.), deschidere chirurgicală a abdomenului pentru a ajunge la organele conţinute în el. Se practică în scopul precizării diagnosticului unor boli ale organelor abdominale. Lapati, Mihail (1816— c. 1860), pictor român. A studiat la Paris. In creaţia sa a abordat teme rustice pe care Ie-a tratat idealizant („Buchetie-ra română", 1857; „Ţărance încărcate cu flori"). S-a ocupat şi de pictură istorică (portretul ecvestru în mărime naturală al Iui Mihai Viteazul, azi la Muzeul militar central din Bucureşti). La Paz [la pas], oraş în A-merica de Sud, reşedinţa guvernului Boliviei, situat pe valea rîului La Paz, între culmile munţilor Anzi (Cordili-era Real), la peste 3 600 m altitudine. 350 000 loc. (1960). Este principalul centru economic şi cultural al Boliviei, precum şi cel mai însemnat nod feroviar, rutier şi aerian. Industrie alimentară, chimico-farmaceutică, textilă, a materialelor de construcţie (circa ZU din producţia industriei prelucrătoare din Bolivia). Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, muzee. Lapedafu, Alexandru (1876 — 1954), istoric român de o-rientare eclectică. A fost membru al Academiei Române şi profesor ia Universitatea din Cluj. S-a ocupat îndeosebi de istoria evului mediu, scriind studii asupra monumentelor feudale româneşti şi monografii asupra activităţii unor domni ai ţărilor române. A încercat să completeze, într-o ediţie de popularizare, lucrarea lui N. Bălcescu „Istoria ro nanilor sub Mihai Viteazul" cu ultimele capitole, rămase nescrise, fără a izbuti să se ridice la nivelul acestuia. Lapedatu, Ioan Alexandru (1844—1878), scriitor român transilvănean. A publicat poezii, naraţiuni istorice, piese de teatru, basme, adesea de inspiraţie patriotică, dar de valoare modestă, în revistele „Familia", „Orientul latin", „Albina Carpaţilor" (pe care a condus-o ca redactor), „Tra-ian" ş.a. Principalele sale scrieri literare sînt reunite în volumul „încercări în literatură" (1874). La Perouse [la per uz], Jean Franpois de (1741 — 1788), navigator francez, explorator al Oceanului Pacific. A cercetat Polinezia, coasta nord-vestică a Americii de Nord şi coasta estică a Asiei; a descoperit strîmtoarea care-i poartă numele. Plecînd în 1788 din Sydney (Australia) în direcţia Melaneziei, expediţia lui LaP. a dispărut; abia în 1828 expediţia Iui Dumont D’Urville a găsit resturile vaselor pe insula Vanikoro din apropierea arhipelagului Solomon. LaPerouse (Soya)/la peruz], strîmtoare între insulele Saha-Iin şi Hokkaido, care uneşte Marea Ohotsk cu Marea Japoniei. Lăţimea minimă: 43 km. Lapicque [lapte], Louis (1866—1952), fiziolog francez. A fost profesor Ia Sorbona, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris.şi membru de onoare al Academiei Române. A făcut cercetări fundamentale în domeniul electrofiziologiei. L. a introdus în fiziologie metoda cronaxiei; el a studiat, de asemenea, proprietăţile fizico-chimice ale materiei vii, rolul fierului în organism etc. lapidâriu (lat. lapis „piatră") 1* Colecţie de mari pietre sculptate sau gravate (basoreliefuri, altoreliefuri, statui» pietre de mormînt, pisanii etc.); loc în care se păstrează asemenea colecţie. 2. (în evul mediu) Tratat despre aşa-zisele proprietăţi curative sau magice pe care le-ar avea pietrele preţioase. lapiezuri (GEOL.), rigole, ca-nalicule, şanţuri adînci (de la cîţiva centimetri la cîţiva metri), despărţite prin creste ascuţite sau prin mici interfluvii plate, formate prin acţiunea de dizolvare şi de eroziune a apelor de şiroire în terenuri calcaroase, de obicei înclinate. în punctul de intersecţie al şănţuleţelor apar pîl-nii sau puţuri adînci, în care apa poate stagna sau prin care poate pătrunde în golurile din masa calcarului. L. pot fi acoperite cu o pătură de sol sau apar direct la zi. Se pot forma şi în terenurile constituite din sare, din gips, din gresii cu ciment calcaros şi chiar din ba-zalte sau graniţe alterate. Uneori, prin denumirea de 1. se înţeleg terenurile în care s-au format aceste şănţuleţe. Sin. karen. lapili (lat. lapillus „pietricică"; GEOL.), fragmente de zgură vulcanică, piatră ponce sau alte roci, cu diametrul cuprins între 0,2 şi 10 cm, care au fost azvîrlite în atmosferă în timpul erupţiilor vulcanice şi care s-au acumulat în apro-pierea^ craterelor vulcanilor. lapislazuli (GEOL.) v. lazu*» rit. lapiţi, populaţie legendară de războinici din mitologia greacă. Lupta unui centaur cu un lapit. După friza Partenonului Lupta 1. cu centaurii este reprezentată în celebra friză de pe frontonul Partenonului. Laplace [laplăs], Pierre Simon de (1749—1827), astronom, matematician şi fizician francez; a fost membru al Academiei Franceze. A întreprins numeroase cercetări de meca- LA PLATA 68 LAPTELE-CÎINELUl nică cerească privitoare la mişcările Lunii, ale lui Iupiter şi Saturn, a studiat cometele şi stabilitatea sistemului solar („Tratat de mecanică cerească *, P. S. Laplace 5 voi., 1799—1825). A devenit celebru îndeosebi prin teoria cosmogonică cunoscută sub numele de „teoria Kant-Laplace** (v. cosmogonică, teorie — ). In matematică are lucrări fundamentale în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale, al funcţiilor speciale, al algebrei, ale teoriei probabilităţilor etc. în fizică a făcut cercetări asupra refracţiei luminii, vitezei sunetului, proprietăţilor gazelor. A adus de asemenea contribuţii în domeniul geodeziei. Este considerat unul dintre promotorii clasici ai determinismului mecanicist. — Ecuaţia lui L., ‘ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul al doilea, de forma ew 92 u q 0*2 0y2 dz2 ~~ ’ care mai poate fi scrisă AU = 0. E. lui L. se foloseşte în fizică, la studierea stărilor staţionare de temperatură, a potenţialelor electrice şi gravitaţionale, în hi-drodinamica fluidelor ideale etc. Soluţiile regulate ale e. lui L. sînt numite funcţii armonice. — Operatorul lui L operatorul diferenţial 92 32 92 A2 = A — 1 “1“ ”h * 9x2 91/2 9z2 Pentru un număr n ^ 2 de variabile xi, *2 Sin. laplacean. La Plata (R10 de la Plata), estuarul fluviului Paranâ, situat la graniţa dintre Argentina şi Uruguay. Lungimea: 320 km. Lăţimea maximă 220 km. In estuar se varsă fluviul Uruguay. Pe ţărmul lui se află oraşele Buenos Aires, La Plata şi Montevideo. La Plata, oraş în Argentina, situat pe ţărmul estuarului cu acelaşi nume, Ia 53 km sud-est de Buenos Aires. 330 310 Ioc. (1960). Important port pentru exportul de cereale, carne, lî-nă şi piei. Industrie alimentară (prepararea cărnii), uşoară, rafinarea petrolului, construcţii navale. Universitate, muzee. Laponia, regiune în nordul Peninsulei Scandinave şi în vestul peninsulei Kola, pe teritoriul Norvegiei, Suediei, Finlandei şi U.R.S.S., situată în cea mai mare parte dincolo de cercul polar. Predomină relieful de podiş, format pe roci dure, şlefuite de eroziunea glaciară, mai înalt şi mai fragmentat în vest, mai coborît în est. Climă arctică. Numeroase lacuri şi mlaştini. Vegetaţie de tundră; în sud, păduri de conifere. în subsol, minereuri de fier de calitate superioară (în Suedia, la Kiruna, Găllivare ş.a.), de nichel (la Pecenga, în U.R.S.S.), de cupru, apatită. Locuitorii se ocupă cu creşterea renilor, exploatarea lemnului, pescuitul şi vînătoarea. Laponii (saamii), care constituie populaţia indigenă (în număr de peste 50 000), duceau o viaţă seminomadă, acum însă o mare parte au trecut la viaţa stabilă. Ei au fost puternic influenţaţi de popoarele ţărilor din care fac parte. Limba lor este înrudită cu limbile fino-ugrice. lâpoviţă, precipitaţii constituite dintr-un amestec de picături de ploaie şi fulgi de zăpadă sau din zăpadă aproape topită. L. este frecventă în zona temperată şi submediteraneană în anotimpul rece. Lapparent [laparâ], Albert Auguste de (1839—1908), geolog şi inginer francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Autor al unor tratate de geologie, mineralogie şi combustibili minerali. De asemenea este unul dintre autorii hărţii geologice de detaliu a Franţei. lapte 1. Produs de secreţie al glandelor mamare ale femelelor mamiferelor, care serveşte drept hrană puilor. Are mare valoăVe nutritivă prin conţinutul în proteine, grăsimi, lactoză, săruri minerale, vitamine şi în alte substanţe necesare organismului puilor. Constituind unul dintre alimentele cele mai complete, laptele, în special cel de vacă şi cel de oaie, prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor atît în stare brută, cît şi sub forma unor produse lactate. V. şi 1 a c t a ţ i e. —• L. praf, produs obţinut din laptele proaspăt integral sau smîntînit» din care s-a îndepărtat, prin deshidratare, cea mai mare parte din apă. Procedeul prezintă avantajul de a permite o conservare îndelungată, evitînd totodată inconvenientele legate de transportul L proaspăt la distanţe mari. în R.P.R. s-a dezvoltat o industrie proprie de /. p bazată pe utilaj modern (fabricile de la Remetea, Cîmpulung Moldovenesc etc.). 2. (CONSTR.) Lapte de var, suspensie de var stins în apă, care, împreună cu alte adaosuri (nisip fin, clei etc.) în cantitate mică, serveşte la executarea spoielilor, iar împreună cu pigmenţi minerali, naturali sau artificiali serveşte la executarea zugrăvelilor. Are acţiune dezinfectantă. V. şi hidroxid de calciu. 3. (CONSTR.) Lapte de ciment, suspensie de ciment în apă, care serveşte la sclivisirea pieselor de beton, la impermeabilizarea sau la consolidarea unor roci etc. laptele~cîinelui (BOŢ.), denumire dată plantelor din familia euforbiaceelor, caracterizate Laptele-ciinelui LAPTEV 69 LARINGITĂ prin secreţia unui suc alb-lăptos, toxic (ex. Euphorbia plathyphyllos, aliorul ş.a.). Se mai numeşte laptele-cucului. Laptev, Marea —, mare din bazinul Oceanului îngheţat, cuprinsă între ţărmul Asiei, insulele Severnaia Zemlea şi insulele Novosibirsk. Comunică prin strîmtori cu Marea Siberiei Orientale şi cu Marea Kara. Suprafaţa: 650 000 km2. Adînci-mea medie: 519 m. în Marea L. se varsă fluviul Lena. lapţi, denumire a produselor sexuale mascule (spermatozoizilor) ale peştilor; masa de 1. apare ca un lichid alb-lăptos. Iar amică, fază — (STRAT.), fază de mişcări orogenice care s-au manifestat la limita dintre cretacic şi paleogen. în/./, a avut loc cutarea zonei centrale a Car-paţilor şi ridicarea ei deasupra nivelului mării, precum şi începutul scufundării Depresiunii Transilvaniei. F.l. a fost însoţită de fenomene magmaticecare au dus la formarea rocilor eruptive banatitice din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Apuseni. larâriu, încăpere de mici proporţii în casele romane, unde se aflau statuetele micilor zeităţi ale casei, larii şi penaţii. Larbaud [larbo], Valery (1881 — 1957), scriitor francez, în poeziile şi povestirile sale a dezvăluit delicateţea vieţii sufleteşti a copiilor şi a adolescenţilor („Fermina Marquez", 1911, trad. rom.; „A.O. Barna-booth. Operele sale complete, adică o poveste, poeziile sale şi jurnalul său intim", 1913) şi a ironizat cu fineţe moravurile lumii capitaliste („Amanţi, fericiţi amanţi4*, 1923). Sub influenţa lui J. Joyce a cultivat adesea dialogul mintal şi monologul interior. S-a remarcat ca subtil eseist, critic literar şi traducător din literatura anglo-saxonă. larghetto (cuvînt italian, diminutiv al lui largo; MUZ.), termen care indică o mişcare ceva mai vie decît largo, apropiată de andante. Largi Ui ere [larjilier], Nico-las de (1656— 1746), pictor portretist francez. Artist favorit al nobilimii şi al marii burghezii franceze, L. a idealjzat modelele sale, reprezentîndu-le uneori ca pe nişte personaje mitologice. în cele mai bune lucrări ale sale, L* s-a remarcat prin desenul sigur, prospeţimea coloritului şi fineţea tuşelor (ex. portretul pictorului cu soţia şi fiica sa, portretele lui Voltaire, Charles Le Brun, Vauban ş.a.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tabloul „Ducesa de Mâine deghizată în Pomona‘\ largo (cuvînt italian care înseamnă „larg, rar44; MUZ.) 1. Termen care indică mişcarea cea mai lentă. 2’. Parte a unei lucrări muzicale, de obicei cu caracter măreţ, solemn, concepută în această mişcare. Largo Caballero [cabaVero] Francisco (1869—1946), om politic spaniol, lider sindical. A fost unul dintre conducătorii Partidului socialist-muncito-resc spaniol; devenind lider al aripii de stînga a acestuia, a militat din 1934 pentru unitatea de acţiune dintre partidul socialist şi partidul comunist în lupta împotriva pericolului fascist. în timpul războiului naţional-revoluţionar al poporului spaniol (1936—1939), activitatea lui a căpătat din ce în ce mai mult o orientare potrivnică acestei unităţi. A fost prim-ministru şi ministru de război (1936—1937) în guvernul republican spaniol. lari (în mitologia romană), divinităţi protectoare ale familiei şi ale căminului, ca şi penaţii, manii şi geniile. lari ce (Larix decidua), arbore din familia pinaceelor, cu tulpină dreaptă, coroană conică rară şi frunze aciforme de culoare verde-deschis, care cad toamna. Lemnul, foarte tare şi rezistent, este folosit pentru nave, mobilă, construcţii etc. Din răşină se extrage uleiul de terebentină de calitate superioară, iar din scoarţă tanin. La noi în ţară este răspîndit în munţii Carpaţi; avînd o creştere L>rice rapidă, se cultivă frecvent ca specie forestieră sau decorativă. Sin. zadâ. lariforme (Lariformes), ordin de păsări acvatice palmi-pede, cu cap rotund, gît scurt, cioc turtit lateral, drept sau curbat, cu marginile tăioase. Aripile 1. sînt lungi, late şi ascuţite. Penele, foarte dese, au culoarea în general cenuşie pe spate şi pe faţa dorsală a aripilor şi albă pe piept şi pe pîn-tece. Cele trei degete anterioare de Ia picioare sînt împreunate prin membrane înotătoare. Sînt foarte bune zburătoare, petrecîndu-şi cea mai mare parte a zilei în zbor. în timpul clocitului se adună în colonii mari. Se hrănesc mai ales cu peşti. Martinii, pescăruşii, lu-pii-de-mare sînt 1, laringâl (LINGV.; despre sunete), care se articulează în regiunea laringelui (ex, h în cuvîntul haide este o consoană constrictivă laringală surdă). laringe (ANAT.), organ vocal, situat în partea antero-supe-rioară a gîtului, reprezentînd segmentul iniţial al căilor respiratorii. Este format din cartilaje articulate între ele (cartilajele tiroidiene, cricoide, aritenoide, cartilajele Iui San-torin şi Wrisberg, epiglota), mobilizate de un aparat muscular complex şi acoperite de o mucoasă glandulară. în structura L intră şi coardele vocale, în momentul deglutiţiei, orificiul superior al 1., numit glo-tă, este acoperit de cartilajul epiglotic. Pe lîngă rolul de conduct respirator, 1. reprezintă un organ important în vorbire. laringită (MED.), inflamaţie acută sau cronică a laringelui, în mod obişnuit a mucoasei Larariu LARINGOFON 70 LA SALLE laringelui. Se manifestă prin senzaţie de uscăciune şi înţepături în gît, prin dureri Ja înghiţire, răguşeală (mergînd pînă îa afonie), tuse, greutate în respiraţie, uneori febră, dureri de cap etc. L. se datoreşte unor factori infecţioşi (gripă, difterie, varicelă, tuberculoză etc.), toxici sau alergici. laringofon (lat. larynx „la-ringe“ şi gr. phone „sunet**; TELEC.), aparat de tipul microfonului, construit astfel încît să poată fi aplicat direct pe gît, în dreptul laringelui. Vibraţiile coardelor vocale se transmit astfel direct şi nu, cala microfon, prin intermediul vibraţiilor aerului. L. permite captarea numai a vibraţiilor vocale, nu şi a zgomotelor. Fidelitatea transmisiunii prin 1. este inferioară aceleia prin microfon. Se foloseşte în avioane, tancuri etc. laringologie (lat. larynx „laringe“ şi logos „cuvînt, ştiinţă**, MED.), parte a o t o r i-nolaringologiei care se ocupă cu anatomia, fiziologia şi patologia laringelui. laringoscopie (lat. larynx „Iaringe** şi skopein „a privi**; MED.), examen al laringelui cu ajutorul unui aparat optic special, numit laringoscop. Larissa, oraş în partea centrală a Greciei, în Tesalia. 55 730 loc. (1961). Industrie textilă (de prelucrare a bumbacului şi a mătăsii) şi alimentară. Larmor [lâ:mq:], precesia ~ (după numele fizicianului englez ]. Larmor, 1857-—1942; FIZ.), rotire de ansamblu suplimentară a unui sistem atomic aflat într-un cîmp magnetic uniform şi static. P.L. a fost introdusă ca o ipoteză în fizica precuan-tică pentru a explica unele fenomene, ca, de exemplu, efectul Zeeman. Frecvenţa p. L. este proporţională cu inducţia magnetică a cîmpului. Pentru a duce la rezultate comparabile cu cele experimentale este necesar ca frecvenţa p. L. să fie foarte mică în comparaţie cu frecvenţa rotaţiei (clasice) a electronului în atom. La Rochefoucauld [ roş-Jaco]» Fran) = = a). Un exemplu de 1. îl constituie mulţimea părţilor unei mulţimi unde „U“ şi „n“ sînt reuniunea, respectiv intersecţia mulţimilor. Noţiunea de 1. se foloseşte în algebra modernă şi în studiul algebric al mecanismelor automate. laticifere (BOT.), tuburi uni-celulare sau pluricelulare ramificate, caracteristice mai multor specii de plante; secretă lichidul numit latex. latifundiu (lat. lotus „întins" şi fundus ,,ogor, dome-niu“), mare posesiune de pămînt bazată pe proprietatea privată. L. au apărut în Roma antică, încă in sec. al Ill-lea î.e.n., pe calea acaparării, de către vîrfurile conducătoare, a ,,pămînturilor publice44 şi ale ţăranilor săraci. Mai tîrziu, în sec. al Il-Iea şi I î.e.n., 1. s-au dezvoltat reprezentînd cea mai matură formă a producţiei sclavagiste. Ele s-au menţinut în feudalism, iar in unele ţări (în S.U.A., mai ales în sud, Anglia, Italia, Rusia, America de Sud, în ţările Orientului) şi în capitalism. în ţările socialiste, 1. au fost lichidate (în România prin înfăptuirea reformei agrare din 1945). latină, limba limbă indo-europeană din ramura italică. Folosită mai întîi pe un teritoriu foarte restrîns (oraşul Roma), începînd din primele secole ale mileniului I î.e.n., şi atestată în scris din sec. al VI-I ea î.e.n., /./. s-a impus ca limbă vorbită şi scrisă în cea mai mare parte a regiunilor cucerite de romani. Destrămarea statului roman în primele secole ale erei noastre a dus la diversificarea teritorială a l.L şi, cu vremea, la limbile romanice (româna, dalmata, italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana, provensala, sarda şi retoromana sau ladina). Ca limbă literară, savantă şi religioasă, /./. s-a menţinut şi in cursul evului mediu; apariţia limbilor naţionale în epoca ascensiunii burgheziei a dus la impunerea treptată a acestora în locul LI. în diferite sectoare. Azi /./. este limba de cult a bisericii catolice; totodată ea este folosită, alături de vechea greacă, drept izvor pentru crd&rea terminologiei ştiinţifice internaţionale. — L populara LATINI 73 LATIUM (sau vulgară), termen prin care se denumeşte latina vorbită de populaţia neinstruită, în opoziţie cu latina clasică (sau literară). L.p. se caracterizează printr-o evoluţie mai liberă a sunetelor şi a formelor, prin existenţa a numeroase elemente afective în vocabular. Informaţiile asupra l.p. provin din inscripţii, din scrierile unor autori slab cunoscători ai latinei literare (ex. „Mulomedicina Chironis**, „Peregrinatio ad loca sancta**), din operele literare adresate unui public mai larg („Vulgata**) sau din acelea în care scriitorul reproduce cu intenţie vorbirea de toate zilele (comediile lui Plaut, „Satirico-nul“ lui Petronius), din mărturii ale autorilor antici, mai ales ale gramaticilor, şi din compararea actualelor limbi romanice. — L. clasică (sau literară), termen prin care se denumeşte latina folosită, mai ales în scris, de oamenii instruiţi. Constituită în urma unei îndelungate tradiţii, Lc. şi-a fixat normele prin scrierile celor mai buni autori din sec. I î.e.n. (Cezar, Cicero, Ovidiu, Horaţiu, Virgiliu); limba acestora a fost considerată ca model de scriitorii secolelor următoare, care s-au străduit s-o respecte cu rigurozitate. — L. tîrzie, denumire dată latinei din epoca imediat anterioară formării limbilor romanice. — L. medievală, latina folosită în ţările Europei occidentale şi centrale ca limbă a actelor publice şi particulare. latini, triburi care populau, încă de la sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n., zona de litoral a Latiumului (regiune în Italia centrală), la sud de gurile rîului Tibru. In sec. al Vll-lea î.e.n., 1. au constituit Uniunea latină, care a dus o luptă îndelungată împotriva Romei. Înfrînţi de Roma, Lau fost incluşi, în sec. al IV-lea î.e.n., în componenţa statului roman. Latini, Brunetto (c. 1220— c. 1295), scriitor şi om politic italian. A compus în italiană poeme cu caracter didactic şi moralist („Comoara cea mică“; „II Favolello**, c. 1262) şi în franceză o lucrare enciclopedică, intitulată „Cărţile comorii** (1265). Opera lui este pătrunsă de spi- rit laic, antiascetic. A fost dascălul de poetică al Iui Dante, pe care l-a învăţat „arta de a rima**. Latini a fost unul dintre membrii de seamă ai grupării politice a guelfilor din Florenţa. latinist, curentul curent apărut în lingvistica şi filologia română din sec. al XlX-Iea, care a continuat, cu mari exagerări, unele idei ale Şcolii ardelene. Pentru a demonstra caracterul latin al limbii române şi „a restabili puritatea ei integrală**, reprezentanţii c.L au încercat înlocuirea cuvintelor de origine slavă, turcă şi maghiară cu termeni latineşti (reînviaţi din textele noastre vechi sau luaţi direct din dicţionarele latineşti), modificarea formei cuvintelor româneşti moştenite din latină prin apropierea lor de formele corespunzătoare originare, îmbogăţirea limbii române cu elemente latineşti prin derivare, folosirea ortografiei etimologice, elaborînd în acest sens dicţionare, gramatici şi sisteme ortografice latinizante, C.L are totuşi meritul de a fi contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine, de a fi stimulat interesul pentru vechile texte de limbă românească şi de a fi adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii noastre. In sînul curentului s-au manifestat numeroase ciocniri între tendinţele moderate (reprezentate de G. Bariţiu, G. Munteanu, I. Hodoş ş.a.) şi cele extremiste (susţinute de G. Săulescu, T. Cipariu, A.T. Laurian, I. C. Massim ş.a.). Exagerările reprezentanţilor c.L au fost combătute de numeroşi scriitori moldoveni şi munteni ai epocii (A. Russo, C. Ne-gruzzi, V. Alecsandri, Al. Odo-bescu, B.P.-Hasdeu, T. Maio-rescu). Curentul latinist şi-a încetat influenţa pe la anul 1880, adică după circa o jumătate de secol de la apariţia lui. Latinus, rege legendar al latinilor. Potrivit fabulaţiei din poemul „Eneida** al lui Virgiliu, L. şi-ar fi căsătorit fiica, Lavinia, cu Enea, fugarul din Troia învinsă, care a întemeiat un nou regat al latinilor şi troienilor şi cetatea A 1 b a-L o n g a. latir (Lathyrus sativus), plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina lungă de 30 — 70 cm, tî~ rîtoare şi foarte ramificată. Frunzele sînt terminate cu un cîrcel ramificat; florile au culoarea albă, albastră, violetă sau roză, grupate în două-trei raceme. L. este o plantă furajeră, foarte rezistentă la secetă. Se cultivă mult în India, în Spania şi în nordul Africii. în ţara noastră ocupă suprafeţe restrînse în zonele secetoase. latirism (MED.), intoxicaţie provocată de consumarea îndelungată a grăunţelor de latir (Lathyrus sativus). Se manifestă prin paralizia spastică a membrelor inferioare, dificultatea sau imposibilitatea de a merge, dureri de mijloc, incontinenţă urinară etc. Apare sub formă de pseudoepidemii, în special în regiunile sărace din India şi din Algeria. în timpul celui de-al doilea război mondial, în lagărele de concentrare naziste s-au produs epidemii de L latitudine 1. (GEOGR.) Distanţă în grade, măsurată pe arcul de meridian, între paralela care trece printr-un punct oarecare şi ecuator (unghiul format de verticala locului cu planul ecuatorului). De la ecuator spre poli se măsoară 90° L nordică şi, respectiv, 90° 1. sudică. L. este una dintre cele două coordonate geografice. V. şi grad de 1 a t i t u d i n e. 2. (ASTR.) Latitudine cerească, distanţa unghiulară de Ia un astru la ecliptică, măsurată pe cercul de pe sfera cerească ce trece prin astru şi prin polii eclipticei. V. şi coordonate ecliptice.^ Latium, regiune istorică situată pe litoralul vestic al Peninsulei Italice (azi Lazio). A fost populat încă de pe la sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n. de latini, care şi-au consolidat definitiv poziţia în această regiune prin sec. al LATQMIE 74 LAUR IAN IV-lea î.e.n. L* a constituit nucleul înfloritoarei civilizaţii romane. latomie, carieră de piatră folosită în antichitate ca închisoare. Cea mai cunoscută 1. a fost cea de la Siracuza, unde au stat închişi atenienii prinşi după înfrîngerea expediţiei lor din Si-cilia (413 î.e.n.). Latona (MITOL.) v. Leto. latorfiân (STRAT.), etajul inferior al oligocenului, caracterizat prin faună de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, e-chinide, mamifere etc. In R.P.R. se găseşte în nord-vestul Bazinului Transilvaniei. La Tour [tur], Georges de (numit şi Du Mesnil de) (1593—1652), pictor francez. Influenţat de pictura lui Ca-ravaggio, a dezvoltat experienţele acestuia asupra luminii. Creaţia sa se impune prin rezolvările compoziţionale simple şi prin scenele nocturne cu lumină artificială („Plîngerea sfîntului Sebastian", „Sfîntul losif şi îngerul44, „închinarea păstorilor44 etc.). La Tour [ tur], Maurice Quentin de (1704—1788), pictor portretist francez, maestru al pastelului. A fost membru al Academiei franceze de artă. Portretele sale, formînd o galerie a unora dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai istoriei Franţei sec. al XVIII-Iea, se detaşează în ansamblul portretisticii de paradă a timpului prin veridicitatea şi prin prospeţimea redării modelelor, prin fineţea desenului şi jSrin armoniile luminoase („Maurice de Saxa“, „Madame de Pompa-dour4‘). A pictat şi portrete ale unor valoroşi oameni de cultură („Diderot44, „D’Alem-bert44, „Voltaire" ş.a.). „Autoportretul44 lui La Tour este una dintre capodoperele pastelului. latrones, denumire dată de romani hoţilor, sclavilor fugari, soldaţilor care dezertau şi răsculaţilor împotriva stă-pînirii romane. La rîndul lor, romanii erau numiţi de către, supuşii lor latrones genitum (jefuitorii popoarelor). lâtur (MAT.), fiecare dintre segmentele de dreaptă care alcătuiesc un poligon rectiliniu sau fiecare dintre arcele de curbă care alcătuiesc un poligon curbiliniu. Laţcu, domn al Moldovei (c. 1365—c. 1374), fiul lui Bogdan I. Incercînd să obţină de la statele feudale catolice recunoaşterea Moldovei ca stat de sine stătător şi să înlăture primejdia unei ofensive maghiare, a intrat în legătură cu Polonia şi cu curtea papală de Ia Avi-gnon, încurajînd propaganda catolică în Moldova. Laţis, Vilis (n. 1904), scriitor sovietic leton. A debutat în 1930. Romanele sale, remarcabile prin amploarea compoziţiei şi autenticitatea caracterelor, înfăţişează viaţa grea a muncitorilor din Letonia capitalistă („Fiul pescarului*4, 1933 — 1934), lupta eroică a maselor populare împotriva cotropitorilor fascişti („Furtuna44, 1946 — 1948, trad. rom.), procesul de colectivizare a satului leton („Spre ţărmuri noi44, 1951, trad. rom.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. laudânum (FARM.), tinctură de opiu care conţine crocus (şofran), ulei de cinamom şi de cariofil. Are acţiune analgezică, depresivă şi antidiareică. Laue, Max von (1879-1960), fizician german; a fost profesor la universităţile din Ziirich, M. von Laue Berlin şi Gottingen. A adus contribuţii în domeniile opticii, teoriei relativităţii, teoriei cuantelor, razelor X şi fizicii cristalelor. A propus (1912) folosirea cristalelor ca reţele de difracţie pentru studiul proprietăţilor ondulatorii ale razelor X, fapt care a permis să se descopere difracţia acestor raze şi a dus la elaborarea metodelor de analiză roentgenografică a struc- turii cristaline a substanţei. Op. pr.: „Tabloul fizic al lumii“ (1921), „Istoria fizicii*4 (1946, trad. rom.). Premiul Nobel (1914). Laugier [lojie], Charles (1875—1930), igienist şi organizator sanitar român, de origine franceză. A publicat iu-crări valoroase asupra geografiei medicale şi medicinii populare româneşti, asupra pelagrei şi malariei. A adus contribuţii în acţiunea de organizare sanitară a Olteniei. laur (BOT.) v. ciumăfaie. lauracee (lat. laurus „laur"; Lauraceae), familie de arbori şi arbuşti din regiunile mediteraneene şi tropicale, caracterizaţi prin frunze pieloase, persistente, bogate în uleiuri eterice. L. cuprind plante tehnice, medicinale, precum şi plante producătoare de mirodenii. Ex. arborele de camfor (Cinnamomum camphora), avocado (Persea drymifolia)' Dafinul (Laurus nobilis), unul dintre 1., era considerat la grepo-romani ca plantă Mobilă şi consacrat lui Apolo. Cu el se încununau frunţile poeţilor, generalilor învingători şi împăraţilor, iar în evul mediu şi ale savanţilor şi tinerilor doctori. laureat al Premiului de stat, titlu instituit în R.P.R. în 1949 şi cate se conferă de către Consiliul de Miniştri, la propunerea Comitetului pentru premiile de stat, cetăţenilor R.P.R. cărora li s-a acordat Premiul de stat. Laurenţiana, renumită bibliotecă din Florenţa, înfiinţată în sec. al XV-lea de Cosi-mo de Medici şi îmbogăţită de Laurenţiu Magnificul. Se află într-o clădire construită de Michelangelo, cu adaosuri ulterioare făcute de G. Vasari. Biblioteca posedă un mare număr de manuscrise rare, dintre care unele aparţin lui Virgiliu, Tacit, Dante, Petrarca, Boccac-cio ş.a. Laur ian, August Treboniu (1810—1881), lingvist şi istoric român, originar din Transilvania. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi unul dintre reprezentanţii latinismului extremist. Intelectual patriot, L. a dus o LAUSANNE 75 LAVĂ activitate intensă pentru afirmarea dreptului la existenţă liberă a poporului român, a dreptului la cultură naţională. A participat la revoluţia de Ia A. T. Laurian 1848 din Ţara Românească şi din Transilvania, făcînd parte, la început, din aripa care milita pentru colaborarea revoluţionarilor români cu revoluţionarii unguri; mai tîrziu însă a avut o orientare prohabsbur-gică. A publicat, în 1846, lucrarea „Tentamen criticum** (încercare critică), iar din însărcinarea- „Societăţii Academice Române44 a elaborat, în colaborare cu I. C. Massim şi, într-o măsură mai mică, cu G. Bariţiu şi 1. Hodoş, „Dicţionarul limbii române*4 şi „Glosar care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine îndoioasă** (1873—1877), lucrări cu mari exagerări latiniste. Ca istoric, a întemeiat şi a condus, împreună cu N. Bălcescu, periodicul „Magazin istoric pentru Dacia** (1845—1847) şi a publicat lucrarea „Românii din monarhia austriacă** (3 voi., 1849— Î851) şi „Istoria românilor** (1855), precum şi o culegere de documente privitoare la revoluţia de Ia 1848 din Transilvania. Lausanne [lozăn], oraş în Elveţia, situat pe malul lacului Geneva. 128 400 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini de precizie. însemnat punct turistic şi staţiune climatică. Aeroport. Universitate, şcoală politehnică, institut agronomic, muzee. Monumente istorice (sec. XII —XV). Catedrala (sec. XIII) din L. este unul dintre cele mai frumoase monumente gotice din Elveţia. — Conferinţa de la L. (20 noiembrie 1922—24 iulie 1923), conferinţă internaţio- nală la care au participat Anglia, Franţa, Italia, Japonia, Grecia, România, Iugoslavia, Turcia, S.U.A. (cu un observator), U.R.S.S. şi Bulgaria (Ia discuţiile privind problema strîmtorilor) şi unde s-au discutat problemele Orientului Apropiat. La Conferinţa de la L., Turcia, victorioasă în războiul greco-turc (1919—1920), a obţinut anularea tratatului de pace de la S£vres şi înlocuirea acestuia cu tratatul de la L. (1923). Tot atunci s-a încheiat şi convenţia privind regimul strîmtorilor Bosfor şi Dardanele, care prevedea deschiderea acestora pentru vasele comerciale şi de război ale tuturor statelor, atît pe timp de pace cît şi pe timp de război. Această convenţie a fost revizuită la conferinţa de la Montreux care s-a ţinut în anul 1936. Lautreamont [lotreamb] (pseudonimul lui Isidore Lucien Ducasse), numit contele de (1846 — 1870), poet francez. S-a făcut cunoscut prin poemul în proză de factură romantică-fantastică „Cîntecelelui Maldoror** (1869). în acest poem, revolta omului împotriva divinităţii şi răului simbolizează, de fapt, revolta împotriva minciunii pe care s-ar întemeia în genere relaţiile dintre oameni. Talent straniu şi original, înzestrat cu o imaginaţie bogată, L. şi-a construit poemul pe o suită de imagini contrastante, pe îmbinarea realului cu fantasticul, a umorului sinistru tu halucinaţia tragică. Atît simboliştii cît şi suprarealiştii l-au considerat precursor al lor. Laval, Cari Gustav Patrik de (1845 — 1913), inginer şi inventator suedez. A inventat, în 1889, turbina cu abur cu o singură treaptă, care funcţionează pe principiul turbinelor cu acţiune şi care este cunoscută sub denumirea de turbină LavaL L. a aplicat, pentru prima oară, ajutajul convergent-divergent, arborele elastic, discul de egală rezistenţă şi alte elemente utilizate şi în prezent în construcţia turbinelor cu abur. La val, Pierre (1883-1945), om politic francez. Prim-mi-nistru (1931T1932, 1935- 1936) şi ministru de externe (1934-1935). A dus o politică de colaborare cu Germania hi-tleristă. împreună cu Petain a condus regimul prohitlerist de la Vichy (1940-1944). După eliberarea Franţei de sub ocupaţia germană, L. a fost condamnat la moarte pentru trădare şi executat. La Vallee-Poussin [vale pust/, Charles de (1866—1962), matematician belgian. A fost membru al Academiei Belgiene de Ştiinţe, profesor la Universitatea din Louvain. A adus contribuţii în teoria numerelor, a seriilor trigonometrice, în aproximarea funcţiilor, în fizica matematică ş.a. La Valletta v. VaUetta. Lavater, Johann Kaspar (1741 — 1801), scriitor şi teolog elveţian, fondatorul f i-ziognomoniei. lavă1 (GEOL.), magmă revărsată Ia suprafaţa Pămîntului în timpul unei erupţii vulcanice. Prin consolidarea ei se formează rocile efuzive (vulcanice). Există /. cordate, cu aspectul Lave cordate unor odgoane împletite, şi L scoriacee (poroase), constituite din blocuri neregulate, ambele avînd diferite compoziţii mineralogice (ex. 1. andezitice, daci-tice etc. de vîrstă terţiară din munţii Gurghiului, Harghita, Călimani, din reg. Maramureş şi din Munţii Apuseni). lavă2 (PESC.), ansamblu de unelte de pescuit (ave, carma-ce, coteţe etc.) aşezate una în continuarea alteia, pentru a cuprinde o porţiune mare din zona de circulaţie a peştilor, în vederea prinderii sau a dirijării acestora spre diferite capcane. LAVERAN 76 LAXATIV Laveran [lavrâ/, Alphonse (1845—1922), medic şi bac-teriolog francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. S-a făcut cunoscut în special prin descoperirea he-matozoarului care provoacă malaria şi prin lucrările sale asupra acestei boli. Op. pr,: „Tratat de paludism“ (1897). Premiul Nobel pentru medicină (1907). la vină, masă de zăpadă şi de gheaţă care se prăbuşeşte pe pantele munţilor, antrenînd în mişcare zăpada, pietrele şi copacii întîlniţi în cale şi provocînd adesea distrugeri însemnate (sate, păduri, căi de comunicaţie etc.). L. se formează în general pe pante cu înclinare mai mare de 20°, în condiţiile unei acumulări masive de zăpadă, cînd aceasta îşi pierde coeziunea (datorită stratificării şi structurii neuniforme, topirii, schiatului) şi alunecă pe stratul inferior de zăpadă sau pe substratul îngheţat. Se mai numeşte avalanşa. Lavisse [lavis], Ernest (1842—1922), istoric şi publicist francez, de orientare bur~ ghezo-Iiberală. A fost profesor la Universitatea din Paris şi membru al Academiei Franceze. împreună cu Alfred Ram-baud a condus publicarea unei „Istorii generale din sec. al IV-lea pînă în zilele noastre** (12 voi., 1893— 190Î), iar singur a „Istoriei Franţei de la origine pînă la revoluţie** (9 voi., 1900—1911) şi a „Istoriei contemporane a Franţei** (10 voi., 1920-1922). laviu (fr. lavis, din lat. la-vare „a spăla**; ARTE PLAST.) 1. Procedeu prin care se colorează monocrom un desen, cu tuş, cu sepia sau cu orice culoare diluată în apă în diferite proporţii. 2. Desen executat cu acest procedeu. Lavoisier [lavuazie], An-toine Laurent( 1743—1794), chimist francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A efectuat cercetări asupra proceselor de ardere, elaborînd teoria arderii, care a avut o n&are importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a chimiei. A contribuit la înlăturarea definitivă a teoriei flogisticului şi Ia demonstrarea legii conservării masei. Sub conducerea Iui L*, între 1786 şi 1787 a fost elaborată prima nomenclatură raţională a combinaţiilor A. L. Lavoisier chimice. în 1789 a publicat cunoscutul său „Manual elementar de chimie**, în care a sistematizat toate realizările din domeniul chimiei pînă în acea vreme. L. a desfăşurat o vastă activitate şi în alte domenii (fizică, fiziologie, chimie agricolă, ştiinţe economice etc.). lâvră (ARHIT., IST. REL.), nume dat unor mari mănăstiri de călugări ortodocşi din Egipt, mai tîrziu din Grecia (ex. marea lavră de la Athos) şi din Rusia (ex. lavra Pecerskaia din Kiev, devenită 1. Ia sfîrşitul sec. al XVI-Iea). în aceste ansambluri mănăstireşti, chiliile erau dispuse izolat, în forma unei aşezări de tip rural. Lavreniov, Boris Andree-vici (1891 — 1959), scriitor sovietic rus. A debutat ca povestitor, evocînd în manieră romantică, într-un stil voit dur, discontinuu, evenimente eroice din anii războiului civil („Al 41 -lea“, 1926, trad. rom.; „Vîntul**, 1924 ş.a.). S-a impus însă ca dramaturg, prin piese închinate mai ales vieţii şi luptei marinarilor sovietici („Ruptura**, 1928, trad. rom.; „Pentru cei de pe mare“, 1945, trad. rom.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S: Lawrence [l$rvnsj, Da vid Herbert (1885—1930), romancier, poet şi eseist englez. Adept al ideilor freudiste (eseurile „Psihanaliza şi inconştientul**, 1921; „Fantezia inconştientu-lui“, 1922), în romanele sale a supraestimat rolul instinctului erotic, pledînd pentru întoarce- rea la primitivism ca mod de înlăturare a ipocriziei şi minciunii caracteristice moralei capitaliste („Fii şi amanţi**, 1913; „Curcubeul**, 1915; „Toiagul Iui Aaron**, 1922; „Amantul doamnei Chatterley**, 1928). Opera lui L. se remarcă prin unele accente de critică socială, prin investigaţia psihologică şi prin frumuseţea descrierilor de natură. Lawrence [lor?ns], Ernest Orlando (1901-1958), fizician american. A studiat efectul fotoelectric în vapori şi emisiunea termoionică. în 1930 a construit primul ciclotron, accelerator folosit pe scară largă în tehnica experimentală a fizicii nucleare. A studiat numeroase reacţii nucleare provocate prin bombardarea cu particule accelerate. Premiul Nobel (1939). Lawrence [l$r?ns]% sir Tho-mas (1769—1830), pictor englez, elev al lui Reynolds. L. şi-a cîştigat faima în Europa datorită portretelor de oameni de stat şi de aristocraţi, în care a ştiut să utilizeze desenul şi culoarea în scopul redării eleganţei modelelor şi a unei atmosfere romantice („Mrs. Siddons**, „Ducesa de Suther-land“, „Wellington”, „Portretul actorului Kemble în rolul lui Hamlet*', „Maşter Lamdon**, „Pius al VII-lea“ etc.). lawrenţiu (CHIM.), Lw. Element artificial cu nr. at. 103. Primele date referitoare la lawrenţiu au fost obţinute în anul 1961, prin bombardarea californiului cu ioni de bor acceleraţi- Lawson [l$:s9n], Henry Ar-chibald (1867—1922), scriitor clasic australian. Autor de schiţe, nuvele şi poeme, care au adesea la bază motive folclorice, L. înfăţişează cu dragoste, cu un fin simţ al umorului şi uneori cu revoltă viaţa grea a oamenilor simpli („Scurte istorioare în proză şi versuri**, 1894; „Copiii hăţişurilor**, 1902; „Versuri populare şi umoristice**, 1905). laxativ (din lat. laxare „a desface, a uşura**; FARM.), substanţă care favorizează evacuarea fiziologică a intestinului fără a irita mucoasa (ex. uleiul de parafină, cărbunele vegetal etc.). LAXNESS 77 LĂCAR Laxness, Halldor Kiljan (n. 1902), scriitor şi eseist islan-dez. S-a născut la Reykjavik. A călătorit mult prin toată lumea, vizitînd şi România. A debutat ca poet („Fiul naturii**, 1919). După unele căutări moderniste, creaţia sa epică a păşit ferm pe calea artei realiste. Romanele sale, care îmbină poezia vechilor „Edde“ cu elemente moderne, reprezintă o operă profund naţională, inspirată de simpatia pentru ţăranul islandez, supus unei vieţi chinuite şi umilitoare, animată de idealul instaurării dreptăţii şi libertăţii în patria sa (romanele „Salka Valka“, 1931-1932; „Oameni independenţi**, 1934 — 1935, trad. rom. 1964; „Frumuseţea cerului'*, 1940; „Clopotul din Islanda**, 1943—1946, trad. rom.; „Staţiunea atomică*, 1948, trad. rom. ş.a.). Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare** (1953). Premiul Nobel (1955). Lazarev, Mihail Petrovici (1788—1851), navigator rus. A făcut trei călătorii pe mare în jurul lumii. Comandînd vasul „Mirnîi“, a participat la expediţia condusă de Bellingshau-sen, care a dus la descoperirea Antarctidei (1820—1821). Lazarev, Victor Nikitici (n. 1897), istoric de artă sovietic, cercetător al istoriei universale a artei şi al artei ruse vechi. Op. pr.: „Istoria picturii bizantine** (1947—1948), „Arta Novgorodului** (1947), „Originea Renaşterii italiene** (1956 — 1959), „Teofan Grecul şi şcoala sa“ (1961) ş.a. Lazar, cneaz al Serbiei(1371 — 1389). Urmărind reîntregirea statului feudal sîrb în graniţele din timpul lui Ştefan Duşan, a lichidat tendinţele anarhice ale unor feudali şi a întărit puterea centrală. A organizat lupta împotriva turcilor, care ameninţau să ocupe întreaga Peninsulă Balcanică. In acest scop, L. a încheiat o alianţă cu Ştefan Tvartko, banul Bosniei. Oştile unite ale Serbiei şi Bosniei au înfrînt pe turci la PloCnik (1387), dar au fost apoi înfrînte de aceştia la Kossovopolje (1389), unde L. şi-a găsit moartea. A întreţinut relaţii strînse cu Nicolaie Alexandru şi Mircea cel Bătrîn, domni ai Ţării Româneşti. Lazăr, Filip (1894-1936), compozitor şi pianist român; a studiat Ia Bucureşti şi la Leip-zig. A militat pentru dezvoltarea vieţii muzicale româneşti. Lucrările sale se caracterizează printr-un stil limpede, simplu, elegant. A compus piese corale, cîntece pentru voce şi pian pe versuri populare, lieduri pe versuri de Şt. O. Iosif, suite pentru pian, trei dansuri pentru vioară şi pian, lucrări simfonice („Divertisment**, „Muzică pentru radio**, „Concerto grosso“, „Scherzo**, „Ţiganii**, trei concerte pentru pian şi orchestră) ş.a. Lazar, Gheorghe (1779— 1823), iluminist român, fondatorul învăţămîntului în limba naţională în Ţara Românească. S-a născut la Avrig. A urmat liceul Ia Cluj şi Ia Sibiu, fă-cînd apoi, la Viena, studii superioare de drept, inginerie şi teologie. A fost scurt timp profesor la Sibiu. în 1816 s-a mutat la Bucureşti, unde a înfiinţat în 1818, la mănăstirea sf. Sa va, o şcoală profilată pe cursuri începătoare, medii şi superioare, în cadrul căreia a funcţionat şi o grupă specială pentru ingineri hotărnici. Cu acest prilej, L. a publicat o înflăcărată „înştiinţare către tinerime**, după care mulţi tineri din rin-durile burgheziei în formare au părăsit şcoala grecească de la Măgureanu, trecînd Ia şcoala românească. L. a predat matematica, geografia şi geodezia şi a întocmit manualele „Aritmetica matematicească“ (1821), „Trigonometria cea dreaptă*' (1821) ş.a., contribuind la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice în limba română. A ţinut şi lecţii de filozofie în spirit kantian. în urma răscoalei conduse de Tudor Vla-dimirescu, pe care L. a sprijinit-o activ, şcoala de la sf. Sava a fost închisă temporar, îmbolnăvindu-se grav, el nu şi-a mai putut relua activitatea şi s-a retras în satul natal, unde a murit. împreună cu Gh. Asachi, el are meritul de a fi iniţiat, înainte de încetarea domniilor fanariote, lupta pentru deşteptarea conştiinţei naţionale. Opera lui L. a fost continuată de discipolii săi, în frunte cu I. He- Gh. Lazăr liade-Rădulescu, P. Poenaru, E. Poteca, S. Marcovici şi C. Moroiu. lazulit (MINER.), fosfat natural hidratat de aluminiu, de magneziu, de fier şi de calciu, cristalizat în sistemul mo-noclinic. Are culoarea albastră şi este utilizat ca abraziv la confecţionarea lentilelor. lazurit (MINER.), silicat natural de aluminiu şi de sodiu, asociat cu sulfură de sodiu din grupa feldspatoizilor; cristalizează în sistemul cubic. Are culoare albastru intens. Este utilizat la executarea unor obiecte de artă şi la prepararea unor vopsele. Sin. lapislazuli. iac ir (Acrocephalus)» gen de păsări călătoare din ordinul Lăcar paseriformelor, de mărimea unei vrăbii, de culoare brună pe spate şi albă-brună pe pîntece. Trăieşte în stufărişul din jurul lacurilor şi al mlaştinilor. Se hrăneşte cu insecte. în ţara noastră trăiesc speciile: Acrocephalus schoenabaenus (lăcar de rogoz), care are pe spate dungi longitudinale întunecate şi sprîncenele de culoare gălbuie, Acrocephalus palustris etc. Din LĂCÂRIT 78 LĂPUŞ cauza cîntecului lor variat şi melodios, 1. au fost denumiţi şi privighetori de stuf. lâcărit (EXPL. PETR.), operaţie de extragere din gaura de sondă, cu ajutorul lingurii de lăcărit, a ţiţeiului, în cursul exploatării normale, sau a altor fluide străine, în perioada de punere în funcţiune a sondei. Lăcăuţ, masiv muntos în Munţii Vrancei (Carpaţii 0-rientali). înălţimea maximă: 1 777 m. Recent a intrat în funcţiune pe L. o staţiune meteorologică de altitudine. lacovişte (PEDOL.), grupă de soluri formate pe terenuri cu exces prelungit de apă stagnantă la adîncime mică. Este frecventă în lunci, în depresiuni, în funduri de lacuri uscate, unde excesul de apă poate proveni fie din cauza apei freatice prea ridicate, fie din cauza prezenţei unui strat argilos impermeabil. L. sînt soluri de natură diferită, au culoarea nea-gră-cenuşie şi un conţinut bogat în humus în orizontul superior. în ţara noastră, 1. ocupă suprafeţe restrînse, mai ales în zona cernoziomului degradat şi a solurilor brune şi brune-roşcate de pădure. Fertilitatea 1. este diferită (ex. în Banat sînt fertile, pe cînd în şesul Bîrsei sînt mai puţin fertile). Luate în cultură după drenarea excesului de apă, 1» pot avea o bună fertilitate. lăcrimâr (ARHIT.), ciubuc aşezat la cornişa unui acoperiş pentru a împiedica prelingerea apei de ploaie; piesă de lemn sau de metal fixată rh acelaşi scop la cerceveaua uşilor şi a ferestrelor. lăcrimară (CONSTR., NAV.) v. gutieră. lăcrimioară (Convallaria majalis), plantă erbacee perenă din familia li-liaceelor, cu ri-zom subţire şi mult ramificat. Frunzele sînt mari, oval-elip-tice, lucitoare, iar florile albe, plăcut mirositoare, de forma unor clopoţei, arcuiţi în jos. Creşte în locuri Umbrite, ume- Lăcrimioară de; este cultivată ca plantă decorativă. Sin. mărgăritar. lăcustar (Pastor roseus)t specie de pasăre călătoare din ordinul paseriformelor (21—23 cm lungime), înrudită cu sturzul. Are penele de culoare trandafirie, iar pe cap, gît, aripi şi coadă, negre strălucitoare. Pe cap are un moţ înalt de pene. Trăieşte la şes şi se hrăneşte cu insecte, mai ales cu L&custar lăcuste. La noi este prezentă numai vara. lăcustă, denumire dată mai multor specii de insecte din ordinul ortopterelor, dăunătoare agriculturii, caracterizate prin antene lungi, tarsul alcătuit din trei părţi şi prin prezenţa ovipozitorului la femele (ex. 1. migratoare, Lo-cusfa migratoria; 1, italiană, Calliptamus italicus ş. a.). Mijloacele moderne de prevenire şi combatere, bazate în special pe folosirea insecticidelor, opresc dezvoltarea în masă a lăcustelor, care în trecut reprezentau o calamitate pentru agricultură. lăicer, ţesătură delînă, lungă de 4—10 m şi lată de circa 1 m, cu care se împodobesc, la ţară, laviţele şi pereţii. Ornamentaţia este mai ales liniară, obţinută din ţesătură prin alternarea dungilor late cu cele subţiri, în două-trei tonuri de culoare. Se întîlneşte mai ales în Moldova. lăimi (Citrus limon), arbust peren din familia rutaceelor, înalt de 3 — 4 m, cu ramuri verzi, cu frunze lucitoare, oval-eliptice, şi flori albe, lungi de 2 cm, plăcut mirositoare. Fructul este ovoid, puţin alungit la capete, de culoare galbenă şi cu gust caracteristic, acru, bogat în acid citric şi în vitamina C; se foloseşte în alimentaţie. Lemnul este foarte preţios pentru industria mobilelor. L* se cultivă în ţările calde şi în zona mediteraneană. în ţara noastră se cultivă în sere. lămîiţă (Philadclphus coro-narius), arbust din familia sa-xifragaceelor, înalt de 1—3 m, cu scoarţa ramurilor tinere bru-nă-castanie. Frunzele sînt oval-alungite, de 4—8 cm mărime, iar florile sînt albe, plăcut mirositoare, grupate în raceme. La noi se cultivă frecvent ca plantă ornamentală în parcuri şi în grădini. lănţişor (MAT.), curba de echilibru a unui fir greu şi omogen, perfect flexibil şi inextensibil, suspendat în două puncte. lăpfâş, unealtă de pescuit alcătuită din 1 — 4 plase legate în formă de sac cu gura foarte largă. Se foloseşte la pescuitul în apele curgătoare sau, uneori, în lacurile adînci şi cu gropi, în special toamna şi primăvara. Iarna este tras prin copci. Datorită formei sale, 1. poate urma sinuozităţile fundului apei. lăptişor~de~mâtcă, produs de secreţie a glandelor faringiene ale albinelor-doici. Reprezintă hrana de bază a larvelor de matcă pe toată perioada de dezvoltare a acestora. L,~de~m. conţine substanţe nutritive de bază, vitamine, hormoni şi unele substanţe active biostimula-toare; este utilizat în medicină şi cosmetică. Lăpuş, afluent pe dreapta al Someşului (114 km), Izvorăşte din Munţii Ţibleşului şi îşi adună apele din Ţara Lăpuşului. LĂPUŞ 79 LEAKEY Lăpuş, raion în regiunea Maramureş, cu 56 805 loc. (1964). Reşedinţa: Tirgu-Lâpuş. Economie agricolă; predomină pomicultura şi creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Exploatări de minereuri complexe (Cavnic). L. este un vechi centru de olari, a cărui producţie se- caracterizează prin decoraţia cu motive geometrice şi florale, realizate mai ales cu culoarea verde şi conturate cu brun pe fond alb-gălbui. Este specializat mai ales în producerea de străchini, urcioare, căni, oale, farfurii etc., smălţuite şi nesmălţuite. lărgitor 1. (EXPL. PETR.) Unealtă de foraj folosită pentru mărirea diametrului găurii de sondă pe o anumită porţiune din lungimea ei. L. se introduce în gaura de sondă, prin coloana de burlane, cu elementele tăietoare (lame sau bacuri) strînse, iar în cursul operaţiei de lărgire a găurii de sondă acestea se desfac, fiind acţionate hidraulic sau mecanic (cu arcuri). — L. cu vină, dispozitiv cu ajutorul căruia se lărgesc găurile de sondă netu-bate, folosind un jet de lichid sub presiune. 2. (MINE) Unealtă tăietoare, folosită la maşinile miniere de forat pentru mărirea orificiului forat. lăscăie (lescaie), monedă de aramă de mică valoare, care a circulat în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI II-lea. lăstar (BOT.), ramură tînără, care creşte din rădăcina sau din tulpina unui arbore, dez-voltîndu-se dintr-un mugure. lăstăriş (SILV.), primul stadiu de dezvoltare a unui arboret, provenit din lăstari. lăstun (Delichon urbica), specie de pasăre călătoare din ordinul paseriformelor, asemănătoare cu rîndunica, dar cu coada mai puţin despicată şi cu o pată albă pe ea; are pieptul şi burta Lfrstun complet albe. îşi clădeşte cuibul acoperit, sub streşini şi cornişe. lătăuş (Gammarus pulex), specie de crustaceu amfipod, cu corpul turtit lateral şi încovoiat spre partea ventrală (lung de circa 1 cm). înoată pe spate şi pe o latură. Lătăuşul este comun în apele dulci din ţara noastră. lăutar, interpret popular la lăută sau la alte instrumente muzicale. L. sînt cei mai vechi reprezentanţi populari ai muzicii profesioniste din ţara noastră; în trecut li se mai spunea şi scripcari. In epoca feudală, repertoriul lor cuprindea balade, doine, cîntece haiduceşti, de petrecere, de dragoste etc., în care intonaţiile orientale se al-toiau pe fondul muzicii populare naţionale. în epoca dezvoltării capitalismului, în stilul de interpretare şi în repertoriul L de la oraşe au pătruns, pe lîngă aşa-numitul folclor orăşenesc (romanţele), influenţele muzicii de salon occidentale, în R.P.R. au fost create ansambluri de lăutari profesionişti ; pe lîngă acestea există numeroase ansambluri de 1» amatori. V. şi m u-z i c ă populară. lăută (ngr. lăută, turc. lâuta, arab aUout „cupă"), instrument muzical cu coarde, avînd o cutie de rezonanţă de lemn foarte bombată, cu gîtul lung şi încovoiat. Sunetul se obţine prin ciupire cu degetele sau cu o pană. Pentru L se folosea o notaţie specială, aşa-numita tabulatură, care indica digitaţia în locul notelor. Cunoscută de vechii egipteni şi de arabi, 1. s-a răspîndit şi s-a perfecţionat în Europa în sec. XIV—XVI. Urmaşii 1. sînt chitara sud-europeană şi mandolina. Prin extensiune, în limba română 1. desemnează orice instrument cu coarde asemănător lăutei propriu-zise (ex. vioara, cobza). Lăzarea, localitate în raionul Gheorgheni, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. 4 510 loc. (1964). Exploatări de calcare cristaline. Castel feudal în stilul Renaşterii (sec. XVI —XVII). Lăzăreanu, Barbu (1881 — 1957), scriitor şi publicist român. A fost membru al Academiei R.P.R. A colaborat la principalele periodice ale mişcării muncitoreşti („România muncitoare", „Socialismul"), iar apoi Ia presa ilegală a P.C.R. împreună cu I.C. Frimu a pus bazele unei universităţi muncitoreşti. A scris versuri şi numeroase articole şi studii despre literatura română clasică şi despre folclor. Dintre acestea, cele mai importante au fost adunate în volumul „Glose şi comentarii de istoriografie literară" (1958). Leacock [lixqc7, Stephen Butler (1869—1944), scriitor canadian de origine engleză. A devenit celebru prin opera sa umoristică, în care biciuieşte viciile societăţii burgheze („Lapsusuri literare", 1910; „Poveşti absurde", 1911; „A-venturi arcadiene cu bogaţi trîndavi", 1914;. „Parada rîsu-lui", 1940). Leadov, Anatoli Konstanti-novici (1855—1914), compozitor rus, elev al „lui Rimski-Korsakov. A fost profesor de compoziţie Ia Conservatorul din Petersburg. Muzician apropiat de grupul celor cinci, a excelat în piese miniaturale pentru pian, voce sau orchestră, pline de fantezie şi farmec poetic. A compus lucrări pentru orchestră („Lacul fermecat", „Baba-Iaga", „Ki-kimora"), pentru ansambluri de cameră, piese pentru pian, coruri, lieduri, prelucrări de cîntece populare etc. Leakey [U:chi]t Lewis (n. 1903), antropolog şi arheolog englez. Săpăturile arheologice efeţtuate de L. pe teritoriile Tarţganicăi şi Keniei au scos la iveală numeroase resturi LEAN 80 LE BRUN osteologice ale omului care a populat în timpuri străvechi teritoriul Africii răsăritene. Lean [li:n]% David (n. 1908), regizor şi producător de filme englez. A colaborat cu Asquith şi Noel Coward, apoi a început să lucreze independent, impu-nîndu-se prin exigenţă artistică („Scurtă întîlnire**, 1945; „Marile speranţe**, 1946; „Oliver Twist“, 1947; „Cheia**, 1958 ş.a.). leandru (Nerittm oleander), Leandru arbust din familia apocinacee-lor (înalt pînă la 5 m), cu frunze lanceolate, persistente şi sesile, care secretă un suc lăptos toxic; florile sînt mari, albe, roşii sau gălbui, plăcut mirositoare. Originar din regiu-nile mediteraneene, la noi se cultivă ca plantă ornamentală. Leaohe, rîu navigabil în nord-estul R.P. Chineze (1 350 km). Se varsă în golfulf Leaodun (Marea Galbenă). Resurse hidroenergetice. Leaonin, provincie în nord-estul Republicii Populare Chineze. Suprafaţa: 151 000 km2. Populaţia : 24 090 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Şenian. Relief variat. Climă musonică. Zăcăminte de cărbune superior (la Fuşun, Fu-sin), şisturi bituminoase, minereuri de fier (la Anşan), bauxită şi alte minereuri neferoase. L. este una dintre cele mai mari baze ale industriei grele din ţară. Ramuri industriale dezvoltate: industria extrac- tivă, metalurgia feroasă (la Anşan, Bensi) şi neferoasă (la Şenian), construcţiile de maşini (la Şenian, Anşan, Bensi, Fu-şun, Liuta), industria chimică, alimentară şi textilă. Principalele culturi agricole: gaolean, grîu, orez, mei, soia, sfeclă de zahăr, in, bumbac, tutun. Leaota, masiv muntos cristalin în Carpaţii Meridionali, despărţit de Bucegi prin valea Brăteiului şi a Ialomiţei, iar de Făgăraş şi Piatra Craiului prin culoarul Rucăr-Bran. înălţimea maximă: 2 134 m (vîrful Leaota). Păşuni alpine întinse. Leapunov, Aleksandr Mi-hailovici (1857—1918), matematician rus; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Pe-tersburg. Este cunoscut pentru contribuţiile sale în domeniul mecanicii, fizicii matematice şi calculului probabilităţilor. L. este unul dintre creatorii teoriei stabilităţii sistemelor mecanice şi ai teoriei calitative a ecuaţiilor diferenţiale. A studiat şi figurile de echilibru ale corpurilor cereşti. Op. pr.: „Problema generală a stabilităţii mişcării" (1892). Lebăda (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală; steaua principală, Deneb, este de mărimea stelară întîi. Constelaţia Lebăda lebădă (Cygnus), gen de păsări acvatice din ordinul an-zeriformelor, mai mari decît gîsca, cu penele de culoare albă şi cu gît lung şi arcuit* în ţara ncastră trăieşte specia Cygnus cygnus (numită şi /. cm-tâtoare), cu ciocul fără cocoaşă, care este oaspete de toamnă şi de iarnă, şi de asemenea specia Cygnus olor (l. cucuiatâ Lebădă sau cucovă)t cu ciocul prevăzut cu o cocoaşă la bază şi care cloceşte în bălţile Dunării. Lebedev, Piotr Nikolaevici (1866—19)2), fizician rus; a P. N. Lcbedev fost profesor la Universitatea din Moscova. Principalele sale lucrări se referă la descoperirea şi măsurarea presiunii luminii asupra solidelor (1899) şi asupra gazelor (1907). Măsurînd impulsul mecanic exercitat de un fascicul de lumină, L* a pus în evidenţă proprietăţi comune celor două forme de existenţă a materiei: substanţa şi radiaţia. A făcut, de asemenea, cercetări în domeniile undelor milimetrice, ultraacusticii, magnetismului şi opticii. Lebesgue flobeg], Henri (1875 — 1941), matematician francez. A fost profesor la Universitatea din Paris şi la Coll£ge de France, membru al Academiei de Ştiinţe dirHParis. Este unul dintre fondatorii teoriei moderne a funcţiilor de o variabilă reală. Lebesgue a creat teoria măsurii şi a dat o nouă definiţie integralei, care a deschis un cîmp larg de aplicaţii. Op. pr.: „Lecţii asupra integrării şi determinării primiţi velor“ (1904). Le Brun [Io brd], Charles (1619—1690), pictor şi desenator francez. A exercitat o influenţă considerabilă asupra vieţii artistice din Franţa în a doua jumătate a sec. al XVII-lea. în 1648 a întemeiat Academia de artă din Paris. în 1660 a fost numit „pictor al regelui** la curtea lui Ludovic al XlV-lea şi i s-au încredinţat lucrările de decorare interioară a palatului Versailles (1661 — 1684) şi organizarea LECA 81 LECONTE DE L1SLE manufacturilor regale de la Go-belins (1663). Creaţia lui Le B. cuprinde lucrări de şevalet („Intrarea cancelarului Segnier în Paris**, seria de tablouri inspirate din viaţa lui Alexandru Macedon), decoraţii interioare pentru palatele Ver-sailles, Fontainebleau, Luvru („Galeria lui Apolo" ş.a.), cartoane de tapiserii, în a căror compoziţie întîlnim îmbinate repertoriul tematic şi procedeele clasicismului cu patetismul şi somptuozitatea artei baroce. Leca, agă în oastea lui Mihai Viteazul. Cumpărat de turci, a organizat o conspiraţie împotriva domnului (1599). în 1600 a predat generalului Basta cetăţile Chioarul şi Uioara, înlesnind unirea trupelor acestuia cu cele ale nobilimii şi, implicit, înfrîngerea lui Mihai la Mi-răslău. Lecca, Constantin (1807— 1887), pictor român, unul dintre primii autori de compoziţii şi de portrete istorice. A militat pentru ideile revoluţiei din 1848. în lucrările sale a abordat teme din istoria patriei, pe care le-a tratat deseori stîngaci („Moartea lui Mihai Viteazul**, 1845; „Întîlnirea dintre Bogdan cel Orb şi Ştefan cel Mare"; seria de portrete de voievozi români). Ca portretist, L. s-a dovedit mai îndemînatic şi fecund, creînd cîteva lucrări izbutite („Autoportret**, „Portretul Măriei Maiorescu“). Lecca, Haralamb G. (1873 — 1920), scriitor român. S-a născut la Caracal. Autor a numeroase volume de versuri de inspiraţie sentimentalistă („Prima**, 1896; „Secunda**, 1898; „A noua“, 1904; „Poezii 1911 ş.a.), s-a făcut cunoscut mai ales ca dramaturg. Piesele sale, lipsite în general de adîncime, tratează probleme de ordin social, denunţînd moralitatea dubioasă a marii burghezii („Suprema forţă**, 1901), patima jocului de cărţi („Jucătorii de cărţi**, 1900), parazitismul („Cîinii“, 1902), şantajul sentimental („Cancer la inimă*', 1907). A tradus din Shakespeare, Corneille, Co-nan Doyle, A. Daudet. Lech, rîu în Austria şi R.F. Germană (260 km), afluent pe dreapta al Dunării. Pe cim- pia de lîngă rîul L., în Bava-ria, au fost înfrînţi în anul 955 ungurii de către oştile lui Otto I, regele germanilor, stăvilindu-li-se astfel incursiunile în Germania. Le Chapelier fio şapolie/, Isaac Rene (1754—1794), jurist şi om politic francez, participant la revoluţia burgheză din 1789. Apropiat de Barnave, a făcut parte din curentul moderat al girondinilor. în 1791 a propus în Adunarea Constituantă legea antimuncitorească prin care erau interzise dreptul de asociere, de întrunire şi de grevă. Le Chatelier fio şatolie/, Henry (1850—1936), chimist francez. A fost profesor la Col lege de France şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A efectuat cercetări în domeniul echilibrelor chimice, al metalurgiei şi al materialelor de construcţii, elaborînd principiul care îi poartă numele. — Principiul lui Le Ch.y principiu conform căruia, dacă unul dintre factorii (concentraţie, temperatură, presiune) care determină echilibrul unui sistem variază, sistemul se modifică în sensul diminuării şi anulării variaţiei produse (ex., într-un sistem în echilibru chimic la temperatură, constantă, creşterea presiunii favorizează reacţia în cursul căreia volumul scade; invers, scăderea presiunii favorizează reacţia în care volumul creşte). Lechinţa, comună în raionul Bistriţa, reg. Cluj. 3 580 loc. (1964). Important centru viticol (vinuri superioare). Lechinţa de Mureş, aşezare din prima perioadă a epocii fierului, situată lîngă satul Lechinţa, comuna Iernut, raionul Luduş, reg. Cluj. în urma săpăturilor arheologice efectuate aici, au fost descoperite vîrfuri de pluguri de fier şi un mormînt de inci-neraţie din sec. al IV-lea cu un vas de factură romană, care atestă şi ele continuitatea populaţiei daco-romane în Dacia după anul 271. lecit (la vechii greci), vas mic, de ceramică, cu picior, de formă alungită, cu gît înalt, cu gura în formă de pîlnie şi cu o singură toartă, folosit pentru păstrarea parfumurilor şi uleiu- rilor. în general era decorat cu picturi sau cu reliefuri; cele mai frumoase 1« au fost cele ateniene. lecitinâză (BIOCH1M.), en-zimă din clasa hidrolazelor, care catalizează reacţia de desfacere a acizilor graşi din moleculele de lecitină. L. se găseşte în ficat, în splină, în pancreas, în veninul şerpilcr etc. lecitină (gr. lekithos „gălbenuş de ou“; BIOCHIM.), substanţă naturală fosforată din clasa lipidelor, răspîndită în special în creier, în muşchiul cardiac şi în gălbenuşul de ou. Este constituită din acid fosfo-ric, glicerină, colină şi acizi graşi. L. are un rol important în formarea membranelor celulare. Leclerc [locler], Charles (1772—1802), general francez. A fost comandant suprem al armatei care a ocupat Portugalia (1801) şi al corpului expe-diţionar din San Domingo, trimis împotriva răscoalei conduse de Toussaint-Louverture. Lecocq flococ], Charles (1832—1918), compozitor francez, cel mai de seamă reprezentant al operetei franceze după Offenbach. A scris peste 50 de operete, opere comice şi vodeviluri („Insula verde**, o satiră la adresa politicii colonialiste engleze, „Fiica doamnei Angot , „Girofle-Girofla“ ş.a.), piese pentru orchestră, lucrări pentru pian, coruri, romanţe etc. Muzica sa se caracterizează prin lirism şi umor, prin eleganţă şi inventivitate melodică. Lecomte du Nouy flocot du nui], Emile Andre (1844— 1914), arhitect francez, elev al lui Viollet-Le-Duc. Chemat în România Ia sfîrşitul secolului trecut pentru a restaura biserica episcopală de la Curtea de Argeş şi biserica Trei Ierarhi din Iaşi, le-a reconstruit, modificîndu-le arbitrar, şi a înlocuit ornamentaţia iniţială cu reproduceri executate de fratele său, Julcs Antoine, provocînd protestul intelectualităţii progresiste din ţară. După planurile sale au fost clădite din nou Mitropolia din Tîrgovişte, biserica sf. Dumitru din Craiova şi biserica sf. Nicolaie Domnesc din Iaşi. Lecontede Lisle//eco/ dolilj (pe numele adevărat Charles LE CORBUSIER 82 LEFEBVRE Mărie Leconte) (1818-1894), poet francez, şeful şcolii parnasiene, membru al Academiei Franceze. A fost adept al socialismului utopic al lui Fourier, a luat parte la revoluţia din 1848 şi a militat pentru desfiinţarea sclaviei negrilor. Dezamăgit de înfrîngerea revoluţiei, s-a retras într-o „mîn-dră izolare", dedicîndu-se exclusiv poeziei şi cultului frumuseţii formale. A creat o operă monumentală. Versurile sale („Poeme antice", 1852; „Poeme barbare“, 1862; „Poeme tragice", 1884), cizelate cu minuţie, sînt de o perfecţiune aproape sculpturală şi de o răceală voită, marmoreană, evo-cînd, într-o viziune idealistă pătrunsă de pesimism, dar plină de solemnitate, istoria omenirii. L. a tins spre o precizie aproape ştiinţifică, spre o despersonalizare a lirismului, sub care vibrează totuşi o sensibilitate de poet, asociată unei temeinice documentaţii arheologice. Poemele sale exotice, care vădesc simţul culorii locale şi gustul pentru spectaculos, cuprind descrieri grandioase ale naturii luxuriante. Leconte de Lisle a publicat şi izbutite traduceri din poezia greacă şi latină. Le Corbusier [Io corbiizie] (pe numele adevărat Charles Edouard Jeanneret) (n. 1887), Le Corbusier arhitect, urbanist, pictor şi teoretician francez de origine elveţiană, unul dintre întemeietorii raţionalismului în arhitectură. A construit diferite tipuri de clădiri, folosind noi materiale de construcţie (ex. beton armat, elemente-stan-dard), pe care le-a adaptat unor noi soluţii constructive: stîlpide susţinere descoperiţi, acoperişuri plate etc. (clădirea Ministerului Industriei Uşoare din Moscova, 1929; pavilionul elveţian al cetăţii universitare din Paris, 1930—1932; vila Savoya dinPoissy, 1929—1931). lectică (lat. lectus „pat"), vehicul în formă de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuinţat mai întîi în Orient şi preluat apoi de antichitatea romană. Sin. litieră. lecţie, formă de bază a activităţii instructiv-educative din şcoală, desfăşurată cu o clasă de elevi, într-un timp determinat (de obicei 45 de minute), sub conducerea unui învăţător sau a unui profesor, în conformitate cu programa de învăţă-mînt, cu orarul şcolar şi pe baza unui plan de lecţie. Teoria 1. a fost fundamentată în sec. al XVII-lea de J.A. Komensky. Leda (în mitologia greacă), soţia lui Tindar, regele Spartei, mama Iui Castor şi Pollux, a Elenei şi a Clitemnestrei. Ea ar fi fost sedusă de Zeus, prefăcut în lebădă. Subiectul „Le-da şi lebăda" a fost tratat de numeroşi pictori, printre care Leonardo da Vinci, Correggio, Tintoretto, Veronese, Tiziano ? ledebmită (METAL.), constituent structural caracteristic fontelor albe, care poate să apară şi în unele oţeluri bogat aliate, cum sînt oţelurile rapide. Corespunde punctului eutectic al sistemului fier-carbon şi este formată din cementită şi auste-nită. La temperatura ordinară este formată din cementită şi perlită fină. Led erata, castru roman situat pe dreapta Dunării, pe teritoriul R.S.F. Iugoslavia, important centru al sistemului de fortificaţii romane construite de-a lungul Dunării. De Ia L. pornea un drum imperial pînă la Apulum. Castrul de la L. a fost transformat mai tîrziu, de Iustinian, într-o fortăreaţă mare şi puternică. Lederberg, Joshua (1925), biolog american, profesor la Stanford University (California). A descoperit fenomenul de recombinare genetică la bacterii, aducînd astfel dovada existenţei fenomenelor de sexua- litate la microorganisme. Cercetările sale au contribuit la cunoaşterea structurii şi funcţiei materialului genetic. Premiul Nobel pentru medicină (1958). ledian (STRAT.), primul etaj al eocenului superior, caracterizat prin anumite specii de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc. în R. P. R. este bine reprezentat în nord-vestul bazinului Transilvaniei. Ledru'Rollin [lodru-rolt], Alexandre Auguste (1807 — 1874), om politic francez, unul dintre conducătorii burgheziei radicale în timpul şi după revoluţia de la 1848 din Franţa. Exilat în 1849 în Anglia, a fost, alături de Mazzini, unul dintre iniţiatorii Comitetului central democratic european, înfiinţat la Londra în 1850. Lee /Zi:/, Robert Edward (1807—1870), general american. A fost comandantul suprem al armatei confederaţiei statelor din sudul S.U.A. în timpul războiului de secesiune (1861 — 1865). A cîştigat bătăliile de Ia Richmond şi Fredericksburg (1862), dar, înfrînt la Gettys-burg (1863) şi Ia Appomattox (1865), s-a predat la Richmond (1865), după o lungă rezistenţă. Leeds [li:dz], oraş în Marea Britanie. 510 600 loc. (1961). Industrie textilă, de confecţii, constructoare de maşini (de transport, maşini-unelte, maşini textile etc.), chimică, de încălţăminte etc. Nod feroviar şi aeroport. Centru cultural. Universitate. Leeuwenhoek [le:v?nhu:c], Antony van (1632—1723), naturalist olandez. Cu ajutorul microscoapelor construite de el, L. a studiat fiinţe şi structuri microscopice, descoperind şi descriind hematiile, infuzori-ile, spermatozoizii, bacteriile etc., precum şi circulaţia sîn-gelui în capilare. Este considerat părintele microscopiei. L. s-a situat pe poziţiile prefdrmis-mului, fiind a n i m a 1 i c u- I i s t. Lefebvre /lofevr?], Georges (1874—1959), istoric burghez francez, de orientare democratică. A fost profesor Ia Universitatea din Strasbourg, apoi Ia Sorbona. A scris numeroase studii privitoare la revoluţia LEFEGII 83 LEGAT franceză din 1789—1794 şi la epoca modernă a istoriei Fran-ţei. lefegii (tc. ulufeci „mercenar"), denumire dată mercenarilor în ţănie române în timpul evului mediu. Atestaţi documentar încă din sec. al XV-lea, 1. sînt menţionaţi mai des în documentele din sec. XVI — XVIII. Erau recrutaţi atît dintre străini (arnăuţi, joimiri etc.), cît şi dintre localnici, mai ales orăşeni (dorobanţi, seimeni etc.). Lefevre [lofevrd/, Theo (n. 1914), prim-ministru al Belgiei (din 1961). între 1950 şi 1961 a fost preşedintele Partidului social-creştin din Belgia. legalitate, principiu potrivit căruia toate organele şi organizaţiile de stat sau obşteşti, funcţionarii, cetăţenii şi ceilalţi locuitori sînt obligaţi să respecte, în activitatea lor, legea. -— L. burgheză, principiu de organizare statală enunţat de ideologii burgheziei în perioada luptei acesteia împotriva feudalismului şi pentru cucerirea puterii politice; a fost consfinţit într-o serie de constituţii burgheze. Deşi este îndreptată, în principal, spre apărarea intereselor de clasă ale burgheziei, L b. are însă şi un anumit conţinut democratic, decurgînd din principiile democratice susţinute de burghezia în ascensiune "în lupta ei împotriva arbitrarului şi reacţiunii feudale, precum şi din normele democratice adoptate sub presiunea maselor. O dată cu ascuţirea contradicţiilor capitalismului, cu transformarea burgheziei într-o clasă reacţionară şi îndeosebi în epoca imperialismului, burghezia îşi încalcă tot mai mult propria ei 1. ori de cîte ori interesele ei reclamă aceasta. Masele muncitoare luptă pentru apărarea şi respectarea normelor juridice cu caracter democratic, în vederea satisfacerii revendicărilor lor imediate şi creării unor posibilităţi mai largi de desfăşurare a luptei pentru socialism. V. şi democraţie. — L. socialistă (populară), unul dintre principiile de bază ale dreptului şi organizării de stat socialiste şi totodată una dintre metodele principale prin care statul socialist îşi îndeplineşte funcţiile în diferitele etape ale construcţiei socialismului şi comunismului. Proclamată în toate statele socialiste ca un principiu constituţional, /. s. este îndreptată spre apărarea orîn-duirii economice, sociale şi de stat socialiste şi spre ocrotirea consecventă a celor mai largi drepturi şi libertăţi democratice ale cetăţenilor. Realizarea efectivă a /. s. este asigurată prin importante garanţii economice, politice şi juridice, ea constituind un aspect esenţial al democraţiei socialiste. In statele socialiste, controlul respectării /.s. este realizat de organele de stat şi obşteşti de jurisdicţie (tribunalele, organele arbitrajului de stat, comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă, consiliile de judecată din întreprinderi şi instituţii), precum şi de organe speciale, organele procuraturii, care exercită supravegherea generală a legalităţii. în timpul cultului personalităţii lui Stalin au avut loc, în unele ţări socialiste, într-o măsură mai mică sau mai mare, încălcări ale legalităţii socialiste. în vederea respectării Ls. se organizează un control permanent şi sistematic, la care participă toate categoriile de organe de stat, precum şi cetăţeni. „Legalitatea populară**, revistă juridică din R.P.R., organ al Ministerului Justiţiei, al Procuraturii Generale şi al Tribunalului Suprem. A apărut lunar în perioada 1955—1962 în scopul întăririi legalităţii populare şi pentru orientarea practicii dreptului socialist în ţara noastră. legalizare (DR.), procedură prin care se atestă de către organul competent fie semnătura de pe un înscris ca apar-ţinînd persoanei care l-a semnat şi, uneori, calitatea semnatarului, fie conformitatea unei copii ori a unei traduceri cu originalul înscrisului. în R.P.R,, 1. este o atribuţie a notariatelor de stat, dar poate fi exercitată, în cazurile prevăzute de lege, şi de alte organe sau persoane. legare (ELT.) 1. Operaţie de instalare a aparatelor şi a dispozitivelor necesare conectării la reţea a unui element de cir" cuit (maşină electrică, trans- formator etc.). 2. Stabilire a unei legături conductoare permanente (eventual demonta-bile, dar nu amovibile) între două elemente ale unei instalaţii electrice. — L. la masă, stabilire a unei legături conductoare între anumite puncte ale unui aparat electronic şi masa acestuia, care serveşte drept cale de închidere pentru diferite circuite sau drept conductor de referinţă pentru potenţialele diferitelor conductoare active. — L. la neutru, stabilire a unei legături conductoare între o piesă de metal care s-ar putea afla incidental sub tensiune şi conductorul neutru, legat la pă-mînt, al instalaţiei electrice din care face parte, în vederea protecţiei contra electrocutării. Se execută în instalaţiile cu tensiuni pînă la I 000 V. — L. la pămînt, stabilire a unei legături conductoare între un conductor al unei instalaţii şj pămînt. Există /. la p. de protecţie, cînd se leagă la pămînt o piesă de metal care ar putea fi pusă sub tensiune în mod incidental, datorită unei defecţiuni (în scopul prevenirii electrocutărilor ori al deconectării rapide a porţiunii de instalaţie defecte), şi /. la p. de exploatare, cînd asigură o cale de închidere permanentă prin pămînt a unor circuite (ex. /. la p. a unei borne dintr-o instalaţie de tracţiune electrică, /. la p. a punctului neutru al unei reţele electrice etc.). legat1 (lat. legatus „delegat") 1. (în Roma antică) Trimis al senatului, în perioada Republicii, pe lîngă guvernatorii provinciilor, însărcinat cu supravegherea îndeplinirii atribuţiilor acestora. în perioada Imperiului, provinciile imperiale (printre care şi Dacia) erau conduse de un trimis al împăratului, numit legatus Au~ guşti pro praetore, ales exclusiv din ordinul senatorial, care exercita atribuţiile militare, administrative şi juridice ale acestuia; rangul unui legatus August i pro praetore (consular şi pretorian) varia în funcţie de importanţa orovinciei. Provinciile senatoriale erau conduse de un legatus procon~ sulis pro praetore, ales de Senat dintre membrii ordinului sena- LEGVT 84 LEGĂTURĂ torial. 2. Reprezentant diplomatic al papii. Cardinalul însărcinat de papă cu o misiune specială se numeşte legatus a latere, spre deosebire de reprezentantul permanent pe lîngă şeful unui stat, care se numeşte nunţiu. legat2 (lat. legare „a iăsa prin testament"; DR.), dispoziţie cuprinsă într-un testament prin care se lasă cu titlu gratuit unei persoane (legatar) fie totalitatea patrimoniului (legat universal), fie o fracţiune a acestuia (legat cu titlu universal), fie unul sau mai multe bunuri determinate (legat particular). legato (MUZ.), termen italian folosit ca indicaţie de interpretare, Se reprezintă grafic cu o linie în formă de arc, trasă deasupra sau dedesubtul a două sau mai multe note. L, de prelungire leagă note de aceeaşi înălţime şi uneşte durata primei note cu a celor următoare, care nu se mai intonează. L. de expresie indică trecerea de la un sunet la altul fără întrerupere. Contrarul lui 1. este staccato. legaţie (lat. legatio, de Ia legare „a delega"), reprezentanţă diplomatică inferioară în rang unei ambasade. L. este condusă de un ministru plenipotenţiar sau de un însărcinat cu afaceri. într-un sens larg, prin 1. se înţelege sediul unei reprezentanţe diplomatice, indiferent de rangul ei. — Drept la legaţie, dreptul unui stat de a trimite şi de a primi agenţi diplomatici. Legătura lui Mihai Vitea-zul, denumire dată actului juridic elaborat la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi emis de Mihai Viteazul, prin care se generaliza în Ţara Românească legarea de pămînt a ţărănimii dependente. Prin acest act ţărănimii dependente i se anula dreptul de strămutare. Pusă în aplicare în 1597—1598, „legătura** a favorizat intensificarea acaparării pămînturilor ţărăneşti şi acumularea de mari averi de către domn, boieri şi biserică. înrăutăţirea situaţiei ţărănimii dependente a provocat o puternică frămîntare a acesteia şi a lipsit pe Mihai Viteazul de sprijinul de care avea nevoie în realizarea programului său politic. legătură 1. (FILOZ.) Legătură universală v. interdependenţă. 2. (PSIH.) Legătură temporară v. conexiune temporară. 3. (CHIM.) Legătură chimică, forţa care leagă între ei atomii unei molecule. Natura /. c. rezultă din structura electronică a atomului. Ea poate fi de diferite tipuri, după felul energiei de interacţiune a atomilor care constituie molecula: covalentă, electrovalentă, coor-dinativă, de hidrogen. — L. covalentă (sau homeopolară) v. covalenţă. — L. electrovalentă (ionică sau heteropolară) v. electrovalenţă. — L. coordina-tivă, tip de legătură chimică la care ambii electroni ai legăturii provin de la un singur atom. L. c. întîlnită la combinaţiile complexe reprezintă o stare intermediară între legătura covalentă şi legătura electrovalentă. — L. de hidrogen, legătura mijlocită de atomul de hidrogen între doi atomi elec-tronegativi. L. de. h. duce la asocierea moleculelor atunci cînd se stabileşte intermolecu-lar (ex. între molecule de apă) şi la formarea de cicluri chelate cînd se stabileşte intramole-cular (ex. la molecula orto-nitrofenolului). L. de h. reprezintă o interacţiune electrostatică relativ slabă faţă de tăria legăturii chimice o-bişnuite; totuşi, existenţa ei se manifestă printr-o modificare apreciabilă a unoi proprietăţi fizice şi chimice ale substanţelor, ca: temperaturile de fierbere şi de topire, viscozitatea, spectrul de absorbţie etc. Sin, punte de hidrogen. 4. (FIZ., REZ. MAT.) Condiţie geometrică prin care sînt restrînse (uneori eliminate) posibilităţile de mişcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale (corp solid, lichid sau gazos), anulîndu-se unul sau mai multe grade de libertate. Pentru corpurile rigide se deosebesc următoarele !•: prinderea cu fir, reze-marea simplă, articulaţia şi încastrarea. 5. (TRANSP., TELEC.) Ansamblu de mijloace care asigură realizarea unei comunicaţii rutiere, feroviare, navale, aeriene sau de telecomunicaţii (telefonică, telegrafică, radiofonică, telefoto- grafică, de televiziune). 6. (ELT.) Legătură electrică a) Mod de reunire conductivă fixă şi de durată a două elemente de circuit electric. Poate fi: amovibilă, realizată prin fişe, prize,comutatoare, întrerupătoare etc., de-montabilă, realizată cu ajutorul unor piese de legătură (eclise, cleme etc.) sau nedemontabilă, efectuată prin lipire, sudare, presare etc. b) Branşament e-lectric. c) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit electric (rezistoare, bobine, condensatoare etc.), folosit pentru a se realiza o anumită repartiţie a curenţilor ori tensiunilor electrice sau a mai multor surse de energie electrică, pentru obţinerea unei anumite compuneri a tensiunilor lor electromotoare, în cazul circuitelor de curent continuu şi al celor monofazate, /. e. pot fi: în serie, în paralel /wwv\ VWWWWV^- -/ VWW- Vmm/ 1 y- *-—-'VWyAA/— d e f Legături electrice a — în derivaţie; b — în serie; c — mixtă, d şi e — în stea; / — în triunghi sau mixte (serie-par alei), iar în cazul circuitelor polifazate Le. pot fi: în stea, în poligon (la circuitele trifazate în triunghi) şi în zigzag. V. şi conexiune; cuplaj. 7. (ELT.) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric de izolatoarele-suport. 8. (TELEC.) Legătură inversă v. reacţie. 9. (IND. TEXT.) Mod de încrucişare, de împletire şi de înlănţuire a firelor dintr-o ţesătură sau a ochiurilor dintr-un produs tricotat, de care depind calităţile produsului (structura, rezistenţa, elasticitatea, moliciunea, aspectul etc.). La ţesături, 1. reprezintă modul de încrucişare a firelor de urzeală şi de bătătură (legăturile fundamentale sînt: l. pînză sau postav, /. diagonal şi l. atlaz); la tricoturi, 1. reprezintă modul în care este petrecut firui pentru a se obţine o anumită înlănţuire a ochiurilor. 10. (MILIT.) Totalitate a mijloacelor şi pro- LEGE 85 LEGE Legături textile a $i b — l.t. pentru e şi d — l.t. pentru tricoturi cedeelor folosite pentru a asigura transmiterea ordinelor, dispoziţiilor, rapoartelor şi semnalelor. Legătura constituie mijlocul principal pentru asigurarea conducerii trupelor în luptă. lege11. (FILOZ.) Categorie filozofică exprimînd raporturi e-senţiale, necesare, generale, relativ stabile şi repetabile între laturile interne ale aceluiaşi o-biect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. L. constituie una dintre formele cele mai importante ale interdependenţei universale a fenomenelor. L. este o categorie de ordinul esenţei. Ea exprimă „raportul esenţelor sau raportul dintre esenţe “ (V.I. Lenin). Descoperirea legilor se realizează cu ajutorul gîndirii logice, în procesul ridicării cunoaşterii de la fenomen la esenţă> In opoziţie cu idealismul obiectiv, care consideră legile ca manifestare a unei forţe supranaturale sau spirituale, şi cu idealismul subiectiv, care le consideră un produs al subiectului cunoscător, forme de organizare a experienţei senzoriale, materialismul dialectic afirmă caracterul obiectiv al legilor, arătînd că L sînt inerente lumii materiale şi acţionează, atît în natură cît şi în societate, independent de conştiinţa şi de voinţa oamenilor. Legile ştiinţei sînt reflectări mai mult sau mai puţin adecvate ale 1. obiective din natură şi din societate. Dominaţia asupra for- ţelor naturii, dirijarea conştientă a proceselor sociale, precum şi previziunea ştiinţifică, se bazează pe cunoaşterea şi pe folosirea legilor obiective. Filozofia marxistă combate deopotrivă fatalismul (promovat de idealismul obiectiv şi de materialismul metafizic sau vulgar), care fetişizează legile, sus-ţinînd că oamenii ar fi neputincioşi în faţa lor, cît şi voluntarismul (generat de idealismul subiectiv), care neagă sau subestimează caracterul obiectiv al legilor, considerînd că oamenii ar putea impune în mod arbitrar realităţii propria lor voinţă. Legile au diferite grade de generalitate, în funcţie de lărgimea sferei lor de acţiune. Există astfel: legi proprii domeniului unei ştiinţe particulare, legate de o anumită formă fundamentală a mişcării (ex. legile fizicii, chimiei etc.) şi legi care acţionează în întreaga natură (ex. legea conservării energiei). în cadrul societăţii se deosebesc legi proprii unei singure formaţiuni sociale, mai multor formaţiuni sociale sau tuturor formaţiunilor sociale. Legile cele mai generale sînt legile dialecticii, care au un caracter universal, aplicîndu-se atît în domeniul naturii cît şi în acela al societăţii şi gîndirii. Legile mai generale se manifestă prin cele mai puţin generale, fără însă a Ii se substitui. Se mai deosebesc legi dinamice, care se aplică fenomenelor şi proceselor individuale luate în parte (ex. 1. căderii corpurilor), şi legi statistice, care se aplică numai fenomenelor de masă (ex. legile microcosmului, L cererii şi a ofertei). L. statistice, care guvernează un ansamblu de fenomene, pot fi cunoscute numai prin cercetarea unui număr foarte mare de cazuri individuale, cu abateri întîmplătoare. în funcţie de ritmul de dezvoltare mai rapid al societăţii, 1. acesteia se deosebesc de 1. naturii prin caracterul lor istoric mai pro- nunţat (ele au o durată în genere mai scurtă; 1. unei formaţiuni social-economice noi, superioare, înlocuiesc legile formaţiunii anterioare) şi mai ales prin faptul că acţiunea lor se realizează numai prin intermediul activităţii practice a oamenilor, înzestraţi cu voinţă şi cu conştiinţă. în acelaşi timp, cunoaşterea şi folosirea 1. sociale au caracter de clasă. Demonstrarea faptului că în societate acţionează, ca şi în natură, legi obiective, precum şi descoperirea acestor legi, constituie un aspect esenţial al revoluţiei săvîrşite de marxism în istoria gîndirii, revoluţie datorită căreia a devenit posibilă cunoaşterea riguros ştiinţifică a dezvoltării sociale şi transformarea socialismului din utopie în ştiinţă. V. şi materialism istori c. — Legile dialecticii, legile cele mai generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii. Principalele legi ale dialecticii sînt: unitatea şi lupta contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei. Fiecare dintre aceste legi oglindeşte o anumită latură sau un anumit moment esenţial al dezvoltării. Legea unităţii şi luptei contrariilor dezvăluie izvorul intern al dezvoltării; legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative dezvăluie forma dezvoltării ca unitate a evoluţiei şi revoluţiei, a continuităţii şi discontinuităţii; legea negării negaţiei reflectă tendinţa principală, direcţia de ansamblu a dezvoltării ca mişcare progresivă de la inferior la superior, de la simplu la complex. L.d. acţionează simultan. Ele se manifestă diferit în fiecare sector al realităţii, în funcţie de natura specifică a fenomenelor şi proceselor. L.d. au fost descoperite pe planul gîndirii de Hegel, care le-a considerat însă, în spirit idealist, ca legi în primul rînd ale acesteia. In opoziţie cu Hegel, clasicii marxismului au arătat că l.d. acţionează în lucruri, fiind reflectate ca atare de gîndire. V. şi d i a-lectică. 2. (MAT., STATIST.) Legea numerelor mari, lege statistică prin care se afirmă, în forma cea mai simplă, că rapor- LEGE 86 LEGE tul dintre numărul de apariţii ale unui eveniment întîmplător şi numărul total de observaţii (experienţe) în care evenimentul considerat ar putea apărea, se apropie (converge), într-un anumit sens, de probabilitatea evenimentului respectiv, atunci cînd numărul total al experienţelor creşte foarte mult. La formularea /.n.m., matematicienii au fost conduşi de regularităţile observate în producerea unor fenomene din natură şi societate, cum ar fi: proporţia relativ constantă dintre băieţi şi fete nou născuţi, la o populaţie suficient de numeroasă (106 băieţi la 100 fete); raportul foarte apropiat de 1/2 dintre numărul de apariţii ale unei anumite feţe şi numărul total de aruncări ale unei monede, cînd numărul de aruncări este foarte mare etc. Sub formă generală, un şir oarecare de variabile aleatoare Xx, X2 X*,.. se consideră că se supune l.n.m. dacă, pentru orice e > 0, probabilitatea ine- galităţii | - â* I >s I n n I (unde Sn este suma primelor n variabile, adică Sn = Xj, + + X2 + ••• + Xn-t iar An este media sumelor Sn, adică An— — — (.Si + S2 + ... + SrJ) tin-n de către 0 cînd n tinde către infinit. Prima variantă a /.n.m. apare formulată de J. Ber-noulli (1713). Numeroşi alţi matematicieni au stabilit condiţii mai largi în care ea este valabilă (Poisson, 1837; Cebîşiov, 1867; Cantelli, 1917; Kolmogorov, 1926; Hincin, 1928; Birkhoff, 1931 etc.). L.n.m. constituie o expresie a legăturii dialectice dintre necesitate şi înttmplare. Cunoaşterea ei şi aplicarea unor procedee matematice legate de ea în cercetarea statistică a fenomenelor de masă calitativ omogene au o deosebită importanţă,deoarece permit să fie scoase la iveală, în masa acestor fenomene, mărimile tipice reale şi acţiunea legilor obiective. V. şi m ă-rime medie. 3. (FIZ.) a) Legea atracţiei universale, lege care exprimă faptul că două puncte materiale de mase mi şi m2 se atrag reciproc cu o forţă /, proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţei r dintre ele, adică } = G unde G reprezintă constanta gravitaţiei, a cărei valoare este 6,670-10-11 N • m2/kg2. Această lege a fost descoperită de Newton. V. şi gravitaţie, b) Legea conservării cantităţii de mişcare, lege a mecanicii, conform căreia suma vectorială a cantităţilor de mişcare ale unui sistem de corpuri izolat (asupra căruia nu acţionează forţe exterioare) este constantă; ea nu poate fi modificată prin acţiunea forţelor interioare ale sistemului. Această lege este echivalentă cu principiul acţiunii şi reacţiunii al lui Newton, din care poate fi dedusă direct, fără nici o ipoteză suplimentară. Ea s-a concretizat prin contribuţia a numeroşi savanţi (I. Newton, G. Leib-niz ş.a.), o dată cu delimitarea şi stabilirea noţiunii de cantitate de mişcare, c) Legea conservării energiei, lege conform căreia în nici o transformare din natură energia nu poate fi creată sau distrusă; aceasta nu poate decît să treacă de la un sistem fizic la altul şi dintr-o formă în alta. De aici rezultă imposibilitatea construirii unui perpetuum mobile de speţa întîi, adică a unei maşini care să producă lucru mecanic fără să primească din afară o cantitate corespunzătoare de energie. De asemenea, cantitatea totală a energiei din univers trebuie să fie constantă; orice transformare din natură este însoţită de o transformare a energiei, dar şi de conservarea ei. Descoperirea l.c.e. este rezultatul contribuţiilor mai multor savanţi (G. Leibniz, S. Car-not, H. Davy ş.a.). Cristalizarea şi formularea ei au avut loc la mijlocul sec. al XlX-Iea, în lucrările lui J.R. Mayer, J.P. Joule şi H. Helmholtz. 4. (CHIM.) a) Legea conservării masei, lege conform căreia în orice reacţie chimică suma maselor substanţelor care intră în reacţie este egală cu suma maselor substanţelor care rezultă din reacţie, b) Legea acţiunii maselor, lege fundamentală a chimiei, descoperită de C.M. Guldberg şi P. Waage în 1864. Exprimă condiţiile de echilibru ale unei reacţii chimice reversibile. L.a.m. arată că la o anumită temperatură, cînd s-a atins echilibrul chimic, raportul dintre produsul concentraţiilor substanţelor rezultate din reacţie şi produsul concentraţiilor re-actanţilor, fiecare concentraţie ridicată Ia o putere egală cu coeficientul stoechiometric (cu care moleculele substanţei considerate figurează în ecuaţia reacţiei chimice respective), are o valoare constantă (constanta de echilibru). Se aplică stărilor de echilibru chimic atît în sistemul omogen cît şi în sistemul eterogen, c) Legea proporţiilor definite, lege descoperită de J.L. Proust în 1802, conform căreia, la formarea unei combinaţii chimice, elementele care reacţionează se combină întotdeauna într-un raport constant, d) Legea proporţiilor multiple, lege descoperită de J. Dalton în 1803, conform căreia, dacă două sau mai multe elemente formează împreună mai multe combinaţii chimice, atunci cantităţile dintr-un element care se combină cu aceeaşi cantitate din celălalt element se află între ele în raporturi simple. 5, (BIOL.) Legea biogenetică fundamentală, lege formulată de E. Haeckel (pe baza cercetărilor sale şi ale lui F. Muller), după care, în cursul dezvoltării sale ontogenetice, individul repetă cele mai importante modificări ale formei prin care au trecut strămoşii lui în cursul dezvoltării lor filogenetice lente şi îndelungate, conform cu legile eredităţii şi adaptabilităţii. L.b.f. a permis stabilirea mai multor relaţii de înrudire între vieţuitoare, contribuind prin a-ceasta la fundamentarea concepţiei evoluţioniste. 6. (EC. POL.) Lege economică, lege obiectivă care guvernează dezvoltarea relaţiilor de producţie şi exprimă esenţa fenomenelor şi a proceselor economice. L.e. se împart în: a) Le. specifice unui singur mod de producţie (ex. legea economică fundamentală a socialismului, legea dezvoltării planice proporţionale a economiei naţionale şi legea repartiţiei după muncă); b) Le, LEGE 87 LEGE comune mai multor moduri de producţie (ex. legea valorii, legea creşterii cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie faţă de producţia bunurilor de consum); c) Le. generale, comune tuturor modurilor de producţie (ex. * legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie, legea productivităţii crescînde a muncii). L.e. generale şi cele comune mai multor orînduiri sociale se manifestă în mod deosebit în fiecare dintre aceste orîn-duiri; ele îmbracă anumite forme concret-istorice şi au efecte diferite în funcţie de relaţiile de producţie dominante. în orînduirile bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, Le. exprimă raporturile esenţiale stabilite în procesul exploatării omului de către om; ele acţionează stihinic, croindu-şi drum printr-o serie de fenomene contradictorii, în condiţiile concurenţei şi anarhiei în producţie. în aceste coadiţii, folosirea lor de către oameni este limitată, parţială, sporadică şi numai în interesul unei clase. în socialism, Le. exprimă relaţii de colaborare şi ajutor reciproc, acţionînd prin intermediul * activităţii conştiente şi organizate a producătorilor socialişti uniţi; pentru prima oară devine posibilă folosirea lor în interesul întregii societăţi. Cunoaşterea cerinţelor acestor legi obiective, folosirea lor conştientă în organizarea activităţii economice corespunzător condiţiilor obiective din fiecare etapă, în interesul construirii socialismului şi a comunismului, constituie fundamentul ştiinţific al politicii economice a partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a statelor socialiste, — L. eco-noMică fundamentală, lege eco-norhică specifică fiecărui mod de producţie, care exprimă esenţa acestuia, linia principală de dezvoltare a lui, trăsătura cea mai importantă a relaţiilor de producţie dominante. L.e.f. indică scopul producţiei sociale în condiţiile unui mod de producţie dat şi mijloacele corespunzătoare de înfăptuire a acestui scop.— Legea economică fundamentală a capitalismului, legea plusvalorii, a producerii şi creşterii profitului capitalist, obţinut pe baza proprietăţii privat-capitaliste asupra mijloacelor de producţie, a exploatării muncii salariate şi însuşit în mod gratuit de burghezie. „Producţia de plusvaloare, sau arta de a stoarce plusvaloare, este legea absolută a acestui mod de producţie" (K. Marx). Scopul nemijlocit al producţiei capitaliste nu este crearea unor valori de întrebuinţare pentru satisfacerea nevoilor societăţii, ci obţinerea unei plusvalori cît mai mari. „Scopul permanent al producţiei capitaliste este de a produce cu minimum de capital avansat maximum de plusvaloare sau de plusprodus“ (K. Marx). Dar posibilitatea de a obţine profit cît mai mare depinde nu atît de dorinţa capitaliştilor, cît de condiţiile economice obiective, care sînt diferite pe anumite trepte de dezvoltare a capitalismului. în perioada premonopolistă, în condiţiile liberei concurenţe, ale egalizării profitului în raport cu capitalul avansat, profiturile înalte nu erau un fenomen tipic de masă, ele fiind obţinute numai temporar şi în cazuri excepţionale, pe calea producerii plusvalorii suplimentare, în imperialism, existenţa şi dominaţia monopolurilor au creat posibilitatea obiectivă a obţinerii unui profit ridicat de monopol, care depăşeşte constant şi în mod considerabil mărimea profitului mijlociu. Deci în imperialism se modifică forma de manifestare a Le.f.a c., aceasta devenind legea profitului ridicat de monopol. Goana după plusvaloare constituie mobilul pentru lărgirea producţiei, pentru dezvoltarea tehnicii etc.; ea intensifică lupta de concurenţă, accentuează anarhia în producţie, adînceşte gradul de exploatare a muncii salariate, deci duce Ia pauperizarea clasei muncitoare, ascuţind contradicţia dintre muncă şi capital. Acţiunea legii plusvalorii în ambele stadii ale capitalismului accentuează anarhia în producţie, imprimă dezvoltării forţelor de producţie un caracter contradictoriu şi inegal, punînd limite acestei dezvoltări, şi determină o imensă risipă de muncă socială, ascuţind toate contradicţiile capitalismului, care duc Ia pieirea lui.—Legea economică fundamentală a socialismului, legea satisfacerii tot mai depline a nevoilor materiale şi culturale mereu crescînde ale poporului prin creşterea şi perfecţionarea necontenită a producţiei sociale pe baza tehnicii celei mai înalte. Scopul nemijlocit al producţiei socialiste are caracter o-biectiv, fiind determinat de faptul că numai astfel se poate asigura cointeresarea materială a oamenilor muncii în creşterea şi perfecţionarea forţelor de producţie, corelarea strînsă a producţiei cu consumul social şi în general dezvoltarea rapidă şi echilibrată a economiei naţionale. Subordonarea nemijlocită a producţiei sociale intereselor poporului devine posibilă în socialism datorită relaţiilor de producţie socialiste; proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie creează „posibilitatea de a asigura tuturor membrilor societăţii, cu ajutorul producţiei sociale, o existenţă care să fie nu numai pe deplin îndestulătoare, devenind pe zi ce trece mai îmbelşugată din punct de vedere material, dar care să le garanteze şi o dezvoltare şi manifestare pe deplin liberă a aptitudinilor lor fizice şi spirituale" (F. Engels). în socialism este lichidată astfel contradicţia antagonistă dintre producţie şi consum, existentă în capitalism, creşterea producţiei fiind însoţită permanent de creşterea consumului maselor populare. Creşterea şi perfecţionarea producţiei socialiste, dezvoltarea ei în ritm rapid se realizează pe baza progresului tehnic, ceea ce presupune creşterea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie faţă de producţia bunurilor de consum, pe baza ridicării productivităţii muncii sociale. Corespunzător condiţiilor obiective din fiecare etapă a dezvoltării economiei, cerinţele Le.f.a s. sînt concretizate în programele partidelor mar-xist-leniniste şi în planurile de dezvoltare a economiei ţărilor socialiste. V. şi nivel de trai. LEGE 88 LEGE — Legea dezvoltării economice şi politice inegale a ţărilor capitaliste, lege obiectivă a capitalismului, descoperită şi formulată de V.I. Lenin, potrivit căreia ţările capitaliste se dezvoltă din punct de vedere economic şi politic inegal. „Inegalitatea dezvoltării economice şi politice este o lege absolută a capitalismului** (V.I. Lenin), dar ea se manifestă diferit în cele două stadii ale sale. Dacă în stadiul premonopolist capitalismul se dezvoltă mai mult sau mai puţin lin, în imperialism el se dezvoltă în salturi. Principalele caracteristici şi consecinţe ale acţiunii acestei legi în imperialism sînt: a) capătă o însemnătate deosebită dezvoltarea inegală a ţărilor capitaliste devenite verigi ale lanţului imperialist; b) ca urmare a salturilor intervenite în procesul dezvoltării inegale, au loc, la intervale relativ scurte, modificări mari în raportul de forţe dintre ţările capitaliste; c) dezvoltarea inegală duce la războaie imperialiste pentru reîmpărţirea economică şi teritorială a lumii; d) dezvoltarea economică inegală atrage după sine dezvoltarea politică inegală; e) dezvoltarea economică şi politică inegală şi în salturi determină ascuţirea contradicţiilor dintre ţările imperialiste, slăbeşte frontul general al imperialismului şi face posibilă ruperea lui acolo unde verigile sînt cele mai slabe. Dezvoltarea inegală în imperialism este accentuată de dominaţia monopolurilor, care au mari posibilităţi de a extinde brusc producţia, precum şi de caracterul profund contradictoriu al dezvoltării tehnicii, de militarizarea economiei, de războaie etc. Unele ţări care au păşit mai tîrziu pe drumul dezvoltării capitaliste folosesc rezultatele deja obţinute în domeniul progresului tehnic, ceea ce le permite o dezvoltare rapidă, în salturi, întrecînd celelalte ţări în care domnia monopolurilor a intensificat fenomenele de parazitism, iar pe această bază se schimbă şi raportul de forţe dintre ele. Monopolurile din ţările în favoarea cărora s-a modificat raportul de forţe ridică preten- ţii la stăpînirea unor colonii şi sfere de influenţă corespunzătoare. Aceasta intensifică lupta puterilor imperialiste pentru dominaţie mondială, pentru pieţe de desfacere, sfere de plasare a capitalurilor, materii prime şi forţă de muncă, aducînd la ordinea zilei problema reîmpărţirii teritoriale a lumii, care se poate face numai prin ciocniri, războaie imperialiste. Astfel, inegalitatea dezvoltării ţărilor imperialiste şi schimbarea raportului de forţe dintre ele reprezintă baza economică a războaielor, care se menţine atîta timp cît există imperialismul. In epoca contemporană, datorită schimbării raportului de forţe pe plan mondial în favoarea socialismului, democraţiei şi păcii, războaiele mondiale nu mai sînt o inevitabilitate fatală. Lupta pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă între puterile imperialiste corespunzător cu schimbările în raportul de forţe se desfăşoară sub forme noi, caracteristice n e o c o 1 o-n i a 1 i s m u 1 u i, integrării economice, pactelor şi alianţelor de tot felul etc. Inegalitatea dintre ţările capitaliste se manifestă şi în ce priveşte dezvoltarea politică, concretizată în faptul că raportul forţelor de clasă, ascuţirea contradicţiilor politice, naţionale, nivelul conştiinţei de clasă, al organizării politice şi al fermităţii revoluţionare a proletariatului, capacitatea acestuia de a mobiliza şi conduce masele celor ce muncesc etc. sînt deosebite în diferite ţări, ceea ce determină coacerea nesimultană a premiselor social-politice ale revoluţiei proletare în diferite ţări. Pornind de la legea dezvoltării economice şi politice inegale şi în salturi, V.I. Lenin a ajuns la concluzia posibilităţii victoriei revoluţiei socialiste, la început în cîteva ţări sau chiar într-o singură ţară. Din procesul nesimulta-neităţii victoriei socialismului în diferite ţări rezultă şi necesitatea şi posibilitatea coexistenţei paşnice a ţărilor cu sisteme sociale diferite şi a întrecerii economice dintre ele. V. şi imperialism. — Legea generală a acumulării capitaliste, lege economică specifică modului de producţie capitalist, care exprimă raportul dintre creşterea avuţiei sociale pe baza acumulării capitaliste şi situaţia economi-câ-socială a maselor muncitoare şi exploatate. A fost descoperită de K. Marx, care a demonstrat că acumularea capitalului este însoţită în mod necesar de creşterea proletariatului şi a dependenţei lui faţă de capital şi că natura acestei acumulări implică menţinerea gradului de exploatare a muncii peste acea limită care face posibilă reproducerea continuă şi pe o scară tot mai largă a raportului de capital. „Urmează de aici că, în măsura în care se acumulează capital, situaţia muncitorului trebuie să se înrăutăţească, indiferent de plata, ridicată sau scăzută, pe care el o primeşte** (K. Marx). Asupra situaţiei clasfei muncitoare exercită presiune faptul că, în procesul acumulării, partea variabilă a capitalului scade în mod relativ, ca urmare a schimbărilor calitative din compoziţia capitalului. Această scădere relativă se accelerează pe măsura creşterii capitalului total şi creează condiţiile transformării unei părţi a populaţiei muncitoreşti în suprapopulaţie relativă. Mărimea armatei industriale de rezervă determină proporţiile suprapopulaţi ei consolidate şi ale pauperismului. K. Marx a precizat că l.g.a a.casemenea tuturor celorlalte legi, este modificată în acţiunea ei de împrejurări variate, printre care de: mărimea avuţiei sociale, volumul şi concentrarea capitalului în funcţiune, gradul de exploatare a forţei de muncă, proporţiile acumulării, ritmul şi formele progresului tehnic, forţa productivă a muncii, deosebirile naţionale între salarii, nivelul de dezvoltare a modului de producţie capitalist, alternările ciclului industrial, războaie, gradul de organizare şi combativitate al clasei muncitoare. Aceste împrejurări pot să favorizeze sau să împiedice pauperizarea relativă şi pauperizarea absolută a clasei muncitoare, creşterea LEGE 89 LEGE armatei industriale de rezervă, a acelor pături ale populaţiei care au un standard de viaţă sub nivelul mediu al clasei muncitoare. Analizînd dezvoltarea capitalismului, Marx a tras concluzia că „acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă chinuitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital". In condiţiile trecerii la imperialism, acţiunea l.g.a a.c. a căpătat o deosebită amploare şi intensitate ca urmare a formării monopolurilor şi a creşterii dominaţiei lor în viaţa economică şi îşi găseşte expresia în concentrarea gigantică a avuţiei sociale în mîinile oligarhiei financiare, concomitent cu scăderea accentuată a părţii din venitul naţional care revine oamenilor muncii şi cu înrăutăţirea progresivă a condiţiilor de trai ale popoarelor din ţările coloniale şi dependente. In prima jumătate a sec. al XX-lea, datorită agravării contradicţiilor capitalismului, crizelor economice, războaielor imperialiste, fenomenului cronic de utilizare incompletă a capacităţilor de producţie, şomajul a căpătat proporţii de masă, iar procesul pauperizării oamenilor muncii a luat forme deosebit de grave în toate ţările capitaliste. Efectele Lg. a a.c. au devenit în perioada crizei generale a capitalismului una din principalele surse ale tulburărilor şi zguduirilor economice şi politice fără precedent din ţările capitaliste. în special după al doilea război mondial, sub presiunea crescîndă a luptei clasei muncitoare, conduse de partidele comuniste şi muncitoreşti, şi a influenţei exercitate de sistemul socialist asupra popoarelor din lumea capitalistă, burghezia a fost silită, în tot mai multe ţări, să promoveze măsuri excepţionale de politică economică pentru a atenua consecinţele acumulării capitaliste asupra maselor muncitoare şi pentru a-şi consolida astfel, propria dominaţie de clasă (ex. măsuri de ridicare a gradului de ocupare a braţelor de muncă, programe de asistenţă socială, de combatere a pauperismului şi mizeriei). Aplicate în condiţiile conjuncturii postbelice, caracterizate printr-un ritm susţinut al investiţiilor, al progresului tehnic şi al creşterii productivităţii muncii, asemenea măsuri au putut da unele rezultate parţiale, fără însă să anihileze efectele economice-so-ciale de bază ale l.g.a a.c.—Legea acumulării socialiste, lege economică specifică modului de producţie socialist, care exprimă relaţia directă dintre creşterea avuţiei sociale, ca urmare a acumulării socialiste, şi îmbunătăţirea multilaterală a condiţiilor de viaţă ale întregii populaţii. Acumularea socialistă creează condiţiile pentru utilizarea productivă crescîndă a resurselor de muncă din economia naţională, indiferent de formele progresului tehnic şi de modificările pe care acesta le determină în compoziţia tehnică a fondurilor de producţie, implică în mod necesar ridicarea neîntreruptă a productivităţii muncii sociale ca factor primordial al reproducţiei lărgite a relaţiilor de producţie socialiste. Acumularea socialistă presupune mobilizarea intensă şi valorificarea maximă a tuturor forţelor şi resurselor economiei naţionale. Datorită însuşirii sociale a p 1 u s p r o-dusului şi utilizării lui exclusiv în interesele celor ce muncesc, acumularea socialistă, respectiv creşterea avuţiei naţionale, duce la îmbunătăţirea situaţiei oamenilor muncii, condiţionează înfăptuirea măsurilor de ridicare sistematică a nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii. Lărgirea neîntreruptă a producţiei şi sporirea continuă a fondurilor sociale permit şi totodată fac necesară creşterea sistematică a populaţiei ocupate în economia naţională (în sfera producţiei materiale şi în sfera neproductivă). In procesul acumulării socialiste se produc importante schimbări în structura populaţiei ocupate, potrivit cu cerinţele progresului tehnic-ştiinţi-fic şi ale dezvoltării proporţionale a economiei naţionale. Con- comitent cu creşterea absolută a populaţiei ocupate în sfera producţiei materiale şi pe măsura ridicării productivităţii muncii, creşte absolut şi relativ populaţia ocupată în sfera neproductivă. Se măreşte continuu ponderea populaţiei ocupate în ramurile neagricole ale economiei naţionale, în primul rînd în industrie, iar în cadrul acesteia în ramurile hotărî-toare pentru progresul tehnic contemporan. L.a.s. determină modificări profunde în structura socială: o dată cu creşterea avuţiei sociale se măreşte ponderea clasei muncitoare şi a acelor pături ale populaţiei care îşi desfăşoară activitatea nemijlocit în cadrul proprietăţii socialiste de stat. Ca urmare, se ridică necontenit gradul de socializare a muncii şi sporeşte tot mai mult rolul clasei muncitoare în cadrul societăţii socialiste. Principalele tendinţe determinate de acţiunea l.a.s. s-au făcut remarcate în economia R.P.R. încă în perioada construcţiei socialiste, ele in-tensificîndu-se pe măsura extinderii şi consolidării sectorului socialist. In perioada 1950 — 1964, fondurile fixe din sectorul socialist, una din cele mai importante părţi componente ale avuţiei sociale, au crescut, în principal datorită acumulării socialiste, cu 108%; în acelaşi timp, numărul salariaţilor a crescut cu 93% (faţă de 16% sporul total al populaţiei R.P.R.), iar productivitatea muncii pe un salariat în industrie cu 221%. Acumulările sistematice, la nivelul posibilităţilor economiei naţionale şi corespunzătoare cerinţelor industrializării socialiste şi dezvoltării bazei teh-nice-materiale a socialismului în ţara noastră, conjugate cu creşterea neîntreruptă a productivităţii muncii, au determinat mărirea venitului naţional de 3,73 ori (1964 faţă de 1950), a venitului naţional pe locuitor de 3,22 ori şi a salariului real (total salariaţi) de peste două ori. — Legea populaţiei, lege obiectivă care guvernează mişcarea populaţiei în raport cu dinamica producţiei într-o orînduire social-econo-mică. Fiecare mod de producţie are o lege a populaţiei LEGE 90 LEGE proprie, corespunzătoare relaţii" lor de producţie dominante. „O lege abstractă a populaţiei nu există decît pentru plante şi animale, în măsura în care omul nu intervine cu factorii săi de ordin istoric" (K. Marx). L.p. în capitalism a fost descoperită de K. Marx, care a demonstrat că o dată cu acumularea capitalului populaţia muncitorească produce în proporţii mereu crescînde mijloacele pentru propria sa transformare în supra-populaţie relativă. Pentru mişcarea lui nestînjenită, în condiţiile schimbătoare şi contradictorii ale conjuncturii economice, capitalul are nevoie de o armată industrială de rezervă, rezultată dintr-o creştere a numărului de munciţori independentă de sporul absolut al populaţiei. Această creştere se efectuează în principal prin mecanismul producţiei şi acumulării capitaliste, care adaptează numărul muncitorilor la necesităţile de valorificare ale capitalului, modificînd în permanenţă raportul dintre partea activă şi cea de rezervă a muncitorimii şi, în consecinţă, gradul în care suprapopulaţia este absorbită sau pusă din nou în disponibilitate. în socialism, l.p. se caracterizează prin aceea că dezvoltarea planificată, continuu ascendentă şi în ritmuri înalte a întregii activităţi economice şi sociale permite şi face necesară creşterea continuă a populaţiei ocupate, atît pe seama utilizării productive crescînde a resurselor de muncă existente, cît şi pe seama sporului natural al populaţiei apte de muncă. Rata ridicată şi ritmul intens al acumulării socialiste creează condiţii pentru utilizarea deplină şi raţională a populaţiei apte de muncă din economia naţională. Disponibilităţile de forţe de muncă apărute în diferite ramuri sau sectoare ca urmare a creşterii productivităţii muncii şi producţiei, a progresului tehnicii şi ştiinţei etc. sînt repartizate planificat şi utilizate în alte ramuri şi sectoare de activitate, proporţional cu nevoile dezvoltării complexe a economiei naţionale. V. şi populaţie; nivel de trai. — Le- gea valorii, lege economică obiectivă a producţiei de mărfuri, potrivit căreia producţia şi schimbul de mărfuri se efectuează pe baza cheltuielilor de muncă socialmente necesare. L.v. acţionează în mai multe orînduiri sociale, dar sfera ei de acţiune şi forma de manifestare sînt diferite în cadrul fiecărui mod de producţie, în funcţie de relaţiile de producţie respective. In condiţiile producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, prin mecanismul preţurilor, prin abaterile stihinice ale acestora de la valoare, l.v. reglementează spontan producţia şi circulaţia mărfurilor, stimulează introducerea unor perfecţionări tehnice în producţie, determinînd dezvoltarea spontană şi contradictorie a forţelor de producţie. Acest rol al l.v. se realizează însă cu preţul unei mari risipe de muncă socială. Acţiunea l.v. determină procesul de diferenţiere a producătorilor de mărfuri, în sensul ruinării majorităţii şi al îmbogăţirii unei minorităţi, duce la adîncirea inegalităţii economice a producătorilor, Ia intensificarea luptei de concurenţă. Astfel, acţiunea l.v. în anumite condiţii istorice (existenţa proprietăţii private şi a forţei de muncă ca marfă) determină transformarea producţiei simple de mărfuri în producţie capitalistă. în economia socialistă, o dată cu instaurarea relaţiilor de producţie socialiste, acţiunea şi rolul l.v. se modifică. L.v. încetează a mai acţiona spontan, ea fiind folosită în mod conştient în interesul construirii socialismului şi comunismului. Ea nu mai are rolul de regulator al producţiei repartizarea mijloacelor de producţie şi a muncii înfăptuin-du-se în mod conştient, în conformitate cu cerinţele legii dezvoltării planice proporţionale a economiei naţionale. L.v. este folosită la repartizarea forţelor de producţie în vederea economisirii muncii sociale,pentru evidenţa şi controlul producţiei, pentru creşterea eficacităţii investiţiilor şi a introducerii tehnicii noi, pentru stimularea materială a producătorilor socialişti, pentru creşterea rentabilităţii întreprinderilor socialiste etc. Preţul de cost, beneficiul, sistemul de preţuri, gospodărirea socialistă etc. sînt forme ale folosirii l.v. în economia socialistă. Prin toate acestea, Lv. este folosită ca o pîrghie economică pentru dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie în vederea lărgirii şi perfecţionării necontenite a producţiei socialiste. 7, (LINGV.) Lege fonetică, modificare cu caracter regulat a unui sunet de-a lungul evoluţiei unei limbi. în concepţia neogramaticilor, primii lingvişti care întrebuinţează această noţiune, /./. erau asimilate cu legile fenomenelor naturii. A-cest punct de vedere este combătut de lingvistica contemporană, care consideră /./. drept simple corespondenţe între două faze din istoria unei limbi sau între mai multe limbi apar-ţinînd aceleiaşi familii. L.f. acţionează într-o anumită epocă şi în anumite condiţii; astfel, în limba română, transformarea lui / în r a avut loc, în epoca de formare a limbii române, numai în elementele moştenite din latină şi numai cînd / era în poziţie intervocalică (lat. mola > rom. moară). 8. (LOG.) Legile (sau principiile) gîndirii logice, principiile fundamentale care condiţionează, sub aspectul relativei stabilităţi a formelor logice, corectitudinea gîndirii în reflectarea realităţii obiective. Ele sînt în număr de patru: legea identităţii, legea noncontradicţiei (v. contradicţie), legea terţului exclus şi legea raţiunii suficiente. Primele trei sînt cunoscute din antichitate; ultima a fost formulată de Leibniz. L.g.L sînt subordonate legilor care determină dialectica formelor logice şi sînt presupuse de acestea. Aşa, de pildă, legea identităţii abstracte este subordonată legii identităţii concrete, iar legea terţului exclus dialecticii categoriilor adevăr şi fals. Aceasta demonstrează că logica formală este subordonată, în înseşi fundamentele sale,' logicii dialectice şi că înţelegerea principiilor ei în ce priveşte valoarea ior de cunoaştere se LEGE 91 LEGILE GENERALE realizează pînă la capăt numai în lumina principiilor logicii dialectice. lege2 (DR.) 1. Act normativ care emană de la organul legislativ al statului şi prin care se reglementează anumite relaţii sociale. în R.P.R., ca şi în celelalte state socialiste, 1. sînt expresia voinţei oamenilor muncii şi, prin caracterul lor profund democratic, au un rol educativ şi consecvent progresist. în ţara noastră, 1. sînt adoptate de Marea Adunare Naţională şi intră în vigoare după publicarea lor în Buletinul oficial al M.A.N. 2. (în înţeles larg) Orice act normativ. V. şi legalitate socialistă. Legea pentru apărarea păcii, lege adoptată de Marea Adunare Naţională a R.P.R. la 15 decembrie 1950, ca răspuns la apelul adresat parlamentelor din toate ţările de către cel de-al II-lea Congres Mondial al Partizanilor Păcii (1950). Legea prevedea şi sancţiona ca infracţiuni propaganda de război şi orice manifestare în favoarea dezlănţuirii unui război, în 1960 prevederile ei au fost introduse în Codul penal. „Legea salică", culegere medievală de norme de drept bazate pe obiceiul pămîntului, care cuprinde cele mai importante date privitoare la orîn-duirea socială a francilor salici. Se presupune că a fost întocmită în timpul lui CI o vis î. Este cel mai important izvor pentru reconstituirea tabloului vieţii social-economice a francilor din perioada apariţiei proprietăţii private asupra pămîntului, a claselor sociale şi a statului. legendă 1. (LIT.) Specie a genului epic, în versuri sau proză, prin care se explică, utilizîndu-se de obicei elemente fantastice, geneza unui lucru, a unei plante, a unui animal (ex. „Legenda mănăstirii Argeşului", poemele Iui V. Alecsan-dri consacrate ciocîrliei» lunii şi soarelui etc.) sau se evocă isprăvi neobişnuite şi neautentice ale unor eroi atestaţi sau nu de către istorie (ex. 1. despre Hercule, Teseu, Romulus şi Remus, „Legendele istorice" ale lui D. Bolintineanu). Ca- racteristică şi literaturii populare, 1. a fost cultivată mai ales de către scriitori romantici (ex. J. G. Herder, G. Schwab, Fr. Riickert, A.S. Puşkin ş.a.). 2. Povestire din viaţa primilor creştini sau a sfinţilor medievali (ex. „Legenda aurea", „Historia lombardica" ş.a.). 3. (MUZ.) Lucrare vocală sau instrumentală care are ca subiect o legendă (1, 2). 4. (POL1GR.) Text explicativ care întovărăşeşte o ilustraţie. Legendre [lojâdr?/, Adrien Mărie (1752—1833), matematician francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A adus contribuţii în domeniul teoriei numerelor, al teoriei integralelor eliptice şi în geodezie. A formulat metode particulare de integrare a unor ecuaţii diferenţiale. — Ecttaţia lui L., ecuaţia diferenţială de ordinul al doilea: (1— x2)y" — —2xy' -fn (n+l)i/=0. Dacă n este număr natural, soluţiile finite în x —- ± 1 ale acestei ecuaţii sînt polinoamele L. Leger/7e/e7» Fernand (1881 — 1955), pictor şi decorator, cineast şi teoretician de artă francez. La început influenţat de Cezanne, devine apoi unul dintre promotorii cubismului. După 1917, inspirat de avîntul industrial, creează o pictură în care introduce elemente mecanice (angrenaje, remorchere etc.) şi figuri de muncitori, caracterizată prin stilizare şi dinamism. Cu timpul, figura umană devine dominantă („Pescari", „Femei cu fiori", 1921). L, a fost preocupat de sugerarea spaţiului prin ritmul formelor şi prin culoare, într-o viziune monumentală. Autor de vitralii, tapiserie, mozaic, ceramică policromă. leghe, unitate de măsură pentru distanţe. Leghea kilometrică modernă este egală cii 4 km, leghea terestră comună are 4,444 km, iar leghea marină 5,555 km. Leghia, staţiune balneocli-matică în raionul Huedin, reg. Cluj, subordonată localităţii Aghireşu. Izvoare minerale sul-fatate-calcice, slab bicarbona-tate, folosite în tratamentele afecţiunilor reumatice. ieghorn (ZOOTEHN.), rasă de găini foarte bune producă- toare de ouă (în medie 180 200 anual, cu o greutate de cîte 58—65 g). Cocoşii adulţi au greutatea de 2-2,5 kg, iar găinile de 1,5—2 kg. Carnea Leghorn este de calitate mediocră. Are diverse varietăţi, cea mai răspîndită fiind varietatea albă, care este crescută mult şi în ţara noastră şi care a luat parte la forr area unor rase şi tipuri noi. legiferare (DR.), activitate de adoptare a legilor. în statele socialiste, 1. este un atribut exclusiv al organelor supreme ale puterii de stat. în sens larg, l. este o activitate de adoptare sau de emitere a tuturor actelor normative de către organele de stat. V. şi adoptarea legilor. legile generale ale revoluţiei socialiste şi construcţiei socialiste, legi obiective, cu caracter universal valabil, pe baza cărora se desfăşoară procesul trecerii de Ia capitalism la socialism. Sintetizînd experienţa revoluţiei şi construcţiei socialiste în ţările sistemului mondial socialist, Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, care a avut loc la Moscova în 1957, a formulat ca l.g. ale r.s. şi c.s. următoarele: conducerea ma- selor de oameni ai muncii de către clasa muncitoare, al cărei nucleu este partidul rnar-xist-leninist, înfăptuirea într-o formă sau alta a revoluţiei proletare şi instaurarea într-o formă sau alta a dictaturii proletariatului; alianţa clasei muncitoare cu masele principale ale ţărănimii şi alte pături de oameni ai muncii; lichidarea proprietăţii capitaliste şi instaurarea proprietăţii obşteşti asupra principalelor mijloace de producţie; transformarea socialistă treptată a agriculturii; dezvoltarea planificată a economiei LEGISLATIV 92 LEGIUNE naţionale în vederea construirii socialismului şi comunismului, a ridicării nivelului de trai al celor ce muncesc; înfăptuirea revoluţiei socialiste în domeniul ideologiei şi culturii şi crearea unei intelectualităţi numeroase, credincioasă clasei muncitoare, poporului muncitor, cauzei socialismului; lichidarea asupririi naţionale şi stabilirea egalităţii în drepturi şi prieteniei frăţeşti între popoare; apărarea cuceririlor socialismului împotriva tentativelor duşmanilor externi şi interni; solidaritatea clasei muncitoare din ţara respectivă cu clasa muncitoare dm celelalte ţări — internaţionalismul proletar. Valabilitatea generală a acestor legi decurge din faptul că revoluţia socialistă este chemată să rezolve, în esenţă, aceleaşi sarcini politice şi social-economice în toate ţările, să ducă la construirea societăţii socialiste, ale cărei trăsături fundamentale sînt aceleaşi în oricare ţară. Experienţa acumulată de ţările sistemului mondial socialist a verificat necesitatea ca partidele comuniste şi muncitoreşti să ţină seama de acţiunea l.g. ale r.s. şi c.s., universal valabile în esenţa lor. In acelaşi timp, cerinţele acestor legi se aplică în condiţii concrete de o mare diversitate, potrivit stadiului sau etapei de dezvoltare a fiecărei ţări socialiste, particularităţilor ei istorice. încălcarea legilor generale ale construcţiei socialiste, îndepărtarea de cerinţele lor fundamentale, ca şi ignorarea particularităţilor naţionale nu pot decît să aducă prejudicii construcţiei socialiste. Unitate în conţinut, în ceea ce este esenţial, şi varietate în detalii, adică în formele şi metodele de realizare, în ritmul transformărilor sociale, în particularităţile con-cret-istorice, astfel priveşte marxism-Ieninismul problema înfăptuirii revoluţiei socialiste, a construirii socialismului în diferite ţări. Elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-Ieninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist. Folosind învăţă- tura marxist-leninistă despre l.g.ale r.s. şi c.s. şi ţinînd seama de condiţiile concrete din ţara noastră, P.M.R. rezolvă cu succes problemele construirii socialismului în patria noastră. legislativ, organ ^ (DR.), organ de stat care are competenţa de a adopta legi (în statele socialiste) sau de a vota proiecte de legi (în statele capitaliste). In R.P.R., unicul organ legislativ este Marea Adunare Naţională. legislatură, perioadă pentru care este ales organul suprem al puterii de stat sau parlamentul. în R.P.R., durata unei 1. a Marii Adunări Naţionale este de patru ani. legislaţia muncii (DR.), ansamblul legilor din ramura dreptului muncii. în R.P.R., cea mai importantă dintre aceste legi este Codul muncii. legislaţie 1. Ansamblul legilor unei ţări (ex. 1. Republicii Populare Române). 2. Ansamblul legilor dintr-o anumită ramură a dreptului (1. penală, 1. civilă, 1. muncii, 1. sanitară, 1. maritimă etc.). legiştii, adepţii unei şcoli a filozofiei clasice chineze apărute în sec. IV—III î.e.n., care au studiat îndeosebi problemele social-politice. L. s-au opus aristocraţiei reacţionare, au luptat pentru un stat centralizat, guvernat nu pe baza tradiţiei, ci pe baza legilor. Cel mai de seamă reprezentant al şcolii a fost Han Fei. Ea este cunoscută şi sub numele de şcoala legilor (fa-tzia). legitate (F1LOZ.), însuşire a fenomenelor de a se desfăşura în conformitate cu anumite legi; ansamblul legilor din natură, societate şi gîndire. legitimare (DR.; întrecut), instituţie în temeiul căreia copilul din afara căsătoriei do-bîndea, de la data legitimării, situaţia legală a unui copil rezultat din căsătorie. L. se făcea prin căsătoria subsecventă a părinţilor. legitimă apărare (DR.), apărare la care o persoană a fost nevoită să recurgă, săvîr-şind o faptă prevăzută de legea penală, pentru a respinge un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva vieţii, libertăţii, integrităţii corporale, sănătăţii, demnităţii sau bunurilor sale ori ale unei alte persoane. Fapta săvîrşită în stare de l.a. nu este socotită infracţiune şi nu se pedepseşte. Tot l.a. este considerată şi situaţia în care, din cauza temerii, s-au depăşit limitele unei apărări necesare. legitimiştii, adepţii dinastiilor „legitime", răsturnate în urma unor revoluţii sau a unor mari evenimente sociale şi politice. în Franţa sec. al XlX-lea se numeau 1. partizanii dinastiei Bourbonilor, răsturnată de revoluţia burgheză de la sfîrşitul sec. al XVIII-Iea şi apoi de revoluţia din iulie (1830). După 1830 a apărut Partidul 1., a cărui bază socială o formau aristocraţii şi clerul înalt. legiune (IST.), unitatea strategică de bază a armatei romane, cu un efectiv variind între 4 200 şi 6 000 de soldaţi. Fiecare 1. avea 30 de maniţmli (uni- tăţi tactice), compuşi din cîte două centurii. L. număra trei linii de bătaie de cîte 10 ma-nipuli: prima alcătuită din tineri (hastaţi), a doua din ostaşi mai experimentaţi (principes) şi a treia din veterani (triarii). in caz că linia de hastaţi ceda, intra în luptă linia de principes şi apoi, în cazuri extreme, triarii. L. era comandată în epoca republicană de un tribun militar, iar în epoca imperială de un legatusj legionis. LEGIUNEA STRĂINĂ 93 LEIBNIZ Legiunea străină, denumirea unor unităţi militare de mercenari, constituite în Franţa şi Spania, în general din elemente străine declasate, cu scopul înăbuşirii mişcărilor de eliberare naţională în colonii şi a mişcărilor revoluţionare din metropole. în Franţa, L.s. a fost creată în 1831, iar în Spania în 1920. Legnano [îenâno7, oraş în nordul Italiei. Aici a fost în-frîntă în 1176, de către oştile ligii lombarde, armata feudalilor germani condusă de Fre-deric I Barbarossa. Legnica [legniţa7, oraş în sud-vestul R. P. Polone. 68 000 loc. (1962). Combinat pentru producţia cuprului. Industrie constructoare de maşini, chi-mico-farmaceutică, de tricotaje şi alimentară. Nod feroviar. legumicultură (AGR.) 1. Ramură a ştiinţelor agricole care cuprinde studiul biologiei şi agrotehnicii plantelor legumicole, comportarea în cultură a diferitelor specii şi soiuri, particularităţile ecologice ale acestora şi importanţa lor pentru economia naţională. în ţara noastră, cercetările ştiinţifice din domeniul 1. sînt organizate în cadrul Institutului de cercetări hortiviticole (ICHV), care elaborează metode de cultură şi creează soiuri noi. 2. Sector al producţiei agricole care cuprinde cultura legumelor în unităţile agricole. Suprafaţa ocupată cu culturi de legume în ţara noastră a fost în 1964 de 194 600 ha. Creşterea producţiei de legume se asigură prin extinderea suprafeţelor irigate, prin dezvoltarea de zone şi unităţi specializate în jurul oraşelor mari şi al centrelor industriale şi prin extinderea culturilor de legume în sere şi în răsadniţe. leguminoase (BOT.), familie de plante dicotiledonate caracterizate prin frunze compuse, alterne şi prin flori cu aspect de fluture. Fructul este o păstaie. Rădăcinile multor specii de 1. prezintă nodozităţi în care trăiesc bacterii fixatoa-re de azot; pe această proprietate se bazează folosirea lor în asolamente ca plante ameliora-toare (îngrăşămînt verde). L* cuprind plante erbacee, arbuşti şi arbori, specii spontane şi cultivate, folosite încă din vechime ca plante alimentare, furajere, industriale, melifere, medicinale etc. (ex. fasolea, mazărea, soia, bobul, lupinul, lucerna, trifoiul, salcîmul). Lehâr, Franz (1870-1948), compozitor austriac de origine maghiară, elev al lui Dvorak. Începînd cu „Văduva veselă** (1905), a devenit cunoscut în lumea întreagă ca unul dintre cei mai de seamă compozitori de operete, scrise cu fantezie melodică, cu simţ al culorii orchestrale şi avînd un pronunţat caracter dansant. A introdus în operetă intonaţii populare maghiare, slave, româneşti şi a dezvoltat rolul orchestrei. Printre creaţiile sale se remarcă „Dragoste de ţigan**, „Contele de Luxemburg**, „Paganini**, „Ciocîrlia**, „Tara surîsului** ş.a., în care elementele bufe se amestecă cu cele melodramatice. Le Havre v. Havre. Leheceni, sat din raionul Lunca Vaşcăului, reg. Crişana, important centru de olari. Produce o ceramică roşie, smălţuită şi nesmălţuită, mai ales străchini mari şi adînci, urcioare cu gura bilobată şi trilobată, decorate cu cornul, folosind hume roşii, negre şi albe. Lehliu, raion în reg. Bucureşti. 97 335 loc. (1964). Reşedinţa: Răzvani. Economie a-gricolă (culturi de cereale, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, legume şi creşterea animalelor pentru carne şi lapte). lehm (PETROGR.), rocă clas-tică, neconsolidată, formată din depozitele loessoide, ca urmare a îndepărtării calcarului din ele, prin acţiunea de dizolvare exercitată de apele infiltrate de la suprafaţă. lehuzie (MED.), perioada care durează tS—8 săptămîni la femeia care a născut şi al cărei sfîrşit este marcat de revenirea menstruaţiei. în timpul h, organele genitale şi întregul organism al femeii revin la starea anterioară gravidităţii. Leibl [laibl], Wilhelm (1844 —1900), pictor german. A pictat de predilecţie scene din viaţa ţăranilor („Ţărance din Dachau“, „Femei în biseri-că“, „Politicienii satului**, 1877), în care a reliefat cu veridicitate asprimea caracterelor şi viaţa patriarhală, precum şi portrete semnificative din punctul de vedere al redării tipurilor sociale şi ambianjei („Portretul tatălui**, 1866; „Domnişoara Kirchhoffer**). Leibniz [lâihniţ], Gottfried Wilhelm (1646-1716), filozof german, adept al idealismului obiectiv, unul dintre întemeietorii iluminismului german, savant cu preocupări enciclopedice. A fost fondatorul şi primul preşedinte al Academiei d? Ştiinţe din Berlin (1700). G. W. Leibniz El a susţinut necesitatea raspîn-dirii cunoştinţelor ştiinţifice, a promovat idei juridice progresiste, a militat pentru unitatea naţională a germanilor. în acelaşi timp, exprimînd inconsecvenţa burgheziei germane, tendinţa ei spre un compromis cu feudalismul, L. a căutat să împace ştiinţa cu religia, determinismul cu teleologia. Sistemul său filozofie pune la baza existenţei monadele, substanţe spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă. După el, materia' nu este decît manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă o-glindeşte întregul univers; concordanţa dintre activitatea monadelor este asigurată, după el, de „armonia prestabilită**, creată de monada supremă, dumnezeu. Pe baza acestei teze, el consideră, în spiritul unui optimism conformist şi teologic, că lumea noastră, creată de dumnezeu, este „cea mai bună dintre toate lumile posibile**. L. este unul dintre precursorii dialecticii idealiste germane. El s-a apropiat de ideea legăturii indisolubile dintre materie şi LEICESTER 94 LEIPZIG Vedere din Leipzig mişcare, a susţinut ideea continuităţii şi evoluţiei naturii, dar a negat în mod metafizic existenţa salturilor. în teoria cunoaşterii, L, s-a situat, în esenţă, pe poziţiile raţionalismului idealist, pe care a căutat să-l îmbine cu elemente de empirism. împărţind adevărurile în „raţionale** şi „faptice", el a considerat că primele, avînd un caracţer necesar şi universal, nu pot proveni din experienţă; principiile lor se află în intelect în stare embrionară şi primesc de la simţuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a senzualismului „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri", L. a adăugat: „în afară de intelectul însuşi". L. a completat cele trei legi ale logicii aristotelice cu legea raţiunii suficiente, necesară pentru verificarea adevărurilor faptice obţinute pe calea inducţiei. L. a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice. în domeniul matematicii, L. a elaborat, în acelaşi timp cu Newton şi independent de el, calculul diferenţial şi integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii şi fizicii. A dat definiţiile fundamentale ale noţiunilor de diferenţială şi integrală şi a arătat raporturile dintre aceste noţiuni. Simbolurile matematice introduse de L. în calculul diferenţial şi integral se folosesc şi astăzi. în fizică, L. a introdus noţiunea de „forţă vie" (mv2) ca măsură a mişcării mecanice, diferită de cea de „cantitate de mişcare" (mv) şi premergătoare noţiunii moderne de energie. Op. pr..: „Noi eseuri asupra intelectului uman" (1704, editată postum în 1765), „Teodiceea" (1710), „Mona-dologia" (1714). Leicester [lestz], oraş în Marea Britanie, situat în Anglia centrală. 273 300 loc. (1961). întreprinderi de industrie textilă, de încălţăminte, constructoare de maşini (în special maşini textile), chimice (coloranţi). Nod feroviar. Monumente arhitectonice din sec. al XH-lea. Leiden [lâidBn ] (Leyda), oraş în Olanda, situat în delta Rinului. 96 730 loc. (1961). Vechi centru textil. Industrie electrotehnică, chimică, construcţii navale. Universitate, institute de cercetări ştiinţifice. Oraşul se află pe locul unei vechi aşezări romane (Lugdunum Batavarum). A cunoscut o mare dezvoltare în timpul evului mediu, fiind în sec. al XVI-lea ' unul dintre cele mai însemnate centre intelectuale din Apusul Europei prin universitatea creată în 1575. Are numeroase monumente arhitectonice medievale, printre care se remarcă catedrala sf. Petru, cel mai frumos monument gotic din Olanda. Leino, Eino (1878—1926), scriitor finlandez. Lirica sa („Cîntece de martie", 1896; „Miraje", 1902 ş.a.) şi mai ales baladele sale de orientare neoromantică („Cîntece pentru Hel-ka", 1903—1916), inspirate din cîntecul popular, evocă, în metrica din „Kalevala", trecutul legendar al patriei sale. Dramele sale au un caracter mistic. Leipzig [lăipţig] 1. Oraş în partea central-sudică a R.D. Germane, situat pe rîul Weisse Elster, centrul administrativ al districtului L. 585 260 loc. (1962). Mare centru industrial, comercial şi cultural, important nod de comunicaţii. Construcţii de maşini (utilaj industrial, maşini grele, maşini agricole), industrie electrotehnică, chimică, textilă şi alimentară. Mari edituri şi întreprinderi poligrafice. L. este renumit prin tradiţionalele tîr-guri internaţionale de mostre, care au loc în fiecare an, primăvara şi toamna. Are vechi tradiţii culturale şi artistice. Universitate (1409), alte institute de învăţămînt superior, Academia saxonă de ştiinţe, Academia de arte grafice (1764), biblioteci, muzee. Monumente importante: clădirea vechii primării (1556); biserica sf. Nico-laie (sec. XV-XVIII); clădirile Bursei şi ale Caselor de comerţ (sec. XVI-XVIII); pivniţa Âuerbach (1530, în care, potrivit legendei, ar fi avut loc scena transfigurării doctorului Faust); biserica sf. Thomas (1213), în care se află mormîntul lui J. S. Bach etc. în trecut a fost cunoscut, la noi, sub numele de Lipsea. — Bătălia de la L., bătălie care a avut loc în octombrie 1813 lîngă oraşul Leipzig, unde armata franceză, comandată de Napoleon I (cu un efectiv de circa 200 000 de oameni), a suferit o grea înfrîngere din partea armatelor coaliţiei formate din Rusia, Prusia, Austria şi Suedia (cu un efectiv LEI SUMAN IO/ 95 LEMN de circa 300 000 de oameni). Victoria coaliţiei asupra armatei franceze a grăbit căderea lui Napoleon 1 în 1814 şi a dus la pierderea tuturor teritoriilor cucerite de Franţa în Europa. Lupta este cunoscută în istoriografie şi sub numele de bă~ talia naţiunilor.—Procesul de la L. (21 septembrie —23 decembrie 1933), proces înscenat de autorităţile hitleriste din Germania comuniştilor, sub învinuirea provocatoare de a fi incendiat Reichstagul. Acuzatul principal, G. Dimitrov, a folosit procesul pentru demascarea fascismului german. Inconsistenţa acuzaţiilor şi larga mişcare internaţională de protest au determinat achitarea inculpaţilor. în acelaşi timp, forţele progresiste au organizat la Londra un contraproces, la care s-a dovedit că Reichstagul a fost incendiat de hitlerişti sub conducerea nemijlocită a lui Go-ring, în scopuri provocatoare. 2, District în R.D. Germană. Suprafaţa: 4 962 km2. Populaţia: 1 509 610 loc. (1962). Relief de cîmpie (în nord) şi deluros (în sud). Este unul dintre cele mai dezvoltate districte ale R.D.G. din punct de vedere industrial. Industrie carboniferă, construcţii de maşini, industrie chimică, poligrafică, textilă etc. Cel mai mare centru industrial este oraşul Leipzig. Agricultura se bazează pe culturi de grîu, sfeclă de zahăr, legume (în partea de sud-vest) şi pe culturi de secară, ovăz şi cartofi (în nord-est). Este dezvoltată creşterea animalelor, mai ales pentru lapte. leishmanioză (MED.), boală specifică ţărilor cu climă caldă, provocată de un parazit (Leishmania tropica) din familia tripanosomidelor. Leite de Vasconcellos f vasconsel'os /, Jose (1858— 1941), lingvist, arheolog şi etnograf portughez. A fost profesor la Universitatea din Lisabona. A scris lucrări despre limba, poporul şi folclorul portughez. Lekain [loch&j (pe numele adevărat Henri Louis Cain) (1729—1778), actor frâncez. îndrumat şi pregătit de Vol-taire, a jucat la Comedia franceză, debutînd în „Brutus**. Eliberîndu-se de interpretarea clasicistă, a pregătit arta scenică a Franţei revoluţionare. A introdus reforme în decoruri şi costume, ţinînd seama de coloritul local şi de momentul istoric. Lelese, comună subordonată oraşului regional Hunedoara. 1 140 loc. (1964). Exploatări de talc şi de steatit. Lelewel, Joachim (1786— 1861), istoric şi om politic polonez. A fost unul dintre conducătorii aripii democratice în mişcarea de eliberare poloneză şi ai răscoalei poporului polonez din 1830—1831, după înăbuşirea căreia a emigrat în Franţa. Ca istoric a contribuit la dezvoltarea disciplinelor istorice auxiliare. Lemaître [lomeir], Antoine Louis Prosper (zis Frederick) (1800—1876), actor francez. Temperament năvalnic, L. a excelat în rolul unor personaje romantice, violente şi pasionate (Robert Macaire din „L’auberge des Adrets“, Kean din „Kean“ de Dumas, rol scris anume pentru el); personaje shakespeariene ş.a. Lemaître /lometr/, Jules (1853—1914), critic literar şi scriitor francez, membru al Academiei Franceze. Orientarea lui Lemaître este estetizantă şi impresionistă, cu pronunţate tendinţe politice conservatoare. Le Mans v. Mans. Lemass [hmes/, Sean (n. 1899), prim-ministru al Republicii Irlanda (din 1959), lider al partidului Fianna Fail. între 1932 şi 1959 a fost în repetate rînduri ministru. Lemeni, Gheorghe (1813— 1848), pictor român. A studiat în ţară, apoi la Miinchen şi la Roma. A murit prematur, răpus de holeră, după ce începuse să se afirme ca pictor de portrete; o menţiune deosebită merită portretul din 1844 al colegului său Gh. Năstăseanu, azi la Muzeul de artă al R.P.R. Lemeni, Ioan (1780— 1861), episcop unit al Blajului (1832 — 1850). A prezidat, împreună cu Andrei Şaguna, adunarea de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj din 3-5 (15—17) mai 1848 şi a făcut parte din delegaţia trimisă de adunare să prezinte. Dietei din Cluj revendică- rile românilor. Legat de cercurile magnaţilor maghiari, a căutat să împiedice desfăşurarea revoluţionară a mişcării de la 1848 din Transilvania. leming, denumire dată unor genuri de mamifere rozătoare asemănătoare cu hîrciogul, cu corpul lung de 10—15 cm, cu coada scurtă şi cu blana deasă, Leming care, ia unele specii, este roşcată vara şi albă în timpul iernii. Sînt răspîndiţi în regiunile nordice circumpolare (ex. Lem-mus lemmus, Dicrostonyx tor-quatus). La o perioadă de trei-patru ani, 1. scandinavici se înmulţesc foarte mult, migrează spre coastă, înoată în largul mării şi se îneacă în masă. lemn î. (BOT.) Ţesut conducător la plantele superioare, format din vase lemnoase (trahee şi traheide), parenchim lemnos şi fibre lignificate. Prin vasele lemnoase circulă seva brută; fibrele au rol de susţinere, iar parenchimul lemnos serveşte ca ţesut de depozitare. La plantele lemnoase monocoti-ledonate (palmieri, bambus), fasciculele de ţesut lemnos şi liberian (fascicule libero-lem-noase) sînt împrăştiate în masa de ţesut parenchimatic, elementele lemnoase fiind situate spre interiorul, iar cele de liber spre exteriorul trunchiului. La plantele lemnoase dicotiledo-nate, fasciculele libero-lemnoa-se sînt dispuse în inele concentrice, între lemn şi scoarţă fiind stratul de cambiu, prin a cărui funcţiune iau naştere anual celule de lemn spre interior şi celule de liber spre exterior, ceea ce are ca efect creşterea în grosime a plantei. — Lemn primar, ţesut lemnos produs de un meristem primar; în rădăcină, l.p. este dispus sub formă de fascicule lemnoase, iar în tulpină şi în frunze sub formă de fascicule îi-bero-lemnoase. — Lemn secun~ dar, ţesut lemnos produs de un LEMN 96 LEMN meristem secundar şi dispus sub formă de pături concentrice în rădăcinile şi tulpinile plantelor. La arbori şi arbuşti, Ls. formează inelele anuale de creştere. 2. (IND. LEMN.) Material organic natural, obţinut din ţesuturile conducătoare ale unor plante superioare. Principalele proprietăţi fizice ale L sînt: greutatea specifică (de la 0,12 gf/cm3, la 1. de balsa pînă Ia 1,3 gf/cm3 la 1. de guaiac), higroscopicitatea (umiditatea 1. variază de la 0 pînă la 30% cînd umiditatea relativă a aerului variază de Ja 0 la 100%), rezistenţa mecanică relativ mare la solicitări paralele cu fibrele, conductivitatea termică redusă, rezistivitatea electrică mare (la umiditate de 15% variază de la 1,5-109 pînă la 3,6-1016 £1 cm, după specie) etc. Unele specii de 1. (în special 1. de molid) au proprietăţi acustice deosebite. Pentru îmbunătăţirea calităţilor, 1. este supus unor tratamente care-1 fac mai rezistent, mai durabil şi propriu prelucrărilor ulterioare. In prezent, gama de utilizare a 1. este foarte variată, caracteristică fiind valorificarea Iui superioară, paralel cu reducerea sistematică a utilizărilor inferioare (pentru foc, stîlpi, traverse etc.). L. este întrebuinţat la fabricarea mobilei, placajului, furnirelor, plăcilor aglomerate, plăcilor fibro-lemnoase, parchetului, binalelor, hîrtiei, cartonului etc.; anumite specii de 1. se folosesc la confecţionarea instrumentelor muzicale, în construcţia sălilor de concerte, a studiourilor de radiodifuziune, precum şi a ambarcaţiilor, planoarelor etc. L. constituie una dintre principalele bogăţii ale ţării noastre. Condiţiile favorabile de climă şi sol din R.P.R. au permis dezvoltarea unei bogate vegetaţii de specii forestiere cu lemn caracterizat prin proprietăţi fizice superioare; pentru industrie prezintă importanţă dintre răşinoase molidul, bradul, pinul, laricele şi dintre foioase stejarul, gorunul, fagul, salcîmul, carpenul, nucul, plopul negru, salcia albă, teiul etc.; la fabricarea mobilei se utilizează, pentru fur-niruire, şi 1« unor specii exotice (abanosul, mahonul, palisandrul etc.). Trăsătura caracteristică a dezvoltării actuale a industriei de exploatare şi prelucrare a I. o constituie obţinerea unor cantităţi sporite de produse superioare dintr-un volum mai redus de masă lemnoasă exploatată, asigurîndu-se echilibrul dintre creşterea reală a pădurilor şi cantitatea de masă lem« noasă tăiată. S-a extins considerabil folosirea mijloacelor mecanizate la exploatarea pădurilor; pentru recoltarea, transportul şi încărcarea 1. se utilizează ferăstraie mecanice, fu-niculare şi tractoare, automacarale, macarale cu cablu şi autocamioane cu troliu. Ca urmare, în anul 1964, din totalul masei lemnoase comerciabile, ponderea lemnului de lucru pentru utilizări industriale a fost de 67,6%, faţă de 50,1% în 1959, iar indicii de mecanizare au fost de 64,9% la faza de dobo-rît şi secţionat, de 55,5% la scos-apropiat şi de 36,4% la încărcare. Creşterea continuă a indicilor de utilizare a masei lemnoase se realizează, de asemenea, prin concentrarea producţiei în întreprinderi cu profil complex, cu un înalt nivel de mecanizare şi automatizare, înzestrate cu utilaje moderne, la nivelul cel mai înalt al tehnicii actuale şi folosind procedee tehnologice avansate, precum şi prin utilizarea deşeurilor şi a lemnului de calitate inferioară în producţia de plăci aglomerate şi de plăci fibro-lemnoase. Astfel, în anul 1964 s-au înregistrat creşteri ale producţiei: cu 30% la cherestea, de peste 12 ori la placaj, de 19 ori la furnir, de peste 40 ori la mobilă faţă de anul 1950, iar la plăcile din particule aglomerate de 7,4 ori faţă de 1959 şi la plăcile fibrolemnoase de 5,3 ori faţă de 1962, cînd a început fabricarea lor. In ansamblu, valoarea obţinută în 1964 pe metrul cub de masă lemnoasă este cu circa 80% mai mare decît în 1959. Producţia actuală aindustriei de exploatare şi prelucrare a lemnului din R.P.R. acoperă, în condiţii din ce în ce mai bune, nevoile consumului intern şi asigură surplusuri însemnate de pro- duse lemnoase finite pentru export. — L. aburit a) Lemn tratat prin aburire pentru a putea fi prelucrat mai uşor (prin curbare, prin tăiere în foi de furnir etc.). L.a. este mai puţin expus crăpării din cauza contracţiei şi mai durabil, b) Lemn tratat prin aburire, în autoclave speciale, în vederea defibrării pentru producerea • pastei mecanice necesare fabricării hîrtiei şi celulozei. — L. ameliorat, material lemnos obţinut prin diferite procedee de tratare (impregnare, comprimare, lamelare şi încleiere etc.) şi avînd proprietăţi superioare lemnului masiv. — L. bachelizat, lemn impregnat cu bachelită, rezistent la agenţii chimici, bun izolant electric, cu densitate şi rezistenţă mecanică mari, folosit ca material electroizolant în industria e-lectrotehnică. — L. comprimat, material lemnos cu densitate, rezistenţă mecanică şi rezistenţă la agenţii chimici mărite, obţinut prin comprimarea în două direcţii ortogonale perpendiculare pe fibre, la presiuni de 300—330 at şi temperaturi de 200—250°C. Sin. lignoston. — L, impregnat, lemn tratat prin impregnare cu diferite substanţe, pentru a-1 proteja împotriva putrezirii, pentru a-1 face mai rezistent sau, uneori, pentru ignifugare. L.i. cu răşini sintetice şi comprimat are proprietăţi fizico-mecanice superioare şi este utilizat pentru fabricarea pieselor supuse la solicitări mari. — L. metalizat, material lemnos obţinut prin impregnarea cu metale uşor fuzibile (plumb, zinc, antimoniu sau aliaje ale acestora), folosit la confecţionarea lagărelor. — L. stratificat, material lemnos omogen, obţinut prin impregnarea, încleierea şi presarea foilor de furnir suprapuse. Foile de furnir pot fi dispuse cu fibrele paralele, cu fibrele straturilor alternante perpendiculare sau cu fibrele straturilor consecutive formînd unghiuri de 30 — 60°; se obţin astfel materiale cu rezistenţe mecanice maxime după o singură direcţie ori după două direcţii perpendiculare sau cu rezistenţe egale după direcţii radiale. Prin presarea la cald a plăcilor de lemn LEMNARUL 97 LENAU ( Ligustrum din familia Lemn-cîinesc stratificat se obţine lemn stratificat densificat, cu densitate şi rezistenţă mecanică mari, utilizat Sn construcţia de maşini. „Lemnarul", organ al Uniunii muncitorilor în lemn din România. A apărut săptămînai, la Cluj, între anii 1922 şi 1929. A publicat articole referitoare la organizarea şi conducerea luptei economice şi politice a muncitorilor forestieri. Concomitent au apărut ediţii ale L. în limba maghiară („Famunkâs“) şi în limba germană („Holz-arbeiter“). lemn-cîinesc vulgare)t arbust oleaceelor, cu ramificaţie bogată, flori albe şi fructe negre, globuloase. Creşte mai ales în regiunile deluroase. Se cultivă în mod frecvent pentru garduri vii în parcuri; împreună cu alte specii forestiere se cultivă şi în perdele de protecţie pentru combaterea eroziunii solului. lemniscafa lui Bernoulli (MAT.), curbă plană, loc geometric al punctelor pentru care produsul distanţelor dintre acestea şi două puncte fixe, numite focare, F (a, 0) şi F'(—a, 0) este o constantă k egală cu a2. Caz particular al ovalelor lui Cassini care corespund la 1ţ=f=a2. Lemnos, insulă în partea de nord a Mării Egee. Suprafaţa: 482 km2. Populaţia: circa 24 000 loc. Aparţine Greciei. Ţărmurile insulei sînt intens fragmentate. Relief deluros. Locuitorii se ocupă cu creşterea oilor, cultura viţei de vie, a măslinului şi cu pescuitul. lemurieni (PALEONT., ZOOL.), subordin de mamifere din ordinul primatelor, asemănătoare la înfăţişare cu maimuţele. Sînt animale arboricole, frugivore sau omnivore, de talie mică şi mijlocie (între 12 şi 72 cm lungime). L. au apărut în eocen, prin forme care prezentau caractere de insectivore, de roză- toare şi de primate. Astăzi trăiesc în sudul Asiei, în regiunea tropicală a Africii şi mai ales în insula Madagascar, unde duc o viaţă nocturnă. Ex. lori (Loris gracilis), vari (Lemur Varius) etc. Se mai numesc şi prosimieni. Lena, fluviu în Uniunea Sovietică, în Siberia (4 270 km). Izvorăşte din munţii Baikal, străbate în cursul superior o regiune muntoasă, curge apoi la limita dintre Podişul Siberiei Centrale şi culmile muntoase din Siberia de Est şi se varsă printr-o deltă în Marea Laptev. Principalii afluenţi: pe dreapta Vitim, Olekma, Aldan, pe stînga Viliui. Bogat în peşte. Navigabil. Importante resurse hidroenergetice. Le Nain [Io ne], fraţii pictori francezi din sec. aî XVIÎ-lea: Antoine Le N. (1588—1648) a pictat scene de gen, portrete de grup, în care se remarcă fineţea observaţiei şi grija pentru o execuţie minuţioasă a fiecărui detaliu („Portret de familie'*, 1642; „Portrete într-un interior"; „Atelierul44; „Bătrînu! fluieraş**; „Tineri muzicieni44 ş.a.). Louis Le N. (1593—1648) a fost unul din- M krv V r \ F j X Lemaiscata lui Bernoulli tre cei mai de seamă artişti realişti ai vremii sale, reprezentant al orientării progresiste din arta franceză a sec. ai XVII-lea. A pictat cu precădere scene de gen, inspirate din viaţa ţăranilor („Familia lăptăresei44» 1640; „Vizita bunicii44, 1640; „Fi^ăria44; „Căruţa44; „Halta cavi’eruîui*4; „întoarcerea de la \ :>tez“; „Masa ţăranilor44, 1642), >recum şi tablouri pe teme mitologice, remarcabile prin profunzimea analizei psihologice. Demnitatea şi nobleţea figurilor, precum şi simplitatea atitudinilor, sînt subliniate prin fineţea tonurilor, jocul luminii şi umbrei abia perceptibil, plin de poezie şi de o discretă tristeţe. Ma- thieu Le N. (1607—1677) s-a depărtat de tematica fraţilor săi, pictînd scene mondene din viaţa nobilimii. In portrete s-a dovedit un fin interpret al modelelor şi a redat cu gingăşie scene cu copii („Jucătorii de trictrac44, „Grădinarul44, „Lecţia de dans44, „Portret de bărbat tînăr44, „Rondul44 ş.a.). Lenard, Philip (1862— 1947), fizician german; a fost profesor la universităţile din Breslau şi Heidelberg. In experienţele sale cu raze catodice, L. a arătat că electronii pot străbate straturi relativ groase de substanţă solidă, dovedind structura lacunară a atomilor. De asemenea, L. a studiat efectul fotoelectric, luminescenţa şi fosforescenţa. Premiul Nobel (1905). Lenârt, Jozef (n. 1923), preşedinte al guvernului R.S. Cehoslovace (din 1963), membru al Prezidiului C.C. al P.C. din Cehoslovacia (din 1962). Membru al P.C, din Cehoslovacia (din 1943), al C.C. aî P.C. din Slovacia (din 1951) şi al C.C. al P.C. din Cehoslovacia (din 1958). După eliberarea ţării (1945) a îndeplinit diferite munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat din Slovacia. Lenau, Nikolaus (pseudonimul lui Franz Niembsch Edler von Strehlenau) (1802 — 1850), poet romantic austriac. S-a născut la Ciata (azi Lenauheim), lîngă Timişoara (unde se găseşte aii o casă memorială). Spirit contradictoriu, animat de înalte idealuri umaniste („Poe-zii“, 2 voi., 1841), a cîntat cu simpatie setea de libertate a popoarelor înrobite („Cei trei indieni4*, „Trei ţigani", „Cîntece poloneze44), momente din istoria de luptă împotriva tiraniei medievale şi a catolicismului intolerant (poemele „Jo-hannes Ziăka4\ 1838; „Albigen-zii“, 1842), a înfăţişat dramaticul efort al omului stăpînit de scepticism de a se desface din cătuşele misticismului („Faust4\ 1836) sau aspiraţia de a descoperi femeia ideală („Don Juan4\ 1851). A evocat cu nostalgie frumuseţile tulburătoare ale naturii, asociindu-îe stărilor lui sufleteşti („Cîntece de pădure“, „Cîntece din păpuriş44, „Glasul 4 — Dicţionar enciclopedic voi. III LENBACH 98 LENIN vîntului", „Cîntec de toamnă** ş.a.). Viziunea sa e umbrită însă adesea de melancolie, îndoială, şi pesimism. Remarcabile prin lirismul, profunzimea, fluenţa N. Lenau şi muzicalitatea lor, poeziile Iui L. au început să fie cunoscute în România încă din sec. al XlX-lea, unul dintre primii lor traducători fiind M. Emî-nescu. Un volum de „Versuri alese** a fost tipărit în 1957, în tălmăcirea lui Lazăr Uiescu. Lenbach, Franz (1836— î904), pictor german. A pictat în special portrete de personalităţi politice din vremea sa („O. Bismarck", „H. Moltke", „Wilhelm î") şi portrete de artişti („R.Wagner", „Fr. Liszl**, „M. von Schwind", „E. Duse“), care se disting prin precizia şi obiectivitatea caracterizării modelelor. ^ leneşi (Bradypodidae), familie de mamifere edentate ar-boricole, nocturne, cu corpul robust, lung de circa 70 cm, cu capul rotund şi membrele cu numai trei degete, prevăzute cu gheare puternice şi arcuite. Cea mai mare parte a timpului, i. stau agăţaţi de ramuri cu spinarea în jos; sînt animale puţin mobile (de unde şi numele); în blana lor cresc alge verzi. Trăiesc în pădurile tropicale din America de Sud. Lenica [leniţa], Jan (n. 1928), grafician şi arhitect polonez. S-a remarcat prin afişele consacrate unor filme („Salariul groazei", „Celuloza", „Mandy", „Rio Escondido") caracterizate prin sinteză expresivă şi ingeniozitate. Lenica a mai realizat şi filme de desen animat, precum şi ilustraţii şi desene satirice. Lenin, VJadimir Ilici (1870 — 1924), teoretician şi conducător genial al proletariatului internaţional. Continuator credincios al operei lui Marx şi Engels. L. a dezvoltat şi aplicat în mod creator marxismul-în condiţiile epocii imperialismului şi ale trecerii omenirii de la capitalism la socialism. El a întemeiat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi a condus lupta maselor populare din Rusia, în frunte cu proletariatul, la victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi la instaurarea şi consolidarea primului stat socialist din istorie. L. s-a născut la 22 aprilie 1870, la Simbirsk (astăzi Ulia-novsk). Tatăl său, îlia Nikolae-viei Ulianov, era inspector în în-văţămîntul elementar din gubernia Simbirsk. Urmează în oraşul natal şcoala elementară şi liceul clasic, pecare-1 absolveşte în anul 1887. în acelaşi an, fratele său mai mare, Aleksandr Ulianov, este executat pentru participare la atentatul împotriva ţarului Alexandru al Ul-Iea. Se înscrie la Facultatea de drept din Kazan, dar este exclus fiind arestat pentru că a luat parte la mişcarea revoluţionară a studenţilor, iar apoi trimis cu domiciliu forţat în localitatea Kokuşkino. Reîntors la Kazan în toamna anului 1888, începe să studieze „Capitalul" şi alte opere ale lui Marx şi Engels, intrînd totodată într-un cerc marxist, între 1889 şi 1893, L. locuieşte la Samara. în 1891 absolveşte în mod strălucit Facultatea de drept din Petersburg. La Samara organizează primul cerc marxist din acest oraş şi în acelaşi timp critică, de pe poziţiile marxismului, ideologia narodnică. în august 1893, L. se mută la Petersburg, unde organizează cercuri marxiste în rîndui muncitorilor, devenind conducătorul recunoscut al marxiştilor din oraş. în primăvara anului 1894 scrie prima sa mare operă, „Ce sînt «prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?", pe drept cuvînt considerată ca primul manifest al partidului marxist-revoluţionar care se năştea în Rusia. în anul 1895, L. în- fiinţează la Petersburg „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare**, care devine germenul partidului marxist al proletariatului din Rusia. La sfîrşitul aceluiaşi an, Le este arestat şi deţinut în închisoare timp de 14 luni, iar în 1897 este deportat în Siberia, unde rămîne pînă în 1900. în timpul deportării termină lucrarea „Dezvoltarea capitalismului în Rusia", studiază filozofia pre-marxistă şi întreţine o vastă corespondenţă pe teme filozofice cu alţi revoluţionari marxişti, întors din deportare pleacă în străinătate, unde întemeiază ziarul „Iskra", care militează pentru cimentarea ideologică şi unirea organizatorică a organizaţiilor muncitoreşti marxiste din Rusia într-un partid de tip nou. Un rol important în pregătirea ideologică a creării partidului l-a avut lucrarea „Ce-i de făcut?", scrisă de L. în 1902, în care a elaborat o serie de principii ideologice şi organizatorice ale partidului marxist. Activitatea desfăşurată de marxiştii ruşi, în frunte cu L., a permis ca la Congresul al îl-lea al P.M.S.D.R. (iulie 1903) să se pună bazele partidului marxist-revoJuţionar al clasei muncitoare din Rusia, primul partid de tip nou din lume. La congres, L* a desfăşurat o luptă intensă împotriva oportuniştilor menşevici, unind în jurul său pe marxiştii revoluţionari, pe bolşevici. Programul adoptat la congres înscria, pentru prima dată în mişcarea social-democrată, revendicarea instaurării dictaturii proletariatului, susţinută de Lenin. Continuind combaterea oportunismului în problemele organizării şi activităţii partidului, L. scrie în anul 1904 lucrarea „Un pas înainte, doi paşi înapoi", în care dezvoltă învăţătura despre partid ca organizaţie conducătoare a proletariatului. în noiembrie 1905, L. se întoarce din emigraţie în Rusia, la Petersburg, desfă-şurînd o intensă activitate în fruntea partidului, în anii primei revoluţii ruse. Un rol de seamă în orientarea partidului bolşevic în revoluţie a avut lucrarea lui L. „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia LENIN 99 LENIN democratici**» apărută în iulie 1905, în care el elaborează bazele tacticii revoluţionare a partidului comunist, fundamentează necesitatea hegemoniei proletaria~ partidului şi aduce o considerabilă contribuţie creatoare la dezvoltarea filozofiei marxiste, în 1912, la Praga, L. conduce lucrările celei de-a Vl-a Con- Mllii V.I. Lenin tului în revoluţia burghezo-de-mocratică şi enunţă ideea transformării acestei revoluţii în revoluţie socialistă. în 1907, după înfrîngerea primei revoluţii ruse, este nevoit să emigreze din nou în străinătate, în Elveţia, apoi la Paris. în aceşti ani de reacţiune cruntă, L. uneşte forţele bolşevicilor în lupta împotriva curentelor antipartinice din mişcarea muncitorească (lichidatorii, otzoviştii, troţkiş-tii etc.), militează pentru pregătirea partidului şi a clasei muncitoare în vederea revoluţiei. O imensă importanţă pentru pregătirea teoretică a partidului a avut opera lui L. „Materialism şi empiriocriti-cism“, apărută în 1909, în care apără bazele teoretice ale ferinţe a P.M.S.D.R., la care sînt excluşi din partid menşevi-cii lichidatorişti, punîndu-se bazele unui partid independent al bolşevicilor. în acelaşi an apare ia Petersburg ziarul „Pravda**, care era condus de Lenin din emigraţie. în vara anului 1912, L, se mută de la Paris la Cracovia, pentru a fi mai aproape de Rusia şi a putea conduce mai uşor activitatea partidului în condiţiile noului avînt revoluţionar. în 1913 — 1914 L, scrie o serie de lucrări în care elaborează şi fundamentează programul marxist în problema naţională („Note critice în problema naţională**, „Dreptul naţiuni lor la autodeterminare14 ş.a.), iar în anii 1914—1916 elaborează majo- ritatea „Caietelor filozofice**, în care dezvoltă creator învăţătura marxistă. în anii războiului, L. elaborează teoria şi tactica partidului comunist în problemele războiului, păcii şi revoluţiei. Relevînd caracterul nedrept, imperialist al războiului din partea ambelor tabere beligerante, L. demască lozinca falsă a „apărării patriei**, lansată de conducătorii social-şovini din majoritatea partidelor social-democrate europene, şi cheamă la transformarea războiului imperialist în război civil, prin întoarcerea armelor împotriva propriului guvern, şi la înfăptuirea revoluţiei. în 1916 scrie cunoscuta operă „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului**, în care analizează şi defineşte trăsăturile capitalismului în noile condiţii, dezvoltînd creator teoria economică a lui Marx şi teoria comunismului ştiinţific, în lucrările „în jurul lozincii Statelor Unite ale Europei*4 (1915) şi „Programul militar al revoluţiei proletare** (1916) este fundamentată teoria posibilităţii victoriei socialismului la început în cîteva ţări sau chiar într-o singură ţară. Demascînd trădarea elementelor oportuniste din conducerea majorităţii partidelor social-democrate, care s-au situat de partea propriilor guverne în războiul imperialist, şi relevînd falimentul Internaţionalei a îî-a, L. a militat ferm în anii războiului pentru unirea forţelor sănătoase din partidele social-de-mocrate în vederea creării unei noi Internaţionale. Pe această linie se înscriu eforturile depuse de L* la conferinţele socialiştilor internaţionalişti, ţinute Ia Zimmerwald (1915) şi Kiental (1916), în Elveţia. în februarie 1917, în Rusia are loc victoria revoluţiei burghezo-democratice şi este răsturnat absolutismul ţarist. întors din emigraţie, L. prezintă celebrele „Teze din aprilie**, un adevărat plan de luptă pentru trecerea de Ia revoluţia burghe-zo-democratică la revoluţia socialistă sub lozinca „Toată puterea în mîinile Sovietelor**. Fiind urmărit de Guvernul provizoriu, L* continuă să conducă partidul din ilegalitate şi LENÎN 100 LENINAKAN este nevoit să plece pentru un timp în Finlanda. în aceeaşi perioadă scrie lucrarea „Statul şi revoluţia*4, în care dezvoltă învăţătura marxistă despre dic~ tatura proletariatului. in septembrie J9I7, cînd majoritatea Sovietelor din Petrograd şi Moscova erau de partea bolşevicilor, L. cheamă masele la insurecţia armată împotriva Guvernului provizoriu şi la cucerirea puterii. La 7 octombrie L. vine ilegal din Finlanda la Petrograd; la 10 octombrie, la propunerea lui L», C.C. adoptă hotărîrea pregătirii nemijlocite a insurecţiei armate, care urma să se desfăşoare pe baza planului concret, elaborat de L. în noaptea de 24 spre 25 octombrie L« soseşte Ja Smolnîi şi preia direct conducerea insurecţiei. în ziua de 7 noiembrie (25 octombrie), insurecţia armată este victorioasă: în Rusia se instaurează puterea muncitorilor şi ţăranilor. La 8 noiembrie, în faţa Congresului al îf-lea al Sovietelor, L. propune proiectele istoricelor decrete asupra păcii şi pămîntu-lui. După izbînda revoluţiei, L. conduce cu toată energia opera de construire şi întărire a Statului sovietic şi de construire a socialismului. Planul iniţial de desfăşurare a acestei acţiuni este cuprins în lucrarea lui L. „Sarcinile imediate ale puterii sovietice** (1918). La 30 august 1918 L. este grav rănit în urma unui atentat săvîrşit de către „socialiştii-revoluţio-nari*\ Activitatea multilaterală a lui L. pentru unirea şi organizarea forţelor proletariatului internaţional se concretizează în anul 1919 în crearea Internaţionalei a ÎII-a, Comunistă. în martie 1919 are loc Congresul al VIII-lea al P.C (b) din Rusia, care adoptă noul program al partidului, elaborat de L. în lucrarea „Economicul şi politicul în epoca dictaturii proletariatului44, apărută în 1919, sînt clarificate unele probleme teoretice ale trecerii de la capitalism la socialism, iar în articolul „Marea iniţiativă*4, din acelaşi an, sînt înfăţişate trăsăturile fundamentale ale socialismului şi comunismului. După terminarea războiului civil, L. conduce munca de re- facere a economiei naţionale, elaborează planul de electrificare a ţării şi planul politicii economice în perioada dictaturii proletariatului. în acelaşi timp este preocupat de problemele vieţii interne de partid, privitoare la unitatea rîndurilor partidului, la conducerea colectivă, la folosirea criticii şi autocriticii etc. în anul 1920 scrie lucrarea „«Stîngismul» — boala copilăriei comunismului*4, o strălucită prezentare a strategiei şi tacticii partidului. La 20 noiembrie 1922, L.? grav bolnav, rosteşte ultima sa cur vîntare, în faţa plenarei Sovietului din Moscova. în ianua-rie-februarie 1923 L. îşi dictează ultimele sale articole: „Pagini de jurnal**, „Despre cooperaţie44, „Cum să reorganizăm Rabkrinul**, „Despre revoluţia noastră44, „Mai bine mai puţin, dar mai bine“. A-ceste articole reprezintă etapa finală de elaborare de către L» a planului de construire a socialismului în U.R.S.S., punînd astfel bazele economiei politice a socialismului. Principalele probleme abordate în această etapă erau industrializarea, reorganizarea socialistă în agricultură, revoluţia culturală, alianţa dintre muncitori şi ţărani, lupta pentru pace şi pentru coexistenţă paşnică, întrecerea cu ţările capitaliste etc. Opera lui V.I. Lemn vădeşte o profundă cunoaştere a luptei revoluţionare nu numai din Rusia, ci şi din diferite alte ţări; numeroasele referiri la România scot în evidenţă interesul cu care L. urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara noastră, lupta revoluţionară a poporului muncitor. în legătură cu răscoala din 1907, L« face o serie de adnotări pe textul proiectului de rezoluţie intitulat „împotriva prigonirilor din România**, propus de delegaţia română la şedinţa plenară a Congresului din Stuttgart al Internaţionalei a Il-a de la 24 august 1907. în aceste adnotări iese în relief aprecierea pozitivă pe care L. o dădea căii revoluţionare alese de ţărănimea română. V.I. Lenin a avut unele legături directe cu fruntaşii mişcării muncitoreşti şi sindi- cale din ţara noastră, cum reiese, de pildă, din scrisoarea adresată de către el în anul 1911 lui I.C. Frimu. în diferite lucrări, L. s-a referit la faptul că România înainte de anul 1918 se afla încă în faţa desăvîrşirii unităţii naţionale. în articolul „Statistică şi sociologie4* (scris în ianuarie 1917), L* arăta că un foarte mare număr de români locuiau în afara graniţelor statului naţional român şi trăgea concluzia că „în general «construcţia de stat» în direcţia burghezo-naţională nu s-a terminat44 în România şi în celelalte state balcanice. într-o serie de articole, L. menţionează avîntul mişcării muncitoreşti din România după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în România, unele lucrări ale lui L« au fost traduse şi publicate începînd din 1912, printre care: „Democraţia burgheză şi dictatura proletariatului44 (1919), „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice44 (1920), „«Stîngismul»— boala copilăriei comunismului40 (1921), „Statul şi revoluţia** (1926) etc., iar după Eliberare, pe lîngă publicarea unor lucrări separate sau opere alese, au fost editate, începînd din 1950, opere în 40 de volume, iar din 1960 a început editarea operelor complete. L. a ştiut să găsească căile practice şi să elaboreze fundamentele teoretice care să răspundă în fiecare moment sarcinilor luptei revoluţionare a partidului. Condiţiile grele de viaţă în care a trăit, activitatea sa încordată şi fără răgaz, urmările rănii pe care o căpătase grăbesc sfîrşitul vieţii acestui mare teoretician si conducător revoluţionar. El s-a stins din viaţă la Gorki, în a-propiere de Moscova, în seara zilei de 21 ianuarie 1924. Leninabad, oraş în Uniunea Sovietică, în nord-vestul R.S.S. Tadjice, aşezat pe valea fluviului Sîr-Daria. 86 000 loc. (1962). Industrie textilă (mătase naturală), de confecţii, de încălţăminte, alimentară (produse lactate, conserve etc.). Leninakan, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Armeană. 117 000 loc. (1962). Industrie textilă, de confecţii, de încălţăminte, constructoare de maşini, alimentară. Nod feroviar. LENINGRAD ioi LENTILĂ Leningrad, oraş în Uniunea Sovietică, în nord-vestul R.S.F.S. Ruse, Ia ţărmul Mării Baltice, situat pe malurile Nevei şi pe insulele din delta ei. 3 552 000 loc. (1963), împreună cu suburbiile. Mare centru industrial, cultural şi ştiinţific. Industrie multilateral dezvoltată: construcţii de maşini (construcţii navale, aparate de precizie, turbine, aparataj electrotehnic, maşini-unelte şi utilaj industrial), industrie chimică (cauciuc sintetic, mase plastice, fibre sintetice), textilă şi de confecţii, de pielărie şi maro-chinărie, poligrafică etc. Nod feroviar, aeroport. Mare port maritim, important pentru export şi import şi pentru legăturile cu Extremul Nord şi cu Orientul îndepărtat. Este legat prin canale cu sistemul fluviului Volga. Numeroase institute de cercetări ştiinţifice şi de învăţămînt superior (printre care o universitate, institut politehnic, conservator, institut de artă). Monumente de arhitectură din sec. al XVIII-Iea şi începutul sec. al XîX-lea, în stilul barocului şi al clasicismului. Se remarcă Palatul de iarnă, clădirile Senatului, Sinodului Palatul amiralităţii, for~ tăreaţa Petropavlovsk, catedralele Kazan, Isaakiev ş.a. Renu~ mite muzee (Ermitaj, Muzeul rus ş.a.). Renumit centru de porţelan, cu tradiţii din sec. al XVIII-Iea (manufactura de porţelan ,,Saint-Petersbourg“). — Istoric. întemeiat în 1703 de Petru cel Mare, oraşul a fost, între anii 17)2 şi martie 1918, capitala Rusiei; între 1703 şi 1917 s-a numit Petersburg, iar din 1917 Petro-grad, pînă în 1924, cînd a căpă- Leningrad, Piaţa Palatului de iarnă tat actualul nume. Pe la mijlocul sec. al XVIII-Iea, L» a devenit un puternic centru comercial şi meşteşugăresc. De la sfîrşitul sec. al XlX-lea, L. a fost un important centru al mişcării revoluţionare proletare. în 1878 a fost creată aici Uniunea din nord a muncitorilor ruşi, iar în 1895, sub conducerea lui V. I. Lenin, Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare. La 9 ianuarie 1905 a început la Petersburg prima revoluţie burghezo-de-mocratică din Rusia, iar în 1917 revoluţia burghezo-democratică din februarie, care a răsturnat ţarismul, şi insurecţia armată, care a constituit începutul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. între 25 şi 26 octombrie (7 şi 8 noiembrie) s-a întrunit la Petrograd Congresul al Il-lea general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţi* lor din Rusia, la care s-a format primul guvern al Statului sovietic, în frunte cu V.I. Lenin. Proletariatul din Petrograd a avut un rol important în lupta împotriva intervenţion işti lor străini şi a albgardiştilor în timpul războiului civil (1918— î 920). în al doilea război mondial, blocat timp de 29 de luni de trupele Germaniei hitle-riste, oraşul a rezistat eroic asediului. A fost decorat de două ori cu Ordinul Lenin şi i s-a decernat titlul de oraş-erou. Lenoir [lonuâr/, Etienne (1822—1900), inventator francez. A construit un motor cu electroaprindere cu amestec de petrol lampant şi aer (în 1860), un procedeu nou de galvano-plastie(în 1851), o frînă electromagnetică (în 1855) şi un tip de telegraf (în 1865). Le Notre [lo notr]y Andr£ (1613—1700), arhitect francez, specializat în arhitectura grădinilor. Este creatorul stilului francez în peisagistică, stil caracterizat prin amploarea dimensiunilor, prin gruparea geometrică a elementelor de-a lungul unei axe de compoziţie (alei liniare, peluze, bazine, grote etc.). După planurile sale au fost realizate parcurile palatelor de la Versailles, Tuile-ries, Chantilly, Saint-Cloud Ş*a* lenticelă (BOT.), mică deschidere în scoarţa arborilor şi arbuştilor, prin care se face schimbul de gaze între atmosferă şi părţile interne ale tulpinii. lentilă (din lat. Zens, lentis „linte") lo (FIZ.) Piesă optică transparentă şi cu suprafeţe curbate (sferice, cilindrice etc.), Secţiuni în lentile optice I. lentile convergente: a — bicon-vexă; b — plan-convexă; c — con-cav-convexă; II. lentile divergente: d — biconcavă; e — plan-concavă; / — convex-concavă care produce convergenţa sau divergenţa razelor de lumină ce o străbat în vederea formării unei imagini reale sau virtuale a sursei (v. şi i magin e). Materialul din care se fac lentilele (sticlă, cuarţ, fluorină etc.) determină domeniul spectral LENTO 102 LEON Jn care se poate lucra. — L. acromatică, lentilă lipsită de aberaţie cromatică. Este compusă de obicei din două lentile alipite din sticle diferite (ex* crown şi flint). — L. convergentă, lentilă care concentrează razele incidente paralele într-un focar real. —■ L. divergentă, lentilă care împrăştie razele incidente paralele, prelungirile razelor emergente tre-cînd printr-un focar virtual. 2. (FIZ.) Lentilă electronică, dispozitiv care creează o configuraţie de cîmpuri electrice sau Schema unei lentile electrice magnetice, capabilă să îndeplinească faţă de fasciculele de particule încărcate o funcţiune analogă cu aceea a unei lentile optice faţă de razele de lumină. L.e. poate fi electrică (combinaţie de mai mulţi electrozi metalici aflaţi la diferite potenţiale electrice) sau magnetică (combinaţie de bobine, de elec-tromagneţi sau de magneţi). Cu studiul lentilelor electronice se ocupă optica electronică; ele se folosesc la construcţia microscoapelor electronice sau ca dispozitive auxiliare (fo-calizoare) pe lîngă acceleratoarele de particule. 3. (GEOL.) Formă de zăcămînt a corpurilor de minereuri şi de roci» caracterizată prin reducerea în toate direcţiile a grosimii sale pînă la dispariţie. In mod obişnuit, 0 1* are raportul dintre grosime şi lăţime cuprins între 1 : 1 şi 1 : 100 (ex. 1« de bauxită etc.). lento (MUZ.), termen italian care indică o mişcare lentă, rară, dar mai vie decît largo. Lenz [lent], Jakob Mic-hael Reinhold (1751-1792), scriitor german, reprezentant al mişcării „Sturm und Drang** (Furtună şi avînt). A fost un adept al principiilor teatrului shakespearian, pe care le recomanda ca bază a dramaturgiei moderne („însemnări despre teatru**). în piesele sale („învăţătorul*4; „Soldaţii**) a criticat de pe poziţii individualiste o-presiunea socială. Lenz [lenfj, regula lui ^ (după numele fizicianului rus £.//. Lenz, 1804-1865; FIZ.), regulă conform căreia, în fenomenul inducţiei electromagnetice, sensul curentului electric indus este astfel dispus, încît fluxul magnetic produs de curentul indus se opune variaţiei fluxului inductor. R. lui L. exprimă conservarea energiei în acest fenomen. Leochares (sec. IV î.e.n.), sculptor grec. A lucrat împreună cu Scopas, Bryaxis şi Timo-theos la decoraţia sculpturală a Mausoleului din Halicarnas (v. Mausot). Autor al grupului „Răpirea lui Ganimede44 şi creatorul probabil al statuii „Apolo din Belvedere44, una dintre cele mai importante sculpturi ale artei elenistice. Copiile ambelor lucrări se găsesc la Vatican. Leon, numele a şase împăraţi ai Imperiului bizantin, diîitre care cel mai cunoscut este Leon al III-lea, harnicul (717—741). în timpul său, arabii care asediau Constanti-nopolul au fost respinşi (717— 718), iar apoi înfrînţi la Akroi-non (739 sau 740). A reorganizat armata şi a publicat un nou cod civil („Ecloga"). în anii domniei lui Leon al 1 II-lea, Isauricul, a început mişcarea social-religioasă cunoscută sub numele de iconoclasm. Leon» numele a 13 papi, dintre care mai cunoscuţi sînt: L. I (440-461), adversar al monofizitismului. L-a convins pe Attila să renunţe la expediţia împotriva Romei (452) şi a contribuit la încheierea păcii cu vandalii conduyi de Geiserich (455). L al X-lea (1513-I52Î), din familia Medici, fost comandant al oştii papale şi duce al Florenţei. Izbucnirea Reformei a zădărnicit planurile sale militare şi politice îndreptate împotriva Franţei. L al XlII-lea (1878- 1903) a dus o politică de conciliere cu rînduielile laice statornicite de regimul republican din Franţa. Enciclica sa „Re-rum novarum*4 (1891), considerată de oficialitatea vaticană drept bază a orientării sale sociale, a fost îndreptată împotriva mişcărilor progresiste şi a mişcării muncitoreşti. Leon, Carlos Augusto (n. 1914), poet progresist venezue-lean. Opera sa exprimă cu patos neoromantic poziţia înaintată a unui luptător patriot, antiimperialist şi antirăzboinic („Paşii vii**, 1940; „Cîntec din ţara mea în războiul acesta**, 1944; „Numirile vieţii*4, 1947; „Cîntecul păcii*4, 1950; „Co-plas despre Moartea H şi viaţa populară*4, 1952, trad. rom., ş.a.). A scris şi eseuri. „Medalia de Aur a Păcii*4 (1952). Leon, Nicolaie (1862— 1931), biolog român, unul dintre cei mai de seamă susţinători ai darvinismului în România. A studiat la Universitatea din Jena, fiind elev şi apoi colaborator al lui E. Haeckel. A fost profesor la Facultatea de medicină din Iaşi. A organizat primul laborator de parazitolo-gie din România; cercetările sale l-au dus la descoperirea unor noi specii de helminţi şi la întocmirea unei ample monografii asupra culicidelor din România. Totodată, el s-a ocupat şi de problemele N. Leon teoretice ale biologiei. Format sub influenţa curentului socialist din jurul „Contemporanului*4, a filozofiei materialiste a lui V. Conta şi a ideilor biologice ale lui Haeckel, L» a avut o orientare materialistă în ştiinţă şi democratică în viaţa socială. A scris numeroase articole despre originea omului, despre originea şi transformarea speciilor, despre ereditate, susţinînd în mod consecvent concepţia material istă şi evoluţionistă în biologie. împreună cu D. Voinov a luat apărarea darvinismului faţă de atacurile biologului N. Pau- LEON 103 LEONARDO DA VINCI Iescu în cadrul unei polemici răsunătoare. Leon (-*•de las Aldamas)t oraş în Mexic, situat în sudul Podişului Mexican, la peste 1 800 m altitudine. 226 200 loc. (1960). Centru comercial a-gricol; industrie uşoară (ţesături de bumbac, încălţăminte etc.) şi alimentară. Nod de comunicaţii. Leonard, Nicolaie (1886— 1928), cîntăret român de operetă, tenor. A debutat la 16 N. Leonard ani în trupa lui Poenaru, apoi a activat în compania de operetă „Grigoriu", in-terpretînd rolurile principale din „Pericola", „Contele de Luxemburg**, „Mascota", „Vînt de primăvară", „Liliacul", „O mie şi una de nopţi", „Văduva veselă" ş.a. După moartea lui Grigoriu a preluat, împreună cu Maximilian, conducerea com- Î>aniei. In 1909 a studiat a Paris, apoi şi-a continuat cariera în ţară, cîntînd în „Povestirile lui Hoffmann", „Contesa Mariţa", „Sylvia", „Baiadera". înzestrat cu o voce frumos timbrată, cu muzicalitate şi cu un talent scenic excepţional, L. şi-a cîştigat o mare popularitate. A făcut şi turnee peste hotare. Leonard o (Fibonacci), Pi-sano (c. 1180—1250), matematician italian.  adus contribuţii îndeosebi în domeniul aritmeticii şi algebrei. A introdus în Europa cifrele arabe. Leonardoda Vinci (1452— 1519), mare pictor, sculptor, arhitect, om de ştiinţă şi gîn~ ditor italian, personalitate reprezentativă a Renaşterii. S-a născut la Vinci, lîngă Florenţa. In jurul anului 1466 a intrat ca ucenic în atelierul renumitului pictor şi sculptor Verroc-ehio, alături de rerugino şi Lorenzo di Credi. Ulterior şi-a desfăşurat activitatea atît la Florenţa cît şi în alte oraşe italiene (Milano, Mantua, Roma). Din 1515 s-a stabilit în Franţa, la curtea regelui Francisc I, unde a şi murit. Ca pictor şi teoretician, a considerat arta o ştiinţă, iar frumuseţea artistică un rezultat sintetic, obţinut metodic pe calea observării realiste a naturii şi a stăpînirii legilor creaţiei artistice. £1 considera că pictorul trebuie să se sprijine pe cuceririle geometriei, opticii, anatomiei, fiziologiei, experimentînd necontenit, în atelier, diferite materiale şi metode de lucru. In spiritul filozofiei profesate pe acea vreme de Marsilio F i c i n o, L. da V. a considerat omul ca pe un produs superior al naturii, opunînd viziunea sa umanistă viziunii ascetice medievale. L. da V. a fost unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai realismului Renaşterii. Ca pictor a lăsat puţine opere, din cauza multiplelor sale preocupări şi a exigenţei meticuloase cu care lucra. Din perioada uceniciei a lăsat, în colaborare cu Verrocchio, „Botezul lui Crist" (îngerul din stînga şi o parte din peisaj). L« da V. s-a preocupat în mod deosebit de redarea cît mai expresivă a chipurilor omeneşti cu ajutorul gesticii şi al mimicii, creînd tipuri reprezentative atît în compoziţii cît şi în portrete („Madona Litta", „Madona Benois", „Doamna cu hermina"). Capodopera artei sale portretistice este „Mona Lisa" („Gioconda"). Pe o figură gingaşă şi gînditoare de tînără femeie, pictorul a surprins surîsul enigmatic şi fascinant care oglindeşte fluiditatea vieţii interioare a modelului. In majoritatea lucrărilor sale de pictură, L.da V, îşi plasează personajele în cadrul unui peisaj ciudat (o lume de vis cu stînci selenare, peste care pluteşte o ceaţă albăstrie, transparentă), urmărind prin aceasta accentuarea expresivităţii lor. Prima lucrare în care este folosit acest peisaj caracteristic, „Sf. Ieronim în pustie**, constituie o reprezentare sugestivă a durerii solitare. La potenţarea expresivităţii figurii umane au contribuit şi studiile sale asupra luminii ca factor ambiant şi modelator. Stă- Leonardo da Vinci (autoportret) pînirea perspectivei geometrice şi cromatice şi practica conturului vag, estompat, care subliniază luminozitatea şi densitatea atmosferei învăluitoare, imprimă peisajului şi figurilor un aer de mister. Pictorul a descoperit valorile penumbrei, rotunjind volumele prin tranziţii subtile de la lumină la umbră. Această tehnică a clarobscurului, denumită „sfumato", a fost aplicată în mod vădit începfnd cu compoziţia „Madona printre stînci" (c. 1483), executată ntru biserica San Francisco din ilano. Lumina palidă subliniază gesturile pline de graţie şi duioşie ale personajelor. In tabloul „Sf. Ana, Mana şi Iisus" (1501-1502), pe lîngă folosirea cu măiestrie a efectelor de clarobscur pentru reliefarea volumelor, pictorul rezolvă ingenios problema compoziţională a includerii într-un spaţiu restrîns a trei personaje. Tabloul se remarcă de asemenea prin firescul gesturilor şi prin eliminarea supranaturalului. Chintesenţa artei vinciene în redarea aspectelor complexe ale psihologiei este fresca „Cina cea de taină" (1495-1497), executată în trapeza mănăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano. Compoziţia, echilibrată şi înscrisă într-un cadru de o mare simplitate, reprezintă desfăşurarea dramatică a reacţiilor psihologice ale personajelor în momentul prevestirii trădării lui lisus de LEONARDO DA VINCI 104 LEON DIACONUL către unul dintre discipolii săi* L. da V. a creat compoziţii grandioase, uneori pline de tensiune interioară („A-doraţia magilor"), alteori agitate, pline de dina-mis m, ca „Bătălia de la Anghiari4* (1503), frescă pictată în Sala Marelui Consiliu din Palazzo Ve-cchio din Florenţa, cunoscută printr-o copie a Iui Rubens, în care oameni şi animale se învălmăşesc în încrîn-cenarea luptei, alcătuind o tipizare dramatică şi critică a războiului. Armonia cromatică a picturilor îmbină acordurile grave cu tonurile tingaşe şi catifelate. L. a V. a lăsat un număr impresionant de desene artistice şi tehnice, studii de anatomie, studii de expresie („Portrete groteşti44), schiţe pregătitoare ale compoziţiilor sale, precum şi portrete, printre care şi celebrul său „Autoportret44. Ca sculptor, statuia ecvestră de mari proporţii a lui Francesco Sfor-za, executată în lut şi distrusă fn timpul vieţii sale de ocupanţii francezi.  mai creat proiectul pentru monumentul ecvestru al mareşalului Trivulzio (1512). Ca arhitect şi urbanist, a creat proiectul unui oraş ideal, folosind cele mai noi soluţii arhitectonice şi inginereşti. L.daV. a scris eseuri despre probleme ale artei şi ştiinţei, in care foloseşte cu măiestrie limba italiană în proza ştiinţifică („Estetica şi părţi apologetice asupra picturii. Apologia picturii44, trad. rom.; „Tratatul despre pictură44, trad. rom. 1947; „Fragmente alese44, trad. rom. 1952). LdaV.asubliniat rolul experimentului în cunoaştere, enunţînd totodată ideea unităţii dintre teorie şi practică, a apărat determinismul şi a făcut elogiul matematicii şi mecanicii, pe care le considera ştiinţele cele mai desăvîrşite. El a fost un precursor al ştiinţelor experimentale moderne şi al marilor cugetători din sec. al XVII-lea care au funda- a creat Mona Lisa mentat aceste ştiinţe din punct de vedere filozofic (Bacon, Galilei, Descartes). A lăsat valoroase studii şi anticipări în aproape toate ramurile ştiinţei. în mecanică a cercetat frecarea, ciocnirea, căderea corpurilor, centrele de greutate, rezistenţa diferitelor materiale. A făcut studii hidrotehnice (proiecte de irigaţii, de canale, de apeducte etc.); a descris corect echilibrul în vasele comunicante. A elaborat proiecte pentru numeroase maşini (de tracţiune, pentru scămoşat textile, pentru şlefuirea sticlei, maşini de săpat, tipografice, de război etc.). S-a interesat de obţinerea şi prelucrarea aliajelor şi a proiectat cuptoare metalurgice. Ingenioase au fost proiectele sale pentru aparate de zburat: paraşuta şi elicopterul; toate aceste proiecte au avut însă mai ales un caracter intuitiv; ele nu s-au bazat pe cunoaşterea legilor mecanicii, pe acea vreme neenunţate încă. în domeniul opticii a studiat transparenţa culorilor obiectelor şi legile vederii binocu-lare, care condiţionează perce- perea reliefului; a efectuat primele experienţe pentru determinarea intensităţii luminii în funcţie de distanţă. Deosebit de înaintate sînt ideile sale cosmologice: principiul omogenităţii fizice a universului, negarea situaţiei centrale a Pămîntului în univers. L. da ¥• a cercetat experimental, prin disecţii, anatomia omului şi animalelor. în desenele lui de anatomie, L. da V» indica nu numai structura organelor, ci şi funcţiunile acestora. A încercat să explice procesele vitale pe baza fenomenelor mecanice. în importantele sale studii de botanică asupra frunzelor, a heliotropismului şi geotropismului, L„d® V. a îmbinat de asemenea studiile de structură cu cele funcţionale. Cerce-' tînd originea fosilelor, el a considerat că resturile animalelor marine aflate departe de mare sînt o dovadă a deplasărilor în timp ale uscatului şi mării. Prin multilaterala sa personalitate, L. da V. este o întruchipare a idealului rinascentist ai „omului universal4*. Leoncavall®, Ruggero(!858 — 1919), compozitor italian de operă, unul dintre creatorii curentului verist. Opera sa „Paiaţe*4 (1892), care figurează în repertoriul tuturor scenelor lirice din lume, a pus (împreună cu „Cavalleria rusticana*4 a lui P. Mascagni) bazele unui nou gen de operă, de proporţii reduse şi întemeiată pe un subiect veridic din viaţa de toate zilele, cu situaţii încordate, cu efecte uneori melodramatice şi cu o muzică expresivă, caldă, cu pronunţate accente lirice. A scris peste 20 de opere (printre care „Zaza4\ „Boema**), multe după un libret propriu, dar mai puţin izbutite.  mai compus un balet („Viaţă de marionetă**), un poem simfonic şi romanţe. Leon Diaconul (sec. X), cronicar bizantin, originar din Asia Mică. A luat parte la campania împăratului Vasile al II-lea (976—1025) împotriva LEONHARD 105 LEOPARD! bulgarilor şi a fost martor ocular al cuceririi Trebizondei. Opera istorică a lui L.D.,care cuprinde perioada dintre anii 959 şi 976, conţine informaţii importante referitoare la istoria ungurilor, bulgarilor» ruşilor şi pecenegilor. Leonhard, Rudolf (1889— 1953), scriitor german. A participat la revoluţia din noiembrie 1918 din Germania şi la mişcarea de rezistenţă franceză, pe care le-a evocat în volumul de versuri „Sonetele Spartacus** (1921) şi, respectiv, în tragedia „Ostaticii** (1945). In comedia „Fuhreruî & Co.“ (1936) satirizează fascismul. Leoni, Râul (n. 1905), preşedinte al Venezuelei (din 1964). între 1959 şi 1962 a fost preşedinte al Senatului. Leonida, rege al Spartei (488 — 480 î.e.n.)» comandant al oştilor cetăţilor greceşti aliate împotriva perşilor în anul 480 î.e.n. După trădarea lui Efiaîte la Termopile, a rămas, împreună cu 300 de spartani, să întîrzie înaintarea perşilor în Eiada. După q rezi tenţă eroică, rămasă legendară, cei 300 de ostaşi spartani, în frunte cu Leonida, au murit pînă la unul. Leonida» Dimitrie (1883 — 1965), inginer energetician român; a fost profesor la Şcoala politehnică din Timişoara şi apoi ia Şcoala politehnică din Bucureşti. Preocupat de problemele electrificării ţării, a ela- borat, în 1908, proiectul de construcţie a barajului de la Izvorul Muntelui, pe Bistriţa, de străpungere printr-un tunel a muntelui Botoşanul şi de construcţie a unei centrale hidroelectrice la Stejarul; a proiectat şi a condus lu- crările de construire a centralei termoelectrice Grozăveşti şi a reţelei de distribuţie a energiei electrice din Bucureşti. A organizat prima expoziţie a electricităţii din România (1928). A organizat „Şcoala de electricieni şi mecanici* pentru muncitori (1908) şi Muzeul tehnic din Bucureşti (1909). A participat Ia întocmirea planului de 10 ani de electrificare a ţării. Laureat al Premiului de stat. Leonidze, Gheorghi (n. 1899), poet sovietic gruzin. Creaţia sa multilaterală („Către Lenin**, 1936; „Patriei*, 1938; „Berşouia**, 1951 ş.a.) îmbină în chip original tradiţia ornamentală a poeziei clasice gruzine cu modalităţile specifice liricii moderne. A dat tălmăciri izbutite din opera lui Eminescu. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Leonov, Leonid Maksimo-vici (n. 1899), scriitor sovietic rus. A participat la Revoluţia din Octombrie şi la războiul civil. Opera sa exprimă procesul frămîntat al evoluţiei sale artistice de la simbolism pînă la o artă animată de idealurile socialismului. L. s-a impus ca scriitor realist prin romanul „Bursucii** (1924, trad. rom. 1953), tablou al luptei de clasă în satui rus din timpul războiului civil, în romanul „Hoţul** (1927, trad. rom.), cu vădite influenţe dostoevskiene, L. a demascat mentalitatea mic-bur-gheză. După „Soti“ (1930, trad. rom. 1949), întruchipare a elanului romantic din primii ani ai construcţiei socialiste, urmează: „Skutarevski** (1932, trad. rom. î 959), în care abordează tema roiului intelectualităţii în noua societate; „Drumul spre ocean** (1935, trad. rom. 1959), cristalizare a momentului victoriei definitive a socialismului în U.R.S.S. şi expresie a aspiraţiei spre viitorul comunist; „Pădurea rusească** (1953, trad. rom. 1956), vastă sinteză filozofică a creaţiei sale, în care forţele şi ideile socialismului se înfruntă într-o luptă dramatică de cîteva decenii cu rămăşiţele capitalismului. L. s-a afirmai şi ca dramaturg (piesele „Livezile din Polov-ceansk**, „Lupul**, „Un om obişnuit *) şi publicist. în timpul celui de-al doilea război mondial a slăvit eroismul oamenilor sovietici în lupta împotriva naziştilor (piesa „invazia**, 1942, trad. rom. 1953; nuvela „Cucerirea Velikoşumsk-ului“, 1944, trad. rom. 1947). Din creaţia sa postbelică fac parte piesa „Caleaşca de aur** (1946, trad. rom. 1957) şi nuveia „Evghenia Ivanovna** (1963, trad. rom. 1964). Laureat al Premiuiuide stat al U; R.S.S. leopard (ZOOL.) v. panteră. Leopardi, Giacomo (1798 -1837), mare poet italian, reprezentant al romantismului activ. S-a născut în oraşul Re-canati, dintr-o familie de nobili. G. Leopardi Format sub influenţa raţionalismului francez, a manifestat o puternică atitudine antifeudală, anticlericală şi ateistă, mai ales în eseurile, corespondenţa şi însemnările sale zilnice. Contradicţia dintre convingerile sale raţionaliste şi realităţile sociale, specifice italiei cotropite, l-a dus la concluzii filozofice pesimiste, fără a-i altera cu totul încrederea în forţa de redresare a omului prin acţiune, una dintre trăsăturile fundamentale ale creaţiei sale fiind patriotismul. Deşi n-a participat direct la lupta carbonarilor, L, a exprimat, în poeziile scrise în prima perioadă a activităţii, puncte de vedere caracteristice acestei mişcări (poemele „italiei**, 1818, trad. rom, 1874; „La monumentul lui Dante**, 1819; „Lui Angelo Mai“, 1820; volumul „Cînturi**, 1831). Dinamismul iui spiritual se oglindeşte şi în poemul „Ginestra** (1836, trad. rom,), care este un patetic îndemn la lupta pentru înfrîngerea şi stăpînirea naturii. Temperament deosebit de sensibil, aplecat spre meditaţie şi melancolie, purtînd un necontenit dialog cu el însuşi şi cu lumea înconjurătoare, adesea neînţeles de semenii săi, L. a lăsat tulburătoare mărturii lirice despre tinereţea lui lipsită de iubire („Către Silvia “, 1828, trad. rom. 1892) şi despre îndoiala şi suferinţa morală care-1 cuprindeau adesea. Poezia sa cultivă atît LEOPOLD 106 LEPIDUS patosul eroic, cetăţenesc, cît şi idila graţioasă, chemarea ia luptă, ca şi cugetarea gravă. Portretul liric alternează în creaţia sa cu motivele descriptive (mai ales peisajul nocturn, scăldat în razele lunii), filozofice şi epice. Prin profunzimea gîndirii şi intensitatea emoţională, prin arta folosirii comparaţiei evocatoare, ample şi a antitezei, prin muzicalitatea ei, poezia lui L. se înscrie printre cele mai de seamă manifestări ale lirismului romantic european. Ea a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii italiene. L. a avut şi preocupări ştiinţifice, mai ales cu caracter filologic (avea şi noţiuni de limbă română). în româneşte au apărut numai traduceri parţiale din opera sa, remarcîn-du-se cele datorate lui Duiliu Zamfirescu (1890— 1894) şi Al. Iacobescu („Poeme4*, 1918). Leopold I, împărat al imperiului romano-german (1658— 1705) şi rege al Ungariei (din 1655) şi al Boemiei (1656). în timpul său, în urma unor războaie împotriva imperiului otoman şi a Franţei, Austria a cucerit noi teritorii. Armatele imperiale, conduse de generalii Raymond Montecuc-coli şi Eugeniu de S a-v o i a, au obţinut victorii importante asupra turcilor (Saint-Gothard, 1664; Zenta, 1697 etc.). L. I a organizat, împotriva Franţei, liga de la A u g s-b u r g. Tot el a început războiul pentru succesiunea spaniolă (1701 — 1714). în timpul său, turcii au asediat Viena (1683), dar au fost înfrînţi de regele polon Ioan Sobieski. Leopold al IHea, rege al Belgiei (1865—1909). Ajutat de un grup de capitalişti belgieni, L. al II~lea a acaparat întinse teritorii în bazinul fluviului Congo (1884), pe care le-a transformat în proprietate personală. în 1908, în schimbul unor mari compensaţii, L. al II-lea a transmis statului belgian „drepturile** sale asupra Congoului. Leopold viile / leopoldvilJ, capitala Republicii Congo, situată pe malul stîng al fluviului Congo, în cursul lui inferior. 403 000 loc. (1960). Mare port fluvial, centru comercial şi nod fero- viar. Aeroport. Industrie alimentară, textilă, de pielărie, chimică, de prelucrare a metalelor, a lemnului, şantiere navale etc. Universitate. Lepanto (azi Naupaktos), oraş situat pe coasta vestică a golfului Corint. Aici a avut loc în 1571 o celebră bătălie navală; cu acest prilej flota Spaniei a repurtat asupra celei turce o mare victorie. Lepeş, Gheorghe (prima jumătate a sec. XV), episcop catolic din Transilvania şi mare proprietar feudal. Pretenţia de a i se plăti, în monedă nouă, dijmele, intenţionat neîncasate pe trei ani în urmă, a stîrnit nemulţumirea micii nobilimi, a maselor de ţărani şi a orăşenilor, constituind cauza imediată a izbucnirii răscoalei ţărăneşti din î437— î438. Lepeş, Lorand, vicevoievod (1415—1438) şi apoi guvernator al Transilvaniei (1444 — 1445), fratele episcopului Gh. Lepeş. Sub conducerea lui s-a realizat în 1437, la C ă-p î 1 n a, coaliţia dintre nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor, cunoscută în istorie sub numele de U n i o trium nationum. Lepeşinskaia, Olga Vasiliev-na (n. 1916), dansatoare sovietică, artistă a poporului din U.R.S.S. A interpretat cu succes importante roluri din baletul clasic şi contemporan („Cop-pelia'* de L. Delibes, „Flăcă- rile Parisului*’ de B. Asafiev, „Macul roşu“ şi „Călăreţul de aramă * de R. Glierş.a.). Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S. lepidodendron (gr. lepis ,,solz“ şi dendron „arbore“; PALEONT.), gen fosil de cripto-game vasculare din ordinul Ii-copodialelor. Cuprinde specii de arbori mari, de 25- 30 m înălţime, aî căror trunchi cilindric se ramifică de mai multe ori, formînd o coroană în formă de umbrelă. Cicatricele frunzelor pe trunchiuri şi pe ramuri sînt rombice. L. a fost caracteristic pentru flora din carbonifer şi din permian. în R.P.R., 1. s-a găsit în depozitele de vîrstă carboniferă din Banat. lepidolit (gr. lepis „solz* şi liihos „piatră**; MINER.), mică bogată în litiu şi fluor, cristalizată în sistemul monoclinic, cu aspect solzos, avînd culoare roză sau albă şi luciu sticlos sau sidefos. Este componentul principal al greisenului şi al unor pegmatite, unde apare asociat cu topazul, casiteritul etc. L. constituie una dintre sursele din care se obţin sărurile de litiu. lepidoptere v. fluturi. Lepidus, Marcus Aemiiius (?—12 î.e.n.), general roman, comandantul cavaleriei în ultimii ani ai dictaturii lui Cezar. A fost, împreună cu Antoniu şi Octavian, membru al celui de-al doilea triumvirat, alcă- LEPRĂ 107 LERMONTOV tuit în anul 43 î.e.n. După lupta de la Philippi (42 î.e.n.), în care armata partidului sena-torial-republican, condusă de Cassius şi Brutus, a fost înfrîn-tă, L. a devenit guvernatorul provinciei Africa, dar a fost înlăturat curînd de la conducerea treburilor statului, fiind ales mare pontif, funcţie pe care a îndeplinit-o pînă la moarte. lepră (MED.), boală infectocontagioasă cronică, provocată de bacilul lui Hansen. Se localizează în special pe piele, pe sistemul nervos periferic şi pe mucoase, dar prinde şi sistemul limfatic şi diferite viscere. Evoluţia bolii este lungă, cu perioade de ameliorări şi agravări, moartea producîndu-se prin leziuni viscerale, slăbire extremă sau infecţii intercurente. Bolnavii sînt izolaţi şi îngrijiţi în spitale sau colonii speciale, numite leprozerii. lepta (gr. leptos „mic, mărunt*1), (în Grecia antică) numele unei unităţi monetare foarte mici; (în Grecia de azi) mică unitate monetară, egală cu a suta parte dintr-o drahmă. lepfon (gr. leptos „mic, mărunt, fin“; FIZ.), denumire generică dată unei clase de particule elementare care au masa de repaus mult mai mică decît aceea a unui nucleon, au spin semiîntreg şi prezintă o interacţiune slabă cu alte particule. Din această clasă fac parte miu-onul şi antimiuonul, electronul şi pozitronuj, cele două specii de neutrino şi antiparticulele lor. într-o reacţie nucleară, numărul leptonic,egal cu diferenţa dintre numărul de particule şi de antiparticule leptonice participante la reacţie, se conservă. Datorită neconservării parităţii în interacţiunile slabe, 1. emişi într-o reacţie nucleară sînt parţial sau total polarizaţi. leptospira (MICROBIOL.), gen de bacterii în formă de filament spiralat, terminat ia ambele capete cu cîte un cîrlig. Unele 1. sînt patogene pentru om şi animale, producînd infecţii icterice (ex. Leptospira ictero~ haemorrhagiae, agentul bolii lui Weil-Vasiliev) sau anicterice (ex. Leptospira grippo~typhosa, agentul febrei de nămol). leptospiroză (MED. VET.), denumire dată unor boli in- fecţioase ale animalelor, provocate de microbi din genul Leptospira şi întîlnite la rumegătoare, la cai, la cîini şi la unele carnivore sălbatice. Infecţia se produce prin apă şi prin furaje. Se manifestă prin febră, prin icter, iar la scroafe şi prin avorturi. L. se previn prin măsuri de zooigienă şi prin vaccinări preventive; animalele bolnave se tratează cu antibiotice şi cu ser antilep-tospiric. L. se pot transmite de la animalele bolnave la om prin intermediul apei sau al excrementelor infectate. lepuire (TEHN.), operaţie de netezire foarte fină a suprafeţelor pieselor metalice cu ajutorul unui abraziv cu granula-ţie fină, de obicei dispersat Maşină de lepuit într-o pastă sau într-un lubrifiant, şi care se realizează prin deplasarea uneltei de lepuit pe suprafaţa piesei astfel încît traiectoriile grăunţelor de abraziv să nu repete traiectoriile parcurse anterior. L. se efectuează manual, semimecanizat sau mecanizat. Sin. lapping. Lermontov, Mihail iurie-viei (1834— î841), mare poet rus, reprezentant al romantismului revoluţionar. S-a născut la Moscova. în versurile de început, L. a valorificat tradiţiile poeziei puşkiniene. Ulterior, influenţat de Byron, a scris drame, poeme, poezii lirice, pătrunse de un puternic suflu romantic, în care a dat curs protestului împotriva regimului odios al iobăgiei şi tiraniei ţariste, precum şi aspiraţiei pasionate spre libertate. După romanul istoric netermi- nat „Vadim“ (1833— 1834), evocare a răscoalei populare de sub conducerea lui Pugaciov, L. scrie în 1835 poemele „Hagi Abrek“, „Boierul Orşa“ şi drama „Mascarada**, aspru rechizitoriu la adresa ipocriziei şi parazitismului aristocrat. Numele lui L. s-a făcut cunoscut prin versurile scrise la moartea lui Puşkin („Moartea poetului**, 1837), omagiu adus genialului poet răpus în urma uneltirilor curţii imperiale, dar şi un necruţător act de acuzare la adresa ucigaşilor acestuia. Urmărit de prigoana aceloraşi cercuri, L. este surghiunit de două ori în Caucaz, unde îşi găseşte moartea într-un duel, în împrejurări similare cu cele ale morţii lui Puşkin. în atmosfera sumbră şi apăsătoare a aşa-numitului , veac crîncen", motivul liberei dezvoltări a personalităţii umane dobîn-deşte o rară vigoare şi autenticitate în poemele romantice „Fugarul4* (1838), „Mţîri" (1839) şi în „Cîntecul ţarului ivan Vasi-lievici, al tînărului opricinik şi al îndrăzneţului neguţător Kalaşnikov** (1838). Tema surghiunului şi a morţii („II iunie 1831“» „1 ianuarie 1840“, „Te-apasă greu urîtui“ ş.a.) se îmbină în creaţia lui L. cu motivul dragostei de patrie („Borodino**, 1837; „Patria*, 1841), cu meditaţia despre menirea poetului de artist-cetăţean şi despre destinul dramatic al poetului-profet, hulit şi alungat într-un pustiu. Spiritul negării, ca expresie sublimată a protestului împotriva unei întocmiri sociale strîmbe şi înăbuşitoare, potenţează semnificaţiile multiple ale „Demonului** (1829—1841), poem filozofic-social în care biblicul înger răzvrătit şi izgonit din ceruri, întrupat în figura „duhului neliniştit şi ros de gînduri“, simbolizează personalitatea omului de geniu, fră-mîntat de pasiunea mistui- toare pentru adevăr şi con-strîns să renunţe la înaltele lui aspiraţii, idee reluată şi în romanul „Un erou al timpului nostru*’ (1840). Prin capacitatea de sondare a sufletului omenesc, L. prefigurează arta romanului psihologic, desăvîrşită de Dos-toevski şi Lev Tolstoi, iar prin LE ROY 108 LESSINC poemele sale satirice antici -pează dezvoltarea de mai tîrziu a realismului critic. In ciuda stărilor sufleteşti accentuat pesimiste, din versul „de fier M. I. Lermontov şi pară“ al poetului răzbate setea de luptă, fericire, aspiraţia spre existenţa umană integrală. Poezia lui îmbină armonios sentimentul delicat cu răbufnirea întunecată a pasiunii şi cu gîndirea profund filozofică, exprimate prin imagini de inedită prospeţime şi plasticitate şi printr-un vers sobru, dar suplu şi melodios. Poezia lermontoviană, prin semnificaţia mesajului ei general-uman, îmbogăţind considerabil modalităţile de expresie artistică ale romantismului, a avut o largă rezonanţă mondială. Primele traduceri în România datează de pe la mijlocul sec. al XlX-lea. în ultimii ani au fost traduse ia noi majoritatea scrierilor sale, în special de către Al. Philippide, Lucian Blaga şi George Lesnea. Le Roy [Io ruaj, Henric (pe numele latinizat Regius) (1598 — 1679), medic şi filozof olandez, care a dezvoltat latura materialistă a filozofiei lui Descar-tes. A fost considerat de Marx drept întemeietor al şcolii materialist-mecaniciste, care a culminat cu materialiştii francezi îtlin sec. al XVÎIÎ-lea. Lesage [losâj], Alain Rene (1668— 1747), scriitor francez, înzestrat cu un remarcabil simţ al observaţiei realiste, a fost un critic lucid al claselor dominante din vremea sa, zugrăvind de pe poziţiile micii burghezii pariziene moravurile mediilor interlope, ignoranţa medicilor, culisele teatrelor, via- ţa depravată a nobilimii (romanele „Diavolul şchiop**. 1707, trad. rom.; „Istoria Jui Gil Blas de Santillane**, 1715 1735, uit. trad. rom. 1963) şi cupiditatea burgheziei financiare (comedia satirică „Turcaret“. 1708). Discipol al lui La Bruyere în arta portretului, L. este şi un povestitor plin de farmec şi umor, un clasic al romanului francez^ de factură picarescă. lesbianism (MED.), homosexualitate feminină. Se mai numeşte tribadism, sajism. Lesbos (Mytilini), insulă în Marea Egee, situată lîngă coasta vestică a Asiei Mici. A-parţine Greciei. Suprafaţa: 1 636 km2. Populaţia: circa 155 000 loc. Relief deluros. Zăcăminte de magnezit, de barită, de minereu de plumb şi de crom. Se cultivă măslini, viţă de vie, tutun, citrice. Lescot /lescoj, Pierre (c. 1510—1578), arhitect francez, reprezentant de seamă aî Renaşterii franceze. Prima sa lucrare cunoscută este amvonul bisericii pariziene Saint-Ger-main l’Auxerrois (1541 — 1545), distrus în 1750. A construit aripa de sud-vest a palatului Luvru (1546—c. 1574), „Fîn-tîna Inocenţilor** din Paris, clădirea hotelului Carnavalet din Paris (toate în colaborare cu sculptorul Goujon). Stilul său se remarcă prin armonia şi proporţionalitatea formelor, prin sistemul raţional de împărţire a elementelor clădirii şi prin îmbinarea elegantă a con-strucţei cu decoraţia. Leskov, Nikolai Semiono-vici (1831 —1895), scriitor rea-list-critic rus de orientare ideologică contradictorie. Condam-nînd mişcarea democrat-revo-luţionară, a scris totodată studii etnografice, romane şi nuvele cu caracter antiiobăgist şi anti-obscurantist („Soborenii“, 1872; „Păţaniile unui pelerin*4, 1873, trad. rom. 1954; „Golovan cel nemuritor", 1880 ş. a.). Către sfîrşitul vieţii a aderat la tolstoism. Fin analist al sufletului uman şi excelent narator, utilizînd un stil colorat, de remarcabilă precizie, L» a exercitat o înrîurire considerabilă asupra dezvoltării literaturii ruse şi mai ales asupra unor prozatori ca A. Cehov şi M. Gorki. Lesnea, George (n. 1902), poet român, născut lă Iaşi. A fost muncitor tipograf şi s-a format în cercul „Vieţii româneşti*. După versurile sale, de factură pronunţat imagistică, din volumele „Veac tînăr* (1931), „Cîntec deplin** (1934), „Poezii“( 1938), „Ceaslov“( 1940), în anii puterii populare poetul cîntă cu entuziasm noile realităţi ale patriei („Treptele anilor*4, 1962; „Versuri**, 1964). A dat reuşite tălmăciri din Ese-nin, Lermontov şi Puşkin- Lesseps, Ferdinand de (1805— 1894), inginer, diplomat şi om de afaceri francez. A fost membru al Academiei Franceze. L. a înfiinţat Compania internaţională a Canalului Suez şi, între 1859 şi 1869, a condus lucrările de construcţie a acestui canal. Din 1879 a condus formal societatea pe acţiuni pentru construcţia Canalului Panama, care a dat faliment în 1889. Lessing, Gotthoîd Ephraim (1729—1781), scriitor german, reprezentant de seamă al iluminismului şi unul dintre creatorii literaturii naţionale germane. S-a născut la Kamenz (Saxonia), ca fiu al unui pastor luteran sărac. Remarcabil teoretician al artei, a combătut descrierea pictural-plată a naturii şi a militat pentru o literatură vie, viguroasă, plină de acţiune („Laocoon, sau despre limitele picturii şi ale poe-ziei*\ 1766). Considerînd ca opera literară, în speţă cea dramatică, e datoare să oglindească fidel realitatea, L. cerea scriitorului să realizeze personaje reprezentative pentru epocă, pentru mediul lor social şi naţional. în concepţia sa, arta are funcţia social-educa-tivă a luminării poporului. Criticînd factura absolutist-feu-dală a tragediei clasice franceze şi pe adepţii ei germani (Gottsched), L. sublinia necesitatea unui teatru întemeiat pe un repertoriu naţional („Scrisori privitoare la literatura cea mai recentă**, 1759—1765, şi, mai ales, „Dramaturgia de la Hamburg**» 1767—1769). Opiniile sale estetice au influenţat creaţia dramatică a lui Goethe şi Schiller. Ca scriitor, L. este întemeieto- LEST 109 LETAY rul dramei burgheze germane. Piesele sale critică regimul militarist al lui Frederic al II-lea (comedia „Minna von Barnhelm, sau Noroc de G. E. Lessing ostaş“, 1767), despotismul principilor (tragedia „Emilia Galot-ti“, 1772), intoleranţa religioasă (poemul dramatic „Nathan înţeleptul4*, 1779). A mai scris fabule, poezii anacreontice, epigrame. L. a combătut scolastica şi obscurantismul clerical. Concepţiile sale filozofice se caracterizează prin raţionalism şi deism. Admirator al Iui Spinoza, a interpretat panteismul acestuia în spirit idealist. în lucrarea „Educaţia neamului omenesc“ (1780), el a zugrăvit idealul unei societăţi viitoare fericite, eliberată de orice constrîngere şi violenţă. Gîndirea iluministă a lui L. este un izvor nemijlocit al filozofiei clasice germane. Principalele sale opere au fost traduse în româneşte (2 voi., 1958) de către L. Bla-&a. Parabola din „Nathan înţeleptul** a fost reluată, ca motiv ideologic, de Gala Galaction în romanul „Papucii lui Mah-mud*\ lest (NAV.), greutate care se introduce uneori pe o ambarca-ţie sau pe o navă cu încărcătură redusă, cu scopul de a-i mări pescajul şi de a-i ameliora stabilitatea, L. este constituit din plumb, fontă etc. sau din apă de mare, care se introduce în tancuri special amenajate. Le Sueur /ld suorj, Eus-tache (î6î 7 — 1655), pictor francez. Creaţia lui este caracteristică pentru clasicismul francez din sec. al XVll-lea prin tematica mitologică şi religioa- să, tratată cu sensibilitate şi graţie, şi prin grandoarea compoziţiilor. A executat decora-iile pentru „Cabinetul muze-or" din Palatul Lambert (1640), precum şi ciclul de 22 de tablouri intitulat „Viaţa sfîn-tului Bruno'* (c. 1645—1648). Lesueur [losubr/, Jean FranQois (1760—1837), compozitor şi muzicolog francez. A fost membru al Institutului francez. A compus opere („Peştera**, „Paul şi Virginia", „Moartea lui Adam“), cîntece şi imnuri revoluţionare pentru ansambluri mari („Cîntecul triumfului Republicii Franceze**), oratorii, misse etc. Muzica sa, melodioasă şi de un caracter solemn, impunător, a influenţat dezvoltarea muzicii franceze din sec. al XlX-lea. A fost profesorul lui Berlioz. In lucrările sale de estetică apare ca primul teoretician al romantismului francez. Leszczyfiski [leşctnschi], familie de nobili poloni din rîndurile căreia cel mai cunoscut a fost Stanislau) L. (1677 — 1766). A ocupat tronul Poloniei (I704)cu sprijinul Jui Carol al Xîl-lea, regele Suediei. După bătălia de la Poltava (1709) s-a refugiat în Franţa. Revenirea lui la tronul Poloniei (1733), cu ajutorul regelui francez Ludovic al XV-iea (1715-1774), a provocat războiul pentru succesiunea poloneză 1733-1735), în care L. a ost înfrînt. Prin preliminariile păcii de la Viena (1735), L. a renunţat la tronul polonez, primind din partea Franţei în posesiune pe viaţă Lo~ rena şi ducatul de Bar. leşească (ZOOTEHN,) raţă ^ , rasă de raţe originară din Leşească America de Sud, crescută pentru producţia de carne. Greutatea corporală este de 3 kg la femele şi 5 6 kg la masculi. Carnea, la vîrstă tînără, este foarte gustoasă. Importanţa eco- nomică a acestei rase este dată de produşii rezultaţi din încrucişarea cu celelalte rase de raţe, produşi denumiţi ma-larzi, care se îngraşă foarte uşor şi au un ritm de creştere rapid. Are două varietăţi: albă şi neagra, ultima fiind crescută şi în ţara noastră. Ieşi, nume dat polonilor de către moldoveni în timpul evului mediu. leşie (CHIM.) 1. Soluţie alcalină care conţine, pe lîngă hidroxid de sodiu sau de potasiu, şi substanţe de altă natură; este obţinută în anumite procese industriale (ex. Ieşti naftenice). — L. sulfat, soluţie de hidroxid de sodiu şi sul-fură de sodiu, folosită la fabricarea celulozei prin procedeul sulfat. — L. bisulfitică (sau L sulfit), leşie obţinută prin tratarea calcarului cu bioxid de sulf şi apă. Se întrebuinţează la fabricarea celulozei, prin procedeul sulfit. — L. sulfi-//ca, reziduu rezultat la fabricarea celulozei din lemn, în proporţie de 8—10 m3 pentru fiecare tonă de celuloză. L.s. nu poate fi evacuată în ape curgătoare, deoarece distruge fauna piscicolă şi face apele improprii pentru băut. Întrucît l.s. conţin substanţe fermentescibile, ele pot fi transformate în alcool industrial, în drojdie furajeră etc. — L. naf~ ienicâ, soluţie de hidroxid de sodiu, care conţine naftenaţi de sodiu, obţinută prin neutralizarea unor produse petroliere bogate în acizi naftenici. 2, Soluţie alcalină obţinută prin dizolvarea în apă a sodei sau po-tasei caustice ori prin fierberea cu apă a cenuşei de lemn. leşin (MED.) v. iipotimie. letargie (gr. lethargia „somnolenţă, piroteală“; MED.), stare de pierdere a cunoştinţei asemănătoare cu un somn prelungit. Somnul letargic poate dura de la cîteva zile la cîţiva aru. Se întîlneşte în unele boli ale creierului (encefalita letargică) şi ca manifestare a isteriei, a pitiatismului etc. Letay [leto~i], Lajos (n. 1920), poet maghiar din R.P.R. S-a născut Ia Văleni (Turda). A debutat cu poezii de influenţă tradiţionalistă, cîntînd frumuseţile şi farmecul locurilor natale, bo- LtTEA 110 LEU găţia sufletească a oamenilor acelor locuri, sentimentele care unesc pe membri» aceleiaşi familii („Se construieşte o lume nouă*, 1952)* Ulterior, tema-tica lui s-a extins, relevînd un poet al bucuriei de a trăi, echilibrat şi senin („Gînduri şi bucurii *, 1956; „Amintire din zori“, 1957; „Puterea pămîntu-lui*\ 1963). Literatura lui pentru copii se distinge printr-un pronunţat caracter educativ, prin spontaneitatea, dezinvoltura şi naturaleţea stilului („Casă nouă, casă roşie**, 1958). Laureat al Premiului de stat. Letea, grind fluvio-maritim din Delta Dunării, între braţele Chilia şi Sulina. Aici se află o pădure cu subarboret bogat şi numeroase plante agăţătoare (printre care şi liana Peripîoca graeca), care îi dau aspect de vegetaţie tropicală. Pentru conservarea vegetaţiei din L., a-ceastă regiune a fost declarată rezervaţie naturală. Lethe (gr. lethe „uitare"), unul dintre cele cinci fluvii ale Infernului în mitologia greacă. Potrivit mitului, sufletele morţilor, bînd din apa L., uitau pe loc trecutul, durerile şi bucuriile existenţei lor terestre. Leto, divinitate din mitologia greacă, fiica titanului Keos Leto şi a zeiţei Febe. Potrivit legendei, fiind iubită de Zeus, a fost urmărită de gelozia Herei şi silită să se ascundă în insula Delos, unde a născut doi gemeni: Apolo şi Artemis (Dia-na). Insula a fost centrul cultului lui L. La romani se numea Latona. letonă, limba ^, limbă in-do-europeană din ramura bal- tică, reprezentînd limba naţională a populaţiei de bază din R.S.S. Letonă. Cele mai vechi texte datează din sec. al XVI-lea. Letonia v. Republica Sovietică Socialistă Letonă. letopiseţ (v. sl. letopisict „cronograf44), scriere cu caracter istoric» la români şi la slavi, în care înregistrarea evenimentelor se făcea cronologic. Cele mai cunoscute 1. româneşti sînt: „Letopiseţul anonim al Moldovei**, „Letopiseţul de Ia Bistriţa**, „Letopiseţul de la Putna“. Unii cronicari (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce) au dat operei lor numele de letopiseţ. letrism (fr. lettre „literă, scrisoare*4), teorie literară formalistă, apărută în Franţa după cel de-al doilea război mondial. A fost formulată de Isidore I-sou, care, în lucrarea „Introducere Ia o nouă poezie şi Ia o nouă muzică** (1945), consideră că poezia s-ar defini, în esenţă, exclusiv prin sonoritatea literelor (sunetelor), dispuse mai mult sau mai puţin arbitrar. „Lettres franţaises" [letr frăsez] („Les ^* ), revistă lite-rar-artistică progresistă franceză. Apare săptămînal, la Paris. înfiinţată în 1942 de către un grup de scriitori aparţi-nînd rezistenţei antifasciste, a apărut ilegal pînă Ia eliberarea Franţei. Directorul revistei este scriitorul Louis A r a g o n. leu1 1, (Panthera leo) Specie de mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare (peste 2 m lungime şi 250 kg greutate), cu coada lungă, terminată cu un smoc de păr, cu labe puternice şi gheare retractile; masculul este mai mare decît femela şi poartă coamă bogată, brună. L. este un animal foarte puternic şi vorace. Ajunge pînă la vîrsta de 35 de ani. Trăieşte în savanele africane şi, mult mai rar, în sud-vestul A-siei. Se reproduce şi în captivitate. 2. Leu~de~mare, nume dat mai multor specii de mamifere carnivore din subordinul pinipedelor, cu coamă pe gît, pe piept şi pe omoplat, asemănătoare cu coama leului. Spre deosebire de focă, are pavilionul urechii dezvoltat. Ajunge Leu pînă la 3,5 m lungime. Trăieşte în Oceanul Pacific, în Oceanul Antarctic şi în mările Arhipelagului Malaez. Se dresează (ex. Otaria byronia). 3. LeuUfur-nicilor (Myrmeleon formicarius), specie de insectă din ordinul planipenia, cu corpul subţire Leu-de-mare şi lung, asemănător cu al libelulelor, cu aripile membranoase, străvezii şi cu nervuri dese. Larvele de /.-/. îşi sapă în nisip o capcană în formă de pîlnie, în fundul căreia stau ascunse, hrănindu-se cu insectele ce cad Leul-furniciior în ea (mai ales furnici). Trăieşte în special în regiunile mai calde ale ţării noastre. leu2, unitate monetară a României, definită printr-un conţinut de 148,112 mg de aur fin şi care se divide în 100 de bani. Denumirea provine de la Lo-wentaler (talerul cu figura unui leu pe revers), monedă de argint bătută în Ţările de Jos începînd din sec. al XVI-lea, răspîndită în Europa şi ajunsă în ţările române fie prin intermediul negustorilor şi al călătorilor, fie prin monopolul tur- LEUAŞI 111 LEUCOMETRU cesc. Deşi în a doua jumătate a sec. al XVIII-Iea această monedă ă început să dispară, tranzacţiile oficiale făcîndu-se cu monede turceşti, austriece etc., populaţia a continuat s-o folosească ca monedă de socoteală. L. devine monedă naţională în anul 1867, cînd statul român a adoptat sistemul monetar bimetalist al Uniunii monetare latine şi cînd acesta a fost definit cu un conţinut de 322 mg de aur cu titlul de 0,900 sau 5 g de argint cu titlul de 0,835. Aplicarea efectivă şi deplină a acestui sistem monetar a început însă abia în 1880, o dată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României, care a pus în circulaţie şi bilete de bancă. In 1890 bimetalismul a fost înlocuit cu monometalismul-aur, iar conţinutul în aur al 1. a fost menţinut la 322 mg de aur cu titlul de 0,900. Primul război mondial şi urmările lui au dus la deprecierea continuă a 1., astfel că, prin legea de stabilizare monetară din 7 februarie 1929, noul conţinut în aur al 1. a fost fixat la 10 mg de aur cu titlul de 0.900. Dar stabilitatea monedei nu a putut fi menţinută din cauza situaţiei economice a ţării, a împrumuturilor oneroase contractate etc. Procesul inflaţionist a continuat şi s-a agravat în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. în perioada refacerii economiei naţionale, ca urmare a măsurilor luate de guvernul democrat-popular pentru înlăturarea haosului economic şi financiar, producţia şi circulaţia mărfurilor au început să crească şi a fost posibilă oprirea inflaţiei. Reforma monetară din 1947 a stabilit conţinutul 1. Ia 6,6 mg de aur cu titlul de 0,900. Ca urmare a transformărilor politice şi economice care au avut loc după reforma monetară din 1947, în 1952 s-a efectuat o nouă reformă bănească, prin care au fost înlocuite semnele băneşti vechi, iar conţinutul în aur al monedei a fost mărit de circa 13,5 ori (de la 5,94 la 79,346 mg de aur fin). La I februarie 1954 conţinutul în aur al 1. a fost urcat la 148,112 mg de aur fin şi s-a modificat corespunzător cursul valutelor străine fără a influenţa salariile şi preţurile interne. O dată cu dezvoltarea economiei noastre socialiste se întăreşte continuu cursul, stabilitatea şi puterea # de cumpărare a 1. leuâşi, nume dat agenţilor fiscali care strîngeau darea leului în ţările române în timpul evului mediu. leucemie (gr. leukos „alb“ şi haima „sînge“; MED.), boală a sistemului sanguin, caracterizată prin creşterea excesivă a numărului leucocitelor (de la 5 000—7 000 la cîteva sute de mii pe mm3) şi prin apariţia unor elemente imature, datorită proliferării anormale a ţesuturilor care formează globulele albe şi tulburării procesului de maturaţie a acestor celule. Este însoţită de anemie, hemoragii, mărirea splinei şi a ganglionilor limfatici, a ficatului, febră, infecţii, scăderea progresivă în greutate etc. L. poate fi acută sau cronică. Boala are o evoluţie fatală. Sin. leucoză, mieloză. leucină (BIOCHIM.), ami-noacid cu şase atomi de carbon, care intră în compoziţia multor proteine animale şi vegetale. Se găseşte în splină, în pancreas, în ganglionii limfatici, în glandele salivare, în melasa sfeclei de zahăr etc. Leucip (c. 500 -440 î.e.n.), filozof materialist grec. A întemeiat, împreună cu discipolul său D e m o c r i t, atomis-mul în filozofia greacă antică, în singurul fragment păstrat din opera lui L. se afirmă caracterul universal al principiului cauzalităţii. leucit (MINER.), silicat natural de aluminiu şi potasiu din grupa feldspatoizilor, cristalizat în sistemul pătratic.Culoarea L este cenuşie sau albă, iar luciul sticlos. Se găseşte exclusiv în unele roci eruptive alcaline. Este folosit ca îngră-şămînt potasic şi la prepararea alaunilor. leucobâză (CHIM.), substanţă, de obicei incoloră, solubilă în apă, obţinută prin reducerea anumitor coloranţi organici şi care, prin oxidare, se transformă din nou în colorantul respectiv. L. apar ca o etapă intermediară în procesul de vopsire a fibrelor textile (ex. 1* coloranţilor de c a-d ă). Sin. leucoderivat. leucocidină (MICROBIOL.), substanţă toxică secretată de unele bacterii patogene (streptococi, stafilococi), care distruge şi dezintegrează leucoci-tele, împiedicînd astfel fagoci-tarea bacteriilor care produc leucocidină. leucocit (gr. leukos „alb“ şi kytos „celulă“; H1ST.), globulă sanguină albă, de formă sferică sau ovală, cu proprietăţi ami-boidale, prevăzută cu nucleu. Sîngele vertebratelor cuprinde următoarele tipuri de 1.: lim-joci te, monocite (macrofage) şi polinucleare sau granulocite, care pot fi de mai multe feluri: neu-trofile, bazofile şi acidojile (eozi-nojile). L. iau naştere în măduva osoasă şi în ţesutul lim-foid (v. şi liemato poeză). în mod normal, într-un mm:< de sînge se găsesc 5 000 - 7 000 de 1. în cazuri patologice (rubeolă, rujeolă etc.), numărul lor scade sub 4 000 (Jeuco-penie) sau creşte peste 10 000 (leucocitoză). Leucocitele înglobează şi digeră particulele străine (bacterii şi alte micro- organisme) pătrunse în organism; îndeplinind astfel un rol de apărare. V. şi fagoci- t o z ă; limfă. leucoderivat (CHIM.) v. leucobâză. leucodermie (gr. leukos „alb“ şi derma „piele"; MED.), absenţă congenitală a pigmentului melanic al pielii. Indivizii cu 1. au culoarea pieli» foarte deschisă. leucogrâmă (MED.), examen de laborator care constă în numărarea, la microscop, a leucocitelor prezente în unitatea de volum de sînge (1 mmn) şi în stabilirea valorilor procentuale ale diferitelor tipuri de leuco-cite L. dă indicaţii preţioase în precizarea diagnosticului diverselor boli, leucom (gr. leukos „alb"; MED.), pată albă pe cornee datorită unei plăgi sau ulceraţiei acesteia şi care poate duce la pierderea parţială sau totală a vederii. Se mai numeşte, popular, albeaţă. leucometru (IND. HÎRTIE!), fotometru cu două celule foto- LEUCOPLASTE II2 LEVATA electrice, folosit pentru determinarea. prin comparaţie cu un etalon (sulfat de bariu sau oxid de magneziu), a gradului de alb al unui semifabricat fi-bros, adică a măsurii în care acesta reflectă difuz lumina albă. leucoplaste (BOT.), corpus-culi microscopici lipsiţi de pigment din celulele plantelor. Leucoplastele se găsesc în epidermă, în mensteme, în endo-spermul seminţelor, în rizomi, bulbi, tuberculi etc. leucopoeză (gt. leukos „alb“ şi potesis „lucrare"; HIST.), proces de formare şi de maturaţie a leucocitelor. V. şi h e m a t o-poeză. leucoree (gr. leukos „alb“ şi rhein „a curge“; MED.), scurgere vaginală de lichid mucos, mai rar mucopurulent, fi-lant, asemănător albuşului de ou. Leucoreea apare în unele infecţii sau în urma unor leziuni locale. leucotaxină (BIOL.), substanţă de natură polipeptidică, produsă de ţesuturile inflamate; are o acţiune de atracţie pentru leucocite (chimiotactism pozitiv). leucoză 1. (MED.) V. leucemie. 2. (MED. VET.) Leucoza găinilor, boală de natură viro-tică, foarte răspîndită şi transmisibilă. Sursa de infecţie o constituie găinile bolnave purtătoare de virus, care transmit infecţia prin ouă. Apariţia bolii este favorizată de helminţi şi de unii paraziţi care atacă mucoasa intestinală, precum şi de hrănirea şi întreţinerea necorespunzătoare. Leucoza găinilor se combate prin eliminarea păsărilor bolnave, prin creştere raţională şi prin măsuri sani-tare-veterinare. Sin. neurolim-fomatoză. Leuctra, localitate în Beoţia (Grecia), unde în anul 37Î î.e.n. a avut loc o bătălie între teba-nii conduşi de E p a m i n o n-d a şi spartani. Folosind o nouă tactică de luptă, tebanii au obţinut asupra spartanilor o victorie strălucită. Leul (ASTR.), constelaţie situată în apropierea eclipticei; face parte din constelaţiile zodiacului. Steaua sa principală este Regulus, stea de mărimea întîi. Constelaţia Leul Leunclavius, Johannes (1533 — 1593), istoric german. A scris o istorie a Imperiului otoman, care conţine date preţioase despre ţările române în sec. XV-XVI. Leurdeanu (-Golescu), Stroie (sec. XVII), boier din Ţara Românească, unui dintre cei mai influenţi conducători ai facţiunii boiereşti a Bălenilor. în timpul domniei lui Antonie Vodă din Popeşti (1669 -1672), care reprezenta facţiunea adversă, a Cantacuzinilor, Leurdeanu (-Golescu) a fost călugărit şi trimis în surghiun la mănăstirea Snagov. îeuşteân (Levisticum offi-cinale), plantă legumicolă perenă din familia umbeliferelor, originară din America de Sud. Rădăcina este pivotantă, cărnoasă, de culoare cafenie-brună. Tulpina, înaltă de circa 1 m, este ramificată şi cu suprafaţa striată. Frunzele au peţiolui Leuştean lung, rotund şi culoarea verde-brumat. Atît frunzele cît şi seminţele de 1. au un conţinut bogat în uleiuri eterice şi se folosesc în alimentaţie. Levaditi, Constantin (1874 - 1954), inframicrobiolog român, naturalizat în Franţa. A fost membru al Academiei franceze de medicină, colaborator ştiinţific la Institutul Pasteur din Paris şi membru de onoare al Academiei R.P.R. L. este unul dintre fondatorii in-framicrobiologiei moderne, iar cercetările sale cuprind întreg domeniul inframicrobioiogiei. O deosebită valoare au studiile lui asupra eritemelor polimorfe, ectoderrnozelor neurotrope» sifilisului, poliomielitei, encefalitei, vaccino- şi chimiotera-piei. L. a introdus bismutul în terapeutica sifilisului. Tot el a perfecţionat metoda de impregnare cu argint a spiroche-ţilor în secţiuni» C. Levaditi levalloxsiân I lovaluaziân J, cultură materială din paleoliticul inferior, care se întinde în timp între circa 360 000 şi 120 000 de ani î.e.n. Se caracterizează prin cea mai evoluată tehnică de aşchiere a pietrei din paleoliticul inferior. Numele h provine de la localitatea Levallois (Franţa), unde s-au găsit pentru prima oară urme caracteristice acestei culturi. In ţara noastră, urme de 1. s-au găsit la Ripiceni şi la Giurgiu. Levant, nume dat în trecut regiunilor de coastă din răsăritul Mării Mediterane. levantin (STRAT.), ultimul etaj aî pliocenului din R.P.R., caracterizat prin depozite lacustre care conţin anumite specii de lamelibranhiate, gasteropode şi mamifere (proboscidi-eni, ecvide). Se găseşte în zona precarpatică, în Depresiunea Getică, în sudul Podişului Moldovenesc, în sudul Dobrogii etc. Depozitele h de la Pralea (reg. Bacău) conţin lignit. levată (IND. TEXT.) 1. Operaţie de scoatere a mosoarelor sau a ţevilor pline de pe maşinile LEVÂNŢ1CĂ 113 LEVSKI de semitort sau de filat dintr-o filatură. Se execută cu maşina oprită. 2. Cantitatea de fire obţinută de fiecare dată prin scoaterea ţevilor pline de la o maşină de semitort sau de filat. levănţică (Lavandula vera), specie de plantă perenă din familia labiatelor, cu tulpina ramificată în formă de tufă, înaltă de 30 — 70 cm; frunzele au peri secretori, iar florile, de culoare albastră, parfumate, sînt grupate în inflorescenţe. Florile de 1. se folosesc în parfume-rie, pentru extragerea unui ulei eteric parfumat, precum şi în farmacie, ca sedativ. în ţara noastră creşte spontan şi se cultivă. levelleri, denumire a membrilor unei grupări democratice mic-burgheze care s-a constituit în Anglia în 1647. Conducătorul şi ideologul grupării a fost J. L i 1 b u r n e. Prin ideologia şi activitatea lor, L au contribuit la dezvoltarea revoluţiei burgheze din Anglia» terminata cu lichidarea monarhiei şi cu instaurarea republicii (1649). Ridicîndu-se în apărarea proprietăţii private, ei s-au îndepărtat de păturile cele mai sărace, care-i sprijiniseră la început; interesele acestora au fost reprezentate de diggeri. în lupta cu partidul lui Cromwell L au fost înfrînţi, iar în deceniul al şaselea al sec. al XVIII-Iea au dispărut de pe arena politică. levenţi (livenţi), denumire a mercenarilor moldoveni din oastea Ţării Româneşti, atestaţi documentar în prima jumătate a sec. al XVII-lea, în vremea lui Matei Basarab. Tot astfel erau denumiţi, în sec. al XVIII-Iea, membrii unui corp de oaste din armata otomană. Le Verrier [îd verie/, Ur-bain Jean Joseph (1811 —1877), astronom francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Studiind mişcările planetelor, a descoperit prin calcul, independent de j. C. Adams, planeta Neptun (1846). A cercetat de asemenea avansul periheliului orbitei lui Mercur şi a calculat tabele planetare. Levi, Carlo (n. 1902), scriitor realist italian, participant la mişcarea de rezistenţă antifascistă. S-a impus prin roma- nuî-jurnal „Cristos s-a oprit la Eboli** (1945, trad. rom.), în care înfăţişează mizeria materială a ţăranilor din sudul Italiei şi denunţă regimul fascist. Volumul de reportaje „Cuvintele sînt pietre** (1955) dezbate critic probleme sociale specifice Siciliei contemporane. A mai scris versuri, precum şi eseuri privind criza civilizaţiei burgheze. leviatan (IND. TEXT.), maşină pentru spălatul lînii brute. Este formată din cinci bazine (căzi), dintre care trei conţin soluţii de spălare, unul apă caldă şi ultimul apă rece. Lîna brută, adusă de la lupul-des-făcător, este trecută pe rînd prin bazinele cu soluţii de spălare şi apoi clătită în bazinul cu apă caldă şi în cel cu apă rece. Leviathan, monstru marin fabulos, despre care vorbeşte Biblia în Cartea lui Iov. Filozoful materialist englez Th, Hobbes a intitulat „Leviathan** cartea sa despre stat (1651), pentru a sugera forţa colosală a statului, atotputernicia lui. Levi-Civita, Tullio(1873-1941), matematician, italian. A fost profesor la universităţile din Padova şi Roma şi membru al Academiei dei Lincei. A adus contribuţii în domeniul geometriei, al mecanicii cereşti, în teoria invarianţilor adiaba-tici, în hidrodinamică etc. A fundamentat, împreună cu G. Ricci, analiza tensorială, care a servit la formularea teoriei relativităţii generalizate. levigâre 1. (PEDOL.) Fenomen de transport în apa freatică a substanţelor solubile din sol, aflate în soluţie sau în stare de dispersie coloidală. L* are loc atunci cînd exccsul de apă duce la satu*&rea solului pînă îa capacitatea totală şi rămîne un prisos de apă care se infiltrează în sens vertical. Determină diferenţierea orizonturilor A, B şi C din profilul cernoziomurilor degradate, al solurilor brune şi al solurilor pod-zolite. 2. (CHIM., MINE) Antrenare, sub formă de suspensie într-un lichid, a unui material în stare de pulbere care se găseşte amestecat cu alte substanţe (ex. separarea nisipului folosit pentru betoane de ma- terialul prea fin cu care este amestecat se face prin L). Levitan, Isaak IIici (1860 sau 1861 — 1900), pictor peisa-gist rus membru al grupării 1. 1. Levitan peredvijnicilor. Creator al unor emoţionante imagini ale naturii ruse („Zi de toamnă. Sokolniki**, 1879; „Crîngul de mesteceni**, î 885 — 1889; „Vladimirka**, 1892; „Martie**; „Toamna de aur*\ 1895; „La-cui**, 1899—1900), L. a pictat într-o gamă luminoasă, redînd cu măiestrie- atmosfera. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R, prin două peisaje. levită L Model vechi de rochie amplă, foarte lungă. 2. Haină bărbătească, în formă de redingotă lungă, purtată 1a sfîrşitul sec. al XVII Mea. Leviţki, Dmitri Grigorie-vici (1735—1822), pictor portretist rus. S~a remarcat prin caracterizarea psihologică a personajelor, prin diversitatea rezolvărilor compoziţionale, prin coloritul viu şi bogat (seria portretelor elevelor de la Institutul Smolnîi; „Diakova**, 1778; „Ba-kunina**, 1782; portretul lui Denis Diderot). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin-tr-un portret ai Ecaterinei a Il-a. levogir (lat. laevus „stîng** şi gr. gyros „cerc**; FIZ.; despre un mediu), care are proprietatea de a roti planul de polarizare al luminii polarizate spre stînga (în sensul invers mersului acelor de ceasornic)» pentru un observator către care se propagă lumina. V. şi a c-tivitate optică. Levski, Vasii (1837-1873), militant al mişcării revoluţionare bulgare de eliberare naţio- LEVULIC 114 LHASA nală, unul dintre conducătorii aripii revoluţionar-democratice a Comitetului central revoluţionar bulgar, creat la Bucureşti în 1870. In 1862 şi 1868 a luat V. Levski parte la crearea, pe teritoriile României şi Serbiei, a detaşamentelor de partizani bulgari în vederea luptei împotriva asupritorilor turci. S-a pronunţat pentru instaurarea în Bulgaria a unei republici democratice independente. Prins de turci în 1872, L. a fost spînzurat. levulic, acid - (BIOCHIM.), acid organic, cetonic, cu şase atomi de carbon. Se formează prin acţiunea acizilor concentraţi asupra hexozelor. levuloză (BIOCHIM.) v. fruc-toză. levuri (BIOL.) v. drojdii. Levy [levl/, Michel (1844— 1911), geolog şi mineralog francez. A făcut cercetări importante asupra structurii rocilor eruptive, asupra feldspaţilor plagioclazi şi asupra sintezei mineralelor şi a rocilor. Levy~Bruhl flevi-brul], Lu-cien (1857 —1939), sociolog şi etnograf francez. A fost profesor la Sorbona şi discipol independent al lui E. D u r k-h e i m. In lucrarea sa „Morala şi ştiinţa moravurilor*4 (1903) a criticat teoriile metafizice despre „omul în genere** şi a cerut aplicarea largă a metodei comparativ-istorice. în lucrările „Funcţiile mintale în societăţile inferioare*4 (1910) şi „Mentalitatea primitivă44 (1922), merituoase prin bogăţia materialului documentar şi prin unele concluzii particulare, L^B. şi-a formulat teoria eronată cu privire la caracterul „prelogic" al gîndirii omului primitiv. El a susţinut că aceasta nu s-ar conduce după legile logicii şi ar ignora principiul cauzalităţii. Critica teoriei lui L^B. a demonstrat că gîndirea primitivă nu se deosebeşte calitativ, prin structura sa logică, de gîndirea omului cult. Lewis [luis], Gilbert Newton (1875—1946), chimist american. A fost profesor la Universitatea din Berkeley (California). Este autorul unor lucrări fundamentale în domeniul termodinamicii chimice şi al teoriei structurii substanţelor. A explicat pe bază electronică natura legăturii electrovalente şi covalente în combinaţiile chimice. S-a ocupat de teoria acizilor şi bazelor. Lewis [luis], Sinclair (1885 — 1951), scriitor realist critic american. în romanele sale a oglindit, cu o remarcabilă forţă artistică, atmosfera gro-tescă, banală şi sufocantă caracteristică oraşelor americane populate de mici burghezi meschini, conformişti şi ignoranţi („Strada mare44, 1920, trad. rom. ; „Babbit“, 1922, trad. rom.), procesul de subjugare a ştiinţei -de către marele capital („Martin Arrowsmith44, 1925, trad. rom.), figuri de preoţi şarlatani(„Elmer Gantry“, 1927, trad. rom.), îngrijorarea provocată de ascensiunea fascismului („Aici nu e cu putinţă**, 1935), prejudecăţile rasiale („Kingsblood Royal“, 1947, trad. rom.). Proza lui L. se distinge prin stilul ei descriptiv, exact, voit plat şi anti-retoric, de vădită intenţie satirică. Premiul Nobel (1930). lexic (LlNGV.) v. vocabular, lexicografie (gr. lexikos, din lexis „cuvînt“ şi graphe „scriere*4), disciplină a lingvisticii care stabileşte principiile şi metodele de întocmire a dicţionarelor. lexicologie (gr. lexikos, din lexis „cuvînt*4 şi logos ^ştiinţă"), disciplină a lingvisticii care studiază cuvintele unei limbi sub toate aspectele lor. lexicon (gr. lexis „cuvînt*4) 1. Denumire mai veche, rar întrebuinţată astăzi, pentru dicţionar (ex. Lexiconul de la Buda). 2. (Rar) Enciclopedie, de obicei dintr-un anumit domeniu de specialitate (ex. Lexiconul tehnic român). Lexiconul de la Buda, nume sub care este cunoscut „Lesiconul romanesc-latinesc-unguresc-nemţesc“, apărut la Buda în 1825. A fost elaborat în decursul a trei decenii şi aparţine mai multor reprezentanţi ai Şcolii ardelene, printre care Samuil Micu şi Petru Maior. L. de la B. marchează începutul lexicografiei române moderne; el numără circa 10 000 de articole-titlu şi este primul dicţionar românesc tipărit care conţine indicaţii etimologice. Lucrarea a influenţat în sens latinizant dezvoltarea lexicografiei noastre vreme de circa o jumătate de secol. Lexington [lexiytzn], oraş în S.U.A. (statul Massachu-setts), unde în 1775, la începutul războiului pentru independenţa coloniilor’ engleze din America de Nord (1775 — 1783), a avut loc prima ciocnire armată între miliţia cetăţenească americană şi trupele engleze. Leyda v. Leiden. leziune (lat. laesio „rană‘\ de la laedere „a răni* ) 1. (MED.) Modificare patologică reversibilă sau ireversibilă a unui ţesut sau a unui organ, manifestată prin alterarea structurii şi activităţii normale a acestora. Poate fi provocată de agenţi fizici (arsuri, degerături), chimici (acizi sau alcooli tari), mecanici (eroziuni, fracturi), infecţioşi (inflamaţii, supuraţii) sau tu-morali. 2. (DR.) Prejudiciu suferit de o persoană, parte într-un act juridic, care s-a obligat să execute o prestaţie de o valoare vădit superioară celei ce urmează s-o primească în schimb. In dreptul R.P.R., 1. este o cauză de anulare pentru actele juridice de administrare încheiate de un minor de peste 14 ani fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi o cauză de nulitate pentru actele lezionare, încheiate între majori, 1. fiind potrivnică regulilor de convieţuire socialistă. Lhasa, oraş în R.P. Chineză, centrul administrativ, economic şi cultural al Regiunii Autonome Tibet, situat în sudul Podişului Tibet la 3 650 m altitudine. 100 000 loc. (1960). Industrie uşoară, de prelucrare L’HOPITAL 115 LI HAN a metalelor, meşteşuguri. Nod de comunicafii rutiere şi aeriene. în trecut, centru religios a! lamaismului. Numeroase temple (Jo Khang“, sec. VII; „Ramoche“ ş.a.), mănăstiri, complexul palatului „Po-ta-la“. L'Hopital (Lhopital) flopi-/a//, Guillaume Franpois de (1661 — 1704), matematician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Este autorul primului manual de calcul diferenţial: „Analiza infiniţilor mici pentru interpretarea liniilor curbe“ (1696). — Teorema lui teoremă conform căreia, în anumite condiţii, limita raportului a două funcţii este egală cu limita raportului derivatelor funcţiilor. Este folosită pentru aflarea limitei raportului a două funcţii, cînd raportul limitelor acestor func-0 00 ţii este de forma sau - * Lhote [lot], Henri (n~1908), om de ştiinţă francez, explorator al Saharei. S-a preocupat de problemele privind geografia, etnografia şi preistoria Saharei. A descoperit în 1958, în platoul Tassili, unul dintre cele mai bogate centre din lume ale artei preistorice, vechi picturi şi gravuri rupestre din mileniile VIII —VI î.e.n. Această descoperire confirmă că Sahara a fost populată în timpuri străvechi de triburi de vînători şi păstori. liane (BOT.), denumire dată plantelor cu tulpinile foarte lungi, subţiri, flexibile, căţărătoare, care cresc încolăcin-du-se în jurul unui suport sau agăţîndu-se de acesta prin cîr-cei. Sînt foarte răspîndite în pădurile tropicale (ex. vanilia), în ţara noastră cresc spontan (ex. Periploca graeca în pădurea Letea, iedera, curpenul ş.>a.); sînt cultivate ca plante ornamentale (viţa sălbatică, viţa japoneză, glicina, caprifoiul, iedera) sau ca plante tehnice (hameiul). liant (din fr. /ier „a lega“; TEHN. CONSTR.; CHIM.), material cu fluiditate naturală sau dobîndită (prin încălzire, dizolvare, emulsionare etc.),care poate lega între ei componenţii unui material solid de natură minerală sau organică (sub formă de granule, fîşii, fire etc.). Legarea se produce prin înve-lirea componenţilor materialului solid cu o peliculă de 1., care apoi se întăreşte datorită unor fenomene fizice (răcire, uscare, dezemulsionare) sau chimice (oxidare, polimerizare, deshidratare etc.). După modul de obţinere se deosebesc: /. ar-tificiali, care sînt fabricaţi din materii prime riguros dozate şi prelucrate prin amestecare, măcinare, ardere etc. (ex. cimentul, bitumurile reziduale, gu-droanele de distilare etc.); /. naturali, care sînt obţinuţi din materii prime a căror compoziţie naturală corespunde cerinţelor (ex. ipsosul, varul, argila, bitumurile naturale etc.). După modul de întărire se deosebesc: /. aerieni, care se întăresc în prezenţa aerului; /. hidraulici, care se întăresc în contact cu apa (datorită reacţiei chimice între unii componenţi ai liantului şi apa cu care se amestecă); /. hidrocarbonoşi, formaţi din amestecuri de hidrocarburi (asfalturi, gudroane, bitumuri etc.) şi care se întăresc datorită oxidării şi polimerizării acestora; /. micşti, formaţi din amestecuri de 1. şi materiale inerte. Sin. aglomerant. liâsic (STRAT.), seria inferioară a jurasicului, caracterizată prin anumite specii de amoniţi, belemniţi, lamelibranhiate, brahiopode etc. în R.P.R., depozitele I. apar în Carpaţii Orientali, în Carpaţii Meridionali, în Banat, în Munţii Apuseni şi în nordul Do-brogii. în depozitele 1. din Banat (Doman, Anina, Drencova, Cozla, Bigăr, Rudăria etc.) şi din Oltenia (Schela) se găsesc zăcăminte de cărbuni, în reg. Braşov se exploatează argile refractare, aflate în depozitele 1. Liban, stat în sud-vestul Asiei, situat pe coasta Mării Mediterane, între Siria şi Israel. Suprafaţa: 10400 km2. Populaţia: I 700000 loc. (1963), în cea mai mare parte arabi. Capitala: Beirut. Limba de stat: araba. Alte oraşe: Tripoli, Saida. Cea mai mare parte a teritoriului este ocupată de munţii Liban, care se întind paralel cu ţărmul pe circa 170 km, atingînd înălţimea de 3 089 m; ei sînt mărginiţi spre vest de o cîmpie litorală îngustă, iar spre est de depresiunea Beeka, care îi desparte de munţii Antiliban şi Hermon, situaţi la graniţa cu Siria. Climă mediteraneană, cu precipitaţii bogate în munţi, dar secetoasă în cîmpia lito-rală şi în depresiunea Beeka. Rîuri scurte. Vegetaţie mediteraneană; pădurile care acopereau munţii (cu vestiţii cedri de Liban) au fost în mare parte tăiate. Resurse naturale: cărbune brun, asfalt, minereu de fier, de mangan, de uraniu. L. este o ţară agrară, în economia căreia capitalul străin deţine poziţii importante. Mai mult de jumătate din terenurile agricole aparţin marilor moşieri. Se cultivă plante citrice, meri, măslini, bananieri, viţă de vie, grîu, orz, porumb, tutun; se cresc capre, oi, bovine. în industrie predomină întreprinderile mici. Principalele ramuri sînt: industria alimentară, prelucrarea petrolului (rafinării la Tripoli şi Saida, aparţinînd LIBAN10S 116 LIBERALISM monopolurilor engleze şi americane), industria textilă, a cimentului, extractivă. Prin porturile Tripoli şi Saida se exportă şi petrolul adus prin conducte din Irak şi Arabia Saudr tă. 1/3 din venitul naţional este obţinut din comerţ. Un loc important îl au comerţul de intermediere şi tranzit şi operaţiile de valută dintre ţările arabe şi Occident. Este dezvoltat turismul. L. exportă citrice, mere, banane, lînă şi importă petrol, grîu, vite, material lemnos. — Istoric. în antichitate, pe teritoriul L., locuit de fenicieni, au apărut o serie de oraşe-state sclavagiste (Tir, Sidon etc.), care au fost cucerite, succesiv, de Asiria (sec. VIII —VII î.e.n.), de regatul Noului Babilon (sec. al VlI-lea î.e.n.), de Iran (sec. al Vl-Iea î.e.n.), de statul seleu-cilor (sec. III—I î.e.n.), de romani (sec. I î.e.n.), de arabi (sec. al VlI-lea), de selgiucizi (sec. al Xl-lea), de cruciaţi (sec. XI—XII), de mamelucii egipteni (sec. XIV—XV). între 1517 şi 1918, L. a făcut parte din Imperiul otoman, iar în 1920 a trecut sub mandat francez. în cursul celui de-al doilea război mondial (194Î), trupele anglo-franceze au intrat în L., înfrîngînd rezistenţa trupelor guvernului francez prohitlerist de Ia Vichy. în mod formal, L, a fost declarat independent în î926, dar abia în î 943, ca urmare a creşterii mişcării de eliberare naţională, a devenit independent de fapt. în 1944, după împărţirea Partidului Comunist din Siria şi Liban (înfiinţat în 1924) în două partide naţionale de sine stătătoare, a fost organizat Partidul Comunist din L. (a cărui activitate a fost interzisă în 1947). L. a aderat la Liga Ţărilor Arabe de la înfiinţarea a- cesteia (1945). în 1948- 1949 L. a luat parte, alături de celelalte ţări arabe, Ia conflictul arabo-is-raelian. în perioada postbelică s-a intensificat pătrunderea capitalului străin, îndeosebi a celui nord-american. Lupta antiim-perialistă a poporului libanez a crescut în amploare. în mai 1958 a avut Joc o răscoală armată împotriva guvernului reacţionar, a amestecului străin în treburile interne ale ţării, pentru solidaritatea arabă. Noul guvern al L. a iniţiat o politică de neaderare la blocurile imperialiste. L. este o republică. Şeful statului este preşedintele, ales de parlament pe termen de şase ani. Organul legislativ suprem al puterii este parlamentul unicameral, ales pe termen de patru ani. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Libanios (sec. IV), retor grec din Constantinopol, protejat şi adept al împăratului filozof Iulian Apostatul. A fost unul dintre cei din urmă oratori şi sofişti ai vremii. în discursurile sale, L, ne-a lăsat un tablou sugestiv al haosului economic, politic şi militar din Imperiul toman din a doua jumătate a sec. al IV-Iea. libaţie (lat. libatio „stropire, ofrandă**; în practicile religioase din antichitate), act ritual constînd din umplerea unei cupe cu vin, lapte sau apă curată, din gustarea şi apoi vărsarea ei, ca un omagiu adus divinităţii. Prin extensiune, termenul denumeşte închinarea paharului în cinstea cuiva la .ospeţe, Libby, Willard Frank (n. 1908), savant american, profesor de chimie ia Universitatea California din Los Angeles. A elaborat metoda de stabilire a vîrstei absolute a resturilor organice după cantitatea de carbon radioactiv (C14) pe care o conţin. Această metodă a căpătat o largă utilizare în cercetările arheologice. Op. pr.: „Datarea cu radiocarbon** (1952). Laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1960). libelule, denumire dată insectelor din ordinul odonatelor (ex. Anax impcrator, Libelulla depressa, Lestes jusca etc.).L. au capul mare, cu ochi foarte mari, acoperind aproape tot capul, abdomenul lung şi sub- Libelulă ţire şi două perechi de aripi membranoase, cu numeroase nervuri. Larvele lor trăiesc în apă, mai ales printre plante, în ţara noastră, 1. este cunos" cută sub numele de calul-popii. liber (BOT.), ţesut conducător Ia plantele superioare, prin care circulă, în sens descendent, seva elaborată. Este format din tuburi (vase) liberiene, celule anexe, parenchim liberian şi, uneori, din fibre liberiene. liberalism 1. Concepţie politică şi economică burgheză, care preconiza îngrădirea puterii monarhului prin parlament, acordarea anumitor libertăţi individuale politice, asigurarea libereî concurenţe $i neintervenţia statului în economie. A apărut în perioada luptei burgheziei din ţările vest-europene împotriva feudalismului şi a monarhiei absolute, avînd la început un caracter progresist. O contribuţie importantă la formarea şi răspîn-direa l.a adus iluminismul burghez francez (sec. al XVI II-lea) prin Voltaire, Montesquieu şi alţii, precum şi teoriile economice ale fiziocraţilor (F. Quesnay, A.R.J. Turgot) şi, în special, ale reprezentanţilor economiei politice clasice burgheze (A. Smith şi D. Ri-cardo). Egalitatea în drepturi a oamenilor şi a naţiunilor, precum şi „libertăţile individuale “ proclamate de L sînt limitate în societatea burgheză datorită relaţiilor de exploatare, politicii de înrobire a ţărilor coloniale şi dependente. Pe plan economic, L susţine existenţa unei ordini naturale care s-ar menţine prin acţiunea spontană a legilor, considerînd că se poate realiza o armonie în viaţa economică prin dezvoltarea ei de la sine, fără intervenţia statului. Această concepţie era exprimată prin deviza „lais-sez faire, laissez passer“. Prin aceasta, liberalismul econcmica avut la început un rol progresist, contribuind Ia eliberarea producţiei manufacturiere de controlul statului şi a comerţului de taxele şi impozitele locale, precum şi de tot felul de restricţii feudale. O dată cu apariţia proletariatului ca forţă politică independentă şi îndeosebi după apariţia marxismului, L a în- LIBERALITATE 117 LIBERIA ceput lupta împotriva acestora, a folosit frazeologia liberală pentru a abate masele populare de la lupta împotriva burgheziei, fă-cînd apologia capitalismului. Pe măsura ascuţirii contradicţiilor capitalismului 1. a pierdut tot mai mult caracterul său progresist, ajungînd la compromisuri cu elementele feudale. O dată cu trecerea la imperialism şi mai ales cu intrarea capitalismului în criza sa generală, cu dezvoltarea capitalismului monopolist de stat, 1. şi-a pierdut poziţia sa dominantă în economia politică burgheză. Unii economişti (J.M. Keynes ş.a.) se ridică împotriva L, încercînd să justifice necesitatea monopolurilor şi a intervenţiei statului în econ9« mie, iar alţii îl propagă sub forma neoliberalismului. 2. Liberalism comercial, politică comercială antiprotecţionisfcă, variantă modernă a liber-schimhismului. 3. Atitudine împăciuitoristă în lupta de clasă, neprincipialitate, care duce la slăbirea vigilenţei politice. libera litâte (din lat. libera-lis „darnic, generos**; DR.), act juridic prin care o persoană (donator, testator) dispune cu titlu gratuit de un drept al său în favoarea unei alte persoane (donatar, legatar). liber~arbitru, noţiune filozofică şi etică care desemnează, în concepţiile idealiste, o presupusă libertate absolută a omului, privită ca o independenţă totală faţă de necesitatea şi cauzalitatea obiectivă. V. şi libertate şi necesitate. liberare condiţionată (DR.), măsură care constă în punerea în libertatea unui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, dacă dă dovadă de îndreptare, după executarea unei anumite părţi din durata pedepsei. La expirarea întregii durate a pedepsei, aceasta este socotită ca executată, cu excepţia cazului cînd, în perioada Lc., condamnatul săvîrşeşte o nouă infracţiune. In dreptul R.P.R., l.c. a fost înlocuită cu liberare înainte de termen. liberare înainte de termen (în dreptul R.P.R.), eliberarea de către instanţa judecătorească a unui condamnat înainte de expirarea pedepsei privative de libertate, aceasta fiind considerată ca executată în întregime. Se aplică condamnaţilor care muncesc pe şantiere, în mine, ateliere, gospodării agricole etc. sau celor care execută munci cu caracter de continuitate în interesul locului de deţinere, dacă au efectuat în mod conştiincios muncile repartizate şi au avut o bună comportare. liberare provizorie (DR.), punere în libertate, în cursul procesului penal, de către organul competent, a învinuitului sau a inculpatului aflat în stare de deţinere preventivă. Măsura hp. poate fi luată cu sau fără darea unei cauţiuni şi poate fi revocată cînd deţinerea preventivă este considerată din nou necesară. Liberec /libereţ], oraş înR.S. Cehoslovacă, situat în nordul Cehiei. 66360 Ioc. (1962). Industrie textilă (bumbac, lînă) şi constructoare de maşini (automobile, utilaj electrotehnic, maşini textile), de prelucrare a lemnului, industrie alimentară. Liberia, stat în Africa de vest, situat pe coasta Oceanului Atlantic, între Sierra Leone, Guineea şi Coasta de Fildeş. Su prafaţa: 111 370 km2. Populaţia: 1 290 000 loc. (după date O. N. U.; după alte surse 2 500 000 loc., 1960), alcătuită din negri (dintre care circa 20 000 sînt americano-liberieni, urmaşi ai negrilor eliberaţi din sclavie, veniţi din S.U.A.). Limba oficială este engleza (vorbită de o mică parte a populaţiei). Capitala: Monrovia. Nordul şi nord-estul L, cuprinde o porţiune din podişul leono-libe-rian. Acesta este mărginit de o zonă deluroasă, care coboară în trepte spre cîmpia litorală joasă. Ţărmul este lagunar. Climă ecuatorială. Rîuri scurte, cu debite bogate. Păduri ecuatoriale dese, cu numeroşi arbori de esenţă preţioasă (acaju, palisandru etc.); în podiş cresc păduri rare şi savane. Mari zăcăminte de minereu de fier; zăcăminte de diamante, aur. L. este o ţară agrară slab dezvoltată. Circa 90% din populaţia activă este ocupată în agricultură. Marile plantaţii, specializate în culturi pentru export (în primul rînd arbori de cauciuc, apoi palmieri de ulei, arbori de cacao, de cafea, bananieri), aparţin companiilor străine, îndeosebi americane, şi sînt concentrate în special în zona litoralului (pe terenuri concesionate). în rest se practică o agricultură cu caracter primitiv (culturi de manioc, batate, orez, trestie de zahăr), a cărei producţie nu satisface necesarul de consum. Pe litoral se practică pescuitul. Principala ramură a industriei este industria extractivă, în special exploatarea minereului de fier, controlată de monopolurile străine (doar în unele societăţi mixte statul are o participaţie de 50%); exploatarea diamantelor este controlată de stat. Industria prelucrătoare este aproape inexistentă, fiind reprezentată doar prin cîteva mici unităţi ale industriei uşoare. Tonajul flotei maritime este printre cele mai mari din lume (locul al treilea în 1960), deoarece, datorită impozitelor scăzute, multe vase străine se înregistrează aici. L. exportă cauciuc, minereu de fier şi, în mai mică măsură, diamante şi diferite 3^=3r~->==-3 ^ i 6 o jv / uyuv'ftfti ^Paulen ( ( j / \ /1 J-/—%-------------> - Of Kam/to. JŞ'Z _ V / LIBERIA SCARA 5,o tqo 1^0 2qok);i LIBER-CUGETÂTORI 118 LIBERTATE ŞI NECESITATE produse agricole. Legături comerciale cu S.U.A., Olanda, Marea Britanie, R.F.G. — Istoric• Trecutul îndepărtat al populaţiilor care au trăit pe teritoriul L. este puţin cunoscut. In a doua jumătate a sec. al XV-lea, pe ţărmurile L. au apărut navigatorii portughezi, olandezi, englezi şi francezi, în 1822, pe ţărmul vestic al Africii au început să ia fiinţă aşezări ale negrilor americani eliberaţi din sclavie. Teritoriul colonizat a căpătat în 1824 denumirea oficială de Liberia, fiind cîrmuit la început de un guvernator al S.U.A. în 1847 L. a fost declarată stat independent şi proclamată republică. între S.U.A., Anglia şi Franţa s-a dat, ia sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-Iea, o luptă înverşunată pentru dominaţia L. După al doilea război mondial, S.U.A. şi-au întărit în această ţară poziţiile economice şi politice. L. este o republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de opt ani şi reeligibil din patru în patru ani. Organul legislativ suprem este Congresul (parlamentul) bicameral, format din două camere: Senatul (ales pe şase ani) şi Camera Reprezentanţilor (a-leasă pe patru ani). Partidul adevăraţilor whigi este partidul de guvernămînt. Partidele de opoziţie au fost dizolvate. liber~cugetători, denumire generică pentru adepţii unor curente ideologice progresiste, care promovează o atitudine critică faţă de religie şi faţă de biserică. Libera cugetare a apărut în sec. al XVI II-lea, ca o manifestare a ideologiei burgheziei în ascensiune. Primii gîn-ditori denumiţi l.c. (free think-ers) au fost deiştii englezi (J. Toland, A. Collins, D. Hartley, J. Priestley ş.a.). în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, intelectualii de orientare anticlericală din mai multe ţări europene au întemeiat organizaţii de l.c. (ex. Uniunea internaţională a liber-cugetătorilor, 1880). în ţara noastră s-a manifestat un curent al l.c. la sfîrşitul sec. al XlX-lea, avînd ca reprezentanţi pe P. Muşoiu, dr. P. Zosin, dr. S. Tiron, Fr. Krasser ş.a. La începutul sec. al XX-lea a luat fiinţă o asociaţie a l.c. (Asociaţia ştiinţifică de educaţie pozitivă), care a avut cercuri în diferite oraşe ale ţării şi a editat revista „Raţiunea" (1911 —1914). liber~scbimbism, politică economică preconizată de burghezia industrială, care revendica libertatea comerţului şi neamestecul statului în viaţa economică, renunţarea sau limitarea taxelor vamale protec-ţioniste. Această doctrină a apărut în Anglia, în ultimele decenii ale sec. al XVIII-Iea, avînd ca fondatori pe A. Smith şi D. Ricardo şi a fost îndreptată împotriva mercantilismului şi a protecţionismului. K. Marx şi F. Engels au criticat atît 1.-S. cît şi protecţionismul, subliniind totuşi că pentru acea perioadă 1.-S. avea o latură progresistă, deoarece libertatea comerţului grăbea dezvoltarea capitalismului şi maturizarea contradicţiilor acestuia pe scară naţională şi internaţională. Începînd din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, statele capitaliste renunţă tot mai mult la l."S. şi îşi bazează politica comercială pe protecţionism. în România, începînd cu a doua jumătate a sec. al XlX-lea, reprezentanţii moşierimii, precum şi cei ai burgheziei agricole şi comerciale, au preconizat o politică economică liber-schim-bistă, care a contribuit la crearea condiţiilor prielnice pentru pătrunderea nestingherită a mărfurilor şi capitalurilor străine, pe de o parte, dar pe de altă parte a dus la subminarea independenţei economice şi politice a ţării. In acelaşi timp însă, unu reprezentanţi ai burgheziei industriale preconizau o politică protecţionistă, prin limitarea de către stat a pătrunderii mărfurilor şi capitalurilor străine pe piaţa internă, în scopul dezvoltării industriei naţionale. libert ( în Roma antică), sclav liberat. După eliberarea lor din sclavie, 1. intrau, de obicci, în serviciul unor familii romane de vază, mai ales al acelora la care fuseseră sclavi, iar mulji deveneau oameni de afaceri. Liberţii au avut un rol de seamă în viaţa economică şi politică a imperiului, mai ales în timpul dinastiei Antoninilor (96-192). „Libertatea", ziar, organ de presă al Partidului social-demo-crat din România. A apărut Ia Bucureşti începînd din august 1944. După crearea P.M.R., ziarul a mai apărut, paralel cu ziarul „Scînteia“, ca organ al P.M.R., pînă în mai 1949. libertate şi necesitate, categorii filozofice exprimînd relaţia dintre activitatea oamenilor şi legile obiective ale naturii şi societăţii. Marxismul combate concepţiile unilaterale care pornesc de la o opoziţie rigidă, metafizică, între aceste două categorii. El respinge voluntarismul şi indeterminismuî, care concep greşit libertatea ca independenţă faţă de legile o-biective şi absolutizează rolul pe care îl au în istorie acţiunile conştiente şi voinţa oamenilor, considerate ca fiind nedeterminate cauzal. Totodată el respinge şi concepţiile materialist-mecaniciste, fataliste, care neagă libertatea, considerînd că determinismul ar exclude posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activităţii conştiente a oamenilor. Materialismul dialectic şi istoric porneşte de la recunoaşterea corelaţiei dialectice dintre 1. şi n. în cadrul acestei corelaţii, materialismul dialectic recunoaşte caracterul primordial al necesităţii obiective în raport cu voinţa şi conştiinţa oamenilor, dar în acelaşi timp şi posibilitatea oamenilor de a transforma realitatea obiectivă, pe baza cunoaşterii necesităţii. Libertatea constă tocmai în înţelegerea necesităţii, în cunoaşterea legilor obiective ale realităţii şi în stăpînirea forţelor naturii şi ale vieţii sociale, întemeiată pe această cunoaştere. Ea este, prin urmare, un produs aî dezvoltării istorice a societăţii. Orice progres aî cunoaşterii naturii şi al dezvoltării forţelor de producţie a însemnat un progres al libertăţii. Totodată, în condiţiile existenţei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a antagonismelor de clasă, oamenii sînt dominaţi de propriile lor relaţii sociale, care li se opun ca nişte forţe stihinice, oarbe. LIBERTATE SUPRAVEGHEATĂ 119 LIBIA Numai în condiţiile socialismului, care înfăptuieşte, pe baza proprietăţii obşteşti asupra mijloacelor de producţie şi a cunoaşterii legilor obiective ale dezvoltării sociale, dezvoltarea conştientă, planificată a economiei şi a întregii activităţi sociale, oamenii devin cu adevărat , liberi. Trecerea de la capitalism la comunism reprezintă de aceea „saltul omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii** (Engels). Relaţia dialectică dintre 1. şi n. se aplică nu numai societăţii privite în ansamblu sau grupurilor sociale, dar şi individului. In împrejurări date, omul dispune de o libertate relativă a voinţei, de libertatea de a alege cutare sau cutare comportare. Negarea libertăţii relative şi afirmarea determinismului absolut duc Ia negarea răspunderii morale şi a dreptului de apreciere a faptelor omului. Libertatea se întemeiază însă şi sub acest raport pe cunoaşterea necesităţii. Necesitatea obiectivă de- • fineşte graniţele înăuntrul cărora acţionează libertatea voinţei; liberă este nu voinţa care alege în mod arbitrar între diferite comportări posibile, aşa cum susţine teoria idea*' listă a liberului arbitru, ci aceea a cărei alegere este în concordanţă cu necesitatea, cu legile care guvernează existenţa fizică şi psihică a omului. Libertatea voinţei nu este de aceea altceva, după cum arată Engels, decît capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză. libertate supravegheată (DR.), măsură de reeducare con-stînd în lăsarea în libertate a infractorului minor şi supravegherea lui îndeaproape timp de un an. La expirarea intervalului, instanţa care a dispus această măsură va hotărî, în raport cu comportarea minorului, fie încetarea procesului penal, fie condamnarea. libertăţi democratice, drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute în constituţii şi destinate să asigure formarea şi dezvoltarea personalităţii omului, libertatea şi apărarea persoanei, posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai, precum şi participarea cetăţenilor la viaţa publică. Cele mai importante l.d. sînt: dreptul la muncă, libertatea de conştiinţă, a cuvîntului, a învăţă-mîntului, a presei, a întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul de asociere, drepturile electorale. Unele l.d. au fost susţinute pentru prima oară de ideologii burgheziei (iluminiştii), în lupta împotriva regimului feudal şi prevăzute în actele revoluţiilor burgheze ca drepturi naturale şi inalienabile ale omului. După cucerirea puterii burghezia s-a limitat la proclamarea anumitor libertăţi democratice în constituţii, fără însă a le garanta şi luînd măsuri de res-trîngere ori chiar de împiedicare a exercitării lor de către masele muncitoare* (ex. sistemele şi practicile electorale ale unor ţări burgheze). în epoca contemporană, burghezia monopolistă desfăşoară o ofensivă puternică împotriva drepturilor şi libertăţilor democratice ale oamenilor muncii, iar aceştia, în frunte cu clasa muncitoare şi partidul ei revoluţionar, duc o luptă susţinută pentru apărarea şi extinderea l.d. In R.P.R., ca şi în celelalte ţări socialiste, l.d. sînt garantate tuturor cetăţenilor, atît din punct de vedere juridic cît şi din punct de vedere material, prin punerea la dispoziţie a mijloacelor materiale care asigură exercitarea lor efectivă. V. şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor R.P.R.; legalitate. Libia, stat în nordul Africii, situat pe coasta Meditera-nei între Republica Arabă Unită, Sudan, Ciad, Niger, Algeria şi Tunisia. Suprafaţa: 1759 540 km2. Populaţia: 1 559 000 Ioc. (1964), în cea mai mare parte arabi, restul berberi, italieni etc. Circa 40% din locuitori sînt nomazi şi seminomazi. Limba de stat: araba. Capitala rezidenţială: Benghazi. Capitala administrativă: Tripoli. în prezent se construieşte o nouă capitală, El Beida. Cea mai mare parte a ţării are relief de podiş (altitudini de 200 — 600 m), cu numeroase hamade şi depresiuni nisipoase. în nord se află o cîmpie litorală joasă, acoperită de dune. Climă tropicală de deşert; pe coastă, climă mediteraneană. 98% din teritoriul L. este ocupat de deşerturi şi se-mideşerturi (partea estică a Saharei); populaţia se concen- LIBIA 120 LICEUL trează în zona litorală şi, în mai mică măsură, în oaze. Mari zăcăminte de petrol. L. este o ţară agrară slab dezvoltată, în economia căreia vechile relaţii tribale se îmbină cu relaţii feudale şi capitaliste. Monopolurile străine ocupă poziţii dominante în industria extractivă. 80% din populaţia activă este ocupată în agricultură. Terenurile agricole, foarte restrîn-se (circa 8% din suprafaţa ţării), sînt folosite ca păşuni sezoniere şi, în mai mică măsură, pentru culturi irigate. Creşterea animalelor (oi, capre, bovine, cămile) are caracter extensiv, fiind foarte slab productivă. Se cultivă orz, grîu, în oaze curmali, măslini, portocali; în zonele de semipustiu se culege iarba alfa (care se foloseşte pentru obţinerea celulozei). In cadrul industriei extractive s-a dezvoltat exploatarea petrolului (21000 000 t în 1963), transportat prin conducte spre porturile Marsa-Brega şi Es Sidr. Celelalte resurse ale subsolului sînt puţin cunoscute şi slab valorificate. Există mici întreprinderi ale industriei u-şoare şi alimentare. Sînt răs-pîndite meşteşugurile. Pe coastă se practică pescuitul şi extracţia sării din mare. Se exportă alfa, vite, peşte, ulei de măsline şi alte produse agricole; se importă produse de larg consum, alimente, maşini. Principalele legături comerciale: cu S.U.A., Anglia, Italia, R.F. Germană. — Istoric. In antichitate, teritoriul L. a fost populat de triburi nomade, care se ocupau cu creşterea vitelor, în sec. X— IX î.e.n., triburile libiene âu avut un rol important în viaţa politică a Egiptului. Prin sec. al Vîl-lea î.e.n. au fost întemeiate, în partea de apus a L. (Tripolitania), numeroase oraşe-colonii cartago-feniciene, iar în partea de răsărit (Cirenaica) oraşe-colonii greceşti. Tripolitania şi Cirenaica au fost cucerite, succesiv, de romani (sec. II—I î.e.n.), de arabi (sec. al Vîl-lea), de otomani ^sec. al XVI-lea). în urma războiului italo-turc (1911 —1912), Tripolitania şi Cirenaica au fost cucerite de Italia, transformate în colonii şi reunite sub denumirea gene- rala de Libia. Triburile libiene au dus o înverşunată luptă de eliberare împotriva cotropitorilor. în 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, trupele anglo-franceze, cu concursul direct al poporului libian (care şi-a alcătuit o armată naţională, participantă la luptele din nord-estul Africii), au alungat trupele italo-ger-mane. La 24 decembrie J951, în urma intensificării mişcării de eliberare naţională conduse de gruparea politică Congresul naţional, L. a devenit independentă. în 1953 L.a aderat la Liga ţărilor arabe. L. este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele. Organul legislativ suprem este Parlamentul bicameral. Puterea executivă aparţine guvernului, în frunte cu prim-ministrul, numit de rege. Libia, Deşertul Libiei, deşert în Africa, în nord-estul Saharei, situat între munţii Tibesti şi valea Nilului. Este împărţit între Libia, R.A.U. şi Sudan. Suprafaţa: circa 2 000 000 km2. Partea nordică este joasă, acoperită de dune; partea sudică are relief de podiş pietros, cu unele masive izolate (Djebeî-Avenat, î 934 m). Climă tropicală uscată, Este străbătut de ueduri (văi seci) rare. Populaţia* concentrată în cîteva oaze, se o-cupă cu pomicultura (curmali, piersici, caişi) şi cu creşterea animalelor. llbido (MED.), termen latin denumind dorinţa de satisfacere a instinctului sexual. Termenul este larg întrebuinţat de şcoala psihanalitică freu-diană, care susţine, în mod greşit, că 1. constituie forţa motrice a întregii vieţi şi baza tuturor acţiunilor normale sau morbide. librâţie (din lat. libra „ba-lanţă“; ASTR.), balansare aparentă a Lunii faţă de poziţia sa medie, datorită, între altele, faptului că Luna nu se mişcă uniform, iar axa sa de rotaţie nu este perfect normală pe planul orbitei. L. face vizibilă de pe Pămînt 59% din suprafaţa Lunii. libret (it. libretto „cărţulie* j MUZ.) 1. Textul unei compoziţii de mari proporţii: ope- ră, operetă, mai rar oratoriu. Subiectele 1. pot fi inspirate din lucrări beletristice sau pot fi originale. 2* Broşură conţi-nînd acest text. Libreville [librzvil], oraş în Africa, capitala Gabonului, situat pe coasta Oceanului A-tlantic, pe malul nordic al estuarului rîului Gabon. Circa 30 000 loc. (1962). Industrie de prelucrare a lemnului, alimentară, ateliere de reparaţii mecanice şi de reparaţii navale. Important port prin care se exportă lemn de esenţă preţioasă, cacao, copra, cauciuc. Aeroport. licenţă 1. Permis special eliberat de organele de stat competente, pentru o anumită perioadă, prin care se acordă unor persoane sau întreprinderi dreptul de import sau de export al unor anumite mărfuri. 2» Contract prin care posesorul unui brevet de invenţie cedează unei alte persoane, statului, respectiv altor state, în schimbul unei sume de bani, dreptul de a folosi sau valorifica documentaţii tehnice sau invenţii brevetate. 3. (în trecut, pînă la reforma în-văţămîntului din 1948) Examen special dat de absolvenţii facultăţilor din învăţămîntul universitar; corespunde actualului examen de stat. licenţa poetică (STIL.), abatere a poeţilor de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesităţile rimei, ritmului sau din dorinţa de a realiza o notă stilistică particulară. liceu» şcoală medie (secundară) de şapte sau de opt ani, de obicei cu caracter teoretic, în România au existat licee pînă la reforma învăţămîntului din 1948, cînd au fost înlocuite cu şcolile medii, L. militar, şcoală medie teoretică a Ministerului Forţelor Armate, în care elevii dobîndesc, pe lîngă cunoştinţele generale, şi unele deprinderi militare în vederea repartizării lor la şcolile militare de ofiţeri. Liceul, sediul şcolii peripatetice, fundată de A r i s-totel în anul 335 î.e.n. Era situat în Atena, lîngă templul lui Apollo Lykios. Prin extensiune, L* denumeşte şi şcoala peripatetică. LICHEFIERE 121 LICHIDATORISM Licheni / - mâtrcaţa bradului (Usnea bar bata); nul renilor (Cladonia rangi/erina); i -(Cladonia coccifera); 4 —■ lichen de Islanda ria islandica); 5 Roccella tincioria; 6 calycaris; 7 - lichen de arbori ( Par melia 8 Peltigera polydaciyla. lichefiere (FIZ.), trecere a unui corp din stare gazoasă în stare lichidă. Gazele pot fi lichefiate fie numai prin răcire, fie prin răcire şi comprimare, fie numai prin comprimare. La elaborarea procedeelor de L trebuie să se ţină seama de dependenţa dintre temperatura de fierbere şi presiunea exercitată, lichen (MED,), boală de piele cu evoluţie cronică, deseorire-cidivantă, îmbrăcînd aspecte diferite. Este determinată de acţiunea prelungită a unor factori iritanţi. Se caracterizează prin apariţia pe piele a unor proeminenţe (papile), izolate sau reunite în plăci» provocînd mîncărime (prurit) mai mult sau mai puţin pronunţată, îngroşate, striaţii accentuate şi hiperpigmentare a pielii. licheni, grup de plante inferioare, al căror tal este format din două organisme, ciupercă şi algă, aflate în raporturi de convieţuire (simbioză), în cadrul cărora ciuperca furnizează algei apa şi substanţele minerale solvite, precum şi sistemul fermentativ, iar alga elaborea- ză prin fotosinteză glucidele, folosite a-tît de ea cît şi de ciupercă. După forma externă, 1. sînt crustoşi, foliacei, fruticuloşi (ramificaţi) etc. Cresc pe sol, p£ stînci, pe scoarţa copacilor şi sînt răspîndiţi pe tot pămîntul, fiind mai frecvenţi în tun-.dră. In naturol^L sînt pionieri ai vegetaţiei, acţionînd în procesele primare de formare a solului. Conţin numeroase substanţe alimentare (liche-nina, manita etc.), utînd constitui rana principală a renilor pe timp de iarnă (ex. Cladonia, lichenul renilor). In ţara noastră trăiesc 2 iiche următoarele specii păhărele licheni: mătrea-{Cetra- ţa-bradului, liche- Ramalina nuj pauehna , }jăre]e]e altele. licheruir© (1ND. PIEL.), operaţie de tratare în băi cu e~ muîsii apoase calde de uleiuri şi grăsimi (ulei de copită, untură de peşte, ulei de floarea-soarelui, ulei de ricin etc.) a pieilor uşoare, a pieilor cromate pentru feţe de încălţăminte etc., pentru a le asigura menţinerea supleţei şi a le face hidrofobe. lichid h (FIZ.) Corp aflat într-o stare de agregare (starea lichidă) intermediară între starea gazoasă şi starea cristalină (solidă). L. are fluiditate mare, schimbîndu-şi forma sub acţiunea forţelor mici şi luînd forma vasului în care este pus; este foarte puţin compresibil. Structura lichidelor este determinată de echilibrul dintre acţiunea de ordonare a forţelor intermoleculare şi acţiunea de dezordonare a agitaţiei termice; ca urmare, se stabileşte o ordine locală, pe domenii a căror întindere scade cu creşterea temperaturii. A-ceastă ordine dispare dacă se depăşeşte o temperatură critică caracteristică fiecărui lichid. 2-(TEHN.) Lichid de tăiere,lichid folosit la prelucrarea prin aş-chiere a pieselor metalice pe maşini-unelte, cu scopul de a răci scula şi piesa care se prelucrează, pentru a evita decăli-rea tăişului sculei, uzura acesteia, deformarea piesei etc. L*de t• serveste în acelaşi timp şi ca lubrifiant, îmbunătăţind calitatea prelucrării şi condiţiile de lucru. Sînt folosite ca 1. de t. diferite emulsii, uleiuri minerale, petrolul lampant etc. 3. (ANAT.) Lichid cefalorahidian, lichid care se găseşte în cavitatea craniană şi în canalul ra-hidian, umplînd spaţiul sub-arahnoidian, ventriculiicerebrali şi canalul ependimar. Clar, incolor, cu densitatea 1 004— 1 006, l.c. conţine 99% apă, 7,25 g°/oo cloruri, albumină, glucoză, uree, hormoni şi 1—2 limfocite pe mm3. La omul adult este în cantitate de 150 cm3. în multe boli ale sistemului nervos şi ale menin-gelor (meningite, poliradiculo-nevrite etc.) se produc modificări caracteristice ale compoziţiei lichidului cefalorahidian. lichidare (CONT., FIN.) 1» Totalitatea operaţiilor privind scoaterea definitivă din folosinţă şi din inventar a unui mijloc fix (maşină, utilaj, aparat, clădire etc.) a cărui folosire, reparare sau modernizare nu mai este economică. 2» încheierea unei situaţii cu caracter economic, prin vînzarea bunurilor, plata datoriilor şi distribuirea valorilor rămase celor îndreptăţiţi. — L. cheltuielilor, operaţie de verificare a actelor (titlurilor) care stau la baza unui drept de creanţă asupra statului, în vederea evaluării concrete a acestui drept şi a stabilirii exacte a sumei ce urmează a fi plătită de la buget. lichidat or ism, curent oportunist de dreapta, apărut în P.M.S.D. din Rusia după în-frîngerea revoluţiei din !905 — 1907, ca o continuare şi dezvoltare a curentului menşevic. Adepţii săi preconizau lichidarea partidului revoluţionar, care acţiona în ilegalitate, şi crearea unui partid legal oportunist. Au fost excluşi din partid în ianuarie 1912, prin hotărîrea celei de a Vl-a Conferinţe generale a P.M.S.D. din Rusia. LICHIDĂ 122 LIDITĂ lichida (LINGV.), denumire a consoanelor laterale (ex. /) şi a celor vibrante (ex. r). lichidus (METAL.), curba de început de solidificare a aliajelor unui sistem binar, deasupra căreia toate aliajele sistemului sînt complet lichide. V. şi diagrama de echilibru. licitaţie publica (DR.), vîn-zare, cu formele de publicitate prevăzute de lege, a unui bun către persoana (adjudecatar) care, dintre mai mulţi participanţi interesaţi să cumpere, oferă şi £lăteşte preţul cel mai mare. >• p. se efectuează de obicei în cadrul procedurii executării silite ori a împărţelii judiciare. Liciu, îrinel (n. 1928), dansatoare română, artistă e-merită a R.P.R. Primă solistă a Teatrului de operă şi balet al R.P.R., L* interpretează roluri de seamă din repertoriul de balet universal şi naţional („Coppelia** de Delibes, „Lacul lebedelor” de Ceaikovski» „Călăreţul de aramă" de Glier, „Călin" de A. Mendelsohn, „Ian-cu Jianu" de M. Chiriac etc.). Laureată a Premiului de stat. Liciu» Petre (187Î-Î9I2), actor român. A studiat la Bucureşti cu Şt. Vellescu şi apoi la Paris. A făcut parte din generaţia de artişti realişti de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea. A jucat pe scena Teatrului naţional din Bucureşti, interpre-tînd o întinsă gamă de roluri de dramă si comedie cu P. Liciu o mare maleabilitate scenică (Shylock din „Neguţătorul din Veneţia** de Shakespeare, Don Cezar din „Ruy Blas" de V. Hugo, Ştefăniţă din „Viforul** de Delavrancea ş,a.). licopodium (Lycopodium), gen de plante criptogame din familia licopodiaceelor, cu tulpina tîrîtoare lungă de 50—300 cm şi acoperită de frunze mici, liniare sau solzoase, în vîrful căreia se află sporangii. Creşte şi în România, prin pădurile şi păşunile umede din regiunile de dealuri şi subalpine. Sporii de 1. (Semen Lycopodii) au aspectul unei pulberi galbene, uşoare, unsuroase la pipăit şi aderente; se utilizează în farmacie ca pulbere inertă, în preparate dermatologice etc. Licostomo (Lycostomo), numele dat de genovezi cetăţii Chilia, care era şi un centru comercial. Hctori, slujbaşi romani care însoţeau pe unii magistraţi, Lictori purtînd fascii. înaintea pretorului mergeau 6 1.» înaintea consulului 12 h, iar înaintea dictatorului, ca simbol al puterii lui excepţionale, 24 I* licuaţie (METAL., PETROGR.), proces de separare prin încălzire a unei substanţe uşor fu-zibile de o substanţă mai greu f uzi bilă. Este un proces de topire selectivă, impurităţile cu punct de topire mai înalt ră-mînînd în stare solidă. L. are un rol important în procesele de formare a rocilor şi a zăcămintelor magmatice (ex. formarea şi concentrarea sulfurilor de fier în magmele bazice). V. şi segregare. Licurg (sec. ÎX sau VIII î.e.n.), figură legendară de legiuitor înţelept, considerat ca întemeietor al statului sclavagist Sparta. Potrivit tradiţiei, L. ar fi promulgat rhetra (rhetroi, maxime scurte cuprinzînd diferite decizii şi legi), care ar fi devenit constituţia Spartei. Lui i se atribuie şi împărţirea teri- toriului Spartei în 10 000 de loturi (cleroi)t după numărul bărbaţilor purtători de arme, care constituiau cadrele armatei spartane. Proclamat erou şi zeu, L. a devenit pentru spartani simbolul dreptăţii şi al conducătorului ideal. licurici, nume dat insectelor din ordinul coleopterelor, caracterizate prin prezenţa pe ultimele segmente abdominale a u~ nor organe care emit lumină fosforescentă. L. duc viaţă nocturnă şi Licurici au regim carnivor. în ţara noastră trăiesc genurile Lampyris şi Luciola. Lidia, stat sclavagist timpuriu în apusul Asiei Mici, cu capitala la Sardes (azi Sart). Aşezat la răscrucea unor drumuri comerciale, regatul a cunoscut o mare înflorire economică mai ales în sec. al Vl-lea î.e.n. Civilizaţia lidiană a fost puternic influenţată de greci, cu care regii L. au avut legături permanente. în urma unui război cu perşii conduşi de Ci-rus al Il-lea, regatul lidian a fost înfrînt şi ocupat (547—546 î.e.n.), iar ultimul lui rege, Cresus, luat în captivitate. Lidice [lidiţe], sat în Ceho-slovacia(în apropiere de Kladno), care, în 1942, a fost ras de pe suprafaţa pămîntului de hitle-rişti, iar locuitorii lui exterminaţi drept represalii pentru împuşcarea de către patrioţii cehi a lui Heydrich, guvernatorul fascist al protectoratului Boemiei şi Moraviei. După eliberarea Cehoslovaciei, L« a fost reconstruit. lidită 1. (PETROGR.) Rocă sedimentară cu granulaţie fină, alcătuită mai ales din cuarţ şi calcedonie; are de obicei culoarea neagră-cenuşie, datorită incluziunilor de substanţă cărbu-noasă; alteori este brună sau verzuie, din cauza incluziunilor de hidroxizi de fier sau de dorit. Se formează prin procesul de silicifiere a argilelor, a calcarelor sau a tufurilor şi se deosebeşte, în ceea ce priveşte compoziţia şi forma, de rocile în care se găseşte. 2. (MINE) Exploziv avînd component principal acidul picric. UDO 123 LIEBKNECHT Lido, cordon litoral îngust care separă laguna Veneţiei de Marea Adriatică. Staţiune balneară internaţională, renumită pentru plaja sa. Lie [li:], Jonaş Lauritz Edemil (1833—1908), scriitor norvegian. Romanele sale înfă-ţişează realist, dar cu unele influenţe naturaliste şi impresioniste, mai ales viaţa grea a marinarilor norvegieni („Condamnat pe viaţă4*, 1883; „Familia din Gilje**, 1883; „Fiicele comandantului**, 1886 ş.a.). Lie [li:] Sophus (1842— 1899), matematician norvegian; a fost profesor la universităţile din Oslo şi Leipzig. Este creatorul teoriei clasice a grupurilor continue de transformări, grupuri care îi poartă numele. Lucrările sale au avut o mare importanţă pentru algebră, teoria ecuaţiilor diferenţiale, bazele geometriei, topologie, fizică teoretică. Op. pr.: „Teoria grupurilor de transformări** (3 voi., î888— 1890). LiebermaniK [li:b9rman], Max (1847—1935), pictor şi grafician german. A fost membru al Academiei prusiene de artă. A studiat la Berlin şi Weimar, iar între 1873 şi 1878 a lucrat în Franţa, unde a cunoscut opera lui Courbet şi Mil-iet. A pictat lucrări de gen din viaţa ţăranilor, muncitorilor şi meseriaşilor, remarcabile prin realismul interpretării lor („Atelierul cizmarului**, 188!; „Azilul de bătrîni din Amsterdam'*, 1880; „Torcătoarele de in“, 1887; „Repararea plaselor**, 1888—1889 ş.a.), devenind mai tîrziu unul dintre reprezentanţii de seamă ai impresionismului german. L. a creat numeroase desene şi gravuri, a publicat şi lucrări de teorie a artei. A fost preşedinte al societăţii „Berliner Sezes-sion“. Liebhard [li:phart], Franz (n. 1899), poet şi publicist german din R.P.R. S-a născut la Timişoara. A participat la mişcarea antifascistă. Influenţat iniţial de expresionism, a evoluat ulterior spre o* literatură cu caracter realist militant. Versurile sale, pătrunse de umanism, cîntă lupta pentru progres şi fericire („Cro- nică şvăbească**, 1952; „Noroc bun**, 1959 ş.a.). A mai scris nuvele („Comoara turcilor**, 1958) şi eseuri consacrate poeţilor bănăţeni. Liebig [li:big/, Justus von (1803—1873), chimist german; a fost profesor la Universitatea din Giessen (1824), unde a înfiinţat un laborator pedagogic şi de cercetări, şi la Universitatea din Munchen. A făcut cercetări în legătură cu fulmi-natul de argint şi cianatul de argint, descoperind, împreună cu Wohler, fenomenul izome-riei. A elaborat o metodă, practicată şi astăzi, de dozare a carbonului şi a hidrogenului în substanţele organice. Autor al unor lucrări fundamentale în domeniul chimiei agricole şi alimentare, a atras atenţia asupra importanţei îngrăşămintelor chimice pentru dezvoltarea agriculturii. Este fondatorul indus- J. Liebig triei germane de îngrăşăminte fosfatice şi superfosfatice. Liebknecht [li.pcneht], Karl (1871 — 1919), militant de seamă al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Germania. Ade-rînd la mişcarea socialistă încă din anii studenţiei, L* a participat activ la lupta împotriva oportunismului. în lucrările sale s-a preocupat de problemele materialismului istoric, apă-rîndu-1 împotriva revizioniştilor, dar greşind în problema forţelor motrice ale istoriei, pe care şi le reprezenta în spiritul teoriei pozitiviste a „factorilor**. Apărător fervent al cauzei păcii şi al ideilor internaţionalismului proletar, el a demascat cu vigoare militarismul, mai ales pe cel german, considerîndu-1 instrument de expansiune a capitalismului. în cursul luptei împotriva revizionismului şi războiului, concepţiile politice şi K. Liebknecht ideologice ale lui L* se apropiau, treptat, de leninism. în activitatea sa practică revoluţionară s-a relevat ca un conducător devotat intereselor proletariatului. A fost unul dintre creatorii grupului marxist-le-ninist din sociaî-democraţia germană, „Spartacus**, care a constituit nucleul Partidului Comunist din Germania, creat în decembrie 1918, şi a avut un rol de seamă în organizarea luptei proletariatului german în timpul revoluţiei burghezo-de-mocratice din noiembrie 1918. A fost ucis de contrarevoluţionari în ianuarie 1919. Unele dintre scrierile mai importante ale lui L. au fost adunate în volumul intitulat „Cuvîntări, scrisori şi articole alese“ (1952, trad. rom. 1959). Liebknecht[U.pcneht], Wil-helm (1826—1900), militant al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale, unul dintre întemeietorii Partidului sociaî-democrat din Germania şi ai Internaţionalei a îl-a. A participat la revoluţia de Ia 1848— 1849 din Germania, după înfrîngerea căreia a emigrat în Anglia, unde i-a cunoscut pe Marx şi pe Engels, devenind adept al marxismului. Lucrările sale, în care releva forţa invincibilă a ideilor socialismului şi se ridica împotriva iluziilor reformiste ale lassalleenilor (deşi, luptînd activ pentru unitatea clasei muncitoare germane, a făcut cîteva concesii acestora), au avut o mare însemnătate LIECHTENSTEIN 124 LIGA CONTRA PREJUDECĂŢILOR pentru popularizarea socialismului ştiinţific. Pentru activitatea lui revoluţionară a fost deseori arestat şi întemniţat. Op. pr.: „Istoria revoluţiei franceze44 (1890), „Ce sînt social-democraţii şi ce vor ei (1894). Liechtensfein /lihtenştain/, mic stat în Europa centrală, situat între Austria şi Elveţia. Suprafaţa: 157 km2. Populaţia: 17 000 loc. (Î961). Limba de stat: germana. Capitala: Vaduz. L» este situat în Âlpii Rhăticon şi pe valea superioară a Rinului. Aproximativ 50% din populaţia activă este ocupată în in- Mi hali- Jora dustrie şi în meşteşuguri. în economia h,, capitalul elveţian ocupă o poziţie dominantă. Principalele ramuri industriale: mecanica fină, optica, industria textilă şi chimică. în agricultură predomină creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Turismul şi emisiunea de mărci poştale constituie surse importante de venit ale L. Datorită impozitului redus pe venit, aici îşi au sediul o serie dc societăţi financiare străine. — Istoric. L. s-a constituit ca principat în 1719 şi a făcut parte succesiv din Imperiul romano-german (pînă în 1806), din Uniunea renană (1806—1814) sub protectorat francez şi din Uniunea germană (1815-1866). între 1867 şi 1918 L. a fost dependent de Austro-Ungaria, iar după primul război mondial s-a apropiat de Elveţia, încheind în 1923 o uniune vamală cu aceasta. L. este o monarhie constituţională (principat). Şeful statului este principele. Puterea legislativă este exercitată de un parlament (Landtag) unicameral, ales pe termen de patru ani. Interesele de stat ale principatului în străinătate sînt reprezentate de Elveţia. lied [li:d] 1• Gen aî muzicii vocale lirice, cîntec pentru voce cu acompaniament instrumental. 2. Formă muzicală întrebuinţată în muzica vocală şi instrumentală; se bazează pe două elemente melodice (A şi B), care se succedă în ordinea A—B—A. Capodopere ale liedului pentru voce şi pian au creat: Beethoven, Schu-bert, Schumann, Brahms, H. Wolf, R. Strauss, M.P. Musorgski, P. I. Ceaikovski, S. V. Rahmaninov, iar în muzica românească Gh. Dima, G. Enescu, M. Jora ş.a. Liege [liej] (în flamandă Luik [lqic])> oraş situat în estul Belgiei, pe rîul Meu-se. 451000 loc. (1960), cu suburbiile. Important centru industrial,. comercial şi cultural. Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, a materialelor de construcţii etc. însemnat nod de comunicaţii, legat prin Canalul Albert cu portul Anvers. Academie de arte, universitate, muzee. Monumente istorice: catedrala sf. Paul (începută în anul 969), numeroase biserici (dintre care unele începute în sec. X —XI), clădiri în stil gotic tîrziu. Liepaja [liepaia], oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Letonă, port la Marea Baltică. 77 000 loc. (1962). Industrie siderurgică, de construcţii de maşini, alimentară şi de prelucrarea lemnului. Staţiune balneoclima-tică. ^ „Life" [laif]t revistă ilustrată de mare tiraj din S.U.A. Aparţine trustului de presă Lu-ce. înfiinţată în 1936, apare săptămînal, la New York. Are şi o ediţie europeană şi una latino-americană (ambele bilunare). lift (TEHN.) v. ascensor. Liga comuniştilor, prima organizaţie comunistă internaţională a proletariatului, embrion al partidului revoluţionar al clasei muncitoare, precursoare a Internaţionalei I. A fost creată de IC. Marx şi F. Engels în 1847, pe baza reorganizării „Ligii celor drepţi**, întemeiată în 1836. A avut un rol important în lupta împotriva socialismului utopic, devenit anacronic, pentru propagarea ideilor socialismului ştiinţific. Principalele centre ale activităţii L.c* au fost Londra, Paris, Bruxelles şi Elveţia. L.c. a ţinut două congrese la Londra (iunie şi noiembrie-decembrie 1847). Din însărcinarea Congresului al II-leaalL.c.,Marxşi Engels au elaborat „Manifestul Partidului Comunist", document programatic al marxismului. După procesul de la Koln al comuniştilor (1852), pus la cale de guvernul prusian, L.c. şi-a încetat activitatea. Liga contra prejudecăţilor, organizaţie de masă legală, înfiinţată în februarie 1935, la Bucureşti, de către un grup de intelectuali şi muncitori. Aflată sub îndrumarea P.C.R., liga LIGA CONTRA TERORII 125 LIGA ORTODOXĂ Liege. Faţada principala a palatului principilor-episcopi a avut drept scop culturalizarea maselor, lupta împotriva superstiţiilor şi prejudecăţilor şi împotriva propagandei fasciste» prin simpozioane, seri culturale, conferinţe, cu participarea lui C.I. Parhon, M. Ralea, N.D. Cocea, M. Cruceanu, Ilie Cristea. A editat broşura „Apărarea culturii*4 şi publicaţia „Orizont**. în vara aceluiaşi an a fost dizolvată de autorităţile burghezo-moşiereşti. Liga contra terorii, organizaţie de masă legală, creată în iulie 1926, din iniţiativa P.C.R., de către un grup de intelectuali. A militat, în colaborare cu Sindicatele Unitare, împotriva terorii, pentru sprijinirea familiilor celor arestaţi pentru activitate revoluţionară. La sfîrşitul anului 1926 s-a contopit cu Comitetele de apărare de pe lîngă Sindicatele Unitare. Liga culturală (Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor), organizaţie culturală creată în 1890 cu scopul de a susţine lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Prin arti-cole publicate în presă, prin memorii denunţînd persecu- ţiile la care erau supuşi românii din Transilvania de către autorităţile austro-ungare şi prin mitinguri organizate în ţară şi în străinătate, L.c. a răspîndit Sn mase ideea unirii Transilvaniei cu România. A activat pînă în 1940. între 1906 şi 1940, conducă- torul şi principalul animator al L.c. a fost Nicolaie i o r g a. Sub auspiciile L.c. au luat fiinţă „Universitatea populară din Vălenii de Munte** (1908) şi „Teatrul Ligii culturale** din Bucureşti. Liga drepturilor omului, organizaţie de masă creată în 1923 de un grup de muncitori şi intelectuali democraţi. A activat sub îndrumarea P.C.R. L.d*o. a desfăşurat o largă activitate prin presă, memorii, participarea activă la procesele intentate militanţilor mişcării muncitoreşti, împotriva ilegalităţilor şi abuzurilor săvîrşite de autorităţi, pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti şi a militat pentru pace, împotriva războiului. A întreţinut legături cu o serie de organizaţii similare din alte ţări ale Europei şi cu organizaţia internaţională cu acelaşi nume, care avea sediul la Paris. Activitatea L.d.o. a încetat după crearea, în 1928, a Comitetului pentru amnistie. ligament (din lat. ligare „a lega**; ANAT.), formaţie fibroasă care leagă între ele oasele în articulaţii (ex. 1. ilio-femural) sau fixează unele viscere de pereţii corpului (ex. ligamentele pericardice.) Liga muncii, organizaţie politică legală de masă, creată şi condusă de Partidul Comunist din România. A fost înfiinţată în timpul campaniei electorale din toamna anului 1933, pentru a înlocui Blocul mun- citoresc-ţărănesc, interzis de autorităţile burghezo-moşie-reşti. Şi-a desfăşurat activitatea în perioada noiembrie ?933 — decembrie 1934. L.m. a constituit un ajutor preţios în lupta P.C.R. pentru realizarea unui front comun de luptă al maselor de muncitori, ţărani săraci, meşteşugari, intelectuali şi mici funcţionari împotriva exploatării, fascismului şi războiului. Organele de presă ale L.m. au fost ,,Năzuinţa celor ce muncesc** şi „Umanitatea *. Liga Naţiunilor, organizaţie internaţională, creată în 1919 la Conferinţa de pace de ia Paris de către puterile învingătoare în primul război mondial, care, deşi proclamau formal ca scop al ligii promovarea colaborării internaţionale şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, în realitate urmăreau păstrarea cuceririlor teritoriale şi a raportului de forţe existent la încheierea păcii. Pactul de constituire a L.N. a fost semnat iniţial de 44 de state, printre care şi România. Deşi S.U.A. au fost unul dintre iniţiatorii L.N., ele nu. au semnat pactul, deoarece nu au ratificat tratatul de la Versailles, a cărui parte integrantă a fost pactul L.N. în 1934 au părăsit L.N. Japonia şi Germania, care adoptaseră o orientare făţiş agresivă în politica lor. în acelaşi an, U.R.S.S. a intrat în Ligă, spre a folosi orice posibilitate de a frîna agresiunea. Nicolaie T i t u- 1 e s c u, reprezentantul permanent al României între anii 1928 şi 1932, ales de două ori (în 1930 şi 1931) preşedintele Adunării L.N., a luptat şi el în vederea orientării Ligii pe un făgaş constructiv şi luării unor măsuri eficace împotriva agresiunii. Datorită politicii statelor imperialiste, L.N. n-a constituit o piedică în calea agresorilor şi a dezlănţuirii celui de-al doilea război mondial. L.N. şi-a încetat de fapt activitatea în 1940 şi a fost dizolvată în 1946. „Liga ortodoxă4*, publicaţie cotidiană şi apoi săptămînală, apărută la Bucureşti din iulie 1896 pînă la 1 ianuarie 1897, sub conducerea lui Macedonski. între 20 octombrie şi 8 decern- LIGA ROMANĂ 126 L1LBURNE brie 1896 a avut şi un supli» ment literar cu acelaşi nume. în paginile acestei publicaţii au debutat Tudor Arghezi (iscălind Ion Theo) şi Gala Galac-tion (sub semnătura Gr. Pişcu-lescu). Ziarul s-a remarcat prin ţinuta fermă antimonarhică imprimată de conducătorul său. Liga română de prietenie cu popoarele din Asia şi Africa, organizaţie înfiinţată în 1958, în scopul întăririi relaţiilor de prietenie cu popoarele din Asia şi Africa, manifestării solidarităţii poporului român cu lupta acestor popoare pentru independenţă naţională, suveranitate de stat şi dezvoltare economică. Liga îşi are sediul în Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea îndeosebi prin organizarea de conferinţe, expoziţii, invitarea de personalităţi cunoscute din ţările afro-asiatice, prin participarea de delegaţi şi observatori la diferite conferinţe din acele ţări. ligatură (MED.), legare provizorie sau definitivă, cu fir de aţă, mătase, catgut, a unui vas sanguin, a intestinului, ureterului, coledocului etc., pentru a închide lumenul (orificiul) lor. Liga Ţărilor Arabe, organizaţie a statelor arabe, înfiinţată în 1945 Ia Conferinţa de la Cairo. Din ea fac parte: Arabia Saudită, Iordania, Irak, Liban, R.A.U., Siria, Yemen (de la înfiinţarea ligii), Libia (1953), Sudan (1956), Maroc şi Tunisia (1958), Kuweit (1961) şi Algeria (1962). Potrivit pactului, liga a fost creată „pentru întărirea legăturilor dintre statele participante, pentru elabo-rarea unei linii politice unitare, care să fie aplicată în colaborarea dintre aceste ţări, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii lor şi în general în examinarea problemelor şi intereselor ţărilor arabe". Organul de conducere este Consiliul Ligii, iar organul ei executiv este Secretariatul General. ligă, uniune de state, de oraşe, de societăţi sau de persoane, constituită în vederea realizării unui ţel comun, de exemplu: l. maritima de la D e l o s (477 î.e.n.); /. pelopone~ ziacâ (a polisurilor din Pelo-pones, împotriva Atenei), /. lom~ bardă (a oraşelor din nordul Italiei, creată în sec. al XlI-lea, împotriva tendinţelor expansioniste ale Imperiului romano-german); /. catolică (a facţiunii feudalilor francezi catolici din jurul familiei de Guise, creată în 1576, împotriva hu-ghenoţilor şi a regelui Navarrei); /. de la Augsburg (a Austriei, Olandei, Spaniei, Suediei, majorităţii statelor germane şi a Angliei, creată în 1686, împotriva Franţei); /. sfîntă (a Austriei, Veneţiei, Poloniei şi Rusiei, creată Ia sfîrşitul sec. al XVII-lea, împotriva Imperiului otoman) ş.a. lignificare (BOT.), proces prin care membranele celulozice celulare se impregnează cu lignină, devenind mai rezistente. lignină (lat. lignum „lemn"; CHIM.), substanţă organică de natură vegetală, care impregnează celulele, fibrele şi canalele lemnului, dîndu-i impermeabilitate şi rigiditate. Este, după celuloză, constituentul cel mai important al lemnului. L. are o structură macromoleculară complexă şi încă insuficient precizată. Se obţine industrial în procesul de fabricare a celulozei prin fierberea lemnului cu soluţie de sulfit acid de calciu sau cu soluţie de hidroxid de sodiu. Se întrebuinţează Ia prepararea vanilinei, a adezivilor, a substanţelor tanante etc. lignit (GEOL.), cărbune mineral de culoare brună-neagră care păstrează adesea structura lemnoasă; compoziţia chimică este foarte variabilă. Raportate la masa combustibilă, principalele elemente constitutive ale 1» ajung pînă la următoarele valori: carbonul 65 — 75%, hidrogenul 5 — 6%, azotul + oxigenul 0,8%. Raportate la cărbunele natural, umiditatea variază între 30 şi 65%, iar puterea calorică între 2 600 şi 4 100 kcal/kg, fapt pentru care este considerat un combustibil inferior. R.P.R. dispune de rezerve mari de 1», care au fost insuficient valorificate în trecut, în anii de democraţie populară, prin construirea unor centrale termoelectrice (ex. Doiceşti, Ovidiu II), 1* a început să fie utilizat cu succes drept cărbune energetic. Este, de asemenea, folosit la încălzirea locuinţelor şi în transporturi. Principalele exploatări de 1* din R.P.R. sînt la Rovinari şi Valea Motrului (reg. Oltenia), Schitu-Goleşti (reg. Argeş), Şotînga-Doiceşti, Filipeştii de Pădure, Ojasca (reg. Ploieşti), Căpeni-Baraolt (reg. Braşov), Derna-Tătăruşi, Sărmăşag, Ip (reg. Crişana) etc. lignofoliu (lat. lignum „lemn" şi folium „frunză"; IND. LEMN.), produs lemnos format dintr-un strat de mai multe foi de furnir de mesteacăn, tei sau plop, impregnate cu răşini sintetice, presate Ia 150—180 kgf/cm2 şi avînd densitatea de circa 1,4 g/cm3. ligroină (CHIM.), benzină u-şoară cu p.f. între 90 şi 120°C, obţinută prin distilarea fracţio-nată a ţiţeiului la presiune atmosferică. L. se foloseşte în general ca solvent în industria chimică organică. liguri» populaţie străveche, preindo-europeană, aşezată în nord-vestul Peninsulei Italice. L. au fost asimilaţi de celţi (sec. VI —III î.e.n.), din limba şi cultura lor păstrîndu-se ulterior doar cîteva urme (în denumiri geografice şi în unele credinţe religioase). Ligurică, Marea ^, parte a Mării Mediterane cuprinsă între ţărmurile Italiei şi Franţei (Riviera) şi insulele Corsica şi Elba. Adîncimi peste 2 500 m. Principalele porturi sînt Genova, Livorno, Spezia (Italia), Nisa (Franţa). lihtdruc (POLIGR.) v. foto-tipie. Lilburne [lilbd:n], John (c. 1614—1657), pamfletar şi om politic englez, ideolog al 1 e -v e 11 e r i 1 o r şi unul dintre liderii acestora. în timpul revoluţiei burgheze din Anglia a luptat în rîndurile armatei parlamentului (1642—1645). In-trînd în conflict cu Cromwell, a fost arestat şi întemniţat (1645 — 1648). în închisoare a scris o serie de pamflete, dintre care cel mai important este „Acordul poporului", devenit program ideologic al levellerilor. Exilat în 1652, s-a reîntors în Anglia (1653), dar a fost din nou întemniţat (pînă în 1655). LILIAC 127 LlMACÎ liliac (Syringa vulgaris)t arbust din familia oleaceelor, înalt pînă la 7 m, cu lăstari mult ramificaţi şi frunze ovale cordate la bază, de culoare verde-închis. Florile sînt grupate în panicule dense, albe sau colorate în diferite nuanţe de albastru şi violet, cu miros plăcut. Se cultivă frecvent ca plantă decorativă. liliacee (BOT.; Liliaceae), familie de plante monocotile-donate erbacee, perene, pre-zentînd adesea bulbi, rizomi sau tuberculi, cu frunze întregi, de obicei cu nervuri paralele; florile actinomorfe, variat colorate, au învelişul floral compus din şase foliole şi din şase stamine. Familia 1. este reprezentată în R.P.R. prin circa 120 de specii (ex. ceapa, usturoiul, laleaua, crinul). lilieci (ZOOL. Microchirop-tera), subordin de mamifere adaptate la zbor, care au aripile formate dintr-o membrană tegumentară situată între degetele lungi ale membrelor anterioare, laturile corpului, membrele posterioare şi coadă. L. sînt animale mici, insectiyore şi au pavilioanele urechilor mari. Zboară în amurg şi noaptea, orientîndu-se în întuneric cu ajutorul ultrasunetelor pe care le emit, urechea lor fiind capabilă să perceapă undele reflectate de obstacole. L. sînt animale hibernante. Sînt folositori, deoarece distrug insectele dăunătoare. în ţara noastră trăiesc mai multe specii de 1., mai ales în peşteri, în scorburi etc. De ex. liliacul urecheat (Plecotus auritm), liliacul de scorbură (Nyctalus noctula) etc. Liliencron, Detlev von (1844—1909), scriitor german. S-a afirmat mai ales ca poet de orientare impresionistă, cîntînd în spirit adesea folcloric, în ritmuri variate şi sugestive, pădurile, marea, vînătoarea („Cavalcadele aghiotantului şi alte poeme'*, 1883; „Poezii", 1889; „Cronică în balade1*, 1906 ş.a.). Proza sa, ca şi poemul de mari dimensiuni „Poggfred" (1896), are un pronunţat caracter autobiografic. Poezii ale lui L. au fost puse pe muzică de Brahms, Max Reger, Richard Strauss ş.a. Lilienthal, Otto (1848— 1896), inginer german, unul dintre pionierii aviaţiei. A construit mai multe tipuri de planoare. L. a dovedit experimen- O. Lilienthal tal că forţa de sustentaţie depinde de valoarea unghiului de atac al aripii. în 1889 a lămurit principiul zborului păsărilor. Lille [lil]y oraş situat în partea de nord a Franţei. 206 040 loc. (1960). Principalul centru al regiunii industriale din nordul ţării. Industrie textilă, constructoare de maşini, chimică (acid sulfuric, fibre sintetice, coloranţi, îngrăşăminte), alimentară etc. Nod feroviar şi port pe rîul Deule. Centru cultural însemnat (două universităţi, muzee etc.). Monumente arhitectonice medievale. Lillo [UlauJ, George (1693 —1739), dramaturg englez. Este unul dintre iniţiatorii dramei burgheze, avînd meritul de a fi introdus în teatru conflictul familial. Lucrările sale („Neguţătorul din Londra, sau Istoria lui George BarnwelP, 1731; „Curiozitatea fatală”, 1736) au un caracter pronunţat moralizator. Ele au exercitat 0 puternică influenţă asupra dramaturgiei lui Diderot şi Lessing. Lima, capitala statului Peru, situată în apropiere de ţărmul Oceanului Pacific, 1 454 000 loc. (1964). Este principalul centru industrial al ţării (4/5 din producţia industriei prelucrătoare). Cele mai dezvoltate ramuri sînt industria textilă (bumbac şi lînă) şi alimentară; mai are industrie chimică, de prelucrare a metalelor şi industrie uşoară. Oraşul este deservit de portul Callao. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, muzee. limaci (ZOOL.), nume dat gasteropodelor terestre lipsite Limax de cochilie; au corpul alungit vermiform şi sînt coloraţi în cenuşiu, negru sau brun-roş-cat. Pe cap au două perechi de tentacule. L. sînt dăunători ai culturilor de cîmp şi din grădinile de legume sau din sere, precum şi ai depozitelor de legume. Se numesc popular melci fără casă. liman 128 LIMBĂ liman 1* Lac rezultat prin bara rea cu aluviuni a gurii de vărsare a unui rîu. Se deosebesc: /. fluviatile (cînd rîul, afluent al unui alt curs de apă, a fost barat de aluviunile depuse de acesta) şi /. fluvio-mari-time (cînd rîul, care se varsă în mare, a fost barat de cordoane de nisip formate de curenţii de litoral). L. fluvio~ma~ rtiime se formează numai la ţărmul mărilor fără maree. Ocupînd cursul inferior al văilor, 1. au de obicei forme alungite, lăţimea şi adîncimea lor crescînd în apropierea barajului, în tt.P.R., /. fluviatile sînt frecvente in Cîmpia Română (de-a lungul Dunării, Ialomiţei, Buzăului; ex- Fundata, Snagov, Căldâruşani, Jirlău, Amara,Balta Albă) şi pe bordura vestică a Dobrogii (Gîrliţa, Oltina), iar /. fluvio-maritime pe ţărmul Mării Negre (Mangalia, Techir-ghiol, Taşaul ş.a.). 2. Gura de vărsare a unui fluviu care a fost inundată de mare şi transformată într-un golf alungit. L. sînt caracteristice pentru ţărmul nordic al Mării Negre (ex. L Niprului). limb 1. Marginea gradată a cercului pe care se fac citirile la aparatele topografice de măsură. 2. (BOT.) Partea lată şi verde a frunzei. Sin. lamina, limbaj 1. (LINGV., PSIH.) Sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă şi îşi comunică gîn-durile, sentimentele şi dorinţele. L. este un fenomen social; existenţa lui nu este de conceput decît în societate. L. unei comunităţi umane istoriceşte constituite (trib, popor, naţiune) se numeşte limbă. L. este învelişul material al gîndirii şi a apărut simultan cu aceasta în procesul transformării maimuţei în om, datorită muncii, necesităţii oamenilor de a comunica între ei în vederea coordonării activităţii lor. L. şi gîndirea s-au dezvoltat împreună în procesul evoluţiei practicii social-istorice a omenirii. Cu ajutorul 1., tezaurul cuceririlor culturale ale societăţii este transmis de la o generaţie la alta. Intre limbaj şi gîndire există o unitate indisolubilă. Prin cuvinte, propoziţii şi fraze se exprimă noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Datorită 1. este posibilă activitatea de abstractizare şi de generalizare a gîndirii. Unitatea dintre limbaj şi gîndire nu înseamnă confundarea lor, deoarece aceleaşi noţiuni şi idei pot fi comunicate cu mijloace de 1. diferite. Forma fundamentală a 1. este cea verbală, /. mimico-gesticular avînd doar un rol auxiliar în cursul comunicării verbale. L. verbal poate fi oral, rostit şi auzit, sau transpus în scris, acesta din urmă formîndu-se pe baza celui oral. După I. P* Pavlov, limbajului îi corespunde pe plan neurofiziologic al doilea sistem de semnalizare, care reprezintă activitatea de semnalizare a emisferelor cerebrale pe baza cuvintelor. Cuvintele, ca stimul i condiţionaţi, sînt semnale ale semnalelor directe, sernna-lizînd categorii de obiecte sau fenomene, iar aceste cuvinte, ca semnale sintetizate, sînt, la rîndul lor, analizate şi sintetizate ulterior prin alţi stimuli verbali, cu o sferă mai largă de generalizare. In desfăşurarea L participă analizatorul verbo-motor, care analizează şi sintetizează mişcările respiratorii, ale coardelor vocale şi ale cavităţii bucale în cursul rostirii cuvintelor, analizatorul auditiv în legătură cu fonemele i. auzit şi analizatorul vizual în legătură cu semnele grafice ale 1. scris. 2. (LINGV.) Sistem de semne de orice fel care îndeplineşte o funcţie de cunoaştere şi de comunicare în activitatea oamenilor. în această accepţie, 1* poate fi natural sau artificial. Limbile naţionale prin care oamenii comunică în mod obişnuit între ei sînt forme ale /. natural. Limbaj artificial este orice sistem de semne nelingvistice, care pot fi înţelese pe baza unei anumite convenţii (ex. 1. simbolurilor matematice sau logic-matema-tic, diferite moduri de semnalizare). — (LOG.) Limbaj formalizat, limbaj artificial în care expresiile se formează pe baza unor reguli explicit formulate şi în care ele sînt transformate şi derivate unele din altele pe baza unor reguli date (ex. un calcul matematic este un /./.; la fel un calcul logic). L./. exprimă şi comunică, aşadar, anumite idei, care, la rîndul lor, reflectă anumite laturi sau aspecte ale realităţii obiective. Analiza /./. contribuie la adîncirea naturii cunoaşterii ştiinţifice în măsura în care aceasta este formaliza-bilă. Pe baza /./. şi a mecanismului raţionării legat de el se proiectează şi se construiesc maşini electronice necesare automatizării. Cercetarea /./. în vederea realizării acestui scop se efectuează de către cibernetică. 3. (LINGV.) Mod de folosire a unei limbi, mai ales a lexicului ei, specific anumitor profesiuni (limbaj tehnic), grupuri sociale (argou) etc. limbă română v* remâraă-, limba limbă l.(ANAT.) Organ muscular situat în cavitatea bucală, format din 17 muşchi aşezaţi longitudinal şi transversal, acoperiţi de o mucoasă care se continuă cu mucoasa bucală în profunzimea căreia se află papilele linguale, corpusculii gustativi şi glandele foliculare. Atît muşchii L cît şi mucoasa sînt vascularizate de arterele linguală, palatină şi faringiană şi inervate de nervii lingual şi hipoglos. L. este organul gustului; ea are un rol important în mestecarea şi înghiţirea alimentelor, iar la om este organul principal al vorbirii. La unele animale limba prezintă diferite particularităţi, de ex.: la peşti L este lipsită de musculatură proprie şi se mişcă o dată cu întregul schelet visceral; la şopîrle şi şerpi este divizată în două, foarte mobilă şi înzestrată cu mare sensibilitate tactilă; L ciocănitoriior şi a păsărilor colibri se poate lungi considerabil, datorită oaselor hioidiene, care formează scheletul 1. şi care sînt lungi şi încovoiate dujDă craniu. 2» (LINGV.) Limbajul unei comunităţi umane istoriceşte constituite (ex. h unui trib, L unui popor, 1. unei naţiuni). Fiecare 1. are o structură fonetică şi o structură gramaticală specifică, precum şi un lexic specific. Evoluţia limbilor se produce după legi proprii, legate de specificul fiecărei limbi, legi care acţionează în cadrul unor anumite epoci istorice (ex. legea LIMBĂ 129 LIMBĂ rotacizării lui / intervocalic în elementele moştenite de limba română din latină; palatalizarea labialelor etc.)* în momentul de faţă există un număr considerabil de 1. (circa 3 000). După 1. de bază din care provin, ele sînt grupate în familii (v. clasificare genealogică), iar după felul de exprimare a raporturilor gramaticale, în tipuri morfologice (v. clasificare morfologică sau tipologică). Unii lingvişti (ex. F. de S&ussure) fac deosebire între 1. şi v o r b i r e, înţelegînd prin limbă sistemul respectiv de semne în ansamblu, iar prin vorbire folosirea acestui sistem de către vorbitori. — L. de bază, limba din care provin limbile aceleiaşi familii sau ale aceluiaşi grup genealogic (ex. latina este /. de b. a limbilor romanice). — L. comună a) Aspect al unei limbi folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivităţi, indiferent de apartenenţa dialectală a vorbitorilor. Se constituie pe baza unui anumit dialect şi, în anumite condiţii istorice, poate deveni limba naţională chiar şi a altor popoare (în ultima situaţie au fost, de ex., limba greacă veche, latina, araba). V. şi k o i n e. b) Fază din trecutul unei limbi, anterioară diversificării ei dialectale (ex. limba indo-europeană comună, slava comună, româna primitivă comună). — L. naţională, limba comună a unei naţiuni. L.n. ajunge dominantă o dată cu dezvoltarea capitalismului, deci o dată cu formarea naţiunilor, tinzînd să înlocuiască dialectele şi graiurile teritoriale. Ea a căpătat o importanţă deosebită în perioada formării statelor naţionale. — L. literară, aspectul cel mai îngrijit al unei limbi, folosit în scris şi, în mare măsură, în vorbirea oamenilor instruiţi; se caracterizează printr-un sistem de norme fixate (sau în curs de fixare). După conţinutul exprimat, LI. are diferite stiluri: artistic, ştiinţific, publicistic, administrativ. Stilul literaturii artistice (limba scriitorilor) este identificat uneori, impropriu, cu limba literară. — L. oficială, limbă folosită în administraţia 5 — Dicţionar enciclopedic voi. III unui stat. De obicei, l.o. este limba majorităţii populaţiei. Există state cu două sau mai multe l.o. (ex. Belgia, Canada, Elveţia). în evul mediu, ţările române au folosit ca l.o. slavona, iar ţările din Europa occidentală şi centrală latina (v. latina medievală). — L. internaţională, limbă folosită în relaţiile internaţionale, în momentul de faţă, la reuniunile internaţionale sînt folosite ca Li. engleza, franceza, rusa şi spaniola. *— L. mixtă, limbă rezultată dintr-un amestec de două (sau mai multe) limbi, ca urmare a faptului că o limbă ia un număr mare de elemente dintr-o altă limbă, cu care se află în contact permanent. în general morfologia rămîne aceea a limbii iniţiale (ex. lingua franca din porturile mediteraneene, pidgin-english din Extremul Orient). — L. moartă, limbă care, din diferite cauze, a încetat de a mai fi vorbită (ex. latina, greaca veche, daî-mata etc.). — Limbi aglutinau-* te, limbi care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosesc afixe strict specializate, mai multe funcţii concomitente exprimîndu-se prin înlănţuirea (aglutinarea) afixelor fiecărei funcţii în parte (ex. în magh. dativul pl. al substantivului ta-* nulo „elev“ este tanuloknak, marca pluralului fiind suf, ~kf iar a dativului ~nak). Dintre La. fac parte limbile fino-ugrie-ne, turcice, polineziene. — Limbi analitice, limbi flexionare în care predomină construcţiile formate cu ajutorul cuvintelor ajutătoare (prepoziţii, pronume, verbe auxiliare) pentru exprimarea raporturilor gramaticale. Construcţiei din latină, limbă sintetică, veni% Romam îi corespunde în română, limbă analitică, o construcţie de patru cuvinte: am venit la Roma. Nu se poate face o delimitare precisă între La. şi cele sintetice, căci în fiecare limbă coexistă forme analitice cu forme sintetice, iar în cursul istoriei se produc treceri de la un tip de construcţie la altul. — Limbi sintetice, limbi flexionare în care raporturile gramaticale se exprimă de obicei prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor; de exemplu, în latină, raportul de acuzativ se exprimă prin desinenţa -m: lupum. — Limbi flexionare, limbi în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema şi avînd în general valori complexe; ele comportă şi flexiune internă. Principalele /./. sînt limbile indo-europene şi hamito-semitice. — Limbi izo~ lante, limbi ale căror cuvinte nu au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic şi în care raporturile gramaticale se exprimă cu ajutorul ordinii cuvintelor în frază sau al intonaţiei. Nu există limbi total izolante, ci numai apropiate de acest tip, ca, de pildă, ana-mita din Vietnam, unele lirftbi africane, într-o oarecare măsură, chineza etc. — Limbi incorpo-rante (sau polisintetice), limbi ale căror cuvinte exprimă propoziţii (subiectul, predicatul şi complementele fiind contopite într-un singur cuvînt). Sînt in-corporante unele limbi indigene ale Americii şi eschimosa. — Limbi centum, grup de limbi indo-europene, cuprinzînd hi-tita, toharica, greaca, limbile italice, celtice şi germanice, care se caracterizează prin păstrarea înaintea vocalelor palatale (e, i) a ocluzivelor velare şi prin existenţa unei serii de oclu-zive labiovelare. Sînt numite astfel după lat. centum (pron. hentum) „o sută“, al cărui sunet iniţial ilustrează particularitatea discutată. — Limbi sa~ tem, grup de limbi indo-europene, cuprinzînd limbile indo-iraniene, armeana, balto-slava şi albaneza, care se caracterizează prin transformarea oclu-ziyelor velare palatalizate în spirante şi confundare Jabio-velarelor cu velarele. Sînt numite astfel după numeralul a-vestic satem „o sută**, al cărui sunet iniţial ilustrează particularitatea în discuţie. — Limbi creole, limbi europene (spaniola, portugheza, franceza, engleza) transplantate în colonii şi modificate profund de populaţiile indigene care şi le-au însuşit (ex. în unele dintre insulele Antile se vorbeşte o limbă creolă negro-spaniolă, iar în altele una negro-franceză, în Filipine una malaio-spaniolă etc.). A existat părerea că limbile creole sînt limbi mixte; LIMBĂ-DE-MARE 130 LIMITATOR cercetările mai noi au infirmat însă această părere. — Limbi artificiale, limbi create cu scopul de a servi ca mijloc de comunicare comun pentru oamenii cu limbi materne diferite, utilizîndu-se de obicei elemente din limbile de mare circulaţie. Principalele La. sînt esperanto, alcătuită pe baza mai multor limbi europene, v o 1 a p ii k, cu elementul englez predominant etc. Tot La.f deci produse convenţionale, sînt şi aspectele simplificate ale unor limbi reale (fca-sic-english, al limbii engleze, basic-french, al limbii franceze, latina sine flexione, o latină cu gramatica simplificată etc.). limhă~de~mare (Solea na-suta), specie de peşte din ordinul pleuronectiformelor, cu corpul oval şi asimetric, lung Limbă-de-mare de 15—20 cm şi avînd greutatea de circa 250 g. Trăieşte culcat pe partea stîngă a corpului (partea oarbă), aproape complet îngropat în nisip, din care cauză ambii ochi sînt situaţi pe partea dreaptă. Se pescuieş-te în cantităţi mici în lungul litoralului Mării Negre. Limbourg [lebăr], fraţii (Pol, Hermant, Jeannequin), pictori şi miniaturişti francezi de la începutul sec. al XV-lea. Au lucrat în serviciul ducelui de Burgundia şi al ducelui de Berry. In miniaturile lor au redat scene inspirate din realitate (munci agricole, scene de vînătoare etc.), pe un fundal de peisaje largi, cu monumente de arhitectură, în genul lucrărilor artiştilor flamanzi ai vremii („Ceaslovul** ducelui Jean de Berry, 1403—1413, cuprinzînd 60 de miniaturi; „Orele din Ailly“). Creaţia fraţilor L. a pregătit dezvoltarea artei Renaşterii franceze şi flamande. limbrici (ZOOL.) v. ascarizi. Limerick [limaric], oraş în vestul Irlandei, port în estuarul Shannon. 50 500 loc. (1961) Industrie alimentară, de utilaj agricol, de pielărie, de prelucrare a lemnului. Pescuit, în apropierea oraşului Limerick există o mare hidrocentrală şi aeroportul internaţional Shannon. limes, termen latin denumind un dispozitiv de apărare constînd dintr-un zid continuu de piatră sau dintr-un val de pămînt, construit ‘de romani pentru apărarea graniţelor provinciilor de atacurile popoarelor nesupuse. Din loc în loc, de-a lungul L se construiau castre. în Dacia, romanii au folosit pentru apărarea graniţelor obstacole naturale (ex. Limes Alutanus)f de-a lungul cărora ridicau castre şi alte fortificaţii, şi au construit două l.:unul, de circa 4 km, în fata castrului şi a oraşului P o r o - 1 i s s u m, şi altul, de circa 235 km, Limes Transalutanus, de la Flămînda (pe Dunăre) pînă la pasul Bran. limfangită (lat. lympha „apă“ şi gr. angeion „vas sanguin**; MED.), inflamaţie acută sau cronică a vaselor limfatice, datorită unor microbi (mai ales stafilococi şi streptococi) pătrunşi în circulaţia limfatică prin zgîrieturi ale pielii sau prin propagarea de la un focar septic vecin (furuncul, abces). Se manifestă prin roşeaţă, tu-mefiere, temperatură crescută şi durere. limfatic (MED.) !• Care se referă la limfă, care conţine limfă (ex. ganglion /.). 2. (Despre vase) Prin care circulă limfa. 3. (Despre oameni) Care are temperament flegmatic. limfatism (MED.), stare constituţională caracterizată prin hipertrofia organelor lim-foide (amigdale, ganglioni, timus etc.), prin moliciunea, infiltrarea şi paloarea ţesuturilor, slaba rezistenţă la infecţii etc. Întîlnit în special la copii, 1. poate fi constituţional sau dobîn-dit în urma unei infecţii cronice (sifilis, tuberculoză etc.). limfă (BIOL.), lichid incolor, cu reacţie uşor alcalină, care circulă în sistemul limfatic al mamiferelor. L. rezultă din filtrarea sîngelui la nivelul capilarelor sanguine. Ea umple spaţiile interstiţiale ale ţesuturilor şi organelor, de unde este drenată printr-un sistem vascular propriu (vase limfa- tice) pe traiectul căruia există numeroşi ganglioni limfatici. Conţine, în stare de soluţie apoasă, substanţe proteice (în cantitate mai mică decît serul sanguin), grăsimi, săruri, gaze; elementele figurate (celulare) din 1. sînt reprezentate în proporţie de 90% prin limfocite. Principalul rol al 1. îl constituie transportul de substanţe între sînge şi ţesuturi. limfocxt (HIST.), leucocit care se găseşte în limfă şi în sînge, reprezentînd90%şi, respectiv, 25% din totalul leucocitelor; are diametrul de 8— 10 ja, nucleu mare, rotund şi citoplasmă puţină, lipsită de granulaţii. L. nu are proprietăţi fagocitare; el are un rol însemnat în procesul de imunitate, prin sintetizarea şi elaborarea gammaglo-bulinelor. în cazuri patologice (unele boli infecţioase), numărul lor scade sub valorile normale (limfopenie) sau creşte peste aceste valori (limfocitozâ), în boli ca tuşea convulsivă, tuberculoza. limfogranulomatoză inghinală subacută (MED.), boală contagioasă ganglionară de origine veneriană, provocată de un virus specific. Se manifestă clinic printr-o leziune genitală iniţială (şancru limfogra-nulomatos), care poate trece de multe ori neobservată şi căreia îi urmează inflamarea ganglionilor inghinali şi iliaci. Se numeşte şi boala lui Nicolas~ Favre. limfogranulomatoză ma~ lignă (MED.), boală caracterizată prin proliferarea generalizată şi nedureroasă a ganglionilor limfatici, în special a celor cervicali şi axilari, precum şi prin mărirea de volum a splinei. L.m. se manifestă prin febră cu caracter ondulant, pierdere în greutate, astenie, creşterea numărului leucocitelor în sînge (20 000—30 000 pe 1 ml). Evoluţia bolii este progresivă şi îndelungată. Se tratează cu roentgenterapie şi chimioterapie. Sin. Hodgkin, boala lui . limicole (ZOOL.) v. cara-driiforme. limitator 1. (TEHN.) Aparat, mecanism sau dispozitiv care împiedică în mod automat ca o mărime fizică (vite- LIMITĂ 131 LIMOGES zâ, cuplu, tensiune electrică, debit etc.) să depăşească o anumită limită (l.de maxim) sau să scadă sub o anumită limită (1. de minim); se construiesc şi 1. care îndeplinesc ambele funcţiuni. V. şi opritor. — L. de mers în gol, 1 imitator care opreşte un motor, o maşină, o instalaţie etc. în momentul în care parametrii de funcţionare ai acestora scad sub o va-loare-limită inferioară (ex. /. de m. în g. la maşinile-unelte, care opreşte motorul electric după ce axul principal al maşinii a fost oprit). — L. de cursă, dispozitiv mecanic sau electric care împiedică un organ mobil cu cursă variabilă să depăşească anumite poziţii-limită. 2. (TELEC.; ELT.) Circuit electric (cel mai adesea un cvadripol) cu elemente neliniare (tuburi electronice, semiconductoare etc.), a cărui tensiune de ieşire rămîne constantă atunci cînd tensiunea de intrare depăşeşte sau este inferioară anumitor valori. Este utilizat în tehnica impulsiilor. — L. de tensiune, circuit la ieşiiea căruia tensiunea nu poate depăşi o valoare dată; se montează în lanţurile de transmisiuni pentru a proteja instalaţia împotriva supratensiunilor. — L. de curent, aparat care deschide un circuit electric atunci cînd intensitatea curentului electric are o valoare mai mare (l. de maxim), mai mică (l. de minim) decît o valoare dată sau o valoare care iese dintr-un interval de valori dat (l. de maxim-minim). limită 1* (MAT.) Noţiune fundamentală în matematică. — L. a unui şir, numărul a (finit sau infinit) care are proprietatea că în afara oricărei vecinătăţi a lui se află cel mult un număr finit de termeni ai şirului. Dacă alt... an, ...este şirul considerat şi a limita lui, se notează a — lim xn pentru n->oo sau xn~*a. Nu orice şir are limită. — L. a unei funcţii f(x) într-un punct de acumulare jc0 al mulţimii de definiţie E, numărul / (finit sau infinit) care are proprietatea că f(xn)-+lt oricare ar fi şirul xn,... de puncte din £, diferite de *0, care tinde către x0. Se notează: / = lim f(x) cînd x tinde către x0. Punctul x0 nu aparţine în mod necesar lui E. Ex.: lim x2 — 22 = 4; x->2 lim— --- 0; lim — =■ +oo. 2. X X2 x->oo jr_v0 (REZ. MAT.) Limită de curgere, valoarea efortului unitar normal (o) corespunzătoare punctului de pe curba caracteristică a unui material, la care apare fenomenul de curge-re. — L. de elasticitate, valoare a efortului unitar normal (o) corespunzătoare punctului de pe curba caracteristică a unui material pînă Ia care deformaţi-ile sînt elastice (adică se anulează o dată cu încetarea solicitării). — L. de proporţional litatey valoare a efortului unitar normal (o) corespunzătoare punctului de pe curba caracteristică a unui material pînă la care lungirile specifice (e) sînt proporţionale cu tensiunile (o). 3. (LINGV.) Limită silabică, locul unde se termină o silabă şi începe alta în fluxul vorbirii. L.s. constă în general în trecerea de la deschiderea la închiderea canalului fonator. Din punct de vedere fonetic, l.s. sînt discutabile şi variabile; pentru necesităţile scrierii, ele se stabilesc de obicei în mod convenţional. limnea (Limnaea stagnalis), specie de gasteropod cu cochilia ascutită şi înaltă de 4—5 cm. Limnea Trăieşte în apele dulci stătătoare, pe plantele acvatice. Unele specii (ex. Limnaea truncatula) servesc drept gazdă intermediară în dezvoltarea gălbezei. lim ni graf, aparat pentru înregistrarea variaţiei de nivel a apei din rîuri şi lacuri. Este dotat cu un flotor care pune în mişcare o peniţă înregistratoare pe diagrama montată pe un tambur. Limnigraf limnimetru v. miră hidro* metrică. limnologie 1. (BIOL.) Capitol al hidrobiologiei care studiază condiţiile de viaţă şi organismele din apele dulci. 2. (GEOGR.) Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul lacurilor (naturale şi artificiale). In cadrul 1. se studiază probleme de morfometrie, geneza cuvetelor lacustre, hidrometrie, regim hidrologic, regim termic şi hidrochimic, depuneri de fund etc. Are strînse legături cu hi-drobiologia, geologia, hidro-chimia, geofizica şi geomorfo-logia. Limoges [limoj], oraş în Franţa, situat în partea de vest a Masivului Central, pe rîul Vienne. 117 830 Ioc. (1962). întreprinderi ale industriei de pielărie şi încălţăminte, textile, de prelucrare a metalelor şi poligrafice. Universitate. L. este unul dintre marile centre de artă ale Franţei, de o notabilă importanţă europeană în evul mediu. încă din secolul al Xl-lea, L. s-a făcut cunoscut pentru arta emailului, aici fiind inventată tehnica champ-leve. Giuvaergiii din L. au realizat obiecte de artă decorate în întregime cu email, ceea ce a permis înlocuirea metalelor preţioase, folosite pînă atunci ca suport, cu arama. O altă tehnică folosită aici mai tîrziu a fost emailul pictat (sec. XVI-XVI II). Începînd din sec. al XVI II-lea, centru renumit şi pentru producţia porţelanurilor. Numeroase monumente: catedrala sf. Ştefan (sec. XI—XVI), bisericile sf. Aurelian (sec. XV), Saint Mi-chel des Lions (sec. XIV— XV). L1M0NIT 132 LINDGREN limonit (MINER.), asociaţie de oxizi şi hidroxizi naturali de fier, proveniţi din alterarea mineralelor care conţin fier. în compoziţia sa este predominant Limonit in formă de stalactite goethitul. Culoarea l.este variabilă: galbenă, roşie sau brună, iar aspectul poate fi pămîntos, stalactitic, oolitic etc. Este un minereu de fier. în R.P.R. se găseşte în zăcămintele de fier din munţii Poiana Ruscă (ex. la Ghelar). limpezire, operaţie de îndepărtare a suspensiilor din vinuri, sucuri şi alte băuturi. Se poate realiza în mod natural (prin decantare) sau prin tratamente fizice (filtrare, clei-re), ori biochimice (ex. 1. en-zimatică, prin care se realizează hidroliza substanţelor coloida-le; acestea, precipitîndu-se, pot fi separate). Limpopo, fluviu în sudul Africii (1 600 km). Izvorăşte din munţii Witwatersrand (Republica Sud-Africană), străbate podişurile din estul A-frjcii de Sud şi cîmpia Mo-zambicului şi se varsă în Oceanul Indian. în cursul mijlociu este folosit intens pentru irigaţii. Navigabil pe circa 150 km. limulus (Limulus polyphae-mus), specie de artropod din ordinul xifosurelor, cu corpul de circa 80 cm lungime, împărţit în cefalotorace şi abdomen, acoperit de o carapace chitinoa-să în formă de scut şi terminat cu o coadă ca o spadă. Trăieşte în apele litoralului atlantic al Americii. Limu-lusul este o a-devărată „fosilă vie“; singurele animale cu care este înrudit de aproape sînt t r i 1 o-biţii, dispăruţi în cursul permianului. Limulus lin1 (Tinca iinca), specie de peşte din familia ciprinidelor, lung de 20 — 30 cm, cu greutatea de 0,500— 1 kg, cu corpul gros, acoperit de solzi mărunţi şi învelit într-un strat gros de mucus; gura este mică, cu buze groase şi mustăţi scurte. Trăieşte în apele dulci stătătoare. lin2 (IND. ALIMENT.), vas de dimensiuni mari, construit din beton, din lemn, uneori din tablă de fier, folosit pentru efectuarea proceselor de fermentaţie în industria spirtului, a berii etc. linacee (BOT.; Linaceae), familie de plante ierboase dicoti-ledonate, cu frunze întregi, de obicei alterne, cu flori hermafrodite albe, albastre sau gălbui. Fructul este o capsulă. Cuprinde circa 300 de specii, dintre care unele sînt importante plante textile şi oleaginoase (ex. inul). Lincoln [ltyc9n], Abraham (1809—1865), om politic american, preşedinte al S.U.A. A. Lincoln (1860—1865). în tinereţe a fost tăietor de lemne, plutaş pe Mississippi, funcţionar de poştă, apoi avocat. Şi-a început activitatea politică în statul Illintfis, devenind şef al Partidului liberal (whig). Ca membru al Congresului S.U.A. (din 1846), s-a opus declanşării războiului cu Mexicul (1848) şi a cerut, în 1849, abolirea sclaviei. A fost unul dintre creatorii Partidului republican (1854). A dus o susţinută campanie aboliţio-nistă. Alegerea sa ca preşedinte al S.U.A.*(1859) şi abolirea sclaviei au provocat războiul de secesiune (1861 — 1865) între statele din sudul S.U.A., care susţineau menţinerea sclaviei, şi cele din nord, aboliţioniste. A fost asasinat în 1865 de către un „sudist** fanatic. Lincoln [lipcan], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Nebraska. 127 800 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini (motoare, ceasornice, aparataj electric) şi alimentară. Nod de comunicaţii. Universitate. lincoln (ZOOTEHN.) 1. Rasă de porci, creată în Anglia şi reprezentată prin animale de talie mare, cu urechile lungi şi aplecate, cu părul ondulat şi de culoare albă-gălbuie. Este o rasă crescută în special pentru grăsime, dar, spre deosebire de alte rase de acest fel, are o prolificitate ridicată. La noi a fost folosită pe scară restrînsă. 2. Rasă de oi crescută pentru producţia de carne, creată în Anglia. Se caracterizează prin masivitate şi greutate corporală mare (125—145' kg la berbeci, 100—110 kg la femele) şi lînă foarte lungă (30 — 40 cm), la o tunsoare re-zultînd, în medie, 6—7 kg. Linde, procedeul ^ (după numele fizicianului german C. Linde, 1842-1934; Fiz.), procedeu de lichefiere a gazelor, bazat pe răcirea prin destindere adiabatică (efect Joule-Thomson). După destinderea gazului, acesta se reîntoarce în circuit, răcind gazul care urmează să fie supus destinderii; acest proces duce la răcirea treptată a gazului pînă la lichefierea lui. Linder, Max (1883-1925), actor şi regizor francez de film. A debutat în cinematografie cu „Prima ieşire a unui licean' ", devenind apoi un clasic al filmului comic. A realizat o lungă serie de comedii în Franţa şi în S.U.A. („Fii soţia mea44, „Şapte ani de nenorocire*4 ş.a.), creînd un personaj tipic prin. umorul său melancolic, care l-a inspirat şi pe Charlie Chaplin. Lindgren [lingrm], Wal-demar (1860—1939), geolog a-merican. A fost membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe din S.U.A. L. s-a preocupat de studiul proceselor de meta-somatoză, stabilind că în aceste procese volumul rocilor ră-mîne neschimbat, şi a scos în LINDSAY 133 LINGURĂ evidenţă rolul soluţiilor coloi-dale în formarea mineralelor. El a atribuit temperaturii un rol deosebit de important în formarea zăcămintelor magmatice, pe care le-a clasificat în zăcăminte hipotermale, mezoter-male şi epitermale. Lindsay [linzij, Jack (n. 1900), scriitor şi critic literar englez. Situîndu-se pe poziţii marxiste, a elaborat interesante studii de istorie literară şi monografii, consacrate unor creatori ca Ch. Dickens şi G.Me-redith. S-a afirmat însă mai ales ca prozator, prin romanele sale istorice în care evocă evenimente din revoluţia burgheză din Anglia („1649. Istoria unui an*4, 1938) sau mişcarea cartistă („Oameni din 1848“, 1947), prin cele dedicate prezentării celui de-al doilea război mondial („Ne vom întoarce4*, 1942; „Mai presus de groază44, 1942) sau problemelor sociale specifice Angliei postbelice (ciclul „Romane despre modul de viaţă britanic44, 1952, 1954, 1955). Lindsay [linzi/, Nicholas Vachel (1879 — 1931), poet nord-american. A peregrinat ca rapsod prin diferite regiuni ale S.U.A. Creaţia sa („Rime în schimbul pîinii44, 1912; „Congo şi alte poeme’4, 1914; „Privighetoarea chinezească şi alte poeme44, 1917; „Rigamarole, Rigamarole4*, 1929 ş.a.), străbătută uneori de misticism, caracterizată printr-un pronunţat sentiment al naturii şi încredere în forţele inepuizabile ale umanităţii, a exercitat o însemnată influenţă asupra poeziei nord-americane. linear (mat.) a) (Despre o funcţie de o variabilă) Care este de forma f(x) — ax + b; graficul unei funcţii 1. este o linie dreaptă, b) (Despre o funcţie de mai multe variabile) Care este de forma /Ul..... Xn) = *1*1 +.?2*2 + + ... -h anxn -f b. c) (Despre o ecuaţie) Care este de forma f(x..... xn) = 0, unde /(xlt... ..., xn) este o funcţie 1. d) (Despre o inegalitate) Care este de forma }(xx, ..., xn) 0, unde f(xlt ..., xn) este o funcţie 1. e) (Despre o combinaţie a vectorilor vrd Care este de forma a^i + ... + anvn» unde alt ..., an sînt numere (scalari), f) (Despre o ecuaţie diferenţială de ordinul n) Care este de forma A9(x)y{n) + ... 4* + An(x)y == B(x)t unde y40(x), ..., An(x) şi £(*) sînt funcţii date. Ling, Per Henrik (1776— 1839), om de ştiinţă suedez, fondatorul sistemului suedez de gimnastică medicală. A fost profesor de scrimă la Universitatea din Lund. în 1813 a creat Institutul regal central de gimnastică din Stockholm. Lingner, Max (1888-1959), pictor şi grafician german. A fost membru al Academiei Germane de Artă. L* s-a alăturat de timpuriu luptei revoluţionare a clasei muncitoare. în perioada 1928—1948 a locuit în Franţa, unde a făcut parte din mişcarea de rezistenţă şi a colaborat, alături de H. Barbusse şi R. Rolland, la presa comunistă cu grafică militantă. Creaţia sa, inspirată din viaţa clasei muncitoare, se caracterizează prin desenul viguros şi expresiv, în care foloseşte adesea numai două culori: roşu şi negru. Op. pr.: „Paris44 (1943), „Doi ostaşi — două văduve...*4 (1946), „Noua recoltă44 (1951), „Marele război ţărănesc44 (1955). Laureat al Premiului naţional al R.D.G. lingotieră (METAL.), formă metalică, de obicei din fontă, în care se toarnă metalul sau aliajul topit pentru a obţine un lingou. Forma şi dimensiunile 1. depind de natura metalului sau a a-liajului care se toarnă, precum şi de scopul în care vor fi folosite lingourile. lingou 1. (METAL.) Bloc de metal sau de aliaj (oţel, aur, argint etc.) obţinut prin turnare într-o lingotieră şi care urmează să fie prelucrat (prin laminare sau prin forjare). Mărimea şi forma lui depind de natura metalului sau a aliajului şi de prelucrarea la care va fi supus. 2» (FIN.) Bloc de metal monetar pur, cu formă şi greutate stabilite conform unui STAS şi uzanţelor internaţionale. în R.P.R., standardul de stat stabileşte pentru 1. de aur fin forma de trunchi de piramidă dreptunghiulară cu dimensiunile de 36, 70, 78, 267 şi 273 mm, iar greutatea de 12— 14 kg, cu titlul 999,6°/oo* linguâl(lat. lingua „limbă44; L1NGV.; despre sunete), la articularea cărora limba are rolul principal. După partea limbii care articulează, se disting: prelinguale sau anterolinguale (i, oraş în partea centrală a Republicii Populare Polone. 727 000 Ioc. (1962). Principalul centru al industriei textile poloneze. Alte ramuri industriale: construcţii de maşini textile, industrie chimică. împreună cu numeroase centre din împrejurimi (Pabianice, Zgierz, Ozorkow etc.) formează un puternic nod industrial. Aeroport. Universitate, institute de învăţă-mînt superior. Loeb floub], Jacques (1859 —1924), fiziolog american, adept al direcţiei mecaniciste în fiziologie. A studiat comportamentul animalelor, acţiunea antagonistă a sărurilor asupra dezvoltării ovulului, regenerarea ţesuturilor, partenogeneza experimentală, proteinele şi proprietăţile lor coloidale. loess [losj (PETROGR.), rocă clastică, neconsolidată, de origine eoliană, lipsită de strati-ficaţie, de culoare galben-cenu-şiu pînă la galben-roşcat, formată mai ales din praf silicios şi argilos. L. conţine şi carbonat de calciu, dispersat sub formă de granule fine sau acumulat în concreţiuni; prezintă pori mari şi are proprietatea de a se desface după planuri verticale. Lofoten [lufutzn], arhipelag norvegian în partea de nord a Mării Norvegiei, în apropierea ţărmului scandinav, de care este despărţit prin strîm-toarea Vest Fjord. Suprafaţa: 1 227 km2. Circa 30 000 loc. Ţărmuri foarte fragmentate; relief muntos. Vegetaţia: tundră montană. Principala ocupaţie a locuitorilor este pescuitul. Cea mai importantă aşezare: Svol-vaer. logaritm (MAT.), puterea la care trebuie ridicat un număr, numit bază, pentru a se obţine un număr* dat. Se notează log&/V = m dacă N = bm (ex. log1Q100 = 2; log2 ~ = = -5, fiindcă 100= IO2; — = 32. = 2~5). Calculul cu 1. permite simplificarea operaţiilor matematice, putînd fi astfel înlocuită înmulţirea numerelor prin adunarea logaritmilor, împărţirea prin scădere, ridicarea la putere prin înmulţire şi extragerea rădăcinii prin împărţire. — L. natural (sau neperian), logaritm a cărui bază este numărul e = 2,718282— L.n. al unui număr N se notează In N. Primii l.n. au fost introduşi de J. Napier (1614). — L. zeci-mal (sau vulgar), logaritm a cărui bază este numărul 10. L.z. al unui număr N se notează lg N (fără indicarea bazei). De ex. lg 2=0,30103. Logaritmii zecimali au fost introduşi de către H. Briggs (1624). — Tabele (sau. table) de logaritmi, tabele care conţin logaritmii numerelor naturale cuprinse între două limite, cu ajutorul cărora se poate calcula logaritmul oricărui număr. V. şi caracteristică; mantisă. Logau, Friedrich (1604 — 1655), poet german. Epigramele sale, îndeosebi cele împotriva războiului, intoleranţei religioase, nedreptăţii şi viciilor clasei feudale şi burgheziei („Trei mii de epigrame ger-mane“, 1654), constituie un important document cultural-istoric din .timpul războiului de 30 de ani. loggia (ARHIT.) h Galerie exterioară, acoperită şi deschisă pe 1—3 părţi către exterior printr-un şir de arcade sprijinite pe coloane sau pe stîlpi, Loggia Palatului de la Mogoşoaia construită la etajul unei clădiri; serveşte şi pentru apărarea încăperilor prea însorite (ex. 1. Palatului brîncovenesc de la Mogoşoaia), 2. Construcţie de tipul celei de mai sus, independentă sau aparţinînd parterului unei clădiri; a servit iniţial ca tribună (ex. 1. dei Lanzi din Florenţa; 1. del Consiglio din Verona). logică, ştiinţă al cărei obiect este stabilirea condiţiilor corectitudinii gîndirii, a formelor şi legilor generale ale raţionării juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legică a realităţii obiective. în stabilirea acestor condiţii, 1. face abstracţie de conţinutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o ştiinţă formală, analogă cu gramatica sau cu geometria. Aşa, de pildă, ea se ccupă cu noţiunea sau cu judecata în genere şi nu cu o anumită noţiune sau judecată determinată concret. L. se împarte în trei ramuri mari: a) /. clasică (formal filozofică), b) /. matematică (simbolică, numită şi logistică) şi c) /. dialectică. L. clasică şi L matematică expun formele şi legile gîndirii corecte în morpentul relativei lor stabilităţi, în timp ce L dialectică le expune în procesul mişcării şi dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea /. clasică şi /. matematică sînt subordonate, prin natura lor, L dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în genere, este relativă faţă de caracterul absolut al mişcării şi, ca atare, prin natura ei, subordonată acesteia. — Logica clasică (logica de tradiţie aristotelică) studiază noţiunea, judecata, ca raport între noţiuni, şi r a-ţionamentul, ca raport între judecăţi. Ceea ce caracterizează l.e. este relevarea raportului de determinare de la general Ia particular, de la gen la specie, generalul şi esenţialul fiind considerate fundamentale pentru o cunoaştere ştiinţifică veritabilă. Aceste cerinţe sînt întruchipate de silogism, pe baza funcţiei îndeplinite în cadrul său de termenul mediu. întemeietorul Le. este Aristotel, descoperitorul silogismului şi al LOGICĂ 152 LOGICĂ doctrinei despre silogism, silogistica. Preocupări de sistematizare a logicii au existat, de asemenea, în China şi în India antică. Contribuţii ulterioare la dezvoltarea l.c. au adus stoicii, precum şi logicienii evului mediu (Duns Scot, W. Occam, R. Lullus), iar în epoca modernă F. Bacon, R. Descar-tes, Th. Hobbes, G.W. Leibniz, materialiştii francezi din sec. al XVI II-lea, J. St. Mill ş.a. în strînsă legătură cu dezvoltarea modernă a ştiinţei s-a dezvoltat teoria inducţiei şi s-au formulat regulile raţionamentului inductiv. Prin fundamentarea consecvent materialistă a conceptului de adevăr, pe baza stabilirii raportului just dintre logic, gnoseologic şi ontologic, l.c. continuă să se dezvolte şi în prezent, împotriva tendinţelor neopozitiviste de a-i nega valabilitatea. în ţara noastră, cu l.c. s-au ocupat, în trecut, D. Cantemir, unii dascăli greci de la academiile domneşti, S. Micu, E. Poteca» ulterior T. Maiorescu, C. Ră-dulescu-Motru, M. Florian ş.a., iar în timpul din urmă Ath. Joja, FI. Ţuţugan, D. Bădărău ş.a. — Logica matematică (sau simbolică) s-a născut în sec. al XlX-lea, în funcţie de dezvoltarea puternică a matematicii şi de ivirea necesităţii cercetării logice a fundamentelor acesteia ca ştiinţă formală. Atît prin originea cît şi prin problematica sa, l.m. este o ştiinţă care a apărut Ia hotarul dintre logică şi matematică. L.m. se caracterizează prin cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a proprietăţilor lor formale şi prin elaborarea, pe această bază, a unor calcule logice. Procedeul logic-matematic, păstrîn-du-şi specificul său, este pe deplin analog procedeului matematic propriu-zis. în virtutea acestui procedeu, cercetările de ordin logic dobîndesc o formalizare riguroasă, datorită căreia operaţia de deducţie îşi desă-vîrseşte stringenţa. Astfel se elaborează o serie de calcule care îmbrăţişează aspecte noi, necercetate încă în domeniul logicii. Calculele cele mai în" semnate şi care reprezintă totodată capitolele de bază ale l.m. sînt: a) logica propoziţiilor (v. calculul propoziţiilor), Jb) logica predicatelor (v. calculul predicatelor) şi c) logica relaţiilor. în cadrul l.m. au apărut sau au luat o nouă dezvoltare L modală, 1. polivalentă, precum şi 1. inductivă, strîns legată de teoria probabilităţilor. Analiza fundamentelor 1. a determinat apariţia cercctărilor de 1. combinatorie. Tot atît de importante ca şi problemele stricte de calcul (problemele sintactice) sînt şi problemele interpretării acestor calcule (problemele de semantică); în această privinţă trebuie menţionată mai ales problema analizei sistemelor formale înseşi în cercetările de metalogică. O dată cu problemele de metalogică trec pe prim plan analize cu implicaţii gnoseologice în legătură cu adevărul şi cu consecvenţa în limbajul formalizat. Cercetările de l.m. au infirmat întrebuinţarea formal ist-metafizică a sistemelor formale şi cea convenţionalist-relativistă a conceptului de a-devăr, proprie neopozit i-vismului. Ideea calculului logic a fost formulată pentru prima oară de Leibniz. Ca disciplină de sine stătătoare, l.m. s-a constituit în sec. al XlX-lea, o dată cu apariţia operelor lui A. de Morgan şi ale lui G. Boole, care au inaugurat aşa-numita algebră a logicii, dezvoltată ulterior de E. Schroder, P.S. Poreţki ş.a. Contribuţii importante la dezvoltarea l.m. au adus şi G. Frege, B. Rus-sell, D. Hilbert, L.E.J. Brou-wer, K. Godel ş.a. în ţara noastră, ea este elaborată mai a -Ies pe linie matematică de Gr. Moisil, M. Neculcea, E. Mi-hăilescu, M. Tîrnoveanu ş.a. L.m. găseşte aplicare în electrotehnică (studiul schemelor cu relee, al schemelor electronice etc.), în cibernetică (ţeoria automatelor, tehnica programării), în neurofiziologie (modelarea sistemelor neuronice), lingvistică (lingvistica matematică) etc, —Logica dialectică este teoria de ordin logic a materialismului dialectic, adică analiza dialecticii formelor logice şi a legilor care condiţionează această dia- lectică; pe baza lor, gîndirea reflectă în mod adecvat mişcarea şi dezvoltarea realităţii obiective. Acest lucru este demonstrat riguros de dezvoltarea dialcctică a noţiunii, care trece în judecată, şi a judecăţii, care trece în silogism (v. dialectica noţiunii, dialectica judecăţii, dialectica raţionamentului). Formele logice sînt, datorită valorii lor gnoseologice diferenţiate, forme pline de conţinut, iar legile logice pe baza cărora acestea se în-lănţuiesc, constituie principiile de bază ale l.d. în această lumină trebuie înţeleasă şi relevarea unor trăsături generale ale l.d., cum sînt, de ex., identitatea concretă, care cuprinde în sine deosebirea; pre-dicaţia complexă contradictorie, care reprezintă un mod de exprimare pe plan logic a contradicţiei interne; înmlădierea terţului exclus, care reprezintă supleţea conceptului de adevăr în aprofundarea cunoaşterii. în acest fel, l.d. elimină posibilitatea strecurării unei sciziuni între analiză şi sinteză, între general şi particular, între inducţie şi deducţie, între abstract şi concret, sciziune prin care idealismul, în special pozitivismul logic, încearcă să se infiltreze înăuntrul logicii pentru a-i denatura şi vicia caracterul ştiinţific. Interpretarea de către l.d. a formei ca manifestare a conţinutului demonstrează legătura şi unitatea fundamentală dintre logică şi teoria cunoaşterii. Studierea, pe baza practicii social-istorice, a procesului de constituire şi de dezvoltare a formelor logice demonstrează că axiomele înseşi sînt rezultatul practicii de miliarde de ori repetate. Dialectica formelor logice îşi găseşte explicarea ştiinţifică în istoria cunoaşterii. Logicul este un rezumat al istoricului, iar unitatea lor este baza explicării materialist-dialectice a însăşi esenţei formaţiilor logice: cunoaşterea, în dezvoltarea ei, realizează coinciderea dialectică a logicului cu ontologicul sco-ţînd în evidenţă caracterul concret al adevărului şi corelaţia dialectică dintre adevărul relativ şi cel absolut. Logicul ^i LOGICĂ 153 LOGOGRAF gnoseologicul coincid astfel cu ontologicul. Unitatea dintre logică, teoria cunoaşterii şi dialectică este concluzia l.d. şi, ca atare, a logicii în genere ca ştiinţă a corectitudinii gîndirii şi totodată a adevărului ei, formele logice redînd, prin dialectica lor, conţinutul realităţii obiective în dezvoltarea lui. In acest sers, l.d. este, în înţelesul deplin al cuvîn- tului, filozofia logicii, interpretarea logicii ca „organon", instrument de cuprindere completă, în concepte, a realităţii obiective. Elemente de l.d. au existat încă din antichitate în doctrina lui Heraclit, la Pla-ton, Aristotel ş.a. în timpurile moderne, preocupările în a-ceastă direcţie s-au accentuat în filozofia Renaşterii, la Bacon, Descartes, Leibniz ş.a. Tendinţa aceasta a căpătat cea mai pregnantă expresie în filozofia clasică germană, la Kant şi îndeosebi la Hegel. L.d. a apărut în expresia ei ştiinţifică ca parte componentă a filozofiei marxiste, prin interpretarea materialistă a dialecticii de către clasicii marxism-leni-nismului. Obiectul şi legile ei constituie o preocupare permanentă în lucrările logicienilor marxişti. In ţara noastră se efectuează cercetări de l.d. în cadrul catedrelor de logică, al Centrului de logică al Academiei R.P.R. şi al Institutului de filozofie al Academiei R.P.R. Contribuţii originale referitoare la trăsăturile de bază ale logicii dialectice a adus, prin lucrările sale, Athanase Joja ş. a. — Logica claselor v. calculul claselor. — Logica combinatorie, cea mai nouă parte a logicii matematice, alcătuită dintr-un calcul în care există numai constante, aşa-numiţii combinatori; aceştia apar şi în rol de functori, şi în rol de argument. L.e. îşi îndreaptă, în ultima vreme, cercetările îndeosebi în direcţia analizei fundamentelor logicii. Se numeşte şi calcule speciale. — Logica con-structivistâ, curent în logioa matematică, caracterizat prin construirea inductivă a expresiilor logice. Ideea de bază a /.c. constă în interdicţia de a transfera asupra mulţimilor infinite principiile valabile pentru mulţimile finite (legea dublei negaţii, principiul terţului exclus ş.a.). L.e. se deosebeşte de logica clasică şi prin aceea că ea consideră infinitul ca fiind potenţial, în curs de construire, pe cînd aceasta din urmă îl concepe ca fiind actual, realizat. Pornind de la principiile /.c., se fac încercări în direcţia reconsiderării fundamentelor logicii matematice moderne şi ale matematicii. Bazele l.e. au fost puse de şcoala intuiţionistă (v. i n t u i ţ i o n i s m). — Logica relaţiilor, curent logic format la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi reprezentat de A. de Morgan, J. Lachelier, E. Schroder ş.a, L.r. cercetează proprietăţile formale ale relaţiilor (tranzitivitatea, reflexivitatea, simetria etc.) şi efectuează calculul relaţiilor, contribuind la analiza logică a expresiilor matematice. Ea a căpătat în filozofia burgheză contemporană o interpretare idealistă, potrivit căreia relaţia este considerată ca fiind primordială pe plan logic, gnoseologic şi ontologic faţă de reiate (termenii relaţiei). Deşi natura reiatelor se manifestă prin relaţie, ea #de-termină totuşi natura relaţiei (ex. greutatea unui corp se stabileşte în relaţie cu alt corp, însă greutatea nu este o proprietate a relaţiei însăşi, ci a corpurilor respective, ea ma-nifestîndu-se doar prin această relaţie,. Interpretată just, l.r. constituie un capitol principal al logicii matematice. — Logica termenilor v. calculul termenilor. — L. modală, sistem logic care analizează, din punct de vedere formal, raporturile dintre necesitate, realitate, posibilitate, imposibilitate şi contingenţă. Prima elaborare a unui sistem logic al modalităţii a fost făcută de Aristotel (silogistica); o nouă dezvoltare pe linia l.m. are loc astăzi în cadrul logicii matematice (ex. sistemul tri-valent şi cel tetravalent al lui J. £ukasiewicz sau sistemele axiomatice de implicaţie strictă ale lui C.I. Lewis). Pînă în prezent, teoria generală a l.m. nu a fost încă elaborată sub toate aspectele. — L. polivalentă, sistem logic formal ale cărui expresii comportă, spre deosebire de logica tradiţională, care era bivalentă, mai mult decît două valori de adevăr, ea putînd fi astfel trivalentă, tetravalentă sau n-valentă. Primele sisteme de l.p. au fost construite de J. £ukasie-wiez (1920) şi de E. Post (1921). Sistemele de l.p. prezintă atît interes teoretic cît şi practic, legat de interpretarea mecanicii cuantice, de rezolvarea parado-xelor logicii matematice clasice, de teoria schemelor de relee etc. logicism, concepţie după care matematica poate fi dedusă din logică, întrucît conceptele şi operaţiile ei fundamentale pot fi reduse, în ultimă instanţă, la concepte şi operaţii pur logice. Această concepţie, enunţată încă de Leibniz, a fost fundamentată şi dezvoltată de G. F r e g e. L. a fost preluat apoi de B. Russell, A.N. Whitehead, F.P. Ramsey, W.O. Quine ş.a., primind interpretarea precumpănitor idea-list-subiectivă sub care este cunoscut astăzi în filozofia burgheză. logistică v. logica mate** matică. log(o)'- (gr. logos „cuvînt, ştiinţă"), element de compunere cu sensul „cuvînt, vorbă" (ex. logogrif, logoree). Poate apărea şi după cuvîntul cu care se combină (ex. filolog, monolog). . logofăt (în ţările române, în evul mediu), mare dregător, şeful cancelariei domneşti. A-vea în grija sa redactarea hotă-rîrilor luate de domn şi de sfatul domnesc, pe care le întărea cu pecetea domnului. Subalternii săi erau: vtori-logofătul (logofăt al doilea), treti-logo-fătul (logofăt al treilea) şi grămăticii sau diecii. Această denumire mai era folosită şi pentru unii dregători mici, ca /. de vistierie, l. de cămară etc. în sec. XVII-XVIII au apărut şi l. de obiceiuri, /. trebilor din afară etc. logogrâf, denumire dată primilor istorici greci, care prelucrau mai cu seamă legendele sau cronicile diferitelor oraşe, încercînd să reconstituie, pe baza acestora, istoria triburilor şi a oraşelor LOGOMETRU 154 LOMBARDIA greceşti. L. se ocupau şi de istoria popoarelor „barbare" învecinate. Cei mai cunoscuţi 1. au fost Hecateu din Milet (c. 540 —c. 479 î.e.n.) şi Hei-lanicos din Mitilene (sec. al V-lea î.e.n.). logometru (ELT.), instrument electric de măsură, ale cărui indicaţii depind numai de raportul dintre două mărimi electrice. Este alcătuit din două Logometru dispozitive de măsură, avînd echipajele mobile solidarizate pe un singur ax, de care este fixat acul indicator, şi nu are dispozitive mecanice de producere a cuplului rezistent. Cu ajutorul I. se pot măsura rezistenţe, capacităţi electrice, defazaje şi, în scheme combinate cu traductoare, diferite mărimi neelectrice, ca temperatura, presiunea, debitul etc. logoree (gr. logos „cuvînt" şi rhein „a curge"; MED.), stare patologică caracterizată prin exces de vorbire, impuls nestăpînit de a vorbi continuu şi incoerent. Se întîlneşte în special la bolnavii mintali cu stări de excitaţie. logos (gr. logos „cuvînt, i-dee, raţiune, ordine"; FILOZ.), termen folosit pentru prima oară de filozoful grec materialist Heraclit din Efes, cu înţelesul de ordine necesară, proprie atît cosmosului, lumii materiale, cît şi gîndirii omeneşti în forma ei superioară. Stoicii au dat termenului o nuanţă idealistă, înţelegînd prin 1. raţiunea cosmică sau destinul. Ulterior, Filon Iudeul i-a atribuit sensul mistic de raţiune divină, concepută ca o forţă mijlocitoare între jjj|)umnezeu şi lume, pe care teologii creştini au identificat-o mai tîrziu cu Iisus. Loian, oraş în R.P. Chineză, în provincia Henan, situat pe fluviul Huanhe. 450 000 loc. (1958). Industrie constructoare de maşini (tractoare, utilaj minier, rulmenţi), uşoară şi alimentară. Numeroase monumente hipogee budiste cu sculpturi (sec. al V-lea), mănăstirea budistă Bai-ma-sî ş.a. — Istoric. Este unul dintre cele mai vechi oraşe ale lumii, întemeiat în sec. al Xll-lea î.e.n. şi numit, la început, Loi. în antichitate a fost, în repetate rîn-duri, capitala Chinei. în împrejurimile oraşului de azi s-au descoperit rămăşiţele vechiului oraş, precum şi alte bogate şi importante materiale arheologice. lojă 1. (TEATRU) Compartiment cuprinzînd un număr redus de locuri pentru spectatori, aşezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. 2. (ARH1T.) Mic compartiment la intrarea unor clădiri, comunicînd cu exteriorul şi destinat unor servicii de îndrumare a publicului. 3. (BOŢ.) Cameră în interiorul unui ovar sau al unei antere. 4. (ANAT.) Loc ocupat de un organ sau de altă formaţie anatomică (ex. /. splenică, /. renală, /. musculară etc.). lokayata (în limba sanscrită „învăţătură populară" sau „care se preocupă numai de lumea pămîntească"), denumire de largă circulaţie dată şcolii materialiste şi ateiste carvaka. Lolland (Laaland) [lq:~ lan], insulă în Marea Baltică, în sudul Arhipelagului Danez. Suprafaţa: 1 235 km2. Populaţia: circa 90 000 Joc. Principalele oraşe : Nakskov şi Ma-ribo. Relief de cîmpie joasă. Populaţia se ocupă cu agricultura (culturi de cereale şi sfeclă de zahăr, creşterea animalelor). lollârzi (oland. medie lollen „a murmura rugăciuni"), denumire dată participanţilor la mişcarea plebeo-ţârănească îndreptată împotriva bisericii catolice şi a exploatării feudale în cîteva ţări din Europa apuseană. L. au apărut pentru prima dată la începutul sec. al XIV-lea, la Anvers. De aici mişcarea 1. s-a răspîndit în Ţările de Jos şi în Germania, în Anglia, sub acest nume erau cunoscuţi, în a doua jumătate a sec. al XlV-lea, unii din- tre adepţii doctrinei lui Ţy c- 1 i f, care urmăreau lichidarea orînduirii feudale. Ideologul L a fost John Ball (? —1381), care a cerut secularizarea averilor bisericii catolice, reîntoarcerea la creştinismul primitiv şi egrlitatea sccială. L. au. participat activ la pregătirea ş? la desfăşurarea răscoalei ţărăneşti conduse deWat Tyler (1381). Au fost persecutaţi în Anglia ca eretici. La începutul sec. al XV-Iea, numărul lor s-a micşorat simţitor. lombalgie (gr. lombos „şale" şi algos „durere"; MED.), durere localizată în regiunea lombară. Poate apărea în unele boli ale organelor genitale feminine, ale rinichilor etc. V. şi 1 u m b a g o. lombar (ANAT.), care se referă Ia regiunea şalelor, crre aparţine şalelor (ex. arteră /., ganglion regiune L). Lombard [lombar], Alf (n. 1902), lingvist suedez, profesor la Universitatea din Lund, specialist în lingvistica romanică. Membru corespondent al Academiei R.P.R. Are lucrări importante şi asupra limbii române. Op. pr.: „Construcţiile nominale în limba franceză modernă" (1930), „Pronunţarea limbii române" (1935), „Infinitivul de naraţiune în limbile romanice" (1936), „Verbul românesc" (2 voi., 1954— 1955). lombard (fin.), instituţie, de credit care acordă împrumuturi garantate cu obiecte de valoare. Denumirea provine de la provincia italiană Lom-bardia, unde au fost create pentru prima oară aceste instituţii (în sec. al XV-lea). în ţările capitaliste, aceste instituţii realizează beneficii însemnate din dobînzi şi din diferenţa dintre valoarea obiectelor amanetate care le rămîn şi împrumuturile respective neachitate la scadenţă. în România au existat, în trecut, sub denumirea de „Muntele de pietate". Se mai numeşte casa de amanet. lombardâre (FIN.), acordarea de către băncile capitaliste a unor împrumuturi garantate cu titluri de stat. Lombardia, regiune în nordul Italiei, cuprinsă între graniţa cu Elveţia, rîurile Ticino şi Pad şi lacul Garda. $u- LOMBROSO 155 LONDON prafaţa: 23 800 km2. Circa 7 400 000 loc. Partea nordică este muntoasă (Alpii Lepon-tini şi Retici), în partea centrală sînt dealuri piemontane, iar în sud o porţiune din Cîmpia Padului. Principalul oraş: Milano. Este regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic din Italia. Invadată de celţi în sec. al V-lea î;e.n., L.a fost cucerită de romani în sec. I î.e.n. şi inclusă în provincia Gallia Cisalpina. In sec. al Vl-lea s-au aşezat aici longobarzii, care au creat un regat, cucerit în 774 de Carol cel Mare. Către sfîrşitul mileniului I, în L. s-au dezvoltat oraşe-republici, constituite în sec. al Xll-lea în Liga lombar-dăf. A făcut parte apoi din ducatul Milanului (sec. al XlV-lea). în sec. XVI-XVIIIafost stă-pînită de Spania, iar în scc. XVIII-XIX (cu excepţia a-nilor 1796 — 1814) de Austria, în 1859 a fost inclusă în regatul Piemontului. Lombroso, Cesare (1835 — 1909), medic şi criminolog burghez italian, întemeietorul şcolii antropologice. A fost profesor la universităţile din Pavia şi din Torino. A elaborat teoria antiştiinţifică a „infractorului înnăscut**, care poate fi identificat prin „stigmate** cor^ porale (de ex. forma neregulată a craniului, asimetria feţei). Faţă de aceştia, L. recomanda să se ia măsuri preventive (ex. deportarea fără termen), fără a se aştepta să fi săvîrşit o infracţiune. Teoriile lui L. ascundeau adevăratele cauze ale criminalităţii în capitalism. Op. Stradă din Lome pr.: „Omul delincvent" (1889), „Crima, cauzele şi remediile ei" (1899). Lome, capitala Republicii Togo, situată pe ţărmul Golfului Guineii. Circa 80 000 loc. (1960). Nod feroviar, rutier şi aerian; port. Are mici întreprinderi ale industriei alimentare şi ateliere de reparaţii mecanice. Lomonosov, Mihail Vasili-evici (1711 — 1765), savant enciclopedist şi scriitor rus. A M. V. Lomonosov fost profesor de chimie la Universitatea din Petersburg, unde a înfiinţat primul laborator de cercetări chimice din Rusia (1748). A formulat legea conservării masei şi a intuit legea conservării energiei. A fost un precursor al teoriei atomiste moderne şi al teoriei cinetice a materiei. A studiat teoria elasticităţii aerului, elementele chimiei matematice, interdependenţa dintre matematică, mecanică, fizică şi chimie* L. a efectuat cercetări în numeroase alte domenii, ca geologia, mineralogia, metalurgia, meteorologia, astronomia, istoria, geografia, nautica, filologia, făcînd multe descoperiri şi for-mulînd ipoteze a-deseori foarte îndrăzneţe pentru vremea sa. în lucrările de geologie şi mineralogie a descris şi a explicat originea cărbunilor de pă-mînt, a petrolului, a raporturilor de vîrstă din- tre filoanele de minereuri şi ro-cile-gazdă etc. Lomonosov a dat indicaţii practice pentru descoperirea zăcămintelor de substanţe minerale utile. Prin opere ca: „Epistola despre regulile prozodiei ruse" (1739), „Retorica" (1748), „Gramatica rusă" (1755) etc., L. a iniţiat studiul ştiinţific al limbii ruse şi a adus o contribuţie de bază la crearea limbii literare. Prin opera sa poetică („Epistola despre foloasele sticlei", 1752; ciclul „Convorbire cu Anacreon" etc.), L. este considerat ca un reprezentant de seamă al clasicismului rus. A fost un adept al absolutismului luminat şi fondatorul direcţiei materialiste în filozofia rusă. A dezvoltat materialismul mecanicist în spiritul evoluţionismului şi a elaborat o teorie materialistă a cunoaşterii. în problema religiei, Lomonosov s-a situat pe poziţiile deismului. A luat parte activă Ia înfiinţarea, în 1755, a Universităţii din Moscova, care îi poartă, din anul 1940, numele. London [lândsn], Jack (1876—1916), scriitor american. S-a născut la San Francisco. în tinereţe, pentru a-şi cîştiga existenţa, a fost nevoit să practice numeroase meserii şi să călătorească mult. Şi-a însuşit însă o bogată experienţă de viaţă, care stă la baza întinsei sale opere literare. A fost membru al Partidului socialist. Autodidact, s-a format sub influenţe ideologice diferite (Darwin, Spencer, Nietzsche), de o mare însemnătate fiind în evoluţia lui contactul cu marxismul. Opera sa dezvoltă tradiţiile realismului american (Stephen Crane, Frank Norris), lărgindu-i orizontul tematic şi universul tipologic. A excelat în prezentarea luptei titanice a omului cu natura („Dragoste de viaţă", 1907; „Povestiri din mările sudului", 1911), în zugrăvirea critică a societăţii burgheze americane, dominată de arivismul brutal şi de lipsa de scrupul („Călcîiul de fier**, 1907, roman de anticipaţie în care face tabloul unei răscoale sîngeroase a maselor împotriva plutocraţiei; „Martin Eden", 1909; „John Barley-cdrn", 1913). Cunoscător al LONDRA Î56 LONDRA vieţii psihice elementare a animalelor („Colţ alb, 1900) şi creator de caractere puternice gata de acţiuni violente, dornice de aventură, povestitor J. London captivant, L. este şi unul dintre clasicii literaturii pentru copii şi tineret. In ciuda contradicţiilor sale ideologice, opera lui L. a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii progresiste mondiale. Majoritatea scrierilor sale sînt traduse în româneşte. Londra, capitala Marii Britanii, situată în sud-estul Angliei, pe fluviul Tamisa, cel mai important centru economic, politic şi cultural al ţării, împreună cu numeroasele localităţi înconjurătoare formează o importantă aglomerare urbană („Marea Londră“), cu 8 200 000 loc. (1962), reprezen-tînd circa 1 /6 din populaţia ţării. Industrie constructoare de maşini (avioane, automobile, apa-rataj electrotehnic, aparate de precizie, reparaţii navale), industrie uşoară, prelucrarea petrolului, metalurgie neferoasă, industrie poligrafică. L. este cel mai mare port din Marea Britanie şi unul dintre cele mai mari din lume. Datorită mareelor este accesibil pentru vasele oceanice. Important nod feroviar şi de transporturi aeriene. Este cel mai însemnat centru financiar din ţară şi al doilea din lumea capitalistă (după New York). La L. există numeroase institute de cercetări ştiinţifice, o universitate, Societatea Regală, (Academia Britanică), biblioteci şi numeroase alte instituţii cultural-ştiinţifice. în partea centrală a L. se află City, cartierul bursei şi al marilor bănci. La vest de acesta este cartierul Westminster, unde se află clădirea parlamentului şi ministerele. La nord-vest şi la vest de City este West End, care cuprinde mari hoteluri, parcuri, teatre etc., iar la est în special cartiere muncitoreşti (East End). întreprinderile industriale sînt amplasate atît în East End cît şi în suburbiile L. Din East End începe zona portuară, care se întinde pe 40 km de-a lungul Tamisei. L. are importante monumente de arhitectură: „Westminster Abbey“ (sec. al Vll-ea, reconstruit în sec. al Xll-lea şi ulterior mărit), Turnul Londrei (sec. al Xl-lea), biserica sfîntul Bartolomeu (sec. al Xll-lea), Catedrala sfîntul Paul (1675 — 1710), Parlamentul, Palatul Saint James (sec. al XVI-lea). Renumite poduri şi parcuri (Hyde Park* Regent’s Park ş.a.). Numeroase muzee: B r i-tish Museum (întemeiat în 1753), Galeria naţională^ (1824), „Victoria şi Albert" (întemeiat şi reclădit în 1899), „Tate Gallery“ (1890) ş.a. — Istoric. în antichitate, pe locul unde se află azi L,, a existat, probabil, o aşezare celtică. Din sec. I a devenit centrul provinciei romane Bri-tania, avînd numele de Londi-nium. In sec. al VlI-lea, L. a fost principalul oraş al saxonilor, iar în sec. al X-lea a fost cucerit de danezi. Începînd din sec. al Xl-lea a devenit cel mai important oraş din Anglia, fiind, în tot cursul evului mediu, sub controlul breslelor, însemnat centru comercial-meşteşugăresc şi reşedinţă regală încă din sec. al VIII-lea. A avut un rol important în mişcarea socială care a impus regelui Ioan fără Ţară „Magna Charta Libertatum“. L. s-a transformat treptat, mai ales Londra. Parlamentul, văzut de pe podul Westminster LONEA 157 LONGINESCU după emiterea de către parlamentul englez a Actului de navigaţie, în mare port comercial, de importanţă internaţională. A fost centrul şi principalul sprijin al revoluţiei burgheze din Anglia (sec. al XVII-lea). La mijlocul deceniului al patrulea al sec. al XlX-lea a început la L. prima mişcare politică revoluţionară de masă a proletariatului, cunoscută în istorie sub numele de c a r t 1 s m. în 1847 au avut loc aici Congresele I şi al II-lea ale Ligii comuniştilor. LaL.au trăit şi au lucrat mult timp K. Marx (din 1849) şi F. Engels (din 1870). în cimitirul Highgate se află înmormîntat K. Marx. în 1864 a fost creată Ia L. Internaţionala I. în timpul celui de-al doilea război mondial, a avut de suferit de pe urma bombardamentelor hitleriste. La L. au avut loc numeroase întîlniri diplomatice, consfătuiri şi conferinţe internaţionale. Lonea, centru de exploatare a huilei, înglobat în oraşul Petrila şi, împreună cu acesta, subordonat din punct de vedere administrativ oraşului regional Petroşeni. Long IJoL Marguerite (n. 1874), pianistă franceză. A fost profesoară la Conservatorul din Paris pînă în anul 1940. în 1943 a organizat, împreună cu Jacques Thibaud, concursul pentru pian şi vioară, care în 1946 a devenit Concursul internaţional al pianiştilor şi violoniştilor „Marguerite Long-Jacqucs Thibaud". El are loc în fiecare an. longeron [lonjeronj (TEHN.), element de rezistenţă în formă de grindă, din lemn sau din metal, aşezat longitudinal în scheletul sau în cadrul unei maşini, unui agregat, unei construcţii etc. — (C F-) L. de locomotiva, longeron din cadrul de susţinere al unei locomotive. Se confecţionează din oţel forjat sau turnat (uneori se toarnă un monobloc alcătuit din două 1. şi cilindrii maşinii cu abur). — (AV-) L. de fuzelaj, longeron în scheletul de bază al fuzelajului unor avioane. — (AV.) L. de aripă, longeron aşezat în lungul aripii unui avion. longevitate (din lat. longus „lung" şi aevum „vîrstă"; BIOL.) 1. Durată neobişnuit de mare a vieţii unui organism, depăşind media de vîrstă normală. 2. Durata vieţii unui animal sau a unei plante (ex. elefantul 150—200 de ani, calul 40—50 de ani, vaca 20 — 30 de ani, cîinele 12—15 am, iepurele 7 — 8 ani, şoarecele circa 3 ani, corbul, bufniţa, papagalul, lebăda circa 100 de ani, barza circa 70 de ani, arborii sequoia şi baobabul cîteva mii de ani). Longfellow [Ifyfelou], Hen-ry Wadsworth (1807—1882), H. W. Longfellow poet american. A călătorit mult, în tinereţe, prin Europa. A fost un timp profesor de literatură europeană modernă la Universitatea Harvard. Influenţat de romantism, în special de cel german, a închinat imnuri civilizaţiei şi poporului, creatorul acesteia, exprimîndu-şi simpatia faţă de cei oropsiţi („Poeme asupra sclavajului", 1842), dar, în acelaşi timp, a fost puternic înclinat spre reveria elegiacă, avînd nostalgia vremurilor apuse („Glasurile nopţii", 1839; „Balade şi alte poeme", 1842). Atras de teme mitice-legendare, a evocat, în spirit folcloric, pagini din ^istoria Americii („Evangeline", 1847; „Cîntec despre Hiawatha", 1855 ş.a.). Virtuos mînuitor al versului, al celor mai diferite ritmuri, a cultivat o poezie de tonalitate idilică, melodioasă, cantabilă şi accesibilă marelui public. A mai scris romane, povestiri şi piese de teatru. Sfîrşitul vieţii i-a fost umbrit de misticism. Cunoscut în România încă din se'c. al XlX-lea, a fost tradus (parţial), printre alţii, de către G. Coşbuc. Longhena, Baldassarre (1598 — 1682), arhitect italian, maestru al barocului veneţian. Dintre operele sale, majoritatea realizate la Veneţia, cele mai importante sînt: biserica Santa Maria della Salute (1631 — 1682), palatele Rezzonico (1660) şi Pesaro (1660—1710), cu faţade bogat împodobite, folosind efecte contrastante de umbră şi lumină. Longhi,Pieţro (1702-1785), pictor italian din Veneţia. Crea-* ţia sa cuprinde numeroase tablouri cu scene de gen, de format mic, în care a redat tipuri şi aspecte din viaţa cotidiană a Veneţiei, introducînd în ele o notă de fină ironie („Prof îsorul de muzică", „Scenă în faţa tripoului", „Lecţia de dans", „Dentistul , „Concertul"). A executat şi ansambluri de pictură murală. L. Alessan-dro (1733—1813), fiul său, de asemenea pictor, a realizat numeroase portrete şi gravuri în acuaforte. Longhin, Scarlat (n. 1899), dermatovenerolog român, membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române, profesor la Universitatea din Bucureşti. Cercetările sale cuprind diferite domenii ale dermatoveneroîogiei, în care a adus contribuţii importante, de ex. tratamentul biologic al dermatomicozelor. longilin (lat. longus „lung" şi linea „linie"; ANTROP.), tip constituţional caracterizat printr-o dezvoltare preponderentă în lungime a segmentelor corporale. Longinescu, Gheorghe G. (1869—1939), chimist român; a fost profesor de chimie anorganică la Universitatea din Bucureşti. A stabilit, pe baza unor cercetări teoretice asupra asociaţiei moleculare în stare lichidă şi solidă, o formulă care permite calcularea gradului de asociere cu ajutorul temperaturilor dc fierbere, în domeniul chimiei analitice a cercetat separarea metalelor din grupa a Il-a şi a IlI-a analitică şi metodele cantitative pentru separarea haloge-nurilor între ele. A găsit LONGINESCU 158 LONGUET reacţii de recunoaştere pentru sodiu, potasiu, acid azotic etc. Este autor a numeroase cursuri şi manuale de lucrări practice; împreună cu C. I. Istrati a publicat manualul „Chimie ge-nerală“. Longinescu, Ştefan (1865 — 1931), jurist român. A fost profesor de drept roman la universităţile din Iaşi şi Bucureşti. A scris şi lucrări de istoria dreptului. Op. pr.: ,,Gaius der Rechtsgelehrte“ (Gaius erudit al dreptului) (1896), „Istoria dreptului românesc** (1908), „Elemente de drept roman" (9 voi., 1921-1929). Longinus, comandantul u-nei legiuni romane în timpul celei de-a doua campanii romane în Dacia (105—106). Prins de daci, a preferat, după informaţiile date de Dio* Cas-sius să se sinucidă, încercînd să rezolve dilema în care fusese pus Traian, căruia Decebal îi ceruse, în schimbul răscumpă^ rării prizonierului său, eliberarea teritoriului Daciei şi plata unor despăgubiri de război. Long Island [lor] âihnd], insulă lîngă coasta atlantică a S.U.A., în extremitatea sud-estică a statului New York. Suprafaţa: 4 356 knrr. Este despărţită de insula Manhattan prin golful Long Island şi prin strîmtoarea East River. în vestul insulei se găsesc cartierele Brooklyn şi Queens din oraşul New York. longitudinală (NAV.), element de rezistenţă (nervură) folosit pentru întărirea tablelor învelişului unei nave şi constituit dintr-un profil metalic aplicat în sens longitudinal pe fundul navei (1. de fund), pe bordaje (1. de bordaj) sau sub punte (1. de punte). longitudine l.(GEOGR.) Distanţa unghiulară dintre meridianul care trece printr-un punct oarecare şi primul meridian (meridianul 0, care trece prin Greenwich), măsurată pe ecuator. De la meridianul 0 pînă la meridianul opus se măsoară spre est 180° 1. estică şi spre vest 180° 1. vestică. L* este una dintre cele două coordonate geografice. V. şi grad de longitudine. 2. (ASTR.) Longitudine cerească (a unui astru), distanţa unghiulară măsurată pe ecliptică de la punctul vernal pînă la punctul de intersecţie al eclipticei cu cercul de pe sfera cerească care trece prin acel astru şi prin polii eclipticei. V. şi coordonate ecliptice. Longo, Luigi (n. 1900), secretar general al C.C. al P.C. Italian (din 1964). Membru al P.C. Italian (din 1921} al C.C. (din 1926) şi al Biroului Politic al C.C. (din 1931). L. Longo L. a fost prieten apropiat şi tovarăş de luptă al lui P. Togi iatti. între 1921 şi 1928 a fost unul dintre conducătorii Uniunii Tineretului Comunist Italian. între 1932 şi 1934 a fost reprezentantul P.C. Italian în Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste. în timpul războiului naţional-revoluţio-nar al poDorului spaniol (1936—1939) s-a ocupat de organizarea brigăzilor internaţionale, al căror comisar politic a fost. între 1943 şi 1945 a fost unul dintre conducătorii Mişcării de rezistenţă din Italia. După 1945 a avut diferite munci de răspundere în aparatul de partid, iar între 1945 şi 1964 a fost secretar general adjunct al P.C. Italian. longobârzi, triburi ale germanilor răsăriteni, care la începutul sec. I au locuit în bazinul inferior al fluviului Elba, iar de la începutul sec. al Vl-lea pe cursul inferior al Dunării. în 568 1., sub conducerea lui Al-boin (c. 560 — c. 572), au invadat regiunile nordice şi centrale ale Italiei (Lombar-dia, Toscana ş.a.), punînd bazele regatului longobard cu capitala la Pavia. După moartea lui Alboin, statul 1. s-a fărî-miţat în circa 36 de ducate (Benevento, 570; Spoleto, 574 sau 576 ş.a.). în 584, aristocraţia L, condusă de Authari, s-a unit pentru a putea face faţă atacurilor din partea francilor, bizantinilor şi papalităţii. L. au generalizat în Italia regimul obştilor, care începuse să se impună încă din timpul dominaţiei ostrogoţilor. Regatul longobard a cunoscut o puternică dezvoltare în a doua jumătate a sec. al VlI-lea şi prima jumătate a sec. al VIII-lea, mai ales în timpul regelui Liutprand (712 — 744), care şi-a consolidat domnia prin legislaţia introdusă (Edictul lui Liutprand) şi prin aducerea în vasalitate a ducatelor de Benevento şi de Spoleto. Puter.ea regatului longobard a decăzut în a doua jumătate a sec. al VIII-lea. Înfrînţi de Pepin cel Scurt în 754 şi 755, 1. au fost supuşi în 774 de Carol cel Mare, care s-a încoronat rege al lor la Pavia, iar o parte din regatul longobard a intrat în componenţa Imperiului carolingian. Longos (c. sec. II—III), scriitor grec, originar, probabil, din Lesbos. Romanul său pastoral „Daphnis şi Chloe * (uit. trad. rom. 1964), prin graţia şi naivitatea cu care înfăţişează naşterea sentimentului erotic, prin descrierile de natură de o rară prospeţime şi prin subtilitatea analizelor psihologice, constituie una dintre cele mai remarcabile opere ale antichităţii. Lucrarea a inspirat, între altele, muzica pentru baletul cu acelaşi nume al lui M. Ra-vel. longrină (DRUM.), grindă de lemn, de oţel sau de beton armat care formează cofrajul lateral al unei îmbrăcăminţi rutiere de beton în cursul executării acesteia. — L. de deraiere (C.F.), şină din oţel fixată pe traverse, paralel cu şinele căii ferate, pentru a reduce pericolul de deraiere la curbe şi pe poduri. Longuet /loghe/, Charles (1833 — 1903), socialist-prou-dhonist de stînga francez. A fost membru al Consiliului General al Internaţionalei I şi al Comunei din Paris. în 1871 a fost redactor al organului LOO (VAN LOO) 159 LORENA oficial al Comunei din Paris, „Jurnal oficial al Republicii Franceze4*. După crearea Partidului muncitoresc francez (1879), L. s-a alăturat grupării reformiste a posibiliştilor. A fost căsătorit cu Jenny Marx, fiica lui K. Marx. Loo (Van Loo), familie de pictori olandezi stabiliţi în Franţa, dintre care cel mai de seamă a fost Charles Andre (Carie) van Loo (1705- 1765), pictor, decorator şi pedagog. C. A. van Loo a lăsat lucrări inegale ca valoare şi cu evidente tendinţe manieriste („Haltă la vînătoare"). lopătâr (Platalea leucoro-dia), specie de pasăre călătoare din ordinul ciconiifor-melor, de mărimea unei berze, de culoare albă, cu cioc lăţit spre vîrf ca o lopată şi cu un moţ de pene pe cap. în ţara noastră cuibăreşte în stufărişul din Delta Dunării. Este ocrotit prin lege. Lope de Vega (Lope Felix de Vega Carpio) (1562—1635), scriitor spaniol, reprezentant de frunte al Renaşterii spaniole, creatorul teatrului naţional spaniol şi unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii. S-a născut la Madrid, în 1588 a participat, ca voluntar, la expediţia flotei „Invincibila Armada44, trimisă de Filip al II-lea împotriva englezilor. Trecînd mai tîrziu printr-o criză de misticism, a devenit succesiv membru al mai multor ordine călugăreşti. Este autorul a circa 2 200 de piese de teatru în versuri, dintre care ne-au parvenit 426 de comedii şi 48 de drame religioase (autos). A scris, de asemenea, romane pastorale, nuvele, poezii în toate genurile (unele inspirate din poezia populară) etc. Principalele teme ale pieselor sale (tema epică-eroică, tema onoarei, a dragostei şi a virtuţii şi tema religioasă) se concretizează atît în piesele cu caracter istoric cît şi în cele cu caracter social-politic sau de „mantie şi spadă". Optînd pentru un teatru de acţiune inventiv, naţional, şi pentru o poezie care să redea natura, el aduce dramaturgiei numeroase inovaţii, care îl situează printre precursorii romantismului. în poemul didactic „Noua artă de a compune comedii în zilele noastre*1 (1609), L. de V., desprinzîndu-se de rigorile Lope de Vega canoanelor vechiului clasicism, mărturiseşte că scrie pentru popor, considerîndu-1 pe acesta principalul său inspirator. îmbi-nînd tragicul cu comicul, el a dat operei sale o mai mare diversitate şi a apropiat-o mai mult de viaţă. Sentimentul de onoare, atribuit în epocă mai cu seamă nobililor, este socotit de el ca propriu mai ales omului din popor („Fata cu urciorul**, 1625); „graţiosul** (servitorul inteligent şi descurcăreţ) aduce pe scenă bunul-sirnţ popular şi critica socială de pe poziţii umaniste, antidespotice, antifeudale („Fîntîna turmelor*4, 1612—1613; „Steaua Sevillei**, circa 1614; „Cîinele grădinarului", 1618). Credincios acestor puncte de vedere, L« de V. a compus piese pline de fantezie, reflectînd aspecte ale realităţii spaniole şi străine dintre cele mai diferite (în „Miguel el Valiente" se referă la români) şi recrutîndu-şi personajele din cele mai variate straturi sociale şi profesiuni. Piesele sale se remarcă prin optimismul lor viguros, prin intriga bine construită, prin dialogul vioi şi firesc, prin armonia prozodiei şi naturaleţea stilului. Teatrul lui L. de V. a exercitat o copleşitoare influenţă asupra dezvoltării dramaturgiei spaniole. în România, opera sa a început să fie cunoscută în sec. al XlX-lea. Un volum selectiv al comediilor lui a fost tipărit) în româneşte, în 1962. Lorântffy, Susana (sec. XVII), soţia principelui Transilvaniei Gh. Râkoczi I. Urmărind atragerea românilor la calvinism, ea a înfiinţat, în 1657, o şcoală românească la Făgăraş, care, funcţionînd pînă la sfîrşitul sec. al XVII-lea, a pregătit numeroşi dascăli şi grămătici români din ţinutul Făgăraşului. lord (în Anglia) 1* Mare proprietar funciar feudal (land-lord); în prezent, titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh. 2. Membru al camerei superioare a parlamentului (Camera Lorzilor). 3. Termen care intră în componenţa titlului oficial purtat de unii înalţi demnitari din Marea Britanie (ex. I.-cancelar, titlu purtat de preşedintele Camerei Lorzilor, care este şi membru al Cabinetului de Miniştri; /. amiralităţii’, care corespunde funcţiei de ministru al marinei; L-primar, titlu purtat de primarii unora dintre marile oraşe din Marea Britanie). lordoză (gr. lordosis „curbură"; MED.), curbare patologică, cu convexitate anterioară, a coloanei vertebrale, produsă în urma unor malformaţii, a rahitismului sau a unei hipo-tonii a musculaturii vertebrale. Lorena, provincie istorică în nord-estul Franţei, între Masivul Şistos Renan, Vosgi şi Champagne. Suprafaţa: 11 600 km2. Populaţia foarte densă: circa 2 200 000 loc. (1960). Principalul oraş: Nancy. în est relief de podiş, în vest o zonă de cueste, care formează miarginea estică a bazinul ui parizian. Mari zăcăminte de minereu de fier (Briey, Nancy, Metz, Thionville ş.a.), de cărbuni, de sare gemă. L. constituie cea mai importantă bază siderurgică a Franţei. Este dezvoltată şi industria constructoare de maşini şi chimică. Se cultivă îndeosebi cereale şi viţă de vie. — Istoric. Locuită în antichitate de celţi, L. a fost cucerită de romani (sec. I î.e.n.), iar la sfîrşitul sec. al V-lea a intrat în componenţa regatului franc. în urma tratatului de la Verdun (843), L. a făcut parte din statul franc al lui Lothar, de unde şi vechiul nume de Lotharingia. LORENTZ 160 LOS ANGELES începînd din evul mediu, L. a fost obiectul luptei dintre Franţa şi Germania. Din sec. al XVI-lea, provincia s-a aflat sub stăpînirea de fapt a Franţei, iar în sec. al XVII-lea a devenit o provincie a ei. Anexată de Germania în 1871, în urma războiului franco-pru-sian, L. a revenit Franţei prin tratatul de pace de la Ver-sailles (1919). în 1940 Germania a anexat din nou L. împreună cu Alsacia, dar provincia a revenit Franţei după înfrîngerea Germaniei hitleriste în cel de-al doilea război mondial. Lorentz [lorenţ 7, Hendrik Antoon (1853—1928), fizician H. A. Lorentz olandez; a fost profesor la Universitatea din Leiden. A pus bazele teoriei electronice a materiei, conform căreia particulele electrizate din componenţa atomilor produc cîmpulelectromagnetic, care se propagă cu viteză finită şi suferă dinamic influenţa lui. Teoria electronică a permis să fie explicate numeroase fenomene, ca dispersia luminii, efectul Zeeman, legea Wiedemann-Franz ş.a., şi constituie totodată ultima etapă de dezvoltare a fizicii clasice. L. a elaborat şi electrodina-mica mediilor în mişcare, iar relaţiile noi de transformare a coordonatelor şi timpului găsite de el au avut un rol esenţial în elaborarea teoriei relativităţii. A luptat împotriva încercărilor de denaturare idealistă a rezultatelor fizicii. Premiul Nobel (1902). Lorenzetti [lorenţetti], numele a doi pictori italieni din şcoala sieneză, reprezentanţi ai orientării progresiste din arta sec. al XIV-lea. Pietro L. (c. 1280—1348) a lucrat tablouri de şevalet, altare şi fresce, remarcîndu-se prin dramatismul scenelor, prin expresivitatea figurilor şi prin rafinamentul armoniilor de culoare („Naşterea Fecioarei**, 1342; „Fecioara cu îngerii**, 1314; frescele „Triumful morţii** şi „Coborîrea de pe cruce**, în biserica sf. Francisc din Assisi). A fost influenţat de Duccio di Buonin-segna şi apoi de G i o 11 o. Ambrogio L. (? — c. 1348), fratele Iui Pietro, a realizat compoziţii calme şi echilibrate, reprezentînd personaje pline de graţie şi de delicateţe; a folosit o culoare vie şi strălucitoare („Fecioara cu copilul**, 1319; „Madonna del Latte**; fresca „Buna şi proasta cîrmuire**, de la Palazzo Publico din Siena, 1337-1339). Lorrairi [lort]% Claude Gelee (1600—1682), pictor şi gravor francez, care a lucrat multă vreme în Italia, alături de prietenul său Nicolas Poussin. A creat scene mitologice, biblice şi numeroase peisaje, influenţînd pictura sec. al XVII-lea în general şi mai ales peisagistica de la începutul sec. al XlX-lea. Caracteristice pentru lucrările sale sînt lirismul viziunii, exprimat prin orizontul îndepărtat, învăluit de lumina zorilor sau amurgului, precum şi prin modul cum foloseşte efectele de lumină („Port la mare în amurg“; „Dimineaţa**; „Seara4*; „Răpirea Europei “; „Acis şi Gala-teea“, 1657; „Iacob şi fiicele lui Laban“). Lorris, Guillaume de (prima jumătate a sec. XIII), truver francez. Este autorul primei părţi a poemului alegoric-didac-tic „Roman de la Rose“, continuat mai tîrziu de Jean de Meung. Lortzing [lorţing], Albert (1801 — 1851), compozitor, cîn-tăreţ, actor, instrumentist şi dirijor german. A participat la revoluţia de la 1848 din Viena. A compus peste 20 de opere, dintre care multe pe librete proprii („Tar şi teslar**, 1837;„Hans Sachs**, 1840; „Un-dina**, l845;„Armurierur<, 1846; opera revoluţionară „Reghina**, 1848 ş.a.), un oratoriu, coruri (multe au fost închinate revoluţiei]), cîntece de masă, muzică de scenă etc. Prin creaţia sa, L. a militat pentru democratizarea teatrului muzical „german. Los Angeles [Iqs engi?hs], oraş în S.U.A., situat în statul California, port la Oceanul Pacific. 2 479 000 Ioc. (1960), cu suburbiile 6 500 000 loc. Centru financiar. Mari întreprinderi constructoare de maşini (avioane, automobile, utilaj petrolier, aparataj electrotehnic, maşini-unelte), şantiere navale, rafinării de petrol, fabrici de cauciuc, uzine siderurgice etc. Printre localităţile subordonate se află şi renumitul Los Angeles. Pasaj de nivel „Griviţa 1933“. Ulei pe pinză, de G. Miklossy. Muzeul de Artă al R,P»Rt LOSCHMIDT 161 LOUISIANA centru cinematografic Hollywood. Stagiune balneară şi turistică. Are două universităţi, muzee, institute de cercetări ştiinţifice. Loschmidt [loşmit], numărul (sau constanta) lui ~ (după numele fizicianului austriac J. Loschmidt, 1821 — 1895; FIZ.), numărul de molecule dintr-un centimetru cub de gaz perfect la temperatura de 0°C şi presiunea de 1 at. Are simbolul Lo şi valoarea 2,6872* 1019cm~3. între n. lui L., numărul lui Avogadro (N) şi volumul molar (V0) există relaţia Lo = NlV0> lostriţă (Hucho hucho), specie de peşte răpitor din familia Lostriţă salmonidelor, cu corpul lung (circa 1 m) şi >10— 12 kg greutate* aproape cilindric, cu gura mare şi cu dinţi puternici. Trăieşte în rîurile adînci de munte. în ţara noastră, fiind rară, este ocrotită prin lege. iot (URB.) v. parcelă. lotcă (NAV.), ambarcaţie din lemn, îngustă, prevăzută cu rame, avînd prora şi pupa ascuţite şi ridicate. Este folosită de pescari. Lothar I, rege al italiei (818) şi împărat al Imperiului carolingian (840 — 855), asociat la domnie de către tatăl său, Ludovic cel Pios, încă din anul 817. Înfrînt de fraţii săi, Ludovic Germanicul şi Carol Pleşuvul, a semnat tratatul de la Verdun (843), prin care Imperiul carolingian era împărţit în trei, lui L. I revenindu-i Italia şi teritoriul dintre rîurile Escaut, Meuse, Rin şi Saone. Loti /lotiy, Pierre (pseudonimul lui Julien Viaud) (1850— 1923), romancier francez. A fost membru al Academiei Franceze. Ca ofiţer de marină, a călătorit mult, transpunîndu-şi, în romane cu caracter exotic, impresiile culese şi simpatia pentru oamenii simpli de pretutindeni („Aziyade“, 1879, trad. rom.; „Romanul unui spa-hiu“, 1881, trad. rom.; „Fratele meu Yves‘\ 1883; „Pescar (£ — Dicţionar enciclopedic voi. III de Islanda4’, 1886, trad. rom.; „Ramuntcho**, 1897). Opera lui L. depăşeşte, prin elementele realiste pe care le conţine, formula naturalistă la care autorul aderase. Stilul său, de o simplitate clasică, plin de graţie, sensibilitate şi fantezie, pune în valoare nota de nostalgie, de senzualism spiritualizat şi mai ales remarcabilul sentiment al peisajului care caracterizează această operă. lotizare (URB.) v. parcelare. lotrit (MINER.), silicat natural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu şi fier, cristalizat în sistemul monoclinic sub formă de cristale alungite. Are culoarea verde şi este răs-pîndit în rocile slab metamorfozate. A fost găsit pe valea Lotrului şi descris pentru prima oară, în 1900, de Gh. Munteanu Murgoci. Sin. pumpelit. Lotru, afluent pe dreapta al Oltului (76 km). Izvorăşte din lacul Gîlcescu (masivul Parîng). în cursul inferior drenează depresiunea Brezoi. Apele sale sînt folosite pentru transportul lemnului. Lotru, Munţii Lotrului, munţi în Carpaţii Meridionali (masivul Parîng), situaţi între valea Lotrului şi valea Sadului. Sînt constituiţi din şisturi cristaline. Altitudinea maximă: 2 244 m (vîrful Ştefleşti). Păşuni alpine întinse. Lotto, Lorenzo (c. 1480 — 1556), pictor italian, reprezentant al şcolii veneţiene. Influenţat la început de Rafael, Correggio şi Bellini, a manifestat o tendinţă vădită spre manierism. La maturitate, compoziţia şi dinamismul îl situează printre precursorii barocului. Tablourile pe teme religioase, portretele şi peisajele sale se remarcă prin luminozitate, prin armoniile echilibrate, prin tonuri delicate şi prin siguranţa desenului („Portretul Laurei di Pola“; „Bunavestire**, c. 1527; „Logodna sfintei Ecaterina44 ş.a.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tabloul „Sf. Ieronim în deşert44, lotus (BOT.), nume dat mai multor plante acvatice din Lotus familia nimfeaceelor. L. din apele Nilului (Nymphaea coeru-lea) are flori albastre, mari şi plăcut mirositoare, iar specia Nelumbo nucifera, care apare adesea reprezentată pe monumentele egiptene, are flori mari trandafirii şi frunze decorative. în apele termale de la Băile 1 Mai de lîngă Oradea trăieşte o specie de h, numită d r e t e (Nymphaea lotus var. thermalis), declarată monument al naturii. Louisiana [luiziens], stat în sudul S.U.A-,situat în cîm-pia litorală a Golfului Mexic, Vedere din Munţii Lotrului L0U1SV1LLE 162 LOVINESCU la vest de fluviul Mississippi şi în delta acestuia. Suprafaţa: 125 675 km2. Populaţia: 3 257 000 Ioc. (1960), dintre care V3 negri. Centrul administrativ: Baton Rouge. Eco- nomie industrial-agrară. Se exploatează mari cantităţi de petrol, gaze naturale, sulf. Este dezvoltată industria de prelucrare a petrolului, industrii chimică, a aluminiului, de construcţii navale, de prelucrare a lemnului, alimentară. Principalul centru industrial este New Orleans. In agricultură predomină culturile de bumbac, de trestie de zahăr, tutun, orez, pomi fructiferi şi legume. Pescuit. Louis viile [luiivil], oraş în S.U.A., situat în statul Kentucky, pe malul stîng al rîului Ohio. 391 000 loc. (1960). Nod feroviar şi rutier. Industrie chimică (cauciuc sintetic), de prelucrare a tutunului, constructoare de maşini. Universitate. Lourdes [lurd], oraş în sudul Franţei, la poalele munţilor Pirinei. 15 800 loc. (1958). Din 1858, centru catolic de pelerinaj. Lourenţo Marques fio-rtsu mzrcheş/, oraş, centrul administrativ al Mozambicu-lui, situat pe ţărmul Oceanului Indian. 100 000 loc. (1960). Important port de tranzit, cu un mare trafic de mărfuri (cărbune, vite, bumbac, lemn, zahăr etc.), legat prin căi ferate de Republica Sud-Africană şi de Rhodesia de Sud. Aeroport. Industrie alimentară, de pre- lucrare a lemnului, textilă, de prelucrare a tutunului etc. Muzee. Centru balnear şi turistic. Louvain [luvt] (Leuven) [loV9n], oraş în Belgia, situat la est de Bruxelles, port pe rîul Dyle. 33 550 loc. (1960). Industrie alimentară, siderurgică, constructoare de maşini şi uşoară. Universitate (1425). Bibliotecă celebră prin bogăţia de documente rare. Numeroase monumente arhitectonice medievale. — Istoric. întemeiat în sec. al IX-lea, oraşul a cunoscut o mare înflorire economică în sec. XIV—XV, fiind unul dintre centrele industriei textile din Europa a-puseană. Louys [lui], Pierre (1870 —1925), scriitor francez. Format în mediul spiritual al simboliştilor şi impresioniştilor, a evocat în versuri („Astarte", 1891), în poeme în proză („Cîntecele lui Bilitis", 1894, trad. rom.) şi în romanul „Afro-dita" (1896, trad. rom.), din unghiul unui estetism rafinat, moravuri ale Greciei antice. A scris şi romane psihologice („Femeia şi paiaţa“, 1898, trad. rom.) şi fanteziste („Aventurile regelui Pausole“, 1901), cu tendinţe satirice. Lovinescu, Eugen (1881 — 1943), critic, istoric şi teoretician literar român. S-a născut la Fălticeni. Şi-a făcut studiile la Bucureşti, luîndu-şi doctoratul în litere la Paris. A fost profesor de liceu. S-a format sub influenţa estetismului lui Maiorescu şi a impresionismului francez. A condus, îndată după primul război mondial, cenaclul şi revista ,,S b u r ă t o r u 1“ unde a promovat o serie de scriitori (L. Rebreanu, I. jj Barbu, Camil Pe-f trescu, H. Papa-dat-B* igescu, Gh. Brăescu ş.a.). Si-tuîndu-se pe poziţiile neoliberalismului burghez, S L. a criticat caracterul feudal-conservator, romantismul pase- ist, antiorăşenesc şi şovinist al semănătorismului, misticismul gîndirismului şi a luat poziţie împotriva fascismului şi a legionarilor. Ca autor al „Istoriei civilizaţiei române moderne" (3 voi., 1924—1925), L. a adoptat principiul „sincronizării", din teoria imitaţiei a lui G. T a r d e, pledînd pentru „integrarea" culturii române în ritmul de dezvoltare al celei europene. El considera însă, în virtutea acestui principiu, că factorii externi, influenţele, ar avea un rol determinant în progresul unei naţiuni. L. afirma că legea de bază a dezvoltării civilizaţiei este tendinţa de imitare a formelor superioare de către cele inferioare, potrivit căreia satul imită oraşul, naţiunile rămase în urmă pe cele avansate etc. După L., procesul imitării are loc prin copierea mai întîi a formelor şi apoi a conţinutului, formele preluate avînd darul de a stimula apariţia şi dezvoltarea conţinutului nou. Spre deosebire de Maiorescu, L. susţinea deci oportunitatea importului de forme noi. Supralicitarea rolului factorilor externi şi al formelor faţă de conţinut în concepţia sociologică a lui L. este datorată subestimării condiţiilor social-politice şi economice interne, ca factori determinanţi ai progresului social şi cultural. Opunînd concepţia sa despre modernizarea culturii tendinţelor retrograde şi de izolare ale semănătorismului şi ale ortodoxismului gîndirist, L. cerea literaturii să exprime cu deosebire complexitatea sufletească şi rafinamentul omului modern, să se „cerebralizeze" şi să se „urbanizeze", investi-gînd în mod obiectiv psiho-logiile evoluate, complicate, specifice, după el, psihologiei complexe şi frămîntate a omului contemporan. Ca teoretician al artei, L. preia principiul maiorescian al autonomiei esteticului. El îi adaugă acestuia principiul „mutaţiei valorilor", după care frumosul variază în funcţie de factorii timp, spaţiu şi gust individual, opunîn-du-1 oricărui dogmatism estetic. Prin latura lui relativistă, acest principiu ducea însă practic la negarea caracterului obiec- Lourenco Marques. Portul LOVINESCU 163 LOVITURĂ tiv al judecăţilor de valoare, în activitatea de critic literar („Paşi pe nisip“, două voi., 1906; „Critice**, 10 voi., 1909— 1923), L. a încercat să surprin- E. Lovinescu dă „natura unică**, „esenţa inefabilă4*, nota individuală a operei literare şi s-o comunice cititorului prin mijloace literare. Aplicînd cu talent metoda impresionistă, cu toată unilateralitatea ei, şi fiind slujit de un gust rafinat şi de o întinsă cultură predominant clasicistă, L. a dat valoroase analize ale operei lui I. Barbu, C. Hogaş, Camil Petrescu, L. Rebreanu, H. Papadat-Bengescu ş.a., în-tr-un stil care îmbină într-o sinteză originală concizia cu amploarea poetică a frazei. Din activitatea sa de critic literar, desfăşurată pe parcursul a aproape patru decenii, a rezultat „hto-ria literaturii române contem-porane** (voi. I, II, III, IV, VI, 1926—1929) şi „Istoria literaturii române contemporane 1900-1937“ (1937). L. a mai elaborat o serie de monografii consacrate unor scriitori din sec. XIX (Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi), precum şi lui T. Mâ-iorescu („T. Maiorescu*4, 2 voi., 1940; „T. Maiorescu şi posteritatea lui critică*4, 1943; „T. Maiorescu şi contemporanii lui două voi., 1943—1944), care se disting, de asemenea, prin bogăţia informaţiei, măiestria şi limpezimea expunerii. Romanele sale, unele dintre ele consacrate unor episoade din viaţa lui M. Eminescu („Bălăuca**, „Mite**), sînt mai puţin izbutite din punct de vedere artistic. în schimb memoriile lui L. („Memorii**, 3 voi.) fac dovada unui talent portretistic deosebit, relevînd spiritul său critic, luciditatea şi, nu rareori, sarcasmul polemic. Trăsăturile caracteristice ale artei portretistice a lui L. sînt surprinderea laturii moral-psiho-logice predominante a caracterelor, intuirea sigură a amănuntului esenţial. Remarcabil traducător, L. a dat izbutite tălmăciri din literaturile clasice antice (Homer, Virgiliu, Tacit etc.). Opera lui L., creaţie a unui spirit generos, de formaţie umanistă, vădeşte intuiţia sigură a unui critic ostil închistării şi spiritului retrograd, dar nu scutit de contradicţiile rezultate dintr-o concepţie sociologică şi estetică idealistă. Contribuţia sa la dezvoltarea criticii noastre literare rezidă mai ales în fineţea, profunzimea şi justeţea unor aprecieri care îşi păstrează actualitatea, ca şi în bogăţia, eleganţa şi limpezimea limbajului său critic. Lovinescu, Horia (n. 1917), dramaturg român. S-a născut la Fălticeni. Piesele sale, axate pe puternice conflicte psihologice sau sociale, dezbat critic procesul destrămării familiei burgheze în condiţiile zdruncinării bazelor ei şubrede, economice şi morale, precum şi manifestări ale individualismului burghez („Citadela sfărî-mată*\ 1955; „Hanul de la răscruce**, 1957) sau înfăţişează aspecte tipice ale procesului, uneori contradictoriu, de înnoire a conştiinţei inte- lectualului sub influenţa realităţilor şi eticii socialiste („Surorile Boga“, 1959; „Febre**, 1962). „Moartea unui artist** (1964) dezbate problema rolului social al artei. Piesele sale se remarcă prin ten- siunea dezbaterilor, prin acuitatea şi sobrietatea replicilor. Laureat al Premiului de stat. lovire (DR.), infracţiune care constă în atingerea adusă corpului unei persoane prin acte de violenţă fizică, care nu au cauzat însă vreo vătămare integrităţii corporale sau sănătăţii victimei. — L. cauzatoare de moarte, lovire care a avut ca urmare moartea victimei, deşi infractorul nu a urmărit acest lucru, dar trebuia şi putea să-l prevadă. Loviştea (Ţara Loviştei), depresiune intracarpatică de origine tectonică, situată între munţii Făgăraşului, Lotrului şi Căpăţînei. Oltul o împarte în două subunităţi: Depresiunea Brezoi (drenată de Lotru), la vest, şi Depresiunea Titeşti, la est. Relief de muncele. Rama muntoasă domină depresiunea cu circa 1 000 m. Exploatări forestiere, creşterea animalelor, pomicultură. Se mai numeşte Depresiunea Brezoi~T iteşti. — Istoric. în această depresiune s-a închegat, în sec. X—XIII, o formaţiune statală feudală românească. Aici se presupune că a avut loc cunoscuta bătălie de la Posada (1330), în care oastea regelui maghiar, Carol Robert de Anjou, a fost înfrîntă de oastea Ţării Româneşti, condusă de Basarab I. lovitură 1. (MILIŢ.) Acţiune puternică de luptă executată prin foc şi izbire asupra inamicului, în scopul nimicirii acestuia şi capturării tehnicii sale de luptă. 2. (MILIT.) Ansamblul elementelor componente ale muniţiei de artilerie (proiectilul, focosul şi încărcătura de azvîrlire). 3. (DR.) Lovitură de stat, schimbare bruscă în conducerea statului burghez, efectuată de obicei cu ajutorul forţei de către persoane sau grupuri aparţinînd aceleiaşi clase. Săvîrşite fără participarea maselor, /. de s. au, în general, scopul de a împiedica mişcările populare revoluţionare. 4. (HIDROTEHN.) Lovitură de berbec, creştere a presiunii unui lichid într-o conductă forţată, produsă prin închiderea bruscă a vanei. 5. (SPORT) a) Lovitură de pedeapsă, lovitură executată (cu piciorul sau cu mîna) spre poarta echipei adverse, fie din locul unde s-a comis o incorectitudine de către unul dintre jucătorii acestei echipe, fie dintr-un anumit punct al terenului de joc, situat în imediata apropiere a porţii adversarului (ex. /. de la îl metri la fotbal, /. de la 1 metri la handbal etc.). b) Lovitură de colţ, lovitură executată cu piciorul (la fotbal) sau cu mîna (la handbal) dintr-unul din unghiurile terenului de joc ale echipei în LOWELL 164 LUCARNĂ apărare de către un jucător al echipei în atac. Se acordă ca urmare a faptului că mingea trimisă de un jucător al echipei în apărare a depăşit (pe pămînt sau în aer) linia porţii proprii, în afara ei. Se numeşte şi corner. Lowell [louzl], Percival (1855—1916), astronom american. Studiind sistematic planeta Marte, a observat că aspectul canalelor de pe aceasta se schimbă o dată cu anotimpul, în 1915 a' calculat orbita planetei Pluton, care a fost descoperită ulterior (1930). loxodromă (gr. loxos „oblic“ şi dromos „drum"; NAV.), curbă pe suprafaţa Pămîntului care taie toate meridianele sut> acelaşi unghi. Navigaţia maritimă se execută, în majoritatea cazurilor pe 1., menţinîndu-se constant junghiul compasului marin. In navigaţie se folosesc hărţi speciale, în care 1. apar ca linii drepte, iar meridianele ca linii drepte echidistante, perpendiculare pe ecuator şi pe paralele. Astfel de hărţi au fost întocmite pentru prima oară la sfîrşitul sec. al XVI-lea de către cartograful olandez Mercator. Loyola» Ignaţiu de (1491 — 1556), călugăr spaniol, adversar înverşunat al Reformei. A întemeiat, în 1534, ordinul călugăresc „Compania lui Iisus", confirmat de papă în 1540 sub numele de ordinul iezuiţilor. L. a fost primul conducător (general) al acestui ordin. Luanda (Săo Paulo de Luanda), oraş, centrul administrativ al Angolei, important port la Oceanul Atlantic. 210 000 loc. (1960). Industrie de prelucrare a petrolului, textilă, alimentară, de prelucrare a tutunului şi de ciment. Aeroport. Oraşul a fost întemeiat în 1575. Luang-Prabang, oraş in Laos, situat pe fluviul Mekong, reşedinţa regală şi centrul religios al ţării, 20 000 loc. (1962). Port fluvial şi aeroport. Numeroase temple medievale, bibliotecă cu vechi manuscrise în limbile tai şi pali. Ltibeck, oraş în R.F. Germană, situat în landul Schles-wig-Holstein, important port la Marea Baltică. 231 800 loc. (1960). Şantiere navale, industrie chimică, siderurgică, constructoare de maşini, uşoară şi alimentară. Nod de căi de comunicaţie. Muzee, monumente arhitectonice din sec. XII —XV. — Istoric. întemeiat în sec. al XII-lea, L. a devenit oraş liber al Imperiului ro-mano-german în 1226. Negustorii din L. au fost iniţiatorii creării ligii hanseatice (H a n-sa). In 1806-1813 a fost ocupat de francezi, în 1815 a intrat ca „oraş liber" în Confederaţia Germană, iar din 1866 în Confederaţia statelor germane de nord. Din 1871 a făcut parte din Imperiul german, menţi-nîndu-şi statutul de oraş liber pînă în 1937. Liibke, Heinrich (n. 1894), preşedinte al Republicii Federale Germane (din 1959). între 1923 şi 1933 a activat în diferite organizaţii agrare. în 1945 a devenit membru al partidului Uniunea creştin-democrată. A fost ministru al alimentaţiei, agriculturii şi silviculturii al R.F.G. (1953-1959). Lublin, oraş în estul R.P. Polone. 192 600 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (autocamioane, maşini agricole, aparataj electrotehnic), uşoară (pielărie, încălţăminte) şi alimentară. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, muzee şi monumente istorice (sec. XV-XVII). — Uniunea de la L., act politic prin care s-a realizat, în 1569, unirea Poloniei şi Lituaniei într-un singur stat, cunoscut sub numele de Rzecz~ pospolita (1569—1795), în frunte cu un rege ales de feudalii poloni şi lituanieni. lubrifiant (TEHN.), material care se poate întinde între suprafeţele de contact a două corpuri solide în mişcare relativă, for-mînd un film subţire, pentru a înlocui frecarea uscată dintre cele două corpuri printr-o frecare fluidă şi pentru a împiedica o încălzire prea mare a corpurilor respective, ceea ce ar duce Ia degradarea lor. L. pot fi: solizi (grafitul, sulful etc.), semifluizi (seul, unsoarea consistentă, uleiul mineral etc.) şi fluizi (uleiul, apa şi uneori, la anumiţi arbori cu turaţie mare, aerul). L. se folosesc în tehnică la diferite instalaţii, maşini, mecanisme etc., pentru a micşora frecarea dintre elementele în mişcare (redu-cînd astfel consumul de energie necesar acţionării lor), precum şi pentru mărirea duratei de funcţionare a acestora prin micşorarea uzurii suprafeţelor în mişcare. lubrifiere (TEHN.) v. un» gerc. Lucaciu5 Vasile (1852 — 1922), om politic român din Transilvania, preot; a fost deputat în Parlamentul din Budapesta. A făcut studii de teologie şi filozofie la Roma (1868—1874). Intrat în viaţa politică după reîntoarcerea de la studii, a devenit curînd secretar general al Partidului naţional român (din 1892). Participarea activă la acţiunea pentru Memorandumul din 1 8 9 2 i-a adus condamnarea la cinci ani de închisoare. în 1914, împreună cu Octavian Goga, a trecut în România, unde a desfăşurat o largă campanie în favoarea unirii Transilvaniei cu România. în această perioadă a fost preşedintele Ligii culturale. A făcut propagandă în S.U.A. (1917) şi în Franţa (1918) în favoarea revendicărilor românilor şi a fost vicepreşedinte al Consiliului unităţii naţionale, care activa la Paris. în 1919 — 1920 a fost membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. în 1920 a părăsit P.N.R. şi a intrat în Partidul poporului condus de generalul Al. Averescu. Lucan (Marcus Annaeus Lucanus) (39—65), poet epic latin. Implicat într-o conspiraţie împotriva lui Nero, a fost nevoit să se sinucidă. Din opera sa s-a păstrat poemul neterminat i,Farsalia" (10 cărţi), scris în hexametri, în care prezintă, într-un stil sentenţios şi solemn, războiul dintre Cezar şi Pompei. lucarnă (ARHIT.), fereastră amenajată în acoperişul cu pantă mare âl unei construcţii, în scopul luminării şi aerisirii podului sau a încăperilor aflate la nivelul podului. Tipuri frecvente de 1. întîlnim în arhitectura Renaşterii franceze şi în arhitectura europeană eclectică LUCAS VAN LEYDEN 165 LUCHIAN Lucarnă din sec. al XlX-lea, care derivă din aceasta. Lucas van Leyden (1494— 1534), pictor şi gravor olandez. A fost influenţat de Diirer, cu care a lucrat la Anvers. Opera sa, variată ca genuri şi tematică, se distinge prin scenele de gen din viaţa obişnuită a burgheziei, în care a strecurat 0 notă de satiră („Jucătorii de şah“). Măiestria artistică a lui L. van L. constă în observarea atentă a realităţii, imaginaţie, desenul delicat şi coloritul luminos. Lucăceşti, localitate asimilată urbanului, în raionul Moi-neşti, reg. Bacău. 5 550 loc. (1964). Centru de extracţie a petrolului. Luccari, Giacomo di Pietro (sfîrşitul sec. XV şi începutul sec. XVI), istoric raguzan, a cărui cronică, apărută în 1605, conţine informaţii preţioase despre ţările române, în special despre comerţ şi oraşe. Luceafărul (astr.) v. Ve* nus. „Luceafărul", revistă de cultură, literatură şi artă. A a-părut bilunar la Budapesta (1 iulie 1902—1 septembrie 1906), apoi Ia Sibiu (15 octombrie 1906—15 august 1914) şi, după primul război mondial, la Bucureşti (1 ianuarie 1919— 1 mai 1920). A avut un roi important în lupta de apărare a intereselor naţionale ale românilor din Transilvania. Sub raport estetic, a promovat inspiraţia din folclor şi din actualitate. Revista a fost condusă de AL Ciura, O. Goga şi Oct. C. Tăzlăuanu, avînd printre colaboratori pe I. Agîrbiceanu, E. Lovinescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu. „Luceafărul", revistă bilunară a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Apare la Bucureşti, începînd de la 15 iulie 1958. Revista „Luceafărul" promovează cu deosebire creaţia tinerilor scriitori. Lucerna (Luzern /htţern/), oraş în partea centrală a Elveţiei, situat pe ţărmul nord-vestic al Lacului celor Patru Cantoane. 119 630 loc. (1960). Staţiune climatică şi punct turistic de renume mondial. Are cîteva întreprinderi ale industriei constructoare de maşini, chimice, uşoare şi alimentare. Nod feroviar internaţional. Monumente arhitectonice medievale. lucerna (Mtdicago ^ sativa), plantă erbacee perenă din familia leguminoaselor, cu rădăcina puternică, de peste 5 m lungime (uneori ajungînd la 10 — 12 m). Din tulpina scurtă şi îngroşată cresc lăstari înalţi de 70— 120 cm, cu frunze trifo-liate şi flori violete sau albastre, grupate în inflorescenţe de tipul racemului. Fructul, o păstaie răsucită în formă de spirală, conţine 2 — 4 seminţe mici, reniforme, de culoare galbenă. L. este o plantă furajeră valoroasă, rezistentă la ger şi la secetă, cu o mare capacitate de producţie şi cu o valoare nutritivă ridicată. în stare proaspătă conţine 17,2% unităţi nutritive şi 2,4% albumi-nă digestibilă. Bogată în vitaminele A, C, D şi K- în ţara noastră o-cupă o suprafaţă de 294,1 mii ha (1964). Producţiile cele mai mari se obţin de la soiul românesc H 652. Luchian, Nicolaie (1821 — 1893), actor român. A studiat pictura la Iaşi şi la Paris, dedi-cîndu-se apoi teatrului (1844). Actor comic cu un fizic favorabil, a interpretat cu mult umor mai ales roluri din repertoriul pieselor Iui V. Aiecsandri, pe care l-a popularizat prin numeroase turnee peste graniţă. L. a cîntat pe scenă cuplete politice protestatare, interzise, pentru care a avut de suferit persecuţii din partea autorităţilor vremii. Luchian, Ştefan (1868— 1916), pictor român, personalitate dominantă în arta noastră de Ia începutul sec. al XX-lea. A studiat la Şcoala de arte Lucerna Şt. Luchian (autoportret) frumoase din Bucureşti, apoi la Academia de arte frumoase din Miinchen şi la Academia Julian din Paris. Din anii şederii la Paris datează lucrarea „Ultima cursă de toamnă", vizibil influenţată de Manet şi Degas. întors în ţară, el este în 1896 unul dintre organizatorii activi ai expoziţiei artiştilor independenţi, manifestare de piotest împotriva tendinţelor favorizate de oficialitate. în 1897, L. a participat la întemeierea societăţii „Ileana". încă din primii ani ai şederii în ţară, preocupările şi posibilităţile sale artistice se realizează în lucrări ca „Mahalaua Dracului" (1898) ori „Safta florăreasa". Arta sa, bazată pe cunoaşterea temeinică a tendinţelor artei europene contemporane, dar mai ales pe ceea ce Grigorescu adusese nou şi proaspăt în pictura românească, se conturează şi se clarifică în opoziţie cu reţetele sterile ale academismului. Prezenţă eminentă în viaţa artistică şi socială a timpului său, participînd la Saloanele oficiale, la expoziţiile Societăţii „Tinerimea artistică" şi organizînd încă din 1895 numeroase expoziţii personale, L. şi-a căutat în natură, în realitatea vie sursele de inspiraţie. Deşi bolnav, întreprinde dese călătorii în ţară din 1903 pînă în 1909 (pe Bărăgan, la Brebu, la Moineşti). Roadele acestor călătorii sînt o serie de admirabile lucrări, LUCIAN DIN SAMOSATA 166 LUCREŢIU capodopere de simplitate şi fineţe, de sinteză coloristică şi arhitecturală a formelor. Iubind cu pasiune oamenii şi viaţa, L. ajunge la sinteze cromatice proprii, deschizătoare de drumuri, în cadrul unei tematici umaniste, în scopul sporirii expresivităţii emoţionale a operelor sale. Numeroase dintre lucrările lui ni-1 arată ca pe un suflet generos care trăieşte revolta şi suferinţele celor oprimaţi („La împărţitul porumbului**, 1905; seria de desene şi pasteluri evocînd dramatic aspecte ale răscoalei de la 1907) şi care se apleacă cu adîncă înţelegere şi simpatie asupra oamenilor simpli („Bă-trîn cerşetor**, 1904; „După muncă spre casă**, 1905; „Moş Niculaie cobzarul**, 1907; „Lăutul**). Priveliştile sale bucureş-tene, peisajele de la Brebu ori Moineşti, lucrate adesea în tehnica pastelului, în care L. a atins o înaltă măiestrie, portretele şi autoportretele sale („Un zugrav**, 1907; „Auto-portret**, 1908) au o puternică şi dramatică viaţă interioară. Paralizat către sfîrşitul vieţii, L. pictează mai ales naturi moarte reprezentjnd flori („Anemone**, „Garoafe**, ,,Maci“), unice în arta noastră prin intensa vibraţie a sentimentului şi a coloritului. Străbătută întotdeauna de o puternică emoţie, plină de o lumină care iradiază din culoare, simplă şi rafinată totodată, arta lui L. reprezintă un moment hotărîtor în dezvoltarea picturii româneşti moderne. Academia R.P.R. l-a ales membru post-mortem. Lucian din Samosata c. 125—c. 192), scriitor şi ilozof ateu grec, adept al lui Epicur. Cultivînd noi specii literare, ca dialogul satiric, pamfletul şi povestirea fantastică, a ridiculizat impostura, aroganţa şi pedanteria unor filozofi, retori şi gramatici ai timpului („Despre para-zit“), meschinăria, avariţia şi cupiditatea bogătaşilor („Dialogurile morţilor**), moravurile libertine ale patricienilor (romanul „Măgarul**). In „Dialogurile zeilor** şi în alte scrieri, L. din S. a satirizat atît mitologia tradiţională greco-romană cît şi cultele orientale şi creşti- nismul. Opera lui a exercitat o considerabilă influenţă asupra unor scriitori de mai tîrziu, ca Erasm, Rabelais, Swift, Voltaire. Primul traducător român al lui L. din S. a fost Samuil Micu. Un volum selectiv din opera lui a apărut la noi în 1959. Lucifer, nume sub care teologia creştină îl desemnează adesea pe diavol sau satana, considerat ca înger prăbuşit în iad deoarece cutezase să se considere egalul lui dumnezeu. Figura lui L. apare în opere celebre ale literaturii universale, ca întruchipare a îndoielii, a negaţiei sau a spiritului de revoltă (de exemplu în „Paradisul pier-dut“ de Milton, „Cain** de Byron, „Demonul** de Lermontov, „Tragedia omului** de I. Madâch), luciferină (lat. lux, lucis „lumină** şi ferre „a purta**; BIOCHIM.), substanţă fotogenă secretată de diferite animale (ex. licurici) şi care, prin oxi-dare, devine luminoasă. Lucilius, Caius (c. 180— c. 102 î.e.n.), poet latin, considerat de către Horaţiu drept creator al satirei. Este autorul a 30 de cărţi de „Satire** (păstrate numai fragmentar), scrise în hexametri, în care critică vehement pe conducătorii statului roman, moravurile decăzute ale patricienilor şi pe unii filozofi şi retori ai timpului. Lucknow (Laknau) [lac-nou], oraş în nordul Indiei, situat în cîmpia superioară a Gangelui, centrul administrativ al statului Uttar Pradesh. 662 200 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, de prelucrare a metalelor, de hîrtie, textilă, de pielărie şi de încălţăminte, alimentară. Produse de artizanat (stofe, ţesături fine, bijuterii etc.). Centru comercial. Nod feroviar şi rutier, aeroport. Universitate, clădiri monumentale din sec. al XVI II-lea. lucrare 1. (CONSTR., HI-DROTEHN.) Lucrare de apărare, construcţie executată în scopul împiedicării degradării unei construcţii sau a unei părţi dintr-o construcţie sub acţiunea unor agenţi externi, în special a apelor. Constă în executarea unor şanţuri de gardă, rigole, ziduri de sprijin etc. Pentru consolidarea malurilor şi apărarea lor contra erodării se execută /. de privind practica construcţiei socialiste, problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, experienţa organizaţiilor de partid şi de stat, activitatea ştiinţifică, literară, artistică din ţară şi de peste hotare ş.a. „lupta pentru existenţă**, denumire dată de Darwin corelaţiilor multiple şi complexe dintre vieţuitoare şi dintre acestea şi mediul lipsit de viaţă. Sub această denumire metaforică, Darwin cuprindea trei aspecte ale relaţiilor dintre organisme şi mediul de viaţă (biotic şi abiotic): lupta organismelor cu mediul lipsit de viaţă, lupta dintre indivizii aceleiaşi specii şi lupta dintre specii diferite. în urma 1. pentru e. supravieţuiesc organismele care prezintă variaţii individuale dintre cele mai avantajoase, care le dau posibilitatea de a lăsa urmaşi mai numeroşi şi calitativ avantajaţi. Prin acest fapt, 1. pentru e. reprezintă cel mai însemnat factor al selecţiei naturale. Dacă punctul de vedere al lui Darwin referitor la relaţiile cu mediul abiotic şi la relaţiile dintre specii este indiscutabil, în privinţa relaţiilor dintre indivizii aceleiaşi specii, tot mai mulţi biologi înclină în prezent către părerea că relaţiile dintre indivizii aceleiaşi specii sînt calitativ diferite de relaţiile dintre specii diferite. LUPTA SINDICALĂ 180 LUPTELE MUNCITORILOR „Lupta sindicală", gazetă legală, organ al Comisiei locale a sindicatelor muncitoreşti din Bucureşti, apărută în 1932 — 1935. Ultimele numere ale gazetei au apărut ilegal. L.s. a dezbătut, în paginile ei, problemele organizării luptei pentru satisfacerea revendicărilor economice şi politice ale muncitorimii bucureştene. „Lupta tineretului", gazetă ilegală, organ al C.C. al Uniunii Tineretului Comunist din România. A apărut la Bucureşti în 1940. „Lupta universitară", gazetă bilunară, organ de apărare a intereselor studenţeşti. A apărut la Bucureşti, în 1933. „Lupta universitară" a militat pentru îmbunătăţirea situaţiei economice a studenţilor şi pentru educarea lor în spirit democratic. „Lupta zilnică", ziar, organ al Partidului social-demo-crat şi al Uniunii sindicale din România. A apărut la Bucureşti, din septembrie 1914 pînă în august 1916, cînd a fost suprimat. Continuînd tradiţiile ziarului „România muncitoare**, L. z. a militat împotriva războiului imperialist. în paginile ziarului a fost publicat manifestul Conferinţei internaţionale de la Z i m m e r w a 1 d, precum şi textul cuvîntării lui V.I. Lenin („Războiul şi îndatoririle munci tor imeC) rostite Ia mitingul socialist de la Berna din 8 februarie 1916. „Luptătorul", buletin informativ al voluntarilor români participanţi la războiul naţio-nal-revoluţionar al poporului spaniol împotriva fascismului şi a intervenţiei italo-germane (1936-1939). A apărut în 1937-1938. lupte, ramură sportivă în care doi luptători se întrec, după anumite reguli, cu scopul de a se învinge. întrecerea se desfăşoară pe o saltea cu dimensiunile de 6x6 m şi are o durată de două reprize a cinci minute. La sfîrşitul întrecerii, arbitrii pot consemna victoria unui sportiv la puncte sau egalitatea dintre cei doi sportivi. Victoria poate fi obţinută însă de un sportiv şi înaintea limitei de timp, prin fixarea adversarului cu omoplaţii pe saltea timp de două secunde (victorie prin tuş). întrecerile la 1. se organizează pe categorii de greutate (52, 57, 63, 70, 78, 87, 97 şi peste 97 kg). — L. clasice, formă de luptă în care procedeele tehnice reglementare se aplică numai asupra părţilor superioare ale corpului, de la linia de centură în sus (trunchi, gît, cap şi braţe). — Lupte libere, formă de luptă în care numărul procedeelor tehnice folosite este mai mare, ele aplicîndu-se asupra tuturor părţilor corpului şi putînd fi executate şi cu ajutorul picioarelor. luptele muncitoreşti din decembrie 1918, puternice acţiuni de luptă ale muncitorilor din Bucureşti pentru satisfacerea unor revendicări economice şi politice; s-au desfăşurat în condiţiile avîntului revoluţionar, în prima jumătate a lunii decembrie 1918. La începutul lunii decembrie au intrat în grevă muncitorii de la tipografiile „Sfetea** şi „Minerva“. Refuzului patronilor şi al autorităţilor de a satisface revendicările greviştilor, printre care cea mai însemnată era recunoaşterea comitetelor de întreprindere, i-a urmat declanşarea, la 13 decembrie, a unei greve generale a tipografilor, cu care s-a solidarizat întreaga muncitorime bucureşteană. Peste 20 000 de muncitori au demonstrat pe străzile capitalei împotriva stării de asediu şi a cenzurii, pentru apărarea primului stat socialist. în Piaţa Teatrului Naţional, coloanele de muncitori au fost întîmpinate cu focuri de armă. Peste 100 de morţi şi cîteva sute de răniţi au căzut victimă sîngeroasei represiuni; aproape 2 000 de muncitori au fost arestaţi. Masacrul din ziua de 13 decembrie 1918 a provocat puternicul protest al muncitorilor din întreaga ţară. luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din februarie 1933, una dintre cele mai mari bătălii de clasă ale proletariatului din România împotriva exploatării, pentru democraţie şi independenţă naţională. Aceste lupte s-au desfăşurat în condiţiile crizei economice mondiale din 1929—1933, care în ţara noastră s-a manifestat deosebit de acut. Ca urmare a încercărilor claselor exploatatoare de a ieşi din criză pe seama maselor, situaţia acestora s-a înrăutăţit considerabil, ea fiind agravată de împrumuturile înrobitoare contractate în Apus şi de acceptarea aşa-zisului plan de „asanare“ de la Geneva. S-au ascuţit contradicţiile sociale, îndeosebi principala contradicţie de clasă, dintre proletariat şi burghezie, procesul de radicalizare cuprinzînd mase din ce în ce mai largi. S-au creat astfel premise obiective pentru desfăşurarea unor acţiuni revoluţionare de masă împotriva exploatatorilor autohtoni, a poziţiilor deţinute în ţara noastră de monopolurile şi băncile străine, împotriva pregătirilor de război şi a pericolului fascist. După lichidarea luptelor frac-ţioniste din 1929—1930 şi refacerea rîndurilor sale, Partidul Comunist din România, urmînd directivele Congresului al V-lea, şi-a îndreptat atenţia spre întărirea legăturilor cu masele, şi în primul rînd cu detaşamentele de bază ale proletariatului — ceferiştii, minerii, petroliştii —, spre întărirea organizaţiilor de partid din marile întreprinderi şi realizarea frontului unic de jos. în martie 1932 a avut loc Conferinţa pe ţară a ceferiştilor. Ea a ales Comitetul central de acţiune pe ţară al ceferiştilor, alcătuit din muncitori din toate centrele feroviare, şi a adoptat programul de revendicări politi-ce-economice. Secretar al Comitetului central de acţiune a fost ales Gheorghe Gheor-ghiu-Dej. Organul de presă al Comitetului central de acţiune a fost „Lupta C.F.R.**, care a apărut în aprilie 1932. Sub îndrumarea Comitetului Central al partidului comunist, Comitetul central de acţiune, expresie a Frontului unic muncitoresc, a îndeplinit rolul de organizator nemijlocit al luptei ceferiştilor. La organizarea luptelor au luat parte Chivu Stoica, Gheorghe Stoica, Ilie Pintilie, Gheorghe Vasilichi şi alţi activişti ai partidului. în toate centrele feroviare, masa muncitorilor comunişti, social-demo-craţi şi fără de partid a ales pe baze democratice, în adu- LUPTELE MUNCITORILOR 181 LUPU nări deschise, comitete de acţiune cu o sferă de cuprindere tot mai largă: comitete pe atelier, pe secţii, pe mai multe secţii, pe întreprindere sau depou, pe centru feroviar. Se făurea astfel o structură organizatorică a frontului unic de jos. începutul anului 1933 a cunoscut o creştere a luptelor revoluţionare. în ianuarie-fe-bruarieau avut locmitinguri, demonstraţii şi puternice greve la Atelierele C.F.R. Griviţa-Bu-cureşti, Nicolina-îaşi, Galaţi, Paşcani şi în principalele întreprinderi petroliere din Valea Prahovei. La 2 februarie 1933 s-a desfăşurat greva muncitorilor de la Atelierele Griviţa-Bucureşti împotriva noilor scăderi de salarii şi pentru sporirea acestora, împotriva concedierilor şi pentru reprimirea celor concediaţi, pentru recunoaşterea comitetului de fabrică etc. Cu acest prilej, partidul comunist a folosit o formă înaltă de luptă, greva cu ocuparea întreprinderii, însoţită de o largă mişcare de solidaritate în afară; muncitorii au creat gărzi de autoapărare şi pichete de grevă. Greva s-a încheiat cu obţinerea satisfacerii principalelor revendicări. Aceeaşi formă de luptă a fost aplicată şi la Iaşi, Galaţi, Paşcani, precum şi în unele întreprinderi petroliere din Valea Prahovei. Guvernul a recurs la măsuri teroriste, instituind la 4 februarie starea de asediu. în ziua de 13 februarie au declarat grevă cu ocuparea atelierelor ceferiştii din Cluj. Viguroase acţiuni de luptă începuseră Ia laşi, Oradea, Timişoara şi în alte oraşe. Încercînd să preîntîmpine noua grevă proiectată la Griviţa-Bu-cureşti, guvernul a arestat în noaptea de 14 spre 15 februarie pe conducătorii ceferiştilor. Ca răspuns, în dimineaţa zilei de 15 februarie, muncitorii de Ia Griviţa, baricadîndu-se în ateliere, au declarat grevă pentru respectarea cuceririlor de la 2 februarie, anulate între timp de guvern, pentru eliberarea imediată a conducătorilor lor arestaţi, ridicarea stării de asediu, existenţa liberă a sindicatului şi comitetului de fabrică. în dimineaţa zilei de 16 februarie, în faţa refuzului muncitorilor de a părăsi atelierele, autorităţile ordonă deschiderea focului: cad ucişi şi răniţi de gloanţe zeci şi sute de muncitori, iar peste 2 000 sînt arestaţi. Cu ceferiştii Griviţei s-au solidarizat mii de muncitori, pături largi ale populaţiei capitalei, intelectuali, studenţi, meseriaşi, mici comercianţi, funcţionari, ţărani din satele apropiate. Muncitorii din principalele oraşe ale ţării şi-au manifestat solidaritatea cu luptătorii de la Gri-viţa prin numeroase greve, demonstraţii, manifestaţii etc. Deşi reprimate sîngeros, eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor au constituit o mare victorie politică a proletariatului din România. Ele au adîncit procesul de şubrezire a regimului bur-ghezo-moşieresc, au frînat o-fensiva capitalistă împotriva condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor muncii, au determinat demisia guvernului de „mînă forte“ al lui Vaida-Voievod, renunţarea Ia aplicarea „planului de la Geneva", retragerea controlorilor străini, au întîrziat cu un şir de ani fascizarea ţării. Reacţiunea a înscenat un proces odios conducătorilor luptelor muncitorimii ceferiste şi petroliste. Procesul s-a desfăşurat Ia Bucureşti (17 iulie — 19 august 1933) şi Craiova (4 iunie—1 iulie 1934). El a fost transformat într-o tribună de la care conducătorii comunişti, dînd exemplu de înaltă demnitate proletară, de puternic simţ de clasă §i intransigenţă revoluţionară, au demascat regimul burghezo-moşie-resc, au apărat cu curaj interesele celor mai largi mase muncitoare, independenţa ţării. Campania pentru eliberarea luptătorilor ceferişti şi petrolişti implicaţi în proces a luat o mare amploare în întreaga ţară. Fiind prima ridicare a proletariatului după instaurarea dictaturii hitleriste în Germania, luptele din februarie 1933 au prilejuit o viguroasă afirmare pe arena internaţională a proletariatului român. Clasa muncitoare de pretutindeni, cercuri largi ale opiniei publice democratice din toate ţările, reprezentanţi marcanţi ai culturii mondiale şi-au manifestat activ solidaritatea şi simpatia faţă de muncitorimea română. Prin înaltul lor nivel de organizare, prin amploarea şi spiritul lor revoluţionar, luptele din februarie 1933 au marcat un moment de cotitură în istoria întregii noastre mişcări muncitoreşti, au demonstrat capacitatea clasei muncitoare de a acţiona ca forţă socială conducătoare a poporului muncitor în lupta de eliberare, au deschis o pagină nouă în viaţa partidului şi a ţării. Lupu, Nicolaie (1876—1947), medic şi om politic român. A intrat în viaţa politică în 1907, în Partidul liberal. A aderat apoi la Partidul ţărănesc, creat în 1918, fiind preşedinte al acestuia între 1924 şi 1926. A fost vicepreşedinte şi conducător al organizaţiei lin Bucureşti a Partidului naţional-ţărănesc, creat în 1926 prin unificarea Partidului ţărănesc cu Partidul naţional-român din Transilvania. A fost membru fondator al „Ligii drepturilor omului", creată în 1923. în 1918-1919 şi 1927—1928 a fost ministru, în perioada fascizării ţării s-a situat pe poziţia luptei împotriva pericolului fascist şi a războiului; a fost preşedinte activ (1936) al Comitetului naţional pentru pace, afiliat Ia Reuniunea Universală pentru Pace (R.U.P.). în 1946 s-a desprins din P.N.Ţ. împreună cu un număr important de membri ai acestuia, formînd Partidul ţărănesc-democrat. Lupu, Nicolaie Gh. (n. 1884), medic român, profesor Ia Universitatea din Bucureşti, membru aî Academiei R.P.R., om de ştiinţă emerit. Este unul dintre reprezentanţii de frunte ai medicinii interne din ţara noastră. A publicat numeroase lucrări de anatomie patologică şi de hematologie. Sfera preocupărilor sale ştiinţifice cuprinde mai multe domenii ale medicinii interne, în care a adus contribuţii personale, în special în domeniile fiziopatologiei sclerozei pulmonare, icterelor, a bolilor de sînge etc. Este autor al unor importante studii privitoare la ictere, endocardite, tifosul exantematic, angina pectorală, boala hipertensivă etc. Cercetările sale clinice s-au LUPUL-VRĂBIILOR 182 LUTHER îmbinat cu cele experimentale, dezvoltînd direcţia fiziopato-logică in activitatea de cercetare. L. a imprimat în medicina internă română o orientare N. Gh. Lupu nouă. S-a ocupat şi de problemele învăţămîntului medical şi ale organizării muncii ştiinţifice. Opere principale: „Hematologie clinică" (1947), „Sclerozele pulmonare" (1958). Laureat al Premiului de stat. lupul-vrăbiilor v. sfrîn-ciocul mare. lupus (MED.), boală a pielii şi a mucoaselor, de natură tuberculoasă, caracterizată prin apariţia în stratul profund al pielii de noduli care se ulce-rează, lăsînd cicatrici întinse, deformante. Se localizează de obicei pe faţă, în jurul orificiilor naturale (nări, gură, ochi), avînd un caracter evolutiv cronic. După forma şi aspectul nodulilor se deosebesc mai multe varietăţi ale bolii: lupus vulgar (sau tuberculos), lupus eritematos, lupus exantematic etc. Lurţat [lursă], Jean(1892)t pictor francez, creator de cartoane de tapiserii; lucrează din 1937 pentru manufactura Au-busson. Tapiseriile sale elogiază omul şi viaţa, într-o viziune fantastică şi decorativă de mare inventivitate („Libertate", 1943; „Pămîntul", 1943; „Apocalipsul", 1947—1948; „Omul", 1946; „Pax", 1951; „Grădina poetului", 1955 ş.a.). lurex (IND. TEXT.), fir de efect în produsele textile, în formă de bandă foarte fină de aur, argint sau cupru aurit, monocromă ori imprimată. Lusaka, capitala statului Zambia (din sudul Africii cen- trale). 11000 loc. (1960). Are mici întreprinderi alimentare şi de confecţii şi o fabrică de ciment. Nod de căi de comunicaţii, aeroport. Institut etnografic. Lu Sin (1881-1936), scriitor chinez, iniţiator al literaturii chineze realiste, supranumit „Gorki al Chinei". A fost unul dintre animatorii revoluţiei culturale din China. A scris pamflete, povestiri, romane, conţinînd o largă frescă a Chinei prerevoluţionare şi satirizînd fără cruţare orîn-duirea feudală cu toate racilele ei (pamfletul „Jurnalul unui nebun", romanul „Medicina", volumul de nuvele „Leacul", povestirea „Adevărata poveste a lui Ah Q", trad. rom. 1954). Militant pentru o artă şi o literatură proletară, L.S. a întemeiat şi a condus „Liga scriitorilor de stînga", care aplica Lu Sin linia partidului comunist în domeniul literaturii. A tradus din opera lui Gogol, Puşkin, Lermontov, ţbsen, Balzac ş.a. Lusitania, • provincie romană din Peninsula Iberică, situată pe teritoriul actual al Portugaliei şi al provinciilor spaniole Estremadura şi Leon. lusitaniân (STRAT.), al treilea etaj al jurasicului superior, caracterizat prin anumite specii de amoniţi. în R.P.R., depozite lusitaniene se găsesc la Bicaz, în munţii Hăşmaşului, Perşani, Bucegi, în Banat, în munţii Pădurea Craiului, Tras-căului, în centrul Dobrogii etc. lustruire (TEHN.), operaţie de prelucrare a unor piese prin care se îndepărtează asperităţile şi micile neregularităţi de pe suprafeţele acestora spre a se obţine feţe lucioase în vederea înfrumuseţării sau îmbunătăţirii lor. L. se execută prin frecarea suprafeţei respective cu benzi, discuri sau inele din materiale moi (piele, pîslă, plută etc.), îmbibate cu o pastă activă (acizi parafinici, oleici etc.) şi cu pulbere foarte fină de abrazivi moi (oxizi de crom, de fier, silice naturală etc.). Suprafeţele lustruite sînt mai rezistente la uzură şi la coroziune şi au un coeficient de frecare mai mic. Sin. polizare. lut (PEDOL.), material detri-tic sedimentar, format dintr-un amestec de argilă (7—30%), praf (28—50%) şi nisip (sub 50%), friabil în stare uscată şi plastic în stare umedă. în contact cu oxizii şi hidroxizii de fier se colorează în galben, brun, brun-roşcat. L. formează substratul mineral (roca-mamă) al multor soluri. Este folosit ca materie primă în ceramica ordinară şi la fabricarea cărămizilor. După componenta predominantă, există 1. argilos, 1. nisipos şi 1. prăfos. luteină (BIOCHIM.) v. pro-gesteron* luteţiân(STRAT.), primul etaj al eocenului (după unii cercetători singurul etaj al eocenului mediu). Depozitele 1. conţin faună de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc. în R.P.R., depozite 1. se cunosc în nord-vestul bazinului Transilvaniei, la Tohanul Nou. şi la Turnu-Roşu (reg. Braşov), în Depresiunea Getică, în Maramureş, în Dobrogea etc. luteţiu (CHIM.), Lu. Element din grupa lantanidelor; nr. at. 71; gr. at. 174,99. Formează combinaţii în treapta de valenţă trei. Luther, Martin (1483— 1546), reformator religios, întemeietorul protestantismului german (luteranismul). A fost profesor la Universitatea din Wittenberg. L,a formulat o interpretare nouă, antiscolas-tică, a textelor biblice şi a criticat autoritatea papală, dogmele şi organizarea ierarhică a bisericii catolice, intoleranţa acesteia şi comerţul cu i n d u 1- Lenţe. în esenţă, reforma Iui • constă în negarea rolului LUTHULI 183 LUXEMBURG bisericii şi al clerului ca mijlocitori între om şi divinitate, în afirmarea „mîntuirii prin credinţă*' şi nu prin practicarea ritualurilor bisericeşti şi în M. Luther proclamarea autorităţii exclusive a textelor biblice. Excomunicat de papalitate (1520), L. a ars bula de excomunicare, procla-mînd astfel deschis ruptura cu biserica catolică. Atitudinea lui, care exprima poziţia antifeudală şi anticatolică a burgheziei germane timpurii, a găsit un larg ecou în toate clasele şi păturile sociale din Germania. Reformator moderat, apărător al intereselor principilor şi biir-genlor germani, L. a dezavuat radicalismul lui Ţh. Miint-zer şi al adepţilor acestuia şi a adoptat o atitudine ostilă faţă de războiul ţărănesc german. Luther a elaborat doctrina şi principiile generale de organizare ale bisericii luterane în Germania, punînd în slujba acestei cauze un puternic talent polemic şi lit*-rar. Prin traducerea Bibliei, L. a contribuit în mod hotărîtor la crearea limbii literare germane. El a exercitat o mare influenţă asupra tuturor sferelor vieţii spirituale din Germania secolelor XVI —XVII. V. şi biserica 1 ute - Luthuli, Albert (n. 1899), om politic din Republica Sud-Africană. Luptător pentru drepturile populaţiei de culoare, a fost în repetate rînduri arestat. Premiul Nobel pentru pace (1960). lut ier (fr. luth „lăută“; MUZ.), meşteşugar specializat în construirea şi repararea instrumentelor cu coarde. Lutiţa, sat în comuna Mu-geni, raionul Odorhei, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. în acest sat (numit atunci şi Agy-agfalva) a avut loc, la 15— 16 octombrie 1848, adunarea secuilor, unde aceştia s-au raliat revoluţiei din Ungaria împotriva Habsburgilor. Biserică gotică din sec. XIV—XV lutră (zool.) v. vidră. Lutzen/M/?n7, oraş în sudul R.D. Germane, unde au avut loc două bătălii celebre: a) în 1632, în timpul războiului de 30 de ani, cînd armatele Imperiului romano-german, conduse de Wallenstein, au fost înfrînte de armata suedeză, condusă de regele Gustaval II-lea Adolf, care şi-a găsit moartea pe cîm-pul de luptă; b) în 1813, în timpul războaielor napoleone-ene, cînd armatele coalizate ale Prusiei şi Rusiei au fost înfrînte de armata franceză, condusă de Napoleon I. Luvru (ARHIT.), ansamblu de construcţii monumentale din diferite epoci, situat în Paris pe malul Senei. Iniţial, în sec. XIII-XV a fost câstel fortificat şi închisoare politică. în sec. al XVI-lea a fost mărit şi transformat într-un palat în stilul Renaşterii franceze de către arhitectul L e s c o t, devenind reşedinţă regală. în sec. al XVI 1-lea, faţada estică a fost mărită în stilul clasicismului francez. Mărirea construcţiei a continuat pînă în sec. al XlX-lea. Printre cei mai de seamă arhitecţi şi sculp- tori care au participat Ia realizarea acestui ansamblu se numără: Goujon, J. Lemer-cier, C. Perrault, C. Percier ş.a. în 1793, după revoluţia franceză, a fost transformat în muzeu naţional de artă. Muzeul L. cuprinde vaste şi valoroase colecţii de artă universală din toate timpurile, fiind unul dintre cele mai bogate din lume. Cea mai veche colecţie a aparţinut Iui Fran-cisc I. Muzeul este alcătuit din şase secţii: pictură şi grafică, sculptură, artă aplicată, artă antică egipteană, orientală şi greco-romană. Aici se află lucrări celebre, ca Nike din Sa-motrace, Venus din Millo, Gio-conda de Leonardo da Vinci, valoroase opere de Michelaii-gelo, Rafael, Tiziano, Rubens, Velasquez, Rembrandt, Watteau şi alţii. lux (lat. lux „lumină**; METR.), unitate de măsură a iluminării în sistemul SI; un lux este iluminarea unei suprafeţe care primeşte un flux luminos de un lumen, uniform repartizat pe un metru pătrat. Are simbolul Ix. luxâţie (lat. luxare „a scrînti"; MED.), deplasare permanentă a extremităţilor osoase dintr-o articulaţie. Poate fi congenitală (ex. /. şoldului) sau dobîndită în urma unui traumatism. Articulaţia luxată pierde mişcările normale. Luxemburg, familie nobiliară din rîndurile căreia au fost aleşi împăraţi ai Imperiului romano-german (Henric Luvru LUXEMBURG 184 LUXEMBURG Luxemburg. Vedere generală al Vîl-lea, Ca rol al IV-lea), regi ai Cehiei (Ioan de Boemia, Carol I), regi ai Ungariei (Sigismund de Luxemburg) şi duci de Luxemburg. Luxemburg, capitala Marelui Ducat de Luxemburg, situată în sudul ţării, pe rîul Alzette. Circa 75 850 loc. (1964). Important centru financiar-in-dustriaL Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, de pielărie. Nod de comunicaţii internaţionale. Numeroase monumente istorice medievale. Luxemburg, Marele Ducat de stat în vestul Europei, situat între Franţa, R. F. Germană şi Belgia. Suprafaţa: 2 586 km2. Populaţia: 327 150 loc. (1964). Limbi oficiale: franceza şi germana; limba vorbită este un dialect german de tip francon, puternic influenţat de lexicul francez. Capitala: Luxemburg, Alte oraşe: Differdange, Esch-sur- Alzette, Dudelange. Partea de nord a L. este situată în Podişul Ardenilor, iar partea de sud în cîmpia fertilă a Moseîlei. Climă temperată oceanică. 35% din suprafaţa L. este ocupată de păduri. însemnate rezerve de minereu de fier. 40% din populaţia activă este ocupată în industrie. Principalele ramuri industriale: industria extractivă şi siderurgia (care dă circa 2/3 din producţia totală industrială). Mai are industrie constructoare de maşini, chimică, a materialelor de con- strucţie, de pielărie. în agricultură predomină cultura cerealelor şi creşterea cornutelor mari. Are o reţea deasă de căi ferate. Turismul este foarte dezvoltat. Importă cocs metalurgic, produse de larg consum etc*; exportă în special produse siderurgice (98% din producţia ramurii). în relaţiile economice externe ale L., un loc important îl ocupă ţările membre ale Pieţei comune. — Istoric, L. s-a format ca posesiune feudală în sec. al X-lea. între 1477 şi 1684 a făcut parte din posesiunile Habsburgilor, iar apoi a aparţinut succesiv Franţei (1684 - 1697 şi 1794- 1815), Spaniei (1697-1714) şi Austriei (1714— 1794). La Congresul de la Viena (1815), L. a fost proclamat mare ducat independent, în cadrul Uniunii germane (din care a făcut parte în perioada 1815 — 1866), şi a încheiat o u-niune personala cu Olanda (1815— 1890). La Conferinţa de la Londra (1867) a fost proclamată „neutralitatea veşnică* a L., care a fost încălcată de Ger- mania atît în primul cît şi în cel de-al doilea război mondial. Din 1922 este în uniune vamală cu Belgia. împreună cu Belgia şi Olanda participă la uniunea economică numită Benelux. în 1948 articolul care se referea la neutralitate a fost scos din Constituţie şi, în 1949, L. a aderat la N.A.T.O. Este membru al Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului şi al Pieţei comune. L. este o monarhie constituţională (Marele Ducat de Luxemburg). Şeful statului este marele duce. Puterea legislativă este exercitată de Camera Deputaţilor, aleasă pe termen de cinci ani. L. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul muncitoresc socialist din Luxemburg; Partidul social-creştin; Partidul Comunist din Luxemburg; Partidul democratic. Luxemburg, Rosa (1871 — 1919), militantă de seamă a mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Germania. A intrat de tînără în mişcarea muncitorească polonă, unde s-a evidenţiat în lupta împotriva naţionalismului şi revizionismului lui E. Bernstein. în 1893 a participat la crearea' Partidului so-cial-democrat polonez. Stabi-lindu-se în 1897 în Germa- luxmetru 185 LYLY nia, a activat în rîndurile so-cial-democraţiei germane, unde s-a relevat îndeosebi în lupta împotriva revizionismului lui K. Kautsky şi a neokantianismului. în timpul primului R. Luxemburg război mondial s-a ridicat împotriva trădării liderilor social-democraţiei germane şi ai Internaţionalei a il-a, care au trecut pe poziţiile social-şovi-nismului. A avut mari merite în lupta pentru apărarea marxismului împotriva revizionismului, dar în activitatea sa teoretică s-au făcut simţite unele greşeli, legate în special de problema naţională şi de problema alianţei muncitoreşti-ţărăneşti. A fost unul dintre creatorii grupului marxist-le-ninist „Spartacus*, care a constituit nucleul Partidului Comunist din Germania, creat în decembrie 1918, şi a avut un rol de seamă în organizarea luptei proletariatului german în timpul revoluţiei burghezo-de-mocratice din noiembrie 1918. A fost ucisă de contrarevoluţionari în ianuarie 1919. Unele scrieri ale Rosei L. au fost adunate în volumul intitulat ,,Cuvîntări şi articole alese" (1951, trad. rom. 1962). luxmetru (lat. lux „lumină" şi metru; FIZ.), fotometru pentru măsurarea iluminărilor. Părţile constitutive principale ale luxmetrelor moderne sînt un fotoelement şi un milivolt-metru cu scala gradată în lucşi. Luxor, sat în Egipt, în apropiere de Teba, unde în timpul faraonului Amenhotep al I II-lea s-a construit un templu închinat lui Amon, care depăşea prin măreţie tot ceea ce se construise pînă atunci în Egipt. Templul de la L. a fost renovat şi mărit în vremea faraonului Ramses al II-lea. Ruinele lui se mai văd şi astăzi. Luzon, cea mai mare dintre insulele Arhipelagului Filipi-nelor. Suprafaţa: 106 983 km2. Populaţia: 11327 650 Ioc. (1960). Relief muntos (altitudinea maximă: 2 928 m, în lordul insulei); numeroşi vulcani, dintre care unii activi. Cutremure dese şi violente. De-a lungul ţărmului se află o fîşie îngustă de cîmpie roditoare. Climă subecuatorială, vegetaţie caracteristică de păduri şi de savane. în subsol minereuri de fier, de cupru, de crom, de mangan, aur, cărbune, petrol şi gaze naturale. Culturi de orez, de trestie de zahăr, de /tutun, de abaca (cînepă de Manila). Principalul oraş şi port: Manila. Lvov, oraş în U.R.S.S., în vestul R.S.S. Ucrainene. 469 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (de transport, aparataj electrotehnic, maşini agricole, aparate de precizie), de materiale de construcţie, chimico-far-maceutică, alimentară. Nod feroviar. Universitate, institut politehnic şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, muzee. Monumente istorice (sec. XIII- XVIII). — Istoric. L. a fost întemeiat în sec. al XlII-Iea. Orăşenii din L . au întreţinut, în cursul evului mediu, strînse legături comerciale şi culturale cu ţările române, în special cu Moldova, unde oraşul era cunoscut sub numele de Liov. Aici şi-a făcut studiile cronicarul Grigore Ureche. în trecut s-a numit şi Lemberg. Lvov^Varşovia, Şcoala de la , şcoală poloneză de logică, fundată după primul război mondial şi reprezentată de K. Twardowski, T. Kotar-binski, J. Lukasiewicz, A. Tarski ş.a. A adus contribuţii importante în logica matematică, în special în problemele modalităţii şi polivalenţei, în teoria sistemelor formale, în problemele fundamentării matematicii şi în cercetări de istorie a logicii. Unii membri ai şcolii se plasează pe poziţii filozofice materialiste, alţii au o orientare pozitivistă sau neo-tomişt3. Lyalipur [lâhlpur], oraş în Pakistanul de Vest, situat în Punjab. 426 000 loc. (1961). Centru comercial. Industrie textilă (prelucrarea bumbecu-lui), alimentară, chimică, de prelucrare a metalelor şi produse de artizanat. Lyell [lâidlj, Charles (1797 — 1875), geolog englez. A fost profesor la Colegiul regal din Londra. în 1833 a publicat lucrarea „Principii de geologie", în care a formulat principiul actualismului. A combătut teoria metafizică a catastrofismului, arătînd că schimbarea suprafeţei Pămîntului s-a produs treptat şi continuu sub influenţa unor factori geologici care acţionează şi azi şi nu sub acţiunea unor catastrofe geologice. Ideile evoluţioniste ale lui L. au constituit un progres în interpretarea Ch- Lyell materialistă a naturii. Principiul formulat de el are şi o latură greşită, deoarece transpune mecanic condiţiile geologice actuale în epocile geologice trecute, fără a ţine seama de specificul fiecărei epoci geologice. Lyly (Lilly) //////, John (c. 1554—1606), scriitor englez. Creator al comediei engleze în proză, a abandonat tradiţia subiectului monoliniar, creînd opere cu o intrigă complexa. în piesele sale a abordat subiecte cu caracter istoric şi mitologic, încercînd să prezinte alegoric, viaţa de curte în lumina idealurilor umanismului aristocratic („Alexandru şi Cam- LYNEN 186 LYSANDftOS paspe“, 1584; „Endimion, sau Omul din Lună**, 1588; „Mi-das“, 1592). în „Mama Bom-bie** (1594), una dintre primele piese din epocă în care realul se îmbină cu fantasticul, a vrut să realizeze o comedie cu substrat popular. Prin romanul educativ „Euphues, sau Anatomia spiritului** (1579) şi „Euphues şi Anglia** (1580), L. e iniţiatorul stilului manierist, numit ulterior eufuism, caracterizat prin retorism, preţiozitate şi abuz de referiri mitologizante. Lynen, Feodor (n. 1902), biochimist german, profesor la Universitatea din Miinchen. Are contribuţii importante în domeniul biosintezei şi degradării acizilor graşi din organism. Op. pr.: „Complexul multienzimatic al biosintezei acizilor graşi** (1964). Premiul Nobel (1964). Lyon [lio/, oraş în sud-estul Franţei, situat la confluenţa rîului Saone cu Ronul. 851 210 loc. (1962), cu suburbiile. Important centru industrial, financiar şi cultural. L. are o veche tradiţie în industria textilă: începînd din sec. al XVII-lea s-a dezvoltat prelucrarea mătăsii, iar în prezent predomină prelucrarea fibrelor sintetice. Mai are industrie chimică (acid sulfuric, îngrăşăminte, coloranţi, medicamente, cauciuc sintetic), industrie constructoare de maşini (automobile, maşini textile), alimentară. Nod feroviar şi port fluvial. Are două universităţi, institute ştiinţifice, muzee. Numeroase monumente din toate epocile, dintre care mai importante sînt catedrala (sec. VII —XV), biserica Saint Martin (sec. XII), primăria (sec. XVI-XVII). —Răscoalele din L., răscoale ale ţesătorilor din industria mătăsii, care au avut Ioc la Lyon în 1831 şi 1834. Răscoalele din L. au fost primele acţiuni armate organizate ale muncitorilor împotriva dominaţiei burgheziei; clasa muncitoare se manifesta astfel ca o nouă forţă socială pe arena istoriei. Lyot [lio], Bernard (1897— 1952), astrofizician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. S-a ocupat de fizica Soarelui; a inventat coronograful şi a construit filtre speciale de polarizare şi de interferenţă pentru observarea cromosferei şi coroanei solare în afara eclipselor. Lysa Gora (Gory Swi$~ tokrzyskie), vechi masiv herci-nic situat în R.P. Polonă, între valea Vistulei şi valea rîului Pi-lica, înalt de circa 600 m (vîrful Lisica: 611 m). Este format dintr-o creastă centrală rectilinie, alcătuită din cuarţite, mărginită de culmi joase formate din calcare şi gresii, fragmentate de o serie de văi în lungul cărora s-au dezvoltat depresiuni. Zăcăminte de minereu de fier, polimetale, marmură. Lysandros (Lisandru), comandantul flotei (navarhos) spartane în ultima parte a războiului peloponeziac (431 — 404 î.e.n.). A zdrobit flota ateniană în bătălia de la Aigos Potamos (405 î.e.n.), fapt care a contribuit în mod esenţial la terminarea războiului cu victoria ligii peloponeziace. m /mej, a cincisprezecea literă a alfabetului limbii române ; sunetul notat prin această literă. Este o consoană sonan-tă ocluzivă nazală bilabială. Maari (Al-Maari), Abul-Ala Ahmed (979—1058), poet clasic arab. A cultivat cu precădere o poezie cu conţinut filozofic, în care dezbate în spirit pesimist şi sceptic problema destinului, a credinţei, a moralei ş. a. Fără a fi ateu, a respins dogmele islamice, propovăduind o etică laică. Intr-o serie de poeme a denunţat abuzurile politice ale cîrmuitorilor din vremea sa. Maastricht, oraş în sud-estul Olandei, situat pe fluviul Meuse, în apropiere de graniţa cu Belgia. 91 200 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, chimică şi ceramică. Academie de artă, monumente arhitectonice medievale. Mably fmablt/, Gabriel G. Mably Bonnot de (1709—1785), comunist utopic francez. A considerat proprietatea privată drept izvor al tuturor relelor sociale, iar orînduirea socială întemeiată pe ea ca neraţională, potrivnică legilor naturii. M. a conceput o republică ideală menită să restaureze „vechea stare naturală** a omenirii, întemeiată pe comunitatea bunurilor. Considerînd însă ca irealizabilă o asemenea comunitate în vremea sa, M. a propus o serie de măsuri legislative care să preîntîmpine măcar o parte din relele generate de proprietatea privată. Mabuse [mabâz], Jan (pe numele adevărat Jan Gossaert) (1470—1533 sau 1536), pictor flamand care a aparţinut curentului romanist (influenţat de pictura Renaşterii italiene). A pictat tablouri cu subiecte religioase, mitologice şi portrete remarcabile prin căldura coloritului, dînd o deosebită atenţie decorului (inspirat de arhitectura clasică) şi costumelor („Adoraţia magilor**, „Nep-tun şi Amfitrita**, „Henric al VII I-lea şi cele două surori ale sale“). mac (Papaver somni/erum), plantă anuală din familia papa-veraceelor, cu rădăcina pivo-tantă, lungă de 20—25 cm, tulpina înaltă de 50—150 cm; frunzele bazale ^ sînt alungit-ovale, cu marginea neregulat crestată. Florile sînt mari, cu petalele colorate în alb, roz, roşu sau violet, cu diferite nuanţe. Seminţele sînt mici, reniforme, de culoare gălbuie, cenuşie, albastră sau aproape neagră şi conţin 45 — 60% ulei şi circa 20% proteine. Utilizarea m. este foarte variată; seminţele sînt folosite în alimentaţie şi pentru extragerea uleiului, care este de calitate superioară. în momentul cînd capsulele verzi încep să se îngălbenească, se extrage din ele opiul, care conţine morfină şi papaverină, alca-loizi cu numeroase utilizări în industria farmaceutică. Macabei, familie de sacerdoţi din Iudeea, care a condus lupta împotriva dominaţiei S e 1 e u c i z i 1 o r. După obţinerea independenţei a fundat dinastia de regi a M. (167-37 î.e.n.). macac (Macacus), gen de maimuţe catariniene, cu corpul de circa 70 cm lungime; unele specii au coadă, altele nu. Majoritatea speciilor de m. trăiesc în sudul şi în sud-estul Asiei, mai ales prin păduri. macadam (DRUM.), împie-truire executată dintr-o succesiune de sorturi de piatră spartă, aşternută pe şosea în ordinea descrescîndă a mărimii lor, Aşternerea fiecărui sort MACAMA 188 MACAR0VIC1 de piatră este urmată de o c i 1 i n d r a r e. După natura liantului folosit pentru mărirea rezistenţei stratului de m., se deosebesc: m. ordinar (cînd liantul este o pulbere minerală umezită), m. asfaltic (cînd liantul este bitum asfaltic) şi m. cimentat (cînd se foloseşte ca liant cimentul). M. este folosit fie ca îmbrăcăminte rutieră, fie ca strat-suport pentru covoare asfaltice sau ca fundaţie pentru alte pavaje. macamâ, gen literar specific literaturii arabe. Asemănător ca structură cu nuvela sau cu povestirea, iu. are ca elemente distinctive folosirea prozei ritmate, presărarea naraţiunii cu momente hazlii şi participarea obligatorie Ia acţiune a scriitorului. Macao v. Aomîn. Macapagal, Diosdado (n. 1911), preşedinte al Filipine-lor (din 1961), unul dintre liderii Partidului liberal. macara (TEHN.), maşină de ridicat şi de transportat diferite obiecte pe distanţe scurte, folosită în diverse întreprinderi, pe şantiere, în porturi etc. M. Tipuri pot fi stabile sau mobile şi acţionate manual sau mecanic (cu motor termic, electric, hidraulic sau pneumatic). Capacitatea de ridicare a m. variază de la cîteva sute de kilograme pînă la 450—500 t. — M.-capră, macara care poate fi deplasată pe un cadru metalic susţinut pe două picioare larg distanţate, fixe sau prevăzute cu roţi care pot rula pe două şine montate pe sol. Serveşte pentru încărcarea şi descărcarea diferitelor sarcini în uzinele metalurgice, pe şantiere, în gări etc. — M.-ciocan, macara de dimensiuni mari, folosită în porturi şi şantiere navale, avînd un braţ care se poate roti în jurul unei construcţii metalice montate pe chei. — M. învîrtitoare, macara folosită pe şantierele de construcţii, alcătuită dintr-un braţ cu lungime constantă sau variabilă care se poate roti în jurul cadrului metalic (picior) de susţinere. — M.-portal, macara învîrtitoare montată pe o construcţie metalică mobilă, prevăzută cu două, trei sau patru picioare (portal) pe sub care trec de obicei una sau de macarale mai multe linii de cale ferată. Este folosită în porturi, în staţii de cale ferată, în uzine mari etc. — M.-turn, macara învîrtitoare folosită pe şantierele de construcţii, al cărei braţ este susţinut pe o construcţie metalică înaltă şi care se poate deplasa pe şine în interiorul şantierului. Macarie (sec. XV-XVI), ieromonah şi tipograf sîrb. A tipărit pe cheltuiala domnilor Radu cel Mare, Vlad cel Tînăr şi Neagoie Basarab, în medio-bulgară, primele cărţi bisericeşti în Ţara Românească: „Liturghierul“ (1508), „Octoi-hul“ (1510) şi „Evangheliarul** (1512). Macarie (? — 1558), cronicar moldovean. A fost egumen la Mănăstirea Neamţ, apoi episcop de Roman. La cererea lui Petru Rareş a scris în slavoneşte o cronică de curte, care cuprinde evenimente din istoria Moldovei petrecute între 1504 şi 1552. Cronica lui M, este o prelucrare în stil letoric a analelor de curte, după modelul operei cronicarului bizantin Constantin Manasses. Scrisă pe linia cronicilor moldoveneşti de curte, susţinătoare ale politicii de întărire a puterii centrale, cronica lui M. este ostilă marii boierimi trădătoare. macaronică, poezie -w, gen de poezie scrisă într-o manieră care urmăreşte parodierea şi satirizarea pedantismului moravurilor cavalereşti prin amestecul burlesc de cuvinte latine şi italiene latinizate ridicol. Cultivată în Italia secolelor XVI — XVII, poezia m. a fost iniţiată de T. Folengo. Denumirea de m. deriva, probabil, de la cuvîntul macaron, care în nordul Italiei înseamnă „prost“. Macarovici, Constantin (n. 1902), chimist român, profesor de chimie generală la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei R.P.R. Are lucrări în domeniul chimiei anorganice şi analitice. A studiat combinaţiile complexe cu piridină, derivaţi dife-nilici şi sulfocianamine şi a elaborat metode de dozare (potenţiometrice, conducto-metrice, titanometrice, argen- MACAULAY 189 MACEDONIA tometrice) a unor elemente chimice, precum şi de obţinere a unor compuşi (oxid de magneziu din dolomite, bioxid de titan din ilmenite). Op. pr.: „Chimie generală'* (ed. 3, 1962). Macaulay [îtidco di/, Tho-mas Babington (1800—1859), istoric şi om politic englez. Membru de vază al Partidului liberal (whig), a avut un rol important în reorganizarea acestuia pe baze moderne. A ocupat diferite posturi în administraţia colonială a Indiei şi a fost ministru de război (1839— 1841). A scris „Istoria Angliei*' (5 voi., 1849), care se caracterizează prin eclectism şi subiectivism politic. macaz (TRANSP.), parte componentă a unui schimbător de cale ferată, constituită dintr-o pereche de ace mobile aşezate în interiorul căii, două şine fixe cu profil special, suporturi metalice pe care alunecă acele şi plăci de fixare. Acţionarea m. se poate face manual sau mecanizat, iar comanda poate fi locală sau centralizată.—M. aerian, dispozitiv de conexiune Ia bifurcaţia unei linii de contact pentru tracţiune electrică (de tramvai sau de troleibuz), care permite trecerea vehiculelor de pe o cale pe alta. Macbeth [macbeOJ, puternic feudal scoţian, devenit rege al Scoţiei după uciderea regelui Duncan I (1040). A fost înfrînt şi ucis, Ia rîndul său, de Malcolm, fiul Iui Duncan, în 1057. Erou al dramei cu acelaşi nume a lui W. Shakespeare şi al operei lui G. Verdi. macchiaioli, denumire a grupului de pictori italieni care au cultivat o pictură anti-academică şi au promovat principii estetice foarte apropiate de cele ale impresioniştilor francezi. Ei urmăreau să redea impresiile sau percepţiile imediate ale realului cu ajutorul petei de culoare pură,(„macchie“). M. au determinat cea mai importantă mişcare de reînnoire picturală din arta italiană a sec. al XlX-lea. Mişcarea a apărut la Florenţa după 1850 şi a cunoscut o maximă înflorire între 1855 şi 1860, culmi- nînd cu expoziţia florentină din 1861. Principalii reprezentanţi ai mişcării au fost Tele-maco Signorini, Adriano Ce-cioni (teoreticienii grupului), Giovanni Fattori, Silvestro Lega, Diego Martelli ş.a. Macdonald, Alexandre (1765 — 1840), mareşal francez. A fost unul dintre susţinătorii loviturii de stat a Iui Napoleon Bonaparte de la 18 brumar 1799. S-a remarcat în bătălia de Ia Wagram (1809). După căderea lui Napoleon I a devenit pair al Franţei. MacDonald fmzcdqndld], James Ramsay (1866—1937), om politic englez, lider al Partidului laburist şi al Internaţionalei a Il-a. A fost prim-ministru în guvernele laburiste din anii 1924 şi 1929-1931. între 1931 şi 1935 a condus aşa-numitul „guvern naţional**, în care un rol conducător l-au avut conservatorii. MacDowell [mscdâtol], Ed-ward Alexander (1861 — 1908), compozitor şi pianist american. A studiat la Paris. A fost profesor îa Universitatea Columbia din New York. S-a alăturat primilor muzicieni americani care s-au adresat folclorului indian („Suita indiană** pentru orchestră) şi al altor popoare (sonatele pentru pian „Norvegiana** şi „Celtica**). M. este autorul a două concerte pentru pian, patru sonate pentru pian, trei poeme simfonice ş.a. macedoneană, limba limbă slavă vorbită în unele regiuni din R,P. Bulgaria, R.S.F. Iugoslavia şi Grecia. Este una dintre limbile oficiale ale R.S.F. Iugoslavia. Macedonia, stat antic în nordul Greciei, în regiunile muntoase ale Peninsulei Balcanice. în sec. al Vl-lea î.e.n. era împărţit în mai multe regate mici. Momente importante ale formării statului centralizat macedonean au fost domniile lui Alexandros (459 — 454 î.e.n.) şi mai ales a lui Archelaos (419—399 î.e.n.), care au reuşit să-şi impună autoritatea asupra întregului teritoriu al M. Statul macedonean a ajuns la o mare înflorire în timpul domniei lui Filip al II-lea (359-336 î.e.n.), cînd M. şi-a impus hegemonia în lumea greacă, realizînd astfel unitatea politică a Eladei. Urmaşul Iui Filip al II-lea, A 1 e-xandru Macedon, a organizat marea expediţie împotriva Imperiului persan, ocu-pîndu-I. Marele stat creat de Alexandru Macedon s-a destrămat o dată cu moartea sa şi s-a împărţit în mai multe state, cunoscute sub numele de statele eleniştice. Unul dintre acestea a fost şi Macedonia propriu-zisă, care în cursul secolelor următoare s-a întins asupra întregii Tracii, intrînd în conflict cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre. Dintre regii Traciei, mai cunoscuţi au fost L i s i m a h şi Antigonos Gonatas (283—239 î.e.n.), în timpul cărora M. a devenit o mare putere elenistică. Începînd de la sfîrşitul sec. al III-Iea, în timpul domniei lui Filip al V-lea (221 — 179 î.e.n.), M. a devenit ţinta expansiunii romane în Balcani. După trei războaie grele, romanii au înfrînt rezistenţa M. şi, în urma bătăliei de la Pydna (168 î.e.n.), statul macedonean s-a prăbuşit. După înfrîngerea unei mari răscoale a macedonenilor (149—148 î.e.n.), romanii au transformat M. în provincie. După împărţirea Imperiului roman în două (395), M. a fost inclusă în Imperiul roman de răsărit. în sec. VI—VII, în M. s-au aşezat slavii. Începînd din sec. IX—X sînt menţionaţi în M. vlahii (aromânii), care se ocupau mai ales cu creşterea vitelor. După ce a fost stăpînit pe rînd de statele feudale bulgar şi sîrb, teritoriul M. a fost cucerit de turci (1371), sub al căror jug a rămas mai mult de cinci secole. După al doilea război balcanic (1913), teritoriul M. a fost împărţit între Grecia, Bulgaria şi Serbia. Macedonia, republică din cadrul R.S.F. Iugoslavia, situată în sud-estul ţării, în bazinul rîului Vardar. Suprafaţa: 25 713 km2. Populaţia: 1405 000 ioc. (1961). Capitala: Skopje. Relieful este în cea mai mare parte muntos; Ia nord-vest munţii depăşesc 2 500 m. Relieful cel mai jos îl formează depresiunile (Pri-lep-Bitolia, Skopje, Tetovo, MACEDONSKI 190 MACHADO DE ASSIS Prespa etc.), culoarul Vardaru-lui şi valea Strumica. Clima este temperat-continentală în nord şi cu influenţe mediteraneene în sud. Mari zăcăminte de minereu de crom (aproape 90% din extracţia ţării) şi de mangan (aproape 70%). în vestul republicii s-a construit sistemul hidroenergetic Ma-vrovo. Metalurgie neferoasă (Skopje, Tetovo, Cer) şi feroasă (Stip), industrie alimentară şi a tutunului (Skopje, Bitolia, Prilep) şi textilă (Şkop-je, Titov Veles, Tetovo, Stip). Se cultivă cereale, tutun, bumbac şi alte plante tehnice, orez şi viţă de vie. Păşunile din zona muntoasă sînt folosite pentru creşterea ovinelor şi, în număr mai restrîns, a cornutelor mari. Sericicultură. Macedonski* Alexandru (1854—1920), scriitor român. A . Macedonski S-a născut la Craiova, unde şi-a început şi studiile, continu-îndu-le apoi în străinătate şi la Bucureşti. A debutat ca poet şi ziarist, atacînd în publicaţiile sale „monstruoasa coaliţie** burghezo-moşierească („Oltul**, „Vestea**, „Tarara** etc.). în 1880 fundează „L î t e-r a t o r u 1“, revistă cu care voia să dea o ripostă „Convorbirilor literare". M. a format în jurul „Literatorului" cenaclul cu acelaşi nume, care cu timpul a aderat la simbolism, denumit de el „instrumentalism*4 sau „neoromantism*4. în 1882 apare volumul de „Poezii44 şi primele „Nopţi**. în acest volum de versuri, ca şi în cele care au urmat („Excelsior44, 1895; „Flori sacre**, 1912; „Poema rondelurilor44, apărută postum, 1927), M. se defineşte ca un romantic activ, revoltat, ca şi Eminescu, de soarta nefericită a geniului într-o societate rău întocmită, incapabilă de a preţui înaltele idealuri. Semnificativă în acest sens e „Noaptea de decembrie*4, asemănătoare prin conţinut „Luceafărului** lui Eminescu. A compus în total unsprezece „Nopţi**, din care se remarcă „Noaptea de noiem-brie“, o amplă şi acidă satiră la adresa societăţii capitaliste, şi „Noaptea de mai“, în care, înnoind tehnica versului muzical, cîntă cu patos natura şi bucuria de a trăi. Alte poeme, ca „Lewki‘‘, „Ospăţul lui Pen-taur‘‘, aparţin tehnicii parnasiene, fără a se limita însă la decorul exterior. în ultima perioadă a existenţei sale, receptiv la experienţe poetice formaliste de provenienţă franceză, prezente, de altfel şi în perioada de început, a cîntat florile, pietrele şi metalele preţioase ca simboluri ale esenţelor realităţii. încer-cînd să teoretizeze „simbolismul instrumentalist“, bazat pe imaginile pe care sunetele sau ritmul versurilor le-ar sugera, a adus şi remarcabile inovaţii tehnicii poetice. M. este un precursor al simbolismului românesc. A publicat în franţuzeşte „Bronzes** (1897), „Le cal-/aire de feu‘‘ (1906), „Le fou“ (1910) etc. Proza în limba română e pitoresc memorialistică. Teatrul său are însă o valoare artistică minoră. Maceo [maseo |, Antonio (1845 sau 1848—1896), revoluţionar din Cuba, unul dintre conducătorii luptei poporului cuban împotriva colonialiştilor spanioli. A participat la războiul naţional de eliberare din 1868—1878 şi a fost unul dintre conducătorii răscoalei din 1895—1896 împotriva colonialiştilor spanioli, în timpul căruia a căzut în luptă. macerare (lat. macerare „a dizolva1*; CHIM.), operaţie prin care o substanţă solidă (plante, fructe, flori ş.a.) este lăsată mai mult timp în contact cu un solvent pentru a-i dizolva părţile solubile. Mach, Emst (1838-1916), fizician şi filozof austriac; a fost profesor la Universitatea din Viena. Este considerat precursorul lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice (spaţiul absolut, sistemele inerţiale etc.). într-o reformulare a axiomelor mecanicii, M. a încercat să reducă inerţia de la o proprietate fundamentală Ia o însuşire care depinde numai de acţiunea corpurilor înconjurătoare; el reducea totul Ia noţiunea de masă şi Ia interacţiunea dintre mase prin forţe newtoniene. Are contribuţii în domeniul aerodinamicii vitezelor supersonice; de asemenea el a indicat utilizarea efectului Dop-pler-Fizeau pentru măsurarea vitezelor radiale ale stelelor. M .este un reprezentant al i de-alismului „fizic** şi unul dintre întemeietorii curentului idealist-subiectiv al empirio-criticismului (numit şi machism). Critica cea mai profundă a filozofiei lui M .se găseşte în lucrarea lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism**. — Numărul lui M., număr egal cu raportul dintre viteza relativă a unui corp faţă de un fluid şi viteza locală a sunetului în fluid. N. lui M. intervine în calculul rezistenţei de înaintare a unui corp care se deplasează cu viteză mare printr-un fluid cu visco-zitate redusă. De asemenea, el este unul dintre criteriile de bază ale similitudinii aerodinamice. — Unda M., unda de şoc de mică intensitate care se produce într-un curent supersonic (adică la un număr Mach mai mare decît unitatea). Mâcha [mâha], Karel Hy-nek (1810—1836), poet romantic ceh. Opera sa cea mai realizată, poemul „Mai“ (1836), concretizează, în imagini de mare prospeţime, o concepţie materialistă asupra naturii şi vieţii. Nuvela „Marinka“ (1833) înfăţişează tablouri ale cartierelor sărace din Praga. Machado de Assis [ma~ şâdo dg asijj, Joaquim Maria (1839— 1908), scriitor brazilian. A fost primul preşedinte al Academiei Braziliene. După o perioadă de aderare la romantism, a evoluat spre realismul critic. Principalele sale romane („Memoriile postume ale lui Braz Cubas“, 1881; „Don Casmurro**, 1900 ş.a.) şi volu- MACHADO Y RUIZ 191 MACIU mele de povestiri, scrise cu un ascuţit simţ al analizei psiholo-gice şi într-un stil concis, colorat, constituie un vast tablou al moravurilor societăţii braziliene de la finele sec. al XlX-lea şi exprimă dezamăgirea în xaţa unei lumi care înăbuşă personalitatea umană. A mai scris versuri, piese de teatru şi studii critice. Machado y Ruiz [ ma- ci âdo i ruiO], Antonio (1875—1939), mare poet spaniol, reprezentant de seamă al aşa-numitei „generaţii de la ’98*‘, prima care, în istoria literaturii spaniole, „nu doarme în umbra umbrei bisericii**. A fost membru al Academiei Regale Spaniole. S-a născut la Sevilla. Partizan al republicii şi adversar al fascismului, a murit în exil în Franţa. S-a format sub influenţa tatălui său (unul dintre fondatorii folcloristicii spaniole), a simbolismului francez, a poeziei lui Ruben Dario şi a evoluat pe linia unei literaturi adînc legate de aspiraţiile spre fericire ale omului simplu. A combătut tendinţele de dezumanizare a artei, canoanele rigide şi stilul baroc, definind poezia ca „expresie integrală a omului** şi arătînd că menirea poetului este de „a scrie pentru alţii** („Reflecţii asupra liricii**, 1925; „Abel Martin**, 1926-1933; „Juan de Mairena**, 1934—1939). Primele sale volume de versuri evocă, în tonuri nostalgice sau luminoase, anii copilăriei andaluze şi ai adolescenţei casti-Iiene(„Singurătăţi‘‘, 1903; „Galerii şi alte poeme“, 1907), dragostea sa pentru frumoasa Leo-nor, peisajele însorite ale Spaniei meridionale şi pe locuitorii lor („Cîmpurile Castiliei*4, 1912). In placheta „Noi cîntece** (1924) explorează cu rezultate remarcabile bogatul filon folcloric, creînd o poezie de mare rafinament, întemeiată pe cultul valorilor umaniste şi pe o atitudine patriotică fermă, în ultimii ani ai vieţii, cutremurat de soarta Spaniei, a scris versuri în apărarea republicii şi împotriva franchismu-lui. Lirica lui M., rod al unei personalităţi artistice de prim ordin, prin bogăţia conţinutului ei afectiv şi generos, precum şi prin simplitatea expresiei, exercită o influenţă covîrşitoare asupra literaturii spaniole contemporane. machairodus (PALEONT.), gen fosil de mamifere din ordinul carnivorelor, caracterizat Craniu de machairodus prin caninii dezvoltaţi şi prin premolarii reduşi. Primele specii de m. apar în pliccen, iar ultimele în cuaternarul inferior (ex. Machairodus latidens din cuaternarul inferior de la Băile I Mai, reg. Crişana). machetă (it. macchietta „lucrare mică“; ARHIT.), transpunere plastică în diverse materiale şi de obicei la o scară redusă a unui ansamblu de arhitectură, a unei clădiri sau a unui detaliu în stadiu de proiectare. M. este unul dintre sistemele de studiu şi de verificare mai apropiată de realitate a proiectelor. Se foloseşte şi la realizarea decorului în teatru. machiaj (TEATRU), tehnică de pictare, de fardare a obrazului, de transformare aparentă a trăsăturilor actorului în scopul caracterizării fizionomice a personajului interpretat. Machiaveili, Niccolo (1469 — 1527), gînditor politic, istoric şi scriitor, ideolog de seamă al burgheziei italiene din perioada Renaşterii. A fost cancelar şi secretar de stat al Consiliului seniorilor din republica Florenţa (1498—1512). Partici-pînd activ la toate marile evenimente ale timpului, a căpătat o vastă experienţă politică. în 1512, o dată cu revenirea la putere, în Florenţa, a familiei Medici, a fost îndepărtat din viaţa politică şi exilat la San Cas-ciano (1512—1519), unde şi-a scris cele mai de seamă lucrări, în opera sa fundamentală, „II principe** („Principele**, trad. rom.), M. a susţinut necesitatea realizării în Italia a sta- tului naţional unitar, sub egida monarhiei absolute; el considera că în lupta pentru, realizarea acestui scop suveranul poate folosi orice mijloc, inclusiv înşelăciunea, violenţa şi crima. De aici expresia de machiavelism pentru desemnarea lipsei de scrupule în alegerea mijloacelor folosite în atingerea unui scop. Afir-mînd că în politică dictează interesele şi forţa şi că în ea nu au ce căuta considerentele morale, M. a spulberat iluziile moral-religioase cu care doctrinarii bisericii învăluiau domeniul relaţiilor politice şi a pus, alături de Bodin, Hobbes şi Spinoza, bazele unei teorii laice asupra statului. Totodată, doctrina lui M. este o expresie timpurie a cinismului şi amoralismului politicii N. Machiaveili burgheze. în ultimii ani ai vieţii, M. a scris „Istoriile florentine**, în opt cărţi, operă care-I situează printre creatorii istoriografiei Renaşterii în Italia; în ea, M. a intuit cu remarcabilă pătrundere rolul central pe care luptele de clasă, izvorîte din interese materiale, l-au avut în istoria Florenţei. M. este autorul lucrării „Bel-fagor arhidiavolul**, din care s-a inspirat I.L. Caragiale în „Kir Ianulea**, şi al comediei de caracter „Mătrăguna**, satiră a corupţiei clerului, a superstiţiilor şi a moravurilor burgheziei florentine din acea vreme. machism v. empiriocri-ticism. Maciu, Vasile (n. 1904), istoric român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei R.P.R. Op. pr.: „Condiţiile MACKE 192 MACOVEI interne ale proclamării independenţei României** (1955), „Formarea şi consolidarea o-rînduirii capitaliste (1848 — î878)“ (în colaborare., 1964), „Introducere în istoriografia românească pînă în 1918* (1964, în limba franceză, în colaborare). Macke, August (1887— 1914), pictor şi grafician german. Influenţat de impresio-nişti, fovi şi cubişti, este unul dintre întemeietorii grupării „Der blaue Reiter“ (Călăreţul albastru). Păstrîndu-se în cadrul unei picturi figurative, M. tratează scenele de gen (care se petrec în natură) şi peisajele în forme simplificate şi dinamice, întemeindu-şi paleta pe contrastul de culori-lumină („Tinere subcopaci“, 1914 ş.a.). Mackensen [ mâcznzin], August von (1849—1945), feld-mareşal german. în timpul primuhii război mondial a comandat trupele germane- bulgare-turce, care au atacat România dinspre sud (1916). Coordonîndu-şi acţiunile cu grupul de armate comandate de Falkenhayn, care atacau dinspre nord, a ocupat teritoriul României de la Dunăre şi Carpaţi pînă la Şiret, instituind un regim de ocupaţie caracterizat prin jefuirea bogăţiilor ţării. în 1917 a comandat grupul de armate care au dezlănţuit ofensiva de la Mărăşeşti, zdrobită de contraofensiva grupului de armate române comandat de generalul Eremia Grigorescu. După 1930 a sprijinit fascismul. Mackenzie [mdchenzi], sir Alexander (1755—1820), ex- plorator canadian de origine scoţiană. A cercetat regiunea lacurilor Athabaska şi Sclavilor; mergînd de-a lungul fluviului care îi poartă numele, a reuşit să ajungă pînă la ţărmul Oceanului îngheţat. în 1792—1793 a traversat de la est spre vest continentul nord-american, străbătînd Munţii Stîncoşi pe valea fluviului Peace. în anul 1801 Mackenzie şi-a publicat însemnările de călătorie. Mackenzie [machenzi], fluviu în nord-vestul Canadei (4 241 km; M. propriu-zis 1 600 km). Izvorăşte din Mun- ţii Stîncoşi canadieni sub numele Athabaska şi trece prin lacul Athabaska şi prin Lacul Sclavilor; mai departe, purtînd numele de M., curge spre nord-vest şi se varsă printr-o deltă în Marea Beaufort (Oceanul îngheţat). Navigabil pînă la Lacul Sclavilor şi pe unele porţiuni din amonte. Maclaurin [m?clo:rin], Colin (1698—1746), matematician englez. Discipol al lui Newton, a fost membru al Societăţii Regale din Londra. A adus contribuţii în analiza matematică şi în mecanică. — Serie Maclaurin v. serie. mâclă (MINER.), concreş-tere regulată de cristale de acelaşi fel, caracterizată prin aşezarea simetrică a acestora în raport cu uh' plan sau cu un ax. M- poate cuprinde numai două. cristale alipite ori întrepătrunse (m. simpla) sau poate fix alcătuită din mai multe cristale alipite (m. po-lisintetică). M. ia naştere fie în cursul cristalizării mineralului, fie prin deformarea lui ulterioară (m> mecanică). Uneori este atît de frecventă, încît serveşte la caracterizarea şi la Macle / - în formă de coadă de rîndunică Ia gips; 2 - în formă de cruce la staurolit recunoaşterea mineralului respectiv (ex. m. gipsului în coadă de rîndunică, m. poli-sintetică a feldspaţilor plegio-clazi etc.). Mac~Mahon [ mac-maâ ], Patrice de (1808—1893), mareşal şi om politic francez. Ca militar s-a făcut cunoscut în războiul Crimeii(1853— 1856) şi în războiul Sardiniei şi Franţei împotriva Austriei (1859). în războiul franco-prusian (1870 — 1871) a fost înfrînt şi a capitulat la Sedan. în 1871 a fost comandantul armatei versaille-zilor, care a înăbuşit în sînge Comuna din Paris. Ca preşe.-dinte al Franţei (1873—1879) a dus o politică antirepubli-cană şi monarhistă şi a fost silit să demisioneze. Macmillan /m?cmihn/, Ha-rold (n. 1894), om politic englez, membru al Partidului conservator. între 1957 şi 1963 a fost prim-ministru al Marii Britanii şi liderul Partidului conservator. în 1964 s-a retras din viaţa politică. Macovei, Gheorghe (n. 1880), geolog român, membru Gh- Macovei al Academiei R.P.R., preşedinte de onoare al Comitetului geologic. A făcut cercetări geologice în sudul Dobrogii şi în flişul Carpaţilor Orientali, precum şi cercetări geologice şi hidrogeologice în stepa kir-ghiză şi în Balcani. A organizat a doua reuniune a Asociaţiei geologice carpatice, ţinută la Bucurcşti în 1927. Cu această ocazie a prezentat o sinteză a geologiei Carpaţilor Orientali. Op. pr.: „Evoluţia geologică a României — Cre-tacicul“ (1934), „Zăcămintele de petrol“ ^ (1938), „Geologia stratigrafică“ (1954) ş.a. Laureat al Premiului de stat. Macovei, Ligia (n. 1916), pictoriţă şi graficiană română. Artistă emerită a R.P.R. S-a remarcat în special prin grafică de şevalet şi ilustraţii de carte. Ilustraţiileexecutate(„Po-ezii“ -de M. Emincscu, „Nada florilor4* de M. Sadoveanu, „Nuvele44 de M. Gorki, „Poezii*4 de S. Quasimodo etc.) se caracterizează prin forţă imaginativă, prin desenul suplu, fluid şi sintetic. în pictura sa se remarcă ciclul intitulat „De peste hotare** (1958—1961), cu reuşite note satirice. Laureată a Premiului de stal. MACOVSCHI 193 MACTRA PODOLICA Macovschi, Eugen (n. 1906), chimist român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. Are contribuţii în domeniul chimiei organice (mecanismul formării azoxiderivaţilor, transpoziţia moleculară la sinteza stilbenilor etc.) şi în domeniul chimiei biologice (permeabilitatea membranelor vii, constituţia şi activitatea acestora, acţiunea fiziologică a unor substanţe estro-gene în legătură cu stereoizo-meria lor ş.a.). A elaborat metode analitice de cercetare aplicate la produse biologice. Op. pr.: „Direcţiile noi de cercetare în domeniul permeabilităţii membranelor** (1950), „Rolul fosfagenului în excitabilitatea musculară**, 1961. Macpherson [mBcfâ.'sn], James (1736—1796), scriitor scoţian. A ajuns celebru datorită culegerii „Scrierile lui Ossian “ (1765), atribuită de el bardului irlandez Ossian (sec., al III-lea e.n.). în realitate, culegerea cuprindea vechi poeme populare gaelice prelucrate de M. Elogiul adus trecutului legendar, ritmul încîntător al prozei au făcut ca lucrarea lui M. să stîrnească un uriaş interes în epocă şi să exercite, prin tonalitatea şi amprenta ei de fantastic, o însemnată influenţă asupra pre-romantismului englez şi continental. Macrea, Dimitrie (n. 1907), lingvist român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., profesor emerit. A condus lucrările de elaborare ale „Dicţionarului limbii române literare contemporane** (1955—1957) şi ale „Dicţionarului limbii române moderne“ (1958) n de definitivare a „Gramaticii limbii române“ (2 voi., 1954). A publicat studii de fonetică, de geografie lingvistică, de statistică lingvistică, de istorie a limbii şi a lingvisticii („Lingvişti şi filologi români**, 1959; „Probleme de lingvistică română“, 1961; „Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române**, 1965). Laureat al Premiului de stat. macro- (gr. makros „mare“), element de compunere cu sensul „mare** (ex. macrostructurâ, macromoleculă). 7 — Dicţionar enciclopedic voi, 111 Macrobiu (Macrobius Am-brosius Theodosius) (sec. IV— V), scriitor latin. A fost senator la Roma. Opera sa principală, „Saturnalii“ (7 cărţi, trad. rom. 1960), cuprinde, în formă de dialog, interesante discuţii literare cu referire specială la Virgiliu, cu multe citate din scriitorii vechi şi cu informaţii erudite despre religia şi obiceiurile romanilor. E şi autorul unui „Comentariu la «Somnul lui Scipio» de Cicero**. macrocefalie (gr. makros „mare** şi k^phole „cap“; MED.), malformaţie caracterizată prin creşterea exagerată a dimensiunilor capului. M. este congenitală. macrof ag (gr. makros „mare“ şi phagein „a mînca“; HIST.), tip de leucocit mononuclear de dimensiuni mari (circa 25 ^ în diametru), cu nucleu rotund sau reniform, cu citoplasmă abundentă, lipsită de granule, înzestrat cu o mare putere de fagocitare. Sin. monocit. macromicete (BOT.; Ma-cromycetes), grup de ciuperci cu corpul de fructificaţie mare, diferit colorat, format în general din picior (stipes) şi pălărie (pileus). Cresc prin pajişti, păduri etc. Unele m. fac parte din clasa ascomicetelor (ex. zbîrciogii), iar cele mai multe din clasa basidiomicetelor (ex. ciuperca de bălegar). macromoleculă (CHIM.), moleculă de dimensiuni mari, a cărei greutate moleculară variază de la circa 10 000 pînă la peste 1 000 000. M. este alcătuită dintr-un număr foarte mare de atomi, legaţi între ei prin valenţe principale. în structura tuturor m. se regăsesc anumite unităţi structurale care se repetă de sute sau chiar de mii de ori. Aceste unităţi se numesc monomeri şi reprezintă 'structura moleculei simple din care a rezultat m. După structură, macromole-culele se împart în filijorme (monodimensionale), cînd moleculele monomerului se unesc pe o singură direcţie, şi tridmen-sionale, cînd unirea se face pe trei direcţii. Dimensiunile şi structura intimă a macromoleculelor hotărăsc cele mai multe dintre proprietăţile lor: solubilitate, comportare faţă de căldură, elasticitate, rezistenţă mecanică şi electrică etc. M. sînt răs-pîndite atît în lumea organică, unde alcătuiesc ţesuturile vegetale sau animale (celuloză, amidon, cauciuc, glicogen, proteine, acizi nucleici etc.), cît şi în lumea minerală (cuarţ, diamant, grafit, rubin, safir, mică, azbest etc.). Se pot obţine sintetic din diferite substanţe simple, prin reacţii de polimerizare (ex. polietilena, polistirenul, policlorura de vinii) sau de policondensare (ex. policaprolactama, polieste-rii, siliconii etc.). Datorită proprietăţilor şi răspîndirii lor, substanţele macromoleculare prezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică. macroscopic (FIZ.) 1. (Despre un obiect) Care are dimensiuni obişnuite, care poate fi văzut cu ochiul liber. 2» (Despre o teorie ştiinţifică, o mărime fizică etc.) Care se referă la proprietăţi ale obiectelor şi fenomenelor neţinînd seama de structura discretă (moleculară, atomică) a corpurilor. macroseism (GEOL.), zguduire puternică a scoarţei terestre provocată de un cutremur. Este simţită direct, fără ajutorul aparatelor. macrospor (BOT.), spor al unor pteridofite care dă naştere unui protal femeiesc, purtător de arhegoane. Cel-ula-mamă a sacului embrionar de la plantele cu flori este omologă cu macrosporul. macrostructurâ (METAL.), structură a unui metal sau a unui aliaj aşa cum apare ea la suprafaţă, în spărtură sau în secţiune, în stare brută sau după o pregătire prealabilă. Cercetarea m. se face cu ochiul liber sau cu instrumente optice care măresc pînă la 10 ori. mactra podolica(PALEONT.)s specie de lamelibranhiat fosil Mactra podolica din ordinul heterodontelor, cu dinţi lamelari subţiri şi alungiţi, cu cochilia de formă triunghiulară, avînd partea ante- macula lutea 194 MADHYA PRADESM noară rotunjită şi partea poşte-rioară ascuţită. în R.P.R. se găseşte în depozitele sarmatice din Subcarpaţi, din Podişul Moldovenesc şi din Dobrogea. macula lutea, zonă limitată pe suprafaţa retinei, de culoare galbenă, formmd o adîncitură sub papila nervului optic. Bogată în celule specifice (celule cu conuri), m. 1* este regiunea unde se realizează vederea cea mai clară. Sin. pată galbenă. Madâch [mjdaci], Imre (1823—1864), poet şi publicist ungur. S-a născut dintr-o familie de mici nobili. Ca ziarist, a sprijinit revoluţia din 1848, al cărei eşec l-a dezamăgit profund, împingîndu-1 spre pesimism. A scris versuri şi piese de teatru, dar îşi datorează renumele poemului dramatic de substanţă romantică „Tragedia omului** (1861, trad. rom. 1934, în versiunea lui O. Goga). Reluînd motivul faustic al pactului dintre diavol şi om, poemul urmăreşte, sub forma unui vis, evoluţia ciclică a destinului uman de la alungarea din rai a lui Adam şi a Evei pînă în anii epocii capitaliste. Vastă frescă sociogonică, înrudită cu „Legenda secole-lor“ de V. Hugo şi cu „Memento mori“ de M. Eminescu, însă cu rădăcini în „Faust" al lui Goethe şi în „Paradisul pierdut** al lui Milton, capodopera lui M. se distinge prin profunzimea problematicii filozofice, prin plasticitatea evocărilor şi frumuseţea peisajelor lirice. Ideologic, ea este expresia unui spirit frămîntat de contradicţii, apăsat de o viziune cu implicaţii teologice şi pesimiste, dar încrezător totuşi în capacitatea omului de a lupta şi a înfrînge, în cele din urmă, fatalitatea. Madagascar, insulă în Oceanul Indian, la circa 400 km de coasta sud-estică a Africii, una dintre cele mai mari insule din lume (590 000 km2). în trecutul geologic a fost unită cu continentul african. Este alcătuită în cea mai mare parte din roci cristaline şi meta-morfice. Relief în general muntos, cu înălţimi pînă la aproape 3 000 m. Constituie teritoriul Republicii Malgaşe. Madarâsz [mqdqras7, Vik-tor (1830—1917), pictor ungur, autor de tablouri cu temă istorică. Inspirîndu-se din trecutul de luptă al poporului maghiar, M* a creat compoziţii într-un spirit romantic. Este reprezentat în muzeele de artă din Cluj şi Arad. Madeira (Madera), arhipelag vulcanic în Oceanul Atlantic, în apropiere de coasta nord-vestică a Africii. Suprafaţa: 797 km2. Populaţia: 282 700 loc. (1960). Aparţine Portugaliei. Relief muntos, cu altitudinea maximă de 1 861 m (în insula Madeira). Climă subtropicală. Se cultivă trestie de zahăr, porumb, bananieri şi fructe tropicale. Este dezvoltată viticultura, obţinîndu-se vinuri de calitate superioară (renumitul vin de Madera). Se practică pescuitul. Regiune balneoclimatică de iarnă. Principalul oraş şi port este Funchal. Maderno, Car lo (1556— 1629), arhitect italian, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai barocului timpuriu. Iniţial decorator în stuc, apoi arhitect, M. a fost un exponent al noului stil, intro-ducînd în proiectele sale elemente retorice, coloane colosale, modenaturi puternice, jocuri de curbe, statui declamatorii. Principala sa lucrare este construcţia introductivă şi faţada vestică a catedralei sf. Petru din Roma. Alte opere: palatul Mattei, faţada bisericii sf. Susana din Roma. Madgearu, Virgil (1887— 1940), economist şi om politic burghez român în perioada dintre cele două războaie mondiale. A fost profesor de economie politică la Academia de înalte studii comerciale şi industriale, mulţi ani* ministru; în această caliţate a fost autorul unor legi privind activitatea economică-fi-nanciară, menite să uşureze burgheziei ieşirea din marea criză economică di.i 1929— 1933 pe seama oamenilor muncii. Concepţia economică a lui M. s-a format sub influenţa şcolii istorice a economiei politice, şi îndeosebi a economiştilor germani K. Biicher şi W. Sombart. Ca teoretician al Partidului naţio-nal-ţărănesc, reprezentînd interesele burgheziei grupate în jurul acestuia, în cercetarea evoluţiei şi structurii economiei româneşti ajunge la concluzia neştiinţifică despre caracterul predominant necapitalist, agrar-ţărănesc al economiei. El nega existenţa procesului concentrării producţiei şi capitalului în agricultură şi a proletarizării unei părţi din ţărănime, susţi-nînd ideea unei clase ţărăneşti omogene. Pe această bază a contribuit la elaborarea doctrinei „statului ţărănesc**, care urmărea dezvoltarea şi consolidarea „unei clase ţărăneşti independente**, adică a chiabu-rimii. Aplicarea acestei doctrine presupunea intervenţia statului în economia capitalistă şi în gospodăria ţărănească şi dezvoltarea cooperaţiei capitaliste ca mijloc de rezolvare a problemelor sociale ale ţărănimii, în lucrările sale, care conţin un bogat material faptic, M* a analizat, de pe poziţii burgheze, dar pe baza unei laborioase cercetări statistice, evoluţia economiei româneşti, structura şi perspectivele ei şi o serie de probleme privind meseriile, breslele, industriala domiciliu, băncile populare, situaţia ţărănimii, schimburile economice dintre state, imperialismul etc. în teoria despre imperialism, M. a fost adept al tezelor cu privire la pretinsul rol organizator şi planificator al monopolurilor în economia capitalistă. Ca exponent al unor cercuri politice legate prin interese de monopolurile vest-europene, el s-a pronunţat uneori împotriva legionarilor, ceea ce i-a atras adversitatea acestora, care l-au asasinat în noiembrie 1940. Op. pr.: „Agrarianism, capitalism, imperia-lism“ (1936), „Evoluţia economiei României după războiul mondial** (1940). madh (în arabă ,Jaudă“), gen specific poeziei arabe clasice, echivalent cu panegiricul. Prin Al-Mutanabbi (915 —955), m. atinge o epocă de maximă strălucire. în secolele XIII — XIX ajunge simplu exerciţiu retoric. Madhya Pradesh [ magia prâdeş], stat în India, situat în partea centrală a ţării. Supra- MAD1S0N 195 MADRID faţa: 442 635 km2. Populaţia: 32 394 375 loc. (1961). Centrul administrativ: Bhopal. Este situat în nordul Podişului Dec-can, cuprinzînd şi platoul Mal-va, acoperit în mare parte de lave vulcanice, munţii Vindhya şi culmea Satpura. Climă sub-ecuatorială. Mari suprafeţe sînt împădurite. Importante resurse naturale: cărbune, minereu de fier, de mangan, bauxită» diamante. Se cultivă orez, grîu, bumbac, plante oleaginoase, mei. Este dezvoltată industria extractivă, textilă (Indore, Gwalior ş.a.), siderurgică (marele combinat Bhilai), constructoare de maşini, a hîrtiei ş.a. Madison [mtdisn], oraş în nord-estul S.U.A., centrul administrativ al statului Wiscon-sin. 126 700 loc. (1960), cu localităţile subordonate 222 100. Industrie constructoare de maşini, chimică, alimentară. Aeroport, nod feroviar şi rutier. Universitate. Madjapahit, numele pe care l-a purtat, începînd din 1294, statul javanez, după numele oraşului M. în timpul regelui Haiam Vuruc (1350— 1389), statul M. şi-a extins autoritatea asupra majorităţii insulelor viitoarei Indonezii-La începutul sec. al XVI-lea, statul M. şi-a încetat existenţa. Madosz („Uniunea oamenilor muncii maghiari din România“), organizaţie de masă, reunind muncitori, ţărani şi intelectuali democraţi din rîndu-rile minorităţii maghiare din ţara noastră, creată în august 1934. M. a urmat orientarea generală democratică dată de P.C.R. organizaţiilor de masă legale; în 1935-1937, M. s-a raliat forţelor politice în frunte cu P.C.R., care militau pentru crearea unui front democratic de luptă antifascistă. Interzis în 1938 de către dictatura regală, M. a activat sporadic şi în ilegalitate. în 1943 a făcut parte din Frontul patriotic antihitlerist, iar în toamna anului 1944, a aderat la Frontul naţional democratic. în noiembrie 1944 a intrat în Uniunea populară maghiară. Madras, oraş în sud-estul Indiei, centrul administrativ al statului cu acelaşi nume, si- tuat pe coasta Co~ romandel, mare port la Oceanul Indian. 1770 890 loc. (1962). Important centru industrial şi comercial. Principalele ramuri industriale sînt: industria constructoare de maşini, chimică, textilă (prelucrarea bumbacului), a pielăriei şi alimentară. Nod feroviar şi rutier. Cel mai însemnat centru cultural din sudul Indiei. Universitate, muzee. Madras, stat în sud-estul Indiei. Suprafaţa: 129937 km2. Populaţia: 33 686 950 loc. (1961), formată mai ales din tamili. Centrul administrativ: Ma-dras. Relief variat: partea estică este o cîmpie litorală joasă, partea centrală are relief de podiş, iar zona vestică este muntoasă. Climă tropicală mu-sonică. Rîuri dese, cu mari rezerve hidroenergetice. Zăcăminte de lignit, magnezită, bauxită. Ramura principală a economiei este agricultura. Se cultivă în special orez, mei, arahide, bumbac, trestie de zahăr, iar în zonele muntoase cafea şi mirodenii. Este dezvoltată industria textilă (prelucrarea bumbacului), cu centrele principale Coimbatore, Madras şi Madurai, industria alimentară (ulei, zahăr, tutun) şi industria constructoare de maşini. La Mettur se construieşte un combinat de aluminiu, în zona de coastă se practică pescuitul. madreporâri (ZOOL.), hexa-coralieri coloniali, foarte rar Madreporari solitari, cu înfăţişare de arbore şi cu scheletul format din calcar alb. Scheletul m» constituie masa principală a recifelor coraliere. Trăiesc în colonii întinse în mările calde. Se cunosc peste 2 500 de specii actuale, răspîndite în mările tropicale. Madrid, capitala Spaniei, situată în zona centrală a ţării, în Podişul Castiliei Noi, la poalele munţilor Sierra de Guadarrama. 2 100 000 loc. (1962). Este străbătut de rîul Manzanares, afluent al fluviului Tajo. Are numeroase întreprinderi de asamblare de maşini, chimice, electrotehnice, de ciment, textile, de pielărie şi încălţăminte, alimentare ş.a. Nod de căi de comunicaţie. Aeroport. Centru cultural; universitate (care datează din sec. al XVI-lea) şi alte instituţii cui-tural-ştiinţifice, numeroase muzee, printre care renumitul muzeu de artă Prado. Centrul istoric al oraşului este piaţa Puerta del Sol. în zona centrală există o serie de palate şi biserici monumental^ MADRIGAL 196 MAETERLINCK (Basilica de Nuestra Senora de Atocha, 1523; Palatul regal, 1737— 1764; biserica San Francisco el Grande, sec. XVIII, devenită panteon naţional). în apropiere de M« se află castelul Escurial. întreprinderile industriale sînt concentrate m partea nordică şi cea sudică a oraşului. — Istoric. Amintit de izvoare în sec. al X-lea ca cetate maură, M. a fost cucerit în 1083 de regele Castiliei, Alfons al Vl-lea, iar din 1561 a devenit capitala Spaniei. De la începutul sec, al XIX-lea, centru al celor mai mari acţiuni populare: răscoala împotriva ocupanţilor francezi (2 mai 1808), mişcarea anticlericală (1834), răscoalele populare din 1854 şi 1856, mişcările studenţeşti (1865), acţiunile republicane (14 aprilie 1931), greva generală din octombrie 1934. In timpul războiului naţional-revoluţionar din Spania, M. a rezistat timp de peste doi ani (octombrie 1936—-martie 1939) atacurilor forţelor fasciste prin lupta eroică a armatelor republicane şi a brigăzilor internaţionale. rnadrigâl (ital. madrigale, din lat. matricole „cîntec în limba maternă") 1. (MUZ.) Cîntec religios pe o singură voce. în perioada Renaşterii timpurii (sec. al XlV-lea) a devenit cîntec laic, idilic, contemplativ, pe 2—3 voci, iar în sec. al XVI-lea poem vocal pe 4—5 voci. în sec. al XVII-lea se creează aşa-numitele comedii de madrigal, în care apar voci solistice şi in- strumente. întemeietorul formei muzicale a m. este socotit P. Casei la, iar printre reprezentanţii ei mai de seumă se numără G.P. Palestrina şi F. Landino. în România, genul a fost ilustrat, printre alţii, de Paul Constantinescu, care a scris m. pentru cvartet vocal şi pian, pe versuri de M. Emi-nescu. 2. (LIT.) Specie a genului liric, de proporţii restrînse, iniţial cu conţinut idilic sau galant, apoi cu uşoare tendinţe didactice ori satirice, frecventă în special în Italia şi în Franţa sec. XVI-XVIII. în timp ce în Italia m. era compus din maximum 12 versuri iambice, în Franţa nu era supus nici unei constrîngeri de ordin formal. Printre poeţii care l-au cultivat se numără Clement Marot, Fontenelle şi Voltaire. Madurai (Madura), oraş în sudul Indiei, în statul Ma-dras, situat pe coasta Coroman-del. 424975 loc. (1961). Important centru al industriei textile (prelucrarea bumbacului). Este unul dintre oraşele vechi ale Indiei, centru al tamililor, cu numeroase temple, printre care unele dravidiene. Maeş (Maas) [ma:s], Nico-laes (1632—1693), pictor olandez, elev al lui Rembrandt. M. a pictat tablouri de gen inspirate din viaţa oamenilor simpli, remarcabile prin fermitatea pen-sulaţiei şi prin coloritul întemeiat pe dominante de roşu („Bătrînă la vîrtelniţă“, „Depă-nînd lînă“, „Tînără fată la fereastră** ş.a.). între 1670 şi 1680, renunţînd la această tematică, M. n pictat portrete. maestâso (MUZ.), termen italian care indică execuţia unei lucrări muzicale cu solemnitate, cu măreţie; este adesea asociat cu un termen de mişcare (allegro m«; andante m.)' maestricţiăn (STRAT.), subetajul superior al seno-nianului (cretacic superior), caracterizat prin anumite specii de a-moniţi, belem-niţi, lamelibranhi-ate etc. înR.P.R., depozite de m. se găsesc în Do- brogea, în Depresiunea Getică, în Carpaţii Orientali etc. maestru al sportului, titlu acordat pe viaţă, în R.P.R., sportivilor care au împlinit vîrsta de cel puţin 16 ani (sau 14 ani la înot, sărituri în apă şi patinaj artistic) şi care au obţinut rezultate sportive de mare valoare. maestru emerit al sportu-lui, titlu de onoare conferit pe viaţă, în R.P.R., unui maestru al sportului care a obţinut în mai multe rînduri rezultate excepţionale în competiţiile interne şi internaţionale. Maeterlinck [meterl&c], Maurice (1862—1949), scriitor belgian de limbă franceză, unul dintre principalii reprezentanţi ai simbolismului european în teatru. Axate în special pe fascinaţia exercitată de obsesia morţii („Prinţesa Maleine**, 1889; „Oaspetele nepoftit41, 1890, trad. rom.; „Orbii“, 1890, trad. rom.; „Interior*4, 1895, trad. rom. ş.a.) şi pe forţa irezistibilă a iubirii („Pel-leas şi Melisande", 1892, care l-a inspirat ulterior pe compozitorul Debussy în opera cu acelaşi titlu; „Alladine şi Pallo-mides“, 1894; „Monna Vanna“, 1902 ş.a.), piesele sale cultivă, dintr-o perspectivă mistică şi individualistă, atmosfera de mister, de nelinişte şi de fatalitate. „Pasărea albastră** (1909, trad. rom.) dezbate problema fericirii, înţeleasă ca o sinteză a ideii de datorie, de acţiune, de iubire şi sete de viaţă. A manifestat o vie simpatie, de pe poziţii umanitarist-creştine, pentru dezmoşteniţii soartei („Tezaurul celor umili44, 1896) şi a protestat împotriva tentativelor politicienilor burghezi de a pune ştiinţa în slujba morţii („Ruinele războiului**, 1916). Deosebit de valoroase sînt lucrările lui M. izvorîte din observarea şi interpretarea umanistă a naturii: „Viaţa albinelor*4 (1901), „Inteligenţa florilor*4 (1907), „Viaţa termitelor** (1926), „Viaţa furnicilor** (1930). în timpul celui de-al doilea război mondial s-a refugiat în S.U.A. Opera sa, remarcabilă prin poezia atmosferei, prin fineţea analizei şi a sugestiei, pfin fluenţa şi subtilitatea stilului, G.Palestrina„A/fer//s c/e/Tebro” Madrigal MAETZIG 197 MAGELLAN a exercitat o vie influenţă asupra unora dintre simboliştii români (Emil Isac, Al. Th. Stamatiad, Idn Minulescu, 0. Densusianu). Premiul Nobel (1911). Maetzig [ meţig], Kurt (n. 1911), regizor de film german. A realizat filme remarcabile prin actualitatea tematicii: „Consiliul zeilor** (1950), „Ernst Thâlmann, fiul clasei sale“(1953), „Steaua tăcută" (1960) ş.a. Laureat al Premiului naţional al R.D. Germane. Mafia, organizaţie secretă teroristă din Sicilia (Italia). Legată de elementele cele mai reacţionare ale moşierimii şi burgheziei siciliene, m. este folosită în lupta împotriva mişcărilor ţărăneşti şi împotriva organizaţiilor progresiste. Prin corupţie, şantaj, teroare şi asasinate, m. a reuşit să menţină sub control o mare parte aSiciliei. în 1962 a fost creată, la cererea forţelor democratice şi progresiste din Italia, o comisie parlamentară de anchetă în vederea luptei împotriva m. Magadan, oraş în U.R.S.S., în nord-estul R.S.F.S. Ruse, port la Marea Ohotsk. 72 000 loc. (1963). Şantier de reparaţii navale, uzine de utilaj minier, de materiale de construcţii, industrie uşoară. „Magazin", revistă săptămî-nală din R.P.R., destinată unui cerc larg de cititori. Publică articole, reportaje, informaţii variate. Apare la . Bucureşti, din octombrie 1957. magazinâj, taxă de taxă percepută de întreprinderile care fac serviciul de depozitare a mărfurilor în magaziile lor şi care se plăteşte în raport cu durata păstrării, cu volumul sau greutatea mărfurilor respective. „Magazin istoric pentru Dacia",revistă istorică,apărută la Bucureşti între anii 1845 şi 1847 sub conducerea Iui August Treboniu Laur ian şi Nicolaie Bălcescu. A avut un rol de seamă în cristalizarea ideologiei paşoptiste, în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi a contribuit în mod esenţial la naşterea istoriografiei moderne româneşti. Magdalena, fluviu în nord-vestul Americii de Sud, în Columbia (1 530 km). Izvorăşte din Cordiliera Andină Centrală, curge spre nord, de-a lungul unei depresiuni tectonice intramontane, şi se varsă în Marea Caraibilor printr-o deltă. Este navigabil pe o lungime de 1 100 km, constituind principala arteră de transport a Columbiei. La gura de vărsare se află portul Barranquilla. magdaleniân, cultură materială de la sfîrşitul paleoliticului superior (c. 100 000—10 000 î.e.n.), caracteristică pentru vestul Europei. Numele vine de la peştera „La Madeleine" (Franţa, departamentul Dor-dogne), unde au fost descoperite pentru prima dată unelte caracteristice acestei culturi. Cultura xn. se caracterizează prin prelucrarea osului şi a fildeşului, precum şi printr-o serie de schimbări progresive în artă, în special în picturile rupestre, în această epocă făcîn-du-se trecerea de la monocromie la policromie. Unele influenţe ale acestei culturi s-au resimţit şi pe teritoriul ţării noastre, în aşezările mezolitice de tip swiderian din masivul Ceahlăului. Magdeburg 1. Oraş în vestul R.D. Germane, situat pe Elba, centrul administrativ al districtului cu acelaşi nume. 262 440 loc. (1962). Este unul dintre cele mai mari centre industriale din R.D.G. Uzine constructoare de maşini grele, de utilaj industrial, de armături metalice, şantiere navale fluviale, întreprinderi ale industriei chimice şi alimentare. Important port fluvial pe Elba, în apropiere de intersecţia ei cu canalul Germaniei centrale şi canalul Elba-Havel. Centru comercial, cunoscut încă de la începutul evului mediu. Are instituţii de învăţămînt superior, muzee. 2. District în partea de vest a R.D. Germane. Suprafaţa: 11527 km2. Populaţia: 1369035 loc. (1962). Cea mai mare parte din teritoriul său este situată în Cîmpia Germaniei de nord, partea de sud-vest este muntoasă (munţii Harz). Zăcăminte de cărbune, sare gemă şi săruri de potasiu, minereu de fier, sulf. Princi- palele ramuri industriale sînt construcţia de maşini (utilaj industrial, maşini grele, maşini de transport, cu centrul important Magdeburg), siderurgia (combinatul „West** din Calbe), industria extractivă, chimică (la Stassfurt), alimentară. Se cultivă cereale, cartofi, sfeclă de zahăr, plante furajere. Este dezvoltată creşterea animalelor. Magellan, Fernando de (Magalhâes [magal'âiş] > Fer-nâo de) (1480—1521), celebru F. Magellan navigator portughez, care a întreprins prima călătorie în jurul globului. între 1504 şi 1517 a luat parte la o serie de expediţii portugheze în Orient; din 1517 a intrat în slujba Spaniei. La 20 septembrie 1519 a pornit în fruntea unei expediţii cu cinci vase în căutarea unui drum prin vest spre insulele Moluce (de unde portughezii aduceau mirodenii). După ce a străbătut Oceanul Atlantic, a navigat de-a lungul coastei Americii de Sud şi a stabilit că La Plata este un estuar, nu o strîmtoare marină. După o iernare în golful San Julian (Patagonia) a descoperit în 1520 strîmtoarea care îi poartă numele, a pătruns în Oceanul Pacific, pe care l-a străbătut în trei luni şi 20 de zile, şi a ajuns la 6 martie 1521 în insulele Mariane. De-barcînd în insulele Filipine, a fost ucis în luptele cu indigenii. Expediţia a continuat sub conducerea locotenentului său Se-bastian del Cano, trecînd prin insulele Moluce, Oceanul Indian, Insulele Capului Verde şi ajungînd la 17 septembrie 1522 în Spania cu un singur magellan 198 MAGISTRALĂ vas, „Victoria**, încărcat cu mirodenii. Din cei 265 de participanţi la expediţie s-au mai întors în ţară doar 30, restul pierind pe drum. Relatarea expediţiei a fost făcută de italianul Antonio Pigafetta în „Jurnalul primei călătorii în jurul lumii, făcută de Magellan** (trad. rom.). Expediţia a avut o deosebită importanţă ştiinţifică: a dovedit direct sfericitatea Pă-mîntului şi a furnizat informaţii asupra dimensiunilor Pămîntu-lui şi ale oceanului care desparte America de Asia. Magellan, Strtmioarea ^, strîmtoare între extremitatea sudică a continentului sud-ame-rican şi Ţara de Foc, care uneşte Oceanul Atlantic cu Oceanul ‘ Pacific. Lungimea: 583 km. Navigaţia prin strîmtoare este dificilă din cauza stîncilor de sub apă, a vînturi-lor puternice şi a ceţii. După deschiderea canalului Panama, importanţa ei pentru navigaţie a scăzut mult. Magendie [majâdi], Fran-Qois (1783—1855), fiziolog şi patolog francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Este unul dintre iniţiatorii studiului sistemului nervos şi al metodei experimentale în medicină şi fiziologie. Magenta, oraş în nordul Italiei, în apropierea căruia a avut loc în î 859 o bătălie, terminată cu victoria armatei franco-sârde asupra celei austriece, şi în urma căreia Austria a cedat Italiei Lombardia. Maggiore, Iac prealpin la graniţa dintre Italia şi Elveţia, situat într-o vale glaciară Ia altitudinea de 193 m. Suprafaţa: 216 km2. Adîncimea maximă: 372 m. E străbătut de; rîul navigabil Ticino. Pe ţărmurile lacului, care au o climă blîndă, se află numeroase staţiuni climatice (Arona, Pallanza, Locarno ş.a.). Magheru, Gheorghe (1804 — 1880), general şi om politic român, unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Apropiat de aripa democrat-revoluţio-nară a burgheziei româneşti, condusă de N. Bălcescu, M. a activat intens pentru întărirea revoluţiei, urmărind transformarea Olteniei într-o puter- nică bază revoluţionară. în fruntea maselor craiovene, el a spulberat prima încercare a boierimii reacţionare de a înăbuşi revoluţia şi de a aresta guvernul provizoriu, format la Islaz. A fost ministru de finanţe în guvernul provizoriu al Ţării Româneşti, format Ia 11 iunie 1848. în calitate de căpitan general al trupelor neregulate de dorobanţi, a organizat tabăra militară de la Rîureni (lîngă Râmnicu-Vîl-cea), menită să devină un puternic sprijin militar al revoluţiei, şi a încercat să organizeze rezistenţa armată împotriva trupelor turceşti şi ruseşti, intrate în ţară cu scopul de a înăbuşi revoluţia. în timpul luptei pentru unirea principatelor a fost deputat în Gh. Magheru Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti. Spre sfîrşitul domniei lui Al. I. Cuza a trecut pe poziţiile coaliţiei burghezo-mo-şiereşti. maghiară, limba *>-, limbă fino-ugrică vorbită în R.P. Ungară. Cele mai vechi texte datează din sec. al XlII-lea. maghiari, popor de origine fino-ugrică, care a locuit în cele mai vechi timpuri în regiunea munţilor Urali, pe cursul mijlociu al fluviului Volga şi pe rîul Kama. Pe la începutul sec. al IX-lea, m. locuiau în regiunea situată între Don şi Nipru, aflîndu-se în dependenţa kaganatului ka-zarilor. La sfîrşitul sec. al IX-lea s-au constituit într-o puternică uniune de triburi, sub conducerea lui Arpad. Atacurile pecenegilor i-au silit pe m. să se deplaseze prin Carpaţii de nord-est spre Cîm- pia Panonică, unde au format statul feudal maghiar. maghiran (Majorana hor~ tensis), specie de plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă ^jde 20 — 30 cm, cu flori roşie-tice sau albe, dispuse în spi-culeţe globuloa-se. Părţile aeriene ale m. servesc drept condiment, precum şi la extragerea unui ulei, folo-sit în parfume- Ma8Kiran rie şi farmacie. Maghreb (Mahrih), nume dat din evul mediu, de istoricii şi geografii arabi, regiunii din Africa de nord cuprinzînd ţările Maroc, Algeria, Tunisia (uneori şi Libia). în arabă, M. înseamnă „soare apune**. magi (gr. magos „ghicitor, vrăjitor**) 1. Preoţi din Media şi Persia antică, constituiţi într-o castă puternică în perioada Ahemenizilor (558—330 î.e.n.). Activitatea lor a fost curmată în sec. al VlI-lea de către mahomedani. 2. Nume dat regilor mitici Gaspar, Mel-chior şi Balthazar („cei trei crai de la Răsărit“), care, potrivit evangheliei, ar fi venit, călăuziţi de o stea, să se închine pruncului lisus. magie (gr. mageia „vrăjitorie, farmece**), formă de religie primitivă constînd dintr-un ansamblu de practici superstiţioase, despre care se crede că ar putea să influenţeze fenomenele din lumea înconjurătoare şi să silească forţele supranaturale să acţioneze în mod miraculos în favoarea cuiva. M. reflectă neputinţa omului în lupta cu forţele naturii în condiţiile modului de producţie primitiv. Se deosebesc numeroase forme de m. (m. vînătorească, m. neagră, aducătoare de rău, descîntecele de leac etc.). în fiecare religie se păstrează rămăşiţe de m. (moaşte,, relicve, icoane, amulete, talismane, sfeştanii, rugăciuni pentru ploaie etc.). magistrală (URB.) 1. Arteră principală de circulaţie auto sau feroviară. 2. (în cadrul MAGISTRAT 199 MAGNET unui ansamblu urban) Stradă de dimensiuni mari* caracterizată printr-o circulaţie intensă a mijloacelor de transport. 3. Conducta principală în sistemele de canalizare, alimentare cu apă, gaz etc. magistrat 1. (în organizarea judecătorească burgheză) Funcţionar care îndeplineşte o activitate judecătorească, constînd, în principal, în soluţionarea litigiilor (ex. judecător) sau exercitarea acţiunii penale (ex. procuror). 2. (în Roma antică) Cetăţeni aleşi pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere (ex. consul) ori îndeplinirea unei activităţi judecătoreşti (ex. pretor) sau de administrare a oraşelor (ex. edil). magistratură (DR.) (în organizarea judecătorească burgheză), totalitatea persoanelor care îndeplinesc funcţia de magistrat. magmatic, proces ^ (GEOL.) proces de mişcare şi de consolidare a magmei în zonele de minimă rezistenţă a scoarţei Pămîntului. în urma p. m. iau naştere rocile magmatice (intruzive şi efuzive) şi importante zăcăminte magmatogene (ex. prin p. m. s-au format masivele granitice din nordul Dobrogii şi din Carpaţi, rocile vulcanice din Oaş-Gutîi, Harghita, Călimani, Dro-ceă, zăcămintele de crom din Banat etc.). magmatism (PETROGR.), totalitate a proceselor geologice legate de apariţia, deplasarea şi consolidarea magmei în scoarţa Pămîntului. M. are un rol deosebit de important în evoluţia scoarţei terestre, care este alcătuită în mare parte din roci magmatice, precum şi la formarea multiplelor zăcăminte magmatogene. magmă (PETROGR.), masă fluidă în scoarţa terestră, care prezintă caracterele topiturilor de silicaţi şi în compoziţia cărora intră în proporţie redusă şi substanţe volatile, separate în cea mai mare parte în procesul cristalizării. Compoziţia chimică a m. este variabilă şi depinde, în primul rînd, de nivelul la care ia naştere (ex. m. bazaltice din învelişul simic şi m. granitice din învelişul sialic) şi, în al doilea rînd, de stadiul de consolidare şi de diferenţiere în care se găseşte m. Prin diferenţiere magmatică se formează atît roci eruptive şi zăcăminte magmatice cît şi soluţii fierbinţi, din care iau naştere filoane şi alte zăcăminte metalifere asociate corpurilor eruptive. Deplasarea şi localizarea m* au un rol important în evoluţia scoarţei terestre, alcătuită în cea mai mare parte din roci magmatice. Magna C harta Libert a~ tum, document emis de regele Angliei Ioan fără Ţară în 1215, ca urmare a revoltei baronilor, cavalerilor şi orăşenilor englezi. M. C. L. îngrădea arbitrarul regal prin crearea unui consiliu baronalaEa garanta privilegiile marilor feudali laici şi ecleziastici, unele privilegii ale cavalerilor, precum şi privilegiile comerciale ale Londrei şi ale altor oraşe engleze; ea mai prevedea satisfacerea unor revendicări ale ţăranilor liberi. Sprijinit de papalitate, regele Ioan fără Ţară a refuzat însă respectarea prevederilor acestui document. Magnani [manăni], Anna (n. 1908), actriţă de music-hall, de teatru şi de film italiană. A creat roluri de compoziţie, interpretînd mai cu seamă personaje din popor în filmele: „Roma, oraş deschis** (1945), „Amore“ (1947), „Careta de aur“ (1952), „Mama Roma** (1962) etc. Magnasco [manâsco], Ales-sandro (supranumit il Lissan~ drino) (c. 1677—1749), pictor italian. în tablourile sale a tratat subiecte alegorice şi mitologice, scene din viaţa de toate zilele a mănăstirilor şi a străzii, într-un ciclu de compoziţii a transpus în pictură imaginile gravate de Jacques Callot în celebra suită „Dezastrele şi mizeriile războiului4*. A făcut de asemenea pictură de peisaj. Opera sa, plină de dramatism, anunţă pe cea a lui Goya. Personajele au în general forme alungite, care le apropie de acelea ale Iui El Greco. Pensu-laţia nervoasă reconstituie din cîteva trăsături un personaj. Paleta se întemeiază pe clarobscur, iar spre sfîrşitul carierei sale începe să se lumineze. Bogat reprezentat în muzeele şi colecţiile din R.P.R. („Triumful credinţei asupra necredinţei**,, „Răpirea Proser-pinei**, „Jaful**, „Spitalul** din Muzeul Brukenthal; „Scenă din mănăstire**, din colecţia acad. prof. G. Oprescu). magnaţi (lat. magnus „mare**), mari feudali, vîrfuri ale aristocraţiei feudale din Ungaria şi din Polonia în timpul evului mediu. Prin extensiune, în zilele noastre, nume dat vîrf urilor capitalului monopolist (ex. magnaţii industriei, magnaţii finanţelor). magnet (gr. magnes „atrăgător**) 1. (FIZ.) Corp fero- sau ieri magnetic aflat în stare de magnetizare. El produce în spaţiul înconjurător un cîmp magnetic în care se exercită forţe (atracţii, respingeri etc.) asupra altor m. sau asupra curenţilor electrici. Aceste acţiuni sînt mai puternice în a-numite regiuni ale m., numite poli magnetici; fiecare m. are cel puţin doi poli: nord şi sud. Asupra u-nui m« dispus într-un cîmp magnetic uniform se exercită acţiunea unui cuplu de orientare. Dei pildă,un m. în formă de bară, lăsat să se rotească liber într-un plan o-rizontal, se orientează întotdeauna de-a lungul meridianului magnetic al Iacului, avînd polul nord îndreptat spre nordul geografic. După modul de obţinere magneţii pot fi: naturali, constituiţi din oxizi de fier (FeO + Fe2Oz) sau din sulfuri de fier (6FeS + Fe2S3) şi care nu au o utilizare practică, sau artificiali, fabricaţi din aliaje metalice sau din amestecuri de oxizi, sub diferite forme (bară, potcoavă etc.) şi care sînt mult mai puternici decît cei naturali. După caracterul magnetizării, magneţii pot fi: permanenţi sau temporari; aceştia din urmă sînt m. atîta vreme cît se află într-un cîmp magnetic exterior. 2. Magnet permanent (ELT.), corp fero-magnetic în stare de magneţi- Spectrul liniilor de cîmp ale unui magnet MAGNETISM 200 MAGNETIZAŢIE zaţie permanentă. M. p. sînt utilizaţi pentru producerea cîm-pului magnetic inductor la unele micromaşini electrice (ex. Ia servomotoare de curent continuu, la micromotoare sincrone, la generatoarele de tricicletă etc.), la difuzoare şi microfoane, la unele dispozitive de imprimare şi de redare a sunetelor etc. magnetism 1. (FIZ.) Proprietate generală a materiei, care la scară macroscopică se mani-festă ca o formă specifică de interacţiune între curenţi electrici, între curenţi electrici şi magneţi sau între magneţi. Interacţiunea magnetică se efectuează prin intermediul cîmpu-lui magnetic. Orice corp din natură prezintă proprietăţi magnetice într-un grad mai mare sau mai mic; aceste proprietăţi se dator esc m. particulelor constituente. Purtătorii elementari ai m« sînt, în primul rînd, înseşi particulele elementare (electronul, protonul, neu-tropul etc.), care posedă momente magnetice de spin proprii, şi, în al doilea rînd, curenţii .microscopici formaţi prin mişcarea electronilor în păturile electronice ale atomilor şi moleculelor sau prin mişcarea intranucleară a protonilor şi neutronilor, curenţi care produc momente magnetice orbitale. M. atomilor şi al moleculelor apare ca rezultat al însumării, după anumite reguli, a momentelor magnetice ale electronilor şi nucleelor. M. macroobiecte-lor se poate prezenta sub mai multe forme: diamagnetism, paramagnetism, feromagnetism, antiferomagnetism, ferimagne-tism şi metamagnetism. în funcţie de temperatură, acelaşi corp poate să-şi modifice simţitor proprietăţile magnetice, trecînd de la o formă de m. la alta. Astfel, orice corp feromag-netic are o temperatură caracteristică (punctul Curie), deasupra căreia devine paramagnetic. Studiul proprietăţilor magnetice ale materiei permite să se obţină informaţii preţioase asupra structurii sale (analiza mag-netostructurală), asupra legăturilor chimice şi structurii moleculelor (magnetochimia) şi, prin metodele de rezonanţă magnetică, asupra cineticii a nume- roase tipuri de procese fizice care se petrec în diferite stări de agregare. M. are de asemenea numeroase aplicaţii în electrotehnică, radiotehnică, electronică, automatică, prospectarea geomagnetică ş.a. Materialele magnetice servesc la realizarea miezurilor magnetice ale generatoarelor, motoarelor, transformatoarelor, releelor, în construcţia memoriilor magnetice, a benzilor de înregistrare magnetică etc. 2* (GEOFIZ.) Magnetism pâmintescf proprietate a Pămîntului de a avea un cîmp magnetic propriu. Liniile de forţă ale acestui cîmp converg spre cei doi poli magnetici. Axa polilor magnetici formează un unghi de Spectrul cîmpului magnetic al Pămîntului circa 11° cu axa polilor geografici. Cîmpul magnetic pă-mîntesc este caracterizat de următoarele elemente: intensitatea (care variază între 0,4 Oe la ecuator şi 0,7 Oe la poli), declinaţia (care prezintă valori ridicate, anomalii, mai ales în apropierea unor zăcăminte de minereuri de fier) şi înclinaţia (care variază între +90° la polul nord magnetic şi —90° la polul sud magnetic). Cunoaşterea m.p. serveşte atît pentru orientarea cu ajutorul busolei cît şi pentru descoperirea zăcămintelor de minereuri magnetice. magnetit (MINER.), oxid natural de fier (FeFe2Oi)i cristalizat în sistemul cubic. Apare în cristale octaedrice sau mase grăunţoase cu proprietăţi magnetice şi are culoarea neagră şi luciu metalic. Datorită rezistenţei la alterare, se concentrează în aluviuni. Este un component accesoriu al rocilor eruptive şi metamorfice; apare mai rar şi în unele filoane hidrotermale, unde poate forma zăcăminte de fier. Concentraţii de m. se formează şi în procesele metasomatice de contact, unde se găseşte în skarne. Este unul dintre principalele minereuri de fier. în R.P.R. se exploatează în Banat, la Ocna de Fier şi la Dognecea. magnet iz are (FIZ.), modificare a structurii magnetice a unui corp prin orientarea într-o anumită direcţie a purtătorilor elementari ai magnetismului. M. corpurilor se poate realiza sub acţiunea unui cîmp magnetic exterior sau prin efect magnetostrictiv invers. Cantitativ, m. este caracterizată de momentul magnetic al unităţii de volum, numit intensitate de m. sau magnetizaţie. La substanţele neferomagnetice (diamagnetice sau paramag-netice), m. este proporţională cu intensitatea cîmpului magnetic exterior, pe cînd la substanţele feromagnetice legătura dintre m» şi intensitatea cîmpului magnetic este mai complexă, avînd caracter neli-niar şi ireversibil. Sin polarizare magnetică. V. şi hi s-t e r e z i s. magnetizaţie (FIZ., ELT.), mărime vectorială care caracterizează starea de polarizare magnetică a corpurilor, egală cu densitatea de volum a momentului magnetic: M= lim —— • M. unui corp A D 0 Ai; se poate descompune, în general, aditiv în doi termeni: m. temporară, care depinde de starea locală şi instantanee a cîmpului magnetic, şi m. permanentă, care nu depinde de starea locală a cîmpului. Se numeşte şi intensitate de magnetizare. — M. ?em?~ nentăf valoarea magnetizaţiei unui material feromagnetic la anularea intensităţii cîmpului magnetic; depinde de starea de magnetizare a materialului, anterioară anulării intensităţii cîmpului magnetic. M.r. (căreia îi corespunde inducţia remanentă) a unui material feromagnetic care a fost în prealabil magnetizat pînă la saturaţie reprezintă mărime caracteristică a materialului. — M. rezi-duală, valoarea magnetizaţiei MAGNETOCHIMIE 201 MAGNETON (căreia îi corespunde inducţia reziduală) a unui magnet permanent în absenţa unui cîmp magnetic exterior. Este mai mică decît m. remanenta, din cauza acţiunii demagnetizante a cîmpului propriu al magnetului. magnetochimie (CHIM.), capitol al chimiei fizice care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre structura moleculară a substanţelor şi proprietăţile lor magnetice. M* oferă metode pentru identificarea unor radicali liberi, pentru stabilirea structurii moleculare a unor substanţe organice, pentru dozarea unor elemente etc. magnetofon (ELT., TELEC.), aparat pentru înregistrarea magnetică şi redarea sunetelor după Magnetofon transformarea lor în semnale electrice corespunzătoare. Prin extensiune, termenul este folosit şi pentru aparate similare care înregistrează semnale electrice de altă natură decît eleetroacustică. Un m. e constituit dintr-un purtător de semnale în formă de bandă, de fir, de disc sau de cilindru, din unul, două sau trei capete de m. (pentru înregistrarea, redarea sau ştergerea semnalelor), dintr-un mecanism de antrenare a purtătorului de semnale şi din echipamentul electronic (un microfon, un amplificator de redare, difuzoare, oscilator de înaltă frecvenţă etc.). S-au realizat, de asemenea, instalaţii pentru înregistrarea magnetică a imaginilor de televiziune. magnetogrâf 1. (FIZ.) Aparat folosit pentru înregistrarea variaţiilor în timp ale cîmpului magnetic terestru; este echipat cu mici magneţi permanenţi şi se bazează pe acţiunea cîmpului magnetic pămîntesc asupra acestora. 2.(ASTR,) Aparat folosit pentru determinarea cîmpului magnetic solar; este echipat cu receptori fotoelectrici şi se bazează pe efectul Zeeman. magnetohidrodinămică (FIZ.), capitol relativ recent al fizicii, care aparţine atît electromagnetismului cît şi mecanicii fluidelor şi care are drept obiect studiul mişcării fluidelor electroconductoare în cîmpul magnetic. Astfel de fluide pot fi metalele topite sau gazele puternic ionizate (plasma). M. macroscopică tratează fluidele electroconductoare ca medii continue din punct de vedere mecanic şi electromagnetic, aplicîndu-le atît legile de mişcare a fluidelor cît şi legile cîmpului electromagnetic în aproximaţia în care efectele electrice pot fi neglijate faţă de cele magnetice. In acest caz, fenomenele care apar sînt produse de cîmpurile magnetice ale curenţilor electrici cvasistaţionari şi de acţiunile ponderomotoare exercitate de cîmpul magnetic asupra fluidului. M. microscopică se bazează pe aplicarea statisticii Boltz-mann particulelor care formează fluidul şi a legilor microscopice ale cîmpului electromagnetic. M. are numeroase aplicaţii în astrofizică şi geofizică, în încercările de explicare a mecanismului apariţiei petelor solare, a originii şi variaţiilor cîmpului magnetic pămîntesc, aurorelor polare ş.a. Alte aplicaţii importante alem. se referă la transformarea directă a energiei termice în energie electrică (generatorul magnetohidrodinamic), la propulsia rachetelor (motoare magnetohidrodinamice cu plasmă), la mişcarea metalelor lichide sub acţiunea forţelor magnetice (pompele electromagnetice pentru metale topite) şi la realizarea condiţiilor pentru producerea reacţiilor termonucleare dirijate. magnetoizolânt (ELT.), material electroizolant cu proprietăţi feromagnetice şi structură neomogenă. Se produc: m. solizi, formaţi din pulberi feromagnetice (de alsifer, fier-car-bonil, permalloy etc.) presate cu lianţi izolanţi, şi m. lichizi, formaţi din suspensii de pulberi feromagnetice în lichide izo-lante sau din amestecuri intime, nepresate, de astfel de pulberi cu pulberi izolante (grafit sau talc). M. solizi sînt utilizaţi la confecţionarea miezurilor bobinelor şi transformatoarelor folosite în tehnica frecvenţelor înalte (ex. în radiotehnică), iar cei lichizi la construcţia unor ambreiaje electromagnetice. Se numeşte şi magneiodielectric. magnetometrie, ramură a geofizicii care studiază cîmpul magnetic al Pămîntului şi anomaliile acestuia. în cadrul cercetărilor pentru descoperirea substanţelor minerale utile din subsol, m, este utilizată ca metodă de p r o s pec-ţ i u n e, bazată pe deosebirile care există între proprietăţile magnetice ale rocilor. Rezultatele măsurătorilor magnetice se transpun în hărţi magneto-metrice, unde sînt scoase în evidenţă anomaliile magnetice, care se datoresc concentraţiilor în subsol ale unor cantităţi mai mari de minerale magnetice (ex. magnetit). în R.P.R., cercetările de m. au luat o mare dezvoltare, ceea ce a dus la descoperirea de noi concentraţii de minereuri de fier (ex. în Dobrogea, la Palazu-Mare, în Munţii Poiana Ruscă etc.). magnetometru (FIZ., GEO~ FIZ.), instrument folosit în măsurătorile magnetice sau geomagnetice pentru evaluarea variaţiilor de cîmp magnetic în diferite locuri sau la momente diferite. De obicei cu magnetometrele se execută măsurători relative, de înaltă precizie, prin compararea cuplului magnetic al componentei de măsurat cu cuplul (gravitaţional, de torsiune sau magnetic) al unui element cunoscut. magneton (FIZ.), moment magnetic elementar, folosit ca unitate de măsură a momentului magnetic. — M. Bohrt momentul magnetic al electro- MAGNETOOPTICĂ 202 MÂCNUS nului; se notează cu şi are valoarea 0,92726’10~20 erg/Gs. Existenţa unităţii cuantice de moment magnetic al electronului a fost dovedită prin calcul de fizicianul român Şt. Procopiu (1913). — M. Weiss, momentul magnetic al molecu-lei-gram; este egal cu 5 587 erg/mol • Gs. — M. nuclear, moment magnetic de 1836 ori (masa protonului în mase electronice) mai mic decît mag-netonul Bohr (al electronului); are valoarea 5,050* I0~24erg/Gs. magnetooptică (FIZ.), capitol al fizicii care studiază fenomenele ce pun în evidenţă efectele cîmpului magnetic asupra radiaţiei electromagnetice, în particular asupra luminii. Astfel de fenomene sînt efectele Faraday, Zeeman ş.a. magnetostâtică (FIZ.), capitol al electromagnetismului care studiază cîmpul magnetic din medii (substanţe sau vid), invariabil în timp, produs de curenţi electrici sau de magneţi permanenţi. M. se ocupă în special cu determinarea intensităţii cîmpurilor magnetice, cu calculul forţelor şi cuplurilor care se exercită asupra corpurilor situate în cîmp magnetic, cu măsurarea permeabilităţii magnetice ş.a. magnetostricţiune (FIZ.), deformare a unui corp sub acţiunea unui cîmp magnetic exterior (efect direct) sau mag-netizarea acestuia sub influenţa unei deformări mecanice (efect ^ menul se dat o-reşte faptului că permeabili- ij® tatea magnetică JBI a corpului de-pinde de starea ^ y locală de defor-maţie; el este puternic numai M în corpurile fero- ® sauferimagneti-ce. Efectul mag-netostrictiv este folosit Ia generatoarele ultrasonore de frecvenţă nu prea înaltă (50—150 kHz), la traductoare etc. magnetou (ELŢ.), mic generator electric de curent alternativ, folosit pentru producerea scînteielor electrice necesare aprinderii amestecului combus- tibil lă motoarele cu electroa-prindere. în prezent, m. are o utilizare mai puţin frecventă, fiind înlocuit cu sisteme de aprindere cu bobină de inducţie şi cap distribuitor. magnetron (FIZ.), tub electronic cu vid înaintat, generator de oscilaţii în gama undelor centimetrice sau milimetrice. M. conţine un catod axial şi un anod cilindric secţionat. Magnetron I — conexiunile filamentului; 2 — catod; 3 — bloc anodic; 4 — nervuri de răcire; 5 — rezonator; 6 — electrod de ieşire Fluxul de electroni este acţionat de un cîmp magnetic axial, uniform şi constant. Prin alegerea convenabilă a intensităţii cîmpului magnetic, la variaţii mici ale tensiunii anodice corespund variaţii mari ale curentului anodic. M. poate funcţiona în regim continuu sau în regim de impulsuri. magnezie v. oxid de magneziu. magnezit (MINER.), carbonat natural de magneziu (MgCOs), cristalizat sub formă de cristale romboedrice. Se prezintă în mase grăunţoase sau pulverulente, de culoare albă sau "cenuşie; se formează din soluţii hidrotermale şi prin alterarea altor minerale. M. este utilizat la fabricarea cărămizilor refractare, a unor cimenturi speciale, a unor izolatoare electrice etc. în R.P.R. se găseşte în serpentinele de la Tisoviţa (Banat), unde se exploatează. magneziu (CHIM.), Mg. Element cu nr. at. 12; gr. at. 24,32; gr. sp. 1,74; p.t. 650°C; p.f. 1 Î00°C; este un metal alb-argintiu, maleabil şi ductil. Se găseşte în scoarţa Pămîntului, în proporţie mare, sub formă de silicaţi (talc, azbest), carbonaţi (dolomit, magnezit), clorură de m. şi potasiu (carna-lit), în apa mărilor (clorură, sulfat, bromură de m.)t în compoziţia unor enzime şi a clorofilei din plante. Industrial se obţine fie prin electroliza carnalitului sau a clorurii de m. topită, fie prin reducerea oxidului de m. cu cocs sau alţi reducători (Si, Al). în aer umed îşi pierde strălucirea metalică, acoperindu-se cu un strat de oxid. Sub formă de pulbere sau sîrmă arde cînd e aprins în aer, formînd oxid de m. şi dezvoltînd o lumină albă orbitoare. Nu reacţionează cu apa rece. în toate combinaţiile sale e bivalent. Intră în constituţia unor combinaţii organice (compuşi Grignard). Este mult întrebuinţat la fabricarea diverselor aliaje uşoare, în chimia organică ca reducfător şi la prepararea combinaţiilor organometalice, în medicină (ex. sulfat de m.), în pirotehnie pentru semnalizări. Magnitogorsk, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, aşezat Ia poalele muntelui Mag-nitnaia, pe versantul de est al Uralului sudic. 333 000 loc. (1962). Mare centru metalurgic. Este dezvoltată şi extracţia minereurilor de fier, industria cocsochimică, construcţiile de maşini (utilaj minier şi pentru transporturi ş.a.). Institut de mine şi metalurgie. magnitudine (lat. magnitu-do „mărime**; ASTR.), mărime care reprezintă o măsură a strălucirii stelelor. M. este dată de formula m = const. — — 0,4 lg /, unde / este strălucirea stelei; ea poate fi absolută sau aparentă. V. şi mărime stelară. mâgno, aliaj de nichel-man-gan (cu 5% Mri), folosit la confecţionarea rezistenţelor electrice, a unor piese pentru tuburi electronice şi a electrozilor pentru bujii. magnolie (Magnolia), gen de arbori exotici din familia magnoliaceelor, cu flori mari, albe sau roşii. Unele specii înfloresc înainte de înfrunzire, iar altele după. Se cultivă ca plantă decorativă. Magnus, efectul ~ (după numele fizicianului german H.G. Magnus, 1802-1870), apariţia unei forţe care acţio- magot 203 MAHLER nează asupra unui cilindru sau unei sfere rotitoare aflate în-tr-un curent de fluid (ex. aer). Această forţă este perpendiculară pe axa de rotaţie şi pe direcţia curentului; ea se dato-reşte diferenţei de presiune care apare prin suprapunerea peste curentul de aer a unui curent circular produs prin antrenarea păturilor de aer învecinate cilindrului. E. M. face să devieze de la traiectoria lor normală mingile aruncate cu efect sau proiectilele. magot (Macacus sylvanus), specie de maimuţă înrudită cu Magot macacul, cu corpul de circa 70 cm lungime, lipsit de coadă, cu faţa roşie şi obrajii cu favoriţi. Trăieşte în nord-vestul Africii şi pe stînca Gibralta-rului. „Mahabharata** („Povestea marelui război al bharaţilor*), epopee sanscrită, cel mai vechi (probabil sec. al V-lea î.e.n.) şi mai impunător monument al literaturii hinduse. A fost atribuită lui Vyasa. De proporţii uriaşe (peste 200 000 de versuri, grupate în distihuri), M. relatează ostilităţile dintre descendenţii Iui Bharata: kauravii (fiii lui Kauru) şi pan-davii (fiii lui Pandu). Rod al u-nei imaginaţii bogate şi al unui simţ de observaţie neobişnuit de ascuţit, epopeea abundă în scene eroice de o incomparabilă măreţie, în episoade lirice emoţionante prin spiritul lor umanitar şi în descrieri de natură viu colorate. M. conţine, alături de materia epică pro-priu-zisă, texte referitoare la o multitudine de domenii ale activităţii omeneşti (istorie, drept, filozofie, religie, etică, ştiinţă etc.). Sub raportul concepţiei despre lume, epopeea poartă amprenta ideologiei brahmane. M. a înrîurit puternic dezvoltarea literaturii nu numai în India, ci şi în alte ţări asiatice. A fost tradusă parţial în numeroase limbi. Printre traducătorii români se numără G. Bogdan-Duică, Ion Mihăl-cescu şi A.E. Baconsky. Mahacikala, oraşîn U.R.S.S., capitala R.S.S. Autonome Da-ghestan, aşezat la poalele Cau-cazului, port la Marea Cas-pică. 140 000 loc. (1963). Industrie a petrolului, de prelucrare a metalelor, a lemnului, chimică, textilă şi alimentară. Centru de pescuit. Filială a A-cademiei de Ştiinţe a U.R.S.S., universitate, institute de învă-ţămînt superior. mahaleb (Prunus mahaleb), arbore din familia rozaceelor, înalt de 4—5 m, cu coroana globuloasă şi frunze lucioase. Fructul, roşu-închis sau negru, de mărimea bobului de mazăre, este necomestibil. Se foloseşte în pomicultură ca portaltoi pentru cireş şi vişin. Sin. vişin turcesc. maharadjâh (In India) 1. Titlu purtat (în evul mediu) de prinţii suverani; avea semnificaţia de mare rege. 2. Titlu purtat de prinţii de rang înalt. Maharashtra [maharâştraj, stat în nord-vestul Indiei. Suprafaţa: 308 500 km2. Populaţia: .39 500 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Bombay. Relief de podiş (nord-vestul Podişului Deccan), în vest cîmpie litorală. Zăcăminte de minereu de mangan, de bauxită, de cărbune. Importantă regiune de cultură a bumbacului, dînd circa 1/4 din producţia Indiei. Se mai cultivă cereale, arahide, in, trestie de zahăr. Principala ramură industrială este industria textilă, cu mari întreprinderi de prelucrare a bumbacului (la Bombay, Sholapur, Nag-pur), a mătăsii artificiale (Ka-lyan), a lînii. Este dezvoltată şi industria constructoare de maşini, chimică, alimentară. mahayana (în sanscrită „carul mare“ sau „calea largă spre mîntuire“), orientare preponderentă în sînul budismului, apărută în nord-vestul Indiei în sec. I e.n; şi răspîndită mai ales în China, Coreea şi Japonia. In scopul de a atrage masele, m. a introdus, pe lîngă concepţia abstractă a.nirvanei, dogma despre rai şi iad, a mărit panteonul budist şi a recurs la ritualuri fastuoase, folosind abil înrîurirea emoţională a diverselor arte. V. şi h i-n a y a n a. Mahdi, nume dat de mai multe secte musulmane profetului trimis de Allah să completeze opera lui Mahomed. în decursul istoriei sînt cunoscuţi mulţi conducători arabi care şi-au luat titlul de m. pentru a cîştiga adeziunea unor mase importante în vederea realizării scopurilor lor politice sau sociale. Mahdjub, Abd-al-Halik (n. 1927), secretar general al Partidului Comunist din Sudan (din 1949). Este membru al acestui partid de la crearea lui (1946). Mahendra Bir Bikram Şah Deva (n. 1920), regele Nepalului (din 1955).. S-a urcat pe tron la moartea tatălui său, Tribhuvan. Mahler [mâ:hr/, Gustav (1860—1911), compozitor şi dirijor austriac. Şi-a făcut studiile muzicale (cu Bruckner) concomitent cu cele de filozofie şi istoria artelor, la Praga şi Viena. A obţinut de timpuriu premii de pian şi compoziţie. G. Mahler Din 1880 a început o glorioasă carieră de şef de orchestră, îndeosebi de operă (a fost director şi dirijor principal al teatrelor de operă din Budapesta, Hamburg şi Viena). Spre sfîrşitul vieţii, după numeroase turnee în Europa şi America, Mahler a compus mai ales simfonii (în număr de 10, ultima neterminată), în care uneori foloseşte MAHMUD 204 MAI vocea (simfoniile a Il-a, a III-a, a IV-a şi a VIII-a)f „Cîntecul pămîntuîui“ (1908) pentru solo de contralto şi tenor cu acompaniament de orchestră, cîteva lucrări de muzică dramatică şi de cameră şi a terminat opera lui Weber „Cei trei Pintos“. Creaţia lui M., tipică pentru romantismul tîrziu, se distinge prin intensitatea lirică sau dramatică a expresiei, prin suflul larg, accesibilitatea temelor, adesea cu caracter popular, prelucrate cu măiestrie, prin imaginile pregnante, evocatoare, izvorîte din interpretarea muzicală adecvată a textului poetic, prin orchestraţia luxuriantă şi construcţia monumentală (Simfonia a VUI-a a fost denumită „a celor 1 000“, datorită numărului mare de executanţi pe care îl solicită). Mahmud, numele a doi sultani ai Imperiului otoman: M. I (1730-1754), care a purtat un război victorios cu Austria şi Rusia (1736—1739), încheiat prin pacea de la Belgrad (1739). M. al II-lea (1808—1839), care s-a străduit să menţină statul feudal absolutist centralizat. în timpul acestuia, Imperiul otoman a fost înfrînt de Rusia în două războaie (1806—1812 şi 1828— 1829), încheiate cu păcile de la Bucureşti (1812) şi Adriano-pol (1829), Aceste păci, precum şi tratatul de la Unkiar Skelessi (1833), au consolidat poziţia Rusiei în Balcani şi în Orientul Apropiat, slăbind poziţiile Turciei. A realizat o reformă militară, desfiinţînd corpul ienicerilor şi instituind armata regulată (1826). în timpul său au avut Ioc răscoale ale sîrbilor şi grecilor, pe care le-a înăbuşit sîngeros. mişcări centrifuge ale marilor feudali din Anatolia, răscoala lui Aii, paşă de lanina şi a lui Mehmet Aii, paşă al Egiptului. Fiul acestuia din urmă, Ibrahim, a înfrînt armata sultanului la Konieh (azi Konya, în Turcia), în 1832. în 1829 M. al II-lea a fost silit să recunoască independenţa Greciei. mahmudea, monedă de aur turcească, care a circulat în Principatele Române în prima jumătate a sec. al XlX-lea. Mahomed (în arabă mo-hammed, „cel Iăudat“) (c. 570—632), propovăduitor religios semilegendar, originar din Mecca (Arabia), considerat ca întemeietorul islamului (mahomedanismului). Potrivit tradiţiei, făcea parte din tribul kureişiţilor şi şi-a început activitatea de predicator în jurul anului 610. Deoarece n-a reuşit să cîştige destui adepţi la Mecca, s-a mutat în 622 la Medina, devenind cîrmuitorul absolut al comunităţii de acolo. Această strămutare (hegira) marchează începutul calendarului musulman. A supus prin forţa armelor triburile de beduini şi chiar şi pe kureişiţii din Mecca, care i-au adoptat în cele din urmă învăţătura, recunoscîndu-1 ca „trimisul lui Allah“. Mahomed, numele a şase sultani ai Imperiului otoman, dintre care mai cunoscuţi au fost: M. I (1413-1421), care a înfrînt toate facţiunile feudale potrivnice (printre care pe acelea ale sultanului Musa şi ale pretendentului Mustafa, sprijiniţi de Mircea cel Bătrîn, domnul Ţării Româneşti) şi a refăcut potenţialul militar al Imperiului otoman. M. al II-lea (1451 — 1481), în timpul căruia Imperiul otoman a reluat cu succes politica de cuceriri. în Europa a cucerit Con-stantinopolul (1453), Serbia (1459), ultimele posesiuni bizantine din Pelopones (pînă în 1460), Albania (1474), cetăţile genoveze din Crimeea şi a silit pe hanul tătar din Crimeea să recunoască suzeranitatea imperiului. Oştile lui au ajuns, în timpul acţiunilor militare, pînă în nordul Italiei. în Asia, M. al II-lea a cucerit Caramania (1471) şi ameninţa Persia. A purtat războaie cu Iancu de Hunedoara, care l-a înfrînt la Belgrad (1456), apoi cu Vlad Ţepeş (1462) şi cu Ştefan cel Mare (1475 - 1476), care I-a înfrînt Ia Vaslui (1475). M. al I II-lea (1595-1603) a purtat război cu Mihai Viteazul, care a înfrînt la Călu-găreni (1595) o mare oaste otomană. în 1596 M. al III-lea a înfrînt la Keresztes o oaste a lui Rudolf al II-lea. M. al IV-lea (1648—1687), în timpul căruia Imperiul otoman, guvernat de marii-viziri Mohamed şi Ahmed Kopriilu şi de Kara-Mustafa, a cunoscut culmea puterii sale şi maximul întinderii teritoriale. A purtat războaie cu Gh. Râkoczi al II-lea, principele Transilvaniei, şi cu Constantin Şerban şi Mihnea al I II-lea, domni ai Ţării Româneşti (1658—1659), cu Austria (1663) şi cu Polonia (1672-1676). în 1683 a asediat Viena, dar a fost înfrînt de regele polon Ioan Sobieski, venit în ajutorul Austriei. După înfrîngerea de la Mohacs (1687), a fost detronat de o răscoală a ienicerilor. mahon, denumire dată lemnului unor specii de hrbori tropicali din familia meliacee-lor, ca: mahonul de Antile, Swetenia mahagoni, şi mahonul african, Khaja senegdlensis. M. are culoare brun-roşcată şi se foloseşte la confecţionarea mobilelor fine. mahorcă (Nicotiana rustica), plantă anuală din familia sola-naceelor, asemănătoare cu tutunul. Are tulpina înaltă de peste 100 cm, ramificată de jos, frunze mari peţiolate şi flori de culoare galbenă de diferite nuanţe. Frunzele de m. au un conţinut bogat în nicotină şi acid citric, dar sînt lipsite de fineţea şi aroma tutunului. La noi se cultivă pe suprafeţe restrînse, în regiunile sudice. Mai, I Mai, sărbătoarea internaţională a muncii, ziua solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii din lumea întreagă. Hotărîrea de a se sărbători anual această zi a fost luată Ia primul congres, de constituire, al Internaţionalei a II-a (Paris, 1889), în amintirea Mahmudea. Avers şi revers MAI 205 MAIAKOVSKI grevei muncitorilor din Chicago (1 mai 1886), înăbuşită în sînge de poliţie. Ziua de 1 Mai a fost sărbătorită pentru prima oară în 1890, în Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, România etc. mai (CONSTR.), unealtă manuală sau mecanizată, folosită la îndesarea (compactarea) pămîntului şi a diferitelor materiale în granule sau bulgări, precum şi la baterea pavelelor întrebuinţate la construcţia drumurilor. M. mecanizate sînt acţionate de motoare cu ardere internă, de motoare electrice sau sînt montate pe excavatoare. maia (IND. ALIMENT.), mediu nutritiv, sterilizat în prealabil, care conţine microorganismele necesare anumitor procese de fermentare. M. utilizată în panificaţie este un amestec de făină, apă potabilă şi drojdie, omogenizat grin fră-mîntare şi fermentat. In industria vinului, m. se prepară din must inoculat cu drojdii selecţionate. Maiakovski, Vladimir Vla-dimirovici (1893—1930), scriitor sovietic rus, cel mai de seamă reprezentant al poeziei militante revoluţionare inspirate de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. După copilăria petrecută în satul Bagdadi (azi Maiakovski) din Gruzia, M. se înscrie la gimnaziul din Kutaisi, unde participă Ia evenimentele revoluţionare din 1905 — 1907. Încadrîndu-se ulterior în activitatea ilegală a partidului bolşevic, a fost arestat de cîteva ori. Talent multilateral înzestrat, scriitor, pictor şi desenator virtuos, M. a fost atras şi către cinematografie, la progresul căreia a contribuit, după Revoluţia din Octombrie, ca autor de scenarii, regizor şi actor. Influenţat de gruparea artistică a futuriştilor (a debutat în almanahul „O palmă pe obrazul gustului public44, 1913), scrie la început poezii de manieră extravagantă, dar cu un conţinut protestatar antiburghez. Orientarea poetului se limpezeşte în anii primului război mondial, cînd tema revoltei individuale se sudează tot mai organic cu tendinţa de a închina poezia unui înalt ideal social (,.Norul în pantaloni**, 1915). Revolta şi căutările sale şi-au găsit expresia şi în poemele lirice de largă respiraţie „Războiul şi lumea44 V. V. Maiakovski (1915—1916), care demască războiul imperialist, şi „Omul*4 (1916—1917). Adeziunea poetului la cauza Revoluţiei din Octombrie îl conduce şi la descoperirea idealului căruia merită să-şi închine talentul. M. compune pamflete şi marşuri („Marş cu stîngul**, 1919), piesa „Misterul Buff“, o înfăţişare „eroică, epică şi satirică a epocii noastre** (1918), poemul „150 000 000“ (1920), plănuit ca o iliadă şi o odisee a revoluţiei socialiste, lucrînd totodată la „Vitrinele ROSTA“ şi realizînd peste 3 000 de afişe şi pancarde cu caracter propagandistic şi agitatoric. Poet liric fecund, M. a scris poezii revoluţionare, descrieri ale peisajului citadin, poezii de glorificare a realităţii socialiste, poezii patriotice, dintre care „Versurile despre paşaportul sovietic4* (1929), marele poem „E bine!** şi poemul „Vladimir Ilici Lenin“ s-au bucurat de o largă popularitate. Multilaterală e şi poezia satirică a lui M., pe care poetul o considera ca principala sa armă de luptă împotriva duşmanilor comunismului şi a supravieţuirii moralei şi ideologiei burgheze în viaţa oamenilor sovietici. Dintre poeziile sale satirice, poemul „Despre asta‘‘ se detaşează prin forţa virulenţei sale. Ca- dramaturg, M, a rămas cunoscut mai ales prin piesele sale satirice „Ploşniţa44 (1928) şi „Baia** (1929). Scrise într-un stil pronunţat publicistic şi realizate pe baza materialului adunat în decursul activităţii sale ziaristice, cele două piese îmbină invectiva directă cu ampla folosire a alegoriei fantastice (călătoria în timp) şi cu mijloace scenice menite să scoată în relief contradicţiile ireductibile dintre idealurile comunismului şi manifestările moralei şi ideologiei burgheze. Scriitor profund partinic, M. pune la baza concepţiei sale estetice ideea „comenzii sociale**, a subordonării creaţiei faţă de cerinţele revoluţionare ale comunismului. Expusă şi într-o seamă de poezii, programatice, precum şi în articolul „Cum se fac versurile*4 (1926), concepţia poetică a lui M., în fond realist-socialistă, este însă vulnerabilă atunci cînd aseamănă poezia cu producţia şi limitează sarcina poetului la „prelucrarea artistică** a materialului ideologic. Patosul participării, prin poezie, la revoluţie şi al reflectării totale a acesteia reprezintă contribuţia principală a lui M. la dezvoltarea literaturii mondiale. Totodată moştenirea sa conţine şi elemente de revoluţionare a formei poetice. Preluînd de Ia futurism doar noutatea mijloacelor artistice, în căutarea expresiei celei mai frapante şi convingătoare, M. a dat o nouă viaţă metaforei, alegoriei şi hiperbolei, care valorifică un conţinut autentic revoluţionar, materializînd inspiraţia într-o formă energică, dinamică, voit „dură, greoaie, grosolană**. M. a înlocuit versul silabotonic cu un ritm mai liber, suplu, mai adecvat conţinutului nou, revoluţionar, iar rima clasică cu un sistem ingenios de asonanţe şi aliteraţii sugestive. In acelaşi timp a îmbogăţit limbajul poeziei, încorporîndu-i vocabularul politic, tehnic, administrativ, argotic, alăturat adeseori, în mod intenţionat contrastant şi imprevizibil, celui romantic, tradiţional. Poezia lui M. a avut un puternic ecou în literatura mondială. Aproape toţi poeţii revoluţionari ai sec. al XX-lea (Nazim Hikmet, Berthold Brecht, Louis Ara-gon, V. Nezval, W* Broniewski, Pablo Neruda ş.a.) sînt într-un MAIANO 206 MAI MULT CA PERFECT fel sau altul continuatori ai lui M., văzînd în el pe maestrul poeziei revoluţionare directe. In România, versurile lui M. au început să fie cunoscute încă din primii ani de după primul război mondial, mai frecvente fiind însă traducerile apărute ulterior, în revistele „CuTTîntul liber“, „Reporter44, „Azi‘‘. După Eliberare, cea mai mare parte a operei sale a fost tradusă de mai mulţi poeţi români, în special de Cicerone Theodorescu. Maiano, Benedetto da (1442 — 1497), arhitect şi sculptor italian. A elaborat planurile după care s-a construit Palatul Strozzi din Florenţa. Ca sculptor a lucrat mai întîi în lemn (decoraţii de mobile), apoi în marmură (amvonul de la biserica Santa Croce din Florenţa, fîntîna sacristiei catedralei din Loreto etc.). Autor de statuară funerară, a excelat mai ales în portretistică, impunîndu-se prin analiza ascuţită a caracterelor şi prin modelajul amplu şi plin de căldură (Bustul lui Filippo Strozzi). Maican, Ion Aurel (1893— 1952), regizor român. La început actor, a făcut parte din diverse formaţii teatral-muzi-cale. Ca regizor, activitatea sa se înscrie pe linia tradiţiei instaurată de şcoala lui Paul Guşti, caracterizată printr-un realism cu specific naţional. M. a imprimat muncii de pregătire a spectacolului un caracter permanent şi metodic. Printre creaţiile sale mai importante: „Romeo şi Julieta“ (W. Shakespeare), „Crimă şi pedeapsă*4 (după F.M. Dostoevski), „Minerii44 (M. Davidoglu) etc. Maieu, Horia (n. 1905), arhitect român, autor a numeroase lucrări, printre care clădirea Casei Scînteii (ca şef de colectiv), sala nouă a Palatului R.P.R., Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, din Parcul Libertăţii ş.a. Laureat al Premiului de stat. maieutică (gr. maieutike „priceperea de a moşi 4), metodă folosită de Socrate în cadrul discuţiilor filozofice angajate cu interlocutorii săi în vederea descoperirii adevărului. El considera că, îndrumat prin întrebări meşteşugite, omul ar ajunge să dea la iveală, în răspunsurile sale, adevărul, pe care l-ar poseda fără să-şi dea seama şi care ar trebui doar „moşit44 prin asemenea întrebări. Metoda se sprijină pe teza idealistă a ideilor înnăscute. Maikop, oraş în U.R.S.S., centrul administrativ al Regiunii Autonome Adîghei(R.S.F.S. Rusă), aşezat pe valea rîului Belaia, afluent al Kub&nului, într-o importantă regiune petroliferă. 95 000 loc. (1963). Industrie de prelucrare a lemnului (mobilă), chimică (ta-nanţi), alimentară (conserve, spirt, lichioruri, produse din carne), constructoare de maşini. Institut naţional de limbă, literatură şi istorie. Mailath, Ştefan, voievod al Transilvaniei (1534 —1539, iar între 1539 şi 1540 împreună cu Emeric Balassa). A obţinut, cu sprijinul fruntaşilor secui şi saşi şi al unei mari părţi a nobilimii, recunoaşterea lui de către turci drept principe al Transilvaniei (1540). Orien-tîndu-se către Habsburgi, a fost mazilit de turci şi dus la Constantinopol (1541), unde a şi murit (1550). maillechort (METAL.), aliaj de cupru (52 — 67%), zinc (13 — 35%), nichel (16—28%) şi uneori fier (1—3,5%). M* are culoare argintie, nu se oxidează în aer, are o rezistenţă mare faţă de unii agenţi chimici, rezistenţă mecanică şi rezistivitate electrică ridicată, poate fi prelucrat prin deformare plastică şi este folosit la fabricarea aparatelor de precizie, a aparatelor şi instrumentelor medicale, a unor obiecte decorative etc. După compoziţia aliajului se numeşte alpaca, argentan, metal „Christofle“. Maillol [maiol], Aristide (1861 — 1944), sculptor şi gravor francez. A debutat ca pictor şi autor de tapiserii. La început, influenţat de R o d i n, apoi de G a u g u i n, a creat statuete în lemn, pămînt ars şi bronz, remarcabile prin prospeţime şi graţie juvenilă, reprezentînd tinere fete. După o temeinică studiere a statuarei elene, M. realizează o sculptură întemeiată pe forme centripete, caracterizată printr-un deosebit simţ al unităţii ansamblului, prin echilibru şi forţă. Op. A. Maillol pr.: „Flora*4 (1911), „Comoara4* (1912), „Durerea*4 (Monumentul morţilor din Ceret, 1921 — 1923), „Cele trei Graţii4* (1936— 1938), „Aerul*4 (1938), „Rîul4* (1939-1943), „Bustul lui Re- nqir“, gravuri în lemn pentru Ovidiu, Virgiliu, Longos şi Verlaine. maillotins [maiott], nume dat participanţilor lâ răscoala din 1382 de la Paris, împotriva feudalilor, în timpul regelui Carol al Vl-lea cel Nebun (1380—1422). Numele vine de la ciocanele (maillot) de plumb cu care erau înarmaţi. Maimarolu, Dimitrie (1859 — 1926), arhitect român. A promovat o arhitectură inspirată din realizările şcolii academice franceze. Autor al Palatului Marii Adunări Naţionale (1907) şi al Casei centrale a armatei (1910— 1912). Maimonide, Moşe ben-Mai-mon (1135 — 1204), filozof şi medic evreu, rabin. S-a născut la-Cordoba şi a trăit în Maroc, apoi în Egipt. A sistematizat dogmele mozaismului, căutînd totodată să le raţionalizeze cu ajutorul aristotelismului. Opera sa „Călăuza şovăielnicilor*4 (1190), care deţine un rol important în cadrul filozofiei ebraice şi arabe, a influenţat scolastica tîrzie. mai mult ca perfect (LINGV.), timp verbal de relaţie, care arată că acţiunea exprimată de verb s-a săvîrşit în trecut înaintea altei acţiuni trecute. In limba română, numai mo- MAIMUŢĂ 207 MAIORESCU dul indicativ are timpul m. m. cap. (ex. cîntase, mersese). maimuţă, nume dat speciilor de mamifere primate din subordinul simienilor. Au fălci puternice, proeminente, care poartă canini în formă de colţi şi spaţii fără dinţi (diasteme); capacitatea craniană de circa 800 cm3, scoarţa creierului cu un înaintat grad de diferenţiere, iar membrele anterioare cu degetul mare opozabil (ex. cimpanzeul, gorila, oranguta-nul). Trăiesc în America de Sud, Africa şi Asia. Se hrănesc mai ales cu vegetale. Unele m. prezintă o remarcabilă capacitate de imitaţie. Main, rîu în R.F. Germană (524 km), afluent pe dreapta al Rinului. Izvorăşte din munţii din estul Bavariei, străbate regiuni muntoase şi depre-sionare, apoi pătrunde în cîm-pia Rinului, unindu-şi apele cu acesta la Mainz. Este navigabil, prin intermediul unor canale, pe o lungime de 400 km. Pe M. sînt situate oraşele Frankfurt pe Main, Wurz-burg, Bayreuth. Mainardi, Enrico (n. 1897), violoncelist italian. Este profesor la Academia de muzică „Santa Cecilia“ din Roma, activînd în acelaşi timp şi ca şef de orchestră. A compus cîteva lucrări pentru violoncel. Mâine [mein_/, golf la Oceanul Atlantic, la ţărmul Ame-ricii de Nord, mărginit de peninsula Noua Scoţie şi Capul Cod. în partea lui nordică, în golful Fundy, mareele ating înălţimea de 18 m, cea mai mare înălţime din lume. Porturi: Boston, Portland (S.U.A.), Saint John (Canada). Mâine [mein], stat în extremitatea nord-estică a S.U.A., pe coasta Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 86 027 km2. Populaţia: 969 000 Ioc. (1960). Centrul administrativ: Augusta. De-a lungul ţărmului se înşiră numeroase insule. Partea vestică este . ocupată de prelungirile munţilor Apalaşi. în relief au rămas urme ale glaciaţiei cua-ternare. Lacuri numeroase. Pădurile ocupă suprafeţe întinse. Se cultivă cartofi, cereale, se cresc bovine pentru lapte şi păsări. Pe coastă se practică pescuitul. Este dezvoltată in- dustria de prelucrare a lemnului, textilă şi de încălţăminte. Mainz [mainţ], oraş în R.F. Germană, centrul administrativ al landului Renania-Palatinat, situat pe malul stîng al Rinului, în apropiere de confluenţa acestuia cu rîul Main. 130 300 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini, chimică, poligrafică, textilă, de materiale de construcţie etc. Port fluvial. Partea veche a oraşului are numeroase monumente arhitectonice (catedrală în stil romanic tîrziu, din sec. al Xl-lea; biserici din sec. XII —XIV), muzee etc. Universitate (fundată în 1477). Maior, Augustin (1882 — 1964), fizician român; a fost profesor la Universitatea din Cluj. Are lucrări în domeniul telefoniei multiple („Telefonie multiplă*’, 1905; „Telegrafie, telefonie multiplă cu înaltă frec-venţă“, 1921) şi de fizică teoretică („Probleme de fizică modernă, atomul Bohr“, Î934). Maior, George (1855 — 1926), agronom român. A fost profesor la Facultatea de agronomie din Bucureşti. A avut o bogată activitate ştiinţifică în domeniul agriculturii generale, al fitotehniei şi al economiei agrare. Op. pr.: „Manual complet de agricultură** (6 voi., 1910). Maior, Petru (c. 1761 — 1821), isteric şi filolog român iluminist ain Transilvania, reprezentant de frunte al Şcolii ardelene. Doctor în filozofie şi teologie, a studiat la Blaj, Roma şi Viena în instituţii catolice. A fost profesor de logică, de metafizică şi de legile firii la Seminarul din Blaj, apoi protopop la Reghin şi, în cele din urmă, cenzor şi corector al cărţilor româneşti la tipografia Universităţii din Buda. în operele sale istorice şi lingvistice a căutat să dovedească, cu unele exagerări de ordin purist, originea romană a poporului român, continuitatea românilor în Dacia, latinitatea limbii române, militînd pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni. Pe plan politic-socials-a manifestat pentru îngrădirea puterii nobilimii şi uşurarea situaţiei ţărănimii iobage, văzînd în cultură unul dintre mijloacele de emancipare a maselor. Ideile cele mai înaintate ale lui M. se găsesc în lucrarea „Procanon“ (1783), în care se ridică împotriva infailibilităţii papii şi critică clerul înalt catolic şi pe cel unit P. Maior de Ia Blaj, de pe poziţiile iluminismului. A colaborat Ia „Lexiconul de la Buda“ (apărut în 1825). Op. pr.: „Istoria pentru începutul românilor în Dachna** (1812), „Istoria bisericii românilor, atît a acestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre“ (1813), „Ortographia romana sive la-tino-valachica“ (1819), „Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi“ (1819). maior (lat. maior „mai mare“; MILIT.), grad de ofiţer între căpitan şi locotenent-colonel. Este primul grad de ofiţer superior, V. şi grade militare. Maiorescu, Ioan (1811 — î 864), profesor şi publicist român transilvănean, tatăl lui Titu Maiorescu. A fost profesor la Colegiul naţional din Cra-iova. A avut un rol de seamă în revoluţia din 1848, fiind principalul animator al maselor craiovene. în iulie 1848 a fost numit agent diplomatic al guvernului revoluţionar pe lîn-gă dieta germană de la Frankfurt pe Main. Exponent al burgheziei mijlocii, a avut o linie politică oportunistă şi reformistă, apropiată de cea a lui Heliade-Rădulescu. A scris „Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român“ (publicat postum, în 1874). Maiorescu, Titu (1840— 1917) critic, estetician şi om politic român. S-a născut la Cra- MAIORESCU 208 MAIORESCU iova, ca fiu al profesorului Ioan Maiorescu. A studiat la Braşov, Viena, Berlin, Giessen şi Paris. A fost profesor de filozofie şi logică la Universitatea din Iaşi, apoi Ia cea din Bucureşti, membru al Academiei Române, deputat, ministru şi prim-ministru. Este întemeietorul societăţii Junimea şi al revistei „Convorbiri literar e‘*. Personalitate dominantă în cultura românească din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, mentor de prestigiu al literaturii române într-o epocă de mare avînt, M. S a format şi a activat în condiţiile consolidării statului român bur-ghezo-moşieresc. Ga exponent ideologic al acestui moment politic, M. reflectă, de pe poziţii conservatoare, acordul dintre cele două clase stăpînitoare, în diferitele probleme ale timpului, în activitatea sa împletindu-se, în mod complex, laturile constructive cu cele negative. In e-poca studiilor sale în Germania, a cunoscut interpretarea psihologizantă, pe atunci influentă, a esteticii lui Hegel, filozofia lui Kant, Herbart şi Schopen-hauer. In aceeaşi epocă, ateismul lui Feuerbach a contribuit la formarea atitudinii sale sceptice faţă de religie. Concepţia filozofică a lui M. are un caracter idealist-subiectiv, eclectic şi agnostic. El a respins teoria materialistă a reflectării, susţinînd că intelectul nostru nu poate fi o oglindă care reproduce realitatea, că „formele lui creează ceva nou, care nu există independent de el“, a redus orice materialism la formele lui vulgare şi a contestat istoriei caracterul de ştiinţă. „Logica" sa, apărută în 1876, primul manual românesc temeinic întocmit de logică formală, este totuşi tributară idealismului subiectiv. Ca filozof al culturii, M. se face ecoul gîndirii conservatoare europene din epoca refluxului revoluţiilor burgheze, care considera, în spirit fatalist, că influenţa oamenilor asupra dezvoltării sociale este inoperantă, recomanda conservarea formelor impuse de tradiţie şi combătea revendicările progresiste de la 1848. Potrivit acestor idei, el denunţă aşa-zisul import al „formelor fără fond** (adică al ideilor şi instituţiilor revoluţionare). Semnalînd „pericolul*4 pe care aceste forme (socotite de el ca premature pentru România) l-ar prezenta în privinţa T. Maiorescu apariţiei şi dezvoltării noului conţinut („în contra direcţiei de astăzi în cultura română**, 1868), Maiorescu atacă instituţiile democratice create după 1848. După părerea lui, influenţată de iluminismul moderat german, ca şi de evoluţio-nismul spencerian, dobîndirea şi exercitarea libertăţilor politice ar fi condiţionate de ridicarea culturală treptată a maselor, de-a lungul multor decenii şi generaţii. Numai în acest fel, susţinea M., „formele fără fond** ar putea fi „umplute** cu un conţinut adecvat, critica fiind chemată să-şi aducă în această acţiune o contribuţie importantă. Pe linia acestor convingeri, M. s-a pronunţat împotriva propagandei socialiste şi a răscoalelor ţărăneşti din 1888. Gîndirea estetică a lui M. este şi ea eclectică. în studiul său „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867“, vorbind despre „con-diţiunea ideală** şi „condiţiunea materială** a poeziei, el afirmă, în spirit hegelian, că „frumosul este întruchiparea sensibilă a ideei“, înţelegînd prin „idee“, de fapt, sentimentul şi pasiunea, dar susţine şi principiul autonomiei esteticului. El respinge conţinutul intelectual şi politic al poeziei, afir-mînd că „poezia este repaosul inteligenţii**, dar îşi manifestă apoi admiraţia pentru bogăţia ideilor din poezia lui Emines-cu, pentru elanul patriotic din poezia „Deşteaptă-te române!** („Un răsunet**) a lui A. Mu-reşanu, pentru creaţia patriotică a Iui Alecsandri sau Goga („în lături**, 1886; „Poeţi şi critici**, 1886; „Poezia lui O. Goga“, 1906). M. a purtat o polemică, de răsunet în epocă, cu Dobrogeanu-Gherea, care promova principiul „artei cu tendinţă“, lăsînd în cele din urmă susţinerea principiului „artei pentru artă“ pe seama discipolilor săi (P.P. Ne-gulescu, M. Dragomirescu ş.a.). Călăuzit de un simţ artistic sigur şi de un gust rafinat, M. se manifestă în teoria literaturii fie ca un clasicizant, recoman-dînd principii şi procedee stilistice ale artelor poetice clasice (printre care echilibrul, claritatea şi adecvarea, folosirea largă a comparaţiei, epitetului etc.), fie ca un romantic, apreciind folclorul pentru farmecul lui simplu şi spontan şi indicîndu-1 ca sursă de inspiraţie în crearea unei literaturi cu specific naţional („A-supra poeziei noastre populare**, 1868; „în chestia poeziei populare/*, 1909). M. se afirmă şi ca sprijinitor al esteticii realismului, promovînd principii ca autenticitatea inspiraţiei, tipi-citatea caracterelor şi situaţiilor, adevărul şi firescul limbii („Literatura română şi străi-nătatea**, 1882, ş.a.). El a stimulat afirmarea unor valori literare care s-au înscris definitiv în istoria noastră culturală (Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu ş.a.). Opera sa critică se remarcă prin rigoarea analizei logice, a verificării informaţiei, prin siguranţa criteriilor de orientare în ierarhia valorilor. O trăsătură distinctivă a criticilor maio-resciene este arta alternării tonului stăpînit, calm, academic cu cel al inciziei necruţătoare. M. a lovit cu vigoare şi autoritate în unele producţii literare submediocre, introducînd principiul exigenţei în creaţia artistică („Critice**, 3 voi., ed. I 1892, uit. ed., adăugită, 1915). El a denunţat retorismul, superficialitatea, improvizaţia facilă, incultura, „beţia de cuvin-te“, etimologismul latinist, purismul lui Âron Pumnul, italienismul lui Heliade-Rădule- MAISKI 209 MAJORDOM seu, a militat pentru impunerea scrierii fonetice cu litere latine, pentru folosirea cu măsură a neologismelor şi pentru valorificarea resurselor limbii populare. Titu Maiorescu a adus, în lupta pentru fixarea normelor limbii literare, o argumentaţie riguros ştiinţifică, călăuzit de o întinsă cultură şi de o intuiţie sigură a tendinţelor fireşti de dezvoltare ale limbii române. De un deosebit interes documentar sînt cele cinci volume de „Discursuri parlamentare** (1897 — 1915), ale căror introduceri sînt grupate în volumul „Istoria contemporană a României** (1925), ca şi „însemnări zilnice* (3 voi., 1937-1943). M. a dovedit un remarcabil talent ca orator politic şi polemist, creînd în aceste domenii o adevărată şcoală. Ca profesor de filozofie, a combătut diletantismul, cultivînd interesul pentru reflecţia filozofică în rîn-durile multor generaţii de studenţi. Atît ca scriitor cît şi ca orator, M. are meritul de a fi consacrat stilul lapidar, energic şi pregnant, format sub influenţa marilor scriitori latini. înzestrat cu largi şi multilaterale calităţi, Titu Maiorescu a desfăşurat, în special în deceniile 7 — 8 — 9 ale secolului trecut, o activitate constructivă, legată de cerinţele consolidării ştatului burghez modern, abia format, care avea nevoie de instituţii, de cadre temeinic pregătite şi de o cultură corespunzătoare, aducînd o contribuţie valoroasă în special la opera de cristalizare a acestei culturi. Maiski, Ivan Mihailovici (n. 1884), diplomat şi istoric sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. între 1932 şi 1943 a fost ambasador al U.R.S.S. în Anglia, iar între 1943 şi 1946, locţiitor al Comisarului poporului al afacerilor externe. A scris numeroase lucrări de istorie modernă şi contemporană. maistru, meseriaş cu calificare superioară, cu o bogată experienţă profesională şi organizatorică şi căruia de obicei i se încredinţează conducerea şi organizarea activităţii de producţie dintr-un anumit sector al unei întreprinderi. Prin intermediul m. se realizează legătura dintre conducerea întreprinderii şi muncitori. în întreprinderile din R.P.R., m. este conducătorul unic al sectorului de lucru ce i-a fost încredinţat şi poartă răspunderea pentru îndeplinirea sarcinilor de plan la toţi indicii; muncitorii primesc sarcini de producţie numai prin intermediul Iui. In R.P.R. se acordă în mod permanent atenţie pregătirii de m. cu înaltă calificare, măririi cointeresării lor materiale, ridicării rolului şi autorităţii lor în procesul de producţie, corespunzător cerinţelor crescînde ale progresului tehnic. în acest scop au fost luate măsuri pe linia creării unor şcoli tehnice de maiştri, a îmbunătăţirii sistemului de salarizare şi de premiere a lor etc. Maitreya (în credinţele bu~ diştilor), primul Buddha care ar urma să apară în viitor pe pămînt spre a salva omenirea. Credinţa în M. reprezintă o formă a credinţei într-un „mesia**, „mîntuitor“, proprie multor religii. maizenă (1ND. ALIMENT.), amidon de porumb (Zea mays), modificat şi purificat, cu un conţinut mic de grăsimi şi proteine, folosit în alimentaţia sugarilor şi Ia prepararea unor produse dietetice. majârcă (VITICULT.), soi de viţă de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici, cu boabele mari de culoare verzuie pătată cu ruginiu, cu pieliţa groasă. Este mult cultivat în Banat şi în zonele cu nisipuri zburătoare. Soiul de viţă de vie ma-jarcă produce vin de masă de calitate superioară. Majdanek [maidănec/, lagăr de concentrare şi de exterminare, creat de către hitlerişti în 1940 în apropierea oraşului Lublin (Polonia). Aici au fost exterminaţi circa 1 500 000 de oameni. Maferovâ [măierova], Mărie (n. 1882), scriitoare cehă, scriitoare a poporului din R. S. Cehoslovacă. Opera sa oglindeşte cu precădere viaţa grea a muncitorilor mineri asupriţi („Povestiri din iad“, 1907; „Flori roşii**, 1912), procesul de creştere a conştiin- ţei lor de clasă (romanul „Sirena**, 1935, ed. revăzută 1962, trad. rom.), lupta poporului ceh împotriva ocupanţilor fascişti (volumul de nuvele „Drumul fulgerului *, 1952). Scrierile sale se impun prin forţa lor realistă, prin umanismul lor socialist. Este şi autoarea unor captivante lucrări literare destinate copiilor („Robinsonka**, 1940, trad. rom.).( majolică, faianţă italiană a cărei fabricare a început în timpul Renaşterii, sub influenţa faianţei introduse de meşterii arabi sau spanioli din Insulele Baleare (insula Mal-lorca) şi care înlocuieşte glazura staniferă cu cea plombi-feră. Cele mai vechi centre de producere a acestei faianţe au fost Faenza (1425), Rovez-zano şi Gubbio (1480), Ur-bino, Castel Durante, Bolo-gna, Pesaro etc. Decoraţia m. cuprinde motive vegetale, scene etc. (în special pentru farfuriile mari). major (lat. major „mai mare“; MUZ.), mod major sau gamă majoră, mod sau gamă în care semitonurile sînt'dispuse între treptele III—IV şi VII—VIII. — Acord major, acord care are la bază o terţă mare şi o cvintă perfectă. V. şi interval. majorare, sumă pe care statul o încasează în plus ca sancţiune aplicată celor care întîrzie plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor Ia buget etc. M. se calculează proporţional cu suma datorată şi cu durata întîrzierii plăţii. majordom (lat. major „mai mare“ şi domus „casă“; IST.), intendent al domeniilor şi palatului regilor franci din dinastia Merovingilor, Începînd de la mijlocul sec. al Vll-Iea, m. au avut un mare rol politic, concentrînd în mîinile lor întreaga putere militară şi administrativă a statului franc. Cei mai cunoscuţi m. au fost: Pepin d'Heristal, Carol Martel (care a înfrînt pe arabi la Poitiers în 732) şi Pepin cel Scurt (care a înlăturat de la tron pe ultimul rege merovin-gian, Childeric al III-lea, pro-clamîndu-se rege în anul 751 şi întemeind noua dinastie, a Carolingienilor). MAJORES TERRAE 210 MALACOF majore» terrae, expresie latinească folosită în „Diploma ioaniţilor“ din 1247 pentru a desemna pe proprietarii de pămînt olteni din voievodatul lui Litovoi şi din cnezatele lui Ioan şi Farcaş. majoritate civilă (DR.), situaţie juridică a unei persoane avînd deplina capacitate de exerciţiu a drepturilor. în R.P.R., m.c. se do-bîndeşte prin împlinirea vîrstei de 18 ani sau, înainte de această vîrstă, prin căsătorie. Majtenyi [moiteni], Erik (n. 1922), poet maghiar din R.P.R. S-a născut la Timişoara A abordat mai întîi, într-un spirit partinic, militant, teme politice cotidiene („De strajă**, 1953). Ulterior, tematica sa s-a extins asupra bogăţiei universului interior al omului socialist („Despărţire de ode“, 1957; „Stelele ni se înmulţesc**, 1960; „Din amurg pînă în zori“, 1962; „Merinde**, 1962). A scris şi literatură pentru copii („Foc de tabără“, 1954; „Iepuraşii călători**, 1955; „Pitpalacul*, 1957). majusculă (lat. majusculus „puţin mai mare“; în opoziţie cu minusculă), literă mai mare cu care se notează sunetul iniţial al unui cuvînt la începutul frazei sau sunetul iniţial al unui nume propriu (ex. A, B, C). Se numeşte şi capitală, literă mare. Makarenko, Anton Semio-novici (1888-1939), pedagog şi scriitor sovietic. A adus contribuţii de seamă la elaborarea principiilor şi metodelor educaţiei comuniste. între 1920 şi 1935 a condus mai multe colonii pentru reeducarea copiilor vagabonzi şi a delincvenţilor minori. Rezultatele obţinute de M. sînt consemnate în operele sale „Poemul pedago-gic“ (1933—1935, trad. rom.) şi „Steaguri pe turnuri** (1938, trad. rom.), remarcabile prin însuşirile lor literare. Sistemul pedagogic al lui M. este axat pe educaţia prin muncă. M. a dezvoltat multilateral principiul educaţiei în colectiv, prin colectiv şi pentru colectiv. El a criticat atît sentimentalismul cît şi autoritarismul rigid al concepţiilor pedagogice burgheze şi a cerut ca dragostea şi respectul faţă de copil să se îmbine cu exigenţa. Conform principiului „liniilor de per-spectivă“, formulat de M., orice colectiv şcolar trebuie să aibă A. S. Makarenko în permanenţă în faţa $a un scop care să-l stimuleze în muncă, constituind pentru el „bucuria zilei de mîine“; scopurile sînt eşalonate progresiv, astfel încît să fie asigurată o creştere continuă a nivelului colectivului. M. a găsit soluţii originale în problema educaţiei prin muncă şi a legării şcolii de producţie. în „Cartea pentru părinţi** (1937), el a dat sugestii valoroase privind educaţia în familia socialistă. Makarios al ll!~lea (numele laic, Mihail Christodulos Muskos) (n. 1913), cleric şi om de stat cipriot, arhiepiscop al Ciprului (din 1950), preşedinte şi prim-ministru al Republicii Cipru de la proclamarea independenţei acesteia (1960). Participant la lupta pentru eliberarea ţării sale, a fost exilat, între 1956 şi 1957, de fostele autorităţi coloniale în insulele Seychelles (Oceanul Indian). Makassar, oraş în Indonezia, centrul administrativ al insulei Sulawesi, port însemnat la strîmtoarea Makassar. 310240 loc. (1959). Industrie uşoară şi alimentară. Universitate. Makassar, strîmtoare între insulele Kalimantan şi Sulawesi; uneşte Marea Sulawesi cu Marea Javei. Lungimea: 500 km; lăţimea: 200 km. Makeevka, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, situat în Donbass. 381 000 loc. (1962). Mare centru al industriei siderurgice şi carbonifere. Există şi întreprinderi ale industriei alimentare şi uşoare (încălţăminte). makemono, pictură japoneză pe sul de mătase sau de hîrtie de orez, cuprinzînd scene sau peisaje, desfăşurat orizontal. M. pot fi monocrome sau policrome. V. şi k a k e m o n o. mala (CONSTR.), unealtă manuală a zidarului, constituită dintr-o placă dreptunghiulară din lemn (mai rar din aluminiu), prevăzută pe una dintre feţe cu unul sau două mînere. Se foloseşte pentru întinderea şi egalizarea stratului de mortar pe perete sau pe tavan. Malabar, coasta sud-vestică a peninsulei India, cuprinsă între Goa la nord şi capul Comorin la sud şi mărginită de Ghaţii de Vest. Este o fîşie îngustă de cîmpie litorală, cu ţărm lagunar. Zăcăminte însemnate de monazit. Populaţia, foarte densă, se ocupă cu agricultura şi cu pescuitul. Cultura de bază este orezul; se mai cultivă cocotieri, piper, susan. Principalul port; Coc hi n. Malacca, strîmtoare întfe peninsula Malacca şi insula Sumatra, legînd Marea Anda-manelor (Oceanul Indian) cu Marea Chinei de Sud. Lungimea: I 000 km;lăţimea minimă: 40 km. Malacca, peninsulă în sud-estul Asiei, mărginită de Marea Andamanelor, strîmtoarea Malacca şi Marea Chinei de Sud. Reprezintă terminaţia sudică a peninsulei Indochina, de care se leagă prin istmul Kra. Suprafaţa: circa 190 000 km2. Relief muntos (altitudinea maximă 2 190 m), puternic fragmentat. Zăcăminte de minereu de staniu, wolfram, bauxită ş.a. Climă ecuatorială. Pădurile veşnic verzi ocupă suprafeţe întinse. Plantaţii de cauciuc, cocotieri, culturi de orez. Partea nordică a M. aparţine Tai-landei; în sud se află Malaya şi Singapore, care fac parte din Federaţia Malayezia. malacof, fustă foarte largă, în formă de clopot, susţinută pe un schelet din cercuri subţiri de metal, caracteristică modei feminine europene dintre 1860 şi 1880. A fost numită aşa în amintirea turnului cu MALAEZl 211 MALAWI acelaşi nume, cucerit în războiul Crimeii. malaezi, denumirea populaţiilor din grupa de tipuri rasiale din sud-estul Asiei, rezultate din amestecul populaţiilor mongoloide cu cele negroid-australoide. Malaezia, cel mai mare arhipelag al globului, care se întinde între Asia şi Australia, la limita dintre Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Suprafaţa: peste 2 000 000 km2. Cuprinde cîteva grupuri mari de insule (Sondele Mari, Sondele Mici, Insulele Moluce, arhipelagul Fiiipine) şi numeroase insule mici. In M. sînt situate statele Indonezia (care ocupă circa 3/4 din arhipelag) şi Fiiipine, protectoratul^ britanic Brunei, teritorii din Federaţia Malaye-zia (Borneo de Nord, Sarawak) şi colonia portugheză Timor. Se mai numeşte Arhipelagul Ma~ laez, Insulinda. Malaga, oraş situat în sudul Spaniei. 318 000 loc. (1960). Industrie alimentară, chimică, textilă, construcţii navale. Centru al unei regiuni viticole cu renume mondial. Port important la Marea Mediterană, prin care se exportă vin, fructe, minereuri de plumb şi de fier. Aeroport. Staţiune climatică. Oraşul a fost întemeiat de fenicieni. Numeroase monumente din vremea arabilor. malahit (MINER.), carbonat bazic de cupru [Cu2(CO3) (OH)2L cristalizat în sistemul monoclinic; are culoarea verde şi luciul sticlos pîrtă Ia adamantin. Formează agregate stalac-titice, reniforme sau cruste, adesea cu structură zonară sau radiară. Este frecvent în zonele de alteraţie ale zăcămintelor cuprifere, asociat deseori cu alte minerale de cupru. Se foloseşte atît ca minereu de cupru cît şi ca piatră de ornament. în R.P.R. se găseşte la Altîntepe (Dobrogea), Moldova Nouă (Banat) etc. Malang, oraş în Indonezia, situat în estul Javei. 376 600 loc. (1961). Industrie alimentară, uşoară, de prelucrare a lemnului; ateliere feroviare. Aeroport. Universitate. Malaparte, Curzio (1898— 1957), scriitor şi publicist italian. După o lungă perioadă de adeziune Ia fascism şi după renegarea acestuia (pentru care a fost şi închis şi deportat) de pe poziţii individualist-anarhice, a adoptat un punct de vedere critic faţă de evenimentele din lumea capitalistă contemporană. Ziarist talentat, a publicat reportaje asupra războiului („Kaputt“, 1945), precum şi o descriere a Nea-polului postbelic ocupat de trupele anglo-americane („Pie-lea“, 1949), cuprinzînd tablouri de un naturalism baroc împins la extrem. Ultimul său volum, „Eu, în Rusia şi în China** (1958), aduce pagini interesante, deşi nu lipsite de confuzie, despre ţările respective. Mălaren [melarzn], lac de origine tectono-glaciară, situat în sud-estul Suediei. Suprafaţa: I 163 km2. Adîncimea maximă: 64 m. Comunică cu Marea Baltică şi cu Iacul Hjălmaren. Pe malul estic se află oraşul Stockholm, capitala ţării. malarie (ital. male „rău“ şi aria „aer“, deoarece în Italia medievală se credea că malaria este cauzată de aerul stricat; MED.), boală provocată de infecţia cu hematozoarul palustru din genul Plasmodium (descoperit în 1881 de A. Laveran), transmis la om de ţînţarii anofeli. Hematozoarul parazitează în globulele roşii şi are în organism un ciclu de dezvoltare asexuată, a cărui durată, variabilă după specia de plas-modiu, condiţionează mai multe forme de boală: a) m. terţă benignă, provocată de Plasmodium vivax, cu un ciclu de dezvoltare de 48 de ore; b) m. cvartăy provocată de Plasmodium malariae, cu un ciclu de dezvoltare de 72 de ore; c) m. terţă malignă (sau tropicală), forma cea mai gravă de m*, al cărei agent este Plasmodium falciparum sau praecox. Boala se manifestă prin febră mare şi frisoane care se repetă la intervale regulate. In afara perioadelor clinice ale bolii, germenii se înmulţesc în organe ca splina şi ficatul, dînd formele atipice şi cronice ale m* Netratată, boala duce la caşexie şi moarte. M. a fost pînă în ultimul deceniu endemică şi cu o mare morbiditate în numeroase ţări (în 1958 existau în lume 175 000 000 de cazuri de m., cu circa 1 750 000 de decese), fiind tratată timp de peste 300 de ani cu coaja arborelui de chinină şi cu chinină. în ultimii 20 de ani, m. este tratată cu preparate antimalarice de sinteză, mult mai eficace pentru tratament şi pentru profilaxie. în campania de combatere şi de profilaxie a m.> pe lîngă tratamentul în masă al populaţiei cu antimalarice de sinteză, se urmăreşte distrugerea ţînţarilor anofeli şi a larvelor lor prin diferite mijloace: asanarea bălţilor în care sînt depuse larvele, uleiuri insecticide, verde de Paris etc. în ţara noastră, în trecut, boala a făcut numeroase victime, între 1925 şi 1937 statisticile înregistrau anual 1 000 de cazuri noi pentru 100 000 de locuitori. în ultimii ani, datorită mijloacelor moderne şi acţiunilor organizate, campania de combatere a m., începută în 1948, cînd erau cunoscute peste 338 000 de cazuri noi, a reuşit să realizeze eradicarea m. în ţara noastră. Sin. paludism. malarioterapie (MED.), inoculare în scop terapeutic a parazitului malariei terţe benigne. Indicată în tratamentul paraliziei generale progresive, m* acţionează prin şocul termic pe care-I produce. Malaspina, mare gheţar la poalele munţilor St. Elias (Alaska), format din contopirea mai multor gheţari montani. Coboară pînă la nivelul mării. Suprafaţa: circa 2 700 km2. Malawi, stat în Africa, situat între Zambia, Mozambic şi Tanzania. Suprafaţa: 119 300 km2. Populaţia; 12 980 000 loc. (1962), majoritatea negri bantu. Capiţaîa: Zomba (provizoriu; în viitor se prevede mutarea capitalei la Lilongwe). Limbi oficiale: engleza şi chinanja. Relief de podiş, mărginit la est de o porţiune din marele graben est-afrîcan, în care se află lacul Nyasa. Podişul, fragmentat de linii de falie, are un relief accidentat; atinge altitudinea de 2 542 m în platoul Nyika. în extremitatea sud-estică, dincolo de graben, se află masivul Mlanje, care atinge MALAWI 212 MALAXOR 3 000 m înălţime. Climă ecuatorială musonică, cu precipitaţii bogate în timpul verii australe. Vegetaţia predominantă: savane cu baobabi şi palmieri şi păduri tropicale cu frunze căzătoare. Zăcăminte de minereu de fier, de cianit, cărbune, bauxită ş.a. Ţară agrară slab dezvoltată. Agricultura dădea în 1961 peste 75% din valoarea producţiei globale. Principalele culturi sînt ceaiul, cultivat pe mari plantaţii (40% din producţia agricolă a ţării), şi tutunul, a căror producţie este destinată exportului. Se mai cultivă tung, arbori de cauciuc, bumbac, iar pentru consumul intern, în gospodăriile ţăranilor africani, porumb, mei, orez, arahide, manioc ş.a. Pescuit (în lacul Nyasa). Exploatări forestiere. Pe fluviul Shire a început (din 1963) construirea unei hidrocentrale. Mici întreprinderi pentru prelucrarea pri- mară a produselor a-gricole (ceai, bumbac). Se exportă a-proape exclusiv produse agricole (97% din valoarea exportului în 1962). Comerţul exterior este o-rientat în special spre Marea Britanie. M. furnizează mînă de lucru pentru exploatările miniere din alte ţări ale Africii de sud. — Istoric. Teritoriul actualului stat M. a fost locuit din timpuri străvechi de triburi bantu. La sfîrşitul sec. al XV-lea, în regiunea lacului Nyasa s-a format u-niunea de triburi Ma-lawi, care însă s-a dezmembrat puţin timp după aceea. Europenii şi-au făcut apariţia pe teritoriul M. în sec. al XVII-lea. In 1891 teritoriul M. a devenit, sub* denumirea de Nyasalartd, protectorat al Angliei. Populaţia băştinaşă s-a răsculat în repetate rînduri împotriva cuceritorilor străini; lupta ei a luat amploare după cel de-al doilea război mondial. în 1944 a fost întemeiat partidul Congresul naţional african din Nyasaland, care s-a situat în fruntea luptei de eliberare naţională. în 1953 guvernul englez a creat în Africa centrală aşa-numita Federaţie Rhodesia-Nyasaland, în care au fost incluse Rhodesia de Sud, Rho-desia de Nord şi Nyasaland. în fruntea luptei populare din Nyasaland pentru retragerea imediată din federaţie şi do-bîndirea independenţei se afla partidul Congresul Malawi (creat în 1959, pe baza partidului Congresului naţional african din Nyasaland, care fusese interzis). în 1963 Nyasaland a dobîndit autonomia internă; în acelaşi an, lupta unită a popoarelor celor trei teritorii componente ale Federaţiei Rho-desia-Nyasaland a dus la desfiinţarea acesteia. în 1964 a fost proclamată independenţa de stat a Nyasalandului, care a luat numele de Malawi. M. face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni (Common-wealth). Şeful statului este regele (regina) Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Puterea legislativă aparţine Parlamentului (unicameral). Principalul partid politic: Congresul Malawi. malaxâre (lat. malaxare „a fărîmiţa"; TEHN.), operaţie de amestecare şi de frămîntare a unuia sau a mai multor materiale care se prezintă sub formă de granule, de pulbere sau de pastă, pentru a obţine un produs omogen. M. se efectuează în malaxor. malaxor (TEHN., CONSTR.), maşină de lucru folosită pentru executarea operaţiilor de malaxare. Este alcătuit dintr-un recipient în care se introduc materialele ce urmează să fie amestecate, dintr-un agitator, din mecanismele de antrenare (manuală sau mecanizată) şi din sistemele de încărcare şi descărcare. După utilizare se deosebesc: m. pentru argilă, care se folosesc la amestecarea argilelor cu materiale degre MALAYA 213 MALEABILITATE sânte, pentru fabricarea cărămizilor, ţiglelor etc.; m. pentru mortar, care servesc la prepararea mortarelor pentru lucrări de construcţii; m. pentru asfalt turnat, care se folosesc la prepararea (prin amestecare şi încălzire) a mixturilor asfal-tice pentru îmbrăcăminţile rutiere. Malaya (Federaţia Malaie-zâ), ţară în Asia, în partea sudică a peninsulei Malacca, inclusă în Federaţia Mala-yezia. Suprafaţa: 131 313 km2. Populaţia: 6 909 000loc. (1960), formată din malaezi (circa 50%), chinezi (circa 35%), indieni. Capitala: Kuala Lumpur. Relief muntos (cu altitudinea maximă de 2 190 m) şi deluros. Climă ecuatorială. Vegetaţie abundentă: pădurile, veşnic verzi, ocupă circa a/4* din suprafaţa ţării. Mari zăcăminte de minereu de staniu, de fier, cărbune, bauxită, wolfram, aur. Economia este bazată pe agricultură şi pe industria minieră (în special extracţia staniu-lui). Monopolurile engleze ocupă poziţii dominante în ramurile de bază ale economiei M. Culturile agricole sînt concentrate în zonele litorale. Se cultivă în special arbori de cauciuc (circa 65% din suprafaţa cultivată; locul întîi în lume la producţia de cauciuc natural) şi cocotieri, care furnizează produse pentru export, iar pentru consumul intern o-rez. Minereul de staniu se extrage mai ales din vestul M. (zonele Ipoh, Taiping ş.a.). M. dă circa 2/5 din producţia mondială de concentrate de staniu. La Georgetown şi la Butterworth există mari uzine de rafinare a staniului, care aparţin unor societăţi engleze. Prezintă importanţă şi exploatările de minereu de fier, bauxită, aur, cărbune. Mai există mici întreprinderi care prelucrează produsele agricole (prelucrarea primară a cauciucului, decorticarea orezului, ulei), ateliere mecanice şi fabrici de ciment. — Istoric. M. a fost locuită din timpuri străvechi. In evul mediu, pe teritoriul ei au apărut mari oraşe, prin care se făcea comerţ între India şi China. In sec. al XlI-Iea a fost întemeiat oraşul Singapo-re, iar în sec. al XlV-lea oraşul Malacca. In sec. XIII - XV s-a constituit statul feudal malayez, în ale cărui graniţe a fost cuprinsă aproape întreaga peninsulă Malacca. In 1511 oraşul Malacca a fost cucerit de portughezi, iar în 1641 de olandezi. In sec. XVI-XVIII oraşul Johore a devenit centrul statului malayez. De Ia sfîrşitul sec. al XVIII-lea a început ocuparea M. de către englezi. După pri’ mul război mondial, mişcarea de eliberare naţională a luat un deosebit avînt. In 1930 a fost întemeiat Partidul Comunist din Malaya. In timpul celui de-al doilea război mondial, M. a fost ocupată de Japonia, iar după înfrîngerea acesteia (septembrie 1945) în M . au debarcat trupe engleze. între 1946 şi 1948 autorităţile engleze au înfăptuit în M. o reformă administrativă, în urma căreia a fost creată Federaţia Mala-ieză (în componenţa căreia au intrat nouă sultanate şi provinciile Penang şi Malacca), sub controlul Marii Britanii. în 1949 a fost creată, sub conducerea Partidului Comunist din Malaya (care din 1948 activează în ilegalitate), Armata de eliberare din Malaya, împotriva războiului declanşat de colonialişti (în 1948). Sub presiunea mişcării de eliberare naţională a popoarelor din M., Anglia a recunoscut independenţa de stat a Federaţiei Malaieze (1957) în cadrul Comunităţii Britanice de Naţiuni. în 1963 M. a format împreună cu Singapore, Sarawakşi Sabah (Borneo de Nord) un nou stat federal, creat sub egida Marii Britanii: Federaţia Ma- ~îayezia. Noua formaţiune statală tinde Ia menţinerea poziţiilor britanice în această regiune. Ea este considerată de Indonezia şi de alte state vecine ca un instrument al neocolonialis-mului- Federaţia Malayezia a devenit sursa unor serioase conflicte în Asia de sud-est. M. este o monarhie constituţională. Malayezia v. Federaţia Malayezia. Maiczewski [ malcefschi],]a~ cek(1855— 1929),pictor polonez. M. a pictat compoziţii de factură realistă consacrate luptei împotriva ţarismului („Zi de duminică la mină", 1882; „Moartea deportatei**, 1882). în ultima perioadă de creaţie s-a apropiat de simbolism. Mald ive, grup de mici insule coraligene în Oceanul Indian, la sud-vest de Ceylon. Sultanat sub protectorat britanic. Suprafaţa: 298 km2. Populaţia: 89 000 loc. (1961), formată din indieni, malaezi şi arabi. Arhipelagul M. este alcătuit din 17 grupări de atoli, care însumează cîteva sute de insule, dintre care sînt populate circa 300. Clima este ecuatorială musonică. Se cultivă cocotieri, bananieri şi plante citrice. Este dezvoltat pescuitul. Reşedinţa şi principalul port: oraşul Male. maleabilitâte (lat. malleare „a bate cu maiul“; FIZ.), proprietate a unor metale de a putea fi deformate permanent, fără fisurare, sub acţiunea unor forţe exterioare. Deformarea poate fi produsă prin forjare, laminare, trefilare etc. Uneori prin m. se înţelege numai pro- maleabili zare 214 MALI prietatea unui metal de a putea fi tras în foi subţiri. maleabilizâre (METAL.), tratament termic sau termochimic, care constă în încălzirea şi menţinerea îndelungată la o temperatură ridicată, urmată de răcirea lentă, continuă sau treptată, a pieselor turnate din fontă albă. în procesul de m., tot carbonul combinat sau numai o parte din acesta este transformat în carbon grafitic, numit carbon de recoacere; adesea o parte din carbon se elimină. Prin m. se îmbunătăţesc proprietăţile mecanice ale fontei (se măreşte tenacitatea şi seobţineo oarecare plasticitate). Malebranche [ malbrâş/, Nicolas de (1638-1715), filozof idealist francez, reprezentant al ocazionalismu- 1 u i. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Cău-tînd să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, M. afirma că există o singură substanţă, dumnezeu, în care este cuprins întregul univers. După el, interacţiunile corpului şi sufletului şi raporturile cauzale în genere constituie numai „ocazia44 acţiunii „eficiente“ a lui dumnezeu, singura cauză reală a tuturor schimbărilor. Op. pr.: „Despre căutarea adevărului*4 (1674— 1675). maleină (MED. VET.), substanţă obţinută de obicei din germeni cultivaţi în bulion (tratat cu peptonă şi cu glice-rină), folosită pentru diagnosticul mor vei la cai. Cu ajutorul m. se efectuează operaţia denumită mileinizare, care se bazează pe sensibilitatea animalelor bolnave de morvă faţă de endotoxinele produse de germenii respectivi. maleolă (lat. malleolus „ciocan mic“; MED.), proeminenţă osoasă a tibiei şi peroneului, care se află Ia extremitatea inferioară a gambei. Malevici, Kazimir Severino-vici (1878—1935), pictor şi teoretician de artă rus. A început prin a fi cubist. După o scurtă perioadă, în care a fost influenţat de F. L e g e r, a trecut Ia o pictură abstrac-ţionistă, întemeiată pe forme geometrice, colorate, care se detaşează adesea pe un fond alb. M. a numit abstracţionismul său „suprematism44. malformaţie (MED.), anomalie morfologică congenitală a unui organ, aparat sau sistem, a unei extremităţi a corpului sau a corpului în totalitatea lui (ex. buza de iepure, Iuxaţia congenitală a şoldului, sindac-tilia). M. este uneori incompatibilă cu viaţa (ex. anencefalia). malgaşi, locuitori ai insulei Madagascar, aparţinînd în cea mai mare parte rasei mongoloide. Vorbesc limba malgaşă, care face parte din familia de limbi malaezo-polineziene. Malherbe [malerb], Fran-Qois de (1555—1628), poet francez. Adversar al orientării estetice iniţiate de reprezentanţii Pleiadei, a fost un reformator al poeziei şi al limbii literare franceze, pe care a îndrumat-o spre clasicism. Este autorul unor ode, elegii şi sonete („Poezii*4, 1638), impecabile ca formă, dar lipsite de emoţie, fantezie şi noutate. Mali, vechi stat sclavagist, întemeiat pe la sfîrşitul mileniului I şi începutul mileniului al II-lea în bazinul mijlociu al fluviului Niger. A cunoscut o epocă de înflorire în sec. XIII —XV, cînd cîrmuitorii statului M. au reunit sub puterea lor toate teritoriile din interiorul marelui meandru al Nigerului. Regii din M. controlau comerţul cu aur şi cu sare în toată regiunea centrală a Africii de vest şi în Maroc. în sec. al XV-lea, statul M. a decăzut, dominaţia în bazinul Nigerului revenind statului Son-gai. Mali, stat în vestul Africii, cuprinzînd bazinul superior al Nigerului, regiunea de izvoare a Senegalului şi o parte din Sahara. Suprafaţa: 1204 000 km2. Populaţia: 4 300 000 loc. (1962), cu componenţă foarte variată (numeroase grupuri de populaţii din familiile de limbi mande şi bantoide, în est şi tuaregi). Capitala: Bamako. Limba de stat: franceza. Predomină relieful de podiş, cu altitudini de 200—500 m, format pe gresii. Cîmpiile ocupă extremitatea sud-vestică (cîm-pia Senegalului) şi nord-vestică (El Djouf) şi cursul mijlociu al Nigerului (o cîmpie aluvială vastă, cu numeroase lacuri, aşa-numita „deltă interioară4* a Nigerului). în nord-est se află podişul Adrar-Iforas, o prelungire a masivului Ahaggar. Climă tropicală de deşert în nord, subecuatorială musonică în sud. Partea nordică şi centrală este deşertică şi semideşertică; în sud-vest se întind savane, iar în valea Nigerului păduri. Resurse de subsol: aur, sare gemă, fosforite, bauxită, minereu de mangan ş.a. Ţară agrară, cu o economie în r curs de dezvoltare. Guvernul duce o politică de întărire a rolului statului în economie şi de îngrădire a societăţilor străine. Principala atenţie este acordată dezvoltării agriculturii. în prezent se desfăşoară un proces de cooperativizare a agriculturii. Sectorul de stat are un rol important în producţia-marfă, în special „Office du Niger44, care exploatează terenurile din „delta interioară*4 a Nigerului. Culturile agricole sînt concentrate în zona sudică, în bazinul Senegalului şi aj Nigerului. Se cultivă mei şi sorg (2/3 din suprafaţa cultiT vată), orez, manioc, batate, legume, iar pentru export ara-hide şi bumbac. Este dezvoltată creşterea extensivă a animalelor (cornute mari, oi, capre), în mare parte nomadă. M, ocupă primul loc în Africa vestică în privinţa efectivului de animale, dar productivitatea acestei ramuri este încă scăzută. Din fluviile Niger şi Senegal se pescuieşte o mare cantitate de peşte. Industria este reprezentată doar prin întreprinderi pentru prelucrarea primară a produselor agricole (decorticarea orezului, egrena-rea bumbaculuiş.a.).LaBamako şi Markala există întreprinderi de prelucrare a metalelor. în prezent se construiesc o serie de fabrici alimentare şi textile. Comerţul exterior se află sub controlul statului. M. exportă arahide, vite şi produse animale, peşte, orez, bumbac şi importă bunuri de larg consum, combustibili, utilaj. — istoric, în sec. IX—XIII teritoriul de azi al Republicii Mali a făcut parte din străvechiul stat Ghana, iar în sec. XIII—XV din imperiul MALlfîRAN 215 MALÎI TEATR african Mali. Spre sfîrşitul sec.al XIX-lea, Franţa a înfrînt rezistenţa populaţiei băştinaşe,a ocupat ţara şi a transformat-o într-o colonie (în 1904), pe care a inclus-o (în 1920) în Af rica Occidentală Franceză, sub denumirea de Sudanul Francez. In 1958 Sudanul Francez a devenit republică în cadrul Comunităţii Franceze. în 1959 Sudanul şi Senegalul au pus bazele unei uniuni statale federative, denumită Federaţia Mali, proclamată stat independent în cadrul Comunităţii Franceze (iunie 1960). Du pă scurt timp însă Senegalul s-a retras din federaţie (august 1960), iar în septembrie 1960 Sudanul s-a proclamat stat independent, sub denumirea de Republica Mali. Guvernul ţării, condus de Modibo Keita, duce o politică de neutralitate pozitivă. M. este o republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe termen de cinci ani. M. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partidul politic unic al ţării este Uniunea sudaneză (R.D.A.), înfiinţată în 1946, La Congresul al Vl-Iea al partidului a fost adoptat un program în care se arată că îşi propune sarcina „conducerii poporului pe calea socialismului, în condiţiile păcii, unităţii şi frăţiei, spre bunăstare şi prosperitate". Malibran, Maria Felicita (1808 -- 1836), cîntăreaţă de origine spaniolă. A debutat la Roma, în rolul Rosinei din „Bărbierul din Sevilla** de Ros-sini. A cîntat apoi pe cele mai mari scene europene, avînd un repertoriu bogat şi variat, în special din operele compozitorilor italieni. malign (lat. malignus „rău“; MED.; despre o boală, un proces patologic), cu evoluţie spre agravare şi, în unele cazuri, spre moarte (ex. forma m. a unor boli infecţioase, tumoare m.). Malines [mălin] (în flamandă Mechelen [mec?hn]), oraş în nordul Belgiei, situat pe rîul Dyle. 64 720 loc. (1960). Are întreprinderi ale industriei construcţiilor de maşini, a pielăriei şi a lemnului (mobilă). Specializat în tapiserii. Nod feroviar şi port fluvial. Monumente arhitectonice medievale. Malinschi, Vasile (n. 1912), economist român, profesor universitar, membru al Academiei R.P.R. A avut activitate politică şi publicistică încă din perioada ilegalităţii P.C.R., iar după Eliberare a deţinut importante funcţii pe linie de stat. Face parte din Consiliul Asociaţiei internaţionale a economiştilor agrari şi al Asociaţiei internaţionale de sociologie. A elaborat o serie de studii de economie generală, de istorie a relaţiilor^ agrare şi de econo-mieagrară social istă şi mondială. Op. pr.: „Economia sovietică şi întrecerea socialistă" (1939), „Reforma agrară din 1918— 1924“ (1947), „Marxism-leni-nismul şi problema agrară** (1958), „Dezvoltarea economică a României 1944—1964“ (în colaborare), „Industria României 1944 —- 1964“ (în colaborare). Malipiero, Gian Francesco (n. 1882), compozitor, muzicolog şi profesor italian. Şi-a făcut studiile în Italia şi ia Viena, fiind influenţat la început de Debussy şi R. Strauss. A scris opere („Tre commedie Goldoniane**, „L’Orfeide“, „Fi-lomela“), cîteva balete („Stradi-vario“), muzică orchestrală (simfonii, suite), coral-simfonică, concerte, cvartete, piese vocale şi instrumentale, care se disting prin colorit, inventivitate melodică şi ritmică. Multe dintre lucrările sale sînt scrise în stil neoclasic, în care elementul vocal şi structura poli-fonă a limbajului constituie un factor foarte important. Ca muzicolog, M. a scris în special despre muzica veche şi a contribuit la editarea creaţiei unor preclasici italieni. Maliuc, localitate în raionul Tulcea, reg. Dobrogea, situată în Delta Dunării, pe canalul Sulina. Staţiune experimentală pentru amenajarea şi exploatarea raţională a stufului. Malîi teatr (Teatrul mic, academic de stat), vechi teatru din Moscova, inaugurat în 1824, numit astfel pentru a-1 deosebi de Bolşoi teatr (Teatrul mare). Printre regizorii şi actorii iluştri de la Malîi teatr se numără: Mocealov, Şcepkin, Ermolova, Lenski MALLARME 216 MALTA Feodotova, Iablocikina, Tur-ceaninova, Jarov ş.a. Mallarme, Stephane (1842 —•1898), poet francez, reprezentant de frunte al simbolismului. Format iniţial sub influenţa lui Th. de Banville şi a lui Ch. Baudelaire, a aderat la parnasianism, evo-luînd însă puţin timp după aceea spre o formulă lirică personală, prin transferarea „corespondenţelor** baudelairiene din domeniul senzorial în acela intelectual („Herodiada**, 1893). Ulterior, M. a devenit iniţiatorul ermetismului. Poezia sa, elaborată,voit obscură, enigmatică, dar captivantă prin farmecul ei cerebral şi rece, prin muzicalitatea versurilor şi prin forţa de sugestie („După-amia-za unui faun**, 1876, care l-a inspirat pe compozitorul Claude Debussy; „Poezii**, 1898; „0 aruncătură de zar nu va aboli niciodată hazardul*4, 1897), se sprijină pe o filozofie idealistă de nuanţă hegeliană. Ideile sale despre artă sînt concentrate în volumul de eseuri „Divagaţii** (1Ş97). A realizat desăvîrşite traduceri în proză ritmată a poemelor luiE.A. Poe. mal li gând (VITICULT.), aparat cu care se determină gradul de alcool din vin prin stabilirea temperaturii da fierbere a vinului în comparaţie cu a apei. Este construit dintr-un rezervor pentru fierberea vinului sau a apei, un refrigerent ascendent pentru condensarea vaporilor de alcool şi un termometru divizat în zecimi de grad. Mallorca [maYorca] (Major ca), cea mai mare insulă a arhipelagului Baleare, din vestul Mării Mediterane. Suprafaţa: 3 660 km2. Populaţia: circa 350 009 loc. Principalul oraş: Palma. în nord-vest se întind munţi împăduriţi, cu altitudinea maximă de I 445 m, în sud-est dealuri izolate, iar în zona centrală o cîmpie fertilă, irigată cu ajutorul morilor de vînt. Se cultivă cereale, măslini, migdali, viţă de vie. Se practică creşterea animalelor şi pescuitul; din apa mării se obţine sare. malm (STRAT.), seria superioară a jurasicului, caracterizată prin faună de amoniţi, belemniţi, lamelibranhiate, gas- teropode, brahiopode, echinide etc. în R.P.R., depozitele m. se găsesc în Carpaţji Orientali, în Banat, în Munţii Apuseni şi în partea de mijloc a Dobrogii. Malmo, oraş în sudul Suediei, important port la strîmtoarea Sund. 233 350 loc. (1962). I ndustrie constructoare de maşini, a construcţiilor navale, chimică,alimentară. Centru al flotei pescăreşti. însemnat punct de legătură prin feribot între Suedia şi Danemarca. Aeroport. Institute de învăţă-mînt superior. Monumente arhitectonice medievale. Mainaş, localitate asimilată urbanului în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov, situată între culmile munţilor Baraolt, la 565 m altitudine. 1 500 loc. (1964). Exploatări de andezit. Staţiune balneociimatică cu izvoare carbogazoase, alcaline şi magneziene, indicate în tratamentul bolilor de nutriţie, digestive şi ale aparatului respirator. malofâge (ZOOL,; Mallo-phaga), ordin de insecte asemănătoare păduchilor, caracterizate prin talie mică, lipsa aripilor, abdomenul mare şi turtit dorsoventral. Trăiesc pe corpul păsărilor şi al mamiferelor; nu sug sînge, dar se hrănesc cu pene, păr şi descua-maţii ale pielii. malonil~uree v. barhituric, acid . Malot [malo], Hector Henri (1830—1907), scriitor francez. Autor a numeroase scrieri literare, patetice-sentimentale, de orientare umanitarist-romanti-că, s-a făcut cunoscut mai ales prin romanele „Fără familie** (1878, trad. rom.) şi „în familie** (1893, trad. rom.), în care înfăţişează viaţa mizeră a unor copii năpăstuiţi în condiţiile societăţii capitaliste. Malpighi, Marcello (1628— 1694), medic italian, unul dintre fondatorii anatomiei microscopice moderne şi primul om de ştiinţă care a folosit în cercetările anatomice microscopul şi a constatat existenţa vaselor capilare. Este autorul unor studii fundamentale asupra creierului, limbii, retinei, organelor tactile, nervilor etc. Op. pr.: „Opere complete44 (1686), „Opere postume44 (1697 -1700). Malraux [malro], Andre (n. 1901), scriitor francez. Spirit contradictoriu, a aderat lă o viziune marxistă asupra lumii, pe care a renegat-o apoi de pe poziţii anarhice şi existenţialiste. Romanele sale reflectă aspecte din lupta pentru libertate a popoarelor asiatice („Cuceritorii**, 1928; „Calea re-gală“, 1930; „Condiţia uma-nă“, 1933, trad. rom.) sau a celor europene îngenuncheate de fascism („Timpul dispreţului**, 1935; „Speranţă**, 1937; „Lupta cu îngerul**, 1943). Remarcabile prin adîncimea analizei psihologice, prin tensiunea dezbaterilor etice şi prin laconismul stilului, ele subliniază totodată tendinţa scriitorului de a trata evenimentele şi personajele înfăţişate într-o interpretare individualistă. M. este şi autorul unor eseuri („Tentaţia Occidentului*4, 1926; „Vocile tăcerii4*, 1951; „Muzeul imaginar al sculpturii mondia- le“, 3 voi., 1952-1954; „Metamorfoza zeilor4*, 1957 ş.a.). Malta, stat situat într-un mic arhipelag (insulele Malta, Gozo şi Comino) în Marea Mediterana, cu circa 100 km la sud de Sicilia. Suprafaţa: 316 km2. Populaţia: 328 000 loc. (1963). Capitala: La Valletia. Limba malteză, de origine feniciană, a fost puternic influenţată de limbile arabă şi italiană. Densitatea populaţiei (peste 1 000 loc/km2) este una dintre cele mai mari din lume. Relief de podiş (cu al- titudine pînă la aproape 250 m), format pe calcare. Climă mediteraneană. Reţeaua hidrografică este slab dezvoltată. Culturile agricole sînt în mare parte irigate. Şe cultivă în special cereale, bumbac, tutun, citrice, măslini, migdali, legume, viţă de vie. Se cresc capre, oi, porci. Este dezvoltat pescuitul. Are mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole şi şantiere de reparaţii navale. Artizanat. Principalele produse de export: piei, legume, fructe. — Istoric. A-şezată la încrucişarea drumurilor maritime din Marea Me-diterană, M. a fost ocupată succesiv de fenicieni (sfîrşitul sec. al XlII-lea î.e.n.), de greci (sec. al VlII-lea î.e.n.), de car- MALTA 217 MALTHUSIANISM taginezi (sec. al Vl-lea i.e.n.J. de romani (sec. al III-lea î.e.n.), de bizantini (sec. al VI-lea)/ de arabi (sec. al IX-lea), de normanzi (sec. al Xl-lea), de francezi (între 1266 şi 1282) şi de spanioli (între 1282 şi 1530). în 1530 împăratul Carol Quin-tul a dat M. ordinului cavalerilor ioaniţi (care poartă de atunci şi denumirea de cavaleri de Malta). Cucerită de Napoleon I (în 1798), M. a fost cedată Angliei (în 1800), care a transformat-o într-o puternică bază militară maritimă şi aeriană. Ca urmare a mişcării de eliberare naţională, M. a dobîndit în 1921 o constituţie, iar în 1947 un regim de autodeterminare, suspendat în 1958. După război, mişcarea de eliberare naţională a luat amploare şi, în 1964, M. a fost proclamată stat independent. Face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni (Common-wealth). Şeful statului este regele (regina) Marii Britanii, reprezentat printr-un guvernator general. Malta, ordinul de ^ , ordin monaho-cavaleresc, creat la începutul sec. XII, sub denumirea de ospitalierii Sf. îoan. După căderea Ierusalimului, ordinul a fost strămutat în Cipru şi apoi în insula Rodos, iar după cucerirea acesteia de către turci (1522) în insula Malta (1530), pe care au stăpînit-o pînă la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. Ordinul, redus de papii din sec. al XIX-lea la rosturi ospitaliere, mai dăinuieşte şi astăzi la Roma (din 1834), avînd însemnate proprietăţi în toate părţile lumii. în istorie mai sînt cunos- cuţi şi sub numele de ioaniţi. maltâză (BIOCHIM.), en-zimă care catalizează desfacerea maltozei în două molecule de a-D-glucoză. maltene (CHIM.), componente ale bitumului, solubile în benzină, după îndepărtarea petrolenelor prin încălzire. M. dau bitumului calitatea de plasticitate si de ductilitate. Malthus [melO^s], Thomas Robert (1766—1834), preot englez, economist reacţionar, apărător al aristocraţiei funciare îmbqrghezite. Pe această liniev el susţinea landlordismul,, primatul statului şi bisericii, creşterea datoriei publice, speculaţiile de bursă etc. S-a făcut cunoscut îndeosebi printr-o teorie neştiinţifică asupra populaţiei. Concepţiile sale au fost supuse unei critici ştiinţifice de către K. Marx, F. Engels şi V. I. JLenin. Op. pr.: „Eseu asupra legii populaţiei4', „Studii asupra esenţei şi dezvoltării rentei şi principiile după care este reglementată**, „Principii de economie politică**, „Definiţii în economia politică**. malthusianism, teorie burgheză reacţionară, fundată de Th. R. Malthus, potrivit căreia populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. în acest fel, m. încearcă să demonstreze că suprapopulaţia şi mizeria oamenilor muncii în societatea burgheză s-ar datora nu exploatării capitaliste, ci acţiunii unor legi „naturale**, „veşnice**, care ar face ca populaţia să crească într-o proporţie mai mare decît producţia mijloacelor dei subzistenţă. Malthusianiştii consideră că epidemiile, foametea, războaiele etc., ar restabili în mod natural echilibrul dintre numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă. în epoca imperialismului, cînd are loc ascuţirea contradicţiilor capitalismului şi intensificarea procesului de exploatare a maselor de oameni ai muncii, unii ideologi burghezi au reluat, în variante noi, neo-malthusiene, teoria neştiinţifică a m. Fascismul a cuprins-o de asemenea în arsenalul său ideologic. în perioada crizei generale a capitalismului, neo-malthusianismul serveşte pentru „justificarea** acaparării de teritorii străine, pentru subjugarea altor popoare şi pentru pregătirea războaielor de cotropire. Caracterul reacţionar şi antiuman al neomalthusianismului se exprimă în negarea sau subaprecierea dezvoltării forţelor de producţie, a progresului tehnic, a creşterii posibilităţilor de sporire a productivităţii muncii şi a producţiei, în atitudinea negativă faţă de progresele medicinii, care prelungesc durata medje a vieţii oamenilor. încă la începutul sec. al XX-lea, ei au elaborat pseudoteoria „optimului populaţiei**, potrivit căreia sporirea numărului populaţiei ar avea un rol pozitiv numai pînă într-un anumit moment, după care s-ar transforma în factor negativ, prezentat drept „cauză** a înrăutăţirii situaţiei economice a maselor. Neomalthusianişti ca Vogt, Pendell etc. pretind că populaţia trebuie redusă prin lichidarea „surplusului** pe cale artificială, prin sterilizarea în masă a acelora care nu au suficiente venituri spre a asigura existenţa copiilor lor etc. în România, între cele două războaie mondiale, teoria neomalthusianistă a fost susţinută de G. Banu, care pretindea că „organizatorii sănătăţii publice** trebuie să se ridice „împotriva înmulţirii dezordonate şi inconştiente a omenirii*'. Aşa cum au demonstrat însă clasicii marxism-leninismului şi cum confirmă mereu istoria, nu există o lege „naturală** şi „veşnică** a populaţiei, ci fiecare orînduire socială are propria ei lege a populaţiei. Suprapopulaţia nu este eternă, ea există numai în capitalism, şi nu ca o suprapopulaţie absolută faţă de posibilităţile de hrană oferite de natură, ci ca o suprapopulaţie relativă în raport cu necesităţile medii de valorificare a capitalului. M. este infirmat şi de realităţile capitalismului contemporan: în ţările industriale, ritmul de creştere a producţiei a-gricole este mai rapid decît ritmul de creştere a populaţiei; în unele din aceste ţări (S. U.Â., Canada şi în altele) dăinuie chiar o maltoză 218 MAMELON Mamaia. Hotelul „Perla" criză agrara cronică de supraproducţie. In acelaşi timp, în regiuni întinse ale lumn capitaliste (în Asia, Africa şi America Latină) există o stare cronică de subalimentaţie. A-ceasta înseamnă că subalimen-taţia sau foametea se explică nu printr-o pretinsă insuficienţă cantitativă a mijloacelor de subzistenţă alimentare, ci printr-o slabă dezvoltare economică şi printr-o reală insuficienţă a capacităţii de cumpărare a maselor, în parte transformate în suprapopulaţie relativă, proprie modului de producţie capitalist. Ca urmare a dezvoltării puternice a forţelor de producţie, producţia de bunuri materiale creşte mult mai repede decît populaţia. maltoză (BIOCHIMIE), CrzH^On. Substanţă constituită din două molecule de glu-coză, avînd funcţia de dizaha-ridă reducătoare. Maltz ftnQlţ], Albert (n. 1908), scriitor american. Operele sale oglindesc cu vigoare aspecte caracteristice din lupta proletariatului american pentru satisfacerea revendicărilor lui sociale, economice şi politice (piesele „Galeria neagră**, 1935, şi „Soldatul Hicks“, 1936; volumul de nuvele „Aşa stau lucrurile**, 1938, trad. rom.; romanul „Curentulsubteran**, 1940, trad. rom.). în comedia „Căluşeii** (1932, elaborată în colaborare cu G. Sklar) a stigmatizat corupţia politicianistă, iar în romanul , „Crucea şi săgeata** (1944, trad. rom.) a înfăţişat momente din lupta antifascistă. S-a remarcat şi ca scenarist de filme. malţ (IND. ALIMENT.), produs obţinut prin germinarea artificială, în instalaţii speciale, a unor cereale (mai ales a orzului); conţine amilazele necesare pentru zaharificarea amidonului în procesul de fabricare a berii şi spirtului. Malus [malâs7, legea lui ^ (după numele fizicianului francez £.L. Malus, 1775—1812; FIZ.), relaţia care dă intensitatea I a fluxului de lumină care străbate analizorul unui dispozitiv polarizor-analizor: / = I0 cos2 6, ynde 6 reprezintă unghiul din- tre planele principale ale po-larizorului şi analizorului, iar /o intensitatea fluxului luminos transmis cînd 6 = 0. Mal va, oraş în Dacia romană, neidentificat pe teren, atestat într-un document din anul 230 ca avînd rang de colonie şi ca reşedinţă a procuratorului prezidial al Daciei Malvensis. malvacee (BOT.; Malva-ceae), familie de plante dico-tiledonate, erbacee sau lemnoase, cq frunze simple sau lobate, prevăzute cu stipele; florile sîrit solitare sau grupate în inflorescenţe terminale, iar fructul este o capsulă. Cuprinde cirta 1 000 de specii, dintre care la noi cresc, spontan sau cultivate, nalba, bârnele, pristolnicul, bumbacul ş.a. Mamaia, staţiune balneocli-matică, de renume internaţional, situată pe malul Mării Negre (pe o limbă de nisip care desparte lacul Siutghiol de Marea Neagră), la nord de oraşul Constanţa, căruia îi este subordonată din punct de vedere administrativ. Are o plajă întinsă, de 50—250 m lăţime şi 5 — 6 km lungime, cu nisip foarte fin. Numeroasele construcţii moderne din ultimii ani au asigurat în 1964 staţiunii M., primirea la odihnă a unui număr de aproape 100 000 de persoane, dintre care circa 65 000 de străini. Staţiunea bal-neoclimatică Mamaia este importantă pentru aerul marin bogat în aerosoli. mama - pădurii (Lathraea squama- ria), specie de plantă parazită din familia orobanchaceelor; trăieşte pe rădăcinile arborilor de pădure. Mama-pădurii este o plantă lipsită' de clorofilă şi nu are frunze. „Mamă eroină", titlu de onoare şi ordin instituit în R.P.R. în 1951. Se conferă mamelor care au născut şi au crescut zece sau mai mulţi copii, după împlinirea vîrstei de un an de către ultimul copil şi dacă toţi ceilalţi copii sînt în viaţă. Sînt cuprinşi în numărul copiilor şi cei care au decedat sau au dispărut în războiul antifascist. Ordinul „Mamă eroină“ mamelă (ANAT.), organ glandular caracteristic femelelor mamiferelor, care în timpul lac-taţiei secretă laptele. M. este alcătuită din glandele mâmare, care se deschid, prin intermediul canalelor galactofore, pe mamelon. Numărul şi poziţia m. sînt variabile, însă întotdeauna ele sînt perechi. mamelon 1. (ANAT.) Proeminenţă de forma unui tubercul, situată în partea centrală a mamelei, pe care se deschid orificiile canalelor galactofore. 2. (TOPOGR.) Formă pozitivă de relief, de obicei bine indivi- mameluci 219 MAMONA dualizată, cu vîrf rotunjit şi cu pante relativ simetrice care diverg în toate direcţiile, baza m. avînd un contur izodiame-trie sau oval. Mameluc mameluci, nume dat componenţilor unui corp de oaste special, creat în timpul sultanilor Egiptului şi Siriei din dinastia Eiubizilor (1171 — 1250). M. se recrutau la început din rîndurile sclavilor, mai ales transcaucazieni. Cu timpul, gărzile de m. au avut un rol politic din ce în ce mai mare, pînă cînd, după ce au răsturnat dinastia Eiubizilor, dintre emirii lor au început să fie aleşi sultanii Egiptului (bahrizii, 1250—1390, şi burdjiţii, 1390-1517). După cucerirea Egiptului de către turci (1517),m. au continuat să aibă un mare rol militar, formînd elita armatei egiptene. Corpul m. a fost desfiinţat (1811) în urma unei răscoale a acestora, de către Mehmet Aii, vicerege al Egiptului. mamifere ( Mammalia ), clasă de vertebrate cu corpul acoperit cu păr, cu cutia toracică separată de cavitatea abdominală prin diafragmă, cu falca inferioară formată dintr-un singur os (dentalul) şi cu cîrja aortică în stînga axei corpului; femelele îşi hrănesc puii cu lapte produs de glandele ma-mare, care se află îii mamele (de unde le vine şi numele). Cu excepţia monotremelor, care depun ouă, m. nasc pui. Pielea lor este bogată în glande. Dentiţia este diferenţiată în incisivi, canini, premolari şi molari. M. sînt vertebratele cu cea mai complexă organizaţie. Fiind homeoterme, m. trăiesc în toate mediile de viaţă. Se împart în monotreme, marsupiale şi placentare. Mamin~Sibireak, Dmitri Narkisovici (1852— 1912), scriitor realist-critic rus. Opera sa literară (schiţe, nuvele, romane) realizează în ansamblul ei, de pe poziţii general democratice, o remarcabilă frescă socială a Rusiei, şi cu deosebire a regiunii Uralilor, din perioada de pătrundere a relaţiilor capitaliste şi de destrămare a celor patriarhale. M. a combătut parazitismul şi lăcomia celor bogaţi („Milioanele lyi Priva-lov“, 1883; „Cuibul din1 munţi“, 1884), a înfăţişat destrămarea familiei burgheze („Un noroc bun“, 1884), tragedia ţărănimii ruinate („Pîinea", 1895) şi a surprins cu o acuitate deosebită procesul de dezumanizare determinat de goana după avere („Fraţii Gordeev“, 1891, şi „Aur“, 1892). Principalele sale scrieri au fost traduse în româneşte. mamită (MED. VET.), boală infecţioasă a ugerului la animalele în lactaţie, întîlnită mai frecvent la vaci, la oi şi la scroafe. M. vacilor poate fi provocată de bacilul tuberculozei, de streptococi, colibacili sau alţi germeni. Se previne prin măsuri igienice şi se tratează cu antibiotice (local sau general). — Mamita gangrenoasâ a oilor, boală infecţioasă a oilor în lactaţie, provocată de un micro-coc (Micrococcm mastitidis) şi care se manifestă prin gangre-narea ugerului. Boala se tratează cu antibiotice; poate fi prevenită prin vaccinări. mamona, cuvînt de origine arameică, folosit în Biblie, care înseamnă „bogăţie, avuţie“. CLASIFICAREA MAMIFERELOR SĂLBATICE DIN R.P.R. PE MEDII BIOLOGICE (PRINCIPALELE SPECII) MEDIUL FAMILIA SPECIA I. Terestru a) la munte b) în pădure c) în stepă d) înpădure-stepă II. Subteran III. Acvatic IV. Aerian Bovide Urside Mustelide Felide Suine Cervide Sciu ride Gliride Soricide Mustelide Cricetide Microtide Muride Soricide Canide Mustelide Leporide Sciuride Muride Erinaceide Spalacide T alpide Mustelide Delfinide Focenine Vespertilioni-de Capra neagră (Rupicapra rupicapra) Ursul brun (Ursas arctos) Jderul (Martes martes) Rîsul (Lynx lynx) Pisica sălbatică (Felis silvestris) Mistreţul (Sus scro/a) Căprioara (Capreolus capreolus) Cerbul (Cerous elaphus) Veveriţa (Sciurus vulgaris) Pîrşul (Glis glis) Chiţcanul-de-pădure (Sorex araneus) Bursucul (Meles meles) Hîrciogul (Cricetus cricetus) Şoarecele de cîmp (Microtus aroalis) Şobolanul-de-cîmp (Apodemus agrarius) Chiţcanul-de-cîmp (Crocidura leucodon) Lupul (Caniş lupus) Vulpea (Vulpes oulpes) Cîinele-ider (Nyctcreutes procyonoides) Dihorul (Mustela putorius) Nevăstuica (Mustela nioalis) Iepurele (Lepus europatus) Popîndăul (Citellus citellus) ŞoaijeceJe-de-mişuriS (Mus musculusspicilegus) Ariciul (Erinaceus europaeus) Orbetele (Spalax microphthalmus) Cîrtiţa (Talpa europaea) Lutra sau vidra (Lutra lutra) Delfinul comun (Delphinus delphis pontic as) Marsuinul (Phocaena phocaena relicta) Liliacul bicolor (Vespertilio murinus) Liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus) MAMUT 220 MANAMA PRINCIPALELE CARACTERISTICI MORFO-FIZIOLOGICE ALE UNOR SPECII DE MAMIFERE Grupa specia . înălţime Greutate Lungime maXimă maximă (la grea- (metri) ^ăn. îf1 metri) maximă (kg) Longe- vitate maximă (ani) Durata Numărul gestaţiei de pui (zile) la fatare 1. Carnivore: Cîinele Hiena Leul Lupul Lutra Nevăstuica Pantera Pisica Rîsul Ursul alb (polar) Vulpea 100 75 250 60 22 0,130 65 4 15 600 10 1,40 1,50 2,00 1.10 0.90 0,25 1,20 0,55 1,20 2,60 0,80 1,00 1,40 1,00 0,80 0,70 0,30 2,70 0,38 20 65 2-16 25 93 2- 4 40 106 2- 4 16 63 3- 9 15 63 2- 5 8 60 3- 8 21 93 2- 5 20 60 3- 6 10 70 2- 4 34 250 1- 2 14 54 3- 8 II. Insectivore: Ariciul Cîrtiţa 0,800 0,100 0,30 0,15 III. Erbivore: Antilopa Calul Capra Capra neagră 1000 1300 80 2,60 3,30 1,65 1,75 1,80 0,80 20 60 10 60 40 3- 7 3- 7 215 275 1 - 2 335 1 - 2 150 2 - 3 (sălb.) 40 1,45 0,80 20 165 1- 2 Castorul 30 1,00 20 128 2- 6 Cămila 700 3,40 1,80 40 350- -400 1 Cimpanzeul 75 1,40 * 50 270 1 Elefantul african 7000 7,80 3,70 120 640 î Girafa 1000 4,75 3,50 28 440 1 Hipopotamul 3000 3,50 1,60 41 240 1 Iepurele 5 0,70 10 42 2- 5 Iepurele domestic 12 1,00 10 30 10-15 Oaia 150 1,50 0,80 14 150 1- 2 Renul 200 2,30 1,40 15 246 1 Vaca 1500 3,00 1,50 25 280 1- 2 Veveriţa 0,400 0,22 15 35 3- 6 Omnivore: Mistreţul 300 1,70 1,00 30 112 3-15 Porcul domes¬ tic 600 2,50 1,20 15 115 6-20 Ursul brun 400 2,00 2,50 30 260 1- 2 ' înălţimea animalului r idicat în poziţie bipedă. Ulterior a fost considerat ca nume al unei divinităţi, personificare a bogăţiei. De aici expresia „închinătorii Iui Mamona", atribuită oamenilor stăpîniţi de setea de avere. A devenit şi una dintre denumirile diavolului. mamut (PALEONT.), specie de mamifer fosil pleistocen, aparţinînd genului Eiephas. Era un animal mare şi avea un cap voluminos, cu defense puternica. arcuite in sus. Corpul era acoperit cu păr lung. A fost contemporan cu primii oameni, în gheaţa fosilă din Siberia a fost găsit un exemplar de m* conservat în întregime. în R.P.R. au fost descoperite urme de m. în depozitele pleisto-cene din exteriorul şi din interiorul Carpaţilor. Man fmţn], insulă în Arhipelagul* Britanic, în Marea Irlandei. Este un teritoriu britanic cu autoguvernare. Suprafaţa: 588 km2. Populaţia: 48 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Douglas. Relief deluros, modelat de eroziunea glaciară, cu înălţimi pînă la 619 m. Climă temperată oceanică. Populaţia se ocupă cu creşterea animalelor (oi, vite cornute mari, cai) şi, în mai mică măsură, cu culturile agricole (cartofi, ovăz ş.a.). Este foarte dezvoltat turismul. mâna (IST. REL.), noţiune animistă desemnînd, la mela-nezieni şi polinezieni, o forţă supranaturală, de obicei impersonală, care ar sălăşlui în lucruri, în plante, în animale şi în oameni. Reprezentări asemănătoare se întîlnesc la triburile indiene din America şi la cele africane. manager (engl. „director*4; SPORT), persoană care se ocupă, în sportul profesionist, cu administrarea şi cu organizarea materială a activităţii de performanţă a unui sportiv sau a unei echipe. M. se ocupă de asigurarea tuturor condiţiilor legate de participarea sportivului sau echipei la o întrecere-. Managua, Iac în Nicaragua, situat în apropierea ţărmului Oceanului Pacific, între culmile munţilor, într-o depresiune tectonică. Suprafaţa lacului este de 1489 km2. Managua, oraş în America Centrală, capitala statului Nicaragua, situat pe malul sudic al lacului Managua. 271 000 loc. (1962). Mici întreprinderi de industrie uşoară. Centru comercial, în care se concentrează produsele agricole (cafea, cacao) din regiunea înconjurătoare. Universitate. Man ama, centrul administrativ al insulelor Bahrein, port în Golful Persic. 61 800 loc. (1959). în apropiere se află o importantă rafinărie de petrol, care prelucrează petrolul adus prin conducte din Arabia Saudită. Aeroport internaţional Centru de pescuit şi de recoltare a perlelor. MANASSES 221 MANDAT Manasses, Constantin (P— 1187), cronicar bizantin, mitropolit de Naupaktos. Autorul a numeroase scrieri în proză şi în versuri, dintre care cea mai importantă este „Istoria sinoptică**, un cronograf în versuri de Ia „facerea lumii" pînă la 1081, tradusă în limba medio-bulgară pe la 1340— 1350 şi care a circulat sub formă de manuscris în fările române. A servit ca model cronicilor Iui Macarie, Eftimie, Azarie şi cronografului Iui Mihail Moxa. Manaus [mznouş7, oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului Amazonas, situat pe Rio Negro, la 18 km de confluenţa acestuia cu Amazonul, în mijlocul pădurii ecuatoriale. 154 000 loc. (1960). S-a dezvoltat rapid la. sfîrşitul sec. al XlX-lea, ca centru de colectare a cauciucului recoltat din bazinul Amazonului, apoi a avut o îndelungată perioadă de stagnare, datorită crizei cauciucului brazilian. Port accesibil pentru vase oceanice, prin care se exportă produsele pădurii tropicale şi petrolul peruvian. Are mici întreprinderi ale industriei uşoare şi o rafinărie de petrol. mână (FITOPAT.), boală in-fecţioasă şi contagioasă a plantelor, care se manifestă prin a-pariţia pe organele atacate a unor pete albe, gălbui sau cenu-şii-violacee, formate dintr-un puf foarte fin; este provocată de unele ciuperci parazite din familia peronosporaceelor (m. viţei de vie, provocată de Plas-mopara viticola; m. cartofului, provocată de Phytophtora in~ festans; m. florii-soarelui, provocată de Plasmopara halstedii etc.). M. se combate prin stropirea plantelor cu zeamă bordeleză. Manchester [mqncistd7» oraş în Marea Britanie, situat în vestul Angliei, Ia poalele munţilor Pennini. 659 000 loc. (1962); împreună cu localităţile înconjurătoare, formează o importantă aglomerare urbană (Lancashire de sud-est) cu 2 427 190 loc. Mare centru al industriei constructoare de maşini (locomotive, automobile, avioane, maşini textile ş.a.)» electrotehnice şi chimice (mase plastice, fibre sintetice, colo* ranţi, jnedicamente etc.). Este dezvoltată şi industria textilă, de confecţii, poligrafică şi alimentară. Centru comercial şi financiar. Important port, legat cu Marea Irlandei prin canalul Manchester. Universitate, muzee, teatre. — Istoric. Este cunoscut ca unul dintre cele mai puternice centre ale mişcării muncitoreşti din Anglia. Populaţia oraşului M. a participat activ la lupta pentru democratizarea^sistemului electoral englez. în 1854, la M. au avut loc lucrările Congresului cartiştilor (Parlamentul muncitoresc). La M. a trăit şi activat multă vreme F. Engels. Manciuria, denumirea istorică a părţii de nord-est a Chinei. Denumirea provine de la numele dinastiei manciuriene care a domnit în China între anii 1644 şi 1911. în China, această parte a ţării se numeşte Dunbei (nord-est). manciuro'tunguze, limbi —, familie de limbi vorbite în Asia centrală şi răsăriteană, dintre care cea mai importantă este limba manciuriană (vorbită în R.P. Chineză). Unii lingvişti încadrează în această familie şi limbile coreeană şi japoneză. Mandalay [mendzlei], oraş în Birmania, situat în partea centrală a ţării, pe malul stîng al fluviului Irrawaddy. 185 000 Ioc. (1959). Nod feroviar, rutier şi port fluvial. Industrie textilă (a mătăsii), alimentară, de cherestea şi multe meşteşuguri tradiţionale. Centru comercial şi cultural. Multe monumente vechi şi construcţii în stil naţional. mandarin1 (în sanscrită mandalin „consilier, ministru**), nume dat la început, de către portughezi, demnitarilor indigeni din Indochina, extins apoi de către europeni la funcţionarii publici din China feudală. M. erau împărţiţi în două mari categorii: civili şi militari, fiecare cuprinzînd nouă ranguri şi fiecare rang cîte două clase, după importanţa funcţiei. mandarin2 (BOT; Citrus nobi-lis), arbust din famijia rutacee-Jor, înalt de 3—4 m, cu frunze eliptice, persistente şi cu flori mici, albe; fructul, folosit în alimentaţie, este 6 bacă sferică, Mandarin de culoare portocalie-închisă, cu aromă plăcută. Este răspîndit în zonele subtropicale şi tropicale. în ţara noastră se cultivă numai în sere. mandat1 (DR.) 1. Con- tract prin care o persoană (mandatar) se obligă, în principiu fără plată, să îndeplinească anumite acte juridice pe seama unei alte persoane (man-dant) de la care primeşte însărcinarea şi pe care o reprezintă, existînd însă şi m. fără reprezentare. M. poate fi expres, cînd mandantul îşi manifestă, în scris sau verbal, voinţa sa de a da însărcinarea, şi tacit, cînd acea voinţă rezultă neîndoielnic din împrejurări de fapt. M. poate fi general, cînd serveşte pentru îndeplinirea tuturor actelor de administraţie ce interesează pe mandant, şi specialy cînd serveşte pentru îndeplinirea unuia sau mai multor acte determinate. ■— M. pentru reprezentare în justiţie, mandat dat, în cazurile admise ,de lege, pentru îndeplinirea de acte procesuale, în numele şi în interesul mandantului, care este parte într-un proces. V. şi p r o-cură. 2. Mandat de deputat, împuternicire dată de alegători persoanei alese de ei pentru a le exprima voinţa în organul reprezentativ din care ea face parte, ekercitîndu-şi drepturile şi executîndu-şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. V. şi deputat. 3. Mandat de aducere. ordin dat unui organ de miliţie de a aduce o persoană (învinuit, martor sau expert) în faţa unei instanţe judecătoreşti sau a unui organ de cercetare penală pentru a da declaraţii, lămuriri etc. sau pentru a efectua unele expertize etc. 4» Mandat de arestare, act scris MANDAT 222 MANELĂ prin care organul judiciar competent ordonă arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat. mandat2, teritoriu sub teritoriu supus unui regim special, instituit în 1919 şi consacrat în pactul Ligii Naţiunilor. Potrivit acestui regim, fostele colonii germane şi teritoriile arabe ale fostului Imperiu otoman au fost încredinţate spre administrare Angliei, Franţei şi altor state. în aceste teritorii, puterile mandatare au instituit de fapt un regim colonial. După 1949, o parte din t. sub m. au devenit teritor” sub tutelă internaţională, prevăzută în Carta O.N.U., iar altele şi-au cîştigat independenţa. Mandela, Nelson Rolihlahla (n. 1918), om politic din Republica Sud-Africană, fruntaş al luptei împotriva politicii de apartheid. în repetate rîn-duri arestat, a fost, în 1964, condamnat la închisoare , pe viaţă. Medalia de aur „Frederic Joliot-Curie“ a Consiliului Mondial al Păcii (1964). Mandelştam, Leonid Isaa-kovici (1879—1944), fizician sovietic; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. împreună cu G.S, Landsberg şi în acelaşi timp cu fizicianul indian Raman, a descoperit (1928) fenomenul de difuziune combinată a luminii. Este unul dintre creatorii teoriei oscilaţiilor neliniare. A elaborat metoda interferenţială pentru măsurarea vitezei de propagare a undelor radiofonice, care se aplică la măsurarea distanţelor mari. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Mander [mândsr], Carel van (numitcel Bătrîn) (1548— 1606), pictor, poet şi istoric de artă flamand, mare animator şi pedagog în cadrul Academiei de artă fundată de el la Haarlem în 1583. A scris „Cartea pictorilor*, în care se dovedeşte un bun cunoscător al artei italiene şi flamande. în pictură aparţine grupului de manierişti flamanzi influenţaţi de pictura italiană. Printre elevii săi se numără şi Frans Hals. Mandeviile [ mendavil], Bernard de (1670—1733), gîn-ditor englez, unul dintre pri- mii critici ai societăţii capitaliste. în lucrarea satirică „Fabula albinelor, sau cum devin viciile individuale binefaceri publice** (1705), M. arată că, în societatea contemporană l ui, înclinaţiile egoiste ale indivizilor constituie pîrghia fundamentală a vieţii economice. Dezrădăcir narea viciilor, predicată în mod utopic de moraliştii idealişti, nu este posibilă, arăta M., în societatea burgheză, deoarece a-ceasta nu poate exista fără ele. mandibulă 1. (ANAT.) Os în formă de potcoavă (la om) sau de V (la celelalte vertebrate). Mandibulă 1 — capul mandibulei; 2 — incizura mandibulei; 3 — şanţul alveolar; 4 — linia oblică; 5 — protuberanţa men-tonieră; 6 — tuberculul mental; 7 — tuberozităţile maseterului; 8 — unghiul mandibulei situat în partea anteroinferioa-ră a craniului, mobila'articulat cu osul temporal. Pe marginea superioară prezintă alveolele dentare. Se mai numeşte maxilar inferior. 2, (ZOOL.) Pereche de piese chitinoase care intră în componenţa armăturii bucale la unele insecţe-(ortoptere, coleoptere, himenoptere etc.) şi care serveşte mai ales la supt, la mestecat hrana sau ca armă de atac (la rădaşcă). Mandicevschi, Eusebiu (1857—1929), compozitor şi muzicolog român. A fost diri^ jor de cor, profesor de istoria muzicii, instrumentaţie, armonie şi contrapunct la Conservatorul din Viena. A compus piese vocale pe versuri de V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc, AL Vlahuţă, Şt. O. Iosif, precum şi de Goethe, coruri, lucrări pentru pian, două cantate, prelucrări de cîntece populare. Ca pedagog, a educat o serie de compozitori de prestigiu, printre care L. Sini-gaglia, M. Negrea ş.a. în domeniul muzicologiei s-a remarcat prin îngrijirea ediţiilor integrale revizuite ale operelor lui Bach, Haydn, Schubert şi a scris studii despre Bach, Beethoven. mandolină (MUZ;), instrument de coarde din familia lăutei, format dintr-o cutie de rezonanţă foarte boltită şi cu coarde de metal, grupate cîte două. Sunetele sînt produse prin atingerea coardelor cu o pană. M. se deosebesc după numărul de coarde, acordaj, conturul cutiei de rezonanţă şi forma gîtului. Cel mai răs-pîndit tip de m. este cel „napolitan**, cu opt coarde. Este folosit ca instrument solistic sau de ansamblu. mândră (PESC.)t îngrăditură circulară formată dintr-un gard de stuf, de nuiele sau de şipci şi instalată între insule de stuf sau între bucăţi de plaur fixat. Serveşte la păstrarea peştelui viu în oboare închise, cu suprafaţă mare. mandrinăre (TEHN.), operaţie de lărgire a găurilor unor piese, a ţevilor etc. sau de modificare a formei acestora prin deformare plastică cu ajutorul unei unelte calibrate de formă adecvată, numită mandrin. — Mandrinarea ţevilor, operaţie de fixare etanşă a capetelor unor ţevi în placa unui cazan de abur, a unui supraîncăl-zitor etc. prin lărgirea capetelor ţevilor în lăcaşul lor din placă. mandrină (TEHN.), dispozitiv de fixare pe o maşină- Mandrină de strung unealtă (strung, maşină de găurit etc.) a unei piese, în vederea prelucrării acesteia sau a unei scule cu care se efectuează operaţia de prelucraVe. Se deosebesc: m* cu bucşe extensibile (sau bacuri), cu acţionare mecanică individuală (prin şuruburi) sau simultană (prin filet spiral plan), m. hidraulice, pneumatice, pneumohidraulice, electromagnetice etc. manelă (CONSTR.), piesă de lemn brut rotund, cu diametrul MANES 223 MANGALIA de 5—10 cm şi lungimea de 3 — 8 m, folosită în construcţii ca piesă de sprijin la executa-rea cofrajelor, a schelelor etc. Mânes, familie de pictori cehi: Vaclav M. (1793-1858), pictor de subiecte istorice şi religioase; Antonin M. (1784— 1843), profesor de peisaj la Academia din Praga; a orientat peisagistica cehă spre realism; Josef M. (1820-1871), artist multilateral; a avut un rol important în procesul de constituire a şcolii moderne de pictură cehă, emancipînd-o de influenţele germane. Studiind arta populară cehă şi tradiţiile istorice, J.M. a introdus în numeroasele sale lucrări (ilustraţii, picturi murale, picturi de şevalet) o tematică şi o viziune nouă, menite să valorifice tezaurul artistic naţional ceh. Manet [ maneJ, Edouard (1832—1883), pictor şi gravor E. Manet (autoportret) francez, considerat ca precursor al impresionismului. Reacţionînd împotriva viziunii, conţinutului şi tehnicii picturii academiste, M. a fost a-tras de pictura veneţienilor din sec. al XVI-lea (Giorgione, Ti-ziano, Tintoretto), a lui Frans Hals, Rubens, Velasquez şi Goya. M. a abordat cele mai diferite genuri ale picturii: compoziţia istorică,scena de gen, peisajul cu figuri, nudul, portretul şi natura moartă. El a tins mereu spre evocarea atmosferei afective specifice fiecărei teme şi spre transcrierea pregnantă a senzaţiei, într-o compoziţie inedită şi echilibrată a imaginii, folosind o paletă de mare intensitate şi strălucire cromatică, o tuşă largă şi energică. Convertit de Berthe M o-r i s o t Ia o pictură de p I e i n- a i r, M. a păstrat însă integritatea formelor. Imaginile create de M. degajează o impresie de vitalitate. Op. pr. : „Lola de Valencia** (1862), „Dejuftul pe iarbă" (1863), „01ympia“ (1863), „Băiatul cu fluierul** (1866), „-Balconul“( 1868-1869), „Un bar la Folies-Berg£res“ (1881), „Argenteuil** (1874), „Executarea lui Maximilian al Mexicului** (1867) etc. M. s-a făcut celebru şi prin portretele Iui Georges Clemenceau, Berthe Morisot, Emile Zoîa, Stephane Mallarme ş.a., excepţionale ca putere de caracterizare sintetică a psihologiei modelelor. Manethon (sec. III î.e.n.), preot egiptean. A scris o istorie a Egiptului în limba greacă, stabilind o periodizare care este acceptată şi astăzi. După M. , în istoria Egiptului au existat, pînă la ocuparea Iui de către Alexandru Macedon, 30 de dinastii, începînd cu Menes. manefon (MAŞ.), fusul cotului unui arbore cotit, pe care se articulează capul bielei. manevrare (TEHN.), operaţie de punere în stare de funcţionare sau de repaus a unui aparat, a unei instalaţii, a unei maşini etc. M. poate fi executată manual sau cu mijloace mecanice, Ia faţa locului (direct) sau de la distanţă. manevră 1. (MIL1T.) a) Deplasare organizată a trupelor în scopul creării celei mai favorabile grupări de forţe şi de mijloace pentru nimicirea inamicului. Denumire dată în trecut aplicaţiilor exccutate în teren cu un număr mare de trupe, c) Manevră de foc, acţiune prin care se concentrează suc- cesiv focul artileriei sau al altor mijloace pe diferite obiective fără a schimba poziţiile de tragere. 2. (C.F.) Ansamblu de operaţii necesare pentru compunerea şi descompunerea trenurilor, pentru ducerea sau aducerea vagoanelor la şi de la locul de încărcare şi descărcare etc. M. se execută fie prin tra~ gere sau împingere, în care caz grupa de vagoane se deplasează pînă la locul unde trebuie lăsată întreaga garnitură fără detaşarea locomotivei, fie prin îmbrîncire, cînd vagoanele se detaşează de locomotivă după ce li s-a dat o anumită viteză. 3. (NAV.) a) Parîmă folosită pentru fixarea unui arbore ori a unui bompres de pe o navă (m. fixă) sau pentru susţinerea şi manevrarea unei vergi, a unui pic sau a unei pînze (m. curentă), b) Ansamblu de operaţii pentru acostarea, ancorarea, plecarea de la chei etc. a unei nave. Mangalia, oraş raional, staţiune balneoclimatică pe malul Mării Negre la 40 km sud de oraşul Constanţa, căruia îi este subordonat. 7 312 loc. (1964). Are o plajă întinsă. Numeroasele construcţii moderne au asiguratîn 1964 primirea la odihnă şi tratament a circa 25 000 de persoane. Are un sanatoriu balnear, precum şi un sanatoriu pentru tratamentul tuberculozei osteoarticulare la copii. Din malul lacului Mangalia, care se află în apropierea staţiunii M., izvorăsc ape sulfuroase hipotermale (21 — 28°C), cunoscute încă de pe vremea romanilor şi indicate în tratamentul bolilor digestive, renale (cură internă), ginecologice şi Vedere din Mangalia MANGALITA 224 MANIAMENT ale aparatului locomotor (cură externă). In M. se păstrează valoroase vestigii de artă antică: fragmente din zidul de apărare al oraşului Callatis, un edificiu din epoca romano-bizantină, apeductul, morminte tumulare etc. Muzeul din localitate păstrează un important tezaur de opere de artă, rezultate din săpăturile arheologice. mangâliţa (ZOOTEHN.), rasă de porci, crescută în special pentru producţia de grăsime. Este reprezentată prin animale de mărime mijlocie, avînd corpul relativ scurt, larg şi adînc. Părul de pe corp este des şi creţ. Prolificitatea este redusă (în medie 5—6 purcei la o fătare). Are patru varietăţi: blondă (cea mai răspîn-dită), roşie, neagră şi albă cu negru (m. cu abdomen de rîndunică). In prezent, in ţara noastră este crescută în număr restrîns. mangan (CHIM.), Mn. Element cu nr. at.25; gr. at. 54,94; gr. sp. 7,21; p.t. 1 247°C; p.f. 2 030°C. Este un metal alb-ce-nuşiu (în stare pură), dur, dar sfărîmicios, foarte răspîndit în natură sub formă de oxizi (piro-luzita, braunita, hausmanita) şi de carbonat (rodocrozita). M. metalic se obţine pe cale alumino-termică, prin reducerea oxizilor cu cărbune sau printr-un procedeu electrolitic. Se dizolvă uşor în acizi diluaţi, cu degajare de hidrogen. în combinaţii poate funcţiona în diferite stări de valenţă (2, 3, 4, 6, 7). în stările de valenţă 6 şi 7, m. formează combinaţii oxigenate: manganaţi şi permanga~ naţi. Este folosit în metalurgie ca dezoxidant şi desulfurant al fontelor şi oţelurilor şi la fabricarea unor aliaje. Minereuri de m. se găsesc în ţara noastră la Iacobeni. manganaţi (CHIM.), săruri ale acidului manganic, H^MnO^ Se cunosc numai m. metalelor alcaline şi se obţin prin topirea bioxidului de mangan cu hi-droxizi sau carbonaţi alcalini în prezenţa aerului. Soluţia bazică, verde, de manganat de potasiu serveşte la fabricarea perman-ganatului de potasiu. manganic, acid (CHIM.), H2MnUi. Acid oxigenat al man-ganului hexavalent. Nu este cu- noscut în stare liberă. Sărurile sale se numesc manganaţi. mangan in (METAL.), grup de aliaje de cupru-mangan-ni-chel, dintre care cel mai folosit este cel cu compoziţia de 84—86% cupru, 12% mangan şi 2—4% nichel. M. are rezis-tivitate electrică mare şi coeficient de temperatură mic. Se întrebuinţează la executarea re-zistoarelor electrice, a reosta-telor etc. manganit (MINER.), oxid natural hidratat de mangan [Mn 02 * Mn (OH)2], cristalizat în sistemul monoclinic sub formă de cristale alungite de culoare neagră şi cu urma brună. Este un minereu de mangan. Se utilizează mai ales la fabricarea oţelurilor speciale. în R.P.R. a fost găsit în minereu-rile de la Teliuc (reg. Hunedoara), Răzoare (reg. Cluj) etc. manganometrie (CHIM.), metodă de analiză volumetrică, care se bazează pe acţiunea oxidantă a permanganatului de potasiu în soluţie acidă, bazică sau neutră şi care permite dozarea substanţelor cu caracter reducător faţă de permanganat (ex- acidul oxalic, Fe2+ etc.). mangold (Beta vulgaris — cicla incarnata), plantă bienală din familia chenopodiacee-lor, asemănătoare cu sfecla. Spre deosebire de aceasta, m. are rădăcina mică, frunzele numeroase cu limbul ondulat, Mangold nervura mediană foarte dezvoltată şi peţiolul lung, cărnos. Se cultivă mult în ţările nordice pentru frunzele sale folosite în alimentaţie. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse. Mangop, principat în sud-estul Crimeii, însemnat centru de cultură bizantină. S-a constituit în sec. al XlII-lea şi a durat pînă în 1475, cînd a fost cucerit de turci. Alexandru, principele M., adept al luptei de apărare împotriva turcilor, a primit ajutor armat din partea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, căsătorit cu sora acestuia, Maria de Mangop. mangtfove (BOT.), formaţie vegetală tropicală, caracteristică ţărmurilor maritime mlăştinoase, inundate în timpul fluxului. Arborii şi arbuştii care cresc în m. prezintă pe ramuri rădăcini adventive cu rol de reazem, care se înfig în mîl, precum şi rădăcini respiratoare aeriene verticale (pneuma-tofori). mangustă (Herpestes mun-go), specie de mamifer carnivor Mangustă din familia viveridelor, cu corpul alungit, de circa 70 cm, suplu, cu bot ascuţit, cu picioare scurte, coadă lungă şi stufoasă şi cu blana aspră. Trăieşte în sudul Asiei. Este un animal vioi, care se îmblînzeşte uşor în scopul distrugerii şerpilor veninoşi şi a şoarecilor. Manhattan [menhştsn], insulă lîngă coasta atlantică a S.U.A., în extremitatea sud-estică a statului New York, cuprinsă între rîul Hudson, golful New York şi strîmtorile East River şi Harlem River. Constituie zona centrală a oraşului New York. Este legată de celelalte insule şi de ţărm prin numeroase poduri şi tuneluri. mani (în mitologia romanilor şi a vechilor popoare ita- l.ice), suflete ale morţilor, considerate divinităţi ocrotitoare ale căminului. Erau invocaţi în inscripţiile monumentelor funerare şi sărbătoriţi în luna februarie prin sacrificii, ofrande şi libaţii. maniam£nt (ZOOTEHN.), loc de depozitare a grăsimii sub piele (ex. salba, capul pieptului, spata, regiunea iei, şoldul, baza MAREA REVOLUŢIE SOCIALISTĂ DIN OCTOMBRIE MANICATIDE 225 MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST cozii, ugerul etc.). Prin palpa-rea m* se poate aprecia sau determina gradul de îngrăşare la taurine şi la ovine. Manicatide, Mihail(1867— 1954), medic pediatru român, unul dintre fondatorii medicinii infantile române moderne. A fost profesor universitar la Iaşi şi apoi la Bucureşti. A făcut cercetări importante asupra meningitei cerebrospinale la copii, seroterapiei tusei convulsive etc. Op. pr.: „Asupra cauzelor mortalităţii copiilor** (1902), „Patologia medicală infantilă** (1933), „Terapeutica infantilă** (1928, în colaborare cu N. Ca- iaI)' - < i manie (gr. mama „nebunie*), boală mintală caracterizată printr-o stare de excitaţie, prin trecere uşoară de la o idee la alta (fugă de idei) sau prin activitate superficială şi sterilă, lipsită de controlul voinţei. Bolnavul prezintă de asemenea o intensă activitate motorie, vorbeşte mult, fără şir (logoree), cîntă, scrie incoerent. Boala este însoţită de insomnie, pierdere în greutate. Se cunosc mai multe forme de m.î simplă, delirantă, confuză etc. manieră (ARTE PLAST.), ansamblu de mijloace de expresie şi de procedee caracteristice unui artist plastic. Spre deosebire de stil, m. se referă mai ales Ia mijloacele de expresie şi mai puţin la conţinutul operei de artă. Constă în prelucrarea ‘ originală a unor procedee artistice preexistente sau proprii, ca şi în combinarea acestora. Se foloseşte şi în sens peiorativ, pentru a desemna tendinţa unui artist de a repeta propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. m&merism 1» Noţiune folosită în estetică pentru a desemna iie copierea sau combinarea de către un artist a mijloacelor de exprimare create de un altul, fie repetarea celor create de el însuşi. 2. Curent artistic, care apare în Italia în. a doua jumătate a sec. ai XVI-tea- Corespondent al go ngor i s-mulul {culteramsmului sau cuîtismului), marinismufui, eu-fuismulus, poeziei preţioase apărute in aceeaşi epocă m literatura spaniolă, italiană, engleză şi franceză, m» reprezintă în 8 — Dicţionarul enciclopedic, voi. ÎIÎ pictură o artă care se adresează unei minorităţi cultivate şi care ascunde o estetică aristocrati-zantă. în compoziţie (figurarea spaţiului tridimensional sau a mişcării), ca şi în folosirea culorii, manieriştii prelucrează forme şi procedee preexistente, adesea com-binîndu-le eclectic, sau forme şi procedee proprii. Pictori ma-nierişti au fost: Daniele da Volterra, Zuccari, Vasari, care au imitat procedeele personale ale marilor creatori ai Renaşterii sau le-au combinat între ele, precum şi Pontormo, Tintoretto, El Greco, Pieter Brueghel cel Bătrîn, care au prelucrat în mod savant şi original procedee proprii. manifest 1. Declaraţie solemnă adresată poporului de către conducerea de stat în legătură cu evenimente sau măsuri de stat importante. 2. Apel, chemare lansată de partide politice şi alte organizaţii politice sau culturale, conţinînd o expunere a concepţiilor, programului sau hotărîrilor lor (de ex.: „Manifestul Partidului Comunist'*, „Manifestul Păcii**, manifestele unor grupări literare ş.a.). 3, Text cu conţinut politic, răspîndit în public cu scopul de a determina anumite acţiuni imediate. „Manifest", revistă social-politică şi literară, editată la Iaşi între 1934 şi 1936 de un grup de intelectuali. După apariţia cîtorva numere, revista a trecut sub îndrumarea P.C.R., devenind o tribună a culturii democratice, antifasciste şi de demascare a falselor valori aie culturii burgheze. Revista a reprodus lucrări de grafică ale Iui Masereei, Kăthe Kollwitz şi a publicat desene de Ion Sa va, Printre fondator; se numără AL Bîr-iăeseanu, At Voitinovici şi G„ ivaşcii (redactor-şef), iar printre colaboratori lorgu Iordan, A. Oţetea ş.a. „Manifestul Partidului Comunist", document teoretic şi programatic al comunismului ştiinţific, scris de întemeietorii iui, K. Marx şi F, Engels, la sfîrşitul anului 1847 şi publicat în februarie 1848, In „Manifestul Partidului Comunist** „este expusă cu o lim- pezime şi o precizie genială o nouă concepţie despre lume, materialismul consecvent, care îmbrăţişează şi domeniul vieţii sociale, dialectica, cea mai cuprinzătoare şi cea mai adîncă teorie a evoluţiei, şi teoria luptei de clasă şi a rolului istoric revoluţionar de importanţă mondială al proletariatului, făuritor al unei societăţi noi, societatea comunistă** (Lenin). Capitolul I, „Burghezi şi proletari**, înfăţişează lupta de clasă ca lege fundamentală a dezvoltării formaţiunilor sociale antagoniste. După o scurtă caracterizare a trecerii istorice de la societatea feudală la cea capitalistă, urmează o expunere a legilor dezvoltării modului de producţie capitalist, sînt puse în evidenţă locul istoric şi structura de clasă a societăţii capitaliste, creşterea şi adîncirea antagonismului de clasă dintre burghezie şi proletariat, inevitabilitatea pieirii capitalismului şi a victoriei comunismului, rolul istoric al proletariatului de gropar al capitalismului şi constructor al noii orînduiri. Capitolul II, „Proletari şi comunişti**, după ce explică roiul partidului comunist ca avangardă a clasei muncitoare, expune principiile teoretice şi programatice ale mişcării comuniste. Desfiinţarea proprietăţii ‘ privat-capitaliste asupra mijloacelor de producţie şi transformarea ei în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, se arată în Manifest, este principalul obiectiv al luptei comuniştilor, baza pentru desfiinţarea întregului ansamblu de relaţii sociale întemeiate pe exploatare şi asuprire. Demon-strînd caracterul istoric şi de clasă al ideologiei, dez- văluie caracterul de clasă burghez a! suprastructurii politice şi juridice, al moralei, educaţiei, culturii dominante în societatea capitalistă. Aici este formulată pentru prima oară ideea dictaturii proletariatului ca instrument de desfiinţare a vechilor relaţii de producţie şi de construire a societăţii noi, fără clase. Capitolul III» „Literatura socialistă şi comunistă**, cupmd:: o critică profundă a principalelor curente MANIFESTUL PĂCII 226 MANITĂ Manipulator de forjă socialiste neproletare: feudale, burgheze, mic-burgheze, precum şi a socialismului utopic, ca expresie a aspiraţiilor proletariatului încă nedezvoltat. Capitolul IV, „Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide opoziţioniste4*, expune bazele strategiei şi tacticii luptei politice a clasei muncitoare. Se arată astfel că, luptînd pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, comuniştii reprezintă totodată „viitorul mişcării în mişcarea prezentă44, nu uită ţelul final al acesteia. Comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orînduirii capitaliste, ei militează pentru unire şi înţelegere între forţele democratice din toate ţările. M.P.C. se încheie cu chemarea: „Proletari din toate ţările, uniţi-văf‘, care afirmă caracterul internaţionalist de clasă al mişcării comuniste mondiale. „Manifestul Partidului Comunist*4 constituie şi astăzi, la peste 100 de ani de la elaborarea lui, un important document călăuzitor în activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti. Cea mai puternică confirmare a adevărului ideilor cuprinse în acest prim document programatic al marxismului o constituie realitatea contemporană, în care socialismul devine tot mai mult factorul hotărîtor al dezvoltării întregii societăţi. „Manifestul Păcii", document elaborat de Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din 64 de ţări, care a avut loc la Moscova între 16 şi 19 noiembrie 1957. M. P. cheamă la luptă unită şi hotărîtă pe muncitorii, ţăranii şi intelectualii din toate ţările, bărbaţii şi femeile din lumea întreagă, toţi oamenii de bună-credinţă, pentru salvarea omenirii de pericolul unui nou război mondial. maniheism, mişcare eretică din Orientul Apropiat, iniţiată, potrivit tradiţiei, de Mani (c. 216— 276). A exprimat protestul orăşenilor şi al ţărănimii gentilice împotriva începuturilor exploatării feudale. M. a îmbinat eclectic zoroas-t r i s m u 1 cu elemente gnostice, creştine şi budiste, sus- ţinînd că principiul binelui a fost făcut prizonier de principiul răului şi că, pentru eliberarea lui, oamenii trebuie să practice asceza şi celibatul. In ciuda executării lui Mani şi a persecuţiilor la care au fost supuşi adepţii lui, m. a dobîndit o largă răspîndire în Persia, Asia centrală, Siria, Mesopotamia, Egipt şi chiar în China. El a influenţat multe erezii medievale. manila (INDUSTO. TEXT.), fibră liberiană obţinută din frunzele plantei Musa textilis, originară din Filipine (cultivată în prezent şi în Indonezia, Congo, Brazilia şi India). Este utilizată pentru fabricarea frîn-ghiilor şi a sforilor rezistente la apa de mare şi, în mică măsură, a stofelor de mobilă. Se mai numeşte cînepâ de Manila. Manila, oraş în Filipine, situat în sud-vestul insulei Lu-zon, în fundul golfului Manila. 1228 310 loc. (1960), cu localităţile subordonate (printre care şi Quezon City, capitala ţării) peste 2 500 000 loc. Cel mai mare centru industrial, comercial şi cultural al Filipinelor. Aici sînt concentrate 30% din întreprinderile industriale ale ţării. Principalele ramuri sînt industria textilă (în special prelucrarea cînepii de Manila), chimică, alimentară (ţigarete, uleiuri, decorticarea orezului); în ultimul timp s-au construit fabrici de asamblare a automobilelor, de aluminiu, de laminate ş.a. Mare port comercial şi de pasageri, prin care trec 4/5 din importul ţării şi 1/3 din export. Aeroport internaţional. Universitate. Manioc manioc (Manihot edulis), plantă erbacee tropicală din familia euforbiaceelor, originară din Brazilia, cu rădăcini tuberizate, bogate în amidon, din care se prepară o făină comestibilă, numită tapioca. manipulator 1. (TEHN.) Manipulator de forjă, sistem format dintr-un cărucior, un cleşte puternic şi mecanisme de acţionare şi de comandă, folosit în întreprinderile metalurgice pentru introducerea şi extragerea lingourilor sau a altor semifabricate din cuptor şi uneori pentru manevrarea acestora la operaţiile de forjare. 2. (TELEC.) Manipulator telegrafic, dispozitiv de comandă manuală, pre~ văzut cu contacte electrice, utilizat la formarea impulsiilor telegrafice, în special după codul Morse. Se numeşte şi m. Morse. Manipur, teritoriu în nord-estul Indiei, administrat direct de guvernul central. Suprafaţa: 22 330 km2. Populaţia: 780 040 loc. (1961). Centrul administrativ: Imphal. Relief muntos. Populaţia este concentrată într-o depresiune intramon-tană, străbătută de rîul Manipur; aici se cultivă orez şi, în mai mică măsură, trestie de zahăr, tutun, bumbac. Sînt dezvoltate meşteşugurile. manită (FARM.), substanţă zaharată extrasă din planta Fraxinus omus. Se prezintă sub formă de cristale romboidale» solubile în apă. Are acţiune laxativă. MANITOBA 227 MANN Manitoba [menitoubz], lac în sudul Canadei. Suprafaţa: 4 700 km2; adîncimea maximă: 28 m. Comunică cu lacul Win-nipeg. Este bogat în peşte. Kllmu, Adrian (n. 1891), poet român. S-a născut la Bucureşti. A debutat cu versuri simboliste, în spiritul lui J. Laforgue. între cele două războaie mondiale s-a orientat spre tradiţionalism („Cartea ţării**, 1934; „Focurile primăverii şi flăcări de toamnă**, 1935), explorarea fantasticului folcloric, notaţia crudă şi exactă într-o manieră picturală care afectează stîngăcia şi primitivismul („Cîntece de dragoste şi moarte**, 1935). Proza lui M. este de esenţă lirică („Figuri de ceară“, 1912; „Din paharul cu otravă**, 1919 ş.a.). A publicat cîteva studii cu privire la fenomenul plastic românesc. S-a remarcat şi ca traducător. Maniu, Iuliu (1873-1955), om politic burghez, fruntaş al Partidului naţional român din Transilvania, apoi unul dintre preşedinţii Partidului naţional-ţărănesc. A intrat în viaţa politică în anii studenţiei, devenind, în 1896, membru al Comitetului naţional al P.N.R., unul dintre conducătorii aripei de dreapta a acestuia. După unirea Transilvaniei cu România (18 nov./l dec. 1918), a fost preşedintele Consiliului dirigent (1918— 1920). Sub conducerea sa, P.N.R, a fuzionat cu Partidul conservator democrat al lui Take lonescu (1923), cu Partidul naţionalist democrat al lui N. lorga (1924) şi cu Partidul ţărănesc al lui Ion Mihalache (1926). în 1926-1933 şi 1937-1947 a fost preşedinte al P.N.Ţ. Ca prim-ministru în guvernele naţional-ţărăneşti (1928 — 1930, 1932—1933), a dus o politică antidemocratică şi antimunci-torească. în 1937 a încheiat o înţelegere electorală cu Garda de fier. Deşi s-a declarat împotriva dictatului de la Viena, M. a împiedicat lupta maselor îndreptată împotriva dictatului. A înlesnit, prin politica sa, instaurarea dictaturii mili-taro-fasciste şi a sprijinit intrarea României în războiul ,hitle-rist. în timpul războiului, el a respins vreme îndelungată propunerile P.C.R. de unire a forţelor antihitleriste. în iunie 1944, în condiţiile înfrîngerilor suferite de Germania hitleristă pe frontul antisovietic, ale creşterii luptei antifasciste a maselor şi ale înfăptuirii F.U.M., a acceptat încheierea unui acord privind constituirea Blocului naţional democrat. Nici după aceasta însă M. nu a abandonat politica de tergiversare şi duplicitate, actul de la 23 August 1944 înfăptuindu-se fără ştirea şi participarea lui. După victoria insurecţiei armate din august 1944, s-a împotrivit procesului de transformare revoluţionară a ţării. în 1947 a fost judecat şi condamnat pentru activitatea sa antinaţională şi antidemocratică. manivelă (TEHN.) 1. Pîr-ghie cotită sau curbă, în general alcătuită dintr-un braţ şi un mîner, acţionată manual şi putînd avea o mişcare de rotaţie completă în jurul axei de articulaţie (ex. :m. de pornire a unui motor, m. de acţionare a unui cric etc.). 2. Pîrghie solidarizată cu un arbore şi articulată cu o bielă care face parte din- Mani velă tr-un mecanism (ex. bielă-ma-nivelă). Manizales [manisâles/, oraş în Columbia, situat în Cordilie-ra Centrală, pe valea rîului Cauca, la circa 2 100 m altitudine. 170 900 loc. (1961). Important centru al producţiei de cafea. Are industrie textilă, chimico-farmaceutică, de pielărie. Universitate. Manizer, Matvei Ghenri-hovici (n. 1891), sculptor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. Autor de monumente („Taras Şevcenko**, 1935, la Harkov; „V.I. Lenin“, 1940, la Ulianovsk; „I.E. Repin“, la Moscova ş.a.) şi de ansambluri statuare destinate decorării staţiilor metroului din Moscova. Lucrările sale se remarcă prin forţa de caracterizare psihologică a personajelor şi prin-tr-o factură sintetică. Reprezentat în Muzeul de artă ai R.P.R. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Mann, Heinrich (1871 - 1950), scriitor realist-critic german. Fratele scriitorului Tho- H. Mann mas Mann. Din cauza atitudinii sale antifasciste a fost îndepărtat de hitlerişti din Academia germană, iar cărţile i-au fost arse şi interzise. în 1933 a emigrat în Franţa, iar de aici, în 1940, în California (S.U.A.). Opera sa, cuprinzătoare şi variată (18 romane, 70 de nuvele, drame şi eseuri), este o amplă cronică satirică a unor perioade de întunecată reacţiune din istoria Germaniei: monarhia mi-litarist-despotică a Iui Wilhelm al II-lea şi anii de expansiune a imperialismului german şi de teroare a fascismului. La început a scris sub influenţa diferitelor curente ale timpului (simbolismul, naturalismul, expresionismul) şi a tradiţiei romanului francez. El evoluează apoi treptat, sub impresia profundei dezamăgiri provocate de afirmarea brutală a capitalismului industrial, pe un drum ascendent, apropiin-du-se de principiile democratismului radical şi apoi de cele ale umanismului socialist, fără însă ca opera sa să depăşească limitele realismului critic: romanul „în ţara trîntori!or“ (1900), trilogia „Zeiţele*4 (1903), romanul „Vînătoarea dragostei*4 (1904, trad. rom.), „Profesorul Unrat4 (1905, trad. rom. 1956), MANN 228 MANN trilogia „Imperiul*4 („Supusul", 1914, trad. rom. 1954; „Sărmanii", 1917; „Capul", 1925). Cea mai importantă realizare a luiM., romanele „Tinereţea lui Henric al IV-lea", „împlinirea şi sfîrşitul lui Henric al IV-lea" (1938, trad. rom. 1963), vastă frescă socială şi portret monumental al viguroasei personalităţi a popularului monarh francez, este remarcabilă prin profunzimea investigaţiei istorice şi a analizei psihologice. M. a mai publicat nuvele, lucrări dramatice şi numeroase eseuri (volumele „Puterea şi omul**, 1918; „Dictatura raţiunii'*, 1923; „Spirit şi forţă", 1931; „Ura", trad. rom.; „Curajul", 1939; „Privire asupra unei epoci", 1946). Creaţia epică a lui M* se distinge prin arta evocării pasiunilor care stăpînesc mediul social burghez, a cărui etică ipocrită şi convenţională, departe de a le înfrîna, le stimulează şi le face să izbucnească uneori cu forţa unor stihii. Satira sa politică îmbină ura faţă de intoleranţă şi neomenie, realismul îndrăzneţ, pamfletul virulent şi nervos cu umorul caricaturii. Galeria de tipuri groteşti din opera lui M. ilustrează caracterul monstruos al societăţii care le-a generat. Povestitor excelent, mînuind cu virtuozitate toate mijloacele prozei artistice, însufleţit de o sinceră şi nobilă dragoste de umanitate, el a întruchipat în cel mai înalt grad spiritul militant al. realismului critic german. M. a recunoscut rolul istoric al proletariatului, a salutat victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi s-a pronunţat în favoarea Uniunii Sovietice şi apoi a Republicii Democrate Germane, unde se pregătea să se stabilească puţin înainte de moarte. Mann, Thomas (1875— 1955), romancier, nuvelist şi eseist german de renume mondial. S-a născut la Liibeck, a studiat la Miinchen, a trăit un timp în Italia şi apoi, peste 30 de ani, la Miinchen. Poziţia sa democratică i-a atras adversitatea cercurilor naziste, pe care n-a ezitat să le demaşte. Retrăgîndu-i-se cetăţenia germană (1936), după ani de exil în California, M. s-a stabilit în Elveţia. Descedent al unei vechi familii de armatori hanseatici, purtătoare a unor tradiţii morale patriarhale, înnobilată prin el cu darul artei, M. este totodată şi exponentul dezamă- Th. Mann girii şi înfrîngerilor vechii burghezii în faţa ascensiunii brutale a noii burghezii, imperialiste, parvenite, corupte şi vulgare, care o ruinează fără scrupul. A fost influenţat de scepticismul desprins din lectura operei lui Schopenhauer şi Nietzsche» de „metafizica" muzicii wagneriene, de estetismul lui Flau-bert şi al scriitorilor francezi contempprani cu el. Rămînînd însă ataşat prin rădăcini adînci de idealurile neoumanismului goethean,M.a trăit permanent şi intens conflictul dramatic dintre aceste două tendinţe ideologice divergente. Opera lui M • constituie în ultimă analiză o sinteză exemplară a strădaniilor unei conştiinţe de artist şi de cetăţean, care reuşeşte să refacă puntea dintre artă şi viaţă, dintre estetică şi morală, dintre cultură şi politică- De pe această poziţie, M. a oglindit veridic şi critic, cu fină şi superioară ironie, procesul de descompunere a burgheziei din Germania. Continuator erudit al tradiţiilor umaniste ale culturii europene, el afirmă curajos necesitatea istorică a ivirii unei lumi noi, considerînd „teama faţă de comunism drept o absurditate a epocii noastre", dar, sub influenţa limitelor de clasă şi a celor ideologice, nu reuşeşte să vadă în proletariat pivotul noii societăţi. Dacă primele sale nuvele („Micul domn Friedemann", „Tristan", „To-nio Kroger", „Moartea la Ve- neţia" trad. rom.) sînt axate pe problema discrepanţei dintre artist şi viaţa burgheză, romanul „Casa Buddenbrook. Declinul unei familii" (1901, trad. rom. 1962) reflectă apusul burgheziei însăşi. După romanul „Alteţa regală" (1909), a cărui viziune umanistă rupe cu ascetismul schopenhaurean, gîndirea lui M. cunoaşte o evoluţie frămîntată, ale cărei concluzii apar în „Muntele magic" (1924), profundă analiză, scrisă de pe poziţii democratice, a contradicţiilor ideologice ale epocii imperialismului. „Mario şi vrăjitorul" (1930, trad. rom.) realizează, cu subtile mijloace artistice, lucida viziune veridică, anticipativă a înfrîngerii fascismului, împotriva căruia publicistul şi eseistul M. a luptat consecvent („Despre viitoarea victorie a democraţiei", 1938.; „Ascultători germani", 1955, emisiuni radiofonice, 1940—1942). După ce creează tetralogia „Iosif şi fraţii săi" (1933—î943), expresie a năzuinţei sale de împăcare a idealului cu viaţa, şi romanul „Lotte la Weimar" (1939, trad. rom. 1964), dedicat evocării personalităţii bătrînului Goethe, modelul şi inspiratorul său din tinereţe, întruchipare a unei existenţe umane armonioase. M. scrie între 1943 şi 1946 romanul „Doctor Faustus. Viaţa compozitorului german Adrian Leverkiihn, povestită de un prieten" (1947), parabolă magistrală a crizei societăţii capitaliste, a evoluţiei şi a responsabilităţii burgheziei germane din sec. al XX-Iea faţă de umanitate, a eşuării politicii, artei, culturii şi filozofiei acestei burghezii în aventura fascistă, considerată de autor ca un tragic episod al istoriei poporului său. In „Confesiunile escrocului Fe-lix Krull" (1954, neterminat), M. îmbină elemente specifice romanului picaresc, pentru a putea relua, în spiritul umorului burlesc, critica societăţii burgheze în declin, cu detaşarea senină a celui pe deplin convins de necesitatea istorică a dispariţiei unei lumi în descompunere. Opera sa ridică la un înalt nivel dezbaterea problemelor şi con- MANNERHEIM 229 MANOLESCU tradicţiilor dramatice care frămîntă cultura burgheză contemporană, dezvăluirea ipostazelor ruperii ei de viaţă şi ale ostilităţii faţă de aceasta. Creaţia sa epică cultivă ironia superioară, discret voalată de obiectivitatea naraţiunii şi de adîncimea comentariului. Artist desă-vîrşit, M. a fost un savant al detaliului realist, un subtil cunoscător al tainelor prozei artistice şi al resurselor limbii germane, un mînuitor laborios, deosebit de cult şi de rafinat, al frazei filozofice dense, sclipitoare şi muzicale. Ca membru în numeroase organizaţii şi participant la reuniuni internaţionale, M* a militat pentru pace, cultură şi progres social. Premiul Nobel (1929). Mannerheim [mânzrhaim], Cari Gustav (1867—1951), mareşal şi om politic finlandez, preşedinte al Finlandei (1944 — 1946). în 1918 a comandat gărzile albe finlandeze, care, împreună cu interventioniştii germani, au înăbuşit revoluţia muncitorească din Finlanda. M. a fost comandantul suprem al armatei finlandeze în războaiele duse împotriva U.R.S.S. (1939-1940 şi 1941 —1944). Mannesmann, Max (1857— 1915), inginer şi inventator german. împreună cu fratele său, inginerul Reinhard M. (1856—1922), a inventat procedeul de laminare şi laminorul de ţevi continue fără sudură. Lor le aparţin şi alte invenţii, în domeniile cementă-rii oţelului, producţiei de pile, telefoniei etc. Mannheim [mânhaimj, oraş în R.F. Germană, situat în landul Baden-Wiirttemberg, la confluenţa rîului Neckar cu Rinul. 3)5 000 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (electrotehnică, automobile, maşini-unelte, maşini agricole etc.), chimică, textilă, de celuloză şi hîrtie, precum şi alimentară. însemnat port fluvial şi nod feroviar. împreună cu oraşul Ludwigshafen, situat pe malul opus al Rinului, formează un nod industrial. Manoilescu, Mihail (1891— 1950), economist şi politician burghez român; a fost profesor de ,economie politică la Şcoala politehnică din Bucureşti şi ministru în diferite guverne burgheze. în timpul dictaturii regale fasciste, în această din urmă calitate a fost semnatar al dictatului de la Viena. Ideolog făţiş al fascismului, a cerut ca România să-şi lege economia şi politica sa de Germania fascistă şi a încercat să justifice subordonarea economiei româneşti imperialismului german. M. este autorul teoriei „corporatismului integral şi pur“, inspirat după reţete mussoliniene, preco-nizînd organizarea clasei muncitoare în asociaţii, pe bresle, numite „corporaţii'*, puse sub controlul cercurilor patronale. Apologet al capitalismului, el susţinea ideea „păcii sociale**, a „armoniei dintre clase**. V. şi corporatism. Manolescu, Dimitrie N. (n. 1885), medic oftalmolog român, profesor ia Universitatea din Bucureşti. A scris numeroase studii privind tulburările oculare produse de chinină, chirurgia strabismului, conjunctivita blenoragică, oftalmologia de război, tulburările oculare în tifosul exante-matic etc. Manolescu, Grigore (1857— 1892), actor român. Ca elev al lui Şt. Vellescu la Conservatorul din Bucureşti, a jucat alături de M. M i 11 o. După absolvire, a activat pe scena teatrului din Iaşi, apoi în cadrul „Societăţii dramatice** din Bucureşti. în 1879 a plecat împreună cu Aristizza Romanescu la Paris, ca bursier. Începînd din 1880 a jucat la Teatrul naţional din Bucureşti, apoi la Iaşi (1888), iar în 1891 la Viena, în turneu, pe scena Karltheater-ului. Originalitatea interpretării lui M., ajutată de un fizic avantajos, se datora îmbinării trăirii interioare cu expresia şi vorbirea scenică, studiului profund şi scrupulos al textului. M. a realizat o interpretare expresivă, sobră, adîncă şi convingătoare în roluri variate din repertoriul clasic naţional şi universal, dintre care: Despot, Ovidiu din piesele lui V. Alecsandri, Răzvan („Răzvan şi Vidra** de B.P. Hasdeu), Richard („Discipolul diavolului** de Gr. Manolescu G.B. Shaw), Romeo („Romeo şi julieta**) şi Hamlet („Ham-let“ de W. Shakespeare), care a reprezentat una dintre creaţiile sale. Manolescu, Ion (1881 — 1959), actor român, artist al poporului din R.P.R. Elev ai lui C, Nottara, l-a urmat pe acesta ca profesor la catedra de declamaţie a Conservatorului din Bucureşti. A debutat în trupa teatrală condusă de Aristizza Romanescu. în 1906 a fost angajat la Teatrul naţional din Bucureşti, iar din 1909 a jucat în mai multe companii teatrale (Al. Davila, Excelsior, a soţilor Bulandra). 1. Manolescu Din 1929, M. a revenit la Teatrul naţional din Bucureşti, unde a jucat cu mici întreruperi pînă la sfîrşitul carierei sale. Actor de vastă cultură, M. s-a relevat printr-o deosebită forţă dramatică, prin puterea de interiorizare şi printr-o frazare impecabilă. Cu o bogată gamă interpretativă a excelat în rolurile: Conrado din „Moartea civilă** de Giacometti, Os-wald din „Strigoii** de Ibsen, Protasov din „Cadavrul viu*‘ manolescu 230 MANSART de L. Tolstoi, Hamlet şi Ri-chard al III-lea de Shakes-peare, Matei Boiu din „Suflete tari“ de Camil Petrescu 9*®* Manolescu, NicoJaie (Io50 —1910), medic român, unul dintre fondatorii oftalmologiei moderne române. A fost pro-fesor Ia Universitatea din Bucureşti. A studiat problema acuităţii vizuale, a miopiei etc. şi a descris o nouă tehnică de extirpare a irisului, precum şi o metodă personală de tratament în conjunctivita granu-loasă. S-a ocupat cu problemele stării sanitare a ţăranului român şi a avut merite deosebite în organizarea vieţii medicale române la sfîrşitul secolului trecut. A fundat revista „Apărătorul sănătăţii" şi a condus „Analele medicale române". manometru (gr. mănos „rarefiat" şi metron „măsură",* FIZ., TEHN.), instrument pentru măsurarea presiunii unui fluid (lichid sau gaz). — M. cu element elastic, manometru în care Manometru cu element elastic presiunea de măsurat produce deformarea unui element elastic (o membrană, un burduf, un tub curbat etc.). Deformarea este amplificată de un mecanism simplu şi transmisă unui ac indicator. — M. cu lichid, manometru în care presiunea de măsurat compensează greutatea unei coloane de lichid cu tensiune mică de vapori (ex. mercur, apă). Cel mai adesea, m. cu l. este format dintr-un tub de sticlă în formă de U; din diferenţa înălţimii celor două coloane de lichid se poate deduce valoarea presiunii de măsurat. — M. cu termocuplu, manometru bazat pe dependenţa de presiune a conductivităţii termice a gazelor. Este utilizat pentru; măsurarea vidului. — M. de ioni-zare, manometru bazat pe dependenţa de presiune a in- tensităţii curentului unei descărcări electrice într-un gaz. Se foloseşte pentru măsurarea vidului înaintat. — M. diferenţial, manometru pentru măsurarea diferenţei de presiune între două puncte ale unui fluid. — (EXPL. PETR.) M. de fund, manometru pentru determinarea presiunii la fundul găurilor de sondă sau la o adîn-cime oarecare a acestora. Se deosebesc m. de /. la care sistemul de înregistrare este montat în interiorul aparatului ce se introduce în sondă şi m. de f. care transmit indicaţiile la suprafaţă. manoperă (lat. manus „mî-nă" şi opus „lucrare"), cantitatea de muncă (de obicei manuală) prestată sau necesară pentru producerea unui obiect, executarea unei lucrări ori a unei operaţii; salariul cuvenit pentru această muncă. manopere frauduloase (DR.), mijloace folosite pentru săvîr-şirea unei fraude. manoză (CHIM.), C6//12$6. Substanţă organică din clasa monozaharidelor; este o aldo-hexoză izomeră cu glucoza. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, de culoare albă, cu p.t. 132°C, cu gust dulce. In natură se găseşte sub formă de polizaharide (manani). Se extrage din fructul palmierului Phytelephas macrocarpa, prin hidroliză acidă. Manrique [manrîche], Jorge (c. 1440—c. 1478), poet spaniol. Autor al unui „Cancio-nero general", culegere de poezii lirice şi alegorice, a devenit însă celebru mai ales prin elegia „Stanţele lui Jorge Man-rique la moartea tatălui său", în care tratează, într-o viziune fatalistă, tema deşertăciunii vieţii. Versurile sale se disting prin muzicalitate şi prin sobrietatea expresiei. Mans [mă] (Le ^ ), oraş situat în nord-vestul Franţei. 136 100 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (automobile, avioane), textilă, alimentară. Nod de comunicaţii. mansardă (ARH 1T.), încăpere locuibilă situată sub acoperişul cu pantă frîntă al unei clădiri. Realizată pentru prima dată la Luvru de Pierre Lescot, m. a fost mult folosită în arhi- tectura franceză începînd din sec. al XVII-lea, datorită arhitectului F. Mansart, de unde îi vine şi numele. în ţara noastră, Mansardă m. apar Ia construcţiile de stil baroc din sec. al XVIII-lea în Transilvania şi la unele clădiri eclectice ale sec. XIX—XX inspirate din stilul Renaşterii (clădirea Consiliului Superior al Agriculturii etc.). Mansart [măsâr], Frangois (1598—1666), arhitect francez, promotor al barocului „clasicist". M. a folosit mult în lucrările sale elemente de compoziţie şi de modenatură specifice arhitecturii antice şi celei rinascentiste, înscriindu-le în ansambluri caracterizate prin echilibru şi eleganţă. Lucrările sale mai importante sînt biserica Visitation din Paris, hotelul la Vrilliere (actuala Bancă a Franţei), castelul Maisons, biserica Val-de-Grâce, castelul Berny. M. a folosit adesea în arhitectura epocii mansarda. Mansart [măsâr], Jules Har-douin (1646—1708), arhitect francez, exponent al barocului J. H.Mansart „clasicist", nepot şi elev al lui Fr. Mansart. M. este cel mai de seamă arhitect francez din sec. al XVII-lea. A construit castelul Clagny, a mărit palatul Versailles şi a realizat întregul complex de construcţii ale a-cestuia, care impun prin echili- MANSFIELD 231 MÂNU brul desăvîrşit al faţadelor, prin dispoziţia lor în spaţiu, precum şi prin decoraţia interioară. A mai construit Marele Trianon, pavilioanele de la Marly şi Domul Invalizilor. Mansfield [mensfi: li7, Ka-therine (1888—1923), prozatoare realistă engleză. S-a format sub influenţa lui A. P. Cehov. Nuvelele sale („Fericire*4, 1920; „Preludiul**, 1921 ; „Garden-Party", 1923, trad. rom. 1958; „Cuibul porumbiţei**, 1923 ş.a.) dezbat, într-o tonalitate afectivă, de obicei melancolică, situaţia femeii şi soarta copiilor fără noroc, dezvăluind caracterul structural tragic al vieţii într-o societate întemeiată pe iluzii şi pe ipocrizie. Lirismul, fineţea analizei, laconismul mijloacelor de expresie, ritmul muzical şi tendinţa de a juxtapune mereu planurile temporale ale naraţiunii dau operelor ei o notă cu totul particulară. Un deosebit interes literar prezintă „Jurnalul44 său, editat postum (1927). A scris şi versuri. manşă1 (AV.), pîrghie, prevăzută adesea cu volan, cu care pilotul comandă mişcările pro-fundorului şi aripioarelor unui avion. Deplasarea m. înainte şi înapoi modifică înclinarea profundorului, făcînd avionul să urce sau să coboare, iar deplasarea laterală a acesteia sau rotirea volanului comandă înclinarea aripioarelor, ceea ce produce rotirea avionului în jurul axei sale longitudinale. manşă2 (SPORT), fiecare dintre etapele în care se împart unele probe sportive (ex. probele de tir, de motociclism etc.); rezultatul final al acestor probe oglindeşte rezultatele obţinute în m. manşetă (TEHN.), garnitură de etanşare în formă de inel sau de cilindru, eventual cu marginile răsfrînte, executată din piele sau din cauciuc. M. se folosesc Ia pompe, la presele hidraulice etc. manşon (TEHN.) a) Piesă în formă de tub care serveşte la Manşon îmbinarea sau la ramificarea conductelor, a cablurilor etc. b) Partea lărgită de la capătul unui tub care serveşte la îmbinarea acestuia cu alt tub. Sin. mufă. Manta (sec. XVI), boier din Tara Românească, paharnic şi apoi ban în timpul domniei lui Mihai Viteazul. A înfrînt la Şerpăteşti (ianuarie 1595) o oaste turco-tătară şi a cucerit Brăila (1595). mantă 1* (TEHN.) îmbrăcăminte de tablă, de material plastic etc. care serveşte la protecţia unui sistem tehnic (maşină, cazan, rezervor, cablu etc.; ex. m. cutiei de foc). 2. (CONSTR.) Mantaua cintru-lui, partea superioară a unui cintru, formată în general din grinzi de lemn cu secţiune pătrată, pe care se reazemă o boltă sau un arc în timpul construcţiei. — Mantaua tune-lului v. căptuşeala tunelului. Mantegna [mantena], Andrea (1431 — 1506), pictor şi gravor italian rinascentist din şcoala padovană. Creaţiile lui Mantegna se disting prin frumuseţea lor robustă, sobră şi originală exercitînd o puternică influenţă asupra multor pictori ai timpului (Diirer, Hol-bein etc.). Elev al pictorilor Squarcione şi Bellini, M. a dobîndit o pregătire artistică temeinică, prin care şi-a valorificat concepţia sa umanistă despre forţa şi eroismul omului. A realizat o operă vastă şi variată, impresionantă prin tensiunea dramatică a scenelor şi prin expresivitatea figurilor, în compoziţiile sale, M. introduce cadrul de arhitectură romană, construieşte personaje cu forme sculpturale şi chipuri aspre, creînd o atmosferă sobră. Bazată pe un desen viguros şi exact, pictura lui M. foloseşte cu îndrăzneală racursiul şi efectele de trompe Vaii. Op. pr.: decoraţia sălii palatului ducal din Mantua, denumită „Stanzza degli Sposi" (1465 — 1474); tripticul pentru biserica sfîntul Zenon din Verona (1457 — 1459); cartonul „Triumful lui Iuliu Cezar*4 pentru teatrul din Mantua; „Hristos mort“ (în care a folosit cu îndrăzneală racursiul); „Madonna della Vittoria4* (1495); „Parnasul** (1497) ş.a. M. a fost unul dintre primii gravori pe metal ai Italiei şi dintre cei mai mari colecţionari de antichităţi. Mantineea, oraş-stat în Grecia antică, unul dintre cele mai importante din Pelopones. Datorită regimului său democratic, s-a aflat într-un permanent conflict cu Sparta. în anul 362 î.e.n. a avut Ioc la M. o mare bătălie, în care armata ligii tebane, condusă de Epa-minonda, a înfrînt armata Spartei şi a federaţilor ei. După această bătălie, puterea Tebei a început să decadă şi hegemonia ei în Elada a luat sfîrşit. mantinelă (SPORT), împrejmuire de formă dreptunghiulară, rotunjită la colţuri, care limitează terenul de joc la hochei pe gheaţă. Este înaltă de 1 — 1,20 m şi confecţionată din lemn sau din material plastic. Serveşte la asigurarea continuităţii jocului, evitînd întreruperile care pot surveni din cauza ieşirii pucului în afara spaţiului de joc. mantisă (lat. mantissa „adaos “ ; MAT.), partea zecimală a unui logaritm. Mantu, Nicolaie (187 f — 1957), pictor şi grafician român. A fost maestru emerit al artei din R.P.R. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti şi la Academia de arte frumoase din Miinchen. Opera sa se remarcă mai ales prin desenele satirice şi caricaturile antidinastice, publicate în periodicele „Adevărul*4, „Dimi-neaţa“, „Moş Teacă", „Moftul român**, „Furnica" ş.a. Mânu, legile lui ~ (în limba sanscrită Manava-dhar-ma-şastra), cel mai important cod de legi al Indiei antice, atribuit de tradiţia hinduistă lui Mânu, primul om. L. lui M. s-au păstrat într-o versiune datînd din sec. II î.e.n. — II e.n. Codul a contribuit la consolidarea sistemului social bazat pe caste. El conţine dogmele brahmanismului şi numeroase precepte etice-religi-oase, avînd autoritatea unor norrtie juridice. Mânu, Gheorghe (1833— 1911), general şi om politic român. S-a ocupat de reorganizarea artileriei şi a fost MÂNU 232 MANZON! profesor Ia Şcoala de război. In timpul războiului de independenţă (1877 — 1878) a comandat o divizie. A fost în mai multe rînduri ministru. Mânu, Ioan (1803—1874), boier din Ţara Românească. A făcut parte, împreună cu Emanoil Băleanu şi I.A. Fiii-pescu, din căimăcămia numită în 1858 de Poarta otomană, care, urmărind boicotarea Unirii Principatelor, a luat măsuri restrictive împotriva libertăţii presei, a întrunirilor publice şi a dreptului de propagandă politică. manubriu 1. (ZOOL.) Formaţie tubulară specifică meduzelor, pe care se află orificiul buco-anal.2. (ANAT.) Manubriu sternal, os lat, articulat cu corpul sternului. Mantiei, numele a doi împăraţi bizantini: M. I (1143 — 1180), din dinastia Comneni-lor. Urmărind restaurarea Im- eriului roman, a purtat răz- oaie cu normanzii din Sicilia şi a impus Serbiei, Ungariei şi statelor latine întemeiate în Orient, în timpul primei şi al celei de-a doua cruciade, suveranitatea Bizanţului. M.al Il-lea (1391-1425), din dinastia Paleolog. In faţa pericolului otoman, după dezastrul armatei cavalerilor apuseni la Nicopole (1396), a încercat o apropiere de statele feudale ale Europei apusene, călătorind doi ani prin Occident. După înfrîn-gerea turcilor la Angora (Ankara) în î 402, a întărit apărarea Pelo-ponesuiui şi a Constantinopo-lului, care a rezistat asediului turcilor din 1422. In 1424 s-a recuuoscut tributar sultanului Murad al 11-lea. manufactură (lat. manus „mină" şi facere „a face"; EC, POL.), formă a producţiei industriale capitaliste, bazată pe munca manuală şi pe diviziunea muncii; constituie al doilea stadiu de dezvoltare a capitalismului în industrie. S-a dezvoltat din cooperaţia capitalistă simplă şi a pregătit trecerea ia marea industrie maşinistă. în apusul Europei, m. a constituit forma caracteristică a industriei capitaliste din a doua jumătate a sec. al XVI-Iea pînă în ultima treime a sec. al XVîli-Iea. în România, m. a avut o dezvoltare tîrzie şi mai slabă; ea a apărut înainte de mijlocul sec. al XVIII-lea, dar stadiul manufacturier nu a apucat să se maturizeze, deoarece către mijlocul sec. al XlX-lea încep să apară elemente ale producţiei maşiniste. M. a luat naştere pe două căi: a) prin reunirea în acelaşi atelier a unor muncitori de meserii diferite, independente, care lucrau sub conducerea aceluiaşi capitalist, par-ticipînd succesiv la crearea unei mărfi (ex. în manufacturile de ceasuri sau de trăsuri), şi b) prin reunirea într-un atelier a unor muncitori de aceeaşi meserie, a căror muncă se descompunea în operaţii simple, distincte, independente, fiecare dintre ele devenind funcţia exclusivă a unui muncitor sau grup de muncitori (ex. în manufactura de ace, de hîrtie). Di*i punctul de vedere al organizării interne, m. se împart în: eterogene, în care marfa se creează pe calea asamblării unor elemente parţiale diferite (ex. asamblarea pieselor ceasului), şi organice, în care marfa este rezultatul unei serii de operaţii conexe, succesive, care alcătuiesc împreună procesul respectiv de producţie (ex. producerea acelor). în ambele cazuri, m. a simplificat operaţiile de muncă, a dus la îngustarea specializării muncitorului, la mărirea gradului de exploatare a muncii salariate, la perfecţionarea şi specializarea uneltelor de lucru, la pregătirea de muncitori calificaţi, iar prin toate acestea la adîncirea diviziunii muncii şi la creşterea productivităţii muncii, la dezvoltarea producţiei de mărfuri atît în industrie cît şi în agricultură. Ea a pregătit astfel apariţia maşinilor şi crearea condiţiilor pentru înfăptuirea revoluţiei i n d u s t r i-a 1 e. Pentru stadiul manufacturier este caracteristică împletirea marii producţii cu mica producţie şi cu munca la domiciliu. manuscris (lat. manus „mină44 şi scriptus „scris") 1. Orice text scris de mînă (scrisori, acte, documente, inscripţii etc.); lucrare de oarecare întindere sau carte scrisă de mînă. în limba română, cel mai vechi m. cunoscut este „Scrisoarea boierului Neacşu din 1521. 2. Text original, scris de mînă sau dactilografiat, al unei lucrări. Manuscrisele de la Marea Moartă (Qumran), texte străvechi, aflate în curs de cercetare, scrise în ebraică şi aramei-că, descoperite, cu începere din 1947, în peşterile din regiunea de nord-vest a Mării Moarte, în special în apropiere de Khir-bet Qumran, unde şi-a avut centrul, în sec. al II-lea î.e.n. — sec. I e.n., o comunitate religioasă, alcătuită probabil din ese-nieni. Ele cuprind versiuni ale textelor „Vechiului testament", mai vechi cu o mie de ani decît toate manuscrisele cunoscute pînă acum, comentarii la cărţile prorocilor elaborate de membrii comunităţii, precum şi documente ale acesteia, printre care şi statutul ei. Studiul manuscriselor contribuie la elucidarea originii creştinismului, infirmînd argumentele teologice care neagă apropierea dintre ideologia comunităţii de la Qumran şi creştinismul primitiv. Manzikert (Manzkert), localitate în Asia Mică, unde, în anul 1071, armata bizantină de sub comanda împăratului Roman al IV-lea Diogenes (1068—1071) a suferit o gravă înfrîngere din partea turcilor seigiucizi conduşi de sultanul Alp-Arslan. In urma bătăliei de la M., Imperiul bizantin a pierdut Armenia şi o mare parte din Asia Mică. Manzoni [manţoni/, Aîes-sandro (î 785—1873), scriitor italian. S-a născut la Milano. Iniţial adept a! filozofiei luminilor, şi-a manifestat simpatia deschisă pentru revoluţionarii francezi iacobini (poemul „ Triumful libertăţii", 1801). Ulterior a evoluat spre un romantism cu nuanţe religioase (ciclul de versuri „Imnuri sacre", 1815), dar s-a impus cu deosebire ca poet patriot („Proclamaţia din Ri~ mini", 1815; „Martie 1821", 1848; „Cinci mai 1821", trad. rom. 1897) şi ca autor de tragedii inspirate din trecutul eroic al Italiei („Contele de Carma-gnola'*, 1820; „Adelchi", 1822). MANZU 233 MAO ŢZE-DUN Capodopera sa este însă romanul „Logodnicii** (1823—1827 şi, în versiune definitivă, restructurată, 1840—1842, trad. rom.)» în care e zugrăvită cu un deosebit simţ: al realităţii viaţa cotidiană a poporului italian sub dubla asuprire feudală: ita- liană şi spaniolă. Teoretician şi. reprezentant de seamă al romantismului în Italia, a militat pentru respectarea adevărului istoric şi pentru eliberarea de dogme a genurilor literare şi a inspiraţiei („Scrisoare asupra romantismului**, 1823; „Despre romanul istoric 1845; „Scrisoare cătreM.C.*** [Chauvet]asupra unităţii de timp şi de Ioc în tragedie 1823). Preocupat de problemele limbii literare, a recomandat cultivarea ei pe Al. Manzoni temeiul dialectului toscan şi utilizarea în scris a limbii vis, populare. Prin atitudinea şi operele lui, M* a exercitat o mare influenţă asupra formării conştiinţei naţionale a compatrioţilor săi în epoca dominaţiei austriece şi asupra dezvoltării literaturii italiene din sec. al XÎX-lea. Manzfc [mantă]t Giacomo (n. 1908), sculptor italian. A creat basoreliefuri (dintre care mai importante sînt noile porţi de bronz de la Biserica sf. Petru, 1964) şi sculptură rotundă, caracterizate prin dramatism şi concizie expresivă. Liric în lucrări cum sînt „Cap de femeie** (1937), „Portret** (1941), „David” (1938), „Fran-cesca** (1942), „Pas de dans** (1954), M. atinge un deosebit dramatism în basoreliefurile „Răstignire cu general*, „Răstignire cu cardinal**, „Răstig- nire cu prelat**, care fac parte din ciclul „Variaţii pe o temă** (1939—1959) şi constituie aluzii Ia lupta antifasciştilor italieni în timpul războiului. Mao Dun (pseudonimul lui Şen lan~bin) (n. 1896), scriitor şi militant al mişcării muncitoreşti revoluţionare din China. Pînă la instaurarea Republicii Populare Chineze a îmbinat creaţia literară cu activitatea revoluţionară ilegală. După aceasta a ocupat importante funcţii de stat. Ca scriitor s-a format sub influenţa lui Lu Sin. Romanele sale, inspirate din frămîntările trăite de societatea chineză contemporană, zugrăvesc de pe poziţiile proletariatului oscilaţiile intelectualităţii mic-bur-gheze în prima etapă a revoluţiei (trilogia „întunecare**, 1927—1928), criza industrială şi financiară din Şanhai în perioada 1910—1930 („Zorile**, 1932), războiul de eliberare împotriva imperialiştilor japonezi („Descompunerea**, 1941). Este şi autorul a numeroase nuvele şi schiţe cu tematică variată (un volum selectiv, intitulat „Nuvele*4, a apărut şi în româneşte în 1964), precum şi al unor interesante piese de teatru cu conţinut satiric („Pînă la sărbătoarea morţilor şi după**, 1945). S-a afirmat şi ca eseist. maori, populaţie băştinaşă din Noua Zeelandă, constituită din două elemente etnice: unul care prezintă caracterele atenuate ale melanezieni- 1 o r şi altul, mult mai numeros, al polinezienilor. Decimaţi în timpul războaielor maorice (1843—1872), m, reprezintă astăzi numai circa 7% din totalul populaţiei Noii Zeelande. Mao Ţse^dun (n; 1893), preşedinte al Comitetului Central şi ai Biroului Politic al P.C. Chinez (din 1943). S-a născut într-o familie de ţărani din satul Şao-şan» judeţul Seantan» provincia Hunan.  luat parte din tinereţe la mişcarea revoluţionară. în 1919 a condus acţiunile revoluţionare ale tineretului şi muncitorilor din Hunan, iar în 1920 a organizat şi condus o asociaţie pentru studierea marxismului, precum şi Uniunea socialistă a tineretului. A fost unul dintre întemeietorii P.C. Chinez, participînd la primul congres, de constituire, al acestuia (1921). După congres Mao Ţze-dun a fost secretar al Comitetului din Hunan al P.CC. (1921-1923) şi preşedinte al Federaţiei sindicatelor din Hunan (1922). La Congresul al III-lea al P.C.C. (1923), va fost ales membru al C.C. şi apoi numit şeful secţiei organizatorice a C.C. al P.C.C. în timpul războiului civil revoluţionar (1924 — 1927) a condus mişcarea ţărănească din satele provinciei Hunan. în 1925—1926 a organizat la Guanciou (Canton) cursurile pentru studierea mişcării ţărăneşti şi a lucrat ca re-dactor-şef Ia revista „Săptămî-nalul politic4*. în 1926 a fost ales preşedinte ai Comisiei C.C. al P.C.C. în problema mişcării ţărăneşti, iar în 1927 a devenit preşedinte al Uniunii ţărăneşti din întreaga Chină. în 1927 a condus răscoala „recoltei de toamnă** a ţăranilor şi muncitorilor din provinciile Ţzeansi şi Hunan. A fost unul dintre organizatorii bazei revoluţionare cu centrul Ia Ţzin-ganşan şi ai Armatei roşii muncitoreşti ţărăneşti chineze. în 1930 Mao Ţze-dun a devenit prim-comisar politic al Armatei roşii chineze, sar în 193! a fost ales preşedinte ai Comitetului Executiv al guvernului central democratic muncito-resc~ţărănesc al Chinei» A fost unul dintre conducătorii „Marşului cel lung al Armatei roşii chineze’* din sudul spre nord-vestul ţării (1934 - 1935). în 1933, a fost ales membru ai Biroului Politic ai C.C. al P.C. MAPAMOND 234 MARAMUREŞ Chinez, iar între 1935 şi 1943 a fost secretar al C.C. al P.C.C. In frunte cu Mao Ţze-dun, P.C.C. a condus lupta de eliberare naţională a poporului chinez, împotriva forţelor coalizate ale reacţiunii interne şi internaţionale. După proclamarea Republicii Populare Chineze (1 octombrie î949), care a inaugurat o eră nouă în istoria Chinei, a fost ales preşedinte al Guvernului popular central şi preşedinte al Consiliului militar popular revoluţionar (1949— 1954); între 1954 şi 1959 a fost preşedinte al Republicii Populare Chineze. mapamond (lat. mappa „pîn-ză“şi mundus„lume“) l.(GEOGR.) V. planiglob. 2. (ASTR.) Mapamond ceresc, harta plană a boitei cereşti, pe care sînt însemnate constelaţiile. maquis Y machi] (macchia), formaţie deasă de tufişuri (în mare parte spinoase) şi de arbuşti veşnic verzi, adaptaţi la uscăciune, caracteristică regiunii mediteraneene. Apare în special pe solurile silicioase în urma despăduririlor. Mirtul, laurul, rozmarinul, măslinul sălbatic etc. sînt cîteva dintre plantele caracteristice m. maquis2 [machi/, denumirea mişcării partizanilor francezi care au luat parte în timpul celui de-al doilea război mondial la lupta împotriva ocupanţilor hitlerişti şi a colaboraţioniştilor (1941 — 1944). Detaşamentele de maquisarzi au constituit principala forţă a mişcării de rezistenţă din Franţa. Mara, afluent pe stînga al Izei (40 km). Izvorăşte din Munţii Gutîi, de sub vîrful Pleşea Mare (1 291 m). Mar abu marabu (Leptotilus crume-niferus), pasăre din ordinul ci-coniiformelor, mai mare decît barza, cu gîtul şi capul golaşe, cu ciocul şi picioarele puternice. Este o pasăre foarte vorace; se hrăneşte cu rozătoare, pui de crocodili, insecte, precum şi cu cadavre sau fecale. Trăieşte în Africa. Alte specii de m. trăiesc în India, Indochina, Insulele Sonde ş.a. marabu (murabit) 1. Membru al unui ordin religios musulman medieval din nordul Africii. 2. Moschee mică în care slujea un marabu (1). Maracaibo 1. Golf al Mării Caraibilor, situat în nordul Americii de Sud. Este cunoscut şi sub numele de Golful Vene-zuelei. 2. Lagună în nordul Americii de Sud, care comunică printr-o strîmtoare îngustă cu golful M. Suprafaţa: circa 14 000 km2. Laguna este situată într-o depresiune tectonică între lanţuri de munţi; împreună cu zona înconjurătoare constituie cea mai importantă regiune petroliferă a Venezuelei şi una dintre cele mai mari din lume. Maracaibo, oraş în nord-vestul Venezuelei, situat pe ţărmul strîmtorii care leagă golful M. de laguna M. 1 433000 loc. (1961). Este centrul importantei regiuni petrolifere M. Industrie uşoară şi alimentară. Nod de căi de comunicaţii şi însemnat port, prin care se exportă în special petrol şi produse agricole. Universitate. maramă, bucată dreptunghiulară de ţesătură de borangic alb sau galben (lungă de 3 — 5 m şi lată de circa 1 m), piesă componentă a costumului naţional, cu care femeile din Oltenia şi din Muntenia îşi înfăşoară capul. în ţesătura foarte subţire a m. sînt alese motive geometrice sau florale, uneori colorate. Maramureş, regiune admi-mstrativ-economică, situată în partea de nord a R.P. Române, la graniţa cu R.P. Ungară şi U.R.S.S. Suprafaţa: 10 500 km2. Populaţia: 789 920 loc. (1964). Este împărţită în opt raioane administrative, cu şapte oraşe: trei regionale (Baia Mare, Satu-Mare. Si ghetul Marmaţiei) şi patru raionale. Reşedinţa regiunii: Baia Mare. Pe teritoriul re- giunii se succedă forme de relief variate. Zona muntoasă este alcătuită din grupa munţilor vulcanici Oaş-Ţibleş, orientaţi de la nord-vest spre sud-est, cu altitudini medii cuprinse între 1 300 şi 1 450 m, şi din grupa munţilor cristalini ai Maramureşului şi ai Rodnei, dispuşi sub forma unui arc de cerc în estul regiunii, care ating înălţimi de 1 800— 2 300 m (altitudinea maximă: vîrful Pietrosul, 2 305 m). Intre cele două grupe montane se află marea depresiune a Maramureşului, iar pe rama vestică a zonei muntoase (Oaş-Ţibleş) se desfăşoară depresiunile Oaş, Baia Mare şi Lăpuş. între şirul depresiunilor şi Cîmpia Tisei se întinde o zonă deluroasă fragmentată de văi adînci, cu altitu~ dini medii cuprinse între 300 şi 600 m, din care se ridică mai multe măguri cristaline (Pre-luca, Prisnel ş.a.). Zona de cîmpie ocupă partea vestică a regiunii, avînd o altitudine de 100—120 m. în porţiunile mai joase, rîurile au un curs puţin stabil, ceea ce a impus necesitatea unor vaste lucrări de ameliorare. Clima este temperată, de nuanţă continentală, cu variaţii de la o zonă de relief la alta. în zona muntoasă, media anuală a temperaturii este de 6°C, iar cantitatea de precipitaţii depăşeşte 1 000 mm (1 400 mm pe culmile cele mai înalte). în depresiuni şi în zona dealurilor, media anuală a temperaturii oscilează între 8 şi 9°C, iar precipitaţiile între 700 şi 800 mm. Zonei de cîmpie din vestul regiunii îi sînt caracteristice o temperatură medie anuală mai ridicată, care oscilează într^ză(regiunea Lancashire-Ches-^îkire), de îngrăşăminte chimice, de fibre şi fire sintetice, de mase plastice (în regiunea Londrei, Birmingham ş.a.), de cau- MARE 241 MARE ciuc. Industria textilă, ramură cu veche tradiţie, este concentrată mai ales în Lancashire (prelucrarea bumbacului), York-shire (prelucrarea lînii), în Midlands detest, în Irlanda (prelucrarea inului). în ultimul timp s-a dezvoltat intens prelucrarea firelor şi fibrelor sintetice, dar celelalte subra-muri sînt în declin. Industria alimentară produce în special zahăr, bere şi produse lactate. Dezvoltarea intensă a industriei a provocat lărgirea continuă a oraşelor, care au a-juns de fapt să se unească între ele pe porţiuni întinse, for-mînd aşa-numitele conurbaţii (aglomeraţii urbane). Cele mai importante conurbaţii sînt Marea Londră, Lancashire de sud-est (în jur de Manchester), Clyde-side (cu centrul Glas-gow), Midlands de vest (cu Birmingham), Yorkshire de vest (cu Leeds) şi Merseyside (cu Liverpool), care constituie regiuni industriale foarte puternice, în specjal de industrie grea. Agricultura are un rol secundar în economie; producţia agricolă acoperă mai puţin de jumătate din necesarul de consum. Creşterea animalelor (bovine, oi, porci, păsări) dă circa 70% din valoarea producţiei agricole. Se fac culturi de cereale (în est şi sud-est), sfeclă de zahăr, cartofi. Pescuit intens, în special în Marea Nordului şi în apele de la nord de Scoţia. Transportul maritim este deosebit de dezvoltat. M.B. are una dintre cele mai importante flote comerciale din lume. Principalele porturi sînt; Londra, Liverpool, Southampton, Manchester, Glasgow, Bel fast, Huli, Bristol, Swansea, Middlesbrough, New-castle. Comerţul exterior are un rol important în economia M.B. O mare parte din materiile prime şi din produsele alimentare provin din import. La export predomină net produsele industriale (circa 80%): maşini şi utilaje, automobile, avioane, maşini e-lectrice,produse chimice, izotopi radioactivi ş.a. Circa 50% din comerţul exterior este orientat spre ţările Comunităţii Britanice de Naţiuni. — Istoric. Lo- cuită din timpuri străvechi (în partea de vest de populaţii iberice), M.B. a fost invadată, pe la mijlocul mileniului I î.e.n., de triburi celtice, iar în sec. I e.n. o mare parte a teritoriului ei a fost ocupată de romani şi transformată în provincie romană (Britania). în sec. V—VII, pe teritoriul M.B. (cu excepţia Ţării Galilor şi Scoţiei), cucerit de triburile germanice ale anglilor, iuţilor şi saxonilor, care au înfrînt rezistenţa celţilor conduşi de legendarul rege Arthur, s-au constituit cîteva regate feudale timpurii* unificate Ia începutul sec. al IX-lea în regatul unit al anglo-saxonilor, cunoscut sub numele de Anglia. Dintre regii a-cestui stat unificat, cel mai cunoscut a fost Al-fred ce! Mare (871-899 sau 900), în timpul căruia s-a alcătuit un cod de legi scrise. în urma unor repetate invazii, danezii au ocupat in MARE 242 MARE întregime Anglia pînă în 1016 şi au stăpînit-o pînă în 1042. în 1066 normanzii aşezaţi în Franţa au organizat un război de cucerire a Angliei. Victorios în lupta de la Hastings (1066), William I Cuceritorul, ducele Normandiei, a supus Anglia, devenind rege al acesteia (1066—1087). După cucerirea normandă, procesul cristalizării şi generalizării relaţiilor feudale în Anglia s-a accelerat. Henric al II-lea Plantagenet (1154—1189) a întărit puterea regală şi a consolidat, printr-o serie de reforme, elementele de centralizare statală. In a doua jumătate a sec. al Xll-lea, Anglia a început cucerirea Irlandei. în timpul domniei lui Ioan fără Ţară (1199—1216) a avut loc răscoala baronilor, sprijinită de cavaleri şi orăşeni, care i-au impus semnarea actului cunoscut sub numele de Magna Charta L i-bertatum (1215). în urma unui război civil (1263—1265), izbucnit în timpul Iui Henric al 11I-lea (1216—1272), s-a instituit practica convocării parlamentului (1265), care, pe la mijlocul sec. al XVl-lea, s-a împărţit în Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. în urma războiului de 100 de ani (1337—1453), Anglia a pierdut toate posesiunile din Franţa (cu excepţia portului Calais, care a rămas în stăpî-nirea englezilor pînă în 1558). în 1381 a avut loc în Anglia o puternică răscoală ţărănească antifeudală, condusă de W. Ty-ler, la cq^reau participat şi 1 o- 11 a r z i i, în frunte cu J. Ball. Ridicarea nobilimii mici şi mijlocii, legată de producţia pentru piaţă, şi dezvoltarea elementelor capitaliste au contribuit la decăderea vechii nobi-limi feudale, care a pierit în mare parte în timpul războiului celor două roze (1455 — 1485). Dezvoltarea economică a Angliei se caracterizează prin formarea de timpuriu a relaţiilor capitaliste, atît în industrie (în special în cea textilă, sub forma manufacturilor) cît şi în agricultură (sub forma fermelor). Incepînd din sec. al XVI-lea are loc procesul acumulării primitive a capitalului, la baza căruia au stat împrejmui- rile (alungarea în masă a ţăranilor de pe pămînturile lor şi transformarea acestora în păşuni pentru oi), care au provocat numeroase răscoale ţărăneşti, culminînd cu aceea din 1549, condusă de Robert Kett. La sfîrşitul sec. al XV-lea s-a instaurat în Anglia monarhia absolută a Tudorilor. Reprezentanţii mai de seamă ai dinastiei Tudorilor au fost: Henric al VlI-lea (1485-1509), Henric al VII I-Iea (1509— 1547) şi Elisabeta I (1558—1603). Prin Reforma engleză, începută în timpul lui Henric al VlII-lea, s-a constituit biserica anglicană şi au fost secularizate averile mănăstireşti în folosul burgheziei şi al noii nobilimi. In timpul dinastiei Tudorilor a început criza orînduirii feudale engleze, care s-a adîncit în timpul dinastiei Stuarţilor (Iacob I, 1603-1625, şi Carol I, 1625 - 1649). In 1640 a început revoluţia burgheză din Anglia, terminată cu proclamarea republicii (1649); puterea politică a trecut astfel în mîinile burgheziei şi ale noii nobilimi îmburghe-zite. în 1653 a fost instaurat în Anglia protectoratul lui O. Cromwell (pînă în 1658), iar în 1660 a fost restaurată dinastia Stuarţilor care, urmărind reinstaurarea absolutismului, a nemulţumit burghezia şi noua nobilime. Printr-o lovitură de stat, cunoscută în istoriografia burgheză sub numele de „revoluţia glorioasă** (1688— 1689), dinastia Stuart a fost detronată şi s-a instaurat monarhia constituţională, stathuderul 0-landei, Wilhelm al III-Iea de Orania, devenind rege al Angliei (1689-1702). în 1707 a avut loc unirea definitivă a Angliei cu Scoţia în Regatul Unit. al Marii Britanii, iar în 1714 a fost adusă la tronul Angliei dinastia de Hanovra. Viaţa politică internă din a doua jumătate a sec. al XVII-lea se caracterizează prin crearea partidelor tory şi whig (la mijlocul sec. al XlX-lea, pe baza acestor partide, au fost create partidele conservator şi liberal). în sec. XVII-XVIII, M.B. a dus împotriva Franţei o luptă susţinută pentru supremaţia comercială şi colonială. în urma înfrîngerii Franţei în războiul de şapte ani (1756— 1763), hegemonia comercială şi colonială a trecut în mîinile M.B.* care a pus bazele imperiului său colonii prin acapararea unor întinse teritorii în Asia şi în America de Nord. Ca urmare a războiului pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord (1775-1783), din posesiunile M.B. din America de Nord s-au desprins cele 13 colonii nord-americane care au format Statele Unite ale Americii. La sfîrşitul secolului al XVI II-lea şi începutul sec. al XlX-lea, M.B. a fost iniţiatorul şi organizatorul principal al coaliţiilor statelor europene împotriva Franţei revoluţionare, iar apoi împotriva Iui Napoleon I. Burghezia engleză s-a folosit de înfrîngerea lui Napoleon I petîtru întărirea supremaţiei comerciale, industriale şi coloniale a M.B. Pe baza hotărîrilor Congresului de la Viena (1814-1815), M.B. a dobîndit insula Malta, Insulele Ionice, Colonia Capului, insula Ceylon şi alte cîteva teritorii. Acumularea capitalului, realizată în special din jefuirea coloniilor şi din exproprierea ţărănimii engleze, a dus la dezvoltarea forţelor de producţie capitaliste. Aceasta a pregătit terenul pentru revoluţia industrială (ultimul pătrar al sec. al XVIII-Iea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea), în urma căreia M.B. a devenit o mare putere industrială. In 1825, M.B. a trecut prin prima criză ciclică de supraproducţie. In deceniile al patrulea şi al cincilea ale sec. al XIX-lea, în M.B. a avut loc prima mişcare politică revoluţionară de masă a proletariatului din istoria mişcării muncitoreşti, cunoscută sub numele de ca r ti s m. Mişcarea muncitorească din M.B. a fost puternic influenţată de activitatea Internaţionalei I, fundată la Londra (28 septembrie 1864). In prima jumătate a sec. al XlX-lea, M.B. a început colonizarea Australiei şi a Noii Zeelande şi a ocupat întinse teritorii în As;a şi în Africa de Sud. M.B. a purtat' războaie împotriva Chinei (1840'—1842 şi 1856—1860), a înăbilşit răs- MARE 243 MARE coaiele naţionale din Irlanda (1848, 1867), răscoala de eliberare din India (răscoala şi-pailor, 1857—1859) şi mişcările de eliberarejiin alte posesiuni coloniale. In deceniile al optulea şi al nouălea ale sec. al XlX-lea s-a produs un nou avînt al mişcării muncitoreşti britanice, întărindu-se sindicatele. In 1893 s-a format Partidul muncitoresc independent, iar în 1900 Comitetul reprezentării muncitoreşti, transformat în 1906 în Partidul laburist. Ultimul pătrar al sec. al XIX-lea s-a caracterizat printr-o vastă expansiune colonială a Marii Britanii: a acaparat Canalul Suez (1875), insula Cipru (1878), Egiptul (1882), Sudanul răsăritean (1898), iar în urma războiului anglo-bur din 1899 — 1902 republicile bure din Africa de Sud. O dată cu trecerea la imperialism a principalelor ţări capitaliste, M.B. şi-a pierdut monopolul industrial şi a fost întrecută din punct de vedere economic de S.U.A. şi de Germania. La începutul sec. al XX-lea s-au ascuţit contradicţiile anglo-ger-mane, ceea ce a determinat Anglia să încheie, în 1904, un acord cu Franţa, iar în 1907 şi cu Rusia, ‘constituind Antanta. M.B. a luat parte la primul război mondial (1914 -1918), în urma căruia şi-a extins mult imperiul colonial pe seama posesiunilor Germaniei. în timpul războiului civil din U.R.S.S. (1918 - -1920),M.B. a participat la intervenţia armată împotriva Rusiei Sovietice. Datorită ascuţirii contradicţiilor de clasă şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, mişcarea muncitorească engleză, condusă de elementele revoluţionare din sînul comitetelor de fabrică, a luat o mare amploare. în 1920 a fost creat Partidul Comunist din Marea Britanie. Un val de puternice greve cu accentuat caracter politic a cuprins M.B.; ele au culminat cu greva generală din mai 1926, la care au luat parte circa 6 000 000 de muncitori. Criza economică mondială (1929—1933) a avut repercusiuni grave şi asupra economiei M.B. şi a fost însoţită de intensificarea ofensivei burgheziei împotriva clasei muncitoare. Pe plan extern, în perioada dintre cele două războaie mondiale, M.B. a urmărit menţinerea statu-quoului stabilit în 1919 prin pacea de la Versailles. Monopolurile britanice au participat la refacerea potenţialului economic-mi litar al Germaniei (planurile D a-w e s, Y o u n g). în noiembrie 1938, M.B. a semnat, împreună cu Franţa şi cu Germania hitleristă, acordul de la Miinchen. După ce Germania hitleristă, atacînd Polonia, a dezlănţuit la 1 septembrie 1939 al doilea război mondial, M.B. i-a declarat război (3 septembrie 1939), participînd la acţiunile militare din Franţa şi Belgia din 1940. în mai 1940, forţele expediţionare britanice au suferit o grea înfrîngere la Dun-kerque. în 1941, M.B. a declarat război şi Japoniei. La 12 iulie 1941 a fost semnat la Moscova acordul sovieto-englez cu privire la acţiunile comune în războiul împotriva Germaniei hi-tleriste. La 6 decembrie 1941, M.B. a declarat război României. Trupele M.B. au luptat pe fronturile Africii şi Asiei, împotriva armatelor coaliţiei fasciste. în iunie 1944, trupele M.B., alături de cele ale S.U.A., au debarcat pe coasta Normandiei, deschizînd al doilea front în Europa. După al doilea război mondial, în condiţiile prăbuşirii sistemului colonial al imperialismului, imperiul colonial al M.B. s-a destrămat. Teritorii întinse ale fostului imperiu colonial, pe care imperialiştii englezi încercaseră să-l salveze prin crearea Comunităţii Britanice de Na-ţ i u n i^şi-au proclamat independenţa. în 1964, mai mult de 4/r> din teritoriile imperiului colonial englez şi peste 95% din populaţiile supuse se eliberaseră de sub jugul colonialiştilor. în octombrie 1956 M.B. a participat, alături de Franţa şi de Israel, la agresiunea armată împotriva Egiptului, care s-a soldat cu un eşec. M.B. face parte din N.A.T.O. (1949), din Uniunea Europei occidentale (1954), din S.E.A.T.O (1954), din C.E.N.T.O. (1955). Din 1959 M.B. face parte din Asociaţia europeană a comerţului li ber. M.B. este o monarhie constituţională. Ea nu are o constituţie unică, scrisă, dreptul constituţional bazîndu-se pe o serie de legi-statute elaborate de parlament în decursul veacurilor, pe hotârîri ale instanţelor judecătoreşti şi pe obiceiuri constituţionale. Şeful statului este regele (regina), care este în acelaşi timp şi şeful Comunităţii Britanice de Naţiuni (Commonwealth). Organul legislativ suprem este Parlamentul bicameral (Camera Lorzilor şi Camera Comunelor). Organul suprem al puterii executive este Cabinetul de Miniştri. M.B. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul laburist, Partidul conservator, Partidul liberal, Partidul Comunist din Marea Britanie. Marea Caraibilor (Marea Ântilelor), mare din bazinul Oceanului Atlantic, delimitată de Antilele Mari şi Antilele Mici, America Centrală şi A-mcrica de Sud. Comunică cu Golful Mexic prin strîmtoarea Yucatan, cu Oceanul Pacific prin Canalul Panama şi cu Oceanul Atlantic prin numeroase strîmtori. Suprafaţa: 2 745 000 km2. Adîncimea medie: 2 491 m. Relieful fundului este format din numeroase gropi abisale şi praguri (adîn-cimea maximă: 7 241 m, în groapa Bartlet). Pescuit dezvoltat. Principalele porturi; Maracaibo, La Guaira (Venezuela), Cartagena (Columbia), Colon (Panama), Santiago (Cuba). Marea Chinei de Est, mare din bazinul Oceanului Pacific, cuprinsă între ţărmul Chinei şi insulele Ryukyu şi Kyushu. Are legătură largă cu Marea Galbenă, comunică cu Marea Japoniei prin Strîmtoarea Coreii, cu Marea Chinei de Sud prin strîmtoarea Taivan, cu Oceanul Pacific prin numeroasele strîmtori dintre insule. Suprafaţa: 752 000 km2. Adîncimea medie: 349 m. Adîncimea maximă: 2 700 m. Este situată în cea mai mare parte pe platforma continentală. Pescuit dezvoltat. Porturi mai importante: Şanhai (R.P. Chineză), Naga-saki (Japonia). MARE 244 MARE \: HONDURAS BM 2: HONDURAS 3 rMCAfiAGUA Ar COSTA R/CA 5.-HA/T/ ţrREPOOMIMCANA Marea Chinei de Sud, mare din bazinul Oceanului Pacific, situată între ţărmul sud-estic al Asiei, peninsula Malacca, insula Kalimantan, Arhipelagul Filipinelor şi insula Taivan. Comunică în nord, prin strîmtoarea Taivan, cu Marea Chinei de Est, iar în est şi sud, prin numeroase strîm-tori, cu Marea Sulu şi cu Marea Java. Suprafaţa: 3 447 000 km2. Adîncimea medie: 1 140 m; adîncimea maximă: 5420 m. Numeroase insule coraligene. Se practică intens pescuitul. Marea Ciukotka, mare din bazinul Oceanului îngheţat, situată între insula Vranghel, Peninsula Ciukotka şi Alaska. în partea nordică e larg deschisă spre Oceanul îngheţat, iar în sud comunică prin Strîmtoarea Bering cu Oceanul Pacific. Suprafaţa: 582 000 km2. Adîncimea medie: 88 m; adîncimea maximă: 120 m. Este situată pe platforma continentală. Cea mai mare parte a anului este acoperită de gheţuri. Marea Coralilor, mare din bazinul Oceanului Pacific, cuprinsă între coasta nord-estică a Australiei, Noua Guinee, insulele Soîomon şi Noile He-bride, Suprafaţa: 4 791 000 km2. Adîncimea medie: 2 394 m; adîncimea maximă: 9 140 rn. în cadrul Mării Coralilor există numeroase recife şi insule coraligene. Marea Galbenă, mare mărginaşă a Oceanului Pacific, cuprinsă între peninsula Coreea şi ţărmul continentului asiatic, la nord de gura fluviului Ianţzî. în sud e larg deschisă spre Marea Chinei de Est. Suprafaţa: 417 000 km2. A-dîncimea medie: 40 m; adîncimea maximă: 106 m. Importantă regiune de pescuit. Principalele porturi: Teanţzin, Ţindao, Liuta (R.P. Chineză), Incion (Coreea de Sud). Marea Groenlandei, mare din bazinul Oceanului îngheţat, cuprinsă între ţărmul estic al Groenlandei, Islanda, insula Jan Mayen şi arhipelagul Spitzbergen. Comunică larg cu Oceanul Atlantic şi cu Marea Norvegiei. Suprafaţa: 1 205 000 km2. Adîncimea medie: 1 444 m, adîncimea maximă: 4 846 m. Este străbătută de curentul rece al Groenlandei de est (în partea vestică) şi de curentul Spitzbergen, o ramură a Golfstromului (în partea estică). Regiune de pescuit. „Marea iniţiativă (Despre eroismul muncitorilor în spatele frontului, Cu prilejul «subotnicelor comuniste »)“, lucrare a lui V.I. Lenin, scrisă în 1919, consacrată însemnătăţii istorice a subotnicelor comuniste, ca manifestare conştientă şi liberă a iniţiativei creatoare a muncitorilor în vederea sporirii productivităţii muncii, a trecerii la noua disciplină a muncii, a creării condiţiilor socialiste în economie şi în viaţă. Tot aici V.I. Lenin a dezvoltat învăţătura marxistă despre clase şi lupta de clasă, despre rolul conducător al clasei muncitoare în frunte cii partidul său, despre statul socialist ca instrument principal al construirii socialismului. Marea Irlandei, mare din bazinul Oceanului Atlantic, situată între Marea Britanie şi Irlanda. Adîncimea maximă: 272 m. Ţărmuri foarte fragmentate. Cea mai mare insulă din M.I. este Man. Principalele porturi: Liverpool (Marea Britanie) şi Dublin (Irlanda). Pescuit dezvoltat. Marea Japoniei, mare din bazinul Oceanului Pacific, cuprinsă între ţărmul estic al Asiei şi insulele Sahalin, Hok-kaido şi Honshu. Comunică prin strîmtori cu Marea Ohotsk, Marea Chinei de Est şi Oceanul Pacific. Suprafaţa: 975 000 km2. Adîncimea medie: 1 752 m; adîncimea maximă: 4 226 m. Pescuit dezvoltat. Marea Marmara, mare situată între Asia Mică şi Peninsula Balcanică. Prin Bosfor comunică cu Marea Neagră, iar prin Dardanele cu Marea Egee. Suprafaţa: U 472 km2. Adîncimea medie: 357 m; adîncimea maximă: 1 355 m. Pe ţărmul nordic al mării se află oraşul Istanbul. Marea Mediterană v. Me-diterana. Marea Mînecii, mare cuprinsă între ţărmul nordic al Franţei şi coasta de sud a Marii Britanii. Face legătura între Marea Nordului (prin strîmtoarea Calais) şi Oceanul Atlantic. Adîncimea maximă: 172 m. Principalele porturi: Portsmouth, Southampton, Ply-mouth (Marea Britanie), Le Havre, Cherbourg (Franţa). Marea Moartă, lac în Orientul Apropiat, pe fundul depresiunii tectonice Ghor, împărţit între Iordania şi Israel. Suprafaţa apei se află la 392 m sub nivelul oceanului planetar, fiind astfel locul cu cea mai joasă altitudine de pe glob. Adîncimea maximă: 356 m. Principalul afluent este Iordanul. Datorită evaporaţiei puternice în condiţiile climatului arid, salinitatea M.M. este foarte ridicată (260 %0> adică de 7,5 ori mai mare decît a apei oceanice). Sărurile de potasiu şi alte săruri care intră în compoziţia apelor ei se valorifică. MARE 245 MARE Marea Neagra, mare continentală situată între Europa sud-estică şi Asia Mică, care scaldă ţărmurile României (245 km), U.R.S.S., Turciei şi Bulgariei. Prin sistemul de strîmtori Bosfor-Marea Mar-mara-Dardanele comunică cu Marea Mediterană, iar prin strîmtoarea Kerci cu Marea de Azov (care reprezintă de fapt o anexă a Mării Negre). Suprafaţa: 413 488 km“. Adîncimea medie: 1 271 m. Are în linii mari formă ovală şi ţărmuri puţin crestate (cu excepţia peninsulei Crimeea), în nord-vest cu numeroase limanuri. Platforma continentală este foarte extinsă, mai ales în nord-vest, apoi adîncimile cresc, ajungînd în regiunea centrală-sudică la 2 245 m. în M.N. se varsă numeroase fluvii mari (Dunărea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kîzîl-Ir-mak ş.a.), de aceea salinitatea ei este scăzută (în medie 20—* 22%o) în comparaţie cu cea a oceanului planetar. Temperatura medie anuală în sectorul românesc este de 12,5 C, de- păşind' cu 2°C temperatura medie a aerului. Iarna temperaturile scad destul de mult, bat frecvent vînturile de nord-est care provoacă valuri mari foarte periculoase pentru navigaţie. în iernile mai reci, în zona litorală nordică marea îngheaţă. Sub influenţa vîntu-rilor se formează un curent circular, dirijat de linia ţărmurilor, care, datorită peninsulei Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică şi vestică. Un curent de suprafaţă transportă prin Bosfor apele mai dulci ale M.N. spre Marea Mediterană; în adîncime se formează un curent compensator, care transportă în sens contrar ape cu salinitate mare. Din cauza lipsei de circulaţie verticală, Ia adîncimi mai mari nu pătrunde suficient oxigen şi predomină hidrogenul sulfurat. în M.N. trăiesc circa 1 500 de specii de animale, în special nevertebrate, peşti (dintre care au mare importanţă economică scrumbiile, pălămida, hamsiile, stavrizii si în special sturio- nii, cu specii care există numai în Marea Caspică, în M.N. şi, în mai mică măsură, în Marea Mediterană: morunul, nise- trul, păstruga), delfini şi chiar cîteva foci în regiunea capului Caliacra. Din cele mai vechi timpuri, M.N. a constituit o cale de legătură prin intermediul căreia populaţia băştinaşă din regiunile pontice a intrat în contact cu cultura mi-ceniană. Începînd din sec. al VUI-lea î.e.n., pe ţărmurile M.N. coloniştii greci (care o numeau Pontul Euxin) au întemeiat un număr de oraşe (Phanagoria Kimmerike, Apoi*» lonia Pontică, Mesembria, 0-dessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Oîbia, Chersones, Theo-dosia, Panticapaion, Dioscu-rias, Phasis, Trapezunt, Si-nope, Heracleea Pontică ş.a.), care au avut un imporant rol economic, politic şi cultural, contribuind la grăbirea procesului descompunerii comunei primitive la triburile locale. După expediţia Iui Pericle în Pont (437 î.e.n.), rolul prepon* derent m viaţa economică a MARE 246 MARE bazinului M.N. l-a avut Atena. Mai tîrziu, în anul 88 î.e.n., regele Pontului, Mitridate al VI~lea, Eupator, devenise cîr-muitorul sau aliatul tuturor triburilor şi popoarelor din jurul M.N. (cu excepţia Bitiniei), reprezentînd o ameninţare serioasă pentru influenţa romană în Orient. La mijlocul sec. I î.e.n., Burebista, conducătorul statului dac începător, şi-a întins stăpînirea asupra ţărmului stîng al M.N., cuprins între Nistru şi Apollonia Pontică. Dobrogea a fost cucerită de romani şi inclusă în provincia Moesia în anul 46 e.n. Oraşele de pe litoralul dobrogean al M.N. (Callatis, Tomis şi Histria) au intrat astfel în stăpînirea Romei, cunoscînd o nouă perioadă de înflorire economică şi culturală (perioada romană). Dominaţia romană în bazinul M.N. a fost continuată de cea romano-bizan-tină (sec. IV — VII), care, pentru a-şi menţine stăpînirea drumurilor comerciale din M.N., a trebuit să înfrîngă rivalitatea statului îranian al Sa-sanizilor, iar apoi pe cea a cnejilor ruşi. După cucerirea Constanti nopol ului de către cruciaţii apuseni (Î204), pe litoralul de-sud al M.N. a apărut Imperiul de la Trapezunt. Din aceeaşi perioadă a început şi pătrunderea neguţătorilor genovezi şi veneţieni, care pînă la cucerirea turcească şi-au instituit monopolul comercial în bazinul M.N. La sfîrşitul sec. al X IV-lea — începutul sec. al XV-lea, M.N. constituia hotarul estic al Moldovei şi al Tării Româneşti. După căderea Caffei, trecerea Crimeii sub suzeranitatea turcească (1475) şi căderea Chiliei şi Cetăţii Albe în mîna turcilor (1484), aproape întreg litoralul M.N. se afla în stăpînirea Imperiului otoman. în urma războaielor ruso-turce din sec. XVIII — XIX, stăpînirea turcească s-a restrîns continuu, pînă ce, în urma primului război balcanic (1912), stăpînirea asupra ţărmurilor M.N. de către statele riverane a căpătat aproximativ configuraţia actuală. M.N. e o importantă cale navigabilă, le-gînd regiunile riverane cu Me-diterana şi prin aceasta cu ocea- nul planetar. Principalele porturi: Constanţa (R.P.R.), Ode-sa, Herson, Tuapse, Novorossiisk, Poţi, Batumi (U.R.S.S.), Trabzon,Sinop (Turcia), Vama, Burgas (Bulgaria). Litoralul Mării Negre constituie o importantă zonă balneoclimatică; de-a lungul lui s-au dezvoltat numeroase staţiuni de renume internaţional: Ma- maia, Eforie, Mangalia (R.P.R.), Ialta, Soci, Suhumi, Batumi (U.R.S.S.), Var-na (R.P. Bulgaria). V. şi litoralul românesc al Mării Negre. Marea Nordului, mare în bazinul 0-ceanului Atlantic, cuprinsă între Arhipelagul Britanic» Scandinavia, Iutlanda şi ţărmul continentului european, în nord comunică cu Marea Norvegiei, în est, prin strîm-torile daneze, cu Marea Baltică, iar în sud-vest, prin strîmtoarea Calais, cu Marea Mînecii. Suprafaţa: 544 000 km2. Adîncimea medie: 96 m; adîncimea maximă: 463 m. în partea sudică a mării se află o zonă cu adîncimi foarte mici (Dogger Bank). Ţărmul nord-estic este fragmentat de fiorduri, iar cel sudic prezintă numeroase golfuri. în M.N. se varsă fluviile Elba, Rin, Tamisa ş.a. Una dintre cele mai importante regiuni de pescuit (peste 1 000 000 t pe an). Navigaţie intensă. Principalele porturi sînt: Londra, Anvers, Rotterdam, Amsterdam, Hamburg, Bremen. Marea Norvegiei, mare din bazinul Oceanului îngheţat, cuprinsă între Peninsula Scandinavă şi insulele Shet-Iand, Feroe, Islanda şi Jan Mayen. Comunică larg cu Marea Barents, cu Marea Groenlandei şi cu Oceanul Atlantic (de care este despărţită prin-tr-un prag submarin). Suprafaţa: î 383 000 km2. Adîncimea medie: 1 742 m; adîncimea maximă: 3 860 m. Este străbătută de curentul Norvegiei, o ramură a Golfstromului. Marea Revoluţie Socia~ listă din Octombrie, prima revoluţie socialistă victorioasă din istoria omenirii, înfăptuită în Rusia, în octombrie 1917, declasa muncitoare în a-lianţă cu ţărănimea săracă şi sub conducerea partidului comunist, creat şi condus de V.I. Lenin. Premisele izbucnirii şi victoriei M.R.S. din O. au constat în ascuţirea contradicţiilor sociale din Rusia la începutul sec. al XX-lea. încă de la începutul secolului, Rusia devenise centrul mişcării revoluţionare internaţionale. Ea era o verigă slabă în lanţul statelor capitaliste, punctul nodal al tuturor contradicţiilor imperialismului, focar al asupririi capitaliste, moşiereşti şi coloniale. Primul război mondial a adîncit contradicţiile imperialismului, a slăbit capitalismul mondial, a grăbit şi a înlesnit izbucnirea Revoluţiei din Octombrie. O condiţie hotărîtoare pentru victoria revoluţiei a constituit-o existenţa în Rusia a unui partid revoluţionar, marxist-leninist, care a reuşit să unească într-un singur torent revoluţionar lupta clasei muncitoare pentru socialism, lupta maselor ţărănimii pentru pămînt, lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite din Rusia, lupta poporului împotriva războiului MARE 247 MARE imperialist. în urma revoluţiei din februarie 1917, care a răsturnat absolutismul ţarist, în Rusia a existat o dualitate a puterii. O particularitate a situaţiei politice din Rusia era aceea că pirtidele mic-burghe-ze, care deţineau majoritatea în soviete, sprijineau guvernul provizoriu al burgheziei. în condiţiile dualităţii puterii, cînd bilrghezia nu putea să folosească violenţa împotriva maselor, bolşevicii au militat pentru dezvoltarea paşnică a revoluţiei, prin trecerea întregii puteri în mîinile sovietelor. Cînd, în vara anului 1917, dualitatea puterii a luat sfîrşit prin trecerea întregii puteri reale în mîinile guvernului provizoriu contrarevoluţionar, bolşevicii au schimbat tactica, che-mînd masele la insurecţia armată pentru răsturnarea burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului, singura putere de stat care putea înfăptui aspiraţiile vitale ale maselor: pămînt, pace, libertate, eliberarea de exploatare. M.R.S. din O* a început prin insurecţia armată de la Petrograd. în noaptea de 24 octombrie (6 noiembrie), Lenin a sosit Ia Smolnîi, sediul C.C. al partidului, preluînd direct conducerea insurecţiei. La 25 octombrie, Garda roşie şi trupele revoluţionare au ocupat instituţiile şi punctele importante din capitală, iar în noaptea de 25 spre 26 octombrie (6 spre 7 noiembrie) a fost ocupat Palatul de iarnă şi arestat guvernul provizoriu. Insurecţia armată a ieşit victorioasă în capitala ţării, la Petrograd, marcînd victoria revoluţiei proletare în Rusia. în seara aceleiaşi zile, cel de-al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia a declarat că întreaga putere a trecut în mîinile sovietelor şi a alcătuit primul guvern sovietic, condus de Lenin. Congresul a adoptat, de asemenea, istoricele decrete: Decretul asupra păcii şi Decretul asupra pâmîn-tului. Din octombrie 1917 pînă în februarie 1918 revoluţia s-a extins în întreaga ţară. Revoluţia din Octombrie a răsturnat, pentru prima oară în istoria omenirii, puterea exploatatorilor, instau-rînd pe a şasea parte a globului pămîntesc, în Rusia, dictatura proletariatului. Ea a sfărîmat vechea maşină de stat, a distrus aparatul de stat al claselor exploatatoare şi în locul lui a creat un stat de tip nou: Puterea Sovietică, ca formă a dictaturii proletariatului. Revoluţia din Octombrie se deosebeşte radical de toate revoluţiile din trecut, deoarece a dus nu la înlocuirea unei forme de exploatare prin alta, ci la desfiinţarea oricărei exploatări şi asupriri. Ea a desfiinţat proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, a trecut în mod gratuit în folosinţa ţăranilor întregul pămînt al moşierilor. Eliberarea de exploatare a descătuşat iniţiativa creatoare a celor ce muncesc, a deschis largi posibilităţi pentru dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie ale ţării. Una dintre cele mai mari cuceriri ale Revoluţiei din Octombrie este lichidarea asupririi naţionale a popoarelor neruse din fosta Rusie ţaristă. Revoluţia din Octombrie a smuls Rusia din sîngerosul război imperialist, a salvat ţara de catastrofa naţională la care o condamnaseră moşierii şi capitaliştii. Revoluţia din Octombrie a exercitat p considerabilă influenţă asupra întregului mers al istoriei mondiale; ea a avut un profund răsunet în rîndurile oamenilor muncii din întreaga lume, a dat un puternic avînt luptei lor revoluţionare. Pe fondul ascuţirii contradicţiilor de clasă din diferite ţări, influenţa M.R.S. din O. a contribuit Ia maturizarea politică şi ideologică a clasei muncitoare internaţionale. în întreaga lume a crescut valul luptei revoluţionare. în Germania, în Austro-Ungaria şi în alte ţări s-au desfăşurat revoluţii burghezo-democratice; în Ungaria şi în Bavaria s-a instaurat temporar o putere munci-torească-ţărănească; s-a intensificat lupta popoarelor împotriva colonialismului. Muncitorii din toate ţările, intelectualii cu vederi îmintate şi-au -manifestat solidaritatea cu Revoluţia din Octombrie, au luptat activ împotriva intervenţiei armate an-ţisovietice a imperialismului internaţional. Răsturnarea pu- terii capitaliştilor şi moşierilor din Rusia a răscolit puternic conştiinţa maselor populare din România. Ideile M.R.S. din O. au avut un uriaş ecou în rîndurile maselor largi din România, găsind în condiţiile e-conomice şi sociale din ţara noastră un teren deosebit de fertil. Alături de proletariatul internaţional, clasa muncitoare din România s-a ridicat activ în apărarea Revoluţiei din Octombrie; muncitori şi ţărani români, formînd batalioane şi gărzi revoluţionare, au luptat alături de Armata Roşie pe fronturile războiului civil pentru apărarea Puterii sovietice. Ru-pînd lanţul dominaţiei capitaliste pe a şasea parte a^ globului pămîntesc, M.R.S. din O. a inaugurat o nouă etapă în istoria omenirii, a deschis epoca revoluţiilor proletare victorioase, epoca trecerii omenirii de la capitalism la socialism. Slăbind imperialismul şi demonstrînd că dominaţia lui nu este veşnică, ea a dat totodată un puternic impuls luptei de eliberare naţională a popoarelor din Asia, Africa, America Latină. Ea a ridicat steagul luptei pentru pace, împotriva războaielor imperialiste, marcînd o cotitură în relaţiile dintre state şi popoare. Spărtura înfăptuită de M.R.S. din O. în lanţul imperialist a fost continuată şi lărgită de revoluţiile socialiste care au avut ioc după cel de-al doilea război mondial şi care au dus la transformarea socialismului într-un sistem mondial ce devine tot mai mult factorul hotărîtor al dezvoltării societăţii contemporane. Experienţa istorică a desfăşurării revoluţiilor socialiste a dezvăluit legile generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste, legi obiective, valabile pentru toate ţările care trec de la capitalism la socialism, îmbogăţind astfel tezaurul experienţei revoluţionare a clasei muncitoare internaţionale. Revoluţia din Octombrie, transformările social-politice uriaşe care au avut loc ulterior în lume au demonstrat forţa şi viabilitatea marxism-le-ninismului, indicînd calea spre eliberarea întregii omeniri de sclavia capitalului, pentru făurirea orînduirii noi, socialiste. MARE 248 MARE Marea Roşie, mare din bazinul Oceanului Indian, situată între Africa şi Arabia. La sud, prin stîmtoarea Bab el-Mandeb, comunică cu Marea Arabici; la nord, prin Canalul Suez, este legată de Marea Mediterană. Suprafaţa: 450 000 km2. Adîncimea medie: 558 m; adîncimea maximă: 2 604 m. Este cea mai sărată şi mai caidă mare a oceanului planetar. Numeroase colonii de corali, Denumirea mării se datoreşte prezenţei în mari cantităţi a algelor Frishodes-mium Erythraeum, care în anumite perioade au o culoare roşiatică. Importantă cale de navigaţie. Principalele porturi: Suez, Port Sudan, Hodeida şi Massaua. Marea schismă, separare intervenită ia 1054 între papalitate (biserica apuseană) şi patriarhia de Constantinopoi (biserica răsăriteană), ca erect aî unor divergenţe politice şi bisericeşti mai vechi, în legătură, în primul rînd, cu întîietatea în cadrul bisericii. M*s. s-a agravat în timpul cruciadelor, prin pătrunderea influenţei ro-mano-catoiice în răsăritul ortodox. Prin noţiunea de M.s. teologii înţeleg şi perioada anilor 1378—1417, în care s-a dat lupta dintre papii de la Roma şi cei de la Avignon.^ Marea Siberiei Orientale, mare din bazinul Oceanului îngheţat, mărginită de ţărmul nord-estic al Asiei, între insulele Novosibirsk şi Vranghel. Comunică prin strîmtori cu mările Laptev şi Ciukotka. Suprafaţa: 936000 km2. Adîncimea medie: 45 m; adîncimea maximă: 160 m. E situată pe platforma continentală. în M.S.O . se varsă fluviile Indighirka şi Kolîma. Marechal [mareşal/, Pierre Sylvain (1750-1803), comunist utopic francez, reprezentant al b a-buvismului, participant la c o n ş p i-raţia egalilor, publicist. A redactat „Manifestul egalilor" (1794). Lucrările sale „Almanahul oamenilor cinstiţi1* (1788), „Dicţionarul ateilor vechi şi moderni“ (1800) ş.a. au avut un rol deosebit în propaganda ateismului. maree, oscilaţie ritmică a nivelului oceanelor şi mărilor deschise, datorită atracţiei exercitate de Lună şi de Soare, care are ca rezultat neuniformitatea cîmpu-iui de gravitaţie exterior al Pămîntuiui. Datorită distanţei mici dintre Lună şi Pămînt, mareele lunare sînt mult mai mari decît cele solare. Ridicarea şi coborîrea nivelului apei (fluxul şi refluxul) se manifestă Îs ţărmurile joase prin înaintarea şi retragerea mării. Unda de se deplasează în jurul globului: ridicarea apelor se produce în general de două ori în 24h50/, urmărind cu o oarecare întîr-ziere trecerea Lunii la meridianul locului şi la meridianul opus. Cînd Soarele şi Luna sînt pe aceeaşi linie faţă de Părnînt (la lună nouă şj. la lună plină), deci cînd acţionează conjugat, iîî» ating cele mai mari amplitudini (apele vii), pe cînd la primul şi la ultimul pătrar, m. sînt minime (apele moarte), Diverşi factori care mai intervin complică mult fenomenul de m., astfel încît în unele regiuni se produce doar o m. pe zi sau m. neuniforme (mixte), iar întîrzierea faţă de culminaţia Lunii e foarte diferită. înălţimea m. e mai mică în largul oceanelor şi creşte spre ţărmuri, atingînd cele mai mari valori în strîmtori sau în golfuri închise. La marile fluvii care se varsă în mări cu m., unda de m. se propagă în susul apei, lineori pe mari distanţe. M. au mare importanţă în navigaţie, intrarea vaselor mari în unele porturi şi estuare fiind înlesnită de flux; de aceea se acordă mare atenţie cunoaşterii orei portului (intervalul dintre culminaţia Lunii şi nivelul maxim al mu în locul respectiv) şi trasării pe hărţi a liniilor cotidale (linii în care m. este în aceeaşi fază de oscilaţie). Marees, Hans von (1837 — Î887), pictor german. A lucrat multă vreme în Italia şi s-a format sub influenţa picturii academiste cu temă istorică. Preocupat de problemele organizării compoziţionale a imaginii, a reacţionat împotriva descriptivismului naturalist, rea-lizînd lucrări în care formele sintetice se detaşează cu o plasticitate monumentală. In ultima perioadă a activităţii sale a fost influenţat de simbolismul de orientare idealistă (frescele de la Staţiunea zoologică din Nea-pole; „Hesperidele**; „Judecata lui Paris**; „Ceie trei vîrste ale vieţii")* marele alb (ZOOTEHN.), rasă de porci creată în Anglia; a-partine prin excelentă tipului Mare ie aib pentru carne* Animalele din această rasă se caracterizează printr-o talie mare (putînd a-tinge greutăţi pînă la 500 kg, în stare adultă, în urma îngrăşarii) şi prin culoarea aibă. Este una dintre rasele cele mai prolifice (în medie 3 1 purcei Ia o fătare). Are o precocitate ridicată, la vîrsta de 8—8V2 luni atingînd greutatea de 1 î0—200 kg, cu un MARELE BAZIN 249 MAREŞAL consum relativ redus de nutreţuri. Datorită calităţilor sale, rasa m*a« s-a răspîndit în a~ proape toate ţările din lume şi a contribuit la formarea şi la a-meliorarea multor rase. Este larg răspîndită şi în ţara noastră, unde, începînd din anii 1958— 1959, anumite efective sînt supuse unei acţiuni de ameliorare prin infuzie cu rasa 1 a ndras Sin. yorlţ mare. Marele Bazin (Great Ba-sin), podiş situat în America de Nord, în vestul S.U.A., între Podişul Columbiei la nord, Munţii Cascadelor şi Sierra Nevada la vest, Munţii Stîncoşi Ia est şi Podişul Colorado Ia sud. Suprafaţa acestui vast podiş, situat la o altitudine medie de 1 300 m Ia nord şi de 350 m la sud, în regiunea deşertului Mohave, este străbătută în toate direcţiile de culmi muntoase, care o compartimentează într-o serie de depresiuni, în cea mai mare parte închise complet (en~ doreice). De multe ori în depresiuni se află lacuri (ex. Marele Lac Sărat). Numai în extremitatea nordică şi sudică podişul este drenat de afluenţii fluviilor Columbia (în nord) şi Colorado (în sud). Clima este aridă (precipitaţii sub 250 mm anual) şi .cu mari amplitudini termice anuale. Regiuni întinse sînt deşertice; aici se înregistrează temperatura maximă din emisfera vestică ( + 56,7°C), în Valea Morţii, o depresiune alungită situată Ia 85 m sub nivelul mării. Mari zăcăminte de metale neferoase. Marele Canal, canal navigabil în estul Chinei, lung de 1 782 km, care porneşte de la Pekin, intersectează fluviile Huanhe şi lanţzî şi ajunge pînă ia Marea Chinei de Est, la Hanciou. A fost construit, pe porţiuni, între sec. al Vl-iea î.e.n. şi sec, ai XIH-)ea. Marele Canion, camo n situat pe cursul mijlociu al fluviului Colorado, în statul Arizona (S.U.A.), tăiat în rocile cristaline şi sedimentare ale Podişului Colorado. S-a format în pleistocen, în zona de maximă ridicare a podişului. Lungimea: 320 km; adîncimea maximă: *1 800 m, Obiectiv turistic.. Marele Deşert de Nisip, deşert situat în nord-vestul Australiei, la nord de tropicul Capricornului. Suprafaţa: 360 000 km2. Este un podiş acoperit de dune, cu lacuri sărate temporare. Marele Deşert Victoria» deşert nisipos situat în sud-vestul Australiei. Suprafaţa: 300 000 km2. Numeroase dune. marele drum maritim de nord, cale navigabilă care leagă Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific prin nord-est, trecînd prin mările mărginaşe ale Oceanului îngheţat. Condiţiile de navigaţie sînt foarte grele, în special din cauza întinselor cimpuri de gheaţă. Acest drum a fost deschis datorită numeroaselor expediţii succesive care au pătruns tot mai departe; în 1878—1879, vasul „Vega“, co-mandat de exploratorul suedez A.E. Nordenskiold, a realizat prima trecere, iar în 1932 spărgătorul de gheaţă „Sibirea-kov“, sub conducerea savantului sovietic O. I.Şmidt, a făcut prima călătorie fără iernare din Ar-hanghelsk pînă în Strîmtoarea Bering. Din 1935 Uniunea Sovietică a deschis curse regulate cu spărgătoare de gheaţă, unind partea europeană a ţării cu gurile de vărsare ale fluviilor siberiene şi cu porturile Extremului Orient. marele graben est-african, importantă zonă de fractură a scoarţei terestre din Africa, care se întinde de la sud de Zambezi pînă la Marea Roşie. Amplitudinile faliilor ajung pînă Ia 2 000 m; zona cuprinde de fapt o serie de grabene, alcătuind două ramuri principale: una în vest, de-a lungul căreia sînt situate lacurile Nyasa, Tanganica, Ki-vu? Eduard şi Albert; cealaltă în est, pornind de la lacul Nyasa. pe ia est de lacul Victoria,, pînă la iacul Rudolf, şi însoţită de vulcanii Meru, Ki-limanjaro, Kenia ş.a. Spre nord se continuă cu întinsa zonă de fractură care cuprinde grabenul Abismiei, Marea Roşie şi gra~ benu! în care sînt situate Marea Moartă şi iordanul. Marele Hingasss lanţ muntos în nord-estul R.P. Chineze, in Regiunea Autonomă Mongolia Interioară. Lungimea: 1 200 km. Altitudinea maximă: 2, 034 m. Este format in special din graniţe şi andezite şi reprezintă bordura estică a Podişului Mongoliei. Acoperit cu păduri de conifere şi de foioase. Marele Lac Sărat (Great Salt Lake [greit sq:lt leic]), lac în vestul S.U.A., situat într-o regiune deşertică a Marelui Bazin (statul Utah). Suprafaţa : circa 3 500 km2. Âdînci-mea maximă: 16 m (vara scade pînă la 1 m). Salinitatea iacului este foarte ridicată (200— 270%o)- Evaporaţia excesivă provoacă micşorarea continuă a suprafeţei şi a adîncimii lacului şi depunerea intensă a sării pe malurile lui. marele negru (ZOOTEHN.), rasă de porci originară din Anglia, crescută pentru producţia de carne. Se caracterizează prin culoare neagră, talie mare, urechile mari şi lăsate în jos. Marele negru Are o prolificitate şi o precocitate bună. S-a importat în multe ţări, printre care şi în ţara noastră, unde a contribuit la formarea porcului de strei şi a altor tipuri de porcine. Marengo» sat în nordul Italiei, unde în 1800 a avut Ioc o bătălie între armata franceză, comandată de Napoleon Bona-parte, şi armata austriacă. în-frîntă la începutul bătăliei, armata franceză a repurtat apoi o mare victorie, datorită intervenţiei diviziei comandate de generalul JDesaix, reocupînd. astfel nordul I ta hei şi îrripunznd Austriei semnarea păcii de la Lu nevii le (180!). mareşal, conducătorul grajdurilor regale în Franţa, în timpul dinastiei Merovmgiîor. în timpul dinastiei Capeţie-nilor, m* a devenit locţiitorul conetabilului (şeful armatei franceze). Din anul 1627, o dată cu suprimarea funcţiei de conetabil, m. a devenit cel mai înalt grad militar francez. Desfiinţat în timpul revoluţiei franceze» gradul de m* a fost restabilit în 1804 de Napoleon Bonaparte MARE UNITATE 250 MARGHITA Azi gradul de m. există în armatele mai multor state. în R.P.R., acest grad se acordă generalilor pentru contribuţii de seamă aduse întăririi forţelor armate şi pentru merite deosebite în conducerea trupelor. mare unitate (MILIT.), formă organizatorică, cu caracter permanent, constituită din mai multe ^unităţi de arme diferite, unite sub conducerea unui comandant, ajutat de un .stat major (ex. divizie). Marey/mare'7. Etienne Jules (1830—1904), medic şi fiziolog francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A studiat mai ales mişcările de locomoţie, construind pentru înregistrarea acestora un aparat (cronofotograf) care este considerat strămoşul cinematografului. marfă (EC. POL.), produs al muncii care satisface o nevoie a omului şi este destinat schimbului prin intermediul vînzării-cumpărării. Produsele muncii devin m. în condiţiile diviziunii sociale a muncii şi ale independenţei, autonomiei producătorilor. M. reprezintă unitatea a doi factori: valoarea de întrebuinţare şi valoarea, care sînt determinate de dublul caracter al muncii producătoare de m.: munca concretă şi munca abstractă. Ca valori de întrebuinţare, mărfurile se deosebesc calitativ şi prin natura lor unele de altele; ca valori însă, ele reprezintă cristalizări de muncă socială, omogenă, a producătorilor de mărfuri, deosebirile dintre ele fiind numai de ordin cantitativ. Mărimea valorii unei mărfi este determinată de timpul de muncă socialmente necesar depus pentru producerea ei. Marfa produsă în condiţiile proprietăţii private conţine în sine o serie de contradicţii antagoniste, în aceste condiţii, dublul caracter al muncii întruchipate în marfă oglindeşte contradicţia dintre munca particulară şi cea socială, dintre munca concretă şi cea abstractă, dintre valoare şi valoarea de întrebuinţare. M. este o categorie istorică, apărută pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii; a existat în mai multe orînduiri sociale, dar în capitalism cunoaşte cea mai largă dezvoltare, cînd orice bun, inclusiv forţa de muncă, poate deveni m. Produsele muncii sînt m. şi în socialism, dar aici forţa de muncă, pămîn-tul, uzinele, fabricile, minele, căile ferate şi altele nu sînt m. în socialism, dublul caracter al muncii întruchipate în marfă nu mai exprimă contradicţia antagonică dintre munca particulară şi cea socială, întrucît nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, iar munca abstractă şi munca concretă cheltuită pentru producerea m. sînt două laturi ale muncii nemijlocit sociale. M. va dispărea, o dată cu condiţiile care o determină, în faza superioară a comunismului, cînd forţele de producţie vor atinge un înalt nivel de dezvoltare, cînd va exista proprietate comunistă unică, iar repartiţia se va face după nevoi. V. şi producţie de mărfuri. Margai, Albert Michael (n. 1911), prim-ministru (din 1964) al statului Sierra Leone (Africa de vest). A făcut parte în repetate rînduri din guvern. Margareta d’Angouleme [d’ăgulem] (Margareta de Navarra) (1492—1549), scriitoare franceză, sora lui Fran-cisc I, regele Franţei, la curtea căruia a exercitat o mare influenţă. Ca regină a Navarrei, în urma morţii soţului ei, Henric d’Albret (1543), a protejat reforma religioasă în regatul Navarrei şi cultura umanistă a Renaşterii. Principala ei operă, culegerea de povestiri „Hepta-meronul“, compusă în genul „Decameronului** lui Boccaccio şi apărută după moartea sa, în 1559, surprinde cu fineţe moravuri ale epocii. Margareta de Danemarca (1353—1412), fiica regelui Val-demar al IV-lea al Danemarcii. Devenită regină a Danemarcii (1387), a Norvegiei (1387) şi a Suediei (1389), a realizat în 1397 Uniunea de la Kalmar dintre Danemarca, Suedia şi Norvegia. Este cunoscută în istorie şi sub numele de Semira-mida Nordului. Margareta de Valois [va-luă] (1553—1615), fiica lui Henric al II-lea de Valois, regele Franţei, şi a Caterinei de Medici. A fost prima soţie a lui Henric al IV-lea de Bour-bon, rege al Franţei şi al Navarrei. Este cunoscută în istorie şi sub numele de regina Margot. Margareta (Muşata) (sec. XIV), mama domnului Moldovei Petru I (c. 1374—1392). A sprijinit propaganda catolică în Moldova. De la numele ei (Muşata) provine denumirea dinastiei Muşatinilor. margaretă (Chrysanthemum leucanthemum), plantă erbacee Margareta perenă din familia compozitelor, cu inflorescenţa (capitul) compusă din flori mici galbene la mijloc şi flori mari albe pe margine. Este răspîndită în flora spontană şi se cultivă ca plantă decorativă. margarină (IND. ALIMENT.), produs alimentar cu consistenţa, aspectul, gustul şi mirosul untului natural, constituit dintr-o emulsie de grăsimi vegetale în lapte fermentat sau în apă, cu adaos de substanţe aromate, de coloranţi sintetici, sare, zahăr şi vitamine (în special A şi D). Marghiloman, Alexandru (1854- 1925), om politic român, unul dintre conducătorii Partidului conservator. La începutul activităţii sale politice a făcut parte din gruparea conservatoare, junimistă, fiind în mai multe rînduri ministru. Partizan al apropierii României de Puterile Centrale, el a rămas în timpul primului război mon~ dial pe teritoriul românesc ocupat de trupele inamice. A devenit prim-ministru al guvernului filogerman format aici. în această calitate a încheiat pacea de la Buftea-Bucureşti (1918). A scris „Note politice** (5 voi.), publicate după moartea sa, care au o valoare documentară. Marghita, localitate asimilată urbanului, situată în nor- MARG1NA 251 MARIA TUDOR dul regiunii Crişana, reşedinţă de raion. 10 175 loc, (1964). Centru agricol. Industrie de interes local. — Raionul M., cu 117 672 loc. (1964). Exploatări de cărbuni (Budoi, Vărzari), de bitum şi nisipuri bituminoase; exploatări forestiere. Culturi de cereale, plante industriale şi creşterea animalelor (pentru carne şi lapte). Margina, localitate asimilată urbanului în raionul Făget, reg. Banat, situată pe rîul Bega. 2 680 loc. (1964). Industrie de chimizare a lemnului (acid acetic, alcool metilic, acetonă). Marginea, comună în raionul Rădăuţi, reg. Suceava. 5817 loc. (1964). Vestit centru de olari, a cărui producţie este Oală de Marginea reprezentată prin ceramica neagră de tradiţie dacică. înnegri-rea ceramicii se obţine prin afumare în cuptor; formele ei caracteristice sînt: cănile înalte, oalele cu fund mic şi gura largă, străchinile mari. Decorul geometric este realizat prin lustruirea vasului, pe diferite porţiuni, cu piatră sau cu os. margrâf (IST.) v. marchiz. Maria Ântoaneta (1755 — 1793), regină a Franţei, soţia lui Ludovic al XVI-lea (din 1770), fiica împăratului Austriei Francisc I şi a împărătesei Maria Tereza. A fost ghilotinată în timpul revoluţiei franceze, în 1793, împreună cu soţul său. Maria deMangop (?—1477), a doua soţie a lui Ştefan cel Mare. Familia sa, înrudită cu împăraţii Bizanţului, stăpînea principatul Mangop din Crimeea. Marian, Simion Florea (1847 — 1907), folclorist şi etnograf român. A fost membru al Academiei Române. S-a născut la Ilişeşti (reg. Suceava). A pus bazele etnografiei româneşti prin lucrări de sinteză fundamentale („Nunta la români“, 1890; „Naş-tereala români**, l892;„înmor-mîntarea la români**, 1892; „Sărbătorile la români**, 3 voi., 1898—1901; „Ornitologia poporană română“,2 voi., 1883 ş.a.). Valoroase sînt şi culegerile sale de folclor („Poezii poporale române**, 2 voi., 1873 — 1875, şi mai ales „Descîntece poporane române**, 1886). Marian, Victor (n. 1896), fizician român, profesor la Universitatea din Cluj. Are lucrări în domeniul feromagnetis-mului şi al istoriei fizicii şi matematicii româneşti. Mariane, Insulele ^ , arhipelag în Oceanul Pacific, în partea de nord a Microneziei. Suprafaţa: circa I 000 km2. Populaţia: circa 70 000 loc., formată din chamorro (populaţie rezultată din amestecul micronezienilorcu polinezienii). Sînt insule vulcanice, în sud şi coraligene. Climă tropicală oceanică. Vegetaţia este formată din păduri tropicale şi din savane. Locuitorii se ocupă cu pescuitul şi cultivarea de cocotieri, bumbac, citrice, bananieri, trestie de zahăr etc. Zăcăminte de apatit, sulf, minereu de fier şi de mangan. Teritoriu sub tutelă, administrat de S.U.A., cu excepţia insulei Guam, care este colonie a S.U.A., Mariânske Lâzne, oraş în R.S, Cehoslovacă, situat în vestul Cehiei. 12 840 loc. (1962). Renumită staţiune balneocli-matică, cu ape minerale curative. Maria I Stuart, regină a Scoţiei (1542—î567). A fost căsătorită cu regele Franţei Francisc al II-lea, dar, rămî-nînd văduvă (1560), s-a înapoiat în Scoţia, unde a devenit regină efectivă, iar din 1561 pretendentă catolică la tronul Angliei. Înfrîntă în lupta împotriva Reformei din Scoţia, s-a refugiat în Anglia (1568), unde regina Angliei, Elisabeta, a ţinut-o 19 ani închisă în diferite castele. Ca urmare a uneltirilor partidului catolic din Anglia şi ale puterilor catolice, a fost condamnată la moarte prin decapitare şi executată (1587). Figura ei a fost idealizată de Schiller în tragedia „Maria Stuart“. mariâş, monedă de argint austriacă, avînd adesea efigia Măriei Tereza. A circulat şi în ţările române în sec. al XVI II-lea şi la începutul sec. al XlX-lea. Mariâtegui [ mariateghi], Jose Carlos (1895—1930), militant al mişcării muncitoreşti din Peru. între 1919 şi 1923 a trăit în Italia, unde a luat parte la activitatea P.C. din Italia. A întemeiat în 1928 Partidul Socialist din Peru, transformat în 1930 în partid comunist, iar în 1929 Confederaţia generală a celor ce muncesc din Peru. Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german (1740—1780) şi regină a Ungariei şi a Cehiei. A fost fiica lui Carol al Vl-lea, care i-a asigurat dreptul la succesiune prin „pragmatica sanc-ţ i u n e*\ Urcarea ei pe tron a provocat războiul de succesiune la tronul Austriei (1740 — 1748), în urma căruia Austria a pierdut Silezia şi cîteva posesiuni din Italia. A participat la războiul de şapte ani (1756— 1763) împotriva Prusiei şi la prima împărţire a Poloniei (1772). în 1775 a ocupat Bucovina, iar în 1778— 1779, în urma războiului de succesiune la tronul Bavariei, a anexat o parte a acesteia. în scopul întăririi regimului feudal-absolutist a iniţiat şi a realizat, împreună cu fiul său Iosif al II-lea, asociat la tron din 1765, şi cu ajutorul cancelarului K a u n i t z, o serie de reforme în spiritul absolutismului luminat. Încercînd să întărească alianţa franco-aus-triacă realizată înainte de 1756, şi-a căsătorit fiica, pe Maria Ântoaneta, cu Ludovic al XVI-lea, regele Franţei. Maria Tudor, regină a Angliei (1553—1558). A dus o politică religioasă intolerantă, încercînd să combată Reforma anglicană şi să restaureze catolicismul. Uciderea cîtorva sute de oameni care i se împotriveau i-a adus porecla de Maria Sîngeroasa. Politica sa filocatolică şi filospaniolă, care MARIBOR 252 MARINEŞCU contravenea intereselor burgheziei şi nobilimii îmburghezite, a atras şi nemulţumirea unor largi pături ale poporului. Maribor, oraş în R.S.F. Iugoslavia, situat în Republica Slovenia, pe valea rîului Drava, în apropiere de graniţa cu Austria. 86 000 loc. (1961). întreprinderi constructoare de maşini (autocamioane, vagoane, maşini agricole, material electrotehnic etc.), chimice, textile, de prelucrare a lemnului, de ceramică, de pielărie, alimentare etc. în apropiere de M., e Drava, s-au construit cinci idrocentrale în cascadă. Centru turistic. Mărie [mari], Pierre(l853 — 1940), neurolog francez; a fost membru al Academiei de medicină din Paris. A descris o serie de sindroame neurologice care-i poartă numele: osteoartropatia hipertrofică generalizată (sindromul lui Marie-Bamberg), a~ miotrofia Charcot-Marie, sindromul ataxic-telangiectazic (sindromul ataxic a[ lui Mărie) etc. împreună cu neurologul român Gh, Marinescu a descris acromegalia. Mărie Byrd [mdri b?:d/, Ţara teritoriu în Antarc-tida, mărginit de Marea Ross şi Marea Amundsen. Este acoperită în cea mai mare parte de calota glaciară, cu grosimi de 1 000—3 000 m. în zona de coastă se află munţi de origine vulcanică (Mt. Sidley, 4 Î68 m). Aici funcţionează staţiunea americană de cercetări Byrd. Marienburg, cetate a ordinului teutonic (azi Malbork, în nordul R. P. Polone, în apropiere de Gdansk), la asediul căreia (1422) a participat, în ajutorul polonilor, un corp de oaste moldovean trimis de Alexandru cel Bun. Vitejia cu care au luptat moldovenii la M. este relatată cu admiraţie în cronica Iui Dlugosz. Marignac [marinâc], Jean Charles Galissard de (1817— 1894), chimist elveţian; a fost profesor de chimie la Geneva. A descoperit yterbiul (1878) şi gadoliniul (1880). A studiat combinaţiile staniului, wolframului şi niobiului. Marile Lacuri, sistem de lacuri în estul Americii de Nord, la graniţa dintre S.U.A. şi Canada, reprezentînd cea mai mare acumulare de apă dulce de pe glob, cu o suprafaţă de 246 050 km2 şi un volum de 24 620 km3. Cuprinde lacurile Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario, care comunică între ele prin cursuri de apă scurte cu pantă mare; între lacurile Erie şi Ontario se află cascada Niagara. Sînt lacuri tectono-erozive, la formarea cărora a avut un rol important glaciaţia cuaternară. M.L. alimentează fluviul Sf. Laurenţiu, care se varsă în Oceanul Atlantic. Constituie un important sistem de navigaţie şi hidroenergetic. mari mogoli,titlu purtat de suveranii statului feudal musulman creat de B a b e r în partea de nord a Indiei, stat care a dăinuit din 1526 pînă în 1857. Marin, Alexe (1814—1895), chimist român, pionier al invă-ţămîntului chimic din ţara noastră. A fost profesor la Liceul sf. Sava şi la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. A tradus în limba română manuale de fizică şi de chimie. A contribuit la înfiinţarea Societăţii de ştiinţe fizice, al cărei preşedinte a fost în mai multe rînduri. marină (NAV.), totalitatea mijloacelor dfe navigaţie (pe mări, fluvii, rîuri, lacuri) ale unei ţări, împreună cu instituţiile aferente de pe uscat şi cu întreg personalul de pe nave şi de pe uscat. Navele comerciale, împreună cu instituţiile şi cu personalul respectiv, formează m. comercială, iar navele militare cu serviciile şi personalul lor formează m. militară (v. Forţele maritime militar e). Marinescu, Ada (1904— 1941), eroină a luptei antifasciste, membră a P.C.R. A lucrat, împreună cu Francisc Panet în laboratorul organizat de acesta, din însărcinarea partidului, pentru fabricarea de materiale explozive în vederea distrugerii unor obiective militare germane. Arestată în noiembrie 1941, a fost condamnată la moarte şi executată la Jilava. Marinescu, Dumitru (1882 — 1916), militant de seamă în mişcarea muncitorească din Ro- mânia, muncitor tipograf. A fost unul dintre redactorii gazetei „România muncitoare*4. A participat activ la organizarea primelor sindicate şi a făcut parte din Comisia generală a Sindicatelor din România. După reorganizarea, în 1910, a Partidului social-democrat din România, a devenit unul dintre conducătorii acestuia, iar între 1912—1916 a fost secretar al P.S.D.R. Mobilizat şi trimis pe front în 1916, a căzut prizonier şi a fost împuşcat de ocupanţii germani. Marinescu, Gheorghe (1863 — 1938), neurolog român, fondatorul şcolii româneşti de neurologie; a fost membru al Academiei Române şi al mai multor academii şi societăţi străine. Elev al lui Victor Babeş, Gh. Marinescu M. a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode his-tologice şi histopatologice, precum şi metoda anatomoclinică în cercetarea ştiinţifică. A adus contribuţii originale în domeniile fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos (teoria troficităţii reflexe, reflexul pal-mo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia). In studiul celulei nervoase, M. a folosit metode bazate pe cele mai recente cuceriri ale fizicii şi chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetări Ia ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale la structura neuronului. De asemenea a folosit metode experimentale, ca transplantul şi culturile de ţesut nervos. Prin metoda degenerărilor retrograde a contribuit la cunoaşterea localizărilor unor formaţii nervoase, ca MARINETTI 253 MAR1VAUX nucleul nervului pneumogas-tric, al nervului facial etc. A elaborat un mare număr de lucrări referitoare la anatomia patologică a sistemului nervos: fenomenele de regenerare din măduva spinării la bolnavii de tabes, leziunile neuronilor motori în scleroza laterală amio-trofică etc. M. a cercetat neuro-infecţiile sistemului nervos, urmărind propagarea virusului poliomielitic şi a celui herpetic în sistemul nervos central, a cercetat infecţia zosteriană experimentală etc. Prin studiile sale de histochimie, M. poate fi considerat ca un deschizător de drumuri în cercetarea histo-logiei normale şi patologice a sistemului nervos. A studiat fermenţii oxidativi, localizarea lor în corpul celulelor, în dendrite; s-a ocupat de asemenea de teoria troficitaţii reflexe, care a avut un larg răsunet. în ultimii zece ani ai vieţii, M. şi-a îndreptat atenţia asupra studiului fiziologiei şi fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii metoda electroencefalografică, precum şi metoda reflexelor condiţionate la studiul isteriei, al epilepsiei, al afaziei, al nevrozelor. Tot în această perioadă, M. a lucrat la o mare monografie asupra biologiei celulei nervoase, pe care însă n-a terminat-o. în întreaga sa operă ştiinţifică a fost călăuzit de o concepţie materialistă, bazată pe un determinism riguros şi pe evoluţionism. El a relevat specificul calitativ al fenomenelor biologice în raport cu cele fi-zico-chimice şi mecanice şi a subliniat interdependenţa dintre organism şi mediu, precum şi unitatea dintre funcţional şi organic. M. a combătut vitalismul şi finalismul, ca manifestări ale idealismului în biologie. Opera lui M. este considerată ca o contribuţie importantă adusă medicinii mondiale în domeniul neurologiei moderne. Op. pr.: „Studii asupra evoluţiei şi involuţiei celulei nervoase** (1900),„Celula nervoasă**(1909), „Encefalita letargică** (1920), „Reflexele condiţionate**, împreună cu A. Kreindler (1936). Marinetti, Filippo Tomma-so (1876— 1944), scriitor italian, fondator şi teoretician al f u t u~ rismului. A fost membru al Academiei Italiene. Ideile sale despre artă sînt expuse în „Futurismul** (1909), „Mafar-ka futuristul“( 1910), „Manifest tehnic al literaturii futuriste** (1912) ş.a. şi materializate în diverse cicluri de poeme programatice („Culegere de poezii şi cuvinte în libertate**, 1918 ş.a.). A fost unul dintre sprijinitorii fascismului mussolinian. Marino, Giambattista (1569 —1625), poet italian. Prin opera sa („Lyra“, 1602; „Galeria**, 1620, şi mai ales poemul mitologic „Adonis**, 1623), caracterizată printr-un stil metafori-zant pompos, retoric, artificial, este creatorul aşa-zisului mari-nism, varianta italiană a gongorismului. Marino~Moscu, Constanţa (1875—1940), prozatoare română cu tendinţe realist-critice. S-a afirmat în paginile „Vieţii româneşti**. Nuvelele sale au ca tematică atmosfera vieţii de provincie, sufocată de idei preconcepute („Ada Lazu**, 1911; „Tulburea**, 1923; „Făclii în noapte**, 1930 ş.a.). Este şi autoarea unor scrieri memorialistice, publicate în diferite reviste. marionetă, păpuşă manevrată de sus prin sfori (spre deosebire de cea îmbrăcată pe mînă ori mînuită prin bare, de sub scenă, şi denumită, simplu, „păpuşă**). Ea poate fi confecţionată din cele mai variate materiale: lemn, os, metal, piele, cîrpă, cauciuc, carton etc. Maţiotte [mariot], Edme (1620—1684), fizician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A făcut cercetări în domeniul mecanicii fluidelor şi al opticii. A descoperit, independent de R. B o y 1 e, legea Boyle-Mariotte. Maris (Marisia), numele antic, probabil de origine dacă, al Mureşului. Maritain [maritb]> Jacques (n. 1882), filozof idealist francez, reprezentant principal al neotomismului. în 1948 s-a stabilit în S.U.A., ca profesor la Universitatea din Princeton. Respingînd raţionalismul cartezian, în care vedea „păcatul originar** al filozofiei moderne, M* a cerut subordo- narea ştiinţei faţă de religie. El a aplicat concepţia tomistă atît în domeniul filozofiei cît şi în psihologie, sociologie, etică şi estetică. Mariţa, rîu în Peninsula Balcanică (514 km). Izvorăşte din munţii Rila, curge de la vest spre est, prin partea sudică a Bulgariei, printr-o zonă de cîmpie, formează în cursul inferior graniţa dintre Grecia şi Turcia şi se varsă în Marea Egee, E intens folosit pentru irigaţii. Principalii afluenţi: Tundja şi Arda. Navigabil pînă la Edirne (Turcia). Marius, Caius (c. 156—87 î.e.n.), vestit comandant militar roman, partizan al partidului popularilor şi adversar al oprimaţilor (aristocraţii), conduşi de Sylla. Ales consul în 107 î.e.n., a realizat o reformă militară bazată pe recrutarea sărăcimii, pe plata soldaţilor în timpul exercitării serviciului militar (16 ani) şi pe împroprietărirea lor după aceea. Reforma lui M. a avut o mare însemnătate pentru istoria Romei, aceasta avînd la dispoziţie o armată alcătuită din soldaţi de profesie, bine instruiţi. Numit comandant al armatei din Africa, a terminat victorios războiul împotriva lui Iugurta (111—105 î.e.n.). în 102 şi 101 î.e.n. a înfrînt pe teutoni şi pe cimbri îa Aquae Sextiae şi Vercellae. Pierzînd sprijinul maselor datorită politicii sale bazate pe teroare (prescripţii), a fost înfrînt în lupta împotriva lui Sylla. Revenit la Roma, a fost ales consul pentru a şaptea oară (87 î.e.n.), dar a murit curînd după aceea. Marivaux [marivo], Pierre Carlet de Chamblain de (1688— 1763), scriitor francez. A fost membru al Academici Franceze. Comediile sale („Surpriza dra-gostei**, Î722; „Jocul dragostei şi al întîmplării**, 1730, trad. rom.; „Falsele confidenţe**, 1737 ş.a.), avînd ca temă principală dragostea, privită nu atît ca pasiune, cît mai ales ca tandreţe galantă, urmăresc complicaţiile pe care acest sentiment delicat le cunoaşte în special în sufletul feminin. Cazuistica amoroasă a comediilor luiM., reliefată cu fineţe şi cu o remarcabilă ştiinţă a nuan- MARKtf 254 MARMOTĂ ţelor, a fost denumită ulterior marivodaj. Piesele lui se disting prin verva şi fantezia lor bogată, prin sensul discret al comicului, prin stilul elegant, înclinat spre manierism. Unele dintre ele („Insula sclavilor'*, 1725) abordează cu îndrăzneală probleme sociale, biciuind moralitatea ipocrită şi prejudecăţile epocii. Marko, familie de pictori unguri, dintre care cel mai cunoscut a fost Kâroly M. (1791 — 1860). El s-a impus ca peish-gist de orientare şi factură neoclasică, peisajele sale fiind uneori străbătute de suflu liric. Opera lui a avut o mare influenţă asupra peisâgiştilor unguri („Visegrâd**; „Peisaj cu curcubeu**). Reprezentat în muzeele de artă din Cluj, Arad şi Tg.-Mureş. Markov, Andrei Andreevici (1856—1922), matematician rus; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. Este cunoscut psntru lucrările publicate în domeniul analizei matematice şi mai cu seamă pentru contribuţiile sale din domeniul teoriei probabilităţilor, unde a introdus noţiunea de lanţ Markov, cu numeroase aplicaţii în fizică, tehnică, statistică etc. M. a creat teoria proceselor stochastice. Fiul său Andrei Andreevici M. (n. 1903) a creat teoria algoritmelor. Markovic / mârcovicij, Sve-tozar (1846—1875), scriitor şi filozof democrat-revoluţionar sîrb. A studiat la Petersburg şi la Ziirich, unde a intrat în contact cu cercurile socialiste. L-a cunoscut pe K. Marx şi a aderat la Internaţionala I (reprezentant al acesteia pentru Serbia), fără a depăşi limitele materialismului premarxist şi ale socialismului utopic. E fondatorul primului ziar socialist din Balcani, MRadfenik‘* (Lucrătorul), 1871 — 1872. îneseurile „Versificatorul şi ideea“ (1868) şi „Realismul în poezie“ (1870) a combătut romantismul evazionist şi estetica idealistă, militînd pentru o literatură naţională realistă. Marko vnikov, Vladimir Va-silievici (1838—1904), chimist rus, elev al lui A.M. Butlerov. A dezvoltat şi a fundamentat teoria structurii chimice a combinaţiilor organice. A studiat izomeria şi influenţa reciprocă dintre atomi în moleculele compuşilor organici, descoperind o serie de reguli în desfăşurarea reacţiilor chimice de substituţie, de adiţie şi de scindare. M. a cercetat petrolul din Cau-caz şi a izolat din el* un nou tip de hidrocarburi, numite naftene. Marlborough [ mq :0>9rd 7, John Churchill, duce de ~ (1650 — 1722), general englez. A avut un rol de seamă în lovitura de stat din 1688—1689, cunoscută în istoriografia burgheză şi sub numele de „revoluţia glorioasă**. In războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701 — 1714) a fost comandantul armatei engleze, repurtînd cî-teva victorii asupra armatei franceze (Hochstădt, 1704; Mal-plaquet, 1709). Marlin, Josef (1824-1849), scriitor sas din Transilvania. Povestirile sale („Munţii din Săs-cior“, „Baba Novac**) şi romanul „Horia“ (rămas neterminat) oglindesc momente din lupta de eliberare a iobagilor români ardeleni, iar versurile, cuprinse în volumul „Cruciade politice în ţara saşilor** (1849), îndeamnă masele la revoluţie. Este şi autorul unor studii privitoare la poezia populară românească. A scris şi piese de teatru („Decebal**, „Harteneck**). Marlowe [mâdou/, Chris-topher (1564—1593), dramaturg englez, cel mai de seamă precursor al lui W. Shake-speare. Creator de figuri titanice („Tamerlan cel Mare“, 1587—1588; „Evreul din Mal-ta“, 1589—1590; „Tragica istorie a doctorului Faust**, 1588 — 1592) sau lipsite de voinţă („Eduard al II-lea“, 1591 -1593), M. a fost un critic al moravurilor elisabetane, un propagator al ideilor Renaşterii, slăvind puterea omului şi setea iui de cunoaştere. Are meritul de a fi introdus acţiunea internă, psihologică, de a fi impus versul alb, melodios, metaforic în dialogul personajelor. Se presupune că a colaborat cu Shakespeare Ia realizarea unora dintre piesele acestuia („Titus Andronicus“ şi „Henric al VI-lea“). Acuzat de ateism şi de republicanism, a fost ucis de agenţii guvernului. marmite (GEOGR., GEOL.), scobituri de formă ovală sau neregulată care iau naştere sub acţiunea de eroziune laterală a apei unui rîu ce formează vîr-tejuri. Datorită adîncirii ulterioare a rîului, m. pot rămîne suspendate pe versanţi deasupra apei. Sînt frecvente în rocile calcaroase. — M. eoliene, scobituri formate sub acţiunea de eroziune a vîntului încărcat cu particule de nisip. Se întîlnesc frecvent în deşerturi şi în zona muntoasă înaltă, în special în rocile grezoase. Marmont [marmâ], Auguste de (1774—1852), mareşal francez. A participat la campaniile napoleoneene, remarcîndu-se în cea din 1805. A fost guvernator al Dalmaţiei (din 1806) şi apoi, în urma campaniei din Austria (1809), guvernator al Provinciilor Ilire. După căderea lui Napoleon Bonaparte, în timpul Restauraţiei, a devenit pair, comandant al gărzii regale şi guvernator al Parisului. Marmontel [ mar motelj, Jean Frangois (1723—1799), scriitor francez. A fost membru al Academiei Franceze şi principalul redactor al articolelor de literatură din „Enciclopedia** elaborată sub conducerea lui D. Diderot. Adunate ulterior în volumul „Elemente de literatură** (1787), ele propagă o concepţie pronunţat clasicistă despre artă. Ca prozator, este autorul unor romane şi nuvele fără valoare. Exponent al filozofiei luminilor, M. a combătut intoleranţa religioasă. marmotă (Marmota), gen de mamifere rozătoare înrudite cu veveriţa, cu corpul bondoc, lung de 50—60 cm, cu capul mic, urechile mici, coadă stu- Marmotă MARMURĂ 255 MAROC foasă şi cu membrele anterioare avînd degetul mare rudimentar. Trăieşte în Alpi, în nordul şi centrul Asisi şi în America de Nord. Hibernează. Are regim alimentar vegetarian, mai ales granivor. Blana de m. este foarte apreciată. Unele specii sînt purtători ai unor boli epidemice (ciumă). In regiunile înalte din Carpaţi (Transilvania) trăia specia Marmota marmota, care a fost stîrpită în secolul trecut. marmură (PETROGR.), rocă calcaroasă complet recristali-zată prin metamorfism, formată din calcit sau dolomit. în cantităţi neînsemnate, m. conţine uneori cuarţ, mică, oxizi metalici etc. De obicei este colorată în alb; uneori însă, datorită impurităţilor, capătă diferite alte culori: roz, cenuşiu, negru etc. Se utilizează în construcţii şi în sculptură. în R.P.R. se exploatează la Ruş-chiţa şi Căprioara (reg. Banat), Alun (reg. Hunedoara), Vaşcău (reg. Crişana) şi în numeroase puncte de interes local. Marna, rîu în Franţa (525 km), afluent pe dreapta al Senei. Izvorăşte din podişul Langres (din estul Franţei) şi se uneşte cu Sena în apropiere de Paris. Navigabil. Comunică prin canale cu Rinul şi cu Saone. — Bătălia de la M., cea mai mare bătălie din timpul primului război mondial (au participat de ambele părţi circa -2 000 000 de combatanţi). A avut Ioc în septembrie 1914, pe rîul Marna între armatele anglo-franceze şi cele germane, terminată cu victoria anglo-francezi lor. marnă (PETROGR.), rocă sedimentară constituită în proporţii variabile din material argilos, din carbonat de calciu (25 — 75%), adesea şi din schelete de organisme calcaroase şi material detritic mai grosier, în mod obişnuit are culoarea cenuşie, mai rar şi alte culori. M. apare în diferite varietăţi, ca de ex.: argilă marnoasă, m. argiloasă, m. calcaroasă, calcar marnos. Se utilizează la fabricarea cimentului Portland. Este foarte răspîndită în formaţiunile sedimentare din R.P.R.; se exploatează la Fieni, Comarnic (reg. Ploieşti) etc. MAROC SCA R A 120 C 120 240 km 1. Ifni (SpJ 2. Mauritania, 3. Algeria^ $ Fo.sforite Maroc, stat în nord-vestul Africii, situat între R.D.P. Algeriană, Sahara Spaniolă, Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, despărţit de Spania prin strîmtoarea Gibraltar. Suprafaţa: 443680 km2 (O.N.U.). Populaţia: 12 800 000 loc. (1962), formată din arabi şi berberi. Capitala: Rabat. Alte oraşe importante: Casablanca, Mar-rakech, Fez, Meknes, Limba de stat: araba. Cuprinde partea vestică a munţilor Atlas, care se împarte în patru şiruri: în nord, paralel cu litoralul mediteranean, munţii Rif, apoi spre sud Atlasul Mijlociu, Atlasul Mare (cu altitudinea maximă 4 165 m, în Djebel Tubkal) şi munţii Antiatlas. între culmile muntoase se află podişuri înalte, în nord-est o parte din Podişul algero-marocan, iar în vest Meseta marocană. Pe coasta atlantică se întind cîmpii litorale fertile, care concentrează 1 /3 din populaţia ţării. Climă subtropicală, în nord cu caracter mediteranean, în sud şi sud-est continentală excesivă. Rîuri scurte, cu mari variaţii de debit; în sud ueduri. Vegetaţie de stepă uscată şi de semideşert, în zonele mai înalte pădure, pe litoralul mediteranean maquis. Importante zăcăminte de fos-forite, minereu de mangan, de fier, de cobalt, polimetale ş.a. Economia este bazată pe agriculturăşi industria extractivă. Circa 70% din populaţie este ocupată în agricultură, in care predomină încă marea proprietate şi relaţiile feudale. Cerealele (orz, gnu, porumb, mei şi sorg) ocupă 4/5 din suprafaţa arabilă. în marile gospodării capitaliste se cultivă pentru export plante citrice, viţă de vie, măslini. Creşterea animalelor (în special oi şi capre) are un caracter extensiv. în zona litoralului se cresc păsări. Din zona estică a ţării se recoltează iarba alfa (pentru celuloză). Pe coastă se practică pescuitul. M., dă circa 20°/o din producţia de fosforite a lumii capitaliste (locul al doilea)? centrele principale de extracţie sînt Khouribga şi Iosufia. Se mai exploatează minereu de mangan, de plumb, de zinc, de cobalt, de fier, cărbune, petrol. Industria prelucrătoare este reprezentată priri întreprinderi în general mici ale industriei alimentare (în primul rînd conserve de peşte), textile, de prelucrare a metalelor, a cimentului, chimice ş.a. MAROC 256 MARSEILLAISE Majoritatea întreprinderilor sînt concentrate în zona litorală (mai ales în porţiunea Casa-blanca-Rabat-Kenitra) şi în vechile oraşe Fez, Meknes, Mar-rakech. Traficul marin se face în special prin marile porturi Casablanca şi Tanger. M. exportă fosforite, citrice, conserve de peşte (fiind pe primul loc în lume în exportul de sardele), vin, legume, minereu de mangan şi de fier şi importă produse de larg consum. — Istoric. Teritoriul Marocului a fost populat din timpuri străvechi de triburi libiene (strămoşii berberilor de azi). Prin sec. al Vll-lea î.e.n., fenicienii au întemeiat pe ţărmurile M. o serie de colonii. Partea de nord a M. a fost cucerită, rînd pe rînd, de romani (sec. I î.e.n.), de vandali (sec. al V-lea e.n.), de bizantini (sec. al Vl-lea) şi de arabi (sec, al VIII-lea). în sec. XI—XIII, M. a devenit centrul statelor feudale arabo-berbere, conduse de dinastiile Almoravizilor şi Almo* hâzilor; în sec. XIII —XV, M. a fost cîrmuit de dinastia Mari-nizilor. Statul feudal din M. a atins cea mai mare putere în sec. XVII-XVIII. Puterile vest-europene şi-au intensificat în sec. al XlX-lea expansiunea, începută încă din sec. al XV-lea, impunînd poporului marocan o serie de tratate inegale. Lupta dintre Franţa şi Germania pentru cotropirea M. a dat naştere, în 1905—1906 şi în 1911, unor ascuţite conflicte diplomatice franco-germane, intrate în istorie sub numele de crizele marocane. în 1912 M* a fost împărţit în trei zone: un protectorat francez, unul spaniol şi o zonă internaţională (portul^ Tanger cu împrejurimile). în perioada anilor 1912 — 1934- au avut, loc împotriva ocupanţilor străini numeroase răscoale ale poporului marocan, care au dus ia marea răscoală condusă de A b d el-Kri m şi la crearea republicii Rif (1921-1926), în timpul celui de-al doilea război mondial, zona franceză a M. a fost ocupată de trupele anglo-ame-ricane (1942)« în 1943 a fost creat P.C. din M. Ca urmare a intensificării mişcării de eliberare naţională a poporului ma- rocan, Franţa a acordat M. independenţa (1956), iar Spania a renunţat la protectoratul asupra părţii de nord a M. (1956). Tangerul a intrat în componenţa M. în 1957. In 1958 M. a aderat la Liga Ţărilor Arabe. Pe arena internaţională, guvernul M. duce o politică de neparticipare la blocurile militare. M. este o monarhie constituţională. Şeful statului şi preşedinte al Cabinetului de Miniştri este regele. Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral. M. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. marocane, crizele —, denumire a conflictelor diplomatice izbucnite între statele imperialiste, în 1905 şi 1911, cu prilejul luptei dintre Franţa şi Germania pentru cucerirea Marocului. Prima criză marocană s-a rezolvat în 1906 prin convocarea conferinţei internaţionale de la Algesiras, care a proclamat egalitatea în drepturi în Maroc pentru toate ţările. A doua criză marocană s-a încheiat în 1911 cu semnarea convenţiei franco-germane prin care Germania, primind o parte din Congo-ui francez a recunoscut protectoratul Franţei asupra Marocului. Crizele marocane au fost una dintre manifestările luptei dintre statele imperialiste pentru reîmpărţirea lumii, care a dus în cele din urmă la declanşarea primului război mondial. marochin (1ND. P1EL.), piele de capră tăbăcită vegetal. Este folosit la confecţionarea articolelor de marochinărie, de galanterie şi în legătoria de cărţi. In acelaşi scop se foloseşte şi pielea de oaie tăbăcită vegetai, care este foarte asemănătoare cu m* veritabil. Marot lmaroj\ Clement (c. î496— 1544), poet rinascentisi francez. Pentru simpatia sa faţă de calvinism, a suferit persecuţii. A murit exilat în Italia. A cultivat cele mai diverse specii literare (rondelul, madrigalul, balada, sonetul, epigrama, elegia, epitaful, epistola în versuri), pentru a cînta, în spirit epicurian („Adolescenţa clementină“, 1532), dragostea şi viaţa mondenă de ia curtea iui Francisc I şi a Margaretei de Navarra. Printre traducerile sale se remarcă „Psalmii" (1541). Marquet /marcheJ, Albert (1875—1947), pictor şi grafician francez. In prima perioadă de creaţie a pictat personaje în interior, portrete şi nuduri, cu 0 paletă vie şi contrastantă, vădind influenţa f o v i s m u- 1 u i. Mai tîrziu s-a consacrat picturii de peisaj, realizînd mai ales marine, caracterizate prin-tr-o cromatică în tonuri surde şi apropiate şi din care se degajează un lirism intens. Excelent desenator, a lăsat gravuri, ilustraţii şi crochiuri concise şi expresive. Marr, Nikolai Iakovlevici (1864—1934), filolog şi arheolog sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. In lingvistică, M. e cunoscut mai ales ca iniţiator al aşa-numitei „noua teorie a limbii**, prin care a încercat să aplice marxismul la problemele limbii, denaturîndu-1. Lucrările lui M. în domeniul arheologiei, precum şi cele asupra limbilor caucaziene şi limbii armene prezintă valoare ştiinţifică. Marrakech [maracheş], oraş în Maroc, situat la poalele munţilor Atlas, 243 130 loc. (1960). Centru meşteşugăresc (covoare, pielărie) şi comercial; nod de căi de comunicaţie, cu un aeroport de importanţă internaţională. Are industrie alimentară (conserve de fructe şi legume), textilă, a materialelor de construcţie.— Istoric. M. a fost întemeiat în vremea lui iusuf ibn Taşfin (1062). După cucerirea Maghre-bului de către Aimoravizi (sec. ai Xl-lea), M» a devenit capitala noului stat ai acestora. A fost cucerii de Almohazi (j 164) şi apoi de Meranizi (1269). In sec. a! XIV-lea avea circa 700 000 ioc. Monumente de arhitectură arabă. ■ „Marseillaise" fmarseiez/, (La ^), cîntec revoluţionar francez, imnul naţional al Franţei. Textul şi muzica M.au fost compuse la Stras bourg în î 792- (în timpul insurecţiei de la 10 august), de către căpitanul de geniu Rouget de Li sie. Numita ia început „Cîntec de război al armatei Rinului**, a fost adoptată de către batalionul de mar- PLOIEŞTI —ORADEA flnu. Uzineee I Mai"—Pioseşt? Vedere din centru! oraşului Ploieşti Stradă principala în Pic- h ieşti ^ Pasajul de nivel din suduî * oraşului Ploieşti Construcţii noi în Oradea ^ Clădirea Sfatului popular din Oradea ▼ Oradea, Pod peste ^ Crişul Repede ^ Uzina de alumină din Oradea MICROSCOAPE MARSHALL 257 MARSYAS Marsilia, Catedrala siliezi chemat în Parisul revoluţionar, de unde şi denumirea de M. Ulterior a cunoscut mai multe versiuni, datorate compozitorilor Gossec, Berlioz şi A. Thomas (versiunea oficială datează din 1887). Interzisă în timpul Restauraţiei şi al celui de-al doilea imperiu, a fost decretată imn naţional de către Republica a III-a. S-a răspîndit fulgerător în toată Europa, devenind un simbol al libertăţii. Marshall [mă.şzl], Alfred (1842 -1924), economist burghez englez, ale cărui concepţii reprezintă un amestec eclectic al diferitelor teorii economice vulgare. Este autorul aşa-numitei teorii a „preţurilor fără valoare*1, care rupe preţurile de baza lor reală, valoarea, analizîndu-le numai în raport cu anumiţi factori care le influenţează, ca cerere şi ofertă, abundenţă şi raritate, cheltuieli de producţie etc. în lucrările lui face apologia capitalului monopolist, susţi-nînd că orice consumator cîş-tigă de pe urma monopolurilor, dat fiind că preţurile de monopol sînt mai mici decît preţurile mărfurilor nemonopolizate şi negînd exploatarea muncii de către capital. Marshall [ mă'.şzl)\ Arhipelagul grup de insule în Oceanul Pacific, în estul Micro-neziei. Este format din cîteva sute de insule (în majoritate atoli), dintre care 33 sînt mai importante, dispuse pe două şiruri: Ralik în vest şi Ratak în est. Suprafaţa: 182 km2. Populaţia: 14 907 loc. (1960), micronezieni. Climă tropicală oceanică. Principalele culturi: palmieri, batate, bananieri, arbori de cacao. Se practică pescuitul. A.M. este sub tutela O.N.U., în administraţia S.U.A. Marsilia (Marseille [marseij), oraş în sudul Franţei, situat pe ţărmul Mării Mediterane, în apropiere de gura de vărsare a Ronului. Al doilea oraş al ţării ca mărime: 778 070 loc. (1962), cu localităţile subordonate 807 500 loc. Este cel mai mare port al Franţei şi unul dintre cele mai mari din Medi-terana. Prin port se importă în special petrol, minereuri, produse agricole şi se exportă produse petroliere şi alte produse industriale. Principalele 9 — Dicţionar%enciclopedic voi. III ramuri industriale sînt rafinarea petrolului, construcţiile navale, industria chimică şi alimentară. Este legat cu Ronul printr-un canal. Nod feroviar, aeroport. Centru cultural, cu o academie de ştiinţe şi arte, universitate şi alte institute de în-văţămînt superior şi cultural-ştiinţifice. — Istoric. M. este aşezată pe locul fostei colonii Massalia, întemeiată de foceeni la începutul sec. al Vl-lea î.e.n. Important centru economic şi cultural, concurent al Carta-ginei, şi-a pierdut independenţa şi o parte din teritoriu în anul 49 î.e.n., pentru că a susţinut pe Pompei împotriva lui Cezar, în 1481 a fost anexâtă la teritoriul Franţei, împreună cu întreaga regiune Provence. Renumit centru de faianţă (sec. al XVIII-Iea). Numeroase monumente de arhitectură greco-ro-mană şi medievală. Marsilio de Padova (c. 1280 — 1342 sau 1343), publicist şi gînditor italian, unul dintre primii teoreticieni ai statului laic în Europa apuseană. în lucrarea sa „Apărătorul păcii“ („Defensor pacis“, 1324) s-a opus pretenţiilor papii la puterea lumească şi a formulat ideea suveranităţii poporului, fără să includă însă în noţiunea de „popor" masele muncitoare, în 1327 a fost declarat eretic şi excomunicat de biserică, găsind adăpost la împăratul german Ludovic al IV-lea, pe cate I-a sprijinit în lupta sa împotriva papalităţii. mar suin (Phocaena phocaena ), specie de mamifer cetaceu asemănător cu delfinul, cu spatele negru, flancurile sure şi abdomenul alb. Ajunge la 1,8 m lungime şi 80 kg greutate. Trăieşte în Oceanul Atlantic. Marea Neagră şi Marea de Azov. Marsuin marsupiale,ordin de mamifere inferioare care prezintă pe abdomen un marsupiu. Majoritatea m. trăiesc în Australia şi numai cîteva specii în America. Sînt adaptate celor mai diferite moduri de viaţă, cuprinzînd specii insectivore, carnivore, frugivore etc. (ex, cangurul, oposumul). marsupiu (lat. marsupium „pungăZOOL.), formaţie anatomică caracteristică mamiferelor marsupiale, constînd dintr-un pliu al pielii în regiunea abdominală a femelelor; serveşte pentru adăposti rea puiului pînă la deplina lui dezvoltare. în m. se găsesc mame-Ioanele. Marsyas (în mitologia greacă), satir din Frigia, care, după legendă, ar fi găsit flautul construit de Atena şi l-ar fi provocat pe Apolo la o între- MARŞ 258 MARTI Marsyas şi Apolo cere muzicală. Fiind învins, a fost jupuit de viu. Mitul lui M., care simbolizează lupta dintre muzica orientală şi cea elenică, a inspirat numeroase creaţii ale artiştilor plastici greci, printre care o renumită statuie a lui M i r o n. marş (fr, marche ,,mers“) 1. Piesă muzicală cu caracter energic, în ritm vioi, cadenţat, I.D.Chirescu -6/ -te, De steaua /i-ber-tâf/Y /u-mt-nsi, Marş de obicei în măsură de 4/4, 2/4 şi mai rar 6/8, menită să însoţească o deplasare în grup. M\ se caracterizează prin melodia simplă, pregnantă şi prin sublinierea marcată a ritmului de către instrumentele de percuţie (tobe, timpane, talgere etc.). După destinaţie şi caracter există m. militare, ceremoniale, funebre etc. M. este larg reprezentat în muzica simfonică, în ritmul şi caracterul marşului sînt scrise, de asemenea, multe imnuri şi cîntece. 2. (MI-LIT.) Deplasare a trupelor pe jos sau cu autovehicule dintr-un raion în altul. 3. (SPORT) Probă atletică desfăşurată pe pistă sau pe şosea, cu o anumită tehnică precizată de regulament, care prevede deplasarea pas cu pas astfel încît să se menţină neîntrerupt contactul cu solul. Proba de m. se desfăşoară pe distanţe anumite (5, 10, 15, 20, 30. 50 km) sau într-un anumit timp (1 oră, 2 ore). Marşak, SamuiI Iakovlevici (1887—1964), poet sovietic rus. A scris literatură pentru copii (poezii: „Mister Twister", 1933, trad. rom.; piese-povestiri: „Casa pisicii**, trad. rom. etc.), reuşind să abordeze printr-un limbaj accesibil, adaptat psihologiei copiilor, diversele probleme ale contemporaneităţii. Versurile sale satirice vădesc un umor fin, iar cele lirice o pronunţată înclinaţie spre meditaţie („Caiet liric“, „Ore şi minute**). A tradus din Shakes-peare, Burns, Byron, Heine ş.a. marşrutizarea transporturilor (C.F.), metodă de organizare a transporturilor pe calea ferată, care constă în circulaţia trenurilor complete de la punctul de expediere pînă la punctul de destinaţie (fără desfacerea sau completarea lor pe parcurs). martalogi (în evul mediu, în ţările române), slujitori ai lomniei care aveau funcţia de vameşi şi de păzitori ai hotarelor ţării. Marte, zeul războiului la romani, identificat cu Ares din mitologia greacă. Miturile greceşti îl considerau pe Ares o personificare a războiului sălbatic, un oştean brutal, mînjit cu sîngele nevinovat al oamenilor. La romani, M. a fost iniţial o divinitate agricolă; serbările sale erau cele-braţe în luna care-i poartă numele (martie). Marte (ASTR.), planetă a sistemului nostru solar, care se vede pe cer ca un astru strălucitor de culoare roşiatică. Distanţa medie dintre M. şi Soare este de 227 800 000 km, adică o dată şi jumătate distanţa de la Pămînt la Soa- re. Durata revoluţiei lui M. în jurul Soarelui este de 687 de zile terestre, iar rotaţia sa proprie se face în 24 de ore şi 37 de minute. M. are diametrul de 6 800 km (0,53 din diametrul Pămîntului) şi masa cît 0,108 din masa Pămîntului. Atmosfera planetei M., mult mai rară decît atmosfera Pămîntului, este formată în special din azot şi bioxid de carbon; ea conţine cantităţi foarte mici de oxigen şi vapori de apă. Pe M. există anotimpuri analoge celor terestre. La cei doi poli prezintă pete albe (calote polare), formate din zăpezi (brume foarte subţiri), care variază cu anotimpul. Regiunile mai întunecate, denumite impropriu mări, sînt, probabil, zone cu o vegetaţie inferioară fără clorofilă; aspectul şi culoarea lor, de asemenea, se schimbă după anotimp. Temperatura pe M. variază între +30°C ziua, la ecuator, şi — 100°C noaptea, la poli. Este planeta care prezintă cea mai mare asemănare cu Pămîntul şi pe care ar fi posibilă existenţa unor forme inferioare de viaţă vegetală. M. are doi sateliţi mici: Phobos şi Deimos. Martens, Fiodor Fiodoro-vici (1845—1909), diplomat şi jurist rus, specialist în dreptul internaţional. A fost profesor la Universitatea din Petersburg. A participat la multe conferinţe internaţionale, printre care conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, aducînd o importantă contribuţie la elaborarea convenţiilor adoptate. Op. pr,: „Dreptul internaţional contemporan al popoarelor civilizate** (2 voi., 1882-1883). martensită (METAL.), constituent structural al oţelurilor călite, caracterizat prin duritate foarte mare. M. este formată din ferită sub formă de granule fine, care conţin carbon în soluţie metastabilă. Are aspect acicular. Marti, Jose (1853-1895), democrat-revoluţionar, erou naţional al poporului cuban, unul dintre conducătorii şi ideologii mişcării de eliberare a poporului cuban de sub jugul colonialiştilor spanioli, poet şi publicist. S-a încadrat din tinereţe în activitatea revoluţio- MARTIE 259 MARTIN DU GARD nară pentru independenţa Cubei. A luat parte la crearea Partidului revoluţionar cuban (1892) şi a elaborat statutul acestuia. între 1892 şi 1895 J. Marti s-a dedicat organizării răscoalei revoluţionare pentru eliberarea Cubei (1895), în timpul căreia a căzut eroic în luptă. în lucrările sale filozofice, deşi s-a manifestat ca materialist inconsecvent, M. şi-a relevat optimismul, convingerea în posibilitatea înlăturării cauzelor răului social, în victoria finală a forţelor progresiste. Este autor al mai multor cicluri de poezii („Ismaelillo“, 1881; „Versos sencillos", 1891) şi al unor drame în versuri („Abdala", 1869), scrise în spirit revoluţionar-romantic şi patriotic. Martie, 6 Martie 1945, ziua cînd masele populare, prin lupta lor, au adus la putere guvernul democrat de sub preşedinţia dr. Petru Groza, primul guvern din ţara noastră în care clasa muncitoare avea rolul precumpănitor. 6 Martie 1945 a reprezentat o verigă importantă a procesului revoluţionar unic început prin insurecţia armată din august 1944. în guvernul instaurat la 6 martie 1945, forţele democrate coalizate în Fr.ontul naţional democrat deţineau Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi 14 ministere din totalul de 17. Vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri şi trei ministere le deţineau reprezentanţii unei părţi a burgheziei, grupată în Partidul liberal condus de Gh. Tătărăscu. Instaurarea guvernului democrat a deschis drum unor profunde transfor- mări revoluţionare în viaţa economică şi social-politică a României. Bazîndu-se pe sprijinul maselor largi populare şi înfrîngînd împotrivirea reac-ţiunii, guvernul democrat a trecut la aplicarea unui amplu program de măsuri politice şi economice: sporirea efortului României în războiul antihitlerist, legiferarea reformei agrare, care se înfăptuise pe cale revoluţionară, luarea unor măsuri de normalizare a vieţii economice a ţării, continuarea pe scară mai largă a democratizării aparatului de stat etc. Aplicarea acestui program de măsuri a dus la refacerea şi dezvoltarea economiei naţionale, la consolidarea puterii populare. Martin, nume purtat de mai mulţi papi, dintre care cel mai cunoscut a fost M. al V-lea (1417-1431), ales papă la Conciliul de la Constanţa (1414—1418). A pus capăt marii schisme din sînul bisericii catolice (1378—1417) şi a restabilit reşedinţa pontificală la Roma. între 1420 şi 1431, M. al V-lea a organizat cinci cruciade împotriva husi-ţilor. Martin [mâ:tin], Archer John Porter (n. 1910), biochi-mist englez. Are contribuţii importante în domeniul croma-tografiei de repartiţie pe hîrtie şi în domeniul altor metode de analiză' chimică. Premiul Nobel pentru chimie (1952). Martin, Karl Heinz (! 886— 1948), regizor de teatru şi de film şi scenarist german. Promotor al spectacolului expresionist, M. a renunţat la elementele ilustrative naturaliste în decor, concentrînd tensiunea dramatică în jocul actorului şi în rostirea cuvîntului. Printre spectacolele create de el: „Fecioara din Orleans** (Fr. Schil-ler), „Hanneles Himmelfahrt** (G. Hauptmann), „Moartea lui Danton“ (G. Biichner), „Li-liom“ (F. Molnâr), „Penthesi-lea“ (H. Kleist), „Sappho“ (F. Grillparzer), „Opera de trei parale** (B. Brecht), „Azilul de noapte** (M. Gorki). Martin [ marţi/, Pierre (1824—1915), metalurgist francez. A introdus procedeul de elaborare a oţelului în cuptorul cu vatră şi cu camere recuperatoare de căldură, inventat de W. von Siemens, pe care l-a perfecţionat prin utilizarea principiului preîncălzirii combustibilului gazos (brevetat în 1865). V. şi cuptor Siemens-Martin. — Procedeul M., procedeu de elaborare a oţelului în cuptoarele Siemens-Martin. Şarjele, compuse din fontă (lichidă sau solidă) şi din fier vechi, în care se mai pot adăuga minereuri de fier şi fon-danţi, se topesc cu ajutorul combustibililor gazoşi sau lichizi. Aerul necesar arderii şi' unii combustibili gazoşi se pre-încălzesc în camere regeneratoare, pentru a asigura o temperatură ridicată a flăcării. Impurităţile din încărcătură sînt oxidate de oxigenul din atmosfera cuptorului şi din minereul adăugat sau de oxigenul introdus în baia metalică. Oxizii rezultaţi trec în zgură sau în atmosferă (oxid de carbon, CO). După oxidarea impurităţilor (afinare) urmează dezoxi-darea, care constă în îndepărtarea oxigenului rămas în baia metalică sub formă de oxid feros (FeO). Durata elaborării după acest procedeu fiind de cîteva ore, conducerea proceselor de afinare şi de dezoxidare poate fi bine stăpînită şi, ca urmare, se obţin oţeluri de calitate bună (nealiate şi slab sau mijlociu aliate). Martin du Gard / marii du gar/, Roger (1881 — 1958), scriitor francez, reprezentant al realismului critic. S-a afirmat prin romanul „Jean Barois** (1913), în care descrie criza morală a intelectualităţii burgheze şi luptele ideologice dezlănţuite de afacerea Dreyfus. S-a impus prin romanul-fluviu „Familia Thi-bault“(8 părţi şi 12 voi., 1922 — 1940, trad. rom.). Scris de pe poziţii de stînga moderate, romanul înfăţişează, în remarcabile pagini de analiză, soarta a două familii burgheze stăpînite de individualism, conservatorism şi conformism şi ecoul pe care l-a avut primul război mondial în diversele straturi sociale. Cartea se remarcă prin viziunea sa pacifistă şi umanitaristă, prin problematica socială abordată şi prin adîncimea observaţiei psihologice. Scriitor de formaţie flaubertiană şi zolistă> MARTINGALĂ 260 MARTOR M. du G. se impune prin capacitatea de reconstituire detaliată a adevărului vieţii şi prin exemplarul simţ de autoexigenţă care l-a condus în elaborarea operei, sale. Stilul său original se caracterizează prin scenele dialogate şi prin despersonalizarea autorului în favoarea faptelor şi personajelor. Este şi autorul unor piese de teatru. Premiul Nobel (1937). martingâlă (NAV.), bară din lemn sau din oţel aşezată sub bompres, la extremitatea exterioară a acestuia. Serveşte la dirijarea şi la întinderea parîme-lor de fixare a bompresului la navele cu pînze. Martini, Simone (1283— 1344), pictor şi miniaturist italian din şcoala sieneză din Renaşterea timpurie. A fost elevul lui Duccio di Buoninsegna. Pictura sa murală şi de şevalet, care l-a impus ca pe un excelent povestitor, se înscrie într-o atmosferă de legendă, realizată printr-un desen sinuos şi de o rafinată eleganţă, precum şi printr-un colorit bogat şi somptuos cu efecte de email strălucitor. In stilizarea decorativă a formelor persistă influenţele picturii gotice (,,Maestâ *, 1315; „Bunavestire**, 1333; portretul condotierului Guidoriccio da Fogliano). Prieten cu Petrarca, a pictat portretul Laurei, azi dispărut. Martinica, insulă în arhipelagul Antilelor Mici, posesiune franceză. Suprafaţa: 1 102 km2. Populaţia: 303 000 loc. (1963), în special negri şi mulatri. Centrul administrativ: Fort-de-France. Este formată în mare parte din roci vulcanice. Cea mai mare înălţime a insulei este vulcanul activ Montagne-PeUe (1 350 m). Climă tropicală umedă. Se cultivă trestie de zahăr, bananieri, cacao, cafea, ananas şi se cresc vite. Este dezvoltat pescuitul. Mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole. Exportul (zahăr, rom, banane, ananas) este îndreptat în special spre metropolă. — Istoric. Descoperită în 1502 de C. Columb, M* a devenit în sec. al XVII-lea colonie a Franţei. Pînă în sec. al XVI II-lea, populaţia băştinaşă a insulei, indienii caribi, a fost aproape în întregime exterminată, colonialiştii aducînd, pentru munca pe plantaţii, sclavi negri. din Africa. în urma unor puternice răscoale ale negrilor (1822, 1824 etc.), în 1848 înM.a fost desfiinţată sclavia. în 1946, M. i s-a acordat statutul de „departament de peste mări al Fran-ţei“. în 1958, M. a devenit membru al Comunităţii Franceze. în fruntea luptei pentru crearea frontului anticolonial martinican se află Partidul Comunist din Martinica (creat în 1957; pînă la această dată a existat ca federaţie a Partidului Comunist Francez). Martinu, Bohuslav (1890— 1959), compozitor ceh. A studiat la Conservatorul din Praga. Cele dintîi lucrări care l-au impus au fost baletul „Istar“ (montat în 1922) şi Simfonia I. Din 1923 pînă în 1940 a trăit la Paris, iar după invazia hitleristă în Franţa s-a stabilit în S.U.A. în 1943, sub impresia barbariilor naziste, a scris impresionanta piesă orchestrală memorială „Li-dice“. A compus muzică de scenă şi de film, lucrări corale, simfonii, concerte, piese orchestrale şi instrumentale, pentru ansambluri de cameră, cîntece. Figură proeminentă de artist umanist, M. a creat o muzică ce se situează pe linia tradiţiilor şcolii muzicale naţionale cehe, căreia i-a rămas credincios. Martinuzzi [ martinuţi /, Gheorghe (1482 — 1551), om politic transilvănean, de origine croat. A fost episcop de Oradea şi unul dintre principalii consilieri ai voievodului Transilvaniei Ioan Zâpolya. Ca tutore al lui Ioan Sigismund, fiul minor al lui Ioan Zâpolya, şi ca guvernator al Transilvaniei (1541 — 1551), a căutat să impună dominaţia facţiunii feudale pe care o reprezenta. A dus o politică externă duplicitară, oscilînd între Poarta otomană şi Habsburgi, ceea ce a provocat neîncrederea în rîndurile ambelor părţi. A murit asasinat din ordinul Habsburgilor. Martonne [marton], Em-manuel de (1873—1955), renumit geograf francez, organizator şi animator al mişcării geografice franceze din prima jumătate a sec. al XX-lea. A fost profesor la Sorbona, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi preşedinte al Uniunii geografice internaţionale. Opera sa ştiinţifică Emm. de Martonne cuprinde aproape toate ramurile geografiei, dar mai ales geomorfologia şi geografia regională. în studiul reliefului a introdus gruparea formelor de relief în familii în funcţie de condiţiile climatice în care s-au dezvoltat şi de raportarea lor la rocă, la structură, la forma moştenită şi la timp. A făcut intense cercetări de teren în România, întocmind două,lucrări importante („La Va-lacchie“, 1902; „Recherches sur Tevolution morphologique des Alpes de Transylvanie**, 1907) şi numeroase articole şi conferinţe. A contribuit la îndrumarea tinerilor geografi români, manifestîndu-şi simpatia pentru poporul român. Op. pr.: „Trăite de geographie physique** (3 voi., 1909), „Les regions geogra-phiques de la France“ (1921), „L’Europe centrale** (2 voi., inclusiv România, 1931) şi „La France** (1942). martor1 (DR.), persoană care relatează în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire fapte pe care le-a văzut, le-a auzit sau le-a să-vîrşit şi care pot lămuri pricina. Depoziţia m. se consemnează într-un proces-verbal şi foloseşte ca mijloc de probă. martor2 (CONSTR.), piesă de formă prismatică, confecţionată de obicei din ipsos şi introdusă într-o adîncitură de pe faţa unui element de construcţie care ^prezintă pericol de fisurare. în cazul apariţiei sau MARTOR DE EROZIUNE 261 MARX lărgirii unor fisuri, m. se desprinde din locaşul său sau se sparge. martor de eroziune (GEOG.), formă pozitivă de relief, de dimensiuni variabile, reprezentînd un rest al vechii suprafeţe topografice care a fost atacată de eroziune. Este situat fie în apropierea unei forme de relief mai mari, din care a fost separat prin eroziune (avînd în acest caz o structură asemănătoare cu aceasta), fie pe o suprafaţă de eroziune pe care o domină (fiind pus în evidenţă în urma denudării rocilor mai puţin rezistente din jur). martorii lui Iehova („studenţii în Biblie**), membrii unei secte milenariste de origine adventistă, înfiinţată de Charles Russel (1852-1916) în Brook-lyn, statul New York, în 1872. Centrul sectei se află în S.U.A. M. lui L afirmă că în locul statelor existente, considerate „ale satanei“, va lua fiinţă un stat teocratic, al adepţilor sectei. Organizaţia serveşte intereselor politice ale unor cercuri imperialiste; ea foloseşte conspiraţia şi manifestă ostilitate faţă de democraţie, faţă de instituţiile de cultură şi de organizaţiile progresiste. Martos, Ivan Petrovici (1752 — 1835), sculptor rus, reprezentant al clasicismului. Cea mai importantă lucrare a sa este monumentul „Minin şi Pojar-ski“ din Moscova (1804—1812), în care evocă patriotismul poporului rus. Matţov, L. (1873-1923), unul dintre liderii menşevismu-lui. în perioada primului război mondial (1914—1918) s-a alăturat centrismului. După Revoluţia din Octombrie, M. s-a situat pe poziţii antisovietice. A emigrat în 1920 şi a fost unul dintre organizatorii Internaţionalei a Il-a 1/2. Marţial (Marcus Va Ieri us Martialis) (c. 40—c. 104), poet latin. Este autorul a peste 1 500 de poezii scurte, grupate în 15 cărţi, cunoscute sub numele de „Epigrame**, specie pe care a impus-o în literatura latină. Cultivînd un umor şi o ironie dintre cele mai caustice, susţinute de o versificaţie îngrijită, elegantă, un stil lapidar, scinteietor, a biciuit moravurile corupte ale societăţii romane şi cu deosebire pe poeţii fără talent, pe cămătari, pe avocaţii escroci şi pe femeile cochete. Un volum selectiv în limba română din operele lui Marţiala apărut în 1961, în traducerea lui T. Măinescu. Marţian, Dionisie Pop (1829 — 1865), economist şi statisti-cian român, participant la revoluţia din 1848. A avut merite deosebite în organizarea statisticii în România. Exponent al burgheziei în ascensiune, M. s-a ridicat împotriva relaţiilor şi. instituţiilor feudale, a denunţat starea de înapoiere economică şi culturală a României. Militînd pentru independenţa naţională a României, M. s-a pronunţat pentru crearea unei industrii naţionale şi protejarea ei de către stat faţă de concurenţa străină, pentru adoptarea unei monede naţionale, pentru dezvoltarea comerţului şi organizarea sistemului de credit, pentru o agricultură înzestrată cu mijloace tehnice moderne, pentru crearea căilor ferate, pentru adoptarea unui sistem modern de măsuri şi greutăţi. A susţinut, de asemenea, necesitatea dezvoltării în-yăţămîntului de toate gradele, şi îndeosebi a învăţămîntului tehnic şi economic. M. « publicat numeroase studii statistice şi economice privind ţara noastră, a înfiinţat şi a condus revistele „Annale statistice pentru cunoştinţa păr-ţei muntene din România" (1860—1865) şi „Annale economice pentru cunoştinţa părţii muntene din România** (1860—1864). Op. pr.: „Studii sistematice în economia politică. Partea primă. Economia socială. Sarcina prima** (1858), „Coloniştii germani şi România1 (1860). mărul lâre (ARTE PLAST.), tehnică de fixare a unei pînze pictate (în special o compoziţie de mari dimensiuni) pe un suport fix (perete, panou de lemn etc.). Numele vine de Ja maruflâ, un fel de clei deosebit de adeziv extras din seminţele de secară (de exemplu picturile maruflaţe din Muzeul „George Enescu**). ^ Mani, Karl (1818—1883), întemeietor al comunismului ştiinţific, genial învăţător, organizator şi conducător al proletariatului internaţional. K. Marx s-a născut la 5 mai 1818, în oraşul Trier din Germania, în familia unui avocat. După absolvirea liceului din Trier în 1835, M. s-a înscris la Facultatea de drept a Universităţii din Bonn, iar după un an s-a transferat la Universitatea din Berlin, unde a studiat istoria şi filozofia. în aceeaşi perioadă, M. se alătură grupului hegelienilor de stînga („tinerii hegelieni**), care căutau să desprindă din filozofia lui Hegel unele concluzii revoluţionare şi ateiste. în 1841, M. şi-a susţinut teza sa de doctorat, „Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit şi filozofia naturii la Epicur". Deşi în această lucrare se situa încă pe poziţii idealiste, M. se deosebea de „tinerii hegelieni “ prin concepţia sa democrat-re-voluţionară, prin tendinţa de a lega filozofia şi lupta ideologică de activitatea revoluţionară a maselor populare. în anul 1842, M. se întoarce la Bonn, unde intenţiona să devină profesor la universitatea din acest o-raş, însă din cauza persecuţiilor politice este nevoit să renunţe la cariera didactică, consacrîndu-se luptei politice practice. La sfîrşitul aceluiaşi an pleacă la Koln, unde devine în scurt timp redactorul „Gazetei renane “ („Rheinische Zeitung**), care se transformă sub conducerea Iui într-un organ al democraţiei revoluţionare. în această perioadă se conturează trecerea lui M. de la idealism la materialismul dialectic şi istoric şi de la democratismul revoluţionar la socialismul ştiinţific, în primăvara anului 1843, „Gazeta renană** este interzisă de guvernul prusac din cauza propagării ideilor revoluţionare. în acelaşi an, *M. se căsătoreşte cu prietena lui din copilărie, Jenny von Westpha-len. în noiembrie se mută la Paris, care-1 atrăgea ca centru important al activităţii politice; aici editează împreună cu Ar-nold Ruge „Analele germa-no-francezje“ („Deutsch-fran-zdsische Jahrbucher**), o re* MARX 262 MARX vistă radicală, din care nu a apărut însă decît primul număr (februarie 1844). In această revistă sînt publicate articole remarcabile, cum sînt „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului** şi „Problema evreiască**, în care, situîn-du-se pe poziţii revoluţionare, M. proclama „critica necruţătoare a tot ce există** şi făcea apel la mase şi la proletariat. In septembrie 1844 M. se întîlneşte la Paris cu Engels; acum începe marea prietenie a întemeietorilor marxismului. Amîndoi participă în modul cel mai activ Ia lupta grupurilor revoluţionare din Paris şi, com-bătînd fără cruţare feluritele doctrine ale socialismului mic-burghez, elaborează teoria şi tactica socialismului proletar revoluţionar, sau a comunismului. M. începe să se ocupe în mod deosebit de economia politică, dînd o primă analiză critică a economiei politice burgheze în „Manuscrisele economice-filozofice“ (1844). In această lucrare sînt criticate, între altele, teoriile burgheze asupra veşniciei proprietăţii private şi este elaborată teza despre caracterul social al muncii; totodată, M. abordează problema înstrăinării, a dezumanizării o-mului în condiţiile orînduirii exploatatoare. în 1844 Marx şi Engels au scris cartea „Sfînta familie**, în care au pus bazele concepţ iei materialiste despre istorie. în acelaşi timp, M. scrie „Tezele asupra lui Feuerbach*4, în care combate filozofia contemplativă şi subliniază^rolul practicii în cunoaştere. în teza a Xl-a el arată că „filozofii nu au făcut decît sâ interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimbaexpri-mînd astfel într-un mod lapidar deosebirea radicală dintre filozofia marxistă, revoluţionară, şi întreaga filozofie anterioară. în ianuarie 1845, M. este expulzat din Paris şi se stabileşte la Bruxelles. în anii 1845—1846, Marx şi Engels elaborează o nouă lucrare comună, „Ideologia germană“, în care este expusă noua lor teorie, teoria comunismului ştiinţific. în aceeaşi perioadă, M. desfăşoară o intensă activi- tate revoluţionară: înfiinţează Asociaţia muncitorilor germani, Comitetul comunist de corespondenţă, ţine conferinţe pentru muncitori („Muncă salariată şi capital*4), ia legătură cu organizaţiile revoluţionare din diferite ţări etc. In 1847 M. publică opera „Mizeria filozofiei4*, în care face o critică nimicitoare teoriei socialismului mic-burghez şi anarhismului lui Proudhon, demascînd caracterul burghez al teoriei clasicilor economiei politice engleze şi formulînd principiile de bază ale economiei politice marxiste. în acelaşi an, Marx şi Engels aderă la o organizaţie secretă de propagandă, denumită Liga celor drepţi, care, în' vara anului 1847, devine Liga comuniştilor. Din însărcinarea Congresului al II-lea al ligii, Marx şi Engels elaborează programul acesteia, cunoscut sub numele de „Manifestul Partidului Comunist**, apărut în februarie 1848. în acest prim document-program al partidului revoluţionar al proletariatului internaţional, Marx şi Engels au expus concepţia comunistă despre lume, teoria luptei de.clasă a proletariatului modern şi au fundamentat rolul istoric al proletariatului de făuritor al societăţii noi, comuniste. în februarie 1848, guvernul belgian îl expulzează pe M., care pleacă la Paris. După o lună începe revoluţia în Germania şi M. revine la Koln, unde înfiinţează „Noua gazetă renană** („Neue Rheinische Zei-tung“, iunie 1848—mai 1849). După înfrîngerea revoluţiei din Germania, M. este dat în judecată, apoi expulzat. Ajunge la Paris, dar după demonstraţia de masă din iunie 1849 este expulzat şi de acolo, plecînd Ia Londra, unde rămîne pînă la ruoarte. Ajuns în Anglia, elaborează lucrarea „Luptele de clasă din Franţa** (1850), împreună cu Engels, Marx scrie „Revoluţia şi contrarevoluţia în Germania** (1851), iar după un an termină opera „Optsprezece Brumar al Iui Ludovic Bonaparte“. în aceste lucrări se face bilanţul experienţei revoluţiilor burghezo-de-mocratice din 1848—1849 şi se tratează o serie de pro- bleme teoretice importante, ca: legile dezvoltării sociale, teoria statului, teoria dictaturii proletariatului etc. Reprimarea forţelor revoluţionare loveşte şi Liga comuniştilor, care îşi încetează existenţa în 1852. Marx şi Engels îşi continuă însă activitatea lor revoluţionară şi, datorită lor, la 28 septembrie 1864 este întemeiată la Londra Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I), care-şi propune să unească într-o singură mare armată proletariatul din toate ţările. M. a întocmit Manifestul constitutiv şi aproape toate documentele mai importante ale acestei organizaţii. Reunind mişcarea muncitorească din diferite ţări, străduin-du-se să îndrumeze pe făgaşul unei activităţi comune feluritele forme ale socialismului neproletar, premarxist, combă-tînd teoriile tuturor acestor secte şi şcoli, Marx făureşte o tactică unitară a luptei proletare a clasei muncitoare din diferitele ţări. în aceeaşi perioadă, M. lucrează intens la principala sa operă, „Capitalul*4, în 1859 apare lucrarea lui M. „Contribuţii la critica economiei politice*4. Renumita prefaţă a acestei lucrări face o expunere sintetică a tezelor fundamentale ale materialismului istoric, iar în „Introducere44, scrisă în 1857 şi publicată apoi ca anexă la „Con-tribuţii“, el elaborează metoda ştiinţifică a economiei politice, arată modul concret cum trebuie aplicat materialismul dialectic la analiza fenomenelor economice, rolul procedeului abstractizării, raportul dintre logic şi istoric, precum şi corelaţia dintre cele patru momente ale reproducţiei sociale. în 1867 apare la Hamburg primul volum al operei fundamentale a lui M., „Capitalul*4, consacrat analizei procesului de producţie al capitalului. Al I I-lea volum al acestei opere, care cuprinde analiza circulaţiei capitalului, şi al III-lea volum, în care se analizează procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, au apărut după moartea lui M., fiind pregătite pentru tipar de către Engels. Volumul al IV-lea al „Capitalului*4, intitulat „Teorii asupra plusvalorii*4, care este consacrat analizei critice MARX 263 MARX a teoriilor economice în punctul lor central, teoriile asupra plusvalorii, şi reprezintă o primă istorie ştiinţifică a doctrinelor economice, a fost pu- blicat după moartea lui Engels. în „Capitalul*1, M. desăvîrşeşte revoluţia înfăptuită în economia politică şi operă de creare a economiei politice pe deplin ştiinţifice. Dezvăluind legile dezvoltării societăţii capitaliste, ana-lizînd întreaga formaţiune socială capitalistă cu toate raporturile şi antagonismele sale, M. demonstrează inevitabilitatea victoriei comunismului. în 1871, cînd a avut loc instaurarea Comunei din Paris, primul guvern din istorie al dictaturii proletariatului, M. a organizat, prin Consiliul Internaţionalei, sprijinirea şi ajutorarea ei de către proletariatul internaţional. în acelaşi an, Marx scrie lucrarea „Războiul civil din Franţa**, care constituie un bilanţ al experienţei istorice a Comunei; în această lucrare el a dezvoltat teoria revoluţiei proletare, a statului şi a dictaturii proleta- riatului. în 1875 M. scrie lucrarea „Critica programului de la Gotha‘\ în care este demonstrată necesitatea perioadei de tranziţie de la capitalism la comunism , sînt caracterizate principalele trăsături ale dezvoltării economiei în această perioadă istorică şi sînt expuse bazele programului revoluţionar al partidului proletar. At. a dus o luptă neobosită pentru ca în diferite ţări să fie create partide muncitoreşti puternice, disciplinate, independente de burghezie, a militat consecvent pentru unitatea mişcării muncitoreşti internaţionale. O atenţie deosebită a acordat M. luptei revoluţionare a popoarelor asuprite. în perspectiva preface- rilor sociale burgheze şi a revoluţiilor burghezo-democratice, lupta de eliberare socială şi naţională a popoarelor mici din Europa de răsărit şi din Balcani devenise, încă de la începutul secolului trecut, un factor puternic de subminare a feudalismului şi a tendinţelor de expansiune teritorială ale marilor puteri feudale din această parte a Europei. în aceste condiţii, istoria poporului român, ca şi a altor popoare din această regiune, a format obiectul unor cercetări teoretice şi consideraţii politice ale lui M. El a căutat să cunoască cît mai temeinic, cercetînd izvoare originale din diferite epoci istorice, originea poporului român, limba, cultura, tradiţiile şi, mai cu seamă, istoria sa, lupta sa pentru eliberare socială şi unitate naţională, pentru independenţă şi suveranitate de stat. Aprecierile făcute de M. cu privire la istoria românilor surprind cu o remarcabilă limpezime momente principale ale dezvoltării poporului nostru. M. s-a pronunţat în problema originii poporului român, a unităţii teritoriului său şi a continuităţii lui istorice pe acest teritoriu. El relevă drepturile Principatelor Române în raporturile lor cu Turcia şi Rusia ţaristă, demonstrează rolul nefast al dominaţiei otomane în dezvoltarea socială, politică' şi rulturală a poporului român, condamnînd în acelaşi timp politica de expansiune şi cotropire dusă de marile puteri, în special politica externă a ţarismului şi rolul său contrarevoluţionar. M. analizează formele de exploatare a ţărănimii în condiţiile regimului feudal din ţările române, răscoala populară din 1821 şi revoluţia de la 1848 din Principate şi din Transilvania, relevă asuprirea populaţiei româneşti din Transilvania de către magnaţii maghiari. M. califică Regulamentul organic ca un „cod al muncii de clacă *, expresie a goanei după supramun-că, subliniază caracterul popular şi programul burghezo-de-mocratic al revoluţiei românilor din Transilvania etc. „Spiritul revoluţionar — scrie Marx — a pătruns în Principatele Roma- K- Marx MARX 264 MARXISM-LENINISM ne, după cum a dovedit-o revoluţia din 1848; poporul român este situat în rîndul popoarelor revoluţionare, «copt» pentru revoluţie, hotărît să lichideze prin revoluţie feudalismul". In scrierile lui M. se găsesc de asemenea referiri la Unirea Principatelor şi la alte evenimente importante petrecute ulterior în viaţa poporului român. Ideile lui M. au pătruns pe teritoriul patriei noastre la puţin timp după publicarea lucrărilor lui, căpătînd o mai largă extindere în timpul activităţii Internaţionalei I şi o dată cu dezvoltarea mişcării muncitoreşti. Revoluţionarii români de la 1848 aveau legături cu cercurile revoluţionare din apusul Europei în care activau Marx şi Engels. Unele lucrări ale lui Bălcescu sînt influenţate de „Manifestul Partidului Comunist". M. a cunoscut, prin intermediul cărţii Iui Elias Regnault, lucrarea lui Bălcescu „Despre chestiunea economică a Principatelor Dunărene", folosind unele date ale acesteia în „Capitalul". Ziarele româneşti ale timpului, ca: „Albina", „Gazeta Transilvaniei", „Familia", „Fe-deraţiunea", „Telegraful" etc., conţin numeroase ştiri despre activitatea revoluţionară a lui M. şi despre personalitatea marelui revoluţionar. In România, primele traduceri din lucrările Iui M. au apărut în presă în 1883, iar printre lucrările editate se numără: „Manifestul Partidului Comunist" (1892), „Cuvîntul despre problema liberul ui-schimb" (1893), „Munca salariată şi capital" (1911), „Salar, preţ, profit" (1922) etc. După eliberarea ţării au fost publicate principalele lucrări, separat sau în „Opere alese" (1949), iar din 1957 a început editarea de „Opere" Marx-Engels. M. şi-a consacrat întreaga viaţă cauzei proletariatului internaţional, pe care a slujit-o atît prin activitatea sa teoretică cît şi prin munca de organizare şi îndrumare a mişcării muncitoreşti. împreună cu Engels, el a elaborat concepţia revoluţionară despre lume a proletariatului, învăţătura marxistă, făurind astfel armele teoretice ale luptei de eliberare a muncitorilor de pretu- tindeni. La 14 martie 1883 M. a încetat din viaţă în exil, la Londra, unde este înmor-mîntat. Marx, Jenny (născută von Westphalen) (1814-1881), soţia lui K. Marx şi colaboratoarea acestuia. Rupînd cu mediul aristocratic în care s-a născut şi a cr.escut, a suportat cu curaj, alături de K. Marx, persecuţiile la care acesta a fost supus, greutăţile vieţii din emigraţie. A luat parte cu pasiune la activitatea desfăşurată de K. Marx, transcriind şi pregătind pentru tipar manuscrisele lui, întreţi-nînd corespondenţă cu numeroşi activişti ai mişcării muncitoreşti internaţionale. Marx~Âveling [iivlirj], Eîe-anor (1855—1898), activistă a mişcării muncitoreşti engleze şi internaţionale. Fiica cea mai mică a lui K. Marx, căsătorită cu socialistul englez Edward Aveling. A luat parte activă la crearea Partidului muncito-. resc independent (1893) şi la organizarea mişcării de masă a muncitorilor necalificaţi din Anglia. A pregătit pentru tipar şi a publicat lucrarea lui K. Marx „Salariu, preţ şi profit" (1898); a scris amintiri despre K. Marx şi F. Engels. Marx~La£argue [lafdrg/, Laura (1845—1911), activistă a mişcării muncitoreşti franceze. A doua fiică a lui K. Marx, căsătorită cu Paul Lafargue. A avut un rol important în răspîndirea marxismului în Franţa. împreună cu soţul ei, a tradus în limba franceză „Manifestul Partidului Comunist" (1886) şi alte lucrări ale lui K. Marx şi F. Engels. Mar x-Longuet [loghej, }enny (1844—1883), militantă a mişcării muncitoreşti engleze, publicistă. Fiica cea mai mare a lui Karl Marx, căsătorită cu Charles Longuet. A publicat articole privind problema irlandeză, în care a luat apărarea revoluţionarilor feniani. „marxism legal", curent ideologic în rîndul intelectualităţii burgheze din Rusia, apărut în ultimul deceniu al sec. al XlX-lea. Criticînd narodnicismul de pe poziţiile liberalismului burghez, adepţii lui susţineau necesitatea dezvol- tării capitalismului, dar negau inevitabilitatea pieirii lui. în lucrarea „Conţinutul economic al narodnicismului şi critica lui în cartea d-lui Struve", V.I. Lenin a supus unei aspre critici concepţiile burghezo-liberale ale „marxiştilor legali". marxism~leninism, ştiinţa despre legile cele mai generale de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii, despre legile revoluţiei proletare şi ale construirii socialismului şi comunismului, concepţia ştiinţifică despre lume a partidelor comuniste şi muncitoreşti, ideologia clasei muncitoare din întreaga lume. Părţile constitutive, organic legate între ele, ale marxism-leninismului sînt: materialismul dialectic şi materialismul istoric (filozofia mar-xist-leninistă), economia politică şi comunismul ştiinţific. Fondatorii marxismului au fost K. Marx şi F. Engels. Sintetizînd şi prelucrînd în mod critic tot ceea ce era valoros în gîndirea socială şi filozofică dinaintea lor, Marx şi Engels au elaborat materialismul dialectic şi materialismul istoric, săvîrşind o revoluţie în filozofie, transformînd-o pe aceasta într-o adevărată ştiinţă. Dînd răspuns problemelor pe care mulţi gînditori premarxişti le-au pus, dar nu le-au putut rezolva datorită mărginirii istorice şi de clasă, ei au extins pentru prima oară materialismul la interpretarea fenomenelor sociale, punînd pe baze ştiinţifice economia politică, sociologia şi celelalte discipline sociale. Ei au dezvăluit legităţile apariţiei, dezvoltării şi pieirii o-rînduirii capitaliste, ale victoriei inevitabile a socialismului, au fundamentat rolul clasei muncitoare în desfiinţarea exploatării capitaliste şi a oricărei forme de exploatare, în transformarea revoluţionară a societăţii pe baza socialismului şi comunismului. La hotarul dintre sec. al XlX-lea şi al XX-lea, capitalismul a intrat în ultimu 1 său stadiu, imperialismul. în noua epocă istorică, Vladimir Ilici Lenin a continuat opera Iui Marx şi Engels, apărînd marxismul împotriva denaturărilor oportu- MARXISM-LENINISM 265 MASARYK nişte, dezvoltîndu-1 creator şi îmbogăţindu-1 cu noi teze şi concluzii privind trăsăturile capitalismului în stadiul imperialist, teoria şi tactica revoluţiei socialiste, trecerea de la capitalism la socialism, principiile de organizare şi de activitate ale partidului de tip nou ca organizaţie conducătoare a proletariatului în lupta sa revoluţionară, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor. Marxism-leninis-mul este o ştiinţă creatoare, străină oricăror dogme, indisolubil legată de realitate, de ractica revoluţionară, capa-ilă să analizeze just modificările ce apar în cursul evoluţiei istorice, să sintetizeze trăsăturile fundamentale ale acestei evoluţii şi să tragă pe această bază concluzii teoretice şi practice corespunzătoare. El se dezvoltă şi se îmbogăţeşte pe baza noilor cuceriri ale ştiinţelor, a generalizării experienţei mişcării muncitoreşti internaţionale, a experienţei construirii socialismului şi comunismului, în lupta intransigentă împotriva ideologiei burgheze, a oricăror concepţii străine (revizionism, dogmatism etc.). îmbogăţirea învăţăturii marxist -leniniste, păstrarea purităţii sale ideologice constituie o sarcină a partidelor comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume. Criteriul suprem al adevărurilor învăţăturii marxist-Ieniniste îl constituie practica social-istorică, experienţa mişcării revoluţionare internaţionale. Pe baza mar-xism-leninismului au fost obţinute măreţele victorii istorice care caracterizează epoca noastră: formarea şi dezvoltarea sistemului mondial socialist, construirea noii societăţi în ţările socialiste, creşterea mişcării comuniste mondiale şi transformarea ei în cea mai influentă forţă politică a contemporaneităţii. în epoca noastră, ideologia marxist-leninistă exercită o puternică influenţă nu numai asupra clasei muncitoare internaţionale, dar şi asupra mişcării de eliberare naţională a popoarelor, ca şi asupra luptei antiimperialiste duse de cele mai diferite categorii sociale din lumea nesocialistă. Cu cît se intensifică procesul revoluţio- nar internaţional, iar socialismul îşi afirmă superioritatea asupra capitalismului, cu atît apare tot mai clar că marxism-leninis-mul este expresia ştiinţifică a necesităţilor de neînlăturat ale evoluţiei istorice a omenirii pe calea progresului social, singura teorie în măsură să răspundă la marile probleme pe care această evoluţie le pune în faţa fiecărui popor, a întregii lumi. Forţa de atracţie a marxism-leninismuluieste puternic întărită prin realizările economice, culturale, social-po-litice pe care ţările sistemului mondial socialist le obţin, tra-ducînd în viaţă ideile socialismului şi comunismului. Chezăşia succesului în lupta partidelor comuniste şi muncitoreşti constă în aplicarea adevărurilor generale, universal-valabile ale mar-xism-leninismului Ia condiţiile istorice concrete din ţările lor, ţinînd seama de realităţile obiective, de stadiul evoluţiei sociale, de etapa istorică dată, ştiind că ignorarea acestora nu poate duce decît la greşeli din cele mai serioase. La baza tuturor realizărilor obţinute de poporul nostru în construirea socialismului, „stă politica P.M.R», întemeiată pe aplicarea creatoare a învăţăturii marxist-Ieniniste la condiţiile ţării noastre" (Proiect de Directive ale Congresului al IV-lea al P.M.R. cu privire la dezvoltarea economiei naţionale în perioada 1966—1970). „Marxism Today“ [mâ:~ xism tzdei], revistă teoretică a Partidului Comunist din Marea Britanie. înfiinţată în 1957, apare lunar, la Londra. Maryland [merihnd/, stat pe coasta atlantică a S.U.A. Suprafaţa: 27 394 km2. Populaţia: 3 101 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Arma-polis. Relieful este dispus în trepte de la est la vest: cîmpia litorală, podişul Piedmont şi munţii Apalaşi. Resurse naturale: cărbuni, hidroenergie, materiale de construcţie. Industrie dezvoltată: siderurgie, metalurgia cuprului, industrie constructoare de maşini, chimică, uşoarâ şi alimentară. Principalul centru industrial şi port este Baltimore. în agricultură predomină cultura cerealelor, a cartofului, a tutunului şi creşterea animalelor. Este dezvoltat pescuitul. Masaccio (pe numele adevărat Tommaso Guidi) (1401 — 1428 sau 1429), pictor italian, elev şi colaborator al lui Maso-lino da Panicale. Interpret profund al realităţii, a reacţionat împotriva manierismului picturii gotice, punînd în cen* trul atenţiei omul cu sentimentele şi pasiunile sale. M* a redat într-o viziune dramatică şi monumentală scene religioase, în care a reprodus figuri expresive, severe şi puternic individualizate ale oamenilor din popor. Prin arta figurării picturale, a adîncimii spaţiului şi prin redarea puternică a volumelor, M. a contribuit la cristalizarea mijloacelor de expresie ale picturii Renaşterii italiene. Capodopera creaţiei sale este fresca executată la capela Bran-cacci (biserica Santa Maria del’Carmine din Florenţa). Din diferitele episoade ale acestei compoziţii („Izgonirea din rai“, scene din viaţa sf. Petru) se desprinde meditaţia artistului asupra destinului uman şi deplina încredere în om. masaj (MED.), formă de mecanoterapie care constă în frecarea sau ciocăni rea, de obicei manuală, a tegumentelor diferitelor părţi ale corpului, în special a regiunilor musculo-articulare. Acţionînd atît direct cît şi reflex, m. determină o activare a circulaţiei locale şi generale, modificarea funcţiilor unor organe interne etc. M. este indicat pentru activarea circulaţiei la sedentari, obezi, persoanele imobilizate la pat, la sportivi (după o competiţie obositoare) etc. Masanieilo (numele prescurtat al lui Tommaso Aniello) (1620— 1647), conducătorul u-nei puternice răscoale populare napolitane (1647) împotriva dominaţiei spaniole. M. a înscris în programul răscoalei egalitatea poporului cu nobilimea, restabilirea privilegiilor zise „ale Iui Carol Quintul“ şi abolirea tuturor impozitelor impuse după acordarea acestor privilegii. A fost ucis în urma unei trădări. Masaryk, ThomâS Garrigue (1850—1937), om politic cehoslovac, preşedinte al Republicii MASĂ 266 MASĂ Cehoslovace (1918—1935). A fost profesor de filozofie la Universitatea din Praga; autor al unor lucrări de orientare pozitivistă. înainte de primul război mondial a luat parte la campania pentru obţinerea autonomiei Cehiei în cadrul Austro-Ungariei, fiind lider al Partidului popular ceh (partid liberal). In timpul primului război mondial a condus organizaţiile cehe din emigraţie, care sprijineau Antanta, a organizat unităţi militare cehoslovace în Anglia, Franţa, Italia şi Rusia. Ca preşedinte al republicii, M. a dus pe plan intern o politică de apărare a intereselor burgheziei, iar pe plan extern de apropiere de puterile occidentale. masă11. (FIZ.) Mărime caracteristică a unui corp, dată de raportul dintre forţa care se exercită asupra corpului şi acceleraţia pe care acesta o capătă. Unitatea de măsură a m. în sistemul SI este fc‘/o^ramu/, iar în sistemul CGS gramul. — M. inertă, măsură a inerţiei corpurilor, adică a proprietăţii acestora de ase opune schimbării vitezei lor. în mecanica clasică, între forţa / aplicată unui corp, masa inertă m a acestuia şi acceleraţia a există relaţia: / = ma. De aici se vede că masa inertă are rolul unui coeficient de inerţie. Teoria relativităţii a arătat că masa inertă m a unui corp nu este invariabilă, ci depinde de viteza v cu care corpul se mişcă, conform relaţiei : m0 unde c reprezintă viteza de propagare a luminii, iar mQ masa de repaus a corpului, adică m. acestuia în raport cu un sistem de referinţă inerţial faţă de care corpul se află în repaus. — M. grea (sau gravi taţionalâ), măsură a capacităţii corpurilor de a crea cîmp gravitaţional şi de a fi supuse la o forţă într-un astfel de cîmp. M. g. şi m* inertă există totdeauna împreună şi sînt proporţionale între ele; de aceea, prin alegerea convena- bilă a unităţilor de măsură, ele se exprimă prin acelaşi număr. — M. specifică v. densitate. — M. efectivă, mărime ce caracterizează acţiunea potenţialului periodic al reţelei cristaline asupra electronilor în mişcare printr-un cristal. Ea are rolul masei în ecuaţiile de mişcare ale electronilor din cristal, în cîmpurile electrice şi magnetice exterioare. M.e. depinde de natura chimică a cristalului şi de tipul acestuia, de stările energetice în care se află electronii şi de direcţia lor de mişcare prin cristal. Uneori m.e. poate diferi mult de valoarea masei de repaus a electronului şi poate avea şi semn negativ. — M. critică, masa unui bloc de material radioactiv în care se poate produce o reacţie nucleară în lanţ. 2. (CHIM.) a) Masă atomică v. greutate atomică, b) Masă moleculară v. greutate moleculară. c) Mase plastice v. materiale plastice. 3.(GEOGR.) Masă de aer, porţiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăţi distincte faţă de porţiunile înconjurătoare. De obicei m. de a. sînt despărţite între ele prin fronturi. Formarea m. de a. este condiţionată de repartiţia diferită a energiei solare pe glob şi de natura suprafeţei terestre. Prin staţionarea mai îndelungată deasupra unei anumite regiuni, m. de a. capătă anumite proprietăţi (ex. umiditate, temperatură ridicată sau scăzută). Deplasarea maselor de aer în cadrul circulaţiei atmosferice determină modificarea timpului în regiunile străbătute. în regiunile deasupra cărora se află aceeaşi masă de aer (mii şi zeci de mii de km2), vremea are cam acelaşi aspect. în funcţie de locul de formare, se disting m. de a. oceanice şi continentale, iar după zona de formare, în linii Alimentare mari, m. de a. arctice sau antarctice, temperate (,,polare“), tropicale, ecuatoriale. 4. (ELT., TELEC.) Corp metalic de mari dimensiuni, la care se leagă electric anumite puncte ale unor reţele, maşini sau aparate electrice. Poate servi drept conductor de referinţă pentru potenţialele diferitelor conductoare electrice ale instalaţiei sau, prin evitarea supratensiunilor electrice faţă de ea, la protecţia contra electrocutării (ex. carcasa metalică a unei maşini electrice, legată în general la pămînt sau la neutru). 5. (ELT.) Masă electroizolantă, material electroizolant, folosit în stare lichidă în operaţiile de izolare electrică pentru impregnarea, umplerea sau a-coperirea, fără a forma pelicule, a înfăşurărilor maşinilor şi aparatelor electrice. M.e. fabricate pe bază de bitum sau de răşini, naturale ori sintetice (numite şi compoun-duri), se solidifică după răcire, cele fabricate din ulei mineral cu adaos de colofoniu sau de polimeri sintetici devin vîs-coase, iar cele obţinute din ulei de transformator rămîn lichide. masă2 1. (IND. EXTR.)a) Masa de alegere, platformă mobilă sau fixă (numai în instalaţiile simple), folosită pentru operaţia manuală de separare a minereurilor de materialul steril. M. de a. mobile au formă de platformă inelară cu diametrul 4—9 m şi se rotesc cu viteze periferice de 0,15 — 0,3 m/s. b) Masă de amalgamare, platformă fixă sau oscilantă, cu înclinare mică, acoperită cu plăci de cupru amalgamat, folosită pentru amalgamarea minereurilor de aur şi de argint, c) Masă de concentrare, aparat folosit pentru separarea particulelor minerale, după greutatea lor specifică. Este consti- Apd Masă de concentrare MASCAGNI 267 MASCĂ Masă rotativă tuită dintr-o suprafaţă plană (bandă sau masă rotundă), puţin înclinată, căreia i se imprimă o mişcare pulsatorie, perpendiculară pe direcţia de înclinare. 2. PETR.) Masă rotativă, organ component al instalaţiei de foraj, montat la gura sondei, care transmite mişcarea de rotaţie de la troliu la garnitura de foraj. Este compusă dintr-un corp metalic (batiul), o platformă rotitoare (masa pro-priu-zisă) şi un organ de antrenare a mesei (prisnelul). Mascagni [mascâni/, Pietro (1863—1945), compozitor şi dirijor italian. Prima sa operă, „Cavalleria rusticana (1890), este reprezentativă pentru curentul verist. A mai scris operele „Amicul Fritz“ (1891), ,;Guglielmo Ratcliff“ (1895), ,,Iris“ (1898), „Măştile41 (î901) ş.a. Muzica luiM.se caracterizează prin melodicitate, dramatism şi expresivitate. Ea continuă tradiţiile şcolii muzicale italiene şi este legată de cîntecul popular. mascare (MIL1T.), activitate de ascundere a trupelor şi a obiectivelor militare faţă de cercetarea inamicului şi de inducere în eroare a acestuia în privinţa dispunerii, acţiunilor şi intenţiilor trupelor proprii. Mascarene, grup de insule vulcanice în Oceanul Indian, situate la est de Madagascar. Suprafaţa: circa 4 600 km2. Populaţia: circa 1000 000 loc. Cuprinde insula Reunion (posesiune franceză) şi insulele Mauriciu, Rodriguez şi altele mai mici (colonia britanică Mauriciu). In Reunion, vulcani activi. Climă tropicală u-medă. Plantaţii de trestie de zahăr, ceai, cafea, vanilie, cocotieri. Au fost descoperite de navigatorul portughez Mas-carenhas. mascaron (ARTE DEC.), sculptură cu funcţie decorativă, care se prezintă sub forma unui cap de om sau de animal, cu trăsături groteşti sau fantastice, şi care este folosită în arhitectură (arcade, cornişe, capiteluri, con- sole, fîntîni etc.), în mobilierul de artă, tapiserie, ceramica ornamentală etc. Mascaronul a fost mult întrebuinţat în orna-mentica Renaşterii şi în cea barocă. Mascaron Mascat şi Oman v. Oman. mască11.(TEATRU) Faţă falsă, umană, animalieră, simbolică sau alegorică; dispozitiv care acoperă parţial sau total faţa reală a actorului (uneori şi o parte a corpului) şi care este folosit că mijloc de expresie. Este confecţionată din cele mai diferite materiale, decupată din pînză, stofă, mătase, Măşti de teatru sculptată în lemn, modelată în ceară, metal, argilă, carton, improvizată din plante ori pur şi simplu pictată pe faţa actorului cu ajutorul machiajului, în antichitate, masca făcea parte integrantă din costumul actorului. Ea a fost folosită în teatrul medieval şi a reprezen- tat un atribut determinant în commedia dell’arte. M. a dispărut de pe scenă o dată cu dezvoltarea teatrului realist. Se mai păstrează în unele reprezentaţii din teatrul asiatic (chinez, japonez etc.), ca şi în majoritatea manifestaţiilor teatrale populare. Unele popoare (negre, indiene) folosesc m. în dansurile rituale cu caracter magic (m. reprezentînd demoni sau spiritul strămoşilor). 2. Mulaj (în gips sau ceară) după chipul unui om (de obicei defunct). 3. (TEHN.) Dispozitiv care se adaptează etanş pe faţa unui om sau a unui animal şi care asigură puritatea aerului inspirat, protejînd organismul împotriva inhalării unor agenţi externi cu efecte dăunătoare sănătăţii (ex. gaze toxice, praf, particule pulverizate în aer etc.). După condiţiile mediului în care sînt folosite se deosebesc: m. cu aer proaspăt, la care aerul necesar respiraţiei este adus din exterior; in. cu filtru, la care substanţele dăunătoare din aer sînt reţinute de filtru; m. cu oxigen, la care în aerul inhalat se introduce oxigen (într-o proporţie determinată) dintr-o butelie auxiliară cu ajutorul unui i n h a 1 a t o r. — (IND. EXTR.) M. de autosal-vare, mască cu filtru sau cu oxigen, care acoperă numai gura şi nasul şi se foloseşte în operaţiile de evacuare a oamenilor din zone cu erupţii instantanee de gaze nocive, fum etc., avînd o durată de funcţionare redusă. — M. de praf> mască cu filtru folosită în subteran contra prafului fin (sub 2 ţ*), dispersat în atmosfera dintr-o mină. Masca acoperă numai nasul şi gura. Filtrul este alcătuit din fire textile îmbibate cu o substanţă de menţinere a umidităţii, pentru reţinerea particulelor de praf. — (MILIT.) M. contra gazelor, aparat care serveşte la protecţia organelor respiratorii, a ochilor şi a feţei împotriva acţiunii substanţelor toxice şi radioactive de luptă. Măştile contra gazelor pot fi: filtrante şi izolante. 4. (TEHN.) înveliş sau dispozitiv de protecţie, care acoperă parţial un obiect sau un sistem tehnic pentru a evita acţiunile dău- MASCULIN 268 MASER nătoare ale unor agenţi externi (radiaţii, particule lichide sau solide, flăcări etc,), pentru a le ascunde vederii sau pentru ornamentare (ex. m. de radiator). 5. (MiLIT.) Lucrare ge-nistică folosită în scopul mascării. 6. (TELEC.) Parte a unui tub cinescop cu trei tunuri electronice pentru televiziunea în culori, avînd rolul de a izola faţă de fiecare fascicul de electroni elementele de mozaic ale ecranului corespunzătoare celorlalte două fascicule. masculin (LINGV.; despre genul unor părţi de vorbire), care are forma atribuită în gramatică numelor de fiinţe de sex bărbătesc. masculinizare (MED.), apariţie sau dezvoltare a caracterelor sexuale bărbăteşti Ia o persoană de sex feminin ca urmare a unor tulburări în biosinteza hormonilor cortico-suprarenali sau ovarieni. Masefield [meisfidd], John (n. 1878), scriitor englez. în tinereţe a fost mus pe o navă comercială, apoi muncitor într-o fabrică de tapiţerie. A urmat medicina. Supranumit „poet al mării“, a evocat în culori realiste, cu implicaţii de fantastic, viaţa marinarilor („Baladele apei de mare“, 1902) şi dramatica existenţă morală a omului împins la periferia societăţii („Eterna îndurare**, 1911). Ca eseist, s-a remarcat printr-o interesantă lucrare consacrată lui W. Shakespeare (1911). Este şi autorul unor captivante romane de aventuri pentru copii („Căpitanul Margareta**; „Pasărea zorilor** ş.a.).  scris şi piese de teatru. maselotă (METAL.) v. cap pier~ dut. maselot ieră (METAL.), partea superioară a unei lin-gotiere (separată sau făcînd corp comun cu aceasta), în care se formează capul pierdut (ma-selota). M. este căptuşită cu materiale refractare, pentru a păstra oţelul cît mai mult timp lichid, în scopul umplerii golului de contracţie din partea superioară a lingoului. mase populare, totalitatea claselor şi păturilor sociale dintr-o etapă istorică determinată, ale căror interese fundamentale concordă cu cerinţele dezvoltării societăţii. M.p. se deosebesc radical, atît prin compoziţie cît şi prin aspiraţii, de forţele reacţionare, de clasele şi păturile sociale care se împotrivesc progresului istoric. Cuprinzînd în primul rînd pe oamenii muncii, m.p. reprezintă, în formaţiunile antagoniste, imensa majoritate a populaţiei diferitelor ţări. Ca urmare a desfiinţării relaţiilor de exploatare, în o-rînduirea socialistă m. p. înglobează toate clasele şi păturile sociale, întreaga populaţie. M. p. au un rol hotărîtor în viaţa societăţii, reprezentînd a-devărate forţe motrice ale progresului. Prin activitatea lor complexă — economică, politică, culturală — ele deschid drum acţiunii legilor o-biective ale istoriei. Pe măsura dezvoltării economice, politice, culturale a societăţii, se ridică nivelul de conştiinţă şi organizare al m.p. Accelerarea progresului social este condiţionată, la rîndul ei, de amploarea şi de intensitatea participării m. p. la transformările revoluţionare. în orînduirea capitalistă, proletariatul este forţa so- cială cea mai înaintată în ansamblul m. p., iar mişcarea lui pentru socialism este cea mai conştientă, organizată şi profundă mişcare de masă. în epoca noastră, lupta m.p. pentru interesele lor vitale cunoaşte o amploare nemaiîntîlnită şi creează condiţii favorabile organizării, sub conducerea clasei muncitoare, a unui front larg de luptă pentru pace, democraţie şi socialism. Societatea socialistă asigură participarea deplină şi liberă a m.p. Ia dezvoltarea armonioasă a tuturor domeniilor vieţii sociale, descătuşarea imenselor lor energii şi capacităţi constructive. în actuala etapă a dezvoltării ţării noastre, aceea a de-săvîrşirii construcţiei socialiste, se realizează, sub conducerea P.M.R., atragerea celor mai largi mase la creaţia istorică conştientă. mâser (Fiz.; iniţialele denumirii engleze microwave ampli/i-cation by stimulaiedemission of ra-diation „amplificarea microundelor prin stimularea emisiunii radiaţiei “), dispozitiv pentru producerea sau amplificarea microundelor electromagnetice (centimetrice sau milimetrice), bazat pe un principiu de funcţionare analog cu cel al laserului, adică pe stimularea tranziţiei între două nivele energetice ale unui sistem cuantic (ion, moleculă etc.) excitat. M. produce, în regim continuu sau MASEREEL 269 MASIVUL CENTRAL FRANCEZ intermitent, un fascicul de unde electromagnetice foarte intens, monocromatic, coerent şi cu proprietăţi directive foarte accentuate. Aceste caracteristici permit folosirea maserului în radioastro-nomie, în radiolocaţie, în construirea etaloanelor de timp etc. Teoria proceselor care fac posibilă amplificarea prin emisiune stimulată a fost elaborată în 1954 de către fizicienii Basov şi Prohorov (U.R.S.S.) şi Townes (S.U.A.), care au fost distinşi cu Premiul Nobel (1964). Masereel [mazerelj, Frans (n. 1889), grafician, pictor şi sculptor belgian. Artist original Fr. Masereel şi fecund, M. s-a făcut cunoscut mai ales prin ciclurile de gravuri şi desene pe teme sociale, opere care denunţă cu vehemenţă contradicţiile societăţii capitaliste, ororile războiului şi ale nazismului. Laconice, cu tăieturi simple, gravurile sale (mai ales în lemn) se caracterizează prin claritatea expresiei, prin tensiunea dramatică, realizată cu ajutorul unor puternice contraste de alb şi negru (ciclurile de gravuri: „Patimile unui om“, 1918; „Ceaslovul meu“, 1919; „Soarele", 1919; „Ora-şul“, 1925; „Tinereţe**, 1948; „Ecce homo", 1949; „Vremea noastră", 1952; cicluri de desene: „Destine44, 1939—1943; „Ţine minte“, 1944—1945). Ca ilustrator, M. este autorul unor comentarii plastice cuprinzînd un generos mesaj umanist, de o mare profunzime, cu sesizarea celor mai subtile nuanţe ale textului ilustrat („Legenda lui Ulenspie-gel“ de Ch. de Coster, „Jean Cris-tophe“de RomainRolland, „Elogiul nebuniei*4 de Erasmus, „Bă-trînul şi marea" de E. Heming- way, „Prometeu înlănţuit" de Eschil etc.). In pictură, M. a creat portrete şi scene din viaţa porturilor. De asemenea a realizat mozaicuri şi schiţe de decor. Creaţia sa, pătrunsă de conştiinţa unei autentice responsabilităţi civice, bogată în idei şi tensiuni emoţionale, îl situează pe M. printre cei mai de seamă artişti ai sec. al XX-lea. Maseru [mşzdru], localitate în Africa de sud, centrul administrativ al protectoratului britanic Basutoland. 5 700 loc. (1958). Nod rutier, aeroport. maseter (gr. maseter „care mestecă*4; ANAT.), muşchi scurt şi gros, de formă patrulateră, care se găseşte pe ramura ascendentă a mandibulei. Fiind un muşchi ridicător al mandibulei, m. are un rol important în procesul de masticaţie a alimentelor. Maşina, Giulietta (n. 1921), actriţă de teatru şi de film italiană. După apariţia în filmele „Paisa" de Rossellini, „Fără milă" de Lattuada, şi-a afirmat pregnant personalitatea în filmele lui Fellini, mai ales prin ralurile Gelsomina din „La strada*4 (1954) şi Cabiria din „Nopţile Cabiriei" (1957). masiv (lat. massa „grămadă") 1. (GEOGR.) Masiv muntos, element orografic unitar, bine individualizat, prin caractere morfologice proprii, faţă de celelalte elemente ale sistemului muntos căruia îi aparţine (de care este despărţit prin văi longitudinale sau transversale adînci) sau faţă de celelalte forme de rfelief ce îl înconjură. Are o culme principală şi cîteva secundare, dominate de unul sau de mai multe vîrfuri înalte. De obicei are o constituţie litologică unitară. Ex. masivul Bucegi, Leaota, Iezer, Piatra Craiului. 2e(SILV.) Masiv forestier, suprafaţă întinsă ocupată cu vegetaţie forestieră, alcătuită din mai multe păduri, de obicei alăturate. 3. (CONSTR., HIDROTEHN.) Masiv de ancora/, bloc de beton sau de zidărie în care se fixează un tirant de consolidare a unei construcţii înalte (turn, pilon, coş de fum etc.) sau o conductă forţată. M. de a. este îngropat în teren şi are rolul de a prelua forţa de tracţiune a tirantului sau de a împiedica deplasarea conductei din poziţia ei normală (sub acţiunea forţelor date de lichidul din interior în zonele în care conducta îşi schimbă direcţia sau în zonele cu pantă mare). 4. (HIDROTEHN.) Masiv gigantic, element de construcţie, confecţionat în general din beton armat, avînd forma de cutie cu dimensiuni mari, neacoperită Ia partea superioară, folosit la executarea unor fundaţii sub apă (ex. la poduri, la faruri etc.) sau la executarea unor construcţii hidrotehnice (diguri, moluri, cheiuri etc.). M.g. cu dimensiuni mari sînt împărţite în interior în mai multe celule, prin pereţi transversali de rigidizare. După aducerea prin plutire deasupra locului de amplasare, m.g. sînt cufundate prin încărcare cu lest şi apoi sînt umplute în întregime cu beton, nisip sau piatră. 5. (IND. EXTR.) Masiv de siguranţă (sau de proiecţie), porţiunea dintr-un zăcămînt de substanţe minerale utile, situată sub unele construcţii şi instalaţii de la suprafaţă, sub cursuri de apă sau în vecinătatea unorl ucrări miniere importante şi care nu se exploatează, pentru a nu provoca inundaţii subterane sau surparea terenurilor acoperitoare. Masivul Central Francez, vast masiv în sudul Franţei, rest din sistemul cutat hercinic, transformat în cea mai mare parte în podiş datorită eroziunii îndelungate, fragmentat apoi neuniform datorită mişcărilor orogenice alpine, care au provocat şi puternice erupţii vulcanice pe liniile de fractură a scoarţei. Masivele muntoase vechi domină printr-un abrupt (cu altitudini între 1 700 şi 1 800 m) valea Ronului, pe cînd spre vest se termină prin povîrnişuri do-moale: munţii Ceveni (1 702 m) în sud-vest, continuaţi spre nord cu munţii Vivarais, Lionezi şi Forez. Intre aceste culmi se află depresiuni joase. în nord-vest se întind podişurile Limou-sin şi Millevaches. în zona centrală se ridică munţi vulcanici: Velay şi Auvergne, care cuprinde masivele Cantal, Mont Dore (cu vîrful Puy de Sancy, de 1 886 m) şi Puy de Dome. Partea sudică a masivului o MASIVUL Ş1ST0S RENAN 270 MASSON formează podişurile calcaroase (Causses), cu numeroase forme carstice. Masivul Şistos Renan, masiv situat în zona central-ves-tică a R.F. Germane, străbătut de cursul mijlociu al Rinului. Este format în special din şisturi devoniene, în unele porţiuni acoperite de lave vulcanice. Ridicat în timpul orogene-zei Hercinice, a fost nivelat intens de eroziune, iar ulterior reînălţat de-a lungul unor linii de falie. Se prezintă ca un podiş vălurit, cu altitudini de 500—700 m, dominat pe alocuri de vîrfuri formate din roci mai dure sau de conuri vulcanice. Rinul şi afluenţii săi îl despart în o serie de unităţi (în vest Hunsriick, Eifel ş.a., în est Taunus, Westerwald, Sauer-land ş.a.). Este acoperit de păduri şi păşuni. Zăcăminte de cărbune şi minereu de fier. Izvoare minerale şi termale; staţiuni balneoclimatice. masochism (MED.), perversiune sexuală, caracterizată prin aceea că plăcerea sexuală apare numai în urma producerii unor dureri fizice (lovire). A fost descris, de scriitorul Sacher-Masoch. Masolino da Panicale (pe numele adevărat Tommaso di Cristoforo Fini) (1382—c. 1447), pictor italian din şcoala florentină din Renaşterea timpurie. Artist cu activitate bogată, a călătorit mult, pictînd în special la Roma (capela cardinalului Branda di Castiglione, bap-tisteriul Castiglione Olona). în 1426—1427, la invitaţia episcopului Andrea Şcolari, a pictat la Oradea mai multe lucrări, azi dispărute, apoi la Timişoara, pentru condotierul Fi-lippo de Ozora (Pippo Spano), guvernatorul oraşului. în opera lui M. se descifrează trăsăturile goticului internaţional şi efortul de redare a realităţii. M. a fost maestrul lui Masaccio. Maspero, Gaston (1846— 1916), istoric francez, egiptolog. A fost profesor la Coll&ge de France. în calitate de director general al antichităţilor în Egipt, a condus numeroase expediţii arheologice mai ales la Luxor, Karnak şi la Giseh (El-Gîza). Op. pr.: „Studii de mitologie şi de arheologie egipteană" (8 voi., 1892—1916), „Istoria veche a popoarelor Orientului clasic" (3 voi., 1895—1899). Massachusetts/mes9ciu:seţ 7, stat în nord-estul S. U. A., pe coasta Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 21 386 km2. Populaţia: 5 150 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Boston. Relief deluros. Ţărmul este stîncos, cu numeroase golfuri. Industrie foarte dezvoltată: textilă, de încălţăminte, a hîrtiei, poligrafică, constructoare de maşini, chimică, electrotehnică şi de construcţii navale. Agricultura este specializată în creşterea animalelor pentru lapte, legumicultură şi cultivarea cartofului, a plantelor furajere şi a porumbului. Pe coastă se practică intens pescuitul. massageţi, denumirea generală a unor triburi nomade care trăiau, în sec. VIII— IVî.e.n., în regiunile deşertice dintre Marea Caspică şi Amu-Daria. M. erau înrudiţi cu hunii eftaliţi, împreună cu care au distrus, în anii 140—130 î.e.n., statul greco-bactrian din Asia centrală, în sec. I î.e.n., multe triburi ale m. au intrat în uniunea de triburi a alanilor. Massamba-Debat [masâba deba], Alphonse (n. 1921), preşedinte (din 1963) al Republicii Congo (Brazzaville), fruntaş al partidului Mişcarea naţională pentru revoluţie, care militează pentru o dezvoltare independentă a ţării. Massena, Andre (1758— 1817), mareşal francez. S-a remarcat în timpul campaniei din Italia (1796-1797), mai ales în bătălia de la Rivoli (1797), care i-a adus mai tîrziu titlul de duce de Rivoli (1808), şi în timpul campaniei din Austria (1809), în bătăliile de la Aspern şi Essling, pentru care a primit titlul de prinţ de Essling. A comandat armata franceză care a ocupat în 1806 regatul Neapolului. în 1814 l-a părăsit pe Napoleon şi a trecut de partea Bourbonilor. Massenet [masne], Jules (1842—1912), compozitor francez, elev al lui A. Thomas. A fost profesor la Conservatorul din Paris, membru al Academiei de arte frumoase şi al Institutului francez. Activitatea sa componistică s-a desfăşurat cu precă- dere în domeniul dramatic: operele „Manon“ (1884), „Cidul4* (1885),„Werther“ (1886-1892) ş.a.. Pe lîngă opere, a mai scris oratorii, lucrări orchestrale, coruri, melodii vocale ş.a. Muzica sa se remarcă printr-un melodism de o nuanţă uneori sentimentală, dar care sugerează cu subtilitate trăsăturile psihologice ale eroilor. Printre elevii lui M. se numără G. Char-pentier, G. Pierne, F. Schmitt, George Enescu. Massim, C. Ioan (1825— 1877), lingvist român. A fost membru al Academiei Române şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai curentului latinist. A elaborat împreună cu A.T. Laurian „Dicţionarul limbii române**, editat de Academia Română (1873— 1877). Autor al unor manuale de gramatică, între care una aromână: „Rapeda ideea de gramatica macedo-romanesca" (1862). Massini, Egizzio (n. 1894), dirijor român de origine italiană. Artist al poporului din R.P.R. A luptat activ pentru înfiinţarea Operei române. Repertoriul său cuprinde lucrările de bază ale genului liric-dramatic, precum şi muzică simfonică. A interpretat în primă audiţie unele dintre cele mai reprezentative opere şi balete româneşti. A îndrumat mai mulţi ani clasa de operă a Conservatorului de muzică „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti. Massinissa, rege al Nu-midiei (c. 207—149 î.e.n.). A participat la campania antiro-mană din Spania a cartaginezilor (211 î.e.n.). Devenit aliat al romanilor, Roma i-a recunoscut titlul de rege în urma înfrîngerii lui Hanibal la Z a-m a, unde cavaleria numidă, comandată de el, a avut un rol hotărîtor. Conflictele Iui permanente cu cartaginezii au provocat cel de-al treilea război punic (149—146 î.e.n.). Masson [masfi], Frederic (1847—1923), istoric francez. A fost membru al Academiei Franceze. A publicat numeroase lucrări privind mai ales istoria Franţei napoleoneene şi aspecte ale vieţii şi activităţii lui Napoleon Bonaparte, scrise de pe poziţii bonapartiste. MAST 271 MAŞINĂ mast (EXPL. PETR.), construcţie metalică mobilă, folosită ia sondele în activitate ca turlă provizorie pentru operaţii care nu solicită turla la sarcini mari. M. se montează şi se demontează uşor, astfel încît acelaşi m. poate deservi mai multe sonde. In ţara noastră se construiesc mai multe tipuri de m., cu capacităţi de ridicare între 20 tf şi 200 tf la cîrlig. Masters fmâ:st9z], Edgar Lee (1869— 1950), scriitor nord-american. Culegerea sa „Antologia rîului Spoon“ (1915) ridiculizează, prin mijlocirea unor epitafuri imaginare, meschinăria şi mediocritatea locuitorilor unui orăşel din Vestul mijlociu american. Versurile lui M • se disting prin re- alismul evocativ, prin caracterul lor voit antiromantic şi antiliric. A scris şi cîteva biografii interesante, consacrate lui A. Lincoln, W. Whitman, Mark Twain ş.a. mastic (gr. mastîche „amestec “) 1. (CHIM.) Răşină mastic, răşină naturală de origine vegetală, cu miros aromatic, provenită dintr-un arbore asiatic (Pistacia lentiscus). Se utili- zează la fabricarea chiturilor, a lacurilor, în parfumerie etc. Se numeşte şi mastix. 2.. (TEHN.) Produs fluid sau în stare păstoasă, alcătuit dintr-un amestec de materiale minerale şi vegetale, care se întăreşte la aer. Se întrebuinţează pentru umplerea golurilo»* dintre piese în contact, în scopul etanşării, lipirii etc. 3. (DRUM.) V. chit hituminos. 4. (HORT.) Amestec de colofoniu, ceară de albine, seu şi alte substanţe în anumite proporţii, folosit pentru uns locul de altoire sau de rănire la pomii fructiferi. maslicăre (lat. masticare „a amesteca*4; CHIM.), operaţie de amestecare prin care se supune cauciucul la deformaţii plastice repetate, în scopul micşorării viscozităţii prin ruperea şi aglomerarea moleculelor cu catene lungi. După m., cauciucul poate fi tras în foi. Se efectuează cu ajutorul unei maşini, numită masticator> masticaţie (FIZIOL.), proces de mestecare a alimentelor în cavitatea bucală. Constă în fragmentarea alimentelor în bucăţi mici cu ajutorul dinţilor şi în înmuierea lor cu ajutorul salivei, fapt care uşurează înghiţirea. La om şi la mamifere, m. se face cu ajutorul dinţilor, al limbii şi al muşchilor masti-catori (maseter, temporal, pte-rigoidian). In timpul m. are loc prima etapă a digestiei alimentelor, datorită ptialinei, en-zimă prezentă în salivă. mastită (gr. mastos „sîn, mamelă**; MED.), inflamaţie acută sau cronică a glandei ma-mare. M. acută apare de obicei la începutul perioadei de a-lăptare (m, puerperală) şi se datoreşte stafilococului, streptococului etc. mastodont (PALEONT.), gen fosil de mamifere din ordinul proboscidienilor, ai cărui reprezentanţi aveau pe fiecare maxilar cîte o pereche de de-fense inegal dezvoltate. Au trăit din miocen pînă în cuaternarul inferior. în R.P.R., resturi de m. s-au găsit în depozitele pliocene şi pleistocene din Subcarpaţi (ex. la Curtea de Argeş,____Măluşteni, Colentina etc.)* şi din Transilvania (ex. la Ilieni, Baraolt etc.). mastoidă (gr. mastos „sîn, mamelă“ şi eidos „formă**; ANAT.), proeminenţă a osului temporal, pe care se inserează muşchiul sterno-cleido-mas-toidian. Este situată în partea posteroinferioară a conductului auditiv extern, fiind alcătuită din numeroase cavităţi de diferite mărimi care comunică între ele şi cu casa timpanului. Se numeşte şi apofiză mastoidă. mastoidită (MED.), inflamaţie a spaţiilor celulare ale mastoidei. Reprezintă una dintre complicaţiile frecvente ale otitei acute. Se tratează chirurgical prin trepanarea mastoidei. Masudi, Abul Hasan Aii Ibn Husein (P—956), geograf şi istoric arab. A călătorit în Orientul Apropiat, în Orientul Mijlociu, India, Ceylon şi în Africa estică pînă în Madagascar. în lucrările „Pajişti de aur şi mine de pietre preţioase* şi „Comunicări şi observaţii** a dat bogate informaţii geografice, istorice şi etnografice despre regiunile vizitate. maşină (TEHN.), sistem tehnic format din organe şi mecanisme care execută mişcări determinate pentru efectuarea de lucru mecanic util sau pentru transformarea unei forme de energie în energie mecanică sau invers. M . care transformă energia se numesc m. de forţă, iar cele care efectuează lucru mecanic util m. de lucru. în general, m. este alcătuită din-tr-un batiu sau o carcasă, pe (sau în) care sînt montate mecanismele care efectuează mişcările funcţionale ale maşinii, echipamentele accesorii (de alimentare, răcire, ungere etc.), mecanismele de comandă, mecanismele sau motoarele de acţionare (în cazul maşinilor de lucru) ele. Maşina este un mijloc de producţie care permite înlocuirea muncilor grele şi de calificare scăzută cu o muncă mai uşoară şi de înaltă calificare, mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie, ducînd la creşterea productivităţii muncii. Ca rezultat al industrializării socialiste, în R.P.R. s-a dezvoltat o puternică industrie a construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, ajungîndu-se în 1964 la un volum al producţiei de 20 de ori mai mare decît în 1938; ritmul mediu anual de creştere a producţiei construcţiilor de m. în perioada 1950—1964 a fost de 20,3% faţă de 13,3% pe întreaga industrie. Trăsătura caracteristică a dezvoltării construcţiei de m. o constituie introducerea pe scară largă a progresului tehnic prin promovarea procedeelor tehnologice moderne de mare productivitate, mecanizarea complexă şi automatizarea proceselor de producţie etc., ceea ce a permis asimilarea în fabricaţie a unui număr din ce în ce mai mare de m. cu caracteristici tehnice superioare, comparabile cu cele mai bune realizări ale tehnicii mondiale. în R.P.R. se produc în MAŞINĂ 272 MAŞINĂ prezent maşini electrice într-o gamă foarte largă de tipodimen-siuni, turbine cu abur, motoare cu ardere internă, turbine hidraulice, o gamă largă de ma-şini-unelte moderne, un sortiment variat de maşini agricole, tractoare (tractorul „Universal-650“ a fost distins cu medalia de aur la Tîrgul internaţional de la Leipzig în 1965), maşini de ridicat şi transport, maşini miniere, maşini de construcţie etc. Sînt asigurate astfel circa 73% din nevoile interne de m. şi utilaje şi se creează disponibilităţi însemnate pentru export, semnificativ fiind faptul că în 1964 volumul acestora a reprezentat 18,2% din totalul produselor exportate, faţă de numai 4,2% în 1950. V. şi i n- dustria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor. I. Maşină de forţă (sau energetică), maşină care transformă o formă de energie în energie mecanică sau energia mecanică în altă formă de energie. M. de f. * care transformă energia mecanică în altă formă de energie se numesc generatoare, iar cele care transformă o altă formă de energie în energie mecanică se numesc motoare (ex. pompa este un generator hidraulic, iar turbina de apă este un motor hidraulic). M. de f. se împart în maşini electrice, maşini termice, hidraulice, pneumatice, maşini eoliene şi sonice. — M. electrică, maşină care trans- formă energia cinetică a corpurilor în energie electromagnetică (generatorul electric), şi invers (motorul electric), sau care transformă energia electromagnetică cu anumiţi parametri (tensiune, curent, frecvenţă, număr de faze) în energie electromagnetică cu alţi parametri (convertizorul rotativ). Cele mai multe m.e. sînt rotative şi funcţionează pe baza fenomenului inducţiei electromagnetice. Elementele constitutive principale ale m.e. sînt: inductorul, format din electromagneţi (la m. dinamoelectrice) sau din magneţi permanenţi (la m. magnetoelectrice) . montaţi pe stator sau pe rotor, care produce cîmpul magnetic util, şi indusul, alcătuit dintr-un miez feromagnetic (montat pe rotor sau pe stator); pe acesta este dispusă o înfăşurare electrică, în ale cărei circuite se induc, datorită învîrtirii rotorului, tensiuni electromotoare. Dacă aceste circuite sînt închise, se stabilesc curenţi electrici şi, ca urmare, se exercită forţe electromagnetice între stator şi rotor. Orice m.e. este reversibilă, putînd funcţiona atît în regim de generator electric cît şi în regim de motor electric, dar, prin construcţia lor, m.e. produse în industrie sînt destinate să funcţioneze în anumite condiţii bine determinate. După felul curentului electric produs sau absorbit, m.e. pot fi de curent continuu sau de curent alternativ. M.e. de curent continuu sînt folosite atît ca generatoare cît şi ca motoare electrice pentru producerea curen- Maşină electrică sincronă (turbogenerator) MAŞINI, INSTALAŢII Şl UTILAJE Industria constructoare de maşini din R.P.R. MAŞINI, INSTALAŢII Şl UTILAJE Industria constructoare de maşini din R.P.R. Vînturătoare mecanică I, INSTALAŢII Şl UTILAJE Industria constructoare de maşini din R.P.R 4. Motor asincron de 250 kW 5, Motor asincron din seria unitară 6, Motor sincron de 500 kW 7. Motor electric de troleibuz I. Agregat turbogenerator tip A 1500/1400 de 6 (7,2) MW 2. Motor diesel de 750 CP 3. Motor de autocamion Car păţi MAŞINĂ 273 MAŞINĂ tului continuu, respectiv pentru acţionarea diferitelor maşini şi mecanisme cu viteză variabilă. M.e. de curent alternativ pot fi: sincrone, avînd viteza unghiulară dependentă numai de frecvenţa reţelei la care sînt conectate, şi asincrone, avînd viteza unghiulară dependentă de frecvenţa tensiunii de alimentare şi variabilă cu sarcina. M. e. sincrone sînt folosite ca generatoare (sînt m.e. cele mai larg utilizate pentru producerea energiei electrice), motoare şi compensatoare. M.e. a-sincrone (sau m.e. de inducţie) au înfăşurarea primară dispusă, de regulă, pe stator şi sînt alimentate în curent alternativ; ele sînt utilizate în special ca motoare. M.e. asincrone pot fi fără colector (tipul cel mai răspîndit de motor electric), avînd rotorul echipat cu o înfăşurare trifazată conectată la un sistem de contacte alunecătoare (pentru legarea în serie a reostatu-lui de pornire sau pentru legarea în scurtcircuit), ori cu o înfăşurare polifazată alcătuită dintr-un sistem de bare scurtcircuitate (formînd o c o 1 i-v i e), sau cu colector, avînd rotorul echipat cu o înfăşurare de tip curent continuu conectată la un colector; la m.e. asincrone cu colector se poate regla viteza în mod economic, dar, din cauza dificultăţilor ridicate de procesul complex de comutaţie, au o utilizare mai restrînsă. V. şi electrotehnică; industria electrotehnică. — M.e. parametrică, maşină electrică în care transformarea energiei se produce pe baza variaţiei periodice a inductivităţii proprii L sau a capacităţii electrice C a unui circuit. Ca generatoare, m.e.p. sînt utilizate pentru obţinerea curenţilor alternativi de frecvenţe medii (de ordinul kilo-hertzilor), iar ca motoare numai în domeniul puterilor mici de ordinul sutelor de waţi, (pentru patefoane, ceasornice electrice etc.). — M. electrostatică, maşină electrică în care transformarea energiei se pro- duce prin intermediul unor fenomene de electrizare. Ele sînt utilizate în prezent numai în laboratoarele de tensiune înaltă, ca surse pentru descărcări în gaze, ca acceleratoare de particule etc.; se pot obţine tensiuni de ordinul a 5—6 MV şi curenţi de cel mult 20 mA (cu generatoare van de Graaf). —■ M. termică, maşină de forţă în care se transformă căldura unui fluid în energie mecanică, sau invers. în primul caz, maşina e un motor termic (motor cu ardere internă, motor cu abur Maşină electrică asincronă sau cu gaze calde, turbină cu abur sau cu gaze), iar în al doilea caz maşina e un generator termic (maşină frigorifică, pompă de căldură, compresor centrifug sau axial pentru instalaţii cu turbine cu gaze sau pentru reactor propulsiv). V. şi m o t o r termic. — M. frigorifică, maşină termică cu ajutorul căreia se absoarbe căldură de la un corp şi se cedează mediului exterior, adică se realizează răcirea acestui corp. M.f. funcţionează prin consum de lucru mecanic sau de căldură, iar pentru transferul de căldură foloseşte un agent frigorifer. —- M. hidraulică, maşină de forţă care transformă energia hidraulică în energie mecanică, sau invers. M.h. pot fi generatoare, cînd transformă energia mecanică în energie hidraulică (pompe), sau motoare, cînd transformă energia hidraulică în energie mecanică (turbine, roţi hidraulice). V. şi motor hidraulic. —M. pneumatică, maşină de forţă care transformă energia potenţială a unui gaz comprimat în prealabil în ener- gie mecanică, sau invers. M.p. pot fi generatoare, cînd transformă energia mecanică în energie potenţială a gazului (compre-soare), sau motoare, cînd transformă energia potenţială a gazului în energje mecanică (ciocanul pneumatic). V. şi m o t o r pneumatic. — M. eoliană v. motor eolian. — M. sonică, maşină de forţă care transformă energia mecanică în energia unor unde de presiune, transmise prin conducte metalice la un motor sonic care poate acţiona vehicule (automobile, nave etc.) sau maşim-unelte. Folosind conducte cu unde convenabil decalate în timp, se realizează transmiterea energiei în condiţii comparabile cu cele realizate în reţelele de curenţi electrici trifazaţi. Agregatele sonice au o construcţie simplă şi robustă. Ele au fost inventate de ing. G. Constantinescu. II. Maşină de lucru, maşină care efectuează lucru mecanic util. M.del. sînt folosite pentru prelucrarea (maşini de prelucrare) sau deplasarea (maşini de transport) a materialelor. După felul acţionării, m, de i pot fi acţionate manual, cu acţionare animală (ex. unele maşini agricole) şi cu acţionare mecanică. M. de L cu acţionare mecanică pot folosi ca sursă de energie motoare termice, electrice, pneumatice etc. După felul în care se efectuează comenzile, m. de L pot fi: neautomate (la care comenzile şi mişcările auxiliare se execută de către om), semiautomate şi automate (la care comenzile şi toate sau o parte din mişcările auxiliare sînt automatizate). Unele m. de l. efectuează mai multe operaţii de prelucrare sau de prelucrare şi transport simultan; acestea se mai numesc şi maşini agregat (în primul caz) sau combine (în al doilea caz), — M. de prelucrare, maşină de lucru folosită la prelucrarea materialelor sau obiectelor prin diverse procedee, ca: deformare plastică, tăiere, aşchiere, sfărîmare, separare, asamblare, agregare etc. Materialele şi obiectele prelucrate pot deveni semifinite sau finite, după cum mai necesită sau nu alte operaţii de prelucrare înainte de utilizare. După MAŞINĂ 274 MATA’AFA rolul pe care îl au în efectuarea operaţiilor de prelucrare, m. de p. pot fi maşini principale şi maşini auxiliare. —M.-uneal-tă, maşină de prelucrare echipată cu scule adecvate pentru efectuarea operaţiilor de aş-chiere, forfecare sau deformare plastică a unor piese sau obiecte de metal sau din materiale nemetalice (lemn, mase plastice etc.)* Principalele elemente ale unei m.-u. sînt: mecanismul de antrenare, care transmite cuplul motor de la sursa de energie (de obicei motor electric) la mecanismul organic şi care constă din una sau mai multe roţi de transmisiune, ambreiaj, cutie de viteze; mecanismul organic, care realizează operaţiile de prelucrare şi, eventual, operaţiile de înaintare a sculei sau a obiectului de prelucrare, dispozitivele auxiliare, care realizează sau reglează legăturile mecanice dintre maşină, sculă şi obiectul de prelucrat; echipamentul de comandă, care cuprinde organele sau aparatele de pornire-oprire a maşinii, schimbarea vitezei, inversarea sensului de mers etc. După felul operaţiilor pe care le execută, m.-u. pot fi: maşini de strunjit (strunguri), maşini de găurit şi alezat, maşini de rectificat şi lustruit, maşini de frezat, maşini de rabotat, maşini de tăiat, maşini de forfecat, maşini de prelucrare prin deformare plastică (forjare, matri-ţare, ştanţare, laminare, trefi-lare, extrudere etc.). — M. agricolă, maşină de lucru folosită pentru mecanizarea lucrărilor în agricultură. După operaţiile pe care le execută, m.a. pot fi: maşini de lucrat solul (pluguri, grape, cultivatoare), maşini de semănat şi de plantat (semănători), maşini de împrăştiat îngrăşăminte, maşini de combătut dăunători (stropitori, prăfuitori), maşini de recoltat (cositori, secerători, combine etc.), maşini de sortat şi condiţionat (vînturătoare, selectoare) etc. După felul în care se realizează legătura lor cu tractorul, m.a. pot fi tractate (remorcate), semipurtate, purtate şi autopropulsate. — M. de ridicat, maşină de lucru destinată pentru ridicarea sarcinilor, compusă în ge- neral dintr-un organ de apucare (ex. un cîrlig), un organ flexibil de ridicare şi de tracţiune (ex. un cablu) şi un organ care acţionează organul flexibil (ex. o tobă de înfăşurare a cablului, pusă în mişcare pe cale manuală sau mecanică); dacă sistemul mecanic are o posibilitate de translaţie, sarcina ridicată poate fi şi transportată pe o anumită distanţă (ex. macaralele, ascensoarele etc.). — M, de transport, maşină de lucru care se foloseşte la deplasarea materialelor sau a unor obiecte în incinta unei întreprinderi sau între locul de exploatate şi fabrica de prelucrare (ex. elevatoarele, funicu-larele etc.). V. şi vehicul. — M. de construcţii, maşină folosită pentru prelucrarea materialelor de construcţii sau pentru executarea unor lucrări în domeniul construcţiilor civile, industriale, hidrotehnice, rutiere etc. După operaţiile pe care le execută se deosebesc: m. de aşchiat (ex. maşina de rin-deluit parchetul), m. de agregare (ex. maşina de stropit lianţi), m. de deformare plastică (ex. compresorul rutier), m. de sfărîmare (ex. concasorul), m. de tăiere (ex. buldozerul) etc. —* M. terasieră, maşină folosită la executarea lucrărilor de pămînt (terasamente), în special pentru săpat. în această categorie intră toate tipurile de excavatoare, precum şi unele maşini care sapă şi transportă pămîntul săpat (ex. screperul). — M. rutieră, maşină pentru prepararea materialelor şi pentru executarea diferitelor lucrări de construcţie şi de întreţinere a drumurilor (ex. maşină de sortat agregate, maşină de finisat îmbrăcăminţile rutiere, maşină de îndepărtat zăpada etc.). — M. minieră, maşină folosită în lucrările din mină sau la suprafaţă pentru desprinderea bucăţilor de rocă din strat, pentru transportul şi prepararea minereului sau pentru asigurarea condiţiilor de lucru în subteran. După utilizare se deosebesc: m. de abataj, cu ajutorul cărora se efectuează operaţii de perforare, de detaşare a rocilor din strat, de mărunţire şi de încărcare; m. de transport, care sînt folosite în mină şi la suprafaţă pentru transportul materialului detaşat din strat (ex. transportoare cu ra-clete), pentru transportul în galerii (ex. transportoare cu bandă, trenuri de vagonete etc.), pentru antrenarea coliviilor în puţuri (ex. maşini de extracţie, trolii), pentru transportul pe plane înclinate (ex, trolii elevatoare etc.); m. de ram~ hleiat, care servesc la umplerea golurilor cu material de ram-bleiaj; m. de aerat, care introduc în mină cantitatea de aer necesară pentru asigurarea condiţiilor de lucru în subteran (ex. ventilatoare); pompe, care evacuează apa din mină; m. de preparare, cu ajutorul cărora se obţine o concentrare în substanţă utilă a materialului brut extras din mină (ex. maşini de clasare, de sortare, de briche-tare etc.). maşină de luptă (MILIT.) 1. Autovehicul construit şi echipat pentru ducerea luptei, prevăzut cu blindaj de protecţie şi armament variat. Sistemul de propulsie, pe şenile sau pe roţi, asigură deplasarea pe orice teren. 2. Denumire generică dată tancurilor, autotu-nurilor, autoblindatelor, precum şi autotractoarelor de artilerie. maşinism, denumire, generică dată celui de-al treilea stadiu istoric de dezvoltare a industriei c ap i t a 1 i s-t e, caracterizat prin trecerea de la manufactură la marea industrie maşinistă, realizată prin revoluţia industrială. Producţia maşinistă a dus la victoria marii producţii capitaliste asupra micii producţii de mărfuri, la generalizarea relaţiilor de producţie burgheze, a permis dezvoltarea forţelor de producţie şi a creat premisele unei creşteri considerabile a productivităţii muncii. mat (SPORT), situaţie ivită în cadrul unei partide de şah în care regele uneia dintre părţi este pus în imposibilitate de a rnai fi apărat. M. consemnează sfîrşitul unei partide de şah. ' Mata’afa Faumuina Mu-linu’u al II-lea, Fiame (n. 1921), prim-ministru al statului Samoa de Vest (Polinezia). A fost numit şeful guvernului MAŞINA 275 MAŞINĂ MATADOR 276 MATEI CORVIN în 1959, iar la proclamarea independenţei de stat (1962) a continuat să deţină această funcţie. matador, personaj principal în desfăşurarea unei corride. Are un costum special, este înarmat cu o sabie şi cu o muletă. După executarea mai multor figuri, matadorul trebuie să dea taurului lovitura de graţie. V. şi Matador toreador. mat are (IND. TEXT.) v. ma-tisare. Matavulj [matavulij, Simo (1852—1908), scriitor sîrb. A fost membru al Academiei Sîrbe de Ştiinţe. In 1876 şi 1881 a participat la răscoalele naţionale împotriva jugului otoman. In nuvelele, dramele („Trimisul , 1897) şi romanele sale (*»Us-kok“ şi „Fra Brue bogătaşul", 1892) a înfăţişat în culori realiste viaţa ţăranilor, marinarilor, pescarilor şi monahilor din Dalmaţia. mată (METAL.), produs metalurgic intermediar între minereul brut şi produsul finit, în care se urmăreşte concentrarea uni|i metal sub formă de sulfuri; ex. m. cuproasă, compusă din sulfură cuproasă (Cu2S) şi sulfură de fier (FeS), cu un conţinut de 30—45% Cu, obţinută prin prăjirea minereurilor de cupru care conţin cupru, fier, sulf etc. matcă, albină-femelă cu organele sexuale complet dezvoltate, avînd rolul de a depune ouă. M. poate depune într-un singur sezon pînă la 150 000—200 000 de ouă. Spre deosebire de celelalte albine Matcă (care, de exemplu, în timpul culesului trăiesc în medie 35 de zile), m. trăieşte 4—5 ani. Capul ei emană un miros specific, după care este recunoscută de albine. V. şi albină; fagure. mate v. yerba mate. Mateescu, Petre (1821 — 1873), pictor şi grafician român, unul dintre artiştii revoluţionari de la 1848. A lăsat o operă restrînsă, cuprinzînd mai ales portrete (scriitoarea Dora D’Istria), executate în spiritul academismului. Ca grafician, a executat litografii (portretul generalului Gh. Magheru). Matei al Mirelor (c. 1550 — 1624), ierarh grec stabilit în 1602 în Ţara Românească, unde a rămas, ca egumen al Mănăstirii Dealu, pînă la moarte, deşi între timp (1605) fusese numit mitropolit al Mirelor (eparhie în sudul Asiei Mici). A scris în greceşte două cronici ale Ţării Româneşti, una în proză şi alta în versuri, folosite mai tîrziu de Stoica Lu-descu şi Radu Popescu la alcătuirea cronicilor loc A fost un iscusit miniaturist. Matei Bas arab, domn al Ţării Româneşti (1632—1654), ridicat în scaun dintre boierii de ţară în urma unei revolte a boierilor pămînteni împotriva domnilor numiţi de Poartă (Leon Tomşa şi Radu Iliaş) şi a boierilor greci care începuseră să se aşeze în ţară. Ca exponent al marii boierimi consolidate, care urmărea menţinerea privilegiilor şi poziţiilor sale, M.B. a dus o politică conformă intereselor acesteia, mărind sarcinile fiscale ale ţăranilor (darea talerului, 1634 — 1635) şi înăsprind situaţia ţărănimii iobage prin „lega-rea“ celor strămutaţi de noua moşie (1633). In vremea domniei lui s-au dezvoltat meşteşugurile (în special mineritul) şi comerţul şi au luat fiinţă unele ateliere de tip manufacturier. Pe plan extern, M.B» năzuia reluarea politicii antiotomane a Iui Mihai Viteazul. In acest scop a participat la o serie de combinaţii diplomatice. A purtat două războaie cu Moldova, unde domnea Vasile Lupu, pe care l-a înfrînt în bătăliile de la Ojogeni şi Nenişori (1639) şi de la Finta (1653). Domnia lui M.B. a avut un însemnat rol în dezvoltarea culturală a Ţării Romîneşti; în vremea lui s-a organizat la Tîrgovişte o şcoală cu caracter umanist pentru fiii de boieri şi s-a reluat activitatea tipografică, prin tipografiile de Ia Cîmpulung şi de la Govora (mutată la Mănăstirea Dealu şi apoi la Tîrgovişte), unde s-au tipărit cunoscutele codice de legi „Pravila de la Govora** (1640) şi „îndreptarea legii" (1652), precum şi o serie de cărţi religioase. în timpul lui M.B. au fost construite importante monumente de arhitectură civilă şi religioasă, cristalizîndu-se un stil care îi poartă numele, stil caracterizat prin sobrietate şi Matei Basarab monumentalitate (casa lui U-drişte Năsturel din Hereşti, mănăstirea Arnota, mănăstirea Gura Motrului, schitul Cornet, mănăstirea Strehaia etc.); au fost realizate preţioase ansambluri de pictură murală şi au fost decorate cu miniaturi numeroase manuscrise (centrul de miniaturişti de la Căldăruşani). Matei Cor vin, rege al Ungariei (1458—1490), fiul lui lancu de Hunedoara. A urmat linia politică a tatălui său, de înfrîngere a tendinţelor anarhice ale marii nobilimi şi de întărire a puterii regale. în realizarea acestei politici, M.C. s-a bazat pe nobilimea mică şi mijlocie şi pe oraşe, interesate în întărirea puterii*centrale. A încurajat dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului şi a oraşelor, cărora le-a lărgit autonomia şi le-a acordat mari privilegii. Politica sa internă a nemulţumit marea nobilime, mai ales De MATEI DE MURANO 277 MATEMATICĂ cea din Transilvania, care a organizat o răscoală în 1467, sprijinită, se pare, şi de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. De aceea, după înfrîngerea mişcării separatiste a marii nobilimi transilvănene, M.C. a organizat expediţia din noiem-brie-decembrie 1467 în Moldova, terminată cu înfrîngerea lui la Baia. în relaţiile externe, M.C. a dus o politică antioto-mană şi, cu excepţia expediţiei din 1467, de bună vecinătate cu Moldova şi Ţara Românească, sprijinindu-1 chiar, la început, pe Vlad Ţepeş; urmărind să devină şi rege al Boemiei, a intrat în conflict cu Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, care a reuşit să acapareze tronul Boemiei pentru fiul său Vladis-lav (1479). în timpul domniei luiM.C., în Ungaria şi Transilvania încep să pătrundă cultura şi arta Renaşterii, curtea sa devenind un centru de cultură umanistă. Matei de Murano (sec. XV—XVI), medic veneţian, chemat în Moldova, la începutul sec. al XVI-lea, pentru a-1 îngriji pe Ştefan cel Mare. Notele sale conţin date interesante despre Moldova acelei vremi. Matei, Ilie(n. 1895), chimist român, profesor la Institutul po-politehnic din Iaşi, membru corespondent al Academiei R.P.R. A făcut cercetări în domeniul chimiei organice. A studiat uleiurile eterice din frunzele de conifere, transformările şi regrupările structurale ale derivaţilor nitrici, condensarea benzoinei cu nitro- şi amino-fe-noli, unele sinteze de coloranţi, cauciucul sintetic [poliuretanic etc. Matejko [mateico], Jan (1838 — 1893), pictor polonez. A creat o operă vastă, în care primul loc îl ocupă numeroasele compoziţii istorice menite să contribuie la redeşteptarea naţională a Poloniei subjugate. Tablourile sale, compuse cu măiestrie şi pline de dinamism, aduc în scenă o vastă galerie de tipuri pregnant caracterizate („Ştefan Bâ-thory înaintea Pskovului**, 1874; „Kosciuszko la bătălia de Ia Raclawice“, 1888; „0-magiul ducelui Albert al Pru- siei către regele Sigismund al Poloniei*4, 1879—1882; „Uniunea din Lublin“, „Predica lui Petre Skarga** etc.). Ca director al Academiei de artă din Cracovia, M. a reorganizat în-văţămîntul artistic polonez. matematică, ştiinţă al cărei obiect de studiu îl constituie „formele spaţiale şi relaţiile cantitative ale lumii reale** (Engels); ea s-a născut din necesităţile practice ale oamenilor şi constituie un instrument de cercetare a lumii materiale. M. operează cu noţiuni specifice, dar „faptul că acest material apare într-o formă extrem de abstractă nu poate să ascundă decît superficial provenienţa lui din lumea exterioară. Pentru a putea studia aceste forme şi relaţii în puritatea lor este necesar ca ele să fie complet despărţite de conţinutul lor, care trebuie neglijat ca ceva indiferent; astfel se obţin punctele fără dimensiuni, liniile fără grosime şi lăţime, a şi b, x şi y, constantele şi variabilele...*4 (F. Engels). Noţiunile matematice, obţinute prin abstractizarea proprietăţilor calitative specifice ale fenomenelor şi obiectelor din lumea reală, nu depind de conţinutul concret al acestor fenomene. Astfel, proprietăţile geometrice ale unei sfere sînt aceleaşi, oricare ar fi materialul din care e construită sfera; numărul 5 poate să se refere la 5 cărţi sau la 5 fructe şi, la fel de bine, la multe alte obiecte. Aceeaşi ecuaţie diferenţială poate fi folosită la cercetarea fenomenelor naturii, a proceselor tehnice sau la studiul fenomenelor economice şi sociale. Conţinutul şi caracterul m. s-au dezvoltat în decursul timpului, şi acest proces continuă şi în zilele noastre sub impulsul necesităţilor ştiinţei şi tehnicii. Se lărgeşte necontenit înţelesul noţiunilor sale de bază. Astăzi, formele spaţiale ale spaţiului cu trei dimensiuni, cu obiectele sale geometrice (dreapta, planul, cercul, sfera etc.), au fost extinse ia spaţii cu mai multe sau chiar cu o infinitate de dimensiuni. La fel, relaţiile cantitative sînt exprimate nu numai între numere întregi pozitive sau raţionale, ci de asemenea folosind numere complexe şi hipercomplexe, matrice, funcţii etc. Modul de obţinere a rezultatelor în m. se caracterizează prin raţionamentul logic. în m. nici un rezultat nu este valabil atîta timp cît nu a fost demonstrat, chiar dacă experienţa a dat o confirmare a acestui rezultat. M. are un cîmp larg de aplicare; principial, ea poate fi folosită la studierea oricărui fenomen, a oricărui tip de mişcare. Ea are un rol însemnat în dezvoltarea fizicii, chimiei şi tehnicii. Din ce în ce mai mult, metodele ei pătrund în biologie, medicină, lingvistică şi economie. în istoria m. putem deosebi patru perioade mai importante: 1) perioada naşterii m. ca disciplină ştiinţifică independentă, al cărei început nu poate fi istoriceşte determinat în timp şi care a durat pînă în sec. VI—V î.e.n.; 2) perioada matematicii elementare, a mărimilor constante, care a durat pînă la sfîrşitul sec. al XVII-lea; 3)perioada m. mărimilor variabile, caracterizată prin crearea şi dezvoltarea analizei matematice, care a durat aproximativ pînă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea; 4) perioada m. contemporane, caracterizată prin studiul sistematic al celor mai generale tipuri de relaţii cantitative şi forme spaţiale. M. s-a constituit ca ştiinţă de sine stătătoare în Grecia antică, prin cultivarea celor două ramuri importante ale sale: geometria şi aritmetica. Primul geometru de seamă este Tales din Milet (sec. al Vl-lea î.e.n.). Pitagora (sec. al Vî-lea î.e.n.) a creat prima şcoală matematică, în care au fost studiate divizibilitatea numerelor, numerele perfecte, media aritmetică şi media geometrică, numerele pitagorice ş.a.; au fost însumate unele ^progresii simple şi au fost date primele exemple de numere iraţionale. Cea mai mare înflorire o cunoaşte matematica grecească în sec. al Ilî-lea î.e.n., cînd au trăit Euclid, Arhimede, Apollo-nios de Perga, Eratostene, Diofant ş.a. Euclid a supus prelucrării logice realizările geometriei, construind un sistem celebru de postulate şi axiome MATEMATICĂ 278 MATERIAL ale geometriei. Arhimede a determinat diferite arii şi volume printr-o metodă care anticipează calculul integral. înce" pînd cu sec» II—I î.e.n., m. a cunoscut o importantă dezvoltare în China. Matematicienilor chinezi le era proprie o tehnică înaltă a calculelor; ei au ajuns la o adevărată măiestrie în rezolvarea numerică a ecuaţiilor. M. indiană, a cărei înflorire st produce în sec. VI —XII, are meritul de a fi folosit cea dintîi sistemul de numeraţie zecimal. Tot matematicienii indieni sînt aceia care au introdus cifra zero. Intre sec. IX şi XV, m. a avut o perioadă de mare înflorire la arabi. Horez-mi (sec. al IX-lea) a tratat pentru prima dată algebra ca o disciplină independentă, iar AI-Battani (sec. IX—X) a introdus funcţiile trigonometrice. In Europa, în sec. XII—XIV asistăm la o perioadă de însuşire a descoperirilor matematice ale antichităţii şi Orientului. în sec. al XVI-lea au fost găsite metode generale pentru rezolvarea ecuaţiilor de gradul trei şi patru (N. Tartaglia, L. Ferrari, G. Cardano). F. Viete a descoperit relaţiile dintre coeficienţii unei ecuaţii algebrice şi rădăcinile sale. Tot el are meritul de a fi introdus simbolurile algebrice. Descartes a reuşit să dea o metodă generală de transpunere a problemelor geometriei în limbajul algebrei, creînd astfel geometria analitică. Începînd din sec. al XVII-lea, studiul mărimilor variabile şi al legăturilor dintre ele a condus la apariţia analizei matematice. Cel mai mare merit în crearea analizei matematice îl au I. Newton şi G.W. Leibniz, însă lucrările lor au fost precedate de cercetările lui P. Fermat, Ch. Huy-gens, B. Cavalieri, B. Pascal ş.a., în care sînt tratate numeroase elemente de calcul diferenţial şi integral. în sec. XVIII —XIX, un mare număr de matematicieni, ca fraţii Bernoulli, L. Euler, J.L. Lagrange, P. Laplace, K.F. Gauss, J. Fourier, M.V. Ostrogradski, P.L. Cebî-şiov ş.a., au adus importante contribuţii la dezvoltarea analizei matematice. Revizuirea critică a noţiunilor fundamen- tale ale m. a fost făcută de către matematicienii sec. al X IX-lea şi al XX-lea. A fost precizată noţiunea de limită (A. Cauchy, K. Weierstrass). Au fost create noile domenii ale m*: teoria mulţimilor (G. Cantor) şi teoria funcţiilor de variabilă reală (E. Borel, H. Lebesgue). în acelaşi timp s-a desfăşurat şi studiul critic al postulatelor geometriei; cele mai de seamă realizări aparţin lui N.I. Loba-cevski, J. Bolyai şi B. Riemann, creatorii geometriei neeuclidiene. Cercetarea celor mai generale proprietăţi ale figurilor şi spaţiilor geometrice a contribuit la apariţia topologiei (B. Riemann, H. Poincare). în algebră, N.H. Abel şi E. Galois au tratat complet problema rezolvării ecuaţiilor algebrice cu radicali. A fost creată teoria funcţiilor de variabilă complexă (A. Cauchy, K.F. Gauss, B. Riemann, K. Weierstrass). în sec. al XX-lea a apărut analiza funcţională (D. Hil-bert, S. Banach). Teoria probabilităţilor, apărută în sec. al XVII-lea, a căpătat o mare dezvoltare mai ales în sec. XIX— XX (P. Laplace, D. Poisson, A.A. Markov, A.M. Leapunov, A.I. Hincin). în mod deosebit s-a dezvoltat statistica matematică. în ultimele decenii, maşinile electronice de calcul au mărit sfera de aplicare practică am.» contribuind la dezvoltarea sau la apariţia unor noi discipline matematice, ca teoria informaţiei, programarea matematică, lingvistica matematică ş.a. Primele lucrări originale de m. din ţara noastră apar în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Ele se datoresc, în Muntenia, lui E. Bacaloglu, care s-a ocupat cu problema determinării curburii curbelor, iar în Moldova lui N. Botez, care a adus contribuţii în studiul seriilor armonice. Cel dintîi doctor în matematică român a fost Spiru Haret (1878). La sfîrşitul sec. al XlX-lea s-au format matematicieni valoroşi: D. Emmanuel, C. Go-gu, N. Coculescu, Gh. Ţiţeica şi A. Davidoglu, care au ilustrat învăţămîntul universitar şi au creat climatul necesar pentru dezvoltarea m. în ţara noastră, în primele patru decenii ale sec. al XX-lea s-a format o valoroasă şcoală matematică românească, cunoscută prin rezultatele importante obţinute în toate domeniile: teoria funcţiilor de variabilă complexă (D. Emmanuel, D. Pompeiu, Th. Angheluţă, S. Stoilov, G. Călugăreanu); geometrie (Gh. Ţiţeica, Al. Myller, O. Mayer, Gh. Vrănceanu, Al. Pantazi); ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale (A. Davidoglu, M. Nicolescu, Gr. Moi-sil, M. Haimovici, N. Teodo-rescu); ecuaţii integrale şi analiză funcţională (T. Lalescu, Al. Ghika); teoria funcţiilor de variabilă reală şi analiză numerică (M. Nicolescu, T. Popovi-ciu); algebră şi teoria numerelor (D. Barbilian); teoria probabilităţilor (O. Onicescu, Gh. Mi-hoc); logică matematică (Gr. Moisil); hidrodinamică(V. Vâl-covici, C. Iacob). în ultimele două decenii, m. românească a luat un mare avînt, caracterizîn-du-se prin numărul mare de cercetători în toate domeniile m. moderne şi prin mulţimea şi calitatea lucrărilor publicate. S-a pus un accent deosebit pe legarea teoriei cu pra matrice pentru care m = n. 2. (MAT., ELT.) Dispozitiv de înregistrare a informaţiilor transmise în codul binar, utilizat în calculatoarele numerice şi în instalaţiile automate. Este formată din linii şi coloane de conductoare electrice legate între ele, în punctele de intersecţie, prin cuplaje conductive (cu diode semiconductoare sau rezistoare), capa-citive (condensatoare) sau inductive (înfăşurări dispuse pe inele feromagnetice, transflu-xoare etc.). Fiind mai compacte şi permiţînd alegerea mai comodă a elementelor de înregistrare, m. sînt cele mai răspîn-dite dispozitive de înregistrare a informaţiilor discrete. Ele pot constitui, de asemenea, părţi componente ale dispozitivelor de cifrare şi descifrare, de transformare a codurilor numerelor dintr-un sistem de nume-raţie într-altul şi ale altor instalaţii care cuprind dispozitive de memorare a unor programe. 3. (LOG.) Tabel reprezentînd valoarea de adevăr a unui enunţ pe baza valorii de adevăr a elementelor sale componente. De exemplu, enunţul „A şi B“ este adevărat în cazul în care atît A cît şi B sînt adevărate; în toate celelalte cazuri el este fals. Situaţia aceasta se înfăţişează prin următorul tabel, în care adevărul este notat cu 1, iar falsul cu 0: A B A şi B 1 1 1 1 0 0 0 1 o 0 0 o Astfel, construind în calculul propoziţional matricele tuturor functorilor, putem determina valoarea de adevăr a enunţurilor. Matricele, reprezentînd proprietăţile generale ale functorilor logici, reflectă Ia nivel logic relaţiile reale, redate de diverşii functori; MATRIŢARE 287 MAUPASSANT de aceea ele nu au un caracter arbitrar sau convenţional. matriţâre (TEHN.), operaţie de forjare a unui material plastic sau adus în stare plastică, cu ajutorul unei matriţe. Se foloseşte în special la forjarea pieselor uşoare, avînd o serie de avantaje (ex. consum mai redus de material, operaţii mai simple, productivitatea muncii mai mare etc.) faţă de alte forme de prelucrare. matriţă 1. (TEHN.) Unealtă alcătuită din una sau mai multe părţi detaşabile prevăzută cu o cavitate, care reprezintă negativul unui produs de realizat. Matriţă de îndoit Forma şi dimensiunile produsului sînt obţinute prin deformarea plastică a materialului în cavitatea m* Se deosebesc m. de forjare (deschise şi închise), de turnare, de mu-lare a maselor plastice (prin comprimare, injecţie, turnare, suflare), de presare a pulberilor, de îndoit table şi bare, de ambutisat table, de extruziune etc. 2. (P0L1GR.) Matriţă de li~ notip, matriţă de formă specială folosită la turnarea literelor la linotip. Negativul literei este gravat în adîncime pe una din feţele laterale ale matriţei de linotip. — M. de monotip, matriţă de formă paralelipipedică, avînd gravată pe una din feţele frontale floarea literei. Este folosită la turnarea literelor în maşina monotip. — M. de stereotipie, matriţă confecţionată din carton special, pe care se imprimă, prin presare, copia inversă a formei tipografice. Este utilizată în stereotipie pentru turnarea plăcilor metalice care servesc la imprimare. matroz (MILIT.), denumire dată pînă în 1959 soldatului din Forţele Maritime Militare ale Matriţă de linotip R.P.R.; a fost înlocuită cu denumirea de soldat de marină. Matsys [mâţais] (Massys, Metsys, Metzys), Quentin (1466— 1530), pictor şi gravor flamand, întemeietorul şcolii din Anvers. Face trecerea de la tradiţia întemeiată de Jan Van Eyck, Rogier van der Weyden şi Hans Memling la o pictură în care se afirmă influenţele Renaşterii italiene. A întreţinut legături cu gînditori umanişti ca Morus şi Erasmus, al cărui portret l-a pictat şi l-a gravat în lemn şi metal. A lucrat pictură de altar şi de şevalet (compoziţii cu subiect religios, în special polipticuri, scene de gen, portrete). Creaţia lui se caracterizează prin nota gravă a expresiei, prin varietatea tipologică şi capacitatea de evocare. Stilul său se distinge prin claritatea compoziţiei, simţul detaliilor şi căldura coloritului. Op. pr.: „Jelirea lui Hristos** (1511), „Legenda sf. Ana** (1529), „Zaraful şi soţia lui** (1514), „Magdalena** etc. Matteotti, Giacomo(!885— 1924), socialist italian, luptător antifascist. A fost secretar al Partidului socialist unitar italian. După cucerirea puterii de către fasc.işti (1922), a demascat în parlament fascismul. A fost răpit şi ucis din ordinul lui Mussolini. Matterhorn (Monte Cer* vino), vîrf în munţii Alpi (4 482 m), la graniţa dintre Italia şi Elveţia, avînd forma unei piramide, care se ridică cu aproape 1 000 m deasupra culmilor înconjurătoare. matur âţie (lat. maturus „copt"; IND. ALIMENT.), fază de evoluţie în care, în urma unor procese biochimice, anumite produse alimentare obţin proprietăţi optime. Sînt supuse m. berea, vinul, făina, brînze-turile etc. maturitate (BIOL.), stare de completă dezvoltare a organismului viu, a organelor sale sau a unor produşi ai săi (gonade, fructe etc.). — M. sexuală, stare a organismului animal în care organele genitale interne şi externe sînt pe deplin dezvoltate, ceea ce face posibilă reproducerea. Matusalem, patriarh biblic, bunic al lui Noe, care ar fi trăit 969 de ani. De aici expresia „vîrstă matusalemică**, care înseamnă o mare longevitate. Maugham [mq :m7, William Somerset (n. 1874), prozator şi dramaturg englez. A abordat în general o tematică menită să releve complexitatea haotică a vieţii, contradicţia indisolubilă dintre ideal şi realitate într-o societate a inegalităţilor sociale (romanele „Liza din Lambeth**, 1897, şi mai ales „Robii**, 1915, trad. rom.) sau descompunerea morală a aristocraţiei şi a burgheziei (piesele „Lady Frederick**, 1907; „Cercul**,, 1921 ş.a.). Personajele operei sale, de obicei oameni moralmente sfîrşiţi, sînt văzute însă prin prisma unei filozofii pesimiste, potrivit căreia lumea ar fi, în esenţa ei, absurdă. Cîteva dintre romanele lui M. prezintă viaţa unor artişti („Luna şi doi bani jumate**, 1919, trad. rom.; „Hora dra-gostei**, 1930). Acţiunea unui însemnat număr de nuvele şe petrece în mediul exotic din Orient şi din insulele Pacificului, pe care îl idealizează. Bine construite, cu caractere atent desenate, operele lui M. reliefează un scriitor stăpîn.pe mijloacele sale de creaţie şi, în acelaşi timp, un ironist de bună calitate. Mauna Kea, vulcan stins în insula Hawai (Oceanul Pacific). Vîrful, acoperit de zăpezi, atinge altitudinea de 4 210 m. Prezintă numeroase conuri parazite. Versanţii vulcanului Mauna Kea sînt acoperiţi de păduri tropicale şi de savane. Rezervaţie naturală. Mauna Loa, vulcan activ în insula Hawai (Oceanul Pacific). Vîrful craterului 'atinge altitudinea de 4 168 m. Prin înălţimea sa reală (inclusiv soclul submers, care are 4 500 m) şi prin volumul său, este cel mai mare vulcan de pe glob. Staţie vulcanologică. Maupassant fmopasâ7* Guy de (1850—1893), prozator francez, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai realismului critic. S-a născut în castelul de la Miromesnil, în apropiere de Dieppe. A participat la războiul franco-prusian din 1870—1871 ca voluntar. Vreme de zece ani MAUPASSANT 288 MAURER a fost funcţionar de stat. S-a format sub directa îndrumare a lui G. Flaubert. In evoluţia sa, M* a suferit însă şi sensibile influenţe naturaliste. A debutat în 1880 cu poezii erotice, de orientare mussetiană, remarcîndu-se însă ca prozator prin nuvelele „Bulgăre de seu“ (apărută în voi. „Serile de la Medan*4, 1880) şi „Domnişoara Fifi“ (1882). Capodopere ale genului, nuvelele evidenţiază, opunînd făţărniciei şi laşităţii, proprii burgheziei, demnitatea şi curajul unor femei victime ale societăţii care le silise să se prostitueze. Ca nuvelist, M. este autorul a circa 250 de opere, incluse în 16 volume, editate între 1881 şi 1893 („Casa Tellier", 1881; „Miss Harriet“, 1884; „Toine“, 1885; „Mîna stîngă“, 1889; „Frumuseţea inutilă**, 1890; „Moş Mi-lon“, postum; „Duminicile unui burghez la Paris*4, postum G. de Maupassant ş.a.). Aria lor tematică îmbrăţişează aspecte variate ale societăţii franceze din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, reliefînd o galerie tipologică foarte variată. Numeroase nuvele sînt inspirate din războiul franco-prusian şi scot în lumină eroismul omului simplu. In altele scriitorul relevă întîm-plări dramatice din viaţa ţărănimii normande, stăpînită de o mentalitate primitivă conservatoare şi strivită de relaţiile capitaliste, zugrăveşte cu ironie lumea meschină şi abrutizată a funcţionărimii, şubrezenia familiei burgheze, moravurile decăzute ale aristocraţiei, denunţă exploatarea, colonialismul, prejudecăţile rasiale etc. Maestru al genului, M. s-a remarcat prin acuitatea spiritului critic şi a observaţiei, capacitatea de a surprinde esenţialul din realitatea socială, prin siguranţa desenului caracterologic, prin perfecţiunea compoziţiei şi naturaleţea dialogurilor. M. a scris şi romane („O viaţă**, 1883; „Tare ca moartea4*, 1889; „Inima noastră41, 1890), gen în care s-a impus mai ales prin „Bel-Ami44 (1885), capodoperă a literaturii realist-critice. El dezvăluie în acest roman corupţia morală şi politică a burgheziei franceze din timpul celei de-a II I-a Republici, punînd în centrul lui fizionomia tipică de arivist cinic a lui Georges Duroy. Romanele luiML valorifică din plin, pe lîngă celelalte calităţi, darul de peisa-gist, arta naraţiunii gradate, eleganţa şi simplitatea stilului, fineţea galică a ironiei.' A mai scris piese de teatru, însemnări de călătorie („Pe apă**, 1888), articole de critică literară. Opera sa (şi cu deosebire nuvelele), tălmăcită în numeroase limbi, a exercitat o sensibilă influenţă asupra unor prozatori ca O. Henry, E. Hemingway sau, la noi, M. Sadoveanu. în România a început a fi cunoscută încă din ultimul deceniu al secolului trecut, printre traducă-cători numărîndu-se M. Sadoveanu (1907), E. Gîrleanu (1908) şi, recent, L. Demetrius (1956). Maupertuis/moper/u/y, Pierre Louis Moreau de (1698 — 1759), savant francez; a fost membru al Academiei Franceze. Autor a numeroase lucrări de matematică, fizică, astronomie şi geodezie. A luat parte la măsurarea meridianului terestru. M. a formulat prind piui minimei acţiuni (1744). Maurer, Ion Gheorghe (n. 1902), membru în Biroul Politic al C.C. al Partidului Muncitoresc Român, preşedinte al Consiliului de Miniştri, vicepreşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, membru al Academiei R.P.R. S-a născut la Bucureşti într-o familie de intelectuali. Şi-a făcut studiile la Craiova şi la Bucureşti; este doctor în ştiinţe juridice. Activitatea revoluţionară şi-a început-o pledînd în numeroase procese în apărarea militanţilor mişcării muncitoreşti şi antifasciste. în 1936 a devenit membru al P.C.R. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost arestat si internat în lagărul de l. Gh. Maurer la Tîrgu-Jiu. Eliberat din lagăr, a participat la pregătirea şi înfăptuirea insurecţiei armate din august 1944; a organizat din însărcinarea C.C. al P.C.R., la începutul lunii auguftt 1944, evadarea din lagăr a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a altor cadre de bază ale partidului; a făcut parte din comandamentul formaţiunilor de luptă patriotice. După eliberarea României, a avut funcţii de răspundere în aparatul de partid şi de stat. La Conferinţa naţională a P.C.R. (1945), a fost ales membru al C.C. al P.C.R. A ocupat funcţiile de ministru subsecretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice (1945—1946), la Ministerul Economiei Naţionale (1946-1947), la Ministerul Industriei şi Comerţului (1947— 1948) ş.a. La Congresul I al P.M.R. (1948), a fost ales membru al C.C. al P.M.R. în 1957—1958 a fost ministru al afacerilor externe, între 1958 şi 1961 preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R., iar din 1961, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat al R.P.R. La Congresul al III-lea al P.M.R. (1960), a fost ales membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R. Pentru activitatea sa revoluţionară şi pentru merite deosebite în construirea socialismului, i s-a conferit, în 1962, titlul de „Erou al Muncii Socialiste din R.P.R.“ MAURI 289 MAURITANIA mauri, nume dat de cartaginezi şi de romani băştinaşilor din nordul Africii (berberii). In evul mediu, denumirea a fost extinsă asupra tuturor cuceritorilor arabi din Maghreb şi din Spania, iar din sec. al XV-lea asupra arabilor musulmani din nordul Africii. Mai sînt numite astfel unele triburi aşezate în Mauritania, pe malul drept al Senegalului. Mauriac [moriâc], Fran Andre (pseudonimul lui Emile Herzog) (n. 1885), scriitor francez, membru al Academiei Franceze. Spirit multilateral, deosebit de fecund, a scris romane psihologice în genul lui P. Bourget („Climate**, 1928, trad. rom.; „Cercul familiei*4, 1932), a-mintiri umoristice din primul război mondial („Tăcerile colo-înelului Bramble‘‘, 1918, trad. rom.), lucrări de istorie romanţată („Istoria Angliei44, 1937; „Istoria Statelor Unite4*, 1943; „Istoria Franţei4*, 1947). S-a remarcat însă mai ales ca autor de biografii şi de monografii temeinic documentate, consacrate lui Shelley (1923), Disraeli (1927), Byron (1930), Victor Hugo (1954) ş.a. Scrise într-un stil elegant şi limpede, operele sale, fără a se impune prin profunzime, se disting prin mesajul lor umanist. M. desfăşoară activitate publicistică, pusă în slujba luptei pentru pace. mauro vlahi, numele populaţiei româneşti din partea de apus a Peninsulei Balcanice, cuprinsă între coasta dalmată, Drava şi Morava. M. au ajuns în această regiune prin sec. vii-ix. Maur o vlah ia, denumire dată Moldovei medievale, mai ales în actele patriarhiei din Con-stantinopol. Mausol 1. Rege (377 - 353 î.e.n.) al statului antic Caria. Şi-a impus dominaţia în Hali-carnas şi Cnidos, iar mai tîrziu în Licia. A acceptat să plătească tribut statului persan, însă mai tîrziu, alăturîndu-se răscoalei satrapilor din partea de apus a Persiei, a reuşit să dobîndească independenţa Ca-liei. 2. (ARHIT.) Mormîntul lui Mausol, una din cele şapte minuni ale antichităţii; monument comemorativ (tcmplu-mormînt) ridicat în epoca elenistică la Halicarnas, început sub domnia regelui Cariei, Mausol, şi terminat de soţia sa Artemisa (circa 335 î.e.n.). Operă a arhitecţilor Pytheos şi Satyros şi a sculptorului Scopas. mausoleu (ARHIT.), construcţie funerară de dimensiuni mari, ridicată în memoria unei personalităţi, a unor eroi etc. Denumirea m. provine de la numele regelui Mausol. Mavrocordat, familie de fanarioţi din Constantinopol, dar originară din Chios, care a ajuns la mare bogăţie şi putere la sfîrşitul sec. al XVII-lea. Era înrudită cu boie imea românească, unul dintre membrii ei căsătorindu-se cu fiica lui Alexandru Iliaş, domn al Ţării Româneşti (1616—1618 şi 1627 — 1629) şi al Moldovei (1620 — 1621 şi 1631-1633). Din această familie au fost numiţi de către Poarta otomană mai mulţi domni în Moldova şi în Ţara Românească. Familia M- poseda o bibliotecă de manuscrise şi tipărituri de faimă europeană, adunate în răstimpul a trei generaţii. Cei mai cunoscuţi dintre membrii familiei M. au fost: Alexandru M. (1641 - 1709), supranumit Exaporitul(consilier secret), medic, fiziolog şi filozof, cu studii la Padova şi Bologna. A fost profesor la Academia de la Constantinopol şi mare dragoman al Porţii otomane (din 1673). A scris în limba latină lucrarea „Instrumentul pneumatic al circulaţiei sîngelui4* (1664), fiind primul medic din răsăritul Europei care a susţinut teoria lui W. Harvey despre circulaţia sîngelui. Nicolaie M., domn al Tării Româneşti (1715-1716 şi 1719-1730) şi al Moldovei (1709—1710 şi 1711 — 1715). Odată cu prima lui domnie în Ţara Românească şi cu a doua domnie în Moldova s-a instaurat în cele două ţări regimul turco-fanariot, în timpul căruia exploatarea turcească a ţărilor române a atins apogeul. A înlocuit dările multiple cu una singură, plătibilă în patru rate, dar în a doua domnie în Ţara Românească a reintrodus darea pe vii, pogo-năritul şi văcăritul. S-a îngrijit de problemele învăţămîntului, întemeind şcoli în unele oraşe de provincie şi o şcoală de studii mai înalte la Văcăreşti, cu limba de predare elină. în domnia din Moldova a încurajat predarea în şcolile existente la Iaşi a limbii latine, a matematicii şi a geometriei, precum şi înfiinţarea unei şcoli cu limba de predare română. Constantin M., domn al Ţării Româneşti în şase rînduri (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744 - 1746, 1756-1758 şi^ 1761-1763) şi al Moldovei în patru rînduri (1733-1735, 1741- 1743, 1748-1749 şi 1769). A înfăptuit o serie de reforme menite să stăvilească creşterea în amploare a luptei de clasă a ţărănimii şi să întărească poziţiile boierimii. Reformele sale, aplicate aproape identic în amîndouă ţările unde a domnit, MAVROFORI 29! MAXIMILÎAN sînt consecinţa dezvoltării interne şi corespund în linii mari intereselor statului feudal. Constantin M. a încercat modernizarea administraţiei pe linia cen- C. Mavrocordat tralizării, a introdus salarizarea funcţionarilor statului (recrutaţi numai dintre boieri), suprimînd havaieturile şi plocoane 1 e, a realizat o reformă a justiţiei, una fiscală (scutirea totală de dări a boierimii şi a clerului şi introducerea unei dări fixe, plătibilă în patru rate pentru restul populaţiei), o reformă militară etc. Cea mai importantă reformă a fost cea socială, prin care s-a înfăptuit eliberarea personală (cu răscumpărare) a rumânilor şi vecinilor, şi a fost introdusă claca, fixată la 12 zile pe an în Ţara Românească şi 24 de zile în Moldova. Această reformă a avut drept scop să stăvilească fuga de pe moşii şi să elibereze braţe de muncă necesare măririi suprafeţelor cultivate, marile domenii boiereşti începînd să producă pentru piaţa. Constantin M. s-a preocupat şi de organizarea învăţă-mîntului şi a activităţii tipografice (pentru cărţi bisericeşti) Joan M. (fratele Iui Nico laie M.)> domn al Ţării Româneşti (1716—1719). In calitate de reprezentant plenipotenţiar al Porţii otomane, a tratat cu Imperiul habsburgic şi cu Veneţia pacea de la Passarowitz (1718). A încheiat o convenţie cu Austria prin care îi ceda Oltenia. mavrofori (ngr. mavros „negru" şi phoros „purtător"; IST.), luptători greci din „batalionul sacru" al eteriei, îmbrăcaţi în uniforme negre. Au fost înfrînţi de turci în lupta de la Drăgă-şani (iunie 1821), după o rezistenţă eroică. Mavrogheni, Nicolaie, domn al Ţării Româneşti (1786— 1790), de origine grec. în lupta împotriva marii boierimi, care îi era ostilă, a căutat sprijinul celorlalte pături sociale» A impus marea boierime şi clerul înalt la dări grele, a acordat înlesniri fiscale micii boierimi şi meşteşugarilor şi a intervenit în favoarea ţăranilor, reducînd claca la trei zile şi suprimînd unele dijme. Cu toate că în timpul războiului ruso-austro-turc (1787—1791) a făcut mari eforturi financiare şi militare, ajutîndu-i pe turci, aceştia, ca urmare a uneltirilor marii boierimi şi ale grecilor fanarioţi, au ordonat uciderea lui. Mavros, Nicolaie (1782— 1868), om politic şi militar, de origine grec. A fost secretar al lui Alexandru Suţu, domn al Ţării Româneşti (1818— 1821), după căderea căruia a plecat în Rusia, unde a devenit general. Revenit în ţară în timpul războiului ruso-turc din 1828—1829, a fost unul dintre colaboratorii generalului P.D. Kiseleff. Pasionat colecţionar şi arheolog amator, a lăsat Muzeului naţional colecţia sa de antichităţi. maxilar (ANAT.), os pereche situat în partea anterioară a cutiei craniene, articulat fix la craniu. Participă la formarea Maxilar. Faţa anterioară / — şanţul infraorbitar; 2 — faţa or-bitară; 3 — tuberculul maxilar; 4 — orificiile maxilare posterioare; 5 — arcul alveolar; 6 — procesul frontal; 7 — creasta lacrimală-anterioara ; 8 — şanţul lacrimal; 9 — orificiul infraorbitar; 10 — incizura nazală; // — spina nazală anterioară; 12 — crestele alveolare orbitei, a cavităţii nazale şi a palatului dur; prezintă pe marginea inferioară alveole dentare.— M. inferior v. mandibulă. maxilă (ANAT.), fiecare dintre cele două plăci chitinoase din armătura bucală a artro-podelor şi a unor viermi. maxim 1. (MAT.) Valoare a unei funcţii într-un punct mai mare decît valorile funcţiei în punctele vecine, aflate într-un domeniu în care funcţia este mărginită. Se mai numeşte maxim relativ. —- M. absolut, cel mai mare maxim al unei funcţii din întregul domeniu de definiţie al aces- M - mărim absolut Maxime teia. 2. (GEOGR.) Maxim absolut, valoarea maximă înregistrată în întreaga perioadă de observaţii efectuate asupra unui element climatic sau hidrologic. maxima (UT.) v. aforism* Maximilian, numele a doi împăraţi germani: M. /, împărat al Germaniei (1493—1519). A urmărit extinderea dominaţiei Habsburgilor în Europa apuseană, în care scop a purtat numeroase războaie: cu Carol al VIII-lea (1493), cu ducatul Milanului (1496), cu elveţienii (1499), cu Ludovic al XI 1-lea (1500), împotriva „Ligii stinte“ (1511) ş.a. înăuntrul ţării s-a străduit să stabilească autoritatea imperială. M. al Il~lea (1527—1576), rege al Ungariei; a trebuit să facă faţă împotrivirii aristocraţiei maghiare; care susţinea candidatura lui loan Sigismund. în timpul domniei lui a avut loc în Croaţia, în 1572, o puternică răscoală ţărănească, pe care M. al II~lea a înăbuşit-o în sînge. A dus o politică de toleranţă religioasă faţă de protestanţi. Maximilian, Velimir (1882 — 1959), actor român, artist al poporului. S-a impus de MAXWELL 292 MAYA timpuriu în roluri variate: de operetă, comedie şi dramă. A fost un consecvent animator al operetei. A activat în compania teatrală a soţilor Bulandra şi V. Maximilian în alte companii şi societăţi teatrale, impunîndu-se prin deosebitele sale calităţi de actor comic: umorul, discreţia şi măsura, şi creînd tipuri remarcabile (Jupîn Dumitrache din „0 noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, Topaze şi Marius din piesele cu acelaşi nume ale lui Marcel Pagnol etc.). Preocupat de rolul social al teatrului, a scris cartea „Teatru, actor şi public" (1913). Este autorul unui volum de amintiri. Maxwell [ mexudl], James Clerk (1831 — 1&79), fizician englez; a fost membru al Societăţii Regale din Londra. J.C. Maxwell Cele mai importante contribuţii ale lui M. sînt lucrările din domeniul teoriei cinetice a gazelor (legea de distribuţie a moleculelor după viteze) şi din domeniul electromagnetismului. Introducînd noţiunea de curent de deplasare şi generali-zînd legile experimentale ale fenomenelor electrice şi mag- netice, M. a reuşit să alcătuiască un sistem complet de ecuaţii care exprimă legile cîmpului electromagnetic. Pe baza acestor ecuaţii a dedus existenţa undelor electromagnetice (descoperite ulterior, în 1887, de H. Hertz) şi a elaborat teoria electromagnetică a luminii. Teoria lui M. reprezintă o etapă esenţială în dezvoltarea fizicii, deoarece ea explică proprietăţile cîmpului electromagnetic, care constituie una dintre formele fundamentale sub care se prezintă materia. Op. pr.: „Tratat de electricitate şi magnetism" (1873). maxwell (după numele fizicianului Maxwell; METR.), unitate de măsură a fluxului magnetic în sistemul CGS electromagnetic neraţionalizat; un maxwell este fluxul printr-o suprafaţă de un centimetru pătrat al unei inducţii magnetice constante de un gauss, normală pe suprafaţă. Are simbolul Mx. I Mx = IO"8 Wb. Maxy, Max Herman (n. 1895), pictor şi grafician român. Artist emerit al R.P.R. A studiat la Bucureşti cu C. Ressu şi apoi la Berlin. Pictura sa, cu vădită orientare socială, a fost influenţată de cubism. A realizat compoziţii de gen, portrete, peisaje şi naturi moarte. Op. pr.: „Abundenţă", „Piaţa sf. Gheorghe în cîrjă", „Omagiu lui Brîncuşi", „Biliardul", „Natură moartă cu motive greceşti", „Triplul portret al unei zidăriţe" etc. maya 1. (IST.) Denumire dată unor triburi de indieni (amerindieni) din familia de limbi maya-soke, aşezate în America Centrală, pe teritoriul Mexicului (în Yucatan), Gua-temalei, Hondurasului şi Hondurasului Britanic, care au creat o strălucită civilizaţie preco-lumbiană. In primele secole ale erei noastre, m. au înfiinţat mici oraşe-state, dintre care cele mai puternice erau în nordul peninsulei Yucatan (Chi-chen-Itza, Uxmal şi Mayapan). Din punct de vedere social, m. erau împărţiţi în oameni liberi şi în sclavi şi erau organizaţi sub forma obştii gentilice, la început, şi, mai tîrziu, şi teritoriale. Religia lor era politeistă. M. au avut succese în cunoaş- terea naturii, mai ales în domeniul matematicii şi al astronomiei, calculînd anul solar cu o precizie de un minut şi cunoscînd bine perioadele mişcării de rotaţie a Lunii şi a planetelor. Cea mai mare realizare a m. a fost inventarea scrierii (hieroglifică, cu semne ideografice). Manuscrisele m. au fost însă distruse de către misionarii spanioli ca scrieri „păgîne", păstrîndu-se doar cîteva texte fragmentare. Cultura m. a exercitat o mare influenţă asupra culturii populaţiilor învecinate (aztecii, toltecii şi sa-potecii). In sec. al XVI-lea, triburile m. au fost supuse de spanioli. Azi numărul indienilor care vorbesc limbi ma-ya-soke este de circa 2000000. 2. (LINGV.) Veche limbă indiană americană a unei populaţii băştinaşe din America Centrală, vorbită şi astăzi de unii locuitori din peninsula Yucatan. Cele mai vechi texte datează din sec. al III-lea î.e.n. 3* Arta maya, arta triburilor maya, care s-a dezvoltat în mileniul I î.e.n, — sec. al XVI-lea. Arhitectura maya, al cărei apogeu a fost atins în sec. al IV-lea, este reprezentată prin construcţii cu platforme joase pe care se înalţă case sau temple, iar mai tîrziu prin piramide cu temple în vîrf, boltă falsă (arcul maya), precum şi o decoraţie în piatră sau stuc deosebit de bogată. Se ridică, de asemenea, altare şi stele comemorative, cu inscripţii astronomice, religioase şi istorice. Sculptura, care înfloreşte în sec. al VIII-lea, se dezvoltă ca sculptură monumental-deco-rativă şi statuară de diferite dimensiuni. Cea decorativă se caracterizează prin abundenţa simbolurilor şi printr-un desen complicat, în care intervin volutele şi spiralele. Unele statuete. sculptate în piatră, în cretă sau turnate din stuc, înfăţişează fiinţe diforme, iar altele, printre care figurinele policrojne, adesea asemănătoare unor păpuşi demontabile, ating o graţie deosebită. Artiştii maya au dezvoltat pictura murală şi miniatura de manuscris. A. m. se remarcă şi prin bogăţia ceramicii, variată ca formă şi tehnici decorative (în relief, MAYA 293 MAZDEISM Arta Maya. Coloană de la templul războinicilor din Chichen-ltza policroma, monocromă etc.)-Locuitorii maya au strălucit şi în arta jadului, din care au lucrat măşti, figurine şi bijuterii. De asemenea cunoşteau arta mozaicului. Centre principale ale artei maya: Copan, Palenque, Tikal, Chichen-ltza, Uxmal, Bo-nampak. Monumente arhitectonice importante: Templul inscripţiilor, Piramida cu templul picturilor (Bonam-pak) ş.a. Maya 1. (In brahmanism) Ze-iţa-mamă a naturii. 2. în filozofia indiană termenul maya desemnează, în general, latura fenomenală a realităţii, iar la filozofii idealişti indieni, de exemplu la Şankara. aparenţa înşelătoare, iluzia. De aici expresia „vălurile Mayei**. Mayer, Julius Robert von (1814—1878), naturalist şi medic german. A adus o contribuţie importantă la formularea principiului transformării şi conservării energiei, una dintre principalele descoperiri ştiinţifice ale sec. al XlX-lea. M. a arătat că în mişcarea mecanică, în căldură, electricitate, reacţii chimice ş.a. se manifestă tipuri de „forţe*4 (de fapt de energie) calitativ diferite, care se pot transforma una într-alta în raporturi cantitative invariabile. A determinat echivalentul mecanic al caloriei şi a arătat că ideea metafizică după care căldura, electricitatea, lumina, magnetismul etc. erau considerate fluide imponderabile şi independente unele de altele nu corespunde realităţii. Op. pr.: „Mecanica căldurii** (1867). Mayer, Octav (n. 1895), matematician român. Profesor la Universitatea „AL I. Cuza" din Iaşi, membru al Academiei R.P.R. A publicat numeroase lucrări asupra spaţiilor proiective şi a suprafeţelor ri-glate. Stabilind pe cale geometrică structura grupurilor proiective (în spaţii reale sau complexe), M. a reuşit să rezolve problema orientabilită- O. Mayer ţii spaţiilor proiective. De asemenea a făcut cercetări de geometrie centroafină. Om de ştiinţă emerit al R.P.R. şi laureat al Premiului de stat. Mazarin [mazart}, Jules (1602—1661), om politic, diplomat şi cardinal francez, de origine italian. A fost nunţiu papal la Paris (1634—1636), unde a intrat în serviciul lui R i c h e-lieu, care l-a recomandat lui Ludovic al XIII-lea ca pe succesorul său. Ca prim-ministru (1642—1661), a condus Franţa, împreună cu Ana de Austria, în timpul minoratului lui Ludovic al XIV- 1 e a. Politica sa internă s-a caracterizat prin înăbuşirea mişcărilor populare şi a răzmeriţelor feudale (îndeosebi a f ron-d e i), prin înăsprirea fiscalităţii şi întărirea centralizării aparatului de stat, care a facilitat instaurarea monarhiei absolute în timpul lui Ludovic al XIV-lea. Pe plan extern a dus o politică abilă, care, împreună cu continuarea războiului de 30 de ani şi cu războiul purtat împotriva Spaniei în alianţă cu Anglia şi cu principii germani (terminat cu pacea de la Pirinei, 1659), a avut drept rezultat instaurarea hegemoniei Franţei în Europa. mazăre (Pisum sativum)% plantă anuală din familia leguminoaselor, cu rădăcina pi-votantă, lungă pînă la 1 m, tulpina rotundă, groasă la partea inferioară şi mai subţire spre vîrf, cu frunze compuse din 2—3 perechi de foîiole, terminate cu un cîrcel ramificat. Florile sînt de culoare albă. Fructul este o păstaie, care conţine 3—9 seminţe. în ţara noastră, m. ocupă o suprafaţă de 94 400 ha (1964), mai mult în zona de cîmpie. Bogată în proteine, m. este folosită în alimentaţie; unele soiuri se cultivă pentru valoarea lor furajeră. mazdakiţi, numele participanţilor la răscoala populară antifeudală din Iran (491—529) condusă de Mazdak• Pornind de la maniheism, m* pro-povăduiau împărţirea egalitară a averilor şi triumful inevitabil al principiului binelui asupra principiului răului. Şahii din dinastia Sasanizilor, care au sprijinit iniţial mişcarea maz-dakistă pentru a slăbi puterea feudalilor, au reprimat-o apoi sîngeros. mazdeism, religie din Media şi din Azerbaidjanul antic (mileniul al II-lea î.e.n. — sec. al Vll-lea e.n.), întemeiată pe cultul lui Ahuramazda (O r m u z d), principiul binelui, opus lui Angra~Mainyu (Ahr iman), principiul răului. Dualismul mazdeist a MAZEPA 294 MĂCEŞ Lertto ______ ^ Chopin H^TTj | Ff=^j Wr»r ---*■---1--- p rubato -JL± I 10: =r=44= - c$Uk>. ^ J "Hr -Id Mazurcă fost dezvoltat de zoroas-t r i s m. Mazepa, Ivan Stepanovici (1644—1709), hatman al Ucrainei (din 1687). A întreţinut legături cu Polonia şi cu Suedia în vederea^ separării Ucrainei de Rusia. In 1708 a trecut de partea regelui Suediei, Carol al XII-lea, împotriva lui Petru I cel Mare. După înfrîngerea de la Poltava (1709), a fugit împreună cu Carol al XII-lea în Turcia. mazili (în evul mediu, în ţările române), denumire a descendenţilor boierilor de categoria a doua, spre deosebire de descendenţii boierilor mari, care se numeau neamuri. M. aveau o organizare militară, asemenea roşilor şi curtenilor. Maziq, Hussein (n. 1910), prim-ministru al Libiei (dir 1965). între 1964 şi 1965 a fost ministru de externe. Mazovia, denumire istorică dată unei părţi a teritoriilor poloneze de pe cursul mijlociu al Vistulei. Teritoriul M. corespunde, în linii mari, teritoriului de azi al voievodatului Varşovia. Mazuranic / majuranici ], Ivan (1814—1890), poet croat. Intre 1874 şi 1880 a fost ban al Croaţiei. Principala sa operă literară, poemul în cinci cîn-turi „Moartea lui Smail-aga Cengijic" (1846), evocă un episod din bătălia de la Gra-hovo (1843), încheiat cu uciderea despotului turc. Pătruns de un înalt sentiment patriotic, poemul se caracterizează prin ţinuta lui clasicizantă, prin arta folosirii resurselor folclorice. M. s-a remarcat şi ca excelent traducător. mazurcă, vechi dans polonez de origine populară, cu măsura în trei timpi şi cu o mişcare moderată. Se execută în perechi şi are, de obicei, la bază o formulă ritmică cu un accent puternic pe ultimul timp. în veacul trecut, m. a fost foarte răspîndită ca dans de bal. Chopin, Ceaikovski, Szymanowski şi alţi compozitori au valorificat caracterele m. în lucrări de diferite tipuri. Mazuria, regiune naturală în nord-estul Poloniei, cuprinsă între Vistula, graniţa cu Uniunea Sovietică, Mazovia şi cîmpia litorală. Relief de a-cumulare glaciară; numeroase lacuri (circa 2 700), în special în zona centrală. mazut (CHIM.) v. păcură. Mazzini /maţţtni/, Giusep-pe (1805—1872), revoluţionar G. Mazzini 41 publicist italian, unul dintre conducătorii mişcării de e-liberare naţională a poporului italian (Risorgimento). în tinereţe a aderat la mişcarea carbonarilor, fiind închis şi apoi expulzat (1830). A organizat la Marsilia, în 1831, societatea revoluţionară „Tînăra Italie“, cu care au intrat în legătură şi revoluţionarii români. După eşecul încercării de a provoca o răscoală în Savoia (1834) a plecat la Londra. Revenit în Italia în 1848, a avut un rol însemnat în revoluţia din nordul Italiei, iar în 1849 a fost membru al triumviratului care a condus republica romană. După înfrîngerea revoluţiei din 1848— 1849 a emigrat în Anglia, unde a înfiinţat, împreună cu Kossuth şi cu Ledru-Rollin, Comitetul central democratic european (1850). M. a creat „Partidul acţiunii“, care a organizat în 1860 expediţia lui Garibaldi în Sicilia. M. a ignorat însă interesele ţărănimii şi a propagat un program de rezolvare a problemei muncitoreşti pe baza creării unor „asociaţii de producţie** şi a colaborării dintre muncă şi capital. Democrat mic-burghez, el a regresat de la ideile socialismului utopic saint-simonist, mergînd pînă la condamnarea insurecţiei din iunie 1848 a proletariatului parizian şi a Comunei din 1871. A manifestat ostilitate faţă de Internaţionala I şi faţă de marxism. Condamnarea Comunei din 1871 a provocat ruptura lui definitivă cu Garibaldi. Măcelariu, Ilie (1822-- 1891), om politic român din Transilvania. A fost deputat in Dieta Transilvaniei în timpul aşa-zisului „regim liberal** (1860—1867), instituit de Habsburgi. între 1867 şi 1868, ca deputat în Dieta din Pesta, a cerut menţinerea autonomiei Transilvaniei, protestînd împotriva dualismului austro-ungar şi împotriva înglobării forţate a acesteia la Ungaria. A fost primul preşedinte al Partidului naţional român din Transilvania, creat în 1869, şi unul dintre iniţiatorii tacticii p a-s i v i s m u 1 u i, adoptată de acest partid. măceş (Rosa), gen de plante din familia rozaceelor, cu ramuri ghimpoase, cu frunze penat-compuse şi cu flori terminale mari, de culoare roz, î Măceş MĂCIN 295 MĂINESCU galben sau alb, plăcut mirositoare. Fructele sînt cuprinse într-un receptacul cărnos de culoare roşie, bogat în vitaminele C şi P şi în carotinoide. La noi cresc, printre altele, speciile Rosa canina (înaltă de 2—3 m) şi Rosa pendulina (înaltă de 0,75—3 m). M* este strămoşul trandafirului. Macin, oraş raional în reg. Dobrogea, reşedinţă de raion, situat pe malul drept al braţului Dunărea Veche, la poalele munţilor Măcin. 6 820 loc. (1959). Industrie extractivă (granit). — Raionul M., cu 64 000 loc. (1961). Resurse naturale: granit. Economie agricolă (creşterea ovinelor, porcinelor, bovinelor, culturi de cereale, viticultură). Industrie de interes local. măcinare (TEHN.), operaţie de mărunţire pînă la pulbere fină a particulelor de materiale solide sau a seminţelor cu ajutorul unei mori. După fineţea materialului obţinut, se deosebesc: m. grosieră (majoritatea particulelor au dimensiuni mai mari de 0,5 mm), m. fină (particulele cu dimensiuni sub 0,074 mm sînt în Drocent de 40—70, iar procentul de particule mai mari de 0,2— 0,3 mm este mic), m. foarte fină (procentul de particule cu dimensiuni sub 0,074 mm este de peste 90), m. coloidală (particulele au dimensiuni de ordinul micronilor). măcriş fRumex acetosa)t plantă legumicolă perenă din familia poligo-naceelor, cu rădăcina cărnoasă pivotantă, cu tulpina înaltă de I m şi cu frunzele alungite, cele inferioare cu pe-ţioli lungi, iar cele superioare sesile. Se cultivă pe suprafeţe reduse pentru frunzele ei, care au un gust acrişor şi sînt folosite în alimentaţie. — Măcrişul-iepurelui (Oxalis acetosella), specie de f>lantă din familia oxalidacee-or, cu tulpina înaltă pînă Măcriş la 15 cm, cu frunze trifo-liate, cu ri-zom tîrîtor şi cu flori de culoare albă sau alb-roşia-tică. Creşte prin păduri,în zona montană şi submonta-nă. Frunzele de m.-i. au gust acrişor, Mâ.fc;işui„iepurelui răcoritor. măduvă 1, (ANAT.) Porţiune centrală, de regulă moale, în interiorul unui organ. — Măduva oaselor, ţesut moale, bogat vascularizat, situat în cavităţile oaselor, de culoare roşie sau galbenă. M.o. roşie are un important rol hemato-poetic. — Măduva spinării, partea inferioară a axului cere-brospinal, care se găseşte în canalul rahidian. M.s. începe de la bulbul rahidian şi se termină în dreptul primei vertebre lombare, ramificîndu-se în numeroase fibre care se prelungesc pînă Ia osul sacru. Este acoperită de meningele rahidian şi de lichidul cefalorahidian. Pe secţiune, m.s. prezintă la mijloc substanţa nervoasă cenuşie, dispusă în formă de H sau de fluture, în jurul căreia se află substanţa nervoasă albă, care reprezintă cordoanele nervoase motorii şi senzitive (căile de transmisiune a activităţii motorii şi senzitive ale sistemului nervos). Din dreptul fiecărei vertebre din cordoanele nervoase ies fibre (rădăcinile rahidiene)care se ramifică în fiecare segment al corpului, formînd reţeaua inervaţiei senzitive şi motorii a acestuia. In m.s. îşi au centrul componentele involuntare ale unor acte reflexe complexe, supuse, în mare măsură, controlului cor-tical (micţiunea, defecaţia), precum şi majoritatea reflexelor necondiţionate (extensia gambei la percuţia tendonului rotulian). 2* (BOT.) Măduva lemnului, ţesut parenchimatic care ocupă centrul rădăcinilor şi al tulpinilor unor plante. Uneori m.i. dispare, lăsînd în loc o lacună, iar alteori se încarcă cu materii de rezervă. măgar (Equus asinus), animal de povară şi de tracţiune. Este mai mic decît calul, are urechile mari, coama bogată şi coada mică. Este rezistent şi puţin pretenţios la hrană. Se mai numeşte asin. Măgura Codlei, măgură situată în munţii Perşani, cu o iltitudine de 1 294 m. Domină Depresiunea Braşovului şi este alcătuită din calcare jurasice. Măgura Odobeştilor, măgură situată în zona subcarpatică de la curbură, cu o altitudine de 1 001 m. Mărgineşte, la est, depresiunea intracoli-nară Vidra şi domină Cîmpia Şiretului inferior. M.O. este alcătuită din pietrişuri de Cîn deşti. Măgura Slătioarei, măgură situată în zona subcarpatică olteană, cu altitudinea de 767 m. Mărgineşte spre sud depresiunea Horezu şi este alcătuită din depozite argiloase şi nisipoase. Măgura Şimieului, măgură situată în zonă munţilor insulari ai Someşului, între văile Zălau şi Crasna; are o altitudine de 597 m. Este alcătuită din roci cristaline. măgură, formă pozitivă dt relief, bine individualizată faţă de lelieful înconjurător, cu contur izodiametric sau uşor alungit (în plan orizontal), provenită din fragmentarea transversală, provocată de apele curgătoare, a unei culmi deluroase sau, mai rar, muntoase, în profil transversal are formă convexă sau ascuţită. M. sînt despărţite de restul culmii din care provin prin înşeuări largi sau prin văi transversale adînci, în cazul unei evoluţii geomorfo-logice mai înaintate a teritoriului, m. pot apărea izolate în cadrul unui relief depresionar pe care îl domină. Măinescu, Tudor (n. 1892), poet român. S-a născut la Caracal. A scris versuri epi-gramatice şi galante, în stilul lui Cincinat Pavelescu („O picătură de parfum**, 1929; „Surîs...**, 1931; „O fată mică se închină**, 1935). în anii puterii populare, a cultivat cu precădere cronica rimată, epigrama şi satira („Flori şi ghimpi**, 1956; „Bagaje uşoare**, 1961; „Muzică uşoară**, 1961), S-a MĂJÂRIT 296 MĂRAR remarcat şi ca traducător al lui Marţial şi V. Hugo. măjărit, dare plătită dom-niei, în sec. XVII-XVIII, de către pescarii de pe Dunăre. Se mai numea maja. Mălăeru, Mircea(sec. XIX), deputat clăcaş în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti (1857). în fruntea unei importante mase de ţărani din jurul Bucu-reştiului, a intrat în capitală la 24 ianuarie 1859, contribuind la impunerea alegerii lui Al. I. Cuza ca domn şi în Ţara Românească. în 1862 a condus cea mai puternică acţiune ţărănească din timpul domniei lui Cuza, urmărind să sprijine preluarea puterii de către liberalii radicali în speranţa rezolvării de către aceştia a problemei agrare. Măldărescu, Nicolaie (1844 — 1927), medic român, elev al lui C. Davila; a fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A efectuat cercetări asupra paludismului, atrofiei musculare, reumatismului, leprei etc. S-a ocupat de asemenea cu probleme de organizare sanitară şi de medicină preventivă. Op. pr.: „Mijloace şi măsuri pentru apărarea populaţiei contra febrei tifoide*1 (1912). mălin (Padus racemosa), arbust din familia rozaceelor, înalt de 3—15 m, cu frunze elipftce dinţate şi cu flori albe mici, plăcut mirositoare, grupate în raceme. La noi creşte în păduri şi în zăvoaie; uneori este cultivat ca plantă ornamentală sau meli-feră. Scoarţa de m. are proprietăţi astringente. Măline seu, Vasile (1817— 1866), om politic român din Moldova. în 1846 a fost exilat din ţară pentru vederile sale înaintate şi s-a stabilit o vreme în Franţa, unde a luat parte la revoluţia de la 1848 din Paris. După 1848 a fost, în exil, unul dintre colaboratorii apro* piaţi ai lui N. Bălcescu. Ulterior a fost unul dintre fruntaşii curentului liberal-democrat,alături de M. Kogălniceanu şi de C.A. Rosetti. în timpul luptei pentru Unirea Principatelor, a fost membru al Adunării ad-hoc a Moldovei, cerînd împroprietărirea ţăranilor. A editat, împreună cu M. Kogălniceanu şi cu N. Ionescu, ziarul unionist „Steaua Dunării**. mălură (FITOPAT.), boală a grîului, a secarei, a orzului şi a unor graminee furajere, provocată de unele specii de ciuperci din genul Tilletia. Se manifestă prin prezenţa în boabe a unei mase pulverulente de culoare brună-închisă (sporii parazitului). Se combate prin dezinfectarea seminţelor cu preparate antimălurice. mănăstire, aşezămînt religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugăriţe; ansamblu de clădiri care compun un astfel de aşezămînt, alcătuit din biserică, paraclis, camere de locuit (chilii), casă de oaspeţi (arhon-dăria), sală de mese (trapeza, refectoriul), diferite ateliere de obiecte religioase, anexe gospodăreşti etc. Unele mănăstiri din România au îndeplinit, în condiţiile feudalismului, un rol cultural. Numeroase m. constituie monumente de arhitectură de valoare naţională şi universală. Printre cele mai importante m. se numără: Suceviţa, Putna, Voroneţ, Dragomirna (reg. Suceava); Neamţ (reg. Bacău); Cozia, Hurezi, Tismana (reg. Oltenia); Curtea de Argeş (reg. Argeş) ş.a; Mănăştiur, localitate în raionul Făget, reg. Banat, situată pe valea Begăi. 1 400 loc. (1961). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea de fag şi stejar, ambalaje) de importanţă republicană. MănescU, Manea C. (n. 1916), economist şi statistician român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. După Eliberare a avut importante funcţii pe linie de stat. Are lucrări în do- meniul statisticii, al analizei nivelului de trai al populaţiei, în domeniul cercetării şi folosirii în ţara noastră a tehnicii calculului economic şi statistic, a ciberneticii economice, a sistemului informaţional economic. Op. pr.: „Metode de calcul al nivelului de trai al populaţiei** (1961), „Statistica şi sociologia** (1962), „Dezvoltarea economică a României 1944—1964“ (în colaborare). „Calcul economic** (în colaborare, 1964). mănunchi de armare (CON-STR.), ansamblu de straturi orizontale de fire de sîrmă sau de toroane de cablu metalic folosite pentru armarea unor elemente de construcţie din beton precomprimat. M. de a. sînt învelite de obicei într-o foaie de tablă, iar firele sau toroanele sînt distanţate între ele cu ajutorul unor piese de construcţie adecvate. măr (Malus domestica), pom fructifer din familia rtfzaceelor, înalt de 6—10 m, cu coroană invers piramidală sau sferică şi cu frunze mari eliptice. Trunchiul este neted la pomii tineri, iar la maturitate se exfoliază în plăci neregulate, curbate la capete. Florile, de culoare roz, mai rar albe, sînt grupate cîte 2—9 în inflorescenţe. Fructul are o formă glo-buloasă, uneori turtită sau alungită, de culori diferite. In R.P.R., m. este foarte răs-pîndit în livezile din zona dealurilor subcarpatice; în 1964, m. reprezenta 15,3% din numărul total al pomilor fructiferi din ţară. Soiurile cele mai cunoscute în cultură la noi sînt : domnesc, creţesc, ionatan, patul, parmen auriu, rcnct, ananas şi altele. — M. pădureţ (Malus siloeslris), spc~ cie de arbore din familia rozaceelor, înalt pînă la 15 m, cu lujeri spinoşi şi cu fructe mici, astringente. Creşte mai ales în pădurile de foioase. Este folosit ca portaltoi pentru soiurile de măr. mărar (Anethum graveolens), plantă legumicolă anuală din familia umbeliferelor, cu tulpini ramificate, înalte de 60--120 cm, cu frunze fine, liniare şi cu flori de culoare galbenă. Fructul este o achenă ovală, MĂRĂCINEANU 297 MĂRIME Mărar turtită, cu marginile în formă de aripi; conţine 2,5% ulei eteric. Este folosit în alimentaţie. Mărăcineanu, Valter (1840 — 1877), căpitan român, erou al războiului de independenţă (1877—1878). A căzut în fruntea batalionului său, la 30 V. Mărăcineanu august 1877, în timpul asaltului redutei Griviţa 2. Mărăşeşti, oraş raional în raionul Panciu, reg. Galaţi, situat în lunca Şiretului. 6 920 loc. (1964). Industrie chimică (clei de oase). Nod feroviar, între 24 iulie şi 21 august 1917, trupele germane, comandate de mareşalul Mackensen, au dezlănţuit în sectorul M. o puternică ofensivă, încercînd să străpungă frontul româno-rus, să ocupe şi teritoriul României dintre Şiret şi Prut, care rămăsese neocupat de trupele germane, pentru a-şi deschide drum spre Ucraina. Germanii au aruncat în luptă 12 divizii împotriva celor 5 divizii române din Armata I, comandată Ia început de generalul Constantin Cristescu, iar apoi de generalul Eremia Grigorescu, care apărau acest sector de front. După lupte înverşunate, ofensiva armatei germane a fost zdrobită. în amintirea acestei victorii s-a ridicat la Mărăşeşti un mausoleu. Mărăşti, sat în comuna Răcoasa, raionul Panciu, reg. Galaţi. Aici s-a dat în iulie 1917, în cadrul ofensivei române de pe valea Şuşiţei, o mare bătălie între armata română şi cea germană, terminată cu victoria armatei române. mărci poştale, timbre emise de organele centrale poştale ale unei ţări şi care fac dovada plăţii anticipate a transportului, corespondenţei şi coleteior. Sub forma lor actuală, m.p. au fost introduse pentru prima oară în Anglia* în anul 1840, iar ulterior şi în alte ţări (Cantonul Ziirich, în 1843; S.U.A., în 1847; Franţa, în 1849 etc.). Primele m.p. româneşti au fost emise în Moldova în anul 1858 şi apoi în Principatele Unite în anii 1862 şi 1864, fiind cunoscute sub numele de cap de bour. Astăzi unele din valorile acestor serii sînt catalogate printre cele mai preţioase din lume. mărgăritar1 1. (GEOL.) V. perlă. 2. (CONSTR.) Pietriş mărunt, fără material fin, folosit la confecţionarea betoanelor de faţadă, a mozaicurilor, a unor îmbrăcăminţi rutiere etc. mărgăritar2 (BOT.) v. lăcrimioară, mărgean (ZOOL.) v. coral, mărime 1. (FIZ.) Proprietate calitativă şi cantitativă a unei mulţimi de obiecte sau fenomene, care admite un criteriu de comparaţie. Mărimile de aceeaşi natură, care se definesc prin proprietăţi univoce ale mulţimii considerate şi ale căror valori se stabilesc prin acelaşi procedeu de măsurare, formează o specie de mărimi. Rezultatul măsurării unei m. fizice se exprimă prin valoarea acesteia (care este un număr) înmulţită cu unitatea de măsură (care indică natura m.). — M. scalară, mărime determinată univoc prin valoarea ei numerică şi prin unitatea de măsură (ex. temperatura, volumul, masa, energia, tensiunea electromotoare etc.). — M. vectorială, mărime determinată prin valoare, direcţie şi sens (ex. forţa, viteza, intensitatea cîmpului electric, inducţia magnetică etc.). 2. (METR.) Mărimi fundamentale, mărimi fizice, în număr cît mai mic, convenţional alese, care servesc la alcătuirea unui anumit sistem de unităţi de măsură şi cu ajutorul cărora se definesc celelalte m., numite mărimi derivate (ex. sistemul MKS are ca m.f. lungimea, masa şi timpul). 3. (ASTR.) Mărime stelară, valoare a strălucirii unui astru într-o scară loga-ritmică, care exprimă iluminarea produsă de astru. După metoda de determinare, m.s. poate fi vizuală, fotografică, fotoelec-trică, bolometrică etc. M.s. absolută corespunde presupunerii că steaua ar fi adusă la distanţa de 10 parseci (32,63 ani-lumină); ea reprezintă o măsură a strălucirii intrinseci a stelei. M. s. aparentă este mărimea determinată direct prin observaţii. Stelele cele mai Mărăşeşti. Mausoleul eroilor neamului mărire 298 MĂSLIN slabe care pot fi văzute cu ochiul liber sînt de mărimea 6. Telescoapele cele mai mari pot fotografia stele pînă la mărimea 23. M.s. se exprimă în magnitudini. 4. (STATIST.) a) Mărime medie, expresie numerică obţinută prin procedee de prelucrare şi calcul statistic matematic, cu ajutorul căreia se poate caracteriza în mod generalizat o colectivitate statistică din punctul de vedere al unei caracteristici cu niveluri individuale diferite (ex.: m.m. pe ţară a salariilor muncitorilor de o anumită profesiune exprimă numeric njvelul general al salariilor Ia această profesiune, în timp ce mărimea concretă a salariilor muncitorilor respectivi diferă de la caz la caz, de la o persoană la alta). M.m. sintetizează într-o singură expresie cantitativă ceea ce este caracteristic unei serii de date referitoare la fenomenele de masă, exprimînd nivelul tipic al lor, şi, cu toate că are un conţinut real, ea apare ca o mărime abstractă în raport cu mărimile pe care le sintetizează. M.m. se calculează, de regulă, sub forma de medie aritmetică, armonică, cronologică, patratică, geometrică, care pot fi, la rîndul lor, ponderate sau simple. In unele cazuri, în locul mediei aritmetice se folosesc mediana şi modulul. Pentru ca m.m. să aibă un conţinut real, condiţia de bază care trebuie respectată la calcularea ei este ca datele să fie alese şi grupate în mod ştiinţific, respectînd îndeosebi criteriul omogenităţii calitative a unităţilor studiate. Statisticienii burghezi calculează deseori în statistica social-economică m.m. globale, fictive, ca venitul „mediu“, consumul „mediu“ etc., fără a ţine seama de clasele sociale, pentru a camufla inegalitatea economică şi socială a oamenilor din ţările capitaliste. V. şi grupare statistică; legea numerelor mari. b) Ma-rimi absolute, expresii numerice ale fenomenelor studiate de statistică, obţinute ca rezultat direct al observării sau centralizării şi grupării statistice şi care caracterizează concret mărimea (volumul) fenomenelor într-un anumit moment sau perioadă şi într-un anumit loc. M.a. se exprimă în unităţi de măsură naturale sau valorice, corespunzător particularităţilor fenomenelor cercetate (ex. mărimea populaţiei se exprimă prin numărul locuitorilor; volumul producţiei se exprimă în tone, bucăţi, metri pătraţi, metri, litri sau în lei). M.a. constituie baza procesului cunoaşterii statistice, deoarece exprimă manifestările cantitative concrete ale fenomenelor de masă. c) Mărimi relative, mărimi derivate sau deduse, care exprimă raportul dintre două mărimi absolute. Ele se obţin prin împărţirea unei mărimi absolute la o alta, considerată ca bază de comparare. M.r. pot fi calculate şi exprimate sub formă de coeficienţi, procente, promile etc. Cele mai cunoscute m.r. sînt: cele de structură, de intensitate, de coordonare, de plan şi ale dinamicii. V. şi indice. mărire (FIZ.) 1. Operaţie de copiere fotografică prin proiecţie, în scopul obţinerii unor pozitive (fotografii) mai mari decît negativele copiate; m. se realizează cu ajutorul aparatelor speciale de mărit. 2. Mărire liniară v. putere măritoare liniară. mărturie (DR.) a) V. depoziţie. b) Mărturie mincinoasă, infracţiune care constă în fapta unui martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie cu privire la unele împrejurări esenţiale pentru lămurirea cauzei şi asupra cărore este întrebat în mod special Se poate comite şi de un expert traducător sau interpret. mărturisire (DR.), mijloc de probă care constă în recunoaşterea de către infractor a faptei săvîrşite sau de către o parte a unui fapt sau a pretenţiei celeilalte părţi. mărul~lupului ( Aristolo- chia clematitis), plantă erbacee perenă din familia aristolochia-ceelor, cu frunze oval-cordate, cu flori galbene dispuse cîte 3 — 5 la subsuoara frunzelor şi cu fructe mari (pînă la 4 cm grosime), de forma unei pere. In ţara noastră creşte la marginea pădurilor, în tufişuri şi în vii. mărunţelul (COR.), joc popular romanesc din Bihor, cu ritm binar şi o mişcare rapidă. Se joacă de perechi, de obicei aşezate în linie, cu braţele pe umeri sau ţinîndu-se de talie, care execută învîrtiri şi multe bătăi în contratimp. Se numeşte şi învîrtitul. măscărici 1. Actor în teatrul popular care juca roluri de comedie, executînd şi numere de acrobaţie, muzicale, de dresură etc. 2. (în evul mediu). Personaj la curţile regale sau ale marilor seniori, care distra asistenţa (v. b u f o n). La noi, existenţa m. la curţile domneşti este consemnată de cronicari. M. făcea parte din suita domnitorului (de aici şi denumirea de suiter sau soiter). măselâriţă (Hyoscyamus niger), specie de plantă medi- Mărul-lupului Măselâriţă cinală toxică, din familia sola-naceelor, cu tulpina înaltă de 20—100 cm, cu flori colorate în galben-murdar, cu nervuri violete. Conţine alcaloizii hioscia-mina şi scopolamina. măslin (Olea europaea), arbore din familia oleaceelor, înalt de 10—20 m, cu frunze persistente lanceolate, pie-loase şi lucitoare, de culoare verde-deschis pe partea superioară şi alb-argintie pe cea inferioară. Fructul (măslina) este o drupă, bogată în ulei. Se cultivă mult în regiunile mediteraneene pentru fructele lui comestibile. MĂSURARE 299 MĂTASE Măslin măsurare (METR.), operaţie prin care se determină valoarea unei mărimi fizice prin compararea ei cu o mărime de aceeaşi natură, considerată drept unitate de măsură. M. se face cu ajutorul unor mijloace expt*-rimentale corespunzătoare, ca: instrumente şi aparate de măsură, etaloane ş.a. Se mai numeşte operaţie de măsură. — M. directă, măsurare efectuată prin compararea nemijlo-cită a mărimii de măsurat cu unitatea de măsură (ex. m-masei unui corp prin cîntă-rire) sau prin evaluarea nemijlocită a unui efect produs de către mărimea de măsurat (ex. m. intensităţii curentului electric cu ajutorul amperme-tirului). — M. indirectă, măsurare a unei mărimi, al cărei rezultat se obţine cu ajutorul valorilor altor mărimi măsurate direct şi legate de prima printr-o relaţie cunoscută (ex. m., pe baza legii lui Ohm, a rezistenţei electrice a unui conductor, făcînd raportul dintre tensiunea la capetele sale, măsurată cu voltmetrul, şi intensitatea curentului care-1 parcurge, măsurată cu amper-metrul). — M. absolută, măsurare indirectă efectuată cu ajutorul mărimilor fundamentale (ale unui sistem de unităţi de măsură) măsurate direct. măsurări. 1. (FILOZ.) Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate şi calitate. M. se exprimă în faptul că orice calitate este legată de valori sau determinări cantitative cuprinse îfjtre anumite graniţe; depăşirea acestor graniţe duce la schimbarea calitativă a obiectului ($x. intervalul dintre punctul de topire şi punctul de fierbere al unei substanţe exprimă tnăsura stării sale calitative de lichid). 2. (METR.) a) Corp, dispozitiv etc. care reprezintă concretizarea unei unităţi de măsură, a unui multiplu sau a unui submultiplu al acesteia şi care serveşte la măsurare, adică la stabilirea valorii unei mărimi de aceeaşi natură cu unitatea de măsură, b) Denumire improprie pentru valoarea unei mărimi. 3. (MUZ.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării şi grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor, tari. — Bară de m., liniuţă verticală care taie portativul, divizînd toată durata piesei muzicale în unităţi metrice egale şi separînd o m. de alta. M. este indicată prin-tr-o fracţie notată la începutul primului portativ al piesei muzicale, numărătorul reprezentînd numărul timpilor, masuri 6/nare > £ penală şi folosit faţă de infractorii care prezintă anumite stări de pericol (ex. internarea infractorilor alienaţi, supunerea la tratament medical a infractorilor toxicomani, interdicţia de a exercita o profesiune sau de a se afla în anumite localităţi, expulzarea infractorilor străini) sau cu privire la lucrurile a căror deţinere creează o stare de pericol (confiscarea specială). M. de s. aplicate încetează în momentul în care a dispărut starea de pericol. măsurător (TEHN.), compas care serveşte la măsurarea distanţelor (de ordinul cm). — M. de adîncime, instrument alcătuit dintr-o riglă gradată şi un cursor, folosit pentru măsurarea directă ă adîncimii găurilor, a pragurilor, a canelu-rilor etc. masori ternare >_________________> simp/a compusa s/mp/a compusa Măsură iar numitorul durata fiecărui timp în parte. Există m. binare (în doi timpi), ternare (în trei timpi), simple (cu uiî singur accent), compuse (cu un accent principal şi altele secundare). II, (DR.) 1. Măsură asigurătorie, măsură dispusă de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată cu privire la bunurile unei persoane puse sub urmărire penală sau trimise în judecată ori la bunurile unui debitor pentru a garanta fie executarea pedepsei confiscării averii, fie îndestularea creditorului, atunci cînd creanţa acestuia va fi constatată printr-un titlu executor sau predarea ori restituirea bunurilor ce au format obiectul litigiului. în dreptul R.P.R. sînt reglementate următoarele m.a.: sechestrul asigu-rătoriu, sechestrul judiciar, poprirea asigurătorie şi inscripţia ipotecară. Pentru apărarea intereselor debitorului, instanţa de judecată poate obliga pe creditorul ce solicită m.a., cu excepţia organizaţiilor socialiste, la depunerea unei cauţiuni. V. şi p o-prire; sechestru. 2. Ma-sură de siguranţă, mijloc de prevenţie specială, prevăzut de legea mătase (IND. TEXT.) 1. Fibră textilă naturală, produsă, sub forma unui filament foarte fin şi lipicios, de larva fluturelui Bombyx mori. Firul de m. se obţine prin tragerea simultană a fibrelor de pe mai multe gogoşi introduse în apă fiartă (pentru dizolvarea substanţei lipicioase). M. este insolubilă în apă, în soluţie de săpun, în alcool şi în eter, se comportă foarte bine la vopsire, absoarbe multe săruri minerale (de staniu, plumb, fier etc.), este rea conducătoare de căldură şi electroizolantă; are calităţi mecanice superioare (rezistenţa specifică: 46—47 kgf/mm2; a-lungirea la rupere: 13—17% etc.). Este utilizată la fabricarea ţesăturilor fine, a aţei chirurgicale, a diferitelor articole tehnice (paraşute, panglici pentru maşini de scris, site etc.), ca izolant electric etc. — M. arti~ jicială, termen impropriu pentru fibrele textile obţinute pe cale chimică (din nitrat de celuloză, viscoză etc.). Aspectul fibrelor fiind asemănător cu cele de m. naturală, ele au fost folosite iniţial ca înlocuitori ai acesteia (de unde şi denumirea). V. şi fibră. MĂTASEA-BROAŞTEI 300 MEANDRU 2. Ţesătură executată din fire de mătase mătasea~broâştei (BOT.), denumire dată unor alge verzi filamentoase care formează mase plutitoare în apele dulci sau sărate (ex. Cladophora, Spirogyra, Oedogonium). mătăsâr (Bombycilla gar~ rulus), pasăre din ordinul paseriformelor mai mare decît o vrabie, de culoare bru-nă-cenuşie pe spate, roşie-cenuşie pe pîn-tece, cu un moţ pe cap. Cuibăreşte în ţinuturile nordice ale Asiei, Europei şi A- MăUsar mericn. In u- nele ierni vizitează şi ţara noastră. Sin. pasărea-frigului. mătrăgună (BOT.) v. bela-donă. mătreâţă 1. (MED.) V. pitiria-zis. 2. (BOT.) Mătreaţa-brazilor (Usnea), gen de licheni cu talul lung, filamentos şi ramificat. Creşte pe ramurile coniferelor. Dăunează pădurilor atît direct (distrugînd copacii prin sufocare) cît şi indirect, oferind adăpost insectelor păgu bitoare. mătură 1. (Kochia scopa-ria; BOT.) Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, cu tulpina foarte ramificată,, stufoasă, înaltă de peste 1 m, originară din sudul Europei. Se cultivă şi la noi; din plantele uscate se iâc mături. 2. (FI~ TOPAT.) Mături-de-vrăjitoare, simptom de boală la pomii fructiferi (în special la pruni) şi la unii arbori de pădure (ex. arin, carpen, mesteacăn), caracterizat prin apariţia pe ramurile atacate a numeroase ramificaţii subţiri şi dese, care for~ mează un mănunchi ca o mătură. Se mai numeşte, popular, patul- Miluri vîntului. Măzăreanu, Vartolomei (c. 1720—c. 1790), cărturar român, mitropolit al Moldovei. A fost „îndreptător4* al şcolilor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti din Moldova şi a militat pentru dezrobirea ţării de sub jugul otoman. A scris condici de mănăstiri (Voroneţ, Solea, Humor) şi a tradus diferite cărţi, bisericeşti şi laice, printre care, din ruseşte, Apoftegmata (culegere de anecdote şi maxime) şi o Esopie (1783). măzăriche 1. (BOT.) Nume dat mai multor plante furajere anuale din familia leguminoaselor: a) măzărichea de primăvara (Vicia sativa)> cu tulpina ramificată, înaltă de 30—80 cm, şi cu frunzele compuse din 3—8 perechi de foliole terminate cu cîrcei. Florile sînt dispuse solitar sau în perechi şi au culoarea violetă pînă la purpurie. Se însămînţează primăvara, în a-mestec cu ovăzul, pentru nutreţ verde sau fîn (borceag de pri- Măzăriche de primăvară măvară); b) măzărichea pano-nică (Vicia pannonica), înaltă de 40—60 cm, cu frunzele compuse din 5—10 perechi de foliole şi cu florile de culoare albă, grupate cîte 2 — 4. Se însămînţează toamna, în amestec cu secara sau orzul, pentru producerea nutreţului verde; c) măzărichea păroasă (Vicia villosa), cu tulpina înaltă de 30 — 70 cm, acoperită cu numeroşi perişori şi cu florile de culoare violetă, grupate cîte 3—30 în ciorchini. Se însămînţează toamna, în amestec cu secara sau orzul, pentru nutreţ verde (borceag de toamnă). 2. (METEOR.) Precipitaţii atmosferice sub formă de bobiţe de zăpadă sau de gheaţă, de culoare alb-opacă, cu aspect buretos, care cad în timpul iernii. Particulele au diametrul de 2—5 mm. Se formează prin sublimarea vaporilor de apă pe cristale de gheaţă. M'Ba, Leon (n. 1902), preşedinte (din 1961) al Republicii Gabon şi şef al guvernului. Mbabane, localitate în sudul Africii, centrul administrativ al protectoratului britanic Swa-ziland. 3 430* loc./(1960). Este legat printr-o şosea de portul Lourenco Marques. McKay [m?chei/, Clâude (1890—1948), scriitor negru american, născut în Jamaica. Este considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poeziei negre contemporane. A oglindit în versuri pline de avînt revoluţionar viaţa grea a negrilor americani („Cînte-cele Jamaicei4*, 1911; „Primăvară în New Hampshire şi alte poeme44, 1920; „Umbrele Harlemului4*, 1922 ş.a.). Romanele („Acasă în Harlem‘‘, 1928) şi nuvelele sale („Gin-gertown44, 1932) denunţă cu vigoare discriminarea rasială şi opresiunea., fylcKinley ,[m?chinli], cel mai înalt vîrf din America de Nord (6 194 m), situat în peninsula Alaska, alcătuit din gnaisuri şi şisturi mezozoice. Este acoperit cu zăpezi permanente care alimentează cîţiva gheţari mari. Pe versantul nordic se află un parc naţional. McMilIan [mzcmihn], Ed-win Mattison (n. 1907), fizician american, profesor la Universitatea Berkeley (California, S.U.A.). Este unul dintre inventatorii sincrotronului şi al sincrociclotronului. A descoperit neptuniul (1940) şi, împreună cu Seaborg, plu-toniul (1941). Premiul Nobel pentru chimie (1951). meândru 1. (GEOGR.) Buclă formată, de cursul unei ape care străbate o unitate de relief cu panta lină. Denumirea vine de la rîul Mean-dru (azi Biiyiik Menderes) din Asia Mică, care are un curs foarte şerpuit. Porţiunea de teren înconjurată de un m. se numeşte lob, iar sectorul de racordare a lobului cu restul terenului gît sau istm. Firul apei este împins datorită inerţiei către malul concav al m.,care este astfel necontenit supus subminării şi năruirii, în timp ce la malul convex se depun aluviuni. Ca urmare a acestui fapt, malul concav este de obi- MEASKOVSKI 301 MECANICĂ cei abrupt, iar cel convex domol. Deoarece acţiunea de eroziune şi de acumulare este mai pronunţată în partea inferioară a m., se produce o accentuare a curburii şi o migrare spre aval a tuturor m. Cînd curbura meandrelor se accentuează foarte mult, se produce rectificarea cursului apei şi formarea unei albii noi, prin tăierea sectorului de racordare (gîtul). Meandre. /, 2,3,4 — faze în evoluţia meandrelor Lobul rămîne izolat sub forma unei „grădişti**, iar cursul din lungul buclei este părăsit (m. părăsit, sau „belciug**). Se deosebesc două tipuri de m.: di-vagante şi încătuşate. M. diva-gante reprezintă sinuozităţile unui rîu care curge pe fundul unei văi largi, iar m. încătuşate sinuozităţile întregii văi. M. încătuşate se întîlnesc în special în regiunile care au suferit mişcări lente de înălţare. 2. (ARTE DEC.) Motiv ornamental format din linii frînte sau curbe, sugerînd stilizarea unui val. Se compune prin repetare în bandă. A fost folosit ca decoraţie încă din preistorie. Measkovski, Nikolai Ia-kovlevici (1881 — 1950), compozitor rus, artist al poporului din U.R.S.S. A studiat la Conservatorul din Petersburg, a-vînd ca profesor, printre alţii, pe A. K. Leadov. A fost profesor la Conservatorul din Moscova, unde, pînă la sfîrşitul vieţii, a format muzicieni de seamă, ca Haceaturian, Ka-balevski, Muradeli. A compus 27 de simfonii, simfoniete, cantate, un concert pentru vioară şi unul pentru violoncel, numeroase cvartete, piese instrumentale şi vocale, lucrări ce oglindesc idealurile înaintate ale epocii. Laureat al Premiului de stat. meat (lat. meatus ,,deschide re“) 1. (ANAT.) Canal conducător în diferite organe (ex. m. acustic, m. nazo-faringian). 2. (BOT.) Spaţiu între celulele unui ţesut vegetal. mecanică, ramură a fizicii care studiază mişcarea mecanică a corpurilor, adică schimbarea în timp a poziţiei relative a corpurilor sau a particulelor acestora, precum şi interacţiunile dintre corpuri care influenţează această mişcare. De obicei, prin m. se înţelege aşa-numita mecanică clasică, bazată pe legile enunţate de Newton şi care studiază mişcarea corpurilor macroscopice, cu viteze mici faţă de viteza luminii. Mişcarea corpurilor cu viteze apropiate de viteza luminii este studiată de teoria relativităţii, iar mişcarea microparticulelor este studiată de mecanica cuantică. La baza m. clasice se află ipotezele spaţiului absolut şi timpului absolut, mărimi care sînt izotrope şi independente de obiectul mişcării. Legile m. clasice sînt legi dinamice, astfel că descrierea mişcării se poate face cu precizie în orice moment dacă sînt cunoscute condiţiile iniţiale şi legea de mişcare. M. cuprinde trei părţi, care se deosebesc prin caracterul problemelor abordate: statica (studiază echilibrul corpurilor sub acţiunea sistemelor de forţe); cinematica (studiază mişcarea corpurilor făcînd abstracţie de cauzele care au pro-dus-o); dinamica (studiază mişcarea corpurilor sub acţiunea sistemelor de forţe). în funcţie de obiectul studiului, distingem: m. punctului material şi a sistemelor de puncte materiale, m. corpului rigid şi m. mediilor continue. Aceasta din urmă înglobează disciplinele: m. fluidelor, care cuprinde hidromecanica şi aeromecanica, şi m. corpurilor deformabile, din care fac parte elasticitatea, plasticitatea şi reologia, cu o largă aplicare în tehnică, în m., mai ales în mecanica teoretică sau raţională (care grupează principiile, teoremele şi ecuaţiile mişcării), sînt folosite numeroase metode şi procedee matematice. Un rol important, în special pentru m. mediilor continue, îl au cerce- tările experimentale efectuate cu ajutorul unor metode şi aparate mecanice, optice, electrice etc. Multe noţiuni şi metode ale m. (ex. ecuaţiile lui Hamilton, principiul minimei acţiuni, ecuaţiile lui Lagrange) sînt folosite, prin generalizări corespunzătoare, şi în alte ramuri ale fizicii, ca, de exemplu, în optică, fizica statistică, mecanica cuantică, electro-dinamică. Procedee şi ecuaţii ale m. teoretice sînt utilizate în tratarea unor probleme legate de teoria exploziei, de teoria schimbului termic, de magneto-hidrodinamică ş.a. M. arie numeroase aplicaţii practice şi stă la baza unor ramuri importante ale tehnicii, ca: hidrotehnica, teoria mecanismelor, rezistenţa materialelor, mecanica construcţiilor (cu disciplinele: statica construcţiilor, dinamica construcţiilor, stabilitatea construcţiilor şi mecanica pămînturi-lor care studiază pămînturile ca medii disperse), balistica, astro-dinamica ş.a. Istoria m. este strîns legată de dezvoltarea forţelor de producţie. Statica a apărut încă în antichitate, în legătură directă cu problemele puse de tehnica construcţiilor şi de tehnica militară. Arhimede a descoperit legile pîrghiilor şi principiul fundamental al hidrostaticii. Contribuţii mai importante in perioada 'de pionierat a mecanicii au adus Leonardo da Vinci, care a făcut numeroase cercetări de statica şi dinamica fluidelor, şi J. Kepler, care a descoperit legile de mişcare ale planetelor. întemeietorul m. moderne este considerat G. Ga-lilei, care a definit noţiunile de bază ale cinematicii (viteza şi acceleraţia), a descoperit legea căderii corpurilor şi principiul inerţiei şi a enunţat principiul relativităţii clasice. Chr. Huy-gens a introdus noţiunile de acceleraţie centripetă, acceleraţie centrifugă, moment de inerţie, a studiat oscilaţiile pendulului şi ciocnirile elastice. Meritul principal în fundamentarea m., în special a dinamicii, îi aparţine lui I. Newton, care a precizat noţiunile de masă, forţă, cantitate de mişcare etc. şi a formulat legile dinamicii, îmbinînd generalizarea expe- MECANICĂ CUANTICĂ 302 MECANICĂ CUANTICĂ rienţelor anterioare cu progresele calculului infinitezimla. De asemenea Newton a descoperit legea atracţiei universale, care stă la baza mecanicii cereşti (ramura m. care studiază mişcarea corpurilor cereşti), pe care a întemeiat-o. In etapa următoare, pe lîngă acumularea de noi fapte experimentale are loc o însemnată extindere a m. teoretici , a cărei dezvoltare se împleteşte strîns cu dezvoltarea matematicii. L. Euler a dezvoltat m. punctului material, a creat m. corpului rigid şi a pus bazele hidrodinamicii; D. Bernoulli a adus contribuţii de seamă în m. fluidelor; D’Alembert a dezvoltat m. sistemelor de puncte materiale; L.J. Lagrange a creat mecanica analitică (m. teoretică construită pe cale analitică, pornind de la un număr cît mai mic de rincipii) şi a studiat teoria vi-raţiilor; P.S. Laplace a dezvoltat m. cerească. Aceste contribuţii, alături de alte progrese ale ştiinţei şi tehnicii, aveau să pregătească revoluţia industrială de la începutul sec. al XlX-lea. Paralel cu avîntul celorlalte ramuri ale fizicii, m. a continuat să se dezvolte în special prin lucrările lui M.V. Ostrograd-ski (m. teoretică, teoria elasticităţii), W.R. Hamilton (m-analitică), A.M. Leapunov (teoria stabilităţii mişcării), H. Poin-care (teoria oscilaţiilor neliniare), K.E. Ţiolkovski (teoria mişcării reactive). în sec. al XX-lea are loc revizuirea critică a fundamentelor fizicii şi m. clasice (M. Planck, A. Ein-stein ş. a.) şi apar mecanica relativistă (m. vitezelor mari) şi mecanica cuantică. în ţara noastră au adus contribuţii mai însemnate în domeniul m.î S. Ha-ret (m. cerească), A. Saligny (m. tehnică), V. Vâlcovici (m. teoretică), E. Carafoli (aerodinamică), Caius Iacob (m. fluidelor) ş. a. mecanică cuantică, ramură a fizicii teoretice care studiază mişcarea particulelor sau a sistemelor de particule microscopice la scară atomică şi moleculară sau la nivelul nucleului atomic. La sfîrşitul sec. al X IX-lea au eşuat încercările de a explica fe- nomenele fizice care se petrec la scară atomică pe baza reprezentărilor clasice ale mecanicii newtoniene şi ale teoriei maxwelliene a cîmpului electromagnetic. Principalele dificultăţi de interpretare apăreau în domeniul proceselor de interacţiune a radiaţiei cu substanţa: emisia şi absorbţia luminii, radiaţia corpului negru (emisiunea termică) şi e-misiunea fotoelectronică. Explicarea rezultatelor experimentale şi eliminarea contradicţiilor s-a produs treptat, înce-pînd din 1900, cînd M. Planck a reuşit să explice legile emisiunii termice prin introducerea ipotezei cuantelor, conform căreia emisia şi absorbţia luminii are loc în porţii (cuante) de energie, definite prin mărimea E = Av, unde v este frecvenţa radiaţiei emise sau absorbite, iar h constanta lui Planck (h = 6,624-10-27 erg*s). Cu ajutorul ipotezei cuantelor a lui Planck, Einstein a explicat (în 1905) efectul fotoelectric; el a arătat că radiaţia electromagnetică manifestă, pe lîngă proprietăţi ondulatorii, şi proprietăţi corpusculare, putînd fi considerată ca fiind alcătuită din particule ale cîmpului, numite fotoni. în 1913, îmbinînd elemente ale teoriei clasice cu postulate cuantice, N. Bohr a reuşit să elaboreze un model ato-mic care explica legile experimentale ale spectrelor atomului de hidrogen; acest model se baza pe ipoteza existenţei stărilor staţionare ale electronului în atom (puse în evidenţă experimental de către J. Franck şi G. Hertz) şi pe ipoteza salturilor cuantice ale electronului dintr-o stare într-alta, însoţite de absorbţia sau de emisia unui foton. între anii 1924 şi 1927, prin contribuţia esenţială a fizicienilor L. de Broglie, W. Heisenberg, E. Schrodin-ger, P. Dirac, M. Born, N. Bohr ş.a., a fost elaborată m.c. pro-priu-zisă, ca teorie cu principii fizice noi şi cu un aparat matematic propriu, deosebit de cel al teoriilor clasice, şi care reuşeşte să explice într-un mod unitar ansamblul de fenomene ce se petrec la scară atomică şi subato-mică. Legile m.c., reflectînd natura complexă a particulelor ele- mentare şi a interacţiunilor lor, permit să se calculeze valorile pe care le pot lua mărimile ce caracterizează starea de mişcare a unei particule în condiţii fizice date şi probabilităţile de realizare ale acestor valori. Din legile m.c. reiese că particula nu poate fi considerată ca miş-cîndu-se pe o traiectorie în înţelesul clasic al cuvîntului, deci ca avînd în fiecare moment valori bine determinate ale poziţiei şi impulsului, rezultat care se exprimă şi prin cunoscuta relaţie de nedeterminare a lui Heisenberg. Un rol important în m.c. îl are ecuaţia lui Schrodin-ger; ea permite să se calculeze toate valorile posibile ale energiei unei particule sau a unui sistem de particule care se găseşte în condiţii fizice determinate (date prin energia potenţială a cîmpului), ca şi funcţiile de undă pentru fiecare stare în care se poate afla particula. Cu ajutorul funcţiei de undă, care, în acest caz, este o funcţie de coordonatele de poziţie, se poate calcula probabilitatea de a găsi particula cu o anumită energie într-o regiune sau alta a spaţiului (interpretarea lui M. Born). Particulele elementare posedă o multiplicitate de proprietăţi care se pot manifesta în diferite tipuri de interacţiuni la care ele participă; dar, spre deosebire de cazul unei parti" cule clasice, condiţiile fizice în care se produc interacţiunile ce pun în evidenţă o proprietate sau alta a particulelor elementare nu sînt totdeauna compatibile între ele, datorită caracterului antitetic al reprezentării corpusculare şi ondulatorii. Legile m.c. au o mare importanţă gnoseologică. Ele arată că în domeniul microcosmului legile fizice au caracter statistic, iar cauzalitatea se manifestă sub o formă nouă, diferită de cea a determinismului lapîacean din fizica clasică. M.c. ne permite să cunoaştem tot ceea ce este posibil în comportarea o-biectelor atomice în condiţii materiale determinate în sens clasic, fără însă a putea prezice comportarea pe care obiectul atomic o va avea în realitate atunci cînd se va găsi în condiţiile mentionate. Se pune astfel în evidenţă mai pregnant MECANICISM 303 MECANISM rolul interacţiunii obiectului atomic cu mediul fizic şi, în acelaşi timp, posibilitatea unor comportări diferite (corpuscu-lare sau ondulatorii) în funcţie de condiţiile impuse mişcării microobiectului. Din m.e. s-au dezvoltat generalizări relativiste importante, care au condus la elaborarea electrodina-rhicii cuantice şi a teoriei cuantice a cîmpurilor; ele permit abordarea problemelor legate de interacţiunile dintre particulele elementare şi de structura acestor particule. în acelaşi timp însă, problemele teoretice ridicate de studiul interacţiunilor dintre particulele elementare au scos în evidenţă limitele aplicabilităţii m.e., du-cînd la dificultăţi principiale. M.e. a permis să se obţină majoritatea realizărilor remarcabile ce caracterizează fizica şi chimia ultimelor patru decenii, ea stînd la baza chimiei cuantice, statisticii cuantice, fizicii corpului solid, teoriei conducţiei electrice şi termice, teoriei stării metalice şi semiconductoare, magnetismului, supraconducti-bilităţii şi suprafluidităţii, teoriei nucleului atomic ş.a., cu numeroasele lor aplicaţii care au revoluţionat tehnica modernă. Se mai numeşte mecanică ondulatorie. mecanicism, concepţie filozofică care explică lumea pe baza principiilor şi legilor mecanicii, reducînd întreaga diversitate calitativă a fenomenelor şi proceselor naturii la fenomene şi procese mecanice. M. reduce mişcarea la deplasarea mecanică a corpurilor în spaţiu, concepută ca rezultat al unei acţiuni exterioare (impuls exterior), negînd izvorul intern al mişcării. în ultimă analiză, m. duce la idealism, deoarece implică ideea unui „prim im-puls“, a unui izvor iniţial al mişcării exterior materiei. El apare şi se dezvoltă în sec. XVI — XVIII, cînd, dintre ştiinţe, doar mecanica (terestră şi cerească) şi matematica ajunseseră la o treaptă înaltă de dezvoltare. Reprezentanţiim. sînt: Hobbes, Descartes, Spinoza, La Mettrie, Holbach ş.a. M. s-a manifestat şi în unele concepţii sociologice (ex. în „Mecanica socială** a lui Spiru Haret). mecanism 1. (TEHN.) Lanţ cinematic închis cu un element fix (numit bază sau batiu), cu mişcări determinate, care serveşte la transmiterea sau la transformarea mişcării şi la transmiterea forţelor şi a momentelor de la elementul conducător la elementul condus. Mişcările realizate de elementele m. sînt periodice sau ciclice, spre deosebire de ale instrumentelor şi dispozitivelor, care nu sînt periodice. M, pot fi: plane, dacă toate elementele lor se mişcă în acelaşi plan ori în plane paralele, şi spaţiale, dacă elementele lor au mişcări spaţiale. — M. bielă-excentric, mecanism plan format dintr-o bielă care are la unul dintre capete un inel (colier) în interiorul căruia se roteşte un disc. Discul se roteşte în jurul unei axe care nu trece prin centrul lui, ci la o distanţă oarecare de acesta. M.b.-e. serveşte Ia transformarea mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie alternativă. — M. bielă-manivelă, mecanism plan format dintr-o bielă şi o manivelă şi care serveşte la transformarea mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie alternativă sau invers. — M. cu camă, mecanism plan sau spaţial format dintr-o camă si un ţachet. Cama este elementul conducător, care are, de obicei, o mişcare de rotaţie, iar tachetul elementul condus cu mişcare alternativă rectilinie sau de oscilaţie. Mişcarea tachetului depinde de profilul camei.— cu clichet, mecanism format din-tr-o roată dinţată specială şi un clichet. Serveşte la transformarea u-nei mişcări oscilatorii într-o mişcare de rotaţie intermitentă sau la blocarea mişcării într-un anumit sens. V. şi c 1 i-c h e t. — M. cu cruce de Malta v. cruce de Mal- ta. — M. de antrenare, mecanism format din roţi dinţate, roţi de curea, roţi de lanţ, ax cardanic etc., care primeşte mişcarea de la sursa de energie (motor termic, electric etc.) şi o transmite mecanismului organic al mişcării (de lucru, de transport etc).—M. planetar, mecanism cu roţi dinţate format din cel puţin trei elemente mobile, la care axa uneia dintre roţile dinţate (numită satelit) se roteşte în jurul celeilalte roţi dinţate (numită roată centrală, solară sau planetară), fiind antrenată în această mişcare de un braţ portsate-lit. Roata centrală poate fi fixă sau mobilă (se roteşte în jurul axei sale). M.p. se folosesc la unele maşini-unelte, la vehicule etc. Sin. m. diferenţial. — M. motor, mecanism al unei maşini de forţă care transmite şi adesea transformă mişcarea produsă de forţa ce rezultă din transformarea de stare a agentului energetic (abur, gaze combustibile etc.) sau transmite mişcarea de la un mecanism de antrenare la agentul fluid din maşină (ex. la pompă, compresor etc.). M.m. este acţionat de agentul energetic prin intermediul pistonului sau al paletelor (la motoarele cu piston, Mecanisme 1 — cruce cardanică; 2 — mecanism cu camă; 3 — mecanism cu clichet; 4 — mecanism cu melc-roată melcată MECANIZARE 304 MECCA respectiv Ia turbine) sau acţionează asupra agentului fluid din maşină prin intermediul aceloraşi organe (la pompele cu piston, respectiv la compresoa-rele cu rotor). — M. organic, mecanism constituit din organele maşinii de lucru care efectuează lucru mecanic util şi uneori realizează mişcarea scu-lei sau a obiectului de prelucrat. La maşinile-unelte, m.o. efectuează mişcarea principală, care este mişcarea de lucru a acesteia (ex., la strung, mişcarea de rotaţie a arborelui principal, la raboteză mişcarea de translaţie -alternativă a mesei pe care este fixată piesa de prelucrat etc.). 2. (CHIM.) Mecanism de reacţie v. reacţie, mecanism de ^. mecanizare (EC.) Introducerea şi folosirea maşinilor, mecanismelor, aparatelor, instrumentelor etc. pentru executarea unor operaţii, activităţi productive sau neproductive, înlocuind astfel munca manuală sau activitatea intelectuală a omului ori forţa animalelor. Premisele ir» au fost create de perioada manufacturieră a producţiei capitaliste, datorită specializării lucrătorilor şi, legat de aceasta, a uneltelor, dar începuturile m. sînt legate de revoluţia industrială, de trecerea la producţia maşinistă. M. reprezintă una dintre principalele direcţii ale progresului tehnic contemporan. Marea producţie industrială şi agricolă, construcţiile, transporturile şi comunicaţiile moderne, efectuarea unor operaţii de înregistrare şi de calcul economic şi statistic etc. nu sînt de conceput fără m. Ea se aplică însă tot mai mult şi în domeniul cercetărilor ştiinţifice, al proiectărilor, în gospodăria casnică etc. M. este o cale importantă de creştere a productivităţii muncii, creînd totodată posibilitatea uşurării muncii oamenilor. M. cunoaşte forme diferite, în funcţie de criteriile folosite în clasificarea ei: a) după gradul de extindere în cadrul întreprinderii, există: mecanizare simplă (parţială), care cuprinde numai unele operaţii sau unele procese de producţie, şi mecanizarea complexă (totală), care se referă la procesul de producţie în ansamblu, cuprinzînd cea mai mare parte din muncile de bază şi cele auxiliare; b) după caracteristicile utilajelor şi maşinilor introduse, gradul de extindere, mărimea fondurilor necesare şi sursa de finanţare, există: marea mecanizare, caracterizată prin folosirea unor maşini şi agregate complexe, care necesită fonduri mari şi deci sînt finanţate din fondul de investiţii, şi mica mecanizare, caracterizată prin folosirea unor maşini simple, prin adaptarea de dispozitive noi la utilajul existent, acestea realizîndu-se adesea cu posibilităţile interne sau prin credite pe termen scurt, recuperate din economiile realizate în urma introducerii acestor mijloace. în R.P.R., pe baza procesului de industrializare, m. s-a extins treptat, fiind orientată spre m. lucrărilor grele şi cele cu volum mare de muncă, într-o serie de ramuri industriale, ca: siderurgie, industria petrolieră, construcţii de maşini şi îndeosebi industria minieră, exploatări forestiere, construcţii, lucrări de încărcări şi descărcări în transporturi etc. O atenţie deosebită se acordă de asemenea m. muncilor auxiliare în toate ramurile de producţie. V. şi automatizare; progres tehnic. — Mecanizarea agriculturii, introducerea şi folosirea tractoarelor, maşinilor agricole şi a altor maşini şi agregate în procesul de producţie agricol, în scopul creşterii producţiei, al reducerii duratei de execuţie a lucrărilor, asigurării unei folosiri judicioase a suprafeţelor agricole, executării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare, de irigaţii etc. Mecanizarea se poate introduce în producţia agricolă atît la cultura plantelor, cît şi creşterea animalelor etc. In România, m.a. s-a extins abia în anii construcţiei socialiste. Pe baza creării unei industrii proprii, agricultura a fost înzestrată cu tractoare şi maşini agricole variate. în 1964 s-au executat mecanizat 84,5% din lucrările de arat, 72% la semănat, 60,3% la recoltat cereale păioase, 44,9% la prăşit etc. în 1964, 82,9% din forţa de tracţiune folosită în agricul- tură era energie mecanică, pe cînd în 1938 forţa de tracţiune animală reprezenta 94,9%. în etapa actuală, un accent deosebit se pune pe mecanizarea complexă a lucrărilor agricole în diferite ramuri, pe crearea unor combinate de tip industrial în creşterea animalelor. V. şi a g r i c u 1 t u-r ă. Mecanizarea în construcţii, introducerea, folosirea maşinilor de lucru pentru executarea unor operaţii simple sau a unor procese tehnologice complexe în industria construcţiilor. Principalele categorii de lucrări mecanizate în domeniul construcţiilor sînt: transporturile, lucrările de încăr-care-descărcare, lucrări de te-rasamente, executarea îmbră-căminţilor rutiere, prepararea betonului, executarea tencuielilor, zugrăvelilor şi vopsito-riilor etc. Maşinile folosite pentru m. lucrărilor de construcţii sînt: mijloace de transport rutiere şi feroviare, transportoare, macarale, excavatoare, buldozere, betoniere etc. mecanoreceptor (FIZIOL.), organ de simţ care recepţionează excitanţi mecanici (contact, presiune), asigurînd iner-vaţia senzitivă a unor segmente ale tubului digestiv, a pereţilor vaselor sanguine, a vezicii urinare etc. sau a pielii (corpu-sculii tactili). mecanoterapie (gr. mediane „maşină“ şi therapeia „tratament**; MED.), denumire generică dată tratamentului prin masaj, prin gimnastică sau cu ajutorul unor aparate speciale. Mecanoterapia se aplică mai ales în bolile articulare şi musculare. Mecca, oraş în vestul Ara-biei Saudke, situat în apropiere de coasta Mării Roşii. Circa 200 000 loc. Nod de comunicaţii, legat prin şosele şi drumuri de caravane cu Er-Riad, cu portul Jeddah şi cu centrele din sudul şi nordul peninsulei Arabia. — Istoric. M., vechi centru al islamului, a fost pînă în sec. al Vl-lea un important oraş comercial. Sub conducerea lui Abu Su-fian, aristocraţia din M. a avut un rol important în centralizarea statului arab (sec. al Vîl-lea). A fost cucerit de califii fati- MECENA 305 MEDALIE 1 - Medalia „Patruzeci de ani de la înfiinţarea P.C.R."; 2 — Medalia „A XX-a aniversare a eliberării Patriei"; 3 — Medalia „50 de ani de la răscoala ţăranilor din 1907"; 4 — Medalia Muncii; 5 — Medalia „10 ani de la înfiinţarea pri- melor unităţi ale Armatei Populare Române'*; 6 — Medalia „A XX-a aniversare a zilei Forţelor Armate ale R.P.R." mizi ai Egiptului in sec. al X-lea, iar din 1517 pînă în 1918 a făcut parte din Imperiul otoman. La M. s-a născut Maho-med; tot aici se află templul Kaaba. Centru de pelerinaj pentru mahomedani. Mecena (Caius Cilnius Mae-cenas) (c. 70—3 î.e.n.), om politic şi scriitor latin, adept ăl instaurării unei monarhii tutelate de senat. Urmaş al unei familii etrusce, nobile şi foarte bogate, M. a fost unul dintre principalii colaboratori şi sfetnici ai împăratului August. A adunat în jurul său pe cei mai de seamă poeţi ai timpului (Virgiliu, Horaţiu, Pro-perţiu ş.a.), cerîndu-le, în schimbul protecţiei şi al darurilor cu care îi răsplătea, să proslăvească regimul imperial. A scris proză şi versuri, păstrate doar fragmentar. Prin extensiune, numele de M. este acordat unor oameni bogaţi, care sînt .protectori ai ştiinţelor şi artelor. meci (SPORT), întrecere sportivă disputată între două persoane sau între două echipe, în scopul cuceririi unui trofeu (titlul de campion, cupă etc.) sau al adiţionării de puncte în vederea cîştigării unor campionate (de handbal, fotbal, şah, baschet, volei etc.). Mecinikov, Ilia llici (1845 — 1916), biolog rus, unul dintre fondatorii patologiei comparate, embriologiei evoluţioniste, microbiologiei şi imu-nologiei. A emis ipoteza după care organismele pluricelulare provin dintr-o formă primitivă, parenchimeîa, înzestrată cu proprietăţi de digestie in-tracelulară. A descoperit (în 1883) fenomenul fagocitozei şi I. I. Mecinikov a dezvoltat teoria fagocitară a imunităţii. S-a ocupat de asemenea de problema bătrîneţii şi a morţii, subliniind influenţa nocivă a toxinelor florei intestinale; a propus folosirea alimentelor bogate în bacterii lactice ca antidot împotriva toxinelor florei intestinale. M. a fost un mare apărător al dar-vinismului şi un luptător împotriva idealismului în biologie. Laureat al Premiului No-bel (1908). Medalia „A XX-a aniversare a eliberării Patriei", medalie instituită în 1964 şi conferită celor care au adus o contribuţie deosebită la construirea socialismului în R.P.R. Locul ei în ierarhia decoraţiilor R.P.R. este după medalia „Eliberarea de sub jugul fascist**. Medalia „A XX-a aniversare a zilei Forţelor Armate ale R.P.R.“, medalie instituită în 1964 şi conferită cadrelor din armată şi altor persoane care au contribuit la întărirea Forţelor Armate ale R.P.R., precum şi veteranilor cu merite deosebite din războiul antifascist. în ierarhia decoraţiilor R.P.R. se încadrează după medalia „10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Române**. Medalia Maternităţii, medalie care se acordă în R.P.R. mamelor care au născut şi au MEDALIE 306 MEDELLIN crescut cinci sau şase copii. A fost instituită în 1951. Condiţiile în care se conferă sînt aceleaşi ca pentru ordinul „M a- Medalia Maternităţii mă e r o i n ă“, cu excepţia condiţiei privind numărul copiilor. Medalia Muncii, medalie instituită în R.P.R. în 1949 şi conferită oamenilor muncii care contribuie la ridicarea productivităţii muncii, la pregătirea de noi cadre calificate, la buna organizare a muncii şi la realizarea de economii, muncitorilor, personalului de conducere şi tehnic care lucrează în minele de cărbuni şi în minele de metale feroase şi neferoase care au un anumit stagiu în muncă şi activitate ireproşabilă, precum şi persoanelor care s-au evidenţiat prin activitatea lor ştiinţifică, culturală sau artistică. Medalia „10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Române medalie instituită în 1953 şi conferită unor cadre din armată şi persoanelor civile care au luptat împotriva fascismului în cadrul formaţiunilor patriotice, sau care, prin activitatea lor politică, ştiinţifică, culturală şi artistică ori în domeniul producţiei, au contribuit la înfiinţarea şi la dezvoltarea Forţelor Armate ale R.P.R. Medalia „50 de ani de la răscoala ţăranilor din 1907“, medalie instituită în R.P.R. în 1957 şi conferită participanţilor Ia răscoala din 1907 şi unor urmaşi ai a-cestora. Medalia „Patruzeci de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist din România", medalie instituită în 1961 şi con- ferită membrilor de partid care, prin activitatea lor, au contribuit la crearea şi la întărirea partidului sau au adus o contribuţie deosebită în aplicarea politicii partidului de construire a socialismului. medalie, placă de metal (bronz, argint, aur) de diferite forme, de obicei de dimensiuni mici, cu un avers şi un revers, emisă în cinstea unei personalităţi sau a unui eveniment important. Poate fi executată şi din marmură. Imaginile reprezentate pe o m. sînt în relief scund. Sculptori care au excelat în arta gravării m« au fost: Antonio Pisanello, Benvenuto Cellini, Germain Pilon, David d’Angers. La noi a lucrat frumoase m. Ion Jalea. medalion (ARTE PLAST.) a) Obiect de podoabă, purtat, de obicei, la gît. Este decorat prin gravare pe diferite materiale (aur, argint, pietre semidure etc.) sau pictat pe fildeş, pergament etc. şi este încastrat într-o ramă circulară sau ovală sau închis într-o casetă, b) Ornament arhitectonic pentru faţade sau element decorativ de mobilier, cuprinzînd un basorelief sau o inscripţie; era frecvent mai ales în timpul Renaşterii şi în sec. al XVI II-lea în Franţa şi în Anglia. 2. (LIT.) a) Scriere literară în proză, de dimensiuni mici, în care se schiţează portretul unei personalităţi. b) Scurt articol critic în care se scot în evidenţă trăsăturile fundamentale ale vieţii şi operei unei personalităţi. Medan, oraş în Indonezia, situat în nord-estul Sutaatrei, 359 700 loc. (1960). Centru comercial, industrie de prelucrare a produselor agricole. Nod de comunicaţii feroviare şi rutiere; aeroport. Medeea (în mitologia greacă), vrăjitoare vestită din legenda argonauţilor, fiica lui Aietes, regele Colhidei. Medeea L-a ajutat pe I a s o n, prin farmece, să obţină lîna de aur, devenind apoi soţia lui. Părăsită de acesta pentru fiica regelui Corintului, şi-a ucis rivala şi propriii copii. Tragedii inspirate de legenda Medeii au fost scrise de Euripide, Seneca şi Corneille. Medellin [medelin7, oraş în Columbia, situat pe valea unui afluent al rîului Cauca. 690 700 loc. (1962). Industrie alimentară, uşoară şi chimică. Nod feroviar, rutier şi aerian. Centru comercial (în special pentru cafea). Universitate. Medgidia. Fabrica „Cimentul Păcii'* MEDELNICER 307 MEDICAMENT medelnicer, dregător Ia curte, în evul mediu, în ţările române. Atribuţia lui era de a turna apă domnului să se spele. A apărut prima dată în Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. în sec. al XVI II-lea, m. făcea parte dintre boierii veliţi. Medgidia, oraş raional în reg. Dobrogea, reşedinţă de raion. 25 015 loc. (1964). Industrie de importanţă republicană: construcţii de maşini (întreprinderea mecanică de utilaj, care produce piese de schimb pentru maşini agricole, utilaje pentru recoltat stuful, utilaje pentru construcţii), industrie alimentară şi a materialelor de construcţii (fabrica de ciment, una dintre cele mai importante unităţi ale acestei ramuri). — Raionul M., cu 101 550 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini, a materialelor de construcţii şi alimentară. Culturi de cereale, plante industriale şi furajere. Creşterea animalelor (bovine, ovine, porcine, păsări). Media, stat sclavagist timpuriu, creat în sec. VIII—VII î.e.n. pe teritoriul Iranului de astăzi. Principalul centru al M. şi reşedinţa regilor mezi era oraşul Ecbatana. La sfîrşitul sec. al Vll-lea î.e.n., cu ajutorul Babilonului, M. a înfrînt Asiria (612 î.e.n.) şi a devenit un stat foarte puternic. Înfrînt la rîndul său de statul persan (550 î.e.n.), statul med a devenit o provincie a Persiei. mediană (lat. medianus „de mijloc**) 1. (MAT.) Fiecare dintre dreptele care unesc un vîrf al unui triunghi cu mijlocul laturii opuse; cele trei m. ale unui triunghi se întîlnesc într-un punct, care este centrul de greutate al triunghiului. 2. (STATIST.) Variantă care ocupă locul central într-o serie statistică, ai cărei termeni sînt aranjaţi în ordine crescîndă sau descrescîndă, împărţind deci seria în două grupe egale ca număr. Cînd numărul de termeni din serie este impar, m» este reprezentată chiar de termenul din mijlocul seriei, iar cînd numărul de termeni este par, ea este media aritmetică a celor doi termeni de la mijlocul seriei (ex., în seria de termeni 7 9 12 14 17 20 21 •>£ ivyf 14 + 17 25, Me =---------- = 2 = 15,5). M., deşi nu este o mărime medie, se întrebuinţează în locul acesteia pentru a da, fără calcule complicate, o caracterizare rapidă unei colectivităţi, mediastin (MED.), porţiune anatomo-topografică a corpului uman, cu-prinzînd organele situate între stern, coloana vertebrală şi plămîni (inima, aorta, esofagul, nervii pneu-mogastrici etc.). Mediaş, oraş regional în reg. Braşov, reşedinţă de raion, situat pe valea rîului Tîrnava Mare. 41790 loc (1964). Industrie variată (obiecte metalice de uz casnic, mobilă, fire de bumbac şi ţesături). Importante monumente de arhitectură: turnuri şi ziduri din cetatea medievală a oraşului, biserica fortificată (sec. XV-XVI) cu un valoros altar de Renaştere transilvăneană, case vechi. Muzeu raional. — Raionul M., cu 98 391 loc. (1964). Exploatări de gaz metan (Bazna). Industrie puternic dezvoltată şi variată (Mediaş, Copşa Mică). în agricultură predomină culturile de cereale, de cartofi şi de hamei, viticultura şi creşterea animalelor (bovine, porcine). mediatoare (lat. medius „de mijloc“; MAT.), perpendiculara ridicată pe mijlocul unui segment de dreaptă; este locul geometric al punctelor egal depărtate de capetele segmentului. mediator chimic Mediatoare (B10- CHIM.), substanţă chimică care ia naştere în terminaţiile nervoase ale sistemului simpatic Mediaş. Turnul Porţii sau parasimpatic şi cu ajutorul căreia impulsul nervos este transmis mai departe prin sinapse, plăci neuromusculare etc. (ex. noradrenalina, acetil-colina). mediaţie (lat. mediatio „mij-locire**; DR.), mijloc de rezolvare paşnică a diferendeloi dintre state prin participarea la tratativele dintre statele aflate în conflict a unui alt stat, care poate face şi propuneri d t rezolvare a diferendului. medicament, substanţă naturală (minerală, vegetală, animală) sau de sinteză, utilizată îr scopul vindecării, ameliorări sau prevenirii unei boli. S< poate administra pe cale digestivă, respiratorie, cutanată intravenos sau intramuscular direct în sistemul nervos (pune-ţie intrarahidiană) etc. în unele cazuri, m. constituie mijlocu de vindecare a bolii (ex. m antimalarice, m. antisifilitice) în alte cazuri contribuie la vin decare, asociat cu alte mijloac* terapeutice, ca regim alimentar, climatoterapie, ape minerale (ex. boala ulceroasă, boaL hipertonică, astenie nervoasă) M. se împart în oficinale ş magistrale. M. oficinale sîn medicamentele a căror formuL MEDICI 308 MEDICINĂ este înscrisă în repertoriul farmaceutic oficial şi care se găsesc sub aceeaşi formă gata preparate în toate farmaciile. M. magistrale se prepară în farmacii după prescripţia medicului. V. şi farmacologie. Medici, familie de mari bancheri florentini, care a avut în sec. Xiy-XVII un rol de seamă în viaţa politică a Florenţei, Toscanei şi a altor state italiene. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi din familia M. au fost: Cosimo cel Bătrîn, conducător al republicii florentine (1434—1464); a întărit puterea economică şi militară a Florenţei şi a fost un protector al savanţilor şi al artiştilor. A întemeiat biblioteca „Laurentiana“ şi a sprijinit înfiinţarea Academiei platonice din Florenţa. Laurenţiu Magnificul, conducător al republicii florentine (1469 — 1492); a dus o politică abilă, reuşind să menţină echilibrul forţelor statelor italiene şi să asigure Florenţei un rol preponderent. In politica internă a urmărit întărirea puterii personale. El însuşi poet, a sprijinit artele şi ştiinţele, cultura Renaşterii atingînd în timpul său, la Florenţa, culmea dezvoltării, datorită activităţii pictorului Sandro Botticelli, a umaniştilor Marsilio Ficino, Angelo Poliziano şi Pico della Mirandola, a poetului Luigi Puici ş.a. Lui Laurenţiu de M. i-a dedicat Machiavelli cartea sa „II Principe*'. Cosimo I de M., duce al Florenţei (1537— 1569) şi mare duce al Toscanei (1569 — 1574); a dus o politică internă îndreptată spre ridicarea economică a Florenţei şi una externă menită să mărească teritoriul republicii. A fost un protector al ştiinţelor (Universitatea din Pisa). Tot din această familie au făcut parte papii Leon al X-lea (1513—1521), protector al lui Rafael, şi Clement al VII-lea (1523—1534), precum şi reginele Franţei Caterina şi Maria de M. medicină 1. Ştiinţă care are ca obiect conservarea şi restabilirea sănătăţii, pornind de la cunoaşterea proceselor fizice, chimice şi biologice ale vieţii şi studiind structurile şi funcţiile normale şi patologice ale organismului, interdepen- denţa sa cu mediul înconjurător, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, simptomele clinice şi de laborator ale acestora, mijloacele de a le diagnostica şi, în sfîrşit, tratarea şi pre«-venirea lor. Originile m. se pierd în preistorie, aşa cum se constată din numeroase vestigii care dovedesc că omul, încă din cele mai vechi timpuri, practica cu abilitate reducerea fracturilor şi trepanarea craniului (în perioada neolitică: mii. VI — III î.e.n.). M.a fost multă vreme subordonată religiei, miraculosul şi superstiţiile avînd rolul predominant în explicarea bolilor. Erau utilizate mijloace magice de tratament corespunzătoare acestei concepţii. M. magică cunoştea însă şi folosea şi proprietăţile vindecătoare ale unor plante. Cea mai veche literatură medicală provine din China (3000 î.e.n.), acest lucru dovedind că m. chineză cunoştea multe medicamente şi practici medicale. M. egipteană cunoştea numeroase remedii, prescria o igienă publică şi privată înţeleaptă, iar papirusul lui Smith (3000 — 2500 î.e.n.) atestă cunoştinţele chirurgicale înaintate ale egiptenilor. în Grecia, în sec. VI —V î.e.n., trei şcoli medicale (la Rodos, Cnidos şi Kos), întemeiate de ascle-piazi, discipolii lui Asclepios, au constituit centre ale ştiinţei medicale. Din şcoala din Kos a făcut parte Hipocrat, supranumit şi părintele m. în sec. al III-lea î.e.n., centrul m. s-a mutat la Alexandria, a cărei şcoală medicală a fost dominată de Herophilos, considerat părintele anatomiei, şi de Erasis-tratos, părintele fiziologiei. Aici a existat prima mare şcoală clinică. Din sec. al II-lea devine predominantă m. romană, avînd ca reprezentant pe Galenus (130-201). Ea conservă tradiţiile lăsate de Hipocrat, iar în plus stabileşte primele reguli de sănătate publică (terme, apă potabilă), în evul mediu, m. a fost influenţată de doctrina lui Galenus, ale cărui concepţii şi-au menţinut dominaţia aproape 1 500 de ani. în prima etapă a evului mediu, m. se afla sub influenţa religiei, neînregistrînd progrese însemnate şi limitîn-du-se mai mult la comentarea textelor antice şi la utilizarea magiei, astrologiei, amuletelor etc. O dată cu apariţia primelor universităţi, m. începe să se elibereze de practicile magice sau religioase şi să utilizeze mai mult medicamente extrase din plante sau animale. O importanţă deosebită are în această perioadă m. arabă, care preia şi dezvoltă, începînd cu sec. al Vîl-lea, doctrinele elenice. In sec. al Xl-lea cunoştinţele medicale sînt difuzate în Europa prin intermediul medicilor evrei, care le luaseră, la rîndul lor, de la şcolile arabe din Spania. Începînd din sec. al XVI-lea se dezvoltă anatomia: Vesal elaborează o monumentală lucrare de anatomie, confirmînd şi îmbogăţind observaţiile geniale ale lui Leonardo da Vinci; Paracelsus încearcă să substituie dogmelor galenice o m. chimică. împreună cu Fracastoro aduce progrese importante în cunoaşterea bolilor contagioase, A. Pare pune bazele chirurgiei moderne, W. Harvey descoperă, în 1628, circulaţia sîngelui. Ceva mai tîrziu, Malpighi, Pecquet şi Hunter perfecţionează cunoaşterea corpului omenesc şi Leeuwenhoek deschide era observaţiei microscopice. în epoca modernă, progresul m. continuă cu dezvoltarea anatomiei patologice (Morgagni, Rokitansky), a clinicii şi diagnosticului bolilor (Au~ enbrugger, Laennec, Corvisart). Sfîrşitul sec. al XVI II-lea a fost marcat de descoperirea vaccinării antivariolice de către Jenner. în sec. al XlX-lea m. capătă un caracter mai precis de ştiinţă a naturii, prin descoperirile făcute în domeniul fiziologiei de ]. P. Miiller, Claude Ber~ nard, Secenov, în domeniul bacteriologici de Pasteur, Koch, Me-cinikpv, Richety Babeş, Behring. Descoperirea anesteziei (H. Wells, S.G. Morton, Simpson), a dezinfecţiei (Semmelweis) şi a antisepsiei (Lister) au permis chirurgiei să ia un avînt nebâ-nuit. în sec. al XX-lea au fost făcute o serie de descoperiri: virusurile, concomitent cu care s-a dezvoltat inframicrobiolo-gia (Ivanovski, Levaditi); grupele sanguine (Landsteiner ), MEDICINĂ 309 MEDICINĂ care au pus bazele ştiinţifice ale transfuziei de sînge; reflexele condiţionate şi rolul sistemului nervos în procesele fiziologice şi patologice (de către Pavîov şi şcoala sovietică); vitaminele; izolarea hormonilor şi obţinerea unora dintre ei pe cale sintetică; chimioterapia antiinfecţioasă (Ehrlich); sul-famidele (Domagk)* antibioticele (Fleming), In epoca contemporană, aportul şi aplicarea ştiinţelor exacte (chimia, fizica, matematica) în domeniul m. au dus la creşterea tehnicităţii şi la perfecţionarea şi progresul impresionant al procedeelor de explorare a funcţiilor organismului. Electrocardiograma, radiografia şi radiocine-matografia în culori, electroen-cetalografia, endoscopia, biopsia, microscopia electronică cu mărire pînă la un milion de ori, diagnosticul histochimic şi biochimic au permis o mai bună cunoaştere a bolilor şi a tratării lor. M. contemporană ţine seama de diferitele influenţe ecologice şi biologice pe care le suferă microorganismele, precum şi de factorii biologici şi sociali care influenţează organismul atins de agenţii bacteri-eni. Chirurgia, ca urmare a dezvoltării tehnicii anestezice şi a reanimării, a utilizării materialelor plastice, realizează intervenţii eficiente în restabilirea structurilor anatomice şi a funcţiunilor organismului. Au devenit azi posibile corectarea leziunilor cardiace congenitale sau dobîndite în timpul vieţii, intervenţiile pe creier, grefarea unor organe, intervenţiile pe plămîni şi pe ficat. Terapeutica medicală a făcut şi ea progrese foarte mari. Vaccinurile şi antibioticele au redus mult, în prima jumătate a sec. al XX-lea, bolile infecţioase şi au făcut să scadă mortalitatea infantilă şi aceea cauzată de tuberculoză, ducînd la o creştere însemnată a mediei de viaţă. O dată cu aceasta a apărut şi s-a dezvoltat interesul pentru problema ge-riatriei. Insecticidele au creat posibilitatea eradicării complete a malariei în unele ţări, printre care şi în ţara noastră; au apărut numeroşi produşi chimici de sinteză care posedă deosebite proprietăţi curative şi pre- ventive. Hormonii sintetici, en-zimele îşi găsesc utilizări tot mai largi în terapeutică. Folosirea pe scară largă a unor substanţe foarte active >a dus însă şi la apariţia unor efecte secundare nocive. La începutul sec. al XX-lea ia astfel fiinţă o nouă ramură a patologiei (patologia terapiei), care studiază tulburările provocate de medicamente. Energia atomică, ultrasunetele, undele electromagnetice şi numeroşi alţi factori fizici nocivi pun noi probleme de igienă a muncii şi de patologie (boala actinică, boala vibraţiilor etc.). Genetica abordează problema eredităţii, iar studiul sintezei proteinelor, al acizilor nucleici, al fermenţilor, al structurii moleculare a substanţei vii deschid perspectivele cunoaşterii originii vieţii, a modului de transmitere a caracterelor ereditare şi a posibilităţii influenţării lor dirijate. Un aspect caracteristic al m. contemporane este apariţia de noi specialităţi şi de noi ramuri ale ştiinţelor medicale, consecinţă a numărului foarte mare de fapte care s-au acumulat progresiv. Cea mai nouă ramură este m. cosmică, domeniu deschis recent de cosmonautică. Pentru m. contemporană este caracteristică şi preocuparea pentru m. preventivă, şi această orientare a dus la crearea noţiunii de ocrotire a sănătăţii publice şi la organizarea complexului de măsuri pentru ocrotirea sănătăţii. Medicina contemporană se orientează tot mai mult spre studiul colectivităţilor, care au devenit obiect de cercetare în vederea măsurilor ce trebuie luate pentru ameliorarea stării generale de sănătate a populaţiei pe plan statal şi pe plan mondial. Principalele probleme ale m. contemporane sînt următoarele: bolile cardiovasculare, cancerul, problemele activităţii nervoase superioare, unele boli infecţioase (tuberculoza, gripa, poliomielita), chimioterapia antiinfecţioasă, ocrotirea mamei şi copilului, imunitatea şi alergia, regenerarea şi transplantarea ţesuturilor şi organelor, bolile metabolice, bolile neuropsihice (nevrozele şi schizofrenia), endocrinologia, chirurgia toracică şi neurochirurgia, cultura fizică medicală, geriatria, genetica, igiena generală şi igiena comunală, radiologia, medicina cosmică. In ţara noastră, m. a început să se afirme din sec. al XIX-lea, deşi practica medicală calificată a existat încă din sec. al XVI II-lea (ex. Molnar-Piuariu). în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în România medicina ia o dezvoltare deosebită. în această perioadă s-au pus bazele învăţămîntului medical superior (C. Davila, N. Ka-linderu), s-a format o şcoală de medicină românească de mare prestigiu, în special în bacteriologie şi microbiologie (Victor Babeş, I. Cantacuzino), neurologie (Gh. Marinescu), chirurgie (Gh. Assaky, T. Io-nescu), endocrinologie (C.I. Par-hon), medicină internă (A. Theo-hari, D. Danielopolu, I. Haţie-ganu) şi s-a dus lupta pentru ridicarea nivelului sanitar al poporului român. în anii regimului popular, lărgirea reţelei medico-sanitare (peste 29 000 de medici), deosebitul avînt al cercetării ştiinţifice (peste 3 000 de cadre ştiinţifice din cele peste 20 de institute medicale ale Academiei R.P.R. şi ale Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale), utilizarea tehnicii şi metodelor celor mai moderne de lucru (izotopi radioactivi, culturi de ţesuturi, microscop electronic etc.) au ridicat pe o treaptă nouă m* din ţara noastră. Savanţii români aduc contribuţii importante la studiul problemelor actuale ale m. (mecanismele de reglare a funcţiilor, corelaţiile neuroendocrine, biologia microbiană şi inframicrobiolo-gia, bolile cardiovasculare, boala reumatismală, cancerul, bolile virotice etc.). Aceste probleme fac obiect de cercetare nu numai în institute speciale, ci şi în numeroase clinici universitare din ţară, în spitale regionale şi raionale. Medicina românească actuală are reprezentanţi de seamă în majoritatea domeniilor ei, iar realizările lor ştiinţifice sînt. apreciate în ţară şi peste hotare (ex. Şt.-M. Milcu, Şt. S. Ni-colau, N. Gh. Lupu, A. Moga, I. Enescu, Gr. Benetato, A. Kreindler, Th. Burghele, Şt. Gh. Nicolau ş.a.). — M. MEDICINĂ 310 MEDIE curativă, ramură a medicinii care are ca scop principal punerea diagnosticului şi tratamentul bolilor. — M. internă, ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor organelor interne netratabile prin procedee chirurgicale (boli medicale). Din m.i. s-au desprins specialităţi care au devenit astăzi ramuri ale m.i.: cardiologia, hematologia, gastroentero-logia, reumatologia, pneumo-logia, nefrologia, balneologia ş.a. M.i. cuprinde mai multe discipline (semiologia, propedeutica, patologia, clinica, terapeutica). — M. judiciară, ramură a medicinii care pune cunoştinţele medicale şi biologice în serviciul justiţiei; ea se ocupă cu efectuarea expertizelor şi examenelor medicale care pot lămuri instanţele judiciare în caz de crimă, otrăvire, loviri etc. — M. preventivă, ramură a medicinii care studiază şi aplică mijloacele de prevenire a bolilor. Spre deosebire de m. curativă, m.p. se ^dresează individului şi colectivităţii în stare de sănătate, prin mijloace şi prin complexe de măsuri destinate să-i ferească de diferite boli (infecţioase, de nutriţie, profesionale etc.). Dintre aceste măsuri fac parte examinarea periodică a persoanelor sănătoase, a şcolarilor, a muncitorilor din întreprinderile unde există riscuri profesionale, campaniile de vaccinări, stîrpirea cîinilor vagabonzi etc. Opoziţia dintre m.p. şi m. curativă nu este justificată: aceste două laturi ale m. se asociază şi se completează adesea, dînd medicinii actuale un caracter şi o orientare curativă-profilactică. — M. aeronautică, ramură a , medicinii care se ocupă cu studiul adaptării organismului la solicitările din timpul zborului, la viteză şi la altitudine. M.a. este o ştiinţă nouă, apărută în urma dezvoltării aeronauticii, şi în special a zborului la mari altitudini şi cu viteză mare (ex. turboreactoare). M. experimentală, parte a medicinii care se ocupă cu studiul funcţiunilor normale şi patologice ale organismului uman prin utilizarea experimentului pe diferite animale (şoareci, şobolani, co- bai, iepuri, pisici, cîini, maimuţe etc.). Experimentul acut sau cronic pe animale este utilizat pentru studierea cauzelor unor boli, pentru diagnosticarea lor, pentru elucidarea unor probleme puse de ştiinţa medicală etc. M.e. are un rol important în dezvoltarea unor alte ramuri ale biologiei şi m. (fiziologie, chirurgie, medicină internă, biochimie, farmacologie etc.). — M. sportivă, parte a medicinii care se ocupă cu studierea sănătăţii sportivilor, cu controlul antrenamentelor lor, al adaptării organismului la efortul fizic şi al comportării sportivilor în timpul concursurilor. medicină veterinară, ştiinţă care are drept obiect apărarea sănătăţii animalelor. M.v. cuprinde cunoştinţele referitoare la bolile animalelor, preîntîm-pinarea apariţiei, tratamentul lor, igiena animalelor şi adăposturilor, precum şi ansamblul de măsuri contra epizootiilor şi pentru protecţia sănătăţii oamenilor faţă de bolile ce se pot transmite de la animale (prin contactul direct cît şi prin unele produse alimentare de origine animală). Punctul de plecare al m.v. ştiinţifice este primul tratat de anatomia şi fiziologia calului, al italianului Carta Ruini (1598). în 1862, prin înfiinţarea primei şcoli veterinare la Lyonde către Claude Bourgelat, m. v. începe a lua o formă organizată ca învăţă-• mînt în serviciile publice şi armată, dezvoltîndu-se în întreaga Europă. în ţările române, primele începuturi organizate de învăţămînt veterinar se da-toresc lui Carol Davila, care înfiinţează în anul 1855 şcoala de subchirurgi. Sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1861 se înfiinţează prima şcoală veterinară, încadrată în Şcoala naţională de medicină şi farmacie din Bucureşti. Ea se separă în 1870, iar din 1921 este transformată în Facultatea de medicină veterinară în cadrul Universităţii din Bucureşti. Paralel cu învăţămîntul se dezvoltă şi se organizează serviciul veterinar de stat. în această perioadă, cercetările de m.v. sînt lărgite şi fundamentate ştiinţific, prin abordarea probleme- lor de biologie, genetică, patologie generală şi comparată, parazitologie, studiul bolilor transmisibile la om etc. Pe lîngă aceasta este înfiinţat Institutul antivariolic (1895), iar apoi (în 1909) Institutul de seruri şi vaccinuri „Pasteur“. în anii puterii populare s-au înfiinţat încă trei facultăţi, la Iaşi, Cluj şi Timişoara, reţeaua de circumscripţii veterinare a fost puternic lărgită şi utilată cu aparatură modernă. în fiecare regiune şi în principalele oraşe au fost organizate laboratoare centrale şi regionale, cu secţii pentru diagnostic, analize, studiul furajelor etc. Institutul de cercetări veterinare şi biopreparate „Pasteur“, lărgit şi modernizat, asigură, pe lîngă stabilirea celor mai noi şi eficace metode de diagnostic şi tratament, o gamă largă de produse biologice (seruri, vaccinuri, produse hormonale etc.). Preocupările actuale ale m.v. sînt orientate spre combaterea morbidităţii în condiţiile marilor complexe de tip industrial, spre a asigura măsurile de profilaxie şi zooigienă specifice fiecărei forme de exploatare în zootehnie (pentru producţia de lapte, carne, ouă etc.). Paralel cu aceasta se duce o acţiune permanentă de eradicare a bolilor parazitare şi infectocontagioase. Printre reprezentanţii de seamă ai din România se numără I. Atha-nasiu, P. Riegler, C. Motaş, N. Staicovici, I. Ciurea, I. Dră-goiu, Al. Ciucă, R. Vlădescu, Gh. Udrischi, E. Apostoleanu, I. Poenaru, M. Fălcoianu ş.a. medie 1. (MAT.) Valoare numerică asociată prin anumite procedee de calcul unui grup de mărimi numerice de acelaşi fel. M. este cuprinsă între cea mai mică şi cea mai mare valoare a mărimilor considerate. Există m. aritmetică, m. geometrică etc.'—M. aritmetică, medie egală cu suma mărimilor împărţită la numă- / a b + c rul lor (ex. 3 este m.a. a mărimilor a, b, c). — M. armonică, medie egală cu reciproca mediei aritmetice a reciprocelor mărimilor pozitive considerate (ex. ~\~T\ Y\^ 2 \ a ' b) MEDIEVISTCĂ 311 MEDITERANEANĂ 2 ab =------- este m.a. a mărimilor a + b a, £). — M, cronologică, medie egală cu suma tuturor mărimilor, dintre care prima şi ultima se iau pe jumătate, împărţită la numărul mărimilor mai puţin cu o unitate (ex. — + b + c + — 2 2 —:-------------este m.c. a mă- 4 — 1 rimilor a, b, c, d). — M. geometrică,, medie egală cu rădăcina de ordinul n din produsul celor n mărimi pozitive considerate (ex. iabc este m.g. a mărimilor a, b, c). — M. pro~ porţională, media geometrică a două mărimi (ex. Yab este m.p. a mărimilor a, b). — M. pătratică, medie egală cu rădăcina pătrată din media aritmetică a pătratelor mărimilor date (ex. q2 * *2 este m. p. a mărimilor a, £>). — M. ponderată, medie în care mărimile considerate apar afectate fiecare de cîte un coeficient, numit pondere(ex. Pi + t> 2 + Pa unde plt p2* p3 sînt ponderile mărimilor alf a2, a3, reprezintă media aritmetică ponderată a acestor mărimi). 2. (STATIST.) V. mărime medie. medie vistică, ramură a ştiinţei istorice care studiază istoria evului mediu. Medina, oraş în vestul Ara-biei Saudite, situat într-o oază roditoare. Circa 50 000 Ioc. Important loc de pelerinaj al (în special obiecte de cult), comerţ de curmale, piei şi covoare. Nod rutier. meditaţie (lat* meditor „gîn-desc“; LIT.), specie a genului liric, cu caracter filozofic, în care autorul face reflecţii cu privire la condiţia existenţei umane. M. a cunoscut o deosebită circulaţie în epoca preromantică şi romantică, prin Th. Gray, Young, Lamartine, Leopardi, Lermontov ş.a. In literatura română a fost cultivată de Vasile Cîrlova, Gri-gore Alexandrescu, Mihail Eminescu, Alexandru Macedonski, Panait Cerna, Tudor Arghezi. Mediterana (Marea Mediterană), mare intercontinentală cuprinsă între Europa, Asia şi Africa. Comunică cu Oceanul Atlantic prin strîmtoarea Gibraltar, cu Marea Marmara prin strîmtoarea Dar-danele, cu Oceanul Indian prin Canalul Suez. Suprafaţa: 2 505 000 km2. Adîncimea medie: I 500 m; adîncimea maximă: 5 121 m. Ţărmul nordic este foarte crestat, cu mari peninsule, mări mărginaşe şi golfuri; ţărmul sudic este mai drept. Peninsula Italică şi insula Sicilia împart M. în două bazine principale: M. apuseană (care cuprinde mările Ligurică şi Tireniană şi în care se află insulele Baleare, Corsica şi Sardinia) şi M. răsăriteană (cu mările Adriatică, Ionică, Egee şi în care se află insulele Creta, Cipru, Malta ş.a.). In M. se varsă relativ puţine fluvii mari (Nilul, Ebrul, Ronul, Padul). Datorită evaporaţiei intense şi aportului scăzut de apă, salinitatea M„ e mai ridicată (36—39°/o0) decît cea a oceanului planetar. M. influenţează puternic regiunile înconjurătoare, imprimîn-du-le o climă specifică (mediteraneană), cu ierni blînde şi umede. E o regiune de navigaţie intensă, legînd Europa de ţările Asiei de sud şi de est şi de Australia. Pe ţărmurile ei se află numeroase porturi importante (Barcelona, Marsilia, Genova, Neapole, Veneţia, Pireu, Beirut, Port Said, Alexandria, Tripoli, Tunis, Alger ş.a.). mediteranean (STRAT.) 1. Mediteranean /, etajul inferior al miocenului, care cuprinde subetajele: acvitanian şi burdi-galian. 2. Mediteranean II, etajul superior al miocenului, care cuprinde subetajele: helvetian şi tortonian. Depozitele m. conţin faună de lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc.; ca floră, mai frecvente sînt algele calca-roase (litotamniu). In ţara noastră, formaţiunile m. au o largă răspîndire: în zona precarpa-tică, unde conţin zăcăminte de petrol şi sare, în bazinul Transilvaniei, unde conţin sare şi gaze naturale, în Platforma Moldovenească, în sudul Dobrogii etc. mediteraneană, zonă (GEOL.), zonă geosinclinală, constituită încă din era paleozo-ică, care se întindea ca un brîu lumii musulmane, cu monumente religioase vechi (moscheea cu mormîntul lui Mahomed ş.a.). Meşteşuguri MEDIU 312 MEDUZA începînd din regiunea Americii Centrale, trecea peste partea de nord a Africii, peste Spania, sudul Franţei, regiunea alpino-car-pato-caucazo-himalaiană, ajun-gînd pînă în sud-estul Asiei. Apele care au acoperit zona mediteraneană au format marea Thetis. Se mai numeşte Mesogea. m^diu1 (BIOL.) 1. Totalitatea factorilor exteriori organismului (atmosferă, temperatură, lumină, relief etc., precum şi celelalte fiinţe vii); împreună cu m., organismul formează o unitate, stabilită pe baza unor strînse interacţiuni. M. are rol predominant în procesul evoluţiei fiinţelor vii, care, la rîndul lor, fiind un rezultat al mediului, reprezintă un factor de transformare a acestuia. 2. Mediu intern, denumire dată lichidelor intersti-ţiale care scaldă celulele organelor şi ţesuturilor (sîngele şi limfa). 3. Mediu de cultură, soluţie sterilă conţinînd substanţe nutritive, folosită pentru culturi de microorganisme. După consistenţa lor, m. de c. pot fi lichide sau solide (solidificate cu agar-agar, gelatină sausilicagel). După componenţa lor pot fi naturale (ex. laptele, bila, cartoful etc.) sau artificiale (bulionul de carne, pep-tona £tc.). mediu2 (FIZ.), denumire generică dată substratului, totdeauna material, în care se desfăşoară diferite fenomene fizice şi ale cărui proprietăţi particulare pot fi caracterizate prin anumite mărimi fizice. In accepţia cea mai largă, mediul poate fi solid, fluid (lichid, ga-zos) sau cîmp (electromagnetic, gravitaţional, mezonic). mediu de călire (METAL.), substanţă lichidă, solidă sau gazoasă folosită în procesul de călire, la răcirea rapidă a metalelor, îndeosebi a oţelurilor. Cele mai întrebuinţate m. de c. sînt apa, uleiul şi aerul. Pentru cazuri speciale se folosesc drept m. de c. mercurul, plumbul topit, băile de săruri sau plăcile metalice cu pereţi dubli şi răcite cu apă. mediu geografic, cadrul natural în interiorul căruia se desfăşoară viaţa materială a societăţii omeneşti. Principalele lui elemente sînt clima, apele, relieful, solurile, resursele de subsol, vegetaţia şi fauna. Constituie o condiţie indispensabilă şi permanentă a vieţii materiale a societăţii omeneşti, baza naturală a procesului de producţie şi a diviziunii sociale a muncii; favorizează sau frînează ritmul dezvoltării sociale, însă nu determină dezvoltarea societăţii, aşa cum susţine greşit curentul sociologic al determinismului geogra-f i c. Influenţa m.g. se exercită întotdeauna prin intermediul factorului determinant al dezvoltării sociale, modul de producţie; pe măsură ce societatea evoluează, dependenţa directă a omului de natură scade, dar creşte gradul de utilizare de către societate a elementelor m.g. şi complexitatea legăturilor dintre om şi natură. In procesul producţiei, oamenii transformă tot mai mult mediul geografic. Medjilis 1. Denumirea organului legislativ suprem al puterii în Turcia. 2. Denumire a Camerei Inferioare a Parlamentului din Iran. „Medjnun şi Leila“, legendă arabă. Răspîndită în toate literaturile popoarelor arabe, ea relatează dragostea nefericită a poetului Medjnun pentru frumoasa Leila. Med rea, Cornel (1888— 1964), sculptor român. A fost C. Medrea membru corespondent al Academiei R.P.R., artist al poporului, profesor emerit. S-a născut la Miercurea, în regiunea Hunedoara. între 1909 şi 1912 a studiat la Budapesta, desă-vîrşindu-şi apoi cunoştinţele în alte centre cultural-artistice eu- ropene. Din anul 1914 a expus în cadrul „Tinerimii artistice**, al asociaţiei „Arta română44 şi al Saloanelor oficiale, fiind prezent la întreaga mişcare artistică din ţară. In 1933, urmîndu-i lui D. Paciu-rea, este numit profesor la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. Activitatea lui M. s-a înscris de la început pe linia artei noastre realiste. O viziune amplă, generoasă, se îmbină cu o mare forţă expresivă, cu un excepţional simţ al plasticităţii formelor, în lucrări ca bustul lui Dela-vrancea (1915), „Refugiata44 (1917), statuia poetului Andrei Mureşanu (1932), monumentul luptătorului ardelean Vasile Lucaci (1932) şi tripticul „Dra-goş Vodă şi zimbrul** (1937). După Eliberare, M. a făurit, în toate genurile sculpturii, noi opere de valoare, printre care portrete de o mare putere de caracterizare („Corneliu Baba44, 1955; „Mihail Jora“, 1955), reliefuri, monumente, cum este cel închinat răscoalelor ţărăneşti din 1907, ridicat, în 1959, la Buzău, sculpturi ce împodobesc litoralul („Pescarii*4, 1960) ş.a. înaltele însuşiri ale operei sale i-au adus numeroase distincţii la diferite expoziţii din ţară şi din străinătate şi îl situează printre reprezentanţii cei mai de seamă ai artei româneşti din prima jumătate a sec. al XX-lea. medular (ANAT.), care se referă la măduvă, care conţine măduvă. medulosuprarenâlă, glandă ^, glandă endocrină care formează porţiunea centrală a suprarenalelor. Secretă adrenalina şi noradrenalma, hormoni cu rol important în adaptarea termică, metabolică şi circulatorie a organismului la condiţiile de mediu. V. şi corticosuprarenală. Meduza (în mitologia greacă), una dintre cele trei G o r g o n e. Conform mitului, privirile ei transformau în stană de piatră pe toţi cei care le întîlneau. Perseu i-a tăiat capul şi l-a folosit mai tîrziu pentru a-şi încremeni duşmanii. Din sîngele M. ucise s-au născut calul înaripat Pegas şi uriaşul Chry-saor. în artele plastice, capul MEDUZE 313 MEGLENOROMÂNI Cap de meduză Meduzei a devenit un ornament clasic. meduze (ZOOL.), animale marine, pelagice, care reprezintă generaţia sexuată a hidrozoa-relor (hidromeduze) sau a sci-fozoarelor (scifomeduze). Au corpul transparent, cu aspect de ciupercă, cu tentacule pe margini şi în jurul orificiului Meduză bucal. în Marea Neagră trăiesc meduzele Aurelia aurita şi Pilema pulmo. Mefisto (Mefistofeles), numele diavolului în legenda medievală a doctorului F a u s t. în tragedia „Faust“ a lui Goethe, M. este simbolul scepticismului şi al negaţiei eterne. Figura lui apare şi în operele „Faust“ de Ch. Gounod şi „Mefistofele“ de A. Boito, precum şi în oratoriul „Damnaţiunea lui Faust“ de H. Berlioz. mega- (din gr. megas „mare*; METR.), element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură pentru a exprima multiplicarea de un milion de ori. Se notează cu simbolul M, care precedă simbolul unităţii de măsură (ex.: megawatt, MW). megacolon (gr. megas „mare“ şi ^o/on „intestin gros**; MED.), stare patologică caracterizată prin dilatarea pronunţată, parţială sau totală, a intestinului gros. M. poate fi funcţional (dezechilibru vagosimpatic, insuficienţă tiroidiană, intoxicaţie cronică cu morfină sau atropină) sau organic (cancer intestinal, bridă care împiedică tranzitul normal al materiilor fecale etc.), iar uneori poate fi şi congenital (boăla lui Hirschsprung). megafon (gr. megas „mare“ şi phone „sunet**; TELEC.), difuzor de mare putere pentru transmiterea programelor sonore (vorbite sau muzicale) în spaţii deschise (pieţe, stadioane etc.). Pentru transmiterea comunicaţiilor verbale la distanţe relativ mari, în navigaţie, la competiţii sportive pe teren etc., se folosesc m. portative, alcătuite dintr-un microfon, un amplificator şi un difuzor, montate pe un suport comun şi alimentate de la o sursă de energie independentă (ex. o baterie de acumulatoare portativă). megaliţi, monumente preistorice de cult şi funerare, alcătuite fie dintr-o lespede mare,fie prin juxtapunerea sau suprapunerea unor blocuri sau dale mari de piatră, sumar prelucrate. Formele cele mai obişnuite de m. sînt: menhirul, cromlehul şi dolmenul. Asemenea monumente se găsesc în aproape toate locurile de pe glob unde s-au dezvoltat înfloritoare culturi neolitice. megalocit (gr. megalos „mare** şi kytos „celulă**; HIST.), hematie de dimensiuni mai mari decît cele normale (peste 11 (x în diametru); apare în sînge în anemia pernicioasă- megalomanie (gr. megalos ţ,mare“ şi mania „nebunie'4)» stare patologică manifestată prin delir de grandoare, care apare în diferite boli psihice (paranoia, schizofrenie), constituind o varietate de psihoză sistematizată. Bolnavii îşi închipuie că sînt personaje importante, se acoperă de podoabe, adoptă o atitudine maiestuoasă. M. este adesea asociată cu delirul de persecuţie. Megara, unul dintre cele mai vechi oraşe comerciale din Grecia antică, situat în partea de nord-est a istmului Corint. Începînd din sec. al VIII-lea î.e.n., M. a întemeiat o serie de colonii în Sicilia şi pe coasta Mării Marmara. După războaiele greco-persane (500—449 î.e.n*), oraşul s-a aflat o perioadă sub hegemonia Atenei, iar apoi sub aceea a Spartei. Încercarea Atenei de a reimpune M. hegemonia ei a constituit una dintre cauzele izbucnirii războiului peloponesiac. megârici, filozofi greci idealişti, adepţi ai şcolii (şcoala megarică) întemeiate de Euclid din Megara (circa 450—374 î.e.n.), elev al lui Socrate. M. au căutat să unească etica idealistă a lui Socrate cu doctrina eleată asupra existenţei imuabile, postulînd că singura existenţă reală este Binele, imuabil, identic cu sine însuşi. Urmaşii lui Euclid (Eubulide din Milet, Stilpon din Megara, Diodor Cronos ş.a.) se mai numeau eristici, din cauza predilecţiei lor pentru controverse logice de natură sofistică. Eubulide este autorul renumitelor sofisme „mincinosul**, „grămada**, „încornoratul “ etc. V. şi paradox. megaron (în arhitectura străveche a Greciei), încăpere principală a casei de locuit. M. avea de obicei o formă alungită şi a stat la baza procesului de cristalizare a tipologiei templului. Cele mai vechi m. cunoscute se aflau la Troia (sfîr-|itul mileniului al IV-lea î.e.n.). în interiorul acropolei din Mi-cene se întîlnesc m* din sec. al XlV-lea î.e.n. Megera (în mitologia greacă), una dintre cele trei Erinii; (în mitologia romană) una dintre cele trei Furii. Prin extensiune, femeie rea, arţăgoasă. megieşi (megiaşi), termen prin care erau desemnaţi în evul mediu, în ţările române, ţăranii stăpîni de pămînt. Denumirea se referă atît la stă-pînii în devălmăşie ai unui sat, în special din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, cît şi la cei care îşi hotărniciseră părţile cuvenite din moşia satului. meglenoromâni, populaţie de origine română din sudul Dunării, care a migrat, prin sec. XI —XII de la Dunăre, din vecinătatea Daciei, în sudul Peninsulei Balcanice, aşe-zîndu-se în provincia Meglen din Macedonia. M. vorbesc MEGOHMMETRU 314 MEHRING un dialect al limbii române. Majoritatea m. trăiesc azi în sudul Bulgariei şi în nord-estul Greciei. megohmmetru (ELT.), ohm-metru gradat în megohmi, folosit pentru măsurarea rezistenţelor electrice mari, de obicei a rezistenţelor de izolaţie. Megyeri, Ştefan (? — 1938), erou al războiului antifascist din Spania (1936 — 1939), muncitor metalurgist Şt. Megyeri S-a încadrat de tînăr în mişcarea muncitorească din România şi a devenit, în anii 1934— 1937, membru al C.C. al Uniunii Tineretului Comunist din România. în 1937 a plecat în Spania, unde a căzut în luptele de pe Ebru. Mehedinţi, Munţii~, culme muntoasă în sud-vestul Carpa-ţilor Meridionali, situată la est de valea Cernei. Sînt formaţi din şisturi cristaline, calcare jurasice şi fliş cretacic-Sînt munţi de mică înălţime (muncei), cu altitudini cuprinse între 1 000 şi 1 400 m şi cu numeroase fenomene carstice. Mehedinţi, Podişul ' (Plaiul Mehedinţilor), podiş situat în vestul Olteniei, care continuă spre est Munţii Mehedinţi pînă la contactul cu dealurile piemontane oltene. Este format din fliş cretacic, calcare jurasice şi şisturi cristaline. Are altitudini cuprinse între 400 şi 600 m şi numeroase fenomene carstice de suprafaţă şi de adîncime. Mehedinţi, Simion (1869 —1962), geograf român. S-a născut la Soveja (reg. Bacău). Şi-a făcut studiile la Bucureşti, în Franţa şi în Germania. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, la prima catedră de geografie din ţară, membru al Academiei Române, director al revistei „Convorbiri literare**. A avut un rol important în dezvoltarea gîndirii geografice în România; s-a preocupat de stabilirea obiectului şi conţinutului geografiei, de precizarea locului ei în sistemul ştiinţelor, de determinarea legilor şi categoriilor geografice şi a metodelor geografice de cercetare. M. a elaborat un sistem propriu de gîndire geografică, cu multe elemente materialiste, înaintate, concretizat în lucrarea sa fundamentală „Terra — introducere în geografie ca ştiinţă** (2 voi., 1931). M. studiază complexul p^netar ca relaţie reciprocă între masele celor patru învelişuri planetare, atît din punctul de vedere al distribuirii lor în spaţiu cît şi al transformării lor în timp. A arătat că sistematizarea materialului geografic trebuie făcută pe baza legăturii cauzale dintre fenomene, care decurge din complexitatea cres-cîndă a învelişurilor planetare (atmosferă, hidrosferă, lito-sferă şi biosferă), din subordonarea lor progresivă în această ordine, din unitatea planetară rezultată din asocierea activă a acestor învelişuri. Studiul a-cestui complex este conceput S. Mehedinţi fie pe întregul glob terestru, fie pe regiuni, ceea ce îi permite conturarea obiectului geografiei fizice generale şi regionale; studiul geografic al diverselor lui părţi se realizează numai prin raportarea lor la întreg. M. a elaborat numeroase lucrări geografice, cu conţinut foarte variat; în lucrările de etnografie, geografie umană şi geografie economică, pe lîngă multe idei pozitive, se resimte puternic influenţa unor concepţii neştiinţifice burgheze, caracteristice epocii, care l-au împins spre determinism geografic şi geopolitică. în tratarea problemelor etnografice, el separa în mod artificial cultura materială de cultura spirituală. Activitatea sa literară şi publicistică, în special cea din domeniul sociologiei, a fost în mare măsură tributară tradiţionalismului, naţionalismului şi misticismului. M. a desfăşurat o intensă activitate pedagogică, fiind creatorul şi organizatorul învăţămîntului geografic modern în România. A pus bazele cercetării geografice a teritoriului ţării, formînd şi antrenînd în această muncă un număr însemnat de cercetători. Mehmet Aii (1769-1849), general turc de origine albaneză, vicerege al Egiptului, fondatorul dinastiei khedivale şi apoi regale a Egiptului. După ce sultanul Selim al III-lea l-a recunoscut ca paşă al Egiptului (1805), a dus o politică independentă. A desfiinţat corpul m a-m e 1 u c i 1 o r, a organizat armata şi flota egipteană pe baze moderne şi a sprijinit dezvoltarea agriculturii şi comerţului. L-a ajutat pe Mahmud al II-lea la reprimarea răscoalei grecilor şi a luat parte ia bătălia de la Navarino. A extins teritoriul Egiptului, purtînd războaie chiar împotriva suveranului său, sultanul. Fiul său, Ibrahim, a înfrînt în două războaie armatele Imperiului otoman (1832—1833 şi 1839), obţinînd dreptul la succesiune (1841) în Egipt şi paşalîcurile din Siria. Mehring [ me:ring]t Franz (1846—1919), militant al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale, istoric şi publicist, teoretician de seamă al marxismului. Idealist la începutul activităţii sale publicistice, M. s-a orientat spre materialism sub influenţa filozofiei lui L. Feuerbach. în 1891 a început să lucreze în redacţia revistei „Die Neue Zeit“, trecînd pe poziţiile materialismului dialectic. Ca membru al Partidului social-democrat, a MEHR1NG 315 ME1LLET Fr. Mehring devenit unul dintre liderii aripii de stînga a acestuia şi a fost unul dintre conducătorii grupului „Spartacus**, nucleul Partidului Comunist din Germania, creat în 1918. A scris cîteva studii fundamentale şi numeroase articole de filozofie, istorie, literatură, artă militară, în care s-a manifestat ca un luptător principial pentru puritatea teoriei marxiste. în studiile sale filozofice s-a preocupat îndeosebi de problemele materialismului istoric; în lucrarea „Legenda lui Lessing“ (1891 — 1892) şi în articolul „Despre materialismul istoric“ (1893), M. s-a afirmat ca unul dintre cei mai talentaţi propagandişti ai marxismului. Cunoaşterea profundă a filozofiei, erudiţia vastă, stilul precis şi plastic, pasiunea polemică au dat fundamentare ştiinţifică şi culoare lucrărilor şi articolelor în care a criticat filozofia lui A. Schopenhauer, E. Hart-mann şi F. Nietzsche, neokantianismul şi pe revizionişti (mai ales pe E. Bernstem).  criticat concepţiile idealiste despre creaţia artistică şi critica literară. în vasta şi multilaterala activitate teoretică a lui M. s-au strecurat însă şi unele greşeli cu caracter particular, el făcînd unele concesii ideilor lassalleene despre stat şi despre ţărănime. Dar, recunoscîndu-şi greşelile, el s-a apropiat treptat de poziţia leninistă în probleme importante ale teoriei şi strategiei mişcării revoluţionare internaţionale. Alte op.: „Istoria social-democra-ţiei germane“ (4 voi., 1897— 1898), „Istoria Germaniei de la sfîişitul evului mediu“ (2 voi., 1910-1911), „Karl Marx. Istoria vieţii sale“ (1918). Mehul [meul/, Etienne (1763 — 1817), compozitor francez, reprezentativ pentru perioada revoluţiei franceze. A fost membru al Institutului francez. A compus opere („Stratonice", 1 792; „Ariodant‘\ 1799; „Husiţii“, 1804), balete, simfonii, precum şi numeroase cantate şi imnuri cu caracter patriotic, mobilizator. Muzica lui M. se distinge prin dramatism şi vigoare, prin amploarea limbajului muzical, care îl prevestesc pe Beethoven. mei (Panicum miliaceum), plantă erbacee anuală din familia gramineelor, cu tulpina înaltă de 50—150 cm, acoperită cu peri moi pe toată lungimea; frunzele au de asemenea peri pe partea inferioară. Inflorescenţa este un panicul cu axul principal drept sau curbat, iar fructul, îmbrăcat strîns de palee, are formă rotund-ovală. Meiul este considerat printre plantele de culturS cele mai vechi cu 2 700 ani Mei î.e.n. se cultiva pe suprafeţe mari în China alături de orez, fiind folosit în alimentaţie. O dată cu introducerea în cultură a porumbului, m. şi-a pierdut treptat din însemnătate. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse, ca plantă furajeră, în regiunile secetoase. Meierhold, Vsevolod Emi-lievici (1874—1942), actor, regizor şi teoretician de teatru sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A fost elev al lui Nemi-rovici-Dancenko, colaborator al lui Stanislavski, prieten cu Cehov. în 1902 şi-a alcătuit o trupă proprie, promovînd un repertoriu modern la data a~ ceea (Maeterlinck, Ibsen) şi ex~ perimentînd o regie antinatura-listă. M. a elaborat principiile unei stilizări în teatru, pe care a numit-o „uslovnîi teatr“ (teatru convenţional), în contradicţie cu teatrul de trăire, promovat de Stanislavski. Vederile sale, în care se regăseau procedee specifice teatrului chinez şi japonez şi mai ales commediei dell’arte, l-au împins spre un manierism estetizant şi spre unele exagerări constructiviste. A pus în scenă spectacole din repertoriul naţional şi universal: „Hedda Gabler** de Ibsen (1906), „Tristan şi Isolda“, „Boris Godunov“ (1908), „Don Juan“ de Moliere, iar după Revoluţia din Octombrie „Misterul buf“ şi „Ploşniţa“ de Maiakovski. Meiji /meigi/, perioadă din istoria Japoniei, marcată de revoluţia burgheză din 1867— 1868 şi corespunzînd, în linii generale, domniei împăratului Mutsu-Hito (1868—1912). Perioada M. se caracterizează prin înlăturarea shogunatului şi acapararea puterii de către o coaliţie a burgheziei şi a marilor feudali, prin realizarea unor reforme cu caracter burghez, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a Japoniei şi prin instaurarea, în 1890, a unui regim constituţional. Mei Lan~fan (n. 1894), actor chinez. Excelează în rolurile feminine din piesele tradiţionale chinezeşti. A contribuit la înnoirea teatrului din Pekin prin introducerea unor modificări în coregrafia şi scenografia tradiţională a spectacolelor, precum şi în costumele actorilor. Meillet [meie], Antoine (1866—1936), lingvist francez, specialist în lingvistica indo-europeană. A fost profesor la Ecole des hautes etudes şi la Col lege de France. A publicat importante studii asupra multora dintre limbile indo-europene, sintetizînd rezultatele cercetărilor sale în lucrările „Introducere în studiul comparativ al limbilor indo-europene** (1903) şi „Dialectele indo-europene“ (1908). Concepţiile asupra problemelor fundamentale ale lingvisticii le-a expus în lucrările „Lingvistică istorică şi lingvistică generală** (2 voi., 1921, 1936) şi „Metoda comparativă în lingvistica istorică** (1925). A condus, împreună cu M. Cohen, elaborarea lucrării „Limbile lumii** (1924), apărută în mai multe ediţii. Bogatele sale cunoştinţe, sigu~ MEININGEN 316 MELAMINĂ A. Meillet ranţa cu care a aplicat metoda comparativ-istorică, puterea de sinteză a faptelor expuse fac din M. unul dintre cei mai mari lingvişti ai lumii. Meiningen [ mâiningzn], vechi oraş german în sud-vestul R.D.G., în care s-au pus bazele companiei teatrale Die Meininger (1831), cu o activitate artistică inovatoare. Aceasta a susţinut principiul răspunderii colective în teatru; a aplicat metoda unei documentări ştiinţifice riguroase, multilaterale (istorică, filojo-gică, folclorică, arheologică etc.), în redarea ambianţei, în construcţie, în recuzită. Scenografia s-a construit tridimensional; în scenele de masă au fost folosiţi actori, nu figuranţi, şi au fost adoptate criterii plastice. meioză (gr. meiom „împărţi re “; HIST.), diviziune celulară mitotică în cursul căreia se formează celule care au jumătate din numărul de cromozomi caracteristici celulelor unei specii (din această cauză se numeşte şi diviziune reduc-fionalâ). M. are loc în ciclul vital al organismelor care au alternare de genera-ţ i i sau care se reproduc sexuat: la cele mai multe plante în momentul formării sporilor, iar la metazoare în momentul formării gârneţilor. Ca urmare a m., gârneţii se află în fază hap 1 oi dă; prin unirea lor în procesul fecundaţiei, oul rezultat (ca şi organismul care se dezvoltă din ou) va avea numărul de cromozomi întregit (se află în fază d i p 1 o i d ă). Meissen [mâisvn], oraş în partea de sud-est a R.D. Germane, situat în districtul Dres- den, pe valea fluviului Elba. 47 800 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, textilă, alimentară. Port fluvial. Monumente arhitectonice: o catedrală din sec. al XIII-lea, castelul Albrechtsburg în stil gotic tîrziu ş.a. Cunoscut pentru manufactura în care s-a produs pentru prima oară în Europa porţelan natural (1710), ca urmare a descoperirii de către ce-ramistul Johann Friedrich Bott-ger a unor zăcăminte de caolin. Manufactura de M. 'a imitat la început formele şi ornamentica porţelanului chinez parvenit în Europa şi chiar formele unora dintre vasele de cositor, pentru ca ulterior să fie influenţată de stilul rococo. Caracteristicile care disting produsele manufacturii M. sînt monograma albastră A.R., două săbii încrucişate, un mîner de bici. Porţelanul de M. este cunoscut şi sub numele de porţelan de Saxa. Meissonier [mesonie], Jean Louis Ernest (1815—1891), pictor francez.  pictat, cu o minuţiozitate de miniaturist, tablouri de gen, unele cu subiecte anecdotice („Amatorii**, 1845; „Aşteptarea**, 1857; „Pictorul de firme**, 1872 ş.a.) şi portrete („Portretul lui Alexandre Du-mas-fiul“, 1877). M. a pictat şi scene militare inspirate din campaniile lui Napoleon I şi Napoleon al III-lea, pe care le-a redat cu o exactitate rece. meistergesang [mâistzrghe-zang7, totalitatea creaţiilor poetice cu caracter didactic produse de meseriaşii germani cuprinşi în bresle între secolele al XlV-lea şi al XVI-lea. Organizaţi în „şcoli** (Singschulen), cea mai cunoscută fiind cea din Niirnberg, şi convinşi că arta poeziei se poate învăţa ca orice meşteşug, reprezentanţii m. (Hans Sachs, Hans Folz, Hans Rosenpliit ş.a.), numiţi meistersăngeri, tratau în-tr-un stil pedant şi stereotip teme religioase şi laice, în forme de versificaţie date. In evoluţia culturii germane, m. a constituit un mod de manifestare a năzuinţelor artistice ale burgheziei orăşeneşti. Meitner [măitmr], Lise (n. 1878), fiziciană germană; a fost profesoară la Universitatea din Berlin. Pentru a explica rezultatele experienţelor lui O. Hahn, M. a emis (în 1939) ipoteza fisiunii nucleelor de uraniu; această reacţie stă la baza energeticii nucleare. „Mejdunarodnaia jizn“, revistă lunară sovietică de studii şi informare politică. A fost înfiinţată în 1954, la Moscova. Apare şi în limbile engleză şi franceză. Meknfes, oraş în Maroc, situat la poalele munţilor Atlas. 175 900 loc. (1960). Centru comercial şi meşteşugăresc. întreprinderi ale industriei alimentare, textile, de fabricare a cimentului şi de prelucrare a lemnului. Aeroport. Moschei din sec. XIII—XIV şi alte monumente arhitectonice. Mekong, fluviu în sud-estul Asiei (4 500 km). Izvorăşte din Podişul Tibet (R.P. Chineză), străbate Laosul (formînd pe unele porţiuni graniţa lui cu Birmania şi Tailanda), Cam-bodgia şi Vietnamul de Sud şi se varsă în Marea Chinei de Sud, formînd o deltă foarte întinsă (70 000 km2). Importantă arteră de transport. In perioada apelor mari e navigabil pînă la Vientiane (1 600 km), iar pînă la Pnom-Penh accesibil pentru vase de mare tonaj. Este intens folosit pentru iriga-ţii. melafir (PETROGR.), rocă vulcanică de vîrstă preterţiară, cu structura porfirică, formată din feldspatul plagioclaz labrador şi din augit, cărora li se asociază cîteodată şi olivina. Uneori roca are goluri (vacuole), care pot fi umplute cu calce-donie, cuarţ, clorit, zeoliţi etc. în R.P.R., m. de vîrstă mezo-zoică apare în Munţii Metaliferi şi în Maramureş. melamină (CHIM.), C3H6N6. Substanţă chimică organică, obţinută prin încălzirea cia-namidei la circa 480°C sau din clorură de cianurii şi amoniac. Este solidă, incoloră, cristalizată în prisme lucioase; are p.t. la peste 250°C, este solubilă în apă fierbinte, insolubilă în alcool sau eter. Prin condensarea m. cu formaldehidă se obţin materiale plastice (răşini de melamină), mult întrebuinţate la încleierea hîr-tiei, la apretarea lînii, la fabri- MELANĂ 317 MELC carea materialelor neimflăma-bile, a lacurilor etc. melână (CHIM.), fibră textilă sintetică obţinută prin po-limerizarea nitrilului acrilic; are proprietăţi asemănătoare lînii. Se fabrică în R.P.R. la Uzina de fibre sintetice Săvi-neşti. Este numită în S.U.A. or/on, iar în Franţa crilon. Melanchton, Philipp (pe numele adevărat Schwarzerd) (1497—1560), teolog şi pedagog german. A fost colaboratorul principal al lui M. Luther şi a condus mişcarea protestantă după moartea acestuia (1546). A expus bazele protestantismului în „Confesiunea de la Augsburg** (1530). împreună cu Luther, M. a dirijat evoluţia Reformei spre reacţiunea princiară.  criticat învăţămîn-tul scolastic, pledînd în favoarea unui învăţămînt umanist, bazat pe clasicismul greco-roman. M. a întocmit numeroase manuale şcolare şi a pregătit întemeierea universităţilor protestante. A întreţinut legături strînse cu Despot-Vodă (înainte ca acesta să devină domn al Moldovei). melancolie (gr. melas „negru" şi kple „bilă"), boală psihică caracterizată printr-o stare de depresiune, de încetinire a tuturor funcţiunilor psihice. Bolnavul este trist, indiferent, anxios, fuge de societate, nu se gîndeşte decît la suferinţele Iui; are tensiune arterială scăzută, tulburări digestive, insomnii, cefalee, scădere a sensibilităţii şi reflexelor. Melanezia, grup de arhipelaguri din Oceanul Pacific, la nord şi nord-est de Australia, reprezentînd partea vestică a Oceaniei. Suprafaţa: peste 980 000 km2. Cuprinde Noua Guinee (Irian) cu insulele învecinate, Arhipelagul Bismarck, insulele Solomon, insulele Santa Cruz, Noile Hebride, Noua Caledonie cu insulele învecinate şi insulele Fiji (care constituie o zonă de tranziţie spre Polinezia). Populaţia este formată din melanezieni, indieni, chinezi şi europeni. Relief muntos, culminînd în Noua Guinee (vîrful Carstensz, 5 030 m). Numeroşi vulcani activi. Climă ecuatorială în nord, tropicală în sud. Insulele sînt acoperite în mare parte de păduri tropicale; pe ţărmuri vegetaţie de mangrove, iar pe atoli cocotieri. Flora prezintă numeroase endemisme (for-mînd regiunea fitogeografică malaeză). Fauna e înrudită cu cea australiană (marsupiale, ca-zuari, pasărea-liră etc.). Se cultivă cocotieri, sagotieri, bananieri, arbori de cauciuc şi alte plante tropicale. Este dezvoltat pescuitul. melanezieni, populaţie negroidă din Melanezia. în cadrul tipului m. se disting mai multe subtipuri: a) pigmeu sau negrito, răspîndit în cîteva regiuni muntoase din Noua Guinee şi în insula Espiritu Santo; b) papuaş, răspîndit în ţnajorita-tea Noii Guinei şi în alte insule; c) meîanezian propriu-zis, care populează în special Melanezia centrală; d) neo-caledonian, răspîndit în Noua Caledonie. Sub aspect antropologic, din acest din urmă subtip fac parte şi locuitorii arhipelagului Fiji. melanină (gr. melas ,,negru“), pigment brun sau negru al pielii, al părului, al coroidei ochiului şi al tumorilor mela-' nice, care se găseşte în celule conjunctive speciale numite melanocite. Structura chimică a m. nu se cunoaşte cu precizie. melanodermie (gr. melanos „negru“şi derma „piele“; MED.), pigmentare patologică, brună sau neagră, locală sau generalizată a pielii. Se observă în unele boli cronice, ca malaria, tuberculoza, boala lui Addison, diabetul bronzat, ciroza pigmentară, precum şi în cazul intoxicaţiei cu săruri de arsen, aur, argint etc. melanosarcom (gr. melanos „negru“ şi sarkoma „tumoare cărnoasă*4; MED.), tumoare malignă de natură conjunctivă, constituită din celule care conţin melanină (piele, coroidă, retină); evoluează rapid, for-mînd numeroase metastaze. melanterit (MINER.), sulfat natural hidratat de fier, cristalizat în sistemul monoclinic; are culoarea verde-deschis. Este utilizat la fabricarfea vopselelor, în R.P.R. se găseşte frecvent în regiunea minieră Baia Mare, sub formă de cruste sau stalactite, depuse pe pereţii galeriilor. melasă (IND. ALIMENT.), reziduu siropos, de culoare brună-neagră, rezultat la fabricarea zahărului; conţine 50% zahăr, 20% apă, 20% substanţe organice şi 10% substanţe minerale. Este întrebuinţată în industriile fermentative (Ia fabricarea alcoolului, drojdiei, acidului lactic, acidului citric etc.), la extragerea sărurilor de potasiu, la fabricarea lianţilor pentru miezurile de turnătorie, precum şi ca hrană pentru vite. M. din trestia de zahăr este utilizată la fabricarea romului. Melba, Nellie (pseudonimul lui Helene Porter Armstrong Mitchell) (1859-1931), cîntă-reaţă australiană de operă, soprană de coloratură. După debutul său la^Sidney (1885), M. a întreprins turnee în numeroase ţări, interpretînd în special opere de Mozart, Do-nizetti şi Verdi. Melbourne [melb9n/, oraş în Australia, capitala statului Victoria, situat în extremitatea sud-estică a continentului, pe rîul Yarra-Yarra, în apropierea golfului Port Phillip. 1 907 400 loc. (1961), cu localităţile subordonate. Important centru industrial, comercial şi cultural al Australiei. Principalele ramuri industriale sînt: industria constructoare de maşini (automobile, maşini-unelte, construcţii navale, maşini agricole), chimică, textilă şi alimentară. Nod feroviar, rutier şi aerian. Mare port, prin care se exportă lînă, piei, carne, unt, cereale şi se importă produse industriale, combustibil, minereuri. Universitate, muzeu naţional, galerie naţională de artă, numeroase parcuri şi o mare grădină botanică. melc 1. (ZOOL.) V» gasteropode. 2* (ANAT.) Partea anterioară a urechii interne, răsucită în spirală în jurul colume-lei. M. este legat de funcţia auditivă a urechii. 3. (TEHN.) a) Organ component al unui Melc (3) MELENĂ 318 MELITĂ 7 8 9 10 Plante melifere 7 — salcîm ; 2 — tei; 3 — sulfină; 4 — sparcetă; 5 — facelia; 6 — măzăriehe; 7 — floarea-soarelui ; 8 — trifoi alb; 9 — bob; JO ^ levănţică angrenaj elicoidal, care, împreună cu roata melcată, serveşte Ia transmiterea mişcării între doi arbori situaţi în plane perpendiculare (v. şi angrenaj cu melc), b) Organ al unor maşini de lucru (prese de argilă, pompe pentru paste şi lichide etc.) sau al unor transportoare (transportoare elicoidale), destinat deplasării sau transportului unui material vîscos sau al unui material granular, pulverulent etc. (seminţe, nisip, cărbune, ciment etc.) printr-o conductă sau jgheab. Este format dintr-un ax pe care se află înfăşurată pe dungă o bandă de tablă în formă de elice. melenă (gr. melaina „neagră4*; MED.), evacuare, prin anus, de sînge negru (amestecat sau nu cu fecale), provenit din părţile superioare ale tubului digestiv în urma unei hemoragii. Melies [melies], Georges (1861 — 1938), cineast francez. Este considerat ca adevăratul părinte al cinematografului ca artă, întrucît a fost primul care a folosit invenţia fraţilor Lu-mi£re cu un scop propriu-zis artistic. Producător, scenarist, operator de luat vederi, tehnician, inventator al principalelor trucuri cinematografice, M. a realizat aproape 400 de filme de scurt metraj („Afacerea Dreyfus**; „Ioana d’Arc**, 1900; „Călătoria în Lună“, 1902; „Faust“; „Două sute de mii de leghe sub mări*, 1907; „Cucerirea polului**, 19,2 §;a*)’ melifere (lat. mei „miere** şi ferre „a purta**; BOT.), plante plante ale căror flori produc din abundenţă nectar şi polen, din care albinele prepară mierea. Sînt p.m. majoritatea speciilor din familia leguminoaselor (salcîmul, trifoiul, lucerna, bobul, măzărichea, spar-ceta, sulfina etc.), precum şi salvia, roiniţa, teiul, levăn-ţica, floarea-soarelui şi altele. P.m. prezintă o mare importanţă pentru apicultură; unele se cultivă pe suprafeţe însemnate. Melilla [melil'a7, oraş în Africa, în nordul Marocului; posesiune spaniolă. Populaţia: 89 850 loc. (1960). Port la Marea Mediterană, centru de pescuit şi de prelucrare a peştelui, şantier naval. Prin port se exportă minereuri de fier (din Maroc) şi peşte. melinită (IND. EXTR.), exploziv avînd drept component principal acidul picric. Se utilizează la fabricarea fitilurilor detonante. meliorism (lat. melior „mai bun**; FILOZ.), concepţie idea-list-voluntaristă burgheză care afirmă posibilitatea îmbunătăţirii treptate a lumii şi a vieţii oamenilor pe calea autoperfec-ţionării morale, a reformelor parţiale şi a dirijării convergente a eforturilor indivizilor spre înfăptuirea „armoniei** sociale. M. este promovat în prezent mai ales de către prag-matişti şi instrumentalişti. Termenul a fost introdus în a doua jumătate a sec. al XIX-lea de scriitoarea engleză Geor-ge Eliot. Melissos din Samos (sec. V î.e.n.), filozof grec din şcoala eleată. A modificat con cepţia şcolii îndeosebi în problema existenţei, considerînd că aceasta este infinită nu numai în timp (cum afirmase P a r m e n i d e), dar şi în spaţiu. meliţă (IND. TEXT.) 1. Maşină de lucru, prevăzută cu MELIUSZ 319 MELVILLE iatagane, cuţite sau aripi de lemn fixate pe un rotor, utilizată în industria textilă pentru zdrobirea, separarea şi îndepărtarea, după operaţia de topire, a părţilor lemnoase din tulpinile de in şi de cînepă (operaţie numită meliţare); se obţine astfel fuiorul de m., care este apoi supus operaţiei de pieptănare. 2. Unealtă, prevăzută cu un cuţit de lemn acţionat manual, folosită în gospodăriile ţărăneşti pentru meliţare. Meliusz, Jozsef (n. 1909), scriitor şi publicist maghiar din R.P.R. S-a născut la Timişoara. Poezia sa de început se resimte de pe urma influenţelor moderniste, mai cu seamă ale expresionismului german. Ulterior M. a evoluat către o lirică socială, evocînd răscoala de la Bobîlna („Cîntec despre 1437“, 1945). „Fiecare îşi primeşte ce a meritat" (1957) este o comedie de moravuri. O parte a publicisticii sale, apărută înainte de Eliberare în revista „Korunk", a fost retipărită în volumul „File de jurnal" (1960). A tradus în limba maghiară din opera dramatică a lui L. Rebreanu, V. Eftimiu, T. Muşatescu, V.I. Popa şi M. Sebastian („Cinci comedii româneşti", 1964), precum şi din Tudor Arghezi, G. Bogza, R. Boureanu, A. Rău ş.a. Este cunoscut şi ca autor de literatură pentru copii. Mellon [mehnj, unul dintre cele mai mari concerne şi grupuri financiare din S.U.A., condus de familia de miliardari Mellon. Cuprinde banca „Mellon National Bank and Trust Co.", trustul de aluminiu „Alu-minium Co. of America" („Alcoa"), corporaţia petrolieră „Gulf Oii Corporation" şi alte companii din industria cărbunelui, chimică, a producţiei de echipament greu pentru industria metalurgică, petrolieră; posedă centrale electrice proprii, întreprinderi de exploatare a gazelor naturale. M. controlează industria aluminiului din S.U.A. şi din alte ţări (Canada, Brazilia, Italia, Norvegia, Suedia, Japonia ş.a.), are o serie de concesiuni petroliere în ţări din Orientul Mij- lociu, controlează unele bănci americane etc. M • are un rol important în viaţa economică şi politică a S.U.A. melo* (gr. melos „cîntec"), element de compunere cu sensul „muzică" (ex. meloman, melodramă). melodie (MUZ.) 1. Succesiune organizată de sunete de înălţimi şi durate diferite, formînd o unitate cu un sens expresiv. M. este elementul esenţial al muzicii, principala purtătoare a conţinutului emoţional. Există două tipuri fundamentale de m.: a) m. vocală, caracterizată printr-o succesiune de intervale, adaptate posibilităţilor fiziologice fireşti ale vocii omeneşti; b) m. instrumentală, avînd în mod frecvent o structură în alcătuirea căreia intră intervale şi succesiuni de intervale greu sau chiar imposibil de executat cu vocea. Caracteristicile modului de alcătuire a melodiei (preferinţa pentru anumite intervale sau formule metrico-ritmice etc.), implicaţiile ei armonice, formează stilul melodic, care se schimbă de la o epocă la alta, variază de la un compozitor la altul. 2. Denumire convenţională a vocii superioare în armonie. melodramă (gr. melos „cîn-tec"^şi dramma „acţiune"; LIT.) î. (în antichitate) Reprezentaţie teatrală în care muzica instrumentală întrerupea din cînd în cînd dialogul sau marca intrarea şi ieşirea personajelor principale. 2. (în epoca modernă) Dramă care abundă în efecte patetice şi violente (acţiune complicată, lovituri de teatru neverosimile, momente de sentimentalism ieftin, atmosferă sumbră, decoruri sinistre etc.), în scopul de a impresiona cu orice preţ spectatorul. A apărut în Franţa la sfîrşitul sec. al XVI II-lea, ca formă a teatrului popular, şi se caracterizează prin folosirea unor elemente aparţinînd tragediei, dramei burgheze şi comediei lacrimogene. melopee (gr. melos „cîntec" şi poieo „fac"; MUZ.) 1. (în | muzica vechilor greci) Ansamblul regulilor referitoare la cînt. 2. Declamaţie muzicală de formă foarte liberă. Prin extensiune, termenul melopee denumeşte o melodie monotonă, tărăgănată. melos (gr. „cîntec"; MUZ.) 1. Noţiune generică desemnînd aspectul cantabil, melodic al muzicii. 2. (La vechii greci) Melodie; prin extensiune, muzică (ex. m. popular). Melozzo da Forli /mc-loţţo], Francesco (1438—1494), pictor italian. A fost influenţat de Piero della Francesca. Creaţia lui M. da F. din domeniul picturii murale întruchipează idealurile umaniste ale Renaşterii. Personajele sale, realizate într-o viziune monumentală, impun prin nobleţea desăvîr-şită a trăsăturilor şi a ţinutei. Maestru al perspectivei, bun desenator, s-a remarcat printr-un modelaj sensibil al formelor şi printr-un colorit intens. A pictat pentru papa Sixt al IV-lea o amplă decoraţie în biblioteca Vaticanului (1477), pentru biserica Sfinţii apostoli din Roma „înălţarea" ş.a. Melpomene, muza tragediei în mitologia greacă. în reprezentările plastice ţine în mînă o mască tragică* Mei viile [melvil], Herman (1819—1891), scriitor american. Nemulţumit de mediul burghez, puritan, ostil aspiraţiilor sale, M> a dus timp de cîţiva ani o viaţă de peregrinări pe mări şi pe oceane, care constituie sursa de inspiraţie a majorităţii scrierilor sale: „Taipi" (1846, trad. rom.), „Omoo" (1847), „Redburn" (1849), „Marţi şi o călătorie acolo" (1849), „Pierre şi ambiguităţile" (1852), „Povestirile din Piazza" (1856) etc. Capodopera lui M., „Moby Dick" (1851, trad. rom.), scriere tulburătoare prin poezia ei tragică, împletind documentarul cu epopeea, face din odiseea căpitanului Ahab, pornit să vîneze o fabuloasă balenă albă, simbolul luptei titanice dintre om şi natură, ridicat la semnificaţia metafizică a conflictului ireductibil dintre bine şi rău. Creaţia lui M. este străbătută de protestul împotriva lumii capitaliste, dominată de exploatare şi minciună. Scriitorul opune, într-o viziune romantică, modului de viaţă al ţărilor „civilizate", „viaţa naturală" a MEMBRANĂ 320 MEMORIAL băştinaşilor polinezieni. Oscilaţia lui M. între naturismul naiv şi misticism scade valoarea protestului său social. Povestitor captivant, rapsod al peisajului marin şi exotic, creator al unor tipuri umane de puternică vitalitate, M. a fost un virtuos mînuitor al simbolului bogat în semnificaţii şi forţă emoţională. Maestru al trecerii de la o tonalitate afectivă la alta, a folosit o varietate largă de mijloace stilistice, a-daptate naraţiunii, descrierii, reflecţiei filozofice, ca şi satirei şi pamfletului. membrană 1« (anat.) Pieliţă fină care acoperă sau căptuşeşte diferite organe. — M. celulară, diferenţiere protoplasmatică ce înconjură celula. La plante, m.e. este celulozică. 2. (FIZ., TEHN.) a) Placă subţire, elastică, întinsă pe un cadru şi care, prin vibraţia sa, poate produce sau transmite sunetele (ex. pielea de pe tobă, placa metalică subţire a unui receptor telefonic), b) Placă sau foiţă subţire care separă două medii. — (CHIM., FIZ.) M. semiper-meabilă, membrană care permite trecerea prin ea a solventului şi a unor substanţe dizolvate, dar opreşte trecerea altor substanţe dizolvate. Se foloseşte la purificarea coloizilor prin dializă, la unele celule de electroliză etc. Se mai numeşte diafragmă semipermeabilâ. membru (ANAT.), prelungire articulată şi pereche a corpului (ex. mîna, piciorul, aripa, îno-tătoarea). — (MED.) M. fantomă, senzaţie anormală de prezenţă a unui membru sau a unui segment de membru amputat. Bolnavul are senzaţia că membrul există încă; uneori îl simte deformat, mai mic, alteori m.-/. este dureros. Memfis, vechi oraş în Egipt, aşezat pe malul stîng al Nilului, lîngă delta acestuia. Clădit în timpul primului faraon, Menes, M. a devenit apoi capitala Regatului vechi. Preoţimea acestui oraş a avut un rol important în politica reformatoare a lui Amenhotepal IV-lea, din dinastia a XVÎII-a. Ruinele lui se mai văd şi azi. Memling (Memlinc), Hans (c. 1433-1494), pictor fla- mand. A studiat, probabil, cu Stephan Lochner, la Koln, Rogier van der Wey den şi Simon M a r m i o n. Stabilit din 1466 la Bruges, a lucrat pictură de altar, tablouri cu subiect religios şi portrete. H. Memling Lucrările sale se caracterizează prin graţie şi strălucire în colorit. în cele cu subiect religios, M. înfăţişează figuri idealizate, pline de gingăşie şi de visare melancolică. Suavitatea figurilor din lucrările cu subiect religios a făcut să fie supranumit »>Fra Angelico al Nordului**, în portretele după natură, această idealizare dispare în favoarea unei transcrieri mai directe, viguroase a trăsăturilor fizice şi morale ale modelelor. Măiestria delicată şi somptuoasă cu care a tratat peisajul, elementele de arhitectură, costumele sporesc farmecul poetic al picturilor sale. Op. pr.: „Martiriul sf. Sebastian**; „Tripticul lui sir John Donnş of Kidwelly", 1468; „Chivotul sf. Ursula**; „Madona lui Martin van Nieuwenhove**; „Bărbatul cu săgeata**; „Portretul lui Tommaso Portinari**; „Portretul soţiei lui Portinari**; „Portretul primarului Guillaume Marcel**; „Portretul Barbarei Marcel** ş.a. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin „Bărbat citind** şi „Femeie rugîndu-se“. Memnon (în mitologia greacă), rege legendar al etiopienilor, în fruntea cărora a participat la războiul troian de partea Troiei; fiul zeiţei Eos (Aurora). A fost ucis de Ahile. Una dintre statuile gigantice ale faraonului Ameno-phis al III-lea (lîngă Teba, în Egipt) a fost considerată ca înfăţişînd pe M. („colosul lui M.“). Sunetele pe care această statuie le emitea dimineaţa, vibrînd sub influenţa razelor solare, au fost luate drept vocea lui M., care se adresa mamei sale, Aurora. memorandum (DR.), document diplomatic cuprinzînd expunerea faptelor şi a aspectelor juridice ale problemei care formează sau va forma obiectul unor tratative. Se anexează de obicei la o notă diplomatică, dezvoltînd şi fundamentînd tezele acesteia. Memorandumul din 1892, document întocmit în 1892, în Transilvania, de către fruntaşii Partidului naţional român, în care era denunţată împăratului Austro-Ungariei, Franz Joseph I, politica intolerantă şi abuzurile guvernelor din Budapesta faţă de cererile românilor. Act de protest împotriva politicii guvernului maghiar, documentul reprezintă limita superioară la care s-a putut ridica lupta burgheziei române din Transilvania pentru emancipare naţională, după 1848. El nu punea însă problema eliberării naţionale pe baza autodeterminării pînă la despărţirea de Ungaria, se menţinea în cadrul metodelor de luptă strict „legalef** şi manifesta o înţelegere incompletă a revendicărilor ţărănimii. Refu-zînd să primească delegaţia menită să i-1 înmîneze, împăratul a trimis memorandumul (redactat în germană, maghiară şi română) guvernului maghiar, care a înscenat autorilor un proces de „trădare**. Procesul, încheiat cu condamnarea inculpaţilor la închisoare între două luni şi cinci ani, a avut un larg răsunet în sînul maselor populare din Transilvania şi din România, care au organizat mari demonstraţii de protest împotriva acţiunilor autorităţilor maghiare şi de solidarizare cumemorandiştii. în străinătate, ecoul acestui proces s-a manifestat printr-un larg curent de simpatie în favoarea cauzei naţionale române. memorial, specie literară înrudită cu însemnările de călătorie şi cu memoriile, prin care scriitorul consemnează rea- -i. MEMLING: Portret de bărbat citind. Ulei pe lemn. Muzeul de Artă al R.P.R. memorie: 321 MENANDRU Schema unui dispozitiv de memorie (matrice) cu inele de 'ferita lităţi cunoscute şi considerate de interes general. Printre autorii de m. din ţara noastră se numără Dinicu Golescu, Gr. Alexandrescu, N. Iorga, M. Ra~ lea, T. Vianu. memorie 1. (PSIH.) Proces psihic de reflectare a experienţei anterioare, prin fixarea (întipărirea şi păstrarea), recunoaşterea şi reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor, stărilor afective sau mişcărilor din trecut. Procesele m. se desfăşoară atît în legătură cu reflectarea senzorială cît şi în legătură cu procesele de gîndire şi de limbaj, la unii oameni predominînd m. senzo-rial-intuitivă, la alţii cea ver-bal-abstractă. Recunoaşterea şi reproducerea, ca procese ale m., sînt condiţionate de procesul fixării, al memorării. Memorarea poate fi intenţionată (voluntară) sau neintenţionată (involuntară). Recunoaşterea se rea' lizează în prezenţa stimulilor senzoriali sau verbali care au acţionat şi anterior, în vreme ce reproducerea se realizează în lipsa acestor stimuli. De aceea, în general, recunoaşterea se realizează mai lesne decît reproducerea. Fenomenul invers memorării este uitarea, care se manifestă prin incapacitatea de a reproduce sau de a recunoaşte, iar uneori prin reproducere sau recunoaştere eronată. Se pot diferenţia memorarea logică şi memorarea mecanică, dar specifică pentru om este memorarea logică, bazată pe înţelegerea celor memorate. Din punct de vedere neurofiziologic, m. poate fi explicată, între altele, prin plasticitatea mare a sistemului nervos, şi în special a emisferelor cerebrale, prin urmele excitaţiilor din scoarţa cerebrală după ce stimulii au încetat să acţioneze, prin fixarea legăturilor condiţionate, care sînt cu atît mai consolidate cu cît asocierile au fost repetate mai mult. In desfăşurarea m. intervin diferite tipuri de asociaţii: asociaţia prin contiguitate în spaţiu şi timp, asociaţia prin asemănare şi cea prin contrast. Caracteristice pentru m. umană sînt mai ales asociaţiile logice, bazate îndeosebi pe relaţiile de cauzalitate. 2. (TELEC., ELT.) Dispozitiv 11 — Dicţionar enciclopedic voi. III pentru înregistrarea şi păstrarea (înmagazina-rea) semnalelor purtătoare de informaţie şi care, după extragerea informaţiei înregistrate, este susceptibil de o nouă utilizare. M . sînt părţi componente ale calculatoarelor electronice şi ale unor sisteme automate, în care se înregistrează, după o codificare prealabilă, de obicei în codul binar, comenzile, programele, cuvintele, valorile numerice, rezultatele calculelor intermediare etc. Dispozitivele de m. sînt caracterizate prin capacitatea de memorare, definită, de regulă, pentru codul binar şi egală cu numărul de impulsii care pot fi înmagazinate simultan, prin timpul de acces, necesar înmagazinării u-nei impulsii, şi prin durata de înmagazinare. Din punctul de vedere al duratei de înmagazinare, m. pot fi rapide sau dinamice, cu un timp de acces foarte redus, dar cu o durată de înmagazinare scurtă, şi lente sau de durată, cu o durată de păstrare a informaţiei practic nelimitată, dar cu un timp de acces relativ lung. V. şi înregistrare; matrice; registru. memorii, lucrări cu caracter literar, conţinînd însemnări cu privire la evenimente la care a luat parte autorul lor. Spre deosebire de autobiografie, accentul nu cade asupra persoanei care narează, ci asupra întîm-plărilor cărora ea le-a fost martor. Printre autorii români de m. se numără N. Iorga, E- Lovinescu ş.a. Memphis/ memfis],or aş în sudul S.U.A., în statul Tennessee, situat pe fluviul Mississippi. 497 590 loc. (1960). Mare piaţă comercială pentru bumbac. întreprinderi constructoare de maşini, chimice, textile* alimentare. Nod feroviar şi rutier, port fluvial. Universitate. MEN (Middle East News Agency), agenţie de presă a guvernului Republicii Arabe Unite. A fost înfiinţată în 1955, cu sediul la Cairo. menade (MIT.) v. bacante. Menam, fluviu în Tailanda (1 200 km). Izvorăşte din nordul ţării, din munţii Den-Lao, străbate o cîmpie aluvială şi se varsă în golful Siam (Marea Chinei de Sud),formînd o deltă întinsă. Principala arteră de transport a ţării. Navigabil pe o lungime de 400 km, în timpul apelor mari pe 760 km. Intens folosit pentru irigaţii. în delta fluviului este situat oraşul Bangkok. Menandru (342—292 î.e.n.), dramaturg grec din Atena. S-a format sub influenţa filozofiei lui Epicur şi a lui Teofrast. A scris peste 100 de comedii, dintre care nu s-a păstrat integral decît una („Mizantropul"), iar cîteva, în fragmente („împricinaţii", „Linguşitorul", „Chitaristul1*, „Eroul"). Resortul principal al pieselor sale este dragostea, înţeleasă ca sentiment adînc omenesc şi nu ca pasiune generatoare de situaţii tragice sau eroice. Creator al comediei de moravuri şi de caracter, M. zugrăveşte cu realism, fără a recurge la satiră violentă, aspecte din viaţa cotidiană a locuitorilor Atenei.Faţă de comedia clasică, ilustrată de Aristofan, el introduce importante inovaţii: renunţă la cor ca erou, rezervîndu-i doar un rol de intermezzo, de antract; măreşte numărul personajelor, ceea ce dă intrigii un caracter mai complex; suprimă parabaza; dă o mai mare însemnătate MENDEL 322 MENDELSSOHN-BARTHOLDY decorului; introduce baletul. Comediile sale, scrise într-o limbă .simplă, vioaie şi elegantă, au fost adaptate sau imitate de Plaut şi de Terenţiu, iar în epoca modernă folosite ca sursă de inspiraţie de către Shakespeare, Moliere, Gol-doni ş.a. Mendel, Gregor Johann (1822—1884), călugăr augustin şi naturalist originar din Mora-via. A studiat la Viena matematica, fizica şi ştiinţele naturale. A făcut cercetări experimentale asupra transmiterii ereditare a caracterelor în urma încrucişării unor soiuri diferite de plante. Rezultatele acestor experienţe au fost concretizate în următoarele legi ale lui Mendel: 1) indivizii din prima generaţie hibridă, proveniţi din parteneri de rasă pură, au caractere uniforme (legea uniformităţii caracterelor) ; 2) dintre indivizii din a doua generaţie hibridă, 50% reproduc caracterele hibridului din prima generaţie, 25% sînt de formă pură cu caractere denumite dominante şi 25% sînt de formă pură cu caractere denumite recesive (legea segregării caracterelor); 3) în generaţia a doua şi în cele următoare, caracterele se combină şi se împart la hibrizi în mod independent unele de altele (legea independenţei caracterclor). Unii biologi consideră numai două legi ale lui Mendel: a purităţii gârneţilor şi a segregării independente a caracterelor în generaţia a doua după încrucişare. Legile lui M. nu se pot pune în evidenţă la indivizi cu anomalii ale numărului de cromozomi şi la plantele apogame. Rezultatele cercetărilor lui M., publicate în 1865, au rămas necunoscute lumii ştiinţifice pînă în 1900, cînd au fost descoperite simultan de H. de Vries, C. Correns şi E. Tscher-mak. Meritul lui M. constă în abordarea experimentală şi cantitativă a problemelor eredităţii, ceea ce a constituit un progres însemnat faţă de tratarea speculativă, predominantă în vremea lui. M. este considerat fondatorul geneticii şi precursorul aplicării aparatului matematic (statistic) în biologie. Mendeleev, Dmitri Ivano-vici (1834—1907), chimist rus; profesor la Institutul tehnologic, apoi la Universitatea din Petersburg, a fost membru corespondent al Academiei de D. I. Mendeleev Ştiinţe din Petersburg. A desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică şi pedagogică. Cel mai important rezultat al activităţii creatoare a lui M. a fost descoperirea legii periodicităţii şi crearea sistemului pe-' riodical elementelor, una dintre cele mai mari generalizări ale chimiei. în lumina legii periodicităţii, Mendeleev a corectat greutatea atomică a unor elemente şi a prezis existenţa şi proprietăţile altora (galiu, germaniu, cadmiu), descoperite întocmai mai tîrziu. A efectuat, de asemenea, cercetări în domeniul soluţiilor, al tehnologiei ţiţeiului şi s-a ocupat de o serie de probleme ca gazificarea subterană a cărbunelui şi obţinerea directă a fierului şi oţelului din minereuri. în 1868 a publicat lucrarea „Bazele chi-miei“, în care chimia anorganică este expusă pe baza legii periodicităţii. mendeleeviu (CHIM.), Md. Element transuranic sintetic, cu nr. at. 101. Formează combinaţii în treapta de valenţă trei. Mendele Mocher~Seforim (pseudonimul lui Şolem lakpb Abramovici) (1836—1917), scriitor evreu, părintele literaturii idiş. A trăit în Rusîa. Naraţiunile sale (povestirea „Fişke şchiopul", 1869, trad. rom.; alegoria „Flecăreala4*, 1873; poemul epic „Peregrinările lui Be-niamin al treilea44, imitaţie după „Don Quijote**, 1878; romanul „Inelul purtător de noroc**, 1888—1889 ş.a.), remarcabile » prin realismul lor, înfăţişează cu simpatie şi cu umor viaţa oamenilor fără căpătîi, supunînd în acelaşi timp unei ascuţite critici oficialităţile ghetourilor, exploatarea şi birocraţia. Fin observator al relaţiilor sociale, creator al unui stil devenit clasic, M. a exercitat o considerabilă influenţă asupra dezvoltării literaturii idiş. Mendelsohn, Alfred (n. 1910), compozitor român, profesor la Conservatorul „Ci-prian Porumbescu** din Bucureşti, maestru emerit al artei din R.P.R. A scris lucrări în genuri variate: simfonii (simfonia a IV-a cu cor, „Apelul păcii**, 1949; a Vil-a, 1961); lucrări vocal-simfonice („Cantata Bu-cureştiului“, pe versuri de Şt. Iureş şi N. Labiş, 1952; oratoriile “Horia**, pe versuri de V. Bîrna, 1957; ,>1907**, pe versuri de T. Arghezi), balete („Călin**, după M. Eminescu, şi „Harap Alb“, după I. Creangă), piese simfonice (poemul „Prăbuşirea Doftanei**, 1950), lucrări concertante, muzică pentru diferite formaţii de cameră, muzică de film, lieduri, cîn-tece de masă. Vădind preocuparea de a oglindi imagini din viaţa nouă a patriei sau de a evoca figuri şi fapte eroice din trecutul istoric, creaţia lui M. se caracterizează pr intr-un larg suflu simfonic, prin înclinaţia către patosul liric-eroic, printr-un viu colorit armonic-orchest^al. Laureat al Premiului de stat. Mendelssohn - Bartholdy [ mendzlszon /, Felix (1809— 1847), compozitor, pianist, or- F. Mendelssohn-Bartholdy MEtiDEZ 323 MENES ganist şi dirijor german. A fost profesor şi director al primului Conservator german (Leipzig, 1843), înfiinţat de el. Şef de orchestră al concertelor orchestrei „Gewandhaus** din Leipzig, M* a contribuit la răspîndirea muzicii romantice. Autor de opere, oratorii („Paulus“, 1836; „Elias‘\ 1846), simfonii („Italiana44, 1833; „Sco-ţiana“, 1842), uverturi programatice (printre care „Visul unei nopţi de vară44, după Shajkes-peare). A mai scris un concert pentru vioară (1844) şi două pentru pian şi orchestră, binecunoscutul ciclu de „Cîntece fără cuvinte44 pentru pian etc. In creaţia sa, tendinţele romantice se împletesc cu tradiţiile clasice. Muzica lui M. nu atinge o mare adîncime şi forţă dramatică, dar excelează în momentele de inspiraţie poetică, de atmosferă feerică sau de vervă scînteietoare. Accesibilă, pătrunsă de inflexiunile cîn-tecului popular german, ea se remarcă prin melodicitate pregnantă, prin folosirea iscusită a mijloacelor de expresie, prin eleganţa şi claritatea formei. Mendez [ mendes], Leo-poldo (n. 1902), gravor şi pictor muralist mexican. Imaginile create de M. se remarcă prin forţa lor expresivă şi prin limbajul lor sintetic. A lucrat gravuri în lemn şi litografii, grafică de şevalet, ilustraţii de carte, afişe, generice pentru filme şi grafică monumentală (ciclul „în numele lui Hristos*4, în care denunţă asasinarea învăţătorilor progresişti de către clericalo-fascişti, 1939; ciclul „Stampele revoluţiei*4, gravurile pentru genericele filmelor „Rău ascuns44, „Ţărancă44, „O zi fără viaţă44, „Singurătatea ascunsă*4). M. a realizat şi importante decoraţii murale în oraşul Mexico. Mendoza [mendosa], oraş în Argentina, situat la poalele Anzilor. 109 150 loc. (1960). Centru viticol. Industrie alimentară şi uşoară. Oraşul este aşezat pe magistrala feroviară transandină. Universitate. Menelau (în mitologia greacă), regele Spartei, fiul lui Atreu şi fratele lui Agamem-non, unu] dintre eroii „Iliadei** Iui Homer. Răpirea soţiei sale, Elena, de către Paris a dus la dezlănţuirea războiului troian, învingător în război, M. şi-a redobîndit soţia şi, după o Menelau şi Elena. După un vas grecesc antic pribegie de şapte ani, a reuşit să se întoarcă în Sparta. Menelau (sec. I î.e.n.), matematician şi astronom grec din Alexandria. în lucrarea sa „Sphaerica*4 se găsesc elemente de trigonometrie sferică şi este expusă teorema cu privire la patrulaterul complet. — Teorema lui M., teoremă conform căreia orice dreaptă care taie laturile (sau prelungirile laturilor) unui triunghi Teorema lui Menelau: A'B B'C C'A A'C * B'A * C'B ~~ determină pe acestea şase segmente, astfel îneît produsul lungimilor a trei segmente care nu au extremităţi comune este egal cu produsul lungimilor celorlalte trei segmente. Menelik al ll~lea, împărat (negus negesti) al Etiopiei (1889 —1913). Venit Ia putere cu sprijinul Italiei, M. al II-lea a intrat în conflict cu aceasta, deoarece Italia a încercat să instituie asupra Etiopiei protectoratul său, ceea ce a avut ca urmare războiul italo-abi-sinian (1895—1896), terminat cu înfrîngerea Italiei. M. al ll~lea nu a recunoscut înţelegerea intervenită între Anglia, Franţa şi Italia (1906) privind împărţirea Etiopiei în zone de influenţă. în scopul întăririi puterii centrale, el a înfăptuit o serie de reforme administrative, a creat o armată regulată şi a dus o luptă susţinută împotriva tendinţelor separatiste ale feudalilor. Menendez Pidal, /menen-deo/, Ramon (n. 1869), filolog, lingvist şi istoric spaniol, profesor la Universitatea din Madrid, preşedinte al Academiei Spaniole, membru de onoare al Academiei R.P.R.; întemeietor al „Revistei de filologie spaniolă44 (1914). A publicat numeroase ediţii de texte vechi spaniole, printre care mai importante sînt „Cronicile generale ale Spaniei*4 (1898), „Cîn-tecul Cidului*4 (3 voi., 1908 — 1911) şi „Romanţe hispanice*4 (1953). Aplicînd metodele geografiei lingvistice la studiul poeziei populare spaniole, a creat aşa-numita geografie folclorică. Este autorul unor opere fundamentale pentru istoria limbii spaniole („Manual de gramatică istorică spaniolă**, 1904, şi „Originile limbii spaniole*, 1926). Menendez y Pelayo [me~ nendeO/, Marcelino (1856— 1912), critic, estetician şi istoric literar spaniol. A fost profesor la Universitatea din Madrid şi membru al Academiei Spaniole. A scris erudite studii privitoare la istoria Spaniei şi a literaturii spaniole („Istoria ete-rodocşilor spanioli44, 1880— 1882; „Istoria ideilor estetice în Spania44, 9 voi., 1883—1891; „Originile romanului spaniol44, 4 voi., 1905—1915) şi al unor cuprinzătoare antologii poetice şi bibliografii. Ca om politic, a fost conservator. Menenius Agrippa (sec. V î.e.n.), patrician roman, rămas celebru prin felul cum a demonstrat plebeilor romani răzvrătiţi şi retraşi pe Muntele Sacru (494 sau 471 î.e.n.) necesitatea revenirii lor la Roma. EI a comparat colaborarea dintre plebei şi patricieni cu întrajutorarea membrelor corpului omenesc. Menes, primul faraon atestat de istorie, către sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. El a unificat Egiptul şi a concentrat în mîinile sale autoritatea religioasă şi pe cea politică. menestrel 324 MENORCA menestrel (LIT.), cîntăreţ, recitator, poet, muzician şi instrumentist, călător sau stabilit pe lîngă un senior feudal. Reprezentativ pentru cultura franceză medievală, m. era de obicei de origine socială modestă. Menger [mengar], Cari (1840 — 1921), economist burghez austriac, unul dintre întemeietorii şcolii austriece din economia politică. In scopul mascării sursei profitului, a . încercat să opună teoriei marxiste a valorii determinate prin muncă teoria neştiinţifică, subiectivistă, a valorii determinate de utilitatea finală.' menghină (TEHN.), dispozitiv de prindere a pieselor care urmează a fi prelucrate manual sau cu unele maşmi-unelte, a unor scule, a unor instrumente de măsură etc. Este compusă din două fălci: una fixă, iar cealaltă mobilă (care poate fi apropiată sau depărtată de cea fixă cu ajutorul unui şurub) şi un corp care serveşte la fixarea pe bancul de lucru sau pe maşina-unealtă. Se deosebesc: m. cu picior, la care falca mobilă se roteşte în jurul unui pivot orizontal; m. paralelă, Ia care falca mobilă are o mişcare de translaţie ghidată de corpul acesteia; m. de mînă, de dimensiuni mici, la care fălcile sînt articulate printr-un bulon; m. de maşină, asemănătoare cu m. paralelă, dar care se fixează pe unele maşini-unelte (ex. pe maşini de găurit, Menghine de frezat etc.); m. pentru ţevi, destinată prinderii ţevilor în vederea tăierii, filetării etc. Mengli-Ghirei, han al Cri-meii între 1468 şi 1515 (cu întreruperi). In timpul lui, ha-natul Crimeii a devenit vasal Imperiului otoman (1475). în lupta împotriva Marii hoarde, M.-G. a încheiat o alianţă cu ţarul Rusiei Ivan al III-lea, folosită de acesta şi în lupta împotriva Lituaniei şi a hana-tului din Kazan. Mengs, Anton Raphael (1728—1779), pictor şi estetician german. Alături de W i n-ckelmann a fost unul dintre teoreticienii neoclasicismului. A tratat subiecte mitologice, biblice şi din istoria antică, lucrînd multă vreme la Roma (fresca „Parnasul“ din vila Albani), precum şi la Curtea din Madrid a regelui Carol al III-lea. Compoziţiile sale se caracterizează prin exactitate rece, fast şi retorism. Portretele lui, mai puţin academice, sînt valoroase prin autenticitate („Autoportret**; „Portretul tatălui44, 1744). menhire (celt. men „piatră44 şi hir „lung44), monumente megalitice de cult sau funerare, constituite din blocuri înalte de piatră necioplită, înfipte în pămînt; sînt izolate sau aşezate în aliniamente. M. datează de la sfîrşitul epocii neolitice. menilit (PETROGR.), rocă sedimentară alcătuită în cea mai mare parte din opal, la care se adaugă substanţă argiloasă şi organică, precum şi hidroxizi de fier. Este de culoare neagră sau brună cu aspect vărgat şi provine din transformarea unor depozite diatomitice. M. este răspîndit în depozitele oligo-cene din Carpaţi. meninge (ANAT.), numele celor trei învelişuri membranoase care înconjură măduva spinării şi creierul: dura- mater, arahnoida şi p i a m a t e r. Prin m. trec vasele sanguine nutritive spre scoarţa cerebrală. meningită (MED.), infla-maţie a meningelor creierului şi măduvei spinării. Poate fi provocată de bacterii, virusuri sau poate fi de natură toxică ori alergică. După natura agentului patogen, se cunosc variate tipuri de meningită: m. tuberculoasă, m. sifilitică, m. pneu-mococică etc. Cea mai frecventă Menhir este m. epidemică, provocată de * meningococ; este o boală contagioasă, care apare in special la copii şi la tineri şi care se manifestă prin vărsături, dureri de cap, înţepenirea cefei, foto-fobie, febră şi uneori prin convulsii. Se tratează cu sulfamide, antibiotice, ser antimeningoco-cic. meningococ (MICROBIOL.; Neisseria meningitidis), specie de diplococ, gram-negativ, agentul patogen al meningitei. menise 1. Corp sau figură geometrică convexă pe o parte şi concavă pe partea opusă (ex. lentilele convex-concavă şi con-cav-convexă). 2. (FIZ.) Suprafaţa liberă, curbată a unui lichid în vecinătatea unui corp solid. Intr-un tub capilar, m. unui lichid poate fi concav sau convex, după cum lichidul udă sau nu udă pereţii tubului. 3. (ANAT.) Fibrocartilaj inter-articular, în formă de disc, care completează unele articulaţii, de exemplu articulaţia tibiofemu-rală (articulaţia genunchiului). Menkes, Benedict (n. 1904), embriolog român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. în lucrările sale s-a ocupat de diverse probleme de biologie, morfologie şi embriologie experimentală, precum şi de dinamica dezvoltării reactivităţii în ontogeneza embrionului. Op. pr.: „Cercetări de embriologie experimentală44 (1958). Laureat al Premiului de stat. menopauză (gr. men „lună44 şi pausis „încetare*4; MED.), fenomen fiziologic complex care constă în încetarea definitivă a menstruaţiei la femeie (la vîrstă de 45—50 de ani sau mai devreme, în caz de insuficienţă ovariană). M. este însoţită de obicei de o serie de tulburări neurovegetative (valuri de căldură, insomnii, palpitaţii etc.) ca o consecinţă a dezechilibrului neuroumoral produs prin încetarea funcţiei ovarie-ne. — M. artificială, suprimare a menstruaţiei, ca urmare a îndepărtării chirurgicale a ovarelor sau a reducerii, pînă la dispariţie, a funcţiilor endocrine ale acestora prin iradierea cu raze Roentgen. Menorca, insulă în arhipelagul spaniol Baleare din Medi- MENOU 325 MENUHIN terana occidentală. Suprafaţa: 754 km2. Populaţia: circa 44000 loc. Se cultivă viţă de vie, pomi fructiferi etc.; se practică creşterea oilor şi pescuitul. Principalul oraş şi port: Mahon. menou (ARHIT.), profil vertical de piatră, lemn sau metal, care serveşte la împărţirea unei deschideri (fereastră sau uşă) în mai multe părţi. Termenul este folosit în special în arhitectura gotică. In ţara noastră, s-au utilizat m. la construcţiile gotice din Transilvania şi la cele de influenţă gotică din arhitectura feudală moldovenească. menstruaţie (lat. mensiruus „în fiecare lună“; MED.), pierdere de sînge cu punct de plecare uterin, la femeia adultă. Se produce regulat şi periodic (aproximativ la patru săptămîni), exceptînd perioadele de sarcină şi de alăptare M. apare la pubertate, ca urmare a modificărilor ciclice morfofuncţionale şi hipofizo-ovariene, Cînd m* este foarte abundentă, ca în unele boli endocrine (hiperfoliculinie), se numeşte menoragie, iar cînd pierderile de sînge sînt în afara perioadelor m., se numeşte metro-ragie. M. încetează la menopauză. menşevism, curent oportunist de dreapta în cadrul so-cial-democraţiei ruse. A apărut ca grup oportunist la cel de-al doilea Congres al P.M.S.D. din Rusia (1903). Denumirea de m. este legată de faptul că la acest congres grupul respectiv a rămas în minoritate (= men-şinstvo) la alegerea organelor centrale ale partidului. Ne-gînd rolul partidului ca instrument principal al clasei muncitoare în lupta pentru socialism, manifestîndu-şi ostilitatea faţă de centralismul democratic şi faţă de disciplina de partid, menşevicii au promovat o linie oportunistă în principalele probleme ideologice, organizatorice, tactice şi teoretice ale luptei partidului. Au fost excluşi din P.M.S.D.R. în 1912. Menşevicii s-au manifestat în timpul primului război mondial ca social-şovinişti, declarîndu-se pentru sprijinirea războiului imperialist. In ajunul Revoluţiei din Octombrie, menşevicii au trecut făţiş pe poziţii contrarevoluţionare, participînd apoi în timpul războiului civil la comploturile împotriva Puterii sovietice. Menşikov, Aleksandr Da-nilovici (1673—1729), om de stat rus, talentat comandant de oşti, cel mai apropiat colaborator al lui Petru cel Mare. S-a remarcat în timpul războaielor duse de Petru I împotriva Suediei, îndeosebi în lupta de la Poltava (1709). In timpul domniei Ecaterinei I, M. a fost conducătorul de fapt al Rusiei. învinuit de abuzuri, a fost surghiunit la moşia sa (1727), apoi deportat în Siberia, unde a şi murit. mentă (BOT.) v. izmă. mentol (FARM.), produs obţinut din uleiul extras din plan- ta Mentha piperita sau pe cale sintetică. Are o uşoară acţiune antiseptică şi calmantă. Este folosit în special pentru mucoasele nazale şi faringiene. Mentor (în „Odiseea** lui Homer), educatorul lui Tele-mah, fiul lui Ulise. Zeiţa Atena ia în cursul epopeii de mai multe ori înfăţişarea lui M « pentru a-1 ajuta pe Telemah sau pe Ulise. Prin extensiune, termenul a devenit nume comun, cu sensul de „educator, sfătuitor". mentor, metoda mentorului (GENET.), metodă care constă în modificarea dirijată a caracterelor unei plante tinere prin altoirea acesteia pe o plantă mai bătrînă (mentor). Această metodă a fost elaborată de. I.V. Miciurin. Mtentovich f mentovici], Fe-renc (1819—1879), gînditor materialist maghiar din Transilvania. A fost profesor de ştiinţe naturale la Tg.-Mureş. Luptător activ împotriva idealismului, a susţinut, în polemică cu gînditorul idealist transilvănean Brassai Sâmuel, ideea unităţii indisolubile dintre materie şi forţă, negînd existenţa unei „forţe vitale*' şi a oricărei forţe spirituale supranaturale. Materialismul lui a avut însă un caracter mecanicist şi a suferit influenţa materialismului vulgar. Op. pr.: „Concepţia nouă despre lume** (1863, arsă de cenzură; ed. a doua, 1870). Men-ţzî (Mencius) (372— 289 î.e.n.), filozof idealist chinez, discipol al Iui Confucius. Ca exponent al aristocraţiei sclavagiste, a combătut democratismul lui M o-ţ z î. A enunţat teza naturii bune a omului şi a dezvoltat tezele clasice ale lui Confucius. Ideile sale au fost expuse în cartea „Men-ţzî**. menuet, dans vechi francez, de origine populară, în măsură de 3/4, cu tempo moderat şi cu caracter ceremonios. Se execută de patru perechi, ca Ia cadril. A fost introdus în sec. al XVII-lea ca dans de curte şi considerat model al dansurilor de salon, căpă-tînd o mare răspîndire în sec. XVII-XVIII. Preluat şi dezvoltat creator de compozitorii preclasici (Lully, Bach), s-a încetăţenit în operă, balet, suită şi apoi în sonată şi simfonie, ca parte a treia, datorită mai ales lui Haydn şi Mozart. Menuhin, Yehudi (n. 1916), virtuos violonist american, elev Y. Menuhin al lui L. Persinger, A. Busch şi G. Enescu. A întreprins turnee de concerte în întreaga lume; a participat la primul Festival Internaţional „George E-nescu“ (1958). J. Haydn - St ruf' /ondoneză nn-97 i'n So/ rnjjor. ' egli l teplpîîîtî! Menuet MENUMORUT 326 MERCAPTANI Menumorut (sec. X—XI), conducător al formaţiunii statale româneşti de tip feudal din Crişana, cu centrul la Biharea. A organizat o dîrză rezistenţă împotriva expansiunii maghiare» dar după lupte grele a fost înfrînt. Este menţionat în cronica iui A n o n y m u s. Menzel [menţii], Adolph von (1815—1905), pictor şi grafician german realist. S-a remarcat ca gravor încă din 1833 (seria „Peregrinările unui ar-tist“), a ilustrat „Istoria lui Frederic cel Mare“ de F. Kugler ş.a. A pictat compoziţii inspirate din istoria Germaniei şi din viaţa lui Frederic al II-lea („Un concert la Sans-Souci“, 1852; „Bătălia de la Hoch-kirch“, 1853). în tablourile de gen, M. s-a dovedit un observator perspicace al vieţii sociale a timpului său şi al naturii, redînd cu lirism atmosfera şi lumina („Teatrul Gym-nase din Paris**, „Cameră cu balcon*4 ş.a.). După revoluţia din 1848—1849, căreia i-a închinat tabloul „Funeraliile celor căzuţi în zilele de martie** (1848), în creaţia lui M. s-au accentuat tendinţele democratice, temele abordate fiind inspirate din viaţa şi munca poporului („Uzina de laminate**, 1875 ş.a.). A pictat, deasemenea, peisaje ample cu multe personaje („Piazza d’Erbe din Ve-rona“). Creaţia sa se remarcă prin bogăţia şi exactitatea observaţiei, inventivitate în compoziţie, măiestrie. Lucrările lui M . sînt considerate a fi cele mai valoroase opere ale artei realiste germane din sec: al X IX-lea. Menzies [menziz/, Ro-bert Gordon (n. 1894), om politic australian, prim-ministru al Uniunii Australiene (din 1949), lider al Partidului liberal. A fost prim-ministru şi între 1939 şi 1941. menzil (IST.) 1. Denumire dată serviciului de poştă din ţările române în sec. XVII — XVIII. Pentru buna funcţionare a serviciului de poştă, domnia a instituit dări speciale: caii de m., fînul de m. etc. Serviciul, reorganizat în timpul primei domnii în Ţara Românească (1774—1782) a lui A-lexandru Ipsilanti, cuprindea un număr de staţiuni la distanţe determinate (circa 20 km), de unde şi unitatea de măsură a distanţei, denumită poştă. 2. Curier, ştafetă. meoţiân (STRAT.), primul etaj al pliocenului din R.P.R., reprezentat prin marne, gresii, calcare oolitice, nisipuri, care conţin faună de lamelibranhia-te, gasteropode, mamifere etc. Depozitele m. se găsesc în zona precarpatică din valea Trotu-şului pînă în valea Dîmboviţei, în Platforma Moldovenească, în Depresiunea Getică etc. în regiunea cutelor diapire din zona precarpatică, depozitele m. conţin zăcăminte de petrol, iar în bazinul Comăneşti (reg. Bacău) şi pe valea Milcovului (între Nara şi Reghin) conţin cărbuni. meplât (ARTE PLAST.), plan intermediar care asigură tranziţia între două planuri plate; de atenuarea sau de accentuarea lui depinde reliefarea formelor, în sculptură sau în ceramica decorativă, m. constituie varietatea de basorelief în care, faţă de fondul-suport, formele din primul plan ies foarte puţin în afară, pentru ca umbrele lor să nu ascundă formele din planurile următoare. mercantilâje (POLIGR.), imprimate folosite în activitatea comercială (ex. formulare de adrese cu antet, facturi, etichete, cărţi de adrese etc.). mercantilism (ital. mer~ cânte „negustor**), doctrină economică care a stat la baza politicii unor state europene (Anglia, Franţa, Italia ctc.) din sec. XV-XVI II, folosită de burghezia în dezvoltare în scopul acumulării metalelor preţioase, considerate drept principala avuţie. Mercantiliştii identificau avuţia cu banii şi considerau sfera circulaţiei, şi îndeosebi comerţul exterior, drept sursă nemijlocită a avuţiei. Profiturile, după părerea lor, sînt daterate faptului că marfa se vinde mai scump decît se cumpără. în realitate, în procesul circulaţiei nu se creează «nici valoarea, nici plusvaloa-rea, ci se repartizează doar plusyaloarea, creată în producţie. Printre teoreticienii m. au fost: W.H. Stafford şi Th. Mun în Anglia, A. de Montchre- tien şi J.B. Colbert în Franţa, I.T. Posoşkov în Rusia ş.a. în aplicarea politicii economice mercantiliste au existat două etape. Prima, mercantilismul timpuriu (sec. al XV-lea), sau, cum îl denumea K. Marx, „sistemul monetar**, care urmărea realizarea unei balanţe monetare active, atragerea unei cantităţi cît mai mari de bani în ţară prin exportul de mărfuri şi cumpărarea unui volum mai mic de mărfuri din alte ţări, interzicerea exportului de monedă, adoptarea unor legi privind cheltuirea în ţara respectivă a valutei locale etc. Creşterea continuă a forţelor de producţie, sporirea considerabilă a volumului comerţului au determinat trecerea la mercantilismul dezvoltat, politică economică ce urmărea realizarea unei balanţe comerciale active, totalul exportului de mărfuri al unei ţări trebuind să depăşească totalul importului ei; căile preconizate de a-ceastă politică erau acapararea de noi pieţe, jaful colonial, forţarea exportului de mărfuri, aplicarea protecţionismului etc. Mercantiliştii au meritul de a fi studiat cu ajutorul metodei descriptive fenomenele economice aşa cum erau ele în realitate, contribuind la eliberarea gîndirii economice de sub tutela scolasticii şi la pregătirea condiţiilor pentru desprinderea ei ca un domeniu independent al gîndirii sociale. De aceea, pentru epoca sa, m. era un curent progresist de gîndire economică. Dar, cercetînd numai fenomenele de suprafaţă ale procesului circulaţiei mărfurilor, mercantiliştii n-au putut descoperi esenţa fenomenelor economice, legile obiective care le guvernează. mercaptâni (chim.), R—SH. Substanţe organice derivate de la acidul sulfhidric (H2S), prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un radical organic. Sînt de obicei lichide, cu miros neplăcut şi foarte persistent. Se întrebuinţează la odoriza-rea gazelor combustibile în scopul sesizării pierderilor accidentale din conducte sau din recipienţi, în unele sinteze organice etc. (ex. metil-mercaptan sau metan-tiol, C//3—SH, MERCATOR 327 MERIDIAN etil-mercaptan sau etan-tiol, CzH5—SH). Sin. tioli, tioalcooli. Mercator (pe numele adevărat Gerhard Kremer) (1512 — 1594), mare cartograf olandez. M* a realizat un nou sistem de întocmire a hărţilor (proiecţia cilindrică care îi poartă numele, 1569), utilizat pentru hărţi de navigaţie. Principala sa operă este „Atla-sul“ („Atlas sive cosmographicae meditationes de fabrica mun-di", 1595), o culegere de hărţi ale ţărilor europene, care sintetizează cunoştinţele geografice de la sfîrşitul sec. al XVI-lea. mercenar, ostaş, de cele mai multe ori străin, care se angajează şi luptă în schimbul unei solde. Armatele de m. au avut o mare răspîndire în Europa, îndeosebi în secolele XV—XVII. în ţările române, m. erau denumiţi lefegii. merceologie (lat. merx, mtr-cis „marfă“ şi gr. logos „ştiinţă"), disciplină al cărei obiect îl constituie studierea proprietăţilor fizice şi chimice ale mărfurilor, în strînsă legătură cu calitatea şi condiţiile de păstrare a lor. M* are un rol important în descoperirea factorilor care duc la îmbunătăţirea calităţii şi la lărgirea sortimentelor de mărfuri, precum şi a condiţiilor de păstrare a lor. mercerizare (IND. TEXT.), operaţie de tratare a sculurilor sau a ţesăturilor de bumbac cu soluţii de hidroxid de sodiu (250—300 g/I), pentru a le mări rezistenţa la rupere, a le face mai lucioase şi a Ie da un aspect mai mătăsos şi mai compact. Mercur (ASTR.), planetă a sistemului nostru solar. Distanţa sa faţă de Soare variază între 0,307 şi 0,466 unităţi astronomice. Revoluţia siderală completă durează 88 de zile terestre. Deoarece distanţa unghiulară maximă între Soare şi Mercur este mică (27°), acesta este greu observabil; el se vede la vest, puţin timp după apusul Soarelui, şi la est, înainte de răsăritul Soarelui. M* are un diametru de 4 840 km; este lipsit de atmosferă şi îndreaptă mereu aceeaşi faţă spre Soare, de aceea temperatura sa pe partea luminată ajunge la circa 350°C, iar pe faţa întunecată scade pînă la — 200°C. mercur (CHIM.), Hg. Element cu nr. at. 80; gr. at. 200,61; gr. SP. 13,59; p.t. —38,84°C; p.f. 356,95°C. Se găseşte în natură sub formă de sulfură (cinabru) şi, mai rar, în stare nativă. Este un metal lichid la temperatura obişnuită, destul de volatil, alb-argin-tiu, cu un luciu puternic. Reacţionează uşor cu halogenii şi cu sulful. Formează două serii de combinaţii cu formulele generale: Hg^Xz şi HgX2 (în care X poate fi un halogen sau un anion monovalent). Este toxic. Cu multe metale formează aliaje numite amalgame, care au numeroase utilizări (ex. în dentistică, la extragerea aurului şi a argintului, în chimia preparativă ca reducător, în electrotehnică etc.) M. se întrebuinţează la umplerea termometrelor, barometrelor, manometrelor etc., ca electrod, la prepararea cinabrului artificial folosit ca pigment, în medicină etc. In R.P.R. se găsesc minereuri de m. la Izvorul Ampoiului (Munţii Apuseni). Sin. argint viu, hidrargir. mercurial (de la numele propriu Mercur zeul comerţului), lista silnică a preţurilor la produsele alimentare, afişată în pieţe. In R.P.R., pentru piaţa organizată (comerţul de stat şi cooperatist), preţurile respective sînt obligatorii; pentru piaţa neorganizată, ele sînt informative. Mer de Glace fmer do glas], cel mai însemnat gheţar din masivul Mont Blanc (Alpii francezi), situat pe versantul lui nordic. Lung de 12 km şi lat de circa 2 km, coboară pînă la altitudinea de 1 150 m. Meredith [merzdiO], George (1828—1909), scriitor realist-critic englez. Romanele sale descriu cu minuţiozitate şi obiectivitate viaţa aristocraţiei engleze din epoca victoriană, sistemul de educaţie tradiţionalist promovat în familiile nobile („Calvarul lui Richard Feverel", 1859), luptele dintre partidele politice („Cariera lui Beauchamp", 1876), ipocrizia şi individualismul păturilor stă-pînitoare („Egoistul", 1879). Maestru al analizei psihologi- ce, M. a cultivat însă un stil preţios, adesea obscur. Merejkovski, Dmitri Ser-gheevici (1865—1941), filozof şi scriitor rus. Situat pe poziţii deschis anticomuniste, a părăsit în 1919 Rusia, stabilin-du-se la Paris. A propovăduit ideea unui neocreştinism menit să înlocuiască ortodoxismul cu o religie universală, în care creştinismul şi păgînismul să se îmbine. Sub semnul aceleiaşi metafizici teologice stau operele de evocare istorică (trilogia „Crist şi Anticrist", 1896—1905), ca şi eseurile sale („Tolstoi şi Dostoevski", 1901 — 1902). Mergenthaler [ merg anta- hr7, Ottmar (1854-1899), inventator german, emigrat în 1872 în S.U.A. A inventat şi a perfecţionat linotipul. Merida, oraş în Mexic, situat în nordul peninsulei Yucatan. 177 400 loc. (1960). Industrie alimentară şi textilă. Centru comercial, nod feroviar şi rutier al peninsulei Yucatan. Universitate, muzeu de istorie. In apropiere se află importante vestigii din civilizaţia indienilor maya. meridian 1* (MAT.) Curbă rezultată din intersecţia unei suprafeţe de rotaţie cu un plan care trece prin axa de rotaţie a suprafeţei. 2. (ASTR.) Meridian ceresc, intersecţie a sferei cereşti cu planul care trece prin axa lumii şi prin zenitul punctului Ia care se referă de pe suprafaţa Pămîntului. 3. (GEOGR.) Meridian geografic, intersecţie a suprafeţei Pămîntului cu semiplanul care se sprijină pe axa polilor geografici şi trece prin punctul la care se referă de pe suprafaţa Pămîntului. M.g. constituie linia de reper pentru măsurarea longitudinii geografice. Se mai numeşte m. terestru. — Meridianul de origine, meridianul geografic folosit ca origine pentru măsurarea longitudinilor geografice. In mod convenţional, ca m. de o. a fost adoptat meridianul care trece prin Greenwich (Anglia). Ora solară medie a fusului orar al acestui meridian se numeşte timp universal (T.U.). Sin. primul meridian, meridianul zero. 4. (GEOFIZ.) Meridian magnetic, intersecţie a suprafeţei Pămîntului cu planul vertical care MERIMEE 328 MERITUL MILITAR conţine direcţia locală a intensităţii cîmpului magnetic terestru. Merimee, Prosper (1803 — 1870), scriitor francez, creatorul nuvelei moderne în literatura franceză. A fost membru al Academiei Franceze. A debutat ca dramaturg, cu piese anticlericale şi antişovine („Teatrul Clarei Gazul“, 1825) sau de evocare a marii răscoale ţărăneşti de la 1358 din Franţa „Jacqueria“, 1828). Sub in-luenţa lui W. Scott, dar dintr-o perspectivă cu puternice elemente realist-critice, a compus romanul istoric „Cronica domniei lui Carol al IX-lea“ (1829, trad. rom.). Moravurilor aspre ale corsicanilor le-a consacrat romanul „Colomba“ (1840, trad. rom.). M. s-a afirmat însă cu deosebire ca nuvelist, abordînd subiecte inspirate din realităţile corsicane („Matteo Falcone“, 1829, trad. rom.), spaniole („Federigo“, 1829; „Carmen**, 1845, care a stat la baza libretului operei cu acelaşi titlu a lui G. Bizet), franceze („Arsene Guillot**, 1840) sau din viaţa inumană a sclavilor negri („Tamango**, 1829). Romantic prin dezbaterea conflictelor pasionale şi prin înclinaţia spre exotism,arheologie şi folclor, M. are însă darul observaţiei minuţioase şi cultul amănuntului revelator. Stilul său sobru, concis, impersonal, "simplu îl apropie de realismul lui Sten-dhalşi Balzac. A întreţinut relaţii de prietenie cu V. Alecsandri şi, în 1856, a analizat cu simpatie versiunea franceză a poeziilor populare româneşti publicate de acesta. merinos (ZOOTEHN.), rasă de oi care constituie principala producătoare de lînă fină. Provenind din Asia Mică, unde se cunoşteau cu 800 de ani î.e.n., oile m. s-au aclimatizat cu uşurinţă în diferitele părţi ale globului şi astfel astăzi reprezintă, împreună cu metişii, peste 40% din şeptelul ovin mondial. In ceea ce priveşte conformaţia, rasa m. se caracterizează, în general, printr-o talie mijlocie; masculii au un cap masiv cu coarne bine dezvoltate. Pielea formează o salbă şi cute caracteristice în regiunea gîtului, cu 2—3 „crava- te“. Extinderea lînii pe extremităţi este foarte pronunţată. Oile m. au dat naştere unor Merinos tipuri şi varietăţi diferite (ex., în Franţa, m. rambouillet şi m, precoce, în Germania m. electoral şi m. negretti, în Australia m. australian, în U.R.S.S. m. sovietic, m. de munte azerbaidjan şi m. de Stavropol, în S.U.A. m. tip A, B şi C etc.). în România, introducerea rasei m. a început din 1805, o dezvoltare deosebită luînd însă în ultimii 20 de ani. —M. de Palas, rasă de ovine specializată pentru lînă şi carne, creată în ţara noastră la staţiunea experimentală zootehnică Palas, reg. Dobrogea. La baza formării m. de P. a stat încrucişarea oilor locale dobrogene cu di din rasa m. rambouillet şi apoi cu m. precoce german, însoţită de o selecţie, hrănire şi întreţinere corespunzătoare. M. de P. este caracterizat printr-o lînă fină (diametrul firului 20—24 >), randament la spălare 32—35%, o greutate corporală ridicată (70—90 kg la berbeci şi 45— 65 kg la femele) şi o constituţie robustă. Producţia de lînă variază la berbeci între 8 şi 17 kg (cu recordul de 24,6 kg), iar la femele între 4 şi 8 kg. Producţia medie de lapte este de circa 130 kg anual, iar prolificitatea de 121%. — M. transilvănean, tip de ovine obţinut în partea de vest a ţării, ca urmare a unui lung proces de absorbţie a raselor locale (ţigaie şi ţurcană), prin încrucişarea cu m. rambouillet şi m. negretti, iar mai tîrziu şi cu m. precoce. Se caracterizează printr-o talie mijlocie, iînă fină (21—24 ^t), scurtă, cu un randament bun la spălare (30—33%). Cantitatea de lînă la oi este de 3,7—7 kg, iar la berbeci pînă la 12 kg" Greutatea corporală variază la femele între 28 şi 47 kg, iar la masculi între 45 şi 65 kg. Prolificitatea este de 116%. Aria de răspîn-dire a acestui tip este în curs de lărgire. meristem (BOT.), ţesut embrionar (generator) format din celule în continuă şi activă diviziune, care dă naştere la toate celelalte ţesuturi, numite definitive. M. se găseşte în vîrful de creştere (m. apical), la baza internodurilor paiului (m. intercalar), între lemn şi scoarţă (cambiu) etc. merişor (Vaccinium vitis idaea), mic arbust din familia ericaceelor, cu frunze totdeauna verzi, cu flori albe sau roşietice; are fructele mici şi roşii a-semănătoare cu merele. Ceaiul din frunze de Mcnşor m.este diuretic. Merişor, trecătoare în Carpaţii Meridionali, situată între culmile sudice ale Munţilor Sebeşului şi cele nordice ale Munţilor Retezat. Face trecerea între Depresiunea Pe-troşeni şi Depresiunea Haţeg. Altitudinea: 756 m. „Meritul militar", ordin şi medalie instituite în R.P.R., în 1954. Se conferă militarilor Medalia „Meritul militar'* cu o anumită vechime în serviciul Forţelor Armate ale R.P.R. sau al Ministerului Afacerilor Interne. MERLOT 329 MESCHENDORFER merlot (VITICULŢ.), soi de viţă de vie, de origine franceză, cu struguri cilindrici, cu bobul negru, rotund şi mic. Produce vinuri roşii superioare. La noi în ţară este cultivat în podgoriile din Moldova. Meroe, oraş antic pe cursul mijlociu al Nilului, ale cărui ruine se găsesc la circa 150 km în aval de Khartoum, capitala Sudanului. A fost timp de 800 de ani (c. 500 î.e.n. — c. 300 e.n.) capitală a vechiului stat sclavagist Kush. Incepînd din sec. IV—III î.e.n., a fost cel mai mare centru de prelucrare a fierului din întreaga Africă. După înfrîngerea statului Kush de către statul Aksum (c. 300 e.n.), a decăzut complet. Merovingi, numele primei dinastii a statului franc, întemeiată, potrivit unei legende france, de Meroveu, conducător al francilor salieni în bătălia din 451 de la Mauriacus (Cîm-piile Catalaunice) împotriva lui A11 i 1 a. în timpul dinastiei M. s-a desăvîrşit procesul destrămării relaţiilor gentilice în societatea francă şi a început procesul cristalizării relaţiilor feudale şi formării statului feudal timpuriu al francilor. în anul 751, majordomul Pepin cel Scurt a înlăturat pe ultimul rege merovingian, Childeric al I II-lea, instaurînd dinastia Carol i.ngienilor. merovingiână, artaarta care s-a dezvoltat în timpul dinastiei Merovingilor. A.m. se caracterizează prin coexistenţa unor elemente de artă de tradiţie provincial-romană şi paleocreştină cu cele specifice migratorilor germanici. în gama creaţiilor a.m. se înscriu, în afara monumentelor de arhitectură (bazilici creştine şi castele întărite construite în lemn), pietre de mormînt, sarcofage de piatră, decorate în relief plat cu motive simbolice, geometrice sau zoomorfe (cruci, rozete, împletituri, dragoni, cai). Bijuteriile sînt lucrate în tehnica nouă a cloisonne-ului şi cabo-şonului. Foarte răspîndite sînt garniturile ajurate din bronz şi armele bogat decorate, în cadrul cărora ocupă un loc preponderent stilizarea de tipul împletiturii. mers 1. (TEHN.) a) Mers în gol, regim de lucru al unui sistem tehnic (maşină de lucru, motor, generator, transformator etc.), în care nu se produce lucru mecanic util (în cazul maşinilor de lucru) sau puterea utilă este nulă (în cazul motoarelor, generatoarelor şi transformatoarelor). în acest regim, sistemul tehnic consumă energie numai pentru acoperirea pierderilor (prin frecare, de ventilaţie, curenţi turbionari etc.). b) Mers în sarcina, regim de lucru al unui sistem tehnic, în care se efectuează lucru mecanic util sau se furnizează o anumită putere utilă. 2. (C.F.) Mersul trenurilor, grafic în care este reprezentată circulaţia trenurilor, după un program stabilit, pe o perioadă de timp determinată. Merseburg, oraş în R.D. Germană, situat în districtul Halle, pe rîul Saale. 49 150 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, chimică, metalurgia aluminiului. în oraşele-satelite Leuna şi Schkopau se află mari întreprinderi chimice. Nod feroviar. Monumente arhitectonice medievale (catedrala, castelul ş.a.). mersolaţi (CH IM.), R- SOzNa, Compuşi obţinuţi prin hidroliza mersolilor cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu. Se prezintă sub formă păstoasă, sînt solubili în apă şi au proprietăţi detergente. M. sînt întrebuinţaţi în industria textilă, ca agenţi de dispersare şi udare, în industria metalurgică, chimică şi pentru spălare în amestec cu săpunul. mersoli (chim.), R -S02CL Compuşi organici obţinuţi prin tratarea alcanilor superiori (C12—Ci8, extraşi de obicei din motorina parafinoasă sau din petrolul lampant) cu un amestec de bioxid de sulf şi de clor, în prezenţa luminii ultraviolete (2 000—4 000 Â). Se folosesc la fabricarea mersolaţilor. merţă v. mierţă. Meru, vulcan activ în estul Africii, în Tanzania. Altitudinea: 4 565 m. Pînă la 1 100 m este acoperit de stepă şi de savane cu păduri: mai sus, pînă la 1 800 m, de plantaţii de cafea, bumbac şi bananieri, între 1 800 —3 000 m de păduri tropicale, iar peste 3 000 m de pajişti alpine. mesagerie (TRANSP.) 1. Mod de organizare a transportului de mărfuri pe calea ferată, în vagoane speciale, ataşate trenurilor de persoane, pentru a se asigura expedierea rapidă a obiectelor la destinatari. 2. Oficiu de unde se dirijează expedierea mărfurilor pe calea ferată. Meschendorfer /meşdndor-M, Adolf (1877-1963), scriitor german din R.P.R. S-a născut la Braşov. A militat, în paginile revistei „Die Karpathen“ (1907 — 1914), pentru buna convie- MESDAG 330 MESSAGGERO ţuire a naţionalităţilor conlocuitoare din Transilvania. Principalele sale opere (drama istorică „Michel Weiss“, 1921; romanul „Oraşul din răsărit**, 1931, şi volumul „Povestiri ardeleneşti**, 1947) sînt de orientare realist-critică. Mesdag, Hendrik Willem (1831 — 1915), pictor peisagist şi colecţionar olandez, unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii din Haga şi, alături de Isra-els, cel mai popular pictor olandez al epocii. Mesembria, colonie greacă situată pe litoralul nordic al golfului Burgas (R.P. Bulgaria). A fost întemeiată în jurul anului 520 î.e.n. de grecii din Calcedon, cu ajutorul celor din Megara şi din Byzantion. A participat la răscoala oraşelor de pe litoralul trac al Mării Negre, conduse de oraşul Callatis, împotriva lui Lisimah (313 î.e.n.) şi a făcut parte, în timpul dominaţiei romane, împreună cu Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Odessos, din federaţia oraşelor pontice (sec. al II-lea e.n.). In timpul stăpînirii bizantine a fost un însemnat port la ţărmul balcanic al Mării Negre. Astăzi, Nesebâr. „Meseriaşul român", gazetă săptămînală românească, apărută la Braşov în februarie-iunie 1886. Se adresa micilor meseriaşi români din Transilvania, relevînd condiţiile grele în care munceau aceştia sub dubla exploatare, naţională şi socială. meserie, complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, care permit celui care le posedă să execute anumite operaţii de transformare şi de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite servicii V. şi p r o-fesiune; ocupaţie. Meseş, culme muntoasă în nordul Munţilor Apuseni, între văile Crasnei, Crişului Repede, Almaşului şi Agrişului, orientată de Ia sud-vest la nord-est. Altitudine maximă: 997 m (Măgura Priei). Sînt slab împăduriţi, acoperiţi cu păşuni şi culturi. Aşezările o-meneşti urcă pînă către culme. Meshed [meşed], oraş în Iran, situat în partea de nord-est a ţării. 266 200 loc. (1960). Nod rutier la intersecţia drumurilor comerciale dintre U.R.S.S., Iran şi Afganistan, întreprinderi de ciment, textile (prelucrarea bumbacului) şi alimentare (zahăr şi conserve). Meşteşuguri. Mare centru comercial (blănuri scumpe, piei şi fructe, covoare). Loc de pelerinaj al musulmanilor şiiţi (mausoleul lui Imam Riza, întemeietorul acestei secte). Numeroase moschei. Mesia (ebr. masiakh „uns“; IST. REL.), personaj mitic, judecător divin şi rege prevestit de profeţii „Vechiului testament**, avînd misiunea de a e-libera poporul evreu din robia babiloneană. Creştinii cred că M. („mîntuitorul“, „unsul domnului") a fost Iisus Hristos, în timp ce mozaicii susţin că el urmează să vină de acum înainte. mesianism (IST. REL.), credinţa într-un mîntuitor divin al lumii, înscrisă printre dogmele fundamentale ale mozaismului şi creştinismului, âe întîlneşte sub diferite forme în budism (Maitreya), în hinduism (incarnările succesive ale lui Vişnu) şi la unele sccte islamice (Mahdi, ca trimis al lui Allah şi întregitor al operei lui Mahomed). mesitilenă (CHIM.), hidrocarbură aromatică mononucle-ară, CbH3(CHz)z- Este un lichid incolor, cu p.f. 164,7°Ct insolubil în apă, solubil în alcool, eter, benzen. Se găseşte în fracţiunea uşoară a gudroa-nelor rezultate la distilarea cărbunilor de pămînt. Se obţine sintetic prin condensarea acetonei sau a metilacctilenei în prezenţa acidului sulfuric concentrat. Este folosită ca solvent şi ca intermediar în industria coloranţilor. Se mai numeşte trimetil-benzen simetric. Meslier (Mellier) [melie], Jean (1664—1729), comunist utopic francez, filozof materialist şi ateist. A fost preot de ţară. în scriciea „Testamentul" (care a circulat după 1730 în copii manuscrise, fiind publicată integral abia în 1864), a criticat cu vehemenţă religia şi exploatarea feudală, preco-nizînd lupta revoluţionară unită a săracilor pentru răsturnarea domniei tiranilor. M. şi-a ima- ginat orînduirea dreaptă a viitorului ca o federaţie de comune, ai cărei membri, egali, vor munci cu toţii. M. a negat nemurirea sufletului şi a susţinut idei materialiste despre mişcare, spaţiu, timp şi cauzalitate. El â calificat religia, în mod iluminist, drept o înşelătorie. Concepţiile sale i-au influenţat pe Voltaire şi pe materia-liştii francezi. mesohippus (PALEONT.), gen fosil de mamifere din familia ecvideelor, strămoş direct al calului. Avea mărimea unui cîine mare; molarii erau asemănători cu premolarii, iar membrele anterioare aveau patru degete, dintre care funcţionale erau doar trei. A trăit în oligocenul inferior şi mediu. Mesopotamia, regiune naturală din Orientul Apropiat, cuprinsă între fluviile Tigru şi Eufrat. A fost locuită din timpuri străvechi de o populaţie peste care s-au suprapus sumerienii şi akkadienii. Aceştia au creat, în mileniul al IV-lea î.e.n., o strălucită cultură materială neolitică (culturile de tip El-Obeid, Uruk şi Djemedel-Nasr) şi cel mai vechi sistem de irigaţie artificială. în mileniul al 111-lea î.e.n. au apărut în M. primele state sclavagiste de tipul oraşelor-state (Kiş, Lagash, Um-ma, Uruk, Ur, Larsa), iar mai tîrziu state de tipul uniunilor de oraşe (Sumer şi Akkad). La începutul mileniului al II-lea î.e.n. s-a creat în M. puternicul regat al Babilonului, unul dintre cele mai mari state ale antichităţii. în partea de nord aM. au existat o serie de state, ca Mari, Mitanni, Asiria, care în diferite epoci au avut un rol însemnat în istorie. în 538 î.e.n. M. a fost cucerită de perşi, în 330 î.e.n. de Alexandru Macedon, iar la începutul erei noastre de romani, în prezent face parte din teritoriul statului Irak. Mesrob, Maştoţ (361 — 440), cărturar armean. Este, împreună cu patriarhul Sahak, inventatorul alfabetului armean. A înfiinţat şcoli naţionale. „Messaggero" („II Mcssag-gero di Roma'), cotidian italian. Apare din 1878, la Roma. Are o orientare conservatoare moderată. MESSALA 331 MEŞINA Messala, Marcus Valerius Corvinus (64—8 î.e.n.)* om politic şi militar roman, adept, la început, al lui Cassius şi Brutus, şefii conjuraţiei împotriva Iui Cezar, apoi al lui August. Protector al culturii, a fost el însuşi orator reputat şi poet. Messaîina, Valeria (P— 48 e.n.), patriciană romană, descendentă, prin mamă, din Octavia, sora lui August. Renumită pentru desfrîul şi cruzimea sa. A fost soţia împăratului Claudiu (41—54 e.n.), în lipsa căruia şi-a sărbătorit în mod public căsătoria cu un tînăr patrician. Din această cauză, Claudiu, învinuind-o de tentativă de răsturnare a ordinii de stat, a obligat-o să se sinucidă. Messiaen [mesiâ7, Olivier (n. 1908), compozitor şi orga-nist francez. A studiat la Conservatorul din Paris (cu P. Du-kas), unde a devenit profesor. Creaţia lui M., foarte personală, care şi-a asimilat organic multiple influenţe, pleacă de la ideea necesităţii de a reflecta natura, căutînd în primul rînd o expresie rafinată şi o arhitectură originală, bazată pe investigaţii de limbaj. întemeiată pe intonaţii şi ritmuri exotice şi pe ascultarea atentă a fenomenelor sonore şi cinetice din natură de pe o poziţie panteistă, ea se materializează în lucrările scrise îndeosebi pentru pian, orgă, voce, printre care „Turanga-lila-Symphonie“ (1946—1948), „Cinq rechants“ (1949), „Livre d’orgue** (1951), „Oiseaux exo-tiques** (1956), „Catalogue d’oi-seaux“ (1957-1959) ş.a. Messier [mesiâ], Charles (1730—1817), astronom francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris; autor al unui catalog de roiuri stelare şi nebuloase, care este folosit şi în prezent. Messina, oraş în Italia, în nord-estul Siciliei, port în strîmtoarea cu acelaşi nume. 251 900 loc. (1960). Şantier naval, industrie chimică, textilă, alimentară (conserve, ulei de măsline, vin, esenţe din citrice). Centru comercial. E legat prin ferry-boat de continent. Universitate, institut de biologie marină. A fost întemeiat în sec. al VlII-lea î.e.n. de către greci; în 1908 un cutremur extrem de puternic a distrus aproape în întregime oraşul. Messina, strîmtoare între Peninsula Italică şi Sicilia, legînd Marea Tireniană cu Marea Ionică. Lungimea: circa 40 km. Lăţimea minimă: 3,2 km. Principalele porturi sînt Messina şi Reggio di Calabria. în strîmtoarea M. există un curent marin foarte puternic, provocat de maree; dificultăţile pe care le prezintă pentru navigaţie au dat naştere, în antichitate, mai multor legende, printre care legenda despre Scylla şi Charybda. Mesta, fluviu în Peninsula Balcanică (246 km). Izvorăşte din munţii Rila (R.P. Bulgaria) şi se varsă în Marea Egee, în nord-estul Greciei. Utilizat în cursul inferior pentru irigaţii. mesteacăn (Betula verru-cosa), arbore din familia betu-iaceelor, înalt pînă la 25 m, cu scoarţa albă, netedă în stadiul tînăr şi negricioasă, crăpată la arborii bătrîni. Frunzele au forma romboidală, florile sînt grupate în amenţi, iar fructele (samare) sînt mici, prevăzute cu două aripioare. în ţara noastră creşte în regiunea dealurilor şi la munte pe soluri podzolice, în locuri însorite. Lemnul este moale, elastic şi putrezeşte uşor; din scoarţă se extrage tanin. Mestecăniş» trecătoare în Carpaţii Orientali, situată între culmile sudice ale Obcinei Mestecănişului şi cele nord-vestice ale masivului Giuma-lău. Face legătura între Depresiunea Cîmpulung Moldovenesc şi Depresiunea Domelor. Altitudinea: 1 099 m. Mestrovil [meştrovici], îvan (1883—1962), sculptor, pictor şi gravor iugoslav. In- fluenţat la început de diverse curente artistice, şi-a făurit apoi o viziune proprie, corespunzătoare temperamentului său puternic şi original. în prima parte a creaţiei lui M* predomină temele inspirate de istoria şi de legendele naţionale. Printre acestea, „Ciclul de la Kosovo*4, cortegiu de statui, este un adevărat poem în piatră, destinat mausoleului ce urma să fie ridicat la Vidovdan în cinstea eroilor căzuţi în luptele pentru libertate. Uneori M. imprimă lucrărilor sale un sens simbolic religios. Privită în ansamblu, sculptura sa se caracterizează prin monumen-talism, tensiune şi concizie. Stilizarea puternică, decoraţi vis-mul ritmurilor (mai ales în reliefuri), puritatea ingenuă a formei conferă artei lui M. o mare forţă de sugestie. A creat monumente, cariatide, sfincşi, busturi, statui ecvestre şi compoziţii sculpturale în ronde-bosse şi în relief etc. („Autoportret**; „Michelangelo“, 1926; „Goethe**, 1932; „Portretul mamei"; „Acorduri îndepărtate*4; „Femeie cu harpa“, „Reverie**, „Izgonirea din templu**; „Pie-tâ“ ş.a.). Meszâros /mesaroş}, Lau-renţiu, preot maghiar, conducător al uneia dintre armatele de răsculaţi în timpul războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gh. Doja (1514). A înfrînt mai multe oşti nobiliare la Săcuieni, Oradea etc. După moartea lui Doja, a reorganizat forţele răsculaţilor, dar a fost înfrînt la Cluj şi la Biharea; a fost prins, tras în ţeapă şi ars pe rug. meşă, fîşie de tifon care se introduce în plăgi în scop hemostatic sau pentru a favoriza cicatrizarea lor; de asemenea, împiedică formarea aderenţelor. M* mai este folosită pentru drenaj. Meşcerski, Ivan Vsevolo-dovici (1859—1935), om de ştiinţă rus, specialist în mecanică. M. a elaborat teoria generală a mişcării punctului de masă variabilă, care prezintă importanţă pentru studiul propulsiei prin reacţie, pentru mecanica cerească etc. meşină (IND. PIEL.), piele de oaie sau de capră, tăbăcită MEŞTEŞUG 332 METABOLISM vegetal. Se foloseşte la căptu-şirea încălţămintei, a articolelor de marochinărie, ca benzi interioare la pălării, în legă-teria de cărţi etc. meşteşug, formă specifică a producţiei manuale, bazată pe folosirea unor unelte simple, pe cunoştinţe şi deprinderi formate şi conservate prin tradiţie, pe îndemînarea şi talentul producătorului. M. au apărut în perioada descompunerii comunei primitive, cînd s-au desprins primii producători specializaţi în olărie, ţesătorie manuală, topirea şi prelucrarea manuală a metalelor etc. Desprinderea m. de agricultură a constituit a doua mare diviziune socială a muncii. M. sînt caracteristice pentru formaţiunile sociale precapitaliste şi, în raport cu diferite stadii ale diviziunii sociale a muncii, au îmbrăcat următoarele forme :m. legate de producţia casnică, în condiţiile economiei naturale; prelucrarea produselor brute în produse finite la comanda consumatorilor; realizarea de produse pentru piaţă (formă apărută ca rezultat al dezvoltării relaţiilor de schimb, transfor-mîndu-se astfel în producţie de mărfuri simplă). Dezvoltarea m. a pregătit trecerea la producţia maşinistă, în condiţiile capitalismului, m* se menţin la . sate, în unele ramuri secundare ale industriei, precum şi în ramurile care produc obiecte de lux. Meşteşugarii fac parte din mica burghezie. Concurenţa capitalistă duce la ruinarea şi la pauperizarea lor în masă, trans-formîndu-i în mare parte în proletari. în economia socialistă, meşteşugarii se unesc, pe bază de liber consimţămînt, în unităţi cooperatiste, care produc obiecte de consum, de a r t i-z a n a t sau prestează servicii. V. şi cooperativă meşteşugărească. xneta~ (gr. meta „între, după “)1. (LINGV.) Element de compunere cu sensul „după“ (ex. metafizică) sau folosit pentru a exprima noţiunea de schimbare, de transformare (ex. metamorfoză). 2. (CHIM.) Element de compunere folosit pentru formarea denumirilor unor substanţe: în chimia minerală pentru a desemna în general corpurile mai puţin hidratate (ex. acid fosforic //3P04, acid metafosforic HP03), în chimia organică pentru a indica, în seria benzenică, derivaţii disub-stituiţi în 1, 3 izomeri, cu derivaţii orto- şi para- (ex. metadifenolul sau rezorcina) şi pentru formarea denumirilor de polimeri ai anumitor substanţe (ex. metaaldehidă etc.). metaaldehidă (CHIM.), compus macromolecular cu structură filiformă, rezultat prin polimerizarea acetaldehidei în prezenţa acizilor. Este o substanţă cristalină, albă, care prin încălzire sublimează, depoli-merizîndu-se parţial. Se utilizează drept combustibil, în lămpi de încălzire mici, sub numele de alcool solidificat. Sin. metaldehidă. metabioză (BIOL.) v. co* mensualism» metabolism (BIOL.), totalitatea schimburilor pe care organismul le întreţine cu mediul înconjurător. Aceste schimburi constau în încorporarea continuă şi activă a unor substanţe din mediu, în transformarea profundă a acestora în organism pe cale chimică şi în eliminarea unor substanţe rezultate. M. este o proprietate fundamentală şi inerentă a fiinţelor vii, condiţia fundamentală a vieţii, şi constituie unul dintre caracterele care deosebesc substanţa vie de substanţa lipsită de viaţă; el asigură reînnoirea continuă a materiei vii care se uzează în cursul activităţii, precum şi eliberarea energiei necesare tuturor proceselor biologice. M. se realizează prin diferite procese fizico-chimice, cu atît mai numeroase cu cît organismul este mai complex; graţie biocatalizatorilor, aceste procese au loc cu mare rapiditate. M. are două laturi contradictorii şi inseparabile: a n a-b o 1 i s m u 1 (asimilaţia) şi catabolismul (dezasimi-laţia), care reprezintă procese complexe, ce se desfăşoară într-o ordine riguroasă, după specificul biochimic al fiecărui organism, rezultat al adaptării la mediu. Ambele laturi ale m. sînt coordonate de mecanisme integratoare neurohormonale. Intensitatea m., adică viteza cu care se desfăşoară transformările substanţelor în organism, depinde de specie (este mai mare la animalele superioare), de talie (este mai mare la indivizii mai mici), de vîrstă etc.; la animalele poichiloterme depinde şi de temperatura mediului înconjurătpr (este mai mare la temperaturi ridicate); ea se exprimă, de obicei, prin cantitatea de căldură eliberată de organism într-un anumit timp. M . are două caracteristici, proprii fiecărei trepte de organizare a lumii vii: selectivitatea (electivitatea), adică proprietatea unui organism de a lua din totalitatea factorilor *din mediu numai pe cei necesari, asimilaţi în cursul procesului istoric în care s-a constituit metabolismul strămoşilor săi, şi specificitatea, adică modul specific în care fiecare organism utilizează factorii luaţi din mediu pentru elaborarea substanţei sale proprii. Specificitatea şi selectivitatea m. au apărut şi s-au perfecţionat în cursul procesului istoric al interrelaţiilor organismelor cu mediul. — M. general, totalitatea proceselor care se petrec în organism din momentul captării substanţelor din mediul extern, continuînd cu prelucrarea acestora, absorbţia lor în mediul intern, utilizarea lor şi terminînd cu eliminarea cata-boliţilor rezultaţi. — M. parţial, totalitatea transformărilor metabolice ale unei substanţe (ex. m. glucidelor, al lipidelor, al proteinelor, al apei etc.). — M. intermediar, totalitatea proceselor metabolice care au loc în intimitatea celulelor din momentul asimilării substanţelor digerate şi absorbite pînă la apariţia substanţelor proprii rezultate din procesele de re-sinteză, care, la rîndul ior, sînt condiţionate de procese de dezintegrare şi de eliberare a energiei necesare pentru sinteză. — M. bazai, intensitatea proceselor metabolice care se petrec în condiţii „bazale" (repaus muscular şi digestiv, neutralitate termică), reprezentînd nivelul minim al cheltuielilor energetice necesare asigurării funcţiilor indispensabile vieţii (circulaţia, respiraţia etc.). Se exprimă în cantitatea de ca- METACARP 333 METAFORĂ lorii produse într-o oră raportată la suprafaţa totală a corpului. Devierea de la valoarea normală (circa I 700—2 000 kcal în 24 de ore la omul adult) este indiciul unor boli, mai ales ale glandelor endocrine, în cursul activităţii musculare, m* se intensifică, cheltuiala de energie atinge, după natura muncii, 3 000—7 000 kcal în 24 de ore; acesta este m. de efort, a cărui cunoaştere este importantă pentru stabilirea nevoilor alimentare ale omului în diferite condiţii de muncă. metacârp (gr. meta „după“ şi karPos „încheietura pumnului"; ANAT.), parte a mîinii situată între articulaţia pumnului şi falange. metacentru (FIZ.), punctul de intersecţie al dreptei care M -- metacentrul trece prin centrul de carenă (centrul de greutate al volumului de lichid dislocat) al unui corp plutitor şi care este trasată paralel cu verticala atunci cînd corpul este puţin înclinat faţă de poziţia de echilibru, cu dreapta trasată în mod analog atunci cînd corpul se află în poziţie de echilibru. După cum centrul de greutate al corpului se află sub m., coincide cu el sau este situat deasupra lui, echilibrul corpului este stabil, indiferent sau, respectiv, metastabil. metacrilâţi (CHIM.), săruri sau esteri ai acidului metacri- lic (CHt = C(CHJ-COOH). — Metacrilat de metil, ester al acidului metacrilic cu alcoolul metilic. Se fabrică din acetonă, acid cianhidric şi alcool metilic. Prin polimerizarea m. de m. se obţine un produs transparent şi dur (p o 1 i m e t a c r i- 1 a t de metil), numit industrial sticlă plexi sau stiplex. In R.P.R. se fabrică la Uzinele „Carbosin“-Copşa Mică. metacrilic, acid (CHIM.), CH2=C(CH3)-CQOH. Acid organic monocarboxilic nesa- turat. Este un lichid incolor, cu p.f. 16l°C şi cu miros neplăcut. Se fabrică industrial plecînd de la acetonă şi acid cianhidric, prin formarea, în prima fază, a unui produs intermediar (acetoncianhidrina), care apoi este tratat cu acid sulfuric concentrat. Esterii a.m. (ex. metacrilatul de metil) sînt materii prime importante pentru industria materialelor plastice. metafizică (gr. meta „după** şi phystke „fizică**) 1. (în filozofia premarxistă) Parte a filozofiei în care se tratează, de obicei speculativ, principiile fundamentale ale teoriei existenţei (ontologiei). Termenul este legat de lucrarea lui Aris-totel în care se tratau asemenea principii şi care a fost numită „Metafizica**, deoarece Andro-nicos din Rodos (sec. I î.e.n.) a aşezat-o în urma lucrărilor de fizică ale acestuia. 2. Metodă generală de cunoaştere a realităţii, opusă d i a I e c t i-c i i; se caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, prin absolutizarea unor laturi ale realităţii (ex. independenţa şi stabilitatea relativă a fenomenelor, repetabilitatea şi echilibrul lor), prin negarea salturilor calitative, prin estomparea contradicţiilor interne ale lucrurilor şi nerecu-noaşterea rolului lor de motor primordial al dezvoltării. M* este din această cauză o concepţie aridă, sterilă, neştiinţifică despre dezvoltare, pe care o prezintă unilateral, fie ca pe 6 simplă creştere cantitativă (evoluţionism plat), fie ca pe o succesiune de mutaţii imprevizibile (catastrofism), fie ca pe o mişcare închisă, în cerc (v. ciclu istoric). Lăsînd în umbră automişcarea, postulînd un impuls primar exterior naturii, m. duce la idealism, la teism şi la creaţio-nism. Ea constituie una dintre rădăcinile gnoseologice ale i-dealismului, prin ruperea generalului de particular, a însuşirilor de purtătorul lor, de exemplu ruperea energiei de materie (energetism) sau a conştiinţei de baza sa materială, creierul, în sec. XV-XyiII, m. a fost necesară datorită faptului că stadiul de dezvoltare a ştiinţelor, acumularea unui bogat material faptic cereau analiza separată şi statică a fenomenelor în scopul descrierii şi clasificării lor. Totodată, predominarea m. în această perioadă se explică prin aceea că mecanica era ştiinţa cea mai dezvoltată. M. a fost consacrată pentru lungă vreme în filozofie de Fr. Ba-con şi J. Locke. Dezvoltarea continuă a ştiinţei şi în special marile descoperiri ştiinţifice din sec. al XlX-lea au dezvăluit dialectica obiectivă a naturii şi societăţii, demonstrînd în tot mai mare măsură inconsistenţa m. şi impunînd înlocuirea tabloului metafizic al lumii printr-unul dialectic. Devenită un refugiu al idealismului contemporan, m. generează interpretări eronate în ştiinţă şi poziţii reacţionare în filozofie, fiind folosită de ideologii burghezi şi oportunişti în lupta lor împotriva filozofiei marxist-Ieniniste. metafonxe (gr. meta „după** şi phone „sunet**; LINGV.), modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvînt sub influenţa unui sunet dintr-o silabă învecinată (ex.: prin m., o accentuat din lat. mola s-a diftongat, îix română, în oa: moară). Se numeşte şi difton~ gare condiţionată. metaforă (gr. metaphora „deplasare**, „transfer**), figură de stil prin care se formulează rezultatul exprimat al unei comparaţii subînţelese. Metafora are un însemnat rol în realizarea imaginii artistice, îndeplinind funcţii multiple: de sensibilizare a ideii şi a lumii obiective reflectate, de potenţare a impresiei, de disimulare a atitudinilor sentimentale etc. în cadrul m., cercetătorii disting mai multe categorii formale: m. rezultată din transferul expresiei după principiul cantităţii (metonimia, sinecdoca, antonomasia), m. prin analogie (p e r s o n i f i-ca.rea), m. alegorică (alegoria» fabula, parabola, ghicitoarea) şi m. simbolică. în sens larg, m. este identificată cu însăşi poezia. Ca figură de stil, ea a reţinut atenţia teoreticienilor încă din antichitate (Aristotel, Cicero, Quihtilian, Demetrios). în li- METAFOSFAŢl 334 METALE teratura română a fost studiată cu deosebire de L. Şăineanu şi de T. Vianu. M. este o expresie care transferă sensul nu numai de la abstract la concret, ca de obicei în arta literară, ci şi de la concret la abstract, de la reprezentare la noţiune. Ea este una dintre căile formării noţiunilor, precum şi o formă de bază a constituirii şi îmbogăţirii permanente a limbajului, acesta fiind un tezaur de m. mai mult sau mai puţin uzate (ex. noţiunea „limbă" derivă de la cuvîn-tul „limbă", organ al vorbirii, „suflet" de la „suflare" etc.). metafosfâţi (CHIM.), săruri ale acidului metafosforic. — Metafosfat de sodiu, sare de sodiu a acidului metafosforic. Este un polimer cu formula generală (NaPO^Jn, în care n poate avea anumite valori, şi în special 3 şi 4. Se obţine prin calcinarea fosfatului mono-sodic sau a fosfatului secundar de sodiu şi amoniu. După condiţiile în care se face eliminarea apei, se pot obţine produşi cu grade de polimerizare diferite. M. de s. se prezintă sub forma unei mase amorfe, sticloase şi funcţionează ca un schimbător de ioni. Este utilizat la dedurizarea apei pentru cazane, în tăbăcărie şi în industria textilă (ex. hexametafosfa-tul de sodiu). metafosforic, acid ^ (CHIM.), (HP0s)n'H*0, în care n poate fi 3 şi 4. Acid oxigenat al fosforului, obţinut prin încălzirea acidului fosforic la circa 350°C. Are proprietăţile unui polimer; se prezintă ca o masă sticloasă, incoloră, solubilă în apă, cu caracter acid destul de pronunţat. Formează cu metalele săruri, numite m e-tafosfaţi. Metagalax»a(ASTR.), ansamblul de galaxii şi spaţiile inter-galactice care alcătuiesc partea din univers accesibilă observaţiilor. M. are dimensiuni de ordinul a 10 miliarde de ani-lumină şi conţine sute de milioane de galaxii, grupate în roiuri care pot cuprinde mii de galaxii. Galaxia noastră face parte dintr-un grup din care se mai cunosc încă 16 membri. Galaxiile din interiorul unui grup sau unui roi nu sînt independente unele de altele: cele gigantice sînt grupate spre centrul roiului, pe cînd cele mici se află spre periferie. Unele grupuri de galaxii sînt instabile. Spaţiul dintre galaxii nu este vid; materia intergalactică este formată din gaze, pulberi sau stele izolate. M. se extinde, galaxiile depărtîndu-se unele de altele (v. deplasarea şpre roşu). M . nu poate fi confundată cu întregul univers, infinit în timp şi în spaţiu; ea este doar partea din univers cunoscută de noi pînă în prezent, iar dimensiunile sale cresc pe măsură ce se perfecţionează mijloacele de observaţie. metageneză (BIOL.), înmulţire în care alternează o generaţie sexuată cu alta asexuată. Este proprie unor spongieri, celenterate, viermi ş.a. V. şi alternare de generaţii. metalazbest, material constituit dintr-o ţesătură sau dintr-un amestec de fibre de azbest şi fire sau aşchii metalice neferoase, folosit ca garnitură de frecare la discurile de ambreiaj, saboţii de frînă etc. M. are un coeficient de frecare mare şi este termorezistent. Se cunoaşte şi sub numele comercial de ferodo. metaldehidă v. metaak dehidă. metale (CHIM., METAL.), elemente chimice cu luciu caracteristic, bune conducătoare de căldură şi de electricitate, maleabile şi ductile. Au structură cristalină (cu excepţia mercurului, care este lichid în condiţii normale). M. prezintă cele mai multe dintre aceste proprietăţi şi în stare lichidă, nu însă în stare gazoasă. Atomii m. pierd uşor electroni, formînd ioni pozitivi, iar oxizii lor, respectiv hidroxizii, sînt bazici. Din punctul de vedere al structurii lor electronice, atomii unui m. se deosebesc de atomii elementului precedent din sistemul periodic printr-un electron în plus; se disting m. la care acest electron completează învelişul electronic exterior (ex. metalele alcaline, alcalino-pămîntoase etc.) şi m. la care se completează un strat electronic interior (ex. metalele tranziţio-nale). — M. alcaline, elementele litiu], sodiul, potasiul, rubidiul, cesiul şi franciul, din grupa I a sistemului periodic al elementelor. Au puncte de topire joase, greutăţi specifice mici (litiul, sodiul şi potasiul sînt mai uşoare decît apa), conductibilităţi electrice şi termice mari; sînt moi şi compresibile. M.a. şi combinaţiile lor volatile dau culori caracteristice flăcării. Dintre metale, m.a. au cel mai pronunţat caracter electropozitiv. Sînt foarte reactive, activitatea lor chimică crescînd de la litiu la cesiu. în contact cu aerul se oxidează, acoperindu-se cu un strat de oxid şi pierzîn-du-şi astfel luciul metalic pe care îl au în tăietură proaspătă; se păstrează sub un strat de petrol. Reacţionează energic cu apa şi cu metaloizii. în natură, nu se găsesc în stare liberă, ci numai în combinaţii. Cele mai răspîndite dintre m.a. sînt sodiul şi potasiul. — M. alcalino-pămînt oase, elementele calciul, stronţiul, bariul şi ra-diul din grupa II a sistemului periodic, împreună cu beriliul şi magneziul. Au greutăţi specifice mai mici decît 5 (cu excepţia ra-diului), culoare alb-argintie şi luciu metalic, pe care îl pierd repede în contact cu aerul. Colorează flacăra în mod caracteristic. Sînt bivalente în combinaţiile lor. Reacţionează energic Ia cald cu metaloizii. Descompun apa mai greu decît m. alcaline. Ca şi acestea, m.a.-p. apar în natură numai în combinaţii.— M. preţioase (saju , no~ bile), metale foarte rezistente faţă de agenţii chimici, în special faţă de acizi; se oxidează greu, iar ionii lor au tendinţă mare de a trece în stare metalică. Se găsesc în natură în stare metalică. Au puncte de topire ridicate, sînt ductile şi au un aspect frumos datorită luciului metalic strălucitor, pe care şi-l păstrează în condiţiile atmosferice. Se folosesc la fabricarea unor piese şi instrumente în industria electrotehnică, în mecanica fină etc., precum şi Ia confecţionarea bijuteriilor. Dintre m.p. fac parte aurul, argintul şi metalele platinice (ruteniul, rodiul, paladiul, os-miul, iridiul, platina). — M. tranziţionale, elemente care se caracterizează, din punctul de vedere al structurii atomului» METALE 335 METALOGICĂ prin existenţa unor nivele electronice interioare incomplete. Majoritatea m.t. funcţionează, în combinaţiile lor, în mai multe stări de valenţă. Dintre m.t. fac parte elementele cuprinse între scandiu şi zinc, yterbiu şi cadmiu, lantan şi mercur. — M. feroase, materiale metalice cuprinzînd ca element de bază fierul (fontele şi oţelurile, nealiate sau aliate). — M. neferoase, grup de metale care cuprinde toate metalele în afară de fier şi aliajele sale. Din grupul m.n. fac parte: metalele grele, uşoare, rare, preţioase. — M. grele, metale neferoase cu greutatea specifică mai mare de 4,5 (ex. plumbul, cuprul, nichelul, zincul, staniul, cadmiul etc.). — M. uşoare, metale neferoase cu greutatea specifică mai mică de 4,5 (ex. titan, aluminiu, magneziu, calciu, sodiu, potasiu etc.). — M. rare, metale neferoase care se găsesc în cantităţi mici sau în stare dispersă în scoarţa Pămîntului. După proprietăţi şi, parţial, după răspîndirea în scoarţa Pămîntului, se deosebesc următoarele grupe de m.r.: uşoare, greu fuzibile, radioactive, disperse, pămînturi rare (lantani-dele). M.r. au fost studiate şi folosite în tehnică mult mai tîrziu decît celelalte metale, însă au dobîndit o importanţă deosebită în tehnica modernă datorită proprietăţilor lor speciale. Ele se folosesc ca atare sau în aliaje în electrotehnică, aero-şi cosmonautică, în industria chimică şi metalurgică, în tehnica nucleară ca materiale anti-corosive, greu fuzibile, dure etc. (ex. seleniu, germaniu, in-diu, beriliu, galiu, tuliu, tantal, molibden, wolfram etc.). — M. disperse, metale rare (galiu, in-diu, taliu, germaniu, hafniu, re-niu), care se caracterizează prin numărul foarte redus al mineralelor proprii. Se găsesc în natură dispersate în cantităţi mici, în mineralele altor metale. M.d. se extrag din de-şeurile şi produsele intermediare de la prelucrarea, mai ales, a minereurilor metalelor neferoase şi ale substanţelor minerale utile nemetalifere. —Metal de bază, metalul principal dintr-un aliaj, care se găseşte în pro- porţia cea mai mare în acest aliaj. Denumirea aliajului se dă de cele mai multe ori după m. de b. (ex. aliaje cu bază de aluminiu, aliaje cu bază de cupru, aliaje cu bază de zinc etc.). —Metal de adaos a) metal folosit într-un aliaj în cantitate mai mică decît metalul de bază (ex. la oţelurile aliate m. de a. pot fi cromul, nichelul, vanadiul, man-ganul ş.a.; la alame, zincul); se numeşte şi metal secundar. b) Metal sau aliaj care se depune, prin topire, în spaţiul liber (rostul) dintre piese sau pe suprafaţa acestora în procesul de sudare sau de lipire. — Metal de înaltă puritate, metal al cărui conţinut de impurităţi este sub !0“4%. Datorită faptului că prin purificare avansată metalele capătă proprietăţi noi (pasivitate chimică, conduc-tibilitate electrică şi elasticitate mărită), ele devin deosebit de utile în tehnica şi în ştiinţa modernă. Producţia m. de î. p. a fost realizată numai în ultimii ani (după 1950). Ele se întrebuinţează în electrotehnică mai ales în domeniul industriei semiconductoarelor, în tehnica modernă, pentru obţinerea unor aliaje speciale etc.— Metal tehnic, metal obţinut prin procedee metalurgice şi care are puritatea prevăzută de standarde. — M. dure, aliaje cu duritate foarte mare, cu punct de topire ridicat şi cu stabilitate la cald. In general, m.d. conţin carburi de crom, de wolfram, de titan etc. şi pot fi turnate (oţeluri rapide, stelitul etc.) sau sinte-rizate (widia, carboloy etc.)* Se folosesc la fabricarea sculelor aşchietoare sau la încărca* rea prin sudare a pieselor sau uneltelor supuse la uzură. metalepfeă (gr. metalepsis „schimbare, substituire*4), figură de stil înrudită cu metonimia şi care constă în indicarea unui amănunt antecedent pentru a sugera consecinţa unui fapt sau» invers, indicarea consecinţei pentru cunoaşterea unor antecedente (ex. El nu mai este, în loc de: „El a murit, a dispă-rut“. Amintirea lui e vie printre noi, în loc de: „A fost un om însemnat**). metalimbă şi limbă«obiect, noţiuni utilizate în analiza logică a limbii. Metalimba este totalitatea enunţurilor despre o anumită limbă (naturală sau formalizată) care este supusă analizei; limba cercetată este denumită în raport cu metalimba limbă~obiect. Metalimba cuprinde denumiri pentru toate expresiile limbii-obiect, precum şi expresii în care se enunţă proprietăţile semantice şi sintactice ale acesteia. Metalimba poate fi naturală sau formalizată; în ultimă instanţă ea este însă limba naturală. Distincţia dintre m. şi 1*h>« este necesară, deoarece fixează hotarul dintre teorie şi meta-teorie. Prin aceasta se înlătură o serie de paradoxuri, care se ivesc în probleme de fundament ale diverselor ştiinţe, atunci cînd metateoria şi teoria nu sînt riguros delimitate. metalizare» operaţie de depunere a unui strat metalic pe suprafaţa unui obiect prin imersiunea acestuia în metalul topit, prin pulverizarea sau condensarea de vapori metalici pe suprafaţa lui ori prin metode electrolitice. M. se face cu scopul de a proteja obiectul contra coroziunii, pentru a-i compac-tiza stratul superficial, a-1 netezi, a-i da un aspect plăcut etc. metal Monel, aliaj cu bază de nichel, cu conţinut obişnuit de 67% nichel, 30% cupru, 1,4% fier, ]% mangan şi mici procente de cobalt, carbon, siliciu şi sulf. Este folosit la confecţionarea unor piese care funcţionează în medii corosive, la confecţionarea electrozilor pentru sudarea fontei etc. metalocerâmică (METAL.) y. metalurgia pulberilor. metalogenie (MINER.), ramură a disciplinelor geologice care se ocupă cu studiul for-măfii zăcămintelor de minereuri şi al râspîndirii lor, în funcţie de condiţiile geologice şi tectonice regionale. M. stabileşte legile de distribuţie şi de asociere a zăcămintelor de minereuri, creînd o bază de apreciere a importanţei economice a unei regiuni şi de îndrumare raţională a prospecţiunilor geologice. V. şi provincie m e t a- 1 o g e n etică; hartă me-talogenetică. metalogică, disciplină care studiază expresiile logice şi metalografie 336 METAMAGNETISM raporturile dintre ele. Dacă spunem că enunţul A este adevărat, vorbim despre enunţul A care aparţine domeniului logic, deci nu întrebuinţăm enunţul A ca atare,■ ci numele lui, care îl indică. Cercetările de m. sînt importante, deoarece pe baza exprimării metalogice se realizează consideraţiile generale asupra sistemelor logice. Nerespecta-rea distincţiei dintre logic şi metalogic duce, de pildă, la o serie de paradoxuri în fundamentele logicii. Cercetările de m. au apărut în urma analizelor de metamatematică, iniţiate de D. Hilbert, L. Lo-wenheim, Th. Skolem ş.a. metalografie (METAL.) 1. Ramură a metalurgiei fizice care se ocupă cu studiul structurii metalelor şi aliajelor. 2. (PO-LIOR.) Procedeu de tipar înalt care foloseşte clişee din foi de metal (oţel, cupru, alamă) gravate cu dalta. Se foloseşte la tipărirea hîrtiilor cu valoare nominală (bancnote, acţiuni, timbre etc.). metaloizi (CHIM.) v. neme-tale. metaloterapie (MED.), tratament cu compuşi metalici (ex. tratament cu aur, cu arsenic, cu bismut, cu fier etc.), utilizat în diferite boli (reumatism cronic, anemie etc.). metalotermie (METAL.), procedeu de obţinere a unor metale sau aliaje din compuşii lor (oxizi, sulfuri, cloruri, haloge-nuri etc.), prin reducerea acestora cu un alt metal a cărui afinitate faţă de oxigen, sulf etc. este mai mare decît a metalului ce se extrage. în acest scop se folosesc oxizii metalelor sau halogenurile care se reduc cu aluminiu, magneziu, sodiu, siliciu. Prin această metodă se obţin: titanul, zirconiul, nio-biul, tantalul etc. V. şi al u-minotermie. metalurgia pulberilor (METAL.), ramură a metalurgiei care se ocupă cu obţinerea pulberilor metalice şi transformarea acestora în piese şi obiecte compacte prin presare în matriţe şi încălzire pînă la o temperatură apropiată de temperatura de topire a metalului respectiv sau a celui mai refractar component din amestecul de pulberi. M.p* permite obţinerea unor produse din metale sau aliaje greu fuzibile, cu proprietăţi deosebite de cele obţinute prin topire şi turnare, a unor piese cu forme şi cu dimensiuni precise care nu mai necesită prelucrări mecanice ulterioare. Sin. metaloceramică. metalurgie a) Ştiinţa care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale metalelor şi ale aliajelcr lor, cu studiul proceselor fizico-chi-mice care au loc în toate stadiile de pregătire a materialelor metalice, începînd cu prepararea minereurilor, extragerea, elaborarea şi prelucrarea metalelor şi aliajelor acestora pînă la obţinerea de semifabricate. b)Ra-mură a tehnicii care se ocupă cu extragerea şi prepararea metalelor şi aliajelor acestora şi cu prelucrarea lor în semifabricate sau produse finite. Primele metale folosite de om cu 5 000—6 000 de ani î.e.n. au fost metalele preţioase, în primul rînd aurul, care se găsea în stare nativă, apoi argintul, cuprul şi fierul meteoritic. La început, datorită rarităţii lor, acestea au fost folosite mai mult ca podoabe. Descoperirea procedeelor de obţinere a metalelor din minereuri prin topire a însemnat un mare progres în istoria omenirii, făcînd posibilă trecerea de la uneltele de piatră la cele de metal. Primul metal folosit pe scară largă în acest scop a fost cuprul, urmat de aliajele acestuia cu alte metale (staniu, plumb etc.). După epoca cuprului şi a bronzului, începînd din a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., a căpătat o largă răspîndire fierul, care se prelucra prin forjare. Pe la jumătatea sec. al XlV-lea, în cuptoare mici, a fost obţinută, în stare lichidă, fonta. în deceniile 5 şi 6 ale sec. al XlX-lea au fost inventate procedeele de obţinere a oţelului turnat (Besse-mer, Martin, Thomas), care au făcut ca producţia de oţel să depăşească pe cea de fontă, asigurînd o dezvoltare rapidă a industriei construcţiilor de maşini. O mare importanţă în tehnică a avut-o apariţia oţelurilor aliate, care au căpătat cea mai largă întrebuinţare în industria constructoare de maşini, în sec* al XX-lea, datorită dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, au căpătat o mare întrebuinţare metalele neferoase, ca aluminiul, magneziul, manganul, nichelul, cromul, titanul etc. iar în ultimul timp metalele radioactive (uraniul, toriul etc.) şi metalele rare (seleniul, germaniul, iridiul etc.). Au fost elaborate metode noi de extragere şi de prelucrare a metalelor. V. şi i n-dustria metalurgiei feroasejindustria metalurgiei neferoase. — Metalurgia fizică, ramură a metalurgiei care studiază structura fizico-chimică a materialelor metalice şi legătura ei cu proprietăţile utile, modificarea a-cestei structuri prin tratamente termice, termochimice şi mecanice. — Metalurgia extractivă, ramură a metalurgiei care se ocupă cu procesele şi metodele de extragere a metalelor din minereuri, din metale vechi sau diferite rămăşiţe industriale, cu rafinarea şi alierea acestor metale. M.e. se subdivide în m. fierului (sau siderurgie) şi m. neferoasă. — Metalurgia fierului v. siderurgie. Metalurgia neferoasă, ramură a metalurgiei extractive care se ocupă cu extragerea metalelor neferoase din minereuri şi din concentrate miniere sau deşeuri metalurgice, cu rafinarea şi alierea lor. — Metalurgia prelucrătoare, ramură a metalurgiei care se ocupă cu fasonarea metalului în formele cerute de practică, folosind mijloace mecanice care nu implică transformări chimice în masa metalului, cum ar fi: laminarea, forjarea, presarea şi turnarea. „Metalurgistul", gazetă sindicală, apărută la Bucureşti din 1924 pînă în 1940. în 1924—1929 a fost organ al Uniunii sindicale a muncitorilor metalurgişti (organizaţie sindicală reformistă), în 1929— 1938 organ al Uniunii muncitorilor metalurgişti, iar din 1938 pînă în 1940, cînd a fost interzisă, organ al breslei muncitorilor metalurgişti din România. metamagnetism (FIZ.), formă specifică a proprietăţilor magnetice ale unor corpuri (săruri de fier, de mangan ş.a., aliaje ca MnAuţ, MnAs, elemente din familia pămînturilor METAMERIE 337 METAN rare ş.a.). La aceste corpuri, momentele magnetice elementare prezintă un tip de ordonare cu caracter elicoidal în jurul unui ax de simetrie al reţelei cristaline. In planuri perpendiculare pe acest ax, momentele magnetice elementare pot fi considerate paralele, dar direcţia lor se modifică cu un anumit unghi de la un plan atomic la următorul. M. se manifestă într-un domeniu de temperatură limitat (ex. între 85°K şi 179°K pentru dispro-siu); adesea el urmează unei tranziţii de la o ordonare fero-magnetică (la temperaturi mai scăzute). Cu creşterea temperaturii se atinge un punct critic la care corpul metamagnetic devine paramagnetic. metamerie (ANAT.), împărţire a corpului unor animale în segmente (metamere) asemănătoare, care se succedă. M. este proprie viermilor anelizi (ex. rîma, lipitoarea); ea este bine exprimată la vertebrate (inclusiv îa om) în fazele embrionare ale dezvoltării; la adulţi se păstrează numai în structura coloanei vertebrale şi în dispoziţia nervilor rahidieni. metamorfism (PETROGR.), totalitatea transformărilor mineralogice, structurale şi chimice suferite de roci, în stare solidă, pentru a se putea adapta unor noi condiţii fizico-chimice, create de dislocările scoarţei terestre, de vecinătatea unor topituri magmatice sau de circulaţia îndelungată a soluţiilor în masa lor. Agenţii principali care intervin în m. sînt temperatura, presiunea litostatica, presiunea orientată (stresul), apa din roci şi soluţiile în circulaţie. în funcţie de cauza care îl provoacă, m. poate fi: a) m. magmatic, în cadrul căruia se disting: m. de contact termic, m. pirometasomatic, provocat de soluţiile metasomatice fierbinţi la contactul imediat cu o masă magmatică, şi m. hidrotermal, provocat de soluţiile hidroter-male; b) m. regional; care este determinat de presiune şi de temperatură în zonele de oro-geneză; c) m. dinamic, datorat proceselor de dislocaţie a scoarţei. în procesele de m. iau naştere rocile metamorfice şi unele zăcăminte de substanţe minerale utile. — M. regional, proces de transformare în stare solidă a rocilor, care are loc în zone adînci ale scoarţei terestre în timpul cutării, sub acţiunea combinată a temperaturii şi presiunii. în cadrul m. r., rocile eruptive, sedimentare sau metamorfice mai vechi trec în şisturi cristaline, a căror compoziţie mineralogică depinde atît de compoziţia lor chimică cît şi de intensitatea m. (ex. filitele, micaşisturile, gnaisele, amfibolitele, calcarele cristaline etc.). în R.P.R., rocile formate prin m.r. sînt larg dezvoltate în Carpaţi şi mai puţin în Dobrogea. — Metamorfism retrograd v. diaftoreză. metamorfoză (gr. meta „după“ şi morphe „formă"; BIOL.) 1. (La animale) Proces care constă într-o serie de transformări succesive ale unor organisme animale în cursul dezvoltării individuale, de la stadiul de ou pînă la atingerea stadiului de adult. La animalele care se dezvoltă prin m. (spongieri, ce-lenterate, viermi, artropode, moluşte, unii peşti, am-fibieni ş.a.), din ou iese un individ (larva), care se deosebeşte de adult; la celelalte animale, dezvoltarea are Ioc mai mult în ou sau în organismul matern. în cazul insectelor, m. poate fi completă (insecte h o 1 o m e-t a b o 1 e) sau incompletă (insecte heterometabole). 2, (La plante) Modificare a formei şi a structurii organelor în procesul dezvoltării istorice, datorită adaptării la îndeplinirea unei anumite funcţiuni (ex. m* frunzelor în solzişori la plantele xerofite, în aparate pentru prinderea insectelor la plantele carnivore, în bractee, sepale, petale, stamine, cârpele la plantele superioare etc.). metan (CHIM.), C//4. Hidrocarbură saturată aciclică, pri- mul termen al seriei de hidrocarburi parafinice (alcani). Este un gaz incolor şi inodor, care arde în aer cu o flacără albăstruie. Formează amestecuri explozive cu aerul şi cu clorul. Se găseşte sub formă de zăcăminte naturale în stare destul de pură (poate depăşi uneori 99%), în gazele ce însoţesc petrolul (amestecat cu alte hidrocarburi), în minele de cărbuni (v. şi g r i z u), în gazele de iluminat şi de cocserie (20 — 30%) şi pe fundul lacurilor (gaz de baltă, format în procesele de fermentaţie bacteriană, în condiţii anaerobe, a resturilor vegetale şi animale). Principalele surse de m. în canti- Metamorfoză 1 — 3 -- metamorfoză completă . la cărăbuş (/ — larvă; 2 — nimfă; 3 — adult); 4—7 — metamorfoza broaştei (4 — ouă; 5 — 6 — stadii larvare; 7 —stadiu subadult) tăţi industriale sînt zăcămintele de gaze naturale. M* este întrebuinţat drept combustibil ga-zos cu putere calorifică mare (8 560 kcal/m3) şi la fabricarea negrului de fum. în cadrul dezvoltării industriei petrochimice s-a trecut la valorificarea gazului metan, pentru obţinerea amoniacului, a acetilenei, a acidului cianhidric, a metanolului, a aldehidei formice etc. (v. şi chimizarea metanului). Ţara noastră este bogată în zăcăminte de m. de mare puritate (zăcămîntul de gaze de la Sărmăşel conţine peste99% metan).în R.P.R., m. se exploatează îndeosebi din METANOL 338 METEMPSIHOZĂ D/RECT/llE PRMC/PALE DE C///M/ZAREA MEE4A/VW/ I tACETUENA < rUREE----------------* AZOTAT DE AMONIU-* r CLORURĂ DE VINIL—■ - ACEIA T DE VINIL----- ^N/TRIL ACRILIC-------• - AMINOPLASTE - *- RĂŞINI SINTETICE METAN\ 'ÎNGRĂŞĂMINTE CU AZOT -POLLCLORURA DE W/IU —MATERIALE PIA5T/CE - POL/ACETAT DE VINII MATERIALE PIAST/CE POL/ACR/LON/TR/L-------E/BRE SINTETICE \fACtD CLANH/DRLC ^METACRILAT DE METIL-+POIIMETACRILAT DE METIL~MAT£RIALE P/AJTICE /METANOL < FORMAL DE HI DĂ+FENOPLASTE-------------------------- +-RAŞ/N/ SINTETICE DERIVAT/ CIORURATI— CLORURĂ DE METIL CLORURĂ DEMET/LEN CLOROFORM TETRACLORUR DE CARBON NEGRU DE FUM- PRELUCRAREA CAUCIUCULUI CERNELURI TIPOGRAFICE zăcămintele naturale din regiunile: Braşov (Copşa Mică, Noul Săsesc, Bazna, Nadeş, Ilimbav), Mureş-Autonomă Maghiară (Sărmăşel, Şincai, Bogata, Deleni) etc. în 1964, în R.P.R. s-au extras peste 11,4 miliarde m3 de gaz m. V. şi petrochimie. metanol (CHIM.) v. alcool metilic. metaplazie (gr. meta „după" şi plassein „a forma"; MED.), proces de transformare a unui ţesut diferenţiat într-un ţesut cu o altă structură morfologică (ex. m. mucoasei pi lorice stomacale în mucoasă intestinală). metasomatoză (PETROGR.), proces de metamorfism care are loc în roci prin difuziunea unei soluţii; constă în solubili-zarea capilară a mineralelor componente, însoţită de depunerea simultană a unor minerale noi cu o compoziţie uneori deosebită. metastabil (FIZ.) 1. (Despre o stare de echilibru) Care se distruge la o mică pertur-baţie (ex. starea de echilibru a unei soluţii suprasaturate, care durează numai pînă la apariţia unui nucleu de cristalizare). 2. (Despre un nivel energetic) Care are viaţă medie relativ lungă (ex. nivelele de pe care este interzisă tranziţia către nivelul fundamental). Metastasio, Pietro (pseudonimul lui Pietro Trapassi) (1698—1782), scriitor italian. A fost vreme de peste 40 de ani poet oficial al Curţii imperiale din Viena. S-a impus mai ales ca dramaturg, transformînd melodrama în tragedie eroică. Piesele sale, cu valoare artistică modestă, scot în evidenţă sacrificiul pentru patrie („Attilius Re-gulus", 1740), triumful voinţei asupra pasiunii („Didona părăsită", 1724; „Clemenţa lui Titus", 1734, trad. rom. 1784, sub titlul „Milosîrdia lui Tit"; „Ahile în Skyros", 1736, trad. rom. 1783), Unele dintre lucrările lui au fost puse pe muzică. metastază (gr. metasiasis „schimbare de loc, îndepărtare"; MED.), apariţie a unui focar patologic secundar, într-o regiune sau într-un organ situate mai departe de focarul patologic primitiv. M. poate fi infecţioasă sau tumorală şi se produce prin diseminarea germenilor microbieni sau a celulelor tumorale pe cale sanguină sau limfatică (ex. m. canceroasă). metatânc (HIDROTEHN.) v. bazin de fermentare. metatârs (anat.), porţiune a piciorului, la cm, şi a membrelor posterioare, la celelalte vertebrate, al cărei schelet este alcătuit de obicei din cinci oase, zise metatarsiene, care se articulează atît între ele cît şi cu oasele tarsiene şi cu falangele. metateorie (LOG.), teorie asupra unei teorii date. M. face consideraţii asupra respectivei teorii atît în ceea ce priveşte structura ei sintactică cît şi în privinţa . referirii ei la un domeniu dat, adică la latura ei semantică. Pe această bază, m. stabileşte natura conceptelor întrebuinţate în teorie, a ra- porturilor dintre ele şi limitele valabilităţii respectivei teorii, desăvîrşind astfel însăşi teoria cercetată. M. a fost aplicată îndeosebi asupra sistemelor formalizate (ex. metalogica şi me-tamatematica), aducînd contribuţii importante în cunoaşterea acestora (de ex. în problema adevărului în limbajele formalizate sau în problema consecvenţei logice în analiza naturii deducţiei). M. disciplinelor nematematice se află în faza începutului. Din punct de vedere practic, m. aduce un sprijin efectiv în aplicarea limbajului formalizat la proiectarea maşinilor electronice. metateză (gr. metathesis „deplasare"; LINGV.), modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvînt (ex. rom. pricepe < lat. pere/pere; rom. tupila faţă de £*-tuia). De cele mai multe ori sînt supuse m. consoanele / şi r. metatorăce (ZOOL.), segmentul posterior al toracelui la insecte care, la cele aripate, poartă a doua pereche de aripi. metaxenie (GENET.), modificare a ovarului sau a receptaculului plantei materne sub influenţa gârneţilor plantei paterne. metazoâre (ZOOL.), animale al căror corp este constituit dintr-un număr mare de celule, acestea formînd ţesuturile, organele şi sistemele de organe, în dezvoltarea ontogenetică, toate m. trec prin stadiul de ou, care prin diviziune formează două sau trei foiţe embrionare: endodermul, mezodermul şi ectodermul; de asemenea, parcurg şi stadiile de morulă, blastulă şi gastrulă. Din, m. fac parte spongierii, celentera-tele, viermii, moluştele, artro-podele, echinodermele, cefalo-cordatele, tunicierii şi vertebra-tele. meteci, categorie socială în Grecia antică, lipsită atît de drepturi cetăţeneşti cît şi de dreptul de a dobîndi proprietăţi imobiliare, dar care nu erau sclavi. M. se îndeletniceau cu negoţul şi cu meşteşugurile. metempsihoză (gr. meta „după", en „în“ şi psycke „su- METEOR 339 METILIZOBUTILCETONĂ flet“), concepţie mistică despre transmigraţiunea sufletelor individuale, care ar parcurge un ciclu lung de incarnări succesive în plante, animale şi oameni, purificîndu-se treptat şi contopindu-se în cele din urmă cu sufletul universal (dumnezeu). Se întîlneşte în religiile din India, în religia Egiptului antic, în orfism şi pitagorism, precum şi în unele religii primitive din America şi Australia. meteor (gr. meteoros „prezent în aer") 1. (METEOR.) Fenomen atmosferic. După natura lor, se deosebesc m. apoşi (hidrometeori), electrici şi optici. Hidrometeorii sînt produse de condensare a vaporilor de apă din atmosferă pe suprafeţe răcite (brumă, chiciură, polei, rouă), pe nuclee de condensare (nori, ceaţă) sau sub formă de precipitaţii atmosferice. M. electrici sînt descărcări electrice naturale în atmosferă (fulger, trăsnet). M. optici sînt fenomene datorite refracţiei, difuziunii şi absorbţiei în atmosferă a radiaţiei solare (ex. crepuscul, curcubeu, halo, miraj, rază verde). 2. (ASTR.) Fenomen ceresc şi atmosferic care constă în apariţia pe cer, noaptea, a unui punct luminos care se mişcă cu viteză mare; este provocat de pătrunderea în atmosferă a particulelor solide din spaţiul interplanetar, care, prin frecare cu aerul, sînt volatilizate şi incendiate, ajun-gînd numai rareori pe Pămînt sub formă de meteoriţi. De pe Pămînt se văd anual circa 4 miliarde de meteori. Mai frecvenţi sînt la anumite date ale anului. Sin, stea căzătoare. V. şi bolid; Perseide. meteorism (MED.), simptom caracterizat prin mărirea volumului abdomenului, provocată de acumularea de gaze în stomac sau în intestin. Cauzele m. sînt variate: aerofa-gie, ingestie de ape gazoase, fermentaţii intestinale, paralizii sau ocluzii intestinale. Sin. balonare. meteorit (ASTR.), corp solid provenit din spaţiul interplanetar, care străbate atmosfera Pămîntului, ajungînd pînă la sol. Masa meteoriţilor variază de la cîteva grame pînă la zeci şi siîte de tone, iar dimensiunile lor variază de la cîţiva milimetri la zeci de metri. Meteorit M* constituiţi în special din fier se numesc siderite; aceia care conţin silicaţi şi au aspectul unei pietre aeroliţi, iar m. cu un aspect sticlos negru-ver-zui poartă numele de tectite. Pe locurile unde cad marii m-se formează cratere. Masa corpurilor meteoritice care cad zilnic pe Pămînt este de 10-20 t. meteorologie, ştiinţă geofizică care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele ce se petrec în ea, efectuează observaţii asupra intensităţii radiaţiei solare, asupra variaţiilor presiunii, temperaturii şi umidităţii aerului, asupra direcţiei şi vitezei vîntului, asupra nebulozităţii, precipitaţiilor, a fenomenelor electrice şi optice din atmosferă ş.a. Măsurătorile se fac prin reţeaua de staţiuni şi observatoare meteorologice şi cu baloane-sondă, rachete meteorologice şi sateliţi artificiali. Pe baza datelor transmise de staţiunile meteorologice, după un cod internaţional Stabilit de Organizaţia meteorologică mondială, se întocmesc hărţi sinoptice, urmărindu-se mişcarea maselor de aer. După problemele pe care le studiază, m. se împarte în: m. generală (care cercetează şi interpretează ansamblul fenomenelor din atmosferă), m. sinoptică (care studiază evoluţia vremii pe baza hărţilor sinoptice), m. dinamică (care studiază mişcările maselor de aer prin metode fizico-ma-tematice), aerologia (studiul atmosferei înalte), climatologia (care studiază fenomenele atmosferice din punct de vedere geografic, ca factori climatici integraţi în întregul complex terestru, şi urmăreşte variaţiile lor pe suprafaţa Pămîntului). Cercetările meteorologice au o deosebită importanţă practică, ele urmărind, pe de o parte, prevederea vremii şi, pe de altă parte, studierea posibilităţilor de transformare artificială a climei. meteoropatologie, ramură a medicinii care se ocupă cu studiul stărilor patologice provocate de unii factori meteorologici (temperatură, presiune, umiditate, electricitate atmosferică etc.). meterez (MILIT.) L Val de pămînt întărit cu material lemnos sau nuiele, prevăzut cu creneluri pentru tragere. 2. Partea superioară a unui turn Meterez sau a unui zid de apărare, prevăzută cu deschizături pentru tragere. metil (CHIM.), —CH3. Radical organic monovalent, derivat din metan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. metilceluloză (CHIM.), eter metilic al celulozei, obţinut prin tratarea celulozei, în mediu alcalin, cu sulfat sau clorură de metil. Este un produs solid, solubil în apă. Se utilizează ca apr^t în industria textilă. Sin. tiloză. metilen (CHIM.), = C//2. Radical bivalent, derivat din metan prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen. metiletilcetonă (CHIM.), C//3—CO—C2//5. Compus organic lichid cu p.f, 80°C, insolubil în apă, cu miros caracteristic. Se obţine, alături de acetonă, la distilarea uscată a lemnului sau prin dehidroge-narea catalitică a alcoolului bu-tilic secundar. Se întrebuinţează ca solvent, înlocuind adeseori acetona. Se numeşte şi buta-nonă, metilacetonă, mec. metilizobutilcetonă(CHIM.), CHş — CO— C4//9. Compus organic lichid, incolor, cu p.f. 118°C, insolubil în apă, solu- METILORANJ 340 METODICĂ bil în alcool, eter, benzen etc. Se întrebuinţează îndeosebi ca solvent. metilorânj (CHIM.), compus organic din clasa coloranţilor azoici. Se obţine prin diazo-tarea acidului sulfanilic şi cuplarea cu dimetilanilină. Se întrebuinţează ca indicator în chimia analitică, deoarece îşi schimbă culoarea (virează) în funcţie de pH-ul soluţiei. Este roşu în mediu acid, portocaliu în mediu neutru şi galben în mediu bazic. Sin. heliantină. metioni na (BIOCH IM., FAR M.), aminoacid indispensabil vieţii omului şi animalelor, lipsa lui determinînd un dezechilibru al compuşilor azotaţi din organism. Ca medicament se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, solubilă în apă şi se utilizează în insuficienţele hepatice. metişi, descendenţi proveniţi din căsătoriile indienilor americani cu europenii. Sînt mai numeroşi în Mexic, America Centrală şi în cîteva republici din America de Sud. metodă (gr. methodos „drum, cale, mod de expunere**) 1. (FI-LOZ.) Mod, procedeu sau ansamblu de procedee de cercetare, cunoaştere şi transformare a realităţii obiective. Caracterul ştiinţific al unei m., eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Apă-rînd ca un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, m. devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se află de aceea în unitate indisolubilă cu concepţia sau teoria. Metodele cele mai generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sînt dialectica şi metafizica. 2. (FILOZ., LOG.) Metode inductive de cercetare a cauzalităţii, metode folosite în ştiinţă şi în cele mai diverse domenii ale practicii în vederea stabilirii legăturilor cauzale obiective dintre fenomene, în cadrul interdependenţei şi interacţiunii complexe a acestora. Elaborarea lor sistematică a fost determinată în epoca modernă de avîntul ştiinţelor experimentale, în care inducţia ie aplică pe scară largă. Ele au fost expuse întîi de Fr. B a c o n, între altele în cele trei tabele: 1) al prezenţei 2) al absenţei şi 3) al variaţiilor, al gradelor sau al comparaţiei, corespunzătoare primelor trei din cele cinci metode inductive principale folosite azi, formulate de J. St. Mi 11: a) metoda concordanţei („ad-veniente causa, advenit effec-tus“), conform căreia se consideră drept cauză a unui fenomen acea împrejurare care se produce întotdeauna printre antecedentele lui; metoda a-ceasta se bazează mai mult pe observaţie şi, în cazul cînd fenomenul cercetat nu este rezultatul unei singure cauze, ea stabileşte numai una dintre cauzele sale probabile, cercetarea trebuind continuată prin alte metode; b) metoda diferenţei („sublata causa, tollitur effectus**), conform căreia cauza feriomenului cercetat este împrejurarea a cărei eliminare atrage după sine dispariţia fenomenului; c) metoda variaţiilor concomitente („variante causa, variatur effectus**), conform căreia cauza sau una dintre condiţiile necesare ale unui fenomen care prezintă variaţii rezidă în variaţiile corespunzătoare ale unui alt fenomen; d) metoda rămăşiţelor (reziduurilor), conform căreia înlăturăm dintr-un fenomen complex acea parte a lui care este efectul unei părţi din împrejurări, stabilind că restul fenomenului trebuie să fie consecinţa împrejurărilor rămase. Prin această metodă au fost descoperite poloniul şi radiul, planetele Neptun şi Pluton; e) metoda combinată a concordanţei şi diferenţei. Metodele inductive se folosesc, de regulă, combinat şi sînt corelate strîns cu procedee deductive. 3. (MAT.) Metoda celor mai mici pătrate, metodă de ajustare a unor date experimentale, care se bazează pe principiul de a face minimă suma pătratelor diferenţelor dintre valorile ajustate şi valorile observate. A fost concepută de Gauss şi are numeroase aplicaţii în fizică, astronomie, geodezie, tehnică, statistică ş.a. 4. (LINGV.) Metoda comparativ-istorică, metodă de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeaşi limbă de bază. Cînd pentru limba de bază nu există texte, scopul principal al metodei este reconstituirea ei; în această situaţie se află, de exemplu, limba indo-europeană comună şi limba română primitivă comună. M.c.-i. a fost folosită pentru prima oară, în mod independent, în lucrările lingviştilor F. Bopp, R. Rask şi J. Grimm în primul sfert al sec. al X IX-lea pentru limbile sanscrită, greacă şi latină şi pentru cele germanice, apoi de Fr. Diez pentru limbile romanice şi de A. Vostokov pentru limbile slave. 5. (EXPL. PETR.) Metodă de extracţie, procedeu de scoatere a ţiţeiului şi gazelor din stratul productiv la suprafaţă cu ajutorul sondelor sau prin minerit. Principalele m. de e. a ţiţeiului prin sonde sînt: erupţia naturală (cu folosirea energiei proprii a zăcă-mîntului), erupţia artificială şi pompajul de adîncime. Extracţia gazelor naturale se face prin erupţie naturală. 6. (IND. EXTR.) Metodă de exploatare, mod de executare, după o anumită ordine, a lucrărilor de pregătire şi a operaţiilor de exploatare a unui zăcămînt de minerale utile. Alegerea m. de e. este determinată de factori constanţi (grosimea, înclinarea şi structura stratului, caracteristicile fizice ale rocilor etc.) şi de factori variabili (valoarea substanţei minerale, repartiţia mineralelor sau metalelor în zăcămînt, procentul de steril etc.). După poziţia lucrărilor miniere se deosebesc: m. de e. la zi, care se caracterizează prin lucrări executate la suprafaţă; m. de e. subterane, care se caracterizează prin desfăşurarea operaţiilor în subteran, în interiorul zăcămîntu-lui; m. de e. mixte, în care lucrările se execută atît la zi cît şi în subteran; m. de e. speciale, în rîndul cărora intră gazificarea subterană a cărbunilor, dizolvarea subterană a sării etc. metodică, ramură a pedagogiei care studiază sarcinile, conţinutul, metodele şi formele organizatorice ale predării unui anumit obiect de învă-ţămînt, în conformitate cu scopul general al educaţiei şi MET0DIŞT1 341 METROANEXITĂ finind seama de particularităţile de vîrstă ale elevilor. M. fiecărui obiect de învăţămînt constituie o didactică particulară (specială). metodişti, membrii unei confesiuni protestante, fundate în prima jumătate a sec. al XVI II-lea de preotul anglican John Wesley. Metodismul este un curent mistic rigorist, care foloseşte intens „metoda** influenţării emoţionale a credincioşilor prin predică; el este răspîndit în special în S.U.A. Metodiu (c. 815—885), cărturar slav, originar din Te-salonic. împreună cu fratele său, Chirii, a luat parte, începînd din anul 863, la răspîndi-rea creştinismului în Moravia şi Panonia. M. şi Chirii au pus bazele bisericii naţionale din Moravia. Din anul 870, M. a fost arhiepiscopul Panoniei. Prin activitatea lor de traducători din limba greacă ai cărţilor religioase, M. şi Chirii au contribuit la crearea limbii literare (slavona), comună pentru vremea aceea slavilor de sud şi celor din Europa centrală. Lor li se atribuie şi crearea alfabetului chirilic. metodologie (gr. methodos „cale, mijloc** şi logos „ştiin-ţă“) 1. Ansamblul metode- 1 o r folosite într-o anumită ştiinţă (ex. m. fizicii), al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective. Cu această accepţie este folosit uneori şi cuvîntul metodă (ex. metoda ştiinţifică a biologiei). 2. Parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite în ştiinţa modernă; ştiinţa despre metodă. M. se profilează ca domeniu în filozofia modernă prin Fr. Bacon şi R. Descar-tes, dar devine o preocuparc sistematică abia în sec. al XlX-lea, o dată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale. M. este influenţată de concepţia filozofică generală. în opoziţie cu idealismul, care deduce metoda din categorii şi proprietăţi înnăscute, apriorice ale gîndirii (Kant) sau din reguli stabilite convenţional (ex. neopozitivismul), m. materiali st-dialectică arată că orice metodă ştiinţifică oglindeşte, în ultimă analiză, realitatea obiectivă, principiile metodologice ale oricărei ştiinţe derivînd, în ultimă analiză; din legile obiective dezvăluite de acea ştiinţă. Totodată, spre deosebire de materialismul premarxist, care ignorează momentul subiectiv al metodelor, deducînd metoda exclusiv din proprietăţile obiectului, m. marxistă ţine seama de specificul reflectării obiectului în cunoaştere, de caracterul activ al acesteia. Latura subiectivă a metodelor se exprimă, de exemplu, în caracterul normativ al acestora (metodele nu enunţă legi ale obiectului cunoaşterii, ci reguli deduse din aceste legi, care arată cum trebuie să procedăm pentru a cunoaşte obiectul), în faptul că, în anumite momente ale cunoaşterii, obiectul este dezmembrat, simplificat, că u-neori mersul cunoaşterii este invers în raport cu etapele dezvoltării fenomenului studiat etc. Spre deosebire de concepţiile metafizice, care acordă în mod nejustificat valoare universală metodelor proprii uneia dintre ştiinţele particulare, ex-tinzînd de exemplu metodele mecanicii sau biologiei la ştiinţele sociale, m« marxistă cercetează condiţiile în care este legitimă şi necesară extinderea metodelor unei anumite ştiinţe asupra altor ştiinţe sau transformarea unor ştiinţe în instrument metodologic pentru altele. M. se diferenţiază pe mai multe trepte de generalitate. O primă treaptă cuprinde metodele proprii fiecărei ştiinţe, care ţin de specificul obiectului acesteia (ex. analiza cantitativă în chimie). Pe o altă treaptă de generalitate se folosesc într-o ştiinţă dată metode împrumutate din alte ştiinţe şi care capătă în domeniul dat o extindere mai mare sau mai mică (ex. metode fizico-chimice în biologie, metode cibernetice în numeroase ştiinţe, metoda axiomatică, statistică etc.). Metodele logic-formale şi matematice capătă o pondere deosebită în m. modernă, prin crearea de ni e t a t e o r i i formalizată în diferite domenii ale ştiinţei. La nivelul cel mai înalt <ţe generalitate se situează dialectica materialistă. Ea este m» generală a ştiinţelor particulare, atît ca metodă generală de cunoaştere, care se concretizează în m. ştiinţifice speciale, cît şi ca teorie ştiinţifică despre metodele de cunoaştere, care furnizează m. ştiinţelor speciale instrumentul lor teoretic şi interpretativ de mare valoare euristică. metol (CHIM.) v. genol. metonimie (gr. metony-mia „schimbare de nume**), figură de stil, de tipul metaforei, prin care un termen este înlocuit cu altul, pe baza unui raport existent între ei, întregul putînd fi înlocuit prin parte (ex. „braţul său a învins în multe lupte**), cauza prin e-fect (ex. „Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi**), obiectul prin materia din care e făcut (ex. „Şi oţelul cînd sclipea,/ Pe turci groaza că-i prindea**). metopă (ARHIT.), element decorativ al frizei unui templu doric, constînd dintr-o placă Metopă de piatră sau de ceramică decorată de obicei cu basoreliefuri. Cele mai cunoscute m. sînt cele ale Partenonului, reprezentînd scene mitologice. metrică, ramură a poeticii care se ocupă cu studiul structurii versurilor şi al unităţilor prozodice (silabă, picior, metru, vers, strofă). metrită (gr. metra „matrice, uter**; MED.), inflamaţie acută sau cronică a uterului. Se manifestă clinic prin dureri, leucoree, hemoragii, stare febrilă etc. metro*» (gr. metron „măsură**), element de compunere cu sensul „măsură** (ex. metrologie, metronom). metroanexită (gr. metra „uter** şi anexită; MED.), inflamaţie acută sau cronică a uterului şi a anexelor uterine (trompe şi ovare). M. apşre mai întîi ca metrită, în urma unei naşteri, avort, traumatism operator sau obstetrica], enterită, METROLOGIE 342 METRU Staţie a metropolitanului din Moscova apendicită etc., datorîndu-se gonococului, streptococului, co-libacilului, bacilului Koch etc. metrologie 1. Ramură a fizicii al cărei obiect de studiu sînt măsurările precise, unităţile de măsură şi procedeele de măsurare a mărimilor fizice. 2» Totalitatea activităţilor (legale şi administrative) privitoare la măsurări, la etaloane, la aparate şi instrumente de măsură» precum şi la supravegherea aplicării lor în economie. metronom, mic aparat care indică t e m p o u 1 exact în care trebuie executată o lucrare muzicală. Are un mecanism de ceasornic care pune în mişcare un pendul în faţa unei scale numerotate şi gradate, Fixînd mai sus sau mai jos un lest deplasabil cu care este prevăzut pendulul, acesta oscilează mai rar sau mai repede, marcînd măsurat timpul. Indicaţia metronomică de la începutul unei bucăţi muzicale se face arătînd numărul oscilaţiilor făcute de pendul pe minut (ex. M.M. = 70 înseamnă că la metronomul Mălzel pendula face 70 de oscilaţii pe minut; M.M. d = 80 înseamnă că durata unei doimi va fi — = 8° = secunde). 4 metronomie, ramură a metrologiei care se ocupă cu stabilirea cît mai precisă a abaterilor dintre etaloanele de măsură şi etaloanele tip ale Biroului internaţional de măsuri şi greutăţi, precum şi cu determinarea etaloanelor tip pentru lungime şi masă prin mijloace diferite de măsurările astronomice şi geodezice. metropolă (gr. meter „mamă" şi polis „cetate”) 1. (în an- tichitate) Oraş-stat considerat în raport cu coloniile întemeiate de el în alte teritorii. 2. (EC. POL.) Denumire dată unui stat imperialist în raport cu coloniile acaparate şi exploatate de el. V. şi colonialism; imperialism. metropolitan (C.F.), cale ferată urbană subterană, mai rar terestră sau aeriană, pentru transportul în comun al persoanelor cu ajutorul unor trenuri rapide. Tunelurile pentru calea subterană se găsesc la adîn-cimi între 1,5 şi 60 m de la suprafaţa terenului. Trenurile sînt alcătuite de obicei din 6—8 vagoane de mare capacitate şi se succedă la intervale foarte scurte, astfel încît în oraşele mari m. constituie principalul mijloc de transport pe distanţe lungi. Primul m. a fost construit la Londra între 1860 şi 1863, avînd tracţiune cu locomotive cu abur, iar din 1890 s-a introdus tracţiunea electrică. După Londra s-au construit m. la New York (1871), Budapesta (1896), Paris (1900), Berlin (1902) etc. M. din Moscova (1935) este remarcabil prin lucrările arhitecturale executate în staţiile sale. în limba curentă: metro. Metropolitan Museum of Art [metr?pqlitm miuzhm a:t]y muzeu de artă din Statele Unite (New York). A fost înfiinţat în anul 1870; are bogate colecţii de opere aparţinînd tuturor şcolilor şi epocilor. în alcătuirea muzeului au intrat numeroase colecţii particulare. Colecţiile de pictură sînt expuse în 52 de săli (primitivi «italieni şi nordici, Diirer, Tiziano, Ver-meer, Rembrandt, Chardin, Goya, Ingres, Manet, Renoir, Cezanne, Van Gogh, Gauguin ş.a.). Diviziuni speciale sînt consacrate gravurii, artei medievale europene, artei decorative europene din epoca Renaşterii, artei egiptene, artei Orientului Apropiat şi artei extrem-onentale. Muzeul are de asemenea colecţii de instrumente muzicale, arme şi costume. Secţia americană păstrează opere de artă decorativă americană din sec. XVII —XIX. Metropolitan Opera l metropolitan qp9Tdj, teatru de operă din New York, înfiinţat în 1883. Spectacolele, .susţinute în general de interpreţi străini, se cîntă în limbile italiană, franceză, germană şi engleză. metru 1. (METR.) Unitate de măsură pentru lungime. Prima METRU 343 MEUNIER definiţie a metrului, ca a zecea milioana parte din lungimea sfertului meridianului pămîntesc, datează din 1791, cînd Adunarea Constituantă din Paris a adoptat un proiect de unificare a unităţilor de măsură. In 1799 a fost adoptat primul prototip de platină âl metrului. împreună cu kilogramul, metrul a stat la baza primului sistem de măsurare metric, care a devenit obligatoriu în Franţa în 1840. Utilizarea acestui sistem în alte ţări începe din 1872, cînd Comisia internaţională a metrului a hotărît construirea unor prototipuri ale metrului şi kilogramului. în 1889 a fost adoptat prototipul internaţional de platină iridiată, denumit metr ul-etalon, cu care s-au comparat periodic prototipurile naţionale. Ţâra noastră a adoptat sistemul metric în 1881 şi posedă etaloane naţionale de metru şi kilogram. Măsurile geodezice moderne au arătat că. metrul etalon este cu 0,17 mm mai scurt decît lungimea definită cu ajutorul meridianului pămîntesc. Nivelul ştiinţei şi tehnicii contemporane au impus necesitatea unei noi definiţii a metrului, mai precisă şi legată de un fenomen fizic reproducti-bil şi constant în timp. Conform definiţiei adoptate în Î960, metrul este egal cu l 650 736,73 lungimi de undă, în vid, ale radiaţiei care corespunde tranziţiei atomului de kriptOn 86 între nivelele 2pi0 şi 5J5; această radiaţie este o linie spectrală foarte fină, de culoare roşu-portocalie (X— = 6 421,3 Â). Simbolul metrului este m. — Metru pătrat, unitate de măsură pentru suprafaţă, egală cu aria unui pătrat cu latura de un metru. Are simbolul m2. — Metru cub, unitate de măsură pentru volum, egală cu volumul unui cub cu latura de un metru. Are simbolul m3. 2. (TEHN.) Instrument de măsură pentru lungimi, constituit dintr-o riglă de metal sau de lemn, din mai multe rigle articulate sau dintr-o bandă de metal, cu lungimea de un metru, divizat în centimetri sau milimetri, folosit în practica curentă a măsurărilor tehnice sau comerciale. «— (METAL.) Metrul modelieru- lui, metru folosit la confecţionarea modelelor de turnătorie, avînd lungimea unui metru normal majorată cu coeficientul de contracţie a metalului sau aliajului care se toarnă (ex. î % pentru fontă, 2% pentru oţel etc.). 3. (STIL.) Grup de silabe constituind unitatea de măsură a versului. Este echivalent de obicei cu un vers alcătuit din mai multe picioare. Uneori piciorul prozodic era confundat cu m. (ex. în cazul denumirii pentametrului sau hexametrului). Prin extensiune, ritmul determinat de împărţirea unui vers în silabe. metru- kilogram** forţă -se-cundă (METR.), sistem de unităţi de măsură în care mărimile fundamentale sînt lungimea forţa şi timpul, cărora le corespund unităţile fundamentale metru, kilogram-forţă şi secundă. Se notează prescurtat MKfS. Acest sistem, utilizabil în mecanică, este înlocuit în prezent de Sistemul internaţional de unităţi de măsură. metru * kilogram - secundă (METR.), sistem de unităţi de măsură avînd ca unităţi fundamentale metrul (pentru lungime), kilogramul (pentru masă) şi secunda (pentru timp). Acest sistem cuprinde unităţi de măsură pentru mărimile geometrice şi mecanice. Se notează prescurtat MKS. V. şi Si s~ temui internaţional de unităţi. metru - kilogram~secundă~ ampet(METR.), sistem de unităţi de măsură bazat pe patru unităţi fundamentale: metrul (pentru lungime), kilogramul (pentru masă), secunda (pentru timp) şi amperul (pentru intensitatea curentului electric). Ple-cînd de ia aceste unităţi fundamentale, se pot stabili, cu ajutorul legilor fizicii, unităţi pentru mărimile geometrice, mecanice şi electromagnetice. Se notează prescurtat MKS A. V. şi Sistemul internaţional de unităţi. Metsu [ meţu 7, Gabriel (1629—1667), pictor olandez.  lucrat la Leiden şi Amsterdam, influenţat de Rembrandt şi G. Dou. M. a pictat scene de gen, reprezentînd viaţa burgheză („Piaţa de legume", „Negustorii de păsări", „Dejunul", „Tînără femeie scriind o scrisoare", „Copilul bolnav"). Creaţia sa se remarcă prin virtuozitatea cu care a redat bogăţia costumelor şi detaliile de interior, ca şi prin rafinamentul coloristic. Metternich [met^rnih7, Kle-mens Lothar Wenzel von (1773 — 1859), diplomat şi om politic austriac. Ministru de externe (1809—1848) şi cancelar (1821 — 1848) al Austriei. A avut un rol preponderent la Congresul de Ia Viena (1814-1815). El a devenit, după crearea Sfintei Alianţe (1815), unul dintre arbitrii Europei, urmărind menţinerea sistemului politic creat prin Congresul de la Viena. A fost un adver* sar declarat al tuturor miş* cărilor de eliberare naţională, atît din Imperiul habsburgic cît şi din alte ţări, politica sa internă caracterizîndu-se prin înăsprirea opresiunii sociale şi naţionale, O dată cu izbucnirea revoluţiei din 1848 în Imperiul habsburgic, a fost nevoit să fugă în Anglia, de unde s-a reîntors după înfrîngerea revoluţiei, dar n-a mai avut nici un rol politic. Memoriile lui, publicate de fiul său (8 voi., 1880-1884), au o mare valoare istorică. Metz [mes/, oraş în nord-estul Franţei, situat pe rîul Moselle. 102 770 loc. (1962). Port fluvial, Industrie metalurgică, constructoare de maşini, chimică, alimentară. în împrejurimi, exploatări de minereu de fier. M. este bogat în monumente arhitectonice: catedrala, capodoperă a arhitecturii gotice (1240—1516), numeroase biserici (sec. XIII, XVII, XVIII), Primăria, Palatul justiţiei (sec. XVIII) etc. Meunier [monie7, Constantin (1831 — 1905), sculptor şi pictor belgian, unul dintre principalii reprezentanţi ai realismului european din secolul trecut. în prima sa perioadă de creaţie s-a manifestat mai ales ca pictor („Episod din războiul ţărănesc". 1875; „Peisaj industrial"; „înapoierea din mină" ş.a.). în sculptură a reprezentat figuri de muncitori („Basorelief pentru Monumentul muncii din Bruxel- MEUSE 344 MEXIC les“; „Industria*4; „Suferinţa**, 1888; „Explozia gazului de mină**; „Femeie din popor**, 1893;„Hamal**, 1894; „Semănă-torul**, 1895; „Miner** ş.a.). Sculptura sa se remarcă prin sobrietate şi concentrare, prin tratarea monolitică a volumelor, prin vigoarea dramatică a chipurilor şi atitudinilor. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin „Cocoşul**, „Minerii**, „Glia** (altorelief). Meuse [moz] (în flamandă Maas), rîu în vestul Europei (950 km). Izvorăşte din podişul Langres (Franţa), curge prin Lorena, străbate Belgia şi Olanda şi şe varsă în Delta Rinului. Comunică prin canale cu rîurile vecine, făcînd parte din sistemul de navigaţie interioară din nordul Franţei, Belgia, Olanda şi R.F. Germană. Pe M. sînt aşezate oraşele: Verdun (Franţa), Liege (Belgia), Maastricht (Olanda). Mexic (Statele Unite Mexicane), stat în sudul Americii de Nord, situat între S.U.A., Golful Mexic, Marea Caraibilor, Hondurasul Britanic, Guatemala şi Oceanul Pacific. Suprafaţa: 1 969 367 km2. Populaţia: 38 400 000 loc. (1963), formată în special din metişi şi indieni. Capitala: Mexico. Limba de stat: spaniola; circa 7% din populaţie vorbeşte diverse dialecte indiene. Teritoriul M. este constituit în ce$ mai mare parte dintr-un sector al sistemului muntos al Cordilierilor, care aici se desparte în două lanţuri muntoase principale (Sierra Madre de Vest şi Sierra Madre de Est), orientate paralel cu ţărmurile, care spre sud se apropie tot mai mult între ele, con-tinuîndu-se printr-un singur lanţ, Sierra Madre de Sud. Astfel, te-__________________________ ritoriul M. se îngustează treptat spre sud pînă Ia istmul Tehuantepec, prin care se face trecerea spre America Centrală, din care M. cuprinde partea nordică cu peninsula Yucatan (zona cea mai joasă de relief). In nord-vest o prelungire a Cordilierilor formează peninsula muntoasă California. Vîr-furile cele mai înalte sînt vulcanii activi Orizaba (5 700 m) şi Popocatepetl (5452 m). Lanţurile muntoase cuprind între ele un vast podiş (Podişul Mexican), cu înălţimi variind între 900—1200 m în nord şi 2 000—2 400 m în sud. Cîmpia litorală este foarte îngustă în vest, ceva mai largă în est. Climă tropicală cu zona-litate verticală foarte pronunţată, distingîndu-se patru etaje climatice: tierra caliente (cald), tierra templada (temperat), tierra fria (rece) şi tierra helada (îngheţat). Podişul Mexican primeşte o cantitate foarte mică de precipitaţii. Vegetaţia este variată: în nordul podişului în special deşertică şi semideşer-tică (cu cactuşi, agave, iucca), în sud savane, iar în munţi păduri. Bogate resurse minerale: petrol (în special pe coasta Golfului Mexic), gaze naturale, cărbune, argint, sulf, minereu de fier, de zinc, de plumb, de cupru, de mercur, de antimoniu, de titan. Economia M. se bazează în special pe agricultură, industria extractivă şi prelucrarea petrolului; se dezvoltă şi alte ramuri industriale. Sectorul capitalist de stat are un rol mare în economie. Societăţile monopoliste străine (în special din S.U.A.) au importante investiţii de capital în M. Terenul agricol este proprietatea comunităţilor ţărăneşti (44%), a marilor proprietari capitalişti şi a ţăranilor individuali. Nivelul agrotehnic este scăzut. Pe 2/3 din suprafaţa arabilă se cultivă porumb şi fasole, dar productivitatea lor este slabă. în regiunile irigate (în mare măsură de apele subterane) din nord şi nord-vest se cultivă bumbac, grîu, orez. în zonele litorale din sud se fac culturi tropicale (mai ales cafea, trestie de zahăr, ananas, bananieri), iar în peninsula Yucatan se cultivă ca plantă textilă agava. Creşterea animalelor (bovine, oi, porci) se practică mai mult în nordul M. Pe litoral este dezvoltat pescuitul. M. ocupă un loc de frunte în producţia mondială de argint, plumb, zinc, cupru, antimoniu, sulf. Industria petrolieră a luat o mare dezvoltare. La Tampico, Atzcapot-zalco, Salamanca ş.a. există mari rafinării de petrol; s-a creat o puternică industrie petrochimică. Mai există industrie siderurgică, metalurgie neferoasă, industrie constructoare de maşini (utilaj textil, motoare diesel, vagoane, utilaj pentru construcţii, asamblare a automobilelor), industrie chimică (acid sulfuric, îngrăşăminte ş.a.), de prelucrare a lemnului, textilă, alimentară. Comerţul exterior este orientat în special spre S.U.A. (65% în 1962), R.F. Germană, Japonia şi ţările Americii Latine. Exportă bumbaC, cafea, vite, MEXIC 345 MEXICO Biblioteca universitară petrol, minereuri, iar în ţările Americii Latine produse finite. — Istoric. Din timpuri străvechi, teritoriul M. a fost populat de triburile indiene (amerindiene) maya (în sudul M.)> t o 11 e c e şi apoi a z-t e c e (în cenxrul şi estul M.), care au creat civilizaţii strălucite. In sec. XIV-XV aztecii au supus dominaţiei lor o mare parte a teritoriului M., creînd un puternic stat sclavagist timpuriu. Statul aztecilor a căzut (1519— 1521) sub loviturile grupului de conchistadori spanioli de sub conducerea lui Hernando Cortez, care au distrus o mare parte a civilizaţiei aztece. După cucerirea spaniolă, în M . s-au statornicit relaţii feudale- Exploatarea sîngeroasă a indienilor şi a metişilor de către colonialiştii spanioli a pricinuit numeroase răscoale (1566, 1659, 1692 ş.a.) ale acestora. în cursul războiului pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810—1826), în M. a avut loc, în anii 1810—1815, sub conducerea lui Miguel Hidalgo y Costilla şi Jose Mana More-los y Pavon, o puternică răscoală ţărănească, înăbuşită cu cruzime de spanioli cu sprijinul moşierimii creole. Ca urmare a războiului- de e-liberare a poporului mexican a fost lichidată dominaţia spaniolă (1820) şi M. a fost proclamat republică federativă (1824). Profitînd de instabilitatea politică provocată de lupta pentru putere între diferite clici şi grupări moşiereşti, S.U.A. au anexat în 1845 statul mexican Texas, iar în urma războiului americano-mexican (1846—1848) M. a pierdut mai mult de jumătate din teritoriul său. în 1854, în M. a început o revoluţie burgheză, în urma căreia a fost adoptată o constituţie cu caracter progresist (1857). Înfrînţi în cursul războiului civil (1857 — 1860) pe care l-au provocat moşierii, conservatorii au intrat în alianţă cu Napoleon al III-lea, care, urmărind să-şi extindă dominaţia asupra M., a organizat în anii 1862—1867 o intervenţie militară, instalînd, în 1864, ca împărat pe Maximilian de Habsburg, arhiducele Austriei, în urma luptei eroice a poporu- lui mexican, condus de preşedintele Bemto Juârez (1858 — 1872), intervenţia franceză s-a terminat printr-un eşec; Maximilian a fost prins şi împuşcat (1867). După moartea preşedintelui Juârez (1872), în ţară a fost instaurată dictatura generalului Porfirio Diaz (preşedinte al M. în 1877 — 1880 şi 1884—1911), în timpul căruia s-a intensificat pătrunderea monopolurilor nord-ame-ricane în economia M. Ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale, în 1910—1917 a avut loc o revoluţie burghezo-demo-cratică cu caracter antifeudal şi antiimperialist, care a răsturnat dictatura lui Diaz. Anii următori revoluţiei burghezo-democratice au constituit o perioadă de avînt a mişcării muncitoreşti. în 1919 a fost creat Partidul Comunist din Mexic, iar în 1920—1921 au avut loc greve de masă ale muncitorilor textilişti şi minieri. în perioada crizei economice mondiale (1929 — 1933), cercurile guvernamentale au dus o politică de cedare faţă de reacţiunea internă şi internaţională. în condiţiile creşterii mişcării antiimperialiste şi antifeudale, preşedintele M., L. C â r d e nas (1934— 1940), a grăbit înfăptuirea reformei a-grare începute din timpul revoluţiei burghezo-democratice (1917) şi a naţionalizat, în 1938, companiile petroliere a- mericane şi anglo-olandeze. în timpul celui de-al doilea război mondial, M. a declarat război (1942) statelor fasciste. M. este o republică federală. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de şase ani. Organul legislativ suprem este Congresul, compus din Senat şi Camera Deputaţilor. Principalul partid este Partidul revoluţionar instituţional (partid de guvernămînt de la înfiinţarea lui, în 1928). Mexico (Ciuch-1 de — [siu-dâd de mehicoj Mexico City lmexicou siti]), capitala Mexicului, situată în Podişul Mexican, la 2 270 m altitudine, într-o depresiune dominată de culmi muntoase înalte. 2 908 220 loc. (1961), iar cu localităţile subordonate (cu care formează „districtul federal**) 4 829 400 loc. (1960). Este cel mai mare oraş al Mexicului, principalul lui centru economic şi cultural. Are întreprinderi ale industriei alimentare, textile, constructoare de maşini, de prelucrare a metalelor şi chimice. Mare aeroport, nod feroviar şi rutier. Numeroase construcţii moderne, alături de clădiri şi biserici vechi în stil baroc. în sudul M. se află oraşul universitar, cu Universitatea naţională (1551) şi cu clădiri în stil mexican modern. Mai există diverse alte institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. MEYER 346 MEZOFILE Meyer [mâhr]> Conrad Ferdinand (1825—1898), scriitor elveţian de limbă germană, de orientare realistă. Remarcabile prin caracterul lor dramatic şi prin fineţea analizei psihologice, operele sale evocă momente din lupta pentru cucerirea libertăţii naţionale (romanul „Jiirg Jenatsch**, 1876, trad. rom. 1960), oglindesc conflictul dintre stat şi biserică (nuvela „Sfîntul**, 1880) sau denunţă intoleranţa iezuiţilor (povestirea „Suferinţele unui băiat", 1883). Versurile sale patetice, atent cizelate, exprimă adînci sentimente patriotice („Douăzeci de balade ale unui elveţian*1, 1864; „Romanţe şi imagini44, 1871; „Ultimele zile ale lui Hutten**, 1871). A folosit cu măiestrie simbolul. Este unul dintre precursorii lui St. George şi R.M. Rilke. Meyer [ măÎBr], Eduard (1855 — 1930), istoric german. A fost profesor la universităţile din Hal le şi din Berlin. Urmărind reconstituirea sistematică a întregii istorii a Orientului antic, a Greciei şi a Romei, pe baza unei vaste documentaţii arheologice şi literare, M. a acordat o egală atenţie istoriei economice, sociale şi politice. Opera sa este însă viciată de teoria ciclului istoric, care l-a dus la modernizarea anacronică a fenomenelor istoriei antice, la negarea ideii de dezvoltare progresivă a societăţii şi la afirmarea eternităţii capitalismului, care ar fi apărut încă în antichitate. Op. pr.: „Istoria antichităţii44 (5 voi., 1884— 1902). Meyer [ mâhr]t Lothar (1830—1895), chimist german. A efectuat cercetări în domeniul chimiei anorganice şi organice (cloruri de iod, de molibden, crom, compuşi metalo- organici, hidrocarburi saturate etc.). Numele său este legat mai ales de istoricul clasificării elementelor chimice. Meyer [ mâhr/, Victor (1848—1897), chimist german. Este cunoscut prin lucrările sale din domeniul chimiei organice. A elaborat metoda de determinare a vaporilor (care-i poartă numele) şi care a permis aflarea greutăţii moleculare a compuşilor uşor volatili. Meyerbeer [mâterbe:r], Giacomo (1791 — 1864), compozitor german, elev al lui Clemenţi, Zelter şi Vogler. După o călătorie de studii în Italia, M. a locuit un timp la Paris, unde a început să se manifeste în domeniul muzicii de operă, îmbinînd declamaţia franceză cu melodia italiană şi cu armonia şi orchestraţia germană. In 1842 s-a stabilit la Berlin. M. este unul dintre reprezentanţii de seamă ai „operei mari44. Printre lucrările mai importante: operele „Robert Diavolul44 (1831), „Hughenoţii** (1836), „Profetul44 (1849), „Steaua Nordului44 (1854), „Dino-rah44 (1859), „Africana44 (postumă, 1865), cantate, lucrări orchestrale, melodii pentru voce şi pian. Meyer - Liibke [maizr~ltib~ che7, Wilhelm (1861-1936), lingvist german de origine elveţiană, unul dintre cei mai de seamă romanişti de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea. A fost profesor la universităţile din Jena şi Viena, apoi la cea din Bonn; membru de onoare al Academiei Române. M.-L. este autorul unor lucrări de sinteză fundamentale: „Gramatica limbilor romanice44 (4 voi., 1890— 1902), „Introducere în studiul lingvisticii romanice44 (1901), „Dicţionar etimologic romanic44 (1911-1920). A publicat de asemenea lucrări importante consacrate unor anumite limbi romanice: „Gramatica istorică a limbii franceze4* (2 voi., 1909—1921). în cercetările sale, M.~L. a acordat o atenţie deosebită limbii române, atît în lucrările de sinteză citate, cît şi în studii speciale, ca: „Româna, limbile romanice, albaneza44 (1914) şi „Româna şi limbile romanice** (1930). A condus Institutul de limba română de pe lîngă Universitatea din Viena. Spre deosebire de majoritatea neograma-ticilor, M.-L. a acordat mare atenţie sintaxei. Mezen, fluviu în nordul teritoriului european al U.R.S.S. (910 km). Izvorăşte din Colinele Timan şi se varsă în golful M. al Mării Albe* Cursul inferior al fluviului Mezen este navigabil. mezenchim (HIST.), ţesut conjunctiv embrionar din care este alcătuită cea mai mare parte a mezodermului. Vasele sanguine, vasele limfatice, ţesutul conjunctiv se formează din m. mezenter (gr. mesos „la mijloc*4 şi enterom „intestin4*; ANAT.), foiţă a peritoneului care leagă intestinul de peretele abdominal posterior., lăsîndu-i un oarecare grad de mobilitate. Este alcătuit din două lame subţiri de ţesut celular, care învelesc intestinul şi în care se găsesc incluse vasele sanguine şi limfatice, nervii, precum şi numeroşi ganglioni. mezi, numele unor triburi indo-europene care au pătruns în Iranul de nord în sec. IX—VIII î.e.n. şi au creat, la sfîrşitul sec. al VIII-lea î.e.n., statul Media. Acesta a cunoscut, în sec. al Vîl-lea î.e.n., o epocă de înflorire. După înfrîngerea lor de către perşi (550 î.e.n.), m. au intrat în alcătuirea statului acestora. Meziad, peşteră în vestul Munţilor Apuseni, pe versantul sudic al Munţilor Pădurea Craiului. Desfăşurată pe trei nivele, are o lungime totală de 3 464 m. Resturi fosile (Ursus spelaeus). Obiectiv turistic. mezo~ (gr. mesos „la mijloc, mijlociu44), element de compunere cu sensul „de mijloc**, „mijlociu** (ex. mezoderm, me-zozoic). mezocârp (BOT.), partea mijlocie a pericarpului. mezoderm (EMBRIOL., HIST.), foiţă mijlocie a embrionului, care are în parte structură epitelială (mezodermul epite-lial), iar în parte este formată din celule de formă neregulată, desprinse din mezodermul epitelial (mezenchimul). V. şi foiţe embrionare. mezofil (gr. mesos „la mijloc** şi phyllon „frunză**; BOT.), ţesut din limbul frunzei, format din celule pline cu cloro-plaste. Este situat între epiderma superioară şi cea inferioară. mezofile (MICROBIOL.; despre unele microorganisme), care se dezvoltă la temperaturi cuprinse între +3 şi 45°C, MEZOFITE 347 MEZZETTI (temperaturile optime între + 20 şi 37°C). Ex. unele bacterii saprofite, ciuperci, bacteriile patogene. mezofite (gr. mesos „de mijloc“ şi phyton „plantă**), plante majoritatea plantelor care cresc în regiuni cu climă temperată şi în condiţii de umiditate moderată şi suficientă; în general p,m. nu suportă nici uscăciune îndelungată, nici umiditate mare (ex. speciile de foioase, numeroase graminee şi leguminoase de fineţe, cerealele, mazărea, soia, sfecla de zahăr). mezolitic (gr. mesos „la mijloc“ şi lithos „piatră**), denumire curentă pentru perioada postglaciară, situată între paleolitic şi neolitic (8000 — 5600 î.e.n.). Unii cercetători denumesc perioada m. epipaleolitic. M. este caracterizat prin extinderea microli-telor, inventarea toporului cu coadă, a monoxilei, precum şi prin folosirea generalizată a arcului şi a săgeţii (culturile tardenoasian şi swide-rian). Economia m. era întemeiată pe vînătoarea de animale mai mici şi pe dezvoltarea pescuitului (cu plase şi vîrşe), precum şi pe cules, care s-a dezvoltat, cu trecerea timpului, în agricultura primitivă. mezomerie (CHIM.), teorie legată de problema structurii chimice, apărută în domeniul chimiei organice în deceniul al treilea al secolului nostru. Pornind de la ipoteza că proprietăţile diferitelor molecule nu sînt bine reprezentate prin formulele clasice sau electronice, teoria m. consideră că, pentru o substanţă ce poate fi formulată în mai multe structuri (struc-turi-limită), adevărata structură a substanţei respective nu este cea redată prin struc-turile-limită, ci este intermediară, „mezomeră**, acestora. Prin introducerea unor metode ale mecanicii cuantice, teoria m. a evoluat în teoria r e z o n a n-ţ e i sau teoria rezonanţei şi mezomeriei. mezon (gr. mesos „la mij-loc“; FIZ.) 1. Nume dat mai multor particule elementare a căror masă de repaus este cuprinsă între masa electronului şi cea a protonului. Există me- zoni fi- (miuoni), mezoni rc (pi~ oni) şi mezoni K (kaoni) M* au fost puşi în evidenţă în procesele de interacţiune ale particulelor de mare energie existente în razele cosmice sau produse de marile acceleratoare, precum şi în procesele de dezintegrare a m. înşişi. Viaţa m.-este foarte scurtă, cea mai lungă (a miuo-nului) atingînd abia două mi-crosecunde. Din punct de vedere electric, m. pot fi neutri sau pot să posede o sarcină elementară, fie pozitivă, fie negativă. 2. Denumire generică pentru mezonii 7r şi mezonii K (mezonii ^ se încadrează în categoria leptonilor), cu masa de repaus cuprinsă între masa leptonilor şi masa barionilor şi cu spin nul. Cercetările actuale au demonstrat că m. au un rol fundamental în structura nucleelor atomice, dar multe aspecte ale acestei probleme sînt încă neclare. V. şi cîmp m e z o n i c. mezotermâlă treapta ^ (MINER.), treaptă intermediară a procesului depunerii mineralelor din soluţii hidrotermale, cu temperatura cuprinsă între 175 şi 300°C. în t.m. se formează minerale şi zjfcăminte de cupru, plumb, zinc etc., localizate îndeosebi în vecinătatea masivelor intruzive (ex. unele zăcăminte de cupru, plumb, zinc din reg. Maramureş, filoanele de cupru şi pirită din munţii Drocea etc.). mezotoriu (FIZ., chim.), produs care apare în seria de transformare radioactivă a to-riului, între toriu şi radiotoriu. Pe cale chimică, m. a fost separat în două elemente radioactive izobare: mezotoriu 1 (un izotop al radiului) şi mezotoriu 2 (un izotop al actiniu-lui), ultimul fiind un produs de descompunere al primului. mezozoic (STRAT.), eră geologică ale cărei depozite conţin faună şi floră cu caractere intermediare între formele paleo-zoice şi cele neozoice. în flora m. predomină gimnospermele (cicadee şi conifere); criptoga-mele vasculare sînt în regres. La mijlocul m. apar angiosper-rnele monocotiledonate, iar la sfîrşitul erei apar şi cele di-cotiledonate. Dezvoltare mare iau amoniţii şi belemniţii, care dau cele mai caracteristice specii, apoi lamelibranhiatele şi echinidele. Brahiopodele şi crinoidele sînt mai puţin frecvente. în m. apar hexacoralierii, peştii osoşi, păsările şi mamiferele. Se remarcă dezvoltarea mare a reptilelor, care sînt adaptate la toate mediile de viaţă. Formaţiunile m. sînt reprezentate prin toate tipurile de roci, însă rol principal au calcarele, marnele şi dolomi-tele. In m. au avut loc mişcări orogenice (fazele kimerică, aus-trică şi laramică) şi epirogenice, precum şi o activitate vulcanică destul de intensă. Era m. cuprinde trei perioade: triasică, juraşi că şi cretacică. în ţara noastră, formaţiunile m« se găsesc în Platforma Moldovenească, în Dobrogea, în Car-paţi, în Depresiunea Getică, în fundamentul Cîmpiei Române etc. mezozonă (PETROGR.), ansamblul şisturilor cristaline formate în condiţiile unui meta-morfism regional, caracterizat prin temperatură ridicată, presiune litostatică mare, presiune dirijată (stres) accentuată, deci condiţii intermediare între epi-zonă şi catazonă. Din m. fac parte micaşisturile cu biotit, cu granaţi, cu disten etc., am-fibolitele, gnaisele biotitice etc. în R.P.R., şisturi cristaline de m. se găsesc în Carpaţi şi Do-brogea. Mezzetti [meţeti], Enrico (1870—1930), compozitor şi dirijor român, fiul lui Pietro M. A studiat la Iaşi (cu GavriiI Musicescu) şi la Bologna. A fost profesor de canto şi pian la Conservatorul din Iaşi. A organizat şi a condus prima orchestră simfonică ieşeană şi a activat în cadrul unei societăţi culturale locale. M. a compus cîntece (pe versuri de Eminescu, Cerna, Codrea-nu ş.a.), coruri, cantate („Sărbătoarea luminii** şi „Fiica lui Iofte“), piese instrumentale, un preludiu simfonic. Lucrările lui M. se disting prin melodi-citate şi inspiraţia din romanţa timpului. Mezzetti [ meţeti /, Pietro (1822— 1894), compozitor ro-mân de origine italiană. A fost elevul liii Rossini. Din 1863 a activat la Iaşi. Autor al primei MLZZOSOPRANO 348 MICA BURGHEZIE metode româneşti de canto (1868, publicată în 1870) şi al unui tratat de teorie (1864). M.a compus muzică vocală („Latina gintă“ pe versuri de V. Âlecsan-dri, „Bălcescu murind“ ş.a.) şi instrumentală (două colecţii de cîntece populare prelucrate pentru pian). mezzosoprano [ meţosopră-no7, timbru al cărui ambitus cuprinde partea mijlocie (între soprano şi contralto) din diapazonul vocilor feminine. întinderea obişnuită: la — la1. Vocea de m. este mai puţin strălucitoare, mai opacă, dar mai dramatică decît aceea de soprano. mezzotinto [ meţoţtnto]> (ARTE PLAST.), termen italian care indică un gen al gravurii pe metal, în adîncime, denumit şi „manieră neagră** şi care se obţine prin granularea plăcii cu un instrument special, astfel încît la imprimare rezultă un ton de negru intens şi catifelat. Gradaţia luminozităţii se realizează prin netezirea, într-o măsură diferenţiată, a asperităţilor. M. a apărut, în jurul anului 1642, în Flandra, apoi în Franţa, şi a cunoscut o deosebită dezvoltare în sec. al XVI II-lea, în Anglia. Printre gravorii cunoscuţi în mezzotinto au fost: Valentine Green (1739 — 1813), John Raphael Smith (1752 - 1812), Samuel William Reynolds (1794-1872) şi alţii. MHAT (Moskovski hudo- jestvennîi akademicesjţii teatr), teatru academic de artă din Moscova, înfiinţat în 1898 de Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko. Dintre marii actori ai teatrului: I.M. Moskvin, Olga Knipper-Cehova, V.I. Ka-cealov, K.S. Stanislavski, M.M. Kedrov, A.K. Tarasova, K.N. Elanskaia etc. mho [mo] (METR.) v. siemens. mi (MUZ.), denumire a unuia dintre cele şapte sunete ale gamei. Corespunde notaţiei literale E sau e. mialgie (gr. mys „muşchi** şi algos „durere**; MED.), denumire generică dată durerilor musculare, care apar în diferite boli (de exemplu: gripă, reumatism etc.) sau după eforturi fizice mari. Miami [materni], oraş în S.U.A., situat în peninsula Florida, la ţărmul Oceanului A-tlantic. 291 690 loc. (1960), iar cu localităţile subordonate (staţiunile balneare Coral Gables, Miami Beach, Hialeah etc.) 852 700 loc. Mare staţiune bal-neoclimatică, cu o plajă întinsă, însorită. Port, nod feroviar, rutier şi aerian. Universitate (în Coral Gables). miastenie, boală caracterizată printr-o oboseală mare la eforturi minime. Se manifestă prin oboseala muşchilor globului ocular şi a pleoapelor, prin tulburări de vorbire şi de înghiţire, prin dureri musculare etc. Aceste tulburări se ameliorează în stare de repaus. miază (MED. VET.), denumire dată bolilor provocate de larvele unor insecte care se localizează în diferite ţesuturi sau cavităţi (ex. hipodermoza, gastrofiloza, oestroza etc.). „Mica", societate capitalistă minieră din România, nucleul unui puternic concern industrial. A luat fiinţă, în 1920, cu un capital de 25 000 000 de lei. A exploatat în special mine de aur, de argint şi de cărbune. Avea uzine proprii de prelucrare a minereurilor, uzine metalurgice, o uzină electrică şi numeroase partici-paţii la alte întreprinderi industriale din ţară şi din străinătate. Datorită marilor profituri obţinute, şi-a mărit sistematic capitalul, care în 1946 a ajuns la 5,25 miliarde de lei. în 1948 a fost naţionalizată. Mica Antantă (Mica înţelegere), denumirea alianţei politice închegate în 1920— 1921 de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în scopul păstrării statu-quoului creat în Europa centrală şi în Peninsula Balcanică în urma tratatelor de pace de la Saint-Germain (191?), Neuilly 0919) şi Tria-non (1920), preîntîmpinării actelor agresive ale statelor revizioniste şi apărării graniţelor statelor membre, care îşi desă-vîrşiseră unitatea naţională (România) sau se constituiseră ca state naţionale (Cehoslovacia, Iugoslavia) în urma dezmembrării Imperiului austro-ungar. A fost o verigă importantă a sistemului de alianţe politice-mi- litare din Europa, creat în urma păcii de la Versâilles (1919), subordonată în mare măsură politicii puterilor occidentale, şi îndeosebi Franţei. Ani de-a rîndul, M.A. a dus o politică îndreptată împotriva U.R.S.S. şi a mişcării revoluţionare din Peninsula Balcanică. Teama de pericolul pe care-1 prezenta Germania hitleristă pentru independenţa şi securitatea ţărilor membre, presiunea exercitată asupra guvernanţilor de către masele populare şi în special de mişcarea muncitorească, creşterea curentului de opinie în favoarea securităţii colective pentru a bara calea agresiunii fasciste au determinat guvernele celor trei ţări membre să-şi schimbe oarecum orientarea în anii 1934—1936, perioadă în care M.A. a contribuit la menţinerea păcii în regiunea bazinului dunărean şi în Peninsula Balcanică. în anii 1938 — 1939, după cotropirea Cehoslovaciei de către Germania hitleristă, M.A. s-a destrămat. mica burghezie, categorie socială care ocupă o poziţie intermediară între burghezie şi proletariat în structura de clasă a societăţii capitaliste şi a perioadei de trecere de la capitalism la socialism. Cea mai mare parte a m.b. o formează pătu~ rile micilor producători de mărfuri şi micilor comercianţi de la oraşe şi sate (ţărănimea cu gospodărie mică şi mijlocie, micii meseriaşi şi negustori). Situaţia micilor burghezi în societatea capitalistă se reflectă în dubla lor natură: ca oameni ai muncii, care sînt exploataţi în diverse forme de către capitalişti şi moşieri, interesele lor fundamentale îi apropie de proletariat; ca proprietari de mijloace de producţie, comercianţi sau mici întreprinzători, ei înclină spre burghezie. Ţinînd seama de interesele lor comune cu cele ale clasei muncitoare şi pe baza activităţii politice desfăşurate de partidul marxist-leninist, pot fi învinse şovăielile politice ale m.b. şi ea poate fi atrasă la lupta pentru socialism. Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi alte pături intermediare, în care rolul conducător revine clasei munci- MICA PRODUCŢIE DE MĂRFURI 349 MICHAUX toare, constituie o puternică forţă motrice a progresului social, o lege generală a revoluţiei şi construcţiei socialiste. In condiţiile construcţiei socialismului, m.b. este a-trasă treptat, pe baza respectării liberului consimţămînt, în forme socialiste de economie, şi pe această cale se schimbă şi poziţia ei economică şi socială. V. şi clase sociale. mica producţie de mărfuri, formă de economie în care se produce pentru vînzare, bazată pe proprietatea privată şi pe munca personală a proprietarului mijloacelor de producţie. Se numeşte şi producţie de mărfuri simplă. M. p. de m. cuprinde gospodăriile ţăranilor şi meşteşugarilor individuali care nu exploatează muncă salariată; a apărut pe baza existenţei proprietăţii private şi a diviziunii sociale a muncii şi' s-a menţinut de-a lungul mai multor orînduiri sociale. Deşi de acelaşi tip cu producţia de mărfuri capitalistă, m.p. dem. se deosebeşte de aceasta prin faptul că se bazează pe munca proprie a proprietarului mijloacelor de producţie, în timp ce producţia capitalistă se bazează pe exploatarea muncii salariate. Acţiunea spontană a legii valorii, oscilaţiile preţurilor şi concurenţa duc la descompunerea m- p. dem., la diferenţierea producătorilor de mărfuri, la ruinarea majorităţii lor şi la îmbogăţirea unei minorităţi, iar pe o anumită treaptă istorică la generarea relaţiilor de producţie capitaliste. Pentru a scăpa de ruina şi de sărăcia la care le condamnă inevitabil capitalismul, masele de mici producători nu au decît o singură cale: alianţa cu clasa muncitoare şi, sub conducerea ei, lupta pentru răsturnarea orînduirii capitaliste, pentru instaurarea dictaturii proletariatului şi construirea socialismului la oraşe şi la sate. Statul socialist nu expropriază pe micii producători de mărfuri, ci sprijină unirea lor, pe baza liberului consimţămînt, în diferite forme de cooperare. V. şi producţie de mărfuri. micamtă (ELT.), material electroizolant obţinut prin aşe- zarea în straturi a foiţelor de mică şi prin lipirea lor cu lianţi organici (şei lac, lac gliptalic etc.). Fiind foarte puţin higro-scopieă şi avînd o rigiditate di-electrică mare (8—38 kV/mm), m. are o largă utilizare în construcţia maşinilor şi aparatelor electrice. Se deosebesc: m. de colector, m. de presare, m. flexibilă etc. micaşist (PETROGR.), rocă metamorfică şistoasă, constituită predominant din mice şi din cuarţ, uneori avînd şi granaţi, amfiboli, grafit etc. M. se formează în condiţiile de mezozonă. în R.P.R. sînt răs-pîndite în toate formaţiunile cristaline din Carpaţi şi din Dobrogea. mică (MINER.), grupă de aluminosilicaţi naturali de potasiu, cu un conţinut variabil de magneziu, fier, litiu, mai rar mangan, titan, crom, vanadiu ş.a., cristalizaţi în sistemul monoclinic. M. se caracterizează prin clivajul perfect, cu desfacerea cristalelor în foi foarte subţiri, elastice, şi prin culori specifice şi variate: albă, gălbuie, cenuşie, argintie, brună, neagră, violetă, uneori incolore etc. După compoziţia chimică se cunosc: m. de aluminiu (ex. muscovitul), m» fero-magneziene (ex. biotitul), m. de litiu (ex. lepidolitul) etc. în R.P.R., m. se întîlnesc în graniţele, pegmatitele, gnai- sele, şisturile micacee etc. din Carpaţi şi din Dobrogea. Sub formă de foi, pulbere sau diverse preparate se utilizează în industria electrotehnică, ca materiale de construcţie in- combustibile, la prepararea u-nor sorturi de hîrtie şi de vopsele rezistente la foc, a unor absorbanţi, lubrifianţi, la prepararea sărurilor de litiu etc. — Mică neagră v. biotit. micelă (CHIM.), complex care se formează în soluţiile coloi-dale; este constituit dintr-o particulă coloidală şi dintr-un strat dublu de ioni de semne contrare, distribuiţi în jurul particulei. miceliu (BOT.), sistem de filamente subţiri şi ramificate (hife), care alcătuieşte aparatul vegetativ al majorităţii ciupercilor. La ciupercile ectopara- zite, m. se dezvoltă la supra- faţa organelor atacate, pe cînd la cele endoparazite pătrunde în interiorul ţesuturilor plantei-gazdă. Micene, vechi oraş în Argo-lida, centrul „culturii mice-niene“. A fost cel mai important centru politic şi cultural din Grecia antică între anii 1600 şi 1200 î.e.n. Potrivit legendei preluate de Homer în „Iliada“, M. a fost reşedinţa hasileului Agamemnon, şeful expediţiei aheilor împotriva Troiei (sfîrşitul sec. al XII-lea î.e.n.). După războiul troian, M. a început să decadă. V. şi e g e e a n ă, arta —. Micfalău, localitate în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov, situată pe Valea Oltului. 2 253 loc. (1964). Exploatări de andezit. Michaelis, Karin (1872— 1950), prozatoare realist-cri-tică daneză. A desfăşurat o vie activitate antifascistă. în romanele sale („Copilul", 1902; „Vîrstă periculosă", 1910, trad. rom.; „Pomul binelui şi al răului", 5 voi., 1924—1930), unele pronunţat autobiografice, a analizat cu fineţe şi luciditate situaţia grea a femeii în capitalism. Karin Michaelis s-a remarcat şi prin scrierile pentru copii, mai ales prin suita de volume „Bibi - Bogerne" (1929-1939). Michail, Dumitru (1886 — î 956), oftalmolog român. A fost profesor la Universitatea din Cluj. A publicat studii importante asupra trahomului, biochimiei şi patologiei cataractei, tuberculozei oculare etc. Op. pr.: „Tratat de oftalmologie" (1929). Michaux [mişo], Henri (n. 1899), poet francez de origine belgiană. Personalitate artistică contradictorie, a exprimat în versurile sale („Cine am fost", 1927; „între centru şi absenţă", 1936; „Exorcisme", 1943; „Infinitul turbulent", 1957; „Cunoaştere prin abisuri", 1961) adversitatea omului de cultură faţă de mărginirea lumii capitaliste, preconi-zînd refugiul în fantezie. Viziunea sa filozofică este apropiată de aceea a existenţialiştilor, iar modalitatea sa artistică de aceea a lui Rimbaud şi a su*» prarealiştilor. MICHAILESCU 350 M1CHELANGELO Michăîlescu, Ştefan C. (1846—1899), naturalist şi gîn-ditor materialist român. A desfăşurat o activitate didactică şi publicistică însemnată, fiind un Şt. C. Michăilescu activ popularizator al cuceririlor ştiinţei. Sprijinindu-se pe realizările ştiinţelor naturii din vremea sa, în special pe teoria darvinistă a evoluţiei speciilor, el a afirmat cu hotărîre punctul de vedere materialist în problemele biologiei şi psihologiei. M. a combătut agnosticismul, afirmîndu-şi încrederea în posibilitatea cunoaşterii lumii şi subliniind necesitatea generalizărilor bazate pe fapte. In concepţia sa materialistă apar însă unele tendinţe mecanicista şi unele alunecări spre relativism. M. a afirmat existenţa legilor sociale, menţinîndu-se însă în limitele concepţiei iluministe, care atribuia ideilor un rol determinant. A descris mizeria cruntă a ţărănimii române şi a arătat necesitatea ridicării materiale şi culturale a poporului muncitor, a participării lui la viaţa politică. Op. pr.: „Influenţa luminii asupra vieţii“ (1871), „Introducere la psihofizică44 (1892). Michel [mişel], Louise (1830 —1905), poetă revoluţionară franceză. A fost institutoare. Supranumită „Fecioara roşie44, a luptat pe baricadele Comunei din Paris. Pentru activitatea ei a fost deportată în Noua Caledonie. Ulterior a împărtăşit idei anarhiste. Opera sa poetică, publicată în presa de stînga a vremii sau rămasă în manuscris, denunţă asuprirea capitalistă şi afirmă energic încrederea în victoria finală a celor oprimaţi. A mai scris rpmane, piese de teatru, literatură pentru copii şi o istorie a Comunei. Michelangelo, Buonarroti (1475—1564), sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii. S-a format în atelierul lui Dome-nico Ghirlandaio şi sub influenţa umaniştilor din cadrul Academiei platonice florentine. A dus o viaţă agitată, trăind într-o epocă tragică din istoria Florenţei şi a întregii Italii. Măreţia lui M. decurge din faptul că, făcîndu-se ecoul fră-mîntărilor şi contradicţiilor dureroase ale patriei sale, care, ca şi alte ţări europene, cunoştea o recrudescenţă a reacţiunii feudâle-clericale, a rămas exponentul aspiraţiilor de libertate şi desăvîrşire ale semenilor săi. Veşnic hărţuit de demonul căutărilor laborioase, de nelinişti şi îndoieli, persecutat de potentaţii vremii, condamnat de ei la o muncă istovitoare, a Michelangelo continuat să-şi afirme cu o impresionantă forţă spiritul său de independenţă, demnitatea de om şi artist. Slujind idealului său artistic sub şase papi, M. n-a cedat ameninţărilor şi ordinelor decît pentru a se răzbuna de sclavia lui prin libertatea artei sale. După tulburările care au dus la izgonirea Medicilor din Florenţa, au început anii de pribegie ai artistului. Din prima sa oprire Ia Roma (1496) datează sculptura „Bacchus44 (Muzeul din Florenţa") şi grupul compoziţional „Pietâ“, azi la biserica sf. Petru, operă de un echilibru clasic, în care drama atinge sublimul unei contemplări mute. Revenit la Florenţa (1501), creează într-o adevărată febră mai multe opere, printre care „David“ (Galeria Uffizi), afirmare a eroismului şi, totodată, a forţei spirituale care biruie forţa primitivă, „Madona cu pruncul44, azi în biserica Notre Dame din Bruges, „Sf. Matei“ şi două basoreliefuri de formă rotundă (tondo) pe tema „Madonei cu pruncul“, lucrări de o viziune şi tratare picturală. In aceeaşi perioadă execută picturile „Sfînta Familie44, pentru Agnolo Doni (Galeria Uffizi), şi cartonul proiectatei compoziţii istorice „Bătălia de la Pisa“, ambele caracterizate printr-o viziune sculpturală, prin marcarea viguroasă a contururilor şi excluderea degra-deurilor de culoare. In 1505 M. primeşte din partea papii Iuliu al II-lea însărcinarea realizării unui ansamblu funerar care trebuia să fie instalat în biserica sf. Petru şi a decorării bolţii Capelei Sixtine. Primei comenzi, satisfăcută numai în parte, îi erau destinate capodoperele „Moise44 (azi la biserica sf. Petru în lanţuri din Roma), statuie monumentală mai ales prin tensiunea şi dinamismul lăuntric pe care le sugerează, statuile a şase „Sclavi44 (Academia din Florenţa şi Lu-vru), simboluri ale descătuşării spiritului uman din întuneric şi nedreptate. Decorarea bolţii Capelei Sixtine (1508—1512), imensă frescă denumită de Vasari „univers în mişcare44, constituie o grandioasă odă închinată vitalităţii şi frumuseţii omului, luptei lui titanice şi dureroase cu forţele care îi frînează elanul, efortul său spre desăvîrşire. Chipurile, ca şi atitudinile şi mişcările trupurilor, căutarea de efecte violente prin racursiuri îndrăzneţe exprimă un lirism dramatic. Adînc cunoscător al anatomiei şi al sufletului omenesc, M. realizează din ipostazele mişcării trupurilor un zguduitor oratoriu al pasiunilor umane. In anii 1520—1534, M. realizează pentru un proiectat ansamblu funerar 'al Medicilor monumentele lui Giuliano şi Lorenzo („Gînditorul44), precum şi patru alegorii („Aurora44, „Amurgul44, „Ziua*4 şi „Noaptea44), de o infinită poezie meditativă. Ultima lucrare MICHELET 351 MICHIGAN „Moise“ de Micheiangelo de mare amploare a lui M. a fost „Judecata de apoi", frescă comandată de papa Paul al III-lea pentru unul din pereţii Sixtinei şi inaugurată după opt ani de lucru, într-o viziune dantescă, M. imaginează o lume de titani fulgeraţi, avertisment dat contemporanilor şi comentariu necruţător al limitelor şi greşelilor omeneşti. Viziunea sa plastică anunţă aici, prin noile soluţii compoziţionale, prin noile modalităţi de figurare a spaţiului şi prin dinamismul ei, arta barocului. Dar, chiar şi în această amară meditaţie asupra avînturilor frînte, singurătăţii dezolante, e-şecului şi morţii, M. manifestă acea faimoasă „ter-ribilitâ“, grandoare tragică îmbinată cu încrederea obstinată în om, în voinţa lui de a învinge, prin care arta sa s-a ridicat la o mare înălţime filozofică. Din statuara creată la bătrîneţe, hucrări ca acelea cunoscute sub numele de „Pietâ Rondanini" (azi la Milano) sau „Pietâ Palestrina", ale căror părţi mai puţin finisate sporesc impresia de autenticitate, prefigurează, prin tensiunea dramatică, viziunea barocă. întreaga statuară a acestui prodigios artist rivalizează cu aceea a antichităţii, depăşind-o adeseori prin adînca semnificaţie morală, prin vibranta ei spiritualitate. Ca arhitect, M. a realizat planurile sacristiei şi bibliotecii Laurenţiana, ale cupolei bisericii sf. Petru din Roma, ale pieţei Capitoliului, curtea interioară a palatului Farnese, opere caracterizate prin armonie şi ritm, prin măreţia şi îndrăzneala de concepţie a formelor lor înnoitoare. M. şi-a exprimat părerile sale despre artă în scrisorile adresate cunoscuţilor săi şi în conversaţiile publicate de pictorul portughez de origine olandeză Francisco ue Hollanda (1517 sau 1518—1584) subtitlul „Patru dialoguri asupra pic-turii“. Ca poet, M. ne-a lăsat o culegere de poezii („Rime“), influenţate de Dante, a cărui operă a cunoscut-o în profunzime. Ele fac figură aparte în lirica italiană a timpului, oglindind frămîntările lăuntrice ale genialului artist pe tema luptei de eliberare a spiritului de vicisitudinile care-1 apasă. Complexa şi multilaterala personalitate a lui M. reuneşte tendinţe şi porniri contradictorii: forţă elementară şi spiritualitate, i-dealizare păgînă a frumuseţii materiale şi misticism creştin, cerebralitate dominantă într-un corp de atlet. Viaţa şi opera sa, care s-au Confundat, alcătuiesc o pildă de căutare a adevărului şi frumuseţii, de dramatică străduinţă spre perfecţiune. Michelet [mişle], Jules (1798 — 1874), istoric şi publicist francez, reprezentant al romantismului progresist, A fost profesor de istorie şi de filozofie la College de France şi suplinitor al lui Guizot la Sorbona (1833-1835). Pentru ideile progresiste pe care le conţineau, cursurile sale au fost suspendate de două ori (în 1848 şi în 1851); în 1852, pentru refuzul de a depune jurămînt regimului lui Ludo- vic Bonaparte, a fost destituit. Om de ştiinţă şi scriitor fecund, polemist de mare talent, M. a publicat numeroase lucrări de istorie şi de filozofie, scrise într-un stil suplu, variat şi bogat în imagini. Opera sa istorică este bazată pe o documentaţie sigură şi de primă mînă, dar suferă din pricina concepţiilor sale social-politice mic-burgheze. Deşi a considerat poporul ca fiind principala forţă socială a revoluţiei franceze din 1789— 1794, nu l-a privit diferenţiat, ci l-a contopit cu burghezia în „starea a treia**, şi a negat lupta de clasă în condiţiile orînduirii burgheze. Mulţi revoluţionari români de la 1848 au fost studenţii lui. A susţinut în presă, prin numeroase articole, unirea Principatelor Române. Op. pr.: „Istoria Franţei** (18 voi., 1833-1867), „Istoria revoluţiei franceze" (7 voi., 1847 - 1853). Michelson [mâicalsan], Al-bert Abraham (1852-1931), fizician american; a fost profesor la Universitatea din Chicago. A construit interferome-trul care-i poartă numele (in~ terferometrul M.)t cu ajutorul căruia a fost realizată (în 1881) celebra experienţă de măsurare a vitezei relative a Pămîntului faţă de eter. Rezultatul acestei experienţe (contrar previziunilor fizicii clasice) a contribuit la fundamentarea experimentală a teoriei relativităţii restrînse. M. a folosit metodele interfe-renţiale pentru măsurarea metrului şi a vitezei luminii, pentru studiul structurii hiperfine a spectrelor şi în astronomie. Premiul Nobel (1907). Michigan [mişigzn], lac în America de Nord, în nord-estul S.U.A., din sistemul Marilor Lacuri. Suprafaţa: 58 100 km2. Adîncimea maximă: 281,5 m. Comunică printr-o strîmtoare cu lacul Huron. Printr-un canal navigabil este legat de Mississippi. Pe maluri/e lui se află marile centre industriale şi porturi Chicago şi Milwaukee* MICHIGAN 352 mickiewicz Michigan [mişigvn], stat în nordul S.U.A. Suprafaţa: 150 779km2»Populaţia: 7823190 loc. (1960). Centrul administrativ: Lansing. Teritoriul statului, cuprins între Lacul Superior, Huron şi Erie, este format din două peninsule, care încadrează lacul Michigan. Relief deluros, în nord-vest muntos. Numeroase lacuri. Resurse naturale: minereu de fier, de magneziu şi de cupru (în Peninsula Superioară), petrol, gaze naturale, sare. Industrie foarte dezvoltată. Principala ramură este construcţia de automobile, concentrată în De-troit şi, în măsură mai mică, la Flint, Lansing ş.a., aparţinînd marilor trusturi General Motors, Ford, Chrysler. înM. se realizează circa jumătate din producţia de automobile a S.U.A. Mai există întreprinderi siderurgice, de prelucrare a metalelor, chimice, alimentare, de prelucrare a lemnului ş.a. In agricultură predomină creşterea animalelor pentru lapte, cultura porumbului, iar în vest pomicultura şi legumicultura. Micia, aşezare (pagus) şi puternic castru roman în Dacia, situate la intrarea Mureşului în defileul Uia-Zam (în apropiere de locul unde se află astăzi satul Veţel, raionul Ilia, reg. Hunedoara). Aşezarea îndeplinea funcţia de centru urban cu caracter agricol. Rezultatele săpăturilor arheologice de aici atestă continuitatea populaţiei daco-romane şi după 271. micimân (MILIT.), grad de subofiţer în forţele maritime militare. Din 1959, în armata R.P.R., în locul acestui grad au fost introduse gradele de plutonier şi plutonier major de marină. Miciurin, Ivan Vladimiro-vici (1855—1935), biolog sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Activitatea sa a avut ca principale obiective crearea unor soiuri de plante cu calităţi economice superioare, rezistente la clima aspră din Rusia centrală, precum şi extinderea po-miculturii spre ţinuturile din nordul Rusiei. Pentru realizarea acestui scop, M. a ela- borat şi a aplicat metode proprii. A obţinut peste 300 de noi şi valoroase soiuri de plante. Lucrările sale au stat la baza elaborării unor principii teoretice în biologie, cunoscute sub denumirea de miciurinism. I. V. Miciurin Principiul de bază al acestuia îl constituie unitatea dintre organism şi condiţiile sale de existenţă, unitate care se realizează pe baze fiziologice, prin metabolism. Miciurinismul consideră variaţiile individuale ca rezultat al asimilării de către organism a unor noi condiţii, din care cauză ele ar avea în mod necesar un caracter adecvat. în Concepţia miciurinistă ereditatea este reprezentată printr-un anumit specific al reacţiilor metabolice şi nu este legată în mod exclusiv de o anumită substanţă; această idee este legată de realizarea unor hibrizi vegetativi de către M. Miciurinismul admite moştenirea caracterelor dobîndite şi priveşte transformarea speciilor ca rezultat al îmbinării acţiunii directe a condiţiilor de existenţă şi a selecţiei naturale. Mickiewicz [miţchievici], Adam (1798—1855), mare poet romantic şi luptător revoluţionar polon. Născut în satul Zao-sie, lîngă Novogrudok, a studiat literatura şi arta la Universitatea din Vilnius. în 1817 a înfiinţat, împreună cu alţi colegi, societatea secretă a „Fi-lomaţilor*4 şi apoi aceea a „FiIareţilor“, avînd ca scop reînvierea Poloniei. Arestat şi apoi deportat în Rusia (1824), intră în legătură cu decembriştii şi se împrieteneşte cu Puşkin. în 1829 pleacă în Occident, iar în 1832 se stabi- leşte la Paris. Aici desfăşoară o intensă muncă de agitaţie politică în rîndurile emigraţilor. în 1839 e numit profesor de literatură latină la Universitatea din Lausanne (Elveţia), iar în 1840 profesor de literaturi slave la Collâge de France. Cursurile lui sînt audiate cu interes şi de tinerii români aflaţi la studii în Franţa. în 1844 cursurile lui sînt suspendate. Entuziasmat de revoluţia din 1848, M* pleacă în Itâlia, unde încearcă să organizeze o legiune polonă, o „armată republicană şi socialistă*4, care să lupte, alături de.italieni, împotriva austriecilor. în anul următor (1849) devine, la Paris, redactor al gazetei „Tribune des peuples**, conlucrînd cu N. Bălcescu, D. Brătianu şi Şt. Golescu pentru coordonarea eforturilor depuse de revoluţionari în tentativa lor de a doborî tiraniile. Trimis de emigraţie să creeze la Constantinopol o armată poloţieză de eliberare, se îmbolnăveşte de holeră şi moare. Volumul său de debut, „Balade şi romanţe*4, constituie un veritabil manifest poetic al mişcării romantice, marcînd distinct desprinderea literaturii poloneze de clasicism. Inspirate din folclor, versurile din acest volum cheamă masele la luptă patriotică, evocă timpuri legendare şi cîntă pasionat iubirea, în imagini de o deosebită prospeţime. Al doilea volum de poezii cuprinde, între altele, poemul istoric „Grazyna** şi primele părţi din drama lirică „Străbunii44. Sub influenţa lui Byron şi Puşkin, M. introduce în decoruri romantice personaje excepţionale, corespunzătoare cadrului. Principala operă realizată în această perioadă este poemul istoric „Konrad Wallen-rod‘*(1828), consacrat înfăţişării luptei eroice duse de patrioţii lituanieni împotriva cavalerilor teutoni. Printre operele scrise la Dresda şi Paris se impune partea a II I-a a poemului „Străbunii*4 (1832). Eroul principal, altădată victimă a dragostei pasionale, e acum un răzvrătit, un titan care se ciocneşte prometeic cu divinitatea şi ajunge un martir al ideii de libertate, iar poporul înfruntă curajos tirania. Aceleiaşi perioade îi ŞT. LUCHIAN: Anemone. Ulei fre pînză. Muzeul de Artă al R.P.R. M1CLE 353 M1CR0BI0L0GIE aparţine şi capodopera lui M., poemul epic „Pan Tadeusz" (1834), grandios imn închinat Poloniei şi poporului ei. M. a lărgit şi a îmbogăţit A- Miclciewicz considerabil universul tematic şi de imagini al poeziei poloneze, descătuşînd-o de rutină şi convenţionalism şi dînd limbii literare o mlădiere, o expresivitate şi o eleganţă necunoscute pînă la el. Poemele sale au exercitat o înrîurire decisivă asupra contemporanilor şi urmaşilor, între alţii şi asupra unora dintre scriitorii români paşoptişti. In ţara noastră, M. a fost popularizat încă din secolul trecut (prin Gh. Âsachi). Valoroase versiuni româneşti ale principalelor poezii ale lui M. a realizat Miron Radu Paraschivescu (1956,1957). Micle, Veronica (1850— 1889), poetă română. S-a născut la Năsăud. A colaborat la „Convorbiri literare**, „Literatorul** ş.a. In versurile sale („Poezii**, 1887), a cultivat cu precădere sentimentul erotic, In manieră eminesciană, dar cu modeste rezultate artistice. Memoria ei este legată de dragostea pe care i-a inspirat-o lui Eminescu. Miclescu, Dumitru (1829— 1896), om politic român. Alături de T. Rîşcanu, V. Măli-nescu, Al. I. Cuza ş,a., a participat la activitatea revoluţionară a Asociaţiei patriotice (1846). A desfăşurat o susţinută activitate politică pentru unirea Principatelor. în timpul domniei lui Al. L Cuza, a demisionat din Adunarea legiuitoare în semn de protest faţă de felul în care era aplicată reforma agrară. în rezolvarea 12 — Dicţionar enciclopedic voi. III problemei agrare preconiza instituirea unui corp legislativ care să reprezinte întregul popor, nu o singură clasă socială. Micloşi, Cornel v. Mikloşi. micobacterii (Mycobade-rium)t bacterii în formă de bastonaşe, uneori ramificate, sau de cocobacili. M. sînt imobile, nu formează spori adevăraţi, multe specii sînt ac ido rezistente; unele m. sînt saprofite, foarte răspîndite în natură (în sol, în rămăşiţe vegetale etc.), iar altele sînt parazite, provocînd boli la om, la animale sau la plante. Ex. Mycobacterium tuberculosis (bacilul Koch), Mycobacterium le~ praef agentul patogen al leprei. micofloră (BOT.), totalitate a speciilor de ciuperci care cresc pe un anumit teritoriu (ex. micofloră R.P.R.). micologie (gr. mykes „ciupercă** şi logos „ştiinţă**), ramură a botanicii care studiază sistematica, morfologia şi biologia ciupercilor în legătură cu daunele pe care le provoacă şi cu rolul lor ca producătoare de substanţe utile (ex. antibioticele). micoriză (BOT.), simbioză a rădăcinii plantelor superioare cu miceliul unei ciuperci. Există m. ectotrofe (ectomico-rize), care se dezvoltă pe suprafaţa rădăcinilor, şi m. endotrofe (endomicorize)% în care miceliul pătrunde în ţesuturi. micosteroli (BIOCHIM.), ste-roli naturali izolaţi din mucegaiuri şi fungi. M. sînt constituenţi celulari indispensabili (ex. ergosterolul). micotoxicoză (MED. VET.), intoxicaţie care apare în urma consumului de furaje infectate cu unele ciuperci microscopice. M • se previne printr-o bună conservare a furajelor şi prin îndepărtarea din hrana animalelor a furajelor infectate. micoză (gr. myk.es„ciupercă**) 1* (MED.) Boală provocată de* diferite ciuperci microscopice, care se localizează la nivelul pielii şi al anexelor ei (unghii, păr), al organelor interne şi chiar al sistemului osteomuscu-lar. După locul unde se fixează paraziţii patogeni, m. se împart în: epidermomicoze, derma-tomicoze, nou viscerale etc. 2*(FlTOPAT.) Boală infecţioasă şi contagioasă a plantelor, provocată de ciuperci parazite. Dintre m. fac parte: făinarea, rugina, mana, putregaiul, mucegaiul, tăciunele, moniliozele. micro* (gr. mikros „mic"; în opoziţie cu macro-) a) Element de compunere cu sensul „mic“, „de dimensiuni mici*4 (ex. microcosm, microbiologic, microfilm, microradioscopie). b) Element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură, pentru a indica a milioana parte din acele unităţi. Se notează cu simbolul ji., care precedă simbolul unităţii de măsură (ex. microfarad, ţxF). microanaliză (CHIM.), metodă de analiză chimică, calitativă şi cantitativă, în care cantitatea de substanţă analizată este de ordinul unui mg. M. necesită o tehnică şi o aparatură specială şi are o deosebită importanţă pentru cercetarea cantităţilor foarte mici de substanţă. microbalânţă (FlZ.j, balanţă folosită pentru cîntărirea Microbalanţă unor cantităţi mici de substanţă (maximum 20 g); posedă o sensibilitate mult mai mare (0,00001 g) decît balanţa anali-tică\ microbiologie, ştiinţă care se ocupă cu studiul morfologiei, activităţii fiziologice şi biologiei microorganismelor, precum şi cu elaborarea metodelor de luptă împotriva microorganismelor dăunătoare şi de folosire a celor utile. începuturile m. sînt legate de inventarea microscopului (sec. al XVII-lea) şi de primele lucrări ale lui A. van Leeuwenhoek. Un rol MICROBISM 354 MICROFOTO METRU important în dezvoltarea m. l-au avut lucrările lui L. Pas-teur, R. Koch şi I.I. Mecinikov, precum şi cele ale savanţilor români V. Babeş şi I. Cantacuzino. Dată fiind marea diversitate a microorganismelor şi a rolului lor deosebit de important în natură şi în viaţa omului, m. cuprinde mai multe ramuri specializate: m. medicală, care studiază microorganismele patogene pentru om şi animale; m. agricolă, al cărei obiect este studiul rolului microorganismelor în procesele de formare şi de degradare a solului, al relaţiilor lor cu plantele, folosirea lor ca îngrăşă-mînt etc.; m. tehnică (industrială), care se ocupă eu elaborarea metodelor de stilizare a microorganismelor în procesele fermentative, ,în sinteza vitaminelor, în producerea antibioticelor etc. microbism (MED.), stare de infectare a organismului cu microbi. — M. latent, prezenţă în organism a unor microbi temporar inofensivi, datorită reacţiilor de apărare ale organismului, dar care în anumite împrejurări devin patogeni. microcefalie (gr. mikros „mic“ şi Jţephale „cap"; MED.), malformaţie caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a craniului şi a creierului (mai puţin de 1 050 g). Mc este congenitală, iar microce-falii sînt, în general, idioţi. microcentrâlă (ELT.), centrală electrică sau centrală de termificare de putere mică (cel mult cîteva sute de kilowaţi), folosită pentru alimentarea cu energie electrică sau cu căldură a unor consumatori izolaţi sau pentru folosirea resurselor energetice de importanţă locală. micro chimie, ramură a chimiei, care studiază fenomenele chimice atît din punctul de vedere al preparării lor cît şi din cel al analizei, folosind cantităţi foarte mici de substanţă. microclimă, variaţie a elementelor meteorologice în stratul de aer de lîngă sol (pînă la înălţimea de circa 1,5—2 m), caracteristică pentru porţiuni foarte mici din scoarţa terestră (ex. o pădure, o vale, un cîmp). Parti- cularităţile m. sînt determinate de structura suprafeţei subiacente, de neomogenităţile ei, de prezenţa diferitelor elemente de landşaft etc. Studiul m. prezintă o deosebită importanţă pentru agricultură (m. culturilor agricole) şi pentru ocrotirea sănătăţii (m. unor aşezări sau a interiorului locuinţelor, fabricilor etc.). microclin (MINER.), felds-pat potasic cristalizat în sistemul triclinic. Are culoarea roz-deschis, galben-brună, roşiatică sau verde. M. este întrebuinţat în industria ceramică, iar varietatea de culoare verde, numită amazonit, ca piatră semipre-ţioasă. în R.P.R. se găseşte în pegmatitele din Munţii Lotrului, în graniţele de Tismana, în cele din Retezat, Highiş, Pricopan, în rocile sienitice de la Ditrău, în gnaisele de la Cozia etc. micrococi (MICROBIOL.), bacterii sferice, izolate sau grupate în aglomerări neregulate ori în ciorchine, gram-pozitive (ex. stafilococii, streptococii). microcosm (FiZ.), lumea o-biectelor submicroscopice, a a-tomilor, a particulelor elementare, în care au loc fenomene calitativ deosebite de cele ma-croscopice. microelement (CHIM.), element chimic care se găseşte în cantităţi foarte mici în sol şi în organisme (ex. iod, fier, zinc, cupru, mangan, cobalt, magneziu, bor etc.). M. intră în compoziţia hormonilor, enzi-melor, fermenţilor, influenţînd dezvoltarea organismelor animale şi vegetale. Absenţa lor duce la dereglarea funcţiilor vitale (ex. lipsa iodului produce,^la oameni şi la animale, guşa endemică, insuficienţa borului dă naştere la boli caracteristice pentru plante, ca: putregaiul inimii la sfeclă, absenţa seminţelor la leguminoase şi la păioase ş.a.). microfilm, copie fotografică pe film cu dimensiuni normale (imagini de 24 X 36 sau 18 X 24 mm), executată la scară toarte mică şi care, pentru a putea fi descifrată, se proiectează mărit pe un ecran. Prin reproducerea cărţilor şi a documentelor pe m. se obţine o importantă reducere a volu- mului şi totodată se evită u-zura originalelor. microfon (gr. mikros „mic" şi phone „sunet"; TELEC.), dispozitiv electroacustic pentru Microfon transformarea semnalelor acustice (sonore) în semnale electrice î n vederea transmisiunii lor la distanţă, a înregistrării lor sau a măsurării electrice a mărimilor acustice. M. cele mai frecvent utilizate sînt: m. rezistiv, folosit în telefonie; este alcătuit dintr-o capsulă umplută cu granule de cărbune, în faţa căreia se află o membrană vibrantă; m. ca pact ta-tiv, folosit în radiofonie, la înregistrările de înaltă fidelitate şi în măsurători acustice; este alcătuit dintr-un condensator plan, una dintre armături fiind fixă, iar cealaltă o membrană vibrantă; m. piezoelectric, utilizat în transmisiunile sau înregistrările la care nu se impun condiţii speciale de fidelitate (v. şi piezoelectricitate); m. electrodinamic, folosit în transmisiuni şi instalaţii de înregistrare a programelor sonore; este alcătuit dintr-un magnet permanent, în cîmpul căruia se poate deplasa, sub acţiunea undelor sonore, o bobină mobilă sau o bandă dintr-un metal uşor. Prin combinarea adecvată a unui m» electrodi-namic cu bandă cu unul cu bobină mobilă se obţin m. direcţionale, utilizate în transmisiunea sau înregistrarea concertelor, datorită calităţilor lor de directivitate superioare. microfotometru (FIZ.), aparat folosit pentru determinarea opacităţii locale (pe porţiuni foarte mici) a plăcilor fotografice. Cu ajutorul m. se poate obţine curba de variaţie, în funcţie de lungimea de undă, a intensităţii liniilor unui spectru de emisie sau a extincţiei într-un spectru de absorbţie. MICR0L1TE 355 MICROSCOP Microfotometru microlite (gr. mikros „mic“ şi lithos „piatră*') 1* (PETROGR.) Cristale cu dimensiuni mai mici de 0, î mm, alungite sau turtite, formate, prin cristalizare, din topituri magmatice. In mod obişnuit, m. intră în componenţa pastei rocilor vulcanice terţiare. 2. (IST.) Unelte şi arme mici din piatră (vîrfuri de săgeată, lamele etc.), de formă geometrică, care, în mezolitic (epipa-leolitic), au cunoscut o largă răspîndire în Africa, în Europa şi în Asia. Pe teritoriul Republicii Populare Române au fost descoperite microlite în Ceahlău („La Scaune**) şi în aşezările de la Fiera-Cleanov, Verbicioara, Verbiţa etc. micrometeorit (ASTR.), particulă meteoritică din spaţiul cosmic, avînd masa de ordinul miimilor şi milionimilor de mi-ligram, iar dimensiunile pînă la cîţiva microni. micrometru (TEHN.), instrument de măsură mecanic folosit pentru măsurarea lungimilor cu o precizie de ordinul sutimilor M icrometru de milimetru. Se deosebesc: m« de exterior, m. de adîncirne, m. pentru găuri, palmer etc, micromicete (gr. mikros „mic“ şi mykes „ciuperci**; BOT.), ciuperci mici care nu pot fi văzute decît cu ajutorul aparatelor de mărit (lupă, microscop etc.). Ele pot fi: parazite (pe plante, pe animale sau pe om, provocînd bolile numite m i c o z e) sau saprofite (pe diferite substanţe organice din afara corpurilor vii). micron (gr. mikros „mic"; METR.), unitate de măsură pentru lungime, egală cu a milioana parte dintr-un metru. Are simbolul Micronezia, grup de arhipelaguri din Oceanul Pacific, situat la nord de ecuator, între circa 130 şi 180° longitudine estică şi alcătuit din insule vulcanice şi coraligene, în general de mici dimensiuni. Suprafaţa: circa 2 700 km2. Populaţia: peste 200 000 loc., majoritatea micronezieni, în rest poline-zieni, filipinezi, chinezi, japonezi, americani. M. cuprinde arhipelagurile Mariane, Caro-line, Palau, Marshall, Gilbert şi Nauru. Climă ecuatorială şi subecuatorială. Locuitorii se ocupă cu pescuitul şi cu cultivarea bocotierilor, bananierilor, trestiei de zahăr, orezului şi a altor plante tropicale. micronezieni, populaţie din Micronezia, din familia de limbi malaezo-polineziană. M. sînt omogeni ca limbă şi cultură materială, dar din punct de vedere antropologic sînt un amestec de caractere polineziene, melaneziene şi malaie-ziene. Problema originii lor nu este complet elucidată, unii etnografi presupunînd că m* sînt o ariergardă a migraţiunii polineziene. microorganism, denumire dată organismelor microscopice vegetale sau animale, constituite dintr-o singură celulă, cu organizare relativ simplă: bacterii, actinomicete, levuri, ciuperci de mucegai, virusuri, alge unicelulare, protozoare. M. sînt larg răspîndite în natură. V. şi microbiologic. micropil (BOT.), canal microscopic situat în partea api-cală a ovulului plantelor superioare, prin care, în procesul polenizării, tubul polinic pătrunde la oosferă. microradiografie (MED.), radiografie efectuată pe un film special, de dimensiuni reduse, în anumite condiţii care să permită examinarea ulterioară sau mărirea acesteia pînă la dimensiunile necesare. M. reprezintă unul dintre mijloacele de profilaxie în masă a afecţiunilor pulmonare, fiind larg aplicată în ţara noastră în controlul pulmonar periodic al populaţiei. microscop (gr. mikros „mic*4 şi skopein „a observa44; FIZ.), instrument optic folosit pentru observarea obiectelor foarte mici; el formează o imagine mărită a obiectului, permiţînd astfel distingerea cît mai multor detalii. Principalele părţi ale sistemului optic al m. sînt: obiectivul, care formează imaginea reală mărită a obiectului, şi ocularul, care are rol de lupă pentru observarea imaginii date de obiectiv şi care formează imaginea definitivă, virtuală, la distanţa optimă de vedere (^ 25 cm). Obiectivul şi ocularul 4 Secţiune într-un microscop optic sînt montate pe un tub prevăzut cu o cremalieră pentru punerea la punct a imaginii. M. mai cuprinde o măsuţă pe care se aşază obiectul de studiat, precum şi un dispozitiv de iluminare. Microscoapele cele mai puternice realizează măriri ale obiectelor de pînă la 2 400 de ori; această mărire nu poate fi depăşită din cauza fenomenelor de difracţie care limitează puterea de separare. Cum. nu se pot distinge puncte (detalii) situate la distanţe mai mici de 0,2 {X. Primul microscop, compus din obiectiv şi ocular, a fost inventat de olandezul Z. Jansen (c. 1590). — M* binocular, microscop echipat cu două oculare care formează inîagini identice, uşurînd astfel efortul vizual al observatorului. — MICROSCOP 356 MICROSOCIOLOGIE M. stereoscopic, microscop echipat cu două oculare care formează imagini stereoscopice ale obiectului, permiţînd observarea obiectului în relief.- — M, cu contrast de faza, microscop în al cărui obiectiv sau în al cărui ocular a fost introdusă o plăcuţă transparentă (numită plăcuţă de fază), care, acţionînd asupra fazelor razelor de lumină, realizează un contrast între obiect şi fond. Cu acest m. pot fi studiate microorganisme vii (ex. bacterii), celule ş.a., deoarece nu este necesară colorarea preparatului, fiind suficientă o mică diferenţă de indice de refracţie între obiect şi mediul înconjurător. — M. po/a-rizant, microscop folosit pentru observarea obiectelor în lumină polarizată. Este echipat cu doi nicoli sau două plăci de polaroid; primul nicol (saa polaroid) polarizează lumina care se trimite asupra obiectului, iar cel de-al doilea nicol (dispus între obiectiv şi ocular) analizează lumina transmisă prin obiect. M.p. este utilizat pentru studierea proprietăţilor optice ale cristalelor şi mineralelor. — M. calcografic, microscop utilizat pentru studierea proprietăţilor optice şi structurale ale mineralelor opace. Este format din aceleaşi dispozitive ca şi m. polarizant, cu deosebirea că iluminarea (cu lumină polarizată) se face prin reflexie. —• M. metalografic, microscop utilizat pentru examinarea suprafeţei fin şlefuite a corpurilor, în scopul punerii în evidenţă a fazelor cristaline, a formei şi a dispoziţiei cristalitelor, a domeniilor magnetice ş.a. La acest m., iluminarea se face prin reflexie. Proba se aşază cu suprafaţa de examinat pe o lamă de sticlă sub care se găseşte obiectivul microscopului. — M. electronic, instrument al cărui principiu este analog cu cel al m. optic obişnuit: un fascicul de electroni îndeplineşte, în esenţă, acelaşi rol cu cel al razelor de lumină din m. optic, iar lentilele electrice sau magnetice îndeplinesc, pentru fasciculul de electroni, aceeaşi, funcţie ca şi lentilele optice pentru razele de lumină. Deoarece lungimea de undă asociată electronilor în mişcare este mai mică decît lungimea de undă a luminii, m.e, realizează măriri sporite (pînă la sute de mii de ori) şi o putere de rezoluţie ridicată (pot fi rezolvate detalii ale obiectelor pînă la 0,0004 ^). Secţiune într-un microscop electronic Părţile principale ale unui m.e. sînt: sursa de electroni, sistemul de lentile electronice (condensqr, obiectiv, ocular) şi ecranul fluorescent pe care se formează imaginea. Pot fi studiate obiecte sau replici ale obiectelor. M.e. este utilizat în fizică, în metalografie, în microbiologic ş.a. —■ M. protonic, instrument bazat pe acelaşi principiu ca şi m. electronic, cu deosebirea că în locul fasciculului de electroni foloseşte un fascicul de protoni. Lungimea de undă asociată protonilor este mai mică decît lungimea de undă asociată electronilor, de aceea puterea de rezoluţie creşte. M.p. este utilizat în fizică; cu ajutorul lui au putut fi fotografiaţi pentru prima oară atomii unui corp. — M. cu ultra~ sunete, instrument a cărui funcţionare este analogă cu aceea a unui m. optic, dar care, în locul luminii, foloseşte fascicule de unde ultrasonice; drept receptor, m. cu u. are un dispozitiv convertor de imagine, format dintr-un mozaic cu celule individuale de cuarţ piezoelec-tric, care transmit imaginea pe ecranul unui cinescop. Este utilizat pentru observarea corpurilor cufundate în lichide netransparente sşu în solide. microscopic (FIZ.) 1. (Despre obiecte) Care are dimensiuni foarte mici, care nu poate fi văzut cu ochiul liber. 2. (Despre teorii ştiinţifice, mărimi fizice etc.) Care se referă la proprietăţi ale obiectelor şi fenomenelor, ţinînd seama de structura discretă a corpurilor la scară atomică şi subatomică. microscopie» observare şi studiere a obiectelor şi fenomenelor cu ajutorul microscopului. Tehnica m. cuprinde: pregătirea obiectului de studiu, iluminarea acestuia, observarea propriu-zisă şi prelucrarea datelor obţinute. După tipul microscopului utilizat, m. poate fi optică sau electronică. microseism (GEOL.), zguduire slabă a scoarţei terestre, provocată de un cutremur. M. nu este simţit direct de oameni, ci este înregistrat numai de aparate sensibile, numite seismografe. Ocupă gradul î în scara seismică*. microsocioiogie, curent pozitivist din sociologia burgheză contemporană* apărut în anii 1930—1940 şi răspîndit mai cu seamă în S.U.A. (J. Moreno). Dînd o interpretare psihologizantă proceselor vieţii sociale şi contestând caracterul obiectiv al determinismului social, m* consideră, în spirit idealist-subiectiv, că factorul fundamental al vieţii sociale îl constituie relaţiile afective care se statornicesc între oameni înăuntrul unor „grupuri mici“ (atelierul de muncă, echipa sportivă, locatarii unui internat etc.) sau între membrii diferitelor grupuri. Aceste relaţii ar alcătui „microstructura*4 societăţii, în vreme ce „macrostructura*4 ar fi dispunerea spaţială a oamenilor în grupuri sau a diferitelor grupuri în cadrul societăţii. Concepţia m. despre structura socială, fărîmiţarea acesteia într-o infinitate de „grupuri mici“, constituite întîmplător, disimulează împărţirea reală a societăţii în clase, care reprezintă de fapt grupurile sociale fundamentale, cît şi faptul că baza diferenţierii sociale a oamenilor o constituie relaţiile de producţie. încer- MICROSOMI 357 MICU cînd să explice cauzele conflictelor sociale („încordarea socială**), m* susţine că ele ar proveni din lipsa de concordanţă dintre macrostructură şi microstructură, de exemplu din faptul că oameni care nu se simpatizează lucrează în aceiaşi loc. Conform m., ar trebui înfăptuită, după efectuarea unor măsurători speciale (v. şi s o-c i o m e t r i e), „revoluţia so-ciometrică*\ stabilirea concordanţei între macrostructură şi microstructură, adică regruparea oamenilor în spaţiu după criteriul simpatiei. înlocuirea revoluţiei socialiste prin utopica reorganizare a ,,macro-structurii** societăţii capitaliste, care iasă neatinsă structura economică şi socială a acesteia, arată caracterul neştiinţific ai m. Unele tehnici de investigaţie empirică elaborate de m» îşi pot găsi o utilizare eficientă, ştiinţifică, în cadrul unei interpretări materialiste a datelor pe care ele Ie oferă. mior©8omi (gr. mikros „mic ' şi soma „corp *; HIST.), corpus-culi care se găsesc în citoplasma celulelor şi care îi d&u acesteia un aspect fin granular; au dimensiuni uitramicroscopice (20—40 mjx) şi conţin acid ribo-nucieic (ARN). microspor (BOT.), spor al unor pteridofite, care dă naştere unui protal masculin, purtător de anteridii cu anterozoizi. Polenul este omolog cu microsporul. microsporie (MED.) v. mi-coză. microstructură (Fiz., ME-TAl.), structură de amănunt a unui material (metal, aliaj etc.), care este pusă, de obicei. în evidentă cu ajutorul Microstructură cu cristalite microscopului optic sau electronic şi ale cărei aspecte caracteristice depind de natura chimică şi de structura cristalină a materialului, de tratamentele (mecanice, termice, chimice) pe care materialul le-a suferit etc. y. şi m e t a I o g r a f i e. microtom (gr. mikros „mic" şi tome „tăietură**; HIST.), aparat cu ajutorul căruia se fac secţiuni subţiri de cîţiva microni prin diferite piese anatomice pentru a fi examinate la microscop. microtron (FIZ.), accelerator ciclic de electroni în care creşterea energiei se realizează la trecerea repetată (20—50 de ori) a acestora prin cîmpul electric oscilant al unei cavităţi rezonante. Un cîmp magnetic perpendicular pe direcţia de deplasare determină mişcarea electronilor pe orbite circulare. Energia cîştigată la fiecare trecere a electronilor prin cavita- Microtron 1 -- cameră orci creată în Anglia, Micul alb crescută pentru producţia de grăsime. Animalele se caracterizează prin talie mică, corp scurt, cap foarte mic şi rîtul concav, de asemenea scurt. Este foarte precoce. în ţara noastră a fost folosit la formarea rasei alb mijlociu, crescută în număr restrîns în regiunea Banat. Sin. york mic. Miculescu, Constantin (1863 — 1937), fizician român; a fost profesor la Universitatea din Bucureşti. în lucrarea sa de doctorat, „Mesure de l’equivalent mecanique de la chaleur** (1891), a dat o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei, prin metoda circulaţiei apei în calo-rimetru. De asemenea a făcut cercetări în domeniul opticii şi al acusticii. micuţă (METAL.), vagon basculant folosit în siderurgie pentru transportul oalelor de zgură. Midas (în mitologia greacă), rege al Frigiei, pe care Dio-nysos l-ar fi înzestrat cu darul de a preschimba în aur tot ceea ce era atins de mîna lui, chiar şi hrana. Conform unui alt mit, din cauză că în întrecerea muzicală dintre Apolo şi Marsyas l-a preferat pe acesta din urmă, lui M. i-au crescut urechi de măgar. Ruşinat, şi-a ascuns urechile sub o bonetă şi numai bărbierul său ştia de ele. Dar acesta, neputând păstra taina, a intrat într-o groapă unde a rostit cuvintele: „Regele Midas are urechi de mă-gar“, pe care trestiile crescute mai tîrziu deasupra gropii le-ar fi divulgat tuturor. Middlesbrough [midlzbn7, oraş în Marea Britanie, situat la Marea Nordului, lîngă estuarul fluviului Tees. 157 310 loc. (1961). Siderurgie, construcţii navale, industrie chimică etc. Cel mai important port din Marea Britanie în ce priveşte importul de minereuri de fier şi de crom. Midia, cap pe litoralul românesc al Mării Negre, la nord de Constanţa. midie (Mytilus galloprovin-cialis)> specie de lameiibran-hiat cu cochilia lungă, aproape triunghiulară, colorată brun-violaceu, ascuţită la capătul anterior, cu marginea ventrală dreaptă. Trăieşte în Marea Neagră, fixată de substrat cu ajutorul unor firişoare (bissus), alcătuind pe alocuri bancuri masive. M. este comestibilă. Midie midriăză (MED.), dilatare extremă, temporară sau permanentă, a pupilei. Se observă după instilarea în ochi a unui colir conţinînd atropină sau extract de beladonă, precum şi în unele cazuri patologice. mieiină (gr. myelos „mădu-vă“; ANAT.), teacă Ce înveleşte fibra nervoasă. Are o structură lamelară, vizibilă la microscopul electronic şi este constituită din substanţe lipoidice (colesterol, fosfolipi-de, cerebrozide şi acizi graşi). Unele fibre nervoase sînt lipsite de m. mieloblăst (gr. myelos „măduvă' şi blastos „mugur**; HIST.), celulă situată în măduva hematopoetică, din care, prin elemente celulare intermediare (promielocit, mielocit, meta-mielocit), iau naştere leucoci-tele polinucleare din sînge. în leucemia mieloidă, m. apar în sîngele circulant. mielogramă (gr. myelos „măduvă“ şi gramma „scriere**; MED.), determinare cantitativă şi calitativă a componentelor celulare din măduva hematopoetică. Cu ajutorul m. se poate pune diagnosticul în majoritatea bolilor de sînge. mielom (gr. myelos „măduvă**; MED.), boală a măduvei osoase, caracterizată prin apariţia la nivelul oaselor, mai ales al celor late (vertebre, coaste, stern, cutia craniană, bazin), a unor tumori. Se mai numeşte boala Rustiţki-Kahler. mielopatie (gr. myelos „măduvă** şi pathos „boală“; MED.), denumire generică dată bolilor măduvei spinării sau ale măduvei osoase. mieloză v. leucemie. Miercurea~Ciuc, oraş raional în reg. Mureş-Autonomă Maghiară, reşedinţa raionului Ciuc, situat pe Valea Oltului. 13 690 loc. (1964). Fabrică de confecţii, întreprinderi de prelucrare a lemnului. MIERCUREA NIRAJULU1 359 MIGRAŢIUNE Miercurea Nirajului, comună în raionul Tg.-Mureş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, situată pe valea pîrîului Niraj. 4 160 loc. (1964). Exploatări de gaz metan. miere, produs rezultat din nectarul floral cules şi preparat de albine. Are consistenţă vîs-coasă, culoare gălbuie, gust dulce şi aromă specifică florilor de pe care a fost cules nectarul. M. constituie un valoros aliment, cu un conţinut bogat de zaharuri (glucoză şi fructoză), săruri minerale, enzime, vitamine etc. V. şi a p i c u 11 u-r ă. mierea-ursului (BOT.) v. sîmbovină. mierlă 1. (Turdus merula) Specie de pasăre din ordinul Mierla paseriformelor, al cărei mascul este de culoare neagră şi cu cioc galben, iar femela de culoare brună şi cu ciocul brun. Este sedentară în ţara noastră şi se hrăneşte mai ales cu insecte. 2. Mierlă de pîrîu ( Cinclus cincltis), specie de pasăre de mărimea unui sturz, de culoare brună pe spate şi alburie pe piept, cu corpul îndesat şi cu coada scurtă, ridicată în sus. Trăieşte pe lîngă apele curgătoare de munte. mierţă, veche unitate de capacitate, egală cu zece baniţe; era folosită, în trecut, în Moldova şi în Transilvania. Mies van der Rohe fmhs van dor roui], Ludwig (n. 1886), arhitect german, reprezentant al funcţionalismului. Din 1930, a condus Şcoala de arhitectură şi artă aplicată „Bau-haus“ din Dessau. In 1938 s~a stabilit în S.U.A. In construcţia de locuinţe şi de edificii publice, M. van der R. a aplicat soluţii arhitecturale simple, folosind materiale de, construcţie noi, printre care betonul armat, scheletul metalic şi sticla (pavilionul ger- man la expoziţia internaţională din Barcelona, 1929; clădirea Institutului tehnologic din Chicago; Casa Tugendhat din Brno; ansambluri de locuinţe la Chicago, 1951 ş.a.). miez 1, (METAL.) Corp executat dintr-un amestec de formare, care serveşte la realizarea golurilor prevăzute în piesele turnate. 2. (ELT.) Miez feromagnetic, partea de oţel, masiv sau din tole, a unui aparat sau a unei maşini electrice, în jurul căreia este bobinată o înfăşurare electrică; constituie acea parte a circuitului magnetic în care inducţia magnetică are valori mari (ex. inducţia magnetică în miezul polilor maşinilor electrice de curent continuu este de 1,2— 1,6 Te). migdal (Amygdalus commu-nis), pom fructifer din familia rozaceelor, înalt de 6—8 m, cu frunze lanceolate sau îngust-ovale. Fructul este odrupă de forroă ovoidă, turtită, cu pulpa necomestibilă. Miezul sîmburelui este comestibil şi conţine pînă la 55% uleiuri, folosite în industria farmaceutică şi în cosmetică. Fiind puţin rezistent la ger şi pretenţios la căldură, m. are o răspîndire redusă în ţara noastră. Soiuri Migdal mai cunoscute sînt: sultanine şi timpurii de Vişani. Migjeni [migheni] (pseudonimul lui Milosh Gjergj Nikplla) (1911 — 1938), scriitor realist albanez. Opera sa, alcătuită din poeme („Versuri li~ bere“, 1935) şi lucrări în proză („Legenda porumbului**, „Studentul acasă“), dezvăluie contrastul dintre mizeria maselor în capitalism şi huzurul claselor exploatatoare şi exprimă, cu forţă revoluţionară, credinţa în biruinţa finală a poporului muncitor. migmatit (PETROGR.), rocă mixtă cu caracter gnaisic, formată prin pătrunderea magmei granitice sau a unor soluţii granitizante în formaţiuni şis-toase. în R.P.R. , m. se întîlnesc în unele formaţiuni cristaline din Carpaţii Meridionali. Mignet [mine], Franţois Auguste Mărie (1796—1884), istoric francez de orientare liberală din perioada Restauraţiei, membru al Academiei Franceze. A fost unul dintre primii istorici care au relevat rolul luptei de clasă în istorie, reducîna-o însă la lupta dintre burghezie şi aristocraţia funciară. A avut un rol de seamă în opoziţia liberală împotriva regimului Restauraţiei. Opera sa se remarcă printr-o documentaţie erudită şi sigură. Op. pr.: „Istoria revoluţiei franceze de la 1789 la 1814“ (2 voi., 1824), „Istoria Măriei Stuart“ (2 voi., 1851). migraţiune 1. (BIOL.) Deplasare în masă a animalelor dintr-o regiune în alta, cauzată de obicei de factori climatici, de nevoile de hrană, de necesităţile reproducerii etc. M. păsărilor de la locurile de cuibărit la cele de iernare şi înapoi, m. de hrănire şi de reproducere ale peştilor, m. pe verticală a unor mamifere şi păsări (vara de la şes spre munte, iarna invers) au toate un caracter regulat, deoarece au loc periodic, la epoci determinate de schimbarea anotimpurilor, de ciclurile de reproducere etc.; ele urmează, de asemenea, trasee relativ stabile. Cunoaşterea m. peştilor are o mare importanţă pentru pescuitul industrial. Pentru m. unor specii de păsări migratoare (raţe, gîşte, pelicani, lebede, cocori, egrete, stîrci etc.), Delta Dunării este un important loc de cuibărit sau de popas. M« lăcustelor, a unor rozătoare (veveriţe, lemingi) etc., provocate de lipsa de hrană, are un caracter neregulat, ocazional, de invazie. 2. (IST.) Deplasare în masă a unor triburi sau a unor popoare de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali, mai frecventă în timpul comunei primitive, în antichitate şi în evul mediu. In sec. IV—VII a avut locm. cunoscută MIGRENĂ 360 MIHAIL sub numele de „marea migra-ţiune a popoarelor", deplasare a unor triburi din răsăritul şi din centrul Europei (germani, slavi) şi Asia (huni) spre centrul şi apusul Europei. Unele dintre aceste triburi au constituit pe teritoriile Imperiului roman o serie de formaţiuni statale. Popoarele migratoare au excelat în prelucrarea artistică a metalelor (podoabe, veselă, arme, aplice de harnaşament etc.). Tehnica preferată era aceea a metalului bătut, iar ornamentica se caracterizează prin motivele zoomorfe stilizate, rareori fiind folosite reprezentări de mitologie clasică sau orientală. Podoabele şi vasele de aur erau deseori decorate cu pietre preţioase (procedeul „c a b o ş o n“) şi email (procedeul cl oi son ne). La noi în ţară este bine cunoscut tezaurul de la Pietroasa, atribuit goţilor (circa 380 e.n.). Au mai fost descoperite tezaure hunice (Conceşti, arme scumpe şi vase de aur cu motive de mitologie greco-romană, sec. V e.n.), gepidice (Someşeni, Moreşti, Cipău, catarame mari cu motive stilizate de şoim şi fibule digitale, sec. VI e.n.), slave (Coşovenii de Jos, podoabe de argint aurit, decorate cu măşti umane, circa 700 e.n.) şi bulgăreşti (Sînnicolaul Mare, vase de aur decorate cu scene mitologice, cu decor vegetal şi zoomorf, sec. IX—X e.n.). 3. (STATIST.) Migraţiunea populaţiei v. mişcare migratorie a populaţiei. 4. (MINER.) Migraţiunea elementelor, proces geochi-mic de circulaţie a elementelor, legat de fenomenele geologice care se petrec în scoarţa Pămîntului. Prin m.e. se produce concentrarea sau dispersarea lor, conducînd la formarea unor zăcăminte de substanţe minerale utile (ex. formarea zăcămintelor magmatice ilustrează concentrarea elementelor) sau la distrugerea acestora (ex. eroziunea şi antrenarea elementelor chimice în apele superficiale are drept rezultat o dispersiune a multor elemente în mediul marin sau în sedimente). Legile m.e. sînt studiate de geochimie. 5. (GEOL.) Migraţiunea petrolului, proces de deplasare a petrolului îr roci şi a gazelor asociate lui. Se distinge o migraţiune primară a petrolului şi una secundară. în m. primară, datorită compactizării sedimentelor, petrolul se deplasează din rocile argiloase, în care s-a acumulat substanţa organică iniţială (roci-mamă dte petrol), în rocile poroase înconjurătoare (roci-magazin). M. secundară are loc după consolidarea sedimentelor şi este determinată de tendinţa petrolului de a se deplasa din zonele cu presiuni mai mari spre zonele cu presiuni mai scăzute, de dilatarea fluidelor ca urmare a creşterii temperaturii o dată cu adîncimea şi de acţiunea apelor de circulaţie, care transportă petrolul spre noi regiuni de acumulare. Exis tă şi o m. laterală, de-a lungul aceluiaşi orizont petrolifer, şi una verticală, cînd petrolul se deplasează de-a lungul unor fracturi care traversează stratele petrolifere şi cele nepetrolifere. M.p. este principalul proces care duce la acumularea zăcămintelor industriale de petrol. migrenă, durere de cap, de obicei pe o singură parte, care survine în accese ce pot dura între 12 şi 24 de ore, însoţită de greaţă, de vărsături, uneori şi de tulburări de vedere. Mihai Gh. Bujor (1881 — 1964), militant de seamă în mişcarea muncitorească din România. A participat la mişcarea socialistă încă din anii studenţiei, impunîndu-se după 1902 ca publicist. în 1907 a fost unul dintre iniţiatorii unei largi campanii de solidaritate cu ţăranii răsculaţi. După 1910 a fost membru al Comitetului Executiv al Partidului social-democrat din România. în timpul pnU mului război mondial a desfăşurat activitate revoluţionară în Moldova. în mai 1917 a trecut în Rusia, la Odesa, unde a condus ziarul „Lupta" şi a acţionat pentru organizarea detaşamentelor revoluţionare româneşti din sudul Rusiei în vederea sprijinirii Revoluţiei din Octombrie 1917. A fost membru al înaltului Colegiu pentru lupta împotriva contrarevoluţiei din sudul Rusiei. S-a întors în România în 1919. Arestat în 1920, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi întemniţat la Doftana. în 1934 a fost eliberat, în urma unei puternice campanii de masă, dar a fost din nou arestat în 1937 şi întemniţat la Jilava, iar în 1940 internat Mihai Gh. Bujor în lagărul de la Tg.-Jiu. După 23 August 1944 a desfăşurat o largă activitate politică şi obştească. A fost deputat şi membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi antifascişti, membru al Consiliului General al Federaţiei Internaţionale a Rezistenţei. Mihai I (n. 1921), rege al României (1927—1930 şi 1940 — 1947), fiul lui Carol al II-lea. S-a asociat la politica lui Ion Antonescu de înfeudare a ţării faţă de Germania hitleristă şi de împingere a ei în războiul an-tisovietic. în timpul războiului au apărut şi s-au adîncit contradicţii între Palat şi Antonescu. în vara anului 1944, în condiţiile iminentei prăbuşiri a dictaturii militaro-fasciste, s-a orientat spre înlăturarea lui Antonescu, acceptînd planul Partidului Comunist din România de răsturnare a dictaturii militaro-fasciste şi alăturarea României la coaliţia antihitle-ristă. După 23 August 1944, urmărind menţinerea regimului burghezo-moşieresc, s-a opus instaurării şi consolidării regimului democrat-popular. La 30 decembrie 1947, monarhia a fost răsturnată, instaurîndu-se Republica Populară Română. Mihail, Jean (1896-1963), regizor de film român. După debutul în teatru, M« a studiat la Viena regia de film. A fost profesor la catedra de regie a Institutului de artă teatrală şi cinematografică „I.L. Caragia- MIHAIL 361 MIHAI VITEAZUL le". A lucrat în domeniul filmului artistic („Păcat", după nuvela lui Caragiale, 1924; „Manasse", 1925; „Trenul fantomă", 1934; „Rîpa dracului", 1956) şi a semnat regia unor filme documentare („Privelişti din Deltă"; „Naţionalizarea", 1948). Mihail, numele a opt împăraţi bizantini, dintre care mai cunoscuţi au fost: M. I Rhan-gabe (811—813), care a dus o politică de persecutare a mişcării iconoclaste şi a pavlice-nilor. M. al II-lea (820-829), în timpul domniei căruia a avut loc puternica mişcare populară condusă de Toma Slavul (821-823). In interesul unirii tuturor forţelor clasei dominante în lupta împotriva mişcării populare, M. al II-lea s-a străduit să împace pe iconoclaşti cu iconodulii. In timpul domniei lui, arabii au pus stăpînire pe Creta (823) şi pe o parte din Sicilia (827). M. al VlII-lea Paleolog, împărat al Niceii (1259—1261) şi al Bizanţului (1261 —1282), fondator al ultimei dinastii bizantine a Paleologilor (1261 — 1453). La 25 iulie 1261, cu sprijinul populaţiei locale greceşti, a recucerit Constantinopolul de la cruciaţi, restabilind astfel Imperiul bizantin. Pe plan intern a dus o politică de întărire a puterii marilor feudali. încercarea lui de a extinde autoritatea Bizanţului asupra statelor feudale din sudul Peninsulei Balcanice a suferit un eşec total. Mihail Românul (Mihail Valahul) , unul dintre conducătorii răscoalei iobagilor români şi unguri de la 1437—1438 din Transilvania, cunoscută sub numele de răscoala de la B o b î 1 n a. Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593—1601), al Transilvaniei (1599— 1600) şi al Moldovei (1600). Se trăgea dintr-o familie de negustori, dar susţinea că este fiul lui Pă-traşcu cel Bun, domn al Ţării Româneşti (1554—1557). Boier foarte bogat, a ocupat mari dregătorii (locţiitor al banului şi poate chiar ban al Craiovei), si-tuîndu-se în fruntea opoziţiei boiereşti faţă de Alexandru cel Rău (1592 —1593). Devenit domn cu sprijinul marii boierimi şi cu asentimentul Porţii otomane, M.V* a pornit de îndată la realizarea programului său politic: întărirea independenţei ţării şi consolidarea poziţiilor marii boierimi, în special a noii boierimi. în acest scop a înlocuit pe toţi membrii divanului ţării cu dregători credincioşi lui şi programului său politic în frunte cu boierii olteni, a deposedat pe moşneni Mihai Viteazul şi a anulat dreptul de strămutare a iobagilor (rumânilor) prin actul de întărire a relaţiilor iobăgiste cunoscut sub numele de „legătura lui Mihai Viteazul". în timpul domniei a dus o luptă neîntreruptă pentru întărirea puterii centrale a domnului, atît împotriva manifestărilor de independenţă ale noii boierimi, care, contrar aşteptărilor lui, urmărea să instaureze regimul nobiliar-boie-resc, cît şi împotriva grupării boiereşti filoturce. Politica sa antiotomană s-a concretizat în sistemul de alianţe politicfe-militare ale ţărilor române, realizat în toamna anului 1594. După o serie de victorii împotriva forţelor turceşti şi tătăreşti (la Putinei, la Stăneşti şi mai ales Ia Şerpăteşti), în primăvara anului 1595 oştile Ţării Româneşti controlau, cu excepţia Giurgiului, toată- linia Dunării şi făceau dese incursiuni pe malul ei drept, în Peninsula Balcanică. Răsunătoare victorii a obţinut oastea Ţării Româneşti, condusă de M.V., la Călugăreni (13/23 august 1595) şi la Giurgiu. în 1598, după o nouă serie de bătălii victorioase (Nicopole, Vidin şi Cladova), încheie pace cu turcii, prin care se obligă la plata haraciului, obţinînd în schimb neamestecul Porţii în treburile interne ale Ţării Româneşti. Consolidată astfel din punct de vedere militar şi politic, Ţara Românească devenea, sub conducerea lui M.V., forţa motrice a unirii ţărilor române. în 1599 Mihai intră în Transilvania, unde cardinalul Andrei Bâthory, ales principe de nobilimea transilvăneană antihabsburgică, se aliase cu turcii. După ce în-frînge la Şelimbăr oastea lui Andrei Bâthory, M.V. ocupă Transilvania, iar în 1600, după o campanie fulgerătoare, şi Moldova, unde Ieremia Movilă, impus de poloni, recunoscuse suzeranitatea otomană. Astfel, în 1600, M.V. a realizat prima unire- politică a celor trei ţări române, intitulîndu-se „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei". Unirea nu era însă aşezată pe temelii trainice, M.V. fiind lipsit de sprijinul ţărănimii, căreia îi întărise aservirea, şi de al unei părţi a boierimii (nobilimea maghiară în Transilvania, boierimea filo-turcă în Ţara Românească şi cea filopolonă în Moldova). Nobilimea maghiară din Transilvania s-a răsculat şi a chemat în ajutor pe Habsbiirgi. Generalul imperial G. Basta l-a înfrînt pe M.V. la Mirăslău (1600), polonii au cucerit Moldova şi, năvălind în Ţara Românească, l-au înfrînt la Bucov, pe Teleajen, şi apoi la Argeş. M.V. a plecat la Curtea imperială din Praga pentru a contracara influenţa nobilimii maghiare din Transilvania. Trimis de împărat împotriva acesteia (care-i alungase între timp pe imperiali), a înfrînt-o împreună cu generalul Basta la Guruslău (1601), dar pe Cîmpia Turzii a fost asasinat, cu ştirea împăratului, care urmărea să scape astfel de un competitor la stăpînirea Transilvaniei. M.V. a fost un om politic cu vederi largi şi un mare conducător de oşti. Războiul împotriva turcilor condus de el şi strălucitele victorii obţinute au avut un răsunet european, cronicarii poloni com-parîndu-1 mai tîrziu cu Gustav Adolf, regele Suediei. Lupta antiotomană şi programul poli- M1HAIL0VSKI 362 MIHĂILESCU tic-militar al lui M.V, au avut un rol covîrşitor în transformarea ideii unităţii de neam şi de limbă a poporului român într-o idee militantă şi activă. Scurta lui domnie a rămas astfel ca un moment de seamă în istoria patriei noastre. Mihailovski, Nikolai Kon-stantinovici (1842—1904), sociolog şi publicist rus, narodnic liberal. A susţinut în sociologie concepţii subiectiviste, atribuind personalităţilor de seamă, „eroilor", rolul hotărîtor în istorie. Concepţiile lui M. au fost supuse unei critici ştiinţifice în lucrările lui V.I. Lenin şi ale lui G.V. Plehanov. Mihalache, Ion (n. 1883), om politic burghez român, unui dintre conducătorii Partidului naţional-ţărănesc (P.N.Ţ.). în 1918 a întemeiat Partidul ţărănesc, care a fuzionat în 1926 cu Partidul naţional român din Transilvania, condus de L Ma-niu, formînd Partidul naţional-ţărănesc. în sînul noului partid, M. a fost liderul unei grupări care nutrea simpatie faţă de concepţia corporatistă a statului de tip musolinian. Ca preşedinte al P.N.Ţ. (1933—1937), a stabilit legături directe cu Mussc-lini şi cu Goebbels. A sprijinit instaurarea dictaturii militare-fasciste şi participarea României la războiul hitlerist, ple-cînd în mod demonstrativ, ca „voluntar", pe front (1941). După victoria insurecţiei armate din august 1944, s-a împotrivit procesului de transformare revoluţionară a ţării. în 1947 a fost judecat şi condamnat pentru activitatea sa antinaţională şi antidemocratică. Mihalcea (?—1601), boier din Ţara Românească, mare ban al Craiovei. Om de încredere al lui Mihai Viteazul. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice şi .a fost locţiitor al domnului în Transilvania. A fost spînzurat de nobilii maghiari din Transilvania în 1601. Mihale, Aurel (n. 1922), scriitor român. S-a născut la Spanţov (reg. Bucureşti). Nuvelele şi romanele sale reflectă momente din procesul de transformare socialistă a agriculturii („Vin apele", 1950; „Ogoare noi", 1953; „în pragul primă- verii", 1952; „Floarea vieţii", 1954, refăcut ulterior sub titlul „Destin" 1960) sau evocă anii de război (povestirile „Nopţi înfrigurate", 1957; „Podul de aur", 1964, şi romanul „Fuga", 1963). Mihalkov, Serghei Vladi-mirovici (n. 1913), poet sovietic rus. S-a remarcat mai ales ca scriitor pentru copii (volumul de versuri „Unchiul Stio-pa", 1936; piesele „Cravata roşie", 1947; „Misiune specială", 1947; „Vreau acasă", 1949) şi ca fabulist („Iepuraşul încrezut", „Vulpea şi castorul" ş.a.). Este şi autorul unor comedii satirice („Racii", 1952; „Sălbaticii", 1958). Majoritatea scrierilor lui M. au fost traduse în româneşte. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Mihalovici, Marcel (n. 1898), compozitor român, elev al lui dTndy. Deşi s-a stabilit la Paris încă din 1919, muzica sa a păstrat evidente trăsături naţionale. A scris opere, balete, sonate, piese pentru pian şi lucrări simfonice. Creaţia sa îmbină rigoarea artei clasice cu inovaţiile muzicii contemporane. Op. pr.: „Neînduplecatul Pluto", „Fedra", „Simfonia gioccosa", „Simfonia partita", „Simfonia cantata", „Toc -cata", „Variaţiuni". mihalţ (Lota Iota), specie de peşte teleostean din ordinul Mihalţ gadiformelor, lung de 30 — 50 cm şi avînd greutatea de 0,5 — 2 kg, cu corpul alungit, cu capul turtit dorsoventral şi cu a doua înotătoare dorsală şi cea anală foarte lungi; pe vîr-ful mandibulei are un mic fir alungit (nadă). Este un peşte răpitor. Trăieşte în rîurile din nordul şi din centrul Europei, în Canada, rar şi în bălţi. în ţara noastră se pescuieşte în cantităţi mici. Mihalţ, comună în raionul Alba, reg. Hunedoara. în timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania, la M. a avut loc o ciocnire sîngeroasă între armată şi ţăranii care ocupaseră pămîn-tul răpit de contele Eszter- hâzy. Evenimentul este cunoscut în istorie sub numele de măcelul de la Mihalţ. Mihăescu, Gib (1894— 1935), scriitor român. S-a născut la Drăgăşani. A făcut parte din cercul revistei „Gîndirea". S-a afirmat mai ales ca nuvelist şi romancier, excelînd în descrierea analitică a stărilor sufleteşti dominate de un sentiment chinuitor, cu implicaţii de obicei erotice („La Grandiflora", 1928; „Vedenia", 1929; „Braţul Andromedei", 1930; „Rusoaica", 1933; „Zilele şi nopţile unui student întîrzi- at", 1934; „Donna Alba", 1935). Proza lui M., reconstituind realist aspecte caracteristice re-aţiilor morale burgheze, este jneori tributară unei viziuni naturaliste. A scris şi teatru. Mihăileanu, numele a trei dintre primii actori români ai Teatrului naţional: Costa- che (1808 - 1855), Ştefan (1821-1909) şi Raliţa (1823— 1881). Elevi ai Şcolii filarmonice. Activitatea lor s-a desfăşurat prin turnee în diverse centre din ţară, Bucureşti, Craiova, Galaţi şi în oraşele transilvănene. Pe lîngă repertoriul clasic, promovat- de Filarmonică, ei au jucat adeseori şi în spectacole muzicale. Dintre ei s-a distins Raliţa, înzestrată pentru comedie şi pentru rolurile de compoziţie. Mihăilescu, Dimitrie (1872 1921), pictor român. A excelat în peisaje de ţară şi în portrete ale oamenilor simpli. Mihăilescu a fost un bun reprezentant al picturii realiste („Trocar lucrind", „Portret de ţărancă", „Peisaj pe Teleajen", „Peisaj la Jdava1*). Mihăilescu, Vintilă (n. 1890), geograf român. A fost profesor de geografie fizică la Universitatea din Bucureşti. Are o activitate ştiinţifică multilaterală şi contribuţii în aproape toate ramurile geografiei, în special privitoare la teritoriul R.P.R. A pus bazele geografiei aşezărilor urbane şi rurale, a iniţiat şi a dezvoltat studiile de ansamblu privind raionarea geo-morfologică şi climatologică a teritoriului ţării în vederea cercetărilor de geografie regională, a studiat diverse regiuni ale ţării, a contribuit la orga- MIHNEA AL 1II-LEA 363 mijloace nizarea cercetărilor de geografie aplicată în România. Op. pr.: „Vlăsia şi Mostiştea“ (1924), „Geografia fizică a României“ (1936), „Carpaţii sud-estici“ (1963). Mihnea al III-lea (Mihail Radu), domn al Ţării Româneşti (1658—1659). A dus o politică internă de consolidare Mihnea al IlI-lea a domniei, sprijimndu-se, împotriva marii boierimi, pe slujitorii militari (dorobanţi), pe orăşeni şi pe ţărani, cărora le-a îngăduit să se răscumpere din rumânie, fără voia stăpînilor lor. Coordonîndu-şi acţiunile cu cele ale principelui Transilvaniei, Gh. Râkoczi al II-lea, a început acţiunile militare împotriva turcilor (1659). După cîteva victorii obţinute în sudul Dunării, atacat din spate de tătari şi avînd împotrivă întreaga boierime, a fost nevoit să se retragă în Transilvania, unde a şi murit (1660). Mihnea cel Rău, domn al Ţării Româneşti (1508—1509), fiul lui Vlad Ţepeş. Urmărind eliberarea ţării de sub turci cu ajutorul regelui Ungariei, a cărui suveranitate a recunoscut-o, şi întărirea autorităţii centrale, şi-a atras duşmănia marii boierimi filoturce, în frunte cu Craioveştii. A fost înlăturat de la domnie de turci printr-o acţiune militară, iar apoi, ucis la Sibiu. Mihnea Turcitul, domn ai Ţării Româneşti (1577—1583 şi 1585-1591). A dus o politică fiscală apăsătoare, impu-nînd biruri mari, chiar şi boierilor şi mănăstirilor, pentru a acoperi haraciul, ajuns la circa 125 000 de galbeni, şi cheltuielile necesare menţinerii tronu- lui, împotriva competitorului său Petru Cercel. Din această cauză, în vremea sa au avut loc mai multe comploturi boiereşti. Mazilit în 1591, a trecut la mahomedanism, devenind sangieac de Nicopole. Mihoc, Gheorghe (n. 1906), matematician român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R., profesor emerit. Este autor a numeroase lucrări din domeniul teoriei probabilităţilor şi al statisticii . matematice. M. a introdus, împreună cu O. Oni-cescu (în 1935), noţiunea de lanţuri cu legături complete, reluată şi aprofundată ulterior de numeroşi matematicieni români şi străini. A studiat lanţurile Markov, generalizarea ecuaţiilor Poisson, estimaţia statistică, a elaborat mai multe domenii ale matematicii actuariale ş.a. Op. pr.: „Dependenţa statistică, (Paris, 1937, în colaborare). „Tratat de matematici actuariale“ (1942). „Elemente de calculul probabilităţilor1* (1952), „Calculul probabilităţilor şi a-plicaţii** (împreună cu O. Oni- Gh. Mihoc ccscu ş.a., 1956). Laureat al Premiului de stat. xnihrab, nişă bogat ornamentată într-o moschee; are funcţie de sanctuar şi indică direcţia spre Mecca. Mihu (sec. XV), mare boier moldovean, logofăt în timpul domniei lui Petru Aron. A fost unul dintre iniţiatorii capitulării de la Vaslui (1456) a marii boierimi, prin care Moldova se obliga să plătească haraci Imperiului otoman. După urcarea lui Ştefan cel Mare în scaunul domnesc (1457), a fugit în Polonia. mume (METR.), unitate de măsură pentru unghiuri egală cu unghiul sub care se vede un segment de dreaptă egal cu unitatea de lungime dintr-un punct situat pe media-toarea sa la distanţa de 1 000 unităţi de lungime. Miimea este practic egală cu a mia parte dintr-un radian (miime naturală). în tragerile de artilerie se foloseşte miimea obişnuită, obţinută prin împărţirea cercului în 6 400 de diviziuni sau, mai rar, în 6 000 de diviziuni. mijloace 1. (EC. POL.) Mijloace de producţie, totalitatea mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale. în cadrul m. de p., rolul hotărîtor îl au mijloacele de muncă, în primul rînd uneltele de producţie, pe care Marx le-a denumit „scheletul şi sistemul muscular al producţiei**. Dezvoltarea mijloacelor de muncă atrage după sine schimbări în structura şi calitatea obiectelor muncii, perfecţionarea lor. în acelaşi timp, calitatea obiectelor muncii (durabilitate, rezistenţă etc.) are o importanţă deosebită pentru eficacitatea mijloacelor de muncă. M. de p. constituie factorul material, absolut indispensabil, al producţiei. Dar, pentru a avea loc procesul de producţie, factorul material, deci m. de p., trebuie să se unească cu factorul personal, forţa de muncă. Modul de unire a m. de p. cu forţa de muncă diferă de la o orînduire socială la alta, fiind determinat de forma de proprietate. Natura social-economică a m. de p. este determinată în fiecare orînduire de caracterul relaţiilor care se stabilesc între oameni cu privire la aceste mijloace (în mîna cui se găsesc, în interesul cui sînt folosite etc.). Forma de proprietate asupra m. de p. caracterizează relaţiile social-economice dintre oameni, structura de clasă a societăţii. în capitalism, cea mai mare parte a m, de p. sînt proprietatea capitâîişîilor şi servesc ca instrument de exploatare a muncii salariate, în socialism, m. de p. sînt proprietate socialistă, fiind folosite în interesul întregii socie- MIJLOACE 364 MIKLOSSY tăţi.—M. de mancă, totalitatea mijloacelor materiale cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra obiectelor muncii, modi-ficîndu-ie potrivit scopului urmărit de ei. Din m. de m. fac parte uneltele de producţie, recipientele pentru o-biectele muncii (ţevi, bazine, rezervoare etc.), precum şi condiţiile materiale generale ale producţiei (clădiri productive, drumuri, depozite, canale, poduri etc.). Gradul de dezvoltare al m. de m. constituie principalul indicator al nivelului tehnic al producţiei, al supunerii forţelor naturii de către om. „Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă** (K. Marx). Rolul principal în crearea m. de m. revine industriei constructoare de maşini şi construcţiilor. — M. circu~ lante, totalitatea resurselor materiale şi băneşti de care dispun întreprinderile şi organizaţiile economice socialiste în procesul activităţii lor şi care aparţin, în funcţie de sfera în care sînt utilizate, fie fondurilor circulante, fie fondurilor de circulaţie. M.c. se compun din: stocuri de materii şi materiale pentru producţie, semifabricate, producţia neterminată (în sfera producţiei), stocuri de produse finite, producţie expediată, bani (în sfera circulaţiei), precum şi alte mijloace materiale şi băneşti aflate în diferite stadii ale procesului de producţie şi de circulaţie. Drumul pe care îl parcurg m.c. din momentul avansării lor sub formă de bani pentru procurarea de materii prime, materiale, combustibil etc. şi pînă la reîntoarcerea lor iarăşi sub formă bănească (după vînzarea produselor realizate) formează cir~ cuitul m.c. Volumul m.c. necesare unei întreprinderi depinde de volumul producţiei acesteia şi de viteza cu care are loc rotaţia lor, adică timpul în care trec prin sfera producţiei si a circulaţiei, efectuînd circuitul respectiv. Viteza de rotaţie a m.c. reprezintă un indicator sintetic important, care caracterizează activitatea unei întreprinderi şi se calculează prin raportarea producţiei-mar-fă realizată într-o anumită perioadă, la soldul mediu al m.c. folosite. Accelerarea vitezei de rotaţie a m.c. permite 1 întreprinderii să realizeze o producţie mai mare cu acelaşi volum de m.c., ceea ce duce la reducerea preţului de cost. M.c, ale întreprinderilor se compun din mijloace proprii puse ia dispoziţia întreprinderilor, cu titlu nerambursabil, în raport cu necesităţile minime şi permanente ale producţiei, prin normativul mx., din mijloace împrumutate de la bancă, necesare constituirii de rezerve suplimentare şi acoperirii cheltuielilor de producţie sau circulaţie sezoniere, precum şi din mijloace asimilate celor proprii, rezultate din pasive stabile. Atît resursele proprii cît şi cele împrumutate sînt puse la dispoziţia întreprinderii în raport cu sarcinile de plan şi pe măsura îndeplinirii şl depăşirii acestora. în R.P.R., cea mai mare parte a m.c. se găsesc în sfera producţiei şi ele cunosc o dezvoltare continuă datorită creşterii permanente a volumului producţiei. 2» (CONT.) Mijloace fixe, mijloace economice cu conţinut material concret, caracterizate din punct de vedere contabil prin aceea că pot fi exprimate valoric, au o durată de funcţiune mai mare de un an şi o valoare mai mare de 300 de lei. 3. (FIN.) Mijloace bugetare» totalitatea veniturilor prevăzute în bugetul de stat i destinate să acopere cheltuie-ile bugetare. în R.P.R., cea mai mare parte din m.b. provin din impozitul pe circulaţia mărfurilor şi din cotele-părţi din beneficiile întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat. în anul 1964, peste 50% din veniturile bugetare au provenit din aceste surse» iar cea mai mare parte a lor au fost cheltuite pentru finanţarea economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc. —* M. speciale extrabugetare, venituri provenite din anumite activităţi ale ministerelor sau altor organe centrale, ale sfaturilor populare sau ale unităţilor bugetare subordonate acestora, care, potrivit hotărî-rilor Consiliului de Miniştri al R.P.R., nu sînt cuprinse în bugetul de stat şi se utilizează pentru acoperirea unor cheltuieli gospodăreşti de funcţionare şi pentru investiţii necentralizate. în m.s,e. se includ, de ex., taxele de intrare în muzee, veniturile din manifestările artistice, din publicaţiile periodice. — M. de plată, totalitatea mijloacelor băneşti (bilete de bancă, monede metalice etc.), a disponibilului în cont, precum şi a hîrtiilor de valoare, cecuri, cambii, trate şi alte instrumente de credit, cu ajutorul cărora se pot plăti mărfuri, servicii, lucrări şi orice alte datorii. mijloace de luptă (MILIT.) 1. Denumire generică dată tehnicii de luptă. 2. Totalitatea procedeelor şi acţiunilor prin care se urmăreşte nimicirea inamicului. mii loc aşi v. ţărănime mijlocaşă. mikadd, numele pe care europenii l-au dat împăratului japoniei. în japoneză,împăratul Japoniei se numeşte tennoa Miklosich [micloşid], Franz (1813—1891), lingvist, de origine sloven, cei mai de seamă slavist din a doua jumătate a sec. al XlX-lea. A fost profesor la Universitatea din Viena şi membru al Academiei de Ştiinţe din Viena. Este autorul unor lucrări de sinteză fundamentale: „Gramatica comparată a limbilor slave“ (1852—1875), „Lexicon vechi slav-grecesc-latinesc** (1862—1865), „Dicţionar etimologic al limbilor slave“ (1886). S-a ocupat în mod special de relaţiile dintre limbile slave şi alte limbi (româna, maghiara, albaneza, neo-greaca, turca). Prin lucrarea sa „Elementele slave în ' limba română** (1861) este întemeietorul studiilor lingvistice slavo-române; interesului pentru limba română i se datoresc şi lucrările „Cercetări româneşti: Monumente de limbă istro- şi macedoromâne** (1881—î882) şi „Contribuţii la fonetica dialectelor româneşti** (1881 — 1883). Miklossy /mtcloşif, Gavrii (n. 1912), pictor maghiar din R.P.R., profesor la institutul de arte plastice „Ion Andre- MIKLOŞI 365 MILANO eseu" din Cluj, maestru emerit al artei. După cel de-al doilea război mondial s-a făcut cunoscut prin compoziţii tematice („Măsurarea pămîntului"; „Ora de educaţie politică în armată**; „Griviţa 1933“; „Lupeni 1929“ etc.), peisaje şi naturi moarte. Creaţia sa se distinge prin compoziţii ample şi printr-o tipologie variată a personajelor. Mikloşi, Cornel (Î887 — î 963), inginer electromecani-cian român, om de ştiinţă emerit; a fost profesor la Institutul politehnic din Timişoara şi membru al Academiei R.P.JR. Intre anii 192Î şi 1950 a condus întreprinderile electromecanice din Timişoara, unde a creat un laborator uzinal înzestrat cu maşini de construcţie proprie, concepute după idei originale. A organizat la Timişoara „Cercul pentru încurajarea sudurii**. M. a lămurit efectul zonei decarburate la sudarea oţelurilor şi a explicat de ce aceasta nu influenţează proprietăţile mecanice ale sudurilor, a organizat lucrările de introducere a căii ferate continue la noi în ţară şi a elaborat o teorie nouă a căii ferate C. Mikloşi fără joante etc. Laureat al Premiului de stat. Mikluho-'Maklai, Nikolai Nikolaevici (1846—1888), etnograf, antropolog şi călător rus. Concepţia lui despre lume s-a format sub influenţa mişcării democratice ruse din deceniul al şaptelea al sec. al XIX-lea. între 1870 şi 1886 a făcut cercetări în unele insule din Pacific, în Australia şi în sud-estul Asiei; a trăit cîtva timp (1870— 1872, 1876-1877) printre pa- puaşii din Noua Guinee; a explorat zona interioară a peninsulei Malacca. în lucrările sale de etnografie, M.-M. a arătat că nivelul cultural ai oricărui popor este determinat nu de particularităţile lui biologice, ci de condiţiile dezvoltării istorice a acestui popor. Mikoian, Anastas Ivanovici (n. 1895), preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al A.I. Mikoian U.R.S.S. (din 1964), membru al Prezidiului C.C. al P.C.U.S. din 1952). Membru al P.C.U.S. din 1915), membru supleant (din 1922) şi membru al C.C. ai P.C (b) din Rusia (din 1923), membru supleant (din 1926) şi membru al Biroului Politic al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice (din 1935). între 1917 şi 1926 a avut diferite munci de răspundere în aparatul de partid. Începînd din 1926; a avut diferite munci de răspundere în aparatul de stat. A fost Comisar ai poporului pentru comerţ interior (1926— 1930), pentru aprovizionare (1930—1934), pentru industria alimentară (1934—î938), pentru comerţ exterior (î 938 — 1946) şi vicepreşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului (1937-1946). între 1942 şi 1945, a fost membru al Comitetului de Stat al Apărării. A fost apoi ministru al comerţului exterior (1946—1949), al comerţului (1953—1955), vicepreşedinte al Consiliului de miniştri (1946-1955 şi 1957— 1958), iar în 1955-1957 şi 1958—1964, prim vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. Mikoian, Artem Ivanovici (n. 1905), inginer, constructor de avioane sovietic. A construit mai multe tipuri de avioane, dintre care avionul de vînătoare MIG-3 a fost larg utilizat în timpul celui de-al doilea război mondial. După război s-a afirmat ca unui dintre pionierii construcţiei de avioane cu reacţie în U.R.S.S. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Mikszâth [mîcsat/, Kalmân (1847—1910), scriitor realist-critic ungur. A fost membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe, în opera sa (nuvele, povestiri şi romane) a ridiculizat grandomania nobilimii („Asediul Bistriţei**, 1895), goana după avere a burgheziei („Noua Zriniada**, 1898), ipocrizia clerului („Căsătoria ciudată**, 1900, trad. rom. 1961; „Umbrela sfîntuiui Pe-tru“), aparatul funcţionăresc birocratic şi moravurile parlamentare burgheze („Două alegeri în Ungaria**, 1896—1898, trad. rom.). Bun cunoscător al realităţilor rurale, a înfăţişat interesante figuri de ţărani („Compatrioţii mei slovaci**, 1881; „Paloţii cei buni“, 1882). Dintre romanele sale istorice se disting: „Caftanul cuvîntă-tor‘\ „Oraşul negru**, „Sălişten-cele** (trad. rom. 1947). Verva satirică, umorul sfătos, optimismul cu adînci rădăcini populare dau operelor lui M. o remarcabilă prospeţime. Mikuli, Carol (1821-1897), compozitor şi pianist român. A fost profesor şi director al Conservatorului din Lvov. Este autorul uneia dintre primele culegeri şi prelucrări de melodii populare româneşti, auzite de la lăutari (148 de melodii, apărute în patru caiete între 1854 şi 1855). Prieten şi elev al iui Chopin, a fost influenţat de acesta. A publicat o apreciată ediţie a operelor lui Chopin şi a scris o biografie despre Fr. Liszt. Mikunis, Samuil (n. 1903), secretar general al C.C. al Partidului Comunist din Israel (din 1948). Membru al P.C. din Palestina din 1938, al C.C. al P.C. din 1941 şi secretar al C.C. al P.C. din Palestina între^ 1945 şi 1948. Milano, oraş în nordul Italiei, în Cîmpia Padului, cel mai important centru economic al ţării. Ai doilea oraş din Italia MILANO 366 MILCU Domul din Milano ca număr de locuitori: î 580980 loc. (1961), cu localităţile subordonate. Industrie foarte variată. Sînt foarte dezvoltate construcţiile de maşini (avioane, motoare, automobile, tractoare, utilaj electrotehnic, material rulant, maşini-unelte etc.), industria chimică, textilă (mătase, bumbac, fire sintetice), siderurgică, industria materialelor de construcţie, poligrafică, alimentară. Important centru financiar şi comercial. Nod de căi de comunicaţie. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. M. este bogat în monumente şi instituţii cultural-artistice: domul, uriaşă construcţie în stil gotic (1386— 1813), catedrala San Ambrogio în stil romanic, mănăstirea Santa Maria delle Grazie, în care se păstrează vestita Cina c ia de taină pictată de Leonardo da Vinci^ palatul Sforza (sec. XIV, azi muzeu), palatul di Brera (sec. X—XVII), în care este instalată o importantă galerie de artă, un institut ştiinţific, un observator astronomic şi o bibliotecă, biblioteca Ambrosia-na, una dintre cele mai mari din Italia şi vestita operă Scala. — Istoric. Oraş roman (Medio-lanum), atestat din sec. al III-lea î.e.n.; a fost în repetate rînduri (sec. III—IV) reşedinţa împăraţilor romani. In anul 569 a fost cucerit de longobarzi. La mijlocul sec. al Xl-lea, la M. a fost instaurată republica oră- şenească; în sec. al XlI-lea, oraşul s-a situat în fruntea ligii oraşelor din nordul Italiei (Liga lombardă) împotriva împăraţilor germani. în 1277 puterea în M. a fost acaparată de familia Visconti, în timpul căreia M. a cucerit o parte importantă a Lombardiei, devenind centrul ducatului Mila-nului, constituit în 1395. Din 1447 puterea a trecut în mîinile familiei Sforza. în 1535 a căzut sub stăpînirea Spaniei, iar în 1714 sub stăpînirea Austriei. Ocupat în 1796 de Napoleon Bonaparte, oraşul a devenit, în 1797, capitala Republicii Cisalpine, dependentă de Franţa. în 1815 M. a căzut din nou sub stăpînirea Austriei şi a fost transformat în centrul aşa-numitului regat lombardo-veneţian. în 1848 şi 1853 la M. au avut loc puternice răscoale populare împotriva jugului austriac. Eliberat în 1859 de sub dominaţia austriacă, M. (şi întreaga Lombardie) a intrat în componenţa regatului Sardiniei, iar din 1861 a fost cuprins în regatul unificat al Italiei. M. a fost unul dintre puternicele centre ale mişcării muncitoreşti şi ale luptei de eliberare antifascistă din Italia. milă (lat. millia „o mie“) 1. (METR.) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 1 609,3 m, folosită în Anglia şi în Statele Unite. 2. (NAV.) Milă marină, unitate de măsură pentru lungime, folosită în navigaţia maritimă; este egală cu 1 852 m şi reprezintă lungimea unui minut de arc de meridian la latitudinea de 45°. Milcov, rîu,afluent pe dreapta al Putnei (73,5 km). Izvorăşte din Carpaţii de la curbură. Datorită infiltraţiilor puternice în depozitele friabile de pietrişuri din cursul inferior, M. seacă în timpul verilor secetoase. Pînă la Unirea Principatelor a format hotarul dintre Ţara^ Românească şi Moldova. Milcu, Ştefan-Marius (n. 1903). endocrinolog român, membru al Academiei R.P.R. şi profesor la Institutul medico-farmaceutic din Bucureşti. Elev şi colaborator apropiat al lui C.I. Parhori, M. este un reprezentant de frunte al şcolii române de endocrinologie. Cercetările sale, teoretice, experimentale şi clinice, privesc toate domeniile endocrinologiei: biologia epifizei, a timusului, a tiroidei etc. A adus contribuţii la studiul guşii endemice şi al epifizei, for-mulînd puncte de vedere noi. 5t.-M. Milcu în ultimii ani s-a ocupat de problema corelaţiilor neuroen-docrine, de genetica bolilor endocrine, de legătura dintre reumatism şi glandele endocrine, de biochimia sindroamelor endocrine experimentale etc. A introdus în endocrinologia românească cercetările de teren, cercetările cu izotopi radioactivi, metodele imunobiolo-gice, culturile de ţesuturi etc. şi a pus bazele teoretice şi organizatorice ale chirurgiei endocrine. M. este cunoscut şi prin preocupările sale pentru cercetarea antropologică, fiind MILENARI SM 367 MILI- elev şi continuator al lui Fr. Rainer. A fundat revista „Probleme de antropologie". Op. pr.: „Guşa endemică" (1957), „Bolile endocrine" (1959), „Terapeutica bolilor endocrine" (1964). Om de ştiinţă emerit; laureat al Premiului de stat. milenarism (IST. REL.) v. chiliasm. Milescu, Nicolaie Spătarul (1636—1708), boier şi cărturar moldovean, unul dintre reprezentanţii de seamă ai curentului umanist românesc. A studiat istoria, teologia şi filozofia la Academia Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol. A fost promovat în dregătorii importante, dar participarea la un complot împotriva domnului Ştefăniţă Lupu (1659—1661) l-a silit să ia drumul pribegiei. După peregrinări în Germania, în Franţa (la Paris, unde a îndeplinit o misiune diplomatică în favoarea domnitorului Gheorghe Ştefan, aflat de asemenea în pribegie), în Suedia (de unde a scris pentru jansenişti un tratat teologic ortodox în latineşte, care reprezintă prima lucrare românească tipărită la Paris), s-a stabilit în Rusia, ca reprezentant al intereselor culturale ale patriarhului Dositei din Ierusalim, ajungînd, datorită erudiţiei sale, şef al corpului de tălmaci de pe lîngă Consiliul diplomatic din Moscova. M. are lucrări cu caracter istoric, religios, educativ şi filologic ' în limba română (a tradus din greceşte catehismul ortodox al patriarhului Atanasie al Alexandriei, Biblia, în 1667, al cărei manuscris a fost folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, şi o primă istorie a Imperiului otoman), în latină şi rusă. Din însărcinarea ţarului Aleksei Mi-hailovici, a îndeplinit o misiune diplomatică la Pekin (1675 -1678), în urma căreia a scris „Itinerariul siberian", „Descrierea Chinei" şi „Statenîi Spi-sok", ultimele două lucrări fiind apreciate în lumea ştiinţifică pentru originalitate şi valoare documentară. Spătarul Nicolaie Milescu are meritul de a fi fost primul care a menţionat inscripţiile kirghize vechi din regiunea cursului superior al fluviului Enisei. Milet, oraş întemeiat de ahei pe coasta de apus a Asiei Mici, probabil prin sec. al XlV-lea î.e.n. După migraţiu-nea masivă a ionienilor (sec. al Xll-Iea î.e.n.), a devenit unul dintre cele mai înfloritoare oraşe greceşti din Asia Mică, mare centru comercial-meşteşugăresc şi cultural. In sec. VIII—VI î.e.n., M. a fost una dintre principalele m e-tropole, întemeind numeroase colonii pe ţărmurile Pontului Euxin (Sinope, H i s-tria, Apollonia, O d e s s o s, Ţ o m i s, Olbia, Theodosia, Ta-nais ş.a.), în Propontida (Cizic) şi pe ţărmul Mediteranei răsă--riteneT (Naucratis). La sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n. a căzut, împreună cu celelalte oraşe greceşti din Asia Mică, în stăpînirea regatului persan. M. s-a aflat în fruntea răscoalei antipersane a oraşelor ioniene din Asia Mică (500 î.e.n.). A fost distrus de perşi (494 î.e.n.), dar, în urma victoriilor greceşti din timpul războaielor medice, M. s-a eliberat de sub stăpînirea persană şi a fost refăcut, devenind, în sec. IV—II î.e.n., unul dintre principalele centre co-mercial-meşteşugăreşti şi ale artei şi culturii elenistice. A fost un important centru al filozofiei ioniene. — Şcoala din M.y şcoală materialistă cu care începe filozofia greacă (sec. VII—VI î.e.n.). Reprezentanţii ei (Tales, Anaximandru şi Anaximene) au elaborat o concepţie materialist-naivă şi o dialectică elementară. Filozofia milesienilor, împreună cu aceea a lui Heraclit din Efes, este cunoscută sub numele de Şcoala ioniană (v. şi i o n i a n ă). Miletic / mileticij, Svetozar (1826-1901), om politic sîrb, lider al Partidului liberal al burgheziei sîrbe (creat în 1869), unul dintre conducătorii organizaţiei politice „Uniunea tineretului sîrb" (1866 — 1872), adversar al clericalismului. Ca reprezentant al burgheziei liberale sîrbe, M. a militat pentru egalitatea în drepturi a popoarelor asuprite de monarhia austro-ungară, pentru unitatea politică a tuturor teritoriilor sîrbe şi unificarea lor în jurul principatului Serbiei. A fost adept al luptei împotriva tendinţelor expansioniste ale Austro-Unga-riei în Balcani şi împotriva amestecului altor puteri în mişcarea de eliberare a popoarelor balcanice aflate sub dominaţia otomană. Milev, Gheo (1895-1925), poet revoluţionar bulgar. A debutat cu versuri simboliste („Inelul cruzimii", 1920; „Icoanele dorm", 1920). Sub influenţa mişcării antifasciste din Bulgaria şi a poeziei sovietice, s-a orientat spre o literatură militantă, profund patriotică. Expresia cea mai desăvîrşită a acestei noi atitudini o constituie poemul „Septembrie" (1924, trad. rom. 1936), în care cîntă cu patos răscoala antifasr istă din 1923. Poeziile lui M. se caracterizează prin mesajul lor umanist, prin bogăţia imaginilor şi cadenţa muzicală a versurilor. A tradus din Shake-speare, Goethe, Byron şi Maiakovski. Pentru simpatiile sale procomuniste, a fost întemniţat şi ucis în închisoare. Milhaud [miioj, Darius (n. 1892), compozitor, dirijor şi critic muzical francez. Elev al lui Gedaige şi Widor. A făcut parte din grupul celor şase, iar în 1936 a aderat la Federaţia muzicală populară. A fost profesor la Mills College din California, iar în 1945 a devenit titularul unei catedre de compoziţie la Conservatorul naţional din Paris. Creaţia sa prodigioasă cuprinde lucrări în toate genurile muzicale (11 opere, 7 balete, 7 simfonii, 18 cvartete de coarde, 5 cvintete, sonate, muzică de pian, melodii pentru voce şi pian, muzică de scenă, muzică de film etc.), vădind predilecţie pentru stilurile muzicii contemporane, fără a se afilia însă vreunuia. Elementul politonal are totuşi cea mai mare pondere în stilul său componistic. în creaţia lui Darius Milhaud se fac simţite şi inflexiuni ale cîntecului popular. mili~ (lat. miile „o mie"; METR.), element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură pentru a indica a mia parte din acele unităţi. Se notează cu simbolul m, care precedă simbolul uni- MILIARD 368 MILLER tăţii de măsură (ex.: milimetru, mm; milivolt, mV). miliard, număr egal cu o mie de milioane. în unele ţărî (U.R.S.S., S.U.A., Franţa), m. este sinonim cu b i 1 i o-nul. ^ milimetru (METR.), unitate de măsură pentru lungime, egală cu a mia parte dintr-un metru. Are simbolul mm. — Milimetru coloană de mercur, unitate de măsură pentru presiune; este egal cu presiunea exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 1 mm, la temperatura de 0°C, considerînd pentru acceleraţia gravitaţiei valoarea 9,80665 m/s2. Are simbolul mwHg. Este echivalent tu torrul. milion, număr egal cu o mie de mii. militarism, politică de întărire a puterii militare a statului exploatator în scopul pregătirii războaielor agresive şi al reprimării luptei revoluţionare a maselor exploatate şi asuprite. Cea mai mare dezvoltare a căpătat-o în capitalism, şi îndeosebi în imperialism. Creşterea m. în unele ţări capitaliste europene, şi îndeosebi în Germania, a contribuit la dezlănţuirea primului război mondial, iar în ajunul celui de-al doilea război mondial m. a constituit expresia politicii puterilor fasciste agresoare (Germania, Japonia şi Italia). Cercurile monopoliste cele mai agresive din principalele ţări capitaliste promovează cursa înarmărilor, desfăşoară o propagandă războinică şi ameninţă cu dezlănţuirea unui nou război mondial. O manifestare a m. în etapa actuală sînt blocurile agresive create de puterile imperialiste (N A TO., S.E.A.T.O. etc.) şi creşterea continuă a cheltuielilor militare. în marile ţări capitaliste, cheltuielile militare reprezintă peste 50% din cheltuielile bugetelor de stat. O consecinţă inevitabilă a m. este militarizarea economiei, care are o influenţă negativă asupra structurii economiei naţionale. Ea duce la creşterea considerabilă a proporţiilor şi a ponderii producţiei industriei de război şi a ramurilor care o deservesc pe seama producţiei civile, accentuînd disproporţionalitatea existentă în economia capitalistă. Militarizarea economiei înrăutăţeşte situaţia maselor muncitoare prin aceea că este însoţită de creşterea impozitelor şi a preţurilor la bunurile de larg consum, duce la inflaţie, la reducerea cheltuielilor statului pentru învăţămînt, ocrotirea sănătăţii, asistenţă socială. Militarizarea economiei este strîns legată de capitalismul monopolist de stat şi totodată intensifică dezvoltarea lui- în accentuarea m* se manifestă parazitismul şi putrefacţia capitalismului. Acţiunile cercurilor militariste agresive întîmpină însă o împotrivire tot mai mare din partea popoarelor. V. şi dezarmare. miliţie, organ de stat în R:P.R., care are sarcina de a menţine ordinea obştească, prin apărarea drepturilor, libertăţilor şi muncii paşnice a cetăţenilor, prin apărarea proprietăţii socialiste şi a celei personale. Mill, James (1773-1836), economist, istoric şi filozof burghez englez, ideolog al liberalismului. A fost primul care a prezentat într-o formă sistematică teoria lui D. Ri-cardo, apărînd-o, dar în acelaşi timp vulgarizînd-o cu. scop apologetic. Astfel, el afirma că valoarea este creată nu numai de munca vie, ci şi de cea materializată, că profitul capitaliştilor este o recompensă pentru „munca** lor. M. a emis teza despre existenţa unui echilibru „metafizic** între cumpărări şi vînzări, negînd astfel posibilitatea crizelor economice de supraproducţie. Desfăşurîn-du-şi activitatea în condiţiile intensificării luptei de clasă dintre proletariat şi burghezie, în lucrările lui M. se reflectă descompunerea economiei politice clasice burgheze şi apariţia economiei politice vulgare. K. Marx a dezvăluit caracterul apologetic al teoriilor lui M. Mill, John Stuart (1806— 1873), filozof pozitivist, logician şi economist englez. A definit materia în spirit idealist subiectiv, ca „o posibilitate permanentă de a obţine senzaţii**. A perfecţionat metodele inductive de cercetare a cauzalităţii, dar a absolutizat inducţia rupînd-o astfel de deducţie. M. a fost un epigon al economiei politice clasice burgheze; cu el s-a desăvîrşit decadenţa şcolii lui D. Ricardo. El a înlocuit teoria valorii bazată pe muncă a acestuia cu teoria vulgară a cheltuielilor de producţie şi a încercat să explice profitul capitaliştilor prin teoria pseudoştiinţifică a abstinenţei. în problema populaţiei a fost un adept al teoriei lui Malthus. Millais [milei], John Eve-rett (1829—1896), pictor englez, prerafaelit. A pictat compoziţii cu subiect religios, istoric şi alegoric, peisaje şi portrete. Viziunea sa, de atmosferă romantică, alunecă, spre sfîrşitul activităţii, în anecdotic şi sentimentalism. Op. pr.: „Proscrisul regalist**, 1852; „întoarcerea porumbeilor în hulubar**, 1851; „Romanii părăsind Marea Britanie**, 1867; „Meri înfloriţi**, 1863; „Portretul lui John Hare“ ş.a. Miile, Constantin (1861—' 1927), publicist şi scriitor român. S-a născut la Iaşi. în tinereţe s-a apropiat de mişcarea muncitorească, frecventînd cercurile socialiste de la Iaşi, Bruxelles şi Bucureşti, şi a fost membru al Clubului muncitorilor din Bucureşti. Ca poet şi prozator s-a afirmat în paginile revistei „Contemporanul**. Romanele „Dinu Milian** (1887) şi „O viaţă** (1914) au caracter autobiografic. A avut o bogată activitate publicistică, colabo-rînd la presa muncitorească. în, 1893—1894 a fost membru în Consiliul general al Partidului social-democrat al muncitorilor din România. La Congresul al III-lea (1895) a fost exclus din partid, deoarece s-a situat pe poziţiile democraţiei burghezo-liberale. în 1895 a devenit proprietar al ziarului „Adevărul**. Miller [mih], Arthur (n. 1915), scriitor realist-critic nord-american. S-a afirmat în-tîi ca prozator, demascînd, în romanul „Focus“ (1945), intoleranţa rasială. Ulterior s-a consacrat teatrului. El a supus unei virulente critici modul de viaţă american, analizîndu-1 cu mai multă luciditate decît alţi dramaturgi realişti contemporani. Temele principale ale pieselor sale sînt mutilarea şi zdrobirea MILLERAND 369 M1L0N DIN CROTONA personalităţii umane în condiţiile societăţii capitaliste ^„Moartea unui comis-voiajor*, 1949, trad. rom.)» drama războiului şi demascarea cinismului marilor industriaşi („Toţi fiii mei", 1947, trad. rom. 1948), ca şi condamnarea maccarthismului („Vrăjitoarele din Salem",. 1953, trad. rom. 1956). Iscusit mînuitor al mijloacelor teatrului modern, îmbinînd desfăşurarea paralelă a acţiunii interne cu cea obiectivă şi cu reprezentarea scenică a monologului interior, a evocării, reamintirii etc., a realizat o sinteză originală a epicului, liricului şi dramaticului. Millerand [milrâ7, Alexandre Etienne (1859—1943), om politic şi publicist francez. La sfîrşitul sec. al XlX-lea s-a alăturat mişcării socialiste. în 1899 a intrat într-un guvern burghez reacţionar, practicînd politica oportunistă de colaborare cu burghezia. In 1904 a fost exclus din Partidul socialist francez. In anii 1920— 1924 a fost preşedinte al Republicii Franceze. Millet f mili], Jean Franţjois H814—1875), pictor şi gravor J. Fr. Millet (autoportret) francez, unul dintre principalii reprezentanţi ai realismului critic din secolul trecut. Din 1849 s-a retras la Barbizon, alăturîndu-se grupării respective. A pictat portrete, peisaje, dar mai ales scene din viaţa de muncă aspră a ţărănimii franceze, reliefînd în chipurile personajelor urmele de neşters lăsate de mizerie şi exploatare. Expresia sobră şi viguroasă, compoziţia amplă, articulată din planuri mari şi distjncte, construcţia formelor converg la închegarea impresiei de monumental, dar introduc în pînzele sale şi o notă de solemnitate religioasă („Semănătorul", 1850; „Culegătoarele de spice", 1857; „Vecernia", 1859; „Recoltarea cartofilor", 1863; „Femeie bătînd untul", Î87G; „Ţăranul cu hîrleţul" ş.a.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin „Portretul unei ţărance" şi „Portretul inginerului Maigret". Millian'Minulescu, Clau-dia (1889—1961), scriitoare română. S-a născut la Ploieşti. A cîntat în versuri de factură simbolistă florile, culorile, setea de spaţii infinite şi de desăvîrşire („Garoafe roşii", 1914; „Cîntări pentru pasărea albastră", 1922; „întregire", 1936). Este şi autoarea unor piese de teatru („Masca", 1913; „Rozina", 1919; „Şapte gîşte potcovite", 1931 ş.a.). Sub pseudonimul D. Şerban a făcut multă vreme cronică dramatică. în ultimii ani ai vieţii a desfăşurat o susţinută activitate de traducător din literatura rusă şi sovietică^ Miilikan [mllicm], Robert Andrews (1868—1953), fizician american; a fost directorul laboratorului de fizică al Institutului tehnologic din California. Cea mai importantă contribuţie a sa este măsurarea sarcinii electronului (în 1911) printr-o experienţă devenită clasică (metoda picăturii de ulei). M. a determinat constanta lui Planck prin măsurători fotoe-lectrice (în 1915); de asemenea a studiat razele cosmice şi structura atomului. Lucrările sale au contribuit la fundamentarea experimentală a concepţiei atomiste moderne. Premiul Nobel (1923). Mfflo, Matei (1814-1896), actor şi autor dramatic român. A făcut parte din generaţia de actori militanţi pentru o artă realistă. A desfăşurat la Iaşi şi la Bucureşti o activitate multilaterală de actor, director de scenă, autor dramatic, conducător de trupă şi director de teatru, precum şi de profesor. M. a fost un fervent susţinător al repertoriului naţional şi un interpret strălucit ai comediilor lui V. Alecsandri. M.a cultivat în teatrul românesc interpretarea realistă, reacţio-nînd îjnpotriva stilului declamator. Jocul lui M. se caracteriza printr-un fin simţ de observaţie, sobrietate, capaci- M. Millo tate de nuanţare, minuţiozitate în caracterizarea variată a personajelor, umor şi vervă neobosită. Printre rolurile care i-au asigurat popularitatea se numără celebrele travestiuri Chiriţa, Mama Anghe-luşa, Baba Hîrca, Ciubăr din „Despot-Vodă", Barbu Lăutar u (de V. Alecsandri), Shy-lock din „Neguţătorul din Veneţia" (de W. Shakespeare), Sancho Panza din „Don Qui-jote" de M. Cervantes etc. Concepţia artistică a lui M., care îmbină principiile realismului cu exigenţa şi seriozitatea în însuşirea textului ca metodă de lucru, a influenţat puternic şi rodnic teatrul românesc de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Ca autor dramatic a scris comedii satirice („Baba Hîrca", 1851, ş.a.). Milldcker, Karl (1842- 1899), compozitor austriac. Absolvent al Conservatorului din Viena, a fost numit dirijor şi compozitor al teatrului „An der Wien". Autor a peste 20 de operete, printre care „Studentul cerşetor" (1882), „Gas-parone" (1884), „Sărmanul Jo-nathan" (1890); a compus şi piese pentru pian. Muzica sa se caracterizează printr-o me~ lodicitate specific vieneză. Milon ain Crotona (sec. VI î.e.n.), atlet grec, vestit pentru forţa sa fizică excepţională. A ieşit de şase ori învingător lâ lupte în cadrul jocurilor olimpice. Potrivit legendei, la MILONIT 370 MIMICĂ bătrîneţe şi-ar fi prins mîna în despicătura unui trunchi de lemn şi, nemaiputînd s-o scoată, a fost sfîşiat de lupi. milonit (PETROGR.), rocă zdrobită în zone de intensă diz-locare şi caracterizată prin dispoziţia paralelă sau în formă de lentile a fragmentelor. Miltiade (?—489 î.e.n.), strateg atenian, conducătorul oştii ateniene care a înfrînt la Maraton (490 î.e.n.) armata persană. Milton [miltBti], John (1608 —*1674), mare poet englez. S-a născut la Londra, dintr-o familie de nobili rurali. După studii strălucite la Universitatea J. Milton din Cambridge şi călătorii făcute în Franţa, Italia şi Elveţia, a participat activ la revoluţia burgheză din Anglia. Ca publicist a apărat, de pe poziţiile puritanismului revoluţionar, libertatea cuvîntului („Areopagitica", 1644) şi a promovat cu tărie ideea republicii ca formă superioară de guver-nămînt. în 1652 şi-a pierdut vederea. După restaurarea Stu-arţilor, M. s-a retras din viaţa politică, dedicîndu-se exclusiv literaturii. A debutat cu o poezie lirică întemeiată pe reluarea tradiţiilor umanismului rinas-centist („Odă unei dimineţi de mai“, 1630; elegiile „Comus", 1637, şi „Lycidas“, 1638; portretele „L/Allegro", 1645; „II Pensieroso", 1645 ş.a.). Apoi a compus sonete cu conţinut erotic sau cu implicaţii politice. Gloria i-a adus-o însă poemul epic „Paradisul pierdut" (1667, trad. rom. parţial, în 1851, de G. Sion), grandios elogiu al răzvrătirii prometeice, întruchipată în figura mitologică a lui Satan, simbol al setei de cunoaştere şi de libertate a omenirii. Multe episoade cuprind transparente aluzii la realităţile Angliei contemporane lui M. Compus din 10 565 de versuri albe, poemul se remarcă prin muzicalitatea lui interioară, prin arta savantă cu care sînt folosite accentele şi pauza, prin simplitatea stilului. Calităţi similare întruneşte şi poemul „Paradisul regăsit" (JjŞ71), alegorie a umanităţii însetate de libertate. Remarcabil este, prin mesajul său eroic înaintat, şi poemul dramatic „Samson luptătorul" (1671). Spirit contradictoriu, în setosul că nu s-a putut detaşa complet de o viziune deistă asupra lumii, M. este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori englezi ai sec. al XVII-lea. Prin tendinţele ei revoluţionare, profunzimea gîndirii şi intensitatea sentimentelor, opera sa a exercitat o considerabilă influenţă asupra romantismului european. în literatura română i-a influenţat pe I. Budai-Deleanu şi, mai ales, pe I. He-liade-Rădulescu. Milu, Matei (c. 1750—1801), poet român născut la Spătă-reşti. în versurile sale, care au circulat şi au rămas în manuscris, a cultivat în spirit voltairian o lirică galantă, dar s-a impus mai cu seamă în poezia satirică, desem^d interesante portrete caracterologice ale înfumuratului, zgîrcitului, cochetei bă-trîne etc. Milwaukee [mîluo:chi]t oraş în nordul S.U.A., statul Wis-consin, situat pe ţărmul lacului Michigan. 741 320 loc. (1960), cu localităţile subordonate 1 194 290 loc. Important centru al industriei constructoare de maşini (motoare diesel, turbine, construcţii şi echipament minier, maşini-unelte, pompe şi compresoare, material rulant, tractoare etc.). Are şi industrie de pielărie, încălţăminte, textilă, alimentară. Mare piaţă comercială de cereale. Nod feroviar şi rutier; port lacustru. Universitate. mim (TEATRU), actor de pantomimă, care reproduce gestul, atitudinea, expresia personajelor interpretate de el. în istoria teatrului a apărut din cele mai vechi timpuri, fiind legat de formele inferioare ale comediei şi limitîndu-se adesea la imitaţii naturaliste. Mai tîrziu a cunoscut şi o fază (ilustrată în Franţa de Deburau la „Theâtre des Funambules") în care rolul său era mut. Astăzi, mimul cultivă linia unei interiorizări complexe, antrenînd în acţiunea de adîncire a rolului capacităţile plastice cele mai expresive ale corpului întreg. Printre m. cei mai cunoscuţi astăzi se numără Jean Louis Barrault, Marcel Marceau ş.a. mimânsa (în sanscrită „cercetare"), şcoală tradiţională „ortodoxă" a filozofiei indiene, fundată în sec. al III-lea î.e.n. de înţeleptul semilegendar Jai-mini. Opera acestuia, „Mi-mansa-Sutra", cuprinde două părţi: purva-mimansa, care absolutizează ritualul vedic şi dă o interpretare idealistă categoriei kormat şi uttara~mimansa, care abordează problemele teoriei cunoaşterii. M» susţinea că lumea se întemeiază pe un principiu material, alături de unul spiritual, că ea este veşnică, necreată şi formată din atomi. mimetism (BIOL.), fenomen biologic care constă în asemănarea unor animale lipsite de mijloace de apărare cu alte animale care au mijloace de apărare bune şi puternice. Asemănarea se referă la coloritul corpului, la forma lui, la comportare, în aşa fel încît imitatorul este confundat cu animalul imitat. Pentru ca un organism să fie mimetic, între acesta şi „model" trebuie să existe următoarele corelaţii: modelul şi imitatorul trebuie să se găsească în acelaşi biotop; modelul trebuie să aibă mijloace de apărare bune, foarte eficace, şi trebuie să fie în număr mult mai mare decît imitatorul. M. se observă la unele diptere care mimează albine, viespi sau bondari, la unii şerpi neveninoşi care mimează specii veninoase, la unele animale parazite etc. M. a apărut sub influenţa selecţiei naturale. mimică 1. (PSIH.) Mişcări ale muşchilor feţei, exprimînd stări sufleteşti. Mişcările mi- MIMNERM 371 MINĂ mice sînt de obicei involuntare, dar pot fi provocate şi în mod intenţionat. M. constituie şi un mijloc auxiliar de comuni" care între oameni: întovărăşind limbajul, ea contribuie la expre-sivitatea lui. 2. (TEATRU) Arta de a exprima, pe scenă, prin mişcările feţei şi prin gesturi, sentimente, idei. M* contribuie la conturarea personajului interpretat. Mimnerm (Mimnermos) din Colofon (sec. VII—VI î.e.n.), poet liric grec. Este creatorul elegiei erotice. Versurile sale, remarcabile prin sensibilitatea, delicateţea şi sinceritatea lor, au exercitat o însemnată influenţă asupra lui Horaţiu şi Properţiu, iar în epoca modernă asupra lui A. Chenier. mimoză (Mimosa pudica), plantă anuală din familia leguminoaselor, cu tulpina spinoasă, înaltă de 30—50 cm, cu frunze compuse şi cu flori mici Mi inoza de culoare roz. Are particularitatea că, la atingere, folioiele se strîng şi frunzele se apleacă în jos. Min, dinastie de împăraţi chinezi, întemeiată, după răsturnarea dinastiei mongole Iuan (1368), de Ciu îuan-cian, unul dintre conducătorii răscoalei populare cunoscută în istorie sub numele de „răscoala turbanelor roşii". Perioada dominaţiei dinastiei M. (i 368— 1644) este perioada maturizării feudalismului chinez şi a începutului crizei sale. Dinastia M. a fost răsturnată de un mare război ţărănesc în 1644. Dar feudalii chinezi au chemat în ajutor armatele hanilor man-ciurieni, care au înăbuşit cu cruzime răscoala ţărănească şi au ocupat întreaga Chină, in- staurînd pe tronul de la Pekin dinastia manciuriană Ţin. Mina, Francisco Espoz y (1784—1836), general spaniol. A fost conducătorul unităţilor spaniole de guerilla în timpul ocupaţiei franceze (1808—1813) şi unul dintre conducătorii răscoalei din Navarra împotriva regelui Ferdinand al VI 1-lea de Bourbon. între 1820 şi 1823 a luat parte la revoluţia burgheză din Spania. Minamoto, Yoritomo (1147 — 1199), conducătorul unei puternice facţiuni feudale japoneze, care, înfrîngînd facţiunea adversă, Taira, a instituit sho-g u n a t u 1, dominant în Japonia între 1192 şi 1333, reducînd autoritatea împăraţilor la aceea de purtători ai funcţiei de preoţi supremi. minaret (ARHIT.), turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un foişor de unde preoţii musulmani cheamă credincioşii la rugăciune. Minas Gerais [prăişj, stat în sud-estul Braziliei. Suprafaţa: 581 975 km2. Populaţia: 8 886 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Belo Horizonte. Este situat în partea estică a Podişului Brazilian. Climă tropicală. Vegetaţie formată din păduri tropicale şi savane. Industrie extractivă puternic dezvoltată, cu pondere importantă în producţia ţării: exploatări de minereu de fier (la Itabira), grafit, arsen, mică, beriliu, zirconiu, mangan, bauxită, wolfram, aur, diamante. Mai există industrie siderurgică (Monlevadi, Belo Horizonte), de metalurgie a aluminiului (Ouro Preto), industrie constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, uşoară şi alimentară. în agricultură predomină culturile de cafea, trestie de zahăr, orez, în sud de bumbac. Se cresc cornute mari, cai şi oi. mină1 (IND. EXTR.), complex de lucrări miniere, instalaţii în subteran şi la suprafaţă destinate exploatăm unui zăcămînt de substanţe minerale utile şi care constituie o unitate independentă din punct de vedere economic şi administrativ. M. poate exploata unu! sau mai multe strate, filoane. masive, cu unul sau mai multe minerale utile. Lucrările miniere reprezintă căile de acces în subteran, căile de circulaţie şi abatajele în care are loc extracţia propriu-zisă. Aceste lucrări se clasifică în: perma- nente (ex. puţuri de extracţie, plane înclinate de extracţie, galerii de coastă, puţuri de aeraj etc.), care fac legătura între instalaţiile de la suprafaţă şi cele subterane, către care converg căile de transport subteran şi de la care se ramifică canalele de aeraj, avînd o secţiune mai mare decît a celorlalte lucrări miniere; semi~ permanente (ex. puţuri oarbe, galerii direcţionale sau transversale etc.), care formează scheletul orizonturilor şi al suborizonturilor şi care se părăsesc după epuizarea zăcămîn-tului local; temporare (ex. galerii, plane înclinate, suitori), care se ramifică din lucrările semipermanente, servesc la compartimentarea zăcămîntuiui în blocuri şi se distrug după deplasarea frontului abatajului; provizorii, care sînt abatajele. M. este prevăzută cel puţin cu o cale de comunicaţie cu suprafaţa pentru intrarea aerului proaspăt şi pentru extracţie şi cu altele pentru evacuarea aerului viciat, acestea fiind amenajate astfel încît să permită ieşirea personalului din m. în caz de pericol. Extracţia minereului are loc în abataje sau, în mică măsură, în unele lucrări de pregătire (semipermanente) şi se face cu mijloace moderne mecanizate, cu explozivi sau în mod combinat. în minele moderne, evacuarea materialului extras din fronturile de lucru se efectuează mecanizat, transporturile la puţuri sau la plane înclinate se fac cu trenuri de va-gonete, remorcate de locomotive dem., iar extragerea-la suprafaţă se face cu colivii sau skipuri (în ultimul timp se utilizează şi transportul hidraulic). M. este prevăzută cu o instalaţie de aeraj în subteran şi cu o instalaţie de evacuare a apelor de infiltraţie. Incinta m., care se află la suprafaţă, cuprinde amenajările necesare pentru desfăşurarea proceselor de preluare, însilozare şi, uneori, de prepa' MINĂ 372 MINERAL rare a minereului: turnuri de extracţie, silozuri, uzină de preparare, staţiune de compre-soare, drumuri de legătură şi ramificaţii de linii de cale fe-rată, staţiune de funicular etc. mină2 (MILIT.), mijloc de luptă, compus dintr-o încărcătură de exploziv, aflată, de regulă, într-o cutie prevăzută cu un dispozitiv de dare a focului, care acţionează la atingere sau la comandă. Cele mai întrebuinţate sîntm. antitanc şi anti-infanterie. — M. marină, mină întrebuinţată împotriva navelor de suprafaţă sau a submarinelor inamicului. Pot fi: m. care se ancorează, m. de fund şi m» plutitoare. Explodează la şoc sau prin influenţă de la distanţă. — M. fluvială, varietate de mină marină adaptată la condiţiile specifice fluviale (adîncime mică, curent puternic al apei şi variaţii de nivel). Mincu, Ion (1852—1912), arhitect român, întemeietorul şi reprezentantul cel mai de seamă L Mincu al şcolii naţionale de arhitectură de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea. A urmat cursurile Şcolii de poduri şi şosele din Bucureşti şi apoi pe cele de arhitectură de la „£cole des Beaux Arts“ din Paris, după terminarea căreia a întreprins călătorii de studii în Spania, Italia, Grecia şi la Constantinopol. M. a avut un rol însemnat în dezvoltarea în-văţămîntuhii de arhitectură, în calitate de profesor şi de director al Şcolii superioare de arhitectură din Bucureşti. El şi-a îndreptat atenţia asupra formelor tradiţionale ale arhitecturii româneşti, preluînd şi interpretînd elemente şi detalii din arhitectura veche românească, din cea populară (foişoare, stîlpi de lemn sculptaţi, arcade, capiteluri, streşini late etc.) şi folosind materiale tradiţionale (ceramică smălţuită, lemn, piatră etc.). Opera sa, în majoritate rămasă în proiecte, se caracterizează prin monumentalitate, masivitate, echilibru şi expresivitatea tratării bogate şi preţioase a detaliilor faţadei. Op. pr.: Bufetul de la Şosea, Casa Lahovary, Casa Monteoru, Casa Vernescu, Şcoala centrală de fete, toate în Bucureşti. Mindanao, insulă în sudul arhipelagului Filipine. Suprafaţa: 98 692 km2. Populaţia: 2 974 000 loc. (1960). Relief predominant muntos, cu vulcani activi, între care şi Apo (2 953 m), cel mai înalt vîrf al insulei. Pe ţărmuri se întinde o îngustă cîmpie litorală. Climă subecuatorială. Mari suprafeţe sînt acoperite de păduri tropicale. în subsol se află zăcăminte de minereuri de aur, de fier, de cupru, cromite, cărbuni. Principalele culturi: palmierul de cocos (aproape 1/4 din suprafaţa cultivată cu această plantă în Filipine), cînepa de Manila (circa jumătate din producţia ţării), orez, porumb, ananas. m&ndel, nume dat celei de-a doua epoci glaciare în schema glaciaţiiîor cuaternare din Alpi. mindel~riss, nume dat celei de-a doua epoci inter-glaciare în schema glaciaţiiîor cuaternare din Alpi. mindir (în portui popular), haină scurtă, cu mîneci, vătuită şi trasă la maşină, purtată în timpul iernii în Oltenia şi Muntenia, de femei şi bărbaţi, pînă în prima jumătate a sec. al XX-lea. Mânea, Ioan (1878-1941), neurolog român, elev al lui Gh. Marinescu. A fost profesor la Universitatea din Cluj. S-a ocupat cu studierea celulei nervoase normale şi patologice, precum şi cu fenomenele de degenerare şi regenerare nervoasă. A adus contribuţii în problema sclerozei în plăci şi a iniţiat tratamente originale în această boală. minei, carte bisericească ortodoxă, în care sînt indicate, pe luni şi pe zile, slujbele religioase. mineral (MINER.), corp natural, mai mult sau mai puţin omogen din punct de vedere fizic şi chimic, compoiţent al rocilor şi minereurilor şi format în urma proceselor fizico-chimice din scoarţa Pămîntului. Cele mai multe m. sînt anorganice şi cristalizate. M. amorfe sînt mult mai puţin omogene. După modul lor de formare, m. pot fi: m. primare (născute o dată cu întreaga asociaţie de m. din care face parte) şi m. secundare (formate ulterior, pe seama altor m.)* După gradul de răspîndire în rocă, m. pot fi: m. principale (cînd intră în cantitate apreciabilă în alcătuirea unei roci) şi m. accesorii (cînd există în rocă în cantitate foarte redusă). Sînt cunoscute peste 2 000 m., dintre care silicaţii reprezintă circa 34%, oxizii şi hidroxizii circa 25%, sulfurile circa 20%. M. iau naştere prin cristalizare din mase topite (geneză lichid magmatică), prin depunerea din soluţii apoase, diluate sau concentrate, fierbinţi (geneză hidrotermală) sau reci (geneză sedimentară); ele se mai formează prin reacţiile care au loc în roci datorită creşterii temperaturii şi presiunii şi sub acţiunea soluţiilor ce se infiltrează sau se difuzează în masa lor (geneză metamorfică). Metodele moderne de cercetare a m« sînt: microscopică, chimică, cris-talografică, roentgenografică, termică, apectrografică etc.;'elfe au îmbogăţitsposibilităţile de studiu al mineralelor. V. şi^ c 1 a-sificarea mineralelor; recunoaşterea mineralelor.— (PETROGR.) Minerale grele, componente ale rocilor detritice, care au greutatea specifică mai mare de 3; sînt reprezentate prin cele mai stabile minerale accesorii din rocile magmatice şi metamor-fice (ex. magnetitul, aurul, zir-coniul, granaţii etc.). Reprezintă, în mod obişnuit, sub 1% din masa rocii; în unele nisipuri, m.g. se acumulează şi formează zăcăminte de minereuri. Studiul m. g. permite descoperirea zăcămintelor de minereuri în aluviuni, determinarea originii acestora. MINERALIZARE 373 MINIATURĂ efectuarea unor corelări între roci, stabilirea provinciilor pe-trografice sedimentare etc. — (GEOL.) M. util, mineral care are valoare economică prin aceea că este folosit pentru extragerea metalelor (ex. blen-dă, galenă, calcopirită etc.), pentru prepararea altor compuşi (ex. săruri de potasiu, apatit pentru îngrăşăminte) sau ca abraziv (ex. granaţi, corin-don), materiale refractare (ex. caolin, magnezit), lubrifianţi (ex. grafit), prietre scumpe sau ornamentale (ex. diamant, topaz, malahit etc.), combustibil (ex. petrol, gaze combustibile, cărbuni), material de construcţie (ex. marmura, granitul etc.). Sin. substanţă minerală utilă. mineralizare (MINER.), proces de acumulare a unor minerale, care se poate realiza fie prin depuneri din soluţii în crăpăturile şi golurile din roci, fie prin substituţia chimică parţială sau totală a rocilor. Procesul de m. dă naştere uneori la concentraţii exploatabile de minerale utile, alteori numai la minerale fără interes economic. mmeraIizator'(MINER.), substanţă uşor volatilă conţinută în magmă (ex. apa, bioxidul de carbon etc.) şi care uşurează cristalizarea r.cesteia atît prin reducerea viscozităţii cît şi printr-o acţiune catalitică. Din magmele bogate în m. se formează roci bine cristalizate (ex. pegmatitele) care conţin şi minerale, la alcătuirea cărora iau parte m. mineralizaţie 1. (MINER.) Acumulare de substanţe minerale utile datorită circulaţiei şi depunerii din soluţii în crăpăturile, în porii rocilor etc. (ex. m. de aur şi de argint din Munţii Apuseni, m. polimeta-lică din reg. Maramureş etc.). 2. (GEOL.) Mineralizaţia unei ape subterane» cantitatea de substanţe dizolvate într-o apă subterană. După gradul de mineralizaţie se deosebesc: ape dulci, cu o mineralizaţie medie mai mică de I g/i; ape sărate, cu o mineralizaţie cuprinsă între 1 şi 50 g/l; ape foarte sărate, cu o mineralizaţie mai mare de 50 g/l. Principalele săruri care formează m. unei a.s. şjnt clorurile, sulfaţii şi carbonaţii de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, mangan şi fier. Cunoaşterea m. unei a.s. este necesară pentru a stabili calităţile acestor ape (apă potabilă^ industrială etc.). mineralogie, disciplină geologică fundamentală, care se ocupă cu studiul complex al mineralelor: cu structura, caracterele lor morfologice, fizice şi chimice, sistematica, modul de formare şi asociaţiile lor naturale. începuturile m. moderne sînt legate de numele lui G. Agricola şi M.V. Lomonosov, care au adus contribuţii importante la definirea obiectului şi metodelor ei. Dezvoltarea m® a fost condiţionată şi de dezvoltarea altor discipline ştiinţifice, care i-au pus la dispoziţie metode noi de cercetare. In evoluţia m. se pot deosebi mai multe etape: una în care a dominat examinarea morfologică a mineralelor şi în care s-a individualizat cristalografia geometrică (M. Steno, R.JL Hauy); o a doua etapă, caracterizată prin aprofundarea cercetărilor privitoare la proprietăţile fizice, îndeosebi a celor optice (M. Levy, M. Berek, E.S. Fiodorov ş.a.); o altă etapă, în care, o dată cu dezvoltarea chimiei, metoda analitică a căpătat o largă utilizare în m« (S. von Tschermak, G. Docher); o etapă mai recentă, în care utilizarea razelor X a permis cunoaşterea structurii reticu-lare a mineralelor şi a contribuit la dezvoltarea rapidă a cris-talochimiei (M. von Laue, W. L. Bragg, V.M. Goldschmidt). Studierea mineralelor a permis încă de la începutul acestui secol obţinerea unora dintre ele pe cale sintetică; în acest sens, o mare importanţă' au avut lucrările lui Saint-Claire Devii le, A. Daubree, Le Cha-tel ier. In ţara noastră, m. s-a dezvoltat mai ales în cadrul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, unde P. Poni, C.V. Buţu-reanu, L. Mrazec, Gh. Mun-teanu Murgoci au desfăşurat o rodnică activitate de cercetare. minereu (MINER.), acumulare de unul sau de mai multe minerale din care se pot extrage pe scară industrială, în mod rentabil, unul sau mai multe metale sau combinaţii ale aces- tora. In afară de mineralele utile, în m. se găsesc frecvent şi minerale nemetalifere de gangă. De ex. asociaţia de galenă şi blendă (minerale metalifere) şi calcit (mineral de gangă) de la Ruşchiţa (reg. Banat) reprezintă un m. de plumb şi zinc. Se deosebesc: m. simple, care conţin un singur element (ex. m. de aur, de cupru etc.), şi m. complexe, care conţin mai multe elemente (ex. m<> de plumb, zinc şi cupru). minerit, ramură a industriei extractive care se ocupă cu exploatarea zăcămintelor de minerale utile şi a masivelor de roci folosite fie în construcţii, fie ca materii prime. — (EXPL. PETR.) Extracţia ţiţeiului prin m.f procedeu de exploatare a zăcămintelor de ţiţei fără presiune interioară proprie, prin drenarea ţiţeiului în galerii sau cu sonde subterane ori prin extragerea nisipului petrolifer. Miner va v. Atena. „Miner va“, enciclopedie românească într-un volum, apărută la Cluj în 1930 şi elaborată de un grup de oameni de cultură. Lucrarea cuprinde 980 de pagini şi peste î 000 de clişee în text. minete (PETROGR.), sedimente oolitice feruginoase, în componenţa cărora intră limo-nit, hematit, siderit şi clorit ferifer. Sînt răspîndite în munţii Urali, în Germania şi în Franţa, unde formează mari zăcăminte de fier. în R.P.R., formaţiuni asemănătoare cu m» au fost descoperite de curînd Sa Căpuş (reg. Cluj). minge (SPORT), obiect de joc de formă sferică sau (mai rar) ovoidală, confecţionat din piele, cauciuc, celuloid, material plastic etc. M. au mărimi şi greutăţi diferite (prevăzute în regulamentele sportive în funcţie de jocul sportiv în care se folosesc: fotbal, handbal, volei^ tenis, rugbi etc.). — M. medicinală, minge de piele, umplută cu iarbă de mare, folosită în gimnastica medicală. miniatură (ARTE PLAST., ARTE DEC.) 1. Pictură de manuscris (litere împodobite, motive ornamentale, compoziţii figurative) realizată în culori de apă, pulbere de aur etfc. şi al MINIATURIZARE 374 MINNESOTA cărei nume vine de ia roşul de miniu. Arta m. a fost cunoscută în Orientul antic. Ea s-a dezvoltat apoi şi în Persia, India, America precolumbiană; în Europa a înflorit în evul mediu şi în epoca premergătoare Renaşterii, sec, al XV-lea fiind epoca ei de aur. In ţara noastră a fost practicată în ilustrarea cărţilor bisericeşti din sec. XV-XVIII de către Uric Gavril, Theodor Mărişescul, Anastasie Crimca ş.a. V. şi anluminură. 2., Pictură de mici dimensiuni, executată în trăsături fine, în tempera sau în ulei, pe pînză, pergament, carton, hîrtie, os, fildeş etc. In sec. al XlX-lea a lucrat la noi portrete-miniatură şi A. Chladek. 3. (In arta smalţurilor) Pictură în relief, executată pe o placă de metal cu ajutorul suprapunerii unor straturi de culori vitrifiabile prin ardere. miniaturizare (TEHN.), direcţie a progresului tehnic, urmărind reducerea gabaritelor, a greutăţilor şi a consumului de energie, simultan cu mărirea siguranţei de funcţionare şi cu automatizarea producţiei unor maşini şi aparate; se bazează pe utilizarea materialelor noi, cu caracteristici superioare, şi pe adoptarea unor soluţii constructive şi tehnologice noi. Rezultate deosebite au fost obţinute în electronică, unde se pot realiza densităţi de 5 pînă la 2 000 de elemente pe centimetrul cub, ceea ce justifică utilizarea termenului de microminiaturizare în această ramură a tehnicii. „Minierul", gazetă sindicală, apărută la Bucureşti din 1919 pînă în 1940. în 1919 — 1923 a fost organ al Uniunii sindicatelor muncitorilor mineri din România, în 1924 — 1928 al Uniunii sindicatelor reformiste ale minerilor, în 1928 — 1938 al Uniunii muncitorilor mineri, iar din 1938 pînă în 1940, cînd a fost interzis, organ al breslei muncitorilor mineri din România. minim 1. (MAT.) Valoare a unei funcţii într-un punct mai mică decît valorile funcţiei în punctele vecine, aflate într-un domeniu în care funcţia este mărginită. Se mai numeşte minim relativ. — M. absolut, M- minim absolut Minime cel mai mic minim al unei funcţii în întreg domeniul de definiţie al acesteia. 2. (GEOGR.) Minim absolut, valoarea cea mai mică înregistrată în întreaga perioadă de observaţii efectuate asupra unui element climatic sau hidrologic. 3. (EC. POL.) Minim de trait cantitate de bunuri şi servicii strict necesare întreţinerii vieţii unei persoane sau unei familii. M. de t. este o categorie istorică al cărei conţinut se schimbă de la o etapă la alta, deoarece nevoile materiale şi culturale ale oamenilor cresc o dată cu dezvoltarea sor cietăţii. V. şi nivel de trai. miniân (POL1GR.), corp de literă de şapte puncte tipografice (2,63 mm). Se mai numeşte colonel. ministru» membru al guvernului, care conduce un minister. —M. plenipotenţiar, agent diplomatic cu rang imediat inferior ambasadorului şi care conduce o legaţie. Titlul de m.p. este precedat, de obicei, de titlul „trimis extraordinar*4. Miniş, localitate în raionul Lipova, reg. Banat, 1 200 loc. (1961). Centru viticol cunoscut pentru vinurile sale de calitate superioară. miniu (CHIM.), P6304. Oxid de plumb de culoare roşie-portocalie, insolubil în apă. Conţine plumbul în stările de valenţă trei şi patru. Se obţine prin încălzirea oxidului de plumb pulverulent (masicot) în prezenţa aerului. Este folosit ca pigment în vopsele cu ulei de in, întrebuinţate pentru protecţia fierului împotriva ru-ginirii. Minkowski, Hermann(1864 —1909), matematician şi fizician german, reprezentant al şcolii matematice din Gottin-gen. A fost profesor la univer- sităţile din Konigsberg, Ziirich şi Gottingen. A contribuit la dezvoltarea bazelor matematice ale teoriei relativităţii res-trînse. A elaborat geometria numerelor, folosind metode geometrice pentru rezolvarea unor probleme de teoria numerelor. Are lucrări şi în domeniul capilarităţii. A dat o interpretare modernă, tetradimensio-nală, ecuaţiilor lui Maxwell. Op. pr.; „Geometria numerelor** (1896), „Spaţiul şi timpul** (1909). Minneapolis [miniepAis], oraş în nordul S.U.A., în statul Minnesota, situat pe Mississippi. 482 870 loc. (1960). împreună cu oraşul Saint Paul şi cu localităţile mai mici din împrejurimi formează o aglomerare urbană cu circa 1 377 000 loc. Important centru financiar-co-mercial. Industrie alimentară dezvoltată (morărit, prelucrarea cărnii, ulei etc.). Mai are întreprinderi constructoare de maşini, electrotehnice şi chimice. Nod feroviar, port fluvial. Universitate. minnesang (germ. „cîntec de iubire**), poezie lirică de curte, creată de cavalerii şi cintăreţii germani din sec. XII —XIV, după modelul unor specii ale folclorului german şi sub influenţa trubadurilor provensali. Oglindind idealuri ale societăţii feudale, m. exprima, în forme de versificaţie fixă deosebit de îngrijită, elogii la adresa femeii iubite, aducea laude lui dumnezeu şi formula maxime pentru uzul principilor. După structura şi modul de execuţie, m» a cunoscut mai multe specii: Lied-ul, care se cînta; Spruch~u\, alcătuit dintr-o singură strofă şi destinat recitării; LeicA-ul, în cazul căruia, factorul esenţial fiind muzica, textul era adaptat. Autorii acestui gen de poezie se numeau Minnesingeri sau Minnesăngeri. Printre principalii săi reprezentanţi se numără: Heinrich von Morungen, Reinmar der Alte, Walther von der Vogelweide, Wolfram von Eschenbach ş.a. Minnesota [minisoute], stat în nordul S.U.A., situat la vest de Lacul Superior. Suprafaţa: 217 736 km2. Populaţia: 3 415 000 loc. (1960). Centrul MI NO DA F1ESOLE 375 MINSK administrativ: Saint Paul. Relief de cîmpie. însemnate zăcăminte de minereu de fier (Vermilion, Mesabi ş.a.). Importantă regiune agricolă. Se cultivă plante furajere, porumb, în sud griu; se cresc vite (pentru carne şi lapte) şi porci. Este dezvoltată industria extractivă, alimentară (în special morărit şi produse lactate, cu mari întreprinderi în Minneapolis şi Saint Paul), siderurgia şi construcţiile navale (în Duluth şi împrejurimi), construcţiile de maşini (Minneapolis, Saint Paul). Mare parte din minereul de fier extras se transportă prin sistemul Marilor Lacuri spre alte centre industriale ale S.U.A. Mino da Fiesole (1430 sau 1431 — 1484), sculptor italian din şcoala florentină. A lucrat sculptură funerară (mor-mîntul papii Paul al II-lea, mausoleul lui Francesco Tornabuoni ş.a.), decorativă, portrete şi medalii („Fecioara cu pruncul", husturile luiPietro şi Lorenzo de Medici, bustul lui N. degli Strozzi ş.a.). Sculpturile sale se caracterizează prin graţie, eleganţă şi prin unduirea formelor. Ca şi alţi contemporani ai săi, a recurs adesea, în portrete şi medalioane, la o policromie delicată. minâr (lat. „mai mic") 1. (MAT,) Determinant obţinut dintr-un alt determinant prin ştergerea unei linii şi a unei coloane. M. astfel obţinut corespunde elementului care se află la intersecţia liniei şi coloanei şterse. 2. (MUZ.) a) Mod minor sau gamă minoră, mod sau gamă în care semitonurile sînt dispuse între treptele II şi III, VI şi VII (v. şi gamă), b) Acord minor, acord care are la bază o terţă mică şi o cvintă perfectă. V. şi i nterval. minore a (de la numele propriu Minorca, span. Mcnorcat cea mai răsăriteană dintre insulele Baleare; ZOOTEHN.), rasă de găini bună producătoare de ouă; are mai multe varietăţi: neagră, pestriţă, albastră. Cea mai răspîndită este varietatea neagră, la care producţia anuală de ouă este de 140—180 de bucăţi. minoritate (DR.), situaţia ju- ridică a unei persoane (minor) care, neavînd împlinită vîrstă prevăzută de lege spre a fi majoră, este lipsită, în total sau în parte, de capacitatea de exerciţiu. Prin efectul căsătoriei sale, minorul dobîndeşte capacitatea deplină de exerciţiu. V. şi majoritate. Minos, rege semi legendar al Cretei. Potrivit tradiţiei, el ar fi fost fiul lui Zeus şi al Europei, soţul lui Pasifae şi tatăl Ariadnei şi al Fedrei; era considerat constructorul Lar birintului şi autorul legislaţiei cretane. După moarte ar fi devenit unul dintre cei trei judecători din Infern. Este posibil ca numele de M* să fi fost purtat de mai mulţi şefi ai statului cretan. Minotaurul, monstru mitologic, cu trup de om şi cap de taur, fiul reginei Pasifae, soţia lui Minos. Acesta l-a închis în Labirint şi a obligat pe atenieni să trimită la fiecare nouă ani şapte tineri şi şapte fete pentru a fi devoraţi de M. Atena a fost salvată de acest tribut de T e s e u, care a pătruns în Labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica lui Minos, şi a ucis monstrul. Mino viei, Mina (1857 — 1933), medic legist român. A M. Minovici fost profesor la Universitatea din Bucureşti. Este fondatorul şcolii române de medicină judiciară, întemeietor al Institutului medico-legal (care îi poartă numele) şi al serviciului antropometric din Bucureşti. A făcut cercetări importante cu privire la alcaloizii cadaverici, la putrefacţie^ la bolile mintale simulate,- precum şi la antropologia criminala. Op. pr.: „Tratat complet de medicină legală" (1928 1930). Minovici, Nicolaie (1868' 1941), medic legist român, N. Minovici fratele lui Mina Minovici şi continuator al şcolii acestuia. A fosf profesor la universităţile din Cluj şi Bucureşti. Este autor a numeroase studii cu privire la histologia şi histochimia putrefacţiei, la problema vagabondajului şi a organizării primelor ajutoare în colectivităţi mari etc. M. s-a ocupat de problema morţii prin spînzurare. A fundat Muzeul de artă populară din Bucureşti, care poartă numele său. Op. pr.: „Manual tehnic de medicină legală" (1904), „Autopsia medico-legală" (1926). Minovici, Ştefan (1867— 1935), chimist român; a fost profesor de .chimie analitică la Şcoala de farmacie (1897 — 1924) şi apoi de chimie organică la Universitatea din Bucureşti. A făcut numeroase cercetări în domeniul chimiei analitice (cu aplicaţii la medicina legală) şi în domeniul chimiei organice. Este autorul unui „Tratat de chimie analitică", în cinci volume (analiza'calitativă, analiza cantitativă, toxicologie, analiza organică şi analiza biologică). Minsk, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Bieloruse şi cel mai mare centru industrial, cultural şi ştiinţific al acesteia. 675 000 loc. (1964). Principala ramură-industrială este industria constructoare de maşini (autocamioane şi tractoare de mare tonaj, maşini-unelte, ceasuri, utilaj electrotehnic, aparate de precizie şi de radio etc.). Este dezvoltată şi industria alimentară, textilă, de pielărie, de M1NTEAN 376 MINUTĂ Vedere din Minsk prelucrare a lemnului, de materiale de construcţie, poligrafică. Nod feroviar şi rutier. Academie de ştiinţe, universitate şi alte institute de învăţă-mînt superior, teatre, filarmonică, muzee. — Istoric. Amintit pentru prima oară de letopiseţul din 1067. In sec. al XlI-lea M. a devenit capir-tăia cnezatului cu acelaşi nume, iar de la începutul sec. al XlV-lea a fost alipit la Lituania; din 1569 a fost centrul voievodatului Minsk. In 1769 a intrat în componenţa Rusiei, iar în 1919 a devenit capitala R.S.S. Bieloruse. minţeân (în portul popular), haină bărbătească scurtă, cu mîneci, din aba sau dimie albă, împodobită cu găitane negre sau colorate. S-a purtat pînă în primele decenii ale sec. al XX-lea în Oltenia şi, parţial, în Muntenia. Minulescu, Ion (1881 — 1944), poet şi prozator român simbolist. S-a născut la Bucureşti. A trăit pentru o vreme la Paris. A condus publicaţiile simboliste „Revista celorlalţi" (1908) şi „Insula" (1912). A debutat cu versuri în „Povestea vorbii" (1897). S-a format sub influenţa succesivă a lui D. Zamfirescu, Al. Macedonski, Şt. Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni (J. Laforgue, T. Corbiere, E. Verhaeren, M. Maeterlinck ş.a.). Cul-tivînd motive lirice tipic simboliste, poezia sa („Romanţe pentru mai tîrziu", 1908; „De vorbă cu mine însumi", 1913; „Strofe pentru toată lumea", 1930; „Nu sînt ce par a fi", 1936) cîntă mirajul ţinuturilor exotice, marea, aspiraţia spre un absolut indefinisabil, stă- rile sufleteşti enigmatice apăsate de melancolie, ispita erotică şi moartea, într-un limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa e în cele mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist înduioşat de dramele cotidiene, el face totodată o i. Minulescu critică indirectă convenţionalismului lumii burgheze. Subminată adesea de un retorism facil, grandilocvent, de tendinţe spre frivolitate şi de unele înclinaţii spre estetism, lirica luiM. reprezintă însă o remarcabilă contribuţie în procesul de înnoire a limbajului poetic, prin utilizarea expresiei prozaice şi a cuvîntului neologistic, orchestrate într-o muzicalitate sugestivă. Ca prozator, M. e autorul unor romane cu implicaţii realist-critice („Roş, galben şi albastru", 1924; „Corigent la limba română", 1929; „Bărbierul regelui Midas", 1931), slabe ca factură epică, şi a unor nuvele cu intenţii simboliste („Casa cu geamurile portocalii", 1908; „3 şi cu Rezeda 4", 1933) sau fantastice („Cetiţi-le noaptea"). A mai scris piese de teatru şi cronici dramatice. minuni, cele şapte ~ (ale lumii), nume sub care sînt cunoscute şapte monumente antice (majoritatea dispărute), după descrieri, impresionante prin dimensiuni şi realizare tehnică. Acestea ar fi: piramida lui Kheops de la Gisen, în Egipt; grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon; statuia „Zeus", ridicată de Fidias în sanctuarul de la Olimpia; Colosul din Rodos, reprezen-tîndu-1 pe Helios, zeul soarelui; templul Dianei (Artemis) dini Efes; Farul din Alexandria şi mausoleul regelui Cariei, Mausol, din Halicarnas. Unii autori consideră printre aceste, m* statuia Athena Parthenos, realizată de Fidias pe Acropola Atenei, Capitoliul din Roma, templul din Ierusalim ş.a. minus Hat. „mai puţin4*; MAT.), simbol (notat —) care este folosit pentru: a) indicarea operaţiei de scădere (ex. a — b); b) caracterizarea numerelor negative (ex. —5, —a). minusculă (în opoziţie cu m a j u s c u 1 ă), literă folosită în mod obişnuit în interiorul cuvintelor. Se numeşte şi literă mică. minut (lat. minutus „mic**; METR.) 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu 60 de secunde. Se notează cu simbolul (m). 2. Unitate de măsură a unghiurilor. — M. sexagesimal, unghi egal cu a 60-a parte dintr-un grad sexagesimal; se notează cu ('); T = “ = 0,0002909 60 rad. — M. centezimal, unghi egal cu a 100-a parte dintr-un grad centezimal; se notează cu (c); lc == ~ = = 0,0001571 rad. minută 1. a) înscris în care sînt consemnate hotărîrile luate în urma unei consfătuiri, b) (DR.) Parte dintr-o hotă-rîre întocmită după terminarea deliberării şi care cuprinde soluţia dată de organul de jurisdicţie. 2. (TOPOCR.) Original, executat în creion, al unei hărţi, al unui plan topografic sau al unei ridicări topografice, pe baza căruia se realizează harta, planul topografic sau registrul cadastral definitiv. MIOARĂ 377 MlOZĂ 1 — Farul din Alexandria; 2 — Piramida lui KHeops de la Giseh; 3 — Colosul din Rodos; 4 — Mausoleul din Halicarnas; 5 — Grădinile suspendate din Babilon; 6 — Statuia lui Zeus din Olimpia; 7 — Templul Dianei din Efes cunoscut a fost construit de Heîmholtz, perfecţionările ulterioare aparţinînd lui Du Bois-Reymond, Pfluger, Ţion şi, mai ales, lui Marey, miologie (gr. mys „muşchi44 şi logos „studiu*4), capitol al anatomiei care se ocupă cu studiul muşchilor (cu structura, dezvoltarea, poziţia lor etc.).# miopatie (gr. mys „muşchi" şi pathos „boală44; MED.), boală cronică cu caracter progresiv a sistemului muscular sau a unor muşchi. Se manifestă prin atrofii musculare adesea simetrice şi prin hipotonie musculară. M« poate fi: coxo-femurală, scapulo-humerală, to-raco-abdominală etc. miopie (MED.), stare patologică a vederii, caracterizată prin imposibilitatea de a vedea clar obiectele situate la distanţă. Se datoreşte unei tulburări de refracţie, fapt care face ca imaginea unui obiect situat departe să se formeze înaintea retinei. M. se corectează cu ochelari divergenţi. miotonie (MED.), boală care se caracterizează prin tulburări în contracţia muşchilor. Uneori se asociază cu atrofii musculare la faţă şi la membre. mioză (gr. meiosis „diminuare, micşorare44; MED.), contracţie pronunţată, temporară mioară (ZOOTEHN.), femelă din specia ovină, de la vîrstă de 1 an pînă. la 2 ani. La vîrstă de 1 an se face prima lui b o n i-t a r e ca animal adult. miocard (gr. mys „muşchi4* şi kardia „inimă*4; MED.), muşchiul inimii, constituit din fibre musculare striate, nesupuse voinţei. Este format dintr-un ţesut adult, care asigură contracţia ventriculelor şi auriculelor, m. ventricular şi m° auricular), şi dintr-un ţesut embrionar, care produce şi transmite stimulii, determinînd contracţia ţesutului miocardic. miocardită (MED.), inflama-ţie a miocardului, cu evoluţie acută sau cronică; apare în unele boli infecţioase sau toxice (reumatism acut, difterie, tifos exanteţnatic). miocen (gr. meion „mai puţin** şi koinos „nou**; STRAT.), seria inferioară a perioadei neogene, caracterizată prin floră şi faună asemănătoare cu cele actuale, între care predomină lamelibranhiatele, gasteropodele şi unele echinide şi mamifere (ex. mastodont, dinoteriu, rinoceros, anhiteriu). Dintre formaţiunile m«, mai frecvente sînt cele neritice şi lagunare, în R.P.R., m* se găseşte în zona precarpatică, în bazinul Transilvaniei, unde conţine sare, gips, petrol, gaze naturale sau căr- buni, în Platforma Moldovenească, în Depresiunea Getică şi în sudul Dobrogii. miocionie (gr. mys „muşchi*6 şi klonos „agitaţie44; MED.), totalitatea contracţiilor rapide, bruşte, dezordonate, involuntare, care apar la un grup de muşchi, la un singur muşchi sau numai la o parte a unui muşchi. M. apare adesea în crizele de epilepsie. miofibrile (HIST.), filamente fine şi contractile care se diferenţiază în celula sau fibra musculară şi care, prin contractare, determină contracţia muşchilor. miogen (BIOCHIM.), proteină de tipul albuminelor, aflată în ţesutul muscular. miogrâf (gr. mys „muşchi*4 şi graphein „a nota**, FIZIOL.), aparat de înregistrare grafică a contracţiei musculare, cu ajutorul căruia se poate face aprecierea mărimii, a formei şi a duratei acesteia. Primul m. Miograf MIOZINĂ 378 MIRĂSLĂU sau permanentă, a pupilei, însoţită de micşorarea orificiu-lui ei. Se observă în timpul expunerii subiectului la lumină puternică, la efortul de acomodare, la vederea de aproape, după instilarea de morfină şi de ezerină în ochi, precum şi în unele boli nervoase sau oculare. miozină (BIOCHIM.), proteină de tipul globulinelor, care se găseşte în ţesutul muscular. Are un rol important în contracţia musculară. miozită (gr. mys „muşchi4*; MED.), proces patologic caracterizat prin inflamarea unuia sau mai multor muşchi voluntari. Poate fi acută sau cronică. Dintre diferitele forme dem*> mai frecvente sînt: m* osifiantă, caracterizată prin formarea unui nou ţesut osos în muşchi, m. reumatoidă, m. supurativă, m. epidermică etc. mipolâm (CHIM.), denumire comercială pentru polimerul mixt al clorurii de vinii şi al esterilor acidului acrilic. Este un material plastic rezistent la apă, ulei, acizi şi baze. Se utilizează la izolarea cablurilor electrice, la pardoseli de laborator etc. In prezent, denumirea s-a extins pentru majoritatea copolimerilor clorurii de vinii, în special cu acetat de vinii. Mirabeau [mirabâ], Ho-nore Gabriel Riqueti de (1749 1791), om politic francez, participant la revoluţia burgheza din 1789—1794, deputat al „stării a treia“ în Statele Generale din 1789. Deputat în Adunarea Constituantă, s-a remarcat ca mare orator şi apărător al intereselor nobilimii liberale şi ale marii burghezii. M. a urmărit frînarea revoluţiei prin instaurarea unui regim monarhic-constituţional. Devenind agent al monarhiei, a fost demascat de J.P. M a r a t în 1790. Mirabeau [mirabo/, Victor Riqueti de (1715—1789), economist francez fiziocrat. Spre deosebire de alţi fiziocraţi (ex. F. Quesnay), care susţineau că numai marea fermă bazată pe munca salariată este o economie productivă, M. era un apărător al micii gospodării ţărăneşti patriarhale. El a fost adversar al intervenţiei statului în economie, al sistemului arendării impozitelor, susţinînd necesitatea unui impozit unic asupra „produsului net“ al proprietarilor funciari. Mira Ceti (ASTR.), steaua o din constelaţia Balena, cu strălucirea variabilă între mărimile stelare doi şi zece, cu o perioadă de 11 luni; este tipică pentru stelele variabile de lungă perioadă. mirador (în arhitectura locuinţelor spaniole),încăpere deschisă pe terasele clădirilor, avînd Mirador rol de belvedere. Termenul denumeşte şi observatoarele temporare folosite în timpul războiului, amenajate, de obicei, în arbori. miraj (METEOR.), fenomen optic produs prin refracţia treptată a razelor de lumină în sţratele de aer cu densităţi diferite (ex. în stratele de aer din vecinătatea solului, atunci cînd temperatura acestuia este diferită de aceea a atmosferei). Miraj inferior Datorită m., obiectele depărtate, aflate în apropierea orizontului, apar însoţite de imaginea lor răsturnată. Cînd stratele de aer inferioare sînt mai calde (ex. la amiază, în deşert, în lungul unei şosele etc.), imaginea se află sub obiect (m. inferior); cînd stratele de aer inferioare sînt mai reci (ex. dimineaţa, în deşert, pe mările de la latitudini mari), imaginea se vede deasupra obiectului (m. superior); în acest caz, dacă obiectul se află sub linia orizontului, este posibil să se vadă numai imaginea lui. Uneori fenomenul este mai complex, apărînd imagini multiple ale obiectului: acest tip de miraj se numeşte fata morgana. mirajul ouălor (ZOOTEHN.), operaţie de examinare cu ajutorul ovoscopului a ouălor, supuse incubaţiei naturale sau artificiale, cu scopul de a urmări starea şi dezvoltarea embrionului, precum şi mersul procesului de incubaţie. Prin m«o. se identifică atît ouăle „limpezi** (nefecundate, fără embrion) cît şi cele cu embrioni morţi, înlăturîndu-se ambele categorii. Mir and a, Francisco (c. 1756—1816), om politic din Venezuela, unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa coloniilor spaniole din America. Persecutat de autorităţile spaniole, M« a fost nevoit în 1783 să se expatrieze. în 1810 M. a revenit în Venezuela şi a condus lupta împotriva dominaţiei spaniole, iar în Î8J2 a fost numit şeful republicii şi comandantul suprem al armatei venezuelene. După înfrîngerea acesteia (1812), a fost prins şi aruncat în închisoare, unde a murit. miră (TOPOGR.), riglă gradată utilizată în măsurătorile topografice, care se aşază (de obicei vertical) în punctul vizat şi pe care se citeşte înălţimea planului de viză faţă de nivelul punctului vizat (în cazul măsurătorilor de nivelment) sau numărul de gradaţii prins între firele stadimetrice (în cazul măsurării indirecte a distanţelor). De obicei mV au înălţimi de 2—4 m şi sînt gradate din centimetru în centimetru, marcîndu-se distinct grupele de 5 sau 10 cm; gradaţiile sînt alternativ (de la un m la altul) roşii şi negre. — M.' hidrometrfcâ, riglă gradată, fixată în albia unui rîu sau în cuveta unui lac, pentru citirea variaţiei nivelului apei. Este formată din plăci metalice gradate din 2 în 2 cm, montate cap la cap pe un suport. Citirea nivelului se face în raport cu „0“ al mirei, căruia prin nivel-ment i se determină cota absolută. Există diferite tipuri de m.h.: verticale, înclinate, orizontale, mobile, de gheaţă, de maxim, de minim. Mirăslău, sat în raionul Aiud, reg. Cluj, unde în septembrie 1600 oastea lui Mihai Viteazul a suferit o grea înfrîn- mirbeau 379 MIREA gere din partea armatei nobililor maghiari din Transilvania, unită cu armata imperială con-dusă de generalul Gheorghe Basta. Mirbeau [mirbo], Octave (1850—1917), scriitor francez. Primele sale romane, elaborate după canoanele naturalismului, exprimă o atitudine pronunţat misogină („Calvarul", 1886) şi anticlericală („Abatele Jules“, 1888; „Sebastien Roch“, 1890). Ulterior a evoluat pe drumul realismului critic, distingîndu-se prin adîncimea observaţiei psihologice şi forţa de demascare a moravurilor capitaliste („Jurnalul unei cameriste**, 1900, trad. rom.). Ca dramaturg s-a impus atenţiei prin piesele sale cu tematică socială şi mai ales prin comedia „Afacerile sînt afaceri'* (1903, trad. rom.), în care ridiculizează lăcomia de bani a burgheziei. Ca publicist s-a remarcat prin ardoarea cu care a militat pentru apărarea libertăţilor democratice. Mir cea cel Bătrîn, domn al Ţării Româneşti (1386— 1418). De la începutul domniei a urmărit apărarea independenţei ţării în faţa primejdiei otomane, care a crescut în special după înfrîngerea sîrbilor şi bosniecilor (1389) şi după transformarea Bulgariei centrale în paşalîc (1393). în acest scop el s-a îngrijit de dezvoltarea puterii economice a ţării, favorizînd intensificarea mineritului şi meşteşugurilor, precum şi a comerţului, a urmărit întărirea puterii centrale, limitînd fărîmiţarea feudală prin desăvîrşirea sistemului de obligaţii („credincioasa slujbă**) şi de privilegii (imunităţi) ale marilor feudali şi organizînd cancelaria domnească şi dregătoriile. Măsurile luate pe plan militar urmăreau mărirea capacităţii defensive a ţării. Astfel, M. cel B. a întărit sistemul de cetăţi de la Dunăre, a creat bănia Severi-nului, dregătorie specială, căreia îi revenea sarcina de a apăra partea de apus a ţării, mai expusă atacurilor turceşti, şi a organizat pentru prima dată oastea cea mare, la care participau şi ţăranii (inclusiv cei dependenţi). Cu acelaşi scop el a întărit legăturile cu Sigis-mund de Luxemburg, regele Ungariei, cu Vladislav lagello, regele Poloniei, şi cu Moldova, ajutîndu-1 pe Alexandru cel Bun să devină domn. Pentru întărirea liniei Dunării, M* cel B. a cucerit în anii 1388— 1390 Dîrstorul şi Dobrogea, mai tîrziu a ocupat Chilia (1402), Mircea cel Bâtrîn alungînd pe genovezi, şi Silistra (1404). în 1394 Baiazid I a trecut Dunărea în fruntea unrei oşti de 40 000 de oameni, la care se adăugau 8 000 de oşteni ai vasalilor turcilor din Macedonia şi din Serbia. A-doptînd o tactică de hărţuială, oastea de 10 000 de oameni a Ţării Româneşti, condusă de Mircea, a înfrînt puternica armată a lui Baiazid în bătălia decisivă de la Rovine (1394). După ce în 1396 a luat parte la bătălia de la Nicopole, cîş-tigată de turci, Mircea a respins în 1397 o nouă campanie otomană la nord de Dunăre. Continuînd politica sa anti-otomană,M. celB.a intervenit, după 1402, în luptele interne din Imperiul otoman, ajutîn-du-1 pe unul dintre pretendenţi, Musa, să ia tronul (1411), şi ajungînd să fie astfel arbitrul situaţiei din imperiu. Înfrîngerea lui Musa şi urcarea pe tron a lui Mahomed (1413) readuc în prim plan pericolul otoman. în 1415 M. cel B. a acceptat să plătească turcilor haraci în schimbul neamestecului acestora în treburile interne ale Ţării Româneşti. A continuat însă să sprijine unele forţe antifeudale din Imperiul otoman; în 1416, el l-a ajutat cu oaste pe Mustafa împotriva lui Mahomed, dar a fost învins lîngă Salonic. în ultimul an al vieţii a adăpostit în Ţara Ro- mânească pe marele gînditor politic şi reformator religios turc, şeicul Bedr-ed-Din, şi l-a ajutat să organizeze o răscoală în Balcani, sprijinindu-1 cu oaste. M. cel B. a fost şi un susţinător al artelor. în timpul său s-au construit mănăstirea Cozia şi schitul Brădet, s-au copiat cărţi şi au fost realizate preţioase opere de argintărie şi broderie. Mircea Ciobanul, domn al Ţării Româneşti (1545 — 1552,1553-1554,1558-1559). înainte de a fi domn a fost neguţător de oi, de unde porecla de Ciobanul. A încercat să pună capăt tendinţelor anarhice ale marilor boieri, executînd pe mulţi dintre ei. în acest scop s-a sprijinit pe mica boierime, căreia i-a făcut danii importante, şi uneori a folosit chiar eliberarea din rumânie a ţăranilor dependenţi. A intervenit cu oaste în Transilvania în sprijinul lui loan al II-lea Sigismund Za-polya şi al mamei sale, Isabella. în a doua domnie a încercat să inaugureze o politică antioto-mană, apropiindu-se de Habs-burgi, dar a fost mazilit. S-a îngrijit de tipărituri, încurajînd activitatea tipografică a meşterului sîrb Dimitrie Liubavici şi a lui C o r e s i, şi de dezvoltarea urbanistică a Bucureş-tiului, reorganizînd Curtea Veche şi întărind cetatea. Mirea, Dimitrie (1864— 1942), sculptor român, unul dintre întemeietorii grupării Tinerimea artistică. A studiat la Bucureşti, Miin-chen şi Paris. A practicat în special sculptura mică, de vitrină, inspirîndu-se din viaţa ţăranilor, pe care a redat-o într-o viziune realistă şi sub aspectele ei pitoreşti („Mocan călare**; „Ţărancă cu cocoş**; „Cioban** ş.a.). Mirea, George Demetrescu (1852—1934), pictor român/A studiat la Bucureşti, cu Aman, şi apoi la Paris, cu Carolus Duran. Ca profesor şi director la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, a promovat academismul („Vîrful cu Dor*‘, „Bacantă şi satir“ şi unele compoziţii istorice), rămînînd însă un remarcabil portretist („Al. Odobescu“; „Portret de bar bat*; „C. Stăncescu"). A MIRIA 380 MISĂ realizat decoraţiile murale la Banca Naţională, Casa scriitorilor, Universitatea din Iaşi. mir ia* (gr. myrias „număr de zece mii“), element de compunere cu sensul „nenumărat, foarte numeros** (ex. miriapod). miriapode (gr. myrioi „zece mii foarte mulţi** şi pous, podos „picior**; ZOOL.), clasă de artropode cu corpul alcătuit dintr-un număr mare de segmente, fiecare pur-tînd una sau două perechi de picioa- Miriapotl re (de exemplu: scolopendra, urechelmţa etc.). mirişte (AGROTEHN,), teren pe care au rămas, după recoltare, părţile inferioare ale tulpinilor de cereale păioase sau ale altor culturi. Imediat după recoltarea plantelor, m» se ară. V. şi d e z m i r i ş t i r e. Miriviiis, Stratis (n. 1892), scriitor grec. S-a afirmat ca unul dintre cei mai de seamă prozatori greci contemporani, prin romanul antimilitarist „Viaţa în mormmt“ (1923, trad. rom. 1963), în care evocă la persoana întîi, în imagini de un zguduitor realism, viaţa de front şi ororile războiului. Remarcabile prin spiritul lor democrat sînt şi romanele „Maestrul ochilor de auj** (1933) şi „Madona Gorgona** (1949), precum şi volumul de povestiri „Cartea albastră*' (1935). mirmecofile (gr. myrmex „furnică** şi philos „iubitor de“) 1. (BOT.) Plante în care trăiesc furnici (ex. unele specii ecuatoriale de Acacia). 2. (ZOOL.) Animale care trăiesc în furnicare (ex. unele specii de coleop-tere)^ Mirnîi, Panaş (pseudonimul lui Afanasi lakovlevici Rud~ cenkp) (1849—1920), scriitor realist-critic ucrainean, iniţiatorul romanului social în U-craina (romanul „Deşănţata**, 1883—1919). Panaş Mirnîi s-a format sub influenţa democraţilor revoluţionari ruşi şi a lui Taras Şevcenko. Mir o, Joan (n. 1893), pictor, sculptor, grafician şi cera-mist spaniol de origine catalană. Aparţine aşa-numitei Şcoli din Paris. Pictura sa rupe cu tradiţiile realismului atît în ce priveşte figurarea spaţiului cît şi în reprezentarea formelor. Deformînd şi stilizînd, M» creează o lume de forme în care punctul de plecare din realitate devine tot mai greu de reperat („Arlechinadă‘\ 1924 —1925; „Mamă şi copil**, 1924; „Cîinele şi Luna", decoraţie la Palatul UNESCO din Paris ş.a.). Ca decorator, este autor de mozaicuri, pictură murală, pictură de teatru, cartoane pentru tapiserii. Miron (sec. V. î.e.n.), sculptor grec. Alături de Policlet a fost unul dintre fruntaşii sculpturii greceşti din perioada clasică timpurie, premergător al lui Fidias. Creaţia sa, al cărei apogeu se situează către anii 460— 450 î.e.n., constituie o eliberare din hieratismul sculpturii arhaice. Conturul formelor devine mai suplu, expresia figurii se umanizează şi sporeşte în expresivitate, analiza mişcării respectă realitatea obiectivă. Echilibrul formelor traduce seninătatea interioară („Atena şi Marsyas**, grup statuar din care ni s-a păstrat, sub forma unei copii romane, doar statuia Atenei) sau tensiunea („Discobolul**, sculptură în bronz care ne-a parvenit numai sub forma unor copii romane). Miron Cristea (1868— 1939), patriarh al României (1925—1939). A fost membru al regenţei în timpul minoratului regelui Mihai I în prima sa domnie (1927-1930). In 1938 a fost prim-ministru al guvernului care a înlesnit instaurarea şi pe cale legislativă a dictaturii regale, prin constituţia promulgată la 20 februarie 1938. Mironescu, I. L (1883— 1939), scriitor român născut la Tazlău. A făcut parte din cercul revistei „Viaţa românească**» Schiţele şi nuvelele sale, modeste ca realizare artistică, relevă momente dramatice din vremea răscoalelor din 1907 („Furtună veteranul**) şi din viaţa ţărănimii asuprite („Sandu Hur-muzel**, 1916; „Oameni şi vremuri**, 1920; „Intr-un colţ de rai“, 1931) sau prezintă întîm-plări comice în maniera lui D. D. Pătrăşcanu („Tulie Radu Teacă“). miros (FIZIOL.) 1# Simţ prin care organismul primeşte informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe cu vaporii cărora vine în contact. La vertebratele superioare (inclusiv la om), receptorul dem. este partea superioară a mucoasei nasului. 2. Proprietate a Unor substanţe de a impresiona receptorii de m. (1); această proprietate aparţine numai substanţelor care sînt într-o măsură oarecare volatile. mirt (Myrtus communis)\ arbust din familia mirtace-elor, înalt pînă la 5 m, c u frunze opuse şi persistente, cu flori mici, albe şi parfumate. Miri Originar din sudul Europei, m« se cuitivă sila noi ca plantă ornamentală. misă (MUZ.), lucrare în mai multe părţi, pentru cor şi solişti, cu sau fără acompaniament instrumental, scrisă pe textul tradiţional al liturghiei catolice. Menită iniţial a însoţi slujba religioasă catolică, m. a depăşit treptat cadrul strict liturgic, devenind un gen aparte al creaţiei muzicale, care, des-prinzîndu-se de cult, a pătruns în sălile de concert. M. cuprinde de obicei şase părţi: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Benedictus şi Agnus Dei. M. au scris marii maeştri ai polifoniei din epoca Renaşterii (Dufay, Obrecht, Josquin des Pres, Palestrina ş.a.), iar mai tîrziu W A. Mozart, L. Che-rubini, Fr. Schubert, Fr. Liszt ş.a. între capodoperele genului se numără „Marea missă** de J. S. Bach şi „Missa so-lemnis" de L. van Beetho-ven. Misa funebră se numeşte recviem. MISCIB1LITATE 381 MISSOURl L.van Beethowen. . , /i/sso So/emn/ 's ” miscibilitâte (lat* miscere „a amesteca**; FIZ.), proprietate a două sau a mai multor substanţe de a putea forma un amestec omogen, de obicei la scară moleculară. Gazele sînt complet miscibile; lichidele sau solidele pot fi total sau parţial miscibile. misir (misir), monedă de aur turcească, bătută la Cairo.  circulat în ţările române în secolul al XVIÎI-iea şi în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Cuvin-tul provine de la denumirea turcească a Egiptului (Mîsîr). misiune de luptă (MILÎT.), stabilire în timp şi în spaţiu a scopului ce trebuie atins într-o acţiune de luptă ofensivă sau defensivă. misiune diplomatică (DR.), reprezentanţă diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotenţiar ori, în mod provizoriu, de un însărcinat cu afaceri. Miskolc [mişcolţ], oraş în nordul R.P. Ungare, situat la poalele munţilor Blikk. 147 000 loc. (1961), cu localităţile subordonate (Diosgyor, Hejocsaba ş.a.). Important centru industrial cu întreprinderi siderurgice, constructoare de maşini, ale industriei chimice, uşoare şi alimentare. La Diosgyor se află un mare combinat metalurgic. In nord-vestul oraşului există zăcăminte de cărbuni. Aeroport. Institut politehnic. Miskolczy /mtşcolţi/, Dezso (n. 1894), neuropsihiatru ungur, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe şi membru de onoare al Academiei R.P.R. Este cunoscut în special pentru cercetările privitoare Ia anato- mia şi fiziologia sistemului nervos central, la modificările histologice ale sistemului nervos în diferite condiţii patologice etc. în ultimii ani a publicat mai multe studii referitoare la anatomia patologică a psihozelor, tumorilor hipofizei, Ia encefalitele virotice, la terapeutica epilepsiei etc. mi${©)"9 mi2> (gr. misein „a urî“), element de compunere care exprimă noţiunea de ură, de atitudine duşmănoasă (ex. misogin, mizantrop). mispichel (MINER.), sulfo-arseniură naturală de fier (FeAsS), de culoare argintie sau cenuşie de oţel. Cristalizează în sistemul rombic. Se întîlneşte mai ales în zăcămintele hidrotermale şi reprezintă una dintre principalele surse de extragere a arsenului. în R.P.R. se întîlneşte la Rodna (reg. Cluj), în Munţii Ţibleş etc. missâl (POLIGR.), corp de literă de 48 de puncte tipografice (18,05 mm). Mississippi, fluviu în S.U.A. (3 950 km); măsurat de la izvorul afluentului său Mis-souri, are 6 418 km, fiind al doilea din lume ca lungime. Izvorăşte la vest de Lacul Superior, la 518 m altitudine, străbate tot teritoriul S.U.A. de la nord spre sud şi se varsă în Golful Mexic. în cursul inferior are pantă foarte redusă şi transportă o mare cantitate de aluviuni; prezintă numeroase meandre, braţe secundare, bălţi. Uneori provoacă inundaţii catastrofale; pentru combaterea lor s-au făcut o serie de construcţii hidrotehnice. La vărsare, M. formează o deltă foarte întinsă, care înaintează anual cu circa 50—Î00 m. Principalii afluenţi: Des Moi-nes, Missouri, Arkansas, Red RiVer pe dreapta; Wiscon-sin, Illinois, Ohio pe stingă. Este o importantă arteră navigabilă, unind statele industriale din nord cu statele sudice producătoare de materii prime. De-a lungul lui s-au dezvoltat mari porturi: New Orleans, Baton Rouge, Memphis, St. Louis, Minneapolis, St. Paul ş.a. Este legat prin canale cu sistemul Marilor Lacuri. Mississippi, stat în sudul S.U.A., situat la est de fluviul Mississippi, pe coasta Golfului Mexic. Suprafaţa: 123 584 km2. Populaţia: 2 Î78 000 loc. (1960), din care circa 50% negri. Centrul administrativ: JacI?$on> Relief de cîmpie joasă, cu soluri foarte fertile. Clima are nuanţă subtropicală. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Agricultură dezvoltată: culturi de bumbac (locui al doilea în S.U,A. ca producţie), porumb, orez, grîu, iegumicultură şi pomicultură. în nord, exploatări forestiere. Industrie alimentară, de prelucrare a lemnului, textilă, chimică. Missolonghi, oraş în Grecia. Prin apărarea eroică din 1822 — 1825 împotriva turcilor, M. a devenit un simbol al rezistenţei Greciei în timpul războiului pentru independenţă (1821 — î 829)- Aici a murit, în 1824, marele poet englez Byron, participant Ia lupta de eliberare a poporului grec, Missouri [mizu:ri/, rîu în S.U.A. (4 740 km), principalul afluent al fluviului Mississippi. Izvorăşte din Munţii Stîncoşi, străbate regiunea preriilor şi confluează în amonte de Saint Louis. Afluenţii mai importanţi: Yellowstone, Platte, Kan-sas. Navigabil pe cursul inferior şi mijlociu. Mari rezerve hidroenergetice. Principalele porturi: Kansas City şi Jefferson City. Missouri [mizu:ri], stat în S.U.A., situat la vest de fluviul Misir. Avers şi revers MISTERE 382 MISTREŢ Mississippi, în zona de confluenţă cu Missouri. Suprafaţa: î80 456 km2. Populaţia: 4 738 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Jefferson City. Cuprinde o parte din Marile Prerii, iar în sud Podişul Ozark şi valea largă a fluviului Mississippi. Climă temperată. In subsol se găsesc minereuri de plumb, de zinc, de cupru şi cărbune. în industrie predomină prelucrarea produselor agricole, construcţiile de maşini, metalurgia feroasă şi neferoasă, industria chimică. Principalele centre industriale sînt St. Louis şi Kansas City. în partea nordică a statului se cultivă în special cereale (porumb, grîu, ovăz) şi soia; în sud-vest plante furajere, iar în sud-est bumbac şi tutun. Se cresc vite cornute mari şi porci. mistere (gr. mysterion, de la mystes ,,iniţiat“) 1. Ritualuri religioase secrete în Grecia şi Roma antică, la care luau parte numai cei iniţiaţi. Existau m* închinate zeiţelor Demeter şi Core şi zeului Iacchos (m. eleusine, celebrate la Eleusis în Atica), lui Dionysos şiOrfeu (m. orfice; v. şi o r f i s m), lui Mithra, Cibele, Isis etc. în centrul ceremonialului m» era reprezentarea dramatică, sub forma unui fel de panto-mimă, a miturilor legate de zeitatea respectivă. De exemplu, în cadrul m. eleusine era reprezentată simbolic răpirea Corei (Perse-fonei) de către Hades, zeul infernului, şederea ei în infern, căutarea ei de către Demeter şi reîntoarcerea ei pe pămînt, mitul simbolizînd pieirea şi reînvierea anuală a vegetaţiei. 2. Lucrări dramatice specifice evului mediu, care îşi au, probabil, originea în ritualurile antice. Au fost răspîndite în Occident, în sec. XIV—XVII, şi au avut la început un caracter predominant religios. Ulterior s-au laicizat. în 1548, nemaislujind cauza bisericii, au fost interzise în Franţa. Erau compuse dintr-un număr uriaş de versuri (pînă la 60 000), antrenînd în reprezentaţii circa 100 — 500 de personaje, în afară de figuraţie. Se jucau în aer liber, săptămîni la rînd, la intrarea bisericilor, cu ocazia diferitelor sărbători religioase. Punerea în scenă nu aparţinea clerului, ci breslelor meşteşugăreşti, care se constituiau în asociaţii de artişti amatori (cea mai cunoscută dintre ele a fost, în Franţa, Asociaţia pati~ milorluiHristos). în Spania,m. se numeau autos sacramentales, iar în Italia sacre rappresentazioni. Printre autorii de m., un loc însemnat ocupă Arnould Greban şi Jean Michel (în Franţa), Lope de Vega (în Spania), Feo Belcari şi Bernardo Puici (în Italia). mistică, ansamblul concepţiilor filozofice-religioase care afirmă posibilitatea unei comuniuni a omului cu divinitatea şi a unei cunoaşteri tainice obţinute pe această cale. în antichitate, curente mistice au fost, de ex., orfismul şi neoplatonismul. M. s-a răspîndit mai ales în evul mediu, fiind reprezentată de Dionisie Areo-pagitul (sec. al V-lea), care a introdus şi termenul „mistic**, de Bernard de Clair-vaux (1091 — 1153), Meister Eckhart, J. Bohme ş.a. Unele curente mistice din evul mediu au exprimat, prin faptul că eliminau biserica ca mijlocitoare între oameni şi divinitate, opoziţia maselor populare faţă de biserica oficială. misticism, credinţă eronată în existenţa unor forţe supranaturale cu care omul ar putea comunica pe o cale deosebită de cunoaşterea raţională, obişnuită, Prin revelaţie, intuiţie, extaz. în acest sens, m. este caracteristic oricărei religii şi, într-o măsură sau alta, şi unor curente filozofice idealiste iraţionaliste. mistral, vînt violent, rece şi uscat, care bate în Franţa de-a lungul văii Ronului spre Marea Mediterană. Este mai frecvent în timpul iernii, cînd presiunea atmosferică e mare în zona Podişului Central Francez şi scăzută deasupra Mediteranei. Mistral, Frederic (1830— 1914), poet francez de limbă provensală, figura cea mai importantă a mişcării f e I i-b r i 1 o r şi unul dintre întemeietorii acesteia. A activat toată viaţa pentru stimularea producţiei literare provensale şi strîngerea legăturilor de rietenie cu popoarele catalan, ase, italian şi român, considerate de el ca purtătoare ale unei civilizaţii tipic „neolatine**. Dintre operele sale se remarcă în primul rînd poemul epic, de structură romantică, „Mireio" (1859), în care scenele rustice şi motivele folclorice se împletesc cu elemente de misticism şi cu o pronunţată tendinţă de idealizare a trecutului. Fermecătoare pagini de poezie cuprind şi „Poemul Ro-nului“ (1897) şi poemul în 12 cînturi „Calendau** (1867), elogii aduse naturii şi dragostei, M. este şi autorul unui valoros dicţionar provensal-francez, „Tezaurul felibrilor** (1878). A întreţinut relaţii de prietenie cu V. Alecsandri, care l-a vizitat în 1882. Premiul Nobel (1904). Mistral, Gabriela (1889— 1957), poetă chiliană. Versurile sale, de factură meditativă, evocă peisajul aspru al ţinuturilor natale („Dezolare**, 1922) şi anii copilăriei („Duio-şie“, 1924), dar cîntă mai ales viaţa, dragostea, maternitatea („Aşchie**, 1938), manifestînd compasiune pentru soarta celor umili şi năzuinţa instaurării păcii între popoare. E şi autoarea unor remarcabile cîn-tece şi poveşti pentru copii. Premiul Nobel (1945). mistreţ (Sus scrofa)f specie de mamifer artiodactil din Mistreţ familia suidelor, cu corpul masiv, avînd pînă la 1,5 m lungime, 1 m înălţime şi circa 200 kg greutate, cu greabănul înalt, capul mare, terminat cu bot alungit, ochii mici şi cu caninii transformaţi în colţi lungi, tăioşi şi puternici; părul, foarte aspru şi gros, este de culoare sură-neagră. Trăieşte în pădurile din Europa, din Asia şi din nordul Africii. în ţara noastră este răspîndit în MIŞCARE 383 MIŞCARE pădurile de şes, deal şi munte, mai rar în stufării. M. este strămoşul porcului domestic. mişcare 1. (FILOZ.) Mod de existenţă a materiei, atribut inalienabil (inseparabil) al ei. Lumea este materie în m.; nu există materie fără m., după cum nu există m. fără materie. M. este veşnică, necreată şi indestructibilă, ca şi materia. Totodată, m. este legată indisolubil cu spaţiul şi timpul ca forme de existenţă a materiei. In accepţia sa mate-rialist-dialectică, noţiunea de m. înglobează toate schimbările şi procesele care au loc în univers, începînd cu deplasarea în spaţiu şi terminînd cu gîn-direa; ea înseamnă schimbare în genere. M. este absolută, iar repausul relativ, adică vremelnic şi condiţionat; el constituie doar un moment al m. Repausul unui obiect există numai în raport cu un anumit sistem de referinţă sau în raport cu una sau alta dintre formele m. materiei şi nu în raport cu m. universală. Izvorul m. materiei rezidă în materia însăşi, în interacţiunea dintre laturile, tendinţele, procesele contrare, proprii tuturor fenomenelor realităţii, precum şi în interacţiunile dintre obiecte şi procese diferite; de aceea m. materiei este o automiscare. M. ascendentă, de la inferior la superior, de la simplu la complex, impli-cînd o complexitate crescîndâ a structurii, a legăturilor şi formelor de mişcare ale obiectelor materiale, se numeşte dezvoltare. Schimbarea poate fi şi descendentă, regresivă, involutivă; în acest caz ea implică o degradare şi descompunere a sistemului material respectiv, tiecerea la forme de m. mai simple. Materialismul dialectic dezvăluie varietatea calitativă a formelor m* Criteriile obiective de distingere a acestor forme sînt: purtătorul material specific, legile şi contradicţiile specifice fiecăreia dintre ele. Clasificarea formelor m. nu este ceva dat o dată pentru totdeauna, ci se schimbă o dată cu progresul ştiinţei, în etapa actuală a dezvoltării ştiinţei pot fi considerate ca forme fundamentale ale m. materiei: m. mecanică (depla- sare în spaţiu a macroobiecte-lor); formele fizice de m* a materiei (termică, electromagnetică, cuantică etc.); m. chimică (asocierea şi disocierea atomilor în molecule); m. biologică, proprie organismelor de diferite grade de complexitate, precum şi ansamblurilor alcătuite din ele (speciile, biocenozele); m. socială. Formele calitativ diferite ale m. constituie baza obiectivă pentru clasificarea ştiinţelor, fiecare dintre acestea studiind legităţile proprii unei forme determinate a m. materiei. Formele m. sînt legate între ele atît sub raport genetic sau istoric (formele superioare de m» au apărut din cele inferioare) cît şi sub aspect structural (cele superioare le conţin pe cele inferioare, fără a putea fi însă reduse la acestea). Fenomenele care au loc în cadrul formelor superioare ale m. nu pot fi explicate prin legile formelor inferioare, care sînt subordonate, în acest caz, legilor de dezvoltare ale sistemelor mai complexe (ex. fenomenele sociale nu pot fi explicate prin legi biologice). Formele m. nu există în mod izolat, orice obiect din natură participînd concomitent la numeroase forme de m. Unitatea şi legătura formelor m. materiei se manifestă deosebit de pregnant în capacitatea lor inepuizabilă de transformare reciprocă, oglindită în legea transformării şi conservării energiei. Această legătură a formelor m. materiei, precum şi faptul că toate formele m. se supun legilor dialectice ca legi generale ale întregii realităţi, con< stituie o expresie a unităţi* materiale a lumii. 2. (MECANICĂ) Schimbare în timp a poziţiei unui corp în raport cu un alt corp, ales ca sistem de referinţă. Cei mai importanţi parametri cinematici care caracterizează m. sînt traiectoria şi viteza. După forma traiectoriei, m. poate fi: rectilinie, circulară, de translaţie, de rotaţie etc. — M, rectilinie, mişcare a unui punct material, a cărui traiectorie este o dreaptă. — M. circulară, mişcare a unui punct material, a cărui traiectorie este un cerc. — M. de translafie, mişcare în care toate punctele unui corp descriu traiectorii identice. — M. de rotaţie, mişcare în care toate punctele unui corp au mişcare circulară, cu excepţia punctelor aflate pe axa de rotaţie, care sînt fixe. Din punctul de vedere al vitezei, m. poate fi: uniformă sau variată. — M. uniformă, mişcare în cursul căreia viteza rămîne constantă. — M. variată, mişcare în cursul căreia viteza variază. — M. uniform variată, mişcare a cărei viteză variază uniform (proporţional cu timpul); acceleraţia m.u.v. este constantă. Dacă viteza creşte, m.u.v. se numeşte uniform accelerată, iar dacă viteza scade, m.u.v. se numeşte uniform întîrziată sau uniform decelerată. — M. periodică, mişcare care se repetă după un anumit interval de timp, numit perioadă. — M. oscila-torie, mişcare periodică a unui corp, simetrică în raport cu o anumită poziţie a acestuia. — M. armonică, mişcare periodică a cărei lege se poate exprima printr-o funcţie armonică. 3. (FIZ.) Mişcare brotoniană, mişcare permanentă şi dezordonată I riit i toria uiki particule aflate îh mişcare browniană pe care o au particulele solide sau lichide foarte mici, aflate în suspensie într-un fluid; se datoreşte ciocnirii particulelor de către moleculele mediului care sînt în continuă mişcare (agitaţie termică). M.b. a fost descoperită în 1827 de către botanistul englez R. Brown, iar legile ei statistice au fost stabilite de către A. Einstein (1905). Studierea m.b. a permis lui J. Perrin să determine (1909) numărul lui Avogadro, fapt care a constituit un mare succes ai teoriei cinetice-mole-culare a structurii materiei. M.b. poate fi observată la microscop într-o suspensie de MIŞCARE 384 MIŞCĂRI^ particule cu dimensiuni sub un micron. 4. (ASTR.) Mişcare aparentă, mişcare a corpurilor cereşti pe bolta cerească în raport cu Pămînţul, considerat imobil. Stelele par a se roti în jurul axei polilor cereşti de la est spre vest (m. retrogradă); unele răsar şi apun, altele (cele din apropierea polului ceresc) descriu cercuri în jurul polului fără a ajunge la orizont. Mişcarea aparentă a aştrilor se datoreşte mişcării diurne de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale de la vest spre est (m. directă). M.a. a Soarelui se face în 24 de ore, iar m.a. a stelelor se face în 23 de ore şi 56 de minute (solare mijlocii); Soarele are şi o m.a. printre stele, care durează un an, datorită mişcării Pămîntului în jurul Soarelui. — M. proprie, mişcare aparentă a unei stele pe sfera cerească, datorită deplasării în spaţiu a stelei faţă de Soare. Aceasta este o dovadă că stelele nu sînt fixe, aşa cum se credea Transformarea aspectului constelaţiei Ursa Mare: a—în urmă cu 100000ani; b — în prezent; c — peste 100 000 ani îft antichitate. M.p. a stelelor schimbă aspectul constelaţiilor, însă foarte lent (modificări vizibile se produc după sute de mii de ani). 5. (MUZ.) a) Iuţeala cu care se execută o piesă muzicală. Termenii de m. sînt indicaţi, de obicei, în limba italiană. Sin. tempo, b) Parte dintr-o lucrare muzicală de mari dimensiuni (sonată, simfonie, cvartet etc.). c) (în armonie) Felul cum se conduc, . pers/e/s • ob/ice - directă• contrară Mijcare cum „se mişcă“ două voci după direcţia lor (ex. m. paralelă, m. directă, m. oblică, m. contrară). 6. (FIZIOL.) Mişcare amiboidală, mişcare realizată cu ajutorul pseudopodelor, proprie unor organisme unicelulare (ex. amibe) şi unor celule ale animalelor superioare (ex. leucocite). ' mişcarea de eliberare na** ţional-colonială, lupta popoarelor din ţările coloniale pentru scuturarea jugului imperialismului. M. de e. n.~c. a apărut în epoca trecerii capitalismului în stadiul imperialist, o dată cu apariţia problemei naţional-coloniale, prin încheierea procesului de formare a sistemului colonial al imperialismului. Fiind rezultatul ascuţirii contradicţiilor dintre metropole şi colonii, ea a ridicat, pe o treaptă superioară lupta popoarelor din ţările coloniale împotriva asupritorilor străini. M» de e.n .-c. s-a intensificat în urma primului război mondial şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, cînd a început criza sistemului colonial al imperialismului. După cel de-al doilea război mondial, în desfăşurarea m« de e.n.-c. s-a produs o cotitură radicală. în prezent nu mai este vorba de desprinderea unei ţări sau a alteia din lanţurile dependenţei coloniale, ci de destrămarea întregului sistem colonial. Dacă în ajunul războiului puterile imperialiste coloniale ţineau în robia colonială aproape două treimi din populaţia globului, în ultimele două decenii peste un miliard şi jumătate de oameni au sfărîmat lanţurile asupririi coloniale, iar în locul fostelor imperii coloniale au apărut aproape 60 de state noi. Prăbuşirea sistemului de robie colonială sub loviturile revoluţiilor de eliberare naţională este al doilea fenomen, ca importanţă istorică, după formarea sistemului mondial socialist. Victoriile luptei de eliberare sînt indisolubil legate de modificarea raportului de forţe pe arena internaţională în favoarea socialismului, de principala contradicţie a lumii contemporane, dintre socialism şi capitalism, care subminează şi slăbeşte forţele imperialismului. Creşterea forţelor socialismului şi, înainte de toate, formarea şi întărirea sistemului mondial socialist, dezvoltarea mişcării muncitoreşti din metropole şi din celelalte ţări capitaliste, creează condiţii tot mai favorabile luptei anticolonialiste a popoarelor asuprite, lichidării definitive a dominaţiei coloniale sub toate formele. M* de e.n.-c. este o parte integrantă a procesului revoluţionar mondial, un aliat firesc al socialismului^ Ca una din marile forţe revoluţionare ale contemporaneităţii, ea contribuie la adîncirea contradicţiilor sistemului mondial capitalist, la zdruncinarea poziţiilor imperialismului, la accentuarea continuă a superiorităţii forţelor socialismului, democraţiei şi păcii asupra forţelor imperialismului, reacţiunii şi războiului. M. de e.n.~c. este îndreptată atît împotriva imperialismului cîtşi împotriva forţelor reacţionare interne legate de imperialism; Prin caracterul lor, revoluţiile de eliberare naţională sînt revoluţii antiimperialiste, antifeudale,‘democratice. Ele antrenează la luptă majoritatea zdrobitoare a populaţiei: clasa muncitoare, ţărănimea, mica burghezie orăşenească şi păturile intelectualităţii democratice şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, burghezia naţională nelegată de imperialism. Aceasta constituie premisa obiectivă pentru crearea în fiecare ţară a unui larg front naţional, care să cuprindă toate forţele progresiste patriotice. Formele de desfăşurare a m. de e*n.~c. sînt diferite în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei ţări. Ţările socialiste^ recunosc dreptul popoarelor asuprite de a-şi cuceri şi apăra libertatea şi independenţa cu arma în mînă, consideră că lupta pentru coexistenţă paşnică şi pentru dezarmare generală nu duce la dezarmarea m. de e.n.-c. şi acordă întregul lor sprijin m. de e.n.*c., războaielor drepte împotriva sclaviei coloniale, a ocupaţiei străine. După cucerirea independenţei politice, popoarele eliberate îşi concentrează eforturile spre consolidarea cuceririlor obţinute şi cucerirea independenţei economice, dezvoltă forţele de pro- MIŞCARE 385 MITHRA ducţie ale ţărilor lor, înfăptuiesc prefaceri în viaţa economică, politică şi socială. Procesul înaintării noilor state pe calea progresului aduce numeroase forme şi elemente specifice, originale» în unele state din Africa şi Asia se iau măsuri pentru restrîngerea poziţiilor şi influenţei monopolurilor străine în economie, pentru crearea şi dezvoltarea industriei naţionale, creşterea sectorului de stat şi limitarea proprietăţii moşiereşti, se înfăptuiesc programe de realizare a reformelor agrare, de ridicare a economiei, se adoptă noi forme de organizare a vieţii obşteşti. Forţele democratice, partidele comuniste, cărora le revine un rol esenţial în efectuarea transformărilor progresiste, luptă pentru ducerea pînă la capăt a revoluţiei anti-imperialiste, antifeudale, democratice. Avînd în faţă exemplul şi experienţa ţărilor socialiste, popoarele eliberate de sub jugul colonial se conving tot mai mult că drumul cel mai sigur pentru lichidarea înapoierii seculare şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai este drumul dezvoltării necapital iste. Un sprijin important în dezvoltarea de sine stătătoare a tinerelor state eliberate îl constituie colaborarea lor economică cu ţările socialiste, colaborare care se întemeiază pe respectarea strictă a suveranităţii naţionale, egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne şi avantajul reciproc. Această colaborare contribuie la restrîngerea legăturilor comerciale inechitabile dintre ţările eliberate şi statele imperialiste, la procesul de schimbare a structurii coloniale a economiei lor. Ţara noastră, alături de celelalte ţări socialiste, sprijină ferm lupta popoarelor pentru eliberare şi independenţă naţională. Ea întreţine legături economice cu peste 50 de ţări afroasiatice şi latino-americane, în anii 1960 — 1962 comerţul ei cu aceste ţări sporind de peste două ori. Poporul român, care şi-a cucerit cu grele sacrificii propria sa independenţă şi suveranitate, nutreşte o caldă simpatie şi solidaritate faţă de popoarele care luptă pentru apărarea şi consolidarea independen- ţei lor naţionale, pentru progres economic, ca şi faţă de popoarele care luptă pentru eliberarea de sub jugul colonial. „Mişcarca sindicală mondială" * revistă lunară editată de Federaţia Sindicală Mondială. A fost înfiinţată în 1949 şi are redacţia centrală la Praga. Se editează în mai multe limbi. mişcare migrator ie a populaţiei, deplasare a persoanelor dintr-o localitate (sau ţară) în alta, cu schimbarea domiciliului stabil. Cînd se face în cadrul aceleiaşi ţări, se numeşte mişcare migratorie internă sau migraţiune internă, iar cînd se face dintr-o ţară în alta ea se numeşte mişcare migratorie externă sau migraţiune internaţională. Mişcarea migratorie externă este un fenomen complex, care constă din două procese: emigrare (plecare a unor persoane dintr-o anumită ţară, cu schimbarca domiciliului stabil) şi imigrare (sosire a unor persoane într-o anumită ţară, cu schimbarea domiciliului stabil). mişcare naturală a populaţiei, schimbări intervenite în numărul şi structura populaţiei ca urmare a naşterilor, deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor. mit (gr. mythos „povestire**), naraţiune altgorică sau legendă despre zei şi eroi care personifică forţe ale naturii sau ale societăţii. Avînd o factură folclorică şi transmiţîndu-se oral, m° multor popoare au fost culese la un moment dat şi transformate în epopei, care reprezintă adevărate monumente ale vechilor culturi şi fac parte din tezaurul culturii universale (ex. epopeile homerice, epopeile indice etc.). M. au o tipologie variată şi o sferă tematică foarte largă. Astfel, miturile tecgonice (ex. „Teogonia** lui Hcsiod) povestesc cum au apărut zeii sau cum şi-au împărţit atributele; miturile cosmogonice (ex. cele din Upanişade şi din Biblie), cum a apărut lumea; miturile etiologice se referă la originea unor fenomene, ritualuri, instituţii etc. (ex. mitul Pandorei, care încearcă să explice originea răului). Rapsozii populari şi ulterior artiştii culţi s-au abătut adeseori de la spiritul mistic, religios, lăsînd să se reflecte în mituri tendinţe, în esenţă, profane (ex. m. lui Prometeu). Unele dintre cele mai frumoase m. cîntă sentimente etern umane: dragostea neţărmurită (cx. m« lui Orfeuşi Euridice), prietenia (m. lui Oreste şi Pilade), dorul neîmplinit (m. lui Eros şi Psyche) etc. Datorită caracterului lor simbolic complex şi unor elemente general-uma-ne, m. au constituit un izvor permanent de inspiraţie pentru creatorii din toate domeniile artei. V. şi mitologie. mită (DR.), bani, daruri sau orice alte foloase date, oferite sau promise unui funcţionar spre a-1 determina să-şi îndeplinească sau să-şi încalce îndatoririle de serviciu cu privire la un act al funcţiei sale. în R.P.R., darea şi luarea de m* constituie o infracţiune pedepsită de legea penală. Mitchell [micişi], Marga-ret (1900—1949), scriitoare nord-americană. Unica sa operă literară, romanul „Pe aripile vîntului** (2 voi., 1936), evocă în spirit romantic, de pe poziţii sudiste, războiul de secesiune. Mitchell /mtchlj, Wesley Clair (n. 1874), economist şi statistician american, unul dintre principalii reprezentanţi ai „conjuncturismului**. Ca şi ceilalţi adepţi ai acestui curent, M. încearcă să mascheze contradicţiile capitalismului, să „fundamenteze** posibilitatea înlătur ării crizelor în capitalism, posibilitatea prevederii mersului conjuncturii economice şi a „dirijării** ei. Plecînd de la negarea legăturilor obiectiv cauzale ale fenomenelor şi proceselor economice, el a elaborat un sistem de procedee statistice pentru „cercetarea ciclurilor economice** cu ajutorul căruia prezintă în mod denaturat pro» cesul dezvoltării economiei capitaliste. Pronosticurile lui M* sînt infirmate însă de realităţile capitalismului contemporan. Mithra» zeul luminii, al purităţii şi adevărului în religia Iranului, a Indiei antice şi a statului antic Mitanni. Cultul lui M. s-a răspîndit în Asia Mică în timpul dominaţiei persane şi în perioada elenistică, iar cu începere din sec. I 13 Dicţionar enciclopedic voi. III MITOLOGIE 386 MITRIDATE Mithra în întregul Imperiu roman. Mithraismul a exercitat o puternică influenţă asupra creştinismului, care a împrumutat de la acesta unele dintre dogmele fi ritualurile sale principale (sărbătorirea duminicii, a crăciunului, împărtăşania ş.a.). mitologie (gr. mythos „povestire44 şi logos „cuvînt, sistem44) 1. Totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite. M. a apărut în comuna primitivă, în strînsă legătură cu religia şi cu practicile magice; ea reuneşte totodată elemente artistice şi filozofice şi reprezintă o formă primitivă, rudimentară a conştiinţei sociale. In afară de m. clasică greco-romană, sînt vestite m. indiană, egipteană, babilo» neană şi biblică (ebraică), m* germană veche, celtică, slavă, m. aztecă etc. Esenţa oricărei m. o constituie reflectarea deformată, fantastică a fenomenelor din natură şi societate (reprezentări animiste, personificarea stihiilor naturii prin zei şi eroi înzestraţi cu facultăţi supranaturale şi autori ai unor isprăvi miraculoase). La început, o-biectul acestei reflectări fantastice au fost, mai ales, forţele naturii; mai tîrziu, o dată cu formarea societăţii pe clase, locul lor a fost luat tot mai mult de forţele sociale. 2. Disciplină care se ocupă cu explicarea, compararea şi clasificarea miturilor, cu originea şi evoluţia acestora. mitoză, diviziune celulară caracterizată prin apariţia cromozomilor. In profazâ (prima fază a m.), în interiorul nucleului se individualizează cromozomii. In metafază, membrana nucleară se resoarbe, iar cromozomii se dispun în planul ecuatorial al celulei şi apoi fiecare cromozom se despică longitudinal în doi cromozomi identici; totodată, în citoplasmă apar filamente, formînd fusul de diviziune. In anafazâ, cele două loturi de cromozomi migrează la polii fusului, după care, în telo-fază(ultima fază a m.)> aceştia se înconjură cu o membrană nucleară, formînd două nuclee, iar apoi se separă şi cele două celule-fiice rezultate. Durata m» este de 40—90 de minute. M* reprezintă modul tipic de diviziune a celulelor somatice ale organismelor pluricelulare. mitral (MED.), care se referă la valvula orificiului auriculo-ventricular stîng al inimii (ex. insuficienţă m., stenoză m.). mitralie (MILIT.), proiectil cu pereţi de tablă, plin cu gloanţe, care se sparge imediat la ieşirea din ţeavă, împroşcînd gloanţele. mitralieră (MILIT.), armă automată de calibru mic, montată pe afet. Cu ajutorul unor mecanisme se realizează automat, în timpul tragerii, deschiderea ţevii în partea dinapoi, extracţia tubului cartuşului tras, introducerea unui nou cartuş, .închiderea ţevii şi darea focului. Funcţionarea se obţine folosind energia de recul a ţevii şi împrumutul de gaze de la încărcătura de azvîrlire. Mitralieră mitră 1. Acoperămînt al capului, de formă înaltă, uneori bogat ornamentat cu broderii şi pietre preţioase, purtat de înalţii demnitari ai clerului. Este de origine orientală, veche-persană. 2. (ARHIT.) a) Arc unghiular al bolţii care se compune din două linii drepte întretăiate. b) Mic acoperiş aşezat deasupra unui coş pentru a împiedica pătrunderea ploii sau vîntului. Mitrea, îlarion( 1842—1906), medic român; şi-a făcut studiile medicale la Cluj şi la Viena. Neobţinînd în Austro-Ungaria un angajament potrivit cu studiile sale, s-a înrolat cu gradul de căpitan în armata olandeză şi a ieşit la pensie cu gradul de general. In insulele Sonde, unde a activat, a adunat valoroase colecţii zoologice, pe care le-a trimis Universităţii din Bucureşti. O bună parte dintre acestea se află la Muzeul de istorie naturală „Grigore Anti-pa44 din Bucureşti. Mitridate, numele a doi regi ai Parţiei. In timpul domniei luiM. I (Î71 -138 sau 137 î.e.n.) şi M. al II~lea (123— 88 sau 87 î.e.n.), regatul părţilor s-a întărit considerabil, lărgin-du-şi teritoriile de la Amu-Daria pînă la Eufrat şi Podişul Armeniei. MITRIDATE 387 MIZERIA FILOZOFIE! Mitridate, numele a şapte regi ai Pontului, dintre care cel mai cunoscut a fost M. al VI~lea Eupator (î 11 —63 î.e.n.). Acesta a închegat o vastă uniune politică, subordonînd întreaga Asie Mică, Elada şi ţărmurile de nord şi de vest ale Mării Negre (regatul Bos-foran, Crimeea şi cetăţile greceşti). A întreţinut legături cu Burebista, conducătorul statului sclavagist începător dac. Adversar dîrz şi neîmpăcat al Romei, a purtat trei războaie împotriva ei, încercînd să-i stăvilească expansiunea spre est (89—85 î.e.n., 83—81 î.e.n. şi 73—63 î.e.n.). Infrînt, a pierdut rînd pe rînd teritoriile cucerite şi s-a sinucis. mitridatizare (MED.), stare patologică manifestată prin o-bişnuinţa la consumul unor otrăvuri, consecinţă a introducerii în organism a unor doze progresiv crescînde. mitropolit, înalt cleric ortodox, inferior în rang patriarhului şi superior episcopilor, conducător bisericesc al unei provincii sau al unei ţări (mitropolit primat). Mitropoulos [mitropttlos], Dimitri (1896—1960), dirijor, pianist şi compozitor grec. A studiat la Atena, Bruxelles şi Berlin. Profesor la Conservatorul din Atena. A făcut turnee în mai multe ţări şi a activat în fruntea diverselor orchestre de peste ocean, fiind un timp şi director al Filarmonicii din New York (Î951 — 1957). A scris o operă („Sora Beatrice“, 1920), lucrări simfonice şi de cameră, lieduri, prelucrări etc. Mitscherlich f m{ci9rlih/, Eilhard Alfred (1874-1956), agronom, fizician şi chimist german. A fost membru al Academiei Germane de Ştiinţe. A adus importante contribuţii în domeniul fizicii şi chimiei solului, precum şi în tehnica experimentală agricolă. A studiat solubilizarea sărurilor, mi-croanaliza diferitelor elemente nutritive din sol, relaţia dintre apa higroscopică şi însuşirile fizice ale solului etc. miţuit (ZOOTEHN.), tundere parţială a mieilor proveniţi din fătări timpurii, cînd aceştia ajung la vîrsta de 3 — 4 luni. Lîna obţinută, cunoscută sub numele de mi/c, trebuie să aibă cel puţin 3—4 cm pentru a putea fi folosită în industria textilă. mixaj (lat. mixtum „amestecat*4; CINEMA), suprapunerea pe o singură pistă a diferitelor componente ale sunetului unui film (dialogurile, muzica, zgomotele). mixândră (Matthiola in-cana), plantă anuală din familia cruciferelor, cu tulpina înaltă pînă la 75 cm, frunze Mixândră lanceolate şi flori dispuse în inflorescenţe (racem simplu) de culoare albă, roz, roşie sau violetă, cu un parfum plăcut. Mixandra se cultivă ca plantă decorativă. mixedem (MED.), boală endocrină datorită unei insuficienţe tiroidiene grave. Poate apărea atît la copii, cît şi la adulţi şi se caracterizează prin infiltrarea tegumentelor, prin tulburări neuropsihice, viscerale şi endocrine, anemie etc. La acestea se adaugă tulburări legate de oprirea dezvoltării fizice şi intelectuale, cu atît mai pronunţate cu cît bolnavul este mai tînăr. Cazurile de m. sînt semnalate de obicei în regiunile cu guşă endemică la descendenţii din părinţi guşaţi, dar pot apărea şi sporadic în zone neendemice. mixomicete (BOT.; Myxo-phyta), plante inferioare din grupa ciupercilor primitive, cu corpul vegetativ (numit plas-modiu) avînd aspectul unui mucilagiu de culoare albă, galbenă, roşie etc. Se întîlnesc pe substanţe organice de natură vegetală în descompunere şi pe sub scoarţa copacilor, pe frunze uscate etc., hrănindu-se saprofitic (ex. floarea-tăbăcari-lor, stupitul-cucului ş.a.). mixte (MINE) 1, Produse naturale constituite din mai multe minerale (utile şi sterile) concrescute, care trebuie sfă~ rîmate în vederea separării substanţelor utile. 2. Produse intermediare rezultate în operaţiile de preparare mecanică sau produse naturale calitativ inferioare, conţinînd cantităţi relativ mari atît de minerale utile cît şi sterile, care se supun unei noi operaţii de concentrare, pentru separarea materialului util. mixtură 1. (DRUM.) M. as~ faltică, amestec de agregate minerale şi bitum asfaltic, folosit la construcţia şi la întreţinerea unor îmbrăcăminţi rutiere. 2. (CONSTR.) M. minerală, amestec de materiale minerale inerte, cu o anumită granuiaţie, folosit la confecţionarea mortarelor, betoanelor, a unor umpluturi etc. Miyamoto, Kenji (n. 1908), secretar general al Partidului Comunist din Japonia (din 1958). Membru al P.C. din Japonia din 1931, al C.C. şi al Biroului Politic al C.C. din 1933. Intre 1955 şi Î958 a fost membru al Prezidiului C.C. şi secretar al C.C. al P.C. din Japonia. Mizar (ASTR.), steaua î din constelaţia Ursa Mare, de mărimea stelară doi, renumită ca stea dublă vizibilă (cu ochii liberi). Satelitul ei, Alcor, se află la o distanţă unghiulară de 12' (de Mizar). De asemenea M. este şi stea dublă vizuală (cu instrumentele astronomice) mai apropiată (14") şi stea dublă spectroscopică. „Mizeria filozofiei*4, lucrare polemică a lui K. Marx, scrisă în limba franceză şi publicată în 1847. Ea constituie un răspuns la lucrarea „Sistemul contradicţiilor economice, sau Filozofia mizeriei*4 (1846) a socialistului mic-burghez P.J. Prou-dhon. Importanţa filozofică a lucrării constă în faptul că opune concepţiei idealiste pseudonege-liene a lui Proudhon despre istorie concepţia materialistă a istoriei, analizează pe baza acesteia originea şi locul istoric al orînduirii capitaliste şi demonstrează inevitabilitatea pieirii ei. în acelaşi timp, Marx dezvăluie ignorarea esenţei dialec- MIZIDE 388 MLAŞTINĂ ticii de căţte Proudhon şi expune atit originea şi semnificaţia speculativă a dialecticii lui H e g e 1 cît şi sensul ştiinţific al dialecticii materialiste, aplicînd-o în mod special la economia politică. O deosebită însemnătate are analiza ştiinţifică făcută de Marx unor probleme economice fundamentale, ca problema valorii, a banilor, a capitalului, a rentei funciare, a diviziunii muncii şi a maşinismului, a concurenţei şi a monopolului etc., precum şi critica relaţiilor economice burgheze de pe poziţiile clasei muncitoare şi ale comunismului ştiinţific. mizide (ZOOL.), grup de crustacee superioare, marine, salmastre, puţine dulcicole; de dimensiuni mici, cu apendicele toracice înotătoare biramate. Multe specii de m. constituie hrana altor animale marine. Mizil, oraş raional în reg. Ploieşti, reşedinţă de raion, la 35 km est de Ploieşti. 9 230 loc. (1964). Industrie alimentară (unităţi de vinificaţie şi de preparare a fructelor). — Raionul M.f cu 133 330 loc. (1964). Exploatări de lignit (Ceptura). Economie agricolă (pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor) şi industrie de interes local. mîl (PETROGR.), sediment alcătuit din particule fine, peli-tice, care se acumulează pe fundul bazinelor acvatice. în condiţii naturale, m. este puternic îmbibat cu apă, ceea ce îl face să fie fluid. Se disting: m. marine (ex. m. cu globige-rine, m. cu radiolari, m. cu diatomee, m. calcaroase) şi m. continentale (ex. m. lacustre, m. fluviatile). Prin compacti-zare şi cimentare, m. se transformă în roci pelitice (ex. argile, marne, calcare etc.). în m. marine bogate în resturi organice, în lipsa oxigenului, materia organică se transformă în hidrocarburi. Sin. nămol. mîl de cărbuni (IND. EXTR.) v. şlarn. mînătârcă (BOT.) v. hrib. mînecă de vînt (AV.), dispozitiv pentru indicarea direcţiei vîntului, format dintr-un sac tronconic de pînzâ care se poate roti în jurul unui ax vertical. Se instalează la aero- porturi într-un loc vizibil şi cît mai înalt (pe stîlpi sau pe clădiri). mînuire (TEHN.), ansamblu de mişcări pe care le efectuează un muncitor pentru a executa o operaţie sau pentru a o pregăti în vederea realizării ei pe o maşină-unealtă (ex. fixarea sculei, aşezarea pe ma-şina-unealtă a piesei de prelucrat, pornirea maşinii etc.). — M. elementară, fiecare dintre mişcările executate de un muncitor care efectuează o anumită operaţie. M.e. sînt folosite Ia studiul timpilor de lucru pentru determinarea normelor tehnice de muncă. mînz (ZOOTEHN.), denumire dată cabalinelor de la naştere pînă la înţărcare. mînzât (ZOOTEHN.), denumire dată viţeilor înţărcaţi, pînă la vîrsta de 1 an« mînzâre (ZOOTEHN.), denumire dată oilor în lactaţie. Mîrleanu, lac în sud-vestul Dobrogii, de tipul limanelor fluviatile. S-a format prin astuparea văii cu aluviuni în zona de confluenţă, ca urmare a revărsărilor periodice ale Dunării. Suprafaţa: 7,86 km2; adîn-cimea maximă: 0,80 m, în timpul apelor medii. Importanţă piscicolă. Mîrza (sfîrşitul sec. XVI — începutul sec. XVII), căpitan în oastea lui Mihai Viteazul şi apoi în oastea lui Radu Şer-ban. A avut un rol important în bătăliile de la Ogretin (1602) şi Braşov (1603). Mîrza, Vasile (n. 1902), medic, histolog şi biolog român, membru al Academiei R.P.R., profesor la Institutul medico-farmaceutic din Iaşi. S-a ocupat de unele probleme de histo-chimie şi de histofiziologie. A efectuat cercetări cu privire la biomorfologia celulelor sexuale („Histophysiologîe de l'ovo-gen&se“, Paris, 1938) şi a studiat problema formelor prece-lulare ale substanţei vii. A iniţiat traducerea în limba română a operelor lui Ch. Dar-win. După Eliberare a deţinut importante funcţii pe linie de stat. mîţişdr (BOT.) v. ament. Mjeda [mieda], Ndre (1866 — 1937), poet albanez de orientare romantică. Versurile sale („Plînsul privighetorii", 1887; „Juvenilia**, 1917; „Libertatea4*, 1901 — 1911, editate abia în 1937) cîntă cu ardoare dragostea de patrie şi setea de libertate. S-a remarcat şi ca lingvist („Observaţii asupra articolelor şi pronumelor posesive ale limbii albaneze**, 1934), luînd parte activă la lucrările de fixare a alfabetului albane?.. MKfS (METR.) v. metru-kilogram-iorţă-secundâ, MKS (METR.) v. metru** kilogr am-secu nd ă. MKS A (METR.) v. metru* ki logram-secund ă-amper. Mladenatz, Gromoslav (1891 — 1958), economist român, profesor la Academia de înalte studii comerciale şi industriale din Bucureşti. A fost membru într-o serie de comisii şi institute internaţionale cu preocupări cooperatiste. De pe poziţii burgheze, a publicat, înainte de revoluţia populară, numeroase lucrări despre cooperaţie, printre care: „Istoria gîndirii cooperative**, „Tratat general de cooperaţie**, „Gîndirea cooperativă în România4* etc. în ultima perioadă a vieţii s-a preocupat de studierea, de pe poziţii marxiste, a istoriei socialismului utopic şi socialismului mic-burghez în România. Lui M. i se datoreşte strîngerea şi publicarea pentru prima oară foi-tr-un volum a lucrărilor primului socialist utopist român, Teodor Diamant. Mladenov, Ştefan (1880— 1963), lingvist bulgar. A fost profesor la Universitatea din Sofia şi membru al Academiei Bulgare de Ştiinţe. A elaborat lucrări de bază în domeniul lingvisticii bulgare: „Istoria limbii bulgare** (1929), „Gramatica limbii bulgare** (1936), „Dicţionarul etimologic şi ortografic al limbii literare bul-gare“ (1941), „Dicţionarul explicativ al limbii bulgare** (voi. I, 1927-1951). mlaştină, teren intens umezit, pe care creşte o vegetaţie higrofilă şi unde are loc procesul de acumulare a turbei. M. se formează acolo unde aportul de apă (din precipitaţii, pînza freatică, inundaţii) depăşeşte evaporarea şi terenul este lipsit de scurgere (dato- MNEM05INA 389 MOARTE rită pantei reduse şi substratului impermeabil). De multe ori constituie ultimul stadiu în evoluţia unui lac, cînd acesta a fost aproape complet col-matat. Cantitatea de apă din masa vegetală a m. (ape osmotice, ape de absorbţie, ape legate chimic şi ape capilare) reprezintă 87—97% din total. După condiţiile de alimentare cu apă şi după componenţa vegetaţiei se deosebesc m. oligotrofe, m. eutrofe, m. mezotrofe şi m. Jîs-irofe. M. oligoirofe (înalte, bombate) sînt alimentate în special din precipitaţii, deci sînt sărace în substanţe nutritive. Vegetaţia predominantă o constituie muşchiul Sphagnum, care produce turba. Datorită modului de creştere a muşchiului, suprafaţa m. este relativ convexă. La noi în ţară se numesc tinoave şi se întîlnesc de obicei pe interfluviile cu pantă mică din etajul fagului şi etajul inferior al molidului, fiind mai extinse în bazinul Dornei, în Harghita, în bazinul superior al Sebeşului şi în zona de izvoare a Someşului Mic. M. eutrofe (joase, plane), pe lîngă precipitaţii, sînt alP mentate şi de apele subterane, relativ bogate în substanţe minerale nutritive. Aici creşte vegetaţie de baltă (rogoz, stuf, papură, muşchi verde ş.a.). Suprafaţa lor e concavă sau plană. Se întîlnesc în luncile nurilor* în depresiuni şi pe locul lacurilor colmatate. In R.P.R., cele mai caracteristice regiuni cu m. eutrofe sînt depresiunile Ciuc, Gheorgheni, Bîrsei, Făgăraş şi cîmpia Ece-dea. M. mezoirofe au un regim intermediar, iar m. distrofe sînt aproape complet lipsite de substanţe nutritive. Prin desecare, terenurile mlăştinoase unde nu s-a produs acumularea turbei pot fi redate agriculturii, în unele cazuri (în funcţie de vîrstă şi de condiţiile dc exploatare), din m. eutrofe şi oligotrofe se poale exploata turba. Mnemosina (gr. mnemo-syne „memorie*4; în mitologia grcacă), zeiţa memoriei, fiica lui Uranos şi a Geei; mama muzelor. mnemotehnică, totalitatea procedeelor care permit o mai bună memorizare pe baza unor asociaţii dirijate. M* e folosită pentru memorarea unor noţiuni care nu au o legătură logică între ele sau care au o legătură complexă şi greu de reţinut. moară (TEHN.) 1, Maşină de lucru folosită la măcinarea unor materiale relativ tari (minereuri, roci, produse chimice, cereale etc.) prin lovire, apăsare, frecare etc. După construcţia lor se deosebesc: m. cu bile, în care măcinarea se produce prin rostogolirea şi căderea bilelor asupra materialului de măcinat; m. cu discuri (sau cu pietre), în care măcinarea se produce prin zdrobirea materialului între discuri sau pietre; m. cu ciocanecare macină materialul prin lovire; m. cu cilindre, care macină materialul prin presare, sfărîmare etc. Măcinarea diverselor materiale se poate face pe cale uscată sau umedă. Pentru măcinarea umedă se folosesc de obicei m. cu bile şi m. cu bare. M. au o largă întrebuinţare în industria minieră, industria chimică, a Vechi mori româneşti pentru cereale: a — moara de vînt din Beştepe, sec. s Izvorul Muntelui; c — moara de apa cu fâcaie de ! Moară cu ciocane materialelor de construcţie, alimentară etc. 2. Instalaţie de măcinare a seminţelor de cereale compusă din sursa de energie (roata de apă sau de vînt, folosite în trecut, sau motor termic ori electric la morile moderne) şi moara (1), de obicei cu pietre, la dc apă sau de yînt sau cu cilindri (valţurî) la m* acţionate cu motoare termice. M. moderne sînt întreprinderi complexe, de mare productivitate (100 — 2 000 t în 24 de ore), complet mecanizate şi parţial sau in întregime automatizate, dotate cu maşini de curăţat, spălat, uscat, măcinat, cernut etc., cu cîntare automate, instalaţii de transport (de obicei pneumatice), instalaţii de încărcare în saci etc. şi în care întregul proces tehnologic este condus de la tabloul central de comandă (ex. întreprinderea de moră-rit şi panificaţie „Dobrogea“-Constanţa) moarte, fenomen caracterizat prin încetarea tuturor proceselor vitale, ?n primul rînd il XII I-lea; h — moara de apă de U a Strîmba MOAVIA 390 MOCIONI a metabolismului. M. organismelor pluricelulare nu este instantanee, ci constituie un proces în care se succedă în timp mai multe faze, în cursul cărora diferite ţesuturi şi organe mor pe rînd. ■— M. aparenta, întreruperea temporară a vieţii, caracterizată prin dispariţia reflexelor şi a pulsului, cu păstrarea respiraţiei şi a bătăilor cordului, care sînt abia perceptibile. M.a. seamănă cu un somn profund şi poate apărea în unele cazuri de şoc chirurgical sau traumatic, în unele boii cardiovasculare etc. Moaviâ, Ibn Abu Sufian, guvernator al provinciei Siria (644) şi calif al arabilor (661— 680). M. este fondatorul dinastiei Omeiazilor (66Î — 750). moază (CONSTR.), element de construcţie, format din două grinzi de lemn strînse între ele cu şuruburi, folosit pentru solidarizarea mai multor piese d£ lemn situate în acelaşi plan. Moberg [muberh/, Vilhelm (n. 1898), scriitor realist-critic suedez. Romanele sale reflectă condiţia mizeră a ţărănimii proletarizate (trilogia „Certificat de bună purtare spurcat**, 1935; „Insomnie**, 1937; „Daţi-ne pă-mîntul !'*, 1939 ş.a.), adversitatea lui faţă de fascism sau dramatica epopee a emigranţilor suedezi în America („Emi-granţii**, 1949; „Ultima scrisoare spre Suedia**, 1959). Proza lui M. se distinge prin adîncimea observaţiei sociale şi fineţea analizei psihologice. A scris şi piese de teatru. mobil (DR.) v. lucru mişcător. mobilier, denumire dată ansamblului de piese de mobilă din compunerea unei încăperi, în istoria artelor decorative, m. ocupă un capitol special. De la epocă la epocă şi de la popor la popor, el a dobîndit expresii variate, unele de mare valoare artistică. Arta m.> conceput ca un ansamblu artistic unitar, a înflorit în timpul Renaşterii în Italia şi în Ţările de Jos, în Franţa secolelor XVII — XIX (stilurile Ludovic, stilul empire etc.), în Germania şi Austria (stilul biedermeier). în sec. al XX-lea, o dată cu dezvoltarea arhitecturii moderne, a suferit transformări impor- tante, prin accentuarea calităţilor funcţionale, prin folosirea unor materiale noi, prin combinarea efectelor de surpriză vizuală cu compoziţii bazate pe sobrietate şi confort. Mobilierul poate fi cult sau popular. — Mobilierul popular românesc cuprinde numeroase categorii (paturi, laviţe, scaune, dulapuri, bănci, lăzi de zestre, poliţe, colţare etc.), fiecare din ele avînd variante locale. Decorul m. p. r. este realizat prin crestături geometrice* iar în unele zone din Transilvania, Muntenia, Moldova, Dobro-gea este pictat cu motive predominant florale. Măiestria execuţiei şi patina caracteristică obiectelor de lemn conferă m.p.r. o mare valoare artistică. M. p. r. este bogat reprezentat în muzeele de artă populară şi etnografie din ţară. mobilitate 1. (FIZ.) Viteză medie de înaintare pe care o capătă un purtător de curent într-un cîmp electric egal cu unitatea. M. purtătorilor determină conductanţa mediului parcurs de un curent electric, în cazul cristalelor, m. este determinată îndeosebi de interacţiunile electronilor şi ale găurilor cu oscilaţiile reţelei, cu impurităţile neutre sau ionizate şi cu dislocaţiile. Astfel, în metale, la temperaturi nu prea joase, interacţiunea predominantă (cu oscilaţiile reţelei) duce la scăderea m. o dată cu creşterea temperaturii, ceea ce, avînd în vedere slaba dependenţă de temperatură a concentraţiei electronilor de con-ducţie, explică creşterea rezistenţei electrice a metalelor o dată cu ridicarea temperaturii. M. mai intervine în caracterizarea unor proprietăţi importante ale electroliţilor şi ale gazelor ionizante. — (CHIM.) M. ionică, viteza medie de migrare a ionilor în soluţie sub acţiunea unei căderi de potenţial; se exprimă în unităţi de conductibilitate electrică. M.i. raportată la gradientul de potenţial (1 volt pe 1 centimetru) se numeşte m.i. absolută. 2. (FIZIOL.) Mobilitate corticală, însuşire a activităţii nervoase superioare, care se manifestă prin capacitatea de a trece rapid de la un proces de excitaţie la alt proces de excitaţie, de la excitaţie la inhibiţie şi viceversa, precum şi de la un anumit stereotip dinamic la un nou stereotip. M. are rolul biologic de a asigura, la animalele superioare, adaptarea rapidă la schimbările produse în mediul înconjurător, iar la oameni adaptarea rapidă la schimbarea condiţiilor de viaţă, a regimului de muncă, trecerea de la o activitate la alta deosebită. — Mobilitate funcţională v. labilitate. mobilizare (MILIT.), trecere a forţelor armate de la starea de pace Ia starea de război, prin completarea efectivelor şi a tehnicii de luptă. Poate fi generală sau parţială. mobilizarea solului v. alinarea solului. mocan aşii, joc popular cu caracter dramatic, inspirat din viaţa păstorească, răspîndit în vechime în anumite zone din Moldova şi Dobrogea, azi a-proape cu desăvîrşire uitat. Mocealov» Pavel Stepano-vici (1800—1848), actor rus. A interpretat roluri din repertoriul rusesc (Ceaţki din „Prea multă minte strică** de Griboedov) şi din repertoriul universal (Karl şi Franz Moor din „Hoţii “; Ferdinand şi Miller din „Intrigă şi iubire** de Schiller; Lear, Othello, din teatrul shakespearian, etc.). mochica, cultură materială a indienilor (amerindienilor) din America de Sud, din perioada preincasă, dezvoltată în nordul Perului, începînd de pe la mijlocul mileniului I. Se caracterizează prin vase de ceramică în forme imitînd fructe, animale, capete omeneşti, cu desene realiste, prin obiecte de aur, platină, argint iscusit meşteşugite şi prin construcţii masive din lut. Mocioni (Mocsonyi), familie de mari moşieri din Banat, de origine aromână. Membrii acestei familii au fost iniţiatorii curentului politic al activi$mu~ lui, care preconiza participarea burgheziei româneşti la viaţa politică a Imperiului austro-ungar. Cei mai cunoscuţi dintre membrii acestei familii au fost: Andrei M. (1812—1880), membru al senatului imperial lărgit de la Viena după institui- MOCSARY 391 MOD DE PRODUCŢIE rea aşa-zisului „regim liberal" (1860-1867), şi Alexandru M. (1841 — 1909), reprezentant al gîndirii social-politice progresiste a burgheziei române din Transilvania. A fost unul dintre conducătorii luptei românilor din Banat şi din vestul Transilvaniei pentru egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni din Imperiul austro-ungar. De^ putat în parlamentul din Budapesta (1865—1874). A fost primul preşedinte al Partidului naţional al românilor din Banat şi din Ungaria şi unul dintre promotorii unirii acestuia, în 1881, cu Partidul naţional român din Transilvania. Intre 1901 şi 1904 a fost preşedinte al Astrei. mocirlă, porţiune de teren în care stratul superficial de pămînt este amestecat în proporţie mare cu apă. M. se formează în special în locurile unde apa din precipitaţii stagnează (datorită scurgerii şi infiltraţiei foarte reduse) şi se amestecă prin circulaţie cu stratul superficial şi în luncile nurilor după inundaţii. Mocsăry [mociari], Lajos (1826—1916), om politic maghiar, unul dintre conducătorii aripii de stînga a burgheziei maghiare. In activitatea sa politică a sprijinit revendicările naţionale ale românilor şi ale altor naţionalităţi din Imperiul austro-ungar şi a demascat în parlamentul de la Budapesta politica de asuprire naţională a claselor dominante maghiare. După demisia lui din Partidul independenţei, ca urmare a conflictului cu conducerea acestuia, cauzat de atitudinea sa democratică, a fost ales deputat în parlament (1888—1892), în circumscripţia electorală Caransebeş, cu o populaţie aproape complet românească. mod1 (LINGV.) 1. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acţiunea. 2. Fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă categoria gramaticală de mai sus. După cum au sau nu forme de persoană şi număr, modurile se împart în personale şi nepersonale. Moduri personale sînt în limba română: indicativul, conjunctivul, con-diţional-optativul, prezumtivul şi imperativul; ele prezintă acţiunea din punctul de vedere al realizării ei (acţiune reală, realizabilă sau ireală), uneori cu diverse nuanţe suplimentare (acţiune dorită, poruncită etc.). Modurile personale se numesc şi predicative, pentru că pot îndeplini funcţiunea de predicat. Moduri nepersonale sînt în limba română: infinitivul, gerunziul, participiul şi supi-nul; ele prezintă acţiunea ca obiect (infinitivul şi supinul), ca însuşire (participiul), ca circumstanţă (gerunziul). Modurile nepersonale se numesc şi nepredicative. mod2, caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine şi natură a intervalelor componente şi de o anumită funcţie a diferitelor sunete faţă de sunetul fundamental. Principalele categorii de moduri sînt: greceşti (antice), bizantine (psaltice), medievale, populare, heptato-nice, hexatonice, pentatonice, defective etc. Modurile m a-j o r şi minor, cele mai frecvent îr^tîlnite, îşi au originea în modurile străvechi corespunzătoare. — M, major, mod ale cărui trepte stabile (1 — III—V) formează un acord major. Literal se notează cu dur. M.m. poate fi „natural**, „armonic** şi „melodic** (v. şi gamă; tonalitate). — M. minor, mod ale cărui trepte stabile (I—III—V) formează un acord minor. Literal se notează cu molL M.m. poate fi „natural**, „armonic*4 şi „melodic*4 (v. şi gamă; tonalitate). modal (MUZ.), care se referă Ia modurile muzicale. modalitate (LOG.), determinare a caracterului necesar, contingent, posibil sau imposibil al unei judecăţi; o judecată modală cuprinde două elemente: modus (determinarea felului ei) şi dictum (judecata de bază care este afectată de modus). Din punctul de vedere al m., judecăţile se împart în problematice, asertorice şi apodictice. V. şi judecată; logică modală. mod de producţie, modul istoriceşte determinat în care oamenii produc bunurik mate- riale necesare existenţei şi dezvoltării societăţii; reprezintă unitatea dialectică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. M. de p. reprezintă baza unei orînduiri sociale, schimbarea lui determinînd şi schimbarea întregii orînduiri sociale. In dezvoltarea istorică a societăţii omeneşti se cunosc mai multe m.de p. succesive: al comunei primitive, sclavagist, feudal, capitalist şi comunist (a cărui primă fază este socialismul). In cadrul m. de p., elementul cel mai mobil, revoluţionar, îl reprezintă forţele de producţie care se dezvoltă şi se perfecţionează necontenit, pe cînd relaţiile de producţie manifestă tendinţa de a rămîne în urmă. Aceasta face ca Ia un moment dat să apară o neconcordanţă între aceste două laturi ale m. de p. şi deci încălcarea cerinţelor legii economice obiective a concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. In orînduiri le bazate pe proprietatea privată şi pe clase antagoniste, această neconcordanţă ia forma unui conflict, a unei contradicţii antagoniste. Punerea de acord a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie nu se realizează automat, ci numai prin intermediul acţiunii oamenilor, iar în societăţile bazate pe exploatare numai prin revoluţie socială. Restabilirea concordanţei dintre cele două laturi ale m. de p. stimulează dezvoltarea forţelor de producţie, progresul societăţii. Marxism-leninismul pune la baza explicării materialiste a dezvoltării societăţii omeneşti schimbările care au Ioc în modul de producţie şi care determină schimbarea întregii suprastructuri, a vieţii spirituale etc. Schimbarea unui m. de p. perimat cu altul, superior, este un proces obiectiv, determinat de legile dezvoltării sociale, producţia socială mer-gînd de la trepte inferioare la cele superioare. Ceea ce caracterizează epoca contemporană este trecerea omenirii de la m« dep. capitalist la cel comunist, caracterizat printr-un nivel mai înalt de dezvoltare al forţelor MODEL 392 MODEL ATOMIC de producţie şi prin relaţii de colaborare şi ajutor reciproc între oameni. model (în ştiinţă şi tehnică), sistem teoretic (logic-matema-tic) sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui alt sistem mai complex (sistemul original) cu care m. prezintă o anumită analogie. M. reprezintă o simplificare, o reflectare numai parţială a obiectului (se neglijează anumite laturi neesenţiale pentru studiul dat), avînd ca scop să ofere un material mai accesibil investigaţiei teoretice sau experimentale. M. pot fi ideale (teoretice)7 cînd este vorba de o reprezentare sau de j construcţie logică-matematică (ex. m. atomului, m. nucleului, iţi. cosmologic etc.)» sau materiale (ex. macheta unei construcţii, macheta unei nave, instalaţiile cibernetice care i-mită procese biologice etc.). M. ideale sînt o verigă intermediară între experienţă şi teoria propriu-zisă, cuprinzătoare, a obiectului sau fenomenului studiat, reprezentînd un mijloc de verificare a ipotezelor. Ele sînt adesea ansambluri de ipoteze formulate pe baza analogiei presupuse cu un sistem a cărui teorie este, în esenţă, cunoscută (ex. m. planetar al atomului formulat prin analogie cu sistemul solar); din aceste ipoteze pot fi deduse consecinţe verificabile experimental. în ştiinţă sînt utilizate adesea m. intuitive care uşurează interpretarea teoriei şi raportarea ei la obiect. M. materiale sînt răspîndite în tehnică, studiul pe m. per-miţînd rezolvarea pe cale experimentală a unor probleme care nu pot fi rezolvate pe cale analitică, fie pentru că nu există metode de calcul adecvate, fie pentru că metodele existente sînt prea laborioase şi costisitoare. Ele pot fi de aceeaşi natură cu sistemele originale (m. similare), în care caz diferă de acestea numai prin ordinul de mărime al dimensiunilor şi al valorilor caracteristice (ex. machetele), sau de altă natură (m. analogice), în care caz m. sînt caracterizate numai prin rela- ţii (ecuaţii matematice) de a-ceeaşi formă cu ale sistemelor originale. M. similare sînt folosite în construcţii, construcţii de maşini, construcţii de nave, la studiul solicitărilor statice ale construcţiilor hidrotehnice etc. — M. electric, aparat sau instalaţie e-lectrică utilizată pentru rezolvarea unor probleme tehnice sau de fizică pe baza analogiei dintre ecuaţiile proceselor electromagnetice din m.e. şi ecuaţiile care descriu fenomenele studiate. Spre deosebire de calculatoarele analogice, care rezolvă ecuaţia generală a sistemului, în m.e. se realizează corespondenţa dintre fiecare element al sistemului original şi un anumit element al modelului. — M. reologic, model mecanic folosit pentru descrierea fenomenologică a comportării în ansamblu a unui material în procesul de deformare. Majoritatea m.r. sînt constituite din m. elementare, care descriu cele trei moduri fundamentale de comportare a materialelor: elasticitatea (m-r. Hooke), viscozitatea (m.r. Newton) şi plasticitatea (m.r. Saint-Venant). model atomic (FIZ.), model pentru structura atomului, care are drept scop explicarea proprietăţilor acestuia, şi în primul rînd a ansamblului de date din spectroscopia atomică, în cursul dezvoltării fizicii au fost elaborate mai multe m.a.: static, al lui Bohr, vectorial etc. —1 Modelul static, model în care sarcina pozitivă a atomului este distribuită continuu (într-un volum cu dimensiunile de aproximativ IO7’8 cm), iar electronii (aflaţi în acelaşi volum) execută oscilaţii în jurul tmor poziţii de echilibru; frecvenţele acestor oscilaţii corespund frecvenţelor liniilor spectrale. M.ş. a fost elaborat de J.J. Thomson (1898). — Modelul planetar, model conform căruia atomul are în centru un nucleu pozitiv, care concentrează aproape întreaga masă a atomului şi în jurul căruia evoluează electronii (ca şi planetele în jurul Soarelui). M.p. s-a constituit în urma experienţelor de împrăştiere a particulelor a pe atomi (Ru- therford, 1911), experienţe care au dovedit că atomul are o structură lacunară» iar sarcina sa pozitivă este concentrată într-o regiune foarte mică (cu dimensiuni de aproximativ IO”13 cm). — Modelul lui Bohr, model asemănător celui planetar, dar care precizează că electronii descriu orbite circulare în jurul nucleului, orbite determinate pe baza a două postulate enunţate de Bohr în 1913: 1) atomii şi sistemele atomice se pot afla timp îndelungat numai în stări energetice discrete (stările staţionare), în care nu emit şi nu absorb energie (în 'contradicţie cu legile electrodinamicii clasice); 2) emisia sau absorbţia radiaţiei corespunde unei tranziţii între două stări staţionare. Pentru determinarea stărilor staţionare ale atomului se consideră că electronul se mişcă sub acţiunea a două forţe care se echilibrează reciproc: atracţia electrostatică (de tip coulom-bian) şi forţa centrifugă; din ansamblul orbitelor se aleg a~ celea pentru care momentul cinetic este un multiplu de hl2tc (unde h este constanta lui Plane k). Af. lui B. poate fi utilizat numai pentru atomul de hidrogen. — Modelul Bohr-Sommerfeld, model în care electronii descriu orbite circulare sau eliptice; s-a constituit prin perfecţionarea modelului lui Bohr de către Sommer-feld, care a folosit soluţia generală a problemei lui Kepler din mecanica cerească. Starea unui electron orbital este descrisă de numerele cuantice care indică nivelul energetic, alungi-rea (elipticitatea) orbitei şi orientarea spaţială a acesteia. M.B.-S. poate fi utilizat nu numai pentru atomul de hidrogen, ci şi pentru atomii „hidrogenoizi** (ionii He+, Li++, fîe+++); el nu poate fi însă aplicat atomului de He şi în general atomilor cu mai mulţi electroni. —* Modelul vectorial, model bazat pe modelul Bohr-Sommerfela şi care este utilizat pentru atomii cu nai mulţi electroni. El ia în considerare cuplajul dintre momentele cinetice orbitale ( / ) şi spinii ("?) electronilor (ambele sînt mărimi vectoriale). MODEL NUCLEAR 393 MODIFICARE FONETICĂ model nuclear (F1Z.)P model pentru structura nucleului atomic» care se foloseşte în fizica nucleară la descrierea sistemelor de mai mulţi nucleoni. Deoarece obiectul de studiu este deosebit de complex, iar calculele prezintă dificultăţi foarte mari, au fost elaborate pînă în prezent mai multe m.n. (păturilor, picătură, unificat etc.); fiecare dintre ele explică însă corect numai anumite proprietăţi ale nucleelor şi dă rezultate nesatisfăcătoare pentru celelalte. — Modelul gazului Fermi, model în care nucleul este format din nucleoni care se mişcă independent unul de altul şi se supun statisticii Fermi. Acest model explică proporţionalitatea energiei de legătură cu numărul de nucleoni şi constanţa densităţii nucleare. — Modelul păturilor, model în care nucleul este constituit din pături succesive de nucleoni. Presupunînd că fiecare nucleon se mişcă independent într-un potenţial static cu simetrie sferică, o stare nucleară fundamentală va corespunde ocupării de către neutroni şi protoni a celor mai joase nivele energetice compatibile cu principiul de excluziune. Nivelele energetice se grupează în pături (submulţimi) de nivele a-propiate, între două pături exis-tînd un larg interval energetic. Numerele de nucleoni care umplu complet primele pături sînt tocmai numerele magice. în afara explicării apariţiei acestor numere, m.p. explică izo-meria nucleară, precum şi calitatea unei tranziţii de a fi permisă sau interzisă. — Modelul-picătură (sau hidrodinamic), model în care nucleul este analog cu o picătură de lichid, nucleo-nii din nucleu avînd rolul moleculelor din picătura de lichid. Acest model a permis obţinerea unei bune formule semiempirice pentru energia medie de legătură pe nucleon, precum şi explicarea calitativă a fenomenului de fisiune nucleară. — Modelul particulă oc, model bazat pe ipoteza că în nucleu particulele a pot fi considerate formaţii stabile, ipoteză justificată de stabilitatea deosebită a particulelor a faţă de orice excitare. Acest model se aplică cu succes nucleelor uşoare par-pare (în care numărul protonilor este par şi egal cu numărul neutronilor), adică nucleelor care pot fi considerate ca fiind formate dintr-un număr întreg de particule a. Se presupune că particulele a sînt dispuse în vîrfurile unui poligon sau poliedru regulat convenabil ales (ex. pentru C12 un triunghi, pentru O16 un tetraedru etc.). Pentru nucleele Be8p C12 şi O16 se obţine o bună concordanţă între teorie şi experienţă. — Modelul unificat, model care reprezintă o sinteză a modelului păturilor şi modelului-picătură; la baza lui stă ipoteza că nucle-onii se mişcă aproape independent într-un potenţial comun nesferic care variază lent. M. u. ia deci în considerare atît excitările nucleonilor individuali cît şi excitările colective ale nucleului (vibraţii, rotaţii). Existenţa unei rotaţii a nucleului permite deducerea nivelelor rotaţionale din nuclee, precum şi a spinilor asociaţi acestor nivele. De asemenea admiterea nesfericităţii nucleului permite explicarea momentelor cvadru-polare mari ale pămînturilor rare şi ale transuranienelor. model de turnătorie (METAL.), corp din lemn, din metal etc. care serveşte la obţinerea negativului piesei de turnat, avînd forma şi dimensiunile corespunzătoare piesei ce urmează a fi turnată. modelaj (ARTE PLA5T.), acţiunea sculptorului sau cera-mistului de a realiza, din materiale diferite, forme în relief. Prin extindere, crearea impresiei de volum cu ajutorul raporturilor de alb-negru (în desen), al culorii sau clarobscurului (în pictură). modelare (în ştiinţă şi tehnică), reproducere schematică a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog, efectuată în scopul studierii proprietăţilor şi transformărilor sistemului original. M. reprezintă una dintre metodele ştiinţifice cu un mare grad de generalitate, folosită în numeroase ştiinţe. Sin. modelizare. mod ele u, relief al formelor (planuri, volume) în sculptură şi in pictură. modelizară v. modelare. Modena, oraş în Italia, în nordul Peninsulei Apeninice. 131000 loc. (1960). Nod de căi de comunicaţie, aeroport. Industrie constructoare de maşini, chimică, alimentară. Oraş vechi, întemeiat de etrusci. Numeroase monumente medievale (printre care domul din sec. XI—XIII, capodoperă a artei romanice), palate, muzee, universitate (din 1182). modenatură (ARHIT.), denumire dată proporţiei şi formei diferitelor profiluri (muluri) care decorează un element de arhitectură. M. diferă de la un ordin arhitectural la altul. moderare (FIZ.) v. absorb* ţie. moderato (MUZ.), termen italian care indică o mişcare potrivită, mai repede decît a n-d a n t e, dar mai înceată decît allegro. moderator (FIZ.), substanţă folosită pentru încetinirea neutronilor cu ajutorul ciocnirilor pe care aceştia le suferă pe nucleele atomilor substanţei. Pierderea de energie a unui neutron într-o singură ciocnire este cu atît mai mare, cu cît masa atomilor moderatorului este mai apropiată de masa neutronilor. M. au un rol esenţial în funcţionarea reacto-rilor nucleari cu neutroni termici; ei trebuie să aibă secţiunea eficace de captură pentru neutroni cît mai scăzută. Se folosesc ca m.: apa obişnuită, apa grea, grafitul, beriliul ş.a. In reactorul nuclear al Institutului de fizică atomică din Bucureşti se foloseşte ca m® apa obişnuită. modern~style [modan stail/, stil în artele decorative care s-a dezvoltat în Anglia în perioada 1895—1910, avîndu-I ca reprezentant de seamă pe Aubrey Beardsley şi constituind echivalentul a ceea ce în Germania s-a numit J u g e n d s t i 1, iar £n Franţa „Art nouveau“. V. şi secession. modificare fonetică (LINGV.), transformare suferită de un sunet în evoluţia unei limbi. M.f. sînt de două feluri: 1) spontane (sau necombinatorii), cînd depind numai de natura sunetului respectiv (ex. difton-garea lat. e deschis în rom. ie MODIFICAŢIE 394 MODULAŢIE == lat. pectus > rom. piept), şi 2) condiţionate (sau combina-torii), cînd sînt provocate de sun^ţe învecinate (ex. difton-garea lui e în ea înaintea unei silabe care conţine un a, a sau e: negru-neagră). Unele m.f. au caracter mai regulat, şi de aceea au fost numite legi fonetice, pe cînd altele au caracter neregulat, sporadic, şi de aceea se numesc accidente fonetice. modificaţii alotropică (CHIM.) v. formă alotropică, Modigliani [ modiVăni/, Âmedeo (1884—1920), pictor şi sculptor italian. A studiat la A. Modigliani Florenţa şi Veneţia, iar din 1906 a lucrat la Paris. A fost puternic influenţat în pictură de Cezanne şi în sculptură de Brâncuşi, care l-a îndrumat spre o stilizare expresivă. Creaţia sa cuprinde mai ales portrete, portrete compoziţionale şi nuduri. M. şi-a întemeiat arta sa mai mult pe desen (folosind o linie sigură, delicată şi flexibilă) culoarea contribuind doar în subsidiar la definirea psihologiei modelelor. Formele alungite, stilizate, distorsionate dau chipurilor un aspect elegant, melancolic şi languros. Introducînd în pictura sa un canon propriu de deformare, M. e în acelaşi timp expresionist şi manierist. Op. pr.: „Portretul lui Zborowski", „Portretul poetului Max Ja-cob“, „Nud culcat „Elvira“ş.a. mod silogistic, silogism determinat concret prin indicarea cantităţii şi calităţii Judecăţilor care îl compun. De ex.: „Nici un cetaceu nu este peşte; orice balenă este un cetaceu; deci nici o balenă nu este peşte4* este un silogism de figura I, modul Celarent, avînd ca premisă majoră o judecată universal-negativă (£), ca premisă minoră o judecată universal-afirmativă (A), iar drept concluzie o judecată universal-negativă (£). modul 1. (MAT.) a) Numărul | a | = Va2, asociat numărului real a. Este egal cu a, dacă a > 0, cu 0, dacă a — 0 şi cu —a dacă a < *>) Nu- mărul real \z\ — ^ xl + y2, asociat numărului complex z = x + i'y. c) Numărul y VI2 -f- V22 Vn f asociat vectorului de componente Vlf V ..., Vn- V. şi valoare absolută. 2. (STATIST.) Variantă a caracteristicii, înregistrată la cele mai multe unităţi ale unei colectivităţi statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvenţă. Dacă avem de ex. valorile caracteristicii 2, 4,6,8, 10, cu frecvenţele respective 10, 14, 20, 15, 8, m. va fi: Mo = 6, deoarect . îi corespunde cea mai mare frecvenţă (20). M. se foloseşte în cercetarea statistică, mai ales în locul mediei aritmetice, cînd nu se pot procura datele în vederea calculării acesteia (de exemplu la studierea preţurilor de pe piaţa neorganizată), şi în stabilirea celei mai întrebuinţate mărimi dintr-un produs. Se mai numeşte dominantă. 3. (TEHN.) Cîtul dintre mărimea diametrului primitiv (diametrul cercului de divizare) al unei roţi dinţate şi numărul de dinţi al acesteia sau dintre pasul danturii şi numărul tu. M. reprezintă porţiunea din diametrul cercului de divizare care revine unui dinte. Se măsoară în mm. Se mai numeşte pas diametral. 4. (REZ. MAT.) Modul de elasticitate, mărime exprimată prin raportul dintre efortul unitar normal (sub limita de proporţio-nalitate) şi lungirea specifică corespunzătoare, în cazul unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. Se mai numeşte modul de elasticitate longitudinal. — M. de elasticitate transversal, raportul dintre efortul unitar tangenţial (sub limita de proporţionalitate) şi lune- carea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la forfer care sau răsuciră. — M. de rezistenţă, mărime exprimată prin raportul dintre momentul de inerţie / al unei secţiuni (calculat faţă de centrul de greutate sau faţă de o axă ce trece prin centrul de greutate al secţiunii) şi distanţa a de la fibra extremă a secţiunii la centrul de greutate sau la axă: W = — • M. de r. la înco- a voiere se calculează faţă de axa neutră. M. de r. la răsucire se calculează faţă de centrul de greutate al secţiunii. 5. (HIDROTEHN.) Modul de irigaţie, cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar cu o anumită cultură. M. de i. brut ia în considerare toate pierderile de apă posibile între sursă şi punctul de folosire, iar m. de i. net exprimă cantitatea de apă necesară la brazdă (ex. pentru porumb m. de i. este 0,6 — 0,85 l/s ha brut şi 0,25-0,5 l/s ha net). 6. (ARHIT.) Unitate de măsură convenţională, folosită ca sistem de proporţionare în arhitectura clasică greco-ro-mană; este egală, de obicei, cu semidiametrul bazei inferioare a fusului coloanei. Astfel, fiecărui ordin din arhitectură îi corespund anumite raporturi între părţile componente, exprimate în m. (ex. raportul dintre baza coloanei şi înălţimea ei, exprimat în m. este: pentru ordinul toscan de 15 m-, pentru cel doric de 17 m., pentru cel ionic de 18 m., iar pentru cel corintic şi compozit de20 m,). 7. (TELEC.) Bloc alcătuit dintr-un complex de micro-elemente (tranzistoare, diode, semiconductoare, rezistoare, condensatoare, bobine, elemente de memorie etc.) şi care îndeplineşte funcţia de etaj sau de celulă într-un aparat sau într-o instalaţie electronică. Utilizarea m. permite miniaturizarea (respectiv microminiaturizarea) aparaturii electronice, simplificarea construcţiei şi a montajului acesteia, precum şi înlocuirea cu uşurinţă a elementelor defecte. modulaţie 1. (TELEC.) Operaţie prin care se realizează o anumită variaţie în timp, co- MODUS VIVENDI 395 MOGHIOROŞ Vedere din Mogadiscio respunzătoare unui mesaj transmis, a unui parametru al semnalului purtător. Variaţia parametrului respectiv este determinată de un semnal modulatoi (numit uneori tot m.), care poate fi un semnal telegrafic, telefonic, radiofonic, de televiziune etc. După natura parametrului variabil, în cazul semnalului purtător constituit dintr-o oscilaţie sinusoidală, se pot realiza: m. de amplitudine, utilizată în radiocomunicaţie; m. cu bandă laterală unică, utilizată în telefonia cu curenţi purtători pentru transmisiuni la distanţe mari; m. de fază, folosită în radiotelegrafie, şi m. de frecvenţă, utilizată în radiodifuziune, pentru trans misiuni de înaltă calitate pe unde ultrascurte, şi în telegrafia cu curenţi purtători. Se realizează cu ajutorul unor dispozitive numite modulatoare. 2. (MUZ.) Trecerea în altă t o-n a 1 i t a t e (m. tonală) sau în relativa majoră a unei tonalităţi minore ori în relativa minoră a unei tonalităţi majore (m. modală). Există diferite feluri de m.: diato-nică, cromatică, enarmonică (v. e n a r m o n i e), trecătoare, definitivă, melodică etc. Multiplele posibilităţi expresive ale m. s-au cristalizat în procesul de evoluţie al armoniei. M. îmbogăţeşte melodia şi armonia, aduce variaţie de colorit, lărgeşte legăturile funcţionale ale acordurilor, intensifică dinamismul interior al muzicii. modus vivendi (expresie latină însemnînd „mod de a trăi“), formă de acord internaţional care lasă deschisă posibilitatea unei rezolvări ulterioare diferite a problemelor pe care le reglementează. Moesia /mozia], denumirea regiunii dintre Balcani şi Dunăre, locuită de triburile moe-silor. Acest nume a fost dat de romani şi provinciei pe care au creat-o între Dunăre şi Balcani, pe teritoriul Serbiei actuale, al Bulgariei de nord şi al Dobrogii. în anul 86 e.n. a fost împărţita în Moesia Superior şi Moesia inferior. mofete (GEOl..), produse ga zoase care apar în fazele finala ale activităţii vulcanice şi care se degajă la temperatură obişnuită, fiind constituite în cea mai mare parte din bioxid de carbon (C02). Apele subterane dizolvă C02 dinm.» transfor-mîndu-le în ape minerale bi-carbonatate, cunoscute sub numele de borvizuri. în R.P.R., emanaţiile mofetice de C02 se întîlnesc în lanţul de vulcani stinşi din Harghita-Călimani, din Oaş-Gutîi şi din Munţii Apuseni. „Moftul român“, revistă satirică, subintitulată glumeţ „Organ bi-ebdomadar pentru răspîndirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană“. A apărut la Bucureşti, sub redacţia lui I. L. Caragiale, în trei serii, între 24 ianuarie 1893 şi 12 mai 1902, cu mari intermitenţe, în paginile ei au fost ridiculizate dinastia, politicianismul, armata şi şcoala burgheză. Aici şi-a publicat Caragiale o parte din schiţele sale. Moga, Aurel (n. 1902), medic român, membru al Academiei R.P.R., profesor de clinică medicală la Institutul de medicină şi farmacie din Cluj, medic emerit al R.P.R. A făcut cercetări importante în domeniul bolilor cardiovasculare, al reumatismului şi al terapeuticii. A întreprins de asemenea cercetări de epidemiologie a bolilor cardiovasculare. A publicat numeroase lucrări privitoare la boala coronariană, boala hipertonică. ate-roscleroză. Op. pr.: „Profilaxia şi tratamentul medical complex al reumatismului** (1957), „Me- dicina internă * (voi. I, 1962, în colaborare), „Ateroscleroza** (1963, în^ colaborare). Mogadiscio, oraş în estul Africii, capitala Somaliei, situat pe ţărmul Oceanului Indian, pe coasta Benadir. 92 000 loc. (1961). Principalul centru urban şi industrial al Somaliei, cu întreprinderi de prelucrare a lemnului, textile, de pielărie, alimentare şi ateliere mecanice, însemnat centru comercial şi porţia Oceanul Indian, prin care se exportă bumbac, piei, produse agroalimentare. Aeroport. Moghilev [Moghiliovf, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Bielorusă, aşezat pe valea fluviului Nipru. 145 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, chimică, uşoară (încălţăminte, tricotaje, confecţii) şi alimentară. Nod feroviar. Moghioroş, Alexandru (n. 1911), membru în Biroul Politic al C.C. al Partidului Muncitoresc Român şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române. Născut într-o familie de ţărani săraci, a început să lucreze din copilărie. A fost lăcă-tuş-mecanic. A intrat din tinereţe în mişcarea muncitorească; în 1929 a devenit membru al Partidului Comunist din România. în 1932 a fost ales membru al C.C. al U.T.C. Pentru activitatea sa revoluţionară, a fost arestat de mai multe ori; în 1935 a fost judecat şi condamnat la 10 ani detenţiune. A fost închis la Ji- MOGOŞOAIA 396 MOINA lava, Doftana, Caransebeş şi Tîrgu-Ocna. După eliberarea României a lucrat ca secretar al Comitetelor regionale în Banat, Hunedoara şi Mureş. Al. Moghioroş La Conferinţa naţională a P.C.R. din octombrie 1945 a fost ales membru al C.C. al P.C.R., iar la Congresul I al P.M.R. (1948), membru al CC şi al Biroului Politic al C.C. al P.M.R.; între 1952 şi 1954 a fost secretar al C.C. al P.M.R. La Congresul ai II-leaal P.M.R. (1955) şi al IIMea al P.M.R. (1960) a fost reales membru al C.C. şi al Biroului Politic al CC al P.M.R. în 1954 a fost numit vicepreşedinte Nal Consiliului de Miniştri al R.P.R. Din 1948 este deputat în Marea Adunare Naţională a R.P.R. Pentru activitatea sa revoluţionară şi pentru merite deosebite în construirea socialismului, i s-a conferit, în 1961, titlul de „Erou al Muncii Socialiste din R.P.R." Mogoşoaia, curte domnească, lingă Bucureşti, construită de Constantin Brîncoveanu în 1702, pentru fiul său Ştefan, folosită uneori ca reşedinţă de vară domnească. Constă dintr-un ansamblu de arhitectură civilă, caracteristic stilului brîncove-nesc. Amplasat într-un peisaj pitoresc pe malul lacului Mogoşoaia, palatul, de dimensiuni mari, are un plan rectangular, dispus în trei nivele: pivniţa, parterul şi etajul, alcătuit simetric în jurul unei axe care se termină în foişor şi în loggia. Pereţii interiori erau decoraţi cu pictură murală. De asemenea, exteriorul palatului era tencuit şi pictat cu motive florale, realizate fin cu auriu şi albastru. Arhitectura palatului M*» unitară, echilibrată şi somptuoasă, integrează selectiv şi prelucrat fondului constructiv, local tradiţional (bolţi bizantine, foişor, acoperiş de şindrilă etc.), influenţe de ornamentică apuseană (coloane, capiteluri cu acante, mascheroni din Renaştere şi din baroc) şi orientală (motive florale turceşti şi persane etc.), în spiritul specificului artei româneşti. Stilul arhitecturii palatului M. a influenţat arhitectura civilă a sec. XVIII-XIX. # Mohâcs (Mohaci), localitate în sudul Ungariei, pe malul drept al Dunării, unde au «avut loc două mari bătălii: prima, în 1526, în care armata regelui maghiar Ludovic al îî-lea a fost înfrîntă de armata turcă, comandată de Soliman Magnificul. în urma acestei bătălii, aproape întreaga Ungarie a fost ocupată de turci; a doua, în 1687, în timpul războiului Turciei împotriva coaliţiei Austriei, Poloniei, Veneţiei şi Rusiei (1683—1699), care a marcat eliberarea Ungariei de sub jugul turcesc.; mohaiir (ZOOTEHN.), denumire dată părului de capră an-gora, folosit în industria textilă pentru stofe, covoare, fetru etc.; firele de păr pot fi scurte (6—8 cm) sau lungi (30 cm), cu fineţea de 25—30 de microni. Sinonim „lînădeangora". Mohănescu, Nicolae(1914 — 1942), erou al clasei muncitoare din România, muncitor tipograf. A devenit membru al Moineşti. Instalaţie d P.C.R. în 1937. în timpul dictaturii militare-fasciste, a condus, din însărcinarea partidului, împreună cu Pompiliu Ştefu, o tipografie ilegală. Arestat în februarie 1942, a fost judecat, condamnat la moarte şi executat. mohicani, trib de indieni (amerindieni) din grupul de est al familiei de limbi algon-kină-vakaşă, răspîndit de-a lungul coastei Oceanului Atlantic, în sudul actualei provincii Quebec din Canada şi în statele din nord-estul extrem al S.U.A. Se ocupau cu vînătoarea. Au fost aproape exterminaţi, pe la mijlocul sec. al XVI 11-lea, de colonizatori. mohor (Setaria), gen de plante erbacee din familia gra-mineelor, cu frunze liniare, ascuţite şi cu spic cilindric. La noi trăiesc mai multe specii de m», printre care Setaria viridis şi Setaria glauca. Este răspîndit prin locurile cultivate, prin cîmpii etc. Moigrad, sat din raionul Zălau, reg. Cluj, pe teritoriul căruia (dealul Măgura) se află urmele unei aşezări şi ale unei necropole dacice, precum şi urmele oraşului daco-roman Porolissum. Moina, Ion (n. 1921), sportiv român, maestru emerit al sportului. A fost multiplu campion şi recordmen al României şi balcanic la probele atletice de sprint (100, 200 şi 400 m plat). Cele mai bune timpuri realizate de M. sînt 10,4 sec. pe 100 m, 21,3 sec. pe 200 m şi 47,8 sec. pe 400 m; dintre a- e desalinare a ţiţeiului MOINĂ 397 MOIŞTII cestea, primele două se menţin şi azi ca recorduri naţionale. m6ină, stare a timpului, iarna, caracterizată printr-o temperatură mai ridicată a aerului după o perioadă de temperaturi scăzute. Se manifestă printr-o înmuiere a stratului de zăpadă şi prin dezgheţul solului. Moineşti, oraş raional în reg. Bacău, reşedinţă de raion, situat pe valea Trotuşului. 14 770 loc. (1964). Important centru de exploatare a petrolului. în apropiere se găsesc izvoare minerale (sulfuroase, cloruro-sodice, bicarbonatate), indicate în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor şi ale aparatului digestiv. — Raionul M., cu 122 850 loc. (1964). Exploatări de lemn, petrol şi cărbuni. Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea la Asău şi Comăneşti). Culturi de cereale şi creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Moira, personificare a destinului în mitologia greacă, în epopeile homerice, m» apare fie ca o forţă impersonală, fie ca o divinitate implacabilă în faţa căfeia chiar Zeus trebuie să se plece. La Hesiod apar trei M.: Clotho, care toarce firul vieţii muritorilor, Lache-sis, care îi determină lungimea, şi Atropos, care taie acest fir. La romani, corespunzătoare M. sînt Parcele. Moise, conducător şi legislator mitic al poporului evreu, considerat fondatorul mozaismului. Potrivit Bibliei, Iahve i-ar fi revelat pe muntele Sinai cele zece porunci ale „Vechiului testament14, cunoscute sub numele de decalog. Moisi, Cilibi (1815-1869), autor oral de aforisme. S-a născut la Focşani. Vînzător ambulant, a compus interesante şi pitoreşti maxime, pline de umor, adunate şi tipărite postum (1883) sub titlul „Practica şi apropourile lui Cilibi Moisi, vestitul în Ţara Românească1*. Moisi!, Constantin (1876— 1958), istoric român, specialist în numismatică şi în arhivistică. A fost membru corespondent al Academiei Române, apoi membru de onoare al Academiei R.P.R. şi preşedinte al Societăţii numismatice române. A organizat Şcoala de arhivistică, a fost iniţiatorul primei serii a „Revistei Arhivelor** şi organizatorul Cabinetului numismatic al Academiei. M. a publicat numeroase studii în domeniul istoriei, numismaticei, sigilografiei şi heraldicei. Moisil, Grigore C. (n. 1906), matematician român, profesor Gr. Moisil la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. Este membru al Academiei de Ştiinţe din Bologna şi al Institutului internaţional de filozofie. A publicat lucrări în domeniile analizei matematice, algebrei, logicii matematice, geometriei, mecanicii ş.a. Deosebit de valoroase sînt contribuţiile a-duse de M. în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate. A elaborat metode noi de analiză şi sinteză a automatelor finite, precum şi o teorie structurală a acestora. A extins în spaţiul cu mai multe dimensiuni derivata areolară a lui D. Pompeiu şi a studiat funcţiile monogene de o variabilă hiper-complexă, cu aplicaţii la mecanică. A introdus algebrele numite deellukasiewiczienetrivalenteşi polivalente şi le-a întrebuinţat în logică şi în studiul circuitelor de comutaţie. M. a adus o contribuţie însemnată la introducerea şi folosirea primelor maşini electronice de calcul în ţara noastră. Op. pr.: „La mecanique analytique des syst&mes con-tinus“ (1929), „Logique modale" (1942), „Introducere în algebră" (1954), „Teoria algebrică a mecanismelor automate** (1959, trad. în limbile rusă şi cehă), „Circuite cu tranzistori“ (2 voi., 1961-1962). Laureat al Premiului de stat. Moissan [muasâ], Henri (1852—1907), chimist francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A efectuat cercetări numeroase în domeniul chimiei ftuorului, cromului, carburilor şi hidrurilor metalice. A făcut studii asupra diamantului natural şi a reuşit să obţină pe cale artificială cristale microscopice de diamant. în acest scop a perfecţionat cuptorul cu arc electric. Premiul Nobel pentru chimie (1906). Moiseev, Igor Aleksandro-vici (n. 1906), dansator şi coregraf sovietic, maestru de balet, artist al poporului din U.R.S.S. M. a organizat Ansamblul de dansuri naţionale ale popoarelor din U.R.S.S., elaborînd un stil propriu. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Moissi, Alexander (1880— 1935), actor de origine albaneză, interpret /reprezentativ al direcţiei imprimate în teatrul german de regizorul Max Reinhardt. Mijloacele lui mimice şi vocale, de mari contraste, animate de un temperament furtunos, pasionat, au rămas celebre. Printre interpretările lui Moissi se citează cele ale Al. Moissi eroilor pieselor lui Hofmanns-thal, Wedekind, Ibsen, Les~ sing, Schiller, Goethe, Shaw, Tolstoi, cele ale bufonilor shakespearieni. moiştii, şcoală filozofică chineză, alcătuită din discipolii lui Morţzî (479--381 î.e.n.). Pornind de la elementele progresiste din doctrina acestuia, m» au creat o teorie material ist -naivă a cunoaşterii, care a avut un rol important în dezvoltarea M01VRE 398 MOLDOVA filozofiei chineze antice. Şcoala a încetat să existe în sec. al Il-lea î.e.n. Moivre [muâvr?/, Abraham de (1667—1754), matematician englez de origine franceză; a fost membru al Societăţii Regale din Londra. A avut contribuţii în domeniul teoriei numerelor complexe, al seriilor recurente şi al teoriei probabilităţilor. -- Formula lui A/., formulă pentru ridicarea la putere a numerelor complexe scrise sub formă trigonometrică: (cos 9 + i sin aparatului sau al maşinii car. urmează în schemă să fie parcurse de acelaşi curent electric (ex. m. în c. a două motoare asincrone în vederea reglării vitezei de rotaţie). 3. (în pictură, grafică, fotografie) Asamblare a unor imagini independente sau care fac parte din diferite compoziţii în vederea obţinerii unui ansamblu. 4* (CINEMA) Fază finală în tehnica de lucru a unui film, care cuprinde o serie de operaţii: selectarea secvenţelor, stabilirea ordinii şi lungimii lor definitive, a raportului lor cu coloana sonoră şi, în general, cu tot ce comportă sonorizarea (voci, muzică, zgomot etc.). în fazam., intervenţia regizorului este mai directă şi contribuţia lui hotărîtoare: el impune prin m. o viziune personală, un specific cinematografic. în ultimă instanţă, de m. depinde unitatea operei finite. Montale, Eugenio (n. 1896), poet italian. Lirica sa, pronunţat meditativă, relevă comuniunea omului cu natura („Oase de sepie", 1925; „Ocaziile", 1939), neaderenţa sa la fascism şi la război („Finisterra", 1943) sau frămîntările şi aspiraţia la libertate a omului modern („Furtuna şi altele", 1956). Reprezentant al intelectualismului, Mo cultivă o poezie concisă, geometrică, antiretorică, împinsă uneori pînă la ermetism. S-a remarcat şi ca eseist, prozator şi traducător (mai ales din Shakespeare). Montalvo, Juan (1833—1889), scriitor ecuadorian. A luptat împotriva dictaturii, fiind nevoit din cauza aceasta să trăiască mulţi ani în exil. S-a distins ca polemist, combătînd tirania şi clericalismul („Dictatura perpetuă", 1875; „Catili-nariile", 12 voi., 1881 — 1882; „Mercurialul ecleziastic, cartea adevărurilor", 1884), ca eseist („Şapte tratate", 1882) şi mai ales ca prozator („Capitole uitate de Cervantes, încercare de a imita o carte inimitabilă", postum, 1895, în careM. relatează alte aventuri ale lui Don Quijote, cu aluzii critice la contemporani). Excelent stilist,M. este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii sud-americane. Montana [monten^J, stat în nord-vestul S.U.A. Suprafaţa: 381 087 km2. Populaţia: 675 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Hclena. Partea vestică a statului este străbătută de Munţii Stîncoşi, împăduriţi, cu nu- meroase lacuri şi gheţari; în est se întinde un podiş premon-tan. Munţii sînt bogaţi în minereuri de cupru, argint, aur, zinc, uraniu ş.a., iar în podiş există zăcăminte de petrol, gaze naturale şi cărbune. Principalele nuri sînt Missouri şi Yellowstone. Industria extractivă este puternic dezvoltată. Cea mai importantă regiune minieră este regiunea Butte (mare producătoare de cupru şi de argint). Pe baza energiei furnizate de hidrocentrale s-au construit uzine de aluminiu (Columbia-Falls) şi cupru (Great Falls) şi fabrici de celuloză. în partea estică se cultivă cereale, în vest se cresc cornute mari şi în văi se fac culturi irigate de sfcclă de zahăr, de porumb ş.a. montant 1. (CONSTR.) Bară (la o grindă-cadru sau la o grindă cu zăbrele) avînd direcţia apropiată de perpendiculara pe linia care uneşte reazemele grinzii sau pe axa unei tălpi a acesteia. 2. (NAV.) Element de rezistenţă (nervură) folosit pentru rigi-dizarea şi legarea tablelor învelişului unei nave; este constituit dintr-un profil metalic aplicat vertical pe peretele navei. 3. (AV.) Piesă în formă de bară care leagă între ele aripile unui avion biplan sau aripa şi fuzelajul pentru a mări rigiditatea aparatului. montare (TEHN.), operaţie de asamblare a pieselor unui sistem tehnic (maşina, aparat etc.) în poziţiile pe care trebuie să le ocupe pentru ca acesta să poată funcţiona în bune condiţii. montă (ZOOTEHN.), împreunare a două animale de sex opus în vederea reproducţiei. La femele, actul m. are loc în perioada de c ă 1 d u r i. în zootehnie, o deosebită importanţă prezintă alegerea momentului m., de acesta depinzînd fecundarea femelei. în prezent, m. naturală este înlocuită în tot mai mare măsură cu însămînţarea artificială. Mont Blanc [mo blă], masiv muntos în Alpi, cel mai înalt din Europa (4 810 m). Este situat în Alpii vestici, la graniţa dintre Franţa, Italia şi Elveţia, şi este alcătuit din roci MONTCHRETIEN 414 MONTESQUIEU cristaline. Are numeroşi gheţari (printre care Mer de Glace). însemnat centru de alpinism. Pe sub M.B. s-a construit de curînd un tunel pentru automobile (11,5 km lungime), care leagă Franţa de Italia. Observator astronomic şi meteorologic. Montchretien fmdcretit], Antoine de (1575— î 621), economist francez, adept al mercantilismului. Concepţiile lui oglindeau trecerea de la sistemul monetar la mercantilismul dezvoltat. M. condamna luxul nobilimii şi compătimea' situaţia grea a maselor populare, îndeosebi a ţărănimii oprimate de jugul feudal. M. a fost primul care a folosit termenul de „economie politică**. Mont Dore [mo dor], grup de munţi în Masivul Central Francez, între bazinul Loarei şi cel al Garonei. Reprezintă restul unui vulcan terţiar. Vîr-ful principal: Puy de Sancy (1 886 m), cel mai înalt vîrf din Masivul Central Francez. Păşunat dezvoltat. Izvoare termale. Monte^Carlo* oraş în principatul Monaco. 10 000 loc. (1960). însemnată staţiune bal-neoclimatică pe Coasta de Azur. Renumit prin casele de joc şi cazinourile sale. Monte~Carlo, metoda (MAT.), metodă numerică de calcul, de rezolvare cu ajutorul sistemelor de numere aleatoare sau cuasialeatoare a unor sisteme de ecuaţii diferenţiale ordinare, cu derivate parţiale, de ecuaţii integrale ş.a. Această metodă prezintă importanţă în numeroase aplicaţii pentru faptul că permite efectuarea unor calcule mai rapid decît prin alte metode matematice sau în cazurile cînd acestea din urmă nu pot fi utilizate. Monte Cer vino v. Matter~ horn. Montecuccoli, Raymond (1609 — 1681), general austriac. A înfrînt pe turci la Saint-Gothard, pe rîul Raab (1664). în timpul războiului pentru Olanda împotriva Franţei (1672—1679) a fost înfrînt de T u r e n n e. Doctrină sa militară, care consta în înlocuirea armatei de mercenari printr-o armată permanentă, în frontul de bătaie „oblic“ şi în concen- trarea puterii de foc, I-a inspirat pe Frederic al II-lea, regele Prusiei. Mdntemayor, Jorge de (c. 1520—1560), scriitor spaniol. Opera sa principală, romanul pastoral „Diana“ (c. 1559), e un elogiu adus, în spiritul neoplatonismului Renaşterii, dragostei ca frumuseţe inaccesibilă. Compusă după modelul romanului .„Arcadia** al Iui Jacopo Sannazzaro, cartea e presărată cu numeroase versuri. M. este şi autorul unor „cancioneros** şi al unor poeme religioase, interzise însă de inchiziţie. mont eoni, cultură materială caracteristică epocii bronzului, răspîndită în partea de nord-est a Munteniei, în sudul Moldovei şi, mai rar, în regiunile învecinate din Transilvania. Numele culturii provine de Ia localitatea Sărata~Monteoru (raionul Buzău, reg. Ploieşti), unde s-a descoperit o aşezare tipică acestei culturi. Specifice culturii m. sînt multitudinea şi varietatea uneltelor şi armelor de bronz, ceramica ornamentată în tehnica inciziei şi a reliefului şi aşezările fortificate pe vîrf uri de dealuri. Purtătorii acestei culturi din regiunile de dealuri se ocupau în special cu creşterea vitelor, dar şi cu cultura pămîntului, şi făceau schimb la mari distanţe. Monte Rosa, munte în Alpii Pennini, la graniţa dintre Italia şi Elveţia. Altitudinea: 4 638 m (al doilea vîrf din Alpi ca înălţime). Este format din graniţe şi gnaisuri. Are mai mulţi gheţari. Monterrey, oraş în nordul Mexicului, situat în munţii Sierra Madre de Est, pe valea rî-ului Santa Catarina. 600 610 loc. (1960). Este principalul centru siderurgic al ţării. Este dezvoltată şi metalurgia neferoasă, industria cimentului, electrotehnică, alimentară şi textilă. Nod de comunicaţii pe şoseaua panamericană. Universitate. Montesquieu fmonteschio], Charles Louis de Secondat (1689—1755), scriitor şi filozof iluminist francez. A fost consilier, apoi preşedinte al parlamentului din Bordeaux. în prima sa operă, „Scrisori per-sane“ (1721), intrată în patri- moniul clasic al literaturii franceze prin vioiciunea stilului, umorul fin şi acuitatea criticii sociale, M. a satirizat regimul absolutist, a condamnat sclavia, Ch. L. Montesquieu exploatarea colonială şi războaiele nedrepte. Menţinîndu-se pe poziţiile deismului, el a criticai biserica şi clerul, intoleranţa religioasă şi parazitismul călugărilor. Lucrarea sa „Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor** (1734) este importantă pentru încercarea de a prezenta statul ca o instituţie naturală, în opoziţie cu concepţia providenţialistă a lui Bossuet, precum şi pentru demonstrarea superiorităţii regimului parlamentar englez asupra celui absolutist. în bpe-ra sa principală, „Spiritul legilor'* (1748), situîndu-se pe terenul „iluziilor juridice** (K. Marx), M. considera că forţa motrice a dezvoltării sociale ar fi legislaţia, forma de guver-nămînt. în acelaşi timp el acorda o mare însemnătate mediului geografic, fiind unul dintre fondatorii determinismului geografic, teorie progresistă în acea vreme. Deosebit de valoroasă este previziunea lui M. despre legitatea proceselor social-istorice şi teza sa despre caracterul obiectiv al legilor în genere, definite de el ca „raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor**. Dezvol-tînd teoria separării puterilor în stat, pre ionizată anterior de J. Locke, îl. a urmărit îngrădirea put* ii monarhului, instaurarea lc calităţii. Deşi moderat, iluminismul lui Montesquieu a exercitat o influenţă pozitivă asup: a enci-clopediştilor şi a conducătorilor revoluţiei franceze. MONTESSORI 415 MONTGOLFîER Montevideo. Teatru Montessori, Maria (1870— 1952), pedagogă italiană, specializată în educaţia preşcolarilor şi a şcolarilor mici. A-deptă a aşa-numitei educaţii libere, opusă dogmatismului her-bartian, a preconizat, în lucrările sale „Casa copilului*' (1909) şi „Autoeducarea şi autoinstruirea în şcoala elementară** (1909), o metodă proprie, aplicînd larg experimentul pedagogic şi cre-înd materiale didactice noi. Concepţia ei este însă viciată de individualism. Monteverdi, Angelo (n. 1886), filolog italian, profesor lar Universitatea din Roma, preşedinte al Academiei dei Lincei şi membru de onoare al Academiei R.P.R. Are numeroase lucrări consacrate studiului textelor vechi romanice, în special celor italieneşti. Op. pr.: „Manual de introducere în studiile romanice** (1952). Monteverdi, Claudio (1567 — 1643), compozitor italian a-parţinînd perioadei Renaşterii muzicale tîrzii. A. activat la Mantua şi Veneţia. In „Ma-drigalele** sale (cuprinse în nouă caiete) a continuat stilul polifonic „a cappella** al înaintaşilor, pe care l-a părăsit treptat CI. Montev-erdi în favoarea noului stil al monodiei acompaniate. Aportul lui M. în crearea genului de operă are o însemnătate istorică, el ridicînd acest gen dramatic la nivelul artei autentice. Din lucrările sale destinate scenei, în mare parte pierdute, s-au păstrat în întregime pri.rta operă, „Orfeu" (1607), şi „încoronarea Poppeii" (1642). Creaţia dramatică-muzicală a lui M. conţine toate elementele operei de mai tîrziu: liricul şi tragicul, realizate cu ajutorul recitativului apropiat de inflexiunile vorbirii, aria, corul integrat în acţiune, tratarea instrumentală bogată în efecte dramatice şi ilustrative, care prevestesc stilul orchestrei moderne. Montevideo, oraş în America de Sud, capitala Uruguayu- 1 ui, situat pe ţărmul stîng al estuarului La Plata, pe o colină care coboară în amfiteatru spre ţărm. 1 173 000 loc. (1963). Cel mai mare centru industrial al ţării, cu întreprinderi alimentare (carne şi produse din carne), textile, de pielărie, chimice, electrotehnice etc. Nod feroviar, rutier şi aerian; unul dintre marile porturi ale Ame-ricii de Sud. Centru turistic. Universitate, muzee, teatre, săli de concerte etc. Montezuma (Moctezuma), numele a doi regi azteci, dintre care mai cunoscut este M. al ll-lea (Î502 sau 1504-1520). Şi-a menţinut dominaţia asupra triburilor supuse prin măsuri represive, ceea ce a dus la răscoala texcocanilor din 1516 şi la alianţa triburilor totona-ciJor şi tlaxcalanilor cu Cortez (1519). Neţinînd seama de sfaturile celorlalţi conducători azteci, s-a supus fără luptă spaniolilor şi a acceptat captivitatea. A fost ucis, în timpul unei răscoale a poporului aztec, în iulie 1520. Montferrat, familie de nobili din nordul Italiei, din care cel mai cunoscut a fost Borti faciu al III~lea de A/., conducătorul detaşamentelor de cruciaţi în timpul cruciadei a IV-a (1202—1204), care a participat la cucerirea Constantinopolu-lui (1204) şi a devenit rege al Tesalonicului. Montfort [mântfst], Simon de (c. 1208—1265), nobil englez. Prin „prevederile de la Oxford" (1258), impuse regelui Henric al III-lea, a încercat să instaureze un regim nobiliar în Anglia. în alianţă cu cavalerii şi cu orăşenimea, baronii conduşi de M. au dus o luptă îndelungată împotriva politicii arbitrare a regelui Henric al III-lea. In 1264, lîngă Lewes, M. a obţinut victoria asupra trupelor regale, devenind conducătorul de fapt al Angliei. Inconsecvenţa baronilor şi teama lor de revoltele ţăranilor au dat posibilitatea forţelor regale să se regrupeze şi să înfrîngă armatele răsculaţilor la Evesham (august 1265), unde Montfort a căzut în luptă. Montgolfier [ mo golf ie], Jo-seph Michel (1740-1810), inventator francez. împreună cu fratele său Jacques Etienne (1745—1799) a construit, în 1783, primul aerostat (cu aer cald). Fraţii Montgolfier au fost membri ai Academiei de Ştiinţe din Paris. MONTGOMERY 416 MONTREUIL Montgomery [mantgămzri], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Alabama. 134 400 loc. (1960). Industrie textilă (bazată în special pe bumbac), alimentară, chimică (îngrăşăminte). Nod feroviar şi rutier. Montgomery [m?ntgăm9Ti], Bernard sir (n. 1887), mareşal britanic. în 1942, armata a VII I-a engleză, comandată de M., a înfrînt armatele italo-germane la El’Alamein (Africa de nord). în 1944-1945 a comandat un grup de armată în Europa occidentală, iar în 1951— 1958 a fost locţiitor al comandantului trupelor N.A.T.O. în Europa. Montherlant fmdterlâ h Henri Milion de (n. 1896), scriitor francez, membru al Academiei Franceze. S-a format sub influenţa lui Nietzsche, Barr£s şi Gide. Romanele sale, îm-binînd elemente de critică socială cu tendinţe mistice, se întemeiază, în genere, pe cultul eului şi pe mitul virilităţii şi al curajului („Visul", 1922; „Bestiariile", 1926; „Celibatarii", 1934; tetralogia „Tinerele", 1936—1939). După al doilea război mondial s-a dedicat cu deosebire teatrului („Port-Royal", # 1954). Monti, Vincenzo (1754— 1828), poet italian. S-a afirmat întîi ca partizan al neoclasicismului iluminist, aducînd laude ştiinţei („Oda d-lui de Montgol-fier", 1784) şi luptei pentru binele poporului (tragedia „Caius Gracchus", 1800, trad. rom. 1882). A scris apoi versuri care condamnau revoluţia franceză („Bassvilliana", 1793). în cele din urmă l-a cîntat pe Napoleon ca eliberator al Italiei, orientîn-du-şi creaţia spre o atitudine democratică, revoluţionară, anti-catolică, patriotică („Prome-teu4*, 1797; „La moartea lui Lorenzo Mascheroni44, 1802), pentru ca ulterior să cînte restauraţia austriacă. Artist înzestrat, cu o bogată cultură clasică, a tradus „Iliada" (1810) şi a militat pentru folosirea unei limbi literare vii şi moderne. Monticelli [mdtiseli], A-dolphe JosephThomas(1824 — 1886), pictor francez de origine italiană. Influenţat de Vero-nese, Rembrandt şi Watteau, Vedere din Montreal iar dintre contemporanii săi de Delacroix, Diaz de la Pena şi Courbet, M. pictează într-o pastă onctuoasă şi frămîntată, în trăsături nervoase şi în culori strălucitoare. A pictat scene galante, portrete, peisaje şi flori, între 1876 şi 1886 pictura sa atinge apogeul strălucirii colo-ristice şi luminoase. Prin atmosfera plină de tensiune şi de agitaţie, ea a anunţat expresionismul, iar prin tehnica sa picturală impresionismul. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin „Portretul mamei artistului" (1875) şi prin „Conversaţie în parc44. montmorilonit (MINER.), a-lumosilicat natural hidratat de aluminiu, magneziu şi fier. Are culoarea albă, este moale şi gras, cu foarte mare capacitate de adsorbţie. Ia naştere prin alterarea unor roci bazice, a cenuşilor vulcanice etc. Argilele cu m.sînt utilizate pentru purificarea soluţiilor în industria petrolului, a uleiurilor vegetale, a vinurilor, ca liant în variate produse etc. în R.P.R. se găseşte la Tufări (reg. Banat), Răzoare (reg. Cluj),Valea Chioa-rului (reg. Maramureş), Adamclisi (reg. Dobrogea) etc. Montpelier [mqntpidh], o-raş în S.U.A., centrul administrativ al statului Vermont. 8 780 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini, uşoară şi alimentară. Mari cariere de granit. Montpellier [mdpelie], oraş în sudul Franţei, situat în apropiere de ţărmul Mării Me-diterane. 118 860 loc. (1962). Centru de vinificaţie, situat într-o renumită zonă viticolă. Industrie alimentară şi uşoară. Centru cultural cu o universitate (din sec. al XlII-lea) şi alte institute de învăţămînt superior, muzee. Monumente arhitectonice medievale. Montreal [mqntriqd], oraş în estul Canadei, situat pe o insulă în mijlocul fluviului Sf. Laurenţiu, în zona de confluenţă a acestuia cu rîul Ottawa. Cel mai mare oraş al Canadei ca număr de locuitori: 1 191 060. loc. (1961), dintre care circa 2/3 de origine franceză. Important centru industrial, care dă, împreună cu localităţile subordonate, circa 1/4 din producţia industriei prelucrătoare a ţării. Este dezvoltată în special industria u-şoară, de prelucrare a petrolului, constructoare de maşini (material rulant, maşini-unelte, avioane, construcţii navale), e-lectrotehnică, alimentară şi de prelucrare a lemnului. Mare nod feroviar, rutier, aerian, cel mai mare port al Canadei şi al doilea de pe coasta răsăriteană a Americii de Nord (după New York), accesibil pentru vase oceanice. Are două universităţi, şcoli superioare, teatre. Montreuil /motroil, Pierre de (cunoscut şi sub numele de MONTREUX m MOORE Pierre de Montereau) (începutul sec. XIII—1266), arhitect francez. Activitatea sa este legată de unele dintre cele mai însemnate monumente ale goticului francez: capela din Vin-cennes şi în special La Sainte Chapelle din Paris (1245— 1248). Pierre Montreuil a participat de asemenea la construcţia celebrei catedrale Notre Dame din Paris. Montreux [motro], localitate balneoclimatică în Elveţia, situată pe malul estic al lacului Geneva. Aici au avut loc, în iulie 1936, tratative între N. Titu-lescu, ministru de externe al României, şi M. M. Litvinov, ministru de externe al U.R.S.S., în urma cărora a fost discutat textul unui tratat de asistenţă mutuală între U.R.S.S. şi România şi a fost semnat un protocol privind acordul asupra textului tratatului. Acesta n-a fost însă acceptat, iar Titulescu a fost înlăturat din guvern în auguşt 1936. montură (TEHN.), piesă a unui sistem tehnic (mecanism, aparat, maşină etc.) în care se montează o altă piesă a acestuia (ex. montura unei lentile într-un aparat optic, a unei lămpi etc.). Monţame (Mongalîn Ţa~ hilgaan Medeetiii Agentlag), a-genţia telegrafică a Republicii Populare Mongole, cu sediul Ia Ulan-Bator. A fost înfiinţată în 1957. monţian (STRAT.), primul etaj al eocenulu^inferior, caracterizat prin anumite specii de gasteropode, lamelibranhiate, foraminifere etc.; este dezvoltat în Franţa, în Belgia,Jn Danemarca şi în U.R.S.S. In R.P.R., după unii autori, monţianul s-ar găsi în facies marin în zona flişului Carpaţilor Orientali şi în facies continental-lacustru în nord-vestul bazinului Transilvaniei. monument 1. Operă de arhitectură sau de sculptură (statuie sau relief) destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau unei personalităţi remarcabile. 2. Construcţie cu deosebită valoare istorică (monument istoric: ex. cetatea Sucevei) sau arhitectonică (monument de arhitectură: eţx. Palatul Mogoşoaia). Monumentele istorice Monumentul eroi şi a pot fi în acelaşi timp monumente de arhitectură. 3. Edificiu care păstrează tradiţia u-nor fapte importante sau evocă mari personalităţi de cultură (monumente de cultură: ex. casa me-morială Mihai Eminescu de la Ipoteşti). monument al naturii, calitate juridică ce se a-cordă acelor teritorii care, prin plantele şi animalele care trăiesc pe ele, prezintă o deosebită însemnătate ştiinţifică sau estetică şi sînt conservate pentru a fi trecute posterităţii. Această calitate se acordă şi unor specii de plante şi de animale rare, roci minerale şi fosile, care au mare importanţă sau sînt exemplare unice, precum şi unor copaci bătrîni.M. ale n. sînt bunuri ale întregului popor, avut obştesc, libere de orice sarcini şi servituţL In România au fost declarate m. ale n. Parcul naţional al Retezatului, bazal-tele de la Detunata Flo-coasă (reg. Cluj), călifarul alb şi călifarul roşu, lopătarul, co-coşul-de-mesteacăn, tisa de lingă Cîmpulung Moldovenesc, stejarul de la Blaj etc. Pentru ocrotirea monumentelor naturii din R.P.R., pentru explorarea ştiinţifică şi punerea lor în slujba educării maselor, a fost instituită pe lîngă Prezidiul Academiei R.P.R. Comisia monumentelor naturii. V. şi ocrotirea naturii. Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, operă de arhitectură construită în 1963, în Parcul Libertăţii din Bucureşti. In mijlocul unui hemiciclu, în care se păstrează urnele funerare, se ridică elementul central, alcătuit din cinci arcuri monumentale îngemănate. La baza acestora arde flacăra veşnică. Elementul central se sprijină pe o construcţie circulară cu cripte funerare. Construcţia este realizată din beton armat şi finisată cu plăci lor luptei pentru libertatea poporului patriei, pentru socialism din granit roşu şi labradorit (elementul central), travertin şi marmură (hemiciclul). Accesul către m* se face printr-o trenă arhitecturală axială: şosea, platformă, scări. Proiectul m. a fost realizat sub conducerea lui H. M a i c u. Moor (pe numele adevărat Dmiiri Siahievici Orlov) (1883 — 1946), grafician sovietic. Şi-a început activitatea înainte de revoluţie,^ prin caricaturi progresiste. In perioada războiului civil s-a impus prin afişe politice, remarcabile prin stilul lapidar, prin expresivitate şi forţă agitatorică („Te-ai înrolat voluntar?", 1920; „Ajută!", 1922). A creat de asemenea ilustraţii şi desene satirice cu conţinut politic şi antireligios. Creaţia lui M. se distinge prin desenul clar conturat şi prin contrastele puternice de alb şi negru. Moore [mus], George (1852 — 1933), scriitor irlandez. E unul dintre fondatorii literaturii irlandeze moderne. Opera sa, inegală şi contradictorie, puternic influenţată de naturaliştii francezi, înfăţişează cu precădere destinul trist al femeii în societatea capitalistă (romanele „Soţia unui cabotin", 1885; „O dramă în muselină", 1886, şi, mai ales, „Esther Waters" 1894). Spre sfîrşitul vieţii a cultivat o proză de orientare psihologizantă, cu tendinţe religioase. A făcut şi critică dci artă. Moore [mfo]\ Henry (n. 1898), sculptor, pictor şi grafician englez. M. este autorul unui mare număr de grupuri 14 — Dicţionar enciclopedic voi. III MOORE 418 MORALĂ statuare în piatră sau lemn. în lucrările sale, M. caută să regăsească tradiţiile arhaicului egiptean, ale sculpturii pre-colombiene şi chiar ale celei preistorice şi să respecte specificul materialului, folosind cioplirea directă în lemn şi în piatră. Deformările, ca şi formele perforate, sînt folosite de M. într-un sens expresionist, menit să sugereze, asemenea idolilor arhaici, forţele primitive ale naturii. Moore [mu? ], Thomas (1779—1852), poet romantic irlandez. Supranumit „bardul de la Erin‘\ a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Byron, care l-a şi influenţat în unele poeme cu caracter exotic („Lal-!a Rookh“, 1817) sau mitologic („Iubirile îngerilor**, 1823). Capodopera sa, culegerea de balade patriotice „Melodii irlan-deze“ (1807—1834), evocă în spirit folcloric istoria de luptă a Irlandei. Adversar al asupririi engleze, al monarhiei şi al ipocriziei puritane, M. a satirizat cu virulenţă moravurile politice ale epocii („Lumea de la Westminster**, 1816; „Fabule pentru Sfînta Alianţă** 1823 ş.a.). mops (TEHN.), cleşte cu fălci ale căror feţe active sînt curbate şi prevăzute cu dinţi spre a putea apuca şi roti ţevi şi bare cilindrice de diferite diametre. Mor (Moor), Anthonis (cunoscut şi sub numele de Antono Moro) (1512-1575), pictor olandez. Elev al lui Jan van Scorel, a fost portretistul unor curţi princiare din Europa apuseană, lucrînd în Italia, Flandra, Spania (la curtea lui Carol Quintul şi Filip al II-lea), Portugalia şi Anglia. Portretistica sa, remarcabilă prin expresivitate, ţinută sobră şi caracterizarea viguroasă a modelelor, a influenţat puternic pe portretiştii aristocraţiei din Europa apuseană a sec. al XVI-lea. moracee (BOT.; Moraceae), familie de plante erbacee sau lemnoase (arbori şi arbuşti), în general tropicale şi subtropicale, cu frunze alterne sau opuse, întregi sau lobate, cu flori uni-sexuăte grupate în inflorescenţe (amenţi, capitule etc.); fructele sînt drupe sau achene, reunite într-un fruct compus (ex. dudul, smochinul, hameiul, cînepa). Unele specii de m. secretă latex. morală, formă a conştiinţei sociale, ansamblu al normelor care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimînd obligaţiile lor unii faţă de alţii, precum şi faţă de colectivitate, faţă de o anumită clasă, faţă de patrie, stat, familie. Spre deosebire de drept, care asigură respectarea normelor juridice, înscrise în legi, pe baza autorităţii statului, m. asigură respectarea normelor convieţuirii umane, de obicei nescrise, prin forţa educaţiei şi a tradiţiilor, a opiniei publice. în afara normelor, care constituie partea esenţială a m., nucleul ei, m. cuprinde şi relaţiile morale dintre oameni, întruchipare a normelor în conduită şi în raporturile lor reciproce, mo-ravurile, adică relaţiile morale cu un caracter relativ stabil care caracterizează o clasă, o pătură socială sau o societate dată. M. implică aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor în lumina unui anumit ideal etic, exprimată în judecăţi şi în sentimente morale. în sfera m. se cuprinde şi atitudinea individului faţă de normele morale existente în societatea dată, concordanţa sau neconcordanta conduitei sale cu acestea. în opoziţie cu concepţiile neştiinţifice care explică originea şi esenţa m. prin „voinţa divină**, „spiritul absolut** sau „natura umană eternă**, marxismul a dovedit că m. are o origine şi esenţă socială. Ea este o parte a suprastructurii, reflec-tînd, în ultimă analiză, caracterul relaţiilor de producţie şi schimbîndu-se o dată cu ele. M . comunei primitive, m. sclavagismului, a societăţii feudale, m» burgheză şi m. comunistă reprezintă principalele tipuri de m. care s-au succedat de-a lungul istoriei. în societatea împărţită în clase, m. are un caracter de clasă, m. dominantă în fiecare orînduire socială fiind cea a clasei dominante. Totodată clasele exploatate opun, în orînduirile respective, moralei dominante propriile lor principii şi norme morale. îţi dezvoltarea m», ca şi în dezvoltarea celorlalte forme ale conştiinţei sociale, există o independenţă relativă, care se exprimă în continuitatea dezvoltării m., clasele noi preluîntj din m. epocilor precedente tot ceea ce le poate servi, precum şi în interacţiunea dintre m* şi celelalte forme ale conştiinţei sociale, în rolul activ al m. în viaţa socială. O mare însemnătate în evoluţia m« o are forţa tradiţiei, datorită căreia anumite concepţii morale şi moravuri se pot menţine multă vreme după ce condiţiile care le-au generat au dispărut. Susţi-nînd teza schimbării m. în cursul istoriei, marxismul nu respinge numai concepţiile dogmatice despre o morală „eter-nă“, ci şi relativismul etic; el afirmă existenţa progresului moral, îmbogăţirea continuă a fondului de valori morale de către clasele înaintate, de către masele populare. Criteriul obiectiv al progresului moral îl constituie lupta pentru eliberarea maselor, concordanţa cu cerinţele dezvoltării societăţii. „Morala serveşte societăţii omeneşti pentru a se ridica mai sus, pentru a se elibera de exploatarea muncii** (V. I. Le-nin). Morala comufiistă, morala clasei muncitoare, reprezintă treapta cea mai înaltă a progresului moral al omenirii. Apărută ca m. a proletariatului revoluţionar, fundamentată pe ideologia ştiinţifică marxist-leninistă, m* comunistă integrează şi ridică pe o treaptă superioară normele şi valorile morale create de clasele progresiste de-a lungul istoriei şi le îmbogăţeşte cu principii noi, proprii. Esenţa m. comuniste o constituie lupta pentru desfiinţarea oricărei exploatări şi asupriri, pentru construirea societăţii comuniste. M.e. promovează, în opoziţie cu m* burgheză individualistă, devotamentul faţă de interesele obşteşti, subordonarea interesului individual faţă de cel colectiv, întemeiată pe înţelegerea concordanţei dintre ele. La baza m.e. se află principii cum sînt colectivismul, atitudinea socialistă faţă de muncă MORARIU 4Î9 MORAVIA şi faţă de avutul obştesc, umanismul socialist, patriotismul şi internaţionalismul socialist. M.e. educă pe membrii societăţii în spiritul unor sentimente şi calităţi morale nobile, ca devotamentul faţă de cauza comunismului, faţă de popor, faţă de clasa muncitoare şi faţă de partidul ei marxist-leninist, interesul pasionat pentru treburile obşteşti, principialitatea, cinstea, sinceritatea, modestia, intransigenţa faţă de nedreptate şi necinste. In ţara noastră, în procesul transformărilor so-cial-economice revoluţionare, a luat naştere şi se afirmă tot mai mult morala nouă, socialistă. Procesul formării noii m* este un proces îndelungat; el presupune o luptă perseverentă împotriva rămăşiţelor şi influenţelor m. burgheze, împotriva concepţiilor şi deprinderilor înapoiate. Acest proces, care se desfăşoară în toată complexitatea sa sub conducerea P.M.R., presupune formarea atît a concepţiilor cît şi a deprinderilor morale socialiste. Noua morală se formează atît sub influenţa relaţiilor socialiste de producţie, cît şi ca rezultat al activităţii conştiente desfăşurate de partid, de stat şi de organizaţiile obşteşti, al influenţei întregii vieţi socialiste. Pîrghia hotărîtoa-re a formării noii morale o constituie educaţia prin muncă, atitudinea socialistă faţă de muncă reprezentînd acel element al m. socialiste care este cel mai apropiat de bază, de relaţiile socialiste de producţie. Un rol important îl au de asemenea activitatea ideo-logică-educativă a presei, radioului, a şcolii şi familiei, a artei şi literaturii îndrumate de partid, precum şi organele obşteşti care contribuie la educarea oamenilor muncii în spiritul respectării normelor convieţuirii sociale (consiliile de judecată tovărăşească, comitetele de bloc şi de stradă etc.). Ca urmare a victoriei socialismului în întreaga economie, se lărgeşte sfera de influenţă a moralei, capătă o însemnătate tot mai mare judecata opiniei publice înaintate, a colectivităţii* formele obşteşti de influenţare a celor ce în-, calcă normele vieţii sociale. V. şi etic ă. Mor ar iu, Tiberiu (n.1905), geograf român, profesor la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei R.P.R. Autor a numeroase lucrări din domeniul geomorfo-logiei (studiul glaciaţiei din Munţii Rodnei, studiul peri-glaciarului din R.P.R., al teraselor fluviale, al proceselor de pantă şi vîrstei alunecărilor de teren din Podişul Transilvaniei, studiul fragmentării reliefului din R.P.R., al proceselor de su-foziune din sudul ţării etc.), al hidrologiei (densitatea reţelei hidrografice, tipurile genetice de lacuri), al diviziunii în regiuni fizico-geografice a României etc. Moratin, Leandro Fer-nândez de (1760—1828), scriitor spaniol. Comediile sale, tributare în parte lui Moliere, satirizează cu vervă moravuri şi caractere ale societăţii timpului („Bătrînul şi tînăra fată**, 1790; „Comedia nouă", 1792; „La Mojigata", 1804; ,,«Da»-uI tinerelor fete'*, 1806 ş.a.). A mai compus z a r z u e 1 e, versuri şi o lucrare privind originile teatrului spaniol. moratoriu (lat. mora „întîr-ziere4*), amînare a plăţii datoriilor publice şi particulare scadente, stabilită prin lege pe un anumit timp sau pentru perioada existenţei unor împrejurări speciale (război, criză, calamitate naturală etc.). El poate privi toate formele datoriilor sau numai unele categorii ale acestora. In capitalism, m* se foloseşte larg în perioada crizelor economice de supraproducţie. El se acordă de tribunalele comerciale debitorilor (persoane fizice sau juridice), înainte sau după declararea lor în stare de faliment. Morava, nu în R.S.F. Iugoslavia, afluent pe dreapta al Dunării. Se formează prin unirea rîurilor Morava de Sud (împreună cu care are o lungime de 563 km) şi Morava de Vest şi se varsă în Dunăre în aval de Belgrad. Morava, nu în R.S. Cehoslovacă (358 km), afluent pe stînga al Dunării. Izvorăşte din Munţii Sudeţi, străbate -ampla Moraviei, iar în cursul inferior formează pe o porţiune graniţa R.S. Cehoslovace cu Austria* Moravcsik [morqvcic], Gyula (n. 1.892), istoric maghiar, profesor universitar şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Este specializat în istoria Imperiului bizantin şi a relaţiilor acestuia cu popoarele învecinate („Bizantino-turcica‘\ 2 voi., 1942-1943). Moravia, provincie istorică în R.S. Cehoslovacă, situată în partea centrală a ţării, între Cehia şi Slovacia, pe valea Moravei şi a Odrei. Principalele oraşe sînt Brno şi Ostrava. — Istoric. în sec. al Vl-lea M. a devenit centrul statului feudal timpuriu Samo, iar în sec. VIII—IX a fost una din principalele părţi componente ale statului feudal timpuriu morav. In sec. al Xl-lea a intrat în componenţa regatului ceh; din 1526, M. a căzut o dată cu Cehia sub stăpînirea Habsburgilor, iar între 1849 şi 1918 a fost teritoriu al monarhiei austriece. După proclamarea republicii Cehoslovacia (1918), M. a devenit una dintre unităţile administrative ale acesteia. în urma acordului de la Miinchen, o parte a M. a fosj cotropită de Germania hitieristă, iar în martie 1939 a fost ocupată şi cealaltă parte şi inclusă, împreună cu Cehia, în aşa-numitul „protectorat al Cehiei şi Moraviei44. în 1945 a fost eliberată de sub ocupaţia hitleristă. V. şi Cehoslovacia. Moravia, Alberto (n. 1907), scriitor realist-critic italian. în romanele („Indiferenţii44, 1929, trad. rom. ; „Mascarada**, 1941; „Romana*', 1947; „Conformis-tul“, 1950; „Ciociara**, 1957, trad. rom.; „Plictiseala**, 1960) şi în povestirile sale („Povestiri din Roma“, 1959, trad. rom. ş.a.) realizează o interesantă frescă a societăţii italiene contemporane, zugrăvind cu deosebire moravurile corupte ale burgheziei şi micii burghezii, într-o interpretare de nuanţă uneori freudistă. Lucid observator ai psihologiei umane şi al mecanismului specific relaţiilor sociale capitaliste, M. şe. distinge prin arta de a crea tipuri reprezentative pentru mediile înfăţişate* folosind un MORB 420 MORENĂ stil spontan, uneori nervos, şi îmbinînd soluţiile dramatice cu cele ale ironiei. Este şi autorul unor remarcabile eseuri literare. morb (lat. morbus „boală"; MED.), denumire livrescă pentru boală. — Morbul lui Pott, tuberculoză a coloanei vertebrale. Provoacă deformări ale coloanei (cifoze, gibozităţi), cu supuraţia tuberculoasă a corpului vertebrelor la distanţă de focarul tuberculos osos (abces rece migrator). morbiditate generală, indice rezultat din raportarea numărului total al cazurilor noi de îmbolnăvire depistate pe un teritoriu, într-o perioadă de timp, la întreaga populaţie de pe teritoriul respectiv. Se calculează la mia de locuitori. Studiul morbidităţii generale prezintă mare importanţă în acţiunea de ocrotire a sănătăţii populaţiei. morcov (Daucus carota), plantă legumicolă bienală din Morcov familia umbeliferelor, cu rădăcina îngroşată, suculentă şi crocantă şi cu tulpină înaltă pînă la 1 m. Rădăcina de m., folosită în alimentaţie, are un conţinut bogat în vitamine, în special carotină. în ţara noastră se cultivă mai mult soiurile: carote de Paris, Gonsenheimer, de Nantes şi Chantenay. mordant (CHIM.), substanţă care are afinitate atît pentru fibra textilă (vegetală sau animală) cît şi pentru o anumită materie colorantă pe care o fixează pe fibră. M. formează cu materia colorantă un compus insolubil, rezistent la spălare, numit lac. M. mai des utili- zaţi se fabrică pe bază de aluminiu, crom, fier, staniu etc. Operaţia de tratare a fibrelor textile cu m. se numeşte mor~ dansare. Mordvinov, Nikolai Dmi-trievici (n. 1901), actor sovietic, artist al poporului al U.R.S.S. Interpretează o gamă variată de roluri din dramaturgia universală, în special din cea shake-speareană (Othello, Lear etc.), şi rusă. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Moreas [moreâs/, Jean (pseudonimul lui îannis Papadia~ mantopulos) (1856—1910), poet francez de origine greacă, unul dintre promotorii simbolismului. Volumele de început („Turturele şi vipere", 1878; „Sirtele", 1884, şi „Cantilene", 1886) stau sub influenţa liricii lui Ch. Baudelaire, P. Verlaine şi St. Mallarme, exprimînd cinismul, dragostea tristă şi mistică şi folosind analogiile, sugestia şi aluzia. Ulterior, considerînd simbolismul (căruia el i-a dat această denumire) o simplă tranziţie spre o poezie mai sinceră, mai nouă şi mai proaspătă, M. a îmbrăţişat ideea promovării unei orientări clasicizante, întemeiată pe disciplinarea riguroasă a gîndirii şi a expresiei, pe simplitate, graţie, lumină şi armonie („Pelerinul pasionat", 1891; „Silvele", 1896; „Stanţe", 1899-1920, trâd. rom.). Moreau [moro], Gustave (1826 — 1898), pictor francez. Prin compoziţiile sale cu subiecte mitologice şi religioase, cărora le este proprie atmosfera fantastică şi simbolismul, M. a pregătit simbolismul pictural de la finele secolului trecut şi a prevestit suprarealismul („E-dip şi Sfinxul", 1868; „Orfeu", 1867; „Tînărul şi moartea", 1865; „Salomeea" etc.). Tablourile sale degajează adesea i mpresia de artificial. în schimb, tehnica sa, formată în contact cu pictura lui Delacroix şi Chasseriau, se remarcă prin strălucire cromatică. înzestrat cu o temeinică pregătire profesională, M. a fost un valoros pedagog, în atelierul său for-mîndu-se mari personalităţi ale picturii moderne, ca H. Ma-tisse, A. Marquet, G. Rouault, Theodor Pallady ş.a. Moreau [ moro], Jean Victor (1763—1813), general francez. S-a remarcat în războaiele din timpul revoluţiei franceze din 1789—1794 şi apoi în campania din 1800 împotriva Austriei, repurtînd victoria de la Hohenlinden (1800). Participînd la un complot militar împotriva lui Napoleon I, a fost arestat (1804), dar i s-a permis să plece în S.U.A. Revenit în Europa în 1813, a fost consilier al aliaţilor în campania din Germania împotriva lui Napoleon I şi a murit în bătălia de la Dresda. Morelly [ moreli] (sec. XVIII), comunist utopic francez, exponent ideologic al păturilor sărace, premergătoare proletariatului. A cerut desfiinţarea proprietăţii private, considerată de el izvor al viciilor morale şi al racilelor sociale. A preconizat instaurarea unei orînduiri sociale „conforme raţiunii şi legilor naturii44, întemeiată pe proprietatea colectivă şi pe obligaţia tuturor membrilor societăţii de a munci. Mo credea că aceasta se va putea realiza prin simpla răs~ pîndire a unor concepţii raţionale despre adevărata natură a omului. Comunismul lui M. avea trăsături ascetice şi nivelatoare (restrîngerea consumului, uniformizarea caselor şi a îmbrăcămintei, reglementarea măruntă a traiului). A influenţat pe Babeuf, Fourier ş.a. Op. pr.: „Codul naturii sau adevăratul spirit al legilor ei" (1755). Morelos y Pavon, Jose Maria (1765-1815), unul dintre conducătorii răscoalei populare din Mexic (1810-1815) împotriva dominaţiei spaniole şi a moşierilor creoli. în 1813 a convocat Congresul Naţional, care a proclamat independenţa Republicii Mexic. Spaniolii, sprijiniţi de moşierii creoli, au reuşit să înfrîngă în 1815 trupele lui M., iar acesta a fost luat prizonier şi executat. morenă, material detritic transportat de gheţari şi depus în locul de topire a gheţii. M. rezultă din acumularea fragmentelor de rocă desprinse de pe versanţii văii glaciare (de obicei prin acţiunea avalanşelor) şi din albia gheţarului (datorită eroziunii glaciare). După MORENI 421 MORFONEM Gheţar cu morcne =: morenă de fund; morenă interna ; M- morenă mediana; L -morenă laterală poziţia în cadrul limbii gheţarului se disting m. laterale, m. mediane (formate de obicei prin asocierea m. laterale cînd două limbi de gheaţă se unesc), m. interne (care s-au afundat în masa gheţarului) şi m. de fund. Tot a-cest material transportat se acumulează la capătul limbii gheţarului, formînd m. frontală (terminală). După topirea gheţarilor din regiunile care au fost a-coperite de glaciaţia cuaternară, m. au rămas în relief, marcînd extensiunea maximă şi etapele de retragere a gheţarilor. Pe suprafeţe întinse ele formează asociaţii complexe (valuri de morene, drumlinuri etc.). Depozitele morenice diferă de alte materiale detritice prin aceea că materialul e colţuros, nesortat (sînt amestecate haotic materiale grosiere cu altele fine) şi nestratificat. Moreni, oraş raional în raionul Cîmpina, reg. Ploieşti, situat pe valea Cricovului. 11630 loc. (1964). Moreni este un centru de exploatare a petrolului; ateliere pentru reparat utilaj petrolier. Moreno, Jacob (n. 1892), sociolog idealist american, fondatorul microsociolo-g i e i. Moreşti, sat în raionul Tîrgu-Mureş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, pe teritoriul căruia s-a descoperit, în urma unor săpături de mari proporţii (1951 — 1956), o succesiune de aşezări omeneşti datînd de la începutul neoliticului şi pînă în epoca feudală timpurie. Dintre cele 11 faze de locuire, mai importante sînt aşezarea din sec. V—VI e.n., întărită cu şanţuri şi valuri de pămînt, şi aşezarea din sec. XI—XII, locuită de populaţie românească. Aşezarea din sec. XI—XII, important centru strategic şi economic, avea o cetate aparte, construită cu un plan triunghiular, înconjurată de valuri de pămînt şi de şanţuri. Moreto y Cabana, Agustin (161*8 — 1669), scriitor spaniol. Autor de piese satirice, unele tributare lui Lope de V e g a, a ridiculizat cu vervă vicii ale societăţii din vremea sa („Dispreţ pentru dispreţ**, 1652; „Frumosul don Diego", 1654 ş.a.). Moretfi, Marcello (1910— 1961), actor italian, unul dintre reprezentanţii de prestigiu ai Teatrului Piccolo din Milano. Faima lui Moretti se leagă mai ales de interpretarea, în stilul commediei dell’arte, a personajului tradiţional Arlec-chino din „Slugă la doi stă-pîni" de C. Goldoni, care a pus în valoare calităţile sale de mim şi acrobat. Moretti, Marino (n. 1885), scriitor italian. Versurile sale, influenţate de lirica lui Pascoli, sînt de esenţă sentimental-uma-nitară („Poezii din toate zilele", 1911). Ca prozator, a reflectat, cu unele tendinţe naturaliste, lumea celor îngenuncheaţi de soartă şi, mai ales, psihologia femeii umile (volumele de povestiri „Pehlivanii", 1910; „Oameni singuri", 1954 ş.a.). morfem (gr. a morphe „formă"; LINGV.) 1. (în concepţia tradiţională) Element (afix, accent, alternanţă fonetică, cuvînt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, diverse părţi de vorbire sau prin care se exprimă categoriile gramaticale şi raporturile sintactice între cuvinte în propoziţie. 2. (,în concepţia modernă) Cea mai mică unitatfe din structura morfologică a cuvînţului avînd un sens determinat (lexical sau gramatical); m. sînt atît rădăcina cuvînţului cît şi afixele lexicale şi gramaticale. Morfeu (în mitologia greacă), divinitate care plăsmuieşte visele, fiul Iui Hyprios (somnul), morfil v. fildeş, morfină (FARM.), alcaloid extras din opiu. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină sau de cristale aci-culare; este inodoră, cu gust amar, solubilă în apă. Are acţiune analgezică puternică. Utilizată în cantităţi mari, dă obişnuinţă, ducînd la toxicomanie. morfinomanie, stare patologică manifestată prin obişnuinţa de a face timp îndelungat injecţii cu morfină, ceea ce are drept consecinţă o serie de tulburări fizice şi psihice grave (senzaţii anormale de exaltare a imaginaţiei etc.), ajun-gîndu-se pînă la o degradare lentă a întregii activităţi psihice. morfogeneză (EMBRIOL.), proces de dezvoltare a structurilor morfologice ale organismelor în cursul ontogeniei. morfologie (gr. morphe. „formă" şi logos „studiu") 1. (BIOL.) Complex de discipline biologice care studiază forma externă şi structura internă a organismelor animale şi vegetale, corelaţiile dintre organe, fenomenele legate de apariţia şi de modificarea (adaptarea) acestora în procesul evoluţiei. Ea deduce legile generale ale morfogenezei şi aduce numeroase dovezi în sprijinul evo-luţionismului. M. se subîm-parte în m. animalelor şi m. plantelor. Disciplinele morfologice sînt: anatomia, histo-logia, citologia, embriologia, morfopatologia etc. în prezent, m« utilizează, pentru explicarea structurilor organismelor, tehnici de cercetare complexe (ex. microscopia electronică), precum şi datele fiziologiei, biochimiei şi biofizicii; pe această bază au apărut discipline noi, ca citochimia, cito-fiziologia, citomorfologia ş.a. 2. (LINGV.) a) Parte a structurii gramaticale constînd din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuinţări, b) Parte a gramaticii care se ocupă de studiul acestor reguli. morfonem (LINGV.), f o-nem care intră în alternanţe morfologice (ex. în cuvîntul MOR F ONOLOG î E 422 MORICZ rac, pl. raci, avem morfo-nemul c/c). morfonologie (gr. morphe „formă**, phone „sunet" şi logos „studiu"), analiză a structurii fonologice a morfemelor. morfopatologie (BIOL.), ramură a morfologiei care studiază forma şi structurile diferitelor organe în stare patologică. Morgan [mq:g9fi], cel mai mare grup financiar din S.U.A. .După suma totală a activelor întreprinderilor şi băncilor controlate, este şi cel mai mare grup monopolist din S.U.A. Centrul activităţii acestui grup este banca „Morgan, Stanley and. Co.“. M. a acaparat cele mai importante ramuri ale industriei grele şi unele ramuri importante ale industriei uşoare din S.U.A. Are sub influenţa sa circa 70 de bănci, societăţi de asigurare şi corporaţii americane, printre care se numără: United States Steel Corporation, General Electric Company, General Motors Corporation, Continental Oii etc.; controlează circa 50% din activele transportului feroviar şi ale gospodăriei comunale. împreună cu grupul Rockefeller, controlează corporaţia American Telephone and Telegraph Company, iar cu First National City Bank controlează compania International Telephone and Telegraph etc. M. deţine un loc de frunte în exportul de capital din S.U.A., controlînd mai multe societăţi bancare de peste graniţă. Morgan [mq:g9n], Charles Langbridge (1894—1958), scriitor englez. Romanele sale, cu pronunţată tendinţă psihologizantă, dezbat, dintr-un unghi spiritualist, tema dragostei, a morţii şi a artei („Fîntîna , 1932, trad. rom.; „Şparken-broke", 1936, trad. rom.; „Călătoria", 1940). A mai scris piese de teatru, eseuri şi versuri. Morgan [mq:g?n], Lewis Henry (1818—1881), etnograf şi arheolog american, istoric al societăţii primitive. A devenit, în 1847, membru al tribului de indieni irochezi seneca pentru a studia îndeaproape organizarea socială a indienilor (amerindieni). în lucrările sale „Liga irochezilor" (1851), „Sisteme de rudenie şi afinitate" (1870) şi, mai ales, „Societatea primitivă" (1877), M. a elaborat concepţia potrivit căreia celula societăţii L. H. Morgan primitive este g i n t a, care evoluează legic de la matriarhat la patriarhat în funcţie de dezvoltarea tehnicii producţiei. M. a aplicat aceeaşi concepţie la studiul familiei primitive, ca şi în periodizarea (în parte învechită) a societăţii primitive în „barbari e" şi „civilizaţie". F. Engels a utilizat cercetările lui M. în opera „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului" şi a arătat că M. a descoperit din nou, în. mod independent de Marx, concepţia materialistă a istoriei. Morgan [morgă], Michele (n. 1920), actriţă de film franceză. A debutat pe ecran în 1935. A apărut ca protagonistă în „Cheiul ceţurilor", „Simfonia pastorală", „Marile manevre" etc. Morgan [m(> :ggn/, Thomas Hunt (1866 - 1945), biolog american. A fost profesor de zoologie experimentală la Universitatea din Columbia, apoi director al laboratorului de biologie la Institutul tehnologic din California. Morgan a descoperit rolul mecanismului cromozo-mial de transmitere ereditară. Concepţia despre ereditate a lui M. (denumită şi morga-nismj reprezintă o sinteză şi o dezvoltarea ideilor lui Weis-mann despre existenţa unei substanţe ereditare localizată în cromozomi, a legilor lui Mendel şi a teoriei mutaţio-niste a lui H. de Vries. Ideile de bază ale acestei concepţii sînk următoarele: materialul ereditar are un caracter discret; genele, ca substrat material al eredităţii, sînt localizate pe cromozom, dispuse liniar şi înlănţuite în grupe (linkage); ele pot fi schimbate de la un cromozom la altul, prin schimbul de porţiuni de cromozom (crossing~over) ; modificările ereditare apar în genotip (prin recombinarea materialului genetic), apoi se traduc în fenotip. M. este fondatorul teoriei cromozomice a eredităţii. Prin lucrările sale a adus contribuţii de seamă la cunoaşterea materialului genetic şi a pus bazele citogeneticii. A descoperit mecanismul determinării sexului. Premiul Nobel pentru medicină (1933). morgă (MED.) v. proseo tură. Morgenstern [morgznştern], Christian (1871 — 1914), poet german. Influenţat de neoromantism, a scris versuri inspirate de frumuseţile naturii („O vară", 1900), dar s-a impus atenţiei mai cu seamă prin poemele cu caracter ironic-grotesc, în care înfăţişează contradicţia dintre omul modern şi principiile moralei tradiţionale („Cîntecele spînzurăto-rii", 1905; „Palmstrom" ,1910). Prin culegerea „Eu şi tu" (1911), M. s-a afirmat printre cei mai sensibili cîntăreţi ai sentimentului de dragoste. Alături de trăsături umanist-pacifiste, lirica sa vădeşte însă şi manifeste implicaţii decadente şi mai ales religioase. A scris şi eseuri. mor ia (gr. moria „prostie, nebunie"), tulburare mintală caracterizată printr-o stare de euforie, în care predomină tendinţa de a face glume. Apare mai ales la bolnavii cu leziuni ale lobului frontal al creierului. Mor ic z [moriţ], Zsigmond (1879—1942), scriitor realist-critic ungur. S-a născut la Tis-zacsecse, dintr-o familie ţărănească, şi a urmat un timp cursuri universitare la Debreţin. A luat poziţie împotriva primului război mondial. A salutat Republica Sovietică Ungară, fiind apoi persecutat de contrarevoluţie. A debutat M0R1KE 423 MORIŞCĂ sub influenţa lui Jokai, Mik-szâth şi Gârdonyi. Un rol deosebit în orientarea lui M. spre o literatură democratică şi realistă a avut-o opera lui Moricz Zsigmond Ady Endre. In prima perioadă a creaţiei sale a publicat scrieri realiste inspirate din viaţa satului ungar sfîşiat de contradicţii sociale (povestirea „Şapte creiţari“, 1908; piesa „Notarul Sari"; romanele „Aur din noroi*, 1910; „Un tîrg uitat de dumnezeu**, 1911). După căderea dictaturii proletariatului, în anii terorii contrarevoluţionare, scriitorul se întoarce, dezgustat, spre trecut, căutînd în istorie răspuns la frămîn-tările epocii („Grădina zînelor**, 1922; „Marele principe**, 1927; „Umbra soarelui**, 1933). Scriitorul înfăţişează apoi tabloul sumbru al descompunerii mo-şierimii ungare, prevestind prăbuşirea inevitabilă a orînduirii anacronice din ţara sa (romanele „Chef boieresc", ^ 1928, trad. rom.; „Rubedeniile**, 1930, trad. rom.); de asemenea, înfăţişează viaţa grea a ţărănimii sărace, a cărei dezrobire o vedea condiţionată de eliberarea revoluţionară a întregii societăţi (nuvela „Barbarii**, 193.1; romanele „Omul fericit**, 1932; „Haiducul44, 1937; „Panseluţa", 1941). M.s-a remarcat şi ca publicist, prin strălucite reportaje. Arta lui M. îmbină tradiţiile prozei maghiare cu soluţiile curentelor literare moderne, pu~ nînd în valoare un bogat conţinut de idei, un temperament în acelaşi timp meditativ şi revoluţionar. Mdrike, Eduard (1804— 1875), scriitor romantic german. Versurile sale („Poezii**, 1838, trad. rom. parţial în versiunea lui Al. Philippide), remarcabile prin delicateţea sentimentelor, prin densitatea lor lirică şi prin simplitatea populară a expresiei, celebrează natura, dragostea, bucuria de a trăi, dintr-o perspectivă adesea idilizantă. Multe dintre ele, puse pe muzică de Hugo Wolf, Brahms, Schumann, au devenit cîntece de largă circulaţie. Este autorul, între altele, al nuvelei „Mozart în drum spre Praga" (1856), devenită clasică prin limpezimea, luminozitatea şi echilibrul ei. morion (MINER.), varietate de cuarţ colorat în negru, încălzit pînă la 300—400°C, m. se decolorează; expus însă la acţiunea razelor Roentgen, revine la culoarea neagră iniţială. morisci (span. moriscos), mauri iberici convertiţi cu forţa la catolicism în jurul anului 1500. Au fost persecutaţi şi după creştinare. Izgonirea a circa 500 000 de m., buni agricultori şi meşteşugari, a contribuit, la începutul sec. al XVII-lea, la decăderea economică a Spaniei. Morisena, oraş-cetate, reşedinţă a voievozilor formaţiunii statale româneşti de tip feudal din Banat din sec. X—XI, pe locul unde se află astăzi comuna Cenad (raionul Sînnico-laul Mare, reg. Banat). Voievodul A h t u m a înfiinţat aici o mănăstire ortodoxă, aducînd călugări greci. La M* s-a stabilit reşedinţa unuia dintre cele trei episcopate catolice din Transilvania la începutul sec. al Xl-lea. Primul episcop de Cenad a fost Ge~ rard, eroul scrierii hagiografice „Legenda sancti Gerardi", document important pentru reconstituirea vieţii sociale din Banat din sec. X—XI. Morisot [morizo7, Berthe (1841 — 1895), pictoriţă franceză, elevă a lui Corot, apoi a lui Manet. A pictat scene de gen care se petrec în interior sau în natură, peisaje şi portrete. A fost una dintre cele mai înzestrate acuareliste din secolul trecut. Spre deosebire de ceilalţi impresionişti, care fragmentau trăsăturile de penel (pointillism), M. a pictat în tuşe largi, care reconstituiau formele („Portul L’Orient", 1869; „în balcon", 1872;„După fluturi44, 1874; „Dejunul pe iarbă", circa 1876; „Ţînără pu-drîndu-se", 1877; „Pe lac", 1884; „Lectura", 1888; „Cele două surori", 1894 ş.a). morişcă 1. (FIZ.) a) Morişcă electrică, dispozitiv de laborator, demonstrativ, alcătuit din mai multe sîr-me ascuţite, cu capetele îndoite în acelaşi sens şi fixate ra:7), Tho-mas (1478—1535), gînditor u-manist şi orn de stat englez, unul dintre întemeietorii socialismului utopic. A fost preşedinte al Camerei Comunelor (1523—1529) şi lord-cancelar (1529—1532). împotrivindu -se reformelor bisericeşti ale lui Henric al VlII-lea, a fost închis şi executat. în renumita sa lucrare despre insula imaginară „Utopia" (gr. „loc care nu există nicăieri"), publicată în 1516, M. a arătat că proprietatea privată este izvorul tuturor relelor sociale şi a condamnat metodele de împilare folosite dc moşieri faţă de ţărani în perioada acumulării primitive a capitalului. El a descris o societate ideală bazată pe proprietatea comună, în care munca este obligatorie pentru toţi, iar producţia şi consumul sînt reglementate raţional de stat. Timpul liber este consaicrat cultivării ştiinţelor şi artelor; copiii de ambele sexe primesc o instrucţiune egală. Forţele de producţie nefiind încă în vre- MORUZ 426 MOSCOVA Th. Morus mea sa suficient de dezvoltate, M. nu a înţeles că socialismul va necesita o tehnică superioară; a idealizat munca manuală medievală şi a crezut că pentru muncile fizice grele vor fi folosiţi sclavi. Ideile lui M. au exercitat o influenţă considerabilă asupra teoriilor socialiste premarxiste. Mor uz, Alexandru (1815 — 1878), economist român, reprezentant al păturii boiereşti interesate în dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial. Deşi s-a pronunţat pentru eliberarea ţăranilor de iobăgie, ca ideolog al moşierimii a susţinut ideea păstrării marilor proprietăţi şi menţinerii caracterului agrar al ţării şi a fost profund ostil luptei maselor pentru rezolvarea revoluţionară a pro.blemei agrare. Moruzi, Alexandru, domn al Ţării Româneşti (1793— 1796 şi 1799-1801) şi al Moldovei (1792, 1802-1806 şi 1806—1807).' Fiscalitatea apăsătoare din timpul domniei lui M. a provocat în rîndurile ţărănimii o puternică nemulţumire, care a luat, în regiunile de munte, forma luptei armate. Evenimentul cel mai important al domniei lui M. îl constituie hrisovul de la 3 ianuarie 1805, ffrin care se elibera de orice servitute feudală o parte din fiecare moşie, care se transforma în proprietate deplină (în accepţia burgheză a cuvînţului). Acest moment marchează o nouă etapă în istoria relaţiilor agrare din Moldova. mor vă, boală contagioasă a calului şi a altor solipede, provocată de BaciUus mallei. La căi, boala evoluează cronic şi se manifestă prin noduli şi prin ulcere pe mucoasa nazală, pe piele şi pe alte organe. Pentru a evita răspîndirea bolii, animalele bolnave se sacrifică. M. se poate transmite şi la om şi este, de obicei, mortală. Sin. răpciugă. mosc 1. (ZOOL.; Moschus moschiferus) Specie de mamifer din familia cervidelor, lipsit de coarne, cu caninii superiori transformaţi în colţi. Ajunge la 1 m lungime. Trăieşte în Asia. Dintr-o glandă specială, situată la masculi pe abdomen, se extrage o substanţă frumos mirositoare. 2. (CHIM.) Substanţă secretată de masculul moscului. Secreţia uscată a glandei se prezintă sub formă de praf de culoare închisă, cu miros caracteristic. Principiul odorant al m* este m u s c o n a, pe care o conţine în proporţie de pînă la 2%. Mosc Se utilizează cafixator în industria de parfumuri, în cosmetică şi în medicină. — M. sintetic, substanţă chimică obţinută sintetic, al cărei miros imită pe cel al m. natural. moschee (ARHIT.), edificiu de cult mahomedan, care cuprinde una sau mai multe nave despărţite prin şiruri de coloane avînd la capăt, pe axa centrală, „mihrabul“ (altarul), orientat către M e c c a. M. este acoperită cu cupole. Clădirea este precedată de o curte prevăzută cu o fîntînă pentru spălările rituale. Alături de m. se înalţă minaretul. Printre cele mai cunoscute şi mai somptuos decorate m. se numără cele din Isfahan, Cairo, Istanbul şi, în special, m. din Cordoba, începută în anul 785 şi transformată în 1236 în catedrală creştină. In ţara noastră, m. cele mai interesante sînt cele de la Mangalia şi Babadag. Moscherosch [ moseroş], Hans Michael f 1601 —1669), scriitor german. In principala sa operă, satira în proză „Ciu- datele şi adevăratele viziuni ale lui Philander de Sittewald'* (1640—1642), combate, după exemplul scriitorului spaniol Quevedo y Villegas, moravurile sociale ale epocii, înfierează războiul şi caută să stimuleze dezvoltarea conştiinţe^ naţionale. Unor ţeluri patriotice le este subordonată şi lucrarea pedagogică „Insomnis cura pa-rentum“ (1643). moscofor (ARTE PLAST.; În iconografia greacă veche), imagine reprezentînd un om care poartă în spinare un viţel destinat sacrificiului. Moscopole, localitate în R.P. Albania, în apropiere de Kor pom fructifer din familia rozaceelor, cu tulpina înaltă de 3—5 m, coroana neregulată şi frunze mari, eliptice. Floarea creşte în vîrful unui lăstar scurt. Fructul, puţin mai mare decît o nucă, este aproape sferic, acoperit cu o pieliţă tare de culoare brună-roşiatică; are gust dulce-acrişor, cu o aromă specifică. La noi se cultivă pe suprafeţe reduse şi este folosit şi ca portaltoi pentru gutui. moşneni (moşteni), termen prin care erau denumiţi în evul mediu, în Ţara Românească, ţăranii liberi, stăpîni devălmaşi ai pămîntului moştenit de la un străbun comun. M, aveau în stăpînire proprie locul de casă, grădina şi livada; pădurile, islazurile şi fîneţele erau stăpînite de ei în devălmăşie. Terenul agricol se împărţea într-un număr de loturi distribuite periodic, de obicei prin tragere la sorţi (de unde şi denumirea de „soartă" penţru aceste loturi). In Moldova se numeau răzeşi. „Moş Teacă", revistă satirică săptămînaiă, subintitulată „Jurnal ţi vil şi cazon". A apărut în Bucureşti, sub direcţia lui Anton Bacalbaşa şi apoi a lui George Ranetti, între 26 martie 1895 şi 18 martie 1901. In paginile ei au fost ridiculizate în special monarhia parazitară, militarismul, viciile şi abuzurile păturilor stăpînitoare. moştenire (DR.) 1* Transmiterea patrimoniului unei persoane decedate către una sau mai multe persoane în viaţă (moştenitori), desemnate prin lege (m. legală) sau prin testament (m. testamentară) să-l dobîndească. In dreptul R.P.R., moştenitori legali sînt soţul supravieţuitor şi unele rude ale decedatului: descendenţii, în lipsă părinţii, fraţii şi surorile; dacă aceştia nu sînt în viaţă, MOŞTENIRE 429 MOTOCOMPRESOR ceilalţi ascendenţi» iar în cazul cînd nici aceştia nu sînt în viaţă, alte rude, pînă la gradul de văr primar (gradul IV). Dacă nu există moştenitori legali sau testamentari, patrimoniul persoanei decedate trece în, proprietatea statului. Constituţia R.P.R. prevede că dreptul de m. asupra proprietăţii personale este ocrotit de lege. 2. Patrimoniu care face obiectul moştenirii (1). moştenirea caracterelor dobîndite, fenomen care constă în transmiterea la descendenţi a caracterelor dobîndite de ascendenţi sub influenţa factorilor mediului. în problema m.c.d. nu există unanimitate de păreri, iar cercetările experimentale, efectuate pe animale, plante şi microorganisme, nu au dus încă la concluzii definitive. Unii biologi nu admit posibilitatea m.c.d.* în timp ce lamarckismul, darvinismul clasic şi orientarea miciurinistă în biologie o admit. motet (MUZ.), piesă religioasă pentru mai multe voci, apărută în sec. XII —XIV în Franţa. M. consta din combinarea mai multor melodii de sine stătătoare, care aveau uneori şi texte diferite. De obicei vocea inferioară (tenor) susţinea un text în limba latină, în timp ce vocea mijlocie (motet) şi superioară (triplam) aveau un text de dragoste, satiric etc. în limba franceză. Biserica catolică a luptat împotriva acestor m., denumindu-le „vulgare", şi a creat un nou tip de m., în care toate vocile susţineau un text unic în limba latină. Au scris m- Guillaume de Machault (sec. al XIV-Iea), Orlando di Lasso şi alţi reprezentanţi de seamă ai polifoniei vocale din sec. XVrXVII. motilitâte (lat. motus „mişcare**; FIZIOLOGIE), proprietate a* unor organe de a efectua mişcări cu ajutorul propriei lor musculaturi (ex. m. intestinală). Sin. motricitate. motiv 1. (LIT.) Idee fundamentală sau temă principală a unei opere literare. Unele m. cunosc o largă circulaţie şi sînt reluate de scriitori din epoci diferite. în funcţie de spiritul epocii şi de viziunea filozofică pe care o au, scriitorii acordă însă m. semnificaţii deosebite (ex. mitul „zburătorului**, men-ţionatla D. Cantemir, este abordat ca m. şi de I. Heliade-Rădu-lescu, şi de M. Eminescu; m. faustic, prezent iniţial în cărţile populare germane, este reluat şi de Marlowe, de Lessing, de Goe-the etc.). 2. (MUZ.) Denumire dată celui mai mic element constitutiv al unei piese muzicale. Din dezvoltarea unui m. sau din îmbinarea mai multor m. înrudite ia naştere tema muzicală. După natura trăsă^-turilor lor predominante, m. Motocicletă pot fi ritmice, melodice şi armonice (v. şi laitmotiv), în sens larg, prin m. se înţelege melodie, intonaţie. 3. (DR.) Motive de recurs v. casare, motive de moto (it. motto „cuvînt, vorbire**), citat luat, de obicei, dintr-o operă de larg răsunet sau semnată de un autor celebru şi pus la începutul unei lucrări ori al unuia dintre capitolele ei, cu scopul de a releva ideea fundamentală a lucrării respective. moto- (lat. motus „mişcare*1), element de compunere cu sensul „pus în mişcare cu ajutorul unui motor** (ex. motonavă„ motocicletă). motocicletă (TRANSP.), vehicul autopropulsat, pentru unul sau doi călători. M. sînt echi" pate cu motoare cu aprindere prin scînteie electrică, cu unul sau doi cilindri, cu răcire cu aer. în general, xn. se clasifică după cilindreea motorului, exprimată în cm* (ex. m. de 250 cm3). Pentru a mări numărul persoanelor transportate, m. poate fi prevăzută cu ataş. motociciism (SPORT.), ramură sportivă care cuprinde mai multe genuri de întrecere cu motocicleta: viteză pe şosea (kilometru lansat, kilometru cu start de pe loc), viteză în circuit, viteză pe pistă cu obstacole, viteză pe pista «de zgură (dirt-track), viteză pe teran variat, în circuit închis (motocros), întreceri de regularitate şi rezistenţă. motocompresor (TEHN.), agregat constituit dintr-un compresor de aer şi dintr-un motor Motocompresor MOTONAVĂ 430 MOTOR cu ardere internă sau electric, montate pe un şasiu comun. Poate fi stabil sau transportabil şi este folosit pe şantiere şi în ateliere pentru furnizarea aerului comprimat necesar acţionării maşinilor, aparatelor sau dispozitivelor pneumatice. motonavă (NAV.), navă la care sistemul de propulsie este acţionat de unul sau mai multe motoare cu ardere internă. V. şi navă. motopompă (TEHN.), agregat constituit dintr-o pompă şi un motor cu ardere internă sau electric, montate pe un şasiu comun şi, în general, cuplate permanent. M. poate fi stabilă sau transportabilă. motor (TEHN.), maşină de forţă care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică a unor corpuri solide în mişcare. După felul mecanismului motor, există m. cu piston, m. cu rotor şi m. cu reacţie (reactoare). După forma de energie pe care o folosesc, m. se împart în: m. hi- draulice, m. eoliene, m. termice,, m. electrice, m. pneumatice etc. M. sînt folosite pentru acţionarea maşinilor de lucru, a autovehiculelor, a navelor moderne, a unor maşini energetice etc. Primele m. realizate de om sînt considerate m. hidraulice (roţile de apă), care au apărut în antichitate (mileniul 2—1 î.e.n.), în Mesopota-mia, Egipt, China, India, fiind întrebuinţate Ia ridicarea apei din rîuri pentru irigaţie; mai tîrziu, la greci şi la romani, ele erau utilizate la acţionarea morilor de apă etc. Tot în antichitate, în regiunile de cîmpie unde vîntul bate o mare perioadă a anului, au apărut m. eoliene (roţile de vînt), folosite la acţionarea morilor de vînt, a unor pompe de ridicat apa etc. în epoca sclavagistă, din cauză că principala sursă de energie o constituiau sclavii şi animalele de muncă, folosirea forţelor naturii (apa şi vîntul) nu a fost decît într-o mică măsură răspîndită. Dezvoltarea uneltelor de producţie în feudalism (şi, în special, în perioada de trecere de la feudalism la capitalism) a făcut ca forţa muşchilor omului sau a animalelor să nu mai fie satisfăcătoare. Astfel, în perioada manufacturieră (sec. XV — XVIII), în Europa, au cunoscut o largă întrebuinţare roţile de apă, care puneau în mişcare morile, ferăstraiele, foalele, unele maşini pentru prelucrarea firelor textile etc. Roţile de apă au constituit, pînă în sec. al XVIII-lea, baza energetică a producţiei. Ele erau construite din lemn, cu paletele drepte (radiale sau înclinate), aveau o turaţie redusă (1 — 10 rot/min), puteri de maximum 10— 15 kW (unele roţi de apă cu diametrul de 16— 17 m au avut puteri de pînă la 150 kW) şi randamente care variau între 0,3 şi 0,75. în sec. al XlX-lea au fost construite, în Franţa, m. hidraulice mai perfecţionate, cu turaţii de 60 — 70 rot/min, puteri de 40—50 kW şi randamente de 0,7—0,8; acestea au fost denumite turbine hidraulice. în acelaşi timp, în Anglia erau .folosite motoarele termice cu ardere externă (m. cu abur). Printre pionierii m« cu abur se numără: Arhimede, care a inventat un m. cu abur a cărui descriere a fost dată de Leonardo da Vinci, Heron din Alexandria, inventatorul eolipi-lului, Denis Papin, care a inventat cazanul de abur cu supapă de siguranţă, Th. Savery (1650— 1715), autorul unei pompe cu „abur-aer“ destinată evacuării apei din mine, Thomas Newcomen (1663—1729), care a construit o maşină mâi perfecţionată decît a lui Savery, I. I. Polzunov (1729-1766), care a inventat un m. cu „abur-aer“ universal, James Watt, care a realizat, în 1769, primul m. cu abur universal cu condensator, iar în 1784 un m. cu abur cu dublu efect (aburul acţionează pe ambele feţe ale pistonului), cu sertăraş de distribuţie a aburului, cu MOTOR 43 î MOTOR volant şi regulator şi care a căpătat o largă utilizare practică. Inventarea, în sec. al XlX-lea, a maşinilor electrice a dus la construirea primelor centrale electrice, la transmiterea şi utilizarea pe scară largă a e-nergiei electrice (v. maşină electrică). In anul 1860, mecanicul francez £. Lenoir a inventat m. termic cu ardere internă, care funcţiona cu gaz şi avea un randament foarte scăzut (3,3%). Principiul m. cu ardere internă cu piston în patru timpi a fost conceput, în 1862, de inginerul francez Beau de Rochas, care nu şi-a realizat însă ideea. Inventatorul german Nikolaus Otto a reuşit, împreună cu inginerul E. Lan-gen, să construiască în 1876 un m. cu ardere internă cu piston în patru timpi, cu combustibil gazos, iar în 1878 ei au realizat un motor mai perfecţionat cu combustibil lichid (benzină), cu un randament de 22%. O contribuţie însemnată la perfecţionarea m. cu ardere internă cu aprindere prin scînteie electrică au adus-o inventatorii germani Karl Benz şi Gottlieb Daimler, care au realizat primele automobile acţionate cu astfel de motoare. In 1892 Rudolf Diesel a- patentat un m. cu ardere internă economic, iar în 1897 a realizat primul m. cu ardere internă cu aprindere prin compresiune (motorul diesel). Datorită marilor avantaje pe care le prezintă faţă de m. cu abur, şi anume lipsa generatorului de abur, randamentul ridicat, greutatea pe CP mică, folosirea unui combustibil mai uşor de transportat etc., m. cu ardere internă a căpătat o foarte mare întrebuinţare în industrie, transporturi, agricultură etc. Progresul rapid al tehnicii, necesitatea măririi puterii motoarelor şi scăderii concomitente a greutăţii acestora au făcut ca m. cu piston, în anumite domenii, să nu mai corespundă cerinţelor moderne. In industria energetică, motoarele termice cu piston, atît cele cu ardere externă (m. cu abur) cît şi cele cu ardere internă, au fost înlocuite de m. termice cu rotor (turbinele cu abur), care au apărut la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi care, în prima jumătate a sec. al XX-lea, au căpătat o măre utilizare, puterea lor crescînd de Ia cîteva sute de kW cît era Ia început, la 500 000-600000 kW ^ în prezent. în aviaţie, începînd din timpul celui de-al doilea război mondial, turboreactoarele au luat locul m. cu piston. în domeniul transporturilor rutiere şi navale, m. cu piston au început să fie înlocuite, din a doua jumătate a sec. al XX-lea, cu turbinele de gaze. înlocuirea mecanismului motor (piston bielă-manivelă) al m. cu piston cu un mecanism mai simplu a preocupat pe constructori încă de la apariţia acestui tip de m. In anul 1959 inginerul german Wankel a realizat un m. cu ardere internă în patru timpi cu rotor-piston (piston rotativ), în care mişcarea alternativă de translaţie a pistonului este Înlocuită cu o mişcare de ro.taţie. Aceste m.sînt mai simple, au un gabarit mai redus şi o putere (raportată la greutate) mult mai mare decît am. cu piston obişnuite. — M. hir draulic, motor care transformă energia hidraulică (a unei mase Motor hidraulic (roată de apă) de apă în mişcare) în energie mecanică. Puterea cedată de m.h. depinde de debitul şi de înălţimea de cădere a curentului de apă. M.h. pot fi cu rotor (v. roată de apă; turbină hidraulică) şi cu piston (v. şi maşină hidraulică). — M. eolian* motor care transformă energia maselor de aer în mişcare (a vîntului) în energie mecanică. Este format din-tr-o elice cu două sau mai multe pale sau un rotor cu un număr mare de palete fixate pe un arbore, care primeşte mişcarea de la elice sau de la rotor şi o transmite, printr-un sistem de angrenaje, la sistemul pe care-1 acţionează. Se foloseşte pentru acţionarea unor Motor eolian pompe de apă, a unor mici generatoare electrice etc. Cele mai simple m.e. sînt roţile de vînt. —' M. termic, motor care transformă energia termică a unui fluid îri energie mecanică. Energia termică se obţine prin arderea unui combustibil în exteriorul motorului (la m. cu ardere externă) sau în interiorul motorului (la m • cu ardere internă). — M. cu ardere externa, motor termic ia care arderea combustibilului are loc într-un generator independent, în care se formează agentul motor (vapori de apă) sau în care acest agent (aerul) este încălzit la o temperatură şi la o presiune ridicate. M. cu a.e. pot fi cu piston (ex. m. cu abur cu piston) sau cu rotor (ex. turbina cu abur). —-Motoare cu abur cu piston, motoare termice cu ardere externă în care aburul cu temr peraturi şi presiuni ridicate, introdus în cilindrul motorului, pune în mişcare rectilinie alternativă pistonul acestuia. Miş<-carea rectilinie a pistonului este transformată în mişcare de rotaţie cu ajutorul unui mecanism bielă-manivelă. M. cu a. cu p. sînt întrebuinţate ta locomotivele cu abur, la nave, în unele centrale electrice şi întreprinderi industriale. în prezent, datorită randamentului scăzut (maximum 20—25%), precum şi a altor inconveniente, sînt înlocuite cu alte tipuri de m. — M. cu aer cald, motor termic cu ardere externă, care transformă energia termică a MOTOR 432 MOTORETĂ •, TIMPUL I A refere, destindere si evacuare TIMPUL JT Baleiaj şi compresiune Funcţionarea motorului cu ardere internă în doi timpi TIMPUL JT TIMPUL IU T/AţPUL UT Compresiune Ardere destindere Evacuare Funcţionarea motorului cu ardere interna în patru timpi I — carburator; 2 — supapă de admisie; 3 — tachet; 4 — arbore cu came; 5 — arbore cotit; 6 — supapă de evacuare aerului, încălzit în prealabil într-o cameră de încălzire, în energie mecanică. în general, m. cu a.c. se construiesc ca motoare cu rotor (turbine cu aer cald). — M. cu ardere interna, motor termic la care arderea combustibilului are loc în interiorul motorului (în cilindru la m. cu piston sau în camera de combustie la m. cu rotor). Combustibilul folosit de m. cu a.i. poate fi gazos, lichid (benzina, motorina, petrolul etc.) sau solid (cărbune fin pulverizat). M. cu a.i. pot fi m. cu piston şim. cu rotor (rotor-piston sau tur-bomotor). După felul în care se produce aprinderea combustibilului, m. cu a. i. cu piston pot fi: m. cu aprindere prin seîn-teie electrică (electroaprindere), m. cu cap incandescent (semi-diesel), m. cu aprindere prin compresiune (diesel). După felul în care se desfăşoară ciclul energetic, m. cu a.i. cu piston pot fi: m. în doi timpi, la care ciclul energetic se desfăşoară în timp ce pistonul efectuează două curse (una de ducere şi alta de întoarcere), şi m. în patru timpi, la care ciclul energetic se desfăşoară în timp ce pistonul efectuează patru curse. — M. cu reacţie v. reac- tor. — M. pneumatic, motor care transformă energia aerului, comprimat în prealabil, în energie mecanică. După construcţia mecanismului motor, se deosebesc m.p. cu piston şi m.p. cu rotor (turbine pneumatice). — M. e-lectric, maşină care transformă energia electrică a unor corpuri solide în mişcare în energie mecanică. După felul curentului absorbit, m.e. pot fi de curent continuu şi de curent alternativ (sincrone şi asincrone). M.e. asincrone fără colector sînt cele mai răspîndite, deoarece au o construcţie simplă, sînt robuste şi ieftine; pe de altă parte insă, prezintă dezavantajele unei reglări dificile şi în general neeconomice a vitezei şi a funcţionării, cu un , f a c t o r de putere redus, mai cu seamă la sarcini inferioare celei nominale. M.e, asincrone cu colector au viteza reglabilă prin mijloace simple şi sînt utilizate în diverse acţionări; din cauza comutaţiei dificile însă au o întrebuinţare mai restrînsă. M.e. sincrone au viteza riguros constantă în raport cu frecvenţa tensiunii de alimentare şi pot furniza (în regim de supraexcitare) nu numai putere mecanică, ci şi putere reactivă, în vederea îmbunătăţirii factorului de putere. Neavînd cuplu propriu de pornire, trebuie folosite mijloace speciale pentru demarare, ceea ce limitează domeniile lor de întrebuinţare. M.e. de curent continuu prezintă avantajul că, datorită diversităţii caracteristicilor lor, dependente de modul de legare a înfăşurării de excitaţie (independentă, în derivaţie, în serie sau mixtă) şi posibilităţii de reglare comodă a vitezei, pot fi adaptate la cele mai variate acţionări cu cerinţe speciale (tracţiune electrică, laminoare, maşini de ridicat, maşini de transport, maşini-unelte, propulsia navelor etc.). motoretă (TRANSP.), motocicletă uşoară, echipată cu motor cu cilindree mică (sub 100 cm3) şi prevăzută cu pedale pentru acţionare auxiliară cu picioarele. Motor electric asincron trifazic MOTORINĂ 433 MOUNET-SULLY Motoretă motorina (CHIM.), fracţiune care se obţine din ţiţei şi are intervalul de distilare între aproximativ 300 şi 370°C. Este un combustibil lichid, cu putere calorică de 10 500 kcal/ kg. Se compune în cea mai mare parte din hidrocarburi (90 pînă la 96%), compuşi oxigenaţi (acizi naftenici, acizi graşi) şi compuşi cu sulf. In m. se găsesc hidrocarburi saturate (parafine şi naftene), aromatice şi mixte. Din punct de vedere calitativ se deosebesc m. parafinoase (cu punctul de congelare ridicat) şi m. asfal-toase (cu punctul de congelare scăzut). M. se foloseşte drept combustibil la motoarele diesel şi la calorifere (în amestec cu păcura), ca materie primă la instalaţiile de cracare catalitică, pentru obţinerea benzinei octanice, la fabricarea unsorilor consistente etc. mototricicletă (TRANSP.), vehicul autopropulsat cu trei roţi, folosit pentru transportul călătorilor sau al mărfurilor; poate fi prevăzut cu o roată directoare în faţă şi două roţi motoare în spate sau, mai rar, cu două roţi directoare în faţă şi o roată motoare în spate. M. este echipată cu un motor cu aprindere prin scînteie electrică. motricitate (BIOL.) v. mo-tilitate. Motru, afluent pe dreapta al Jiului (123 km). Izvorăşte din masivul Godeanu, colectează apele de pe versantul sudic al acestuia şi din munţii şi podişul Mehedinţi şi se varsă în Jiu în apropiere de Filiaşi. moţi» denumire dată, în general, locuitorilor din Munţii Apuseni. La origine, m. erau însă numai locuitorii cîtorva sate din jurul Abrudului şi Cîmpenilor, unde bărbaţii purtau în vechime părul împletit şi legat într-un moţ în vîrful capului. Erau renumiţi lucrători în lemn (ciubere, doniţe, fluiere), această ocupaţie constituind, în trecut, principala lor sursă de viaţă. M. au fost, înă în 1848, iobagi ai statului, ucurîndu-se de unele privilegii, pe care însă administraţia ungară şi austriacă le-au răpit rînd pe rînd, ceea ce a provocat nenumăratele lor ridicări la luptă. M. au constituit nucleul oştilor ţărăneşti conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, în timpul răscoalei din 1784, şi oastea lui Avram Iancu, în timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania. moţiune1 (DR.), hotărîre a unei adunări, aprobată prin vot sau prin aclamaţii, prin care membrii săi îşi exprimă atitudinea, doleanţele sau revendicările în probleme însemnate de ordin politic, social-cultural sau profesional. — M. a Marii Adunări Naţionale, hotărîre prin care Marea Adunare Naţională a R.P.R., în calitatea sa de organ reprezentativ al tuturor cetăţenilor, îşi manifestă atitudinea în legătură cu anumite evenimente interne ori externe sau face cunoscută poziţia sa faţă de a-numite probleme internaţionale. moţiune2 (LINGV.), formare a substantivelor feminine de la masculine şi a celor masculine de la feminine cu ajutorul anumitor sufixe, pentru a exprima deosebirea de sex la oameni şi animale; astfel, în limba română, cu sufixele moţionale -ă, -iţă, ~ea$â etc. se formează feminine de la masculine (infirmier — infirmieră? casier — casieriţă, bucătar — bucătăreasă), iar cu sufixele -oi şi -an se formează masculine de la feminine (raţă — răţoi, curcă — curcan). Moţoc, boier moldovean, mare-vornic pe la mijlocul sec. al XVI-lea. L-a ajutat pe Alexandru Lăpuşneanu să urce în scaunul Moldovei (1552), dar l-a trădat în 1561, trecînd de partea lui Despot-Vodă (1561-1563). Trădîndu-1 şi pe acesta, a trecut de partea lui Ştefan Tomşa. La revenirea lui Alexandru Lăpuşneanu (1564) a fugit în Polonia, unde a fost ucis. moţul-ciurc anului ( Ama-ranthus caudatus), plantă erbacee, decorativă, ain familia Moţui'curcanului amarantaceelor, înaltă pînă la 80 cm, cu florile mici şi roşii, grupate în spice lungi aplecate. ^ Mo-ţzî (Mo Di) (479—381 î.e.n.), filozof chinez, exponent ideologic al păturilor orăşeneşti neavute. A condamnat asuprirea socială şi a combătut ideea aristocratică confucianistă a solidarităţii de castă, căreia i-a opus principiul „iubirii universale**. A enunţat idei gnoseologice materialiste, care au fost dezvoltate ulterior de adepţii săi moiştii. Mounet~Sully [mune-siili], Jean (î 841 —1916), actor francez, unul dintre marii interpreţi ai repertoriului de tragedie clasică. A creat galeria de personaje tragice în stilul de eroică exaltare care i-a fost propriu: Edip („Edip rege*4 de Sofocle), J. Mounet-Suîly Oreste („Andromaca‘*de J. Ra-cine), Hamlet („Hamlet*6 de W. Shakespeare) ş.a. De la au rămas şi preţioase memorii : „Souvenirs d*un trag&iien*' (1917). MOUSTIERS 434 MOZAIC F ragment din mozaicul de la Constanţa (sec. III — IV) Moustiers [mustii]; canton francez din Alpii meridionali, celebru încă din sec. al XVII-lea prin produsele sale de fa-ianţă, decorate delicat M. vie, cheltuire de forţă de muncă în procesul de producere a bunurilor materiale. în procesul muncii, m.v. consumă mijloacele de m. şi obiectele muncii,creînd noi produse. Fără intervenţia ei, aceste mijloace de producţie ar rămîne o masă inertă. „Munca vie trebuie să pună mîna pe aceste lucruri, să le trezească din morţi şi să le transforme, din valori de întrebuinţare doar latente, în valori de întrebuinţare reale şi âctive“ (K. Marx). 0 dată cu creşterea productivităţii m. creşte masa de mijloace de producţie prelucrate de m.v. într-o unitate de timp, ceea ce face ca ponderea m.v. în valoarea pe unitate de produs să scadă. —M. materializată (sau trecută), munca depusă în procesele de producţie anterioare şi concretizată în mijloace de producţie şi în bunuri de consum. în capitalism, m.t. se opune muncii vii în calitate de capital, servind la exploatarea ei. în socialism, unde mijloacele de producţie sînt proprietate socialistă, m.t. constituie un mijloc de a uşura şi de a spori productivitatea muncii vii. — M. necesară, parte a muncii depuse de lucrător în procesul de producţie, prin care se creează produsul necesar, folosit pentru întreţinerea lui şi a familiei sale. împărţirea muncii în m.n. şi supramuncă a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării producţiei sociale şi la un anumit nivel al productivităţii m., cînd producătorul poate produce mai mult decît este necesar pentru întreţinerea lui şi a familiei sale. în capitalism, m.n. creează echivalentul valorii, respectiv al preţului forţei de m. pe care îl primeşte muncitorul sub formă de salariu, în timp ce restul de valoare creată de supramuncă este însuşită gratuit de capitalist sub formă de plusvaloare. în socialism, împărţirea în m.n. şi supramuncă capătă alt conţinut social-economic. — M. pentru sine, formă istorică, proprie socialismului, a muncii necesare. — M. pentru societate, formă istorică, proprie socialismului, a supramuncii, reprezentînd acea parte a m. cheltuite de lucrătorul din producţie pentru crearea plus-produsului. M. pentru s. este o necesitate obiectivă pentru socialism, deoarece fără ea nu s-ar putea asigura acumularea socialistă, rezervele de stat, dezvoltarea învăţămîntului şi culturii, ocrotirea sănătăţii, apărarea ţării şi, în general, condiţii normale pentru desfăşurarea m. paşnice în scopul ridicării bunăstării oamenilor muncii. — M. simplă, muncă depusă de un lucrător care nu are o pregătire specială; m. necalificată. în condiţiile producţiei de mărfuri, toate felurile de /n. complexă se reduc în procesul producţiei sociale la m.s., care serveşte drept unitate pentru măsurarea lor. Societatea socialistă creează toate condiţiile pentru ridicarea continuă a calificării muncitorilor, pentru creşterea nivelului lor tehnic-cultural. — M. complexă, muncă fizică sau intelectuală depusă de un lucrător cu o pregătire specială teoretică şi practică; m. calificată. Ea reprezintă o m* simplă înmulţită (o oră de m.e. este egală cu cî-teva ore de m. simplă). M.e. creează, într-o unitate de timp, o valoare mai mare decît munca simplă. — M. productivă, muncă ce se concretizează în bunuri materiale. Constituie condiţia indispensabilă şi permanentă a existenţei societăţii omeneşti, toate celelalte forme ale activităţii omului nefiind posibile decît pe baza activităţii de producere a bunurilor materiale. în capitalism, m.p. creează plusvaloare; capitalistul consideră m. productivă orice m. care îi aduce profit, indiferent de ramura în care s-a depus. Relaţiile de producţie capitaliste creează o fetişizare a formei sociale a m.p., iar pe această bază economia politică burgheză vulgară consideră drept m.p. orice activitate care aduce venit, incluzînd aici şi activitatea aparatului administrativ, a claselor exploatatoare, a armatei, a servitorimii etc., în scopul camuflării sursei plusvalorii şi exploatării. în socialism, întreaga m.. depusă este utilă societăţii; m.p. însă este numai m. depusă de lucrătorii care participă în mod nemijlocit la crearea produsului social. Datorită adîncirii diviziunii sociale a m., la realizarea unui produs participă un număr tot mai mare de lucrători (muncitorul colectiv), în care sînt incluşi nu numai muncitorii, ci şi inginerii şi toţi aceia care organizează şi coordonează producţia, laboranţii etc. „0 dată cu caracterul cooperativ al procesului de muncă însuşi se lărgeşte deci în mod necesar noţiunea muncii productive... Pentru ca să munceşti productiv nu mai e nevoie să pui mîna singur; este suficient să fii un organ al muncitorului colectiv, să îndeplineşti una din funcţiile sale secundare** (K. Marx). Pe măsură ce ştiinţa se transformă într-o forţă de producţie nemijlocită, m. de cercetare ştiinţifică devine tot mai mult o parte a m.p. — M. neproductivă, munca lucrătorilor care nu participă la crearea MUNCĂ 443 MUNCHEN bunurilor materiale. Spre deosebire de capitalism, unde nu întreaga m.n. este necesară societăţii, în socialism întreaga m.n. este utilă, deoarece ajută la desfăşurarea în bune condiţii a m. productive. De aceea, o dată cu creşterea m. productive, se lărgeşte şi sfera m.n. legate de satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii socialiste. V. şi sferă productivă şi neproductivă. — M. normată (în socialism), muncă la care măsurarea cantităţii ei se face cu ajutorul normelor de m. stabilite pe baza anumitor criterii o-biective (ex. lucrările la care se determină cantitatea de m. consumată pe unitatea de produs sau cantitatea de produse fabricate în unitatea de timp de m., precum şi numărul de posturi pentru deservirea locului de m. sau zona de deservire de către un muncitor sau o formaţie de lucru). — M. nenormată, muncă la care măsurarea cantităţii ei nu se poate face pe bază de norme de muncă, specificul lucrărilor nepermi-ţînd stabilirea unor criterii obiective pentru normarea acestora. în sens mai restrîns, prin m.n. se înţelege m. depusă de o. serie de salariaţi cu funcţii de conducere administrativă, tehnică şi economică. —M. la domiciliu (în capitalism), prelucrarea la domiciliu, pe bază de plată în acord, a materialului primit de la întreprinzător. Se întîlneşte în toate stadiile dezvoltării capitalismului, dar este caracteristică perioadei manufacturiere, cînd m, la d. apare ca o anexă a manufacturii. In acest gen de m. sînt atraşi meşteşugarii pe cale de a se ruina, ţăranii săraci etc., care ajung într-o dependenţă totală faţă de capitalist. M. la d. este bazată pe exploatarea lucrătorului şi a membrilor familiei sale, iar plata pentru această muncă este mai mică decît cea obţinută de muncitorii salariaţi. — M. salariată, formă specifică a muncii în capitalism, cînd forţa de muncă devine o marfă. M.s, reprezintă o formă mascată a exploatării omului de către om. Dacă sclavul era vîndut pentru totdeauna stăpînului şi silit să muncească, iar iobagul era dependent de proprietarul pămîntului pe care trăia şi muncea, muncitorul salariat este liber din punct de vedere juridic, iar relaţiile dintre el şi capitalist par, la prima vedere, relaţii între posesori de mărfuri egali în drepturi; în realitate, muncitorul salariat este constrîns economiceşte să se angajeze la capitalist pentru a nu muri de foame, deoarece este lipsit de mijloacele de producţie şi deci de posibilitatea producerii mijloacelor de subzistenţă. în socialism, forţa de m. nu mai este marfă, iar m* nu mai îmbracă forma m.s. V. şi e x p 1 o a t a r e. 2. (DR.) Muncă silnică, pedeapsă privativă de libertate prevăzută pentru infracţiuni grave (crime). Are două grade: pe viaţă şi pe timp limitat. „Muncă salariată şi capi* tal", lucrare a lui K. Marx în care pentru prima dată se face o analiză ştiinţifică a relaţiilor de producţie burgheze, atenţia principală acordîndu-se analizei relaţiilor dintre capitalist şi muncitorul salariat. A fost publicată pentru întîia oară în „Neue Rheinische Zei-tung“ (Noua gazetă renană), începînd din 4 aprilie 1849, sub forma articolelor de fond, dar nu în întregime, deoarece ziarul a fost interzis de guvernul prusac. La bâza acestei lucrări stau conferinţele ţinute de K. Marx în 1847 în faţa Asociaţiei muncitorilor germani din Bruxelles. în 1891 1 ucra-rea a fost editată sub îngrijirea lui F. Engels. în „Muncă salariată şi capital“, K. Marx a dezvăluit esenţa salariului în capitalism şi legile carc deţer-mină nivelul lui, a arătat esenţa capitalului şi a acumulării capitaliste, a fundamentat inevitabilitatea pauperizării proletariatului în capitalism, a caracterizat influenţa introducerii maşinilor asupra situaţiei proletariatului. Ideile expuse în această lucrare au fost dezvoltate apoi în alte lucrări ale lui Marx şi Engels, îndeosebi în „Capitalul**. muncel (GEOGR.), inter-f 1 u v i u convex sau plat din cadrul treptei mai coborîte a unui masiv sau lanţ muntos (ex. mun- ceii Giurgeului, munceii Tro-tuşului, munceii Curburii interne, munceii Oaşului). Muncelu~Mare, sat în raionul Ilia, reg. Hunedoara, făcînd parte din vestitul „ţinut al Pădurenilor“. Centru specializat în producţia de obiecte de cositor şi alamă (podoabe femeieşti, baltage etc.) şi în obiecte de lemn (fluiere, teci de cuţit etc.) incrustate cu cositor, turnat âupă o tehnică străveche. Munch [mUnş], Charles (n. 1891), dirijor francez. A fost director al Orchestrei filarmonice, întemeiate de A.Cor-tot şi al Societăţii de concerte a Conservatorului din Paris, în 1948 Charles Munch a devenit dirijor al orchestrei din Boston. Munch [ murjc 7, Edvard (1863—1944), pictor şi grafician norvegian. La început a fost influenţat de pictura impresionistă şi postimpresionistă (mai ales de Gauguin, Van Gogh, Toulouse-Lautrec şi Seurat), apoi de expresionism. Peisajele sale, inspirate de natura nordică, precum şi compoziţiile de gen sau simbolice („Friza vieţii**, 1899—1900; „Fete pe pod“, 1901; „Ţipătul** ş.a.), degajă 0 atmosferă ciudată, un amestec de nelinişte, de tensiune patetică şi de mister» Pictor al unei umanităţi bîn-tuite de incertitudinea destinului ei, de solitudine şi melancolie, M. se exprimă în forme ample şi în culori contrapuse, ca în pictura fovistă, dar şi în ondulaţii care sugerează agitaţia lăuntrică. în xilogravuri şi litografii, M. atinge o concentrare expresivă superioară aceleia din picturi. Prin viziune, conţinut, limbaj grafic şi cromatic, opera lui a avut o influenţă hotărîtoare în cristalizarea expresionismului german. Mii lichen [mtinhen], oraş în sudul R.F. Germane, situat pe rîul Isar, centrul adminis-iiativ al landului Bavaria. 1 080 000 loc. (1960). Important centru industrial şi comercial şi nod de comunicaţii. Are întreprinderi constructoare de automobile, de motociclete (BMW), aparataj MUNCHEN 444 MUNCITORUL SANITAR Vedere din Miinchen lectrotehnic, maşini de pre-izie şi produse optice (Agfa), ntreprinderi textile, poligra-ice, alimentare etc. Important entru cultural şi artistic, cu iniversitate şi alte instituţii de nvăţămînt superior, biblio-eci, muzee, teatre. Numeroase nonumente de arhitectură importante, printre care: Frau-nkirche (1468—1488), Palatul 'Jymphenburg (1664—1671), echea pinacotecă (galeria de ictură, 1826—1836). Impor-ant centru de învăţământ rtistic, în care s-au format i numeroşi artişti români la fîrşitul secolului al XlX-lea i începutul secolului al XX-îa. — Istoric. întemeiat în ec. al XlI-lea, M. a devenit, i începutul sec. al XVI-lea, apitala Bavariei şi un în-emnat centru meşteşugăresc. ,a sfîrşitul sec. al XlV-lea şi îceputul sec. al XV-lea, bres-de din M. au desfăşurat o luptă cerbă împotriva patriciatului răşehesc. în timpul războiului e 30 de ani (1618-1648), L a fost ocupat de armatele uedeze (T632), iar în 1705, în mpul războiului de succesiu-e la tronul Spaniei, de către Listrieci. în 1871, M., împreu-ă cu întreaga Bavarie, a in- trat în componenţa Imperiului german. V.I. Lenin a edi- . tat la M. primul ziar marxist ilegal rus, „Iskra“. în 1918—1919 oraşul a devenit centrul mişcării revoluţionare bavareze. La 13 aprilie 1919 aici a fost proclamată Republica Sovietică din Bavaria, zdrobită la î mai 1919 de trupele contrarevoluţionare. în 1923, fasciştii, conduşi de Hitler şi Ludendorff, au făcut la M. o încercare nereuşită de a pune mîna pe putere şi a instaura dictatura fascistă. După înfrîngerea Germaniei hitleriste, M. a fost inclus (1945)în zona americană de o-cupaţie, iar din 1949 face parte din R.F. Germană. — Actordul de la M.% acord cu privire la dezmembrarea Cehoslovaciei, încheiat la Conferinţa de la Miinchen din 29—30 septembrie 1938, la care au participat: Hitler, Daladier, Mussolini şi Neville Chamberlain. Potrivit acestui acord, regiunea sudetă, împreună cu toate instalaţiile (inclusiv cele militare) şi cu toate bunurile ce se găseau pe teritoriul ei, a fost cedată Germaniei hitleriste. Acordul de la M. a contribuit la dezlănţuirea de către imperialişti a celui de-al doilea război mondial. Munchhausen [mânchau-zdîi], Karl Friedrich Hierony-mus, baron von (1720—1797), ofiţer german, devenit personaj literar prin povestirile sale care abundă în elemente fantastice, în aventuri nemaipomenite, expresie a spiritului de lăudăroşenie şi de mistificare. Publicate mai întîi în limba engleză de către R. E. Raspe(1785) şi apoi în versiune germană de către G. A. Biirger (1786) sub titlul „Minciunile baronului Miinchhau-sen“, povestirile lui M. au cunoscut o largă răspîndire, fiind traduse ulterior în nenumărate limbi, inclusiv în româneşte. muncitor , lucrător care par* ticipă nemijlocit în procesul de producţie a bunurilor materiale sau în activitatea de întreţinere la unităţile din administraţie şi deservire. în categoria muncitorilor intră: personalul care acţionează asupra obiectelor muncii cu ajutorul uneltelor de producţie, personalul ocupat cu întreţinerea mijloacelor de producţie şi controlul funcţionării lor, precum şi personalul care îndeplineşte funcţii auxiliare sau de servire în procesul de producţie. V. şi clasa muncitoare; muncă. — M. sezonier, muncitor angajat pentru prestarea unor munci, care, din cauza condiţiilor naturale sau climatice, se execută numai în cursul unei anumite perioade de timp (în R.P.R. angajarea sezonieră nu poate depăşi şase luni). M. s. pot fi angajaţi pentru întregul sezon, pentru perioada necesară executării u-nei lucrări determinate sau pentru o perioadă nedeterminată, mai mică decît sezonul, în economia socialistă se tinde către eliminarea caracterului sezonier al muncii. —- M. temporar, muncitor angajat pentru executarea unor lucrări care necesită o perioadă scurtă de timp sau pentru înlocuirea unui angajat care lipseşte, dar îşi păstrează postul în baza legii. în R.P.R., în primul caz, durata angajării nu poate depăşi, două luni, iar în cazul al doilea patru luni. „Muncitorul", gazetă săp-tămînală apărută Ia Iaşi între noiembrie 1887 şi august 1889. A contribuit la realizarea legăturii între cercurile muncitoreşti, precum şi între societă" ţile profesionale. Subtitlul său, „Organ al partidei muncitori-/or“, reflecta năzuinţa muncitorilor de a avea propriul lor partid politic. „Muncitorul sanitar", săp-tămînal editat de Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale şi de Comitetul Uniunii sindicatelor din unităţile sanitare. Apare la Bucureşti, din august 1949. Se adresează în special cadrelor medicale superioare şi medii. MUNDO OBRERO 445 MUNTE „Mundo Obrero‘% organ de presă central al Partidului Comunist din Spania. A început să apară în 1931» în anii războiului naţional-revoluţio-nar din Spania (1936—1939) a fost ziarul cel mai larg răspîndit din această ţară. Din 1939 se difuzează ilegal în Spania. Muni, Paul (pseudonimul lui Muni Weisenfreund) (n. 1897), actor american de teatru şi de film. S-a impus prin rolurile de compoziţie deţinute în filme, ca: „Sînt un evadat** (1932), „Furia neagră** (1935), „Istoria lui Louis Pasteur", „Ogorul** (după trilogia scriitoarei americane Pearl Buck, 1936), „Viaţa lui Emile Zola" (1937), „Nu sîntem singuri** (1939) ş.a. municipalizâre, transferare a unor averi particulare (a clădirilor, a pămîntului etc.) în subordinea organelor de auto-administrare locală (municipalităţi). — Municipalizarea pămîntului, program agrar preconizat de menşevici în revoluţia burghezo-democratică din Rusia din 1905—1907, care prevedea trecerea cu răscumpărare a pămînturilor marilor proprietari în mîinile organelor locale şi darea pămînturilor municipalizate în arendă ţăranilor. Opus total acestui program, programul agrar al bolşevicilor prevedea naţionalizarea pămîntului. municipium (în Imperiul roman), nume dat oraşelor italice care au primit, în perioada republicii, dreptul de autonomie în treburile interne. In perioada imperiului puteau deveni m.şi unele oraşe din provincii. Locuitorii unora dintre m. din provincii primeau dreptul de cetăţenie romană, însă într-o formă limitată (ius ita~ licum). Conducerea m. era formată, după modelul oraşului Roma, din senat (curia), compus din decurioni, adunarea poporului şi funcţionari (duumviri, edili, questori etc.). In Dacia romană au primit dreptul de m.următoarele oraşe: Drobeta (Turnu-Severin), Napoca(Cluj), Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Dierna (Orşova), Po-rolissum (Moigrad), Romula (Reşca), Tibiscum (Jupa), Am-pelum (Zlatna), Malva. Unele dintre acestea au fost ridicate, cu timpul, la rangul de colonii, ai căror locuitori aveau dreptul de cetăţenie romană într-o formă deplină (ius quiritium). muniţie (MILIT.), denumire generică dată cartuşelor pentru armamentul de infanterie, grenadelor de tot felul, loviturilor de artilerie, bombelor de aviaţie etc. Munk, Kaj (1898-1944), scriitor danez. A fost pastor. După o perioadă de rătăcire politică, a devenit unul dintre fruntaşii rezistenţei antihitleriste. A murit asasinat. Este autorul unor lucrări dramatice, eseuri, poeme, unele dezbătînd conflictul dintre credinţă şi raţiune (dramele „Idealistul**, 1928; „Cuvîntul**, 1932), altele exprimînd atitudinea samilitant-patriotică şi antinazistă (dramele „Niels Ebbesen** 1942; „înainte de Cannae** 1943). Munkâcsy [muncaci7, Mi-hâly (1844—1900), pictor ungur, reprezentant de seamă al realismului european. A studiat şi a lucrat la Budapesta, Miin-chen, Paris şi Diisseldorf. A pictat compoziţii cu temă istorică, scene de gen, portrete şi peisaje, în unele dintre compoziţiile sale, dramatismul situaţiilor şi viguroasa caracterizare a personajelor capătă o certă orientare critică („Ultima zi a condamnatului la moarte**, 1870; „Pregătirea bandajelor pentru răniţi**, 1872; „Hristos în faţa lui Pilat**, 1881; „Spălătoreasă**, 1889; „Ecce Home** 1896; „Greva**, 1896). în portretistică a evocat mari personalităţi ale trecutului („Milton**, 1878), a reprezentat contemporani celebri („F. Liszt**, 1886) sau a realizat studii de caracter („Ucenic căscînd"). în peisaj a trecut de la un lirism senin la o poezie plină de dramatism („Aleea**, 1886; „Furtună în stepă“). în ultimele două decenii ale activităţii, în opera lui s-au înmulţit compoziţiile anecdotice, intimiste şi adesea dul-cege. Reprezentat cu portrete şi scene de gen în Muzeul de artă al R.P.R., Muzeul de artă din .Cluj, Muzeul de artă din Tg.-Mureş şi Muzeul din Arad. „Munkâs" [ muncaş] („Muncitorul"), organ central, în limba maghiară, al Sindica- telor Unitare. A apărut la Bucureşti, în 1923—1924. Problematica gazetei o constituia lupta pentru apărarea intereselor muncitorimii; publica şi literatură beletristică (ex. nuvele de H. Barbusse). „Munkaselet" [ muncaşelet /, ediţie în limba maghiară a ziarului „Viaţa munci-t o a r e“, organ ai Consiliului General al Sindicatelor Unitare. A apărut săptămînal, la Bucureşti, în 1926-1931. „Munkâselet“ /mt'mcaseiet/, („Viaţa muncitorească"), organ de presă săptămînal, în limba maghiară, al Consiliului Centrai al Sindicatelor din R.P.R. Apare la Bucureşti, din mai 1957. Munster, oraş în vestul R.F. Germane, situat în landul Renania de Nord-Westfa-lia, port pe canalul Dort-mund-Ems. 182 000 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, uşoară şi alimentară. Universitate şi alte instituţii de învăţămînt superior. munte, formă de relief convexă sau ascuţită, a cărui culme are înălţimi care în general depăşesc 800 m, dominînd fundul văilor învecinate cu peste 500 m. După origine, m. pot fi de eroziune sau de acumulare. M. de eroziune se formează în urma acţiunii agenţilor externi asupra unei regiuni afectate de mişcări de ridicare a scoarţei a căror intensitate depăşeşte intensitatea denudaţiei. După natura regiunii se deose-'* besc munţi de încreţire, cînd regiunea are structură cutată (în cute simple, cute faliate, pînze de şariaj sau cute solzi; uneori vechi regiuni cutate, care fuseseră nivelate de eroziune, sînt reînălţate pe compartimente prin mişcări verticale), şi munţi-bloc, cînd regiunea are structură tabulară (fiind ridicată prin mişcări verticale de-a lungul unor linii de falie). Datorită infiltrării magmei pe liniile de dislocare, în cadrul munţilor de eroziune se întîlnesc şi roci eruptive. în mod frecvent, m. de eroziune nu apar izolaţi, ci grupaţi sub formă de lanţuri sau masive muntoase. M. de acumulare sînt rezultatul acumulării la suprafaţa* scoarţei a materiale- MUNTEANU 446 MUNTZER Muntele Mic lor provenite din erupţii vulcanice. Aceştia apar fie izolaţi, fie aliniaţi în lungul unor linii de fractură a scoarţei. V. şi orogeneză. munteânu, vînt local care bate în Carpaţii Moldovei, îndeosebi primăvara şi vara, din direcţie sudică. Munteânu, Francisc (n. 1924), scriitor român. S-a născut în comuna Veţel (reg. Hunedoara). Operele sale, majoritatea cu caracter autobiografic, evocă întîmplări din timpul celui de-al doilea război mondial (volumele de schiţe „Hote! Tristeţe**, 1957; „Cerul începe la etajul 3“, 1958; „Prietenul meu Adam“, 1962) şi evenimente semnificative petrecute în primi i ani după Eliberare (romanele „în oraşul de pe Mureş*6, 1954, şi f,Statuile nu rîd niciodată", 1957). Are o bogată activitate de scenarist şi regizor de filme. munte de pietate, întreprindere capitalistă de credit pe baza amanetării obiectelor de uz personal. V. şi lombard. Muntele Mare, masiv muntos în estul Munţilor Apuseni, situat între văile Someşului Mic şi Arieşului. Altitudinea maximă: 1 825 m (vîrful cu acelaşi nume). însemnate bazine forestiere. Prezintă interes turistic. Muntele Mic, masiv muntos în nord-vestul Munţilor Ţarcu (Carpaţii Meridionali). Altitudinea maximă: I 805 m. Importantă bază turistică şi a sporturilor de iarnă. Muntele Roşu, masiv muntos în munţii Ciucaş. Altitudinea maximă: 1 316 m. Obiectiv turistic. Muntele Şes (Munţii Plopi-şului), culme muntoasă în nordul Munţilor Apuseni, între văile nurilor Barcău şi Crişul Repede. Este alcătuită din roci cristaline şi roci sedimentare neogene. Altitudine maximă: 915 m (vîrful Măgura). Exploatări de lignit (Derna, Vărzari, Voivozi). Muntenegru (Crna Gora), republică în cadrul R.S.F. Iugoslavia, situată în partea de sud-vest a ţării. Suprafaţa: 13 812 km2. Populaţia: 471 000 loc. (1961). Capitala: Titograd. Relieful este constituit în cea mai mare parte din munţi împăduriţi. în subsol se găsesc zăcăminte de bauxită. Principala ramură industrială este industria alimentară (Titograd, Ce-tinje, Kotor, Majkovac). Mai există industrie siderurgică (Niksic), de prelucrare a metalelor (Titograd, Cetinje), şantiere navale de reparaţii (Kotor), industrie textilă (Titograd) şi industria lemnului (Majkovac). Economia rurală se bazează pe cultura viţei de vie şi a plantelor mediteraneene (în partea de vest) şi pe creşterea animalelor. Cereale se cultivă puţin, în depresiunea Zeta. — Istoric. Teritoriul M. a fost populat în sec. al VlI-lea de triburile slave ale duklianilor: în sec. al IX-lea s-a constituit aici cnezatul Duklja, cunoscut mai tîrziu sub numele de Zeta. La sfîrşitul sec. al XV-lea, Imperiul otoman a cucerit M. în sec. al XVII-lea s-a« constituit în M. statul feudal-teo-cratic în frunte cu mitropolitul Dani lo Petrovic Njegos. în timpul Iui Petru I Njegos (Î782 — 1830) s-a întărit puterea centrală şi s-a consolidat situaţia internaţională a M. în urma războiului ruso-româno-turc (1877 — 1878),M. a obţinut recunoaşterea internaţională a independenţei. M. a participat la războaiele balcanice (1912—1913) şi la primul război mondial (de partea Antantei). în 1918, M, a intrat în regatul sîrbilor, croaţilor şi slovenilor (din 1929 Iugoslavia). în 1941, cînd Iugoslavia a fost atacată de Germania hi-tleristă şi de acoliţii ei, M. a fost ocupat de trupele Italiei fasciste. După eliberarea ţării de către armata naţională de eliberare iugoslavă, M. a devenit (1945) republică în cadrul R.S.F. Iugoslavia. Muntenia v. Ţara Românească. Munthe, Axei (1857-1949), scriitor suedez. A profesat şi medicina, fiind elevul lui Char-cot. A debutat cu schiţe şi nuvele („Din Napoli“, 1885; „Mici schiţe**, 1886 ş.a.). A înfăţişat, de pe poziţii antipru-sace, atrocităţile primului război mondial („Crucea roşie şi crucea de fier“, 1916). A devenit însă celebru prin romanul autobiografic „Cartea de la San Michele** (1929, trad. rom.), mărturie a dragostei lui pentru natură şi om. Miintzer (Munzer) [ munţzr], Thomas (1489—1525), gînditor Th. Miintzer şi umanist german, ideolog al Reformei din Germania şi unul dintre conducătorii războiului ţărănesc german (1524-1525). S-a raliat doctrinei luterane, pe care a adîncit-o, devenind îndrumătorul aripii MUNŢII APUSENI 447 MUNTH BISTRIŢEI de stînga revoluţionare a mişcării social-religioase a Reformei. A scris numeroase pamflete revoluţionare în care a ertpus bazele noii sale învăţături, for-mulînd idei comunist-utopice. Prin doctrina lui teologică-filo-zofică, care susţinea, în esenţă, că revelaţia unică, infailibilă este raţiunea, nu Biblia, M. a atacat nu numai principiile de bază ale catolicismului, ci şi pe cele ale creştinismului în general. în anii 1521 — 1523 a predicat în Boemia şi în Germania centrală, răspîndind luteranis-mul şi propagînd idei revoluţionare. Ca reprezentant al ţărănimii şi al plebei orăşeneşti, ale căror revendicări le-a formulat cu claritate, a devenit în 1525 conducător al „Consiliului etern*4. După bătălia de la Frankenhausen, a fost prins şi decapitat împreună cu alţi conducători ai armatei revoluţionare. ■Munţii Apuseni, complex muntos, masiv, bine încadrat de depresiuni mari (la vest Depresiunea Panonică, cu depresiuni golf ce pătrund adînc în spaţiul muntos, la est Depresiunea Transilvaniei, la nord aria depresionară a Someşului, iar la sud culoarul Mureşului), constituit din nuclee de şisturi cristaline şi graniţe (Munţii Drocea, Munţii Gilăului) peste care stau depozite sedimentare paleozoice şi mezozoice (Munţii Codrului) străbătute de roci eruptive (banatite şi daci-te), puternic cutat, şariat şi fă- li at. Complexitatea tectonică, structurală, litologică şi mineralogică reprezintă un caracter distinctiv al M.A. Sînt alcătuiţi dintr-un masiv central principal înalt, cu altitudini de peste 1 800 m (vîrfurile Curcubăta Mare, 1 848 m, şi Vlădeasa, 1 836 m), în jurul căruia se află o serie de masive bine individualizate, care formează prispa mai joasă, cu altitudini de cele mai multe ori sub 1 000 m. Masivul central păstrează bine resturile platformelor de eroziune Cîrli-gata (I 600—1 800 m) şi Mări-şel (1 000—1 300 m), pe care apar măguri înalte (Vlădeasa) şi una dintre cele mai interesante regiuni cu relief carstic din ţara noastră (Padeş, Cetăţile Ponorului). Prispa care Vedere din Munţii Apuseni înconjură masivul central este alcătuită din culmi joase cu aspect de muncei, despărţite de depresiunife-golf ale Cîmpiei Tisei. în nordul masivului central se află culmile Munţilor Mureşului (vîrful Măgura Priei, 997 m) şi Muntelui Şes (vîrful Măgura, 915 m), alcătuite din şisturi cristaline, despărţite de Depresiunea Şimleului. în vestul masivului sînt situaţi Munţii Pădurea Craiului (vîrful Oarza, 970 m), alcătuiţi din calcare şi fliş cretacic şi munceii Codrului (Vîrful Pleşu, 1112 m), alcătuiţi dintr-o culme largă sculptată în roci permocarbonifere şi mezozoice (calcare), despărţiţi prin Depresiunea Beiuşului. în sudul masivului central se găsesc Munţii Zarandului, alcătuiţi dintr-o culme principală sculptată în şisturi cristaline, fliş cretacic, pirocîastite andezitice etc., peste care se ridică măguri înalte, iar în estul lor se află Munţii Metaliferi, cu aspect de muncei, alcătuiţi din roci’ vulcanice şi calcare. In estul masivului central se întind masivul muntos Gilău-Muntele Mare şi Munţii Trascăului (vîrful Seciului, 1 281 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi graniţe; are altitudini cuprinse între 1 000 şi 1 600 m. M.A. sînt bogaţi în zăcăminte de minereuri auro-argentifere, sulfuri complexe, bauxită etc. Exploatarea zăcămintelor de aur era practicată din timpul dacilor; în perioada romană ea a cunoscut o mare dezvoltare. Clima M.A. este în general umedă şi rece pe culmile înalte, caracteristică climei de munte mijlociu. Pe pantele sud-vestice ale M.A. apar frecvent vînturi cu caracter de foehn. Reţeaua hidrografică are o densitate ridicată, iar debitul este bogat şi susţinut, în consecinţă, M.Â. dispun de importante rezerve hidroenergetice. în sectoarele cal-caroase apar izbucuri şi izvoare intermitente. Rîurile mai importante (Crişurile, Arie-şul, Someşul Mic) izvorăsc din masivul central. Caracteristică în peisajul geografic este alternanţa pădurilor de molidişuri şi de răşinoase în amestec, care trec spre poale în făgete, cu păşuni naturale şi fîneţe. M.Â. au numeroase peşteri (Scărişoara, Focul Viu, Meziad etc.) şi prezintă un interes turistic deosebit. încadrarea masivelor muntoase joase, cu caracter de muncei, între depresiuni largi, bine cultivate şi de vie circulaţie interioară, care permit trecerea relativ uşoară de pe un versant pe altul, constituie un caracter geografic esenţial al lor. M.A. au cel mai ridicat plafon al aşezărilor omeneşti din Carpaţii Româneşti. Munţii Bistriţei 1. Sistem de masive muntoase din Carpaţii Orientali, drenat de valea Bistriţei, începînd de la pasul Rotunda şi pînă la ieşirea Bistriţei din munţi, la Piatra-Neamţ. 2. Culme muntoasă din acest sistem, situată pe MUNŢII BÎRSE1 448 MUNŢII METALIFERI dreapta rîului Bistriţa, între afluenţii acestuia Neagra Şa-rului şi Bistricioara. Altitudinea maximă: 1 864 m (vîrful Budacu). Creasta principală este fragmentată în masive pregnant individualizate (Pietrosul, Bîr-narul, Gnnţieşul Mic, Budacu şi Grinţieşul Mare), alcătuite din roci cristaline. Masiv bine împădurit, în special cu răşi-noase. Munţii Bîrsei, nume dat munţilor de pe latura sudică a Depresiunii Bîrsei, dintre care Piatra Ma?e, Postăvarul şi Măgura Codlei sînt însemnate o-biective turistice. Munţii Cantabrici, munţi în nordul Spaniei» orientaţi pe direcţia est-vest, paralel cu ţărmul golfului Biscaia. Altitudinea maximă: 2 615 m. Versantul nordic este abrupt, în timp ce versantul sudic coboară lin spre Podişul Castiliei. Bogate zăcăminte de cărbune, de minereu de fier, de mangan şi de zinc. Munţii Căpăţînei, culme muntoasă situată în masivul Pa-rîng, între Valea Lotrului la nord şi Piemontul Getic la sud. Altitudinea maximă: 2 103 m (vîrful Balota). Sînt alcătuiţi din calcare dure şi graniţe; au urme glaciare. Munţii Ciucului» masiv din grupa centrală a Carpaţilor Orientali, cuprins între Depresiunea Ciucurilor la vest, valea Trotuşului la est, obîrşia Trotuşului la nord şi valea Uzului la sud. Altitudinea maximă: 1 565 m (vîrful Şoiu). Este format din depozite cretacice. Masiv bine împădurit. Munţii Coastelor 1. Munţi din sistemul Cordilieri-lor, care se întind de-a lungul coastei vestice a Americii de Nord, în Alaska şi Canada. Lu ngi mea: circa 1 700 km; altitudinea maximă: 4 042 m. Sînt constituiţi din graniţe şi intens fragmentaţi. Prezintă numeroşi gheţari. 2. Munţi din sistemul Cordilie-rilor, c?*e se întind de-a lungul coastei vestice a S.U.A. tre 48°30' şi 35° latitudine nordică. Altitudinea maximă: 2 424 m. Sînt formaţi din roci sedimentare şi metamorfice. Munţii Codrului (Codru* Moma), masiv în vestul Munţilor Apuseni, între valea Crişului Alb la sud şi valea Crişului Negru la nord. Altitudinea maximă: 1 112 m (vîrful Pleşu). Relativ bine împăduriţi. In calcarele din estul M.C. s-au format peşterile de la Sighiştel şi izbucul de la Călugări, monumente ale naturii. La Vaşcău se exploatează marmura în carieră. Munţii Dohrogii» înălţimi stîncoase situate în partea de nord-vest a Dobrogii, între valea Dunării la vest şi la nord, valea Luncaviţa la est şi înşeuarea ce leagă depresiunile Horia de Cerna la sud. Sînt de vîrstă herci-nică, alcătuiţi din roci dure paleo-zoice, intens cutate şi faliate, slab metamorfozate şi străbătute de intruziuni granitice. Culmile principale, conforme cu direcţia vechilor structuri, au aspectul unor creste ascuţite şi crestate, acoperite la bază de o trenă groasă de grohotişuri şi depozite loessoide. Din resturile a două suprafeţe de eroziune se ridică martori de eroziune (sub forma unor masive izolate sau culmi prelungi teşite: lacob-Deal, 341 m). Altitudinea maximă: 467 m (vîrful Ţuţuiatul, culmea Greci). Se exploatează roci de construcţie. Munţii Metalici (Erzge-birge, Krusne hory), munţi în Europa centrală, la graniţa dintre R.D. Germană şi R.S. Cehoslovacă. Sînt de vîrstă hercinică, alcătuiţi din gnaise, micaşisturi, graniţe. Prezintă culmi netede, cu aspect de platouri, dominate de vîrfuri teşite (Fichtelberg, 1 214 m; Kîinovec, 1 244 m). Marile zăcăminte de minereuri neferoase şi feroase au fost intens exploatate în decursul evului mediu; în prezent se mai exploatează wolfram, bismut, uraniu, stamu, plumb, zinc. Au o populaţie densă. Munţii Metaliferi, munţi în sudul Munţilor Apuseni, între valea Ampoiului şi valea Pietrişului (afluent pe dreapta al Mureşului). Altitudinea medie: 800—900 m; altitudinea maximă: l 170 m. Relief vulcanic şi carstic. Conurile şi craterele vulcanice au fost dis- Vedere din Munţii Ciucului MUNŢII SCORPIEI 449 MURDOCK truse în cea mai mare parte de eroziune. Depresiunile intra-montane Zlatna, Almaşul Mare şi Băiţa sînt intens populate. M.M. sînt foarte bogaţi în substanţe minerale utile (aur, argint, mercur, pirită şi alte sulfuri complexe). Munţii Scorpiei, munţi-bloc în sud-estul Africii. Se întind paralel cu ţărmul Oceanului Indian, reprezentînd marginea ridicată, înaltă şi abruptă a Podişului Africii de Sud. Altitudinea maximă: 3 657 m, în Cathkin Peak. Sînt constituiţi din gresii şi şisturicristaline, acoperite în unele porţiuni de lave bazaltice. Pantele estice, care primesc precipitaţii abundente, sînt acoperite de păduri dese; pantele vestice, mai aride, au vegetaţie de savană. Munţii Stîncoşi, lanţ muntos în America de Nord, care se întinde pe direcţia nord-sud din Alaska pînă în sudul S.U.A., constituind ramura estică a sistemului Cordilierilor. Sînt formaţi în special din graniţe, gnaise, şisturi cristaline, calcare şi gresii. Numeroase vîrfuri depăşesc înălţimea de 4 000 m. Altitudinea maximă: 4 399 m (vîrful Muntelui El-bert, din Colorado). Constituie cumpăna de ape dintre bazinul Atlanticului şi cel al Pacificului. Zona superioară este acoperită de zăpezi persistente; există numeroşi gheţari. Zăcăminte de minereu de cu-*pru, plumb, metale rare, cărbune ş.a. Importantă regiune turistică, cu multe rezervaţii naturale (ex. Parcul naţional Yellowstone, Parcul naţional al gheţarilor). Munţii Vulcanici, lanţ muntos vulcanic de vîrstă neo-genă, situat în estul Podişului Transilvaniei, între graniţa de nord a ţării şi linia Baraolt-Bic-sad. Se întinde pe o lungime de circa 300 km. Este constituit din formaţii vulcanice masive (grupa nordică a Gutîiului şi grupa Călimani-Harghita), din fliş pa-leogen străpuns de numeroase neckuri şi masive vulcanice (între valea Cavnicului şi valea Bistriţei ardelene) şi iviri de bazalt (în sudul masivului Călima-ni-Harghita). Morfologia vulcanică a fost mult modificată de acţiunea agenţilor subaerieni. 15 — Dicţionar enciclopedic voi. III In întreg lanţul vulcanic se evidenţiază două forme principale de relief: podişuri de piroclastite şi conuri vulcanice de andezite cu cratere largi, drenate de rîuri. La acestea se adaugă diverse forme de amănunt, ca: barrancosuri, pla- neze, grohotişuri etc. în funcţie de variaţia trăsăturilor morfologice, în M.V. se deosebesc următoarele grupe: munţii Oaş, Gutîi şi Ţibleş şi munţii Căli-mani, Gurghiului, Harghita şi nordul munţilor Baraolt. mur (Rubus), gen de arbuşti din familia rozaceelor, cu tulpini drepte sau tîrîtoare acoperite cu ghimpi, cu frunze pal-mat-compuse şi cu flori de culoare albă sau roz. Fructele (murele ) sînt comestibile şi se industrializează. Creşte prin păduri şi locuri pietroase. Mur, rîu în Austria şi R.S. F. Iugoslavia (438 km). Izvorăşte din Alpi şi se varsă în Drava. Pe M. este situat oraşul austriac Graz. Murad, numele a cinci sultani ai Imperiului otoman, dintre care mai cunoscuţi au fost: M.I (1360-1389), care a cucerit o serie de teritorii în Asia şi în Europa, mutînd capitala imperiului la Adrianopol (1362). Deşi înfrînt de oştile sîrbo-bos-niace la Plocnik (1387), a invadat Bulgaria (1388) şi apoi Serbia (1389). A fost ucis de Miloş O b i 1 i c i în bătălia de la Kossovopolje (1389).M. al II-lea (1421 -1451), care a învins armatele maghiare la Var-na (1444) şi la Kossovopolje (1448), dar a suferit o serie de înfrîngeri din partea lui S k a n-d e r b e g în Albania. Muradeli, Vano Ilici (n. 1908), compozitor sovietic. A scris muzică de operă („Marea prietenie**), simfonică, de film, coral-simfonică, dar mai ales cîntece de masă, dintre care unele de mare popularitate („Imnul Uniunii Interna- ţionale a Studenţilor**; „Cîn-tecul luptătorilor pentru pace4*). Pornind de la tradiţia realistă a înaintaşilor, M. a zugrăvit în mod convingător omul epocii sale, printr-un limbaj muzical accesibil şi printr-un melodism expresiv. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Murano, localitate înglobată în oraşul Veneţia, situată pe cinci insule din laguna Veneţiei, vestit încă din sec. al Xll-lea pentru producţia sticlăriei fine de artă, caracterizată prin delicateţea coloritului şi prin ornamentele suflate sau aplicate (fileuri, floricele). Este de asemenea renumit pentru fabricarea mozaicurilor fine. murâre (AGR.) v. însilo-zare. Murat [mură], Joachim (1767—1815), mareşal francez, participant la campaniile napo-leoneene, în care a fost comandantul cavaleriei. S-a remarcat în timpul celei de-a doua campanii din Italia (1800), în bătălia de la Austeriitz (1805) şi în campania din Prusia (1806). în 1808 a devenit rege al Neapolului şi a încercat să ducă o politică independentă de Franţa, negociind cu Austria şi cu Anglia. în 1815, după întoarcerea lui Napoleon în Franţa, a reluat lupta împotriva Austriei, dar a fost înfrînt şi alungat din Neapole. Încercînd să reocupe tronul, a fost din nou înfrînt, făcut prizonier şi împuşcat. mură (NAV.), parîmă folosită pentru a trage spre proră colţurile inferioare ale velelor-pătrate. Murcia [murBia], oraş în sud-estul Spaniei. 245 000 loc. (1960). Industrie textilă (bazată în special pe mătase), alimentară (vinificaţie, conserve), chimică, a sticlei. Nod feroviar. Universitate. Catedrală renumită prin frumuseţea sa monumentală (1388—1467) cu un turn-clopotniţă înalt de a-proape 150 m (1521). Faţada în stil baroc refăcută în sec. al XVIII-lea. Murdock [mitdoc7, William (1754—1839), inventator englez, specialist în mecanică, elevul şi colaboratorul lui J. Watt. A inventat un motor cu abur cu MUREŞ 450 MUREŞ cilindru (1785), o mâşină-uneal-tă de găurit piatră (1798), mecanismul de distribuţie (sertăraşul) al maşinii cu abur (1799) etc. In 1792 a preparat pentru prima oară gazul de iluminat, prin distilarea cărbunelui în~ tr-o retortă de fier. Mureş, rîu, afluent pe stînga al Tisei. Are o lungime de 756 km, din care 718,5 km pe teritoriul R.P. Române, şi un bazin hidrografic de 29 919 km2, din care 27 767 km2 pe teritoriul patriei noastre, fiind din acest punct de vedere al doilea rîu din ţară (după Şiret). Izvorăşte din Hăşmaşul Mare (Carpaţii Orientali), drenează Depresiunea Gheorgheni, traversează lanţul vulcanic (prin defileul de la Topliţa-Deda, care desparte masivul Călimani la nord de masivul Giurgeului la sud) şi Podişul Transilvaniei (pe care îl străbate de la nord-est spre sud-vest), separă masivul Poiana Ruscă de Munţii Apuseni (prin defileul Deva-Radna) şi se uneşte cu Tisa pe teritoriul R.P. Ungare. Principalii afluenţi îi primeşte din Podişul Transilvaniei (pe stînga Tîrnava, care drenează Podişul Tîrnavelor, şi Secaşul, pe dreapta Comlodul şi Luduşul), din Munţii Apuseni (numeroase rîuri cu debit bo- gat, dintre care mai importante sînt Arieşul, Ampoiul şi Geoagiul) şi din Carpaţii Meridionali (Sebeşul, Streiul ş.a.). M. trece prin oraşele: Reghin, Tîrgu-Mureş, Alba-Iulia, Deva, Arad ş.a. Mureş-Auto nomă Maghiară, regiune administrativ-eco-nomică a R.P. Române, situată între regiunile Braşov, Cluj, Suceava şi Bacău. Suprafaţa: 12 250 km2. Populaţia: 819 430 loc. (1964). Este împărţită în opt raioane administrative, cu 11 oraşe, dintre care unul regional. Reşedinţa: Tîrgu-Mu-reş. Relieful regiunii este sculptat în roci cristaline, vulcanice şi sedimentare. Zona muntoasă are altitudini cuprinse între 1 600 şi 2 100 m (vîrful Pietrosul, în Călimani: 2 102 m). Culmile munţilor cristalini în est şi vulcanici în vest cuprind cîteva depresiuni înalte intracarpatice (Bilbor, Borsec, Ciucurilor şi Caşin). în vestul zonei muntoase se întinde Podişul Ho-moroadelor, cu altitudini cuprinse între 800 şi 1 600 . m, alcătuit din aglomerate vulcanice. în vestul regiunii se află o parte din Cîmpia Transilvaniei şi Podişul Tîrnavelor, care scad în înălţime de la est la vest. Clima este temperat-con-tinentală, mai răcoroasă. Media anuală a temperaturii este de 7r— 8°C, iar precipitaţiile sînt relativ bogate, mai ales în zona înaltă (la peste 1 000 m). în depresiuni şi în zona dealurilor, media a-nuală a temperaturii oscilează în jurul a 8°—9°C, iar precipitaţiile între 700 şi 800 mm. Principalele rîuri, Mureşul, Oltul, Tîrnava Mare şi Tîrnava Mică, izvorăsc din Carpaţii Orientali. Lacuri; Lacul Sfînta Ana, Lacul Roşu, lacurile de la Sovata ş.a. Resurse naturale: gaz metan (Bazna, Bogata, Sărmăşel, Na-deş ş.a.), minereuri de fier (Lueta) şi pirită cupriferă (Bălan), roci de construcţie (Lăzarea, Izvorul Mureşului, Suseni, ş.a.), cao'lin (Băile Harghita), izvoare de ape minerale (Bilbor, Borsec), lemn (pădurile ocupă peste 33% din suprafaţa regiunii^, resurse hidroenergetice etc. E-conomia, în trecut mai puţin dezvoltată şi bazată mai ales pe exploatarea şi prelucrarea lemnului şi pe exploatarea gazului metan, a luat o mare dezvoltare în anii puterii populare. în cadrul procesului de industrializare socialistă a ţării, construirea unor noi obiective industriale (termocentralele de la Fîn-tînele şi Luduş, staţia de preparare a minereurilor de la Bălan, Combinatul de îngrăşăminte azotoase Tg.-Mureş, complexul pentru industrializarea lemnului de la Gălăuţaş, fabrica de zahăr de la Luduş, fabrica de lapte praf de la Remetea, fabrica de mobilă de la Tg.-Mureş etc.), dezvoltarea şi modernizarea vechilor unităţi industriale (Uzina de fier din Vlăhiţa, Combinatul chimic din Tîrnăveni etc\), precum şi valorificarea structurilor gazifere şi a zăcămintelor de substanţe minerale utile nou descoperite, au dus Ia dezvoltarea industriei şi la schimbarea structurii acesteia. Producţia globală industrială a regiunii a fost în 1964 de 8,2 ori mai mare ca în 1950. Principalele ramuri industriale: industria extractivă şi de prelucrare a gazelor naturale (care deţine 5,6% din producţia glo-' bală industrială a regiunii), industria siderurgică, industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, industria chimică, industria energiei electrice, a materialelor de construcţii, a lemnului, a sticlei, a porţelanului, alimentară etc. In regiunea M.-Â.M. se produc: fontă cenuşie (Uzina de fier Vlăhiţa), energie electrică, (termocentralele de la Fîntînele şi Luduş), utilaje şi piese de schimb pentru industria textilă (fabrica „Metalotehnica“ din Tg.-Mureş), vagoane pentru căi ferate forestiere (Uzina de reparat utilaje şi maşini-Reghin), utilaje frigorifice comerciale (întreprinderea ,,Tehnoutilaj“-Odorhei), Mureşul la Simeria MUREŞ 451 MUREŞ IANU de G. Bar iţi u. Versurile sale („Din poiesi-ele lui Ăndreiu Mu-reşanu" Î862) cultivă, în genere, motive romantice şi preromantice, impunîn-du-se mai ales prin lirica de evocare a trecutului eroic sau ' (' \T. rr, ^ Ş. /| carbid, sodă caustică, îngrăşăminte chimice, policlo- rură de vinii (Combinatul de îngrăşăminte azotoase-Tg.-Mureş, Combinatul chimic din Tîrnăveni), sticlă, faianţă (Tîrnăveni), mobilă curbată (Iprofil „23 August" din Tg.-Mureş), ambarcaţii sportive, planoare, instrumente muzicale (Reghin), placaje, plăci aglomerate din lemn, plăci celulare etc. (complexul pentru industrializarea lemnului din Gălăuţaş), unt, lapte praf (fabrica de la Remetea), zahăr (fabricile de la Luduş şi Tg.-Mureş), conserve etc. Terenul arabil ocupă circa 30% din suprafaţa regiunii. Principalele culturi agricole (cereale, sfeclă de zahăr, culturi de in pentru fuior etc.) sînt concentrate în partea de vest a regiunii şi în depresiunile in-tramontane. Pomicultura şi viticultura ocupă zona podişului din centrul regiunii. Creşterea animalelor, asigurată de o bază furajeră variată şi bogată, are o dezvoltare apreciabilă şi este orientată în special spre creşterea ovinelor şi a porcinelor. în regiunea M.<-A.M. existau în 1964: un teatru de stat şi un teatru de stat de păpuşi cu secţii în limbile română şi maghiară, o filarmonică, trei institute deînvăţămînt superior în Tg.-Mureş (Institutul me-dico-farmaceutic, Institutul de teatru şi Institutul pedagogic de trei ani), în care studiază anual 2 400 de studenţi români, maghiari şi de alte naţionalităţi, 823 de şcoli de cultură generală, 601 cămine culturale şi case de citit, 558 de biblioteci publice, 333 de cinematografe şi 7 muzee. Organele de presă ale Comitetului regional de partid şi Sfatului Popular al regiunii Mureş-Autonomă Maghiară sînt „Steaua roşie" şi „Voros Zâszlo". Mureş, Munţii Mureşului, denumire generală a munţilor de pe dreapta Mureşului (Munţii Trascăului, Munţii Metaliferi şi Munţii Zarandului). Reprezintă partea sudică a Munţilor Apuseni. în Munţii Mureşului există însemnate zăcăminte de substanţe minerale. Mureşanu, Andrei (1816— 1863), poet român. S-a născut la Bistriţa, în Transilvania. A participat la revoluţia de la 1848 din Transilvania. în literatură, a debutat în 1839 şi s-a impus ca unul dintre principalii colaboratori ai periodicelor conduse de satirizare a moravurilor societăţii contemporane. Poezia sa „Un răsunet" (cunoscută şi sub titlul „Deşteaptă-te românef‘), cîntată pe o melodie de A. Panrţ, a devenit marşul revoluţionarilor români de la 1848. Preocupat şi de probleme de teorie literară, M. a militat pentru o poezie legată de interesele poporului şi de idealurile libertăţii naţionale şi sociale. A tradus „Nopţile” lui Young şi o parte din „Analele" lui Tacit* Mureşeni, localitate înglobată în oraşul Tg.-Mureş, în reg. Mureş-Autonomă Maghiară. Industrie alimentară (conserve de legume şi de fructe) şi de prelucrare a lemnului. Mureşianu, lacob (1857 — 1917), compozitor român. A fost profesor de muzică la Braşov şi la Blaj. Creaţia sa cuprinde coruri, cîntece pe versuri de V. Alecsandri şi C. Negruzzi, uvertura festivă „Ştefan cel Mare", balada „Mănăstirea Argeşului", piese instrumentale. Atît în compoziţiile sale cît şi în paginile revistei „Muza română", întemeiată de el, M. a promovat culegerea şi prelucrarea melodiilor populare româneşti. MUREX 452 MURGU murex (Mure x)t gen de melci cu cochilie spiralată, masivă, prevăzută cu spini şi cu o prelungire în formă de tub (sifon) care porneşte de la deschiderea cochiliei. M. atinge pînă la 25—30 cm în lungime. Din unele specii (ex. Mure* brandaris şi Murex trun~ culus, care trăiesc în Marea Murex Mediterană), se extrăgea în antichitate purpura. Murgab, rîu în Asia Centrală (852 km). Izvorăşte din munţii Paropamiz din nord-vestul Afganistanului, pe care îi străbate printr-o vale longitudinală, intră pe teritoriul R.S.S. Turkmene şi se pierde în pustiul Karakum. Este folosit intens pentru irigaţii. M. a fost legat prin canalul Karakum de Amu-Daria şi de Ted jen. Murgeanu, Gheorghe (n. 1901), geolog român, membru al Academiei R.P.R., profesor la Institutul de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti. A e-fectuat cercetări geologice privind flişul Carpaţilor Orientali şi diferite amenajări hidroenergetice. A participat la întocmirea hărţilor geologice ale R.P.R. (scările 1:100 000, 1:200 000 şi 1:500 000) şi a condus lucrările pentru întocmirea hărţii tectonice a R.P.R. Laureat al Premiului de stat. Murger [ miirjer], Henri 1822—1861), scriitor realist rancez. A devenit cunoscut prin romanul „Scene din viaţa de boemă“ (1848), în care descrie, cu simpatie şi cu unele tendinţe de idilizare, condiţiile mizere de existenţă ale artiştilor vremii. Cartea lui M. a stat la baza libretului operei kii G. Puccini „Boema44 şi a fost luată ca model de P. Ghica în conceperea romanului său „Un boem român44. Murgescu, Costin (n. 1919), economist român, membru corespondent al Academiei R.P.R. A publicat lucrări monografice în problemele istoriei economiei naţionale şi ale construcţiei socialiste în România. Conduce revista „Viaţa economică4*. Op. pr.: „Industria grea, pivotul reconstrucţiei României*4 (1947), „Reforma agrară din România4* (1956), „Contribuţii la istoria capitalului străin în România** (în colab., 1960). Murgescu, Ioan (1846— 1913), contraamiral român. S-a evidenţiat, ca ofiţer, în războiul pentru independenţă (1877— 1878), luînd parte la acţiunile militare de la gurile Dunării, de la Corabia şi Turnu-Măgu-rele şi de la Vidin. A fost comandantul flotilei de război (din 1888) şi al marinei militare (din 1898). Murgoci Munteanu, Gheorghe (1872—1925), geolog, mineralog şi pedolog român. A fost membru corespondent al Academiei Române, profesor la Şcoala naţională de poduri şi şosele şi la Şcoala politehnică din Bucureşti, preşedinte al Comisiei internaţionale de cartografiere a solului (1923). în cele peste 200 de lucrări ale sale a adus importante contribuţii la dezvoltarea geologiei, pedologiei şi geografiei româneşti. A studiat zăcămintele de chihlimbar din România, geologia şi petrogra-fia din partea de nord a Do-brogii, tectonica Carpaţilor Meridionali (descoperind existenţa Pînzei Getice), geografia fizică a Cîmpiei Române şi a nordului Dobrogii etc. A descoperit 1 o-t r i t u 1. întemeietor al ştiinţei solului în ţara noastră, lui i se datoreşte întocmirea primpi hărţi a tipurilor de sol din România; nomenclatura şi caracterizarea generală a acestora au rămas valabile, în mare măsură, şi azi. M.M. a participat la întemeierea A-sociaţiei internaţionale a ştiinţei solului. Op. pr.: „Cîmpia Română şi Balta Dunării** (1907), „Sinteza geologică a Carpaţilor Gh. Murgoci Munteanu Sudici** (1910), „Zonele naturale de soluri din România** (1910), „Cercetări geologice în Dobro-gea nordică, cu privire specială la rocile paleozoice şi eruptive** (1911), „Starea studiului şi cartografierea solului în diferite ţări ale Europei, Americii, Africii şi Asiei44 (1923). M.M. a desfăşurat şi o bogată activitate de popularizare a ştiinţei. Murgu, Eftimie (1805 — 1870), democrat-revoluţionar român, unul dintre conducătorii mişcării naţionale şi sociale a românilor din Transilvania şi Banat. După studii de drept E. Murgu şi filozofie făcute la Pesta, a fost profesor de filozofie la Şcoala Vasiliană (1834—1835) şi la Academia Mihăileană (1835—1836) din Iaşi, relevîn-du-se prin orientarea raţiona-listă a cursurilor sale. A fost unul dintre întemeietorii învă-ţămîntului filozofic în România. în 1837 s-a stabilit la Bucureşti, unde a dat lecţii particulare de filozofie, avîndu-1 ca elev, printre alţii, pe Nicolaie Bălcescu. A făcut parte, alături de Dimitrie Filipescu şi de Nicolaie Băl- MURGULESCU 453 MURNAU cescu, din conducerea conjuraţiei de la 1840 din Ţara Românească. După descoperirea complotului şi arestarea conducătorilor lui, a fost expulzat în Banat. A luat parte activă la revoluţia din 1848, mili-tînd pentru desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor, pentru instaurarea unui regim democratic. Ideea egalităţii oamenilor şi a naţiunilor l-a dus la susţinerea şi promovarea tezei necesităţii înţelegerii între revoluţionarii români şi unguri şi a unirii revoluţiei din ţările române cu revoluţiile altor popoare dojrriice de libertate. Ca preşedinte al adunării de la Lugoj (3/15 mai 1848), a militat pentru crearea unei armate ţărăneşti române, care să lărgească cuceririle revoluţiei. A activat ca membru al organizaţiei antino-biliare Liga egalităţii, din care făcea parte şi S. Petofi, şi ca deputat în parlamentul de la Buda, în aripa radicală a revoluţiei maghiare. După înfrînge-rea revoluţiei, autorităţile imperiale l-au condamnat la moarte, dar, de teamă să -nu mărească nemulţumirile românilor, i-au comutat pedeapsa în patru ani de închisoare. Eliberat din închisoare, s-a stabilit la Budapesta, unde a profesat avocatura. Murgulescu, IIie (n. 1902), chimist român, profesor la Universitatea din Bucureşti, preşedinte al Academiei R.P.R. (din 1963), profesor emerit. A făcut cercetări în domeniul structurii moleculelor şi a determinat constituţia şi proprietăţile unor combinaţii complexe. De asemenea a studiat proprietăţile refractometrice ale soluţiilor apoase de electroliţi. A cercetat cinetica unor reacţii de întuneric (descompunerea termică a metanului, reacţia de alcooliză, de deshidratare a unor cristalohidraţi, de oxi-dare a unor metale şi de pasivare anodică a unor oţeluri) şi mecanismul unor reacţii fotochimice. în domeniul termodinamicii chimice a soluţiilor neideale a determinat activităţi termodinamice şi funcţii de exces. M. este autorul unor studii importante asupra fi-zico-chimiei sărurilor topite, stabilind funcţiile termodinamice ale unor lichide ionice şi unele mărimi de transport (viscozitate, conductibilitate). în cercetările de chimie analitică a I. Murgulescu studiat combinaţiile mercurului, folosirea acidului o-clor-benzoic şi a indicatorilor de ad-sorbţie în volumetrie, teoria proceselor de oxidoreducere, elabo-rînd numeroase metode de titra-re, în special conductometrice. Desfăşoară o bogată activitate pe tărîm social şi de răspîndire a ştiinţei şi culturii. Laureat al Premiului de stat. murguleţul, joc popular românesc din sudul Munteniei. Are ritm binar şi o mişcare vioaie, executîndu-se cu paşi încrucişaţi pe loc, urmaţi de mici deplasări laterale. Se joacă în formaţie de cerc mixt, în lanţ, dansatorii ţinîndu-se de braţe. mur ide (Muridae), familie de mamifere rozătoare, care cuprinde şoarecii, şobolanii, le-mingii etc. M. sînt animale de talie mică (5—40 cm lungime), cu coada lungă, botul alungit şi ascuţit, ochii şi urechile mari. Sînt foarte prolifice. M. aduc mari daune în agricultură şi în economia forestieră, precum şi în depozitele de alimente, de cereale, de produse textile etc. Unele specii de m* sînt purtători ai unor agenţi patogeni (ai ciumei, tularemiei etc.). Date fiind pagubele pe care le provoacă şi pericolul pe care îl prezintă, în ţara noastră se duce o susţinută activitate de deratizare. Murillo [ murii o], Barto-lome Esteban (1618—1682), pictor spaniol. A pictat compoziţii cu subiect religios şi scene de gen. în cele mai multe dintre lucrările cu subiect religios, M. idealizează figurile, imprimîndu-le o suavitate afectată. în compoziţiile în care se serveşte de modele alese din popor, viziunea sa este viguroasă. în unele scene de gen a înfăţişat copii părăsiţi, interesat mai mult de pitorescul mizeriei şi cultivînd sentimentalismul. Pictura lui M. se deosebeşte prin viziune, conţinut afectiv şi colorit de pictura spaniolă a veacului, dramatică şi sobră. Imaginile sale sînt învăluite într-o lumină vaporoasă, realizată din armonii cromatice delicate („Imaculata concepţie**; „San Diego în extaz în faţa crucii**, între 1645 şi 1648; „Bucătăria îngerilor**, 1646; „Fuga în Egipt**, înainte de 1650; „Povestirea visului“, către 1665; „Prînzul galant**; „Copilul cu ciorchinele de struguri**; „Băiatul cu cîinele**). Reprezentat în Muzeul de B. E. Murillo (autoportret) artă al R.P.R. prin tabloul „Originea desenului**. Murmansk, oraş în Uniunea Sovietică, în nord-vestul R.S.F.S. Ruse, aşezat pe ţărmul golfului Kola, la Marea Barents. 254 000 loc. (1963). Mare port maritim, centru de pescuit şi de prelucrare a peştelui. Şantiere de reparaţii navale. Institut polar de economie piscicolă şi de oceanografie. Murnau (pe numele adevărat Peumpe), Friedrich Wil-helm (1889—1931), cineast german. A fost asistent al celebrului regizor Max Reinhardt şi actor. Reprezentant de frunte al expresionismului cinematografic german, M. s-a făcut cunoscut prin filmele sale MURNU 454 MUSCONĂ de groază, „Dr. Jekyll şi dl. Hyde“ (1920), prin ecranizări după opere literare celebre: „Tartuffe** (1925), „Faust“ (1926), şi prin filme de puternică analiză psihologică şi de accentuată critică socială („Ultimul om", 1924). In S.U.A. a realizat „Aurora** (1927) şi, împreună cu Robert Fla-herty, „Tabu** (193Î), documentar romanţat de o intensă poezie. Murnu, Ary (n. 1881), pictor şi grafician român. A studiat la Academia de arte frumoase din Miinchen, apoi la şcolile de arte frumoase din Iaşi şi Bucureşti. A pictat compoziţii din viaţa ţăranilor şi peisaje de munte, desfăşurînd şi o intensă activitate în domeniul caricaturii politice şi de moravuri, îndreptată împotriva monarhiei şi a moravurilor corupte ale burgheziei („Coroana de oţel“, „Ave Caesar“). A ilustrat ediţii, din Creangă, Eminescu, Sadoveanu şi mai ales reviste pentru copii şi cărţi şcolare. Mur nu, George (1868— 1957), scriitor român, născut la Veria (Macedonia). A fost membru al Academiei R.P.R. A publicat poezii („Gînduri şi vise“, 1898; „Alme Sol“, 1925; „Ritual pentru tine**; „Altare"). Bun cunoscător al limbii şi literaturii greceşti, ca şi al limbii române, s-a impus mai ales ca excelent traducător. A realizat versiuni româneşti deosebit de valoroase ale „Iliadei“ (1916) şi „Odiseii** (1924). A tradus şi din Eschii, Sofocle, Euripide ş.a. La începutul activităţii sale a avut şi preocupări lingvistice, publicînd un valoros „Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba ro~ mână“ (1894). Mlirray [mări7, cel mai mare fluviu al Australiei (2 570 km). Izvorăşte din sudul Alpilor Australieni, curge spre vest printr-o zonă joasă de cîm-pie şi se varsă în Oceanul Indian. Principalii afluenţi: Dar-ling şi Murrumbidgee. Navigabil pentru vase mici pînă la localitatea Albury. E folosit ca sursă hidroenergetică şi pentru irigaţii. muscat (VITICULT.) a) Muscat de Hamburg, soi de viţă de vie cu struguri rămuroşi, fle- xibili şi boabe mari negre. Este răspîndit în toate podgoriile ţării; produce struguri de masă de calitate superioară, b) Mus-cat ottonel, soi de viţă de vie Muscat ottonel de origine franceză, cu struguri de mărime mijlocie şi boabe rotunde albe. Este răspîndit în toate podgoriile din ţară. Vinul de m.o. a obţinut mai multe medalii de aurja concursurile internaţionale. In 1959, la concursul internaţional de la Montpellier, a obţinut diploma de onoare şi marea medalie de aur. muscă (ZOOL.), denumire dată mai multor genuri de insecte din ordinul dipterelor, subordinul brahicerelor, cu morfologie externă variată, cu aparatul bucal conformat pentru Muscă de casa supt sau pentru înţepat. M. sînt dăunătoare, deoarece răs-pîndesc sau provoacă, direct sau indirect, diferite boli, ca febra tifoidă, dizenteria, dala-cul, febra aftoasă, unele helmin-tiaze, miazele etc.; alte m. produc daune în agricultură (ex. m. suedeză, m. sfeclei, m. verzei). — M. de casă (Musca domestica)t insectă de 6—8 mm lungime, de culoare cenuşie-închisă. Depune ouăle pe materii în descompunere, pe carne, pe alimente etc. Este un foarte periculos vector de boli microbiene, parazitare şi virotice. — M. columbacâ (Si~ mulium columbaczensis), insectă care înţeapă animalele (mai ales vitele mari), inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca chiar moartea." — M.-ţeţe (Glossina palpalis), insectă din Africa ecuatorială, care transmite la om agentul patogen al bolii somnului (Trypa~ nosoma gambiense). muscă artificială (sport), momeală artificială, confecţionată pe cîrligul undiţei, din pene sau din material plastic, imitînd vag o insectă. Se utilizează în pescuitul sportiv. muscel (GEOGR.), culme deluroasă prelungă, nu prea înaltă, cu profilul transversal convex în partea superioară şi concav către bază, cu povîrnişuri domoale. De obicei este despă-durit, acoperit de păşuni, fîneţe şi livezi de pomi fructiferi. In ţara noastră, m. sînt caracteristice regiunii deluroase dintre Dîmboviţa şi Argeş. Muscel, raion în nord-estul regiunii Argeş. 115 275 loc. (1964). Exploatări de cărbuni (Schitu-Goleşti, Jugur şi Poie-nari), exploatări forestiere, industrie constructoare de maşini (Colibaşi), industrie a materialelor de construcţii şi industrie alimentară. Agricultură dezvoltată: pomicultură şi creşterea animalelor (ovine şi bovine). muschelcalc [muşAcalc], (STRAT.), seria mijlocie a triasi-cului, dezvoltat în vestul Europei. Este reprezentat prin calcare, marne şi dolomite cu intercalaţii de anhidrit, gips şi sare către partea mediană a complexului. Depozitele m. conţin faună de brahiopode, la-melibranhiate, ceratiţi, crinoide. muschetă, armă de foc portativă din evul mediu, asemănătoare cu archebuza, dar mai grea şi mai lungă. Inventată în 1525, m. s-a generalizat după 1560, aducîn-du-i-se în cursul vremii continue perfecţionări. musconă (CHIM.), cetonă •ciclică, derivată de la o ciclo-parafină cu un inel mare; conţine 15 atomi de carbon în ciclu şi o grupă metil. Se extrage din mosc, dar s-a obţinut şi sintetic. Se utilizează în parfumerie şi în cosmetica fină, ca fixator şi agent odorant, MUSCOVIT 455 MUSORGSK! muscovit, mineral alumi-nos din grupa micelor, cristalizat în sistemul monoclinic în cristale lamelare, care se separă în foiţe prin clivaj perfect. Este incolor sau alb-galben şi se foloseşte ca izolant termic şi electric. In R.P.R. se găseşte în cristale mari în pegmati-tele de la Mănăileasa din Munţii Lotrului (reg. Argeş), de la Crîjma (reg. Banat) şi de la Răzoare (reg. Maramureş), unde sînt exploatate. muscular (anat., fiziol.), care se referă la muşchi, care este propriu muşchilor (ex. contracţie m., forţă nu, febră m.). — Sistem m., sistem alcătuit din totalitatea muşchilor din organism. Numărul muşchilor corpului este de aproximativ 400. Denumirea lor este legată de funcţia pe care o îndeplinesc (flexor, extensor, al degetelor etc.), de poziţia pe care o ocupă în organism (temporal, pectoral etc.), de forma lor (marele şi micul dinţat, deltoidul etc.), de dimensiunile lor (marele şi micul fesier etc.). împreună cu sistemul articular şi cu cel osos, stm. formează aparatul locomotor, a cărui funcţie principală este aceea motorie şi de deplasare a corpului uman sau animal, precum şi îndeplinirea unor acte importante, ca de-glutiţia, masticaţia etc. Sin. musculatură. V. şi muşchi. musculatură (ANAT., FIZIOL.) v. muscular, sistem muselim ( în trecut, în ţările musulmane), locţiitor al guvernatorului, viceguvernator al unui district. Musheliţvili, Nikolai I-vanovici (n. 1891), matematician sovietic, preşedinte al Academiei Georgiene de Ştiinţe, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Are contribuţii în domeniul ecuaţiilor integrale, al teoriei funcţiilor de variabilă complexă, al teoriei elasticităţii etc. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Musicescu, Florica (n. 1887), profesoară de pian, artistă emerită şi profesor emerit al R.P.R. Şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din iaşi, apoi la Leipzig. Ca profesoară de pian la Conservatorul de muzică din Bucureşti, a format pianişti ro- mâni de renume, ca Dinu Li-patti ş.a. Musicescu, Gavriil (1847— 1903), compozitor român, animator al vieţii muzicale din Moldova. A studiat la conservatoarele din Iaşi şi Peters-burg. A fost profesor de armonie la Iaşi şi dirijor al corului Mitropoliei ieşene, cu care a întreprins diferite turnee. A cules şi armonizat cîntece populare, respectînd specificul modal al muzicii româneşti. A mai scris şi prelucrat liturghii şi diferite cîntări de muzică bisericească. Musil, Robert (1880-1942), scriitor austriac. Situîndu-se pe poziţii antinaziste, s-a refugiat în 1938 în Elveţia. A debutat în 1906, sub semnul expresionismului, cu romanul autobiografic de analiză psihologică „Rătăcirile elevului Torless**, în care înfăţişează procesul de formare intelectuală a unui tînăr în condiţiile brutalităţilor specifice şcolii de tip prusac. Trilogia „Omul fără însuşiri** 1930—1943) este o remarcabilă reşcă realist-critică a societăţii vieneze decadente din preajma primului război mondial. Viziunea scriitorului e străbătută însă de pesimism. M* este şi autorul unor interesante volume de nuvele, de^ teatru şi de eseuri. musoni (fr. mousson, din arabă mausim „anotimp**), vîn-turi periodice stabile, a căror direcţie dominantă se inversează aproape complet de la un sezon la altul, în funcţie de încălzirea şi răcirea mai puternică a uscatului faţă de mare. Cea mai tipică regiune musonică este Asia de sud (India) şi de sud-est (Indochina), datorită suprafeţelor mari continentale. Deasupra continentului asiatic se formează în timpul verii o vastă arie depresionară, care provoacă invazia aerului oceanic, deci formarea musonului de vară, cald şi foarte umed, care bate dinspre sud-vest (în perioada aprilie-septembrie), constituind o prelungire a alizeu-lui nordic. Iarna situaţia se inversează; deasupra Asiei se stabileşte un regim de mare presiune atmosferică, generînd masonul de iarnă, rece şi uscat, care bate dinspre N-NE (în perioada octombrie-martie). Existenţa m. duce la împărţirea anului în două sezoane, unul ploios $i celălalt secetos. Schimbarea („răsturnarea**) miisonilor este însoţită de furtuni puternice (numite taifunuri în Marea Chinei de Sud şi în Japonia). M. se formează şi în alte regiuni tropicale (sud-estul S.U.A., Africa de est, Australia nordică), mai ales vara, dar aceştia sînt de mai mică amploare, datorită întinderii mai reduse a maselor continentale în raport cu masele oceanice. Musorgski, Modest Petro-vici (1839—1881), compozitor rus, membru al grupului f M. P. Musorgski celor cinci. A studiat pianul paralel cu cariera militară, pe care a abandonat-o însă în favoarea muzicii. S-a format sub îndrumarea lui Balakirev, Dargomîjski şi Stasov, devenind un militant pentru o artă naţională realistă şi populară, bazată pe valorificarea creatoare a folclorului. Dotat pentru genul dramatic, M. şi-a încercat forţele mai ales în muzica de scenă. Opera „Bo-ris Goduhov** (1869), inspirată de piesa cu acelaşi nume a lui Puşkin, marchează un moment însemnat în evoluţia genului. Ea se distinge prin adîncimea analizei psihologice a eroilor, prin înfăţişarea veridică a contrastelor în toată semnificaţia implicaţiilor lor sociale, prin reliefarea scenelor de masă în care poporul apare ca un personaj complex şi impresionant şi prin originalitatea limbajului muzical. Opera „Hovanşcina** (montată iîn 1886), în care drama socială se împleteşte cu cea personală, evocă, de asemenea, conflicte puternice din istoria rusă. „Tîrguî din So- MUSSET 456 MUSTERIAN rocinsk**, după Gogol, operă comică, nu mai puţin originală în genul ei, redă şi ea, cu mijloace specific muzicale, viziunea pitorească şi populară a eposului gogolian. A mai scris muzică pentru spectacole dramatice („Oedip rege“ de Sofo-cle, „Salammbo*4 de Flaubert, „Căsătoria*4 de Gogol), numeroase piese vocale şi corale (romanţe, cîntece, multe inspirate din folclor), lucrări pentru orchestră şi pentru pian (dintre care se remarcă ciclul „Colţul copiilor4*, „Fără soare“, „Cîn-tecele şi dansurile morţii44, impresionante prin lirismul sincer şi tulburător al confesiunii şi prin forţa tragismului), suita programatică pentru pian „Tablouri dintr-o expoziţie44 (pe care compozitorul francez M. Ravel a orchestrat-o strălucit) şi sugestivul poem simfonic „O noapte pe muntele pleşuv44. Rimski-Korsakov, Lsa-dov, Ippolitov-Ivanov, Şosta-kovici şi alţii au valorificat moştenirea lui M., desăvîrşind unele lucrări rămase neterminate. Creaţiile lui M. se disting prin spontaneitatea şi sugestivitatea limbajului sonor, a inflexiunilor vocale, prin bogăţia imaginilor, ritmurilor, desenelor melodice şi armoniilor profund originale. Temperament sincer, modest şi sensibil, care şi-a aflat surse inepuizabile de inspiraţie în viaţa şi cîntecul poporului, în trecutul istoric, în realităţile şi idealurile timpului său, M. s-a impus ca o figură proeminentă a şcolii ruse şi a muzicii universale. Musset [muse], Alfred de (18Î0—1857), scriitor romantic francez. S-a născut la Paris dintr-o familie de literaţi. A fost membru al Academiei Franceze. S-a format în cercul literar al lui Ch. Nodier, dar, prin educaţia clasicistă, a păstrat faţă de mişcarea romantică o relativă independenţă, manifestată, între altele, şi în critici le aduse de el exagerărilor romantice („Scrisorile lui Dupuiş şi Cotonet", 1836—1837). In majoritatea versurilor sale cîntă dragostea exaltată (poemul „Rol-la**, 1833, şi mai ales cele patru „Nopţi", Î835—1837, în care dezvăluie drama iubirii sale pentru scriitoarea George Sand), sau persiflează cu vervă mediocritatea burgheziei („Dupont şi Durand“, 1838; „0 seară pierdută44, 1840; „Despre lene“, 1841 ş.a.). Poemele lui M*, adesea retorice. A. de Mu sset uneori neglijente sub raport stilistic, se impun prin fineţea cu care sînt analizate stările sufleteşti contradictorii, prin fantezie, muzicalitate, varietatea ritmului şi a rimelor. Ca dramaturg, este autorul unor piese de esenţă lirică, în care evocă Renaşterea italiană în manieră shakespeareană („Lorenzaccio44, 1834), şi mai ales al unor comedii şi „proverbe*4 pline de graţie, spumoase, în tradiţia lui Mari-vaux („Capriciile Marianei**, 1833; „Să nu spui vorbă mare“, 1836; „Cu dragostea nu-i de glumit**, 1834 ş.a.), remarcabile prin arta dialogului şi autenticitatea caracterelor. Ca prozator, numele lui M. se leagă de cîteva povestiri şi nuvele („Mi-mi Pinson**, 1845, în care este relevată ingenuitatea unei fete din popor) şi cu deosebire de romanul autobiografic „Spovedania unui copil al veacului" (1836). Principalele sale opere au fost traduse în româneşte în 1959. Mussolini, Benito (1883— 1945), dictator fascist al Italiei (1922-1943), şef (duce) al partidului fascist fundat în 1919- A instaurat dictatura fascistă în Italia, în octombrie 1922, cu sprijinul marilor monopoluri, în urma faimosului „marş asupra Romei**, devenind prim-ministru. Este unul dintre iniţiatorii Axei Berlin-R o m a-T o k i o. După prăbuşirea dictaturii lui M. (25 iulie 1943), între 1943 şi 1945 a condus un guvern-marionetă în nordul Italiei, ocupat de hi-tlerişti. A fost prins de partizani şi executat, în urma condamnării lui la moarte de către un tribunal al Comitetului naţional de eliberare. must (VITICULT.), soluţie a-poasă bogată în zahăr, care nu a început să fermenteze, obţinută prin zdrobirea şi presarea boabelor de struguri. în afară de apă (circa 85%), m. conţine zahăr (150-300 g/l), acizi organici, tanin, vitamine etc. Mustafa, numele mai multor sultani otomani, dintre care mai cunoscuţi au fost: M. al II-lea (1695—1703), care, în urma înfrîngerilor suferite de armatele otomane în războiul cu „Liga sfîntă" (Rusia, Austria, Veneţia, Polonia), a fost nevoit să încheie pacea de la K a r I o-witz (1699); a fost răsturnat de o răscoală a ienicerilor. M. al III-lea (1757-1774), în timpul căruia a avut loc războiul ruso-turc (1768 — 1774), încheiat cu pacea de la K u-c i u k-K a i n a r g i (1774). mustăţi (CONSTR.) 1. Vergele de oţel-beton care rămîn la exterior după turnarea unei piese de beton armat şi care ajută la solidarizarea unor piese prefabricate sau la realizarea continuităţii armăturii unei construcţii. 2. Sîrme lăsate din planşeu şi de care se atîrnă tavanele false. mustelide (lat. mustella „ne-văstuică**; Mustelidae), familie de mamifere carnivore de talie mică şi mijlocie, cu corpul foarte suplu, cu coada de obicei lungă, cu picioarele scurte cu gheare neretractile. Majoritatea m. au glande anale urît mirositoare. Trăiesc pe toate continentele, cu excepţia Australiei. Blana unor m. este preţioasă. Vidra, viezurele, ne-văstuica, hermina, dihorul, jderul etc. sînt m» musteriau, cultură materială din paleoliticul mijlociu (c. 120 000-100 000 î.e.n.). Numele vine de la localitatea Moustier (departamentul Dordogne, Franţa), unde au fost descoperite pentru prima dată unelte caracteristice acestei culturi. Cultura m. s-a dezvoltat în ultima perioadă inter-glaciară şi la începutul ultimei MUSTOMETRU 457 MU$01U glacialii, ceea ce a provocat aşezarea oamenilor în peşteri şi trecerea de la cules la vînătoa-re. Purtătorii culturii m. au perfecţionat tehnica făuririi uneltelor ascuţite („vîrful de mînă“) şi tăioase (răzuitoarea). Cea mai mare cucerire a omului din m. a fost descoperirea producerii focului pe cale artificială (prin frecare). în ţara noastră au fost identificate aşezări de tip m. îa Baia de Fier, Boroşteni (Oltenia), Ohaba-Ponor, Nandru, Peştera (Transilvania), Ripi-ceni-Izvor, Mitoc (Moldova) şi la Cheia (Dobrogea). mustometru (VITICULT.), aparat folosit pentru determinarea densităţii şi a procentului de zahăr din must, construit pe principiul areometrului. V. şi areometru. musulman, adept al i s-lamului. Sin. mahomedan. muşamaua (COR.), joc popular românesc, răspîndit în întreaga ţară, jucat de perechi, în cerc, într-o mişcare vioaie cu ritm binar. Jocul este însoţit de comenzi care indică trecerea fetei de la un partener 1a altul. M. este cunoscută şi sub denumirea de baraboiuî, tnînioasa, spic de grîu „etc. Muşat, Gheorghe, caporal de grăniceri, erou din bătălia de la Oituz (1917). în cursul luptelor din iarna 1916—1917 a fost grav rănit, amputîndu-i-se o mînă. în vara anului 1917, cînd forţele germano-austro-ungare au început ofensiva pentru cotropirea Moldovei, deşi nu era complet vindecat, a cerut insistent să fie trimis pe front. în luptele corp la corp din valea Oituzului, caporalul Muşat a căzut eroic, aruncînd grenade asupra inamicului pînă în ultimul moment al vieţii sale. Muşatescu, Tudor fn, 1903), dramaturg român rea-list-critic şi publicist, născut la Cîmpulung-Muscel. A sens versuri elegiace şi decorative („Vitrinele toamnei'*, 1926), un roman de satiră a moravurilor sentimentale burgheze („Mica publicitate**, 1935), schiţe umoristice inspirate din realităţi cotidiene („Nudul lui Gogu**, 1928; „Ale vieţii valuri**, 1932; „Doresc ca micile mele rîndu-leţe*\ 1945). S-a-afirmat însă în primul rînd ca dramaturg. Comediile „Titanic-vals** (1932) şi „...Escu“ (1933), în care ridiculizează parvenitismul mic-burghez şi politicianismul de pe poziţiile omului simplu,cinstit şi modest, sînt bine construite sub raportul compoziţiei, spumoase prin verva seînteietoare a replicilor, antrenante prin intriga şi varietatea tipologică. Muşatini, familie domnitoare în Moldova, descendentă din Margareta (Muşata), mama lui Petru I, domnul Moldovei (c. 1374—1392). Această familie a dat vreme de aproape două secole domni în Moldova, dintre care cei mai reprezentativi au fost: Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Petru Ra-reş (1527-1538; 1541-1546) şi loan-Vodă (1572-1574). muşcată (Pelargonium zonale), plantă erbacee perenă Muşcată din familia geraniaceelor, originară din sudul Africii. Are tulpina înaltă de 20 — 40 cm, frunze lung peţiolate, renifor-me, cu marginile dinţate. Florile sînt de culoare albă, roz sau roşie, dispuse în inflorescenţe urnbeîiforme. în ţara noastră este foarte răspîndită ca plantă decorativă. muşchetar, 'soldat infanterie, înarmat, în timpul evului mediu, cu o muschetă. După 1560 existau m» în majoritatea ţărilor din apusul Europei. în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea s-au creat în Franţa unităţi de m., denumite companii. în vremea regelui Ludovic al XÎV-lea companiile de m. erau formate numai din nobili. muşchi1 (ANAT.), organ al corpului la toate vertebratele şi la majoritatea nevertebratelor, care serveşte la mişcarea corpului sau a organelor. Unii m. sînt alcătuiţi din fibre musculare netede şi constituie musculatura neteda sau involuntară, proprie organelor interne, iar alţii din fibre musculare striate, constituind musculatura striată (scheletică), supusă voinţei. Muşchiul inimii (miocardul) face excepţie, în sensul că, deşi este muşchi striat, nu este supus voinţei. Proprietăţile fundamentale ale m. sînt contrac-tilitatea şi elasticitatea. După forma lor, m. se clasifică în m. lungi (ex. bicepsul, tricep-sul), m. laţi (ex. m. abdominali, orbicularii pleoapelor, diafragma) şi ?n. scurţi (ex. m» interdigitali, cei din jurul coloanei vertebrale şi dintre vertebre etc.). V. şi m u s c u- 1 a r, sistem . muşchi2 (BOT.), clasă de plante din încrengătura brio-fitelor, caracterizate prin corpul vegetativ alcătuit din frunze cu dispoziţie alternă şi prin lipsa rădăcinii. Organele de reproducere sînt reprezentate prin an-teridii şi arhegoane. Cresc pe soiuri umede, prin păduri, pe scoarţa copacilor, pe stînci, în mlaştini etc.; sînt răspîndiţi pe tot globul, atît la şes, cît şi 1a munte; de ex. m. de pămînt (Po-lytricham commune), m. de acoperiş (Bryum controversum) ; m. de turbării (Sphagnum). muşeţel (Mairicaria cha-momilla), plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de 10—60 cm, cu frunzele divizate şi cu florile grupate în capitule terminale, foarte a-romate. Inflorescenţele dem. (Flores chamo-millae) sînt folosite în farmacie pentru uleiul lor eteric» care conţine principii cu acţiune spasmolitică, antiinfec-ţioasă etc. Sin. romaniţă. Muşoiu, Panait (Î864 — 1944), socialist român, publicist, unul dintre cei mai activi răspînditori de literatură socială şi umanitară de 1a sfîrşitul sec. XIX—începutul sec. XX Muşeţel MUŞTAR 458 MUTAŢIONISM din România. A tradus şi a tipărit, în 1892, pentru prima dată în ţara noastră, „Manifestul Partidului Comunist** de K. Marx şi F. Engels şi „Dezvoltarea socialismului de P. Muşoiu la utopie la ştiinţă** de F. Engels; în legătură cu traducerea acestora a purtat corespondenţă cu F. Engels. A publicat în ziarele şi revistele muncitoreşti numeroase articole de popularizare a marxismului. In unele colaborări şi în unele gazete editate de el, se făceau simţite influenţe ale anarhismului. A fost membru al Clubului muncitorilor din Bucureşti; înlăturat din această organizaţie de către elementele burghezo-li-berale, a trăit în afara cadrului organizat al mişcării muncitoreşti, continuînd să se manifeste însă în publicaţiile cu orientare socialistă de stînga. Intre 1900 şi 1915 a publicat „Revista Ideei“, cu orientare socială şi umanitară, iar după 1918, „Biblioteca Revistei Ideei“, în care au apărut peste o sută de broşuri şi volume, cu subiecte variate. A colaborat şi la unele publicaţii democratice şi antifasciste legale, îndrumate de P.C.R. muştar (BOT.) a) Muştar alb (Brassica alba)t plantă erbacee anuală din familia cruci-ferelor, cu tulpina înaltă de 30—60 cm, fructul galben acoperit cu peri albi şi seminţele de culoare alb-gălbuie pînă la galben-închis. b) Muştar negru (Brassica nigra), plantă anuală din familia cruciferelor, cu tulpina înaltă de Î00—150 cm şi seminţe de culoare brun-ro-şiatică sau aproape neagră, cu suprafaţa reticulată. Cele două specii de m. se cultivă în zona de cîmpie a ţării, pentru producerea seminţelor, care au gust amărui, înţepător şi conţin pînă la 30% ulei gras, folosit în industria alimentară. Muştarul este utilizat şi în tratamentul unor boli. mutakallimi (în arabă „cei ce cuvîntează**), teologi musulmani medievali, adepţi ai k a 1 a m u 1 u i. Au negat cauzalitatea şi legitatea naturii şi au denaturat atomismul grec, susţinînd că dumnezeu creează atomii din nou în fiecare clipă. Mutanabbi (Al-Mutanab-bi), Abu-1 Taiib (915-955), poet arab, reprezentant strălucit al genului literar numit m a d h. A cîntat cu deosebire faptele de arme ale lui Saif al-Daula, emir de Alep, acţiunile războinice ale înaintaşilor şi idealul păgîn de libertate al epocii preislamice. Excelent cunoscător al limbii, înzestrat cu o rară capacitate de transfigurare, M. a cultivat versul aforistic, stilul nervos, sclipitor, de mare concizie. Poezia sa a exercitat o considerabilă influenţă asupra dezvoltării literaturii arabe. mutator (din lat. mutare „a schimba**; ELT.), aparat sau Mutator instalaţie statică pentru transformarea energiei electromagnetice de o anumită formă (caracterizată printr-o anumită variaţie în timp a tensiunii electrice sau a curentului) în energie electromagnetică de altă formă. Elementele principale ale m. pot fi: kenotroane, gazo-troane, tuburi cu arc şi catozi de mercur sau redresoare uscate. M. sînt utilizate numai în scopuri energetice, cel mai adesea pentru transformarea curenţilor electrici alternativi în curenţi continui sau invers. V. şiinvertor; redresor; ventil. # mutaţie (BIOL.), apariţie bruscă a unui caracter genetic nou, care reflectă o modificare ereditară corespunzătoare a ge-nomului (a materialului ereditar nuclear). Mutaţiile genice apar spontan sau pot fi induse artificial şi traduc schimbări în secvenţa bazelor azotate ale acidului dezoxiribo-nucleic (ADN) în cursul replicării rryoleculei acestuia. Mutaţiile cromozomiale se datoresc unor aberaţii structurale sau numerice (v. p o 1 i p 1 o i d i e) ale cromozomilor. Unii biologi acordă m. (în special celor genice) o importanţă fundamentală în procesul evoluţiei, soco-tindu-le drept principala sursă de variaţii şi deci materialul principal pentru acţiunea selecţiei. M. obţinute pe cale artificială (prin acţiunea unor agenţi fizici sau chimici) prezintă o mare utilitate pentru obţinerea unor suşe der microorganisme utile, pentru ameliorarea soiurilor de plante cultivate sau a raselor de animale etc. mutaţie consonantică (LINGV.), transformare a unor serii de consoane în limbile germanice. Prima m. c. s-a produs în perioada de trecere de la indo-europeană la germanica comună şi a atins numai ocuzivele (v. legea lui G r i m m şi a lui V e r n e r). A doua m.e. a cuprins numai dialectul hochdeutsch (devenit limba germană literară), în perioada dinaintea apariţiei primelor texte germane, şi a dus la transformările: p>pf, t>ts, k>ch, d>tt x>h etc. mutaţionism (GENET.), teorie formulată la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea de botanistul olandez H. de Vries. După această teorie, evoluţia s-ar produce prin apariţie de specii noi, care se nasc în mod brusc,. prin mutaţii. O dată apărute în acest mod, «peciile rămîn neschim- MUTAZILIŢI 459 MUZEUL DE ARTĂ bate un timp nedefinit, pînă la apariţia unor noi mutaţii. Teoria m., în forma în care a fost ea elaborată de H. de Vries, prezintă doar un interes istoric, nefiind confirmată prin fapte sigure.^ mutaziliţi (în arabă „cci ce s-au îndepărtat**), primii teologi ai islamului (sec. VIII — IX), reprezentanţi ai feudalilor şi negustorilor culţi, cunoscători ai filozofiei antice greceşti. M. au încercat să raţionalizeze credinţa, negînd veşnicia Coranului şi susţinînd, în opoziţie cu dogma predestinării, responsabilitatea omului pentru acţiunile lui. Mutesa, Edward (n. 1924), preşedinte al Republicii Uganda de la proclamarea ei (1963). Este şi kabaka (rege) al Bu-gandei, teritoriu care intră în componenţa statului Uganda. mutuli (ARHIT.), ornamente ale antablamentului Muzele. După sarcofagul de la Muzeul Luvru Mutuli ordinului doric, corespunzătoare ca lăţime triglifilor. Sînt amplasate sub lăcrimar. Miitzner, Samuel (1884— 1959), pictor şi grafician român. A studiat la Bucureşti, Miin-chen şi Paris. M. a pictat în ulei şi acuarelă numeroase peisaje, compoziţii cu scene de muncă şi portrete. In peisajele create în ţară şi în timpul numeroaselor sale călătorii în străinătate (America, Japonia, Egipt, Italia etc.) se resimte influenţa viziunii şi tehnicii picturale impresioniste şi neoimpresio-niste („Piaţă din Tulcea“; „Biserici din Giverny“). muze (în mitologia greco-romană), divinităţi alegorice, ocrotitoare ale artelor şi ştiinţelor, fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei. La Hesiod apar nouă muze; atribuţiile lor au fost stabilite de o tradiţie mai tîrzie, fiecare m. devenind protectoarea unei ramuri a artei sau ştiinţei: Euterpe—muzica, Clio—istoria, Talia—comedia, Melpomene—tragedia, Erato— poezia erotică, Polimnia—imnurile, Urania—astronomia, Ter-psihora—dansul, Caliope—poezia epică. Conform mitului, m. locuiau pe muntele Helicon din Beoţia sau pe muntele Parnas şi erau conduse de Apolo, numit în această calitate Musagetul, Reprezentările statuare ale m. devin curente abia în perioada alexandrină, cea mai cunoscută fiind „sarcofagul muzelor" de la Luvru. Prin extensiune, termenul denumeşte inspiraţia poetică, o persoană reală care inspiră pe un artist sau un sentiment dominant î'ntr-o operă literară (ex. muza tragică a lui Leopardi). muzeografie, disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu istoria, clasarea, conservarea, prezentarea şi popularizarea colecţiilor unui muzeu. Muzeu, colină din Atena, consacrată în antichitate muzelor. Muzeu, aripă a palatului din Alexandria, destinată de Ptolemeu I ca loc de adunare şi discuţii pentru cărturarii cei mai de seamă ai tim-ului şi unde era adăpostită bi-ioteca. muzeu, instituţie în care sînt conservate şi expuse colecţii de obiecte reprezentative ’ pentru diferite ştiinţe, arte, ramuri ale tehnicii etc. saii pentru creaţia unor mari personalităţi istorice, ştiinţifice, artistice etc. Primul muzeu a fost constituit, probabil, de colecţia de picturi expuse într-una dintre aripile Propileelor. Cele mai vechi muzee de artă din Europa sînt cele din Kassel, Miinchen, Dresda, Florenţa, Paris, Madrid. în ţara noastră există o întinsă reţea muzeală, cuprin-zînd în total 216 muzee, dintre care 40 în Bucureşti. Muzeul de artă al R.P.R., instituţie de artă cu sediul în clădirea Palatului R.P.R. Este cel mai important muzeu din ţară. Cuprinde un număr de peste 70 000 de piese, provenite din fostele muzee Toma Stelian, Kalinderu, din fosta colecţie regală (cumpărată de la baronul Felix Baumberg) şi, în pai te, din fostele colecţii ale Pinacotecii statului, Muzeului municipal, Muzeului Simu, Muzeului naţional de antichităţi, din transferuri de bunuri artistice cedate de către diferite departamente, ca şi din numeroase noi achiziţii. în muzeu sînt organizate mai multe secţii. Astfel, Galeria naţională, deschisă în 1950, cuprinde opere de artă feudală, modernă şi contemporană. Printre creaţiile de valoare se numără şi Epitaful de la Neamţ (î 437), picturi de Th. Aman, N. Gri-gorescu, I. Andreescu, Şt. Lu~ chian, Gh. Petraşcu, N. To~ nitza, Şt. Dimitrescu, J. AL Steriadi, Th. Pallady, I. Iser, C. Ressu, sculpturi de I. Geor-gescu, D. Paciurea, C. Brân-cuşi, C. Medrea, I. Jalea ş.a. Galeria naţională are ca a-nexă muzeul de artă brînco-venească, instalat în Palatul Mogoşoaia. Galeria de artă universală, deschisă în 1951, alcătuită din picturi, sculpturi (din sec. al XIII-lea şi pînă în zilele noastre) şi obiecte de artă aplicată şi decorativă, are ca subsecţie Galeria de artă orientală şi din Extremul Orient. Cabinetul de stampe conservă circa 40 000 de lucrări grafice româneşti şi străine. Printre exponatele valoroase din arta universală se numără opere de Antonello da Messina, Domenico Vene-ziano, Lorenzo Lotto, Tiziano, Tintoretto, Velasquez, Zurba-rân, El Greco, Cranach, Mem-ling, Brueghel, Van Eyck, Jordaens, Rembrandt, Rubens, Lorrain, Greuze, Delacroix, MUZEUL DE ARTĂ 460 MUZEUL MILITAR CENTRAL Sala de artă românească (perioada 1919 — 1939) din Muzeul de artă al R.P.R. Gericault, Bourdelle, Dalou, Corot, Daubigny, Rodin, Dau-mier, Monticelli, Monet, Sis-ley ş.a. O altă secţie a muzeului o constituie Atelierul central de restaurare, înfiinţat în anul 1952. Muzeul de artă populară al R.P.R., unitate muzeală republicană din Bucureşti, care cuprinde colecţii de artă populară din toate zonele de creaţie populară din ţară. A fost întemeiat în 1906. După 23 August 1944 colecţiile muzeului s-au dublat, ajungînd în prezent la circa 25 000 de obiecte din toate domeniile artei populare: piese de port, ţesături de interior, ceramică, icoane pe sticlă, obiecte de lemn, metal etc. , Muzeul de istorie a Partidului Muncitoresc Român» unitate muzeală din Bucureşti, aflată sub îndrumarea Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R. A fost înfiinţat în 1954. Cuprinde documente, fotografii, grafice, hărţi, diorame, machete etc. care ilustrează evenimente din istoria patriei, din istoria mişcării muncitoreşti, precum şi aspecte din viaţa şi lupta conducătorilor clasei muncitoare din ţara noastră. Muzeu! de istorie naturală „Grigore Antipa‘% muzeu din Bucureşti, datînd din 1830— 1832. Primele colecţii ale muzeului au fost păstrate la şcoala de la sf. Sava, iar primul său director a fost naturalistul Ca-rol Wallenstein (1837); acesta a îmbogăţit considerabil colecţiile, mai ales cu păsări. Din 1867 muzeul trece sub conducerea lui Grigore Ştefă-nescu, care îl mută în aripa dreaptă a universităţii. Din 1892 pînă în 1944 este condus de Gr. Antipa. în această perioadă muzeul s-a îmbogăţit foarte mult, mai ales cu exponate din fauna exotică. Din 1908 funcţionează în actualul local, construit prin grija lui Gr. Antipa. în anii puterii populare, colecţiile au fost reorganizate (fiind expuse în ordine filogenetică) şi s-au creat secţii noi, muzeul cuprinzînd, în prezent, şase secţii (muzeologie, entomologie, nevertebrate, vertebrate superioare şi biologie marină, paleontologie, botanică). Muzeul posedă colecţii ştiinţifice valoroase (ex. colecţia de lepidoptere a lui A. Caradja, colecţia de moluşte a lui I. P. Licherdopol ş.a.) şi diorame în care' este înfăţişată fauna din regiunile de tundră, preerie, savane sau din pustiul Saharei şi din diferitele regiuni ale ţării noastre (munte, Marea Neagră, Delta Dunării). Editează publicaţia „Travaux du Museum d’His-toire Natureile «Gr. Antipa»". Muzeul etnografic al Moi* dovei, unitate muzeală din Iaşi, inaugurată în 1958 pe baza unor colecţii care au început să fie strînse din 1943, cuprinzînd azi circa 4 000 de obiecte legate de principalele ocupaţii ale populaţiei regiunii (agricul- tură, păstorit, viticultură, lucrul la pădure, pliitărit, albi-nărit, diverse meşteşuguri), precum şi piese reprezentative pentru arta populară din Moldova. Muzeul ' etnografic al Transilvaniei, unitate muzeală din Cluj, creată în 1922. Pe lîngă muzeu s-a adăugat în 1929 o secţie în aer liber, completată după 1950 cu obiecte noi. Cuprinde în colecţiile sale circa 35 000 de obiecte, care ilustrează cultura materială a populaţiei româneşti, maghiare şi săseşti din Transilvania, precum şi 10 unităţi (case, instalaţii tehnicfe, obiecte de interior etc.), instalate pe o suprafaţă de 75 ha. Muzeul limbii române, institut de cercetări lingvistice şi filologice, care a funcţionat pe lîngă Universitatea din Cluj din 1920 pînă în 1951, cînd a fost transformat în actualul Institut de lingvistică din Cluj al Academiei R.P.R. întemeiat şi condus de S. P u ş c a r i u. M.l.r. şi-a desfăşurat activitatea în jurul a două lucrări colective de mari proporţii: „Dicţionarul limbii române", elaborat sub egida Academiei Române, şi „Atlasul lingvistic român‘“. Muzeul a editat şi o importantă revistă de lingvistică, „Dacoromania**. Muzeul Marx~Engelg~Le~ nin, unitate muzeală din Bucureşti, aflată sub îndrumarea Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C, al P.M.R. A fost înfiinţat în 1954. Cuprinde fotografii, diorame, machete etc., care ilustrează viaţa, opera şi lupta genialilor conducători ai clasei muncitoare Karl Marx, Friedrich Engels şi Vla-dimir Ilici Lenin. Muzeul militar central, unitate muzeală din Bucureşti, în care sînt expuse documente, relicve şi diferite obiecte (armament, costume, drapele etc.) legate de trecutul glorios de luptă pentru libertate şi independenţă al poporului român. Muzeul a luat fiinţă în 1914, ca secţie a Muzeului naţional, iar din 1923 funcţionează ca muzeu de sine stătător. în anii regimului democrat-popular a fost reorganizat pe baze ştiinţifice şi îmbogăţit cu numeroase exponate noi. MUZEUL SATULUI 461 MYLLER Muzeul salului, muzeu etnografic în aer liber din Bucureşti. Creat în 1936, muzeul a luat o mare dezvoltare în anii regimului de democraţie populară. El cuprinde astăzi, pe o suprafaţă de 9 ha, peste 250 de construcţii, grupate în 40 de unităţi, reprezentînd gospodării ţărăneşti, instalaţii tehnice rurale, ateliere meşteşugăreşti şi biserici. Construcţiile, de lemn sau cărămidă, chirpici sau paiantă, sînt originale şi reprezintă cele mai caracteristice tipuri arhitectonice din principalele zone etnografice ale R.P.R. Interiorul caselor este mobilat şi înzestrat cu toate obiectele specifice regiunii de origine (unelte, ţesături, costume, ceramică, mobilier etc.), constituind admirabile interioare de artă populară. „Muzica", revistă 1 unară a Uniunii compozitorilor din R.P.R. şi a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Fundată în 1950, apare lunar din 1954. muzică, arta care exprimă într-o modalitate specifică, directă, cu ajutorul sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. M. se bazează pe sunetele produse de vibraţiile regulate ale corpurilor, adică pe sunetele muzicale; în -muzica contemporană, adepţii m. concrete şi electronice recurg şi la sunetele produse de vibraţii neregulate, adică la zgomote Ca şi celelalte arte, m. reflectă realitatea prin imagini artistice. Specificul imaginii muzicale îl constituie desfăşurarea sa în timp, prin melodie, armonie, ritm, care reprezintă elementele principale ale m. Alte elemente ale m. sînt: timbrul şi intensitatea sonoră. La origine, încă din preistorie, m® s-a dezvoltat, în cadrul unor forme sincretice de artă (împreună cu poezia, dansul, pantomima), în două direcţii: vocală şi instrumentală. Asociaţia dintre acestea a avut însă loc în permanenţă. în istoria vieţii artistice a popoarelor, alături de creaţiile anonime (individuale sau colective), care constituie muzica populară, s-a dezvoltat o muzică cultă, reprezentată prin creaţii ale unor compozitori de profesie, amîndouă aceste modalităţi influenţîndu-se reciproc. în cadrul celor două forme ale m. (vocală şi instrumentală) există diferite genuri: m. simfonică (pentru orchestră), dramatică, de cameră (instrumentală sau vocală), corală ptc., care, la rîndul lor, se subîmpart în mai multe categorii. Istoria muzicii, ca şi istoria celorlalte arte, a fost condiţionată de istoria dezvoltării societăţii omeneşti. în cercetarea istoriei m* un document viu îl constituie folclorul. Ştiri asupra m. româneşti au apărut încă din sec. al XV-lea. Printre primele lucrări care consemnează cîntecul popular românesc sînt Codex Cajoni (sec. XVII), în sec. XVIII anexa de melodii a Istoriei Daciei Transalpine de Fr. J. Sulzer, iar în sec. XIX, Culegerile lui Anton Pann. M. bisericească cunoaşte un mare avînt, în Moldova existînd o şcoală de m. psaltică la Putna (sec. XV, reprezentată de Aga-thon şi Agolion şi Eustatie Protopsaltul). în sec. XIX un rol important în dezvoltarea m. religioase l-au avut Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu. Muzica profesională modernă s-a dezvoltat în România începînd de la mijlocul sec. al XlX-lea. V. şi Republica Populară Român ă.—Muzică populară, creaţie muzicală colectivă, specifică fiecărui popor. M.p* este preponderent vocală, cu excepţia dansurilor, executate de obicei instrumental. Interesul artistic al şcolilor naţionale faţă de m.p* în secolul trecut a contribuit, în sec. a! XX-lea, la constituirea folcloristicii ca ştiinţă. Cu toate „dialectele4* regionale existente, unitatea folclorului muzical românesc este dovedită de multiple trăsături structurale comune. Pe întreg teritoriul ţării sînt răspîndite aproape toate genurile de m.p.: cîntecele de copii, ritualele de muncă, ritualele calendaristice (colindele, pluguşorul), ritualele de nuntă (cîntecul miresei) şi de înmormîntare (bradul, zorile); în categoria cîntecelor lirice se integrează: cîntecul propriu- zis, doina, bocetul, iar în categoria cîntecelor epice, bala- dele (păstoreşti, haiduceşti, antiotomane etc.). Jocurile, dintre care unele însoţite de muzică cu text, dovedesc o mare varietate de structură de la o regiune la alta. Primele culegeri de folclor cu caracter ştiinţific au fost făcute de D.G. Kiriac, Sabin Drăgoi, un moment important constituindu-I culegerile lui Bela Bartok, studiile lui George Breazul şi Constantin Brăiloiu; în prezent, activitatea de culegere şi studiere este dusă în cadrul Institutului de etno-grafieşi folclor al Academiei R.P.R. V. şi folclor; lăutar; orchestră; taraf. muzicologie, disciplină ştiinţifică al cărei obiect îl constituie muzica în toate domeniile şi manifestările sale: istoria muzicii, elementele mijzicii, estetica muzicii, folclorul, acustica muzicală etc. M. se 'învecinează cu studiul celorlalte arte, precum şi cu istoria, filozofia, sociologia, etnografia, filologia, psihologia, fizica etc. M . cercetează fenomenul muzical izolat sau în ansamblu, printr-o analiză muzicală înalt profesională, muzicologului fiin-du-i necesară, pe lîngă o orientare ideologică ştiinţifică, însuşirea aceloraşi cunoştinţe tehnice pe care le posedă compozitorul, dirijorul, interpretul etc. Mwambutsa al IV-lea, Charles (n. 1912), rege (mwa-mi) al statului Burundi. îşi exercită funcţiile din 1931. Mycale, promontoriu în Asia Mică, între oraşele Efes şi Milet, unde, în anul 479 î.e.n., flota grecească, de sub comanda regelui spartan Leoti-hides şi a strategului atenian Xantipa, a distrus o parte a flotei persane. Mykerinos (Menbaura), faraon din dinastia a IV-a (2680—2565 î.e.n.). De numele său este legată construirea celei mai mici din cele trei mari piramide egiptene de la Giseh. Myller, Alexandru (n. 1879), matematician român, membru al Academiei R.P.R,, profesor la Universitatea din Iaşi. Şi-a început activitatea ştiinţifică cu lucrări privind aplicarea ecuaţiilor integrale la MYRDAL 462 MYSORE rezolvarea unor probleme de frontieră pentru ecuaţii cu derivate parţiale. Apoi s-a consacrat geometriei diferenţiale, domeniu în care se înscriu cele A. Myller mai valoroase contribuţii ale sale. A publicat numeroase lucrări asupra curbelor algebrice şi suprafeţelor riglate. A dat (1922) o nouă interpretare paralelismului în varietăţile din spaţii euclidiene şi a introdus (1924) noţiunea generală de direcţii concurente. De asemenea a întreprins cercetări de geometrie centroa-fină. Alexandru Myller este fondatorul şcolii de geometrie din laş?. Myrdal, Gunnar (n. 1898), economist burghez suedez, unul dintre principalii reprezentanţi ai curentului economic denumit „şcoala de la Stockholm“. Profesor de economie politică Ia Universitatea din Stockholm şi între anii 1947 şi 1957 secretar executiv al Comisiei economice a O.N.U. pentru Europa. In lucrările sale analizează, de pe poziţii burgheze mai lucide, mersul dezvoltării economiei capitaliste, recunoscînd ascuţirea contradicţiilor capitalismului mondial şi îndeosebi destrămarea sistemului colonial. In spiritul reformismului liberal, el propune o serie de măsuri care să ducă la înzdră-venirea capitalismului. M. se pronunţă pentru intensificarea schimburilor comerciale între Est şi Vest, precum şi între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Myslbek, Josef Vâclav (1842—1922), sculptor ceh. A creat o sculptură inspirată din trecutul istoric al cehilor. Viziunea sa monumentală se exprimă printr-un remarcabil echilibru compoziţional şi printr-o tratare amplă a volumelor şi suprafeţelor. Maestru în sugerarea pfin mijloace sculptu- rale a materiei, M. a tratat uneori impresionist suprafeţele (monumentul ecvestru al regelui Vâclav din Praga, 1895; „Muzica**, 1893; „Portretul lui B. Smetana*4, 1894 ş.a.). Mysore, stat în India, situat în partea de sud-vest a Podişului Deccan. Suprafaţa: 191 976 km2. Populaţia: 23 547 080 loc. (1961). Centrul administrativ: Bangalore. Cea mai mare parte a teritoriului este un podiş vălurit, mărginit de Ghaţii de Vest. In vest, pe coasta Malabarului, se află o îngustă cîmpie lito-rală. Climă subecuatorială mu-sonică. Vegetaţia: în vest păduri, în est savane. Bogăţii de subsol: aur, minereuri de cupru, de mangan, de fier, de crom, de monazit, de toriu, bauxită. Se cultivă orez, palmieri de cocos (pe coastă), gFÎu, bumbac, mirodenii, plante oleaginoase, cafea, arbori de cauciuc. In podiş culturile sînt irigate. Se practică creşterea animalelor şi pescuitul (1/3 din volumul pescuitului marin din India). Principalele ramuri industriale sînt industria extractivă, textilă (în special mătase), constructoare de maşini (Bangalore) şi siderurgică (Bhadravati). n [ne], a şaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană sonantă, ocluzivă nazală dentală. nabab (arab. nabib, nabab „locţiitor**), titlu purtat de guvernatorii regiunilor desprinse din Imperiul marilor mogoli. Prin extensiune, în sec. al XVIII-lea se numeau n. funcţionarii superiori ai companiei Indiilor de Est, care se întorceau în Anglia cu mari bogăţii. Nabis, rege al Spartei (207 — 192 î.e.n.), cel mai însemnat dintre tiranii spartani din epoca elenistică. Sprijinindu-se pe oamenii liberi săraci şi pe sclavii eliberaţi, cărora le-a dat pă-mmturi, a făcut o serie de reforme care loveau în interesele cercurilor aristocratice ale oraşelor greceşti şi subminau bazele societăţii sclavagiste. A purtat războaie cu Liga ahaică, cu Macedonia şi cu romanii; în anul 195 î.e.n., N. a fost înfrînt decisiv de Liga ahaică *şi stăpînirea i-a fost limitată la oraşul Sparta. In 192 î.e.n. a fost ucis de aheeni. nabişti (ARTE PLAST.), denumire provenită din ebraică şi însemnînd profeţi, dată unui grup de artişti francezi post-impresionişt», din care făceau parte pictorii P. Serusier, Mau-rice Denis, Pierre Bonnard, Edouard Vuillard, Felix Val-lotton, Xavier Roussei, Ran-son ş.a., precum şi sculptorii Lacombe şi Maillol. Deşi diferiţi între ei, n. au fost deopotrivă influenţaţi de Gauguin, Toulouse-Lautrec, Puvis de Chavannes, Odilon Redon, Gustave Moreau şi de p r e- rafaeliţii englezi. Pe n. îi caracterizează înclinaţia spre decorativ, exprimarea sintetică, simbolismul. Au adus inovaţii în domeniul tehnicilor decorative. Activitatea lor teoretică (Maurice Denis, P. Serusier) sau pedagogică (Ranson, la a cărui academie s-au specializat şi unii dintre pictorii români) a fost, de asemenea, rodnică. Nabucodonosor, nume purtat de mai mulţi regi ai Babi-lonului, dintre care cel mai important este N. al II-lea (604—562 î.e.n.). Pentru a da satisfacţie tendinţelor acaparatoare ale aristocraţiei, preoţi-mii şi negustorilor babiloneni, a purtat o serie de războaie victorioase împotriva Egiptului, reocupînd Siria, Fenicia şi Palestina, pierdute anterior, şi lărgind considerabil, printr-o serie de alte cuceriri, limitele statului babilonean. In timpul războaielor cu Egiptul a ocupat Ierusalimul (586 î.e.n.), l-a pustiit şi a dus în „robia babilonică** un mare număr de prizonieri. Ca urmare a cuceririlor şi a avîntului luat de tehnica construcţiilor militare, civile şi religioase, regatul Noului Babilon a cunoscut, în timpul Iui N. al II-lea, culmea înfloririi sale. nacelă, cabină suspendată de un balon sau de un dirijabil şi folosită pentru echipaj şi pentru încărcătura utilă. Nacu, Constantin (1844— 1920), jurist român. A fost profesor de drept civil la Facultatea de drept din Bucureşti. Opera sa principală, „Drept civil român** (3 voi., 1901 — 1903), constituie primul comentariu sistematic al Codului civil român. Nadanova, sat în raionul Turnu—Severin (regiunea Oltenia), cunoscut pentru producţia obiectelor de fier (cuţite, securi, barde, sape etc.), unele împodobite cu motive geometrice, realizate prin ştanţare. nadă, hrană naturală sau imitaţie de hrană, folosită pentru ademenirea peştelui în pescuitul cu undiţa. Nadeş, comună în raionul Sighişoara, reg. Braşov, situată în Podişul Tîrnavelor. 1 930 loc. (1964). Centru de exploatare a gazului metan. nadir (în arabă nadhir „o-pus**; ASTR.), punct de pe bolta cerească opus zenitului si situat la intersecţia verticalei locului la care ne referim cu emisfera cerească inferioară. Nadson, Semion lakovle-vici (1862—1887), poet rus. S-a format sub influenţa lui N.A. Nekrasov. Poemele lui, de mare simplitate, limpezime şi muzicalitate, exprimînd cu o remarcabilă sinceritate starea de spirit contradictorie a epocii, sînt străbătute de pesimism, de sentimentul dorului neîmplinit („Versuri*4, 1885), ca şi de simpatia pentru ţărănimea oprimată şi speranţa într-un viitor mai luminos. Naevius, Cnaeus (c. 270— c. 200 î.e.n.), scriitor latin. Este creatorul primului poem epic din literatura latină („Ră -boiul punic**). Tragediile sa î, cu subiecte şi personaje romane (fabula praetexta), sînt compuse după model grecesc, în epocă, N. s-a impus mai NAFTALEN 464 NAGY ales ca autor de comedii satirice la adresa potentaţilor vremii. Din bogata sa operă literară nu s-au păstrat decît fragmente. naftalen (CHIM.) v. naftalină. naftalină (CHIM.), C19//8. Hidrocarbură aromatică polinu-cleară, a cărei moleculă este formată din două inele benze-nice condensate. Este o substanţă cristalină» albă, cu p.t. 80,3°C, p.f. 218°C, cu miros specific, insolubilă în apă, solubilă în benzen, eter etc. Sublimează la temperatura o-bişnuită. Se extrage din gudroa-nele de la distilarea uscată a cărbunilor de pămînt. Este utilizată ca insecticid, la conservarea blănurilor, a materialelor textile, ca materie primă în industria coloranţilor, pentru Î>repararea naftolilor, a nafti-aminelor, a derivaţilor lor sulfonaţi, la fabricarea tetra-linei, a decalinei, a anhidridei ftalice, a acidului ortoftalic etc. în ţara noastră se extrage din gudroanele de la Uzina cocso-chimică Hunedoara. Sin. naj~ ialen. naftenâţi (gr. naphta „bi-tumen“; CHIM.), săruri ale acizilor naftenici. Cei mai utilizaţi sînt n. de sodiu, de cobalt, de plumb şi de mangan. Se întrebuinţează în industria săpunurilor şi în industria pelicu-logenelor, ca sicativi etc. naftene (CHIM.) v. ciclani. naftil (CHlM.),-C10//7. Radical organic monovalent, derivat în principiu din molecula naftalinei, prin îndepărtarea unui atom de hidrogen, fie din poziţia a (alfa-naftil), fie din poziţia P (beta-naftil). naftilamine (CHIM.), amine derivate din naftalină. Cele mai importante sînt a- şi [3-naftil-amina, după poziţia (a sau (3) a grupei amino în moleculă. Aceste a» dau săruri cristaline cu acizii minerali. Se utilizează ca intermediari în industria coloranţilor, ca inhibitori contra formării gumelor la benzine etc. naftoli» CioHp^n (OH)n (unde n poate fi egal cu î, 2,3 etc.). Derivaţi ai naftalinei în care unul sau mai mulţi atomi de hidrogeri au fost înlocuiţi cu grupări hidroxii. Sînt sub- stanţe cristalizate, cu miros caracteristic, cu acţiune antiseptică, greu solubile în apă rece, uşor solubile în soluţii alcaline şi în solvenţi. Se găsesc în gudroanele de cărbuni sau se pot prepara pornind de la aminele sau acizii sulfonici ai naftalinei. Dintre n., importanţă practică deosebită au a-nafţolul şi (3->naftolul. Se întrebuinţează ca produse intermediare în industria coloranţilor, în industria farmaceutică etc. Nagaland, stat în nord-estul Indiei, la graniţa cu Bir-mania. Suprafaţa: 16 200 km2. 369 200 loc. (1961), (în special populaţie naga). Centrul administrativ : Kohima. Re- lief muntos. Ciimă tropicală foarte umedă. Se cultivă orez (pe ogoare în terase), porumb, mei, bumbac şi se cresc vite pentru carne. Se practică vînă-toarea şi pescuitul (în rîuri). Nagano, oraş în Japonia, situat în partea centrală a insulei Honshu. 160 500 loc. (1960). Mare fcentru al industriei mătăsii naturale. Nagaoka, oraş în Japonia, situat în partea centrală a insulei Honshu. 148 000 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini (utilaj petrolier, ma-şini-unelte), textilă, a hîrtiei. Nod de comunicaţii feroviare şi centru comercial. Nagasaki, oraş în Japonia, situat în vestul insulei Kyushu, la Marea Chinei de Est (golful Nagasaki). 344 000 loc. (1960). Mare centru ai industriei construcţiilor navale. Mai are întreprinderi constructoare de maşini, siderurgice, de utilaj electrotehnic, alimentare (mai ales conserve din peşte), textile, de prelucrare a lemnului. în apropiere, zăcăminte de cărbuni. Mare port maritim, în special pentru pasageri, şi bază a flotei de pescuit. Universitate. La 9 august 1945, asupra oraşului N., aviaţia S.U.A. a aruncat o bombă atomică. Nagel [nogzl], Otto (1894— 1956), pictor, istoric şi critic de artă german. Tematica operei sale, inspirată mai ales din viaţa şi lupta clasei muncitoare berli-neze, are un caracter de critică socială. După 1945, lucrările sale se axează pe temele con- strucţiei socialiste şi ale vieţii noi din R.D.G. A pictat şi portrete. Laureat al Premiului naţional (R.D.G.)* nagîţ (Vanellus vanellus), specie de pasăre din ordinul caradriiformelor, de mărimea unui porumbel, de culoare nea-gră-verzuie pe spate şi pe piept, Nasrîţ albă pe pîntece şi cu un moţ de pene lungi pe cap. Trăieşte şi la noi în ţară, în bălţi, în fineţe umede etc. Iarna migrează spre sud. Nagoya, oraş în Japonia, situat în partea centrală a insulei Honshu, la ţărmul golfului Nagoya (Oceanul Pacific). 1 592 000 loc. (1960). Important centru economic şi cultural al Japoniei. Industrie constructoare de maşini (vagoane, automobile, avioane, utilaj textil, ceasuri, biciclete, , maşini poligrafice, motoare electrice etc.), textilă (bumbac, mătase), alimentară, de prelucrare a metalelor, chimică, de ceramică fină (porţelanuri renumite), şantiere navale. Mare port maritim. Nagoya posedă o universitate şi alte institute de în-văţămînt superior. Nagţmr, oraş în partea centrală a Indiei* în statul Maha-rashtra. 651 000 loc. (1960). Industrie textilă, a ceramicii, alimentară, poligrafică ş.a. Nod feroviar şi rutier, centru comercial şi meşteşugăresc. Universitate. Nagy [nqghi], Istvân (n. 1904), scriitor maghiar din R.P.R., născut la Cluj. Este membru corespondent al Academiei R.P.R. în tinereţe a fost muncitor şi a activat în ilegalitate în mişcarea muncitorească. N. a înfăţişat aspecte din viaţa proletariatului industrial (voh de nuvele „Foldi Jânos e înghiţit de oraş“, 1933; romanele „Nu există oprire“, 1934; „în nu- NAGY 465 NAIVI mele vecinătăţii**, 1938) şi energice figuri de comunişti (romanul „Nepoţii oltenilor**, 1942). Romanul „La cea mai înaltă tensiune'* (1952, trad. rom.) urmăreşte lupta entuziastă a muncitorilor, în condiţiile naţionalizării întreprinderilor, pentru ridicarea producţiei industriale. Scrierile lui N* se disting prin mesajul umanist şi caracterul lor dinamic. Laureat al Premiului de stat. Nagy/nl#A(7» Istvân(i874— 1937), pictor maghiar din România. A creat peisaje şi portrete, caracterizate prin realismul viguros, uneori dramatic, prin redarea profundă şi nuanţată a stărilor sufleteşti. Majoritatea lucrărilor sale sînt executate în pastel şi în cărbune. Reprezentat în muzeele de artă din Cluj şi din Tg.-Mureş. Nagy [nfghi], Lajos (1883 — 1954), scriitor ungur. A condamnat primul război mondial şi a salutat revoluţia proletară din Ungaria (voi. de schiţe „Istorie naturală r absurdă**, 1921, şi romanul „Sălbaticul14, 1926). In alte opere înfăţişează din perspectivă realist-cri-tică, dar cu unele implicaţii naturaliste, nedreptăţile sociale din lumea satului capitalist („Masca satului**, 1937) şi satirizează moravurile claselor parazitare (romanul „Cafeneaua Budapesta**, 1936). A evocatîn-tîmplări din timpul Republicii Sovietice Ungare („Mai 1919“, 1950; „A venit un oaspete**, 1954) sau din timpul asediului Budapestei („Jurnal din adăpost**, 1945) şi a zugrăvit aspecte ale satului postbelic („Satul**, 1946). Laureat al Premiului Kossuth. raagyagif (MINER.), telurură de aur şi plumb, cristalizată în sistemul rombic; formează cristale lamelare de culoare plum-burie, cu luciu metalic. Se găseşte în filoanele aurifere de la Săcărîmb, Baia de Arieş (Munţii Metaliferi) şi este folosit la extragerea aurului. Naha, oraş în insula Oki-nawa, centrul administrativ al insulelor Ryukyu. Port la Marea Chinei de Est. Nahicevan, oraş în Uniunea Sovietică, capitala R.S.S. Autonome Nahicevană (din R.S.S. Azerbaidjană). 26 000 loc. (1963). Industrie alimen- tară (vinuri, ulei, produse din carne), uşoară, a materialelor de construcţie. Nahimov, Pavel Stepanovici 1802—1855), comandant de Iotă rus, numit amiral în 1855. S-a remarcat în bătăliile navale de la Navarino (1827) şi Sinope (1853). In timpul războiului Crimeii, după moartea viceamiralului V. A. Kornilov (1854), N. a condus apărarea Sevastopolului şi a fost rănit mortal în timpul luptelor. nai (MUZ.), instrument popular de origine străveche (în antichitate se numea „syrinx**), format dintr-un fascicul uşor concav de tuburi aşezate în ordinea mărimii lor. Sunetele se obţin prin suflarea directa în tuburi, instrumentul fiind plimbat prin faţa buzelor. I se mai spune „flautul Sui Pan**, după numele eroului mitologic care ar fi inventat acest instrument. Este cunoscut de mai multe popoare. La noi se numeşte şi muscal. naiade (gr. naias, naiados, din nan „a curge**; în mitologia greacă), nimfele izvoarelor, fîntînilor şi nurilor. Nairobi nailon (CHIM.), fibră textilă poliamidică, obţinută pe cale sintetică prin policondensa-rea acidului adipic cu hexame-tilendiamina la 220°C. Materia primă pentru fabricarea industrială a n. este ciclohexanul. N« este cunoscut sub diverse denumiri comerciale: perlon, darii, anid, niplon etc. Se utilizează la confecţionarea ţesăturilor subţiri şi a multor produse tehnice. Nairobi, capitala Keniei, situată într-un podiş, la 1 650 m altitudine. 267 000 loc. (1962). Are mici întreprinderi textile, de ciment, de pielărie, de sticlă şi de ceramică, alimentare (de morărit, conserve din carne) ş.a. Centru comercial. Nod de comunicaţii, aeroport internaţional. Naissus, oraş antic din centrul Peninsulei Balcanice, aşezat pe drumul comercial roman care lega sud-estul Europei de apus. La N*, împăratul roman Claudiu al II-lea (Goticul) a înfrînt într-o mare bătălie pe goţi (269). In sec. a! IV-lea, la N. exista una dintre primele episcopii creştine. Astăzi Nis (R.S.F. Iugoslavia). naivi (cunoscuţi şi sub numele de „primitivii de astăzi**), pictori care lucrează intenţionat în afara cuceririlor artelor plastice, ignorînd perspectiva, anatomia artistică, legile proporţiilor şi ale compoziţiei, inspi-rîndu-se adesea din viziunea pic- NALBĂ 466 NANISM turii populare. Caracterul narativ şi atenţia exagerată acordată amănuntului atribuie lu-crărilor lor prospeţime, caracter frust şi pitoresc, căldură lirică. Dintre pictorii naivi cei mai cunoscuţi menţionăm pe francezii Henri Rousseau (Vameşul) (1844—1910), Andre Bauchant (n. 1873), Camille Bombois (n. 1883), Seraphine de Senlis (1859—1891), Louis Vivin (J 861 — 1936). nalbă (Althaea), gen de plante erbacee din familia mal-vaceelor, cu frunze alterne păroase şi cu flori roşii, roz, galbene sau albe. La noi cresc Nalba n. de grădină şi n. mare, folosite în medicină ca emolient şi expectorant. Nalcik, oraş în Uniunea Sovietică, capitala R.S.S. Autonome Kabardino-Balkară, a-şezat la poalele Caucazului Mare. 106 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini, alimentară, uşoară, a materialelor de construcţie. Universitate. Important punct turistic. Nalkowska, Zofia (1885— 1954), scriitoare realist-critică poloneză. A debutat în 1899. S-a făcut cunoscută prin romanul „Femei** (1906), în care analizează cu fineţe profilul spiritual al femeii în capitalism, şi prin volumul de amintiri din copilărie „Casa de pe pajişte** (1925), devenit operă clasică a literaturii poloneze contemporane. Dintre scrierile publicate după Eliberare se disting „Nodul vieţii*4 (1948), în care evocă societatea poloneză din preajma celui de-al doilea război mondial, şi „Medalioane** (1947), in care face un zguduitor bilanţ al atrocităţilor comise de fascişti la Oswiecim. Namatianus, Rutilius Clau-dius (sec. IV—V), poet latin. Este autorul poemului „Despre întoarcerea sa44, în distih elegiac, în care descrie o călătorie pe mare, de la Roma în Galia, şi înalţă un vibrant elogiu capitalei imperiului. Versurile se disting prin sinceritatea sentimentului şi prin simplitatea expresiei. Namik, Kemal (1840— 1888), scriitor romantic turc. A făcut parte din organizaţia republicană a „Junilor turci" şi a întemeiat, împreună cu Ziya Paşa, ziarul „Hurriyet" (Libertatea), organ al propagandei liberale, tipărit la Londra, între 1868 şi 1870, şi difuzat clandestin şi în Turcia. E autorul unor diame cu conţinut patriotic şi social („Sărmanul copil44, 1873), romane („Deşteptarea, sau experienţele lui Aii Bey44, 1874) şi versuri, printre care a devenit celebră kasida intitulată „Patria4*. Namiotkin, Serghei Semio-novici (1876—1950), chimist sovietic; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Are lucrări în domeniul chimiei petrolului, terpenelor ş.a. A studiat omologii camforului şi a descoperit un nou tip de reacţie a acestora, cunoscută în chimie sub denumirea de regruparea lui N. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. „Namîn amdral “» revistă teoretică a Comitetului Central al Partidului Popular Revoluţionar Mongol. înfiinţată în 1930, apare lunar, la Ulan-Bator. Nanak (1469—1538). ^ reformator religios indian, întemeietorul sectei si k h i 1 o r; discipol al lui K a b i r. Ca exponent ideologic al castei inferioare a negustorilor propovăduia desfiinţarea regimului de castă. Doctrina sa, influenţată de monismul vedantic (advaita), încerca să îmbine hinduismul cu islamul. Este autorul „Imnurilor** din „cartea sfîntă** a sikhilor, „Adigranth4*. Nancy [năst], oraş în partea de nord-est a Franţei, în Lo-rena, situat pe canalul Marna-Rin. 128 680 loc. (1962), cu localităţile subordonate 208 690 loc. Important centru industrial: metalurgie feroasă, construcţii de maşini, industrie e-lectrotehnică, a sticlei, textilă şi alimentară. In apropiere se extrag minereuri de fier şi de sare. Nod feroviar. Universitate şi alte institute de învăţă-mînt superior. Numeroase monumente şi opere de artă: palatul ducal (azi muzeu) în stilul Renaşterii; catedrala în stil clasic, operă importantă a lui J. Hardouin-Mansart; ansamblul urbanistic al pieţei Carrtere. nandu (Rhea), gen de păsări alergătoare (nezburătoare) din grupul ratitelor, asemănătoare cu struţul, dar mai mici decît acesta (înalte de circa 150 cm), cu picioare lungi şi aripi relativ mici. Trăieşte în America de Sud, la şes, în cîr-duri mici. Ouăle de n. sînt clocite numai de masculi, care îngrijesc şi puii după ecloziune. nanism (lat. nanus „pitic**) 1» (MED.) Anomalie caracterizată prin creştere insuficientă în înălţime raportată la media vîrstei şi a speciei sau a rasei respective. Poate fi urmarea unor tulburări endocrine (hipofizare, tiroidiene), nervoase sau neuroendocrine, cardiace, renale, digestive, osoase sau a unor carenţe alimentare etc. —iV. hipofizar, nanism de natură endocrină, datorit insuficienţei de secreţie a lobului anterior al hipofizei, şi în special deficitului de secreţie al hormonului de creştere. Există şi o formă de n. hiperhipofizar, datorit hipersecreţiei hormonilor gona-dotropi ai hipofizei, care determină osificarea precoce a cartilajelor de unire a oaselor lungi şi, prin aceasta, oprirea în creştere. N. hiperhipofizar a fost descris pentru prima oară de endocrinologul român C.I. Par-hon. 2. (FITOPAT.) încetinire sau oprire a creşterii plantelor NANKIN 467 NAP IER ca efect al acţiunii unor condiţii nefavorabile (ex. secetă) sau al unor agenţi patogeni (ex. n« florii-soarelui, provocat de ciuperca Plasmopara haiste-Jii; n. griului, provocat de Tilletia nanifica). Sin. piticite. Nankin, oraş în R.P. Chineză, centrul administrativ al provinciei Ţzeansu, situat pe malul drept al fluviului lanţzî. 1 340 000 loc. (1957). Mare centru economic şi cultural. Principalele ramuri industriale: construcţii de maşini (maşini-unelte, aparate electrice, aparate radio, autocamioane, maşini agricole), metalurgie, industrie chimică, textilă. Mare nod de comunicaţii feroviare, port fluviomaritim şi aeroport. Universitate, institute de cercetări, biblioteci, muzee, mare observator astronomic. Monumente arhitectonice (sec. XIV), statui monumentale (sec. V— VI), mausoleul lui Sun Iat-sen. — Istoric. întemeiat în mileniul I î.e.n., N. a fost capitala Chinei (1368-1421 şi 1927— 1949). La N. s-a semnat, între China şi Anglia, în 1842, după încheierea primului război al opiului (1840—1842), un tratat prin care Anglia obţinea importante privilegii în China şi transforma insula Hong Kong în teritoriu dependent. între 1853 şi 1864, N., sub denumirea de Teanţzin (capitala cerească), a fost capitala statului taipinilor. între 1937 şi 1945 a fost ocupat de japonezi. La 23 aprilie 1949, N. a fost eliberat de sub gomindanişti de către Armata populară de eliberare. Nansen, Fridtjof (1861 — 1930), om de ştiinţă norvegian, remarcabil explorator polar. A fost profesor de zoologie şi oceanografie la Cristiania (Oslo); a făcut numeroase studii oceano-grafice. în 1888 a condus o expediţie care a traversat Groenlanda, pe schiuri, de la est la vest. A organizat o expediţie în Arctica, folosind deriva gheţurilor pentru a se apropia cît mai mult de pol. Vasul lui, „Fram“, special construit pentru a rezista presiunii gheţurilor, a străbătut, blocat de cîmpurile de gheaţă, bazinul arctic (în 1893 -1896), atingînd 85°56' lat. nordică. în 1895 N. a lăsat Fr. Nansen vasul sub comanda lui Otto Sverdrup şi a pornit spre pol 5>e banchiză, împreună cu F.H. ohansen, în sănii trase de cîini, reuşind să atingă 86° 14' lat. nordică (latitudine record pentru acea epocă). După o ier-nare în arhipelagul Franz Jo-seph, N. şi Johansen au revenit, în 1896, în Norvegia, la scurt timp după înapoierea vasului „Fram“. Expediţia a fost deosebit de bogată în rezultate ştiinţifice. A militat pentru pace şi înţelegere între popoare. Premiul Nobel pentru pace (1922). Nantes [năt], oraş în vestul Franţei, situat pe malurile estuarului Loarei. 240 030 loc. (1962), cu localităţile subordonate 327 640 loc. Centru industrial important: metalurgie feroasă şi neferoasă, construcţii de maşini (mai ales construcţii navale), prelucrarea petrolului, industrie alimentară (zahăr, con-serve de peşte etc.). Port maritim* de mare trafic prin care se importă cărbuni, petrol, minereuri, cereale etc. şi se exportă maşini, îngrăşăminte chimice etc. Monumente arhitectonice importante: catedrala gotică St. Pierre, castelul ducal (sec. XV-XVIII). Numeroase muzee. Nanu, Dimitrie (1873— 1943), poet român născut la Cîmpulung-Muscel. A cultivat lirica meditativă, cu implicaţii patriotice. în unele poezii se simte o tendinţă spre patriar-halism şi religiozitate („Noc-turne“, 1900; „Ispitirea de pe munte4*, 1914; „Poezii**, 1934). A făcut reuşite traduceri din Cor-neille, Racine, Shakespeare ş.a. Nanu~Muscel, Ioan (1862 — 1938), medic român. A fost profesor de clinică medicală la Facultatea de medicină din Bucureşti şi membru al Academiei Române. A adus contribuţii importante în domeniul semiologiei medicale, a introdus în clinică numeroase examene de laborator, precum şi o serie de procedee terapeutice şi a ridicat numeroase cadre medicale de valoare. A. elaborat lucrări importante asupra holerei, pneumoniilor, febrei recurente etc. Op. pr.: „Clinici medicale44 (1935, în colaborare). naos (gr. „templu**; ARHIT.), încăpere centrală a unui templu, menită să adăpostească statuia zeului căruia aceasta îi era închinată. în cadrul edificiilor de cult creştin, n. este încăperea principală, cuprinsă între pronaos şi altar. în arhitectura medievală ecleziastică a ţării noastre, deasupra naosului se ridică de obicei o turlă. nap (Brassica rapa~esculen~ ta), plantă bienală din familia cruciferelor, cu rădăcina cărnoasă şi frunze crescute în formă de rozetă şi tulpini înalte de 60— 180 cm. în ţara noastră, n. se cultivă pe suprafeţe restrînse, pentru rădăcinile sale folosite Nap în alimentaţie. Unele varietăţi sînt cultivate pentru furajarea animalelor. napâlm (CHIM.), material incendiar compus dintr-un a-mestec de săruri de aluminiu ale acizilor naftenici şi ale uleiului de palm. Se prezintă sub formă de gel. în amestec cu benzina serveşte la fabricarea bombelor incendiare. Napier [neiph] (Neper), John (1550—1617), matematician scoţian, inventatorul logaritmilor naturali (numiţi, după numele său, şi neperieni). Op. pr.: „Canonis descriptio44 (1614), reeditată postum sub titlul „Mirifici logarithmorum canonis constructio" (1619). NAPOCA 468 NAPOLEON I Napoca, veche aşezare dacică, situată pe locul Clujului de azi. La începutul stăpânirii romane era oraş; a fost ridicat, sub Adrian, la rangul de municipiu, iar sub Marc Aureliu (sau cel mai tîrziu sub Commo-dus) la cel de colonie. în epoca romană a fost oraş civil prin excelenţă şi important centru economic şi rutier. La N. îşi avea reşedinţa procuratorul Daciei Porolissensis. V. şi C 1 u j. Napoleon 1 Bonaparte (1769—1821), general şi om ?>olitic din timpul revoluţiei ranceze, proclamat împărat al Franţei (1804 — 1814 şi 1815). N. s-a născut la Ajaccio, în Corsica, în familia unui nobil sărăcit. între 1779 şi 1785 a urmat şcoala militară din Brienne şi Şcoala superioară militară din Paris. Preocupat de principalele probleme politice şi ideologice ale timpului, el şi-a însuşit ideile marilor filozofi şi literaţi ai sec. al XVIII-lea. în timpul revoluţiei burgheze (1789—1794) s-a remarcat la asediul Toulonului (septembrie-decembrie 1793), ocupat de englezi, după recucerirea căruia a fost avansat la gradul de general de brigadă. Căzut în dizgraţie după lovitura contrarevoluţionară de la 9 termidor (27 iulie) 1794 din cauza legăturilor pe care le avusese cu Robespierre, s-a ridicat din nou, în urma reprimării răscoalei regaliste din 1795, fiind numit general de divizie, general-şef al armatei din interior şi apoi comandant al armatei din Italia (1796). Campania din Italia (1796— 1797), în timpul căreia a repurtat victoriile de la Monte-notte, Lodi, Arcole, Rivoli, i-a pus în evidenţă marile sale calităţi de comandant militar, iar pacea încheiată de el la Campo Formio (1797) pe cele de om politic. Directoratul, căruia ambiţiile politice ale Iui N. îi primejduiau poziţia, a aprobat planurile acestuia de a ataca Anglia în colonii sau de a-i tăia drumurile la ele, printr-o campanie în Egipt. Din timpul acestei campanii (1798—1801) a rămas celebră bătălia de la piramide, în care armata franceză a înfrînt armata mamelucilor. Aflînd de criza politică a Directoratului, N. a revenit în grabă în Franţa (1799) şi a organizat lovitura de stat de la ,9 noiembrie (18 brumar) 1799, instaurînd un regim de dictatură militară în folosul marii burghezii, întîi sub forma Consulatului, iar de la 18 mai 1804 sub forma Imperiului. Regimul constituit de N. a menţinut şi a consolidat cuceririle revoluţiei, care consacrau puterea politică şi economică Napoleon I a burgheziei; drepturile şi libertăţile democratice au fost însă mult limitate prin îngrădirea libertăţii presei, a libertăţii cuvînţului şi întrunirilor. N. a stimulat dezvoltarea industriei franceze, a comerţului şi a finanţelor (prin crearea în 1800 a Băncii Franţei, instituirea de tarife protecţioniste etc.). Sub directa lui îndrumare s-au redactat codurile civil (1804), comercial (1807) şi penal (1810), care consfinţeau baza juridică a noilor relaţii, burgheze, din Franţa, înlocuind inegalitatea după origine prin inegalitatea după avere. Acestea au fost luate ca model de legislaţia multor ţări în care au triumfat revoluţiile burgheze. Politica externă a lui N. a fost un şir aproape neîntrerupt de războaie pentru hegemonie în Europa şi pentru dominaţie în colonii, împotriva coaliţiilor iniţiate, organizate şi finanţate de Marea Britanic. în general, războaiele purtate de N. au avut scopuri de cotropire; în mod obiectiv însă, ele loveau în relaţiile feudale din Europa. După a doua campanie victorioasă din Italia (1800) şi după încheierea păcilor de la Lun£-ville (Î801) cu Austria şi de la Amiens (J802) cu Anglia, a fost numit consul pe viaţă (1802), netezindu-şi drumul spre tronul Franţei. în 1804 s-a proclamat „împărat al francezilor*4. în 1805 a înfrînt, în bătăliile de la Ulm (20 octombrie 1805) şi Austerlitz (12 decembrie 1805), a treia coaliţie, iar în 1806, în bătăliile de la Jena şi Auerstedt împotriva pru-sienilor, cea de-a patra coaliţie. După bătăliile de la Eylau şi Friedland (1807), Franţa a încheiat cu Rusia pacea de la Til-sit (1807), prin care Europa a fost împărţită în două zone de influenţă: franceză şi rusă. Prin pacea de la Tilsit, Rusia adera la sistemul de măsuri economice organizat de N., în 1806, împotriva Angliei şi cunoscut sub denumirea de Blocada continentală. în 1808 N. a început un lung război împotriva Spaniei, pe care n-a reuşit niciodată s-o stăpînească în miod efectiv, datorită luptei de rezistenţă a poporului spaniol, în 1809, după o campanie fulgerătoare, a înfrînt Austria, din nou, la Wagram, impunîn-du-i pacea de la Viena (1809). în aceiaşi an, dorind să-şi consolideze prestigiul în faţa Europei feudale prin alianţa cu Casa de Habsburg, N. s-a căsătorit cu arhiducesa de Austria, Maria-Luiza. Sub pretextul ne-respectării clauzelor păcii de la Tilsit cu privire Ia Blocul continental, N. a organizat, în 1812, campania din Rusia, menită să zdrobească ultimul rival continental. După bătălia nedecisă de la Borodino şi după ocuparea Moscovei, armata franceză, expusă unui război de hărţuială, a fost decimată; campania s-a soldat astfel cu un mare dezastru; „Marea armată** a pierit aproape în întregime. Înfrîngerea din Rusia a constituit prilejul ridicării tuturor statelor supuse de N* împotriva Franţei napoleoneene. După bătăliile victorioase de la Liitzen şi Bautzen, armata franceză a fost înfrîntă la Leipzig (1813), în bătălia denumită „a naţiunilor**, de forţele coalizate ale Rusiei, Prusiei şi Austriei. în aprilie 1814, armatele aliate au intrat în Paris, iar N. a fost silit să abdice. Deportat în insula Elba, N. a profi- napoleon al hulea 469 NARODNICISM tat de politica nepopulară a Bourbonilor restauraţi pe tronul Franţei şi s-a reîntors în 1815, inaugurînd perioada numită în istorie „Cele 100 de zile**. învins însă definitiv la Waterloo (1815) de armatele coaliţiei europene, conduse de generalul englez Wellington, a fost silit să abdice şi a fost deportat în insula Sf. Elena, unde a şi murit în 1821. N. a fost un strălucit comandant de oşti. El a dezvoltat tactica şi strategia, punînd bazele teoriei militare din sec. al XlX-lea. Preluînd şi dezvoltînd toate inovaţiile militare din cursul războaielor revoluţionare (1792 — 1794), el şi-a bazat tactica pe cooperarea acţiunilor infanteriei, cavaleriei şi artileriei în timpul bătăliei. Napoleon al III-lea, împărat al Franţei (1852—1870), nepot al lui Napoleon I. Folosind nemulţumirea maselor faţă de regimul celei de-a doua republici şi năzuinţa burgheziei de a instaura dictatura sa,N.a obţinut alegerea sa ca preşedinte al Republicii (1.0 decembrie 1848). La 2 decembrie 1851^ a înfăptuit o lovitură de stat, iar la 2 decembrie 1852 s-a proclamat împărat. A dus o politică în interesul marii burghezii. Sub domnia lui N. al III-lea, Franţa a participat la războiul Cri-meii (1853—1856), la războiul împotriva Austriei (1859), la intervenţiile împotriva Chinei (1856-1858 şi 1860), îndo-chinei (1858 - 1862), Siriei (1860—1861), Mexicului (1862—1867) etc. în timpul războiului franco-prusian (1870 —1371), N. alIÎMea a capitulat cu o parte a forţelor armate ia Sedan (1 septembrie 1870). A fost detronat în urma revoluţiei burgheze de la Paris (4 septembrie 1870). napoleon, denumire dată monedelor de aur cu efigia lui Nept/ieon. Avers şi revers Napoleon I şi, mai tîrziu, cu cea a lui Napoleon al III-lea, avînd valoarea de 20 de franci. Napoli v. Neapole. nap-porcesc (Helianthus tuberosm), specie de plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpină înaltă pînă la 2 m. Tuberculii de n.-p. au un conţinut bogat în insulină. Se cultivă şi Ia noi pentru hrana animalelor. „Napsugâr" [n$pşugar] (Raza de soare), revistă lunară, în limba maghiară, pentru copii, editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor din R.P.R. Apare din 1957. naraţiune, povestire, expunere a unui eveniment sau a mai multor evenimente într-o desfăşurare gradată. N. este un procedeu literar caracteristic speciilor genului epic. nară 1. (ANAT.) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavităţii nazale. Sînt despărţite între ele prin septul nazal. N* au un rol important în respiraţie şi în perceperea mirosurilor. 2. (NAV.) Piesă amplasată în bordajul, în puntea sau în parapetul unei nave şi prevăzută cu un orificiu circular sau eliptic, prin care trece lanţul ancorei de pe punte în afara bordului. Narcis (în mitologia greacă), tînăr de o mare frumuseţe, care, respingînd dragostea nimfei Echo, a fost pedepsit de Afrodita. îndrăgostindu-se de propria sa imagine oglindită în apă, N. a murit tînjind după acest chip de neatins. Pe lociil unde a murit, a răsărit floarea care~i poartă numele. Numele N. se atribuie celui, care manifestă o excesivă iubire de sine. narcisă (Narcissus pseudo-narcissus), plantă erbacee perenă din familia arnarilidaceelor, cu bulb ovoid, cu frunze lungi, uşor îndoite pe nervura mediană şi cu flori solitare, mari, galbene, fin parfumate. Specia Narcissus poe~ ticus are flori albe. N* înfloreşte primăvara devreme şi este cultivată ca plantă decorativă în toată ţara. înmulţirea se face prin bulbi. narcisism (de la numele mitologic Narcis), stare patologică caracterizată prin dragoste exagerată de sine însuşi. Apare în diferite boli nervoase (ex. în schizofrenie, în paranoia etc.). Narcisă narcolepsie (gr. narke, „somn** şi lepsis „luare44), boală care se manifestă prin necesitatea irezistibilă de a dormi. Survine în accese mai scurte sau mai lungi (de la cîteva minute la cîteva ore) în timpul activităţii obişnuite şi se datorează unor tulburări funcţionale ale sistemului nervos central sau în unele boli ale acestuia. narcoză (gr. narkosis „a-morţire*4; MED.), stare caracterizată prin pierderea cunoştinţei, relaxare musculară generală, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor, provocată artificial prin acţiunea substanţelor narcotice (ex. eter, ciclopropan) asupra centrilor nervoşi. N, se foloseşte în special ca metodă de anestezie generală în intervenţiile chirurgicale şi ca metodă de tratament în unele boli psihice. Narîn, rîu în Uniunea Sovietică» pe teritoriul R.S.S. Kirghize şi R.S.S. Uzbece (720 km). Izvorăşte din Tian-Şanul centrai. Prin unirea cu Karadaria formează fluviul Sir-Daria. Pe N. a fost construită hidrocentrala Uci-Kurgan. narodnicism (rus. ^ narod „popor4*), mişcare social-poli-tică în Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Iniţial (deceniul ai şaptelea), m* a fost o mişcare revoluţionară, exprimînd în esenţă „ideologia ... democraţiei ţărăneşti în Rusia** (V.L Lenin). Narodnicii aveau o concepţie idealistă, neştiinţifică despre lume. îgno-rînd rolul hotărîtor al maselor populare în istorie, ei propagau NARSES 470 NASTA cultul eroilor şi foloseau tactica terorii individuale, care aducea prejudicii cauzei revoluţionare. Considerînd capitalismul un fenomen regresiv şi fără perspective de dezvoltare în Rusia, narodnicii negau dezvoltarea clasei muncitoare, vedeau în ţărănime şi în intelectualitate forţa socială care va răsturna ţarismul şi va instaura în Rusia socialismul pe calea dezvoltării obştii ţărăneşti. In ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, n. a devenit un curent liberal, care exprima interesele chiaburimii. Incetînd de a mai propaga lupta revoluţionară, el propovăduia împăcarea cu guvernul ţarist şi cu moşierii. Un rol de seamă în critica n. l-a avut G. V. Plehanov şi grupul „Eliberarea jnuncii“ organizat de el (1883). Zdrobirea ideologică a n. a fost de-săvîrşită de către V.I. Lenin în lucrarea „Ce sînt «prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor“. In ţara noastră, un curent înrudit cu n. liberal din Rusia a fost poporanismu 1, propovăduit la începutul sec. al XX-lea de către C. Stere. Narses (478—573), general bizantin, de origine armean. A participat la înăbuşirea răscoalei populare „Nika" din 532, iar mai tîrziu a condus o parte a armatei bizantine în războiul pentru cucerirea Italiei. Rivalitatea dintre N. şi generalul Belizarie a dus la disensiuni în armata bizantină, de care a încercat să profite regele ostro-got Vittigis. nart (la sfîrşitul evului mediu în ţările române) 1. Preţ maximal fixat de autorităţi pentru vînzarea anumitor mărfuri. 2. Normă zilnică de muncă (în fapt irealizabilă) pe care ţăranii clăcaşi erau obligaţi s-o înfăptuiască pe pămîntul boierului. A fost introdusă în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. nartex, denumire dată în arhitectura paleocreştină vestibulului unei bazilici. In arhitectura de tradiţie bizantină» eu corespunde încăperii care precedă naosul, de unde şi denumirea de pronaos. narvâl {Monodon monoce~ tos), specie de mamifer cetaceu asemănător cu delfinul» de care se deosebeşte prin prezenţa, în jumătatea stîngă a fălcii superioare, a unui canin lung de 3 m, cu aspect de corn. Lungimea corpului ajunge la 6 m. Trăieşte în Oceanul Arc- Narval tic. Se hrăneşte cu peşti, crustacee, moluşte. Este foarte rar. nas 1. (ANAT.) Proeminenţă mediană a feţei, situată între frunte şi gură. Partea antero-superioară a n. formează organul mirosului, în timp ce partea sa postero-inferioară (regiunea respiratorie) reprezintă segmentul iniţial al aparatului respirator, avînd rolul de a filtra şi de a încălzi aerul inspirat. 2. (TEHN.) Proeminenţă pe o piesă sau pe un organ de maşină care serveşte la ghidarea sau la ridicarea ori distanţarea periodică (sau alternativă) a unei alte piese sau a unui alt organ de maşină ori care serveşte la fixarea într-o anumită poziţie a acestora. 3« (AV., NAV.) Partea anterioară a fuze-lajului unui avion sau a corpului unei nave. Naseby [nâizbi], sat în Anglia, în comitatul Northamp-ton. în apropiere de N., armata Parlamentului, condusă de Cromwell şi Fairfax, a obţinut, în 1645, o importantă victorie asupra armatei regelui Carol I; victoria de la N. a schimbat complet raportul de forţe în favoarea Parlamentului. Nash [neş], Paul (1889— 1946), pictor englez. A fost influenţat de Cezanne, de su-prarealism, de constructivism şi de W. Blake. N. a pictat peisaje stranii, de un simbolism mistic, evocînd uneori miturile celtice („Pilastru sub lună" „Intîlnire în după-amiază“), etc. Nashville [ngşvil], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Tennessee, situat pe rîul Cumberland. 250 900 loc. (1961), cu suburbii 346 730 loc. Industrie chimică, uşoară, poligrafică şi alimentară. Port fluvial, nod feroviar şi centru comercial. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. nasion (ANTROP.), reper cranian constituit din punctul median al suturii frontonazale şi folosit pentru determinarea dia-metrelor craniului. Se numeşte popular, şi rădăcina nasului. Nasţar, Fuad (n. 1916), secretar general al Partidului Comunist din Iordania (din 1951). Membru al partidului (din 1943) şi al CC. al P.C din Iordania (din 1946). Nassau, familie nobiliară germană. Dintr-o ramură a acestei familii, Nassau-Orania, au fă£ut parte: Wilhelm I de Orania (Wilhelm Taciturnul) (1533—1584), unul dintre conducătorii revoluţiei burgheze din Ţările de Jos, şi Wilhelm al III-lea de Orania, stathuder al Olandei (1674-1702), devenit rege al Angliei (1689— 1702) în urma loviturii de stat din 1688-1689. Nassau [nesq], oraş în America Centrală insulară, centrul administrativ al arhipelagului Bahama, situat în insula New Providence. 49 000 loc. (1957). Port. Aeroport internaţional. Staţiune balneară* Nasser, Gamal Abdel (n. 1918), om de stat egiptean, preşedinte al Republicii Arabe Unite. A fost unul dintre fondatorii şi conducătorii organizaţiei ofiţerilor patrioţi care, în 1952, a detronat pe regele Faruk. între 1954 şi 1956 a fost prim-ministru, iar între 1956 şi 1958 preşedinte şi prim-ministru al Republicii Egipt. După crearea R.A.U. (1958) a continuat, pînă în 1964, să deţină, pe lîngă funcţia de preşedinte, şi pe aceea de prim-ministru. Este preşedintele Comitetului Executiv Suprem al partidului Uniunea socialistă arabă (creat în 1962). Nasta, Marius (1890-1965), ftiziolog român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. N. este unul dintre fondatorii şcolii româneşti de ftiziologie (a fost colaborator al lui I. Can-tacuzino). Cercetările lui N. se referă la probleme din domeniile profilaxiei tuberculo- NAŞTI I 471 NATURALISM zei, chimioterapiei şi tratamentului cu antibiotice al acestei boli, tuberculozei infantile, meningitei tuberculoase etc. Are peste 300 de publicaţii în domeniul tuberculozei. Op. pr.: „Chimioterapia în tratamentul tuberculozei*4 (1952). Laureat al Premiului de stat. nastii (gr. nastia „abatere*4; BOT.), mişcări ale organelor plantelor (mai ales ale frunzelor şi petalelor), unele spontane, cele mai multe provocate de variaţia intensităţii luminii (foto-nastii, ex. închiderea capitulelor de bănuţi, de păpădie etc. la întuneric), a temperaturii (ter-monastii, ex. închiderea florilor de lalea la 8—9°C), de un şoc (seismonastii, ex. mişcările frunzelor de Mimosa pudica) sau de alternanţa zilei cu noaptea (nictinastii, ex. deschiderea unor flori dimineaţa şi închiderea lor seara). Nastratin Hogea, personaj legendar, eroul unor anecdote şi povestiri populare turceşti, de sursă arabă şi persană. Povestirile despre N.H. au avut o largă circulaţie în literatura Orientului, de unde s-au făcut cunoscute şi în folclorul balcanic. N.H. e tipul reprezentativ al omului din popor, ager, mucalit, stăpîn al unei înţelepciuni milenare, care, ridiculizînd lăcomia şi avariţia bogătaşilor, nedreptăţile şi îngustimea de spirit a cîrnuutorilor, ia apărarea celor împilaţi şi săraci. Tradiţia îl prezintă şi ca personaj real, identificîndu-1 cu un învăţat contemporan lui Ti mur Le nk (1336-1405), numit Nasreddin, despre care nu au rămas date biografice. In literatura română, povestirile şi anecdotele despre N.H. au fost culese şi versificate de Anton Pann în culegerea „Năzdrăvăniile lui N.H.“ (1853). Numele lui N.H, a devenit poreclă dată mucaliţilor şi poznaşilor. naştere ţFIZIOL.), actul prin care fătul, ajuns într-o perioadă de viabilitate, este expulzat sau extras pe cale naturală din cavitatea uterină. N. poate fi la termen sau prematură, spontană sau provocată, normală (eutocică) sau anormală (dis-tocică). Se disting doi timpi ai n.: travaliul, terminat prin expulzia fătului, şi expulzia anexelor fetale (placentă, membrane, cordon ombilical). natalitate (din lat. natalis „privitor la naştere**), indicele rezultat din raportarea născuţilor vii la mia de locuitori într-o anumită perioadă de timp. In ţara noastră, în 1964, n. a fost de l5,2°/o0. natâţie (SPORT), ramură de sport care cuprinde întreceri la înot. In n. se deosebesc: înotul sportiv (parcurgerea unor distanţe, în. anumite stiluri), polo pe apă, săriturile in apă de la trambulină, de pe plat-ormă şi din turn), înotul artistic, înotul aplicativ (înotul sub apă, salvare de la înec, traversarea apelor). N.A.T.O. (North Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), denumirea blocului militar imperialist creat la 4 aprilie 1949 prin pactul Atlanticului de Nord, din iniţiativa S.U.A. DinN.A.T.O. fac parte: S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia (din 1949), Grecia şi Turcia (din 1952). în 1954 a fost primită în N.A.T.O. şi R.F.G., care a “obţinut astfel posibilitatea de a-şi crea un potenţial militar agresiv, încălcîndu-se prin aceasta acordurile de la Pots-dam. Organele principale ale N.A.T.O.: Consiliul N.A.T.O., ca organ suprem, Comitetul permanent, ca organ executiv, şi Comitetul militar. îndreptat împotriva statelor socialiste, mişcării de eliberare naţională şi luptei forţelor revoluţionare din statele capitaliste, N.A.T.O., prin scopurile şi prin activitatea sa, constituie o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională. Caracterul agresiv al N.A.T.O. este demonstrat îndeosebi de cursa înarmărilor desfăşurată de statele membre, de rolul jucat într-o serie de acţiuni contrare păcii şi libertăţii popoarelor şi menite să întreţină încordarea în relaţiile internaţionale. Pe aceeaşi linie se înscriu şi planurile de constituire a forţelor nucleare multilaterale N.A.T.O., a căror realizare, permiţînd acce- sul militariştilor vest-german* la arma nucleară, ar constitui un pericol serios pentru cauza păcii. Militînd neabătut pentru apărarea păcii şi securităţii popoarelor, pentru destinderea încordării internaţionale, R.P.R, se pronunţă pentru desfiinţarea oricăror blocuri militare. natriu (CHIM.) v. sodiu. Natsume, Soseki (1867— 1916), scriitor japonez. A debutat cu versuri. S-a făcut însă celebru prin romanul umoristic, de esenţă realist-cri-tică, „Sînt o pisică** (1905— 1906), în care întreprinde o viguroasă satiră la adresa nedreptăţilor sociale. Dintre celelalte opere ale sale se remarcă „Copilul44 (1906), „Minerii44 (1908), „Poarta*4 (1910), prin amestecul lor de romantism şi realism, şi „De atunci înainte44 (1909), „Lumini şi umbre4* (1916), prin delicateţea investigaţiilor introspective. A făcut şi critică literară. Natta, Giulio (n. 1903), chimist italian, profesor la Institutul politehnic din Milano. Este cunoscut prin cercetările sale în domeniul reacţiilor de polimerizare a olefinelor cu ajutorul catalizatorilor organo-metalici. A descoperit procedeul de polimerizare stereospecifică şi a obţinut, pe această cale, cauciucul polibutadienic, etilen-propilenic şi altele.. Premiul Nobel (1963). naturalism, curent literar, apărut în Franţa la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi răspîndit apoi în aproape toate ţările din Europa şi din America. A fost teoretizat în special de Emile Zola, principalul reprezentant al curentului, în lucrările sale „Romanul experimental*4, „Naturalismul în teatru*4, „Urile mele*1, ca şi în culegerea de articole publicate în „Figaro** (1880) şi grupate sub titlul „O campanie44. N. s-a născut sub influenţa dezamăgirii provocate în conştiinţa intelectualităţii de eşecul revoluţiilor din 1848, respectiv, în Franţa, de restaurarea imperiului, şi, o dată cu aceasta, de prăbuşirea vechilor idealuri republicane din epoca romantismului revoluţionar. Din punct de vedere teoretic» n. s-a întemeiat pe scientis- NATURALISM 472 NAŢAGDORJ mul pozitivist al lui A. Comte şi H. Spencer, pe teoria celor trei factori a lui Taine, ca şi pe avîntul ştiinţelor naturii. Dînd prioritate faptelor propriu-zise şi eschivîndu-se de la interpretarea lor, accentuînd importanţa factorilor obiectivi, materiali (ereditari şi sociali), n. se ridică împotriva moralei libe-rului-arbitru şi a minciunilor convenţionale, împotriva sentimentalismului melodramatic, a speculaţiei, ficţiunii gratuite şi a metodelor liberale de creaţie ale romanticilor. în esenţă, n. pleacă de la ideea că artistul trebuie să facă loc savantului în observarea riguroasă a faptelor, în experimentarea ipotezelor şi în demonstrarea determinismului natural care acţionează asupra fenomenelor supuse studierii. Prin subiectele şi prin publicul său, proza naturalistă s-a bucurat în epocă de o largă popularitate, sporind interesul pentru prezent, pentru mediul proletar, pentru „substratul** faptelor neidealizate, dezvăluite sub aspectele lor cele mai întunecate şi contrapunîndu-se evazionismului. Opera de artă devine un fişier documentar de experienţe şi observaţii, care pune în lumină, cu răceală, cauzele biologice, fiziologice şi sociale ale acţiunilor personajelor, văzute în mediul lor geografic, istoric şi social. Discipolii lui Zola au supralicitat şi mai mult rolul resorturilor naturale, punînd uneori condiţia umană exclusiv sub semnul biologicului şi patologicului, coborînd rolul creaţiei literare la zugrăvirea instinctelor primitive, mascate de conformismul relaţiilor sociale burgheze. Printr-o înţelegere mecanicistă a raportului dintre social şi biologic, dintre existenţă şi conştiinţă, naturaliştii au ajuns să nege necesitatea reflectării generalizate a realităţii în artă. Ei au înlocuit procesul selectării artistice a elementelor semnificative, tipice, prin studierea efectelor eredităţii sau ale factorilor accidentali şi biologici asupra dezvoltării individului. Printre adepţii n., mai mult sau mai puţin fideli principiilor sale, pe care le-au aplicat cu elasticitate, s-au numărat, în Franţa: G. de Maupassant, A. Daudet, 0. Mirbeau, Andre Antoine, Roger Martin du Gard; în Germania: G. Hauptmann; în Rusia: Saltîkov-Şcedrin, Ko-rolenko, Kuprin; în S.U.A.: W. Faulkner, O’Neill ş.a. în Italia, curentul a cunoscut forma denumită v e r i s m. Elemente ale influenţei n. se resimt şi în cadrul unor curente ale artei moderne, ca, de pildă, expresionismul. în România, influenţa naturalism mului s-a simţit în unele opere ale lui B. Delavrancea, G.M. Zamfirescu, Carol Ardeleanu ş.a. în muzică se manifestă prin intensificarea expresiei melodramatice (cum se întîmplă, de obicei, în muzica compozitorilor verişti), uneori prin redarea unor sentimente brutale, patologice, prin substituirea conţinutului afectiv cu exagerări ilustrative, onomatopeice, prin reproducerea inflexiunilor vorbirii în dauna melodiei. Unele trăsături ale n. s-au manifestat în creaţia lui R. Strauss („Moarte şi transfiguraţie**, „Simfonia domestica"),'A. Schonberg („Pier-rot lunaire**), C. Saint-Saens („Carnavalul animalelor**) ş.a. în epoca noastră, n. se îmbină cu expresionismul şi cu alte curente moderniste. naturalizare Î.(BI0L.) Formă de adaptare a organismelor, caracterizată prin faptul că un grup de indivizi devin capabili să trăiască într-un mediu nou, intrînd în componenţa faunei sau florei naturale a acestuia. Ex. salcîmul, originar din America de Nord, s-a naturalizat în continentul european. V. şi aclimatizare. 2. (DR.) Denumire dată în trecut procedurii de acordare, la cerere, a cetăţeniei de către organul de stat competent. V. şi cetăţenie. natură î. (în sens larg) Lumea materială, universul. N« este o realitate obiectivă, necreată şi indestructibilă, infinită în timp şi spaţiu, în continuă mişcare şi dezvoltare» guvernată de propriile sale legi. Omul cu conştiinţa sa reprezintă produsul cel mai înalt al n. Societatea omenească este o parte a n*, deosebită calitativ de restul lumii materiale, supusă legităţilor sale proprii, dar şi legilor celor mai generale care guvernează întreaga n. Totodată, fiind un produs al dezvoltării n., al realităţii materiale, societatea omenească acţionează la rîndul ei asupra n. cu ajutorul uneltelor de producţie, o transformă, creează, folosind materialele şif energia naturii, obiecte materiale care nu există în natură ca atare. Transformarea naturii are loc pe baza cunoaşterii şi folosirii de către oameni a legilor ei obiective prin intermediul ştiinţelor naturii. 2. (într-un sens mai îngust) Lumea anorganică şi organică, care constituie obiectul ştiinţelor naturii. 3. Esenţa, legitatea internă, specificul unui lucru sau al unui proces (ex. n. orînduirii sociale» n. psihicului, n. unei boli). natură moartă, gen al picturii şi graficii care înfăţişează obiecte mărunte, neînsufleţite, de uz curent, fructe, flori, vînat etc. Începînd de la finele secolului al XVI-lea, genul s-a dezvoltat în Italia» Spania şi în special în Ţările de Jos, unde a cunoscut, în sec. al XVII-lea, o mare înflorire (Sny-ders, Fyt ş.a.), iar în sec. al XVI I I-lea în Franţa (J.-B. Char-din). În pictura românească au executat n.m. Şt. Luchian, Gh. Petraşcu, Th. Pallady, D. Ghiaţă» Al. Ciucurencu ş.a. Se mai numeşte şi natura statică sau via fă liniştită (în Ţările de Jos). naturism 1. (ARTE PLAST.) Termen folosit de istoricii de artă contemporani pentru a desemna atenţia acordată de către unii artişti din trecento (ex. Giotto di Bondone) sau din quattrocento (Masaccio, Maso-îino ş.a.) reflectării naturii şi care caracterizează, ca atare, o fază de început a realismului. 2. (!ST. REL.) Termen care desemnează cultul naturii sau al unor forţe personificate ale ei (Soarele, Luna, stelele* focul etc.) în religiile primitive. Naţagdorj, Daşdorjiin (1906 —' 193/)» scriitor mongol. întemeietorul literaturii mongole contemporane realiste. După victoria revoluţiei populare din Î92Î a fost secretar al Comitetului militar-revoluţionar. Este autorul povestirilor „Luna albă NAŢIONALISM 473 NAŢIONALIZARE şi taurii negri'*, „Fiul vechii Iumi“, al volumului de poezii „Patria mea“ şi al tetralogiei „Patru anotimpuri ale anului**. naţionalism, ideologie şi atitudine politică burgheză în problema naţională. In dezvoltarea socială, rolul n. este diferit în funcţie de condiţiile istorice. A avut un caracter progresist în perioada trecerii ţărilor europene de la feudalism la capitalism, contribuind la dezvoltarea conştiinţei naţionale, la formarea naţiunilor şi la statornicirea orînduirii burgheze. Ulterior, n. a devenit pentru burghezia reacţionară o armă ideologică şi politică folosită pentru a aţîţa ura de rasă şi naţională şi a justifica asuprirea naţională, tendinţele de expansiune şi politica agresivă promovată de cercurile monopoliste. Reversul naţionalismului este cos-mopo 1 i tismul, burghezia recurgînd la una sau la alta dintre aceste două forme ale ideologiei sale, după cum cer interesele ei de clasă. Naţionalismul este opus internaţionalismului proletar, fiind folosit de burghezie ca o diversiune menită să împiedice unitatea de luptă a oamenilor muncii împotriva exploatării, în mişcarea de eliberare na- * ţională din ţările coloniale şi dependente, avîntul naţional al acestor popoare, îndreptat împotriva feudalismului şi jugului colonial, are un caracter progresist. Pentru aceste ţări au o deosebită valabilitate cuvintele lui Lenin: „Orice naţionalism burghez al unei naţiuni asuprite are un conţinut general-democTatic îndreptat împotriva asupririi; noi sprijinim în chip necondiţionat tocmai acest conţinut**. naţionalitate (DR.) 1. A-partenenţa unei persoane fizice la o anumită naţiune. 2. Apartenenţa unei persoane juridice, nave sau aeronave la un anumit stat. 3. Termen desemnînd îndeobşte, în dreptul burghez, cetăţenia unei per soane fizice. naţionalizare, trecere, cu sau fără plată, a unor întreprinderi, a pămîntului, a unor zăcăminte etc. din proprietate particulară în proprietatea sta- tului. N. poate fi realizată atît de statele burgheze cît şi de statele de dictatură a proletariatului, dar caracterul şi urmările ei sînt diferite, acestea fiind determinate de esenţa puterii de stat care o înfăptuieşte. — Naţionalizarea capitalista, trecerea unor bunuri din mîinile diferiţilor proprietari particulari în mîinile statului burghez. N. c. nu schimbă esenţa proprietăţii asupra acestor bunuri şi deci nici a orînduirii capitaliste, deoarece proprietatea statului este tot de esenţă burgheză, statul fiind exponentul întregii clase burgheze. în urma n.c., întreprinderile naţionalizate nu devin bun al întregului popor, ci trec din proprietatea unui capitalist în proprietatea întregii clase capitaliste, poziţia claselor sociale, relaţiile de producţie rămînînd aceleaşi. în ţările capitaliste, n. se face de obicei pe bază de răscumpărare integrală, ceea ce de multe ori este în interesul proprietarilor ajunşi aproape de faliment. Unele state capitaliste practică însă şi deznaţionalizarea sau reprivatizarea, bunurile naţionalizate fiind vîndute capitaliştilor la preţuri mai mici decît valoarea lor, deci mărind şi pe această cale veniturile proprietarilor. Deşi, în general, n.c. serveşte intereselor marelui capital, proprietatea de stat reprezentînd în imperialism o formă a capitalismului monopolist de stat, totuşi în anumite ţări, în condiţiile unui anumit raport de forţe pe plan social, n. poate servi intereselor mişcării democratice, în ţările slab dezvoltate care s-au eliberat de sub jugul colonialismului, n. şi formarea sectorului de stat au un rol important în lupta pentru asigurarea independenţei economice, împotriva imperialismului şi a marii burghezii aservite lui. —- Naţionalizarea socialistă, actul revoluţionar al statului de dictatură a proletariatului prin care se realizează desfiinţarea proprietăţii private a claselor exploatatoare asupra principalelor mijloace de producţie şi trecerea lor în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor. N.s. are ca urmare smulgerea din mîini- le burgheziei, răsturnată de la putere, a posturilor de comandă din economie şi trecerea lor în mîinile celor ce muncesc, lichidînd astfel dominaţia economică a burgheziei şi asiguri nd o bază economică puterii politice a clasei muncitoare. N.s. pune bazele sectorului socialist în economie, reprezentînd primul pas spre construirea economiei socialiste. N.s. este o necesitate obiectivă, o legitate general-valabilă pentru toate ţările care trec la socialism, decurgînd din acţiunea legii concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. Această necesitate a fost subliniată de către Marx şi Engels în „Manifestul Partidului Comunist**. Formele, metodele şi termenul ei de înfăptuire variază însă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare economică, de nivelul concentrării producţiei, de fâportul forţelor de clasă, de condiţiile internaţionale etc. Astfel, în raport cu aceste condiţii istorice concrete, n.s. poate avea loc fie prin exproprierea fără plată, fie prin răscumpărarea principalelor mijloace de producţie de la burghezie, fie prin folosirea ambelor metode în proporţii diferite. In România, n. principalelor mijloace de producţie a avut loc la 11 iunie 1948, reali-zînd trecerea în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor, a principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări, de transport şi telecomunicaţii. N. a fost pregătită prin o serie de măsuri economice anticapitaliste, ca etatizarea Băncii Naţionale a României (1946), crearea oficiilor industriale (1947), organizarea controlului economic de stat (1947), recensămîn-tul întreprinderilor industriale (1947) etc. Prin n.de la 11 iunie 1948 au trecut în proprietatea statului democrat-popu-lar un număr de 8 894 de întreprinderi. în unele ramuri au fost naţionalizate toate întreprinderile, de ex. întreprinderile metalurgice neferoase, de celuloză, hîrtie, ciment, ţesătorii, şantierele navale, minele, căile ferate particulare, societăţile de asigurare. Uite- NAŢIONALIZARE 474 naţiOje rior, pînă în 1950, s-au mai efectuat n. şi asupra altor bunuri capitaliste, ca: instituţiile sanitare (1948), industria cinematografică (1948), pămîn-turile rămase foştilor moşieri după reforma agrară din 1945 (1949), farmaciile, drogheriile, laboratoarele chimico-farmace-utice, depozitele de medicamente etc. (1949), imobilele marii burghezii şi ale exploatatorilor de locuinţe, hotelurile (1950). Acest act revoluţionar de importanţă istorică pentru poporul nostru, pregătit şi înfăptuit sub conducerea P.M.R., a pus capăt dominaţiei economice a burgheziei, creînd o bază economică noii puteri politice avansate, dictaturii proletariatului. N. a dus la desfiinţarea exploatării în ramurile respective, la lichidarea ca clasă a burgheziei industriale, proletariatul transformîndu-se într-o clasă nouă, stăpînă pe mijloacele de producţie, clasă conducătoare în stat, la apariţia unui puternic sector socialist în economia naţională, reali-zînd concordanţa dintre forţele şi relaţiile de producţie în aceste ramuri. Acest sector deţinea (la sfîrşitul anului 1948) 85% din întreaga industrie, era predominant în transporturi, în asigurări, în comerţul exterior şi în comerţul interior cu ridicata. Naţionalizarea principalelor mijloace de pro-.ducţie din ţara noastră a creat condiţii favorabile pentru trecerea la conducerea planificată a economiei şi la industrializarea socialistă. — Naţionalizarea pămîntului, trecerea pămîntului din proprietate privată în proprietatea statului. în capitalism, deşi n.p. ar putea crea condiţii pentru dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste în agricultură prin lichidarea rămăşiţelor feudale şi a rentei absolute, ea nu s-a realizat decît în puţine ţări, burghezia opunîn-du-se fie pentru că, la rîndul ei, a devenit proprietar de pămînt, fie pentru că se teme, în general, de orice atingere adusă proprietăţii private. în condiţiile hegemoniei proletariatului, primul stat care a înfăptuit n.p. a fost Rusia, imediat după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, prin istoricul „Decret asu- pra pămîntului", adoptat în 1917, realizînd prin aceasta desfiinţarea moşierimii ca clasă. N.p. nu este o condiţie indispensabilă pentru construirea socialismului, ci este preconizată în funcţie de condiţiile istorice concrete existente în fiecare ţară. în R.P.R., ca şi în alte ţări socialiste, lichidarea moşierimii ca clasă şi a rămăşiţelor feudale - s-a făcut prin reforma agrară, naţio-nalizîndu-se numai o parte din pămîntul expropriat, restul fiind împărţit ţăranilor muncitori în proprietate privată. Transformarea proprietăţii private asupra pămîntului în proprietate socialistă s-a realizat în procesul de cooperativizare a agriculturii. naţional~socialişti (nazişti), denumire a membrilor partidului fascist german (a activat între 1919 şi 1945), pe care hitleriştii, pentru a înşela poporul, l-au denumit „Partidul muncitoresc naţio-nal-socialist german". V. şi fascism. naţiune, formă istorică de comunitate umană, caracterizată prin comunitate de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi prin comunitatea de factură psihică, ce se manifestă în esenţă în comunitatea culturii naţionale. N. nu este un fenomen etnic sau biologic (rasial), ci un fenomen social, constituit ca urmare a unui îndelungat proces istoric, în cursul căruia diferite neamuri, popoare şi rase s-au amestecat între ele, dînd naştere n* Procesul de constituire a n. are loc începînd din perioada destrămării feudalismului şi statornicirii modului de producţie capitalist. Factorul hotărîtor pentru formarea n. îl constituie închegarea unei comunităţi trainice de viaţă economică pe teritoriile locuite de o populaţie vorbind aceeaşi limbă şi constituirea pieţei naţionale, fenomen care a avut loc odată cu naşterea modului de producţie capitalist. De aceea primul tip istoric de n. este naţiunea burgheză. N. burgheze nu sînt omogene, ci împărţite în clase antagoniste şi caracterizate prin lupta de clasă între exploatatori şi exploataţi. Dominaţia de clasă a burgheziei în cadrul naţiunii ascute antagonismele de clasă, iar contradicţiile şi rivalităţile dintre burgheziile diferitelor ţări capitaliste generează vrajbă şi conflicte între state şi naţiuni. Capitalismul generează şi întreţine în mod inevitabil o problemă naţională, inegalitatea şi asuprirea naţională. în cadrul statelor multinaţionale sau în ' care există naţionalităţi conlocuitoare, clasele stăpînitoare ale naţiunii dominante duc o politică de ştirbire a intereselor acestora, de discriminare naţională. Statele burgheze mai puternice tind să-şi subordoneze şi să exploateze statele şi popoarele mai slabe. în scopul apărării şi consolidării dominaţiei sale de clasă, al promovării unei politici externe străine intereselor maselor, burghezia urmăreşte să inoculeze maselor populare naţionalismul. în procesul revoluţiei socialiste, pe baza profundelor transformări în structura economică şi socială a societăţii, au loc schimbări radicale şi în structura şi fizionomia naţiunii, se înfăptuieşte transformarea naţiunii burgheze în n. socialistă. N. socialistă se caracterizează prin omogenitate socială, prin comunitatea de interese şi aspiraţii fundamentale ale clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii. Baza ei economică o constituie relaţiile de producţie socialiste, baza ei politică puterea politică a clasei muncitoare conduse de partidul marxist-leninist, iar baza ideologică învăţătura marxist-leninistă, străină oricărei manifestări naţionaliste şi şovine. Formarea naţiunilor socialiste a însemnat şi schimbarea radicală a relaţiilor dintre naţiuni, făurirea unor relaţii de tip nou între ţările socialiste, bazate pe internaţionalismul socialist. în ţara noastră, n. română, constituită la mijlocul secolului trecut ca naţiune burgheză, a devenit în cursul revoluţiei populare şi al construcţiei socialiste o naţiune nouă, socialistă. în procesul revoluţiei populare şi construcţiei socialiste a luat naştere şi s-a dezvoltat noua înfăţişare NAUCRATIS 475 NAVĂ politică şi morală a naţiunii socialiste române, s-a dezvoltat cultura socialistă, s-a format şi s-a consolidat frăţia oamenilor muncii din ţara noastră, indiferent de naţionalitate, rod al rezolvării marxist-leniniste de către partidul nostru a problemei naţionale, al luptei şi muncii comune pentru victoria socialismului, pentru propăşirea patriei comune, Republica Populară Română. Ţara noastră îşi întemeiază relaţiile sale externe pe prietenia şi colaborarea strînsă cu ţările socialiste, dezvoltînd în acelaşi timp relaţii de colaborare cu toate ţările, indiferent de orîn-duirea lor socială. Naucratis, colonie greacă în vestul deltei Nilului, întemeiată în sec. al Vl-lea î.e.n. de oraşul Milet. Mare aşezare comercială şi meşteşugărească, bucurîndu-se de mari privilegii din partea faraonilor egipteni, a avut un rol important în legăturile comerciale şi culturale greco-egiptene. naufragiu (lat. navis „corabie*4 şi frângere „a sparge**; NAV.), accident al unei nave, care poate provoca fie scufundarea, fie punerea ei în imposibilitate de a-şi continua drumul (ex. eşuare, lovire de stînci, abordaj cu o altă navă). Naum, Anton (1829—1917), poet român din cercul „Juni-mii“, născut la îaşi. A fost membru al Academiei Române. Poemele sale reiau, în spiritul lui Alecsandri, teme clasiciste („Versuri**, 1890) sau satirizează în stil eminescian lupta dintre conservatori şi liberali („Povestea vulpei. Epopee eroi-comică**, 1903). A tradus din Boileau, La Fontaine ş.a. nauplius (ZOOL.), prima formă (fază) larvară caracteristic Nauplius că tuturor crustaceelor; arae un ochi şi trei perechi de apendice, care se transformă, respectiv, în ant6nule, antene şi mandibule. Nauru, atol coralier în Coceanul Pacific, în Micronezia, situat la sud de ecuator. Se află sub tutela O.N.U., în administraţia Australiei, a Marii Britanii şi a Noii Zeelan-de. Suprafaţa: 21 km2. Populaţia: 4 300 loc. (1959), formată din micronezieni şi chinezi. Zăcăminte de fosforit. nautil (în antichitate), lampă a cărei formă aminteşte pe cea a moluştei nautilus. In sec. XVI — XVII, n. se numeau Nautil piesele de orfevrărie compuse dintr-o cochilie de nautilus, montată în metal şi reprezen-tînd adesea divinităţile mării. nautiloidee (PALEONT., ZOOL.), ordin de cefalopode fosile şi actuale, cu cochilia externă împărţită în loje, prin septe a căror concavitate este îndreptată spre camera de locuit. N. există din paleozoic şi pînă astăzi, cea mai mare dezvoltare atingînd-o în silurian, cînd au dat şi numeroase fosile caracteristice (ex. ortoceras). In perioada actuală nu sînt reprezentate decît prin genul nautilus. In R.P.R. au fost găsite resturi de n. în depozitele siluriene din forajul de la De-leni (reg. Iaşi), în cele triasice de la Agighiol şi de la Hîrşova (reg. Dobrogea), precum şi în depozitele cretacice din bazinul Haţegul ui şi de la Aluniş (reg. Ploieşti). nautilus (PALEONT., ZOOL.), gen de cefalopode din ordinul nautiloideelor, cu cochilia externă plan-spiralată. In stare fosilă este cunoscut ca existînd din triasic. în Oceanul Indian şi în Oceanul Pacific trăieşte şi astăzi specia Nautilus pompilius („fosilă vie“), singurul reprezentant actual al lui n. In R.P.R. este cunoscută specia fosilă Nautilus dacicus, care se găseşte în depozitele cretacicului superior din bazinul Haţegului. Navarino, port pe coasta de sud-vest a Peloponesului, fundat de veneţieni. în timpul războiului de eliberare a poporului grec (1821 — 1829) a avut loc, în rada portului N., o mare bătălie navală (1827), în care flotele reunite ale Angliei, Franţei şi Rusiei au zdrobit flota turco-egipteană. Azi, Py~ los. Navarra, provincie istorică, situată pe ambii versanţi ai munţilor Pirinei. Cea mai mare parte a N. se află în nordul Spaniei. în prima jumătate a sec. al IX-lea, în N. s-a constituit un regat, care a fost stă-pînit, prin uniune personală, de Franţa (1285-1328). Spania a anexat în 1515 partea de ia sud de Pirinei, partea de Ia nord rămînînd constituită în regatul N., alipit Franţei de către regele Henric al IV-Iea. Navaşin, Serghei Gavrilo* viei (1857—1930), botanist sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A descoperit fenomenul dublei fecundaţii la angios-perme (1898). navă11. (NAV.) Vehicul construit, amenajat şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe apă sau sub apă, în scopul e-fectuării transporturilor de mărfuri sau de oameni, executării unor lucrări tehnice sau cu destinaţii speciale. Propulsia navelor se poate realiza mecanizat sau cu vele. N. cu un deplasament sub 100 de tone se NAVE 476 NAVE Nave 1 — Prima navă care a funcţionat cu maşină cu abur (nava „Clermont", construită de Robert Fulton în 1807); 2 -- Prima navă cu maşină cu abur care a traversat Oceanul Atlantic (nava „Savannah", 1819); 3 - Remorcher de 8 200 CP (Italia); 4 — Navâ de pescuit (România); 5 — Petrolier de 80 000 t (Marea Britanie); 6 — Mineralier de 53 900 t (Japonia); 7 — Primul spărgător de gheaţă atomic „Lenin“ (U.R.S.S.); 8 — Prima navă comerciala atomică „Savannah” (S.U.A.); 9 Pachebotul „France", cu capacitate de transport de 2 044 pasageri (Franţa): 10 — Nava fluvială cu aripi portante „Meteor" (U.R.S.S.); 11 — Navă fluvială cu propulsie pe pernă pneumatică (Marea Britanie); 12 — Navă fluvială cu propulsie pe pernă pneumatică (U.R.S.S.) NAVĂ 477 NAVĂ numesc ambarcaţii. Părţile componente ale unei n. sînt: corpul, grupul propulsor (la n. cu propulsie mecanizată), maşinile auxiliare, echipamentul şi amenajările. Partea dinainte a navei (orientată după direcţia de mişcare) se numeşte proră (sau provă), partea dinapoi pupă, partea din stînga babord, iar cea din dreapta tribord. Corpul n. este constituit din corpul propriu-zis (cocă) şi suprastructura. Corpul propriu-zis asigură calităţile nautice şi de rezistenţă ale navei. Din punct de vedere structural, corpul este constituit din osatură (care reprezintă scheletul de rezistenţă) şi bordaje (care sînt învelişurile, în formă de fîşii, aplicate peste osatură). în vederea asigurării calităţilor de rezistenţă necesare pentru funcţionarea n. în deplină siguranţă, dimensionarea elementelor structurale ale corpului se face pe baza prescripţiilor oficiale, internaţionale, numite registre de clasificare şi de construcţie. Suprastructura n.este formată din construcţiile situate, deasupra punţii corpului propriu-zis, destinate să mărească volumul util al navei şi în care se găsesc încăperile de locuit. Principalele suprastructuri sînt teuga, du~ neta şi castelul central (partea centrală a suprastructurii). în general, grupul propulsor este alcătuit din agregatul motor, sistemul de transmisie şi propulsor rul. După tipul agregatului motor, n. pot fi cu maşini cu abur, cu motoare cu ardere internă, cu turbine cu gaze, cu propulsie nucleară. După felul propulsorului, n. se împart în: n. cuvele, cu roţi (zbaturi), cu elice, cu propulsie prin jet de clpă (propulsie prin reacţie), cu aripi portante, cu propulsie pe pernă pneumatică. Maşinile a-uxiliare ale navei sînt agregatele de lucru ne- cesare funcţionării echipamentului (care este constituit din instalaţia de guvernare, aparatele de comandă şi conducere, instalaţia de ancorare etc.) şi amenajărilor (instalaţiile de balast, de depozitare a combustibilului, de încălzire, instalaţia frigorifică etc.). După materialul de construcţie a corpului, se deosebesc: n. din oţel, n. din lemn, n, compozit (cu osatură metalică şi înveliş din lemn), n. din beton armat, n. din materiale plastice. După felul zonelor de navigaţie, se împart în n. maritime (portuare, costiere, de cursă lungă, po- lare) şi în n. pentru navigaţie interioară (pe canale, rîuri, fluvii, lacuri). După utilizare, n. se clasifică în: n. comerciale, care sînt folosite pentru transportul mărfurilor sau pasagerilor (cargou, n. frigorifică, mineralier, petrolier, n. de pasageri etc.); n. tehnice, care sînt destinate pentru efectuarea unor operaţii cu caracter tehnic (dragă, şalandă, sonetă plutitoare, doc plutitor etc.); n. pentru destinaţii speciale (remorcher, n. sanitară, n. de salvare, n, de pescuit, n. pentru transbordat trenuri etc.); n. pentru călătorii de agrement NAVĂ 478 NAZALIZARE (iaht, n. de excursie etc.); n. militare, care sînt folosite pentru operaţii militare pe apă (portavion, n. de linie sau cuirasat, crucişător, distrugător sau contratorpilor, torpilor, vedetă rapidă, dragor, puitor de mine, submarin etc.). — (MILIT.) N. de luptă, navă care aparţine forţelor maritime militare şi este aptă să execute o misiune de luptă. Sin. bastiment de război. — N. de linie, denumire dată celor mai puternice nave de luptă din punctul de vedere al artileriei şi al protecţiei prin cuirasă. Tonajul acestor nave depăşeşte 35 000 t, iar viteza lor este de circa 30 mile/oră. Totalitatea gurilor de foc de la bordul unei asemenea nave însumează circa 160—180 de guri de foc.— N. de război, navă care aparţine forţelor maritime militare, indiferent dacă este navă de luptă, de transport sau navă auxiliară. 2. (AV.) Navă aeriană v. aeronavă. 3. (ASTR.) Navă cosmică, sistem tehnic destinat zborurilor omului în cosmos. Este alcătuită din ansambluri complexe prevăzute cu rachete purtătoare, aparataj pentru măsurarea intensităţii radiaţiilor solare şi cosmice, motoa-re-rachetă pentru dirijarea zborului şi pentru frînare la înapoierea din cosmos, surse de alimentare a aparatajului ştiinţific şi a posturilor de radioe-misiune şi radiorecepţie de la bord, sisteme de orientare şi stabilizare, dispozitive pentru determinarea parametrilor orbitei şi corectarea acesteia etc. Primele n.c. au fost realizate sub formă de sateliţi artificiali ai Pămîntului. Sin. astronavă. V. şi astronautică. navă2 (ARHIT.), denumire dată tipului de construcţie dezvoltată în lungime pe un plan dreptunghiular, ale cărei elemente de structură sînt aliniate. Se aplică în special bisericilor care pot avea una sau mai multe n. (n. principală şi n» colaterală). navetă 1. (TRANSP.) Vehicul de transport în comun care asigură legătura între două puncte relativ apropiate, cu trafic redus, efectuînd periodic drumuri de dus şi întors. 2. (C.F.) Vagon, garnitură de vagoane sau tren complet care efectuează drumul dus şi întors pe un traseu stabilit, transportînd o anumită încărcătură (ex. n. de lemne, n. de sfeclă de zahăr etc.). 3. (IND. TEXT.) V. suveică- Navier [naviej, Louis Mărie Henri (1785— 1836), inginer şi om de ştiinţă francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. în domeniul rezistenţei materialelor şi teoriei elasticităţii a dedus ecuaţia axei deformate a barelor solicitate la încovoiere (1819), ecuaţiile de echilibru şi mişcare ale corpurilor elastice (1821) etc, în domeniul hidraulicii, a stabilit în 1822 ecuaţiile de mişcare a lichidelor vîscoase necompresibile, cunoscute sub denumirea de ecuaţiile Navier-Stokes (REZ. MAT.) Formula luiN., relaţia fundamentală pentru calculul barelor solicitate la în-vM covoiere: o = — , in care a este efortul unitar normal într-o fibră a secţiunii, y distanţa de la fibra considerată la axa neutră, M momentul încovo-ietor în secţiunea considerată şi / momentul de inerţie al secţiunii faţă de axa neutră. navigaţie (AV., NAV.), ştiinţa şi tehnica de a conduce o navă de apă sau aeriană, de a stabili drumul pe care trebuie să-l parcurgă nava şi de a determina poziţia acesteia. După procedeele folosite pentru a determina poziţia navei şi pentru orientarea acesteia pe traseu, se deosebesc: n. astro- nomică, în care se folosesc determinări în raport cu poziţia unor aştri; n. costieră (în cazul navelor de apă), în care se folosesc repere terestre vizibile; n. estimată, în care poziţia na-verie^defBrmină în funcţie de distanţa parcursă, folosind numai instrumente de bord; n.-radio, în care se folosesc procedee de determinare a poziţiei navei bazate pe recepţionarea a două semnale radio emise de două staţiuni a căror poziţie pe hartă este cunoscută (ex. n. prin /adiolocaţie, n. radio-electrică, n. radiogoniometrică). navlon (din gr. naus „corabie"), taxă percepută în ţările române, în sec. XVII—XVIII, pentru transportul pe Dunăre. navlosire, contract de (DR.), contract prin care armatorul unei nave se obligă ca în schimbul unei sume de bani (navlu) să transporte mărfuri sau să pună la dispoziţia unei alte persoane (navlositor), în întregime sau parţial, nava sa pentru transportarea mărfurilor. Navoi, Nizamaddin Alişer (1441 — 1501), artist, gînditor, savant, om politic uzbec de formaţie umanistă. S-a născut şi a trăit la Herat. în calitate de vizir al sultanului Husein Baikara al Khorasanului, N. a apărat interesele poporului împotriva abuzurilor cîrmuitorilor şi clerului. Opera sa literară fundamentală, intitulată „Khamsa", este compusă dintr-un tratat filozofic-moral („Tulburarea drepţilor") şi patru poeme de mare extinderi („Farhad şi Şirin", „Leila şi Medjnun", „Cele şapte planete", „Valul lui Iskander"). Opera lui N. îmbină adesea elementul fabulos, legendar cu cel realist, dînd totodată preţioase informaţii privitoare la evenimentele istorice, la modul de viaţă şi ocupaţiile poporului, la stadiul ştiinţelor şi artei din vremea sa etc. N. a compus câteva mii de poezii lirice (voi. „Ciar-divan"). A mai scris o lucrare filozofică, „Favoritul inimilor", un tratat de metrică, „Balanţa prozodiei" ş.a. Opera lui N. a avut o însemnată influenţă asupra literaturii popoarelor Asiei centrale. navrâp, pedestraş din armata neregulată a Imperiului otoman; prin extensiune, năvălitor, jefuitor. nazală (LINGV.), sunet a cărui articulaţie comportă scurgerea aerului şi prin cavitatea nazală. Există consoane nazale (de ex., în română, m şi n), vocale nazale şi diftongi nazali. Vocalele nazale cu valoare de foneme sînt frecvente în franceză, în portugheză, în polonă, în vechea slavă. nazalizare (LINGV.), proces fonetic prin care o vocală situată înaintea unei consoane nazale capătă, prin anticiparea mişcării de coborîre a vălului palatului, un timbru nazal. N. se notează, de obicei, printr-o tildă aşezată deasupra vocalei respective (ex. fr. cotton, pronunţat cotd). nazareeni 479 NĂSĂUD nazareeni, gi upare de pictori germani de la începutul sec. al XlX-lea, care opune neoclasicismului o artă inspirată din tradiţia medievală şi din aceea a Renaşterii timpurii. Conducătorul grupului, J. Fr. O verbec k, a lucrat la Roma, unde, împreună cu discipolii săi (F. Pforr, P. von Cornelius, W. von Schadow, Schnorr von Carolsfeld ş.a.), s-a consacrat îndeosebi picturii religioase, ceea ce le-a atras denumirea ironică de n. Prin preocuparea lor de a pune în evidenţă elementul afectiv în opera de artă şi de a se întoarce la simplitatea primitivilor picturii europene, n. au pregătit calea romanticilor germani. Tendinţe asemănătoare vor manifesta mai tîrziu în Anglia pictorii prerafaeliţi. Pictura n. a rămas însă schematică şi convenţională, de un primitivism artificial şi steril. nazir 1. înalt funcţionar, şeful unui departament în guvernul Imperiului otoman. 2. Comandant sau.administra-tor al unor cetăţi turceşti de pe malul Dunării (ex.n . de Turnu, de Giurgiu, de Brăila, de Silis-tra etc.). 3. (In ţările române) a) Căpetenie peste vătafii plaiurilor. b) Vătaf de ţigani domneşti. nazism (prescurtare a cu-vîntului naţional-socialism), numele sub care este cunoscut în istorie fascismul german. V. fascism; n a ţ i o n a l-s o-c i a 1 i ş t i. Nădejde, loan (1854-1928), publicist român, sociolog, unul dintre promotorii orientării o-portuniste în mişcarea muncitorească din România. A început să activeze în mişcarea muncitorească în 1878, militînd pentru revendicări general-de-mocratice. A făcut parte din conducerea revistelor „Contemporanul**, „Revista socială** şi „Critica socială** şi a ziarului „Lumea nouă**, în paginile cărora a apărat idei materialiste. In 1888 a fost unul dintre primii deputaţi socialişti în parlament. în prima parte a activităţii sale a avut o laborioasă activitate publicistică de popularizare a marxismului. A fost printre primii în ţara noastră care au tratat problemele de istorie de pe poziţiile mate- rialismului istoric. A purtat corespondenţă cu F. Engels. Mai tîrziu, în Consiliul general al Partidului social-democrat al muncitorilor din România, al cărui membru era, N. a susţinut exclusiv tactica căii legale. A fost principalul lider al generoşilor. în 1899 a părăsit mişcarea socialistă, contribuind la dezorganizarea P.S.D.M.R. în 1903 a devenit director al ziarului liberal „Voinţa naţională**. A publicat şi lucrări de lingvistică („Istoria limbii şi literaturii române'*, 1887, „Dicţionarul limbii latine*, 1894 ş.a.). Nădejde, Sofia (1856- 1947), scriitoare română, născută la Botoşani. încadrată din tinereţe în mişcarea socialistă, a desfăşurat o meritorie activitate publicistică în apărarea drepturilor femeii, în paginile revistei „Contemporanul** şi ale ziarelor „Drepturile omului", „Munca**, „Lumea nouă“ ş.a. Dezbătînd *cu precădere probleme sociale, a relevat condiţiile mizere de existenţă a celor exploataţi (drama „O iubire la ţară“, 1888; volumul de nuvele „Din chinurile vieţii**, 1895 ş.a.), a înfierat rapacitatea capitalistă (romanul „Robia ba-nului“) şi mimetismul micii burghezii (romanul „Părinţi şi copii**, 1907). Perspectiva din care e oglindită realitatea e însă adesea naturalistă. N. s-a remarcat şi ca traducătoare din M. Gorki, H. Sienkiewicz, M. Serao, Ed. De Amicis ş.a. Nădrag, localitate asimilată urbanului în raionul Lugoj, reg. Banat. 3000 loc. (1964). Industrie metalurgică (oţel, laminate) şi constructoare de maşini. năduf (MED.) v. astm. năgâră (BOT.) v. colilie. năiâmă (năiem» naima), dare excepţională percepută în ţările române, în sec. XVII — XVIII, pentru diferite cheltuieli ale domniei sau ale boierilor în legătură cu evenimente neprevăzute. nălbâr (Aporia crataegi)t fluture mare cu aripile albe şi nervuri negre, cu corpul negru şi cu antene măciucate. Omizile de n. se hrănesc cu frunze de pomi fructiferi; ele iernează într-un cuib făcut din frunze. Nălbar nămol 1. (PETROGR.) V. mîl. 2. (MED.) Substanţă naturală de origine variată, de multe ori cu proprietăţi terapeutice, care se depune pe fundul apelor stătătoare. Recunoaşterea şi întrebuinţarea empirică a n. ca agent terapeutic sînt precursoarele medicinii curative ştiinţifice. R.P.R. este foarte bogată în nămoluri terapeutice (Techir-ghiol, Sovata, Ocna Sibiului, Amara etc.). N. este utilizat în tratamentul unor boli ca reumatismul, polinevrita etc. năpastă1 (în evul mediu în ţările române) 1. Denumire a duşegubinei plătite de cel pe pămîntul căruia se găsea trupul sau sîngele unui om ucis în împrejurări necunoscute. 2. Denumirea birului plătit de locuitorii unui sat în locul celor fugiţi. năpastă2 (PESC.) v. prosto-voi. năpârcă 1. (Anguis fragilis) Specie de şopîrlă lipsită de membre, cu corp serpentiform, Năpîrcă de culoare cenuşie, lung de 25 — 30 cm. în ţara noastră trăieşte mai ales în pădurile de foioase. Este un animal inofensiv. 2. v. viperă. năpîrlire (BIOL.), înnoire a învelişului corpului la unele animale. La crustacee, la reptile, îa păsări şi la unele mamifere are caracter periodic; la insecte are loc în cursul metamorfozei. N. este determinată de secreţii interne şi controlată de sistemul nervos central. Năsăudj oraş raional în reg. Cluj, reşedinţă de raion, situat pe valea Someşului Mare NĂSTĂSEANU 480 NEAMŢ 6 375 loc. (1964). Industria lemnului (mobilă» tîmplărie). Centru agricol.— Raionul N.fcu 94 080 loc. (1964). Exploatări de minereuri complexe, de roci de construcţii şi exploatări forestiere. Creşterea animalelor şi pomicultură. Industrie de interes local. Năstăseanu, Gheorghe (1812 — 1864), pictor român. A studiat la Academia Mihăileană din Iaşi, apoi ca bursier la Roma, unde, în 1849, a luptat alături de patrioţii italieni pentru apărarea republicii romane. Revenit în ţară după Unirea Principatelor, în 1860 a fost trimis în Italia pentru a executa copii după tablouri celebre, destinate viitoarei Pinacoteci ieşene. Op. pr.: „Portret de bărbat**. Muzeul de artă al R.P.R.; „Cavalerul în armură**, Muzeul de artă Iaşi. Năsturel, Udrişte (sec. XVII), boier cărturar din Ţara Românească, mare logofăt în timpul domniei lui Matei Ba-sarab. Venind în contact cu cultura europeană a vremii a achiziţionat cărţi valoroase din această epocă. A avut o contribuţie de seamă la introducerea limbii române în biserică şi în activitatea tipografiilor de Ia Govora şi Tîrgovişte. Prin legăturile sale a contribuit la schimbul de tipărituri româneşti între Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. A tradus în limba română, după un intermediar slav, romanul popular „Varlaam şi Ioasaf* (1649) şi a scris prefaţa la „Cazania de la Govora “ (1642). naut (Cicer arietinum), plantă anuală erbacee din familia leguminoaselor. N. are tulpina patrunghiulară, ramificată, înaltă de 26—60 cm şi frunze Năut compuse din 4—6 perechi de foliole şi una terminală. Fructul este o păstaie şi conţine 1—3 seminţe de formă sferică neregulată. Se cultivă ca plantă alimentară mai mult în India, Turcia, nordul Africii. La noi ocupă suprafeţe restrînse în Dobrogea şi Bărăgan. năvădire (IND. TEXT.), operaţie de trecere a firelor de urzeală prin lamele, ochiurile cocleţilor iţelor şi prin spată în ordinea corespunzătoare legăturii ţesăturii ce urmează a fi executată. năvod, plasă lungă cu care se înconjură şi se adună peştele de pe suprafeţe întinse, prevăzută la mijloc cu un sac (matiţă). Dimensiunile năvodului sînt diferite, de la 100 pînă la 1 500 m lungime şi de la 2 pînă la 20 m lăţime, după suprafaţa şi adîncimea bazinului unde se efectuează pescuitul. Năvodari, comună pe litoralul Mării Negre, subordonată oraşului Constanţa. 5 220 loc. (1964). în trecut sat de pescari, a devenit în anii regimului de-mocrat-popular un important centru al industriei chimice şi staţiune balneoclimatică. Aici se găseşte o mare unitate a industriei chimice din R.P.R., Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric Năvodari, care a intrat în funcţiune treptat, începînd din 1958. Ea este înzestrată cu utilaje moderne şi are procesul tehnologic în cea mai mare parte mecanizat şi automatizat. în 1964 această uzină a produs, în mai puţin de trei luni, o cantitate de acid sulfuric egală cu întreaga producţie de acid sulfuric din 1938 şi, în mai puţin de o zi, o cantitate de îngrăşăminte fosfatice egală cu producţia de îngrăşăminte fosfatice, din 1948, a întregii ţări. „Năzuinţa celor ce mun* cesc‘% gazetă legală, organ al C.C. al Ligii muncii, apărută la Bucureşti în 1933. A militat pentru făurirea frontului unic muncitoresc, împotriva fascismului. Neagoie Basarab, domn al Ţării Româneşti (15 \2— 1521). Descendent din boierii Craioveşti, a dus o politică conformă intereselor lor, domnia lui marcînd apogeul puterii aces- tei familii. întărirea organizării administrative a contribuit la realizarea programului său de politică internă, care urmărea consolidarea domniei, a pu- Neagoie Basarab terii centrale. A stabilit relaţii de bună vecinătate cu regele Ungariei şi a întreţinut relaţii cu Polonia, cu Veneţia şi cu papa, bucurîndu-se în acelaşi timp de încrederea turcilor. Un loc deosebit în programul domniei lui N.B. l-au ocupat problemele culturii. în timpul domniei lui a apărut la Tîrgovişte una dintre cele mai frumoase tipărituri slavone ale sec. al XVI-lea, „Evanghelia-rul“ din 1512. A contribuit la rezidirea şcolii din Şcheii Braşovului, reconstruirea unor mănăstiri (Tismana, Cozia, biserica vechii mitropolii din Tîrgovişte » etc.) şi a construit biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş. I se atribuie scrierea „învăţăturile lui Neagoie Basarab către fiul său Teodosi e*\ Neajlov, afluent pe dreapta al Argeşului (188 km). Izvorăşte din Cîmpia piemontană a Piteştilor. în bazinul cursului superior se găsesc numeroase iazuri. în cursul mijlociu şi inferior, apa se foloseşte la irigarea terenurilor pentru grădinărit. neam (IST.), termen folosit pentru a denumi uniunile de ginţi şi de triburi din comuna primitivă. Neamţ, Mănăstirea importantă aşezare monastică în raionul Tg.-Neamţ, reg. Bacău, centru cultural medieval şi ansamblu arhitectonic de mare valoare. întemeiată în a doua jumătate a sec. al XlV-lea, pro- neamul romanesc 481 NEAPOLE babil în timpul lui Petru Muşat, M. N. a ajuns de timpuriu un focar de cultură vestit pentru caligrafii şi miniaturiştii săi (aici a activat şi cel mai de seamă reprezentant al miniaturii moldoveneşti din sec. al XV-lea, Gavril Uric). In 1497 Ştefan cel Mare a ridicat la M.N. Biserica înălţării, monument impresionant prin proporţiile sale grandioase, dar mai ales prin frumuseţea formelor arhitectonice şi a decoraţiei faţadelor sale, calităţi care îl situează în fruntea artei medievale moldoveneşti. Mai tîrziu îa M.N. s-a instalat o tipografie, pe lîngă care s-a dezvoltat un vestit centru de gravură în lemn. Ansamblul arhitectonic (restaurat în anii puterii populare) cuprinde un vast sistem de chilii, turnuri de apărare, paraclise etc. în incinta mănăstirii există una dintre cele mai vechi biblioteci din ţară, precum şi un muzeu cu preţioase exponate de artă medievală moldovenească. „Neamul românesc", ziar editat, între 1906 şi 1940 (cu întreruperi), de Nicolaie Iorga. în anii 1936—1940, a publicat articole cu orientare antihitle-ristă. „Neamul românesc lite~ rar**, publicaţie apărută în decembrie 1908, ca supliment literar al ziarului „Neamul românesc4*. Din 1913 pînă în 1916 a apărut sub numele „Drum drept'*. Situîndu-se pe poziţii semănătoriste, revista promova o literatură patriar-hal-tradiţional istă. neamuri (în evul mediu, în ţările române), denumire a urmaşilor boierilor mari sau veliţi, care au ocupat dregătorii mai importante. Erau numiţi astfel spre deosebire de mazili, urmaşi ai boierilor mici sau boiernaşilor. Neandertal, omul de rasă umană fosilă. Resturi osteologice ale o. de N. au fost descoperite în 1856 într-o carieră de piatră pe valea Neandertal, în Germania de nord-vest. Scund (circa 1,55 m), puternic, avea un cap voluminos, dar cu capacitate mică pentru creier, cu arcadele supraorbitale proeminente, fruntea teşită, maxilarul inferior fără bărbie şi mersul aproape vertical. Datează din paleoliticul mijlociu, din musterian. Vechime: circa 150 000 de ani. neant (FILOZ., IST. REL.), noţiune care desemnează nefiinţa, vidul, nonexistenţa ca antiteză a existenţei.  fost folosit cu sensuri diferite atît de filozofii materialişti (De-mocrit, Epicur, Lucreţiu) cît şi de filozofii idealişti (Platon, Plotin, budiştii, diverşi mistici creştini medievali, Hegel). Dominarea existenţei de către n. este un laitmotiv al concepţiilor unora dintre existenţialişti. Materialismul dialectic respinge atît dogma teologică a creaţiei „din nimic** cît si neantul, ca Mănăstirea Neamţ noţiune fictivă, izvorîtă din interpretarea metafizică sau idealistă a existenţei. Neapole (Napoli), oraş în sudul Italiei, situat în golful Neapole, la poalele Vezuviu-lui. 1 191 525 loc. (1962), cu localităţile subordonate. Important centru industrial, cu întreprinderi siderurgice, constructoare de maşini (aparate, maşini-unelte, construcţii navale), alimentare (conserve de fructe şi legume), rafinării de petrol, atît în oraş cît şi în împrejurimi: la Torre Anun-ziata, Salerno, Castellamare. Port de importanţă internaţională. Nod feroviar. Institute de învăţămînt superior, printre care o universitate. Centru turistic internaţional. Vestit pentru frumuseţea aşezării sale şi a împrejurimilor (Vezuviul, Herculanum, Pompei, Sorento, Capri, Ischia). Oraş cu îndelungată şi bogată tradiţie artistică, N. posedă numeroase monumente şi muzee de artă: Castel Nuovo (sec. XIII), Castel dell’ Ovo (sec. XII—XVI), Palazzo Cuomo, în stilul Renaşterii, Domul San Gennaro (sec. XIII —XIV), Museo Nazio-nale, cu o importantă colecţie de sculptură şi pictură antică, de asemenea numeroase opere din sec. XV— XVIII. Important centru de pictură în sec. al XVII-lea. Institute şi academii de artă. —■ Istoric. Fundat de grecii antici sub denumirea de Neapolis (Noul oraş), N. a fost cucerit de romani în 290 î.e.n. La sfîrşitul sec. al V-lea a fost cucerit de ostrqgoţi, iar mai tîrziu de bizantini (mijlocul sec. al Vl-lea) şi de normanzi (1130). A fost stăpînit apoi de Hohenstaufi (1194 — 1268), de Angevini (1268—1442), de Spania (1442-1701), de Habs-burgii austrieci (1701 — 1735), de Bourbonii spanioli (1735 — 1799). în 1799 la N. a fost proclamată Republica Parte-nopiană. între 1806 şi 1815 a fost capitala regatului Neapolu-lui (Regatul celor două Sicilii), dependent de Franţa. în 1815 N. a intrat din nou în stăpînirea Bourbonilor spanioli. Răscoala din N. (1820) a marcat începutul revoluţiei burgheze din regatul Neapolului, oraşul deve- 16 — Dicţionar enciclopedic voi. III NEARCHOS 482 NECHAO Neapole. Vedere generala nind apoi unul dintre centrele revoluţiei burgheze (1848 — 1849). Eliberat de Garibaldi în 1860, N. a fost inclus, împreună cu întreg teritoriul regatului Neapolului, în componenta regatului Sardiniei. în septembrie 1943, la N. a izbucnit o puternică răscoală populară împotriva ocupanţilor hitlerişti, terminată cu izgonirea acestora din oraş. Nearchos (sec. IV î.e.n.), navigator grec, pilot în flota lui Alexandru Macedon, care, în anii 327—326 î.e.n., a parcurs pe mare drumul din Marea Roşie pînă Ia gurile Indului şi înapoi. Nebraska [nzbrgsca], stat în zona centrală a S.U.A. Suprafaţa: 200 018 km2. Populaţia: 1 411 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Lincoln. Prin- cipalul oraş: Omaha. Cea mai mare parte din teritoriul statului este situată în zona Marilor Preerii; în vest se întind prelungiri ale Munţilor Stîn-coşi. Principalele rîuri sînt Missouri şi Platte. Mari suprafeţe sînt ocupate de păşuni. Principala ramură a economiei este agricultura: se cresc vite cornute mari şi porci, se cultivă grîu, porumb, iar pe văile irigate, sfeclă de zahăr. S-au făcut lucrări vaste de combatere a eroziunii solurilor. Este dezvoltată industria alimentară (morărit, produse lactate şi preparate din carne). nebuloasă (din lat. nebula „nor"; ASTR.) 1. Nebuloasă galactică, corp ceresc alcătuit din gaze sau din pulberi, aflat în spaţiile dintre stelele Galaxiei noastre. N.g. se împart în n. difuze, cu contur neregulat, şi n. planetare, cu contur regulat, avînd în centru o mică stea. N. difuze pot fi: luminoase, asociate cu cîte o stea, şi obscure. 2. Nebuloasă extra-galactică, sistem stelar asemănător cu Galaxia noastră, aflat dincolo de limitele acesteia (ex. n.e. din constelaţia Andromeda). nebulozitate, gradul de a-c.operire cu nori a boitei cerului. Se exprimă în zecimi (care reprezintă numărul de sectoare din bolta cerească acoperite de nori). necesitate şi întîmplare, categorii filozofice corelative, care au o mare însemnătate pentru fundamentarea teoretică a determinismului. Necesitatea aparţine, ca şi legea, sferei categoriilor esenţei şi desemnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgînd inevitabil din esenţa lucrurilor, din legile lor de dezvoltare; ea rellectă aspectele generale, legice, tipice ale proceselor, tendinţele lor permanente fundamentale. Întîmplarea desemnează însuşiri şi raporturi care au un temei extern, fiind în consecinţă neesenţiale, individuale, temperare, accidentale, netipice; spre deosebire de necesitate, întîmplarea nu are o modalitate de desfăşurare obligatorie, putînd să aibă loc sau nu, să apară mai devreme sau mai tîrziu, să se manifeste într-o formă sau alta. în opozi- ţie cu idealismul obiectiv, care atribuie necesităţii o bază spirituală exterioară lumii (divinitatea, ideea absolută etc.), şi cu idealismul subiectiv, care neagă necesitatea obiectivă, re-cunoscînd numai necesitatea logică subiectivă, proprie conştiinţei umane, materialismul arată că necesitatea este imanentă lumii materiale, realităţii obiective. Materialismul dialectic combate denaturările metafizice ale corelaţiei dintre n. şi î.: absolutizarea necesităţii (ex. Holbach, care considera că „totul este necesar"), poziţie care duce în cele din urmă la fatalism; reducerea întîmplării la necesitate (ex. Democrit sau Spinoza, care considerau în-tîmplările ca fenomene necesare cu cauze necunoscute); opunerea rigidă a n. şi î. (ex. Chr. Wolff, care considera că un lucru este sau întîmplător sau necesar); absolutizarea întîmplării (proprie iraţionaliştilor care consideră că lumea, istoria ar fi o acumulare haotică de întîmplări). Materialismul dialectic arată că n. şi î. nu există în formă pură, că orice lucru este o unitate dialectică a n. şi i., că n. şi i. se întrepătrund şi se mijlocesc reciproc, transfor-mîndu-se uneori una în cealaltă. Corelaţia complexă a n. şi î* a fost rezumată de F. Engels prin trei teze strîns înrudite: 1) întîmplarea reprezintă o formă de manifestare a necesităţii, 2) ea este o completare a necesităţii, 3) necesitatea, că tendinţă dominantă, îşi croieşte drum prin mulţimea întîmplă-rilor. Ultima teză explicitează natura legităţilor statistice, integrarea lor în domeniul determinismului universal. Totodată materialismul dialectic are meritul de a fi subliniat caracterul istoric al necesităţii, determinat de condiţii concrete care trebuie studiate multilateral. V. şi libertate şi necesitate. Nechao (Neho), faraon al Egiptului (609—594 î.e.n.). A purtat războaie împotriva regatului Noului Babilon, condus de regele Nabucodonosor, dar a fost înfrînt, pierzînd Siria şi Palestina. După Herodot, fenicienii ar fi făcut, din ordinul Iui N., o călătorie pe mare în NECK 483 NECULCE jurul Africii. A încercat să u-nească, printr-un canal, braţul răsăritean al Nilului cu Marea Roşie. neck (GEOL.), stîlp vulcanic care reprezintă umplutura cana-lului de ascensiune a magmei Neck într-un vulcan şi care iese deseori în relief datorită eroziunii mai pronunţate a rocilor înconjurătoare. Este alcătuit din tufuri, brecii vulcanice, lavă etc. Neckar, rîu în sud-vestul R.R Germane (371 km); izvorăşte din munţii Pădurea Neagră şi se varsă în Rin la Mann-heim. Străbate oraşele Tli-bingen, Esslingen, Stuttgart, Heilbronn, Heidelberg. De la Stuttgart a fost canalizat pentru navigaţie. Necker [ necher], Jacques (1732—1804), financiar şi om politic francez. în timpul lui Ludovic al XVI-lea, N. a fost ministru de finanţe. A avut un rol important în pregătirea convocării Statelor generale (1789) şi în adoptarea hotărîrii privind dublarea numărului reprezentanţilor stării a treia. A încercat să preîntîmpine, prin reforme, izbucnirea revoluţiei burgheze din Franţa. necontencios (DR.), caracteristică a unor cereri sau a unor proceduri prin care nu se urmăreşte stabilirea unor drepturi împotriva unei alte persoane (ex. cererile care tind la obţinerea unei autorizaţii sau la luarea unor măsuri de supraveghere, de ocrotire sau de asigurare). Sin. graţios. necro- (gr. nekros „cadavru, mort"), element de compunere cu sensul „mort“ (ex. necrolog, necrojag). necrobaciloză (MED. VET.), boală infecţioasă a animalelor domestice, produsă de bacilul Actinomyces necrophorus. Se manifestă prin focare necrotice şi purulente localizate pe piele, mucoase şi unele organe interne, iar la taurine şi prin panariţiu. Se tratează cu sulfamide şi antibiotice. necrofâg (gr. nekros „cadavru “ şi phagein „a mînca“; BIOL.; despre unele animale), care se hrăneşte cu cadavre (ex. larvele unor insecte). necrolog (gr. nekros „mort" şi logos „cuvînt"), discurs sau articol cu caracter funebru în care sînt relevate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate. necropolă (gr. nekros „cadavru" şi polis „cetate ‘), termen folosit pentru a desemna un cimitir (de inhumaţie sau de incineraţie) din orînduirea comunei primitive şi din orînduirea sclavagistă. în antichitate, n. constau fie din excavaţii subterane în care erau depuşi morţii, fie din construcţii la suprafaţa solului. N. de la Giseh (Egipt) este un ansamblu de construcţii funerare, aparţinînd faraonilor sau principalilor exponenţi ai clasei conducătoare. necropsie v. autopsie. necroză (gr. nekrosis „mortificare") 1. (MED.) Moarte a unei porţiuni dintr-un ţesut (os, muşchi etc.), provocată de diferite cauze: întrerupere a circulaţiei sanguine, coroziune, arsură, tuberculoză etc. 2. (FI-TOPAT.) Simptom de boală Ia plantele atacate de unii agenţi patogeni (ciuperci, bacterii, virusuri), caracterizat prin bruni ficarea sau înnegrirea ţesuturilor ca urmare a mortificării lor. nectar 1. (în mitologia greacă) Băutura zeilor, care dă nemurirea. 2. (BOT.) Lichid secretat de glandele nectarifere (nectarii) ale plantelor. Conţine 30—90% apă şi 10—70% za-haruri (glucoză, zaharoză, fruc-toză). Este colectat de albine şi transformat în miere. nectarii (BOT.), glande ale plantelor angiosperme, care produc nectar. Se găsesc pe receptaculul floral sau Ia baza unor piese florale (petale, stamine). Sînt caracteristice plantelor m e- 1 i f e r e. Sin. glande nectarifere,. necton (gr. nektos „înotător"; BIOL.), totalitatea animalelor acvatice care, avînd dimen- siuni mai mari, organe de mişcare şi musculatură mai dezvoltată, înoată activ în masa apei şi pot să reziste la mişcarea valurilor şi a curenţilor. Sînt ani-male nectonice peştii, mamiferele acvatice, numeroase cefalopode etc. Neculce, Ion (c. 1672-1745), cronicar român. Sub domnia lui D. Cantemir a fost spătar şi apoi hatman al Moldovei (1711), iar sub aceea a lui Grigore al II-lea Ghica, vornic al Ţării de Sus (1731-1733). între 1711 şi 1720, în urma bătăliei de la Stănileşti, a pribegit prin Rusia şi Polonia. Idealul său politic era unitatea dintre domn şi boieri, realizată prin respectarea privilegiilor tradiţionale ale marii boierimi. Opera lui N. („Letopiseţul Ţării Moldovii de la Dabija-vodă pînă la Ioan-vodă Ma-vrocordat"), păstrată în 14 copii manuscrise, reia firul cronicii Iui M. Costin şi relatează evenimente petrecute între 1661 şi 1743, cu specială privire asupra domniei lui D. Cantemir. Pătrunsă de spirit patriotic, cronica afirmă originea noastră romană, denunţă lăcomia turcească şi fanariotă, condamnă certurile dintre boieri şi înfierează decadenţa moravurilor sub Dumitraşcu-vodă Cantacuzino, în pagini memorialistice de mare forţă evocatoare şi de lirism. Letopiseţul e precedat de 42 de legende istorice- grupate sub titlul „O samă de cuvinte". Culese, în parte, din tradiţia orală, ele fixează, sub forma anecdotei, momente relevante din biografia urior domni moldoveni, şi cu deosebire a lui Ştefan cel Mare. Neculce este întîiul cronicar român a cărui operă se ridică la nivelul naraţiunii artistice. Remarcabil povestitor ş.i portretist, înzestrat cu daruri de moralist, participînd afectiv la întîmplările prezentate, ex-primîndu-şi cînd duioşia, cînd revolta, N. mînuieşte o limbă populară, plină de farmec, bogată în expresii pitoreşti, paremiologice, locuţiuni, comparaţii şi epitete. Opera lui (cu deosebire legendele) a constituit un bogat izvor de inspiraţie pentru scriitorii de mai tîrziu (V. Alecsan- NECULUŢĂ 484 NEFERTITI dri, D. Bolintineanu, C. Ne-gruzzi, G. Coşbuc, M. Sado-veanu ş.a.). Neculuţă, Dumitru Theo-dor (1859—1904), poet român, D. Th. Neculuţă născut la Tîrgu-Frumos, de profesiune muncitor cizmar. A fost membru al Partidului social-democrat al muncitorilor din România şi tovarăş de luptă al lui I.C. Frimu.  colaborat, între altele, la ziarul „România muncitoare*'. Autodidact, s-a format ca poet sub influenţa folclorului, a lui Eminescu şi Coşbuc. In versurile sale, pătrunse de suflu revoluţionar, a înfăţişat viaţa de mizerie a proletariatului şi a ţărănimii („Martiri şi călăi**, „Cor de robi“ ş.a.) şi a chemat masele Ia lupta pentru instaurarea unei lumi noi, mai bune şi mai drepte („înainte**, „Scu-laţi!“, „Moment de revoltă** ş.a.). Editată postum în volumul „Spre ţărmul dreptăţii** (1907), poezia lui a avut un rol însemnat în educaţia revoluţionară a proletariatului român. în 1948 N. a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei R.P.R. necunoscută (MAT.), element care apare în rezolvarea unei probleme (de ex. într-o ecuaţie) şi a cărei valoare nu este cunoscută prin datele problemei; ea trebuie determinată în funcţie de datele cunoscute ale problemei sau de termenii cunoscuţi ai ecuaţiei. A rezolva o ecuaţie înseamnă a găsi toate valorile necunoscutei care verifică ecuaţia considerată. Nedao, rîu în Cîmpia Pa-nonică, unde, în anul 454, hunii au suferit o gravă înfrîngere din partea unei coaliţii conduse de gepizi; această înfrîngere a marcat şi lichidarea puterii hunice. Nedbal, Oscar (1874-1930), compozitor ceh, dirijor şi violonist. A studiat cu Dvorak. A făcut parte din „Cvartetul ceh“. S-a afirmat ca dirijor la pupitrul orchestrei filarmonice din Praga şi apoi al orchestrei „Tonkiinstler** din Viena. A fost dirijorul principal al Operei naţionale din Bratislava. A scris opera „Ţăranul Iacub“, 7 operete (printre care „Sînge polo-nez“, 1913), 5 balete, Scherzo-capricio pentru orchestră, diferite lucrări de muzică de cameră etc. Nedeia, lac în lunca Dunării, situat în sudul Olteniei, la vest de gura de vărsare a Jiului. Suprafaţa: 9 km2. Importanţă piscicolă. nedeterminare 1. (MAT.) a) Imposibilitate de a putea afla în mod unic valorile necunoscutelor ce intră într-o problemă, ca urmare a faptului că numărul necunoscutelor căutate e mai mare decît numărul ecuaţiilor independente de care dispunem; o atare problemă are deci o infinitate de soluţii. b) (Denumire învechită şi im- proprie). Situaţie în care apare una din expresiile care nu au sens: 0/0; oo/oo; oo — oo; 0*oo; 0°; co°; l00. Existenţa şi valoarea limitei unei funcţii f(x) date printr-o expresie E(x), expresie care pentru o valoare x = a ia una din formele de mai sus, se studiază cu ajutorul aşa-numitelor teoreme ale lui L’Ho-pital, al dezvoltării în serie etc. 2. (REZ. MAT.) Nedeterminare stati' că, stare a unu sistem de bare supus unui număr mai mare de legături2 decît cel necesar pentru asigurarea rigidităţii. Numărul legăturilor suplimentare se numeşte grad de nedeterminare statică. V. şi sistem static nedeterminat. nedreaptă luare (DR.), infracţiune care constă în fapta unui funcţionar, în exerciţiul atribuţiilor sale, de a sili, prin orice mijloace, o persoană să dea bani sau să predea lucruri la care nu este obligată după lege sau peste ceea ce este legal datorat, pretinzîn-du-se că ar fi datorat. Ne Er (1911-1935), compozitor chinez. Este autorul unei opere-cantate „Uragan pe rîul Ianţzî** şi al unor cîntece de masă de largă popularitate. A scris şi muzică de film. „Marşul voluntarilor**, compus în 1934, a fost adoptat, în 1949, ca imnul de stat al R.P. Chineze. nefelin (MINER.), alumosili-cat natural de sodiu din grupa feldspatoizilor, cristalizat în sistemul hexagonal. Are culoarea albă-cenuşie şi se găseşte în unele roci magmatice alcaline (ex, în sienite, fonolite etc.). N. este utilizat în industria ceramicii şi poate servi ca materie primă pentru extragerea aluminiului. în R.P.R. se găseşte la Ditrău (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) şi la Orşova (reg. Banat). nefelometrie (gr. nephele „nor“ şi metron „măsură**; FIZ,), metodă de determinare a concentraţiei şi a gradului de dispersie a unei substanţe aflate în soluţie sau în suspensie. Se bazează pe măsurarea intensităţii luminii difuzate de soluţie cu ajutorul instrumentului numit nefelometru. Prin n. se pot pune în evidenţă cantităţi mici de substanţe, într-un timp scurt, comparativ cu alte metode. N. constituie o preţioasă metodă de cercetare în chimia macromoteculelor, chimia co-loidală, biologie, bacteriologie a* Nefertiti, faraoană egipteană din a XVIII-a dinastie (1570—1349 î.e.n.). Bustul său, sculptat în calcar colorat, capodoperă de artă a şcolii soluţie Nefelometru plăcuţă difuzantă; 3 - diafragme N£FI 485 NEGAREA NEGAŢIEI de la El-Amarna, se află Ia Muzeul de stat din Berlin» Nefi, Omer (c. 1582-1634), poet satiric turc. Este autorul a două divanuri alcătuite din kaside şi gazeluri, scrise cu virtuozitate, după tradiţiile poe-ziei clasice persane, conţinînd motive epicuriene şi uneori mistice. Pentru virulentele sale poezii satirice la adresa marelui vizir, N. a fost arestat şi execu-tat. nefridie (gr. nephros „rinichi"; ANAT.), organ de excreţie existent la nevertebratele inferioare; are formă tubulară şi se deschide cu un capăt în cavitatea corpului, iar cu celălalt la exterior. nefrit (PETROGR.), rocă me-tamorfică, compactă, de culoare verzuie, alcătuită dintr-un ţesut fin din fibre de actinot. A fost utilizată în timpurile preistorice la fabricarea unor unelte. Este o piatră semipreţioasă. nefrită (gr. nephros „rinichi"; MED.), boală inflama-torie a glomerulilor renali (glo~ merulonefrită) sau a ţesutului interstiţial renal (n. interstiţia-la). Agenţii care provoacă n. sînt microbi (cel mai des streptococul) şi mai rar virusuri, iar producerea bolii este alergică. După evoluţie, n. poate avea o formă acută sau una cronică. N. acută poate fi: parcelară (în focar), manifestată numai prin tulburări urinare (al-buminurie, hematurie, cilin-drurie), şi difuză, care prinde toţi glomerulii renali şi se manifestă prin febră, dureri lombare, edeme, hipertensiune arterială şi tulburări urinare. Forma cronică evoluează mulţi ani cu edeme sau cu hipertensiune, ducînd, de obicei, la sclerozarea ţesutului renal. N. interstiţială este provocată de microbi care ajung în rinichi mai frecvent pe cale urinară ascendentă (co~ libacili, proteus, piocianic), dînd pielonefrite, şi, mai rar, pe cale sanguină; se manifestă prin tulburări urinare şi evoluează spre nefroscleroză şi insuficienţă renală. nefron (gr. nephros „rinichi"; MED.), unitate morfologică şi funcţională a rinichiului, formată din glomerul, din tuburile urinifere, precum şi din formaţiile vasculare şi ţesut interstiţial. Ambii rinichi conţin circa 2 000 000 de n. nefroscleroză (gr. nephros „rinichi" şi s^Zeros „uscat, tare"; MED.), boală renală caracterizată prin sclerozarea arterelor renale mici sau mijlocii ca urmare a hipertensiunii arteriale prelungite, aterosclerozei sau unor boli renale (nefrită cronică, nefroză, pielonefrită cronică). Se manifestă prin hipertensiune arterială, scădere mare a densităţii urinii şi produce, de obicei, insuficienţă renală.^ nefroză (gr. nephros „rinichi"; MED.), boală renală caracterizată prin leziuni localizate pe membrana bazală a glomerulului (glomerulonefroză). Se manifestă prin sindromul nefrotic (albuminurie, scăderea proteinelor plasmatice şi edeme) şi prin absenţa hipertensiunii. Există mai multe forme de n.: pură sau lipoidică (Ia copii), amiloidică, gravidică etc, Nefud, numele a două de-şerturi nisipoase din Arabia Saudită (Nefudul Mare în nord şi Nefudul Mic, sau Dahna, în partea centrală). Climă tropicală foarte aridă. Mari suprafeţe sînt acoperite de dune. neg, tumoare mică, rotundă, nedureroasă, care apare pe piele datorită unei hipertrofii a papilelor pielii. negarea negaţiei 1. Una dintre cele trei legi dialectice principale. Acţio-nînd pe baza legii fundamentale a unităţii şi luptei contrariilor şi a legii trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative, legea n.n. determină direcţia de ansamblu a dezvoltării ca mişcare în ultimă analiză ascendentă, de la simplu la complex, de la inferior la superior. N.n. are Ioc prin preluarea şi dezvoltarea laturilor pozitive ale vechiului şi înlăturarea celor negative, pe o cale adeseori ocolită, marcînd reveniri, involuţii, cotituri şi zigzaguri. N.n. reflectă unitatea continuităţii şi discontinuităţii în procesul dezvoltării, înlănţuirea lăuntrică a etapelor acestui proces, corelaţia complexă a vechiului şi noului („întoarcerea aparentă la vechi"; „repetarea într-un stadiu su- perior a anumitor trăsături, însuşiri etc. din stadiul inferior". V.I. Lenin). în opoziţie cu concepţiile metafizice eronate, care prezintă dezvoltarea fie ca o mişcare rectilinie (ceea ce implică afirmarea simplistă a existenţei unui progres continuu, liniar; v. e v o 1 u ţ i o-n i s m p 1 a t), fie ca o mişcare în cerc închis (ceea ce implică în cele din urmă negarea oricărui progres; v. ciclu istoric), materialismul dialectic arată că „traiectoria" imprimată dezvoltării de acţiunea legii n.n. poate fi redată cel mai adecvat prin imaginea spiralei, care sugerează atît ideea repetării parţiale a mişcării cît şi ideea ridicării acesteia pe un plan superior. Forma principală de manifestare a n.n. este negaţia dialectică, prin intermediul căreia un obiect sau un proces se neagă pe sine, pentru ca, transformîndu-se în contrariul său, să se ridice pe o treaptă calitativ superioară. Legea n.n. nu acţionează nemijlocit, în mod automat, ci numai prin intermediul legilor specifice unui anumit domeniu al realităţii obiective. Astfel legea biogenetică fundamentală înfăptuieşte o întoarcere aparentă la vechi, dezvoltarea embrionară a individului repetînd numai etapele principale ale dezvoltării istorice a speciei, pe o bază mereu superioară. Cunoaşterea modului în care acţionează legea n.n. ajută la înţelegerea succesiunii elementelor chimice din tabloul lui Mende-leev, a apariţiei vieţii din materia fără viaţă, a evoluţiei şi transformării speciilor, a saltului de la o orînduire socială la una nouă, superioară etc. Acţiunea legii n.n. se manifestă în istoria gîndirii în succesiunea dialectică a teoriilor ştiinţifice. Intuiţii preţioase privind n.n. se găsesc în antichitate Ia Heraclit, iar în epoca modernă Ia Rousseau, Diderot ş.a. Prima teorie sistematică a acestei legi dialectice a fost elaborată de H e g e 1, care a legat-o însă, în spiritul idealismului său o-biectiv, de autodezvoltarea mistică a ideii. în opoziţie cu Hegel, clasicii marxism-leninismului au NEGATIV 486 NEGREANU pus bazele teoriei ştiinţifice, materialist-dialectice, a n.n. ca lege a autodezvoltării lumii materiale. negativ 1. (MAT.; despre un număr real) a) Care este mai mic decît zero sau egal cu zero. b) Strict negativ, care este mai mic decît zero (ex. — 3e). 2. (FIZ.) Negativ fotogra~ fie, imagine a unui obiect pe un material fotografic (film, hîrtie etc.), la care distribuţia luminii şi a umbrei este inversă în raport cu cea reală, adică părţile de culoare închisă apar luminoase, iar cele de culoare deschisă apar întunecate. N.f. poate fi alb-negru sau color; la acesta din urmă sînt inversate, în plus, şi culorile, fiecăreia corespunzîndn-i, pe n. /., culoarea complementară. — N. cu sită (POLIGR.), negativ obţinut prin fotografierea cu o sită (raster) aşezată în aparatul de fotoreproducere, care se foloseşte pentru obţinerea clişeelor autotipii şi ofset. negativism, simptom care apare în unele boli mintale şi care se caracterizează prin tendinţa bolnavului de a se împotrivi oricăror solicitări din exterior, precum şi oricărui act comandat. Bolnavul refuză să mănînce, să se îmbrace, să vorbească, să meargă etc. Se întîlneşte mai ales în schizofrenie. negatoscop (MED.), aparat care înlesneşte „citirea" radiografiilor (de obicei negative fotografice), dînd în acelaşi timp posibilitatea de a putea fi prezentată unui număr mai mare de oameni. negaţie 1. (FILOZ.) Categorie care reflectă acţiunea permanentă de înlocuire ă calităţii obiectelor şi proceselor în cadrul mişcării universale. în opoziţie cu metafizica şi idealismul, care atribuie n. un izvor extern şi un caracter întîm-plător şi pur distructiv, iar în domeniul societăţii şi gîndi-rii, un caracter subiectiv (n. metafizică), materialismul dialectic consideră că izvorul principal al n. rezidă în contradicţiile interne ale lucrurilor şi că ea are, ca atare, un caracter obiectiv şi necesar. Totodată, materialismul dialectic arată că n. are un caracter complex, deoarece ea implică atît distrugerea cît şi conservarea parţială a însuşirilor anterioare şi ridicarea lor pe un plan superior, asigurînd astfel unitatea dintre continuitate şi discontinuitate în procesul dezvoltării (n. dialectică). N. individuale se efectuează fie în sens progresiv, fie în sens regresiv. Mişcarea universală se compune dintr-o succesiune infinită de negaţii, al căror caracter, în ultimă analiză ascendent, este determinat de legea negării negaţiei. 2. (LOG.) Functor (conectiv) logic pe baza căruia respingem o expresie, adică contestăm valoarea de adevăr susţinută în ea (ex. respingem judecata: „Toţi oamenii sînt sănătoşi", enun-ţînd: „Nu este adevărat că toţi oamenii sînt sănătoşi", susţi-nînd, aşadar, judecata: „Unii oameni nu sînt sănătoşi"). Astfel, prin negarea unei propoziţii false obţinem una adevărată, iar prin negarea unei propoziţii adevărate obţinem una falşă. 3. (LINGV.) Cuvînt (de obicei adverb de mod) cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o propoziţie sau de una dintre părţile ei. în limba română, principalele negaţii sînt nu, ba> nici, nicidecum. neghină (Agrostemma gi-thago), plantă anuală din familia cariofilaceelor, cu tulpina păroasă, înaltă de 40--70 cm. Este o buruiană răspîndită mai a-les în culturile de grîu; seminţele ei, de culoare neagră, se coc o dată cu ale griului, ame-steeîndu-se astfel la recoltare. în cîmp, n. se combate cu ajutorul erbicidelor; din seminţele de grîu, neghina se sepa- Nesfhină ră cu selectoarele. neglijenţă (DR.), atitudine psihică a unei persoane care, deşi trebuia să prevadă, nu a prevăzut urmările lipsei de grijă ori ale delăsării în îndeplinirea unei datorii, sarcini, obligaţii. — N. în serviciu, infracţiune care constă în încălcarea săvîrşită din culpă, de către un funcţionar, a îndatoririlor sale de serviciu, prin neîndeplinirea sau greşita lor îndeplinire. N.î.s. constituie infracţiune, dacă a fost săvîrşită în mod repetat sau chiar numai o singură dată, dar pre-zentînd un caracter grav şi dacă a cauzat o tulburare bunului mers al unităţii obşteşti sau o vătămare intereselor legale ale cetăţenilor ori a cauzat în mod direct o pagubă avutului obştesc. negocieri diplomatice (DR.) v. tratative. Negoiul, vîrf în Munţii Făgăraşului, situat între obîr-şiile văilor Topologul la sud şi Lăiţa Ia nord. Are 2 535 m, fiind al doilea vîrf ca înălţime din întreg lanţul Carpaţilor sud-estici. Negrea, Marţian (n. 1903), compozitor, profesor şi dirijor român, maestru emerit al artei. A studiat mai întîi la Sibiu, cu Timotei Popovici, apoi la Viena. Profesor la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti. Creaţia sa abordează toate formele şi genurile muzicale. Dintre lucrările sale s-au remarcat o sonatină pentru pian, opera „Păcat boieresc" (denumită mai tîrziu „Marin Pescarul", pe un libret propriu după nuvela ’ui M. Sadoveanu), suita simfonică „Poveşti din Grui", Cvartetul în mi bemol major, două rapsodii, suita simfonică descriptivă „Prin Munţii Apuseni", muzica de film („Baia Mare"), un recviem în memoria lui George Enescu, o simfonie („a primăverii"), un concert pentru orchestră. Muzica sa se distinge printr-o inspiraţie melodică personală, adesea de rezonanţă folclorică, printr-o dezvoltare ar-monic-orchestrală cu efecte coloristice. N. a scris şi studii muzicologice, istoriografice, două tratate de armonie, contrapunct şi fugă. Laureat al Premiului de stat. Negreanu, Dimitrie (1858 — 1908), fizician, primul român doctor în fizică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române. Este autorul a numeroase lucrări din domeniul electricităţii şi al magnetismului. A publicat negrescu 487 NEGRUZZI mai multe manuale şi cursuri de fizică. Negrescu, Traian (1900— 1960), om de ştiinţă român, metalurgist; a fost profesor la Institutul politehnic din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. în lucrarea sa de doctorat (1927) a pus bazele analizei spectrografice cantitative a aliajelor; împreună cu C. Benediks şi A. Westgren, a stabilit compoziţia şi structura carburilor de crom din oţelurile aliate. N. a adus contribuţii însemnate în problemele determinării puterii de desulfurare a zgurilor de furnal, a capacităţii oxidante a zgurilor din cuptoarele de afinare etc. Negreşti, comună în regiunea Iaşi, reşedinţă de raion, situată pe valea Bîrladului. 6 670 loc. (1964). — Raionul N„ cu 92 400 loc. (1964). Economie agricolă: culturi de cereale, plante industriale; creşterea a-nimalelor (bovine şi porcine). Negreşti, oraş raional în regiunea Maramureş, reşedinţa raionului Oaş, situat în Depresiunea Oaş. 9 140 loc. (1964). Industria lemnului (mobilă şi tîmplărie) şi alimentară. Negri, Ada (1870-1945), scriitoare italiană, reprezentantă a verismului. A fost membră a Academiei Italiei. S-a afirmat ca poetă, reflectînd în versuri de orientare socialistă grelele condiţii de existenţă a proletariatului industrial şi lupta acestuia pentru o viaţă mai bună („Fatalitate", 1892; „Furtuni", 1896). Ulterior s-a orientat spre o lirică pronunţat meditativă („Maternitate", 1904; „Din adînc", 1910; „Exil", 1914; „Cartea Marei", 1919, trad. rom. 1932; „Cîn-tecele insulei", 1924; „Fons amoris", 1946). Poemele ei, traduse parţial în româneşte de Al. Vlahuţă şi O. Goga, se disting prin melodicitate. N. este autoarea romanului autobiografic „Steaua dimineţii" (1921) şi a unor volume de nuvele consacrate situaţiei femeii în capitalism. Negri, Costache (1812— 1876), om politic moldovean de orientare liberal-democratică, unul dintre conducătorii luptei pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească. înainte de 1848 a fost unul dintre fruntaşii opoziţiei tineretului intelectual împotriva domnului Moldovei Mihail Sturza, iar în 1848 unul dintre conducătorii mişcării burghezo-democratice moldovene. A luat parte Ia elaborarea programului revoluţionar moldovean (Braşov, 1848) şi a făcut parte din conducerea „Comitetului revoluţionar moldovean". A fost ales, în 1857, în Adunarea ad-hoc a Moldovei, fiind vicepreşedinte al acesteia. în adunare a militat pentru împroprietărirea ţăranilor. în timpul domniei lui Al. I. Cuza a îndeplinit numeroase misiuni diplomatice, cu scopul consolidării actului Unirii Principatelor pe plan extern. A scris şi versuri în spirit patriotic. Negrin, Juan (1889—1956), om politic spaniol. în timpul războiului naţional-revoluţionar al poporului spaniol (1936— 1939), Juan Negrin a fost ministru de finanţe (septembrie 1936—mai 1937), prim- ministru şi ministru al economiei (1937-1939), iar din 1938 şi ministru de război. A fost adept al unităţii de acţiune cu comuniştii. Din 1939, după lovitura contrarevoluţionară de la Madrid, a trăit în emigraţie. negroizi, una dintre rasele omeneşti. Negru, Dimitrie (1883— 1955), medic român. A fost profesor de radiologie medicală şi întemeietorul acestei discipline Ia Universitatea din Cluj. A făcut cercetări asupra fizicii şi tehnicii razelor Roentgen şi anatomiei radiologice. Negru, Vasile (sfîrşitul sec. XVII—începutul sec. XVIII), căpitan al unui detaşament român din Transilvania, care a luptat de partea curuţilor în timpul răscoalei antihabsburgi-ce din 1703—1711, condusă de Francisc Râkoczi al II-lea. negru1 (CHIM.) a) Negru de anilină, colorant de developare de culoare neagră, care se formează de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxida-rea catalitică a anilinei. Se utilizează şi ca pigment, b) Negru de fum, pulbere neagră compusă din particule de carbon fin divizate, obţinută prin arderea cu cantităţi insuficiente de aer a unor hidrocarburi (metan, gaze de sondă, produse petroliere grele, fracţiuni din gudroanele de la distilarea cărbunilor de pămînt etc.) O varietate de n. de f. se obţine prin disociaţia termică a acetilenei (n. de acetilenă). N. de /. este clasificat în mai multe tipuri, care se deosebesc după materia primă şi după procedeul de fabricaţie (procedeul de canal, de furnal, de cuptor scund, de disociaţie termică). Este insolubil în apă şi în solvenţi organici. Se aprinde în jur de 400°C în contact cu aerul. Este utilizat în special în industria de prelucrare a cauciucului (la fabricarea anvelopelor auto, a camerelor auto, a încălţămintei de cauciuc etc.), la prepararea cernelurilor tipografice, a unor vopsele negre, a cremei de ghete, a plăcilor de patefon etc. în R.P.R. se produc mai multe sorturi de n. de /., atît pentru nevoile interne cît şi pentru export, în fabricile de Ia Copşa Mică. Producţia de n. de /. a crescut de la 657 t în 1938 la 35 394 t în 1964. negru2 (VITICULT.) a) Negru moale, soi de viţă de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici ^ bătuţi, bobul negru-violet, rotund şi brumat, cu pieliţa subţire; miezul este nearomat, iar mustul incolor. Este răspîndit în regiunile Oltenia şi Argeş, în asociaţie cu soiul negru vîrtos, pentru producerea vinurilor roşii d t mare consum, b) Negru vîrtos, soi de viţă autohton, cu ciorchini mărunţi, ramificaţi, şi bobul negru-violaceu rotund. Negru-Vodă v. Radu Negru, Negru-Vodă, localitate în reg. Dobrogea, reşedinţă de raion, situată în apropierea graniţei cu R.P. Bulgaria. 3 670 loc. (1964). Centru agricol şi industrie de interes local. — Raionul N.-V., cu 61 390 loc. (1964). Economie agricolă: cereale, plante industriale, plante furajere, creşterea animalelor. Negruzzi, Costache (1808— 1868), scriitor român de orientare predominant romantică. S-a născut la Trifeşti, reg. Iaşi, dintr-o familie de boiernaşi. în 1840, împreună cu M. Kogăl-niceanu şi V. Alecsandri, a fost director al Teatrului naţional NEGRUZZI 488 NEGULESCU din Iaşi. A colaborat la „Curierul românesc**, „Curierul de ambe sexe", „Albina românească*4, „Dacia literară*4, „Propăşirea", „Foaie pentru minte, C. Negruzzi inimă şi literatură*' şi altele. In 1853 a scos revista pentru sate „Săptămîna*4. In 1835 publică traducerea melodramei „Treizeci de ani sau viaţa unui jucătoriu de cărţi'* de Ducange şi Dinaux, în prefaţa căreia atribuie teatrului rolul unei şcoli de educaţie a moravurilor. Opera sa literară, versuri, proză, teatru, se înscrie pe linia promovată de „Dacia literară". Ca poet s-a afirmat prin „Aprodul Purice" (fragment din proiectata epopee „Ştefaniada"). Primele sale scrieri în proză cuprind pitoreşti tablouri de moravuri („Zoe", 1837; „Au mai păţit-o şi alţii", 1839; „0 alergare de cai", 1840). In nuvela istorică „Ale xandru Lăpuşneanul" (tipărită în „Dacia literară", 1840), inspirată din cronica lui Gr. Ureche, scriitorul evocă lupta domnitorului pentru centralizarea puterii, împotriva marilor feudali. Conflictul puternic, darul de a crea caractere energice şi complexe, în special acela al eroului titular, surprinzătoarea intuire a psihologiei maselor populare, acţiunea gradată, condusă cu măiestrie, fac din această primă nuvelă istorică o capodoperă a literaturii noastre. Dintre cele 30 de scrisori grupate sub titlul „Negru pe alb", prin care N. inaugurează în literatura noastră această specie, se remarcă „Fiziologia provincialului", veritabil portret moral al unui boiernaş. Cele 15 piese de teatru ale lui N. sînt, cu excepţia vodevilului „Doi ţărani şi cinci cîrlani" (1849), în mare parte localizări şi adaptări după modele străine. Asemenea celorlalţi scriitori din epocă, N. a manifestat preocupări lingvistice. împotriva purismului latinist, N. militează pentru o limbă literară bazată pe aceea a întregului popor, pentru introducerea ponderată a neologismelor. N. se numără printre primii care relevă importanţa şi valoarea poeziei populare, încercînd şi o clasificare a acesteia. A tradus din Vol-taire, Lesage, Al. Dumas, Puş-kin (pe care l-a cunoscut personal), Young şi, împreună cu Ah Donici, din opera lui Antioh Cantemir. Creator al nuvelei istorice, N. a fixat modelul speciei respective în proza noastră. Limba uşor arhaizată a lui N., sugerînd parfumul epocii, a extins aria mijloacelor de expresie ale scriitorilor de mai tîrziu. Negruzzi, lacob (1843— (1932), scriitor român, născut la Iaşi, fiu al lui C. Negruzzi. Şi-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române. Membru fondator al societăţii „Junimea", a condus timp de peste 28 de ani revista „Convorbiri literare". Din activitatea sa literară, mai importante sînt romanul „Mihai Vereanu" (1873) şi portretele satirice în proză şi versuri, reunite în volumul „Copii de pe natură" (1874), cu care ridiculizează mentalitatea patriarhală, politicianismul, naţionalismul, cosmopolitismul, ipocrizia, avari-ţia, frivolitatea păturilor suprapuse. Cartea de memorii „Amintiri din «Junimea»" (1921) are o valoare documentară. In colaborare cu I. L. Caragiale, N. este autorul operei bufe „Hatmanul Baltag" (1884). Negulescu, Paul (1874— 1946), jurist român. A fost profesor de drept administrativ şi apoi de drept constituţional la Facultatea de drept din Bucureşti. Autor a numeroase lucrări cu privire la istoria dreptului românesc, a dreptului constituţional şi a dreptului administrativ. în unele scrieri ale lui a susţinut îmbunătăţirea administraţiei de stat burgheze, combătînd centralismul şi caracterul represiv al acesteia. Op. pr.: „Tratat de drept administrativ4* (1934). Negulescu, Petre P. (1872 — 1951), filozof român. A fost profesor de logică şi istoria filozofiei la universităţile din Iaşi şi Bucureşti. în interpretarea naturii, N, a susţinut idei materialiste, a respins finalismul şi a promovat o concepţie evoluţionistă. El a apărat ideea determinismului naturii, ajun-gînd la concluzii ateiste. în gnoseologie, N. a criticat idealismul subiectiv, dar s-a situat pe o poziţie în ultimă instanţă agnostică, susţinînd, sub influenţa lui Spencer, că esenţa realităţii nu poate fi cunoscută, în cadrul ideilor sale social-poli-tice a avut un rol pozitiv critica rasismului şi a fascismului. Pe de altă parte, N. a făcut apologia capitalismului şi a criticat P. P. Negulescu socialismul de pe poziţiile liberalismului burghez. Recunos-cînd existenţa progresului în dezvoltarea socială, N. a atribuit factorilor psihologici un rol hotărîtor în această dezvoltare şi mai ales în explicarea fenomenelor culturii* Scrierile sale ample şi documentate de istorie a filozofiei au acordat o anumită însemnătate şi condiţiilor social-istorice, dar în general au explicat sistemele filozofice prin structura psihică a creatorilor lor şi prin filiaţia logică a ideilor în dezvoltarea filozofiei. Op. pr.: „Filozofia Renaşterii" (3 voi., 1910—1914), „Geneza formelor culturii*4 (1934), „Destinul omenirii" (4 voi., 1938—1944), „Istoria fi NEGULICf 489 NEKRASOV Iozofiei contemporane** (5 voi., 1941-1945). Ne guliei, Ioan D. (1812— 1851), pictor român, pârtiei- 1. D. Negulici (autoportret) pant la revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. A studiat pictura la Iaşi eu Niccolo Li-vaditti, apoi la Paris. Revenit în ţară, a luat parte la campania de culturalizare iniţiată de I. Heliade-Rădulescu, publi-cind traduceri pe care le-a ilustrat cu gravuri proprii sau reproduceri. A scris o nuvelă şi o piesă de teatru şi a alcătuit un „Vocabular român** pentru explicarea neologismelor. A participat intens la pregătirea revoluţiei din 1848, tipărind manifeste revoluţionare şi des-făşurînd o bogată activitate organizatorică. Guvernul revoluţionar l-a numit ocîrmuitor al judeţului Prahova. După înăbuşirea revoluţiei a fost exilat la Brusa, unde a murit. Opera sa artistică (desene, litografii şi uleiuri) este formată în cea mai mare parte din portrete (Cezar Bolliac, Nicolaie Bălcescu, C. A. Rosetti, C.D. Aricescu, Aga Iancu Mânu). N. a mai creat portrete în tehnica a-cuarelei („Femeia în albastru4*) remarcabile prin transparenţa tonurilor. Printre desenele sale se distinge portretul pictorului Rosenthal. N. a creat şi peisaje („Vedere din Cîmpu-lung“) şi numeroase miniaturi. negură, ceaţă deasă, care se manifestă îndeosebi dimineaţa şi seai<». Reduce nult vizibilitatea. negus (în limba euopiană ne-gus negesti „regele regilor**), titlu purtat de suveranii Etiopiei. Nehoiu, localitate asimilată urbanului în raionul Cislău, reg. Ploieşti, situată pe valea Buzăului. 5 010 loc. (1964). Industria lemnului (cherestea). Nehru [neru/, Jawaharlal (1889—1964), om politic de seamă indian. Şi-a făcut studiile în Anglia. In 1912 a început să practice avocatura la Allahabad (India); în acelaşi an a intrat în partidul Congresul naţional indian. Din 1918 a făcut parte din conducerea acestui partid, fiind ales de mai multe ori preşedintele Iui. Pentru activitatea sa de militant al mişcării de eliberare naţională a fost arestat în repetate rînduri de autorităţile coloniale şi întemniţat aproape zece ani. După proclamarea independenţei Indiei (1947), N. a fost fără întrerupere prim-ministru al ţării şi ministru al afacerilor externe. S-a pronunţat pentru o politică de pace, prietenie şi colaborare între popoare. Este autorul mai multor lucrări J. Nehru social-politice („Autobiografie**, 1936, trad. rom. 1959; „Descoperirea Indiei 1946, trad. rom. 1956). neintervenţie, principiul neintervenţiei (DR.), principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan, potrivit căruia se interzice orice intervenţie a unui stat în problemele interne ale altui stat sau ale altui popor. P. n. asigură respectarea suveranităţii statelor, a independenţei lor naţionale, a dreptului popoarelor la autodeterminare, a dreptului acestora de a rezolva în mod liber, fără amestec din afară, problemele organizării lor politice, ale sistemului lor economic şi social. Respectarea p.n. contribuie la consolidarea păcii, la promovarea coexistenţei paşnice şi la dezvoltarea colaborării internaţionale. Republica Populară Română, ca şi celelalte state socialiste, aplică în mod consecvent p.n. şi militează pentru stricta lui înfăptuire în relaţiile dintre toate statele, fără deosebire de sistem social şi politic. Neisse [năisv] (Nysa Lu-zycka)* riu (256 km), afluent pe stînga al fluviului Odra. Izvorăşte din munţii Jizera, pe teritoriul R.S. Cehoslovace, apoi formează graniţa dintre R.P. Polonă şi R.D. Germană. Navigabil în cursul inferior. Nekrasov, Nikolai Alek-seevici (1821 — 1878), poet rus. A debutat cu versuri romantice. Ulterior, sub influenţa lui V.G. Belinski, N. s-a situat ferm pe poziţiile unei arte democratice şi realiste. Din 1849 a făcut parte din conducerea revistei „Sovremennik**. Prin crezul său poetic cetăţenesc (poemul „Poet şi cetăţean**, poezia „Muza“ ş. a.) şi prin mesajul său umanist, N. este cîntăreţul generaţiei democrat-revoluţionare şi exponentul năzuinţelor poporului rus în lupta sa pentru libertate. In poezia lirică a lui N., cu o tematică extrem de variată, predomină zugrăvirea contrastelor sociale şi a vieţii oropsiţilor din mediul citadin şi, în special, rural, de unde denumirea sa de „poet al ţărănimii** („în sat**, „Orina, mamă de soldat**, „Satul uitat**, „Copii de ţărani**» „însemnările de călătorie ale contelui Garanski** etc.). în poemele sale, N. a reluat tema „o-mului de prisos44 („Saşa*\ 1856), a evocat pagmi din trecutul revoluţionar al poporului rus N. A. Nekrasov NEKRASOV 490 NEMETALE („Bunicul**, „Femeile ruse“, 1872 etc.)* Poemul neterminat „Cui îi este bine în Rusia“ (1863), frescă a societăţii ruseşti din preajma şi de după reforma din 1861, străbătută de patosul unui înalt ideal revoluţionar, avînd o compoziţie complexă, cu puternice elemente folclorice, este scris în versuri de mare limpezime şi fluiditate, în care accentele triste alternează cu cele optimiste. O parte din creaţia sa poetică a fost tradusă în româneşte de M.R. Paraschivescu. Nekrasov, ViktorPlatonovici Sn. 1911), scriitor sovietic rus. ilste autorul unor romane („In tranşeele Stalingradului“, 1946, trad. rom.;,,în oraşul natal", 1954) şi nuvele („Kira Gheorghievna", 1961, trad. rom.), caracterizate printr-o tematică bazată pe conflicte morale contemporane în care fineţea analizei psihologice este susţinută de un ton sobru şi reţinut, lipsit de ostentaţie. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Nelson [nelszn], Horatio (1758—1805), amiral englez. A participat Ia războaiele antina-poleoneene, distingîndu-se în bătăliile navale din Marea Me-diterană, mai ales la Abukir (1798), unde a distrus flota franceză, tăind astfel armatei franceze din Egipt legătura cu Franţa. Prin victoria obţinută a-supra flotei franco-spaniole la Trafalgar (1805), a întărit dominaţia maritimă a Angliei. A pierit în luptă. Nelson [nelsdnj, fluviu în Canada (640 km). Izvorăşte din lacul Winnipeg, străbate o serie de lacuri şi se varsă în golful Hudson. Navigabil în cursul inferior. Neman (în lituaniană Nemu~ nas), rîu în nord-vestul părţii europene a Uniunii Sovietice (937 km). Curge pe teritoriul R.S.S. Bieloruse şi R.S.S. Lituaniene şi se varsă prin două braţe în golful Kursk al Mării Baltice. Navigabil pînă la o-raşul Kaunas. E legat prin canale cu bazinele fluviale învecinate. Lîngă Kaunas s-a construit o mare hidrocentrală. Nemania, dinastie de cneji şi de . ţari ai Serbiei, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: N. aî II-lea (Ştefan) (1196— 1227), care a obţinut succese importante în politica de unificare a cnezatelor sîrbeşti, pro-clamîndu-se rege (kral) în 1220 şi N. al IXAea v. Ştefan Duşan. nematelminţi (ZOOL.; Ne-mathelmintes), încrengătură care cuprinde viermii cilindrici, caracterizaţi prin simetrie bilaterală, corp nesegmentat acoperit cu o cuticulă groasă, prin lipsa aparatului circulator şi a celui respirator. Unele specii de n* trăiesc în mări, în ape dulci sau în pămînt, iar altele sînt paraziţi interni la om, la animale şi la plante, provocînd îmbolnăviri grave. nematode (gr. nemas, ne-matos „fir"; ZOOL.; Nemato-des), clasă de viermi cilindrici din încrengătura nematelmin-ţilor, cu corpul lung şi subţire, nesegmentat, avînd dimensiuni variate, microscopice sau foarte mari. Unele n* sînt parazite Ia animale şi la om (ex. ascarizii, oxiurii, trichina, filaria), iar altele la plante (ex. viermele boabelor de grîu, T ylenchus tritici). Nemcinov, Vasili Serghee-vici (1894— 1964), economist şi statistician sovietic; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A scris lucrări privind teoria şi practica statisticii sovietice, problema balanţelor, diferenţierea de clasă a ţărănimii, economia colhozurilor, metodologia studierii productivităţii muncii, aplicarea metodelor matematice în economie etc. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Nemcovâ [niemţova], Bo-zena (1820— 1862), scriitoare cehă, promotoare a realismului critic şi creatoare a stilului clasic în proza cehă. A salutat revoluţia din 1848 şi a făcut parte din rîndurile intelectualilor luptători pentru libertate şi pentru cultură naţională. Sub raport ideologic a fost animată de idealuri socialist-utopice şi rous-seauiste. A debutat cu versuri, consacrîndu-se apoi strîngerii folclorului („Basme şi legende populare", 6 voi., 1845—1847; „Basme şi legende slovace", 10 voi., 1856-1858). Paralel a scris şi nuvele cu caracter realist, în care elogiază virtuţile omului simplu. Romanul „Bunicuţa" (1855, trad. rom. 1885, în versiunea Iui Jan Urban Jar-nfk şi I. Slavici; uit. trad. rom. 1962) sintetizează, în fizionomia eroinei, calităţile morale ale poporului ceh şi se impune B. Nemcova prin adîncimea observaţiei sociale şi etnografice, autenticitatea psihologică a caracterelor, pitorescul descrierilor, atmosfera de real şi vis în care se petrec ^evenimentele, varietatea şi bogăţia limbajului. Nemesis (în mitologia greacă), fiica lui Ereb (întunericul) sau a Nopţii, zeiţă a răzbunării şi a justiţiei. N. urmărea pe vinovaţi, dar şi pe cei care, printr-o prosperitate prea mare, stîrneau invidia zeilor, pedepsind, în genere, orice încălcare a măsurii, orice exces. n£meş (magh. nemeş „nobil") 1, (în evul mediu, în Moldova) Denumire dată membrilor unei categorii sociale de stăpîni de pămînt f&tă titluri nobiliare. N. aveau obligaţii militare şi constituiau o categorie fiscală deosebită (plăteau birul nemeşesc). Categoria n. este asemănătoare cu cea a cnejilor din Ţara Românească. 2. (în evul mediu, în Transilvania şi în Ungaria) Denumire dată nobililor mici şi mijlocii, spre deosebire de nobilii mari, care se numeau magnaţi. Prin extensiune, denumire dată membrilor clasei stăpînitoare. nemetâle (CHIM.), elemente chimice, cu proprietăţi diferite de cele ale metalelor, situate numai în grupele principale, în partea dreaptă de sus a sistemului periodic. Nu au luciu metalic, sînt rele conducătoare de căldură şi electricitate, de obicei sînt transparente şi, în general, solubile în dizolvanţi nemeth 491 NENIŢESCU organici. N. pot fi: gazoase în condiţii normale (ex. hidrogenul, azotul, oxigenul, fluorul, clorul, gazele inerte), lichide (ex. bromul) şi solide (ex. sulful, fosforul, carbonul etc.). Majoritatea n.au molecule bia-tomice şi poliatomice, cu excepţia gazelor inerte, care au molecule monoatomice. Pot fi colorate (sulful galben, fluorul galben-verzui, bromul roşu-brun) sau incolore (hidrogenul, azotul, oxigenul £tc.). Fiind elemente electronegative, acceptă uşor electroni, formînd ioni negativi; oxizii lor sînt anhidride acide. Intre metale şi n. nu se poate face o demarcaţie netă. Elementele ale căror proprietăţi fac trecerea între metale şi n. (borul, siliciul, arsenul, telurul) se numesc semimetale. Sin. metaloizi. Nemeth, Gyula (n. 1890), orientalist ungur, specialist în limbile turcice, profesor la Universitatea din Budapesta şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Op. pr.: „Clasificarea dialectelor turceşti din Bulgaria" (1956). Nemeth, Laszlo (n. 1901), scriitor ungur. A fost unul dintre reprezentanţii mişcării populiste („Ungaria şi Europa", 1935; „Revoluţia calităţii", 1941-1943 ş.a.). După Eliberare, cunoscînd un proces de clarificare ideologică, s-a apropiat de socialism. Romanele („Doliu", 1935; „Păcat", 1936; „Oroare", 1947; „Egeto Esz-ter", 1956) şi piesfele sale („La lumina fulgerului", 1936; „Livada cu cireşi", 1942 ş.a.), axate pe dezbaterea unor teme de ordin moral, specifice mai ales lumii de la ţară, se disting prin realismul viziunii, adîncimea observaţiei psihologice, tensiunea gîn-dirii şi prin bogăţia limbii. A scris şi piese cu subiecte istorice, studii pedagogice şi literare ş.a. A tradus din Shake-speare, ^Tolstoi, Jirâsek. nemijlocite, principiul ne-mijlocirii (DR.), principiu de bază în dreptul procesual socialist, în virtutea căruia organul de jurisdicţie sau cel de urmărire penală este obligat să se informeze prin probe administrate în faţa lor asupra împrejurărilor procesului respectiv, în scopul aflării adevărului material (ex. ascultarea de către completul de judecată a martorilor, cercetarea efectuată de instanţă la faţa locului). Nemira, munte din masivul Ciucului, situat între văile Uzului, la nord, şi Oituzului, la sud. Altitudinea maximă: 1 648 m (vîrful Nemira). Nemirovici-Dancenko, Vla-dimir Ivanovici (1858—1943), regizor, autor dramatic şi critic de teatru rus. împreună cu K.S. Stanislavski a fost creatorul Teatrului de artă din Moscova, în punerea în scenă a spectacolului, N*.«-D. urmărea o armonioasă sinteză între esenţa socială, psihologică şi artistică a pieselor şi rolurilor şi o permanentă şi susţinută reliefare a ideii dominante a textului. în adaptarea pentru scenă a romanelor clasice ruseşti a folosit introducerea autorului ca personaj dramatic care intervine în acţiune. nemişcător (D.R.) v. lucru nemişcător. Nemţea nu, Barbu (1887 — 1919), poet român de orientare simbolistă. S-a născut la Galaţi. A cîntat melancolia che-iurilor portuare, priveliştile dunărene şi, cu umor, micul oraş de provincie burghez („Stropi de soare", 1915). A tradus din Heine („Melodii ebraice", 1919), din H.Ch. Andersen, Max Bem-stein, Paul Heyse, L. Tolstoi. nemţişor (Delphinium consolida), specie de plantă din familia ranuncu-laceelor, cu tulpina dreaptă şi ramificată, avînd înălţimea de 60 —80 cm, şi cu flori violet-albas-tre, rar roz sau albe, grupate într-un racem. Conţine alcaloizi cu acţiune hipoten-sivă. în ţara noastră nemţişorul creşte prin semănături şi prin locuri necultivate. Nenişori, sat în comuna Armăşeşti, raionul Urziceni, lîngă Ialomiţa. între acest sat şi satul vecin, numit Ojogeni, pe Prahova, oastea Ţării Româneşti, sub conducerea lui Matei Basarab, a înfrînt (în 1639) oastea moldoveană a lui Vasile Lupu, care urmărea supunerea Ţării Româneşti. Neniţescu, Costin D. (n. 1902), chimist român, profesor de chimie organică la Politehnica din Bucureşti. Membru al Nemţişor C. D. Neniţescu Academiei R.P.R.; membru corespondent al Academiei de ştiinţe germane din Berlin; membru al Academiei Leopoldina a cercetătorilor naturii din Halle-Saale (R.D.G.); a efectuat numeroase cercetări în legătură cu reacţiile de tip Friedel-Crafts în seria hidrocarburilor alifa-tice, mecanismul izomerizării cicloalcanilor, migrarea halo-genilor în cicluri şi catenă, reacţii decurgînd prin ioni de car-boniu şi altele. A izolat din petrolul românesc o serie de acizi naftenici. A cercetat căile pentru obţinerea ciclobutadienei, lămurind chimia acestei substanţe nestabile şi izolînd dime-rii ei. A cercetat mecanismul oxidării hidrocarburilor saturate şi aromatice cu acid cromic şi clorură de cromil. A descoperit noi metode pentru sinteza sărurilor de piriliu, a carbenelor, triptaminei, seroto-ninei, două sinteze noi ale nucleului indolic şi o nouă metodă de polimerizare a eti-lenei. Activitatea de cercetare este concretizată în circa 200 de comunicări. A desfăşurat o intensă activitate în domeniul tehnic-ştiinţific, sprijinind dezvoltarea industriei chimice în R.P.R. Op. pr.: „Chimie organică" (2 voi.; ed. 1,1928 ;ed. VI, 1965), „Chimiegenerală"(ed. II, 1963). Om de ştiinţă emerit; Laureat al Premiului de btat. Neniţescu, Ioan S. (1854 — 1901), poet român, născut la Galaţi. A colaborat la „Con- NENNI 492 NEOCOLONIALISM vorbiri literare*'. S-a făcut cunoscut în epocă prin volumul de versuri „Pui de lei. Poezii eroice şi naţionale** (1891), în general facile şi bombastice. Nenni, Pietro (n. 1891), lider al Partidului socialist italian. A fost secretar general al partidului (1943-1946 şi 1949 — 1963). In 1963 a intrat, ca vicepreşedinte, în componenţa guvernului de coaliţie condus de Aldo Moro. neo* (gr. neos „nou**), element de compunere cu sensul „nou, recent** (ex. neoclasici$mt neogreacă, neologism). neoantrop (gr. neos „nou“ şi anthropos ,,om“), nume sub care este cunoscut, în antropologie, homo sapiens (omul fosil de tip actual). neoclasicism 1. Etapă în dezvoltarea clasicismului şi mişcare artistică, legată de orientarea ideologică progresistă a epocii iluminismului (sec. al XVIII-lea) în Franţa şi în alte ţări europene. N. reflectă, pe plan cultural, aspiraţiile „stării a treia** în perioada maturizării forţelor revoluţionare antifeudale şi a revoluţiei burgheze. Mişcarea n., care avea un caracter democratic şi republican pronunţat, a adus pe primul plan ideile dragostei de libertate şi ale luptei împotriva despotismului. Pro-movînd înaltele idealuri etice-cetăţeneşti, fermitatea morală şi devotamentul eroic faţă de popor şi ridicînd simplitatea şi veridicitatea la rangul de principii supreme ale artei, n. recomanda ca model al creaţiei artistice arta democraţiilor sclavagiste greceşti şi a Romei republicane. Orientarea spre clasicism a fost determinată în acest timp şi de cercetările arheologice care au descoperit arta oraşelor acoperite de lava Vezuviului (Pompei, Hercula-num etc.), arta etruscă etc. N. a creat opere în care ideile şi eroii care le întruchipează capătă un conţinut viguros şi patetic, iar forma devine mai simplă şi mai accesibilă, dar uneori schematică. Păstrînd linia raţionalistă a clasicismului, noul clasicism eroic-republi-can a deschis drum în literatură tendinţelor realiste, dar şi afirmării, în spirit preroman- tic, a pasiunilor şi sentimentelor vii. Trăsăturile n. apar în scrierile lui Voltaire, A. Che-nier în Franţa, ale lui A. Pope şi J. Keats în Anglia, ale lui V. Alfieri, G. Parini în Italia, ale lui Lessing şi în parte ale lui Goethe în Germania. Ru-pînd cu rococoul, sculptorii neoclasici (J. Chinard, A. Ca-nova, L. Bartolini, J. Gibson, J.G. Schadow, B. Thorvald-sen, I. Martos ş.a.) au cultivat nudul, au evitat amănuntele care particularizează şi au reprezentat personajele în atitudini statice. Pictorii (J.L. Da-vid, J.A.D. Ingres, A.J. Gros, Fr. A. Tischbein, K. P. Briu-lov ş.a.) au pus accentul pe desen, subestimînd culoarea, clarobscurul şi perspectiva cromatică. Rezultatul acestei concepţii este adesea o artă aridă, de pură virtuozitate. Dar, aşa cum a arătat Karl Marx în „18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte**, după 9 termidor, burghezia trecînd pe poziţii reacţionare, conţinutul revoluţionar dispare din n., care înlocuieşte temele politice-morale cu teme mitologice şi se îndreaptă repede spre academism. Principalii teoreticieni ai neoclasicismului sînt francezii A. C. Caylus (1692—1765), Quatrem&re de Quincy (1755— 1849), J.L. David (1748-1825), germanii A.R. Mengs (1728— 1779), J.J. Winckelmann (1717 — 1768). Dintre principalii arhitecţi neoclasici menţionăm pe francezii J. F. Chalgrin, P. Fontaine şi Ch. Percier, creatori ai stilului empire etc., germanii K. Fr. Schinkel şi L. von Klenze, ruşii A.N. Voronihin şi A.D. Zaharov. In pictura românească, n* a fost introdus de Eustatie A 11 i n i. In arhitectura românească, n* a cunoscut două curente, primul manifes-tîndu-se în deceniile 3, 4 şi 5 ale sec. al XlX-lea (casele Balş, Başotă, mănăstirea Frumoasă din Iaşi), iar al doilea (clasicismul academic) mani-festîndu-se în deceniile 8 şi 9 ale sec. al XlX-lea (Palatul Ateneului, Palatul Poştelor). 2. Termen care defineşte în muzică reîntoarcerea, în diferite răstimpuri, la principiile şi formele unor epoci clasice (ex. reluarea unor modalităţi de ex- presie ale simfonismului clasic sau ale contrapunctului preclasic, ale muzicii instrumentale din sec. al XVII-lea sau ale Renaşterii ori chiar ale spectacolului de teatru din antichitatea greacă, ale muzicii vocale din sec. XI —XII etc.). Un aspect aparte al n. se referă la îndreptarea unor compozitori spre epoca preclasică şi spre creaţia lui Bach în special (orientare desemnată uneori şi sub termenul de ,,neobaroc“), aspect care reprezintă totodată şi sensul cel mai actual dat noţiunii de „neoclasicism**. neocoloniali sm, politică a statelor imperialiste al cărei scop este de a menţine fostele colonii, care şi-au cucerit independenţa politică, de stat, în. situaţia veche de anexe economice ale imperialismului, supuse formelor coloniale şi semicoloniale de exploatare. Politica neocolo-nialistă foloseşte metode numeroase şi variate, unele vechi, iar altele noi, care în ansamblu reprezintă încercări de adaptare la condiţiile create de prăbuşirea politică a sistemului colonial al imperialismului. Printre aceste metode se numără: „ajutorul** economic sau militar, care se împleteşte cu încercările de imixtiune politică; dominaţia monetară, sub forma includerii noilor state în „zonele** monetare ale fostelor metropole; exportul de capital sub forma participării la societăţile „mixte**, cu ajutorul cărora monopoliştii străini îşi asigură poziţii-cheie în economia ţărilor în curs de dezvoltare; exportul de capital în formele vechi; constituirea de guverne-marionetă, subordonate imperialismului; fărimiţarea politică a noilor state sau gruparea acestora în „federaţii** sau „comunităţi**, legate de puterile imperialiste şi subordonate a-cestora; instalarea de baze militare pe teritoriile noilor state şi atragerea lor în blocuri militare; conspiraţiile, comploturile, mituirea unor lideri politici, instaurarea de regimuri dictatoriale etc. N. îmbracă şi forma ideologică nouă a teoriilor economice, ale căror caracteristici generale sînt: a) apologia capitalismului şi apărarea intereselor imperialismului; b) negarea sau minimalizarea ex- NEOCOMIAN 493 NEOGRAMATICĂ ploatărtî coloniale pentru trecut şi mai ales pentru prezent, în condiţiile pretinsei dispariţii a imperialismului; c) apărarea înrobirii coloniale şi propovădu-irea statu-quo. Printre teoriile n. se numără: teoria „cercului vicios4* (R* Nurkse), diversele variante ale teoriei „costurilor comparative4* (G. Haberler, P.A. Samuelson, B. Ohlin), teoria „sfîrşitului imperialismului** (J. Strachey) etc. Teoriile n. constituie un mijloc auxiliar al acţiunii directe, economice şi politice, pe care imperialismul o desfăşoară împotriva luptei pentru independenţă economică a noilor state suverane. neocomiân (STRAT.), denumire învechită a părţii inferioare a cretacicului inferior (etajele valanginian şi hau-t e r i v i a n), utilizată mai ales cînd depozitele acestuia se separă greu între ele. neoconfucianism, curent filozofic care a apărut în China în sec. X—XII, ca expresie a ideologiei feudalilor laici. N. cuprinde două tendinţe opuse, ambele invocînd paternitatea lui Confucius: una materialistă, reprezentată îndeosebi de Cian Ţzai (1020—1077), şi alta idealistă, reprezentată mai ales prin C i u S i, a cărui doctrină q căpătat caracter oficial de stat în China feudală. N. idealist are şi o importantă ramură japoneză. Se mai numeşte ortodoxism,, şcoală ortodoxă. neocortex (gr. neos „nou** şi lat. cortex „coajă, strat**), porţiune din creier care constituie, la om, cea mai mare parte a scoarţei cerebrale, fiind în legătură cu funcţiile corticale cele mai evoluate. Se mai numeşte neopalium. neodarvimsm, orientare mecanicistă în evoluţionism, fundamentată şi dezvoltată mai ales de biologul german A. Weis-martn (1834—1914). In centrul concepţiei lui Weismann stă ideea continuităţii „plasmei germinative**, care presupune îm-' părţirea corpului în elemente somatice şi germinale. Primele elemente, după Weismann, se modifică sub influenţa mediului şi au caracter corelativ, adică sînt legate reciproc cu celelalte părţi ale organismului. Aceste modificări nu sînt însă ereditare şi de aceea nu au nici un rol în procesul istoric al evoluţiei organismelor. Totodată, influenţele întîmplătoare ale mediului pot provoca modificări ereditare stabile în plasma germinativă, unde are loc o selecţie la nivelul unor particule materiale, „determinanţii*4. Astfel, Weismann a denaturat în spirit autogenetic principiul darvinist al selecţiei naturale, transpunînd acest principiu la procesele care au loc în organism1; Concepţia lui Weismann s-a reflectat în concluziile idealiste ale unor biologi de la începutul sec. al XX-lea. In acelaşi timp însă, într-o anumită etapă a dezvoltării biologiei, lucrările unor reprezentanţi ai n. au avut rolul de ipoteze de lucru (ca de ex.: ipoteza localizării cro-mozomiale a factorilor ereditari, formulată de A.Weismann), înlesnind cercetarea legilor eredităţii, şi au criticat curentele neolamarckiste. Partizanii actuali ai n* (J.S. Huxley, G.G. Simpson etc.), în opoziţie cu concepţiile neovitaliste şi teleologice, încearcă să dea o explicaţie cauzală procesului istoric al evoluţiei lumii vii; încercările lor nu depăşesc totuşi, din punct de vedere filozofic, cadrul materialismului mecanicist. neodim (CHIM.), Nd. Element din familia lantanidelor, cu nr. at. 60; gr. at. 144,27. Formează combinaţii în starea de valenţă 3. Neofit al II~lea, mitropolit al Tării Româneşti (1840 —1849). Ca preşedinte al guvernului provizoriu din 1848, a urmărit să zădărnicească succesul revoluţiei burghezo-demo-cratice, complotînd cu boierimea reacţionară şi cu turcii. neoformaţie (MED.) v. tumoare. neogen (STRAT.), a doua perioadă a erei neozoice, care se caracterizează prin floră şi faună ce cuprinde atît forme asemănătoare cu cele din paleogen cît şi un număr mare de specii care trăiesc şi astăzi. Lameli-branhiatele şi gasteropodele, precum şi unele foraminifere şi echinide au rol stratigrafie. Dintre mamifere, o importanţă deosebită prezintă proboscidie- nele, tapiridele, ecvidele, rino-ceridele, suidele, camelidele, cervidele, bo.videele etc. In n. se constată apariţia maimuţelor antropoide. Tot în această perioadă s-au foifmat depozite continentale, lagunare, neritice şi batiale. Perioada n. se subdi-vide în două epoci: miocen şi pliocen. In R.P.R., formaţiuni ale n. se găsesc în zona precar-patică, în Platforma Moldovenească, în Cîmpia Română, Dobrogea, Depresiunea Getică, în bazinul Transilvaniei etc. neogotic, stil constînd dintr-o reluare a goticului în arhitectura şi în arta decorativă europeană către sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi în sec. al XlX-lea. Neogoticul a apărut în Anglia sub denumirea de „gothic revival** şi s-a dezvoltat în legătură cu tendinţele medie-valizante ale romantismului. Se caracterizează prin prelucrarea formală, teatrală chiar, a elementelor de decor specifice goticului, abuzînd 4e efectele de falsă măreţie. Influenţa n. s-a manifestat de asemenea şi în pictură, decoraţia de interior, mobilier, ilustraţia de carte. în Anglia au creat în stilul n. arhitecţii E.M. Barry, A.W.N. Pugin (autorii parlamentului din Westminster), în Franţa arhitecţii Viollet-le-Duc, Th. Ballu, V. Bal-tard ş.a. (creatorii stilului trubadur, numit şi „style â la cathe-drale**), în Germania arhitecţii G. Moller, K.A. Heideloff ş.a., în Austria L. Ernst, în Ungaria de L Steindl (Parlamentul din Budapesta) etc. în arhitectura românească, n. s-a răspîndit în preajma anului 1840, ivindu-se sporadic şi după 1900 (clădirea Muzeului oraşului Bucureşti, Palatul culturii din Iaşi de arhitectul Ion D. Berindei, 1907-1926). neogramâtică, şcoala—, curent lingvistic apărut în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Principalele teze ale neograma-ticilor sînt: principiul regularităţii schimbărilor fonetice, care acţionează cu o necesitate oarbă şi nu admit excepţii; considerarea analogiei drept factor principal în crearea formelor noi; promovarea studiului limbilor moderne şi al dialectelor lor. Studierea diferitelor fapte de limbă în mod izolat, indepen- NEOGREACĂ 494 NEOLIBERALISM dent unele de altele, i-a împiedicat pe neogramatici să vadă caracterul sistematic al limbii. Cei mai de seamă neogramatici au fost: K. Brugmann, H. Ost-hoff, B. Delbruck, A. Leskien, H. Paul, în Germania; K. Ver-ner, în Danemarca; M. Br^al şi G. Paris, în Franţa; W.D. Whitney, în S.U.A.; F.F. For-tunatov, în Rusia, tn ţara noastră, B.P.-Hasdeu, Al. Lambrior, H. Tiktin, L. Şăineanu, A. Phiiippide, O. Densusianu şi S. Puşcariu au elabbrat lucrări importante pe baza principiilor neogramatice. neogreacă, limba greacă modernă (din sec. al XVI-lea încoace). Intre aspectul popular şi cel cult, oficial, al n. există mari deosebiri, datorate purismului celui din urmă, care o face foarte apropiată de greaca veche. Se mai numeşte greaca modernă. neohegelianism, curent filozofic contemporan idealist, apărut în Anglia (F.H.Bradley,B. Bosanquet) şi înS.U.A.(J.Royce) în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, răspîndit ulterior în Italia (B. Croce, G. Gentile),în Olanda, în Germania (H. Glockner), precum şi în Franţa (J. Wahl, J. Hippolyte) unde s-a îmbinat cu existenţialismul. Neo-hegelienii au preluat din filozofia lui Hegel laturile ce ţin de sistemul său conservator, interpretîndu-le în spiritul subiectivismului (ex. limitarea dialecticii la domeniul conştiinţei, voluntarismul) şi al iraţionalismului (ex. apărarea religiei, cultul violenţei). Ei susţineau fie ideea „împăcării*4 contrariilor (Bradley), fie, dimpotrivă, pe aceea a imposibilităţii rezolvării contradicţiilor, fapt din care au tras concluzii pesimiste cu privire la „tragismul** existenţei omeneşti în genere (Wahl). In domeniul social, neohege-lienii au căutat să justifice teoretic statul imperialist (Bosanquet), iar mai tîrziu fascismul (Gentije). ne oimpr e si o msm, mişcare promovată de pictorii şi graficienii francezi Georges Seufat şi Paul Signac şi la care au aderat H.E. Cross, Ch. Angrand, Maximilien Luce, Lucie Cou-sturier şi pentru un timp C. Pis-sarro ş.a. Termenul a fost folo- sit pentru întîia oară de criticul F^lix F^neon. Neoimpresioniştii au dat o deosebită atenţie organizării compoziţionale a imaginii şi construcţiei formelor în lumină. Ei au folosit culorile prismei şi tonurile fiecăreia dintre ele, au recurs la culorile complementare, apli-cînd sistematic legea contrastului simultan şi practicînd o pictură în tuşe mici şi juxtapuse (divizionism). Atunci cînd tuşa ia forma unor puncte de culoare pură alăturate în vederea amestecului optic, n. este numit şi „poanti-lism“. Folosirea contrastului tentelor a dus la obţinerea unor forme distincte, care nu se mai topeau în lumină ca la impre-sionişti, dar care, geometrizate, apăreau statice, împietrite. Geometrismul acesta avea să influenţeze pe creatorii cubismului, tot aşa cum unele dintre speculaţiile asupra culorii, prezente în scrierile sau lucrările n. aveau să influenţeze pe promotorii abstracţionismului. N. s-a răspîndit destul de repede şi peste hotarele Franţei (în Belgia Henry van de Velde, Theo van Rysselberghe, în Italia Giovanni Segantini, Previati, Morbelli etc.). In pictura românească au adoptat uneori tehnica n. N. Dărăscu şi S. Miitzner. V. şi impresionism. neokantianism, curent filozofic idealist-subiectiv, răspîndit în Germania la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi in prima jumătate a sec. al XX-lea, apărut ca o reacţie împotriva materialismului, a socialismului ştiinţific şi a laturilor progresiste ale filozofiei hegeliene. A fost fundat de O. Liebmann şi F.A. Lange, care au lansat, în 1865, lozinca „înapoi la Kant“. Neokantienii l-au criticat pe Kant „de la dreapta**, reproşîn-du-i recunoaşterea existenţei „lucrului în sine** ca realitate obiectivă. N. are două ramuri principale: Şcoala de la Mar-b u r g şi Şcoala de la B a d e n. Teoriile neokantiene au fost preluate de revizioniştii din Internaţionala a Il-a (E. Bern-stein, M. Adler ş.a.), care au încercat o „îmbinare** a marxismului cu n. pe linia renunţării la materialismul istoric. N. a avut adepţi şi în alte ţări europene. In prezent, el îşi exercită principala influenţă în axiologia idealistă (teoria idealistă a valorilor). neolatin (LINGV.) v. romanic. neolamarckism (BIOL.), o-rientare mecanicistă în concepţia despre evoluţia fiinţelor vii, larg răspîndită la sfîrşitul sec. al XlX-lea. Trăsăturile caracteristice ale n. sînt: explicarea evoluţiei numai ca rezultat al proceselor fiziologice, negarea rolului creator al selecţiei, admiterea unei finalităţi iniţiale a organismelor. 0 variantă a n. a fost aşa-zisul mecanolamarckism, elaborat de Spencer în teoria echilibrului, după care interacţiunea organismelor cu mediul duce la echilibrarea lor. Evoluţia, după Spencer, este rezultatul distrugerii continue a aceştui echilibru. Incapacitatea reprezentanţilor mecanolamarckismului de a da o explicaţie ştiinţifică evoluţiei organismelor i-a dus la idealism. Cea mai idealistă variantă a n., aşa-zisul psi-holamarckism, consideră că sursa evoluţiei sînt formele primitive de conştiinţă şi de voinţă, un principiu „creator** oarecare, interpretat în spiritul vitalismului. neoliberalism, curent al economiei politice burgheze contemporane, care, formal, critică intervenţia statului în economie şi se declară împotriva monopolurilor, dar care teoretizează de fapt necesitatea unor forme ale capitalismului monopolist de stat. Spre deosebire de liberalism, adepţii acestui curent se declară împotriva numai a anumitor forme de intervenţie a statului în economie, în special cele privitoare la măsurile luate în interesul oamenilor muncii (ex. măsurile de reglementare a asigurărilor sociale, a legislaţiei muncii etc.). Susţinînd libera concurenţă, ei consideră că în condiţiile contemporane aceasta nu se poate desfăşura numai prin forţe proprii, ci statul trebuie să intervină pentru „a organiza concurenţa**, pentru a asigura condiţii cît mai favorabile activităţii întreprinderilor. Totodată, neoliberalismul se deosebeşte şi de keynesism prin modul de NEOLINGVISTICĂ 495 NEOPOZ1TIVISM apreciere a stării capitalismului, a formelor de intervenţie a statului în economie etc. N. a cunoscut cea mai mare răspîndire în R. F. Germană (W. Eucken, A. Rustow, L. Er-hard), unde este fundamentat pe teza despre „economia socială de piaţă", considerată ^a un tip ideal de economie, ca o cale de mijloc între capitalism şi socialism care poate duce la stabilirea „păcii so-ciale“ şi a bunăstării pentru toţi. Tezele despre limitarea puterii monopolurilor servesc aici pentru a justifica măsurile luate de stat împotriva sindicatelor, considerate de ei ca organizaţii de tip monopolist. Alţi reprezentanţi sînt: W.Ropke (Elveţia), H. Simons, L. von Mises, P. H. Hayek (S.U.A.), L. Robbins (Anglia), M. Allais (Franţa). neolingvistică, curent lingvistic creat de M. Bartoli şi G. Bertoni, care se caracterizează prin importanţa acordată împrumuturilor, prin negarea legilor lingvistice şi prin explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbi înrudite. A avut un ecou limitat chiar în ţara de origine, Italia. neolitic (gr. neos „nou“ şi lithos „piatră"), perioadă din istoria omenirii care urmează mezoliticului. în n., baza relaţiilor de producţie o constituia proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie. Este caracterizată prin perfecţionarea tehnicii şlefuirii uneltelor de piatră, prin cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor, prin închegarea organizării tribale pe baza gintei matriarhale. în România, n. se întinde, în timp, de la circa 6000 î.e.n. pînă la circa 1900 î.e.n. şi se împarte în protoneolitic (c. 6000 —5500 î.e.n.), neolitic timpuriu (c. 5500 — 3500), neolitic mijlociu (c. 3500—2800) şi neolitic tîrziu (c. 2800—1900). Apariţia cultivării primitive a plantelor şi a creşterii animalelor domestice a adus după sine transformări importante în relaţiile sociale şi pe plan suprastructural. în epoca neolitică, la progresul omenirii au contribuit, într-o mare măsură, apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor cas- nice: torsul, olăritul, ţesutul şi meşteşugurile legate de construcţia de locuinţe. Procesul trecerii la viaţa stabilă se încheie în neoliticul timpuriu, în neoliticul tîrziu, cînd orînduirea comunei primitive atinge cea mai înaltă treaptă a evoluţiei sale, forţele de producţie cunosc un mare avînt, apar numeroase unelte de cupru (toporul cu gaură de înmă-nuşare), se dezvoltă olăritul (datorită folosirii cuptorului cu reverberaţie pentru arderea oalelor în cameră închisă), ceramica pictată fiind una dintre caracteristicile acestei etape. Tot în neoliticul tîrziu apare organizarea unional-tribală, care a subminat instituţia gintei, şi încep luptele intertribale, ceea ce determină apariţia aşezărilor întărite, cu şanţuri. Cele mai importante culturi neolitice de pe teritoriul României sînt: criş (neoliticul timpuriu), boian, hamangia, turdaş (neoliticul mijlociu), gumelniţa, cucuteni, pe-treşti (neoliticul tîrziu). neologism (gr. neos „nou" şi logos „vorbă"), cuvînt împrumutat de curînd din altă limbă sau creat recent prin mijloacele proprii ale limbii respective. Caracterul de noutate este în funcţie de etapa de dezvoltare a limbii respective. în limba română modernă, majoritatea neologismelor sînt de origine franceză. neon (CHIM.), Ne. Element cu nr. at. 10; gr. at. 20,183; p.t. — 248,6° C. Este un gaz nobil, monoatomic, incolor. Se găseşte în proporţie foarte mică în atmosferă (1,8* 10”3 voi. %). La separarea gazelor inerte din aerul lichid, n. rămîne împreună cu heliul în porţiunea nelichefiată, de unde se obţine prin adsorbţie pe cărbune activ. La trecerea curentului electric prin-tr-un tub umplut cu n. Ia presiune joasă, se produce o lumină roşie caracteristică. Pe această proprietate se bazează folosirea n. la umplerea unor lămpi cu descărcări în gaze pentru reclamele luminoase, neoplasm (MED.) v. cancer, neoplasticism, varietate a abstracţionismului, creată de pictorul olandez Piet Mon-d r i a n. Derivat din cubism, n. se caracterizează printr-un geometrism în care liniile şi planurile de culoare, verticale şi orizontale, se întretaie întotdeauna în unghi drept, ca şi prin folosirea unei game cromatice limitate. Mondrian a teoretizat neoplasticismul în revista „De Stijl" (1917-1928). neoplatonism, curent filozofic mistic din epoca de decădere a Romei sclavagiste. A cunoscut trei faze: alexandri-nă-romanâ, întemeiată de Amo-nios Sakkas (c. 175—242), continuată de P 1 o t i n/ principalul neoplatonic; siriană, legată de numele lui Iambii-c h o s, şi ateniană, reprezentată prin Proclos. N. reuneşte în mod eclectic idealismul platonic cu idei pitagorice, stoice, sceptice şi cu misticismul oriental; proclamă ideea aşa-zisei creări a lumii prin „emanaţie" din divinitate şi pe aceea a cunoaşterii prin extaz mistic. A influenţat creştinismul, precum şi filozofia occidentală şi arabă medievală. neoplazie (gr. neos „nou" şi plassein „a forma"; MED.), proces patologic de formare a unui ţesut nou, tumoral, prin înmulţirea exagerată şi uneori prin modificarea structurii caracteristice a ţesutului din care a luat naştere. După evoluţia ţesutului neoplazie se deosebeşte o n. benignă şi una malignă (canceroasă). în accepţia curentă, prin n. se înţelege cancer. neopozitivism» curent filozofic idealist-subiectiv, apărut în dcceniul al treilea al sec. al XX-lea; cea de-a treia fază a pozitivismului. Bazele n. au fost puse de cercul v i e n e z, pornind de la teoriile logice ale Iui B. Rus-sellşiL. Wittgenstein. Reprezentanţii principali ai n„ sînt R. C a r n a p, M. Schlick, H. Reichenbach, Ph. Frank, A. Ayer ş.a. în prezent, centrul n. se află în S.U.A. N. are un caracter predominant logicist: el acordă o atenţie deosebită cunoaşterii raţionale şi logicii (de aici denumirea de pozitivism logic sau de empirisim logic dată principalelor variante ale curentului), pe care le interpretează însă în spirit con-venţionalist, subiectivist. N.susţine că atît materialismul cît şi NEOPREN 496 NEOTECTON1CĂ idealismul sînt concepţii „meta-fizice'*. El pretinde a se ridica deasupra lor, prin excluderea problemei fundamentale a filozofiei ca fiind „lipsită de sens", nerezolvabilă pe calea experienţei, şi prin reducerea filozofiei la analiza logică a limbajului ştiinţei. In realitate, n. este o concepţie agnostică şi idealist-subiectivă. Astfel, pentru n., experienţa se reduce la senzaţiile şi la trăirile nemijlocite ale subiectului, orice referire leu reflectarea realităţii obiective în senzaţii fiind considerată o aserţiune „lipsită de sens“. Totodată, dînd o interpretare denaturată logicii matematice, n. consideră că legile logicii şi matematicii au şi ele un caracter subiectiv, nereflectoriu, şi că, în consecinţă, teoriile ştiinţifice construite cu ajutorul logicii şi matematicii sînt şi ele convenţionale, *iu reflectă realitatea obiectivă. In sociologie, n. a contribuit la răspîndirea curentelor empiriste reacţionare, iar în etică justifică, din punct de vedere teoretic, relativismul şi amoralismul. In perioada dintre cele două războaie mondiale, n. a devenit principalul curent burghez din domeniul filozofiei ştiinţelor şi epistemologiei; el a influenţat numeroşi fizicieni, matematicieni şi logicieni de seamă din ţările capitaliste. In zilele noastre, influenţa n. este în declin. neopren (CHIM.), cauciuc sintetic obţinut prin polimeri-zarea cloroprenului (clor-buta-dienei). Sin. sovpren. neorealism 1. (FILOZ.) Curent idealist subiectiv apărut în Anglia în primul deceniu al sec. XX. N. identifică existenţa cu conştiinţa şi reduce existenţa la un complex de senzaţii, respectiv de forme logice şi matematice, cărora le atribuie în ultimă analiză o existenţă de sine stătătoare, considerîndu-le ca unica realitate. „Monismul epistemologic" al n., prezentat drept o a treia linie în filozofie, deschide drum agnosticismului şi fideismului; el este îndreptat de fapt împotriva monismului materialist, care întemeiază unitatea lumii pe materialitatea acesteia. Recunoscînd contradicţiile numai pe planul conştiinţei, n. neagă existenţa unor contradicţii sociale obiective. Reprezentanţi principali: G. Moore (Anglia), W. Montagu (S.U.A.). Sub influenţa n. au fost elaborate ontologia lui A.N. Whitehead, teoria evoluţiei emergente (S. Alexander) şi holismul (J. Chr. Smuts). 2. Mişcare artistică, cinematografică şi literară italiană, care s-a închegat în ultimii ani ai regimului fascist în condiţiile luptei împotriva acestuia şi împotriva ocupanţilor nazişti, dezvoltîndu-se mai cu seamă după război. N. s-a cristalizat în lupta împotriva artei conformiste, promovată de fascism şi îndepărtată de problemele sociale arzătoare ale realităţii italiene contemporane, inspirîndu-se din viaţa de muncă şi luptă a poporului italian. Una dintre sursele ideologice ale n. o constituie scrierile criticului realist şi democrat D e Sanctis. Asupra n. şi-a exercitat influenţa şi Partidul Comunist Italian. Ea a contribuit la adîn-cirea criticii sociale şi a viziunii realiste în operele neorealiste, a lărgit perspectiva soluţionării conflictelor de clasă, sugerînd uneori ideea unei soluţii revoluţionare. N. nu ajunge însă pînă la conştiinţa limpede a necesităţii istorice a acesteia, lăsînd-o uneori să se cufunde în umbrele incertitudinii şi revoltei izolate sau tulburînd-o cu detalii şi digresiuni naturaliste. în artele plastice, această nouă variantă a realismului critic a integrat unei viziuni realiste dinamice şi dramatice elemente ale plasticii cubiste şi expresioniste. Dintre principalii lui reprezentanţi menţionăm numele pictorilor şi graficienilor Renato Guttuso (n. 1912), Gabriele Mucchi, E. Trec-cani, G. Zigaina, Pizzinato etc. N. s-a răspîndit în special în America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia, Chile, Cuba) printre pictorii muralişti şi de şevalet şi de asemenea în Franţa, Spania, Japonia etc. în cinematografie n. s-a inspirat atît ca problematică cît şi ca manieră de filmare din realismul cinematografiei progresiste franceze, din şcoala cinematografică sovietică şi a dezvoltat tendinţele înaintate ale verismu- l u i. Cineaştii neorealişti au folosit pe scară largă filmările în decorurile naturale, urbane şi rurale, adresîndu-se adeseori realităţii direct, pînă la înlocuirea actorilor cu neprofesionişti. Principalii cineaşti neorealişti sînt Cesare Zavattini, Pier Paolo Pasolini, R. Rossellini, Vittorio de Sica, Federico Fellini, De Santis, L. Visconti, R. Castellani ş.a. Neorealismul a avut o influenţă şi asupra cinematografiei din alte ţări. în literatură, în aceleaşi condiţii so-cial-istorice şi sub aceleaşi influenţe, s-a afirmat o pleiadă de scriitori neorealişti, din care fac parte: C. Pavese, A. Moravia, C. Levi, P.P. Pasolini, S. Qua-simodo, M. Alicata, C. Sali-nari ş.a. neorgânic (CHIM.) v. anor* ganic. neoromantism v. romantism. neosalvarsan (FARM.), substanţă chimică, care se prezintă sub formă de pulbere de culoare galbenă-deschis, solubilă în apă. Exercită o acţiune curativă în sifilis (în tratament asociat, de ex., cu bismut) şi în alte boli provocate de spirili. Se mai numeşte novarsenobenzol. neotectonică (GEOL,), parte a geotectonicei care studiază mişcările de deformare a scoarţei terestre ce au avut loc în perioada de la sfîrşitul terţiarului şi pînă în prezent. Mişcările neotectonice au determinat şi determină şi în prezent ridicarea sau coborîrea pe verticală a unor compartimente din scoarţă (ex. ridicarea ţărmului Mării Negre, care a determinat în ultimii 2 000 de ani deplasarea litoralului de la vechiul port grecesc Histria cu circa 15 km spre est). în regiunile cutate, mişcările neotectonice au determinat denivelarea unor compartimente pe intervale de 8—10 km (5 — 12 cm anual), în timp ce pe platforme această denivelare atinge valori de 0,3—0,4 km (0,5—1 cm anual). Studiul mişcărilor neotectonice, în special al celor actuale, este necesar pentru o justă planificare şi proiectare a construcţiilor mari (ex. canale, baraje, porturi etc.). în R.P.R., mişcările neotectonice se manifestă mai intens în regiunea de contact a cîmpiei cu enotenie 497 NEPAL dealurile dintre valea Teleaje-nului şi valea Trotuşului. neotenie (BIOL.), capacitate a unor organisme de a atinge maturitatea sexuală şi de a se reproduce în stadii larvare, înainte de a-şi fi desăvîrşit dezvoltarea individuală. Sînt neo-tenice femelele de licurici, unii amfibieni etc. neotomism» curent idea-îist-obiectiv care reînvie doctrina scolastică a lui T o m a d’A q u i n o, declarată, în 1879, drept filozofie oficială a bisericii catolice. Curentul n. este influent în Franţa, Anglia, Italia, Austria, Spania şi America Latină; el are adepţi şi în R.F. Germană şi S.U.A. Reprezentanţi principali: J. Maritain, E. Gilson, I.M. Bo~ chenski, G. Wetter ş.a. N. exercită o puternică înrîurire asupra existenţialismului catolic (ex. G. Marcel). neozoic (gr. neos „nou" şi zoon „animal"; STRAT.), ultima eră geologică, care cuprinde timpul scurs de la sfîrşitul me-zozoicului, cînd a avut loc dispariţia amoniţilor, belemni-ţilor, rudiştilor şi a reptilelor gigantice, şi pînă în zilele noastre. Se subdivide în următoarele perioade: paleogen, neogen şi cuaternar. Formele de viaţă din era neozoică au evoluat din ce în ce mai mult spre forma actuală, culminînd cu apariţia omului. In flora n. predomină angiospermele monocotiledo-nate şi dicotiledonate. Reprezentanţii mai importanţi ai faunei n. sînt foraminiferele, coralii, echinodermele şi mai ales lamei ibranhiatele şi gasteropodele, care cunosc o dezvoltare considerabilă, iar dintre vertebrate mamiferele placentare. In general, în decursul erei n. se constată o retragere a formelor de climat cald către sud. Formaţiunile n. sînt reprezentate prin toate tipurile: continentale, lagunare, neritice şi batiale. Dintre depozitele marine predomină rocile detritice. In această ultimă eră geologică se continuă cutările alpine, începute încă din cretacic, desăvîr-şindu-se formarea munţilor Pirinei, Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz, Himalaia şi Cordilieri. In legătură cu aceste mişcări orogenice se cunoaşte o intensă activitate vulcanică, manifestată şi la noi în lanţul munţilor Călimani, Harghita şi în Munţii Apuseni. Formaţiuni ale n. există în toate unităţile structurale din R.P.R., de ele fiind legate mai ales zăcămintele de petrol, cărbuni, sare, gips ş.a. Sin. cainozoic. n.e.p. (EC.) v. noua poli* tică economică. „Nepakarat" [ nepqcqrqt /, ziar, organ legal al Opoziţiei partidului maghiar, apărut la Cluj în septembrie 1933 — ianuarie 1934. A militat împotriva războiului şi a fascismului şi împotriva politicii trădătoare a conducătorilor Partidului maghiar. Nepal, stat în Asia, situat în partea central-sudică a munţilor Himalaia, între India şi R. P. Chineză. Suprafaţa: 140 798 km2. Populaţia: 9 700 000 loc. (1963), formată din nepalezi (indieni gurkha) şi tibetano-birmani (în'special nevari) Capitala: Katmandu. Limba de stat: nepaleza. Relief muntos, care coboară în trepte de la nord spre sud. In nord, la graniţa cu R.P. Chineză, se întinde lanţul Himalaia Mare, cu numeroase vîrfuri peste 8 000 m (cel mai înalt vîrf din lume, Ciomolungma, 8 848 m, vîrfurile Kanchen-junga, Makalu ş.a.), apoi spre sud urmează depresiunea Katmandu, în care este concentrată cea mai mare parte a populaţiei, munţii Himalaia Mică (circa 3 000 m altitudine) şi munţii Sivalik (circa 900 m), iar în extremitatea sudică cîmpia alu-vială Terai. Climă subecuato- rială umedă în sud, tot mai rece şi mai uscată spre nord. Fădurile ocupă suprafeţe mari; de la altitudinea de 4 500 m se întind păşuni alpine, iar mai sus zăpezi persistente şi gheţari. Zăcăminte de minereu de fier, de cupru, aur, cărbune, sulf, grafit. N. este o ţară agrară slab dezvoltată; în economie se mai menţin relaţii feudale. Marii proprietari deţin 4/5 din suprafaţa agricolă, iar majoritatea ţăranilor iau pămînt în arendă. Culturile agricole, bazate pe irigaţii, se concentrează în cîmpia Terai (unde se cultivă orez, iută, trestie de zahăr, ceai, indigo şi diverse alte culturi tropicale) şi în depresiunea Katmandu (secară, grîu, orz, porumb, orez, cartofi). Unele soiuri de orez şi de grîu se cultivă pînă la altitudinea de 4 000 m. Se practică păstori-tul transhumant (oi şi capre), în mai mică măsură se cresc iaci, boi zebu, bivoli. Industria se află în stadiu incipient; există mici întreprinderi textile, alimentare, de prelucrare a lemnului. Mare parte din capitalul întreprinderilor aparţine companiilor indiene. Este foarte dezvoltat artizanatul. Se exportă lemn, iută, tutun, lînă şi piei; se importă produse industriale. N. face comerţ în special cu India şi cu R.P. Chineză. — •Istoric. în antichitate şi în evul mediu, pe teritoriul N. au existat o serie de mici principate, care au fost unificate în sec. al XVIII-lea în-tr-un stat unitar. In urma războiului dus de Anglia împotriva N. (1814—1816) i s-a impus NEPER 498 NERNST acestuia un tratat potrivit căruia politica externă a ţării a fost pusă sub controlul autori» tăţilor engleze. Cu sprijinul rezidentului englez, în 1864 a venit la putere familia feudală Rana. în 1923 N. a devenit independent. După al doilea război mondial a luat amploare mişcarea populară împotriva orînduirii feudale şi a dictaturii familiei Rana. în 1949 a fost creat Partidul Comunist din Nepal şi Congresul sindicatelor din N., iar în 1951 familia Rana a fost răsturnată de la putere şi a fost reinstau-rată vechea dinastie. N. este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele. în conformitate cu Constituţia din 1962, au fost create' panceatele, organe de autoadministrare locală, şi Panceatul Naţional, organul suprem legislativ. Neper v. Napier. neper (după numele mate^ maticianului Napier; TELEC.), unitate de măsură a nivelului de transmisiune a unui semnal (electric, acustic etc.). Pentru a exprima în neperi amplificarea sau atenuarea unei mărimi fizice se calculează logaritmul natural (neperian) al raportului dintre valoarea finală şi valoarea iniţială â mărimii considerate. Un neper corespunde unei amplificări de e ori şi este egal cu 8,686 decibeli. Are simbolul N. nepermetru (TELEC.), instrument de măsură a atenuării, gradat în neperi. nepolar (CHIM,; despre molecule sau grupări de atomi), fără moment electric permanent (ex. moleculele de hidrogen, azot, metan, benzen etc.). Gruparea nepolară dintr-o moleculă de acid gras (acid palmitic, acid stearic etc.) este constituită din radicalul hidrocarbonat, de care este legată gruparea acidă, polară. Nepos, Cornel ius (c. 100—25 î.e.n.), istoric roman. A scris anale (păstrate fragmentar) şi „De viris illustribus**, biografii ale oamenilor de seamă, dintre care cele mai importante sînt ale lui Atticus şi Cato cel Bătrîn. „Nlpszabadsag" [nipsqbqd-şagjy organ de presă central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. înfiinţat în 1942, a purtat pînă în 1956 titlul „Szabad Nep*‘. Apare zilnic, la Budapesta. Neptun (ASTR.), planetă mare a sistemului nostru solar. Se află la 4 495,6 mii. km de Soare, are perioada de revoluţie de 164,8 ani, diametrul egal cu 3,89 diametre pămîn-teşti, densitatea 1,61 g/cm3, masa egală cu 17,3 mase terestre, acceleraţia gravitaţiei la suprafaţă de ~ 11,2 m/s2. Temperatura suprafeţei vizibile este de —220°C, iar atmosfera este alcătuită din hidrogen gazos, metan gazos, amoniac. Are doi sateliţi: Triton şi Nereida. N. a fost descoperit de către Galle de la Observatorul astronomic din Berlin (1846), după calculele efectuate de Leverrier pentru a explica neregularităţile din mişcarea planetei Uranus. Neptun v. Poseidon. neptunism (GEOL.), concepţie geologică neştiinţifică, care, exagerînd rolul agenţilor externi în formarea rocilor din scoarţa Pămîntului, admite provenienţa pe cale sedimentară a tuturor rocilor, inclusiv a celor magmatice şi metamorfice. Această concepţie a fost susţinută de geologul german A. Werner şi de elevii săi. neptuniu (CHIM.), Np. Element transuranian cu nr. at. 93; gr. at. 237. Formează combinaţii în diferite stări de valenţă (3, 4, 5, 6). Nera, afluent pe stînga al Dunării; izvorăşte din Munţii Semenicului şi drenează depresiunea Bozovici. Lungimea: 331,2 km pe teritoriul R.P.R. şi mai puţin de 1 km pe teritoriul R.S.F. Iugoslavia. La ieşirea din depresiune, N. formează chei în depozitele de calcare ale munţilor Loc vei şi Semenicului. Nereide (în mitologia greacă), cele cincizeci de nimfe ale mării fiicele zeului marin Nereidă Nereu. Potrivit mitului, se iveau printre talazuri la chemarea corăbierilor în primejdie pentru a le da ajutor. neretroactivitâte, principiul nereiroactivitâţii (DR.), principiu potrivit căruia legea dispune, de regulă, numai pentru viitor. Neavînd putere pentru trecut, legea nouă nu se poate aplica faptelor săvîrşite sau actelor juridice încheiate înaintea intrării sale în vigoare. V. şi retroactivitate. Neretva (Narenta), rîu în partea de vest a R.S.F. Iugoslavia (218 km). Izvorăşte din Munţii Dinarici şi se varsă în Marea Adriatică. Pe cursul său mijlociu s-a construit hidrocentrala Iablaniţa. Navigabil în cursul inferior. Pe valea N. se asigură legătura feroviară şi rutieră între regiunile interioare ale ţării şi litoralul Mării Adri-atice. Nereu (în mitologia greacă), străveche divinitate marină. Zeul N., supranumit „bătrînul mărilor'*, era conceput ca o divinitate binevoitoare; el personifica marea paşnică, favorabilă ^ navigatorilor, nerinea (PALEONT.), gen fosil de gasteropode, caracterizate printr-o cochilie înaltă, răsucită. în R.P.R. se găseşte în calcarele marine din munţii Hăşmaş, Rarău, în depozitele cretacice de la Petroşeni etc. neritică, zonă (GEOL.), zona marină situată în apropierea continentelor şi caracterizată prin adîncimi ale apei, în general mai mici de 200 m. în z.n.t apele sînt străbătute de lumina soarelui, prezintă variaţii mari de temperatură şi sînt agitate de valuri şi de curenţi. Datorită acestor condiţii, aici se dezvoltă o foarte bogată faună şi floră (corali, moluşte, arici de mare, alge etc.). în z.n. s-a format cea mai mare parte a depozitelor sedimentare marine (pietrişuri, nisipuri, mîluri, sfărîmături de cochilii şi de corali, zăcăminte de bauxită, de fier etc.). Nernst, Walther Hermann (1864—1941), fizician şi chimist german. Are lucrări în domeniul fizicii teoretice, al fizicii aplicate (lampa N.) şi al chimiei fizice (termochimie). N. a enunţat principiul al treilea NERO 499 NERV al termodinamicii. A elaborat teoria osmotică a pilelor electrice şi a adus contribuţii la studiul soluţiilor diluate. Laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1920). Nero (Lucius Domitius Ahe-nobarbus Nero), împărat roman (54—68 e.n.). A fost educat de filozoful Seneca, sub a cărui influenţă s-au desfăşurat primii lui ani de domnie. Foarte crud şi ambiţios, N. a provocat uciderea fratelui său vitreg, Britannicus, spre a împiedica pretendenţa acestuia la titlul de cezar, şi pe a mamei sale, Agripina, care urmărea să aibă un rol însemnat în conducerea statului. Înclinat spre planuri fantastice, a proiectat întreprinderea unor campanii militare în Africa şi în Asia, care să facă din el un nou Alexandru Macedon. în timpul domniei lui, un uriaş incendiu a mistuit Roma (64 e.n.); bănuit de a fi fost autorul acestui incendiu, N. a dat vina pe primii creştini, începînd persecuţiile împotriva lor. Răscoala legiunilor din provincii a pus capăt domniei lui N., care s-a sinucis; o dată cu moartea lui s-a stins şi dinastia iulio-claudică. Neruda, Jan (1834-1891), scriitor reaiist-critic şi gazetar ceh. Format în climatul revoluţiei din 1848, a desfăşurat o vie activitate publicistică în limbile cehă şi germană, lup-tînd pentru obţinerea independenţei ţării sale. Versurile sale, remarcabile prin suflul lor Jiric şi prin sinceritatea inspiraţiei, cîntă patria, setea de libertate a maselor asuprite. Ca prozator, a cultivat foiletonul, schiţa, povestirea miniaturală cu subiecte desprinse din viaţa cotidiană („Arabescuri*4, 1867 şi, mai ales, „Povestiri din Mala Strana**, 1878, trad. rom. 1958). A făcut şi cronică dramatică. Neruda» Pablo (n. 1904), poet chilian. S-a născut la Parral. După studii universitare a activat în diplomaţie. A luat apărarea republicii spaniole în timpul războiului civil. Din 1948 pînă în 1952 a trăit în exil. A evoluat sinuos, de la versuri de inspiraţie romantică la ermetism, supra- realism şi expresionism, transcriind cu deosebire zbuciumul unui spirit apăsat de nelinişte („Reşedinţa pe pămînt**, 1933, 1935), dar şi de bucuria trăirii integrale a vieţii („Omul P. Neruda cu praştia entuziast**, 1933). Evenimentele din Spania determină orientarea poeziei lui N. spre temele sociale, politice, de interes general-uman. Poetul protestează vehement împotriva agresorilor („Spania în inimă**, 1937), mărturisindu-şi adeziunea la lupta antifascistă şi la comunism („A treia reşedinţă**, 1945), reconstituie istoria mişcărilor sociale şi politice din America de Sud într-o formulă lirică apropiată de aceea cultivată de R. Dario şi W. Whitman („Cîntecul general**, 1950) sau evocă, din exil, peisajul şi oamenii chilieni („Strugurii şi vîntul**, 1954, trad; rom.). Cu „Odele elementare** (1954) şi cu volumele ulterioare, vădind o extraordinară capacitate de invenţie verbală şi tehnică, N. abordează o lirică a „elementelor**, cîntă omul simplu, marea, vinul, griul, miresmele, pescăruşii, trandafirul etc., înţelese ca date fundamentale ale existenţei şi ale universului său de inspiraţie. Posesor al unui registru liric bogat în tonalităţi dintre cele mai diverse, mî-nuind cu măiestrie discursul poetic şi oda patetică, versul liber modern şi pe cel de factură tradiţională, N.este considerat cel mai reprezentativ poet contemporan al Americii de Sud. Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi parţial în româneşte. Laureat al Premiului internaţional Le- nin „Pentru întărirea păcii între popoare** (1953). nerv (ANAT.), organ de transmisiune a impulsului nervos, care uneşte sistemul nervos central cu periferia organismului (piele, organe de simţ, viscere, glande endocrine, muşchi etc.). N. sînt formaţi din mănunchiuri de fibre care reprezintă prelungirile neuronului (cilindru ax) şi sînt înconjurate de o teacă constituită dintr-o substanţă specială, numită mielină. Majoritatea n. conţin atît fibre senzitive cît şi fibre motorii (ex. n. sciatici). Din punctul de vedere al activităţii lor, n. se împart în nervi senzitivi, care transmit impulsul nervos de la periferie spre centru, şi nervi motori, care transmit comenzile de la centru la periferie. — Nervi cranieni, cele 12 perechi de nervi care se găsesc pe faţa inferioară a creierului: 1) n. olfactivi, care se termină Jn mucoasa foselor nazale; 2) n. optici, care se încrucişează înainte de a intra în globii oculari; 3) n. motori oculari comuni, care comandă musculatura ochilor; 4) n. patetici, care inervează muşchii oblici ai ochiului; 5) n. tri-gemeni» care inervează o parte din ochi, maxilare şi limbă; 6) n. motori-oculari externi, destinaţi unor muşchi ai ochiului; 7) n. faciali, care inervează muşchii feţei; 8) n. acustici, care percep senzaţiile sonore; 9) n. gloso-faringieni, care inervează limba şi laringele; 10) n. pneumogastrici sau nervii vagi (sistemul parasimpatic), care inervează inima, plămînii, rinichii, splina şi stomacul; 11) n* spinali, care se ramifică în muşchii laringelui, trapezului etc.; 12) n* hipogloşi, care comandă miş-cările limbii. — Nervi rahidieni, nervi care îşi au originea în măduva spinării şi sînt formaţi din două rădăcini: una senzitivă şi cealaltă motorie, care se reunes c în interiorul canalului rahidian şi ies din acest canal prin găurile de conjugare ale vertebrelor. După ieşirea din canalul rahidian, n.r. se răspîndesc în organism, inervînd toate organele şi ţesuturile. N.r. din regiunea cervicală şi lombară formează plexuri nervoase (cervical, brahial» lombar, sacral)» NERVA 500 NERVOS de unde se ramifică în regiunile respective (gît, membre, trunchi, abdomen etc.). De-a lungul coloanei vertebrale, de o parte şi de alta, se întinde lanţul nervilor simpatici, care fac parte din sistemul nervos neuro-vegetativ. Dintre n.r. fac parte: n. radial, n. cubital, n. sciatic, n. tibial etc. Nerva (Marcus Cocceius Nerva), împărat roman (96— 98 e.n.), întemeietorul dinastiei Antoninilor. Impunerea lui de către senat marchează începutul unei epoci de înţelegere între senat şi conducătorul imperiului. Pentru a înlătura adversitatea partidei militare, N. a înfiat pe Marcus Ulpius Traianus (T r a i a n), guvernatorul Germaniei, care se bucura de popularitate in armată. Nerval, Gerard de (1808— 1855), scriitor romantic francez. A călătorit mult prin Europa şi prin Asia („Călătorie în Orient**, 1851; „Lorely**, amintiri din Germania, 1852). A debutat cu versuri patriotice („Elegii naţionale**, 1826) şi a dat o remarcabilă traducere din „Faust“ de Goethe (1828) şi a unor balade şi poveşti romantice germane. Ulterior, sub influenţa romantismului metafizic german, s-a orientat spre o proză cu conţinut magic, straniu, mistic („Mîna gloriei, istorie maca-ronică**, 1843; „Angelique", 1854; „Sylvie**, 1854; „Fiicele focului**, 1854, trad. rom.; „ Aurelia 1865) şi spre o poezie a refugiului în vis (Ilu-minaţii**, 1852; „Himerele**, 1854), care anunţă lirica simbolistă de mai tîrziu. Opera lui N*, expresie a unui spirit contradictoriu, încercat de suferinţă, se distinge prin bogăţia ei imaginativă, prin farmecul sugestiv al limbii şi prin perfecţiune formală. Nervi, Pier Luigi (n. 1891) inginer şi arhitect italian. S-a impus prin construcţiile sale cu structuri metalice şi în beton armat, ca şi prin studiile în domeniul construcţiilor. nervism, (MED.), concepţie fiziologică care extinde influenţa sistemului nervos asupra unui număr foarte mare de activităţi ale organismului. Formulat şi susţinut de o serie de oameni de ştiinţă (J. Prochâska, Brown-Sequard, Magendie, Botkin, Secenov), nervismul atinge forma cea mai evoluată în concepţia lui I.P. Pav-lov. N. pavlovist are la bază principiul după care sistemul nervos central şi, la animalele evoluate, scoarţa cerebrală au un rol fundamenta] în coordonarea tuturor funcţiilor, în asigurarea unităţii organismului şi a legăturii acestuia cu mediul înconjurător. nervos, sistem ^totalitatea centrilor nervoşi şi a căilor de transmisiune centripetă şi centrifugă din organismul animalelor şi al omului. La celen-terate, celulele nervoase sînt diseminate în tot corpul (sistem nervos difuz) şi sînt unite prin fibre, formînd o reţea care reacţionează întotdeauna, în întregime, la excitanţi. La celelalte nevertebrate, celulele ner- voase se grupează în ganglioni legaţi prin nervi. La viermi şi la artropode, ganglionii sînt dispuşi în formă de scară (sistem nervos scaiariform). La vertebrate, s.n. este alcătuit din organe centrale (creier, cerebel, bulb, măduva spinării), care formează s.n. central, şi din organe de transmisiune (nervii cranieni, nervii rahidieni şi sistemul nervos simpatic şi parasimpatic), care formează s.n. neurovegetativ. Acest sistem reglează funcţiile viscerale ale organismului. Este format din sistemul nervos simpatic şi parasimpatic, care îşi au originea în centrii subcorticali şi în măduva spinării, iar ramurile lor se răspîndesc în tot organismul (pereţii vaselor sanguine, organe şi ţesuturi). Creierul şi măduva spinării sînt formate din substanţă albă şi din substanţă cenuşie. Substanţa albă a creierului este constituită din fibre nervoase, iar substanţa Baza creierului ji nervii cranieni 1 — Şanţul olfactiv; 2— bulbul olfactiv; 3 — 18 — tractul olfactiv; 4 — hipofiza ; 5 — tractul optic; 6— tuber cinereum; 7— pedunculul cerebral; 5 — 9 — nervul trigemen; 10 — puntea cerebrală; 11 — pedunculul cerebral mediu; 12 — oliva bulbară; 13 — 14 — măduva alungită; 15 — decusaţia piramidală; 16— şanţul lateral anterior; 17 — măduva spinării; 19 — nervul optic; 20 — chiasma optică; 21 — nervul oculomotor comun; 22 — nervul oculomotor extern; 23 — nervul trigemen; 24 — nervul patetic; 25 — nervul facial; 26 — nervul intermediar; 27 — nervul acustic; 28— nervul glosofaringian; 29 — nervul vag sau pneumogastric; 30 — nervii spinali; 31 — nervul hipoglos nervură 501 NESATURAT Secţiune prin emisfera dreaptă a creierului / — corpul calos; 2 — fornixul; 3 — corpul striat; 4 — talamusul; 5 — lamina rostrală; 7 —comisura cerebrală anterioară; 6 şi 8 — aria subcaloasă; 9— corpul mamilar; 10 — girusul dentat; 11 — şanţul temporal inferior; 12 — şanţul colateral; 13 — girusul fasciolar; 14 — şanţul central cenuşie este formată din celule nervoase (neuroni) şi din celule gliale cu rol trofic şi de susţinere, La om, scoarţa cerebrală s-a dezvoltat foarte mult din cauza apariţiei centrilor nervoşi, situaţi în profunzimea creierului (centrii subcorticali), legaţi funcţional de scoarţa cerebrală. Centrii nervoşi subcorticali (talamus, hipotalamus)au un rol deosebit în reglarea tonusului muscular, a mecanismului somn-veghe, în menţinerea temperaturii corpului, în controlul activităţii glandelor endocrine etc. Funcţia cea mai diferenţiată şi de conducere o are, la om, scoarţa cerebrală. S.n. este un complicat organ coordonator al celor mai însemnate funcţii ale întregului organism; el coordonează funcţia organelor interne, activitatea întregului organism în mediul înconjurător şi adaptarea acestuia la condiţiile mereu variate ale mediului. Reglarea activităţii organismului se face în primul rînd prin mecanismul reflexelor necondiţionate şi al reflexelor condiţionate. S.n. primeşte stimuli din lumea înconjurătoare (vizuali, auditivi, tactili, olfactivi etc.) şi stimuli care provin din interiorul organismului(muşchi, articulaţii, diferite organe interne etc.). Aceşti stimuli dezlănţuie în creier impulsuri nervoase (influxuri nervoase), care ajung la anumiţi centri din scoarţa cerebrală, trecînd prin relee intermediare, Creierul pre- lucrează şi sintetizează în complexe funcţionale această multitudine de stimuli aferenţi şi le transmite la organele efec-toare (ex. muşchi scheletici, muşchi netezi, glande endocrine etc.). S.n. este organul prin intermediul căruia se face reflectarea lumii exterioare în organism şi, în acelaşi timp, reglarea comportamentului corespunzător al organismului. nervură 1. (BOT.) Fascicul conducător Ji-bero-Iemnos din frunze, care se ramifică în me-zofil. 2. (TEHN.) Proeminenţă longitudinală, transversală sau înclinată pe suprafaţa exterioară sau interioară a unei piese, a unui organ de maşină etc., executată pentru a le mări rezistenţa sau rigiditatea, pentru ghidare, pentru intensificarea transferului de căldură sau, în unele cazuri, pentru schimbarea caracteristicilor de vibraţie ale piesei sau ale organului pe care se efectuează a-ceste proeminenţe. Pe piesele metalice, n. şe exe- cută prin turnare, ştanţare, refulare, aşchiere etc. 3* (CONSTR.) Grindă de beton armat, cu secţiune relativ redusă, aşezată între grinzile principale sau între corpurile de umplutură ale unui planşeu. în general, n.se toarnă monolit cu placa planşeului. 4. (AV.) Element de construcţie a aripii de avion, aşezat transversal pe longeroanele aripii pentru a asigura rigiditatea acesteia. N. este constituită, în general, din două tălpi legate printr-o inimă şi se confecţionează din lemn, din duraluminiu sau din oţel. 5. (ARHIT.) a) Element de structură, mai mult sau mai puţin reliefat, care întăreşte intradosul unei bolţi, avînd totodată şi o funcţie decorativă. b) Mulură puternică care întăreşte muchiile unei bolţi în cruce sau care, formînd raze ori reţele, decorează intradosul unei bolţi gotice. nervus probandi (expresie latină însemnînd „nervul, forţa argumentăriiLOG.), argumentul cel mai puternic, hotărîtor, într-o demonstraţie. nesaturât (CHIM.) 1. (Despre un sistem fizico-chimic) Care conţine, în unul dintre constituenţii săi, o cantitate Coloană şi boltă cu nervuri NESF1E 502 NETO mai mică decît cantitatea maximă posibilă, corespunzătoare stării de echilibru, în condiţiile în care se găseşte sistemul (ex. soluţie nesaturată). 2. (Despre unele combinaţii chimice organice) Care, datorită prezenţei legăturilor multiple în molecula lor, pot adiţiona atomi sau molecule simple (ex. hidrocarburi nesaturate). n£sfie, monedă de aur, care a circulat în ţările române din sec. al XVII-lea pînă în primul sfert al sec. al XlX-lea. Nesmeianov, Aleksandi Nikolaevici (n. 1899), chimist sovietic, profesor la Universitatea din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A.N. Nesmeianov şi membru de onoare al Academiei R.P.R. N. a publicat lucrări în domeniul combinaţiilor organometalice. A elaborat o metodă de preparare a compuşilor organici cu mercur, care-i poartă numele, obţinînd de la aceştia noi clase de compuşi organo-metalici cu diferite alte metale. A contribuit la fundamentarea teoriei structurii compuşilor organici. Autor al unei monografii intitulate „Metode de sinteză în domeniul combinaţiilor organometalice**. Laureat al Premiului de stat al U R S S Nesri, Mehmed (?— 1520), cronicar turc, autor al unei istorii universale în şase părţi, dintre care nu s-a păstrat decît ultima, privind istoria Imperiului otoman („Tarih-i Al-i Othman**). Nesselrode, Karl Vasilie-vici (1780—1862), om politic şi diplomat rus de origină germană. A participat la Congresul de la Viena (1814 - 1815), ca plenipotenţiar al ţarului Alexandru I. între 1816 şi 1856 a condus de fapt politica externă a Rusiei ţariste. A fost scos din funcţia pe care o deţinea, în urma războiului Crimeii (1853 — 1856), datorită eşecului politicii sale de apropiere de Austria şi Prusia. Nessus, în mitologia greacă, centaur care îi ajuta pe călători să treacă fluviul Evenos. A fost ucis de Hercule atunci cînd a încercat s-o răpească pe Deianira, soţia acestuia. Cămaşa înmuiată de Deianira în sîngele monstrului, potrivit sfatului său perfid, a provocat apoi moartea lui Hercule. Expresia „cămaşa lui Nessus** simbolizează o pasiune chinuitoare de care omul nu se poate elibera. Nestor (în mitologia greacă), rege al Pilosului, cel mai bătrîn b a s i 1 e u grec din timpul războiului troian, renumit .pentru înţelepciunea şi elocinţa sa. Erou favorit al lui Homer în lliada şi Odiseea. Expresia „un N.*‘ se aplică unei persoane vîrstnice care îşi domină anturajul prin înţelepciune. Nestor, Ion (n. 1905), istoric şi arheolog român, specialist în arheologia comunei primitive şi a epocii migraţiunii popoarelor, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei R.P.R. Op. pr.: „Etudes sur l’exploitation du cuivre en Roumanie** (în „Dâcia“, IX— X, 1945), „Contributions arche-ologiques au probleme des Pro-to-Roumains“ (în „Dacia**, seria nouă, II, 1958), „Les donnees archeologiques et le probleme de la formation du peuple roumain** (în „Revue Roumaine d’histoire**, 1964). Este membru corespondent al Institutului arheologic german şi membru al Consiliului permanent al Uniunii internaţionale de studii preistorice şi protoistorice. nestorianism, doctrină religioasă bazată pe învăţătura lui Nestorie, patriarhul Con-stantinopolului, care nega natura divină a lui Hristos, sus-ţinînd că acesta a fost un om muritor. N. a fost condamnat ca erezie de sinodul ecumenic din Efes (431). Avînd un substrat protestatar, el s-a răsprn-dit în Arabia, Media, Siria etc., luînd o mare amploare în sec. XI-XV. Nestroy, Johann Nepomuk (1801 — 1862), dramaturg, actor şi director de teatru austriac. Valorificînd tradiţia teatrului popular vienez, a compus numeroase comedii şi parodii, în care a satirizat îndeosebi unele moravuri ale micii burghezii („Bărbatul bătrîn cu soţie tî-nără“, 1849), a ironizat prin pastişă feeriile la modă („Spiritul rău Lumpazivagabundus44, 1833, trad. rom. 1852) şi tendinţa romantică de a idealiza realitatea în spirit eroic („Tann-hăuser sau bătălia din Wartburg4*, 1852, după R. Wagner). netemeinicie (DR.), viciul unei hotărîri date de un organ de jurisdicţie, care constă fie în greşita sau incompleta stabilire a faptelor, fie în lipsa de motivare, fie într-o motivare contradictorie. netezire (TEHN.), operaţie de finisare a unei piese sau a unui obiect metalic sau nemetalic, efectuată manual sau pe maşini-unelte în vederea realizării unei bune calităţi a suprafeţei şi eventual a preciziei dimensionale şi a formei geometrice finale a piesei sau a obiectului respectiv. N. se execută prin aşchiere, prin deformare plastică sau prin alte procedee tehnologice. netezitoare (MAŞ. AGR.), unealtă agricolă folosită la netezirea solului după arat. Este formată din mai multe bare de lemn sau de metal cu secţiune dreptunghiulară, legate între ele prin lanţuri sau prin tije metalice. Se mai numeşte tfr-şitoare. netezitor (METAL.), unealtă de mînă constituită dintr-o placă de metal plană sau curbă, prevăzută cu un mîner, cu care se îndreaptă şi se netezesc muchiile formelor de turnătorie. neto (net) (EC.), mărime rezultată după ce s-au făcut toate scăzămintele (ex. greutatea neto a unei mărfi nu include ambalajul; salariul net nu include impozitul). V. şi b r u t o. NEUBRANDENBURG 503 NEUMANN Neubrandenburg [nqibrân-dmburgj, district în nord-estul R.D. Germane. Suprafaţa: 10 930 km2; populaţia: 644 880 Ioc. (1962). Centrul administrativ: Neubrandenburg. Relief de cîmpie, vălurit datorită depozitelor glaciare, cu numeroase lacuri. Se cultivă în special cereale (secară, ovăz, în sud-est grîu), cartofi, sfeclă de zahăr, plante furajere. Se cresc vite cornute mari, porcine şi ovine. Principalele ramuri industriale sînt industria alimentară, industria uşoară, prelucrarea lemnului, industria materialelor de construcţie, industria chimică, prelucrarea metalelor. neuburger [nfyiburgzr] (VI-TICULT.), soi de viţă de vie Neuburger de origine germană, cu struguri mici, cilindrici, bătuţi şi cu bob verde-gălbui, cu pieliţa de grosime mijlocie: mustul este nearomat. In ţara noastră este ră&pîndit în podgoriile din Transilvania; produce vinuri albe de calitate superioară. Neuchâtel [noşaţel], lac de origine glaciară în vestul Elveţiei, la poalele munţilor Jura. Suprafaţa: 216 km2, adînci-mea: 152 m. Este navigabil. „Neue Literatur“/n?*V (Literatura nouă), organ al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., destinat cititorilor de limbă germană. Apare de şase ori pe an din august 1949, publicînd literatură originală, traduceri, studii, eseuri etc. „Neue Rheinische Zei-tung" [n$h râinişd ţâitung], ziar cu orientare democrat-revoluţionară, editat de K. Marx (redactor-şef) şi F. Engels, la Koln (Germania), între 1 iunie 1848 şi 19 mai 1849. „Neuer Weg“ [n$ter veg] (Drum nou), organ de presă în limba germană al sfaturilor populare din R.P.R. Apare zilnic, la Bucureşti, din martie 1949. „Neues Deutschland" [n$i-9S d^iciland], organ de presă al Comitetului Central al Partidului Socialist Unit din Germania. Apare zilnic, la Berlin, din 1946. „Neue Ziircher Zeitung" [n§h ţiirhzr ţâitung], cotidian elvejian în limba germană, organ al Partidului radical-democrat. Apare la Ziirich, din 1821. Neuhauser [m}ihauz9r]t familie de pictori transilvăneni. Franz Adam, bătrînui (1734— 1785), de origine vienez, s-a stabilit la Sibiu în 1783, devenind cunoscut ca portretist şi pictor de miniaturi. Franz, cel tînăr (1763—1836); a studiat la Academia de artă din Viena. Activitatea lui la Sibiu a coincis cu epoca de înflorire a picturii ?ortretistice în Transilvania, n prima treime a sec. al XIX-lea, s-a făcut remarcat ca valoros pictor de peisaje, portrete şi flori, precum şi ca litograf. Arta lui relevă preocuparea pentru amănunt şi individual, cît şi o tendinţă idilică în zugrăvirea naturii. Joseph (1765—1815); a studiat la Viena şi din 1785 a activat la Sibiu, ca profesor de desen. Cu un cultivat simţ al culorilor, a pictat compoziţii cu numeroase figuri, înfă-ţişînd petreceri, jocuri şi concerte la curţi feudale. Gottfried, (1772—1836), după studii la Viena a devenit din 1806 profesor de desen la Cluj. A realizat desene de arhitectură, /o-hann (1774— 1815), peisagist şi gravor; a transpus în tehnica gravurii pe metal lucrările fratelui său Franz. Opera lor se află reprezentată în Muzeul Brukenthal. Neuiliy [noi], tratatul de pace de la unul dintre tratatele de pace ale sistemului de la Versailles, semnat la 27 noiembrie 1919, la Neuiliy sur Seine, între puterile Antantei şi Bulgaria (care a participat în primul război mondial de partea Germaniei). Neumaim [nQiman], Alfred (1895—1952), scriitor antifascist german. Romanele sale, de inspiraţie istorică, evocă efectele sociale funeste ale dictaturilor personale („Dia- volul*4, 1926; trilogia consacrată lui Napoleon al III-lea, „Noul Cezar**, 1934; „Impe-riul“, 1936; „Prietenii poporului “, 1941), lupta pentru libertate a patrioţilor italieni împotriva dominaţiei austriece („Re-belii“, 1927; „Guerra**, 1928) sau activitatea conspirativă anti-hitleristă a fraţilor Scholl din Miinchen („Au fost şase**, 1944). Operele lui N. se caracterizează prin autenticitatea faptelor, acuitatea analizei psihologice şi bogăţia epică a naraţiunii. Neumann [n$iman]t Baltha-sar (1687—1753), arhitect german. Este creatorul unui stil de inspiraţie barocă, al cărui specific constă în svelteţea marcată a corpurilor centrale ale clădirilor. N. a fost unul dintre principalii arhitecţi ai e-pocii, din sudul Germaniei (Reşedinţa din Wiirzburg, 1720; scara interioară a castelului din Wiirzburg, 1729; biserica de pelerinaj „14 sfinţi** ş.a.). Neumann [n$iman]9 Cari Gottfried (1832 — 1925), matematician german. A fost profesor la universităţile diri Halle, Tiibingen şi Leipzig. Are contribuţii în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale (problema lui Dirichlet, problema lui N*). Neumann [nâiman], Johann von (1903 — 1957), matemati -cian american de oricine maghiară; a fost profesor ia Universitatea din Princeton şi membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Washington. A adus contribuţii fundamentale în analiza funcţională şi, cu ajutorul acesteia, în fizica modernă. N. a creat teoria jocurilor şi a obţinut rezultate importante în domeniul teoriei mulţimilor, algebrei, al funcţiilor aproape periodice pe care le-a utilizat în teoria grupurilor. A avut un rol de seamă în crearea maşinilor electronice de calculat. Neumann fnâiman], Stanis-lav Kostka (1875—1947), poet revoluţionar ceh, scriitor al poporului din Cehoslovacia. A fost director al ziarului „Rud£ prâvo**. încă din primele sale volume de versuri („Nemesis, bonorum custos**, 1895; „Sînt apostolul noii vieţi**, 1896 ş.a.), N* abordează o problematică NEUMĂ 504 NEUTRALITATE socială de ţinută umanitară. Cu plachetele ulterioare, „Cîn-tece cehe** (1910) şi, mai ales, „Cîntece roşii** (1923), lirica sa evoluează, militînd ferm pentru idealurile proletariatului socialist. In anii ocupaţiei hitleriste, N. cheamă masele la luptă împotriva fascismului (Anul fără sfîrşit**, 1945, şi „Anii ciumaţi**, 1946). Adînc populare prin conţinutul lor de idei şi de sentimente, poemele lui N. cîntă omul şi civilizaţia, într-un stil metaforic, colorat şi patetic, bogat în sugestii.  scris şi lucrări de critică literară („Trăiască viaţa!1920; „Drumul omu-Iui“, 1933 ş.a.). neumă (MUZ.) v. notaţie. neur(o)~, nevr(o)- (gr. neuron „nerv“), element de compunere cu sensul „(referitor la) nervi** (ex. neurologie, nevralgie). neurastenie (gr. neuron „nerv** a „fără“ şi stenos „forţă**; MED.), boală caracterizată prin tulburări funcţionale în dinamica scoarţei cerebrale; se manifestă prin stare de oboseală, dureri de cap, insomnie, atonie gastrointesti-nală, anxietate, depresiune psihică, palpitaţii, sufocări etc. neurit (ANAT.) v. axon. neurochirurgie, ramură a chirurgiei avînd ca obiect bolile sistemului nervos care necesită o intervenţie chirurgicală. N. modernă s-a dezvoltat în sec. al XX-lea, datorită tehnicii şi aparaturii perfecţionate. în stadiul actual al medicinii, orice regiune a sistemului nervos poate fi abordată chirurgical, iar operaţiile pe creier, pe măduva spinării şi pe nervi au tot mai multe şanse de vindecare, în ţara noastră, n. are reprezentanţi cunoscuţi şi peste hotare: D. Bagdasar, C. Ar- seni ş.a. neurocrâniu (ANAT.), parte a craniului care adăposteşte encefalul. Se mai numeşte cutie craniană. neurofibrile (HIST.), formaţii filamentoase fine din citoplasmă celulei nervoase şi din prelungirile ei. Se consideră că n. au un anumit rol în conducerea influxului nervos. neurofibromatoză (MED.), boală caracterizată prin apariţia pe piele a unor pete pigmentare sau a unor tumori care îşi au originea în ţesutul fibros al tecilor nervilor (neurofibroame). Se mai numeşte boala Reck~ linghausen. neurolimfomatoză (MED. VET.) y. leucoza găinilor. neurologie (gr. neuron „nerv“ şi logos „ştiinţă**; MED.), disciplină care se ocupă cu studierea anatomiei, fiziologiei şi Satologiei sistemului nervos, î* a devenit o ramură independentă de medicina internă în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Fondatorul şcolii neurologice din ţara noastră a fost Gh. Marinescu. neuron (gr. „nerv**; MED.), element de bază structural şi funcţional al sistemului nervos. N. este compus dintr-un corp celular protoplasmatic, care conţine un nucleu, din prelungiri protoplasmatice de două tipuri: scurte şi ramificate, numite dendrite, şi dintr-o prelungire neramificată, lungă, numită axon sau cilindru-ax. Neuronii pot avea funcţie motorie sau senzitivă. neuronofagie (gr. neuron „nerv** şi phagein „a mînca“; MED.), proces în urma căruia o celulă nervoasă alterată este fagocitată de alte celule speciale din jurul ei. Termenul de n. a fost introdus în ştiinţă de Gh. Marinescu. neuropatologie (gr. neuron „nerv“, pathos „durere** şi logos „ştiinţă**; MED.), ramură a neurologiei car? se ocupă cu studierea bolilor sistemului nervos şi a leziunilor provocate de aceste boli. neuroplegice (gr. neuron „nerv** şi plege „lovire**; FARM.), grup de substanţe care au o acţiune deconectantă asupra sistemului nervos central. Provoacă o reducere a stării de tensiune psihică, scad anxietatea, calmează fără să producă somn (ex. clorpromazina, rezer-pina, metopromazina etc.). Sînt utilizate în unele boli psihice, în endocrinologie, în chirurgie şi în medicina internă. Se mai numesc neuroleptice. neurotrop (gr. neuron „nerv“ şi tropos „schimbare**; MICRO-BIOL.), virus care se fixează şi care provoacă alteraţii în special în sistemul nervos (ex. virus.ul turbării, al poliomielitei, al diferitelor encefalite). neurulă (EMBRIOL.), stadiu caracteristic în dezvoltarea embrionară a cordatelor, în timpul căruia se formează tubul neural, din care se va dezvolta sistemul nervos central. Stadiul de n. urmează după cel de g a s t r u 1 ă. Neusiedler [nQizidhr], lac la graniţa dintre Austria şi R.P. Ungară, la sud-est de Munţii Leitha. Dimensiuni variabile după anotimp; în medie: suprafaţa 330 km2, adîncimea 1 —2 m. Este legat printr-un canal cu rîul Raab. 80% din suprafaţa lacului este acoperită cu trestie şi papură. Pescuit dezvoltat. Obiectiv turistic. Numele unguresc al lacului este Fertd. neuston (BIOL.), asociaţie de organisme microscopice, vegetale şi animale, care populează pelicula superficială a apelor colorînd-o de obicei în verde sau, mai rar, în brun, roşu, galben etc. V. şi înflori-r ea apei. neutralitate, situaţie a unui stat (stat neutru) în timp de război, a unui stat cu neutralitate permanentă sau a unui stat care duce o politică de neutralitate pozitivă. N. în timp de război, situaţie juridică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, fiind obligat să nu dea sprijin armat nici unuia dintre statele beligerante. N. permanentă, situaţie juridică a unui stat care implică, ca obligaţii principale, de a nu lua parte la războiul dintre alte state, iar, în timp de pace, de a nu participa la nici un fel de alianţe militare şi de a nu permite amplasarea de baze militare şi de trupe străine pe teritoriul său. în prezent, printre statele care au o n.p. sînt Elveţia (din 1815) şi Austria (din 1955)— N. pozitivă, politică dusă, în epoca noastră, de statele (state neangajate) care nu se alătură alianţelor militare încheiate de alte state şi care întreţin relaţii paşnice cu toate statele, aducîndu-şi contribuţia la lupta pentru menţinerea şi întărirea păcii, în prezent, n., avînd ca scop să bareze calea războiului, con- neutralizare 505 NEVAD stituie un instrument important în lupta pentru promovarea coexistenţei paşnice. neutralizare 1» (DR.) Regim special al unui teritoriu, instituit prin convenţii internaţionale, potrivit cărora statele semnatare se obligă să nu transforme acel teritoriu în teatru de război sau în bază de operaţii militare împotriva altor state (ex. regimul Antarcticii). N. însoţeşte de obicei demilitarizarea teritoriului respectiv. 2. (MILIT.) Acţiune a focului diferitelor categorii de armament asupra forţei vii şi asupra mijloacelor de foc ale inamicului, prin care se urmăreşte producerea unor asemenea pierderi, încît să ducă temporar la întreruperea activităţii de luptă, la limitarea sau la interzicerea manevrei şi la dezorganizarea inamicului. 3. (CHIM.) Reacţie dintre un acid şi o bază, care decurge, în general, cu formare de sare şi de apă, astfel încît, la punctul de echivalenţă, soluţia rezultată (soluţie neutră) nu mai prezintă nici proprietăţi de acid şi nici proprietăţi de bază, concentraţiile ionilor de hidrogen şi de hidroxil fiind egale (pH-ul unei soluţii, neutre este 7). 4. (LINGV.) Fenomen care constă în suprimarea, în anumite condiţii, a unei opoziţii existente între două unităţi lingvistice (ex. în limba română, opoziţia dintre consoanele s şi z se neutralizează înaintea unei consoane care aparţine corelaţiei de sonoritate: b, p etc.; rom. sbir < (fr. sbire a devenit zbir prin n. o-poziţiei s-z). Noţiunea de n. se foloseşte mai ales în fonologie. neutrino (FIZ.), particulă elementară neutră, cu masa de repaus mult mai mică decît masa electronului (probabil nulă) şi cu spinul semiîntreg. Existenţa n. a fost presupusă de către W. Pauli (1931), pentru a putea explica aparenta abatere de la legile de conservare ale energiei şi momentului cinetic în dezintegrarea p. Astăzi se admite că emisiunea unui n» însoţeşte orice dezintegrare radioactivă cu emisiune de pozitroni. De asemenea, n. apare în procesul de dezintegrare a unor mezoni. N. este o particulă stabilă. El inter- acţionează foarte slab cu alte particule (protoni,electroni ş.a.), de aceea posedă o putere colosală de pătrundere prin substanţă. neutrodinare (TELEC.), compensare (neutralizare) a cuplajului capacitiv dintre circuitul de grilă şi cel anodic al unui tub electronic (sau dintre circuitul de colector şi cel de bază al unui tranzistor), în scopul evitării pericolului funcţionării, în regim de oscilaţie, a unui etaj de amplificare cu tub electronic sau cu tranzistor. neutron (FIZ.), particulă elementară neutră, cu masa de repaus de 1 838,6 ori mai mare decît masa electronului. N. intră, alături de proton, în alcătuirea tuturor nucleelor atomice, cu excepţia nucleului de hidrogen. Are spinul semiîntreg şi se supune statisticii Fermi-Dirac. în reacţiile de fisiune nucleară se obţin n. liberi (numiţi n. de fisiune), cu o energie cinetică de ordinul megaelec-tronvolţilor. N. liber are o viaţă medie de circa 13 minute; el se dezintegrează spontan într-un proton, un electron şi un antineutrino. Neavînd sarcină electrică, n.liberi pătrund foarte uşor prin învelişul electronic al atomilor, apropiindu-se de nuclee şi provocînd diferite reacţii nucleare. N. stau la baza funcţionării reactoarelor nucleare, care constituie totodată cele mai puternice surse de n. Neutronul a fost descoperit de J. Chadwick (1932). — N. lent, neutron a cărui energie cinetică este cuprinsă între 0 şi 1 000 de electronvolţi. — N. rapid, neutron a cărui energie cinetică este cuprinsă între 0,5 şi 10 megaelectron volţi. — N. termic, neutron a cărui energie cinetică este egală cu energia medie a unei particule (atom, moleculă) aflate în agitaţie termică la temperatura obişnuită (ex. temperaturii de I8°C îi corespunde o energie de 0,025 electronvolţi). N.t. sînt cei care realizează reacţia de fisiune în lanţ într-un reactor nuclear; ei se obţin prin ciocnirea n. de fisiune pe nucleele atomilor unui moderator. neutru1 (ELT.), punct în care se leagă cîte un capăt al circuitelor de fază, conectate în stea sau în zigzag, ale unei reţele, ale unei maşini electrice sau ale unui transformator electric polifazat. în regim perfect echilibrat, diferenţa de potenţial dintre n. tuturor maşinilor şi aparatelor electrice conectate la aceeaşi reţea, ca şi aceea dintre aceste puncte şi pămînt, este egală cu zero. N. unei reţele electrice poli-fazate poate fi legat la pămînt. Sin. (impropriu) nul. — Conductor de n., conductor legat la punctul neutru al unei reţele electrice. Se mai numeşte fir neutru. neutru2 (CHIM.; despre o soluţie sau un^ compus chimic), care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic. neutru3 (LINGV.; despre genul unor părţi de vorbire), care are forma atribuită în gramatică numelor de lucruri (inanimate); există în limbile latină şi greacă, în limbile slave, în română, germană etc. Deoarece, în limba română, n. are la singular formă masculină şi la plural formă feminină, el a fost numit, în gramaticile tradiţionale, şi ambigen. nev (lat. naevus „pată, neg“; MED.), tumoare benignă a pielii, adesea ereditară sau congenitală. N. poate fi de natură vasculară (datorită hipertrofiei vaselor sanguine sau limfatice), epidermică etc. Uneori este colorat în brun, în cenuşiu sau în albastru (n. pigmentar). Traumatizarea repetată a unui n. poate avea drept urmare malignizarea şi transformarea lui într-un nevocarcinom. Sin. pop. aluniţă. — N. vascular v. angiom. Neva, fluviu în nord-vestul teritoriului european al Uniu-unii Sovietice (74 km). Izvorăşte din lacul Ladoga şi se varsă, printr-o deltă întinsă, în Golful Finic al Mării Baltice. Navigabil. în zona de vărsare a N. este situat oraşul Leningrad. Nevada, stat în vestul S. U.A. Suprafaţa: 286 299 km2. Populaţia: 285 000 Ioc. (1960). Centrul administrativ: Carson City. Alte oraşe: Reno, Las Vegas. Teritoriul statului este situat aproape în întregime în cuprinsul Marelui Bazin, fiind stră- NEVADIANĂ 506 NEWFOUNDLAND bătut de lanţuri muntoase şi mărginit, la vest, de Sierra Nevada. Climă aridă. Mari zăcăminte de argint, aur, minereu de cupru, zinc, plumb, mercur, antimoniu, mangan, tungsten. Pe rîul Colorado, la graniţa cu Arizona, s-a construit o mare hidrocentrală (Hoover). Principalele ramuri ale economiei sînt: industria extractivă şi creşterea animalelor pe păşuni (vite cornute mari, oi). Datorită climei uscate, culturile agricole sînt foarte restrînse. Este dezvoltat turismul. nevadiână, fază~ (GEOL.), fază de mişcări tectonice intense, însoţite de intruziuni granitice, care s-a manifestat la sfîrşitul perioadei jurasice, în partea de vest a Americii de Nord. Fazei nevadiene îi corespunde, în zona alpină, faza ki~ merică nouă. Nevanlinna, Rolf Herman (n. 1895), matematician finlandez, profesor la Universitatea din Helsinki, membru al Academiei Finlandeze. Are contribuţii importante în domeniul funcţiilor de o variabilă complexă. nevăstuică (Mustela niva-lis), specie de mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu corpul lung de circa 25 cm, suplu, subţire, cu picioarele, Nevăstuică scurte şi cu botul ascuţit; blana este moale, deasă, de culoare galben-brună vara şi alburie iarna. Este un animal foarte vioi şi ager. Trăieşte în America de Nord, în nordul Africii, în Asia şi în Europa. Se hrăneşte mai ales cu şoareci, neve (GEOGR.) v. firn. nevertebrate, animale lipsite de coloană vertebrală şi de schelet osos intern. Protozoa-rele, spongierii, celenteratele, viermii, moîuştele, artropodele şi echinodermele sînt n. V. şi vertebrate. nevocarcinom (MED.), tumoare canceroasă malignă, a-vînd drept punct de plecare celulele pigmentare ale unui nev. nevralgie (gr. neuron „nerv“ şi algos „durere"; MED.), durere de-a lungul unui trunchi nervos. După nervul prins, n. poate fi: sciatică, facială, tri-geminală, lombară etc. nevrâx (MED.), axul nervos format din creier şi din măduva spinării. Se mai numeşte sistem nervos cerebrospi-nal sau sistem nervos central, spre a-1 deosebi de sistemul nervos periferic, format din nervii periferici. nevrită, leziune inflamatorie sau degenerativă a nervilor. Se manifestă prin dureri intense pe traiectul nervului, prin abolirea reflexelor, prin atrofia muşchilor din regiunea inervată de nervul atins etc. Boala poate apărea în caz de intoxicaţii cronice (alcool, plumb), traumatisme, boli infecţioase etc. nevroglie (MED,), ţesut conjunctiv care se găseşte în sistemul nervos şi care este format din celule cu structură specială (celule ependimare şi celulele lui Deiters). Au rolul de susţinere a celulelor nervoase, de nutriţie şi de apărare a acestora. După aspectul celulelor nevroglice, n. este de mai multe feluri: astrocitară, protoplasmatică etc. Sin. glie. nevropat (gr. neuron „nerv** şi pathos „suferinţă**; MED,)» denumire generică dată bolda-vilor de afecţiuni nevrotice (nevroze) şi psihopaţilor. nevroză, afecţiune nervoasă datorită unei tulburări în dinamica funcţională a scoarţei cerebrale. Din punct de vedere clinic se deosebesc trei tipuri de n.: neurastenia, isteria şi psihastenia. „New Age“ [niii eigi]y organ de presă central al Partidului Comunist din India. A fost înfiinţat în Î952. Apare săptămînal, în limba engleză, la New Delhi. Newark [niu'.zc], oraş în S.U.A., în statul New Jersey, situat la ţărmul Oceanului Atlantic, fiind inclus în aglomeraţia urbană New York-Northeastern New Jersey. 405 820 loc. (1960). Industrie chimică, constructoare de maşini, uşoară şi alimentară. însemnat port şi aeroport. Institute de învăţămînt superior. Newcasţle [niu:ca:sl/, oraş în Marea Britanie, în nord-estul Angliei, situat pe rîul Tyne, în apropiere de vărsarea acestuia în Marea Nordului 269 390 loc. (1961). împreună cu localităţile înconjurătoare formează o importantă aglomeraţie urbană (conurbaţia Tyne-side, cu 852 340 loc.). Este centrul unui însemnat bazin carbonifer. Industrie constructoare de maşini (cazane, turbine, utilaj minier), electrotehnică, chimică; mari şantiere navale. Important port, prin care se exportă diferite produse industriale şi, în special, cărbune. Monumente arhitectonice: un castel normand (sec. XI—XII), catedrala St. Nicholas (sec. XIV) ş.a. Institute de învăţămînt superior. Newcasţle [niiî:ca:sl]y oraş în Australia, port la Marea Tasmaniei, situat pe estuarul fluviului Hunter. 208 910 Ioc. (1961), cu suburbiile. Mare centru carbonifer. Prin port se exportă cărbuni, cereale, lînă, conserve din carne. Industrie siderurgică, de construcţii navale, electrotehnică, de construcţii de maşini (locomotive, maşini-unelte), textilă. Newcoroen/ma :caman/, Tho-mas (1663—1729), inventator englez. A construit în 1705, pe baza lucrărilor lui D. Papin şi Th. Savery, una dintre primele maşini cu abur pentru antrenarea pompelor. în 1711 a construit un motor cu abuf, cuplat organic cu o pompă pentru pomparea apei din flrti-nele de cărbuni. Ne wf oundland [ niufznd- Und] (Terra Nova), insulă canadiană în Oceanul Atlantic, situată la sud-est de peninsula Labrador, la intrarea în golful Sf. Laurenţiu. Suprafaţa: 110680 kma. Populaţia: 455 000 loc. (1960), concentrată în special în zona sudică a insulei. Relief de podiş, modelat de eroziunea glaciară, cu numeroase lacuri. Ţărmurile sînt foarte crestate. In mare parte este acoperită de păduri de conifere; în nord, vegetaţie NEW HAMPSHIRE 507 NEWTON de tundră. Resurse naturale: minereu de cupru, de fier, de zinc, lemn, hidroenergîe. Bazinele maritime care o înconjură sînt foarte bogate în peşte, pescuitul fiind una dintre principalele ocupaţii ale locuitorilor. S-a dezvoltat industria extractivă, forestieră şi de prelucrare a lemnului, de celuloză şi Hîrtie, alimentară (conserve de peşte). Se vînează animale cu blănuri scumpe. New Hampshire [niu hempşi?/, stat în nord-estul S.U.A. Suprafaţa: 24 097 km2. Populaţia: 607 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Con- cord. Relief muntos (prelungiri ale munţilor Apalaşi), puternic erodat, în sud-est cîmpie li-torală. Pădurile ocupă suprafeţe întinse. Industria energiei electrice (hidrocentrale), * textilă, de pielărie, de prelucrare a lemnului, de celuloză şi hîrtie. La Portsmouth există un şantier naval. Se cresc vite cornute mari (în special pentru lapte) şi păsări, se cultivă cereale, cartofi şi plante furajere. Regiune turistică şi de practicare a sporturilor de iarnă. Ne Win (n. 1910), general şi om de stat birman, preşedinte al Consiliului revoluţionar al Uniunii Birmane (şeful statului) şi prim-ministru (din 1962). A fost unul dintre creatorii şi conducătorii Armatei pentru independenţa Birma-niei, care în timpul celui de-al doilea război mondial a luptat împotriva ocupanţilor japonezi. A fost prim-ministru al Bir-maniei şi între 1958 şi 1%0. Este preşedintele Partidului programului socialist birman. New Iersey [niiî gii:zi/, stat în estul S.U.A., cuprins între golfurile New York şi Delaware (Oceanul Atlantic). Suprafaţa: 20 295 km2. Populaţia: 6 244 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Tren- ton. Predomină relieful de cîmpie; la nord, teritoriul statului este mărginit de Munţii Apalaşi. Principalul rîu este Delaware. Industria este puternic dezvoltată. Principalele ei ramuri sînt: metalurgia nefe- roasă (primul loc în S.U.A. în metalurgia cuprului), construcţiile de maşini, rafinarea petrolului, industria chimică şi a cauciucului, a hîrtiei, textilă, a materialelor de construcţii. Centrele industriale sînt grupate în mari aglomeraţii urbane, care se prelungesc dincolo de limitele statului, unindu-se cu suburbiile oraşelor NewYork şi Philadelphia. Centre mai importante sînt Newark şi Jersey City. Agricultură intensivă: grădinărit, creşterea animalelor pentru lapte şi creşterea păsărilor. New Mexico [niă mexi-cou], stat în sud-vestul S.U.A. Suprafaţa: 315 115 km2. Populaţia: 983 000 loc. (1961), printre care indieni şi mexicani. Centrul administrativ: Santa Fe. Cuprinde partea sudică a Munţilor Stîncoşi şi o porţiune din podişul Colorado. Principalul rîu este Rio Grande. Climă aridă. Vegetaţie de stepă şi s?vană, pe alocuri deşerturi; în zona muntoasă înaltă, păduri de conifere. Mari zăcăminte de minereu de uraniu, zinc, cupru, molibden, aur, fier, man-gan, de săruri de potasiu, de petrol şi gaze naturale. Industria extractivă este intens dezvoltată. In cadrul industriei prelucrătoare, mai importantă este industria atomică. în economia agricolă predomină creşterea animalelor (cornute mari pentru carne, oi). în sud se fac culturi de bumbac, cereale, pomi fructiferi, plante furajere, mai ales pe bază de irigaţii. New Mexico este o importantă regiune turistică. New Orleans [niă qdtenz], oraş în S.U.A., în statul Louisiana, situat pe malul stîng al fluviului Mississippi, în apropiere de vărsarea acestuia în Golful Mexic, lîngă lacul Pontchartrain. 627 520 loc. (1960), cu suburbiile 845 240 loc., dintre care circa 1/4 negri. Este cel mai mare oraş din sudul S.U.A., important port prin care se exportă produse petroliere şi maşini şi se importă produse alimentare. Industrie alimentară (zahăr), de prelucrare a lemnului, construcţii de maşini şi construcţii navale, metalurgia aluminiului, rafinarea petrolului. Mare piaţă pentru bumbac, cereale, zahăr. Nod feroviar şi mare aeroport. Are patru universităţi. Centru turistic. „News of the World" [niii:z 9V d9 ua:ld], săptămînal englez de mare tiraj, înfiinţat în 1843. Aparţine firmei „News of the World Ltd.“. Apare duminica, la Londra şi la Man-chester. Newton [niu:tn], Isaac (1642 — 1727), mare matematician, fizician şi astronom englez; I. Newton a fost membru (din 1672) şi preşedinte (din 1703) al Societăţii Regale din Londra. Prima realizare a lui N. în domeniul matematicii a fost formula binomului care-i poartă numele (binomul lui Newton). Cea mai de seamă contribuţie a sa în acest domeniu este metoda fluxiunilor (cunoscută în prezent sub numele de calculul infinitezimal), elaborată în perioada 1665—1666 (independent de Leibniz) şi cuprinsă într-o lucrare scrisă în 1671, dar nepublicată. Descoperirea calculului infinitezimal a marcat o nouă etapă în dezvoltarea matematicii, trecerea la matematica mărimilor variabile. Deosebit de importante sînt lucrările lui N. din domeniul opticii („Optica**, 1704). Studiind dispersia luminii într-o prismă, el a constatat că lumina albă nu este omogenă, ci că este alcătuită dintr-o infinitate de culori simple. Cu ajutorul discului său (discul lui Newton) a realizat şi efectul invers, şi anume obţinerea culorii albe prin suprapunerea culorilor spectrale. Cău-tînd să perfecţioneze instrumentele astronomice, N. a inventat telescopul cu oglindă (1668), care nu prezintă aberaţii cromatice şi care, prin aceasta, este superior lunetei. NEWTON 508 NEW YORK N. este şi descoperitorul inelelor de interferenţă care-i poartă numele (inelele lui Newton). Bazîndu-se pe caracterul rectili-niu al propagării luminii într-un mediu omogen, N. a susţinut teoria emisiunii, conform căreia lumina constă din cor-pusculi foarte fini care se deplasează cu viteză foarte mare; ad-miţînd că aceste particule posedă şi un anumit caracter periodic, N. este într-o anumită măsură şi un precursor al concepţiei moderne asupra naturii luminii. Cele mai valoroase lucrări ale lui N. sînt contribuţiile sale la fundamentarea mecanicii, aflate în celebra sa operă „Principiile matematice ale filozofiei naturale*4 (1687, trad. rom.). După ce precizează mai întîi noţiunile de bază ale mecanicii (masa, forţa, cantitatea de mişcare ş.a.), N. dă enunţul celor trei legi fundamentale ale dinamicii: legea inerţiei, legea proporţionalitâţii forţei şi acceleraţiei şi legea acţiunii şi reazţiunii (primele două descoperite de Galilei). De asemenea, în această lucrare este cuprinsă şi cea mai însemnată descoperire a lui N., legea atracţiei universale, pe baza căreia pot fi deduse legile de mişcare ale planetelor, descoperite de Kepler. Opera lui N. a determinat o mare dezvoltare a mecanicii(aşa-numita mecanică clasică). Cu toate că în epoca contemporană a fost creată mecanica relativistă, mecanica newtoniană îşi păstrează pe deplin actualitatea în ştiinţă şi în tehnică. N. a impus definitiv teoria heliocentrică a lui Copernic; el este creatorul mecanicii cereşti şi unul dintre fondatorii astronomiei moderne. In filozofie, N. a fost un reprezentant al materialismului mecanicist. Determinismul său mecanicist se împleteşte cu deisiRul (ex. susţinerea impulsului iniţial divin, a neamestecului divinităţii în ordinea legică a universului). Concepţia Iui N. despre spaţiul şi timpul absolut, ale cărei limite metafizice au fost semnalate de F. Engels, este depăşită de fizica sec. al XX-lea. Adept al metodei inductive, N. cerea ca explicaţiile ştiinţifice să se sprijine pe experienţă, pe fapte sigure. El subestima însă valoarea construcţiilor teoretice cînd recomanda evitarea ipotezelor („Eu nu plăsmuiesc ipoteze*4, Hypothesis non fingo). Deviza lui N. „Fizică, fereşte-te de metafizică!44 era îndreptată, în primul rînd, împotriva speculaţiilor cartezienilor idealişti; ea avea însă totodată un substrat empirist şi agnostic, deoarece implica renunţarea la cercetarea esenţei obiectelor. — Discul lui N., disc împărţit în şapte sectoare, care reproduc culorile spectrului solar: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Prin rotirea rapidă a discului, datorită persistenţei imaginilor pe retină, senzaţiile de culoare se suprapun şi se amestecă, discul apărînd alb sau gri. Cu ajutorul d. lui N. se demonstrează sinteza luminii albe din cele şapte culori componente principale. — Inelele lui N., franje circulare obţinute prin interferenţa razelor de lumină care cad perpendicular pe faţa plană a unei lentile plan-con-vexe aşezate pe o placă plană de sticlă. I. lui N. sînt localizate pe faţa convexă a lentilei şi reprezintă curbele de egală grosime ale penei de aer dintre placă şi lentilă. Ele pot servi la controlul planeităţii feţelor unei piese sau al sferici-tăţii lentilelor. — Binomul lui N. v. binom. newton [niu:in] (după numele lui I. Newton; METR.), unitate de măsură a forţei în sistemul SI; un newton este forţa care, aplicată unei mase de 1 kg, imprimă acesteia o acceleraţie de 1 m/s2. Este de 9,81 ori mai mic decît kilo-gramul-forţă. Are simbolul N. New York[niiî:io:c]t oraş în S.U.A., cel mai mare centru financiar şi comercial al ţării, situat la ţărmul Oceanului Atlantic, pe cîteva insule din golful New York şi în delta fluviului Hudson. Cuprinde cinci mari cartiere: Manhattan (care constituie zona centrală a oraşului), situat pe insula cu acelaşi nume, Bronx, situat pe ţărm, Queens şi Brooklyn, pe insula Long Island, şi Richmond, pe Staten Island. 7 781980 loc. (1960). In împrejurimile lui, în sud-estul statului New York şi nord-estul statului New Jersey, se întind aproape neîntrerupt oraşele şi localităţile subordonate, împreună cu care N.Y. formează o importantă a-glomerare urbană, cu 14 914 930 loc. In cadrul industriei multilateral dezvoltate au o importanţă mai mare confecţiile, industria textilă, poligrafică, alimentară şi constructoare de maşini (maşini-unelte şi utilaje, avioane, construcţii navale, motoare, articole electrotehnice ş.a.). Mare port maritim şi însemnat nod de comunicaţii feroviare şi aeriene. Deosebit de importantă este activitatea financiară şi comercială, în care este ocupată circa 1/3 din populaţia activă a oraşului. N.Y. este sediul unor importante bănci, companii comerciale, de asigurări şi de transporturi, trusturi industriale ş.a. (grupate în special în cartierul din jurul Wall Streetului). Centru cultural cu numeroase institute de învăţămînt superior de stat şi particulare, biblioteci, teatre, opera Metropolitan, o orchestră simfonică, muzee şi colecţii de artă (muzeul de artă Metropolitan, Muzeul de artă modernă, Muzeul american de istorie naturală, Institutul Brooklyn ş.a.). Numeroase clădiri înalte (renumiţii „zgîrie-nori"), dintre care mai cunoscut este Empire State Building, cu 102 etaje,înalt de 449 m. Insulele sînt legate între ele prin tuneluri şi poduri (podul George Washington, Henry Hudson, Brooklyn şi Verrazano, cel mai lung pod suspendat din lume: 1 300 m). La intrarea în port, pe mica insulă Bedloe, se află o statuie înaltă, vizibilă de la mare distanţă, Statuia Libertăţii. — Istoric. A fost întemeiat, în 1626, de olandezi pe teritoriul triburilor indiene ale irochezilor; pînă la cucerirea de către englezi (1664) s-a numit Noul Amsterdam. Intre 1785 şi 1790 N.Y. a fost capitala S.U.A. în prima jumătate a sec. al XlX-lea, oraşul a devenit unul dintre cele mai mari porturi ale Americii. La N.Y. este sediul O.N.U. New York [nitt:iq:c], stat pe coasta estică a S.U.A., cuprins între fluviul Hudson şi Marile Lacuri. Supra- NEW YORK 509 NIAGARA New York. Vedere d»n Manhattan faţa: 128 402 km2. Populaţia: 16 800 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Albany. Cel mai important oraş: New York. Ocupă partea nordică a munţilor Apalaşi. Extremitatea sudică şi litoralul au relief de cîm-pie. Zăcăminte de petrol, gaze naturale, sare, minereuri neferoase ş.a. Industrie variată, puternic dezvoltată; se situează pe primul loc în S.U.A. ca volum al producţiei industriale. Principalele ramuri sînt: construcţia de maşini (utilaj industrial, aparate, avioane), industria electrotehnică şi optică, construcţiile navale, siderurgia (Buffalo), metalurgia neferoasă/industria chimică, textilă, alimentară, poligrafică. în agricultură predomină creşterea vitelor pentru lapte şi a păsărilor, pomicultura, legumicultura şi cultivarea cartofului. Pescuit. „New York Daily News" fniu:iq:c deili niă:z] (,,77ie~“), cotidian de mare tiraj din S.U.A. Aparţine trustului McCormick-Patterson. Apare la New York, din 1919. „New York Herald Tribune" [niu:i<}:c herald tribiu:n], cotidian de orientare conservatoare din S.U.A. Apare, sub această denumire, din 1924, la New York; o ediţie pentru Europa apare la Paris. „New York Times" [mu> i$:c taimz] („The~~**), cotidian din S.U.A. Reprezintă poziţiile unor grupări ale capitalului financiar nord-american de orientare conservatoare moderată. Apare la New York, din 1851. O ediţie europeană apare la Paris şi una latino-americană la Lima. Ney [ne], Michel (1769 -1815), mareşal francez, unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Napoleon L A participat la revoluţia burgheză şi la războaiele napoleoneene, remarcîndu-se în campaniile împotriva Prusiei (1806—1807) şi împotriva Rusiei (1812). După căderea lui Napoleon (1814), N. a trecut de partea Bourbonilor, dar a revenit alături de Napoleon în timpul celor „100 de zile**. A fost executat de Bourboni în timpul celei de-a doua restauraţii. Nezval, Vitezlav (1900— 1958), poet ceh. Influenţat mai întîi de modernism şi supra-realism, a devenit unul dintre principalii exponenţi ai „poe-tismului**, şcoală care vedea în poezie un joc al fanteziei. Cu poemul „Edison" (1931), elogiu adus forţei creatoare a omului, N* a evoluat spre o literatură militantă, realist-so-cialistă. Ulterior versurile sale reflectă lupta antifascistă a poporului ceh, iar în cele din anii puterii populare exprimă ataşamentul său la noile realităţi socialiste („Aprilie**, 1952; „Albăstrele şi oraşe**, 1955) şi încrederea în viitorul luminos al omenirii („Cîntecul păcii**, 1950, trad. rom.). Poemele lui N., remarcabile prin forţa suflului lor liric şi prin bogăţia imaginilor, vădesc o excepţională virtuozitate. A mai scris romane cu caracter autobiografic şi piese de teatru. Laureat al Premiului internaţional pentru pace (1953). Nguyen Huu Tho (n. 1910), preşedinte al Comitetului Central al Frontului de eliberare naţională din Vietnamul de Sud (din 1962). A participat activ la lupta de eliberare naţională pe teritoriul vietnamez ocupat de trupele franceze (1946—1954). întemniţat de autorităţile diemiste (1954), a reuşit să evadeze în 1961, alăturîndu-se luptei duse de patrioţii sud-vietnamezi împotriva regimului de la Saigon şi a intervenţiei militare americane. „Nhan Dan", organ de presă al C.C. al Partidului celor ce muncesc din Vietnam. înfiinţat în 1951, apare zilnic, la Hanoi (din 1954). Niagara [naiegarz]* mare cascadă în America de Nord, la frontiera dintre S.U.A. şi Canada, formată pe rîul Niagara, care uneşte lacul Erie cu lacul Ontario, cu valea săpată în roci paleozoice» în special N1AMEY 510 NICARAGUA calcare siluriene. Se împarte în două braţe: cascada americană (323 m lăţime şi 51 m înălţime) şi cea canadiană, în formă de potcoavă (917 m lăţime şi 48 m înălţime). Energia cascadei N. este utilizată parţial de hidrocentrale. Important obiectiv turistic. Niamey,capitala statului Niger, situată pe malul stîng al fluviului Niger. 30 600 loc. (1960). Port fluvial, nod rutier şi aeroport. Centru comercial al unei regiuni agricole. Mici întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare. „Nibelungenlied" /nii?-liingznlid] (Cîntecul Nibelun-gilor), epopee eroică germană, capodoperă a literaturii medievale europene. Scrisă în germana de sus medie, datează» probabil, de la începutul sec. al XlII-lea şi a fost redactată de un poet anonim, originar din Austria. Alcătuită din 39 de cînturi, epopeea cuprinde două părţi distincte, prima narînd aventurile şi omorîrea lui Siegfried, cavaler curajos, fiu al regelui Sieg-mund, şi a doua relatînd acţiunile de răzbunare întreprinse de Kriemhild, văduva viteazului cavaler, cu ajutorul lui Attila. Bogată în evenimente, isprăvi şi aventuri, unele de o violenţă feroce, antrenînd în conflict întreaga lume germanică, prezintă personaje puternic individualizate prin pasiunile lor mistuitoare şi prin moravurile aspre care le domină existenţa. N. este o sinteză a unor creaţii epice aparţinînd mai multor perioade istorice, incluzînd într-un tot unitar elemente mitice caracteristice comunei primitive, motive şi tendinţe specifice seminţiilor germanice din timpul migraţiunii popoarelor, evenimente istorice reale ş.a. Epopeea a cunoscut mai multe traduceri în limba română. N. l-a inspirat pe Richard Wagner în crearea grandioasei sale tetralogii „Aurul Rinului". Nicaragua, lac în sud-vestul statului Nicaragua, situat într-o depresiune tectonică din cadrul Cordilierilor. Suprafaţa: 8 430 km2 (cel mai mare lac din America Centrală). Adînci-mea maximă: 70 m. în lac se varsă rîul Tipitapa (care iz- vorăşte din lacul Managua). Din ei izvorăşte rîul San Juan, care se varsă în Marea Caraibilor. N icaragua, stat în America Centrală, situat între Honduras, Marea Caraibilor, Costa Rica, Oceanul Pacific, Suprafaţa : 148 000 km2. Populaţia: 1 578000 locuitori (1962), dintre care circa 70% metişi, în rest creoli, negri, indieni. Capitala: Managua. Limba de stat: spaniola. Teritoriul N. este constituit din trei zone principale de relief: în est o cîmpie joasă, mlăştinoasă, cu ţărm lagunar, în zona centrală un podiş puternic fragmentat, străbătut de culmi muntoase, iar în vest şi sud o depresiune largă (în care se află lacurile Nicaragua şi Managua), mărginită de numeroşi vulcani stinşi şi activi. Climă tropicală în nord-est, subecuatoriaJă în sud-vest; precipitaţii foarte abundente, în special în est. Rîuri numeroase cu debit bogat; mai importante sînt Segovia (la graniţa cu Hondurasul), Rio Grande, San Juan (la graniţa cu Costa Rica). Pădurile tropicale ocupă suprafeţe întinse, îndeosebi în regiunile înalte şi în cîmpia din est. Zăcăminte de minereuri auroargenti-fere şi neferoase, petrol. N. este o ţară agrară slab dezvoltată. Societăţile monopoliste americane deţin poziţii dominante în economia ei. 4/5 din populaţia activă lucrează în agricultură. Cea mai mare parte a terenurilor agricole sînt proprietatea marilor moşieri. Principalele culturi sînt bumbacul şi cafeaua pentru export, porumbul şi fasolea pentru consumul intern. Pe suprafeţe mai restrînse se cultivă susan, manioc, orez, trestie de zahăr, arbori de cauciuc, tutun, bananieri. Majoritatea terenurilor cultivate sînt concentrate în zona vestică. Se practică creşterea animalelor (în special bovine), pe păşuni. Din păduri se exploatează în special lemnul de esenţă preţioasă (cedru, acaju, palisandru). La Leon, Granada, Managua ş.a. există mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole şi fabrici de ciment. Se export4 bumbac şi cafea (peste 1/2 din valoarea exportului), material lemnos, vite, piei, aur, în special în S.U.A., Japonia, R.F.G. — Istoric. în epoca precolumbianâ, teritoriul N. a fost locuit de vechi populaţii de indieni (amerindieni), din familia de limbi miskito-matagalpă. Descoperită de Cris-tofor Columb în 1502, N« a fost cucerită de spanioli în prima jumătate a sec. al XVI-Iea. în 1821, N. s-a proclamat independentă, între 1823 şi 1838 a făcut parte din Federaţia republicilor Americii Centrale, iar în 1838 a devenit o republică de sine stătătoare. La începutul sec. al XX-lea, în N. a crescut influenţa S.U.A., iar între 1912 şi 1933 (cu mici întreruperi) ţara a fost ocupată de trupe nord-americane. între 1927 şi 1933, poporul N. a dus, sub conducerea lui C.A. Sandi no, un război de eliberare naţională. în 1934, în ţară a fost instaurată dictatura militară. în 1944 a fost creat Partidul Socialist din Nicaragua (partid marxist-leninist, care activează în ilegalitate). Forţele patriotice din N. desfăşoară o largă şi activă luptă împotriva regimului dictatorial instituit de A. Somoza, N. este o repu- niccolini 511 N1COBARE blică. Şeful statului şi al guvernului este^ preşedintele. Niccolini, Giovanni Battista (1782—1861), scriitor italian, unul dintre creatorii dramei romantice italiene. Reprezentant de seamă al Risorgimento-ului, spirit laic, a denunţat cu energie în tragediile sale tirania bisericii catolice („Beatrice Cenci“, 1838—1844; „Arnaldo din Brescia“, 1843) şi a preamărit lupta pentru libertate şi pentru independenţă naţională(„Na-bucodonosor“, 1819; „Antonio Foscarini**, 1827; „Filippo Strozzi , 1847). A compus şi versuri cu caracter patriotic. S-a remarcat şi ca eseist. Niceea, oraş bizantin din Asia Mică. Cucerit de turcii selgiucizi în 1078, a fost eliberat de participanţii la prima cruciadă (1096) şi a^ revenit bizantinilor. In 1204, după ce Constantinopolul a fost cucerit de participanţii la cruciada a IV-a, Theodor Lascaris, ginerele împăratului bizantin Alexis al III-lea (1195-1203), s-a retras în Asia Mică împreună cu o parte din aristocraţia greacă, întemeind Imperiul de la N care a durat pînă în 1261, cînd împăratul Mihail Paleolog a recucerit de la cruciaţi Constantinopolul. N. a fost cucerită de turcii otomani în 1330. Aici au avut loc două concilii ecumenice importante în istoria religiei creştine: în 325, împotriva arianismului, şi în 787, împotriva iconoclaştilor. Oraş cu străvechi tradiţii culturale şi artistice. Vechi monumente bizantine. Numele actual al oraşului este Iznik-Nicefor (c.758 — c.829), cronicar bizantin, secretar imperial şi patriarh al Constantinopolu-lui (806—815). Din cauza participării la lupta dintre iconoclaşti şi iconoduli, a fost exilat. N. a scris mai multe lucrări cu caracter istoric şi teologic, o cronologie a regilor evrei şi persani, a împăraţilor romani şi bizantini de la „facerea lumii” pînă în 829, urmată de o istorie a Imperiului bizantin, între 602 şi 769. Opera lui N. cuprinde ştiri referitoare la istoria bulgarilor, avarilor şi khazarilor. Nicefor, numele a trei împăraţi bizantini, dintre care mai însemnaţi au fost: N.I (802 — 811), urcat pe tron în urma unei revolte împotriva împărătesei Irena. A dus o politică de toleranţă faţă de iconoclaşti. N.I a luptat împotriva arabilor, dar a fost înfrînt de Harun al-Raşid, care i-a impus o pace umilitoare (806). N. al II-lea, Focas (963-969), a purtat războaie cu arabii, de la care a recucerit Cilicia, Cipru, Antiohia şi nordul Siriei, şi, în Italia de sud, cu Otto I, rege (936—962), apoi împărat (962—973) al Imperiului ro-mano-german; a reluat cu succes luptele împotriva bulgarilor. A fost ucis în urma unei conspiraţii. nichel (CHIM.), Ni. Element cu nr. at. 28; gr. at. 58,69; p.t. 1 452°C; p.f. 2 840°C; gr. sp. 8,90. Este un metal alb-cenuşiu, lucios, maleabil şi ductil, cu proprietăţi fero-magnetice. Se găseşte în natură sub formă de sulfură (millerit), arseniură (nichelină), silicaţi (garnierit) etc. Se extrage prin reducerea cu cărbune a oxidului de n. obţinut prin prăjirea minereurilor. La temperatură ridicată reacţionează energic cu multe elemente. Combinaţiile stabile derivă din n. bivalent. Datorită rezistenţei la coroziune, n. se întrebuinţează la obţinerea oţelurilor speciale (anti-corosive, cu rezistenţe mecanice mari, feromagnetice) şi a altor aliaje (argentan, alpaca, nichelină, constantan, metal Monel, nicrom etc.), precum şi pentru nichelare în galvano-tehnică. N. fin divizat, piro-foric, obţinut prin reducerea oxidului de n. cu hidrogen (la 3009C), se utilizează drept catalizator în reacţiile de hidrogena re. nichelare (METAL.), acoperire cu un strat subţire de nichel a obiectelor sau a pieselor metalice în scopul protejării lor împotriva acţiunii agenţilor corosivi, îmbunătăţirii aspectului exterior şi măririi rezistenţei la uzură. N. se poate realiza prin electroliză, prin deplasare chimică etc. nichel~carbonil (CHIM.), Ni(CO)±. Compus al nichelului obţinut prin trecerea unui curent de oxid de carbon, sub presiune şi la aproximativ 80°C, peste nichel redus. Este un lichid incolor, insolubil în apă şi foarte toxic. Prin descompunere termică dă un nichel sub formă de pulbere, de înaltă puritate. Sin. tetracarbonil de nichel. nichelină 1. (MINER.) Arseniură de nichel (NiAs), cristalizată în sistemul hexagonal; apare sub formă de mase compacte de culoare roşie-arămie. Se găseşte în filoane hidrotermale şi este utilizată la extragerea nichelului. 2. (METAL.) 'Aliaj de nichel, cupru şi zinc, folosit la fabricarea rezistoarelor electrice şi a pieselor de precizie care vin în contact cu ape corosive (ex. apa de mare). „Nichipercea", revistă satirică condusă de N.T. O r ă-ş a n u, apărută, cu intermitenţe, de la 23 iulie 1859 pînă în mai 1879. A atacat cu vehemenţă politicianismul vremii, abuzurile guvernelor şi ale monarhiei. N. a fost suspendată în repetate rînduri de autorităţi, continuînd să apară totuşi, în broşuri nedatate, sub mai multe denumiri. Din 11 februarie 1865 a reapărut, în format normal, cu noi denumiri („Cicala**, „Sarsai-lă“, „Ghimpele**, „Urzicăto-rul“). Printre alţii, la N. au mai colaborat I. C. Fundes-c u şi G. Dem. T e o d o-r e s c u (Ghedem). Nicoară, Moise (1785— î 862), intelectual progresist bănăţean, luptător pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi din Imperiul habsburgic. S-a remarcat prin activitatea depusă pentru înfiinţarea de şcoli româneşti (a întemeiat, în 1812, Şcoala normală din Arad, numită „Schoala preparandă sau pedagoghicească a naţiei româ-neşti“) şi prin lupta dusă pentru separarea bisericii ortodoxe bănăţene de biserica sîrbă. Prigonit pentru activitatea sa, a trecut în Tara Românească, unde a funcţionat ca profesor, la Bucureşti. Prin activitatea şi prin legăturile sale cu intelectualitatea din toate ţările române, a contribuit la întărirea conştiinţei naţionale. Nicobare, Insulele , arhipelag în Oceanul Indian, între NICQDIM 512 NICOLAU Marea Andamanelor şi Golful Bengal. împreună cu Insulele Andamane constituie un teritoriu al Indiei. Suprafaţa: 1647 km2. Populaţia: 25 000 loc. (1961). Climă tropicală, foarte umedă. Se cultivă orez, cocotieri, trestie de zahăr, plante citrice. Se practică pescuitul. Nicodim (? —1406), călugăr grec sau greco-sîrb; a venit în Ţara Românească în timpul lui Vladislav voevod. N. a întemeiat mănăstirea Vo-diţa (1370—1372) şi apoi, după pierderea acesteia prin ocuparea regiunii Severinului de către regatul maghiar, mănăstirea Tismana (1378). A copiat un Tetraevanghel slavon mi-niat (1404—1405), azi la Muzeul de artă al R.P.R. nicol (după numele fizicianului englez W. Nicol, 1768- — 1851; FIZ.), dispozitiv pentru producerea şi analizarea o — raza ordinară; e — raza extraordinară luminii polarizate. Este format din două prisme de spat de Islanda, tăiate dintr-un cristal natural, lipite cu balsam de Canada. Lumina care pătrunde în cristal se împarte în două raze liniar polarizate (ordinară şi extraordinară), cu planele de oscilaţie perpendiculare unul pe celălalt. Raza ordinară, căzînd razant pe suprafaţa peliculei de balsam, suferă o reflexie totală şi este eliminată. în schimb, raza extraordinară se propagă mai departe şi părăseşte n. fără să-şi schimbe direcţia iniţială. Nicolai, Otto (1810—1849), compozitor, organist şi dirijor german. Autor de simfonii, cîteva opere (printre care „Tem-plierul**, „Proscrisul**) şi al cunoscutei opere comice „Nevestele vesele din Wmdsor** (1849). A scris şi muzică de cameră. A desfăşurat o susţinută activitate de dirijor la Roma, Viena şi Berlin. Muzica operelor sale comice se caracterizează prin vervă şi umor. Nicolaie, numele a doi împăraţi ai Rusiei: N. I (1825—1855), a cărui domnie s-a caracterizat prin menţinerea şi întărirea autocraţiei şi iobă-giei în Rusia. A înăbuşit în sînge răscoala decembriştilor (1825), răscoala din Polonia (1830—1831) şi revoluţiile de la 1848—1849 din Ungaria, Transilvania şi Ţara Românească, în politica externă a urmărit să întărească influenţa Rusiei ţariste în Orientul Apropiat, în timpul domniei lui a început războiul Crimeii (1853—1856), încheiat cu înfrîngerea Rusiei. N. al II-lea (1894-1917) a reprimat sîngeros mişcarea revoluţionară, din care cauză a fost denumit şi „Nicolaie cel sînge-ros“, iar pe plan extern a dus o politică expansionistă. Răsturnat de revoluţia din februarie 1917, N. al II-lea a fost executat la 17 iunie la Eka-terinburg (azi Sverdlovsk), din ordinul Sovietului regional U-ralsk. Nicolaie-Alexandru, domn al Ţării Româneşti (1352 — 1364), asociat la domnie de către tatăl său, Basarab /, încă din 1340. în timpul domniei lui s-au consolidat instituţiile feudale şi organizarea de stat a Ţării Româneşti şi s-a înfiinţat Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş. N.-A. a încheiat o alianţă antitătărască cu Ludovic 1 de Anjou, regele Ungariei şi a negociat cu feudalii de la sud de Dunăre organizarea unei acţiuni comune antioto-mane. Nicolaie Olahus (1493— 1568), umanist român din Transilvania, originar din Ţara Românească. După studii făcute la Oradea, a devenit preot şi secretar al reginei Maria, văduva regelui Ungariei, Ludovic al II-lea. însoţind-o pe aceasta în Ţările de Jos, a stabilit legături cu numeroşi umanişti germani, spanioli, italieni, olandezi, belgieni, danezi etc., cu care a purtat o bogată corespondenţă. S-a bucurat de deosebita preţuire a lui Erasm din Rotterdam. A fost arhiepiscop primat de Strigoniu (din 1553) şi regent al Ungariei (1562), reprezentîndu-1 pe împăratul Ferdinand I. A scris versuri în limba latină şi două lucrări istorice: Hungaria, care cuprinde şi numeroase ştiri despre Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Banat şi în care afirmă originea romană a poporului român, şi Chronicon, care cuprinde evenimentele de la Matei Corvin pînă la Ferdinand I, rege al Cehiei şi Ungariei şi împărat al Imperiului romano-german. Nicolas, Armând (n. 1925), secretar general al Partidului Comunist din Martinica (din 1962). Membru al C.C., al Biroului Politic şi al Secretariatului C.C. al P.C. din Martinica (din 1957). Nicolau, Alexandru (1899— 1937), revoluţionar român. în 1917 a participat la organizarea şi la activitatea Comitetului de acţiune social-democrat român din Odesa şi a comandat unul dintre batalioanele revoluţionare româneşti create la sfîrşitul anului 1917 în apărarea Revoluţiei din Octombrie, în anii războiului civil (1918— 1920), a luptat în rîndurile Armatei Roşii. în 1920 s-a întors în ţară. Arestat şi întemniţat la jilava, a evadat şi a emigrat în Italia, în Franţa (unde şi-a completat studiile juridice, obţinînd titlul de doctor) şi apoi în U.R.S.S., unde a activat în cadrul Cominter-nului. A murit în 1937. Nicolau, Gheorghe (1886— 1950), om de ştiinţă român, Gh. Nicolau inginer. A fost profesor la Institutul politehnic din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. A contribuit la modernizarea şi amenajarea unor unităţi energetice cu motoare termice din ţara noastră şi a NICOLAU 513 NICOPOLE elaborat lucrări în domeniul teoriei motoarelor cu ardere internă. împreună cu acad. N. Profiri a abordat problemele ştiinţifice şi tehnice ale construcţiei moderne de drumuri asfaltate, ocupîndu-se de aspecte legate de condiţiile de climă şi de circulaţie din ţara noastră. Este autor al mai multor cursuri universitare. Nicolau, Ioan (1885-1963), medic român. A fost profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti şi membru corespondent al Academiei R.P.R. A făcut cercetări privitoare la tulburările de nutriţie şi hidro-minerale ale sugarului, la tuberculoză, reumatism, boli sanguine infantile, precum şi la rolul reflexelor condiţionate în formarea anticorpilor. Nicolau, Matei (1904—1938). filolog şi jurist român. Are contribuţii în domeniul studiului limbii latine şi al dreptului roman. Op. pr.: „Originea ritmului şi începuturile accentului de intensitate în latină** (1930), „Cauza în libe-ralităţi" (1931). Nicolau, Ştefan Gh. (n. 1874), dermatovenerolog român, profesor la Universitatea Şt. Gh. Nicolau din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. N* este autorul unor valoroase lucrări privitoare Ia tuberculoza pielii, lepră, bolile pielii provocate de ciuperci, leziunile pielii în scor-but etc. A acordat o deosebită atenţie problemei sifilisului, subliniind pericolul său social şi a condus acţiunea de combatere a acestei boli. Laureat al Premiului de stat. Nicolau, Ştefan S. (n. 1896), inframicrobiolog român, pro- J[J — Dicţionar enciclopedic voi. III Şt. S. Nicolau fesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. Colaborator apropiat al lui C. Levaditi, N. este creatorul şcolii româneşti de inframicrobiologie. A adus contribuţii fundamentale la studiul unor boli virotice (her-pes, turbare, encefalită post-vaccinală, boala lui Aujeszky, febra aftoasă, zona zoster etc.), al biologiei virusurilor, al chi-mioterapiei experimentale etc. A introdus în patologie noţiuni noi, ca: paraimunitate, septi-nevritâ etc. Cercetările sale referitoare la hepatita epidemică au dus la izolarea virusului hepatitei epidemice scleroge-ne. Este autorul unui studiu privitor la legătura dintre cancer şi virusuri. Op. pr.: „Hepatitele inframicrobiene** (1954), „Cancer şi virusuri** (1955), „Probleme de inframicrobiologie generală** (1956), „Elemente de inframicrobiologie specială** (1962). Desfăşoară o bogată activitate obştească. Laureat al Premiului de stat. Nicolăescu-Plopşor, Constantin (n. 1900), arheolog român, specialist în arheologia comunei primitive, epoca paleo-litică, membru corespondent al Academiei R.P.R. Op. pr.: „Le paleolithique en Roumanie** (în „Dacia**, VTVÎ, 1938), „The ossible existence of proto-ominids in Rumania’s Vilia-franchean** (în „Dacia**, serie nouă, VII, 1963). Nicoieanu» Nicolaie (1835 —1871), poet român postpa-şoptist. S-a născut la Cernatu Săcelelor (reg. Braşov). A fost redactor la „Românul** şi colaborator Ia „Satyrul**. Spirit sarcastic, polemist, a scris versuri în genera] deficitare ca invenţie verbală, în care condamnă tirania, trădarea, laşitatea, corupţia („Poezii**, 1865). în articolele sale, N. a combătut galomania, drama fantastică, decepţionismul. Nicolescu, Miron (n. 1903), matematician român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R., om de ştiinţă emerit. Este autor a numeroase lucrări de analiză matematică şi de a-naliză funcţională. A studiat probleme de structură a unor clase de funcţii, a creat teoria funcţiilor poliarmonice şi a pus bazele teoriei funcţiilor policalorice. Op. pr.: „Funcţiile poliarmonice“(1936, Paris), „Analiza matematică** (3 voi., 1958—1960), „Funcţii reale şi M. Nicolescu elemente de analiză funcţională" (1962), „Manual de analiză matematică** (2 voh, 1963, 1964, în colaborare). Laureat al Premiului de stat. Nicolle [nicol], Charles (1866—1936), bacteriolog francez. A dovedit experimental transmiterea tifosului exante-matic prin păduchi. Op. pr: „Experimentarea în medicină** (1934), „Destinul bolilor in-recţioase** (1936). Premiul Nobel (1928). Nicopole (Nîkopol), oraş în nordul R.P. Bulgaria, port la Dunăre. A fost întemeiat în anul 629 de împăratul bizantin Heraclios. Stăpînit alternativ de bizantini şi de bulgari (sec. VII—XIV), oraşul a fost cucerit de turci la sfîrşitul secolului la XIV-lea; în urma războiului ruso-româjno-turc din 1877—1878 a revenit Bulgariei. La N. a avut loc, în 1396, o mare bătălie între oastea NICOREŞTI 514 NICULITCL cavalerilor apuseni, a ungurilor şi românilor şi oastea otomană, condusă de Baiazid I, terminată cu victoria turcilor. Nicoreşti, comună în raionul Tecuci, reg. Galaţi. 5 980 loc. (1964). Centru viticol renumit (vinuri roşii superioare). Nicosia, capitala republicii Cipru, situată în partea centrală a insulei, în cîmpia Messaria. 45 630 loc. (1960), cu suburbiile 95 515 loc. Nod rutier, a-eroport internaţional. Are întreprinderi alimentare (băuturi alcoolice), de tutun, ceramică, textile şi de pielărie. Monumente arhitectonice (biserici şi moschei). Important centru de artă decorativă (mătăsuri şi covoare). nicotinamidă (FARM.) v. vitamina PP. nicotină (CHIM.), C^HuNz-Alcaloid care se găseşte în tutun. Este un lichid incolor, foarte toxic, cu p.f. 246°C, solubil în apă şi în solvenţi organici. Se extrage din praf de tutun, dar se poate obţine şi pe cale sintetică. în cantităţi mici constituie un excitant al sistemului nervos, provocînd creşterea tensiunii arteriale. Se întrebuinţează în medicină şi, uneori, ca insecticid. nicotinism (MED.) v. taba« gism. nicovală 1. (TEHN.) Unealtă de oţel folosită în atelierele de forjă pentru sprijinirea pieselor în operaţiile de forjare prin batere cu ciocanul. Pentru a nu se mişca în timpul lucrului, n. trebuie să fie de 10— 20 de ori mai grea decît piesele care se prelucrează sau de 30 de ori mai grea decît ciocanul care se foloseşte Ia operaţia de forjare. N. pot fi stabile (fixe), montate pe postamente de lemn ori de beton, sau portative. 2. (ANAT.) Unul dintre oscioarele urechii medii, de Nicosia. Sf. Sofia (sec. XIII), azi moschee formă asemănătoare cu cea a unei nicovale (1). împreună cu ciocanul şi cu scăriţa, are un rol important în procesul auzului, asigurînd transmiterea spre urechea internă a vibraţiilor timpanului. nicrom (METAL.), grup de aliaje de nichel şi de crom, cu sau fără alte elemente de adaos. Aliajul tipic conţine 80% nichel şi 20% crom, rezistă bine la temperaturi înalte şi este folosit la fabricarea rezistoarelor electrice. nictemer (gr. nyx, nyktos „noapte*4 şi hemera „zi“; MED.), interval de timp de 24 de ore (o zi şi o noapte). Termenul este folosit pentru a desemna oscilaţiile ciclice ale unor funcţiuni biologice legate de variaţiile regimului de lumină (succesiunea dintre activitatea psi-hofizică şi somn etc.). Niculescu, Ion (1863-1917), actor român. S-a afirmat ca primul interpret al personajului Caţavencu din „O scrisoare pierdută*4 de I. L. Caragiale. Varietatea mimicii sale, umorul comunicativ l-au făcut foarte popular. Printre rolurile interpretate: Orgon din „Bolnavul închipuit** (Moli&re); Polonius din „Hamlet** şi Bottom din „Visul unei nopţi de vară** (Shakespeare); Banul Vulpe din „Boieri şi ciocoi** (Alecsandri), Conu Leonida din „Conu Leo-nida faţă cu reacţiunea** (Caragiale) etc. Niculescu, Ion T. (1895— 1957), medic român. A fost profesor de histologie la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei R.P.R. A adus importante contribuţii la descrierea sistematică a formaţiilor exţra-piramidale de la baza creierului, la studiul substratului anatomic al bolii lui Parkinson; de asemenea, a descris un nucleu din mezencefal (nucleul Foix şi Niculescu) şi a iniţiat procedee de impregnare a.nevrogliei. Op. pr.: „Anatomie cerebrală (în colaborare cu Ch. Foix, lucrare premiată de Academia de medicină din Paris, 1925), „Morfopatologia sistemului nervos** (1957). Laureat al Premiului de stat. Niculescu~Basu, George (1882—1964), cîntăreţ de operă român, artist al poporului din R.P.R. A studiat în Italia, cîntînd totodată pe scenele lirice din Milano şi din Parma. întors în ţară în 1922, a contribuit la dezvoltarea Operei Române. A cîntat rolurile titulare din operele „Boris Godu-nov“ de M. P. Musorgski, „Mefistofele** de A. Boito, G. Niculescu-Basu „Gianni Schichi** de G. Puc-cini, rolul baronului Ochs din „Cavalerul rozelor** de Richard Strauss ş. a. Era dotat cu o voce caldă şi puternică si cu un ales simţ al jocului scenic. Niculiţel, Podişul podiş deluros situat în nordul Dobro- nidicoli 515 NIETZSCHE gii, între valea Luncaviţa la vest, valea Taiţa la sud, depresiunea Hagilar (Nalbant) la est şi depresiunea Niculiţel la nord. Este un podiş de eroziune, sculptat în depozite triasice cutate, străbătute de diabaze şi de porfire. Altitudinea medie este cuprinsă între 270 şi 320 m. Altitudinea maximă: 363 m (vîrful Dealul Mare). Pe văi se practică viticultura. nidicoli (ZOOL,), nume dat puilor de păsări, care, atunci cînd ies din ou, sînt golaşi şi orbi şi care, înainte de a putea p&răsi cuibul, sînt îngrijiţi multă vreme de părinţi (ex. puii de rîndunică, de pelican, de porumbel). nidifugi (lat. nidus „cuib“ şi fugire „a fugi"; ZOOL.), nume dat puilor de păsări care, atunci cînd ies din ou, sînt bine dezvoltaţi, sînt acoperiţi cu puf şi pot părăsi imediat cuibul (ex. puii de raţă, de găină, de potîrniche). Niehuhr [m:bur], Barthold Georg (1776— 1831), istoric german, specialist în istoria antică. S-a ocupat de istoria socială a Greciei şi a Romei. A fost primul care a relevat existenţa sistemului gentilic al societăţii romane timpurii, dar a negat înrudirea dintre membrii ginţii. Prin întemeierea metodei critice şi prin folosirea largă a metodei istorice-comparative, a contribuit la dezvoltarea istoriei ca ştiinţă, la precizarea metodelor ei de cercetare. N. a exercitat o mare influenţă asupra întregii ştiinţe istorice, ideile şi metoda sa fiind adoptate de reprezentanţii ştiinţei istorice progresiste. Op. pr.: „Istoria Romei" (3 voi., începînd din 1811), „Lecţii de istorie antică“ (editată postum). Niederle [niderle], Lubor (î 865—1944), arheolog ceh, specialist în arheologie slavă. A fost profesor la Universitatea din Praga şi membru al Academiei Cehe de Ştiinţe. In lucrările sale, N. a reliefat, pe baza unui bogat material arheologic, originalitatea vechii culturi slave. Confruntînd datele culturii materiale cu datele istorice, filologice şi etnografice, N. a demonstrat comuni- tatea de cultură a slavilor în evul mediu. Op. pr.: „Omenirea în timpurile preistorice*4 (1893), „Antichităţi slave" (1902 — 1925), „Ghid de arheologie slavă4* (1931). nielă (lat. nigellus „negru44, în orfevrăria şi giuvaergeria italiană), piesă al cărei desen ornamental săpat era umplut cu smalţ negru. Se numesc, prin extensiune, n. şi probele obţinute după plăci de metal al căror desen gravat este umplut cu cerneală şi apoi imprimat, niela fiind astfel strămoşul gravurii pe metal. Niemcewicz [niemţevici], JulianUrsyn (1757—1841), scriitor, publicist şi om politic polon. A ocupat importante funcţii de stat. A participat la răscoala din 1794, sprijinind pe Kosciuszko, şi la răscoala dm 1830, fiind apoi nevoit să emigreze. Este autorul unor poeme patriotice („Cîntece istorice44, 1816), satire, balade, povestiri, comedii („întoarcerea deputatului**, 1790), romane („Jan de Teczin44). Din lucrările sale istorice fac parte „Colecţia memoriilor istorice asupra vechii Polonii'4 (6 voi., 1822—1833), „Istoria domniei lui Sigismund*4 (3 voi., 1819). Niemeyer [nî:mai9r], Oscar (n. 1907), arhitect brazilian, reprezentant de seamă al arhitecturii moderne. Bazată pe principiile constructive ale lui Le Corb uşier, creaţia sa se caracterizează prin organizarea funcţională şi logică a volumelor, prin plasticitatea şi varietatea formelor simple. N. a construit importante edificii din Brazilia (Ministerul Învăţămîntului şi Ocrotirii Sănătăţii, 1947, Centrul de radio şi televiziune din Rio de Ja-neiro, 1954 ş.a.). în colaborare cu Lucio Costa a elaborat, în 1957, planul construcţiei noului oraş capitală, Brasilia. N. a colaborat la construcţia clădirii O.N.U. din New York, 1948— 1950. Premiul Internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare44 (1962). Niemoller [nt:mohr]> Martin (n. 1892), militant al mişcării pentru pace şi înţelegere între popoare, şef al bisericii evanghelice din Hessen-Nassau (R.F.G.). Datorită atitudinii sale antifasciste, a fost internat între 1937 şi 1945 în lagăre de concentrare. Niepce [nieps/, Nicephore (1765—1833), fizician francez. Este considerat, alături de Daguerre, inventatorul fotografiei. N. a utilizat emulsii depuse pe suport metalic. Vărul său, Abel N. (1805-1870), a fost primul care a folosit emulsii pe plăci de sticlă. Nietzsche [nîce/, Friedrich (1844—1900), filozof iraţiona-list german. Filozofia lui exprimă cotitura spre reacţiune a ideologiei burgheze de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. N. a cerut revizuirea valorilor etice, politice §i culturale ale liberalismului burghez, a respins filozofia raţionalistă, idealurile burghezo-democratice şi creştinismul ca simptome ale degenerării şi devitalizării civilizaţiei. Deşi discipol al lui Schopenhauer, el a respins pesimismul acestuia, considerîndu-1 ca o filozofie a capitulării laşe. Propovăduind amoralismul, N. a opus moralei tradiţionale, „moralei sclavilor44, „morala stă-pînilor44, care respinge distincţia dintre bine şi rău, preconizează afirmarea egoistă de către individualitatea puternică a forţelor ei fizice şi spirituale în pofida intereselor colectivităţii şi ale celorlalţi indivizi. Civilizaţia poate fi salvată numai de o elită, o castă de stăpîni, de „supraoameni “ liberi dfe „prejudecăţile44 moralei. Concepţia lui N. despre afirmarea individualităţilor puternice reprezintă o transpunere idealistă, denaturată, pe plan so-cial-etic a teoriei darviniste despre „lupta pentru existenţă44. Corespunzător acestei concepţii, N. a creat o filozofie voluntaristă, considerînd ca esenţă a lumii şi ca forţă motrice a dezvoltării ei „voinţa de putere44. El a negat progresul istoric, susţinînd ideea „veşnicei întoarceri44. N. a văzut în artă afirmarea superioară a vitalităţii. Pornind de Ia analiza artei greceşti antice, el a opus spiritului „apolinic44, al contemplării senine, raţionale, extazul „dionisiac44, irupţia necontrolată a forţelor elementare ale vieţii. Datorită nonconfor- NIEVO 516 N1GEI* mismului aparent, precum şi formei originale şi sugestive a operelor sale, N. a exercitat o influenţă considerabilă asupra unei părţi a intelectualităţii burgheze a timpului. Ideologia fascistă I-a considerat pe N. profet al ei, preluînd şi vulga-rizînd latura biologizantă, ac-centuînd individualismul agresiv şi antidemocratismul filozofiei sale. Op. pr.: „Dincolo de bine şi rău“ (1886), „Aşa grăit-a Zarathustra** (1883 — 1891), „Voinţa de putere** (editată postum, în 1906). Nievo, Ippolito (1831—1861), scriitor romantic italian. A participat la revoluţia din 1848 şi a făcut parte din armata de voluntari a lui Gari-baidi, în 1860. S-a format sub influenţa ideologică a lui Mazzini. A scris versuri cu caracter liric („Licuricii**, 1858; „Iubiri garibaldiene**, 1860), drame („Capuanii**, „Sparta-cus“, publicate postum), nuvele de inspiraţie rurală, dar s-a impus mai ales prin romanul cu implicaţii autobiografice „Mărturisirile unui octogenar** (1867), imagine complexă a luptei revoluţionarilor italieni pentru libertatea şi independenţa patriei. niffr (GEOL.) v. barisferă. Nifon, patriarh de Constan-tinopol (1486-1488, 1496-1498) şi mitropolit al Ţării Româneşti (1504—1505). Afost adus de Radu cel Mare (1495 — 1508), cu scopul de a reorganiza biserica Ţării Româneşti. Incercînd să subordoneze puterea domnească autorităţii ecleziastice, a fost înlăturat. Niger, cel mai mare fluviu din Africa de vest (4 160 km). Izvorăşte din Podişul Leo-no-Liberian (pe teritoriul Guineii), curge spre nord-est, pe teritoriul Republicii Mali, desfăcîndu-se în numeroase braţe. Ajungînd la marginea sudică a Saharei, îşi schimbă direcţia spre est şi apoi spre sud-est, străbătînd statele Niger şi Nigeria şi se varsă în Golful Guineii printr-o deltă largă. Este navigabil în cursul inferior pe 750 km, în rest numai pe anumite porţiuni, din cauza numeroaselor praguri. E utilizat pentru irigaţii şi pentru pescuit. Trece prin oraşele Bamako,Tombou-ctou, Niamey ş.a. Niger, stat în Africa, cuprins între Algeria, Libia, Ciad, Nigeria, Da-homey, Volta Superioară şi Mali. Supr.: 1188 794 km2. Populaţia: 3200 000 locuitori (1962), formată în cea mai mare parte din negri sudanezi, în rest din berberi şi un număr mic de europeni. Capitala: Niamey. Limba oficială: franceza. Cea mai mare parte a teritoriului N. este situat în deşertul Sahara. Predomină relieful de cîmpie (200— 500 m altitudine); în zona centrală şi nordică, în cadrul cîm-piei se ridică podişuri dominate de înălţimi vulcanice (circa 1 800 m). Climă tropicală aridă, în sud subecuatorială. Singurul rîu important este Nigerul, care străbate extremitatea sudyestică a ţării; în rest există cursuri de apă temporare şi văi seci (ue-duri). Mari suprafeţe sînt acoperite de nisipuri, avînd o vegetaţie sărăcăcioasă de deşert şi de semideşert; în sud apare zona de savană. Bogăţii de subsol: minereuri de staniu, de wolfram, de cupru, de uraniu, de plumb, de fier şi sare. N. este o ţară agrară slab dezvoltată, în economia căreia relaţiile capitaliste se împletesc cu puternice rămăşiţe patriarhale, semifeudale şi genţilice. Monopolurile franceze ocupă poziţii dominante; s-au înfiinţat şi societăţi cu capital de stat sau mixt (de stat şi particular). Agricultura dă 4/5 din venitul naţional. Terenurile cui-, tivate sînt concentrate în sud. Nivelul agrotehnic este foarte scăzut. Se cultivă arahide (principalul produs de export al N.) şi bumbac, în special în partea sud-estică a ţării. Pentru consumul intern se cultivă mei şi sorg, în mai mică măsură manioc, batate, orez. Creşterea animalelor (bovine, capre, oi, cămile) este dezvoltată în special în regiunile de semipustiu. Pescuit în fluviul Niger şi în lacul Ciad (la graniţa cu Nigeria). A început să se dezvolte industria extractivă. Industria prelucrătoare este reprezentată doar prin mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole. Se exportă arahide (51% din valoarea exporturilor în 1962), ulei de arahide, vite, piei, peşte. Comerţul exterior este orientat în special spre Franţa (peste 1/2 în 1962), Nigeria, Gharia. — Istoric. Din timpuri străvechi, teritoriul de azi al N, a fost locuit de triburi de negri sudanezi, care, ulterior, s-au amestecat cu triburile berbere venite aici. Din a doua jumătate a sec. al XlX-lea s-a intensificat pătrunderea în N. a colonialiştilor europeni, mai ales a celor francezi, care, în ultimul deceniu al sec. al XlX-lea, au cucerit întreaga ţară, trans-formînd-o într-o colonie. în timpul primului război mondial, în N. au izbucnit numeroase răscoale antiimperialiste. în 1922, teritoriul N* a fosî inclus în componenţa Africii Occidentale Franceze. După al doilea război mondial, în N. s-a intensificat mişcarea de eliberare naţională, iar în 1960 a fost proclamat independent. N. este o republică. Şeful statului şi guvernului este preşedintele, ales pe termen de cinci ani. Puterea legislativă este exercitată de Adunarea Naţională (parlament unicameral), aleasă pe termen de cinci ani. Principalul partid politic este Partidul progresist din N. (partid de guvernămînt). Partidul de opoziţie „Sawaba** activează din 1959 în ilegalitate. NIGERIA 517 NIGERIA Nigeria, stat în Africa de vest, situat pe coasta Golfului Guineii, în bazinul inferior al Nigerului, între Dahomey, Niger, Ciad şi Camerun. Suprafaţa: 923 772 km2. Populaţia: 55 620 300 loc. (1964. N. si-tuîndu-se pe primul loc în Africa ca număr de locuitori), formată din negri sudanezi (hausa, fulbe, ibo, yoruba ş.a.). Capitala: Lagos. Alte oraşe: Ibadan, Kano, Ife. Teritoriul N. este format în mare parte din podişuri dispuse în trepte de la 400 m pînă la peste 1 000 m, culminînd în podişul Jos (2 000 m). In nord-est, în nord-vest şi în zona literală se află cîmpii (cuprinzînd şi întinsa deltă a Nigerului). în extremitatea estică, la graniţa cu Camerunul, se ridică un lanţ muntos, cu vîrfuri de peste 2 000 m. în nord climă subecuatorială musonică, în cîmpia literală climă ecuatorială foarte umedă. Vegetaţie variată: păduri ecuatoriale în par-tea sudică, urmate spre nord de păduri cu frunze căzătoare şi de savane. Zăcăminte de minereu de staniu şi de niobiu (columbit), cărbune, petrol, minereu de fier, de plumb, de zinc, de wolfram, aur ş.a. N. este o ţară agrară. 3/4 din populaţia activă lucrează în agricultură, care dă circa 60% din totalul produsului naţional. Relaţiile de producţie capitaliste se îmbină cu puternice rămăşiţe feudale (în regiunea nordică) şi gentilice (în sud), Pentru consumul intern se cultivă manioc, jams, sorg, mei, porumb, taro, orez ş.a. Se extind culturile pentru produse de export. N. ocupă primul loc în lume în producţia de nuci de cocos şi ulei de palmier, care se obţine atît din palmierii cultivaţi cît şi din cei care cresc spontan, în special în partea de sud a ţării. Culturile de arahide (concentrate în nordul ţării) şi cele de cacao (în partea vestică) au de asemenea un rol important în economia N* Se mai cultivă arbori de cauciuc, sesam, bumbac. în zona de savană se practică creşterea extensivă a animalelor (boi ze-bu, capre, oi). Pescuit cu mijloace primitive. Exploatări forestiere, în special pentru lemn de esenţă preţioasă, industria extractivă este dominată de monopolurile străine. N* este cea mai mare producătoare de columbit din lume (în 1961 a dat 3/4 din producţia lumii capitaliste). Este importantă şi producţia de concentrate de staniu, de petrol şi de cărbune, în industria prelucrătoare predomină întreprinderile textile şi alimentare (ulei de palmier şi de arahide, mărgărină, conserve de fructe). Mai există fabrici de ciment, de prelucrare a lemnului, uzine de rafinare a staniului, termocentrale. Sînt dezvoltate meşteşugurile. Principalele articole de export: cacao-boabe, arahide, ulei de arahide, nuci de cocos, ulei de palmier, cauciuc natural, bumbac, petrol, concentrate de staniu, columbit. Se importă produse industriale. — Istoric. în mileniul I î.e.n., pe teritoriul N. a înflorit o originală cultură materială, iar în evul mediu s-au constituit aici o serie de state sclavagiste şi feudale. Portughezii au fost printre primii europeni care şi-au făcut apariţia în N., în sec. al X V-lea; aceştia au întemeiat oraşul Lagos. La mijlocul sec. al XlX-lea, colonialiştii englezi au început cucerirea N. prin ocuparea oraşului Lagos, pe care l-au transformat în 1861 în colonie a Angliei. După terminarea cu- ceririi N» (sfîrşitul sec. al XÎX-lea), autorităţile engleze au creat protectoratele Nigeriei de Nord şi de Sud, care, în Î914, împreună cu colonia Lagos, au fost unite într-o singură colonie. în deceniul al treilea al sec. al XX-lea, mişcarea de eliberare naţională din N* a căpătat un caracter de masă, intensificîndu~se considerabil în timpul şi mai ales după primul război mondial, în 196u guvernul englez a acordat N* independenţa, cu statut de dominion. în 196î Camerunul de Nord (teritoriu care fusese sub tutela O.N.U. şi administrat de Anglia) a intrat în componenţa N. în 1963 N. a fost proclamată republică. N. este o republică federativă, cuprinzînd patru regiuni şi teritoriul federal Lagos. Face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni, Şeful statului este preşedintele, ales de Parlamentul federal pe termen de cinci ani, Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul federal, bicameral. Regiunile au parlamente şi guverne proprii. Principalele coaliţii politice din N. sînt: Alianţa naţională ni-geriană (N.N. A.) şi Marea alianţă progresistă unită (U.P.G.A.), Partidul Muncito-resc-Ţărănesc Socialist din Nigeria (creat în 1963) militează pentru un front naţional al forţelor democratice ale ţării. NIGGLI 518 NHCOLAEVA Niggli, Paul (1888-1953), mineralog, petrograf şi geochi-mist elveţian. A fost profesor la Şcoala politehnică din Zii-rich şi unul dintre reprezentanţii de seamă ai şcolii magmatice în petrogeneză. A scris numeroase lucrări şi tratate de cristalografie, mineralogie, petrografie, zăcăminte şi geo-chimie şi a introdus concepţii noi în studierea morfologiei mineralelor, a chimismului şi clasificării rocilor, a metamor-fismului lor etc. nigranilină (lat. niger, ni-gra „negru" şi „anilină"; CHIM.), substanţă intermediară, cu structură incomplet cunoscută, obţinută prin oxidarea anilinei în procesul de preparare a colorantului denumit negru de anilină. nigrozină (lat. niger, nigra „negru"; CHIM.), amestec de coloranţi negri cu structură insuficient precizată, obţinut prin încălzirea la 170°C a anilinei cu nitrobenzen, în prezenţa clorurii feroase. N. serveşte în mari cantităţi la fabricarea cremei negre de ghete, la îmbibarea panglicilor pentru maşini de scris etc. nihilism (lat. nihil „nimic"), concepţie care neagă rînduie-lile, instituţiile, morala, tradiţiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele, superioare; atitudine de negare absolută. Termenul s-a răspîndit după apariţia romanului lui Turgheniev „Părinţi şi copii" (1862), unde el era folosit pentru caracterizarea eroului Baza-rov, care nega, de fapt, numai tradiţiile şi cultura aristocraţiei ruse. N. este înrudit, prin esenţa sa socială şi ideologică, cu anarhismul şi este opus, ca şi acesta, ideologiei proletare. Niigata, oraş în Japonia, situat pe ţărmul vestic al insulei Honshu. Centrul unei regiuni de extracţie a petrolului. 326 000 loc. (1961). Industrie de prelucrare a'petrolului, metalurgică, constructoare de maşini, textilă, de prelucrare a lemnului. Important port comercial. Nijinski, Vaţlav Fomici (1890—1950), dansator rus de origine polonez. A debutat în 1907^ la teatrul Mariinski din Petersburg. Ulterior a făcut parte din compania artistică a lui S.P. Deaghilev, stabilindu-se în străinătate. A realizat creaţii remarcabile în „baletele ruse" S„Petruşca", „După-amiaza unui aun", „Cleopatra", „Spectrul trandafirului"), devenind cel mai mare dansator al epocii sale. Bolnav psihic, a părăsit scena în 1917. Nijmegen [neimeh?], oraş în sudul Olandei, important port aşezat în delta Rinului (pe braţul Waal). 135 000 loc. (1961). Şantiere navale; indus-tri econstructoare de maşini, a cauciucului, de pielărie şi încălţăminte, a hîrtiei, alimentară, ceramică. Monumente arhitectonice din sec. XIII—XVI. Universitate. Numele francez al oraşului: Nimegue. — Tratatele de, pace de la Nim&gue (1678—1679), tratate prin care s-a încheiat războiul izbucnit în 1672 între Franţa şi Olanda din cauza rivalităţii lor comerciale şi coloniale. La război, alături de Franţa au participat Suedia şi Anglia (ultima a ieşit din război în 1674), iar alături de Olanda Spania, Imperiul habsburgic, Brandenburg şi Danemarca. T. de p. de la N. au marcat apogeul puterii Franţei în Europa în sec. al XVII-lea. Nijni Novgorod v. Gorki. Nijni Taghil, oraş în Uniunea Sovietică, în sudul Uralului. 359 000 loc. (1962). Vechi şi important centru al industriei siderurgice şi constructoare de maşini. Mai are întreprinderi de industrie uşoară, alimentară, de mase plastice etc. Nika (gr. „victorie"), nume sub care este cunoscută răscoala orăşenească din Constantino-pol (532) împotriva abuzurilor şi corupţiei funcţionarilor imperiali. Împăratul Iustinian, prin generalii săi Narses şi Be-lizarie, a reuşit să înfrîngă răscoala, masacrînd în Hipodrom circa 30 000 de răsculaţi. Nike (gr. „victorie"), zeiţa biruinţei în mitologia greacă, reprezentată, de obicei, ca o fecioară înaripată, ţinînd în mină o coroană de lauri. Una dintre cele mai celebre statui ale zeiţei este »,N. din Samo-thrace" (Luvru), operă datorată, probabil, şcolii din Rodos (sec. IV î.e.n.). A fost venerată şi la romani, sub numele de Victoria. Nikisch [ntchiş], Arthur (1855—1922), dirijor de origine ungur. A studiat vioara şi compoziţia la Conservatorul din Viena. A activat la pupitrul operei şi al orchestrei Gewandhaus din Leipzig, apoi a condus orchestra din Boston, opera din Budapesta şi filarmonicile din Berlin şi Hamburg. A întreprins turnee, interpreţînd opere de Wag-ner, simfonii de Beethoven, Schumann, Ceaikovski, Liszt. N. s-a impus ca un clasic al artei dirijorale moderne. Autor al unei cantate, al unor lucrări pentru orchestră, piese de muzică de cameră ş.a. Nikitin, Afanasi (? — 1472), negustor .şi călător rus din Tver, unul dintre primii europeni care au vizitat India. Plecînd în 1466 din Moscova, a coborît pe Volga, a străbătut Marea Caspică, Persia şi Marea Arabiei, a petrecut trei ani în India şi s-a întors prin Turcia şi pe Marea Neagră, ajun-gînd în 1472 în Rusia. A descris regiunile vizitate în cartea „Călătorie peste trei mări". Nikitin, Ivan Savvici (1824 — 1861), poet rus. Opera lui N, oglindeşte viaţa grea a ţăranilor iobagi („Soţia vizitiului", „Semănătorul" ş.a.) şi exprimă protestul scriitorului •împotriva asupririi sociale („Răzbunarea", „Cădea-va o-dioasa tiranie"). A scris şi proză cu caracter anticlerical („Jurnalul unui seminarist", 1861). Nikolaev, oraş în Uniunea Sovietică, situat în sudul Ucrainei, pe malul limanului Bugu-lui de Sud, port la Marea Neagră. 263 000 loc. (1963). Industrie a materialelor de construcţie, de construcţii navale, construcţii de maşini, industrie alimentară şi uşoară. Nikolaeva, Galina Evghe-nievna (1914—1963), scriitoare sovietică rusă. A debutat ca poetă (culegerea de versuri „Prin foc", 1946), dar a devenit cunoscută mai ales prin romanele şi povestirile sale („Moartea comandantului", 1945; „Secerişul", 1950; „Despre directorul S.M.T. şi inginerul principal", 1954), în care ridică probleme actuale ale societăţii NIL 519 NIPKOW socialiste. Realizat ca o vastă construcţie epică, romanul „Bătă~ He în marş“ (1957) constituie o caracterizare critică ascuţită a consecinţelor cultului personalităţii în viaţa societăţii sovietice şi relevarea forţelor sănătoase care i se opun. In romanele sale, problemele etice-rsociale sînt tratate prin confruntarea unor caractere autentice, scriitoarea militînd cu pasiune pentru atitudinea creatoare şi apărarea valorilor umanismului socialist. Nil, fluviu în Africa, pe teritoriile statelor Ruanda, Tanzania, Uganda, Sudan şi R.A.U. Este cel mai lung fluviu din lume (6 671 km, cu Kagera). Izvorăşte din munţii Virunga (din Africa de est) sub numele de Kagera, străbate lacul Victoria, taie un lanţ muntos, formînd numeroase cascade şi re-pezişuri, trece prin lacul Albert, apoi curge printr-o regiune muntoasă şi deluroasă (fiind numit aici Bahr el Jebel); in-trînd în cîmpia Sudanului, se desparte în numeroase braţe, iar după confluenţa cu Sobat se numeşte Nilul Alb. La Khartoum, Nilul Alb se uneşte cu Nilul Albastru (care izvorăşte din lacul Tana, din Etiopia), străbate deşertul Nubiei, formînd şase cataracte' mari, şi se varsă în Marea Mediterană printr-o deltă întinsă (24 000 km2) cu 9 braţe principale (dintre care Damietta şi Rosetta sînt utilizate pentru navigaţie). Principalii afluenţi: Bahr el Ghazal pe stînga, Sobat, Nilul Albastru şi Atbâra pe dreapta. N. îşi primeşte apele în special din regiunile cu climă ecuatorială şi subecuatorială din bazinul superior; în cursul inferior pierde multă apă prin evaporare şi, pe circa 3 000 km» nu primeşte nici un afluent. Principalul rol în alimentarea N. îl are Nilul Albastru, în bazinul căruia ploile se produc vara; de aceea, în timpul verii (în perioada iunie—octombrie), nivelul este crescut (în această perioadă 60—70% din volumul apelor N. provin din Nilul Albastru). Din septembrie pînă în mai apele scad continuu. Debitul variază foarte mult de la an la an, în funcţie de condiţiile climatice. Variaţiile de nivel ating 6—7 m amplitudine, provocînd în zona egipteană mari inundaţii, care depun un strat de mîl fertil. Are un rol deosebit de important în economia R.A.U. încă din antichitate, pe valea N. se practicau irigaţiile; în ultimul timp s-au construit mari baraje pentru regularizarea scurgerii şi aprovizionarea cu apă pentru irigaţii. La Assuan se construieşte un imens baraj, care va alimenta şi o puternică hidrocentrală. N. este bogat în peşte. Navigabil numai pe porţiuni, datorită existenţei cataractelor. Toate oraşele importante din R.A.U. sînt situate pe malurile sau în delta Nilului. nilgaii (Boselaphus tra~ gocamelus), specie de antilopă de talie mare, lungă de circa Nilgau 2 m, cu corpul robust, cu coarne scurte. Trăieşte în pădurile din sudul Asiei; a fost aclimatizat şi în Europa. Se vînează pentru carne şi pentru pielea sa, foarte apreciată. nimbostrătus, nori inferiori (situaţi, în medie, la 800 m înălţime), de culoare ce-nuşie-închisă, care se prezintă ca o pînză mai mult sau mai puţin continuă, acoperind parţial sau total bolta cerului. Dau precipitaţii de lungă durată. Nîmes [nim], oraş în sudul Franţei. 105 200 loc. (1962). Industrie alimentară, mecanică, textilă, de încălţăminte. Oraş celebru pentru mulţimea şi frumuseţea vestigiilor sale romane: turnul mare, poarta lui August, templul cunoscut sub numele Maison Carree, arenele. nimfă (ZOOL.), stadiu din metamorfoza insectelor h o 1 o-m eta bol e, următor celui de larvă şi premergător celui de adult, N. nu se hrăneşte şi, de obicei, este imobilă şi aco- perită cu un înveliş protector. In n. au loc procese morfoge-netice intense, care duc la formarea adultului. Sin. pupa. nimfe (în mitologia greacă), divinităţi secundare, zeiţe ale apelor (nereide, naiade, lim-nade ş.a.), ale pomilor (driade, hamadriade), ale crînguri-lor şi munţilor (oreade) ş.a. Personifică forţele naturii sau însoţesc alte divinităţi mai importante care personifică aceste forţe. Artiştii le reprezentau cu înfăţişarea unor tinere fete pline de graţie. nimfomanie (MED.), excitaţie sexuală excesivă Ia femei. Apare în special la femeile cu tulburări hormonale, cu boli cronice (tuberculoză, sifilis); uneori poate apărea din copilărie. Ninive, mare oraş antic, capitala statului sclavagist Asi-ria. Era aşezat pe malul stîng al Tigrului. A fost distrus în anul 612 î.e.n. de forţele unite ale mezilor şi babilonenilor. Săpăturile arheologice efectuate aici au dat la iveală ruinele unui imens palat, cu o uriaşă bibliotecă. Niobe (în mitologia greacă), regină legendară a Fri-giei, fiica lui Tantal şi soţia lui Amfion. Avea şapte feciori şi şapte fiice. A insultat-o pe Leto, mama Artemidei şi a lui Apolo, spunînd că nu merită cinstire o zeiţă care are numai doi copii. Drept pedeapsă, aceştia au ucis cu săgeţile lor pe toţi copiii Niobei. în vorbirea figurată, N. a devenit personificarea mamei îndurerate. ni 6b iu (CHIM.), Nb. Element cu nr. at. 41; gr. at. 92,91; p.t. 2 470°C; p.f. circa 3 300°C; gr. sp. 8,58. Se găseşte în natură împreună cu tantalul, în tantalit sau în columbit. Este un metal rar, ce-nuşiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer şi la acţiunea diferiţilor agenţi chimici. Formează combinaţii în stările de valenţă 3, 4 şi 5, ultimele fiind cele mai stabile. N. este utilizat Ia fabricarea oţelurilor speciale, inoxidabile şi anticorosive, Se cunoaşte şi sub denumirea de coiumbiu. Nipkow, Paul (î 860-1940), înginer german.  inventat in NIPLU 520 NISSKI 1884 un dispozitiv optic-me-canic (discul lui N.) pentru analiza imaginilor în vederea transmisiunii lor prin mijloace de televiziune, care a fost utilizat pînă la inventarea iconosco-pului. niplu 1. (TEHN.) Piesă de legătură în formă de tub, de lungime mică, filetată sau fără filet, cu ajutorul căreia se realizează asamblarea a două conducte sau a două piese cu găuri. 2. (EXPL. PETR.) Niplu cu inel opritor, bucată de burlan de 1 — 1,5 m, intercalată în coloana de tubaj, la 10—20 m mai sus de capătul inferior al acesteia, avînd în interior un inel de ciment, care are rolul de a reţine în coloană (deasupra şiu-lui) cantitatea de lapte de ciment aflată sub dopul superior de cimentare (care de obicei este contaminată de către fluidul ele foraj). Nippur, oraş străvechi din Mesopotamia, situat pe ambele maluri ale Eufratului, centru cultural şi religios alSumeru-lui antic. Cercetările arheologice efectuate la N. au dat la iveală, printre altele, o bibliotecă, conţinînd numeroase texte referitoare la viaţa civilă şi religioasă a vechilor caldeeni. Nipru, fluviu în partea vestică a Uniunii Sovietice (2 285 km). Izvorăşte din Podişul Valdai, curge pe teritoriul R.S.F.S. Ruse, R.S.S. Bieloruse şi R.S.S. Ucrainene şi se varsă în Marea Neagră printr-un liman. Principalii afluenţi sînt Soj şi Desna pe stînga, Bere-zina şi Pripet pe dreapta. Importantă cale navigabilă; comunică prin canale cu Dvina de Vest, Neman şi Bugul de Vest. Pe N. s-au construit o serie de hidrocentrale: Kremen-ciug, Dneprodzerjinsk, Dnepro-ghes, Kahovka, cu mari lacuri de retenţie (în special Kahovka şi Kremenciug). Trece prin oraşele Kiev, Dnepropetrovsk, Za-porojie, Nikopol, Herson ş.a. nirvana (în sanscrită „stingere"; FILOZ., IST. REL.), noţiune care desemnează în b u~ d i s m şi în j a i n i s m, precum şi în filozofia indiană s a n k h y a, „repausul absolut" (încetarea ciclului reincarnărilor şi eliberarea definitivă de suferinţe), dobîndit cu ajutorul contemplaţiei şi al ascezei. Concepţia mistică despre n. a fost popularizată în Europa prin filozofia pesimistă a lui A. Schopenhauer. Nis [niş], oraş în estul republicii Serbia (R.S.F. Iugoslavia). 81 080 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, chimică, a materialelor de construcţie, uşoară, alimentară. Nod feroviar internaţional. Izvoare termale. Nisa (Nice [nis]), oraş în sud-estul Franţei, renumită staţiune balneoclimatică şi turistică, situată pe Coasta de Azur. 292 960 loc. (1962). Are întreprinderi de prelucrare a metalelor, alimentare, de parfumuri, textile etc. Nod feroviar şi port (de importanţă locală) la Marea Mediterană. Floricultu-ră. Monumente arhitectonice remarcabile, printre care catedrala (sec. al XVII-lea). Vechiul oraş păstrează un pitoresc aspect medieval. nisetru (Acipenser gulden-siaedti), specie de peşte din familia acipenseridelor, lung de 0,70 — 1 m, cu greutatea de circa 25 kg, cu corpul alungit şi îndesat, avînd pe laturi plăci osoase, dispuse în cinci şiruri; capul este mic, botul scurt, lat şi rotunjit, iar gura cu patru mustăţi. Trăieşte în Marea Neagră, în Marea de Azov şi în Marea Caspică, de unde migrează primăvara în fluvii pentru reproducere. Este apreciat pentru carnea şi icrele lui (icre negre). La noi se pescuiesc anual circa 50 000 kg de n. nisip (PETROGR.), rocă sedimentară neconsolidată, formată în condiţii subacvatice sau subaeriene şi constituită din granule (fragmente de minerale, de roci şi de organisme) cu dimensiuni cuprinse între 0,2 şi 2 mm. Componentul principal al n. este cuarţul; mai rar conţine cantităţi mai mari din alte minerale, uneori utile (magnetit, monazit, casiterit, diamant, safir, gra-nat etc.). După natura agen- tului de dezagregare şi de transport al materialului, n. pot fi marine, fluviale şi eoliene. Prin consolidarea n. se formează gresiile. N. comune sînt utilizate ca material de construcţie, cele cuarţoase ca materie primă în industria sticlei, iar cele care conţin alte minerale utile la extragerea acestor componenţi, în R.P.R., n. sînt frecvente în depozitele de vîrstă terţiară. Se exploatează la Vălenii de Munte (reg. Ploieşti) şi în multe alte puncte pentru nevoi locale. — (CONSTR.) N. normal nisip cu compoziţie şi granulo-zitate bine precizate, folosit la prepararea mortarelor normale, pentru încercarea lianţilor hidraulici. în ţara noastră, drept n.n. se foloseşte nisipul de la cariera Dealul Ruginoasa (reg. Banat). — (GEOGR.) N. mişcător, masă de nisip necoeziv şi instabil, situată în lunca unui rîu, pe ţărmul mării, pe inter-fluviile joase şi în depresiunile din regiunile aride şi semiaride. Grăunţele de nisip pot fi uşor deplasate de agenţii de transport subaerieni, în special de către curenţii de aer. în cazul nisipurilor lipsite complet de coeziune, obiectele sau fiinţele care ajung pe suprafaţa lor se afundă datorită gravitaţiei (sînt „înghiţite" de nisipuri). nisipâr (C.F.), aparat montat pe locomotivă, care serveşte la distribuirea nisipului uscat sub roţile osiilor motoare ale locomotivei, în scopul măririi^ aderenţei roţilor pe şine. nisipâriţă (Cobitis caspia romanica)y specie de peşte Nisipâriţă teleostean din familia cobitide-lor, lung de 6 —12 cm, asemănătoare cu zvîrluga. N* este endemică în apele noastre (Olt, Argeş etc.) şi are o importanţă economică redusă. Nisski, Gheorghi Grigorie-vici (n. 1903), pictor peisagist sovietic, membru al Academiei de artă a U.R.S.S. Creaţiile sale, realizate într-o viziune lirică, redau în special peisajul rezultat din transformarea naturii de către om; ele se carac- nistagmus 521 NITRILI terizează prin perspectiva vastă, prin soluţii compoziţionale vizuale şi o cromatică delicată („Peisaj bielorus", 1947; „A-proape de Moscova", 1947; „Aerodrom", 1961). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. nistagmus (gr. nystagmos „oscilaţie"; MED.), stare patologică manifestată prin mişcări oscilatorii ale globilor oculari în toate direcţiile, în special lateral, datorită contracţiilor spastice ale muşchilor ochilor. N. poate fi congenital sau secundar unei alte boli (cataractă, leziuni ale timpanului, scleroză, meningită acută, leziuni ale cerebelului etc.). Nistru, fluviu în partea sud-vestică a Uniunii Sovietice, pie teritoriul R.S.S. Ucrainene şi R.S.S. Moldoveneşti (1 360 km). Izvorăşte din nordul Carpaţilor şi se varsă printr-un liman în Marea Neagră. Are un curs foarte meandrat. Principalii afluenţi: Răut, Bîk, Botna (pe dreapta), Rîbniţa (pe stînga). Navigabil pînă la Galic î. Pe malurile lui sînt aşezate oraşele Moghilev, Soroki, Ben-der, Tiraspol. PeN., la Dubos-sari, s-a construit o hidrocentrală. nişă 1. (ARHIT.) Adîncitură dreptunghiulară sau în arcadă, practicată într-un zid pentru a găzdui o statuie sau o piesă importantă de mobilier. A fost fplosită mult în arhitectura imperială romană. N. este încadrată adesea de elemente ornamentale sculptate. 2. (CONSTR.) Nişă de tunel, locaş (adîncitură) amenajat în peretele unui tunel, în sco- pul adăpostirii lucrătorilor în timpul execuţiei tunelului sau în timpul exploatării acestuia (la trecerea trenului) şi pentru depozitarea materialelor necesare lucrărilor de întreţinere şi de reparaţii locale ale tunelului. 3. (GEOGR.) Nişă de abra-ziune, firidă prelungă, formată la baza unei faleze alcătuite din roci rezistente la eroziune, datorită acţiunii valurilor, care se sparg cu violenţă în lungul ţărmurilor înalte. Apariţia ei este favorizată de existenţa unei alcătuiri petrografice eterogene a falezei. în urma dezvoltării n. de aporţiunea falezei rămasă fără sprijin se poate nărui, formîndu-se o faleză dedublată. Un timp oarecare materialul căzut la baza falezei o protejează, împiedicînd valurile de a crea o nouă firidă, dar după înlăturarea acestuia procesul se reia, ducînd la retragerea treptată a falezei. nit (TEHN.), organ de maşină, format dintr-o tijă de obicei cilindrică, numită corpul n., şi un cap, numit cap original, care art* diametrul mai mare decît al corpului n.N. se confecţionează din oţel moale, aluminiu, cupru, a- Nituri lamă, materiale plastice etc. Este folosit la nituire. Niteroi, oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului Rio de Janeiro, situat la ţărmul golfului Guanabara, în faţa oraşului Rio de Janeiro. 245 500 Ioc. (1961). Industrie constructoare de maşini, uşoară, alimentară. Este legat de Rio de Janeiro printr-o linie de feribot. nitragin (AGROCHIM.), îngrăşămînt bacterian compus din bacterii simbiotice (genul Rhizo~ bium), izolate din nodozităţile plantelor leguminoase şi înmulţite pe diferite medii de cultură. Este folosit ca îngrăşămînt pentru sporirea producţiei Ia plantele din familia leguminoaselor (soia, lucernă etc.). mtrâre (CHIM.), operaţie de introducere a grupei nitro (—N02) în molecula substan- ţelor organice. Se execută, de obicei, în fază lichidă, prin tratarea substanţei care trebuie nitrată cu acid azotic sau cu un amestec (nitrant) de acid azotic şi acid sulfuric (n. directă). Pentru unele hidrocarburi volatile se utilizează, în ultimul timp, n. în fază gazoasă. N., şi în special n. hidrocarburilor aromatice, are o foarte mare importanţă în industria chimică organică pentru sinteza coloranţilor, a explozibililor, a medicamentelor etc. nitratbacterii (MICROBIOL.), bacterii care oxidează acidul azotos, transformîndu-1 în acid azotic, proces care constituie a doua fază a nitrificării. Cu ajutorul energiei eliberate în această oxidare, n. asimilează bioxidul de carbon din atmosferă sau din carbonaţi (v. şi c h e m o s i n t e z ă). N- se găsesc în sol şi în ape; activitatea lor este sporită în solurile arate, aerate, neutre sau uşor alcaline. Prezintă mare importanţă pentru agricultură, deoarece îmbogăţesc solul în azotaţi, substanţe nutritive uşor asimilabile de către plante. Sin. nitrobacterii. nitrâţi (CHIM.) v. azotaţi, nitric, acid ^ (CHIM.) v. azotic, acid nitrificâre (MICROBIOL.), proces de oxidare a amoniacului din sol, produs de bacterii aerobe în două faze; din oxi-darea amoniacului de către bacteriile din sol (Nitrosomonas) se formează acidul azotos, apoi, din oxidarea acidului azotos de către Nitrobacter şi alte genuri de bacterii, se formează acidul azotic. Acesta, în combinaţie cu calciul, potasiul etc., produce azotaţii, asimilaţi de plante şi folosiţi la sinteza materiei organice. Procesul de n. este exo-term. Datorită n., în condiţii favorabile se pot produce într-un an circa 300 kg/ha de azotaţi. Bacteriile nitrificatoare se găsesc în toate solurile, mai puţin în cej« acide. Lucrările solului îmbunătăţesc condiţiile de aeraţi şi intensifică procesul de/îl. nit/ili (CHIM.), R—CN. Substanţă organice care conţin în moleculă gruparea— C=/V. Pot fi consideraţi ca esteri ai acidului cianhidric (HCN). în NITRITBACTERII 522 NITROFURAN general sînt substanţe lichide, incolore, insolubile sau puţin solubile în apă. N. acizilor inferiori au miros neplăcut şi sînt uşor toxici. Se pot obţine prin tratarea unor derivaţi halogenaţi cu cianură de potasiu, a derivaţilor diazoici cu cianură cuproasă, prin deshidratarea amidelor, din acizi organici cu amoniac în prezenţa catalizatorilor etc. Se întrebuinţează în special în sinteza chimică organică. Ex. acetonitrilul, benzonitrilul etc. — Nitril acrilic, CH2=CH-CN. Lichid cu p.f. 78°G, solubil în apă* Se prepară prin deshidratarea etilidencianhidrinei sau prin adiţia acidului cianhi-dric la acetilenă în condiţii catalitice. Prin polimerizare formează un polimer (p o 1 i-a c r i 1 o n i t r i 1 u 1), utilizat la fabricarea fibrelor sintetice. Cu butadiena formează un co-polimer, cauciucul sintetic de tip SKN, sau Buna N. Are numeroase aplicaţii în sinteza organică. Se fabrică în R.P.R. la Uzina de fibre sintetice Săvi-neşti, unde este folosit ca materie primă pentru fibra sintetică m e 1 a n a. Se mai numeşte acrilonitril, cianură de vinii — Nitril poliacrilic v. poliacrilonitrih nitritbacterii (MICROBIOL.), bacterii care oxidează amoniacul, transformîndu-1 în acid azotos, proces care constituie prima fază a n i t r i-f i c ă r i i. Tipul lor de nutriţie, răspîndirea şi importanţa lor sînt aceleaşi ca şi ale n i-tratbacteriilor. Se grupează în trei genuri: Nitroso-monas, Nitrosocystis şi Nitro~ sospira. nitriţi 1. (CHIM.) V. azotiţi. 2. (FARM.) a) Nitrit de amil, substanţă chimică sub formă de lichid limpede, galben, volatil, cu miros de fructe, aproape insolubil în apă. Exercită o acţiune vasodilatatoare imediată, dar trecătoare. Se administrează în inhalaţii pentru crize uşoare de angină pectorală, b) Nitrit de sodiu, substanţă chimică care se prezintă în cristale incolore, solubile în apă. Exercită o acţiune vasodilatatoare şi este indicat în hipertensiunea arterială şi în spasmele arterelor coronare. nitro (CHIM.) 1. — N02. Grupare funcţională monovalentă, care se găseşte în molecula nitroderivaţilor. 2. Element de compunere care intră în denumirea substanţelor ce conţin în moleculă gruparea nitro (ex. nitrobenzen, nitroceluloză etc.). nitroalcâni (CHIM.) v. ni* tropar afine. nitrobacterii (MICROBIOL.) v. nitratbacterii. nitrobenzen, C«//5—N02. Mononitroderivat al benzenului. Este un lichid gălbui, insolubil în apă, cu miros de migdale amare, cu p.f. 210°C. Se obţine prin nitrarea directă a benzenului cu amestec ni-trant. Este utilizat mai ales la fabricarea anilinei, a unor produse intermediare, în special pentru industria coloranţilor, şi, sub denumirea de esenţă de mirban% ca substanţă parfu-mantă ieftină. In R.P.R. se fabrică Ia Uzinele chimice „Colorom^-Codlea. nitrocalcamoniu (AGRO-CHIM.), îngrăşămînt agricol fabricat din azotat de amoniu în amestec cu piatră de var măcinată, marnă sau dolo-mit. Produsul obţinut se prezintă sub formă de granule neregulate de mărimi diferite (1 —2 mm), colorate alb, galben sau verde-cenuşiu. Conţine 17,5—20,5% azot şi 34— 50% carbonat de calciu. Este un îngrăşămînt cu reacţie bazică şi se întrebuinţează pentru sporirea producţiei Ia plantele agricole cultivate pe soluri acide. nitroceluloză (CHIM.), ester nitric al celulozei. Se prezintă ca o masă albă, asemănătoare cu bumbacul. Este inflamabilă; aprinsă, arde instantaneu cu o flacără galbenă, fără să roducă fum. Se prepară din umbac, linters sau celuloză de lemn, prin tratare cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric. După cantitatea şi concentraţia amestecului ni-trant, se obţin celuloze mai puternic sau mai slab nitrate, deci mai bogate sau mai sărace în azot. N. bogate în azot (f u 1 m i c o t o n u 1) servesc la fabricarea explozibililor (pulberi fără fum); n. mai sărace în azot servesc la fabri- carea lacurilor (prin dizolvare în solvenţi potriviţi), a c o I o-d i u 1 u i (prin dizolvare într-un amestec de alcool şi eter) şi a celuloidului. Sin. azotat de celuloză. nitroderivaţi (CHIM.), substanţe organice care conţin în molecula lor gruparea nitro (“NOz), legată direct de atomul de carbon. N. pot fi clasificaţi în: n. primari, n. secundari şi n. terţiari, după cum grupa nitro este legată de un atom de carbon primar, secundar sau terţiar; în mononitroderivaţi, dinitroderivaţi şi polinitroderi-vaţit după numărul grupărilor nitro conţinute în moleculă; în n. aromatici şi n. alifatici, după natura hidrocarburii de care este legată gruparea nitro. N. aromatici, rezultaţi prin nitrarea produselor aromatice (hidrocarburi, fenoli, derivaţi clo-ruraţi etc.), sînt cunoscuţi de mai bine de un secol şi au o mare importanţă practică (în industria coloranţilor, a medicamentelor etc.). N. alifatici, obţinuţi prin nitrarea alca-nilor (nitrometanul, nitroeta-nul), au dobîndit importanţă practică abia în ultimul timp (ca dizolvanţi şi ca plastifianţi). Dintre reacţiile n., cea mai importantă, cu multe aplicaţii în industrie, este reducerea lor la amine. nitr of os ka (agroch l M.), îngrăşămînt agricol fabricat din uree sau azotat de amoniu în stare topită, în amestec cu diamonfos, clorură de potasiu sau sulfat de potasiu. Produsul obţinut se prezintă sub formă de granule de diferite culori (roşii, verzi, cenuşii sau albastre), solubile în apă. Forma cea mai uzitată conţine 10% azot, 20% fosfor şi 15% potasiu. nitrofurân 1. C4//303Af. Nitroderivat obţinut prin tratarea furanului cu un amestec de acid azotic şi anhidridă acetică la temperatura de — 10°C. Este o substanţă solidă, slab gălbuie, cu p.t. 28°C, greu solubilă în apă, solubilă în eter. 2. C6//604/V4. Semicarbazona 5-nitrofurfuro-lului, utilizată ca medicament bacteriostatic. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, galbenă, care se descompune Ia 240°C, puţin solubilă în apă, solubilă în anumiţi solvenţi NITROGEN 523 NIVAŢIE organici. Se mai numeşte fura-cin, nitrofurazan. nitrogen (CHIM.) v. azot, nitroglicerină (CHIM.), ester al acidului azotic cu glicerina. Numele ştiinţific al n. este trini-trat de glicerina. Se obţine prin tratarea glicerinei la 10°C cu amestec nitrant. Este un lichid uleios, incolor sau gălbui, care la rece se solidifică (p.t. 11°C), foarte toxic, în special în stare de vapori. Prin lovire sau încălzire bruscă explodează puternic. Se întrebuinţează la fabricarea explozivilor minieri, a dinamitei (prin îmbibare în kieselgur sau prin amestecare în proporţii variabile cu nitro-toluen, nitrat de amoniu etc.), la gelatinizarea nitrocelulozei şi, în doze mici (0,0005 g), ca medicament în boli de inimă (angina pectorală), deoarece produce relaxarea şi dilataţia muşchilor netezi ai vaselor sanguine. nitroguanidină (CHIM., IND. EXTR.), nitroderivat al guanidinei. Se obţine prin tratarea azotatului de guanidină cu acid sulfuric. Se foloseşte ca exploziv sau pentru a coborî temperatura de explozie a amestecurilor antigrizutoase. Prin reducere, n. trece în aminogua-mdmă, care are numeroase aplicaţii în sinteza organică. nitrometân (CHlM.),C//3yV02. Nitroderivat al metanului. Este un lichid uşor gălbui, cu miros caracteristic, cu p.f. 101°C, puţin solubil în apă, conferind soluţiei un caracter acid. Se obţine prin nitrarea directă a metanului cu acid azotic diluat la 115— 120°C sau prin nitrare în fază de vapori la 400°C. Se foloseşte ca solvent pentru nitroceluloză şi în sinteza organică. nitroparafine (CHIM.), nitroderivaţi ai hidrocarburilor saturate aciclice. După poziţia atomului de carbon de care se leagă gruparea nitro se deosebesc: n. primare, n. secundare şi n. terţiare; după numărul grupărilor nitro din moleculă: mononi tropar afine, dinitropara-fine etc. N. se obţin în condiţii speciale prin nitrarea directă a parafinelor, fie în stare lichidă, fie în stare de vapori, sau prin alte metode de laborator. Sînt utilizate la diferite sinteze organice, ca dizolvanţi pentru esterii celulozei, ca insecticide, stabilizatori pentru emailuri, combustibili pentru rachete etc. (ex. nitrometanul, nitroetanul etc.). Sin. nitro-alcani. nitros, acid (CHIM.) v. azotos, acid nitrotoluen (CHIM.), mono-nitroderivat al toluenului. Se cunosc trei izomeri: orionitroto-luenul (lichid cu p.f. 222°C), metanitrotoluenul (lichid cu p.f. 230°C) şi paranitrotoluenul (solid, cu p.t. 52°C şi p.f. 237,7°C). Prin nitrare se obţine un amestec de izomeri orto şi para cu puţin izomer meta, care se pot separa prin distilare. Sînt substanţe de culoare slab gălbuie, cu miros caracteristic, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici. Se întrebuinţează în special pentru obţinerea aminelor derivate de la toluen (toluidine). nitrozâre (CHIM.), reacţie de introducere a unei grupări nitrozo (—NO) într-o moleculă organică, în urma căreia se obţin nitrozoderivaţi. N. se poate face fie direct, în unele cazuri prin tratare cu acid azotos, fie prin oxidarea derivaţilor hidroxilaminici. nitroză (CHIM.), gaz compus din oxizi de azot (NO şi 7V02). Se formează la obţinerea acidului azotic (prin oxidarea amoniacului) şi la obţinerea acidului sulfuric (prin metoda camerelor de plumb). nitrozo (chim.) 1. —NO. Grupare funcţională monova-lentă, care se găseşte în molecula nitrozoderivaţilor. 2. Element de compunere pentru denumirea substanţelor care conţin în moleculă gruparea nitrozo. nitrozoderivaţi, R— NO. Compuşi organici care conţin în moleculă gruparea —NO, legată de un radical organic. Sînt, în general, substanţe solide, incolore. Prin topire, dau lichide colorate intens în albastru sau verde. Se obţin prin oxidarea derivaţilor hidroxilaminei sau prin nitrozarea directă a aminelor terţiare şi a fenolilor. nitr urare (METAL.), tratament termochimic care constă în introducerea azotului în suprafaţa unor piese de oţel, cu scopul de a forma un strat de nitruri de fier cu duritate mare. N. se realizează prin încălzirea pieselor în contact cu materiale care conţin azot, pînă la o temperatură inferioară punctului de transformare eu-tectoidă. V. şi tratament termochimic. nitruri (CHIM,) v. azoturi. nituire (TEHN.), operaţie de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multor piese cu ajutorul niturilor. NL se efectuează manual sau mecanizat, la cald (niturile sînt încălzite pînă la roşu-deschis înainte de introducerea lor în găurile practicate în piesele ce se nituiesc) sau la rece (niturile se introduc la temperatura mediului ambiant). nituit, maşină de ^ (TEHN.), maşină-unealtă destinată efectuării operaţiei de nituire. După procedeul de formare a capului nitului se deosebesc: m. de n. prin ciocănite (ciocane de nituit), m. de n. prin presare (prese de nituit), m. de n. prin rulare (prin presare rotativă). M. de n. pot fi acţionate mecanic, hidraulic, pneumatic sau electric. Niţulescu, Iuliu (n. 1895), medic român, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei R.P.R. A făcut cercetări asupra glicemiei, vitaminei C, rezistenţei globulare, rolului sistemului nervos asupra metabolismului glucidic etc. A contribuit la introducerea unor concepţii noi în patologie şi a aplicat metode experimentale în fiziopatologie. Niue, insulă în Oceanul Pacific, în Polinezia, în arhipelagul Cook. Suprafaţa: 259 km2. Populaţia: 4 760 loc. (1959). Posesiune a Noii Zeelande. Se cultivă cocotieri, batate etc. nivâţie (lat. nix, nivis „zăpadă**; GEOGR.), acţiune speci- NIVEL 524 NIVELARE fică de modelare exercitată de masele de zăpadă acumulate în timpul iernii în depresiuni, în special în zona înaltă a munţilor, unde se produc numeroase cicluri de îngheţ-dezgheţ. îngheţul produce fragmentarea mecanică a rocilor în care este sculptată depresiunea, iar apele provenite din topirea zăpezii înlătură produsele fine rezultate în urma acestei fragmentări. Acest proces duce la accentuarea depresiunilor şi la formarea aşa-numitelor „nişe" sau „circuri" de nivaţie. nivel 1. (FIZ.) Mărime fizică definită pînă la convenţia de zero a valorii (măsurii) sale, convenţie care rămîne arbitrară. Termenul este folosit pentru mărimi de tipul înălţimii, temperaturii, potenţialului, energiei etc., pentru care precizarea punctului de zero (adică a n. de referinţă sau a n. de zero ori a originii) nu intervine sau nu este esenţială în formularea unor relaţii fundamentale referitoare la mărimea respectivă, ci se poate face, de la caz la caz, în condiţiile fiecărei probleme în parte. — N. de energie, fiecare dintre valorile posibile ale energiei unui sistem cuantic (moleculă, atom, nucleu) aflat în stări staţionare. Sub o anumită valoare a energiei, fiecare sistem cuantic are n. de e. bine determinate şi discrete (ex. un electron din învelişul unui atom); peste valoarea-limită, sistemul nu mai prezintă n. de e., ci un domeniu continuu de energii (ex. un electron liber). Se deosebesc următoarele n. de e. ale unui sistem atomic: n. normai, corespunzător stării fundamentale (normale), în care energia are cea mai joasă valoare posibilă; n. excitat, corespunzător unei stări excitate în care sistemul a ajuns prin interacţiuni cu exteriorul în decursul cărora a primit energie; n. de rezonanţă , corespunzător stărilor de rezonanţă în care sistemul poate trece din starea fundamentală şi din care sistemul poate reveni direct în starea fundamentală cu probabilitate mare; n. metastabil, corespunzător unei stări excitate din care sistemul nu poate trece direct într-o stare inferioară decît cu probabilitate foarte mică. — N. Fermi, nivel de energie corespunzător stării de energie maximă a unui electron la temperatura zero absolut în cazul unui sistem de electroni în interacţiune slabă, cum sînt de ex. electronii din-tr-un cristal. 2. (TELEC.) Nivel de transmisiune, mărime proporţională cu logaritmul raportului dintre valoarea pe care o are o mărime caracteristică (tensiune, curent, putere, intensitate de cîmp etc.) într-un punct al unui lanţ de transmisiune şi o valoare de referinţă a aceleiaşi mărimi, considerată ca avînd nivel zero. 3. (GEOGR.) Nivel de bază, nive-lul-limită sub care o apă curgătoare nu se mai poate adînci, deoarece scurgerea (de care este legată eroziunea pe verticală) im-lică existenţa unei pante către azinul acvatic în care respectiva apă se varsă. Există un n. de b. general, care coincide cu nivelul mării, şi nivele de bază locale. V. şi bază de eroziune. 4. (HIDROTEHN.) Cotă a suprafeţei libere a unei ape curgătoare sau stătătoare, măsurată în raport cu diviziunea zero a scării unei mire hidrometri-ce faţă de un plan orizontal convenţional sau faţă de* nivelul zero al mării. La cursurile de apă importante, n. se determină periodic şi datele se centralizează, comunicîndu-se apoi, prin radio, celor interesaţi. N. apelor curgătoare prezintă variaţii mari în cursul unui an, datorită variaţiilor condiţiilor meteorologice. In România, variaţia de nivel a rîuri lor este de 4—6 m. N. pe care trebuie să-l aibă o apă curgătoare, în raport cu fundul albiei, pentru a permite navigaţia se numeşte n. navigabil. 5. (GEOL.) a) Nivel artezian, înălţime situată deasupra terenului pînă la care se ridică apa subterană dintr-un strat acvifer aflat sub presiune, b) Nivel ascendent, înălţime situată sub suprafaţa terenului pînă la care se ridică apa subterană dintr-un strat acvifer aflat sub presiune, c) Nivel hidrostatic, înălţime pînă la care se ridică, în condiţii naturale, apa dintr-un strat subteran. d) Nivel hidrodinamict înălţime pînă la care se ridică apa subterană în condiţiile scoaterii ei din strat, e) Nivel liber, punctul cel mai înalt de la suprafaţa unui strat de apă subterană, caracterizat prin umplerea parţială cu apă a stratului permeabil de către un curent subteran. 6. (TOPOGR.) Instrument cu ajutorul căruia Nivel cu lunetă se măsoară direct pe teren diferenţele de înălţime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafaţa terestră. Principiul de funcţionare al n. constă în posibilitatea acestuia de a realiza, prin diferite sisteme, o direcţie strict orizontală, faţă de care, cu ajutorul mirelor, se obţin diferenţele de altitudine. După modul de construcţie se deosebesc: n. cu lunetă (optice) şi n. fără lunetă. N. cu lunetă (optic) este dotat cu o lunetă de tipul celei topografice (al cărei ax este materializat prin dispozitivul reticular), care are posibilitatea de a fi rotită în plan orizontal şi înclinată, cu valori mici, în plan vertical. Axul lunetei, care coincide cu axul de viză, se orizontalizează iniţial din şuruburile de calare şi apoi, pe fiecare direcţie în arte, din şurubul de fină asculare a lunetei, pînă cînd bula unei nivele solidară cu luneta se stabilizează între repere. N. fără lunetă era folosită în trecut în lucrările topografice; ulterior i s-a restrîns utilizarea numai la anumite lucrări de construcţii sau la transferul unor suprafeţe de referinţă la distanţe mici. Tipurile lui principale sînt: n. cu apă şi n. cu pendul. Sin. nivel-metru. 7. V. cat. nivelare, teoria nivelării, concepţie mic-burgheză despre repartiţia socialistă, potrivit căreia retribuirea muncii ar trebui să se facă nediferenţiat, adică fără să se ţină seama de cantitatea şi de calitatea muncii depuse. Se NIVELATOR 525 NIVELMENT bazează pe înţelegerea greşită a egalităţii ^ în socialism şi este opusă principiului socialist al repartiţiei. Aplicarea acestei teorii ar duce la consecinţe negative în economie, slăbind cointeresarea materială a lucrătorilor’ şi frînînd, prin a-ceasta, creşterea producţiei şi a productivităţii muncii. V. şi egalitarism. nivelator (TEHN.), echipamentul de lucru al unui buldozer sau greder, cu ajutorul căruia se realizează nivelarea terenurilor destinate irigării, dre-nării sau în construcţia de drumuri, clădiri etc. nivelă cu bulă de aer (TEHN.), instrument cu ajutorul căruia se verifică poziţia orizontală sau verticală a unui obiect, maşină, construcţie etc. Este format dintr-un tub de sticlă curbat sau dintr-un cilindru plat cu partea superioară puţin bombată, în care este introdus un lichid rezistent la îngheţ (alcool, eter, sulfură de carbon etc.) şi în care a fost lăsată o bulă de aer. Tubul de sticlă (respectiv cilindrul) este gradat pe partea superioară şi fixat într-un suport de lemn sau de metal. Instrumentul şi, respectiv, obiectul ce se verifică se găsesc în poziţie orizontală atunci cînd bula de aer este cuprinsă între două gradaţii simetrice faţă de mijlocul tubului (sau cilindrului) de sticlă. nivel de trai, gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei unei ţări, ale unor clase sau ale unei persoane în condiţii date. N. de t. este o categorie cu un conţinut istoric concret, iar în societăţile bazate pe clase şi cu un conţinut de clasă, ceea ce necesită o studiere a lui pe grupe de populaţie omogene din punctul de vedere al condiţiilor lor economice de existenţă. In caracterizarea n. de t. este necesar să se ţină seama de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie (mărimea avuţiei sociale, volumul, dinamica şi structura produsului social total şi a venitului naţional etc.) şi de natura relaţiilor de producţie date (forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie, repartizarea bunurilor materiale pe clase şi grupe sociale etc.). N.de t. este o categorie extrem de complexă şi reflectă multilateralitatea factorilor care influenţează condiţiile de trai ale membrilor societăţii: nivelul veniturilor reale ale membrilor societăţii, volumul şi calitatea bunurilor materiale consumate, condiţiile de muncă şi de locuit, gradul de ocupare a forţei de muncă, durata timpului liber, condiţiile de odihnă, nivelul asigurărilor sociale, condiţiile de ocrotire a sănătăţii, gradul de satisfacere a nevoilor culturale, dezvoltarea sistemului de învăţămînt şi condiţiile create de societate pentru accesul maselor la ştiinţă şi cultură, posibilităţile de manifestare a capacităţilor şi talentelor membrilor societăţii etc. N. de t. al oamenilor muncii în capitalism depinde, în afara factorilor de mai sus, şi de raportul de forţe pe plan economic şi politic dintre proletariat şi burghezie, de intensitatea şi amploarea luptei de clasă, de condiţiile general-istorice şi politice, de conjunctura economică etc. In funcţie de toţi aceşti factori, n. de t. al oamenilor muncii în capitalism diferă de la o ţară la alta (prezentînd contraste puternice între ţările capitaliste dezvoltate şi ţările slab dezvoltate), oscilează continuu de la o perioadă la alta. Socialismul creează condiţiile ca, pe baza dezvoltării rapide a forţelor de producţie, a creşterii necontenite a productivităţii muncii şi datorită subordonării producţiei sociale scopului creşterii bunăstării întregului popor, să aibă Ioc o ridicare continuă, sistematică, a nivelului de trai material şi cultural al tuturor membrilor societăţii. Instaurarea ^ proprietăţii socialiste şi lichidarea exploatării, dezvoltarea planificată a economiei naţionale şi pe această bază, desfiinţarea şomajului sînt factorii sociali generali care creează siguranţa viitorului, care permit îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale poporului. Politica economică a P.M.R. de dezvoltare multilaterală şi în ritm susţinut a producţiei sociale are drept scop fundamental asigurarea creşterii continue a bunăstării materiale, a nivelului cultural al populaţiei. Bunăstarea materială şi culturală a oamenilor muncii din R.P.R. creşte sistematic, pe baza măririi venitului naţional, prin creşterea veniturilor, îmbunătăţirea aprovizionării cu mărfuri şi sporirea volumului serviciilor, mai buna satisfacere a condiţiilor de locuit, dezvoltarea aşezămintelor de cultură, intensificarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii şi prevederilor sociale. In perioada 1950—1964 venitul naţional a crescut de 3,73 ori, menţinîn-du -se în permanenţă o proporţie justă între fondul de acumulare (circa 25%) şi fondul de consum (75%). Pe această bază, salariul real a crescut de 2,13 ori la total salariaţi şi de 2,17 ori la muncitori. Veniturile băneşti ale ţărănimii obţinute din vînzarea produselor către stat au crescut pînă în 1965 cu circa 5 miliarde lei faţă de 1959. Volumul desfacerilor de mărfuri cu amănuntul la oraşe şi sate s-a dublat în perioada 1959 -1965. La asigurarea unui nivel de trai ridicat în socialism contribuie şi fondurile sociale de consum, care revin populaţiei sub forma unor servicii şi bunuri social-culturale primite gratuit sau sub formă bănească (burse, ajutoare, pensii etc.) şi care reprezintă în R.P.R. circa 1/5 din totalul veniturilor populaţiei. In perioada 1950—1964, volumul investiţiilor destinate construcţiei de locuinţe a crescut de pestei8 ori. în perioada 1951 — 1964 s -au construit în întreaga ţară aproape 1 400 000 de locuinţe, din care, la sate, circa 950 000, România situîndu-se pe unul dintre primele locuri din lume în privinţa ritmului construcţiilor de locuinţe. Statul alocă sume crescînde pentru acţiuni social-culturale, ponderea lor în totalul cheltuielilor de la buget crescînd de la î 8,1 % în 1950 la 23,5% în 1964. Invăţămîn-tul de toate gradele este gratuit. La ridicarea n. de t. contribuie şi măsurile luate pe linia ocrotirii sănătăţii. nivelment(TOPOGR.), ansamblu de metode, procedee şi ope- NIVELMENT 526 NO raţii geodezice care se folosesc pentru determinarea înălţimii (faţă de un plan de referinţă ales arbitrar sau materializat) a diverselor puncte de pe suprafaţa Pămîntului, în scopul de a se reprezenta pe hartă sau pe plan relieful terenului respectiv, sau pentru stabilirea de profile, trasee, diferenţe de înălţimi, pante etc. — N. barometric, nivelment prin care înălţimea punctelor se determină pe baza variaţiei presiunii atmosferice în funcţie de altitudine. în acest scop se folosesc: barometrul cu mercur sau cel ane-roid, hipsometrul, altimetrul etc. Rezultatele obţinute sînt influenţate de variaţiile în dmp ale presiunii atmosferice şi au o precizie redusă (2 — 5 m). Se utilizează la determinări expeditive. — N. batimetric, nivelment prin care se determină adîncimea fundului apelor, în ' scopul reprezentării reliefului sau profilului acestuia. — N. compus, nivelment prin care diferenţa de nivel dintre două puncte depărtate se determină prin succesiunea mai multor portee de nivelment simplu. — N. de detaliu, nivelment executat pe suprafeţe relativ mici, luîndu-se o densitate mare de puncte, în scopul determinării cu fidelitate a microreliefului. — N. dublu, nivelment geometric efectuat de două ori între aceiaşi reperi şi prin aceeaşi metodă, avînd drept scop controlul şi mărirea preciziei determinărilor. Rezultatele celor două operaţii trebuie să fie comparabile şi să se înscrie în limitele toleranţelor stabilite. Prin n.d. se indică precizia unui instrument de nivelment geometric, care se defineşte ca eroarea medie pătratică, exprimată în milimetri pe un kilometru de dublu nivelment. — N. fotogrammetrie, nivelment executat prin metode fotogrammetrice, de obicei prin stereorestituţie, pe fotograme aeriene sau terestre, şi care constă fie din trasarea curbelor de nivel ale reliefului terenului, fie din stabilirea de puncte cotate. — N. general, ansamblu de reţele de nivelment ale unei ţări, cuprinzînd reţelele de ordinul I, II, III, pe care se sprijină toate cele- lalte lucrări de nivelment. Punctele acestor reţele sînt materializate prin reperi subterani, borne sau reperi metalici încastraţi în ziduri. — N. geometric, metodă de nivelment în care diferenţa de nivel dintre diferitele puncte ale scoarţei terestre se determină cu nivelul. Prin realizarea de vize orizontale care intersectează mirele verticale instalate în punctele respective se poate obţine direct pe teren diferenţa de înălţime a acestor puncte. Prin n. g. se determină toate reţelele de nivelment ale ţării. Se clasifică, în funcţie de precizie, în: n.g. de ordinul I, sau nivelment de înaltă precizie; n.g. de ordinul II, sau nivelment de precizie; n.g. de ordinul III; n.g. de ordinul IV; n.g. de ordinul V. — N. trigonometric (sau indirect, geodezic), nivelment prin care diferenţele de nivel dintre două puncte se determină pe cale trigonometrică. în acest scop se determină unghiul vertical dintre cele două puncte cu ajutorul unui teodolit sau eclimetru, precum şi distanţa dintre ele. Are o largă utilizare în lucrările de stabilire a cotelor punctelor din reţelele geodezice, precum şi la întocmirea planurilor şi hărţilor topografice cu curbe de nivel. nivelmetru (TOPOGR.) v. ni* vel. nivometru, instrument pentru măsurarea cantităţii de zăpadă căzută. Cele mai frecvente tipuri de n.sînt tabla de zăpada (o platformă pătrată, instalată la suprafaţa solului, pe care se acumulează zăpada) şi cilindrul nivometric (un cilindru de tablă zincată în care se colectează zăpada). nizâm (la sfîrşitul evului mediu, în ţările române) 1. Denumire a statutului unei bresle, în care se specificau drepturile şi îndatoririle membrilor acesteia. 2. Normă de lucru fixată printr-un regulament. Nizami din Gandja, Ileas lusif (c. 1140-c. 1202), poet şi gînditor umanist azerbaidjan. A luptat împotriva fanatismului religios şi a susţinut idei raţionaliste. A combătut, de asemenea, samavolniciile nobilimii feudale. S-a făcut cunoscut mai ales prin poemele sale cu conţinut narativ sau didactic, grupate sub titlul „Khamsa" („Comoara misterelor", „Hosrov şi Şirin", „Leila şi Medjnun", „Cei şapte idoli", „Cartea lui Alexandru"). Njegos [niegoş], Petar Petro-vi£ (1813—1851), domnitor şi vlădică al Muntenegrului, cărturar poliglot, însemnat poet sîrb. A luptat împotriva ocupaţiei otomane, pentru crearea şi consolidarea unui stat centralizat, împotriva fărîmiţării interne a ţării. Om de cultură multilaterală, în concepţia sa se îmbinau deopotrivă morala patriarhală a strămoşilor săi 'şi patriotismul, umanismul occidental, ca şi neliniştea metafizică de sursă creştină. Moştenirea sa poetică cuprinde, între altele, culegeri şi prelucrări de folclor, precum şi cîteva poeme („Lumina mi-crocosmică"), opere bogate în semnificaţii filozofice. Poemul epico-dramatic „Cununa munţilor", cea mai reuşită dintre creaţiile sale, a fost tradus în majoritatea limbilor europene. Nkomo, Joshua (n. 1917), luptător pentru eliberarea naţională a poporului din Rhode-sia de Sud, lider al populaţiei de culoare din această ţară. Nkrumah [ncruma], Kwame (n. 1909), om de stat ghanez, preşedinte al Republicii Ghana de la proclamarea ei (1960), şef al guvernului. Este secretar general al Partidului popular al convenţiei, care a condus mişcarea pentru independenţa Gha-nei (fosta colonie britanică Coasta de Aur). Pentru activitatea sa politică a fost în repetate rîn-duri arestat. N. a devenit prim-ministru al Coastei de Aur în 1952, iar la proclamarea independenţei Ghanei (1957), prim-ministru al noului stat. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare" (1961). no, formă de artă teatral specific japoneză, datînd de la sfîrşitul sec. al XIV-lea. Reprezentaţiile n. întrunesc elemente de dans, mimiri recitare, cîntec şi muzică m strumentală. Interpreţii poarta măşti, care pot fi astfel puse pe faţă încît expresia să se modifice după caz. Mimica, N0A1LLES 527 NOD măştile şi costumele sînt strict simbolice. Dansul are un caracter plastic. Textele nM cu un conţinut filozofic precumpănitor budist, exaltă divinitatea, patriotismul, evocă lupte războinice, răzbunări, graţia femeii etc. Limba* arhaică, simbolismul complicat, semnificaţiile ei filozofice o fac puţin accesibilă publicului larg. Noailles [noâi], Anna Eli-sabeth, contesă de (născută Brîncoveanu) (1876 — 1933), scriitoare franceză de origine română. A fost membră a Academiei Belgiene. Poeziile sale, de orientare simbolistă şi cu reminiscenţe romantice („Inima nemărginită", 1901; „Viii şi morţii*4, 1913; „Forţele eterne**, 1920 ş.a.) se disting prin senzualismul şi exuberanţa inspiraţiei, prin fervoarea cu care cîntă viaţa şi natura. A mai scris romane şi eseuri. noapte (ASTR.), interval de timp cuprins îni,re apusul Soarelui (seara) şi răsăritul lui (dimineaţa). Pe Pămînt, datorită atmosferei (care difuzează lumina solară), întunecarea completă are loc numai după ce Soarele a ajuns la 18° sub orizont. Durata n. depinde de anotimp şi de latitudinea locului. V. şi c r e-puseul. — N. albă, noapte de vară în care nu se produce întunecarea completă, din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. N. a. se produce în regiunile cuprinse aproximativ între paralela 60° şi cercul polar. *— N. polară, noapte de iarnă în regiunile situate dincolo de cercul polar şi care durează pînă la o jumătate de an. Noaptea sfîntului Barto~ lomeu, nume sub care a intrat în istorie evenimentul sîngeros al masacrării a peste 2 000 de hughenoţi din Paris în noaptea de 23 spre 24 august 1572. Masacrul a fost pus la cale de Caterina de Medici, mama regelui Carol al IX-lea, nemulţumită de creşterea autorităţii amiralului Coligny, unul dintre conducătorii hugheno-ţilor. Extinderea masacrului în întreaga Franţă a dat naştere,războaielor religioase, cărora le-a pus capăt Henric al IV-lea, rege al Navarrei şi conducăto- rul hughenoţi lor, devenit în 1589 rege al Franţei. Nobel, Alfred (1833-1896), chimist şi industriaş suedez. A făcut cercetări în domeniul substanţelor explozibile. A inventat dinamita. Este întemeietorul Fundaţiei Nobel, care, în cadrul Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei, acordă anual cinci premii internaţionale pentru cele mai valoroase realizări în domeniul fizicii, chimiei, medicinii sau fiziologiei, literaturii sau artei şi păcii. Premiile Nobel s-au acordat începînd din 1901. nobeliu (CHIM.), No. Element transuranian din familia actinidelor, cu nr. at. 102. Nobile, Umberto (n. 1885), constructor de dirijabile şi explorator italian. A participat, în calitate de comandant al dirijabilului „Norvegia**, construit de el, la expediţia polară din 1926 condusă de R. Amund-sen. în 1928 a condus expediţia polară italiană cu dirijabilul „Italia**, reuşind să atingă Polul Nord. nobilime (IST.), stare socială privilegiată, formată din membri ai claselor exploatatoare. Cunoscută din antichitate (la Lar+ghetto evului mediu, titlurile nobiliare au devenit treptat titluri onorifice, nemaifiind legate în chip obligatoriu de posesiunea unui domeniu funciar. în orîn-duirea capitalistă, în unele ţări s-au mai păstrat titluri nobiliare (ex. în Marea Britanie, Italia ş.a.); în prezent, conferirea unor asemenea titluri nu mai atrage, de regulă, după sine şi atribuirea de privilegii sociale. noctiluca (Noctiluca milia-ris; BIOL.), specie de flagelat marin cu corpul sferic, de circa 2 mm în diametru, prevăzut cu flagel şi cu un tentacul. Este fosforescentă; cînd se găseşte în cantităţi mari, determină fosforescenţa apei de mare. Tră-ieşte şi în Marea Noctiluca Neagră. nocturnă (lat. nocturnus „de noapte**; MUZ.), înşiruire de mici piese instrumentale (asemănătoare suitei), frecventă în sec. al XVIII-lea, destinată să fie cîntată în timpul nopţii în aer liber, ca şi serenada. N. de acest fel au scris Mozart şi Michael Haydn. Din sec. al Fr.Chopin Nocturnă chinezi, indieni, greci, romani), n.a căpătat trăsături caracteristice în orînduirea feudală. în evul mediu, în ţările din occidentul Europei n. era formată din proprietarii funciari feudali care prestau suzeranului lor serviciul militar călare, devenind o stare ereditară privilegiată şi ierarhizată din sec.XII—XIII şi purtînd diferite titluri: duce, marchiz, conte, baron, cavaler. în afară de aceştia, în rîndurile n* au intrat, cu timpul, şi alte persoane (burghezi îmbogăţiţi, magistraţi etc.), prin înnobilare sau cumpărare de titluri. în ultimele secole ale XÎX-lta termenul se referă la once piesă, vocală sau instrumentală, cu un caracter visător şi melancolic (ex. n. pentru pian ale lui J. Field, Chopin, Schubert, Brahms, Liszt, Schu-mann, de Falia ş.a.). nod 1. (FIZ.) a) Domeniu dintr-un cîmp de unde staţionare în care, datorită interferenţei, una dintre mărimile periodic variabile ale cîmpului are totdeauna valoare nulă. Domeniile pot fi: puncte nodale, în cazul că undele staţionare se produc în corpuri unidimensionale (ex. coarda elastică, conductorul electric), linii no- NOD 528 NOCAl dale, în cazul obiectelor bidimensionale (ex. membrana unei tobe), sau suprafeţe nodale, în cazul obiectelor tridimensionale (ex. sala unui teatru, cavitatea rezonantă), b) Fiecare dintre punctele în care sînt dispuşi atomii sau ionii unei reţele cristaline; aceste puncte se află la intersecţiile a trei familii de plane, planele fiecărei familii fiind paralele şi echidistante între ele. 2. (ASTR.) Fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale orbitei unui corp ceresc cu planul de bază al unui sistem de coordonate astronomice, care, în cazul sistemului solar, este planul eclipticei. — N. ascendent, nod în care corpul ceresc trece din emisfera sudică în emisfera nordică. — N. descendent, nod în care corpul ceresc trece din emisfera nordică în emisfera sudică. — Linia nodurilor, dreapta care uneşte n. ascendent cu n. descendent. 3. (REZ. MAT.) îmbinare a două sau mai multe bare aparţinînd unei grinzi cu zăbrele, unei ferme sau unui cadru. După natura materialului din care sînt confecţionate barele, se deosebesc: n. metalice, care se execută prin nituire, prin sudare sau prin solidarizare cu şuruburi; n. de beton armat, care se realizează prin legarea armăturilor barelor (înainte de turnarea betonului) la locul de îmbinare; n. ale grinzilor de lemn, ia care piesele de lemn sînt fasonate în mod corespunzător şi solidarizate cu ajutorul unor şuruburi şi al unor piese speciale. După mobilitatea nodului şi a barelor, se deosebesc: n. articulate, la care barele se pot roti în jurul axei nodului; n. deplasabile, care pot avea mişcări de translaţie sau de rotaţie, deplasîndu-se sub acţiunea sarcinilor care încarcă construcţia; n. fixe, care pot avea numai mişcări de rotaţie în jurul axei proprii, fără a-şi modifica poziţia în spaţiu; n. rigide, la care rotaţia relativă a barelor în jurul axei nodului este împiedicată. 4. a) (C.F.) Nod de cale ferată, punct de intersecţie a cel puţin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalaţii speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea şi descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. b) (DRUM.) Nod rutier, loc de întîlnire sau punct de plecare al mai multor şosele importante, avînd direcţii diferite. 5. (HIDROTEHN.) a) Nod hidroenergetic, centru geografic al cărui perimetru înglobează ansamblul format de o centrală hidroelectrică şi construcţiile hidrotehnice aferente (barajul, lacul de acumulare etc.). b) Nod hidrotehnic, ansamblu de construcţii executate în albia unei ape curgătoare, în scopul obţinerii de energie electrică (n. h. energetic), al ameliorării condiţiilor de navigaţie (n.h. de transport), al asigurării captării de apă pentru irigaţii şi al alimentării cu apă (n.h. de captare de apă), al regularizării debitului apei (n.h. de regularizare) etc. 6. (MILIT.) a) Nod antitanc, porţiune de teren din cadrul raionului de apărare al batalionului, care cuprinde punctele de sprijin antitanc ale companiilor de puşcaşi şi majoritatea mijloacelor de foc antitanc subordonate comandantului de batalion, b) Nod de aerodromuri, raion în care se dispun aerodromurile ocupate de o mare unitate de aviaţie. Cuprinde aerodromuri de bază, de rezervă şi false, c) Nod de apărare, porţiune de teren (raion) în care se dispun cele mai importante puncte de sprijin, unite printr-un sistem comun de foc, întărite prin baraje şi pregătite pentru apărarea circulară. De regulă, n. de a. se organizează în cadrul unui batalion. d) Nod de baraje, porţiune de teren de pe o direcţie importantă de apărat, în care sînt instalate baraje genistice-chimice. e) Nod de transmisiuni, grupare de mijloace tehnice de transmisiuni desfăşurată într-un anumit raion în scopul asigurării legăturii unei mari unităţi, unităţi sau subunităţi. 7. (NAV.) Unitate de măsură pentru viteză, egală cu o milă marină (1 852 m) pe oră, folosită în navigaţia maritimă. 8. (ANAT.) Nod vital, punct situat pe planşeul celui de-al patrulea ventricul cerebral, corespunzînd topo- grafic centrului respirator. Numele i-a fost dat de fiziologul francez Pierre FIburens, care a observat pe animalele de experienţă că lezarea acestui punct duce la oprirea respiraţiei şi deci la moartea animalelor respective. Nodier [nodie], Charles (c. 1780—1844), scriitor romantic francez. A fost membru al Academiei Franceze. A iniţiat un cenaclu literar, frecventat vreme de zece ani de cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului francez. Romanele („Pictorul din Salzburg", 1803, pastişă după „Suferinţele tînă-rului Werther** al lui Goethfe) şi mai ales povestirile şi poveştile sale („Jean Sbogar**, 1818; „Smarra, sau Demonii nopţii**, 1821; „Zîna firimiturilor**, 1832 ş.a.) se caracterizează prin atmosfera uneori feerică, prin îmbinarea realului cu fantasticul şi a fanteziei cu umorul. „Nodon Sinmun", organ de presă al Comitetului Central al Partidului Muncii din Coreea. Apâre zilnic, la Phenian, din 1945. Pînă în 1946 a avut denumirea „Cionno**. nodozităţi (MICROBIOL.), formaţiuni secundare care cresc pe rădăcinile plantelor din familia leguminoaselor, datorită înmulţirii celulelor din ţesutul radicular în urma infectării cu bacteriile diferitelor specii ale genului Rhizobium. N. au forme şi mărimi diferite, caracteristice fiecărei specii de leguminoase. Bacteriile din nM cu care plantele trăiesc în simbioză, fixează azotul liber din atmosferă, contribuind la nutriţia azotoasă a plantelor-gazde şi după moartea plantelor îmbogăţesc solul în azot. noduleţe (IND. TEXT.) v. butoni. Noe, patriarh mitic, reînte-meietor al neamului omenesc în urma potopului, împreună cu fiii săi Sem, Ham şi Iafet. Nogai (? — 1300), mare comandant militar tătar, conducătorul regiunilor vestice ale Dest’i Kipciakului, de la Don pînă la Nipru, la care şi-a adăugat, pe vremea hanului ^ TTohta (1290—1312), şi stăpînirea Crimeii. Printr-o a-bilă politică faţă de hanii tătari, N. a reuşit, timp de aproape N0GA1 529 NOMOGRÂMĂ patru decenii, să fie adevăratul conducător al Hoardei de Aur. nogâi, nume pe care l-au primit, din a doua jumătate a sec. al XV-lea, marile triburi mongole ale kungraţilor, man-gîţilor ş.a., care s-au turcizat. In prezent, majoritatea n« trăiesc în R.S.S.A. Daghestan (kara-nogaii), în R.S.S.A. Ceceno-Inguşă şi în Regiunea Autonomă Karaceaevo-Cercheză (ak-nogaii). Noguchi, Hideyo (1876— 1928), bacteriolog japonez. A fost profesor la Institutul Rocke-feller din New York. în 1913, în acelaşi timp cu Gh. Marinescu şi I. Minea, a dovedit prezenţa spirochetei sifilisului în creier şi în măduva spinării la bolnavii de paralizie generală şi tabes. Op. pr.: „Diagnosticul de laborator al sifilisului" (1923), „Cercetări experimentale asupra febrei galbene" (1924). Noile Hebride, arhipelag de origine vulcanică, situat în partea de sud-vest a Oceanului Pacific, în Melanezia, condo" minium al Marii Britanii şi Franţei. Suprafaţa: 14 763 km2. Populaţia: 65 000 loc. (1962), formată din melanezieni. Centrul administrativ: Port Vila. Relief muntos (cu înălţimi pînă la 1 680 m), cu vulcani activi. Climă tropicală umedă. Vegetaţie de savană (în sud) şi păduri tropicale (în nord). Se cultivă trestie de zahăr, cafea, cacao, bumbac; se recoltează nuci de cocos. „Noi vrem pămînt", gazetă ilegală editată de C.C. al P.C.R., la Bucureşti, în ianuarie 1934 - iulie 1935. Nolde» Emil (1867-1956), pictor şi grafician german expresionist. A creat peisaje şi compoziţii în care apar măşti groteşti („Vagabonzii", 1910— 1915). Cromatica stridentă imprimă acestor lucrări un dramatism violent. N. a fost atras şi de tematica religioasă („Cina cea de taină",, „losif povestin-du-şi visul"). Ca grafician a executat remarcabile acuarele şi gravuri. Noii, Fan Stylian (n. 1882), scriitor şi om politic albanez, în 1924 a fost unul dintre conducătorii revoluţiei burghezo-democratice din Albania, după înfrîngerea căreia a emigrat în S.U.A. Este autorul unei valoroase biografii a lui Skan-derbeg, eroul luptei antioto-mane a poporului albanez („ Istoria lui Skanderbeg", 1947). A tradus din Shakespeare şi Cer-vantes. nomadism, mod de viaţă al unui popor sau al unei colectivităţi, caracterizat prin lipsa unor aşezări stabile. N. tipic este legat de economia, bazată pe creşterea extensivă a animalelor; s-a răspîndit de la începutul mileniului I î.e.n. şi a cunoscut o mare dezvoltare o dată cu generalizarea relaţiilor feudale. în prezent se mai păstrează în unele regiuni din Asia (în special în sud-vestul Asiei) şi din Africa (ex. Sahara). Forme de n. se întîlnesc şi la populaţii de vînători: ex. la indienii din America de Nord după introducerea cailor, iar în prezent la unii eschimoşi, la pigmei ş.a. Există şi populaţii seminomade (în special de crescători de animale), care o parte din an au aşezări stabile. nomenclatură 1. (EC.) Nomenclatura producţiei, listă care cuprinde enumerarea sortimentelor produselor sau a grupurilor de produse a căror producţie se planifică sau se urmăreşte statistic într-o perioadă de timp dată. Pentru diferitele trepte de planificare sau de urmărire statistică se folosesc nomenclatoare de producţie corespunzătoare scopului urmărit. 2. (CONT.) Nomenclatura conturilor, tablou cuprinzînd denumirea tuturor conturilor evidenţei contabile care se folosesc în întreprinderile, organizaţiile economice şi în instituţiile bugetare. nominalism şi realism, curente opuse care străbat istoria filozofiei medievale. Nominaliştii susţineau că numai lucrurile individuale au existenţă reală, că generalul nu există nici separat, nici în lucruri, iar noţiunile generale (universalele, în limba latină universalia) nu sînt decît simple cuvinte, nume ale lucrurilor („universalia sunt nomina"), de unde şi termenul de nominalism. Principalii reprezentanţi ai nominalismului au fost: Roscelin din Compiegne, Duns Scot, W. Occam ş.a. Realiştii, inspi-rîndu-se din filozofia idealistă a lui Platon, susţineau că noţiunile generale constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale, că deci „universalia sunt res" (universalele sînt realităţi), de unde şi termenul de realism. Principalii reprezentanţi ai realismului au fost: Anselm de Canterbury, Toma d'Aquino ş.a. O orientare intermediară între nominalism şi realism a fost conceptualismul. Opoziţia dintre nominalism şi realism a fost o formă a luptei dintre materialism şi idealism în evul mediu. în măsura în care nega existenţa de sine stătătoare a universalelor şi anterioritatea lor faţă de lucruri, nominalismul a exprimat o tendinţă materialistă. Latura eronată a nominalismului a constat în negarea conţinutului obiectiv al generalului. nominativ (lat. nominare „a numi"; LINGV.), caz al flexiunii nominale a cărui funcţiune specifică este aceea de subiect. Nominativul singular este considerat forma de bază a substantivului. nomografie (gr. nomos „lege" şi graphein „a nota"; MAT.), capitol al matematicii aplicate care studiază modul de întocmire şi de utilizare a no-mogramelor, înlocuind calculele numerice prin simple lecturi asupra unor construcţii grafice. nomogrâmă (gr. nomos „lege" şi gramma „însemnare"; Nomogrâmă MAT.), reprezentare grafică în plan, folosind puncte sau linii cotate, a unei relaţii dintre două sau mai multe mărimi variabile, cu ajutorul căreia se pot NONĂ 530 NORADRENALINĂ determina uşor şi suficient de precis valorile unei mărimi sau ale mai multor mărimi, în funcţie de valorile cunoscute ale celorlalte mărimi care intră în relaţia considerată. nonă (lat. nona „a noua*4 treaptă; MUZ.), interval cu- prins între două sunete ale ga- . . /T ^ 1 f(Tl ,.vV ... . ... Nonă mei la distanţa de nouă trepte (ex. do—re al octavei următoare). none (lat. nona „a noua“ oră sau zi) 1. (în calendarul roman) Denumire a celei de-a şaptea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a celei de-a cincea zi a celorlalte luni. Numele vine de la faptul că n. era a noua zi înainte de ide. 2» (în evul mediu) Denumire a dijmei pe care ţăranii erau obligaţi s-o plătească bisericii şi care consta din a noua parte a recoltei lor. nonet (it. nonetto „nouă"; MUZ.) 1. Formaţie muzicală alcătuită din nouă voci sau din nouă instrumente, care execută împreună o compoziţie muzicală. 2. Compoziţie muzicală destinată să fie executată de o asemenea formaţie. nonius (ZOOTEHN.), rasă de cai crescută în ţara noastră, îndeosebi în Banat şi Transilvania, unde a şi fost formată. Se Nonius caracterizează printr-o talie mare (înălţimea la greabăn 1,55 — 1,60 m) şi o dezvoltare corporală bună (greutatea de 600— 650 kg). Culoarea dominantă este neagră. nonpareil/' noparei ] (POLIGR.), corp de literă tipografică folosit curent pentru culegerea tabelelor, adnotaţiilor, inserţiunilor etc. Are mărimea de şase puncte tipografice. non sequitur (lat. „nu rezultă, nu decurge**; LOG.), eroare în procedeul demonstraţiei, caracterizată prin faptul că argumentele folosite sînt insuficiente, neconcludente pentru dovedirea tezei (ex. teza sfericităţii Pămîntului a fost multă vreme demonstrată în şcoli prin argumente care dovedeau numai că suprafaţa Pămîntului este curbă). Eroarea n. s. apare şi atunci cînd argumentele nu permit derivarea din ele a tezei de demonstrat, deoarece, deşi multe, ele nu sînt adecvate pentru demonstrarea tezei sau sînt neprecis formulate. Se spune de aceea că „cine dovedeşte prea mult nu dovedeşte nimic“ („qui nimi-um probat, nihil probat“). noptiţă (Mirabilis jalapa), specie de plantă erbacee din Noptiţă familia nictaginaceelor, cu tulpină noduroasă, frunze opuse oval-ascuţite şi flori roşii-vio-lacee, galbene, albe, plăcut mirositoare, care se deschid seara. Originară din Mexic şi din Peru, se cultivă la noi ca plantă ornamentală. Rădăcinile de n. au proprietăţi purgative. nor 1. (GEOGR.) Grupare mai mult sau mai puţin conturată de picături de apă sau cristale de gheaţă, aflate în suspensie în atmosferă, provenite din condensarea sau sublimarea vaporilor de apă. De obicei picăturile de apă se află în stare lichidă la temperaturi de peste 0°C, dar în unele cazuri se păstrează pînă la —20°C (în stare de supra-fuziune). N. în care picăturile de apă şi cristalele de gheaţă sînt în amestsc dau de obicei precipitaţii. După formă se disting: n. cumulus (grămezi izolate), cumulonimbus (în formă de nicovală), stratocumulus (grămezi compacte cu aspect de valuri), stratus (ca o pînză continuă), cirus (izolaţi şi subţiri, formaţi din cristale de gheaţă) şi diverse forme combinate. După înălţimea la care se află, se disting: n. superiori, aflaţi la peste 6 000 m (cirus, cirocumulus, cirostratus), n. mijlocii, între 2 000 şi 6 000 m (altocumulus, altostratus), n. inferiori, între sol şi 2 000 m (stratocumulus, stratus, nim-bostratus) şi n. de dezvoltare verticală, cu baza în zona inferioară şi vîrful în zona mijlocie sau superioară (cumulus, cumulonimbus). N. se formează prin convecţie, prin alunecarea ascendentă a aerului mai cald peste o masă de aer mai rece (n. frontali), prin condensare la suprafaţa de contact dintre două strate de aer sau prin răcirea stratului de aer inferior datorită radiaţiei. 2. (GEOL.) Nor arzător, masă de gaze şi de cenuşă vulcanică, cu temperatura ridicată (circa 700°C), care este expulzată în atmosferă în timpul erupţiei unui vulcan. înălţarea n.a. în atmosferă este însoţită de puternice descărcări electrice (ex. n.a. produs de erupţia vulcanului Mon-tagne Pelee din Martinica în 1902). 3. (ASTR.) a) Nor de stele, grupare de stele, cu limite neregulate, cuprinzînd uneori milioane de stele. Se cunosc n. de s* aflaţi în braţele spirale ale Galaxiei noastre sau ale altor galaxii. Dimensiunile n. de s. sînt de ordinul sutelor de ani-lumină. b) Norii lui Magellan, două sisteme stelare extragalactice, sateliţii cei mai apropiaţi ai Galaxiei noastre, la aproximativ 150 000 de ani-lumină, vizibili cu ochii liberi în emisfera australă: marele nor în constelaţia Dora-dus şi micul nor în constelaţia Tucana. Diametrele lor sînt de aproximativ 30 000 şi 20 000 de ani-lumină. noradrenâlină (BIOCHIM.), C8//n03N. Amină primară care se găseşte în porţiunea medulară a glandei suprarenale şi în terminaţiile nervilor simpatici. Ca şi adrenalina, n. este un hormon şi un mediator chimic. Din punct de vedere chimic se deosebeşte însă de aceas- N0RDENSK10LD 531 NORMANZI ta prin absenţa din moleculă a metilului din azotul aminic. Se mai numeşte norepinejrină, ărterenol. Nordenskiold [nurdin-şoldj. Adolf Erik (1832-1901), explorator polar suedez. A făcut expediţii în Spitzbergen, Groenlanda, Marea Kara. A realizat, pe vasul „Vega“, prima trecere din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific pe la nord-est, de-a lungul ţărmului nordic al Eurasiei, în perioada 1878—1879 (cu o iernare de 10 luni în Marea Ciukotka). In cursul expediţiilor sale a făcut valoroase cercetări ştiinţifice. Nordenskjâld [nurd?n~ şold/, Otto (1869-1928), geograf şi explorator suedez. A făcut o serie de expediţii în Ţara de Foc, Alaska, Groenlanda, Anzi, Antarctica, cu importante rezultate ştiinţifice. A publicat numeroase lucrări. Nordhausen [ northauzdn ], oraş în sud-vestul R.D. Germane, în districtul Erfurt, situat în bazinul Turingiei, la sud-est de masivul Harz. 39 920 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (tractoare, utilaj industrial şi minier, mecanică de precizie), siderurgică, electrotehnică, uşoară şi alimentară. Monumente de arhitectură. Nordstrom» Ludvig (1882 —1942), scriitor realist-critic suedez. Spirit reformator şi utopist, a imaginat, în eseurile sale („Noi ceruri şi o nouă lume“, 1917; „Lumi moarte pe orizontul social J 920), ca soluţie a contradicţiilor sociale, înfiinţarea unei comunităţi umane universale fără clase, întemeiată pe solidaritatea economică. Remarcabil narator, a înfăţişat cu umor şi simpatie viaţa pescarilor din nordul Suediei şi a satirizat mica burghezie provincială, apatică şi indolentă (volumele de povestiri „Pescarii**, 1907; „Orăşenii**, 1909; „Cele 12 duminici", 1910). A scris şi versuri. Norfolk [nq:f9cjy oraş în S.U.A., în statul Virginia, situat pe coasta atlantică. 304 870 loc. (1960), cu localităţile subordonate (inclusiv oraşul Ports-mouth) 578 500. Important port, prin care se exportă cărbuni, tutun, bumbac, produse alimentare. Construcţii navale, industrie chimică, textilă, alimentară. noriân (STRAT.), etajul superior al triasicului superior alpin, caracterizat prin anumite specii de ceratiţi, lamelibran-hiate, gasteropode, brahiopode, corali etc. şi prin alge calca-roase (gyroporella şi diplopora). în ţara noastră, depozite ale n., reprezentate în general prin calcare, apar în munţii Hăşma-şului, Rarău, Perşani, Codrului, Bihor şi Pădurea Craiului. Noricum, provincie romană situată între Dunăre şi Alpii Retici şi Dolomitici, pe teritoriul Austriei de azi. Norilsk, oraş în U.R.S.S., situat în nordul Siberiei, unul dintre cele mai nordice oraşe din lume (aproape 70° lat. nordică). 117 000 loc. (1962). Combinat metalurgic (de nichel, cupru, gobalt), bazat pe minereu-rile din împrejurimi. Industrie a materialelor de corstrucţie. norit (PETROGR.), rocă intru-sivă din familia gabrourilor, cu structura grăunţoasă, formată din plagioclaz labrador şi din hipersten. în R.P.R. se găseşte la Ciungani în Munţii Drocea. normală (MAT,) 1. Dreaptă perpendiculară pe tangenta la o curbă, în plan sau în spaţiu, în punctul de contact. Mulţimea normalelor formează planul normal al curbei în punctul respectiv. — N. principală, normală conţinută de planul osculator al curbei în punctul respectiv. N.p. reprezintă intersecţia planului normal cu planul osculator. 2. Dreaptă perpendiculară pe planul tangent la o suprafaţă în punctul de contact. normalizare (METAL,), tratament termic aplicat pieselor de oţel cu scopul de a obţine o structură normală cu granu- laţie fină. Piesele se încălzesc cu 50°C peste punctul de transformare şi se răcesc în aer liniştit. La oţelurile hipereutec-toide, n. se aplică rar, deoarece duce la formarea reţelei de ce-mentită. în cazul pieselor din fontă, prin n, se urmăreşte obţinerea unei mase metalice de bază perlitică. V. şi r e c o a-c e r e. Normandia, provincie istorică în nord-vestul Franţei, mărginită de Marea Mînecii. Relief de cîmpie şi de dealuri joase. Economie dezvoltată. în agricultură predomină creşterea vitelor (vaci normande) şi pomicultura. Industrie siderurgică, constructoare de maşini, textilă, chimică. Principalele oraşe: Rouen, Caeri, Cherbourg, Havre, Dieppe. — Istoric. Populată de celţi, N. a fost cucerită de romani (mijlocul sec. I î.e.n.), iar din anul 486 a intrat în componenţa regatului franc. în sec. al X-lea a fost cucerită de normanzi (de la care îi vine şi numele), iar din 911 a devenit ducat, care era vasal regilor Franţei, în 1204 a devenit posesiune a regelui francez Fi lip al II-lea August. în timpul celui de-al doilea război mondial, în N. au debarcat armatele anglo-ame-ricffne (6 iunie 1944), deschi-zînd cel de-al doilea front în Europa. normanzi, nume sub care erau cunoscute în timpul evului mediu neamurile germanice ale danezilor, norvegienilor şi suedezilor ce locuiau în Peninsula^ Scandinavă, în Iutlanda şi în insulele vecine. în sec. VIII -"-IX s-a dezvoltat la n» democraţia militară; cetele aristocraţilor, conduse de vikingi, au întreprins expediţii îndepărtate, îmbinînd pirateria cu negoţul. Vikingii norvegieni au atacat Irlanda şi Scoţia, au făcut colonii în insulele Feroe şi Islanda. La sfîrşitul sec. al X-lea, Eric cel Roşu a descoperit Groenlanda, şi fiul său, Leif, a fost primul european care a ajuns pe ţărmul estic al Ameri-cii de Nord. N. din Danemarca au atacat Germania, Anglia, Franţa şi Spania, pătrunzînd în special pe gurile fluviilor; fărîmiţarea feudală din aceste ţări a favorizat victoriile n., NORMARE 532 NORMATIVISM care s-aif stabilit în noile teritorii şi, cu timpul, ş-au contopit cu băştinaşii. La începutul sec. al X-lea (911), normanzilor conduşi de Rollon le-a fost recunoscut, de către regele francez Carol cel Simplu, ducatul de la gurile Senei, care s-a numit ulterior Norman-dia. în Anglia, n. au atacat aşezările de pe ţărm şi apoi au pătruns în interior, creînd aşezări permanente şi ocupînd partea de nord-est a ţării, unde au introdus obiceiurile şi rîn-duielile daneze (sec. al IX-lea). In sec. al Xl-lea, ducele Nor-mandiei, Wilhelm, a invadat Anglia (1066) şi, după ce a înfrînt pe anglo-saxoni (principala luptă s-a dat la Hastings), s-a proclamat rege al Angliei sub numele de William I (1066—1087). Cucerirea normandă a grăbit încheierea procesului de feudalizare în Anglia. In sec. al Xl-lea, un grup de n.din Franţa, conduşi de ducele Robert, au atacat Sicilia şi sudul Italiei; prin cucerirea oraşului Bari (1071), stăpînirea bizantină din sudul Italiei a luat sfîrşit. N. au întemeiat în Italia o serie de principate şi de ducate (Apulia, Calabria, Sicilia ş.a.), care în 1130 s-au unit în Regatul celor două Si-cilii. N. din Suedia au păţruns pe fluviile din Rusia, sub numele de varegi, pînă la Marea Caspică şi Marea Neagră, făcînd negoţ cu slavii, arabii şi bizantinii. normare 1. (MAT.) Transformare a unui element care aparţine unui spaţiu liniar normat şi care are norma diferită de 0 şi de l într-un element cu norma egală cu unitatea. 2. (EC.) Normarea muncii, determinare a cantităţii de muncă necesară pentru producerea unui produs, pentru executarea unei operaţii sau a cantităţii de produse care trebuie să fie obţinută într-o unitate de timp, în anumite condiţii tehnice-organizatorice. Pe baza acestei activităţi se stabilesc normele de mun-c ă. N.m. se realizează prin metode diferite, fie pe baza experienţei sau a datelor statistice (normele statistico~experi~ mentale)t fie pe baza unei analize critice a condiţiilor teh- nice şi organizatorice ale producţiei (normele cu motivare tehnică). N. m. pe baze ştiinţifice este o condiţie importantă a organizării raţionale a muncii şi producţiei, precum şi a unei salarizări corespunzătoare muncii depuse, ea contribuind la economisirea timpului de muncă, la răspîndirea experienţei înaintate în producţie, la stimularea muncitorilor pentru descoperirea şi mobilizarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii. In ţara noastră au fost luate măsuri pentru organizarea unitară, pe baze ştiinţifice, a n.m., pentru recalcularea periodică a normelor potrivit creşterii gradului de înzestrare tehnică, a perfecţionării tehnologiei producţiei şi a extinderii experienţei înaintate, a muncitorilor fruntaşi. 3.(CONT.) Normarea evidenţei contabile, stabilire a unor norme şi măsuri unitare privind denumirea şi gruparea conturilor, după conţinutul lor economic, în planuri de conturi, precum şi determinarea corespondenţei conturilor, prin instrucţiuni de aplicare a planurilor de conturi. /V.e.c. are o deosebită importanţă în munca de organizare a evidenţei contabile, ea realizînd unificarea terminologiei conturilor şi sistematizarea lor raţională, creînd condiţii pentru înregistrarea corectă a operaţiilor economice şi uşurarea muncii practice de evidenţă contabilă. normativ, ansamblul datelor prin care se stabilesc valorile unor mărimi care caracterizează procesul de muncă, regimurile tehnologice sau proprietăţile fizico-chimice ale materiilor prime, materialelor sau ale produselor, în anumite condiţii tehnice-organizatorice de lucru. Normativele se stabilesc pe baza unor măsurători şi calcule fundamentate ştiinţific şi stau la baza calculării normelor. N* trebuie să aibă un caracter progresiv, adică să se menţină la nivelul tehnicii moderne, al organizării raţionale a producţiei şi a muncii şi să ţină seama de realizările muncitorilor fruntaşi. — N. de muncă, normativ prin care se stabilesc elemente caracteristice ale proceselor de producţie tipi- zate sau ale locurilor de muncă cu condiţii similare. — N. de regim tehnologic, normativ care stabileşte condiţiile optime de folosire a utilajelor, legate de tipul şi de caracteristicile utilajelor (turaţia, avansul, viteza de perforase, lăţimea de lucru etc.), a tehnologiei de fabricaţie (viteza de reacţie, numărul de treceri, numărul de bătăi pe minut etc.), a materiilor prime sau a materialelor ce se prelucrează (duritatea, aciditatea, viscozi-tatea etc.) sau a particularităţilor fizico-chimice ale produselor obţinute (toleranţe în dimensionare, umiditate, culoare etc.). — N. de timp de muncă, normativ care exprimă timp.ul optim pentru efectuarea unor operaţii în condiţii tehnice-organizatorice prescrise. Prin însumarea a două sau mai multe n. de t. de m. pe elemente (corespunzătoare unuia sau mai multor grupe de elemente ale procesului de muncă ce se execută în succesiunea lor tehnologică), se obţin n. de t. de m. grupate. — N. de deservire, normativ folosit la stabilirea locului de muncă în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea un lucrător atunci cînd volumul de muncă al acestuia depinde de anumiţi parametri, care variază de la un loc de muncă la altul. — N. al mijloacelor circulante, cuantum planificat al m i j 1 o a c e 1 o r circulante normate, necesare unei întreprinderi sau unei organizaţii economice pentru a-şi desfăşura activitatea fără întrerupere şi pentru a-şi îndeplini integral şi în bune condiţii sarcinile de plan care îi revin. N. al m.c. se stabileşte prin plan pentru fiecare element al mijloacelor circulante supuse normării. Mărimea normativului pentru diferitele elemente ale mijloacelor circulante este determinată de o serie de factori, printre care: condiţiile de aprovizionare, volumul producţiei sau circulaţiei, consumurile specifice de materii şi materiale, gradul de înzestrare tehnică a întreprinderii etc. normaţi vism (DR.)t curent al filozofiei burgheze contemporane a dreptului, repre-zentînd o variantă a şcolii NORMĂ 533 NORMĂ pozitivismului juridic. Pornind de la distincţia kantiană dintre existenţă şi normă, reprezentanţii n. definesc dreptul ca o totalitate de norme care ar fi independente de condiţiile sociale. Aceste norme ar deriva, din treaptă în treaptă, dintr-o ipotetică normă „supremă** sau „de ba-ză“, a cărei existenţă, nepu-tînd fi ştiinţific fundamentată, trebuie să fie presupusă şi acceptată ca fiind reală. Prin excluderea din sfera ştiinţei juridice a cercetării condiţionărilor sociale ale dreptului, considerată de ei ca metajuri-dică, şi prin propovăduirea unui pretins apolitism, exponenţii n. promovează un studiu dogmatic, absolut formalist, al fenomenului juridic, ascunzînd prin aceasta conţinutul social şi, în primul rînd, esenţa de clasă a dreptului. Totodată, prin încadrarea în noţiunea de drept şi a actelor juridice cu caracter individual ale organelor administrative şi jurisdicţiona-le, normativiştii fundamentează teoretic arbitrarul administrativ şi judecătoresc, care constituie una dintre metodele cele mai eficiente de încălcare a legalităţii în statele capitaliste contemporane. N. şi-a găsit expresia cea mai caracteristică în aşa-numita „teorie pură a dreptului**, elaborată de Hans Kelsen, fondatorul acestui curent. normă 1. Regulă (obligatorie) fixată prin lege sau prin uz. 2. (FILOZ.) Normă morală, regulă privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligaţiile sale faţă de ceilalţi oameni şi faţă de societate. Respectarea n. m. este asigurată de forţa opiniei publice, a tradiţiilor, a conştiinţei morale a individului. Etica marxistă arată că n.m. reflectă, în ultimă analiză, relaţiile economice din societatea respectivă, exprimînd, în condiţiile societăţii împărţite în clase, interesele unor anumite clase sociale şi avînd deci un caracter de clasă, iar în condiţiile comunismului interesele întregii societăţi. Pentru pozitivişti şi neopoziti-vişti, n.m. constituie o abstracţie, o ficţiune convenţională, arbitrară, fără caracter re-flectoriu şi conţinut obiectiv. Combătînd atît dogmatismul etic cît şi relativismul etic, etica marxistă fundamentează normele moralei comuniste pe cerinţele obiective ale progresului social, al cărui purtător consecvent este clasa muncitoare. V. şi morală. 3. (DR.) Normă juridică, regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, edictată sau sancţionată de organele de stat competente, care, prevăzînd conduita tipică pe care trebuie s-o aibă s u-biectele de drepturi în cadrul anumitor categorii de relaţii sociale, stabileşte drepturile şi obligaţiile juridice ale participanţilor la aceste categorii de relaţii. Acestea, prin aplicarea normei, îmbracă şi caracterul de raporturi juridice. N.j. sînt instituite de stat, fiind susceptibile a fi realizate prin forţa de constrîngere a statului. In timp ce n.j. din orînduirile bazate pe clase antagoniste exprimă voinţa unei minorităţi exploatatoare, n.j. din orîndu-irea socialistă exprimă voinţa clasei muncitoare şi a maselor de oameni ai muncii. Prin aceasta se explică şi faptul că ele se realizează în principal, în măsură tot mai mare, printr-o respectare liber consimţită, necesitatea intervenţiei forţei coercitive a statului pentru asigurarea realizării lor restrîngîndu-se în mod corespunzător. După caracterul obligativităţii lor, n.j. se împart în: norme juridice imperative şi prohibitive, care cuprind dispoziţii de la care participanţii la relaţiile reglementate prin acea normă nu se pot abate; norme juridice dispozitive (sau supletive ori interpretative), a căror aplicare este obligatorie numai în măsura în care participanţii la acele relaţii nu au prevăzut altfel prin actul juridic ce au încheiat. 4» (LINGV.) Norme lingvistice, reguli cărora li se supune folosirea cuvintelor, formelor şi construcţiilor gramaticale «ale unei limbi într-o perioadă dată a evoluţiei ei. Respectarea n.l. este mai riguroasă în limba literară. 5. (EC.) a) Normă de muncă, sarcină de muncă ce urmează să fie efectuată de către unul sau de către mai mulţi lucrători cu un anumit nivel de calificare şi într-un timp determinat, stabilit pe baza analizei condiţiilor tehnice-or-ganizatorice de muncă. Din punctul de vedere al fundamentării lor, n. de m. pot fi experimentale, stabilite pe baza experienţei maistrului, statistico-experimentale, stabilite pe baza datelor statistice privitoare la îndeplinirea n. de m. în perioadele precedente, şi cu motivare tehnică, stabilite pe baza analizei critice a tehnologiei, a organizării producţiei şi a muncii, precum şi ţinîndu-se seama de experienţa înaintată a muncitorilor fruntaşi, de perfecţionările care se pot aduce procesului de producţie. N. de m. experimentale şi cele statistico-expe-rimentale sînt neştiinţifice, empirice şi nu au un caracter mobilizator, întrucît nu ţin seama de rezervele interne de creştere a productivităţii muncii şi a producţiei; cele cu motivare tehnică au caracter progresiv, mobilizator. In R.P.R., n. de m. cu motivare tehnică se stabilesc pe baza calculului analitic şi pe baza observării (fotografierii zilei de muncă, cronometrării operaţiilor de producţie etc.). Măsurile luate de partid şi de stat pe linia înlocuirii n. de m. statis-tico-experimentale cu cele cu motivare tehnică au contribuit la sporirea caracterului stimulator al n. de m.t Ia mobilizarea rezervelor interne de creştere a producţiei şi productivităţii muncii. După sfera lor de aplicare, n. de m. pot fi: republicanet valabile pe întreg teritoriul ţării pentru activităţi identice; de~ partamentale, stabilite de organele tutelare pentru unităţile în subordine care au acelaşi fel de activitate şi condiţii tehnice-organizatorice similare; locale, elaborate de fiecare întreprindere pentru activităţile specifice lor. După forma lor de exprimare, n. de m. pot fi: norme de timp, care exprimă timpul stabilit ca fiind necesar pentru executarea unei anumite lucrări, produs, operaţie etc. de către unul sau de către mai mulţi muncitori cu o anumită calificare şi în condiţii de producţie date; norme de producţie, care exprimă cantitatea de produse, lucrări, operaţii etc. care urmează să fie realizate de NORMĂ 534 NORVALINĂ către un muncitor sau de că-tre un grup de muncitori într-o unitate de timp; norme de ser-vire, care exprimă numărul de aparate, maşini, agregate sau locuri de muncă ce pot fi servite simultan de către un singur muncito? sau de către un grup de muncitori în anumite condiţii tehnice-organizatorice; norme de personal, care indică numărul de lucrători, meseria lor şi nivelul de calificare, necesare pentru executarea unei sarcini de muncă normate în anumite condiţii tehnice-organizatorice de muncă. N. de m. trebuie permanent îmbunătăţite în raport cu schimbările intervenite în condiţiile de producţie, pentru a-şi menţine caracterul lor progresiv, stimulator, b) Normă de consum, cantitatea de materii prime, materiale, combustibil, energie electrică stabilită drept consum specific pentru un produs sau pentru efectuarea unei prestări. N. de c. pot fi individuale, grupate, pe material, pe produs, pe ramură. Acestea, la rîndul lor, pot fi: uzinale, departamentale etc. — N. de c. tehnologic, normă de consum stabilită pentru o anumită perioadă, în condiţii tehnice-organizatorice de producţie normale. Se compune din cantitatea netă (exprimată în volum, suprafaţă, greutate) a materialului încorporat în produsul finit şi din pierderile tehnologice. — N. de c. de aprovizionare, normă de consum stabilită prin plan ca necesară aprovizionării în vederea executării unui produs sau a unei prestări. Se compune din n. de consum tehnologic, din pierderile netehnologice (prin transport, manipulare, rebuturi etc.) şi din pierderile rezultate din utilizarea unor materiale necorespunzătoare, c) Normă de asigurare, cuantumul sumei asigurate care se stabileşte pe unitate de obiect asigurat. In R.P.R., la asigurarea prin efectul legii a clădirilor aparţinînd cetăţenilor, n. de a. se stabileşte pe m2 de suprafaţă construită, la culturile agricole pe ha de cultură, iar la animale pe cap de animal. 6. (ZOO-TEHN.) Normă de hrană, necesarul de substanţe nutritive ale unui animal pe timp de 24 de ore. N. de h. este condiţionată de specie, rasă, vîrstă, greutatea vie şi nivelul de producţie. La stabilirea n. de h. pentru diferitele forme de producţie sau stări fiziologice (creştere, gestaţie etc.) se ţine seama de valoarea calorică şi de compoziţia chimică a produsului (spor de creştere, lapte etc.), precum şi de coeficientul de folosire a hranei în produsele elaborate de animal. De regulă, n, de h. sînt exprimate prin cantităţile de substanţă uscată, prin unităţi nutritive, proteină, săruri minerale şi vitamine. 7. (HIDROTEHN.) a) Normă de irigare, cantitatea de apă (exprimată în m3/ha) necesară pentru irigarea unui ha de teren cultivat cu o anumită plantă, în vederea asigurării unei producţii ridicate, b) Normă de udare, cantitatea de apă (exprimată în m’/ha) dată solului în cursul unei udări, astfel încît umiditatea stratului activ de pămînt să ajungă la valoarea umidităţii optime, corespunzătoare plantei cu care este cultivat terenul. normă2 (MAT.), număr pozitiv, asociat fiecărui element x, y, ... al unui spaţiu liniar, notat ||*J|, ||y||, ... care se anulează numai pentru elementul nul şi care are proprietăţile HXjc|j = |X| • •IWI şi ll1 + y|| , Ao pot fi egale cu 0,1, ..., B— 1. în mod curent se foloseşte sistemul de numerăţie zecimal, în care zece unităţi de un ordin oarecare formează o unitate de ordin imediat superior, iar N se scrie N=An'\0n+An-i'\0n~1 +...-\-Ai• 10+i4o=/4n/4n-i ••• AxA0; în acest caz, An = 1, 2, ..., 8 sau 9 şi An—},..., A\j A0= =0, 1, 2, ... , 8 sau 9. în unele cazuri se întrebuinţează şi scrierea numerelor în alte baze decît 10. De pildă, la calculatoarele electronice se utilizează sistemul de numerăţie binar (cu baza B — 2) şi cel octal (cu baza B — 8). Sistemul binar prezintă avantajul că pentru scrierea numerelor este nevoie numai de două simboluri (de pildă 0 şi 1), iar operaţiile aritmetice se efectuează foarte uşor (ex. numerele 1, 2, 3 şi 43 în sistemul de n. binar se scriu: | = 0*2 +1 =01; 2= 1 *2 +0= = 10; 3 — 1-2 + 1 = i 1; 43 = 1-25 + 0-24 + 1-2» + + 0-22 + )2 + 1 = 101011). Numidia, străveche ţară în Africa de nord, situată în partea de răsărit a teritoriului de azi al Algeriei. Locuită de triburi berbere, N. a fost supusă pe la începutul sec. al III-lea î.e.n. de Cartagina. în sec. al III-lea î.e.n., în N. s-au constituit state sclavagiste timpurii, care în timpul regelui NUMISMATICĂ 547 NORNBERG Massinissa (201 — 149 î.e.n.) au fost unificate într-un stat centralizat. In anii 111— 105î.e.n., regele N., Iugurta, a purtat un război împotriva romanilor, dar a fost înfrînt. In anul 46 î.e.n. a fost transformată în provincie romană, denumită A-frica Nova. Către mijlocul sec. al V-lea, N. a fost cucerită de vandali, în 533 de bizantini, iar în sec. al Vll-lea de arabi. numismatică (lat. numis-ma,~atis „ban, monedă**), ştiinţă auxiliară istoriei, care se ocupă cu studiul istoricului monedei, al tehnicii baterii acesteia, al circulaţiei monetare, precum şi al artei medaliere; domeniul de cercetare al n. cuprinde însă şi faza premonetară (lingouri, bucăţi de metal marcate ca echivalent general în procesul de schimb). N. s-a constituit ca ştiinţă în sec. al XVI-lea, în Italia. Prin cercetarea diferitelor aspecte ale obiectului său de studiu (formă, inscripţie, emblemă, greutate, compoziţie, răspîndire etc.), n. oferă un bogat material pentru rezolvarea problemelor istoriei politice, economice, culturale, religioase ale formaţiunilor statale, care au emis monede, precum şi a sferei de circulaţie a diferitelor monede, în R.P.R. cercetările numismatice se desfăşoară sub îndrumarea cabinetelor numismatice ale institutului de arheologie şi ale Bibliotecii Academiei R.P.R. Rezultatele cercetărilor apar în publicaţia „Studii şi cercetări de numismatică4*. Numitor f rege legendar în cetatea italică Aiba-Longa, urmaş al lui Enea. Potrivit legendei, a fost detronat de fratele său, Amulius, care, pentru a îndepărta pe eventualii pretendenţi legitimi, i-a ucis fiul, a făcut-o vestală pe fiica lui, Rheea Silvia, şi a poruncit să fie aruncaţi în Tibru fiii acesteia, Romulus şi Remus. numitor (MAT,), termen al unei fracţii scris sub linia de fracţie şi care reprezintă împărţi-torul operaţiei de împărţire, într-o fracţie ordinară, n, arată în cîte părţi egale s-a împărţit 2 întregul (ex. 3 în fracţia ţ c 4- d în fracţia Aducerea la acelaşi n., operaţie de transformare a mai multor fracţii cu n. diferiţi în fracţii cu acelaşi n. (numitor comun), respectiv egale cu cele iniţiale. A. la a. n. se face calculînd n. comun, egal cu cel mai mic multiplu comun al tuturor n., şi înmulţind numărătorul fiecărei fracţii iniţiale cu cîtul dintre n. comun şi n. fracţiei respective. numulit (PALEONT.), gen fosil de foraminifere perforate, care cuprinde forme cu diametrul de 6—15 mm, al căror test în formă lenticulară este constituit dintr-o lamă învîr-tită în spirală. N. se cunosc din senonianul superior şi pînă Numuliţi în oligocen. în R.P.R. se găsesc în depozitele din Dobrogea, Carpaţii Orientali, Depresiunea Getică, Bazinul Transilvaniei etc. nunţiu (DR.), reprezentant diplomatic permanent al papii. Este asimilat, ca rang, ambasadorilor. Oficiul diplomatic condus de el se numeşte nunţiatura. Nuovina, Zina (pe numele adevărat Margareta îamandi) (1865—c. 1936), cîntăreaţă română» mezzosoprană. A studiat la Paris. După succese repurtate în străinătate în rolurile principale din „Armida“ de Gluck, „Lohengrin" de Wag-ner, „Cavaleria rusticană** de Mascagni ş.a., a fost angajată la Opera comică din Paris şi la Opera din Berlin. în 1889 a apărut pe scena Teatrului naţional din Bucureşti, adu-cîndu-şi contribuţia la spectacolele iniţiate de G. Stephă- nescu, care aveau drept scop înfiinţarea Operei Române. nurcă (Luireola lutreola), specie de mamifer carnivor se-miacvatic, din familia musteli-deîor, asemănătoare cu dihorul, dar mai mare decît acesta (35 cm lungime), cu botul ascuţit şi cu degetele unite prin membrane înotătoare. Se hrăneşte cu rozătoare, peşti, broaşte etc. Nurcă Trăieşte în toată Europa, iar la noi este mai răspîndită în deltă şi în bălţile Dunării. Blana de n., dc culoare castanie* deasă şi mătăsoasă, este foarte apreciată. Nurmi, Paavo (n. 1897)» sportiv finlandez, unul dintre cei mai mari atleţi ai tuturor timpurilor. între 1920 şi 1932 a stabilit mai multe recorduri mondiale la probele de 5 000 şi 10 000 m plat; a fost campion olimpic la probele de 1500 (în 1924), 5 000 (în 1924) şi 10 000 m plat (în 1920 şi 1928). Niirnberg, oraş în R.F. Germană, în landul Bavaria. 468880 loc. (1962). Important centru industrial, cu întreprinderi constructoare de maşini (maşini-unelte, maşini de transport, mecanică de precizie), electrotehnice, chimice, de pielărie, alimentare, de prelucrare a lemnului, de creioane şi de jucării* textile. Nod de căi de comunicaţie. Centru cultural, cu universitate şi alte institute de învăţămînt superior şi cercetări ştiinţifice. N. este deopotrivă vestit pentru monumentele sale medievale şi pentru înflo-ritoarea activitate artistică, desfăşurată aici încă din sec. al Xl-lea. Hans Sachs, A. Krafft* Veit Stoss, A. Diirer, M. Behaim şi alţi mari reprezentanţi ai Renaşterii germane au trăit şi lucrat la N, Monumente importante: castelul (sec. al XI-iea), bisericile sf Sebaldus (sec, XIII-—XIV), sf. Laurenţiu (sec. XIV......XV). ~ Istoric, Fundat în sec, al Xl-lea, N. a fost un centru meşteşugăresc* vestit în sec. XIV--XVI prin dezvoltarea armurăriei, orfevrăriei, sticlăriei, vitraliiior, faianţei şi tipografiei. Important centru comercial, care lega Germania de sud cu nordul Italiei. După obţinerea autonomiei (1219), viaţa politică a oraşului a fost NUSIC 548 NUTRIA dominată de lupta dintre orăşeni şi burgrafi, terminată în anul 1427 cu victoria orăşenilor, care au cumpărat castelul şi o porţiune din oraş. în sec. XIV—XV, N. a fost zguduit de puternice frămîntări sociale, cauzate de luptele dintre patricieni şi bresle. N. a cunoscut, la începutul sec. al XVI-lea, o perioadă de mare înflorire economică, politică şi culturală. Pustiirile suferite de sudul Germaniei în timpul războiului de 30 de ani şi consecinţele marilor descoperiri geografice au determinat declinul economic al N, în 1806 oraşul a ajuns în stă-pînirea regelui Bavariei. în perioada premergătoare şi ulterioară instaurării hitlerismului în Germania, la N. naţional-socialiştii şi-au organizat un important punct de sprijin. — Procesul de la 7V., proces împotriva principalilor criminali de război hitlerişti, judecat la Nurnberg, între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946, de către Tribunalul Militar Internaţional, înfiinţat în 1945 prin acordul de la Londra dintre U.R.S.S., S.U.A., Anglia şi Franţa. La proces au fost dezvăluite monstruoasele crime împotriva păcii şi umanităţii ale hitlerismului. Dintre cei 24 de acuzaţi, 12 au fost condamnaţi la moarte, 3 achitaţi, 3 condamnaţi la închisoare pe viaţă, iar restul la închisoare pe diferite termene. P. de la N. a consacrat principiile de drept internaţional" cu privire la pedepsirea crimelor împotriva păcii (ex. agresiunea şi pregătirea ei au fost considerate ca cele mai grave crime de drept internaţional), ca şi principiile urmăririi şi pedepsirii criminalilor de război. Nusic [nuşici], Branislav (1864—1938), scriitor realist-critic sîrb. Este unul dintre clasicii dramaturgiei sîrbe. Creaţia sa literară (peste 25 de volume de poezie, nuvele, romane, drame, comedii, foiletoane, memorii etc.) cît şi cea publicistică a reflectat realităţile poli-tice-sociale ale Serbiei de la sfîrşitul sec.al XlX-leaşi dinpri-mele decenii ale sec. al XX-lea. N. a îndreptat ascuţişul satirei sale împotriva tiraniei cîrmu-itorilor, a aparatului de stat bi- rocratic, a moravurilor corupte şi a parazitismului claselor conducătoare. Comediile, care reprezintă partea cea mai valoroasă a operei sale, au depăşit prin valoarea lor caracterologică şi calitatea umorului hotarele ţării („Deputatul poporului", 1924; „Un individ suspect**, 1924; „Pro-tecţia**, 1924; „Doamna mi-nistru4*, 1931; „Mister dolar44, 1932; „O familie îndoliată44, 1934; „Doctor în filozofie4*, 1936; „Răposatul*4, 1937).Umorul lui N., pus în valoare cu vervă, are uneori accente grave şi a-mare. A mai scris interesante foiletoane, însemnări de călătorie, care vădesc un acut simţ al observaţiei, drame istorice etc. Opera lui N. este tradusă în numeroase limbi. în limba română au apărut volume selective în 1957 şi 1964. B. Nusic nut (TEHN.) 1. V. canelură. 2. V. uluc. nut şi feder (TEHN.), mod de îmbinare a două piese (de obicei din lemn), care constă în introducerea unei proeminenţe fasonate (lamba) ce se găseşte pe una din feţele primei piese în ulucul de pe faţa corespunzătoare a celei de-a doua piese. Acest mod de îmbinare se foloseşte la parchete, duşumele etc. nutaţie (lat. nutatio „mişcare”) 1. (FIZ.) Una dintre cele trei componente (rotaţia proprie, precesia şi n.) ale mişcării unui corp rigid, care are un punct fix. N. face să oscileze axa de rotaţie proprie a corpului în cursul precesiei, apropiind-o şi depărtînd-o de o axă fixă. 2. (ASTR.) Mişcare oscilatorie periodică a axei poli- Nutaţie Ozi — axă fixă; Oz — axa rotaţiei proprii; 0 — unghiul de nutaţie lor Pămîntului, care se suprapune mişcării de p r e c e s i e. N. se datoreşte atracţiei variabile pe care o exercită Soarele şi Luna asupra proeminenţei ecuatoriale a Pămîntului, ca urmare a modificării poziţiei acestora (faţă de planul ecuatorial) şi a distanţelor lor pînă la Pămînt. Partea principală a n», care are perioada de 18 -ţ ani > se datoreşte rotaţiei nodurilor orbitei Lunii. 3. (BOT.) Mişcare a unor organe ale plantelor, constînd în oscilaţii laterale şi rotiri ale vîrfului organului respectiv în jurul axei sale. nutreţ v. furaj, nutria (Myocastor coypus), animal rozător, originar din America de Sud, care se creşte în captivitate ca animal de blană. Este un animal acvatic, cu o lungime a corpului de 50—65 cm şi o greutate de 6—8 kg; poate produce anual 15—16 pui. Culoarea blăniţei (care este clasată în categoria blănurilor preţioase) este cenu-şiu-albăstruie sau brun-cenu- Nutria şie. Carnea este comestibilă, în ţara noastră are condiţii favorabile de creştere, în special în Cîmpia Tisei şi în Cîmpia Dunării. NUTRIET 549 NYX nutrtet (ZOOTEHN.), denumire dată blăniţelor de miel care imită blana de nutria şi care se obţin printr-un. procedeu special de tundere şi de vopsire. N. produs la noi în ţară provine din blăniţele mieilor de rasă spancă şi ţigaie, sacrificaţi la vîrsta de 5—7 luni. nutriţie (BIOL.), ansamblul proceselor fiziologice legate de schimburile de substanţe dintre organisme şi mediu. Prin n., organismele îşi procură substanţele necesare creşterii şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale, refacerii ţesuturilor etc. După tipul şi modul de însuşire şi de acumulare a energiei, organismele se împart în auto-t r o f e (plantele verzi şi unele bacterii) şi heterotrofe (majoritatea bacteriilor, ciupercile, animalele). N. se realizează prin mai multe funcţii: alimentaţie, digestie, absorbţie, respiraţie, circulaţie, metabolism, depunere a substanţelor de rezervă etc. nuvela (it.novella „povestire44)» specie a genului epic, mai complexă şi mai amplă decît schiţa, mai simplă şi mai scurtă decît romanul, care înfăţişează un episod din viaţa unuia sau mai multor personaje. A apărut pentru prima dată în evul mediu, în literatura italiană (colecţia de n. anonime din sec. al XIII-lea „11 novellino“ sau „Cento novei le antiche“), impunîndu-se şi căpătînd strălucire prin creaţia lui Giovanni Boc-caccio (1313—1375). în-cepînd din sec. al XlX-lea, o dată cu afirmarea realismului, specia s-a dezvoltat pe linia adîncirii observaţiei sociale şi a analizei psihologice, îmbogăţindu-se în acelaşi timp cu o tematică variată (P. Meri-mee, G. de Maupassant, A. P. Cehov, I. Turgheniev, M. Gor-ki, M. Twain ş.a.). In literatura română, după valorosul început al lui C. Negruzzi cu n. istorică „Alexandru Lăpuş-neanul**, specia a fost cultivată de Odobescu, Caragiale, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, iar în zilele noastre de E. Camilar, M. Preda, T. Popovici, Fr. Munteanu ş.a. Nyârâdy» Erasmus lulius (n. 1881), botanist maghiar din R.P.R., membru al Academiei R.P.R. A studiat flora munţilor Tatra, a litoralului Mării Adria-tice, flora Olteniei, a Dobrogii, a munţilor Retezat, Făgăraş, Ceahlău, Harghita, a mlaştinilor de turbă din Transilvania. N. este autor al monografiilor genurilor Alyssum, Rtibus, Hieracium etc. şi al unor sinteze floristice asupra Cheilor Turzii, Retezatului ş.a. Nyasa, lac în Africa de est, situat într-o cuvetă de origine tectonică din cadrul marelui graben est-african, între Ma-lawi, Tanzania şi Mozambic. Suprafaţa: 30 800 km2. Adîn-cimea maximă: 706 m (cu 232 m sub nivelul oceanului). Din el izvorăşte rîul Shire, afluent al fluviului Zambezi. Pe fundul lacului au loc erupţii vulcanice. Bogat în peşte. Navigabil. Nyasaland v. Malawi. nyaya (în sanscrită „temei, concluzie, metodă, logică*4), şcoală „ortodoxă" a filozofiei indiene, fundată de înţeleptul legendar Gautama (c. sec. al IV-lea î.e.n.) şi închegată definitiv în sec. al îl-lea. După doctrina n., lumea există obiectiv şi se compune din atomi (anu), necreaţi de dumnezeu, pe care acesta numai îi combină. N. a elaborat o teorie a cunoaşterii cu caracter empirist şi a adus o contribuţie de seamă la elaborarea logicii, dezvoltînd teoria silogismului indian cu cinci termeni. Nyerere [nerere], Julius Kambarage (n. 1921), preşedinte al Republicii Unite Tanzania de la crearea ei (1964) şi şef al guvernului. A participat activ la lupta pentru independenţa Tan-ganicăi. înainte de unirea acesteia cu Zanzibarul, a fost, între 1961 şi 1962, prim-ministru al Tanganicăi, iar între 1962 şi 1964 preşedinte al acestui stat şi şef al guvernului. Nyiregyhâza [ nireghihazq], oraş în partea de nord-est a R.P. Ungare. 56 900 loc. (1960). Industrie alimentară şi a construcţiilor de maşini (utilaj electrotehnic). Nod feroviar. Nyrop [niirop], Kristoffer 1858—1931), filolog danez. A ost profesor la Universitatea din Copenhaga. Opera sa fundamentală este „Gramatica istorică a limbii franceze** (6 voL, 1899—1930), care îşi păstrează şi astăzi în mare măsură valoarea. In lucrarea „Lingvistica şi istoria moravurilor**, apărută postum (1934), N. a folosit metoda cuvinte şi lucruri. Nyrop [niirop7, Martin (1849—1921), arhitect danez. Prin opera sa, N. a readus formele tradiţionale în arhitectura daneză. Cea mai reprezentativă creaţie a lui N. este clădirea Primăriei din Copenhaga. Nystad /niistad/, tratatul de pace de la tratat încheiat între Rusia şi Suedia (1721), în oraşul N. din Finlanda, care a consfinţit victoria Rusiei în războiul Nordului (1700-1721). Prin pacea de la N., Rusia a primit ţărmurile golfurilor Finic şi Riga, o parte din Karelia, Vîborg, Ingria, Estonia (cu Nar-va şi Reval) şi Livonia (cu Riga). Nyx (gr. „noapte**), personificare a nopţii în mitologia greacă. In „Theogonia** lui Hesiod, N. este una dintre primele divinităţi apărute, fiica Haosului primordial. A zămislit Ziua (Hemera), Lumina veşnică (Ether) şi o serie de divinităţi alegorice: Moartea, Somnul, Bătrîneţea, Discordia ş.a. o, a şaptesprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria poste-rioară. O (LOG.), simbol pentru judecata particular-negativă (ex. judecata: „Unele corpuri cereşti nu sînt stele4*). oaie (ZOOTEHN.), animal rumegător din familia cavicorne-lor, subfamilia ovideelor, genul ovis. O. domestice provin din cîteva specii sălbatice (muflonul, arhalul etc.). Are bot ascuţit, cu buze subţiri şi foarte mobile, un număr de 32 de dinţi. Femelele ating maturitatea sexuală la vîrsta de I lJ2 ani. Ca urmare a procesului domesticirii şi a ameliorării au fost create peste 300 de rase de o., foarte diferite în ceea ce priveşte caracterele morfologice şi productive: rase de lînă (în care intră toate tipurile de merinos), de carne (în care se încadrează oile precoce de carne crescute în Anglia), de lapte (friză, larzac etc.), de lînă şi de lapte (ţigaie, spancă), de pielicele şi de lapte (karakul, ţurcană etc.). Din punct de vedere economic, cea mai mare importanţă o prezintă rasele pentru lînă şi cele mixte (pentru lînă şi lapte). In R.P.R., se înlocuiesc varietăţile şi rasele cu lînă groasă şi semi-groasă (stogoşă şi ţurcană) prin rase cu lînă fină şi semifină (merinos, spancă, ţigaie). Paralel cu aceasta, creşterea o. cu lînă fină şi semifină a fost extinsă cu rezultate bune în regiunile premontane şi montane. V, şi ovine; lînă. oaie seacă (în evul mediu, în Ţara Românească), dare pe oile sterpe (spre deosebire de oierit, datorat pentru celelalte oi), plătită domniei în sec. XVI-XVIII. Oakland [ouchnd], oraş în S.U.A., în statul California, situat pe ţărmul estic al golfului San Francisco (Oceanul Pacific), în faţa oraşului San Francisco. 367 000 loc. (î960). Port şi centru industrial, cu industrie constructoare de maşini, alimentară, chimică, şantiere navale. Este legat de San Francisco printr-un pod cu lungime totală de circa 13 km. Muzee, institute de învăţămînt superior. oală 1. (TEHN.) Oală de condensare, recipient închis, montat pe conducte de abur, pe schimbătoare de căldură etc,, avînd rolul de a colecta şi de a evacua apa de condensare antrenată în suspensie de aburul care circulă prin acestea. O. de c. de pe conductele de abur se montează în derivaţie, iar cele de pe schimbătoarele de căldură se montează, in serie, la ieşirea din aparat. Oală de turnare 2. (METAL.) Oală de turnare, oală confecţionată din tablă de oţel şi căptuşită cu material refractar, folosită la turnarea metalului lichid în forme sau în lin-gotiere. Pentru a putea fi manevrată, o. de t. este, de obicei, montată într-un inel de oţel prevăzut cu unul sau cu două braţe de apucare (o. de t. manuală) sau cu doi umeri de care se prind cîrligele macaralei (o. de t. manevrată cu ajutorul macaralei). Turnarea fontei şi a metalelor neferoase se face prin înclinarea o. de f., iar a oţelului pnntr-un orificiu (astupat cu un dop de şamotă) făcut în fundul oalei. Oancea, Nicolaie (n. î893), compozitor şi dirijor de cor român. A studiat la Conservatorul din Bucureşti. A înfiinţat societatea corală „Melodia” şi conservatorul „Astra‘\ Creaţia sa cuprinde muzică corală, cîntece pentru tineret, cîntece de masă etc. A publicat culegeri de cîntece populare româneşti prelucrate şi armonizate. oaste, denumire a armatelor ţărilor române în timpul evului mediu. O» se compunea din: oastea domnului, care depindea direct de domn şi era formată din curteni, ţărani liberi (moşneni, răzeşi), nemeşi şi tîrgoveţi, şi oastea feudalilor (steagurile marilor boieri), formată din slugile boiereşti (în Transilvania famitiares). O, era alcătuită din călărime (în special oastea feudalilor) şi din pedestrime. Războaiele erau purtate, în general, de oastea cea mică (oastea domnului şi steagurile marilor boieri), ale cărei efective atingeau, pe |a OAŞ 551 OBEDENARU-GHEORGH IADE mijlocul sec. al XV-lea, circa 10 000 de oameni (atît în Moldova cît şi în Ţara Românească); în vremuri de mare primejdie, domnul aduna, cu asentimentul sfatului domnesc, oastea cea marc, la care participa şi o parte a ţărănimii aservite, ceea ce ridica efectivul oştii la circa 40 000 de oameni. Comandantul o. era domnul ţării (în Transilvania voievodul), iar în lipsa acestuia, de regulă, marele vornic, dar domnul putea să încredinţeze comanda oştii oricăruia dintre dregători. în sec. al XlV-lea şi în prima jumătate a sec. al XV-lea, baza o. o constituiau cetele (steagurile) boiereşti, în a doua jumătate a sec. al XV-lea şi prima jumătate a sec. XVI-lea cetele de curteni, iar în a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi prima jumătate a sec. al XVI I-lea slujitorii (categorie privilegiată, cu obligaţii militare). Unii locuitori din ţinuturile de margine aveau funcţii militare de pază a graniţelor; astfel, în Moldova erau străjerii, în Ţara Românească plăieşii, iar în amîndouă ţările călăraşii, împărţiţi în steaguri. Începînd de prin sec. al XVI-lea, în o* ţărilor române apar unităţi de mercenari (lefegii) poloni, lituani» unguri, secui, saşi, nemţi, cazaci, turci, bulgari şi chiar francezi, italieni şi valoni. Armamentul majorităţii ostaşilor, în afară de cîteva sute de boieri înzăuaţi şi cu armament greu, cuprindea arcul cu săgeţi* suliţa (fuştul), sabia, ghioaga, securea, scutul, iar de la sfîrşitul sec. al XV-lea sîneţele şi puşcile. Cum războaiele se purtau mai ales vara, obligativitatea serviciului militar era de la sfîntul Gheor-ghe (23 aprilie) pînă la sfîntul Dumitru (26 octombrie), in~ terval în care cei cu datorii militare trebuiau să fie gata la orice chemare. Oaş, raion în reg. Maramureş. 70 630 loc. (1964), cu reşedinţa în oraşul Negreşti. Exploatări de lemn şi andezit; ape minerale. Economie agricolă: pomicultură, creşterea a-nimalelor şi culturi de cartofi. Industrie de interes local. Oaş, Munţii (Munceii) Oaşu~ lui, culme muntoasă joasă, situată în lanţul muntos vulcanic, între graniţa de nord a ţării, rîul Taina şi afluentul său Le-chinţa. Altitudine maximă: 827 m (vîr-ful Frasinul). Este alcătuită din lave an-dezitice ce acoperă formaţiuni miocene (marne, argile, gresii), generatoare de alunecări. Oaxaca [uahâcaj, oraş în sudul Mexicului, în munţii Sierra Madre de Sud. 69 000 loc. (1960). Industrie alimentară. Centru de artizanat. în împrejurimi zăcăminte de aur şi de argint. Vestigii ale artei aztece. oaza 1. Loc acoperit cu vegetaţie deasă în cuprinsul de-şerturilor. Formarea oazelor este determinată de apropierea de suprafaţă a pînzei de apă freatică, de apariţia izvoarelor sau de revărsările periodice ale rîurilor. Prin irigaţii se creează o. artificiale. De obicei o. sînt foarte dens populate şi intens cultivate. Constituie puncte de sprijin pentru circulaţia peste deşert. 2. Porţiune neacoperitâ de gheaţă în zona interioară a Antarctidei. obâdă (TEHN.), partea periferică a unei roţi, legată de butucul acesteia prin intermediul spiţelor sau al unui disc plin sau găurit. O. poate servi la: ghidarea unui element de transmisie (curea de transmisie), susţinerea unui bandaj de rulare, acţionarea manuală a roţii etc. obcină, culme muntoasă prelungă, rotunjită, uneori a-proape plată, cu aspect de „pod“, cu înălţimi absolute cuprinse între 900 şi 1*600 m, de pe care se ridică din loc în loc vîrfuri nu prea înalte. Obcinele sînt caracteristice treptei de relief mai joase din estul Carpaţilor Beskido-Maramure-şeni (Obcinele Bucovinei). Obcinele Bucovinei, complex de culmi muntoase jcase din estul grupei nordice a Car-paţilor Orientali (în estul munţilor Maramureşului şi Rodnei), desfăşurat între văile Bistriţa Aurie, Moldova superioară» graniţa de stat cu U. R.S.S. şi Podişul Sucevei. Sînt alcătuite din fliş c ret ac ic, cutat în valuri paralele pe direcţia NV—SE. Sub acţiunea de eroziune intensă a agenţilor externi, relieful tectonic iniţial a fost nivelat în mai multe cicluri, înscrise clar în trei nivele de eroziune. Altitudinile scad de la nord Ia sud (de la 1 200 la 900 m) şi de la vest spre est. în cadrul O.B. sînt larg dezvoltate depresiunile longitudinale pe arterele hidrografice (cîmpuri). Cuprinde următoarele culmi muntoase: Obcina Lucina-Mestecăniş (vf. Lu-cina, 1 590 m), Obcina Ferede-ului (vf. Paşcanu, 1 483 m) şi Obcina Mare (vf. Măgura Vacii» 1 159 m). Clima O.B. este în general umedă şi rece.. Precipitaţiile depăşesc 1 000 mm anual pe culmi, fiind mai reduse în depresiuni. Intercalarea orizonturilor de gresii şi marne favorizează apariţia a numeroase izvoare. Reţeaua hidrografică este deasă şi cu debit bogat, dispunînd de importante rezerve hidroenergetice. O.B. sînt acoperite cu păduri de răşi-noase pure sau în amestec cu făgete, care devin dominante spre poale. Depresiunile longitudinale permit o bună circulaţie şi populare a regiunii obcinelor. Obedenaru - Gheorghiade, Mihail (1839-1885), medic şi diplomat român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent OBELISC 552 OBIECTIV al Academiei Române. în domeniul medicinii este cunoscut în special prin lucrările sale asupra malariei. A donat Academiei Române întreaga sa avere, precum şi o bogată colecţie de manuscrise. Op. pr.: „Despre friguri" (1873). obelisc, monument de piatră monolit avînd aspectul unui stîlp cu secţiune pătrată, terminat la partea superioară cu o piramidă. Specific ansamblurilor religioase ale Egiptului antic, o. avea deseori feţele a-coperite cu inscripţii hieroglife sculptate (invocaţii către zei sau consemnarea u-nor evenimente importante). Sînt l j*# celebre O; de la 0beli3c Luxor şi Helio-polis, aflate azi la Paris şi, respectiv, Roma. în sec. al XlX-lea o. a fost adoptat ca tip de monument comemorativ. Oberhausen [ obzrhauzBn], oraş în R.F. Germană, în landul Renania de Nord-Westfa-lia, situat în bazinul carbonifer Ruhr. 261 400 loc. (1962). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică etc. Nod feroviar şi port pe canalul Rin-Herne. obezi (IST.), denumire a instrumentului de tortură alcătuit din două bucăţi de lemn paralelipipedice, prevăzute cu ori-ficii pentru imobilizarea picioarelor sau mîi-nilor. Era între-buinţat în evul obeli mediu. obezitate (lat. obesus „gras, umflat"; MED.), stare anormală manifestată printr-o creştere exagerată a greutăţii corporale, datorită acumulării de grăsime în diferite organe şi ţesuturi, mai ales în ţssutul subcutanat şi în spaţiile periviscerale. O. poate fi consecinţa unei alimentaţii excesive (o. exogenă) sau a unor afecţiuni endocrine (ex. ale hipofizei, corticosupra-renalelor, pancreasului etc.), nervoase (ex. hipotalamice) sau neuroendocrine, acestea intrînd în categoria o. endogene. Principalele complicaţii ale o. ating aparatul cardiovascular (hipertensiune arterială, ateroscle-roză etc.). Obi, fluviu în Uniunea Sovietică, în Siberia de Vest. Se formează din unirea rîurilor Biia şi Katun, care izvorăsc, primul, din lacul Teleţk, al doilea din gheţarul Katun din Altai, străbate un podiş şi cîmpia Siberiei de Vest şi se varsă, printr-un estuar de 800 km lungime, în Marea Kara. Lungimea: de la confluenţa rîurilor Biia şi Katun 3 680 km, iar de la izvorul afluentului său principal Irtîş 5 570 km. Este navigabil. Bogat în peşte. Pe O. (la Novosibirsk) se află o mare hidrocentrală. obicei (DR.), reguli nescrise care, aplicate continuu şi îndelungat, sînt considerate ca avînd forţă juridică. Sin. cutumă. — Obiceiul pămîntului (pe teritoriul ţării noastre), norme de drept nescrise, transmise din generaţie în generaţie, în timpul orînduirii feudale. După întemeierea statelor româneşti, normele stabilite pe cale de o. au început să fie transformate de puterea de stat în norme scrise, în măsura în care conţinutul lor corespundea intereselor boierimii. obiect (LINGV.) a) Obiect direct v. complement direct, b) Obiect indirect v. complement indirect. obiect al muncii, lucru sau complex de lucruri asupra cărora acţionează omul, în procesul de producţie, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiectele muncii pot fi găsite direct în natură (ex. lemnul din pădure, stratul de cărbune sau minereul din zăcă-mînt, care devin o. ale na. numai atunci cînd^sînt atrase în procesul de producţie) sau pot fi rezultatul unui proces de muncă anterior, denumite, în acest caz, materii prime (ex. metalul în construcţia de maşini). Pe măsura dezvoltării producţiei materiale, a ştiinţei şi tehnicii, cresc necontenit cantitatea şi varietatea obiectelor muncii, atît prin descoperirea şi atragerea în producţie a noi bogăţii naturale, prin dezvăluirea unor noi însuşiri ale acestora, a unor noi domenii în care pot fi folosite, asigurînd astfel o valorificare a lor complexă, superioară, cît şi prin crearea de noi materii prime sintetice. obiectiv 1. (FIZ.) Sistem optic convergent care face parte dintr-un instrument optic şi este îndreptat spre obiectul de observat. El formează o imagine reală şi răsturnată, mai mare (ex. la microscop) sau mai mică (ex. la telescop, lunetă, aparatul fotografic) decît obiectul. De cele mai multe ori, o. sînt formate din combinaţii de lentile, de oglinzi sau de lentile cu oglinzi, în scopul micşorării aberaţiilor. — O. fotografic, obiectiv care formează imaginea obiectului pe materialul fotosensibil. Poate fi constituit dintr-o singură lentilă sau din combinaţii de mai multe lentile (pînă la 5—6 bucăţi). O.f. moderne au lentilele acoperite cu straturi antireflectante, a căror culoare bate spre violet şi care au rolul de a micşora pierderile de lumină prin reflexie, mărind Obiectiv fotografic luminozitatea aparatului. Principalele tipuri de o.f. sînt: universale, folosite cel mai curent în practica fotografică; au deschiderea relativă (raportul dintre diametrul pupilei de intrare şi distanţa focală) între 1 : 3,5 şi 1:7 şi deschiderea unghiulară de 50—60°; cu luminozitate mare, folosite pentru fotografiat în condiţii de iluminare slabă sau atunci cînd subiectul se mişcă rapid şi este necesar un ţimp de expunere scurt; au deschiderea relativă între 1:2 şi 1:1,5; superunghiularef folosite pentru fotografierea clădirilor mari din apropiere, a OBIECTIVISM BURGHEZ 553 OBLITERARE peisajelor vaste, a interioarelor; au deschiderea unghiulară de peste 70°, putînd atinge chiar 180°; teleobiective, utilizate pentru fotografieri de la distanţă (ex. un animal de care nu ne putem apropia); au deschiderea relativă mică (între 1:4 şi 1:5,6) şi, de asemenea, deschiderea unghiulară mică (sub 30°). — O. microscopic, obiectiv care formează o imagine reală mult mărită a preparatului de studiat, imagine care serveşte drept obiect o-cularului. — O. cu imersiune, o-biectiv microscopic care serveşte la obser- Obiectiv y . . microscopic varea prin imersiune. Prima lentilă a o. cu i. se cufundă într-o picătură de lichid (ulei de cedru, apă), aflată pe lama de sticlă care acoperă preparatul microscopic. O. cu i. măreşte puterea de separare a microscopului. Pentru a obţine eficacitate maximă, este necesar ca prima lentilă a o. cu i, să aibă indicele de refracţie cît mai apropiat de cel al li- chidului de imersiune. — O. electronic, lentilă electrică sau magnetică din compunerea u-nui microscop electronic, dispusă între obiect şi ocular, care îndeplineşte faţă de fluxul de electroni o funcţie analogă celei a o. unui microscop optic faţă de lumină. 2. (MILIT.) a) Localitate, nod de comunicaţii, porţiune de teren etc. care prezintă o anumită însemnătate militară în timp de război, b) Ţintă asupra căreia se trage cu una sau cu mai multe guri de foc sau se aruncă bombe din avion. obiectivism burghez, a- titudine de falsă obiectivitate, de pretinsă nepărtinire şi de negare a caracterului de clasă şi partinic al ştiinţelor, ideilor şi teoriilor sociale. O .b. este forma de manifestare a partinităţii burgheze, sub masca unei pretinse obiectivităţi ştiinţifice. O.b. este incompatibil cu obiectivitatea ştiinţifică, deoarece de pe poziţiile de clasă ale burgheziei nu este posibilă analiza ştiinţifică obiectivă a problemelor sociale; interesele ei de clasă împiedică dezvăluirea cerinţelor obiective ale legilor dezvoltării sociale, a cauzelor racilelor societăţii capitaliste şi a căilor de lichidare a acestora. Marxism-leninismul opune o.b* partinitatea, care cere aprecierea şi cercetarea e-venimentelor istorice de pe poziţiile claâei muncitoare, purtătoare a progresului istoric. Partinitatea marxist-leninistă este condiţia care asigură obiectivitatea ştiinţifică reală, deoarece proletariatul nu este interesat în ascunderea concluziilor ce rezultă din cercetarea ştiinţifică a vieţii sociale, ci, dimpotrivă, cunoaşterea şi folosirea lor constituie condiţii ale propriei sale eliberări. Obilicî, Miloş (sec. XIV), erou al luptei popoarelor din Peninsula Balcanică împotriva jugului otoman; de naţionalitate sîrbă. în timpul luptei de la Kossovopolje (iunie 1389), O. a pătruns în cortul sultanului Murad, pe care l-a ucis. Erou a numeroase balade sîrbeşti. oblete (Alburnus alburnus), specie de peşte din familia ci-prinidelor, lung de 10—15 cm, cu corpul învelit în solzi mici, alb-argintii, caduci, cu gura oblică, fără mustăţi. Trăieşte în apele dulci din nordul şi din centrul Europei. în ţara noastră este abundent în Du- Oblete năre, în deltă şi în bălţi. Din solzii de o. se extrage „esenţa de Orient**, care este folosită la fabricarea perlelor artificiale. oblic (MAT.; despre o prismă, un con), care are axa înclinată faţă de planul bazei. oblica (MAT.), dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. obligaţie1 (DR.) 1. (în sens larg) Raport juridic în temeiul căruia una sau mai multe persoane (creditori) au dreptul subiectiv de a pretinde altor persoane (debitori), care le sînt îndatorate, de a da, de a face sau de a nu face ceva. 2. (în sens restrîns) îndatorirea uneia sau mai multor persoane (debitori) de a da, de a face sau de a nu face ceva. obligaţie2 (FIN.), hîrtie de valoare care conferă deţinătorului ei calitatea de creditor şi-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un a-numit venit fix. în ţările capitaliste, o. reprezintă una dintre formele capitalului fictiv; O. pot emite întreprinderile capitaliste, dobînda fiind achitată din profit, statul capitalist şi alte instituţii publice, do-frînda fiind plătită, în acest caz, din impozitele de la populaţie, în socialism, statul emite o. cu prilejul contractării de împrumuturi de la populaţie. Veniturile aferente obligaţiilor împrumuturilor de stat sînt suportate din venitul net al societăţii socialiste. obligaţiuni C.E.C., înscrisuri emise de Casa de Economii şi Consemnaţiuni a R.P.R., care servesc ca instrument de atragere, cu titlu rambursabil, a disponibilităţilor băneşti ale populaţiei. Sumele de bani procurate pe această cale sînt utilizate de către stat pentru dezvoltarea e-conomiei naţionale. Veniturile aferente depunerilor pe o. C.E.C. se acordă sub formă de cîştiguri pe bază de trageri la sorţi. O. C.E.C. sînt rambursabile la prezentare. obligeână (Acorus calamus)f specie de plantă perenă din familia araceelor, cu rizom cărnos, cu frunze liniare lungi şi cu flori gălbui. Originară din India, o. creşte şi la noi, pe marginea bălţilor şi a rîurilor. Rizomii de o., care prezintă un miros aromatic datorită unui ulei esenţiat (Oleum calarhi), sînt folosiţi în terapeutică (în anorexii, dispepsii etc.) şi în parfumerie. obliterare (MED.) v. ob* strucţie. OBLUCIŢA 554 OBRENOVICI Obluciţa, cel mai important vad de pe cursul inferior al Dunării, aflat în dreptul Isaccei. în evul mediu a fost folosit foarte des de către turci în expediţiile lor împotriva Moldovei şi Polc n iei. obnubilare (lat. obnubilare „a umbri, a întuneca"; MED.), stare patologică manifestată prin ameţeli, pierdere temporară a conştiinţei, stare generală proastă. Apare în unele boli cardiovasculare şi în unele boli ale sistemului nervos. Oboga, comună în raionul Balş (reg. Oltenia), unul dintre cele mai vechi şi mai mari centre de olari din sudul ţării, în afara remarcabilelor figurine de tradiţie neolitică, la O. se produc variate vase smălţuite (străchini, talere, urcioare, căni, oale mari, ploşti), decorate cu motive geometrice şi zoomorfe, realizate cu cornul, şi prin aplicare de ornamente în relief (şerpi, ^ broaşte, lei). oboi, instrument muzical de suflat, în forma unui tub de lemn, provenit din străvechile fluiere şi evoluat către tipul actual în secolul trecut. Produce sunete prin intermediul unei a n c i i duble, înălţimea sunetelor fiind condiţionată de închiderea sau deschiderea orificiilor cu ajutorul unor clape. Are un sunet pătrunzător, clar şi un colorit pastoral. E folosit ca instrument solist, precum şi în formaţii de muzică de cameră, în orchestre simfonice, de operă etc. obol (în Gre-cia antică) 1. Măsură de greutate. 2. Monedă măruntă, egală cu a şasea parte dintr-o drahmă. — Obolul lui Caron, potrivit legendei, moneda plătită de sufletul celui mort luntraşului Caron la trecerea peste Stix în imperiul lui Hades. Oborin, Lev Nikolaevici (n. 1907), pianist sovietic. A studiat la Conservatorul din Moscova, unde a devenit profesor. Laureat al Concursului Internaţional „Chopin" de la Varşovia. Lau- Oboi reat al Premiului de stat al U.R.S.S. oboseală 1. (FIZIOL.) Stare de slăbiciune generală datorită unui efort excesiv, fizic sau intelectual. O., fie musculară, fie cerebrală, se manifestă prin tulburări ale atenţiei, ale percepţiei, ale activităţii psihomo-torii, prin scăderea randamentului efortului depus, prin greşeli în executarea lucrului. O. fizică se datoreşte acumulării în muşchi a acidului lactic şi a acidului uric (produşi ai metabolismului incomplet al glucidelor), unei insuficiente oxigenări a muşchilor şi a sistemului nervos central (în cazul o. intelectuale). Cînd efortul continuă şi după instalarea o., apar tulburări mai importante, ca dureri musculare, insomnie, pierderea poftei de mîncare etc., iar dacă starea de o. se repetă, apare surmenajul. 2. (TEHN.) Scădere a rezistenţei unui material supus la solicitări periodice şi care duce la ruperi premature chiar în cazul unor solicitări mai mici decît cele corespunzătoare rezistenţei la rupere. O. materialelor este mai accentuată atunci cînd materialele respective au defecte de elaborare (incluziuni, fisuri) sau de prelucrare (crestături, variaţii bruşte de secţiune etc.). Obote, Milton (n. 1924), prim-ministru al Ugandei (din 1962). Este lider al partidului Congresul popular din Uganda. Obradovici, Dositej (1742 — 1811), iluminist şi om politic sîrb. Cărturar autodidact, poliglot, a călătorit prin Obol. Avers şi revers toată Europa, trecînd şi prin Moldova. A fost un neobosit luptător pentru unitatea naţională a Serbiei şi participant la răscoala din 1804. Unele dintre lucrările sale („Sfaturile înţelegerii sănătoase", 1802; „Adunare de lucruri moraliceşti", 1808; „Fabule", 1814) au fost traduse de către D. Ţichindeal. Obrazţov, Serghei Vladi-mirovici (n. 1901), actor, regizor, marionetist şi păpuşar sovietic. Artist al poporului al U.R.S.S. Are o formaţie artistică multilaterală (a studiat pictura şi a fost actor în cadrul studioului muzical). A întemeiat în 1931, la Moscova, Teatrul central de păpuşi. A creat spectacole atît pentru copii cît şi pentru^ adulţi („Concert neobişnuit", 1946; „2 : 0 pentru noi", 1950). Obregia, Alexandru (1860 — 1937), medic psihiatru român. A fost profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti şi unul dintre organizatorii asistenţei bolilor mintale din ţara noastră. A publicat lucrări ştiinţifice asupra morfologiei sistemului nervos, asupra paraliziei generale, schizofreniei etc. A introdus în practica neurologică puncţia suboccipitală, metodă larg practicată şi astăzi. Obregia, Anastasie (1864— 1937), chimist român, pionier al învăţămîntului chimic din ţara noastră. A fost profesor de chimie organică şi chimie tehnologică la Universitatea din Iaşi. A făcut cercetări în domeniul stereoizomeriei, al sintezei cojoranţilor, al compuşilor dia-zoici şi al oximelor. A elaborat metode de analiză pentru unele produse petroliere. Obrejanu, Grigore (n. 1911), agronom şi pedolog român, profesor la Institutul agronomic din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. A contribuit la studierea solurilor din Republica Populară Română, la clasificarea lor gene" tică şi la elaborarea metodelor de cercetare şi de sporire r. fertilităţii solului. Cercetările sale au folosit la punerea în valoare a unor suprafeţe însemnate de terenuri slab productive (sărături, nisipuri, soluri aluviale etc.). Obrenovici, dinastie de principi (1815—1842, 1858— 1882), iar apoi de regi sîrbi (1882—1903), întemeiată de miloş O. Regimul despotic instituit de Miloş şi de fiul său, Mihail, a luat sfîrşit prin izgonirea din ţară a acestora (1839 şi 1842). Baza socială a O'BRIEN 555 OBSERVATOR ASTRONOMIC dinastiei O. au format-o marii proprietari de pămînt de tip semifeudal. Politica filoaus-triacă, antinaţională dusă de Milan I O., principe (1868— 1882) şi apoi rege (1882— 1889), şi de fiul său, regele Alexandra O. (1889-1903), a provocat izbucnirea în Serbia a unei puternice crize politice şi economice, soldată cu răsturnarea dinastiei O. O’Brien [oubrăi9n], James Bronterre (1805—1864), unul dintre conducătorii mişcării car-tiste, adept al curentului „forţei fizice**, care chema la folosirea mijloacelor violente ale luptei de clasă. Ulterior, O’B. a propagat idei ale socialismului utopic, iar în 1848 s-a pronunţat împotriva acţiunilor revoluţionare ale muncitorilor englezi. O’B. şi. adepţii săi au pus bazele unei grupări politice a reformatorilor moderaţi, care, prin diferite proiecte utopice, abăteau pe muncitori de la lupta de clasă. obroc (oboroc) (în evul mediu, în ţările române) 1. Danie. 2. Măsură de capacitate pentru cereale, apărută la începutul sec. al XVI-lea. Obrucev, Vladimir Afana-sievici (1863—1956), geolog şi geograf sovietic, Erou al Muncii Socialiste. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A efectuat cercetări ştiinţifice în Siberia şi în Asia Centrală şi a publicat lucrări valoroase în domeniul geologiei zăcămintelor de minereuri, tectonicii şi neotectonicii, geomor-fologiei etc., precum şi romane şi lucrări de popularizare a ştiinţei. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. observare (MILIT.), procedeu de cercetare folosit în scopul obţinerii prin vedere a unor date despre inamic, teren sau trupele proprii. Se poate executa cu ochiul liber sau cu aparate optice. observare statistică, înregistrare într-o formă unitară a unor date asupra caracteristicilor unei părţi dintr-o colectivitate statistică sau ale unei colectivităţi statistice întregi care constituie obiectul unei cercetări statistice. O. s. este prima etapă a oricărei cercetări statistice şi îmbracă diferite forme în raport cu natura fenomenelor cercetate, cu scopul urmărit, cu formele de organizare a activităţii sociale şi cu posibilităţile practice de cuprindere şi de înregistrare. în R.P.R., datele o.s. se culeg fie prin sistemul dărilor de seamă, fie prin organizarea unor forme speciale de cercetare, ca: recensă- minte, observări selective etc. O.s. se numeşte în practică şi înregistrare statisticăy — O.s. selectivă, formă specială de observare statistică în care datele înregistrate sînt luate numai de Ia o parte a unităţilor colectivităţii, rezultatele obţinute însă pe baza acestor date fiind generalizate pentru întreaga colectivitate. O.s.s. se utilizează în cercetarea statistică mai ales în cazurile cînd înregistrarea întregii colectivităţi cercetate ar cere un volum prea mare de muncă şi în cazurile în care nu poate fi cuprinsă şi înregistrată practic întreaga colectivitate. Cea mai mare aplicaţie îşi găseşte o.s.s. în controlul calităţii producţiei şi în anchetele statistice. Pentru ca rezultatele ei să fie reprezentative, o.s.s. trebuie să ţină seama de principiile grupărilor statistice şi de principiile teoriei probabilităţilor şi statisticii matematice cu privire la selecţie. V. şi cercetare selectivă. observator (DR.), reprezentant al unui stat sau al unei organizaţii internaţionale, care participă, cu drepturi limitate, la lucrările unor conferinţe sau organisme internaţionale, avînd uneori şi dreptul de a participa la discuţii. O. nu au drept de vot, nici dreptul de a face parte din organele conferinţei sau de a semna actele adoptate de conferinţă ori de organismul internaţional respectiv. observator astronomic (ASTR.), instituţie ştiinţifică, special amenajată, dotată cu instrumente de observat corpurile cereşti şi cu variate instrumente de măsurat, cu maşini de calculat etc., în care se fac observaţii astronomice, se prelucrează şi se analizează materialul de observaţie pentru cercetări ştiinţifice. Unele o.a. sînt specializate în anumite domenii de cercetare: observatoare solare, de radioastrono-mie, de sateliţi artificiali etc. Cele mai mari o.a. din lume sînt: Obse'rvatorul de la Palo-mar din California (telescop: 508 cm), Observatorul de la Lick, tot în California (telescop: 305 cm), Observatorul din Crimeea (telescop: 260 cm), Observatorul de pe muntele Wilson din California (telescop: 254 cm), Observatorul Pulkovo (U.R.S.S.), Observatorul Greenwich de la Herstmonceaux (Marea Britanic), Observatorul Naţional din Paris, cu secţiile de la Meudon şi Nancay. în ţara noastră există o.a. la Bucureşti, laşi, Cluj şi Timişoara. „Observatoriul“, ziar românesc care apărea de două ori pe săptămînă la Sibiu (1878—1885), sub conducerea lui George Bariţiu. Principalele probleme dezbătute în paginile O. erau cele legate de organizarea învăţămîntului şi culturii în limba română, de lupta românilor din Transilvania pentru egalitate politică şi culturală. Observatorul astronomic din Bucureşti, instituţie întemeiată în anul 1908, de prof. N. Coculescu, ca institut în cadrul Universităţii din Bucureşti. Din 1951 este institut al Academiei R.P.R. Pînă în 1922, O.a. din B. a funcţionat împreună cu o secţie de meteorologie, ulterior cu una de seismologie (pînă în 1961). în prezent, O.a. din B. are o secţie de astronomie, care se ocupă de probleme de astro-metrie meridiană şi fotografică, şi una de astrofizică, care se ocupă de fizica Soarelui, fotometrie, sateliţi. Cele mai importante lucrări ale O.a. din B . se efectuează în cadrul unor colaborări internaţionale, obţinîndu-se realizări în elaborarea unor cataloage stelare (catalogul de stele slabe, cel de stele sudice), determinarea orei mondiale (în colaborare cu Biroul Internaţional al Orei), studierea rotaţiei Pămîntului, a activităţii solare, observarea optică a sateliţilor artificiali şi folosirea acestor observaţii în probleme de geodezie şi de OBSERVAŢIE 556 OBŞTE SĂTEASCĂ Observatorul astronomic din Bucureşti geofizică etc. Principalele instrumente ale O.a. din B. sînt cercul meridian (190/2350 mm), ecuatorialul dublu vizual fotografic (380/6 000 mm), telescopul tip Cassegrain (500/ 2 500/7 500 mm), refractorul solar (135/1 150 mm) cu filtru monocromatic în linia Ha şi alte aparate auxiliare de studiat clişee. observaţie, procedeu al cunoaşterii ştiinţifice care constă în contemplarea metodică şi intenţională (conformă unui scop) a unui obiect sau proces, în ştiinţă, o. constituie, alături de e x p e r i m e n t, un moment al cunoaşterii senzoriale. Spre deosebire de experiment, în care cercetătorul modifică condiţiile desfăşurării fenomenului studiat, o., în sens restrîns, presupune constatarea faptelor aşa cum se desfăşoară în mod natural, fără intervenţia subiectului. Momentul o. intervine însă şi în orice experiment, acesta din urmă fiind, de fapt. o observaţie provocată. Ştiinţa modernă se caracterizează prin dezvoltarea uriaşă a aparaturii de observaţie, care lărgeşte graniţele capacităţii de percepere a omului şi tinde să înlăture tot mai mult elementul subiectiv, propriu cunoaşterii senzoriale nemijlocite, să realizeze maximum de obiectivitate în reflectarea realităţii. Totodată, în ştiinţa modernă, ponderea experimentului creşte mereu, el pătrunzînd şi în discipline care erau înainte exclusiv sau aproape exclusiv ştiinţe de observaţie (ex. astronomia, biologia). „Observer" [qbzi:v9]t („The~“), veche gazetă engleză conservatoare (înfiinţată în 1791). Apare duminica, la Londra. obsesie (MED.), tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale. O* apare la bolnavii cu nevroză şi poate îmbrăca mai multe aspecte: fobii, idei parazite, impulsiuni motrice etc. V. şi nevroză. obsidiân (PETROGR.), sticlă vulcanică, anhidră, de culoare brună-cenuşie sau neagră, cu luciu sticlos şi spărtura concoi-dală, formată prin răcirea rapidă a lavei. O. a fost folosit în epoca de piatră pentru confecţionarea armelor şi uneltelor. obsigă (Bromus inermis), plantă erbacee perenă din fami- Obsigă ha gramineelor, cu rădăcini puternice, stoloni subterani lungi şi tulpini înalte, pînă la 140 cm. Este o plantă furajeră foarte rezistentă la secetă, care intră în componenţa păşunilor şi a fîneţelor cultivate, în amestec cu alte graminee şi leguminoase perene. Se cultivă şi pe pante expuse eroziunii, taluze de diguri, nisipuri zburătoare etc. în ţara noastră se cultivă soiul bărăgan 5. O. creşte şi spontan în fîneţele din regiunile secetoase. obstacole (SPORT), piedică (gard, şanţ, groapă), special a-menajată, pe care trebuie s-o înfrunte un sportiv în anumite probe din atletism (110 m garduri, 400 m garduri, 3 000 m obstacole) sau din călărie. obstetrică (lat. obstetrix „moaşă*4; MED.), ramură a chirurgiei care se ocupă cu fiziologia şi patologia sarcinii, precum şi cu asistenţa în timpul naşterii şi în perioada de lăuzie. obstrucţie (lat. obstructio, de la obstruere „a astupa**; MED.), astupare a lumenului unui organ cu formă şi cu rol de conduct, datorită unui proces sau unui agent aflat în pereţii sau în cavitatea acestuia, precum şi printr-o compresiune exercitată din afară. După organul atins, o* poate fi: intestinală, bronşică, traheală, ureterală, coledociană etc. Sin. ocluzie, obliterare. Obşteasca Adunare (Adunarea Obştească), organ legislativ suprem în Moldova şi în Tara Românească, instituit prin Regulamentul organic. obşte gentilică, formă de organizare socială specifică orîn-duirii comunei primitive, căreia îi sînt caracteristice proprietatea comună asupra tuturor mijloacelor de producţie, efectuarea în comun a muncii şi repartiţia egală a bunurilor obţinute. obşte sătească (obşte ţărănească), formă de organizare socială specifică perioadei de trecere de la comuna primitivă la societatea împărţită în clase (sclavagistă sau feudală). 0.s. îi sînt caracteristice îmbinarea proprietăţii private cu cea colectivă, înlocuirea legăturilor de sînge cu legături bazate pe interese economice (de un- OBTURARE 557 OCAZIONALISM de şi denumirea de obşte terito~ rială pentru a o deosebi de obştea gentilică) şi de autoapărare, precum şi autoconducerea. în cursul dezvoltării ei, o.s. a fost subminată dinăuntru de procesul evolutiv al proprietăţii private, de detaşarea elementelor avute şi formarea unei categorii de săraci, şi ameninţată din afară de apariţia şi dezvoltarea domeniului feudal, de presiunile exercitate de acesta pentru acapararea pămînturilor stăpî-nite în devălmăşie. în condiţiile presiunilor exercitate de marele domeniu feudal, o.s. a constituit forma de organizare a luptei de clasă a ţărănimii. O.s. a fost principala formă de organizare socială pe teritoriul României în perioada migraţiunii popoarelor şi a persistat în evul mediu în toate cele trei ţări române: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, fiind un puternic mijloc de rezistenţă împotriva tendinţelor acaparatoare ale marelui domeniu boieresc. în cursul secolelor, majoritatea o.s. a fost aservită de către feudali (boieri), dar ele şi-au păstrat, multă vreme, organizarea internă şi o oarecare autonomie economică şi administrativă. Procesul destrămării o.s. a trecut prin mai multe faze, care au marcat apariţia şi întărirea treptată în sînul lor a proprietăţii private. Acest proces s-a accelerat, în ţările române, începînd cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, ca urmare a dezvoltării relaţiilor marfă-bani. Începînd de pe la mijlocul sec. ^1 XVII-lea, o.s. au mai continuat să existe, dar foarte slăbite (cele aservite pînă la Regulamentul organic, iar reminiscenţe ale obştilor săteşti libere pînă în secolul al XX-lea). obturare (lat. obturare „a astupa**; TEHN.), operaţie de închidere, de astupare sau de micşorare, de obicei temporară, a secţiunii unei conducte sau a unei deschideri prin care trece un fluid, un flux de lumină, un material pulverulent sau granular. obturator (TEHN.), organ independent sau element al unui dispozitiv, avînd forma de clapă, vană, supapă, sertar, bilă etc., folosit pentru obturare. La aparatele fotografice, o. delimitează durata expunerii materialului sensibil. El poate fi: central, montat între lentilele obiectivului, sau cu perdea, Obturator fotografic central aşezat în faţa filmului. La aparatele de luat vederi, de copiat filme şi la cele de proiecţie cinematografică, o. întrerupe periodic fluxul de lumină, corespunzător ritmului succesiunilor imaginilor pe peliculă, asigurînd în acest fel claritatea imaginilor. obturâţie (MED.), închidere a unui orificiu sau a unei cavităţi. — 0. dentară, astuparea terapeutică a cavităţii unui dinte cariat, după curăţirea şi dezinfectarea acestuia. obuz (MILIT.), denumire veche a proie.ctilului de artilerie. obuzier (MILIT.), piesă de artilerie de construcţie asemănătoare tunului, care poate trage cu traiectorii foarte Obuzier curbe, pentru a lovi obiective situate înapoia unor obstacole înalte. obversiune, operaţie logică prin care, negînd atît copula cît şi predicatul judecăţii iniţiale, obţinem o judecată echivalentă cu prima, numită 06-versa ei (ex. „Unii oameni nu sînt vinovaţi** — „Unii oameni nu nu sînt nevinovaţi** = „Unii oameni sînt nevi novaţi “). Obver- sa judecăţii particular-negative iniţiale se converteşte la rindul ei în: „Unii nevinovaţi sînt oa-meni“. Ultima judecată este con-trapusa judecăţii iniţiale parti-cufar-negative. oca, veche unitate de măsură a capacităţii şi greutăţii, egală cu circa un litru (un kilogram) şi un sfert. ocarină, instrument popular de suflat, de dimensiuni mici, în formă oarecum ovală şi cu mai multe găuri, care produce sunete asemănătoare fluierului. O’Casey [oucheisi], Sean (1880—1964), dramaturg şi romancier irlandez. A participat la mişcarea de eliberare naţională şi socială a Irlandei, ideal căruia şi-a închinat întreaga creaţie literară. Primele sale piese („Umbra unui puşcaş‘, 1923; „Juno şi păunul**, 1925; „Plugul şi stelele**, 1926), pătrunse de romantism revoluţionar, opun curajul şi abnegaţia oamenilor din popor, luptători pe baricade, patriotismului făţarnic al burgheziei, O dată cu adeziunea la comunism, opera sa cîştiga în vigoare şi claritate ideologică („Steaua devine roşie“, 1940; „Pulbere purpurie**, 1940; „Trandafiri roşii pentru mine“, 1942). Atît prin conţinutul polemic, virulent satiric, al pieselor sale, prin varietatea mijloacelor de exprimare influenţate de modalitatea expresionistă (alegoria şi simbolul), cît şi prin aportul de originalitate puternică, 0*C. rupe cu teatrul tradiţional irlandez. Scriitorul s-a afirmat şi ca romancier talentat, prin monumentala sa epopee antiburgheză, alcătuită din şase romane autobiografice („Bat la uşă“, 1939; „în prag**, 1942; „Tobe sub fe-reastră**, 1945; „Rămas bun, Inishfallen**, 1949; „Trandafirul şi coroana**, 1952; „Apus de soare şi luceafăr**, 1954), într-o remarcabilă viziune realistă, pătrunsă de optimism, plină de strălucire şi de vervă ironică, scrisă într-un stil folcloric, care cultivă ritmuri şi asociaţii de cuvinte inedite. ocazionalism, concepţie idea-iist-teologică din sec. al XVII-lea, creată de G. de Cordemoy şi A. Geulincx, adepţi idea- OCCAM 558 OCEAN lişti ai lui Descartes, pentru a rezolva problema interacţiunii dintre corp şi suflet, concepute de acesta din urmă ca două substanţe independente. Potrivit o., modificările corpului, respectiv ale sufletului, reprezintă doar „cauza ocazională** a modificărilor celeilalte substanţe, iar intervenţia lui dumnezeu singura cauză reală a acestor modificări. Mai tîrziu, N. Malebranche a redus orice interacţiune cauzală la o intervenţie directă a divinităţii- Occam [qcam], William (c. 1300—c. 1350), filozof şi teolog medieval englez, reprezentant de seamă al nominalismului (v. nominalism şi r e-a 1 i s m), exponent ideologic al * păturilor orăşeneşti. El a combătut energic papalitatea, care l-a declarat eretic. A căutat să elibereze ştiinţa şi filozofia de sub tutela teologiei, delimi-tînd domeniul cunoaşterii de cel al credinţei. A demonstrat inconsistenţa abstracţiilor scolastice şi a subliniat rolul experienţei în cunoaştere. Discipolii lui au dezvoltat matematica, mecanica, astronomia. Occident, denumire uzuală pentru spaţiul geografic de Ia apus, îndeosebi pentru cel din apusul Europei. occipital (ANAT.) 1. Subst. Os nepereche, lat, simetric, care constituie peretele postero-infenor al cutiei craniene. Se articulează cu oasele parietale în partea superioară, cu oasele temporale şi cu sfenoidul în partea anterioară. 2. Adj. Care se referă la occipital (1), care aparţine părţii posteroinferi-oare a craniului (ex. nerv o., muşchi o., oase O.).—Orijiciul Occipital, orificiul circular din osul occipital, prin care trec măduva spinării şi nervii spinali. Prin o.o. se asigură comunicarea dintre cutia craniană şi canalul rahidian. Oceakov, oraş în U.R.S.S., în sudul R.S.S. Ucrainene, port la limanul Niprului. Pe locul oraşului O., Mengli-Ghi-rei a construit în 1492 cetatea Kara-Kermen. Curînd după aceasta cetatea a fost cucerită de turci, care i-au schimbat denumirea în O, A servit ca bază de atac armatei şi flotei turceşti în războaiele ruso-turce din sec. al XVIII-lea. Prin pacea de la Ia'şi (1791), cetatea O., împreună cu regiunea înconjurătoare, a revenit Rusiei. ocean, vastă întindere de apă de pe suprafaţa globului, delimitată de masele continentale. Toate oceanele şi mările au legătură directă între ele, formînd de fapt o singură masă lichidă, oceanul planetar (sau mondial), cu o suprafaţă de 361 mii. km2 (71% din suprafaţa globului) şi un volum de 1 370 mii. km3. în emisfera nordică, O. ocupă 61% din suprafaţă, iar în emisfera sudică 81%. în prezent, pe glob există patru oceane, cu numeroase mări. Configuraţia oceane- Suprafaţa Denumirea km2 % centrală a Oceanului Arctic reprezintă depresiuni primare, care au rămas acoperite de ape de la formarea oceanului planetar şi pînă astăzi. Oceanul Atlantic, partea vestică a Oceanului Indian, precum şi părţile periferice ale Oceanului Pacific şi ale Oceanului Arctic s-ar fi format prin prăbuşirea unor vechi zone continentale sau prin transgresiune marină. Pentru relieful fundului oceanic sînt caracteristice următoarele zone morfologice: zona litoral-continentală (platforma litorală, şelful), cu adîncimi între 0 şi 200 m; povîrnişul oceanic, a-bruptul care face trecerea între şelf şi zona oceanică pro-priu-zisă, deci între geotex- Volumul Adîncimea mii ki*3 % medie maximă 179 679 49,8 723 699 52,8 4 028 165 246 45,8 707 555 51,6 4 028 93 363 25,9 337 699 24,7 3 332 82 442 22,8 323 613 23,6 3 926 74 917 20,7 291 945 21,3 3 897 73 443 20,3 291 030 21,2 3 963 13 100 3,6 16 980 1,2 1 296 5 035 361 059 1,4 100,0 10 970 1 370 323 0,8 100,0 2 179 3 795 Oc. Pacific (cu mări) Oc. Pacific (fără mări) Oc. Atlantic (cu mări)* Oc. Atlantic (fără mări) Oc. Indian (cu mări) Oc. Indian (fără^mări) Oc. îngheţat (cu mări) Oc. îngheţat (fără mări) Oc. planetar * Inclusiv Marea Mediterană. lor s-a schimbat în decursul perioadelor geologice, ca urmare a procesului de dezvoltare continuă a scoarţei terestre (ridicarea unor noi catene muntoase de pe fundul oceanului, prăbuşirea unor porţiuni de uscat etc.). în privinţa originii cuvetelor oceanice s-au emis mai multe ipoteze, printre care: ipoteza contracţiei şi prăbuşirii fundului oceanelor, a izostaziei, a driftului continental, a contracţiei şi dilatării globului terestru, a radiomigraţiunii etc. Majoritatea cercetătorilor admit că partea centrală a Oceanului Pacific, partea de est a Oceanului Indian şi, probabil, partea tura continentală şi cea oceanică; platourile oceanice, zone cu un relief uniform şi adîncimi de 3 000—4 000 m; lanţurile şi pragurile submarine, care împart de obicei oceanul în bazine (depresiuni) sau separă oceanele între ele, şi gropile (fosele) marine, de natură tectonică, care sînt zonele cu cea mai mare adîncime. în afară de aceste elemente principale ale reliefului submarin mai apare relieful vulcanic, caracterizat prin platouri şi conuri vulcanice, frecvente în partea centrală a Oceanului Pacific. Problema originii apelor o. este de asemenea controversată; mai OCEAN 559 OCEANOGRAFIE răspîndită este ipoteza că masa apelor o. s-ar fi format în decursul procesului de răcire a globului, prin condensarea vaporilor de apă şi dizolvarea diferitelor substanţe din scoarţa primară (în special halogenuri alcaline). Temperatura apei o. este în funcţie de radiaţia solară, de curenţi şi de cantitatea de apă primită prin con-ductibilitate de la scoarţa terestră. Temperatura medie scade în general de la ecuator (unde trece de +25°C, în unele regiuni de H-30°C) spre regiunile polare (unde atinge —2°C, punct de îngheţ al apelor sărate) şi de la suprafaţă spre adîncime (pînă la adînci-mea de circa 1 500 m, mai jos scăderea fiind foarte lentă sau chiar nulă). Apropierea de continent provoacă variaţii locale. Datorită inerţiei termice, apa o. are amplitudini termice zilnice şi anuale mult mai reduse decît aerul sau uscatul, exercitînd o influenţă moderatoare asupra climei globului. Apa o. conţine numeroase substanţe dizolvate rclorură de sodiu (circa 78%), clorură de magneziu, sulfat de magneziu, de calciu şi de potasiu etc. Salinitatea medie este de aproape 35°/ooî ea variază în funcţie de climă, fiind mai scăzută în zona ecuatorială şi la pol şi mai ridicată la tropice. în mări, datorită variatelor particularităţi locale, diferenţele de salinitate sînt şi mai mari. Apa o. se află în continuă mişcare. Principalele forme de mişcare sînt valurile, mareele şi curenţii. O. constituie un mediu de viaţă foarte favorabil, în special pentru organismele animale; în funcţie de condiţiile de viaţă pe care le oferă, se disting trei zone cu particularităţi biogeografice deosebite: zona litorală, zona pelagică (zona din largul mării, pînă la adîncimi de 2 000 m) şi zona abisală (la adîncimi de peste 2 000 m). în cadrul acestor zone se disting organisme bentonice (care trăiesc pe fundul oceanului), nectonice (care înoată liber) şi planctonice (care plutesc în apă). O. prezintă o deosebită importanţă economică, în special pentru navigaţie şi pescuit. Utilizarea altor resurse, atît din apă cît şi din depozitele de fund, se află abia în stadiu incipient, în prezent se fac ample studii oceanografice, pentru o mai completă cunoaştere şi valorificare a acestui domeniu. Ocean (în mitologia greacă), divinitate a apelor, fiu al Pă-mîntului (Geea) şi al Cerului (Uranos). Conform unei tradiţii împrumutate, probabil, de la sumerieni şi babi-loneni, era conceput ca un fluviu care înconjura întreg pămîntul, fiind izvorul primordial al tuturor apelor şi chiar „părinte al zeilor“ (după Homer), principiu al tuturor lucrurilor. Oceania, totalitatea insulelor din partea centrală şi sud-vestică a Oceanului Pacific (răspîndite pe o suprafaţă de apă de circa 70 000 000 km'2). Suprafaţa insulelor: 1 260 000 km2. Cuprinde patru subdiviziuni principale: Melanezia în vest, Micronezia în nord-vest, Noua Zeelandă în sud-vest şi Polinezia în partea centrală şi estică. Insulele vestice şi sud-vestice au dimensiuni mai mari şi relief muntos; insulele din Micronezia şi Polinezia sînt mici, coraligene sau vulcanice. Cîmpiile litorale ocupă suprafeţe foarte restrînse. Marea majoritate a insulelor sînt cuprinse între cele două tropice şi au climă caldă şi umedă; doar cîteva insule din Polinezia sînt situate la sud de Tropicul Capricornului, iar Noua Zeelandă intră în zona temperată. Cele mai multe specii vegetale sînt endemice. Insulele sînt acoperite de păduri tropicale (cu palmieri, bananieri, bambus, ferigi arborescente). în partea vestică a O. se întîlnesc şi savane. Pe insulele coraligene cresc cocotieri. Cu excepţia Melaneziei, au faună săracă; singurul mamifer sălbatic răs- pîndit în toată O. este cîinele-zburător (din familia liliacului). Populaţia: circa 6 400 000 loc., dintre care cam jumătate sînt băştinaşi (polinezieni, microne-zieni, melanezieni, maori), în rest asiatici (majoritatea urmaşi ai indienilor, japonezilor, chinezilor şi filipinezilor aduşi de europeni ca muncitori pe plantaţii), englezi (în special în Noua Zeelandă) şi francezi. Primul european care a pătruns în O. a iost Magellan, care în 1521 a descoperit Insulele Mariane. Apoi în decursul sec. al XVI-lea navigatorii portughezi şi spanioli au mai descoperit o serie de insule din O., dar multe descoperiri au fost ţinute în secret. în sec. al XVII-lea Pacificul a fost străbătut mai mult de olandezi, dintre care A. J. Tasman a făcut cîteva descoperiri importante (Noua Zeelandă, Tonga, Fiji). Totuşi, pînă la începutul sec. al XVIII-lea, cunoştinţele europenilor a-supra O. erau foarte incomplete şi neprecise. Cercetări mai serioase au fost întreprinse în sec. al XVIII-lea, în special de către navigatorii englezi şi francezi (Cook, La Perouse, Bougainville ş.a.). La începutul sec. al XlX-lea mările Oceaniei au început să fie străbătute de baleniere şi au devenit foarte cunoscute. Cele mai multe insule ale O. (circa 3/4 din suprafaţă) se află încă sub dominaţie colonială. Partea vestică a Irianului face parte din Indonezia, iar Noua Zeelandă şi Samoa de Vest sînt state independente. Oceanide (în mitologia greacă), nimfe ale mărilor, fiicele Oceanului şi ale zeiţei Thetis. oceanografie, ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul oceanului planetar, cer-cetînd configuraţia ţărmurilor şi a fundurilor submarine, caracteristicile fizice şi chimice ale apei, procesele dinamice, organismele vii care trăiesc în oceane şi mări şi diviziunile oceanului planetar cu caracteristicile lor particulare. Cercetările oceanografice se bazează pe observaţiile efectuate sistematic în staţiunile de la ţărmuri sau realizate în decursul expediţiilor ştiinţifice pe vase oceanografice. Studiile oceano- OCEANUL INDIAN 560 OCHI grafice prezintă o deosebită importanţă practică pentru valorificarea imenselor resurse oferite de ocean. Oceanul Indian, ocean cuprins între Africa la vest, Asia la nord, Australia la est şi Antarctica la sud; comunică larg cu Oceanul Atlantic (în zona de la sud de Capul Bunei Speranţe) şi cu Oceanul Pacific (prin mările din Arhipelagul Malaez şi prin zona de la sud de Tasmania). Suprafaţa: 73 442 700 km2, cu mările mărginaşe 74 917 000 km2. Adîncimea medie: 3 963 m; adîncimea maximă: 7 450 m (în apropierea insulei Java). Fundul bazinului O.I. are relief accidentat. în partea centrală se întinde un lanţ muntos submarin, de la ţărmul peninsulei India (unde apare la suprafaţă, formînd insulele Laccadive şi Maldive), pînă la circa 40° lat. sudică, de unde, după o mică întrerupere, se continuă spre Antarctica prin lanţul Kergue-len (cu insulele Kerguelen), iar în sud-est prin înălţimea australo-antarctică. Spre vest (în dreptul insulei Chagos), din lanţul central se desprinde lanţul arabo-indian. în sud" vest se află podişul submarin Crozet (cu insulele Crozet şi Prinţul Eduard). în marginea vestică se află insula Madagascar, legată de continent prin două praguri submarine (pe cel nordic se află insulele Comore) şi lanţul muntos pe care se situează insulele Masca-rene şi Seychelles. Toate aceste lanţuri împart bazinul O.I. într-o serie de depresiuni. Curenţii marini din partea nordică a O.I., determinaţi de musoni, îşi schimbă direcţia după anotimp; iarna se îndreaptă dinspre Golful Bengal spre Africa de-a lungul ţărmurilor pînă aproape de ecuator şi apoi se întorc spre est paralel cu ecuatorul, iar vara se îndreaptă dinspre peninsula Somalia spre Golful Bengal şi insula Sumatra, unin-du-se apoi cu curentul alizeic de sud. în partea sudică a O.I. se formează curentul alizeic de sud, care se împarte în două ramuri: curentul Madagascarului şi curentul Mozambi-cului. Aceste ramuri se unesc cu curentul rece determinat de vînturile de vest, încheind astfel inelul de curenţi ai părţii sudice a O.I. Prin O.I. trec importante linii maritime, care leagă Europa (prin Canalul Suez) cu Asia de sud, de sud-est şi est cu estul Africii şi cu Australia. Oceanul Îngheţat (Ocea~ nul Arctic), cel mai mic ocean al globului, situat în regiunea polară nordică, între Eurasia şi America de Nord. Comunică cu Oceanul Atlantic prin strîm-torile Hudson, Davis, Strîm-toarea Danemarcii şi prin zona pragului pe care sînt situate insulele Feroe şi Shetland, iar cu Oceanul Pacific prin Strîm-toarea Bering. Suprafaţa: circa 13 100 000 km2. Adîncimea maximă: 5 220 m. Ţărmurile sînt foarte crestate. Relieful fundului O.I. este complex. Platforma continentală are o extindere foarte mare; pe ea sînt situate numeroase insule (Arhipelagul Arctic Canadian, Spitzbergen, Franz Joseph, No-vaia Zemlea, Severnaia Zem-lea, Novosibirsk ş.a.). Se disting două bazine principale: bazinul arctic şi bazinul nord-european, despărţite prin pragul Nansen (care se întinde între Groenlanda şi Spitzbergen). Bazinul arctic este împărţit, la rîndul său, de lanţurile muntoase submarine Lomono-sov şi Mendeleev în trei depresiuni: Nansen, Makarov şi Beaufort. Mare parte din suprafaţa O.I. este acoperită de gheţuri. Curenţii marini circulari provoacă deriva cîmpurilor de gheaţă. Din zona de la nord-est de Groenlanda porneşte de-a lungul coastei estice un curent rece, care pătrunde în Oceanul Atlantic. Scurgerea de ape prin acest curent este compensată de curentul cald al Atlanticului de Nord (care, pătrunzînd în bazinul O.Î., se ramifică) şi de apele care vin din Pacific prin Strîmtoarea Bering. oceli (ZOOL.), ochi foarte simpli şi mici la nevertebrate, avînd adesea pigmenţi şi cristalin. O. se găsesc la meduze, la viermi şi la artropode. Ochab /qhabj, Edward (n. 1906), preşedinte al Consiliului de stat al R.P. Polone (din 1964). Membru al Partidului Comu- nist din Polonia din 1929. în timpul celui de al doilea război mondial a participat, pe teritoriul U.R.S.S., la organizarea Uniunii patrioţilor polonezi şi a primei divizii a armatei polone de eliberare. în 1944 a fost ales membru ai C.C. al Partidului Muncitoresc Polonez, în 1948 membru supleant şi apoi, în 1954, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.U.P. în 1956— 1957 a fost prim-se-cretar al C.C. al P.M.U.P. între 1961 şi 1964 a fost locţiitor al preşedintelui Consiliului de Stat al R.P. Polone. ochelari 1. (MED.) Dispozitiv optic medical cu scopul de a corecta un defect de vedere (miopie, hipermetropie, astigmatism etc.) sau de a proteja ochii de praf, de o lumină prea puternică etc. 2. (TEHN.) Ochelari de protecţie, ochelari destinaţi protecţiei ochilor contra radiaţiilor dăunătoare, a prafului, a particulelor rezultate la prelucrarea diverselor materiale etc. Se folosesc o. cu sticle necolorate şi cu rame care acoperă bine ochii în cazul protecţiei împotriva prafului sau a particulelor rezultate la prelucrare, cu sticle colorate (verzi, albastre etc.) în cazul protecţiei împotriva radiaţiilor (infraroşii, ultraviolete etc.), cu mică, de culoare închisă, sau cu sticle şi cu foiţe metalice de aur sau de argint cu grosimea de 0,01 mm (în special pentru protecţia împotriva radiaţiilor ultraviolete puternice). ochete (TEHN.), laţ sau buclă făcută la capătul unui fir, al unei sfori, al unei frînghii sau al unui cablu. Sin. ochi (3). ochi 1. (BIOL.) Organ al văzului, existent la toate vertebratele şi la unele nevertebrate. Prezintă structuri variate în seria animală. în forma lor cea mai simplă, o. sînt reprezentaţi prin oceli. La artropode, o. sînt imobili şi constituiţi din numeroase unităţi funcţionale ca nişte faţete hexagonale, numite o m a t i d i i (o. compuşi), asigurînd perceperea unei imagini „în mozaic**. La moluşte, o. au o alcătuire variată şi ating o mare complexitate la sepii, la care o. sînt comparabili cu cei ai verte- OCHI 561 OCHIUL-BOULUI Ochiul la vertebrate. A — la pe^ti; B — la amfibier.i; C — la reptile; D — la păsările răpitoare de noapte; E — la om. 1 — pleoape; 2 — sclerotică; 3 — coroidă; 4 — retină; 5 — cornee; 6 — iris; 7 — cristalin; 8 — umoare apoasă; 9 — corp vitros; 10 — muşchi motori; 11 — nerv optic braţelor, avînd cornee, iris, cristalin (de formă sferică) şi retină. O. vertebratelor au o structură comună. La om, o. este constituit din globul ocular, nervul optic şi organele anexe. Globul ocular se află în orbită (care are rolul de protecţie) şi este format din conjunctivă, sclerotică şi coroidă. Sclerotică este o membrană fibroasă, opacă; în partea anterioară este transparentă, formînd corneea. Coroida este, de asemenea, o membrană, alcătuită din vase sanguine, avînd funcţia de nutriţie a ochiului. In partea anterioară, coroida formează irisul, care este o diafragmă elastică, contractilă la lumină şi Ia distanţă şi străbătută de o fantă, numită pupilă, prin care trec razele luminoase qătre crista- lin. Irisul are pigmenţi care dau culoarea ochilor. în afara acestor membrane, globul ocular posedă medii transparente, care favorizează pătrunderea razelor luminoase, făcînd posibilă vederea. Aceste medii sînt corneea, cristalinul, umoarea apoasă şi corpul vitros. Imaginea vizuală se formează pe retină, care este o membrană nervoasă formată din mai multe straturi de celule. Dintre acestea, cele mai importante sînt celulele în formă de bastonaşe şi cele în formă de conuri, deoarece pe ele se recepţionează impresiile vizuale. Partea cea mai sensibilă a retinei este pata galbenă (macula Iuţea), care nu are decît celule în formă de conuri, esenţiale pentru percepţia vizuală diurnă şi a culorilor. Imaginile vizuale sînt transmise de la retină prin nervii şi ban-deletele optice şi analizate pe scoarţa cerebrală (pe faţa internă a lobului occipital), unde este centrul vederii. Mişcările o. în orbită sînt posibile datorită prezenţei muşchilor motori ai ochilor, inervaţi de nervii oculari comuni, de nervii oculari externi şi de cei patetici. Suprafaţa o. este umezită de secreţia glandelor lacrimale şi apărată de pleoape, gene şi sprîncene. 2. (VIT1-CULT.) Complex de muguri formaţi la subsuoara frunzelor de viţă de vie în timpul vegetaţiei. Are un mugur principal din care creşte lăstarul roditor al anului următor, doi muguri de înlocuire şi mai mulţi muguri dorminzi (latenţi), care intră în vegetaţie atunci cînd ceilalţi muguri degeră sau cînd sarcina de rod lăsată la tăiere este mai mică decît capacitatea butucului. 3. (TEHN.) a) Orificiu sau gol făcut într-un obiect cu structură reticulară (plasă, sită, grătar etc.), avînd forma circulară, hexagonală, rombică, pătrată etc. b) V. ochete. ochi de bou, denumire dată ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea şi aerisirea podurilor, mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. ochi de pisică (MINER.), varietăţi de minerale, care, şlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobişnuită, diferită după direcţia din care sînt privite. Fenomenul se datoreşte incluziunilor fibroase de azbest amfibolic. Asemenea aspecte prezintă cuar-ţul, turmalina, safirul ş.a.; pot fi galbene, verzi, albastre, roşcate etc., utilizîndu-se ca pietre semipreţioase de podoabă. Ochilă, personaj în basmele populare româneşti, înzestrat cu darul miraculos al unei vederi neobişnuite. Alături de alte personaje fabuloase, O. ajută pe eroul pozitiv al basmelor noastre (Făt-Frumos) să treacă cu bine încercările, aproape de neînvins, pe care acesta le întîmpină. ochi' magic v. tub elec* tronic indicator. ochire (MILIT,), totalitatea operaţiilor ce se execută pentru a aduce ţeava unei guri de foc într-o poziţie care să permită trimiterea proiectilului la ţintă. Ea poate fi: o. directăf, cînd se ocheşte pe obiectivul asupra căruia se trage, şi o. indirecta, cînd se ocheşte asupra unui punct diferit de obiectivul asupra căruia se trage. Ochiul-boului 1, (ZOOL.; Troglodytes troglodytes) Specie de pasăre din ordinul Daserifor- Ochiul-boului (1) OCHIURI 562 OCNA SIBIULUI melor, mai mică decît un piţi-goi, de culoare brună-ruginie, cu corpul rotund, cu coada îndreptată în sus. Trăieşte prin tufişurile pădurilor carpatine, iar toamna coboară la şes. Se hrăneşte cu insecte şi cu păianjeni. Denumit, impropriu, şi pănţdruş, pitulice. 2.(HORT.; Callistephus chinensis) Plantă anuală din familia compozitelor, originară din China şi din Japonia, cu tulpina ramificată, înaltă de 10—80 cm, si cu frunze de formă variată, Ochiul-boului (2) de la bază spre vîrf. Florile sînt grupate în capitule terminale cu marginea colorată în diferite nuanţe. Se cultivă pretutindeni ca plantă decorativă. Ochiuri, sat în raionul Tîr-govişte, reg. Ploieşti, situat în zona dealurilor subcarpatice. Exploatări petroliere. ocină, denumire dată în evul mediu, în ţările române, pămîntului stăpînit cu drept ereditar. ocitocice (FARM.), substanţe care stimulează contracţiile musculaturii uterine. Principalele o. folosite în clinică sînt alca-loizii conţinuţi de scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, care produce cornul secarei şi hormonul neurohipofizar, ocito-cina. ocluzie 1. (GEOGR.) Ocluzia ciclonilor, procesul de trecere a ciclonului mobil în stadiul final de evoluţie. Constă din unirea frontului rece al ciclonului cu cel cald, care are o viteză de deplasare mai mică. In acest fel, sectorul cald de la suprafaţă este lichidat, iar aerul cald este deplasat tot mai mult de aerul rece spre păturile înalte ale troposferei. Prin ocluzie, ciclonul îşi măreşte mult dimensiunile pe verticală, îşi reduce viteza de deplasare şi apoi se stinge ca urmare a dispariţiei contrastelor de temperatură şi a scăderii energiei de mişcare. — O. orograficâ, fenomen care are loc atunci cînd o masă de aer rece în deplasare întîl-neşte un obstacol (ex. un masiv muntos). în aceste condiţii, masa de aer este împărţită în două ramuri, care se reunesc după trecerea obstacolului. 2. (MED.) V. obstrucfie. ocluziiine (lat. occlusio, de la occludere „a închide") 1. (TEHN.) închiderea sau astuparea unei conducte, a unui orificiu etc., astfel încît să se formeze o încăpere (recipient) închisă, în scopul reţinerii fluidului care circulă prin conducta sau orificiul respectiv- 2. (METAL.) Bulă de gaz rămasă în interiorul unei piese de metal după turnare. 3. (LINGV.) Mişcare articulatorie constînd din închiderea canalului fonator (prin apropierea buzelor, a limbii de palat etc.) şi care are caf rezultat întreruperea scurgerii curentului de aer. La consoanele ocluzive, ocluziu-nea e urmată de o explozie; la consoanele semiocluzive sau africate, explozia lipseşte. ocluzivă (LINGV.), consoană care se realizează printr-o ocluziune a canalului fonator, urmată de o explozie; sînt ocluzive consoanele p, b, c, gy f, d. Ocna de Fier, comună subordonată oraşului regional Reşiţa, reg. Banat, situată în zona de izvoare a pîrîului Moravuţa. 1 830 loc. (1964). Exploatare a minereului de fier. Ocna Dejului, localitate componentă a oraşului Dej, reg. Cluj. Centru de exploatare a sării pentru consum alimentar, în apropiere se află un lac cu apă cloruro-sodică, indicată în tratarea asteniilor şi anemiilor. Ocna~Mureş, oraş raional în raionul Aiud, reg. Cluj, situat pe valea Mureşului. 13 000 loc. (1964). Industrie chimică, industrie extractivă a sării (începînd din 1952 în special prin sonde cu dizolvare dirijată), industrie ali- mentară (fermentare şi prelucrare primară a tutunului). Aici se găseşte Uzina de pro- duse sodice Ocna~Mureşt înfiinţată în 1896, care în anii regimului democrat-popular a fost reutilată cu instalaţii şi utilaje moderne şi mult dezvoltată. Capacitatea de producţie anuală s-a mărit de peste 7 ori, în 1964 fiind de 350 000 t/an carbonat de sodiu brut. Staţiune balneoclimatică, cu ape minerale clorurosodice, indicate în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, sistemului nervos periferic şi a celor ginecologice. Ocna Sibiului, localitate de tip urban în raionul Sibiu, reg. Ocna-Mureş. Uzina de produse sodice OCNA-ŞUGATAG 563 OCROTIREA NATURII Braşov. 3 900 loc. (1964). Industrie de prelucrare a metalelor (fabrică de tacîmuri şi obiecte de uz casnic). Staţiune balneoclimatică de interes general (altitudine: 408 m), cu lacuri helioterme (apă cloruro-sodică cu temperatura de la 22 la 40°C), izvoare minerale şi nămol sapropelic. Aici se tratează afecţiuni ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi ginecologice. Monumente istorice: biserica reformată (sec. XIII—XIY), valoros edificiu romanico-gotic, decorat cu picturi în stilul Renaşterii de către pictorul Vincentius din Sibiu (1522); biserica Brîncoveanu, zidită mai întîi de Mihai Viteazul, refăcută de Constantin Brîncoveanu (picturi din 1723); biserica „de jos“ (sec. al XVIII-lea), cu bogat decor pictat. Ocna~Şugatag, localitate de tip urban în raionul Sighet, reg. Maramureş. 3 000 loc. (1964). Staţiune balneoclimatică. Ape minerale cloruro-sodice. Aici se tratează afecţiuni ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi ginecologice. ocnă (IND. EXTR.) v. salină. Ocnele Mari, oraş raional în raionul Rîmnicu-Vîlcea, reg. Argeş, situat la 7 km de oraşul R.-Vîlcea. 3 890 loc. (1964). Exploatări de sare prin metoda dizolvării. Soluţia de sare se transportă prin conducte la uzinele chimice de la Govora. Lacul heliotermic de aici, cu temperaturi cuprinse între 30 şi 40°C, instalat într-o veche salină, are apă clorurosodică, indicată în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi ginecologice. în satele din jur se află mai multe monumente istorice importante: biserica „domnească**, zidită de Alexandru al II-lea şi Mihnea Turcitul; biserica fostei mănăstiri „Titireciu**, valoros monument de arhitectură cu frumoase decoraţii în piatră, zidită de spătarul Mihail Cantacuzino (sfîrşitul sec. al XVII-lea), biserica „Slătioarele** (sec. al XVI-lea) ş.a. ocnire (EXPL. PETR.), formare accidentală, la o adîncime oarecare în cursul săpării unei sonde, a unei cavităţi neregulate şi cu lărgime mare faţă de diametrul găurii de sondă. O. se produce datorită dizolvării rocii la contactul cu fluidul de sapă sau dezagregării rocii în cazul traversării unor strate slab cimentate şi poate provoca surpări însoţite de turtirea sau spargerea coloanelor. Ocniţa, staţiune balneară în raionul Rîmnicu-Vîlcea, reg. Argeş, situată lâ 1 km de Ocnele Mari. Ape clorurosodice şi nămol, indicate în tratamentele afecţiunilor aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi ginecologice. ocniţă, micăadîncitură practicată în grosimea unui zid, în care se pot adăposti diferite obiecte. în arhitectura veche românească, o. se prezintă ca element ornamental pe faţade sub forma unei uşoare adîncituri dreptunghiulare sau în arcadă. Dispuse în frize, în zona superioară a faţadelor, o. formează, împreună cu firidele şi arcadele oarbe, un element caracteristic plasticii arhitectonice din vremea lui Ştefan cel Mare. ocol (în evul mediu în Moldova), denumirea pe care o purta, în cursul sec. al XVIII-lea, subîmpărţireaadministrativă a ţinutului. în 1833 existau 10 ţinuturi şi 55 de o. Termenul a fost înlocuit, mai tîrziu, cu acela de plasă, sub-împărţire administrativă a judeţelor de şes din Ţara Românească. — Ocolul tîrgului, denumire a unui număr de sate dimprejurul fiecărui tîrg care depindeau, sub raport admi-ministrativ, de acesta. ocol întărit (ocol închis) (în arhitectura populară românească), curte înconjurată cu o îngrăditură puternică de bîrne aşezate în lung, mărginită, în unele zone etnografice, cu grajduri pentru vite şi acareturi. Cele mai frumoase exemplare de o*î. se păstrează pe valea superioară a Jiului şi în zona Branului. ocol silvic, unitate silvică administrativă, prin care se organizează şi se execută lucrările de cultură, refacere, protecţie şi de pază a pădurilor, ocrotirea şi valorificarea vînatului şi a peştelui din apele de munte. Este organizat pe brigăzi şi cantoane silvice. O’Connell /oac^na//, Daniel (1775—1847), conducător al aripii liberale în mişcarea de eliberare irlandeză. în 1841 a pus bazele mişcării „Repeal**, care preconiza desfacerea uniunii anglo-irlandeze. Deşi se pronunţa pentru ruperea legăturilor cu Anglia, O’C. a dus o politică de compromisuri cu whigii englezi. O’Connor [oucqnj], Feargus Edward (1794-1855), unul dintre conducătorii mişcării car-tiste, adept al curentului „forţei fizice**, care se sprijinea pe muncitori şi preconiza folosirea metodelor violente ale luptei de clasă. Din 1837 a început să editeze ziarul „Northern Star“ (Steaua Nordului), care ulterior a devenit organul principal al mişcării cartiste. în 1847 a fost ales în parlament. La sfîrşitul deceniului al cincilea a părăsit poziţiile de clasă iniţiale. O’Connor [oucqnz], Frank (n. 1903), scriitor irlan- dez. A scris piese de teatru („Desaga timpului**, 1938), poezii (voi. „Trei fraţi în vîrstă“, 1936), în manieră populară, şi studii critice („Arta teatru-lui“, ^1947; „Oglinda de pe şosea**, 1956). Şi-a cîştigat re-numele datorită originalităţii talentului său de subtil povestitor şi umorist (schiţe „Noaptea nunţii**). ocrotirea naturii, acţiune organizată de stat în scopul utilizării raţionale, al conservării şi al reproducerii resurselor naturale. Prevederile o.n. se extind şi asupra unor specii de animale şi plante, formaţiuni geologice, puncte fosilifere, regiuni de interes peisagistic etc., importante din punct de vedere economic, ştiinţific şi cultural. Concepţia modernă a o.n. este cea dinamică, deoarece are ca obiectiv nu numai conservarea, ci şi asigurarea sporirii continue a resurselor naturale. Ca problemă de stat, d.n. se realizează prin următoarele căi principale: asigurarea unei exploatări judicioase a resurselor naturale (faună, floră, păduri); lupta împotriva eroziunii solului şi impurificării apei şi a OCROTIREA SĂNĂTĂŢII 564 OCROTIREA SĂNĂTĂŢII aerului; controlul populaţiilor de animale sau plante dăunătoare; ocrotirea speciilor rare sau ameninţate cu dispariţia, a monumentelor naturii, organizarea de rezervaţii naturale; îmbogăţirea resurselor naturale prin aclimatizări şi reaclimatizări. Preocupările de o.n. au luat naştere ca o reacţie a oamenilor de ştiinţă împotriva exploatărilor abuzive, care s-au soldat cu dispariţia unor animale şi plante rare şi preţioase sau cu modificări profunde ale echilibrului natural al unor regiuni. In ţara noastră, o.n. a fost iniţiată de un grup de natura-lişti, în frunte cu E. Racoviţă, Al. Borza, Ion Borcea ş.a. în 1930 a luat naştere Comi-siunea pentru ocrotirea monumentelor naturii. ocrotirea sănătăţii, complex de măsuri luat de stat în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, întăririi şi refacerii sănătăţii, prelungirii vieţii şi creşterii capacităţii de muncă a oamenilor. Conţinutul o.s. depinde de orînduirea social-economică şi de progresul ştiinţei şi tehnicii. în ţara noastră, în trecut, o.s. n-a constituit, de fapt, o problemă de stat; condiţiile grele de viaţă şi de muncă, epuizarea fizică, bolile, subnutriţia, accidentele de muncă, lipsa unor măsuri de protecţie a muncii şi de asistenţă socială etc. au dus la o continuă înrăutăţire a stării de sănătate a populaţiei. România burghezo-moşierească se număra printre ţările cu mortalitate generală şi infantilă dintre cele mai ridicate şi cu o durată redusă a mediei de viaţă. Dezvoltarea economiei naţionale în anii puterii populare a constituit baza politicii de lichidare a situaţiei grele moştenite de la burghezie în domeniul o.s. în R.P.R., o.s. se caracterizează prin accesibilitate pentru întreaga populaţie şi asistenţă medicală calificată. Se acordă gratuit asistenţă medicală în spitale, sanatorii şi ambulatorii, întreţinerea, medicamentele şi materialele Necesare pe timpul internării salariaţilor, pensionarilor şi membrilor lor de familie, copiilor, elevilor şi studenţilor, femeilor gravide şi lăuze, precum şi asiguraţilor cooperativelor meşteşugăreşti şi membrilor lor de familie. Ţăranii cooperatori şi familiile lor beneficiază, de asemenea, de asistenţă medicală gratuită şi de reducere între 50şi7o% din preţul mediu în spitale şi ambulatorii de specialitate. Acest lucru este posibil datorită fondurilor alocate din bugetul ţării pentru o.s.; între anii 1950 şi 1964, acestea au crescut' de aproape .7 ori, însumînd circa 34,5 de miliarde de lei, numai în 1964 fiind de peste 4,5 miliarde de lei, respectiv 22% din totalul fondurilor destinate acţiunilor social-cul-turale. Baza materială a o.s. s-a întărit an de an. A fost dezvoltată o vastă reţea de unităţi sanitare (dispensare, policlinici, spitale, sanatorii, preven-torii etc.), raţional repartizate pe tot cuprinsul ţării şi încadrate cu un număr de cadre medico-sanitare proporţional cu numărul populaţiei. Numărul total al paturilor de asistenţă medicală a crescut de la 33 763 în 1938 la 141 845 în 1964, deci de peste patru ori. A crescut de asemenea numărul cadrelor medico-sanitare. în 1964, în ţara noastră erau 27 200 de medici, ceea ce reprezintă în medie un medic la 696 de locuitori, faţă de un medic la 1 895 de locuitori în 1938, şi aproximativ 74 000 de cadre sanitare medii, faţă de 11 360 cît erau în 1938. S-a îmbunătăţit mult repartiţia teritorială a instituţiilor şi cadrelor medicale, mărindu-se astfel gradul de accesibilitate al populaţiei la asistenţa medicală. A fost creată o industrie proprie de medicamente, iar numărul farmaciilor a ajuns în 1964 la cifra de I 708 şi cel al punctelor farmaceutice de categoria I la 338. Se acordă o atenţie deosebită pregătirii de cadre de buni specialişti în toate ramurile medicinii, ca şi utilării unităţilor sanitare cu aparatură modernă, precum şi extinderii tehnicii moderne de studiu (electroencefalografie, electrocardiografie, izotopi radioactivi, laboratoare de explorare a capacităţii de muncă etc.). Ocrotirea sănătăţii mamei şi copilului ocupă un loc important în sistemul o.s. din ţara noastră. Numărul de paturi în spitalele şi secţiile de pediatrie a crescut de aproape 10 ori faţă de 1938. Au luat fiinţă maternităţi, spitale de copii, preventorii, creşe şi cămine de copii în toate oraşele ţării, iar case de naştere au fost construite pînă în cele mai îndepărtate şi mai izolate comune (în 1964 erau 2 036 de case de naştere), acordîndu-se o permanentă asistenţă medicală calificată gravidelor, lăuzelor, nou-născuţilor. Datorită acestor măsuri, mortinatalitatea a scăzut de la 2,5%, cît era în 1938, la 1,5% în 1964, iar indicele de mortalitate infantilă a scăzut la 4,9 de la 17,9. Femeile gravide şi mamele beneficiază de concediu plătit pentru maternitate (52 de zile înainte şi 60 de zile după naştere). O.s. în R.P.R. pune accentul pe măsurile cu caracter profilactic şi preventiv, prin dezvoltarea activităţii antiepidemice, prevenirea bolilor profesionale şi accidentelor de muncă. Au fost înfiinţate în regiunile şi raioanele ţării centre sanitare şi antiepidemice (sanepiduri) în vederea combaterii bolilor transmisibile şi a coordonării măsurilor de îmbunătăţire a stării igieni-ce-sanitare la locurile de muncă etc. S-a acordat o deosebită atenţie supunerii unor controale medicale sistematice a întregii populaţii pentru depistarea şi tratarea din timp a bolilor, precum şi măsurilor de imunizare faţă de boli. Au luat fiinţă numeroase centre, caravane şi dispensare pentru depistarea, combaterea şi tratarea tuberculozei. în fostele regiuni paludice au fost înfiinţate staţii antimalarice şi anti-helmintice; s-a mărit reţeaua de centre antirabice etc. Au fost eradicate boli cu extindere în masă (malaria, febra recurentă), s-a redus pînă în 1964 morbiditatea la febra tifoidă cu 91,4%, la difterie cu 99,2% faţă de 1948, iar mortalitatea la tuberculoză a scăzut de circa şase ori. în R.P.R. a fost dezvoltată reţeaua de staţiuni balneoclimatice şi de odihnă; au fost modernizate şi extinse staţiunile existente şi au fost create noi staţiuni. Un OCRU 565 OCULAR număr din ce în ce mai mare de oameni ai muncii beneficiază de cură balneară şi odihnă. în 1964 au fost trimişi la odihnă şi tratament în staţiuni balneoclimatice, tabere şi colonii de copii peste 750 000 de persoane. Ca urmare a creşterii necontenite a nivelului de trai material şi cultural şi a măsurilor complexe luate în domeniul o.s., s-a îmbunătăţit mult starea de sănătate a populaţiei. Mortalitatea generală a scăzut de la 19,1 la 1 000 de locuitori, cît era în 1938, la 8,1 în 1964. Se constată o mare scădere a mortalităţii la grupele de vîr-stă tînără: ex. la grupele de vîrstă pînă la 14 ani inclusiv, mortalitatea a scăzut de peste şapte ori faţă de 1931 şi de peste patru ori faţă de 1948. Durata medie de viaţă, care în 1938 era de 45,6 ani, a ajuns în 1964 la 68,3 ani. V. şi m e d i cină. ocru (MINER.), depunere de hidroxizi de fier de culoare galbenă, brună sau roşie în zonele de alterare ale zăcămintelor metalifere sau ale rocilor cu minerale ferifere; apare în mase compacte sau pulverulente. Se foloseşte ca pigment la prepararea unor vopsele minerale. Ocsko [ocicoj, Tereza (1917 — 1940), militantă în mişcarea muncitorească din România, muncitoare textilistă. în 1936 a devenit membră a P.C.R. A activat în rîndurile Ajutorului Roşu, în Banat. în octombrie 1940 a fost arestată la Arad; a murit în timpul torturilor la care a fost supusă de către agenţii Siguranţei. octaedru (gr. okto „opt“ şi 12 muchii, avînd toate unghiurile diedre egale. oct an (CHIM.), CeH18. Hidrocarbură aciclică saturată (pa-rafinică). Se cunosc mai mulţi izomeri ai săi (ex. o. normal, i z o o c t a n u 1). O. normal este un lichid incolor, cu p.f. 126°C, insolubil în apă. Se întrebuinţează ca solvent. octavă (lat. octavus „al optulea1*), intervalul dintre două sunete ale gamei, la distanţă de opt trepte (ex. do—do din octava următoare). Octogon şi hedra „bază**; MAT.), poliedru cu opt feţe. — O. regulat, octaedru format din 6 vîrfuri, 8 feţe triunghiuri echilaterale Octavă octet (lat. octo „opt**) 1. (MUZ.) a) Formaţie alcătuită din opt voci sau din opt instrumente, care execută împreună o compoziţie muzicală, b) Compoziţie muzicală destinată să fie executată de o asemenea formaţie. 2. (CHIM.) Configuraţie electronică de mare stabilitate, alcătuită din opt electroni, în stratul periferic al unui atom. Este tipică gazelor inerte (cu excepţia heliu-lui). Prin combinare chimică, atomii elementelor tind către configuraţia de o., care se realizează fie prin transfer de electroni între doi atomi diferiţi (legătură electrovalenţă), fie prin punerea în comun a unui număr convenabil de electroni (legătură covalentă). octo~ (oct a-), element de compunere cu sensul „opt** sau „de opt ori** (ex. octogenar, octogon, octaedru). octocoralieri (ZOOL.), subclasă de celenterate antozoare, în general coloniale, cu gura înconjurată de opt tentacule penate şi cavitatea gastrică împărţită prin septe radiare în opt loji. O. au schelet calcaros. Trăiesc în mările calde, în zonele litorale (ex. coralul). octodă (gr. okto „opt“ şi ode „sunet**; TELEC.), tub electronic cu opt electrozi (cato-dul, anodul şi şase grile), folosit în radioreceptoarele de tip superheterodină pentru schimbarea frecvenţei. octogon (gr. okto „opt“ şi gonia „unghi**; MAT.), poligon cu opt laturi. —O. regulat, octogon plan convex cu toate laturile şi unghiurile egale. Unind vîr-furile unui o.r. din trei în trei, se obţine un o.r. stelat. octoih (gr. oktoihos „opt to-nuri“), carte bisericească destinată cultului ortodox, care cuprinde cîntările fiecărei zile din săptămînă pe opt glasuri (tonuri), fiecărei săptămîni consa-crîndu-i-se succesiv cîte un glas. A fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschi-n u 1 în sec. al Vlll-lea e.n. Cel mai vechi o* în manuscris copiat pe teritoriul patriei noastre, în limba slavonă, datează din sec. al XlII-lea (Octoihul de la Caransebeş, adus în a-ceastă localitate din Moldova), iar primul o. tipărit în aceeaşi limbă, care se numără şi printre primele tipărituri din ţara noastră, e cel al ieromonahului Macarie (1510). ocular (FIZ.), piesă constitutivă a unui instrument optic vizual (microscop, lunetă etc.), prin care se observă imaginea reală a obiectului formată de obiectiv; este alcătuit din una sau mai multe lenţi le. O» formează imagini virtuale. El mai poate îndeplini şi alte funcţiuni: răsturnarea imaginii, acro-matizarea sau corectarea unor aberaţii ale obiectivului etc. După cum măresc sau micşorează imaginea dată de obiectiv, o, pot fi pozitive sau nega~ tive. — O. micrometric, ocular prevăzut cu o lamă reticulară micrometrică. Adaptat la binoclu sau la lunetă, serveşte pentru măsurarea distanţei unghiulare dintre obiecte sau a diametrului unghiular al obiec- Ocular OCULTAŢIE 566 ODESA telor (ex. distanţa unghiulară dintre două stele sau diametrul unghiular al unei planete). Folosit la microscop, serveşte pentru determinarea dimensiunilor liniare ale obiectelor microscopice (ex. coloizi, microorganisme ş.a.). ocultâţie (lat. occultus „as-cuns“; ASTR.), ascundere temporară a unui corp ceresc îndărătul altui corp ceresc, faţă de un observator terestru. Astfel, o stea sau o planetă poate fi ocultată de Lună cînd aceasta se află între Pămînt şi corpul ceresc respectiv; o planetă poate oculta un satelit al său, o nebuloasă obscură poate oculta stelele din spatele ei etc. ocultism, ansamblu de concepţii şi practici superstiţi-oase privitoare la pretinse forţe tainice, supranaturale, cu care unii oameni, iniţiaţi în anumite „secrete** sau înzestraţi cu facultăţi misterioase, ar putea intra în contact. în evul mediu erau denumite „ştiinţe oculte** magia, astrologia, divinaţia şi cabala. Ulterior între „ştiinţele oculte** a fost inclus şi spiritismul. înainte de a fi fost explicate ştiinţific în cadrul fiziologiei nervoase şi al psihologiei, erau considerate „oculte** şi fenomenele legate de hipnoză. ocupaţie1 (STATIST.), activitate socială utilă depusă de o persoană într-una din ramurile muncii sociale şi care constituie în acelaşi timp sursa principală de venit pentru persoana respectivă. ocupaţie2 (DR.), ocuparea terriporară de către forţele armate ale unui stat a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat, fără ca prin aceasta statul ocupant să dobîndească drepturi suverane asupra acelui teritoriu. ocurenţă (lat. occurere „a se înfăţişa"; MINER., PETROGR.) 1. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcămînt. 2. Raport geologic şi geografic al unui zăcămînt. faţă de mediul înconjurător (ex. o. pirotinei sub formă de diseminări în norite sau peri-dotite ca produs al cristalizării magmatice, la Ciungani în munţii Drocea şi la Poiana Mă- Odesa. Teatrul de operă şi balet rului în munţii Făgăraş, sau în filoane hidrotermale, la Herja în reg. Maramureş etc.). odă (gr. ode ,,cîntec“) 1. (LIT.) Specie a poeziei lirice în care se face elogiul unor persoane, fapte eroice sau idealuri. O. s-a constituit în Grecia antică şi este legată în special de numele lui P i n d a r, care a compus mai multe „Ode triumfale** în onoarea atleţilor victorioşi. La origine, o. a avut o formă prozodică relativ fixă (strofă, antistrofă, epodă), fiind destinată corului sau de-clamării cu acompaniament instrumental. Printre cei mai cunoscuţi autori de ode din literatura universală se numără Ho-raţiu în antichitatea latină, Ron-sard în perioada Renaşterii franceze, iar în timpurile moderne Hugo, Schiller, Lermontov, Puşkin. în literatura română, specia a fost ilustrată de Gri-gore Alexandrescu, Vasile Alec-sandri, Mihai Eminescu, iar în zilele noastre de Mihai Beniuc, Maria Banuş ş.a. 2. (MUZ.) Lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. Odense [oddns?/, oraş în Danemarca, în insula Fionia. 111 000 loc. (1961). însemnat port fluvio-maritim. Industrie siderurgică, constructoare de maşini şi de construcţii navale, textilă, alimentară. Biserică romanică (sec. al XII-lea) şi biserică gotică (sec. al XIII-lea). Locul de naştere al scriitorului H. Ch. Andersen. odeon 1. Tip de edificiu specific antichităţii greco-ro-mane, destinat audiţiilor muzicale, recitalurilor de poezie şi repetiţiilor teatrale. Avea plan pătrat sau circular, acoperişul în cupolă şi faţadele înconjurate cu colonade (p e r i p t e r). O. au fost construite la Atena de Pericle (442 î.e.n.) şi Herodes Atticus (161 e.n.), la Roma de Domiţian şi de Traian, după planurile lui Apolodor din Damasc. 2. Denumire dată unor teatre moderne (ex. O. din Paris, fundat în 1797). Oder (Odra), fluviu în Europa centrală (848 km). Izvorăşte din munţii din nordul R.S. Cehoslovace, străbate partea de sud-vest a R.P. Polone, apoi, după confluenţa cu Neisse, formează graniţa dintre R.P. Polonă şi R.D.G. şi se varsă în golful Szczecin al Mării Baltice. Importantă arteră navigabilă; este legat printr-un canal cu Elba, iar prin afluentul său Warta şi canalul Bydgoszcz cu Vistula. Pe O, sînt situate oraşele Ostrava (Cehoslovacia), Opole, Wroctaw, Szczecin (Polonia) şi Frankfurt (R.D.G.). Odesa, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană, situat pe ţărmul Mării Negre. 721000 loc. (1964). Centru economic şi cultural. Are întreprinderi constructoare de maşini (strunguri, maşini grele, utilaj frigorific), chimice (îngrăşăminte, mase plastice, coloranţi), alimentare, textile ODESSOS 567 ODOBESCU ş.a. Important port maritim. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, teatre, muzee. In împrejurimi staţiuni balneoclimatice. Din 1794 s-a reglementat sistematizarea urbanistică a O. după un plan riguros. în prima jumătate a sec. al XlX-lea au fost construite ansamblurile: bulevardul ,(Primorski“, piaţa semicirculară (1826—1829), scara monumentală „Potiomkin" (1837—1841). Numeroase monumente de arhitectură în stil neoclasic. Odessos, colonie greacă (mi-lesiană) întemeiată în prima jumătate a sec. al Vl-lea î.e.n. pe ţărmul tracic al Mării Negre, pe locul unde se găseşte astăzi oraşul Varna (R.P. Bulgaria). A făcut parte, în sec. I—II e.n., din federaţia oraşelor pontice, împreună cu Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Me-sembria. Odets [oudeţ7, Clifford (1906—1963), dramaturg şi scenarist de filme american. în piesele sale, remarcabile prin forţa realistă a dialogului, O. a zugrăvit conflicte ale muncitorilor americani cu patronii „în aşteptarea lui Lefty“, (1935), episoade din lupta comuniştilor germani în primele zile ale terorii hitleriste („Pînă în ziua morţii", 1935), aspecte ale prăbuşirii individului în condiţiile societăţii capitaliste („Golden Boy“, 1937) şi ale eliberării de aceste condiţii („Trezeşte-te şi cîntă‘\ 1935). După cel de-al doilea război mondial s-a îndepărtat de forţele progresiste, făcînd pe plan artistic concesii gustului bulevardier. odihnă1 (DR.) Dreptul la odihnă, drept recunoscut celor ce muncesc, pentru refacerea şi întărirea forţei de muncă. în R.P.R. d. la o. este consfinţit de constituţie ca un drept fundamental. D, la o. este asigurat prin stabilirea zilei de lucru de opt ore, reducerea ei sub opt ore pentru ânumite profesiuni cu condiţii de muncă grele, acordarea de concedii anuale plătite tuturor muncitorilor şi funcţionarilor, punerea la dispoziţia oamenilor muncii a caselor de odihnă, sanatoriilor şi instituţiilor de cultură. De asemenea, d. la o. se realizează prin stabilirea şi respectarea zilei de repaus săptămînal şi a celorlalte zile nelucrătoare, acordarea repausului pentru masă în timpul zilei de lucru, interzicerea efectuării de ore suplimentare altfel decît în cazuri excepţionale etc. V. şi ocrotirea sănătăţii. odihnă2 (CONSTR.), platformă orizontală pe parcursul unei scări (care leagă caturile unei clădiri), pentru a permite persoanelor care folosesc scara să se odihnească şi pentru a asigura accesul în apartamentele unui cat. Sin. podest. Odin, în mitologia popoarelor scandinave, cel mai important dintre zei, soţul zeiţei Freya, tatăl lui Thor; unul dintre eroii principali ai „Eddei“. A fost considerat iniţial zeul furtunii, mai tîrziu zeu al războaielor şi al morţii, dar şi al înţelepciunii, al poeziei şi al magiei. Conform mitului, eroii căzuţi în războaie erau găzduiţi în palatul său, Walhalla. La germani era numit Wodan. „Odiseea", epopee atribuită lui Homer. Capodoperă a genului epic din literatura elenă şi universală, datînd probabil din sec. yill—VII î.e.n. în cele 24 de cînturi ale „Odiseei*4 sînt descrise călătoria lungă şi plină de peripeţii a lui Odiseu (Ulise) de la plecarea din Troia şi pînă la sosirea în Itaca, precum şi lupta dusă de el împotriva pretendenţilor la tron şi la mîna soţiei sale, Penelopa. Spre deosebire de „Uiada", epopee a virtuţilor războinice, „Odiseea" oglindeşte moravuri specifice pentru societatea gentilică din sec. X—VII î.e.n., aducînd în literatură poezia vieţii familiale greceşti. Figura eroului principal al O. s-a înscris în istoria culturii ca întruchipare a unor virtuţi umane superioare. Traduceri în româneşte au făcut E. Lovinescu şi G- Murnu. Odiseu v. Ulise. Odoacru, general roman, comandant al mercenarilor Romei, de origine herul. A condus răscoala mercenarilor din anul 476, l-a înlăturat pe Romulus Augustulus şi s-a proclamat rege ai Italiei. Evenimentul este considerat în istorie ca sfîrşi- tul Imperiului roman de apus şi, convenţional, ca început al evului mediu. odobăş, grad militar, inferior căpitanului, în oştile ţărilor române spre sfîrşitul evului mediu. Odobescu, Alexandru (1834 — 1895), scriitor şi om de ştiinţă român; a fost membru al Academiei Române şi profesor Al. Odobescu de arheologie la Universitatea din Bucureşti. S-a născut la Bucureşti. A studiat la Bucureşti şi la Paris, unde a activat în cercul revoluţionarilor români exilaţi după revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Influenţa concepţiilor democratice ale acestora se vădeşte în articolul „Muncitorul român“ (1851), pe care O. l-a publicat la Paris în paginile „Junimii române“. întors în ţară, a ocupat funcţii diverse, devenind pentru puţină vreme chiar ministru al cultelor şi instrucţiunii publice. Ca scriitor s-a impus prin nuvelele istorice „Mihnea-Vodă cel Rău“ (1857) şi „Doamna Chiajna** (1860), remarcabile prin precizia descrierilor şi simţul culorii locale. Opera sa cea mai importantă, eseul „Pseudoki-neghetikos“ („Fals tratat de vî-nătoare", 1874), apelează la diverse date şi exemple oferite de artele plastice, muzică, literatură, folclor, realizînd o interesantă incursiune în istoria cinegeticii. Lucrarea are aspectul unui mozaic, în care autorul, brodînd cu virtuozitate asociaţii libere şi neaşteptate de idei pe tema vînătorii, realizează o expunere liberă, elegantă şi erudită, bogată în informaţii, aluzii polemice, portrete şi ta- ODOBESCU 568 OEHLENSCHLAGER blouri după natură, expresie a unui temperament de subtil cercetător şi cunoscător al artei, de formaţie predominant clasicistă. Preocupările folcloristice ale lui O* s-au cristalizat în studiile „Cîntecele poporane în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor** (1861) şi „Răsunete ale Pindului în Car-paţi**, care reprezintă primele lucrări de folclor comparat din ţara noastră, tn domeniul istoriei, deşi idealist în concepţie, O. a iniţiat primele cercetări arheologice sistematice din Rpmânia. Prin lucrările sale „Notices sur Ies antiquit£s de la Roumanie** (1868), „Istoria archeologiei** (1877), „Le tresor de Petrossa** (3 voi., 1889—1900), valoroase sub raport documentar, a combătut diletantismul în ştiinţa istorică. S-a declarat împotriva exagerărilor şi aberaţiilor latiniste, alături de Hasdeu, Negruzzi şi alţii, susţinînd principiul fonetic al limbii, simplificarea ortografiei, acceptarea justă a neologismelor etc. Admirator al lui Bălcescu, O. este şi primul editor al capodoperei acestuia, „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul**. Mai este autorul eseului „Viitorul artelor în România** (1851), a numeroase versuri, nuvele, proiecte de dramaturgie şi studii de istorie literară. O. este un maestru al limbii literare, care a cultivat un stil de o armonie şi de o arhitectură clasică. Odobescu, Ioan (1703— 1857), general român, tatăl scriitorului Alexandru O. Şef al oştirii în timpul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, a pus armata la dispoziţia reac-ţiunii, arestînd la 19 iunie 1848 guvernul revoluţionar. Intervenţia maselor populare a zădărnicit această acţiune, iar O, a fost arestat, apoi eliberat. Odoheşti, oraş raional în raionul Focşani, reg. Galaţi, situat pe rîul Milcov, la 10 km nord-vest de Focşani. 5 500 loc. (1964). Centru viticol renumit pentru vinurile superioare (fe-> tească, ottonel, riesling, galbenă de Odobeşti etc.), premiate la mai multe concursuri internaţionale. Monumente istorice: beciul domnesc, din epoca lui Ştefan cel Mare, rezidit sub domnia lui Mihail Sturza(1839), biserica „Mănăstirea** (1732). Odoevski, Aleksandr Iva-novici (1802—1839), poet rus, decembrist. A fost condamnat în 1825 la 10 ani muncă silnică în Siberia. Opera lui O., de factură romantică, cultivă motive cetăţeneşti-protestatare, preamărind trecutul eroic al poporului rus. Cea mai cunoscută este poezia de răspuns (1827) la mesajul lui Puşkin „Celor din Siberia**, al cărei vers „Din scînteic va izbucni flacăra** a devenit motoul „Iskrei** leniniste 0900-1903). odoleân (Valeriana offici-nalis), plantă erbacee din familia valerianaceelor, cu tulpina înaltă (pînă la 150 cm), cu flori mari, roz sau albe. întreaga plantă are un miros caracteristic, neplăcut. Rădăcinile şi rizomii de o. conţin Odolean acizi valerianici, care au proprietăţi sedative. odontoblâst (gr. odons, o-dontos „dinte** şi blastos „celulă**; ANAT.), fiecare dintre celulele conjunctive care alcătuiesc un ţesut la suprafaţa externă a pulpei dentare în zona de contact cu ivoriul. Odorhei, oraş raional în reg. Mureş-Autonomă Maghiară, reşedinţă de raion, situat pe valea rîului Tîrnava Mare. 16 150 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini (reparaţii), textilă, de prelucrare a lemnului (cherestea, mobilă) şi industrie alimentară (spirt, amidon). — Raionul O., cu 109 300 loc. (1964). Exploatări de minereu de fier (Lueta), roci de construcţie, lemn. Industrie siderurgică (Vlăhiţa), a construcţiilor de maşini şi de prelucrarea metalelor, alimentară şi industria lemnului. Creşterea animalelor (ovine şi bovine). Muzeu raional. Monumente istorice: Bisericuţa lisus, valoros exemplar de arhitectură roma- nică, construită pe un plan patrulater (sec. al XIII- lea); ruinele cetăţii (sec. XV—XVIII). odorizanţi (lat. odor, odoris „miros**; CHIM.), compuşi chimici cu miros puternic, folosiţi la odorizarea gazelor combustibile inodore, în scopul detectării pierderilor accidentale de gaze din conducte, din recipiente etc. (ex. mercaptani, piridină etc.). odos (Avena fatua), plantă a-nuală din familia gramineelor, înaltă de 60— 120 cm, care, mai ales în 0dos stadiul tînăr, se aseamănă cu ovăzul. Este o buruiană, răspîndită mai mult în culturile de ovăz, grîu, orz etc. Odra v. Oder. odrizi, veche populaţie tracă din estul Peninsulei Balcanice. în sec. al V-lea î.e.n. s-au organizat într-o puternică uniune tribală, cunoscută sub numele de „regatul odrizilor** care, sub regele Sitalces (c. 431— 424 î.e.n.), şi-a întins stăpîni-rea asupra părţii de răsărit a Peninsulei Balcanice, de la Marea Egee şi strîmtori pînă la gurile Dunării. Statul o.a fost cucerit de Filip al II-lea, regele Macedoniei (341 î.e.n.), şi transformat în provincie, devenind, sub Lisimah, un puternic punct de sprijin al regatului elenistic al Traciei. După transformarea Macedoniei în provincie romană (146 î.e.n.), o. şi-au refăcut regatul, care a rezistat romanilor pînă în anul 46 e.n., cînd a fost transformat în provincie. Statul sud-tracic al o. a avut un rol important în penetraţia culturii greceşti şi elenistice la daco-geţi. Oedip v. Edip. Oehlenschlăger [ohnşlegzr], Adam Gottlob (1779-1850), scriitor danez, reprezentant de seamă al romantismului în Danemarca. A cunoscut îndeaproape pe scriitorii germani Goethe, Tieck şi Novalis, a căror influenţă s-a făcut sim-ită în scrierile sale. Dintre ucrările lui O. se remarcă pie- OENOCHOE 569 OFICII INDUSTRIALE sa-basm „Aladin, sau Lampa fermecată44 (1805), tragediile istorice cu subiect nordic „Ha-kon Jarl“ (1807), „Axei şi Valborg“ (1810), drama „Cor-reggio44 (scrisă în limba germană, 1808), ciclul de romane „Hel-ga‘4 (1814) şi povestirea autobiografică „Amintiri44 (1850). oenochoe, tip de vas grecesc de ceramică, cu dimensiuni Oenochoe reduse, cu forme elegante, a-vînd un singur mîner graţios curbat şi deschiderea trilobată. O, servea pentru turnarea vinului în cupe. oenologie (VITICULT.), ştiinţa vinificaţiei. Oersted [drstidj, Hans Christian (1777-1851), fizician şi chimist danez. A fost profesor la Universitatea din Copenhaga. A descoperit(1820) acţiunea curentului electric asupra acului magnetic; această descoperire a stat la baza electromagnetismului. în domeniul chimiei a elaborat un procedeu pentru obţinerea aluminiului metalic. oersted [orstid] (după numele fizicianului Oersted; METR.), unitate de măsură a intensităţii cîmpului magnetic în sistemul CCS electromagnetic neraţionalizat; un oersted este intensitatea cîmpului magnetic căreia îi corespunde, in vid, o inducţie magnetică de un gauss. Are simbolul Oe* ^ oesar [dzar], forme pozitive de relief cu aspect de valuri alungite şi înguste din cadrul dropiilor glaciare. Sînt alcătuite din material nesortat (pietrişuri şi nisipuri), din mo-rene glaciare şi depozite fluvio-glaciare. Se întîlnesc în ariile de retragere a glaciaţiei conţi» nentale cuaternare (Suedia, Finlanda, Cîmpia germano-po-loneză, nordul părţii europene a U.R.S.S. etc.). Oescus, aşezare tracă şi apoi romană aproape de confluenţa Iskerului cu Dunărea, înainte de ocuparea Daciei de către romani (106) şi după părăsirea acesteia (271) a fost un important punct de sprijin în sistemul de fortificaţii roman de-a lungul Dunării, reşedinţa legiunii a V-a, Macedonica. O. a avut un important rol militar pînă la sfîrşitul sec. al Vll-lea, cînd bulgarii s-au aşezat între Dunăre şi Balcani. Azi pe locul vechiului O. se află localitatea Ghighen (R.P. Bulgaria). oestroză (gr. oistros „tăun**; MED. VET.), boală parazitară a oilor şi a caprelor, produsă de larvele muştei Oestrus ovis, care se localizează în cavităţile osoase (sinusurile) ale capului. Se previne prin măsuri de desecare a păşunilor. ofensa (DR.), lipsă de respect manifestată prin cuvinte, gesturi sau acte care exprimă dispreţ sau batjocură; ofensa constituie în anumite cazuri infracţiune, ex: ofensa faţă de simbolul naţional (drapelul ţării şi emblema statului), ofensa contra persoanei şefului unui stat străin, ofensa adusă drapelului sau emblemei unui alt stat. ofensivă (MILIT.), formă principală a acţiunilor de luptă a trupelor, care se execută în sco- f>ul nimicirii grupării inamicu-ui şi al cuceririi terenului pe care îl ocupă. Se realizează prin: neutralizarea inamicului cu foc de toate categoriile, înaintarea impetuoasă asupra acestuia şi nimicirea sau capturarea forţei vii şi a tehnicii sale de luptă. ofertă 1. (EC. POL.) Masa totală a mărfurilor destinate consumului productiv sau neproductiv aflată în circulaţie. V. şi cerere şi ofertă. 2» (DR.) Ofertă reală, procedură prin care debitorul se poate elibera de obligaţie atunci cînd creditorul nu voieşte să primească executarea şi care constă în somarea creditorului de a accepta ceea ce i se oferă, urmată de consemnarea obiectului obligaţiei la instituţia de stat competentă. Qffenbach [ofenbdcj, Jacques (1819—1880), compozitor francez de origine germană, întemeietor al operetei clasice franceze. A studiat la Conservatorul din Paris. Creaţia sa cuprinde un mare număr de operete („Orfeu în infern44, 1858; „Frumoasa Elena44, 1864; „Pericola44, 1868; „Madame Favart", 1878; opera comică „Povestirile lui Hoff-mann‘\ montată postum în 1881, care s-a impus în mod deosebit, ş.a.), caracteristice prin umorul adeseori burlesc şi uneori cu nuanţe satirice, exprimate cu vervă şi spontaneitate, prin farmecul evocator al melodiei. oficialitate (DR.), principiu de bază al procesului penal, care constă în îndatorirea procurorului şi a organelor de urmărire penală ca, de îndată ce au cunoştinţă despre săvîrşi-rea unei infracţiuni, să efectueze din oficiu urmărirea penală, precum şi în îndatorirea instanţelor judecătoreşti ca, de îndată ce au fost sesizate cu judecarea unei cauze penale, să îndeplinească din oficiu toate actele care intră în atribuţiile lor. oficii industriale, uniuni industriale create în România, în 1947, de către puterea de-mocrat-populară, în care erau grupate întreprinderile industriale capitaliste în vederea controlului statului asupra producţiei şi, în anumite limite, pentru orientarea şi folosirea producţiei lor. O.i. funcţionau ca societăţi anonime, conduse de consilii de administraţie formate din reprezentanţi ai Ministerului Industriei şi Comerţului şi ai proprietarilor capitalişti, ministerul avînd rolul hotărîtor în conducere. Pînă la 1 decembrie 1947 au fost create 14 o.i., care grupau 750 de întreprinderi, re-prezentînd 80% din capacitatea de producţie a industriei. în atribuţiile lor intrau: coordonarea şi controlarea procesului de producţie, aprovizionarea cu materii prime şi combustibil şi repartizarea acestora pe ramuri şi pe întreprinderi, alcătuirea programelor de producţie şi elaborarea măsurilor privind raţionalizarea producţiei, reglementarea canti^ OFICIU 570 OGEAC tativă şi calitativă a importului şi exportului de mărfuri, repartizarea noilor investiţii etc. Ele au constituit o formă a luptei clasei muncitoare pentru îngrădirea capitaliştilor, pentru lichidarea haosului economic şi pentru refacerea economică a ţării. oficiu 1. Oficiu de prevederi sociale, serviciu care desfăşoară, pe plan local, activitatea de prevederi sociale. Funcţionează în cadrul comitetelor executive ale sfaturilor populare raionale, de raion orăşenesc, regionale şi ale oraşelor republicane. 2. Oficiu juridic (în organizaţiile socialiste), formă organizatorică în cadrul căreia un număr de jurisconsulţi au sarcina de a asigura apărarea intereselor patrimoniale ale acestor organizaţii şi, în general, respectarea legalităţii socialiste în activitateâ lor. 3. Oficiu de stare civilă v. serviciu de stare civilă. ofilire (FITOPAT.), simptom de boală la plantele atacate de unii agenţi patogeni (ciuperci, bacterii) care pătrund şi se dezvoltă în vasele conducătoare, împiedicînd circulaţia normală a sevei şi ducînd la uscarea plantei (ex. o. cartofilor, provocată de ciuperca Verticillium albo-atrum, o. castraveţilor, provocată de bacteria Eminia tracheiphila). ofiolit (PETROGR.), rocă eruptivă care apare în zonele de geosinclinal ca rezultat al activităţii magmatice în timpul scufundării şi oscilaţiilor acestuia. Dintre o. sînt predominante rocile cu caracter bazal-tic, adesea albitizate, şi care prezintă structuri caracteristice erupţiilor submarine; sînt asociate cu jaspuri, tufuri şi variate tipuri de depozite sedimentare. Do o. adesea sînt legate genetic zăcăminte de crom, platină, titan, cupru, pirită şi mangan (ex. o. din munţii Drocea, Metaliferi ş.a., împreună cu care se găsesc asociate zăcăminte de titanomagnetit, de pirită cupriferă şi de oxizi de mangan). ofitică, structură ^ (PETROGR.), structură a rocilor diabazice caracterizată prin dispoziţia neregulată a cristalelor prismatice de plagioclaz, care se întretaie, şi prin prezenţa cristalelor mari de piroxeni care ocupă spaţiile rămase libere. ofiţer 1. (MIL1T.) Militar cu atribuţii de conducere, absolvent al unei şcoli militare de ofiţeri, care poartă un grad de la sublocotenent pînă la general. In raport de grad, ofiţerii pot fi: o. inferiori, o. superiori şi o. generali şi amirali. V. şi grade militare. — O. activ, ofiţer care face parte din cadrele permanente ale forţelor armate. — O. de rezervă, ofiţer care face parte din rezerva forţelor armate. — O. de legătură, ofiţer din statul-major al unei mari unităţi, folosit pentru transmiterea dispoziţiilor de luptă. — O. de serviciu, ofiţer numit pe timp de 24 de ore pentru asigurarea ordinii interioare şi executarea îndatoririlor de către personalul de serviciu pe unitate. .2. Ofiţer de stare civilă v. delegat de stare civilă. ofiuride, clasă de echino-derme asemănătoare cu stelele-de-mare, însă cu braţele mai lungi, foarte mobile, bine delimitate de discul central, se-mănînd cu nişte cozi de şarpe, de unde le vine şi numele. Trăiesc în mări (ex. Ophiuraf Amphiura, care trăiesc în Marea Neagră). O’Flaherty [ouflezti], Liam (n. 1897), romancier şi nuvelist irlandez realist-critic, influenţat de naturalism şi de psihologism. Este autorul unor nuvele şi romane inspirate din lupta de eliberare a poporului irlandez, la care a participat el însuşi (romanele „Denunţătorul**, 1925; „Insurecţia4*, 1950). A srris şi literatură de aventuri (romanul „Asasinul44, 1928; voi. de nuvele „Lebăda sălbatică*4, 1932). of set (POLIGR.), procedeu de reproducere şi de multiplicare a tipăriturilor cu ajutorul formelor de tipar din metal plane, la care hîrtia nu ajunge în contact direct cu clişeul metalic, ci cu un cilindru de cauciuc care preia imaginea de pe forma de tipar şi o aplică pe hîrtie. Forma de tipar este o placă subţire (de 0,5—0,7 mm) de aluminiu sau de zinc, care se poate îndoi pe un cilindru, permiţînd astfel ca imprimarea să se facă rota» tiv. Procedeul o. permite realizarea tirajelor mari, cu o calitate superioară faţă de tiparul ou forme plane şi cu o productivitate ridicată (6 000—10 000 de tiraie pe oră). oftalmie (gr. ophtalmos „ochi"; MED.), inflamaţie gravă a întregului glob ocular (ex. o. nou-născuţilor datorită infecţiei gonococice, o, simpatică, o. actini-că, oftalmie granu-loasă etc.). oftalmologie (gr. ophtalmos „ochi44 şi logos „discurs, ştiinţă**; MED.), ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu bolile ochiului şi ale anexelor acestui organ. oftalmometru (MED.), instrument folosit în oftalmologie pentru determinarea puterii de refracţie a ochiului prin măsurarea dimensiunii imaginilor reflectate de cornee şi de cristalin. oftalmoscop (gr. ophtalmos „ochi44 şi scop° skopein „a privi44; MED.), instrument de bază în oftalmologie, care permite să se observe interiorul globului ocular. Se foloseşte la examinarea fundului de ochi. Ogariov, Nikolai Platonovici (1813—1877), poet şi publicist rus, continuator al tradiţiilor decembriştilor. Creaţia sa poetică, de factură romantică, cuprinde meditaţii filozofice, versuri închinate luptei sociale, vieţii satului etc. Prieten şi colaborator principal al lui Herzen în editarea publicaţiilor sale de la Londra („Po-learnaia zvezda“, „KoIokol44ş.a.), O. s-a afirmat ca materialist şi democrat-revoluţionar, fiind în acelaşi timp adept al concepţiei utopice a „socialismului ţărănesc rusesc44, elaborată împreună cu Herzen, concepţie care a contribuit ulterior la cristalizarea ideologiei narodnice. ogeac (ogeag) (în Moldova, în evul mediu), denumirea hornului, pe care se percepea OGIVAL 571 OHM fumăritul, iar mai tîrziu ajuto~ rinţa.' ogival, stil denumire dată stilului gotic. Termenul se justifică prin aceea că arhitectura gotică se caracterizează prin folosirea ogivei. ogiva 1. (ARHIT.) Nervură sau arc de sprijin dispuse diagonal sub o boltă semicilindrică sau în arc frînt. O, sînt întotdeauna pereche şi formează o încrucişare la cheia de boltă. O. a apărut în cadrul arhitecturii romanice şi a devenit caracteristică monumentelor gotice (sec. XII —XV). Prin folosirea o, împingerile bolţilor se descarcă în pilaştri, pereţii laterali fiind degajaţi, ceea ce a permis în arhitectura gotică practicarea unor mari ferestre decorate cu Boltă cu ogive vitralii. Prin analogie, termenul de o. a fost aplicat şi arcului frînt. 2. (MILIT.) Partea dinainte a unui proiectil de artilerie, a unei rachete sau a unei bombe de avion. Are formă aerodinamică. oglindă L (FIZ.) Piesă cu o suprafaţă puternic reflectătoare, utilizată în instrumentele optice pentru formarea imaginii obiectelor. De cele mai multe ori, o. sînt confecţionate dintr-un strat metalic subţire (ex. argint, aluminiu etc.), depus pe sticlă şlefuită. Uneori, pentru scopuri speciale, se folosesc o* cu straturi dielectrice multiple. După forma supra- feţei reflectătoare se deosebesc o. plane şi o. curbe, acestea din urmă fiind de obicei sferice, mai rar cilindrice, paraboloi-dale sau elipsoidale. O* curbe, la rîndul lor, se împart în o. convexe şi o. concave, după cum suprafaţa reflectătoare este pe partea exterioară sau pe partea interioară a calotei. 2. (GEOL.) Oglindă de fricţiune, suprafaţă lustruită în roci, care ia naştere prin frecarea acestora sub acţiunea mişcări-rilor tectonice. Se mai numeşte oglindă de alunecare. Oglinzi, localitate balneară în raionul Tg.-Neamţ, reg. Bacău, situată în Depresiunea Nemţişor, la 3 km de Tg.-Neamţ. Ape clorurosodice concentrate, sulfatate, recomandate în tratarea bolilor sistemului nervos şi în cele ginecologice. „Ogoniok", revistă ilustrată sovietică cu caracter so-cial-politic şi iiterar-artistic. Apare săptămînal, la Moscova, din 1923. og6r (AGROTEHN.), suprafaţă de teren arată sau care urmează a fi lucrată în vederea cultivării plantelor agricole. în funcţie de anotimpul în care sînt arate, se deosebesc o. de vară şi ©• de toamnă. Suprafaţa de teren nelucrată timp de un an poartă numele de o. sterp. — O. negru, sistem de folosire a unui teren agricol, care în cursul unui an nu este însămîn-ţat, totuşi este lucrat (arat, grăpat etc»), după anumite reguli. O.n. este un sistem neeconomic, care nu se mai practică în ţara noastră. Ogradena, comună în raionul Orşova, reg. Banat, situată pe malul Dunării. î 483 loc. (1964). Port fluvial. Centru de extracţie a cuarţului. Ohaba-Ponor, sat în raionul Haţeg, reg, Hunedoara, pe al cărui teritoriu se află mas multe peşteri locuite în paleoliticul mijlociu (rftusterian), în-tr-una dintre aceste peşteri s-au găsit trei falange ale unui homo primigeti ius. ©hâfeă (în evul mediu în Ţara Românească), denumire a imunităţii moşiilor boiereşti şi mănăstireşti (dreptul de judecată, de a ridica dările şi de a exercita funcţii administrative şi poliţieneşti pe domeniul său). O’Henry (pseudonimul lui William Sydney Porter)(\862— Î910), nuvelist, reprezentant remarcabil al prozei satirice nord-americane. Bogata sa operă (circa 600 de nuvele şi schiţe), înrudită prin factura sa cu aceea a lui Mark Twain, de o deosebită vigoare realistă, se caracterizează prin verva scăpărătoare cu care ridiculizează meschinăria vieţii burgheze din mediul provincial american. Umorul lui O'H. se bazează de obicei pe coincidenţe şi fi-naluri ingenioase, surprinzătoare. întreaga sa creaţie este străbătută de un umanism vibrant, de simpatie pentru oamenii simpli şi de ură pentru împilatori („Cele patru milioane**, 1899; „Verze şi regi**, 1904; „Numai afaceri**, 19 f0). în amintirea sa a fost instituit în 1918 Premiul anual O’H. pentru cele mai bune nuvele. Ohio [ouhâio], stat în nordul S.U.A., situat între lacul Erieşs rîul Ohio. Suprafaţa: 106765 km2. Populaţia: 9 876000 loc. (1961). Centrul administrativ: Columbm. Partea estică este o regiune de podiş, restul teritoriului este o cîmpie, mai înaltă în zona centrală şi din ce în ce mai joasă spre nord şi spre sud. Zăcăminte de cărbune, sare, petrol şi gaze naturale* Industrie puternic dezvoltată: siderurgie (Youngstown, Cleve-land, Canton ş.a»), construcţii de maşini (utilaj industrial, maşini-unelte, automobile, a-vioane, produse electrotehnice; principalele centre sînt Cincin-nati, Cleveland, Toledo), industrie chimică (Cîeveîand) şi a cauciucului (Âkron), industrie atomică, a hîrtiei, alimentară ş.a. în economia agricolă predomină creşterea bovinelor şi a porcinelor şi culturile de porumb, grîu, legume şi fructe. Ohi© {ouhâio], rîu în S.U.A. (I 580 km), afluent pe stînga a fluviului Mississippi. Izvorăşte din munţii Âîegani» străbate o regiune de podiş şi apoi de cîmpie, Navigabil. Trece prin oraşele Pittsburgh, Cincinnati, Louisville. Pe O, se află cîtev* hidrocentrale. Ohm [om], Georg Simen (1787—1854), fizician german. A studiat experimental proprie- OHM 572 OITUZ tăţile trecerii curentului electric prin conductoare şi a descoperit (1826) legea care-i poartă numele. In domeniul acusticii a dovedit c& senzaţia de auz a urechii omeneşti nu depinde de diferenţa de fază a undelor sonore. — Legea lui O., lege conform căreia intensitatea curentului electric staţionar care trece printr-un conductor metalic este proporţională cu tensiunea electrică aplicată la capetele conductorului şi invers proporţională cu rezistenţa electrică a acestuia. L. lui 0. se aplică numai conductoarelor metalice; ea nu poate fi utilizată în cazul conducţiei electrice prin alte medii (soluţii de electroliţi, gaze ionizate ş.a.) sau circuitelor care conţin elemente neliniare (celule fo-toelectrice, tuburi electronice, diode, redresoare ş.a.). ohm [om] (după numele fizicianului Ohm; METR.) 1. Unitate de măsură a rezistenţei electrice în sistemul SI; ohmul este rezistenţa unui conductor prin care trece un curent continuu de un amper cînd la capetele sale este aplicată o tensiune constantă de un volt. Are simbolul Q. 2. Unitate de măsură a impedanţei electrice şi a altor mărimi fizice care sînt definite prin legi analoge legii lui Ohm. ohmmetru [ommetru] (ELT.), instrument electric portativ, folosit pentru măsurarea rezistenţelor electrice. Ohotsk, Marea —, mare din bazinul Oceanului Pacific, cuprinsă între ţărmul nord-es-tic al Asiei, peninsula Kamciat-ka, insulele Kurile, Hokkaido şi Sahalin. Prin Strîmtoarea Tătară şi Strîmtoarea La Pi-rouse comunică cu Marea Japoniei. Suprafaţa: 1590 000 km2. Adîncimea medie: 859 m; adîncimea maximă: 3 372 m. In M. O. se varsă fluviul Amur. Pescuit dezvoltat. Principalul port: Magadan. ohrana, poliţia secretă din Rusia ţaristă, creată în 1880 în scopul luptei împotriva mişcării revoluţionare. A fost desfiinţată în cursul revoluţiei din februarie 1917. Ohrida, lac de origine tectonică în Peninsula Balcanică, la graniţa dintre R.S.F. Iugo- slavia şi R.P. Albania.Suprafaţa: 350 km2; adîncimea maximă: 285 m. Din lac izvorăşte Dri-nul Negru. Ohriaa, oraş în sudul R.S.F. Iugoslavia, situat în Republica Macedonia, pe malul nord-estic al lacului Ohrida. Inclusă în ţa-ratul bulgar (a d#ua jumătate a sec. al IX-lea), O. a devenit în anul 972 capitala ţaratului bulgar de apus şi reşedinţa arhiepiscopului bulgar, iar în 1018 a căzut sub stăpînirea Bizanţului. In timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), O. a făcut parte din al doilea ţarat bulgar, cucerit de cneazul sîrb Ştefan Duşan; în 1394 a căzut sub stăpînirea turcilor, în urma primului război balcanic, O. a revenit Serbiei, Biserici şi ruine medievale. oi (în evul mediu, în ţările române), denumire generală a unor furnituri în oi: oi de sursat (rechiziţii pentru armată), oi împărăteşti (dare legată de aprovizionarea Istanbulului), oile hanului (dare legată de aprovizionarea curţii hanului tătarilor). Oia-Şivo, curent marin rece în Oceanul Pacific, care se deplasează de la nord spre sud de-a lungul coastelor estice ale insulelor Kurile şi ale insulei Hokkaido, pînă la circa 40° lat. nordică. Sin. Curentul Kurilelor. oiconimie (gr. oikos „casă" şi onyma „nume"), capitol al ştiinţei toponimice care studiază numele de aşezări omeneşti. oicumenă (gr. oxkumene „lume, univers44), totalitatea spaţiului de pe glob populat de oameni. în prezent, o. reprezintă peste 90% din suprafaţa uscatului. Oldium (FITOPAT.) 1. Nume generic dat stadiului coni-dian al unor ciuperci parazite din familia erisifaceelor. 2. Boală a viţei de vie (făina-r e) provocată de Uncinula ne-câtor (forma conidiană Oidium tuckeri). Se combate prin tratamente cu praf de sulf sau cu sulf coloidal. oierit (în evul mediu, 'în ţările române), dare pe turmele de oi, plătită domniei în sec. XIV-XVIII. Se percepea la început în natură (în sec. XVI —XVII o oaie din 50), dar, începînd din sec. al XVII-lea, o* s-a transformat într-o dare în bani. oină, joc sportiv între două echipe, compuse din cîte 11 jucători, pe un teren dreptunghiular (60 /32 m). Constă în baterea cu un băţ a unei mingi de către fiecare jucător al echipei „la bătaie44, care încearcă s-o arunce cît mai departe în terenul echipei adverse, care este „la prindere4*, pentru a avea timp să treacă printre adversari pînă în fundul terenului şi a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de către adversari. Oistrah, David Fiodorovici (n. 1908), violonist şi dirijor D. F. Oistrah sovietic, profesor la Conservatorul din Moscova, artist al poporului din U.R.S.S. A studiat la Institutul de muzică şi artă dramatică din Odesa. S-a remarcat în chip strălucit la diferite concursuri internaţionale şi a întreprins numeroase turnee în lumea întreagă. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Oituz, rîu, afluent pe dreapta al Trotuşului, cu care con-fluează în oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej (59,5 km). Izvorăşte din Munţii Vrancei şi drenează în cursul inferior Depresiunea Caşin. Oituz, trecătoare în Car-paţii Orientali, situată între culmile sudice ale munţilor Nemira şi cele nord-vestice ale Munţilor Vrancei. Altitudinea: 863 m. Face trecerea între Depresiunea Tazlău-Caşin şi Depresiunea Bîrsei. Aici au avut loc în timpul primului război mondial trei mari bătălii: 1) între 28 septembrie şi 14 octombrie 1916, divizia a O.I.Z. 573 OLANDA XV-a română a înfrînt o ofensivă a armatelor germane, alungîndu-le peste graniţă. In această bătălie a fost lansată de către generalul Eremia Gri-gorescu lozinca „Pe aici nu se trece*4; 2) între 28 octombrie şi 2 noiembrie 1916 a fost zdrobită o ofensivă a trupelor austro-ungare; 3) între 26 iulie şi 21 august 1917, concomitent cu bătălia de la Mără~ şeşti, trei divizii româneşti au oprit ofensiva a cinci divizii germane. O.I.Z. v. Organizaţia internaţională a ziariştilor. Oka, rîu în partea europeană a U.R.S.S. (1 480 km), a-fluent pe dreapta al fluviului Volga. Izvorăşte din Podişul Central Rusesc. Navigabil. Trece prin oraşele Orei, Gor-ki, Dzerjinsk, Reazan, Kaluga. Oken, Lorenz (1779-71851), naturalist şi filozof idealist german. A fost profesor la universităţile din Jena, Miinchen şi Ziirich. A elaborat un sistem speculativ de filozofie a naturii, care conţine însă intuiţii remarcabile privind unitatea lumii organice şi evoluţia ei de la simplu la complex. A anticipat teoria celulară. Okinawa, cea mai mare insulă din arhipelagul japonez Ryukyu, situată între Oceanul Pacific şi Marea Chinei de Est. Suprafaţa: 1200 km2. Populaţia: circa 900 000 loc. Cel mai mare oraş şi port este Naha. Relief de cîmpie şi dealuri (pînă la 500 m altitudine). Climă subtropicală musonică. Se cultivă orez, batate, trestie de zahăr, citrice. O. a fost ocupată în 1945, împreună cu majoritatea insulelor arhipelagului Ryukyu, de S.U.A. şi transformată într-o bază militară. Oklahoma [ ouchhoumz], stat în partea central-sudică a S.U.A., situat în bazinul nurilor Arkansas şi Red River. Suprafaţa: 181 090 km2. Populaţia: 2 360 000 loc. (1961), dintre care circa 54 000 de indieni. Centrul administrativ: Oklahoma City. Relief de cîmpii şi podişuri, din care se ridică pe alocuri culmi muntoase. Mari zăcăminte de petrol, zăcăminte de cărbune, minereu de zinc şi de plumb ş.a. tn agricultură predomină cultura griului, bum- bacului şi porumbului şi creşterea cornutelor mari pentru lapte şi carne. Industrie alimentară, chimică şi de prelucrare a petrolului, constructoare de maşini (utilaj petrolier, avioane) ş.a. Oklahoma City [ouch-hoiim9 siti/, oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Oklahoma. 324 250 loc. (1960), cu suburbiile 423 190 loc. Industrie siderurgică, constructoare de maşini, uşoară şi alimentară. Nod feroviar, rutier şi aerian. olâc (în evul mediu, în ţările române), denumire a serviciului de curieri domneşti, pentru a cărui bună funcţionare domnia a instituit o serie de prestaţii: caii de o., conacele, mer-ticele etc. olan1 (CONSTR.) 1. Piesă ceramică de argilă arsă, de forma unei jumătăţi de cilindru sau trunchi de con ori în formă de S, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişurile unor clădiri ale căror versante au pante de 12—20°. 2. Piesă ceramică de argilă arsă, de formă cilindrică, cu mufă de îmbinare, folosită pentru executarea coşurilor de fum. olan2, monedă de aur olandeză, care a circulat în timpul evului mediu în ţările române. O, făcea parte din categoria „galbenilor împărăteşti** şi se mai numea galben austro-olandez. Oland, insulă suedeză în Marea Baltică, despărţită de Peninsula Scandinavă prin strîmtoarea Kalmar. Suprafaţa: 1 344 km2. Populaţia: 23 250 loc. (1961). Locuitorii se ocupă cu cultivarea cerealelor, a sfeclei de zahăr, cu creşterea vitelor şi cu pescuitul. Principalul oraş: Borgholm. Olanda» stat în vestul Europei, situat la ţărmul Mării Nordului, între Belgia, Luxemburg şi R.F.G. Suprafaţa: 33 612 km2 (fără apele interioare). Populaţia: 12 210 000 loc. (1965). Capitala: Amsterdam; reşedinţa guvernului: Ha-ga. Teritoriul O. este în cea mai mare parte o cîmpie joasă; circa 40% din suprafaţă se află sub nivelul mării, fiind apărată de apele mării prin diguri. O parte însemnată din aceste terenuri sînt poldere (obţinute artificial prin îndiguire şi desecare). în extremitatea sud-estică, O. cuprinde un colţ din masivul Ardeni. O. îi aparţin şi insulele Frisice de Vest. Climă maritimă temperată. Partea sudică a ţării este străbătută de Rin şi Meuse, care formează o întinsă deltă comună. Există numeroase canale de desecare. Zăcăminte de cărbune, petrol, gaze naturale (în regiunea din jur de Groningen) şi sare. O» este o ţară iridustrial-agrară dezvoltată, cu largi legături economice externe. Poziţiile-cheie în economie sînt deţinute de marile societăţi monopoliste (Unilever, Royal Dutch Shell. Philips ş.a.). Este dezvoltata metalurgia şi industria constructoare de maşini, în special construcţiile navale (Rotterdam, Amsterdam ş.a.), avioane, biciclete, industria electrotehnică (Eindhoven) şi producţia de utilaj pentru industria alimentară, î n cadrul industriei chimice predomină petrochimia şi industria cauciucului sintetic, industria cocso-chimică, de îngrăşăminte minerale şi farmaceutică. Industria textilă este concentrată în zona oraşelor Enschede, Leiden şi Tilburg. Industria alimentară este intens dezvoltată, O. furni-zînd pe piaţa mondială mari cantităţi de lapte praf şi lapte condensat, brînză, margarină, Î>roduse de prelucrare a boabe-or de cacao, bere etc. Agricultura este intensivă, specializată în creşterea animalelor. Sînt larg răspîndite cooperativele agricole de tip capitalist. Se cresc cornute mari (in special pentru lapte), porcine, păsări. Se cultivă grîu, cartofi, sfeclă de zahăr, in. în jurul oraşelor Amsterdam, Haarlem, Rotterdam sînt întinse culturi legumicole şi floricole. Transportul naval are o mare dezvoltare. Principalele porturi sînt Rotterdam şi Amsterdam. în relaţiile economice externe, un loc însemnat îl ocupă R.F.G., Belgia şi Luxemburg, Marea Britanic» Franţa, S.U.A. Se exportă produse agricole (1/3 din valoarea exportului), nave, maşini şi utilaje, produse petroliere şi textile. — Istoric. în antichitate, teritoriul O. a fost OLANDA 574 OLANDA locuit de triburile germanice ale batavilor, frizilor ş.a., care, la mijlocul sec. 1. î.e.n., au fost supuse de romani. In sec. Iii—IV, pe teritoriul O* s-au aşezat francii şi saxonii, iar în sec. V— IX O. a făcut parte din statul franc. Totodată a avut loc procesul de cristalizare a relaţiilor feudale. Secolele XII—XIII au reprezentat un pas însemnat pe drumul dezvoltării relaţiilor comerciale şi a oraşelor. în sec. al XÎV-lea au apărut adunări pe stări (nobilime, cler, orăşeni, iar în Frizia şi ţărani liberi), aşa-numitele „state provinciale", în care oraşele au avut o mare influenţă politică. Lipsa unităţii politice şi dezbinările dinastice au permis ducilor Bur-gundiei să cucerească, in 1433» teritoriul O., iar mai tîrziu întregul teritoriu al Ţ S r i 1 o r de Jos (Belgia, Luxemburg şi nord-estul Franţei). în 1465 s-au întrunit pentru prima dată Statele generale, au fost introduse impozite permanente şi creată armata regulată, în 1482 Ţările de Jos au căzut sub stăpînirea Habsburgilor, iar în î 555 sub cea a ramurii lor spaniole. S-au intensificat contradicţiile dintre absolutismul spaniol - habsburgic şi burghezia Ţărilor de Jos. Ca urmare, a izbucnit revoluţia burgheză (1566 — 1609), în cursul căreia s-a constituit în 1581 pe teritoriul actual al O. Republica independentă a Provinciilor Unite, numite din 1609, în mod curent, O, Victoria revoluţiei burgheze de Ia sfîrşitul sec. al XVI-lea a deschis calea dezvoltării rapide a relaţiilor de producţie capitaliste, asigurînd burgheziei o~ landeze importante succese în domeniul comerţului şi în acapararea de colonii. în sec, al XVII-lea O. a devenit cea mai fnare putere comercială din Europa, pumnd totodată bazele unui uriaş imperiu colonial în Asia, Africa şi America. în urma războaielor anglo-olan~ deze (sec. XVM-XVIII), O. a fost înlăturată treptat de către Anglia din comerţul maritim şi dintr-o serie de colonii, între 1794 şi 1810 O. a fost republică (Republica Batavâ), apoi regat, în ambele cazuri dependentă de Franţa; din 1810 pînă în 1814, a intrat în compo- nenţa Franţei. Prin hotărîrea Congresului de la Viena (1814 — 1815), teritoriile O, şi Belgiei au fost reunite în regatul Ţărilor de Jos, la care a fost alipit Luxemburgul pe baza unei uniuni personale cu O. în 1830 Belgia a devenit stat independent, iar în 1890 a luat sfîrşit şi uniunea ersonală între O. şi Luxem-urg. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea a luat avînt mişcarea muncitorească. în 1894 a fost întemeiat Partidul muncitoresc social-demo-crat. în timpul primului război mondial (1914—1918), O. s-a declarat neutră. După război, ca urmare a ascuţirii contradicţiilor interne şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a dezvoltat mişcarea revoluţionară. în 1919 a fost creat Partidul Comunist din O. în 1934, la Amsterdam * Rotterdam şi în alte oraşe au avut loc puternice mişcări greviste. în mai 1940 O. a fost ocupată de Germania hitle-ristă. în timpul ocupaţiei a avut loc o puternică mişcare de rezistenţă. în mai 1945 a fost eliberată de armatele aliaţilor. Din 1945 a dus un război colonial împotriva Indoneziei, care s-a terminat, în 1949, în urma conferinţei de la Haga: O. a recunoscut oficial independenţa Indoneziei, continuînd să ocupe o parte a teritoriului acesteia (Irianul de Vest). în 1962 a încheiat cu guvernul indonezian un acord privind transferarea Ir ian ului de Vest către Indonezia. O*, împreună cu Belgia şi Luxemburg, face parte din uniunea economică-varnală Benelux. în 1949 a aderat la N.A.T.O., în 1951 la Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în 1954 la Uniunea Europei occidentale şi în 1957 la Piaţa comună* O. este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele (regina). Puterea legislativă este exercitată de rege (regină) şi de Statele generale (parlamentul), cu două camere* O. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul popular catolic. Partidul muncii (partid socjal-de-mocrat), Partidul popular pentru libertate şi democraţie (partid liberal), Uniunea creş- OLANDEZĂ 575 OLDOWAY tin-istorică (partid calvinist), Partidul antirevoluţionar (protestant), Partidul Comunist din Olanda. olandeza1, limba limbă germanică vorbită în Olanda. O variantă a /.o. este limba afri kaans. olandeza2, arta , artă care, începînd din sec. al XVII-lea, a avut o dezvoltare independentă de arta flamandă, alături de care existase pînă atunci nediferenţiat. Arta olandeză a fost strîns legată de înflorirea economică şi de avîntul cultural al Olandei în urma revoluţiei burgheze de la sfîr-şitul sec. al XVI-lea. In a.o. s-au dezvoltat cu prioritate pictura de şevalet şi grafica. în pictură se produce o dezvoltare amplă a genurilor, legate de reprezentarea realistă cu subiecte luate din viaţa cotidiană şi totodată apare o viziune mai dinamică a portretului de grup şi individual, caracterizate prin nota firească şi veridică (Frans Hals), prin redarea cu multă măiestrie a materialităţii obiectelor, a structurii spaţiale şi a efectelor de lumină într-o atmosferă bogată în valenţe poetice (Jan Vermeer van Delft, Adriaen van Ostade, Pieter de Hooch, Gabriel Metsu, Jan Steen, Nicolaes Maes, Gerard Ter-borch, Emanuel de Witte). Natura moartă s-a dezvoltat ca gen, capabil să evoce ambianţa vieţii îndestulate a burgheziei olandeze (Pieter Claesz, Willem Claesz Heda, A. van Beyeren, Willem Kalf). Pictura de peisaj, străbătută de o poezie calmă, a redat colţuri de natură reală, caracteristice pentru priveliştile Olandei (Jan van Goyen, Jacob van Ruys-dael, Meindert Hobbema, Hercules Seghers, Albert Cuyp). Genul animalier, cu deosebire cultivat în Olanda, a fixat unul dintre caracterele specifice ale artei olandeze din acest secol (Paulus Potter). Din ansamblul a.o. a epocii se desprinde personalitatea lui Rembrandt, excepţional prin universalitatea preocupărilor şi multilateralitatea genurilor abordate, prin înaltul umanism al artei sale, prin forţa de înţelegere şi de investigaţie a psihologiei umane, în sec, al XVII Mea, pe fondul decăderii a.o., manifestată prin* pătrunderea tendinţelor de înfrumuseţare exterioară, prin descriptivism şi narativism, se detaşează creaţia lui Cornelis Troost printr-un viu simţ de observaţie a moravurilor burgheze. în sec. al XlX-lea, odată cu dezvoltarea în Olanda a mişcării democratice, în a.o. a reapărut interesul pentru reprezentarea peisajului naţional şi pentru redarea specificului vieţii poporului olandez (David Bles, Fr. Ten Kate, B. Korff, J.B. Jongkind, Josef Israels, J. Bosboom, J. Weissenbruch, H. W. Mesdag, fraţii Maris, A. Mauve). Arta vest-europeană contemporană şi-a găsit originali reprezentanţi în numeroşi artişti olandezi. olandeză3 (ZOOTEHN.), rasă de vaci specializată în producţia de lapte, una dintre cele mai perfecţionate rase din lume în acest scop. A fost creată în Olanda printr-o selecţie îndelungată a vitelor locale. Are mai multe varietăţi, cea mai răspîndită fiind varietatea fr 1-zâ, de culoare bălţată alb cu negru. Greutatea medie a vacilor este de 550—600 kg, iar a taurilor de 800—1 000 kg. Producţia medie anuală de lapte este de 4 500 kg, cu un conţinut de '3,54% grăsime. Rasa o. s-a răspîndit în multe ţări, servind şi la formarea de rase noi prin încrucişarea cu vitele locale; dintre acestea, rasa ost-friză este crescută şi în ţara noastră. Ola v al V-lea (n. 1903), rege al Norvegiei. S-a urcat pe tron în 1957, la moartea tatălui său, Haakon al Vll-lea. în timpul celui de-al doilea război mondial a fost comandantul suprem al forţelor armate ale Norvegiei (1944—1945). Olăneşti v. Băile Olăneşti. olărit1, producerea oalelor şi a altor obiecte din materiale ceramice; este un meşteşug străvechi dezvoltat în toate regiunile ţării noastre, satele de olari fiind aşezate de obicei lîngă cariere de lut. Fazele de prelucrare a lutului sînt: curăţirea, dospirea, frămîntarea, formarea pe roată, uscarea, smăl-ţuirea şi coacerea. Forma şi ornamentarea vaselor diferă de la un centru la altul. în anii regimului democrat-popular numeroase centre de o. s-au cooperativizat. V. şi ceramică. olărit2 (SILV.), fază de lucru în procesul tehnologic de recoltare a lemnului în pădurile de munte, care constă în teşirea capătului buştenilor (de obicei numai a capătului gros), pentru a uşura scoaterea lemnului din pădure prin tîrîre şi pentru a evita degradarea solului. Sin. spronţuit. Olbers, Wilhelm (1758— 1840), astronom german. A descoperit mai mulţi asteroizi (între care Pallas şi Vesta) şi şapte comete (dintre care una îi poartă numele). — Paradoxul lui O., paradox conform căruia, considerînd universul infinit, bolta cerească ar trebui să fie strălucitoare ca Soarele, prin suprapunerea strălucirilor tuturor stelelor. P. lui O. nu ţine seama de absorbţia luminii de către materia cosmică (planete, pulberi, gaze etc.), de deplasarea spre roşu etc. Olbrachţ, îvan (1882— 1952), scriitor realist-socialist ceh. A fost unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Cehoslovacia. A suferit de pe urma prigoanei naziste. în primele sale romane („Temniţa cea mai neagră", 1916; „Ciudata prietenie a doctorului Jesenius" 1919) a înfierat individualismul mic-burghez. Ulterior, scrierile sale au reflectat procesul creşterii conştiinţei de clasă a proletariatului ceh („Ana proletara", 1928, trad. rom. 1952). Romanul „Haiducul Nikola Suhaj44 (1933) este închinat dragostei de libertate a poporului. Olceseu, Constantin (1855— 1892), militant în mişcarea muncitorească din România, muncitor-turnător. Din 1883 a lucrat la Atelierele C.F.R.-Bucureşti Nord, unde a început să activeze în mişcarea muncitorească, în 1887 a luat parte la organizarea Cercului muncitorilor din Bucureşti, iar în 1888 a fost unul dintre conducătorii grevei de la Atelierele C.F.R.-Bucureşti Nord. A fost în conducerea Societăţii lucrătorilor în fier şi lemn. Oldoway [ouldouci/, defileu în partea de sud-est a platoului OLD VIC 576 OLIGOCEN Serengeti (Tanzania), cunoscut pentru numeroasele descoperiri de resturi fosile ale maimuţelor antropoide şi ale oamenilor străvechi. O. este şi denumirea convenţională a omului stră-vechi de tip actual, apărut din mezolitic (epipaleolitic). Old Vie fould vie] (prescurtare a numelui „Royal Victoria Theatre"), vechi teatru din Londra, supranumit şi „Casa lui Sha-kespeare“. Inaugurat în 1818 (sub numele de Royal Coburg Theatre). Din 1914 activitatea acestui teatru se axează pe repertoriul shakespearean. Dintre actorii iluştri ai acestui teatru: sir John Gielgud, sir Laurence Olivier, Vivien Leigh ş.a. oleandru (BOT.) v. leandru, o le aţi (lat. oleum „ulei“; CHIM.), săruri sau esteri ai acidului oleic. Se întrebuinţează în industrie la impermeabili-zarea ţesăturilor, la sicativarea uleiurilor, în medicină la tratarea arsurilor sau a bolilor de piele etc. — Oleat de sodiu, sarea de sodiu a acidului oleic. Se obţine prin saponificarea uleiului de măsline cu hidroxid de sodiu. Este utilizat la prepararea unor coloranţi şi a altor oleaţi, iar sub denumirea de săpun medicinal în afecţiuni biliare, în colici hepatice şi în alte boli. olefine (CHIM.) v. alchene. oleic, acid (CHIM.), CisH^Oş. Acid organic mo-nocarboxilic nesaturat. Se găseşte în cantităţi mari în grăsimile naturale. Este o substanţă lichidă incoloră, fără miros (în stare pură). Prin izomeriza-rea catalitică a a.o. se obţine izomerul său geometric, acidul elaidic (substanţă solidă puţin răspîndită în natură). Prin hi-drogenare catalitică, ambii izo-meri trec în acid stearic. A.o. se întrebuinţează la obţinerea săpunurilor moi, a lubrifianţi-lor, a plastifianţilor etc. oleina (CHIM.), acid oleic tehnic, obţinut la scindarea grăsimilor prin hidroliză. Este un produs uleios, galben-brun, constituit dintr-un amestec de acizi graşi lichizi, dintre care 70—75% acid oleic. Se utilizează la fabricarea săpunului şi în industria textilă. olenellus (PALEONT.), gen fosil de trilobiţi, ale cărui specii aveau cefaloto-racele mare şi abdomenul prevăzut cu ţepi pleurali, dintre care o pereche se distingea prin mărimea lor. A trăit în cambri- owilu» anul inferior. olenus (PALEONT.), gen fosil de trilobiţi, ale cărui specii aveau un cefalotorace de formă trapezoidală şi abdomenul constituit din 12—15 segmente. A trăit în cambrianul superior. oleografie, gen de c r o-molitografie caracterizat prin folosirea unor coloranţi speciali preparaţi cu ulei. Prin imprimare pe o hîrtie cu aspect fibros, imită pictura în ulei pe pînză. oleum 1. (CHIM.) Amestec de acid sulfuric concentrat şi anhidridă sulfurică (S03). Are tendinţa de a ceda SO3, de aceea fumegă la aer. Se fabrică în concentraţii de 20—25% şi de 60—70% S03 liber, deoarece astfel de amestecuri sînt lichide la temperatura obişnuită. Este folosit la fabricarea unor coloranţi, la rafinarea uleiurilor, la purificarea vaselinelor medicinale etc. Se mai numeşte acid sulfuric fumans. 2. (FARM.) Oleum jecoris v. untură de peşte. olfacţie (FIZIOL.) v. miros. Olgeirsson [Qlgheirson], Ei-nar Baldvin (n. 1902), pre- 0dinte al Partidului Socialist nit din Islanda (din 1939), creat în 1938 prin unificarea Partidului Comunist cu aripa de stînga a Partidului social-democrat. oligarhie (gr. oligos „puţin" şi arhe „conducere") 1. (IST.) Regim politic în care puterea se află în mîna unei minorităţi din rîndul claselor avute. Din antichitate sînt cunoscute regimurile oligarhice de la Sparta (unde puterea se afla în mîna g e r u s i e i şi a eforatului, reprezen-tînd cîteva familii bogate), de la Atena în sec. VIII—VI î.e.n. (unde puterea aparţinea arhonţi-lor, aleşi dintre e u p a t r i z i), din Cartagina, din Roma (în ultima perioadă a republicii) etc. în evul mediu sînt cunoscute regimurile oligarhice din Ve- neţia, Polonia şi din marile ora-şe-republici feudale. 2. (EC.)* Oligarhie financiară, grup re-strîns de mari capitalişti care domină viaţa economică şi politică a ţărilor capitaliste. Este for» ma extremă a plutocra-ţ i e i. O./. apare în epoca imperialismului, pe baza contopi» rii capitalului monopolist bancar cu cel industrial şi a. formării capitalului financiar. Dominaţia o./, se realizează pe calea posesiunii pachetelor de control de acţiuni» uniunii personale, sistemu-lui participaţiilor, fondării de societăţi pe acţiuni, emisiunilor de titluri, împrumuturilor de stat etc. în felul acesta, cîteva mari grupuri financiare stăpînesc ramuri întregi de activitate economică. Numărul acestor grupuri diferă de la o ţară la alta. Printre cele mai mari se numără în S.U.A.: Morgan, Rockefeller, Du. Pont de Nemours, grupul din Chicago, din Cleveland; în Anglia: Morgan Grenfell, Rothschild, Lazard; în Franţa: Banque de Paris et des Pays Bas, Banque de l'Indochine, grupul din Lorena; în R.F.G.: Krupp, Thyssen, Flick; în Japonia: Mitsubishi, Sumitomo, Mitsui. Ocupînd poziţii dominante în economie, o.f. exercită o puternică influenţă asupra aparatului de stat, asupra politicii interne şi externe în interesul lor. oligxst (MINER.), varietate lamelară de hematit, cu luciu metalic puternic. Este un minereu de fier. în R.P.R. se găseşte în numeroase roci, iar în acumulări mai importante la Iulia (reg. Dobrogea). oligocen (gr. oligos „puţin“ şi kuinos „nou“; STRAT.), seria superioară a paleogenului, caracterizată prin anumite specii de numuliţi, lamei ibranhiate, gasteropode, echinide, mamifere etc. în R.P.R., depozitele o. se găsesc în zona flişului Carpaţilor Orientali, în Depresiunea Domelor, în Depresiunea Maramureşului, în Depresiunea Petroşeni (unde conţin cărbuni bruni), în Depresiunea Brezoi-Titeşti, în Depresiunea Getică, în bazinul Transilvaniei etc. în regiunile Bacău şi Ploieşti, ele conţin zăcăminte OLIGOCHETE 577 OLOMORFĂ de petrol; depozitele o. de pe valea Buzăului conţin chihlimbar, iar în depozitele de la nord de Pătîrlagele (reg. Ploieşti) se găsesc şi intercalaţii de diatomite. oligochete (gr. oligos „puţin" şi chaite „păr"), clasă de viermi inelaţi lipsiţi de parapode şi prevăzuţi cu un număr redus de peri. O. trăiesc tn număr mare în pămîntul umed şi în apele dulci, rar în mări. O* terestre fac galerii m pămînt, permiţînd astfel aerisirea solului şi favorizînd dezvoltarea bacteriilor aerobe; ele contribuie la remanierea solului şi la formarea humusului (ex. rîmele). O. acvatice constituie o hrană pentru peşti. oligoclaz (gr. oligos „puţin" şi klosis „ruptură"; MINER.), alumosilicat de sodiu şi calciu din grupa feldspaţilor plagio-clazi, cu un conţinut de 10 — 30% anortit. Cristalizează în sistemul triclinic şi formează cristale tabulare de culoare albă-cenuşie sau roşcată. Apare în rocile eruptive acide şi în şisturile cristaline. oligofagie (gr. oligos „puţin" şi phagein „a mînca"; BIOL.), tip de nutriţie bazat pe hrană aparţinînd aceluiaşi tip biologic (ex. seminţe ale plantelor lemnoase, vegetaţie erbacee, bulbi, insecte, păsări ş.a.). O. este proprie atît paraziţilor care îşi schimbă gazda, cît şi animalelor ihtiofage, insectivore etc. oligofrenie (gr. oligos „puţin" şi phren „gîndire"; MED.), stare patologică caracterizată prin rămînerea în urmă a dezvoltării facultăţilor psihice, însoţită deseori de tulburări ale dezvoltării fizice şi de leziuni ale sistemului nervos central. Se disting trei grade de o. debilitatea mintală, imbecilitatea şi idioţia. oligozaharide (CHIM.), hi-draţi de carbon a căror moleculă este compusă din două pînă la şase molecule de mono-za har ide. Sînt substanţe solide, de culoare albă, cristaline, în general uşor solubile în apă. Cele mai importante şi mai răspîndite în natură sînt diza-haridele: zaharoza (zahărul obişr nuit), lactoza (zahărul dm lajv te), maltoza, celobioza etc. O. 19 — Dicţionar enciclopedic voi. IIÎ se pot obţine prin sinteză enzi-matică din monozaharide sau prin hidroliza polizaharidelor. oligurie (gr. oligos „puţin" şi ouron „urină"; MED.), scădere a cantităţii de urină eliminată în timp de 24 de ore. O. poate fi fiziologică, ca urmare a unei ingestii reduse de lichide în organism sau a unei transpiraţii abundente, şi patologică, în urma unor boli renale sau extrarenale. Olimp, cel mai înalt munte din Grecia (2 917 m), situat în Tesalia. In mitologia greacă era considerat lăcaşul zeilor. Olimpia, vechi oraş grecesc, situat în partea de nord-est a Peloponesului. Aici se celebrau la fiecare patru ani serbările olimpice, în cinstea lui Zeus Olimpianul. A fost ars în anul 426 e.n. din ordinul lui Theo-dosiu al II-lea, împăratul Imperiului roman de răsărit (408 — 450). Săpăturile arheologice efectuate la sfîrşitul sec. al XlX-lea au dat la iveală importante monumente arhitecturale laice şi religioase: statui, basoreliefuri, produse de teracotă, obiecte de bronz, inscripţii ş.a. olimpiadă 1. (In Grecia antică) Interval de patru ani între două celebrări succesive a-le jocurilor olimpice; prin sec. al III-lea î.e.n. a devenit o unitate cronologică convenţională. Prima o,- a început în anul 776 î.e.n., iar ultima ocupă intervalul dintre anii 392 şi 396 e.n. 2. (SPORT) Denumire uzuală pentru jocurile olimpice. Olivares, Gaspar de Guz-mân (1587—1645), om politic spaniol, prim-ministru (1621 — 1643) în timpul regelui Filip al IV-lea. A reluat în 1621 războaiele împotriva republicii Provinciilor Unite (Ţările de Jos) şi a participat la războiul de 30 de ani (1618-1648). Ca urmare a unor puternice răscoale populare, O. a fost nevoit să demisioneze. Olivier [qlivh/, Laurence, sir (n. 1907), actor şi regizor englez. Ca actor de teatru a interpretat roluri din piesele lui Shakespeare, Ibsen, Sofo-cle, ca şi din piese contemporane de John Osborne, E. Io-nescu ş.a. O. a debutat în cinematografie în filmul „Cum vă place" (1936). Printre realizările sale importante ca regizor şi interpret principal sînt filmele: „Rebecca", „Henric al V-lea" (1945), „Hamlet" (1948), „Richard al III-lea (1955), în care a realizat valoroase creaţii. olivină (MINER.), silicat natural de magneziu şi fier, cristalizat în sistemul rombic. Are culoarea verde-măslinie şi luciul sticlos sau gras. Este un mineral tipic de origine magmatică, care se găseşte în dunite, peridotite, gabrouri şi bazalte. Se întrebuinţează ca materie primă pentru produse refractare, iar varietatea transparentă (crisolit) ca piatră semi-preţioasă la fabricarea bijuteriilor. In R.P.R. se întîlneşte în peridotitele din Carpaţii Meridionali, în gabroul de la Iuţi (reg. Banat) şi în bazaltele de la Sărmaş (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) etc. Ollănescu-Ascanio, Dimi-trie (1849—1908), scriitor român, membru al „Junimii". S-a născut la Focşani. A fost membru al Academiei Române. Este autor al unor documentate studii de istoria teatrului („Teatrul la români", 1897—1898) şi traducător în metru modern din Horaţiu. A scris drame de factură clasicizantă. olmâz, denumire veche dată diamantului de culoare trandafirie. Olmiitz [olmuf], numele german al oraşului Olomouc din R.S. Cehoslovacă, unde, la 29 noiembrie 1850, s-a semnat un acord între Prusia şi Austria, în urma căruia Prusia, sub presiunea Austriei şi Rusiei, renunţa la politica ei de feuda-lizare a statelor germane. Acordul de la O. a fost un episod al luptei dintre Prusia şi Austria pentru hegemonie în Germania; el purta germenii viitorului conflict austro-pru-sian din 1866, terminat cu înfrîngerea Austriei. olomorfă (gr. olos „întreg" şi morphe „formă"; MAT.; despre o funcţie de variabilă complexă, definită univoc într-un domeniu), care poate fi reprezentată printr-o serie tayloriană în jurul fiecărui punct din domeniul de definiţie. V. şi funcţie olomorfă. OLOMOUC 578 OLTENIA Olomouc [olomoaţ], oraş în R.S. Cehoslovacă, în regiunea Moraviei de Nord. 85 200 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini, chimică, alimentară. Nod feroviar. Universitate (din 1576), monumente din sec. XII—XVIII. Olpret, comună în Transilvania, pe teritoriul căreia se află dealul Bobîlna, unde a fost principala tabără a ţăranilor răsculaţi în 1437. Olsztyn [olstin], oraş în partea de nord a R.P. Polone. 71 100 loc. (1962). Industrie chimică, de prelucrare a lemnului, alimentară. Nod feroviar. A fost centrul cultural al Renaşterii poloneze. Olt, rîu, afluent pe stînga al Dunării. Izvorăşte din Hăşma-şul Mare (Carpaţii Orientali), drenează Depresiunea Ciucurilor, traversează munţii Harghita prin defileul de'la Tuşnad, apoi trece prin Depresiunea Bîrsei, desparte munţii Per-şani de munţii Baraolt prin defileul de la Racoş, traversează Depresiunea Făgăraş, străpunge Carpaţii Meridionali prin defileul Turnu-Roşu— Cozi a, apoi îşi sculptează valea în piemonturile din sudul Carpaţilor Meridionali (despărţind piemontul Cotmenei de cel al Olteţului). Străbate Cîmpia Română şi se varsă în Dunăre în apropiere de Turnu-Măgurele. Principa- lii afluenţi: Rîul Negru, Bîrsa (din Carpaţii Orientali), numeroase rîuri mici cu debit bogat de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraşului, Homoro-dul (din Podişul Transilvaniei), Cibinul, Lotrul, Olteţul şi To-pologul. Pe valea O. sînt aşezate localităţile: Tuşnad, Sf.-Gheor-ghe, Făgăraş, Rîmnicu-Vîlcea, Slatina ş.a. Are o lungime de 699 km şi un bazin hidrografic de 24 300 km2, fiind din acest punct de vedere al treilea rîu ca mărime din ţara noastră (după Şiret şi Mureş). Oltenia, regiune adminis-trativ-economică situată în sud-vestul R.P. Române, la graniţa cu R.S.F. Iugoslavia şi R.P. Bulgaria. Suprafaţa: 2U 300 km2. Populaţia: 1 577 320 loc. (1964). Este împărţită în 13 raioane administrative, cu nouă oraşe, dintre care trei regionale (Cra-iova, Tg.-Jiu, Turnu-Severin). Reşedinţa: Craiova. Pe teritoriul regiunii se succedă de la nord spre sud trei zone de relief. Zona nordică, muntoasă, cuprinde versantul sudic al munţilor Vîlcan şi Parîng, versantul sud-estic al Munţilor Godeanu şi Munţii Mehedinţi. în partea centrală a regiunii se întind Sub" carpaţii Olteniei, Podişul Getic şi depresiunea intracolinară Tg.-Jiu. în partea sudică a regiunii se întinde Cîmpia Olteniei, alcătuită din terasele Dunării şi Oltului, uşor înclinată spre Dunăre. Clima este temperată -continentală, variind de la nord la sud în funcţie de distribuţia zonală a reliefului. Media anuală a temperaturii este de 9— 11°C, mai ridicată în sudul regiunii şi mai coborîtă în nord. în depresiunile submon-tane se fac simţite unele influenţe mediteraneene, oglindite în flora spontană (păduri de castan la Tis-mana, păduri de liliac sălbatic). Media anuală a precipitaţiilor este de 520 mm în sudul regiunii şi 750 mm în nord. în sud teritoriul regiunii este mărginit de Du- năre, iar în est de cursul inferior al Oltului. Este străbătută de Jiu cu afluenţii săi (Tismana, Motru, Gilort, Amaradia). Resurse naturale: petrol şi gaze naturale (Bîlteni, Ţicleni etc.), antracit (Schela), grafit (Baia de Fier), mari rezerve de lignit (Rovinari, Tismana, Valea Mo-trului, Valea Jilţului, Olt-Olteţ ş.a.), roci de construcţie, lemn (pădurile ocupă 25% din suprafaţa regiunii), hidroenergie etc. Economia, slab dezvoltată in trecut, lipsită aproape în întregime de o bază industrială şi cu o agricultură extensivă, a luat o mare dezvoltare în anii puterii populare. S-au construit mari obiective industriale (Uzinele „Electroputere“-Craiova, Complexul pentru industrializarea lemnului-Tg.-Jiu, Combinatul alimentar „01tenia‘*-Podari, Fabrica de produse lactate-Craio-va ş.a.), au fost modernizate vechile unităţi industriale (Uzinele „7 Noiembrie“-Craiova, Uzina mecanică Turnu-Severin). Producţia globală industrială a regi" unii a fost în 1964 de 8,2 ori mai mare decît în 1950. în 1964 regiunea dădea 3,9% din producţia globală industrială a ţării. Industria extractivă, care practic este o ramură nouă în economia regiunii, a luat o mare dezvoltare. Industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor deţinea în 1964 cea mai mare pondere în cadrul producţiei globale industriale a regiunii (48,4%) şi a crescut faţă de 1950 de 19 ori. Industria electrotehnică, dezvoltată în Craiova, este axată pe producţia de locomotive diesel-electrice, transformatoare de putere şi motoare electrice; Uzina mecanică din Turnu-Severin este specializată în construcţia de vagoane de marfă şi nave fluviale; Uzinele „7 Noiembrie** din Craiova produc maşini şi utilaje agricole. Industria de prelucrare a lemnului (Tg.-Jiu) produce cherestea, placaje, plăci aglomerate din lemn, mobilă curbată, parchet etc. întreprinderi ale industriei uşoare există la Craiova, Turnu-Severin, Tg.-Jiu (fabrici de confecţii) şi la Bucovăţ (pielărie). Industria alimentară s-a dezvoltat multilateral (fabrici de ulei, zahăr şi conserve, Velea Oltului £NIA 579 OM I, întreprinderi de panifi-; şi de conservare a cărnii . La Craiova funcţionează îtreprindere poligrafică. Se în construcţie Combinatul lic Craiova, care, prin rificarea gazelor naturale, produce îngrăşăminte azo-; (azotat de amoniu, uree . La Bîrseşti (Tg.-Jiu) se truieşte cea mai mare fa- i de ciment din ţară. Lîngă ova se construieşte o mare rală electrică de termificare. struirea sistemului hidro-getic de la Porţile de Fier va ; în valoare mari resurse e-etice ale Dunării. Economia :olă este dezvoltată. Tere-arabil ocupă peste 50% suprafaţa regiunii. Prind-e culturi sînt: porumbul, i, floarea-soarelui şi plantele ere, concentrate în zona :împie şi dealuri. Livezile >ă suprafeţe întinse în zona :arpaţilor Olteniei şi a Podişului Getic. Cultura viţei de vie este practicată în zona de la sudul oraşului Craiova (Segarcea). Creşterea animalelor este asigurată de o variată bază furajeră. Dunărea şi lacurile din lunca ei sînt importante pentru pescuit. în regiunea O. existau în 1964 două institute de învăţămînt superior: Institutul agronomic „Tudor Vladi-mirescu** şi Institutul pedagogic de trei ani (Ia Craiova), 1 464 de şcoli de cultură generală, 1 215 case de cultură raionale şi orăşeneşti, cămine culturale şi case de citit, 932 biblioteci publice, 519 cinematografe, în Craiova există trei muzee, două teatre (Teatrul naţional şi Teatrul de stat de păpuşi) şi Orchestra filarmonică „Oltenia**. La Turnu-Severi n funcţionează un muzeu arheologic. Organul de presă al Comitetului regional Oltenia al P.M.R. şi al Sfatului popular regional: „înainte**. Oltenia, denumirea teritoriului dintre Dunăre, Olt şi Car-paţii Meridionali, care a făcut parte, în timpul evului mediu, din Ţara Românească. Olteniţa, oraş raional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion, port la Dunăre. 17 280 loc. (1964). Şantier naval (construcţii de vase fluviale, şlepuri, care pescăreşti, reparaţii de vase etc.), mori sistematice. — Raionul O., cu 164 590 loc. (1964). Legumicultură, pomicultură, cereale, plante industriale, viticultură, pescuit. Şantier naval şi fabrică de conserve din legume şi fructe (Valea Roşie). Olteţ, rîu,aflu-ent pe dreapta al Oltului, în cursul inferior (184 km), în amonte de Po-lovragi, O. a creat chei deosebit de pitoreşti. Pe cursul inferior, apa este folosită în irigaţii, în aval de Balş, în anii secetoşi, O. seacă. Olteţu, raion administrativ în reg. Oltenia, cu reşedinţa în comuna Bâlceşti. 85040 loc. (1964). Economie agricolă: cereale, creşterea animalelor, pomicultură. Oltina, liman fluvial situat pe malul dobrogean al Dunării, între Ostrov şi Cernavodă. Suprafaţa: 30,36 km2. Legătura cu Dunărea este reglementată prin stăvilarul construit pe privalul principal. Importanţă piscicolă. „Oltul", gazetă politică şi literară de orientare antidi-nastică, editată de Macedonski la Bucureşti, între anii 1873 şi 1875. Olympia f oulimph], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Washington. 18000 loc. (1960). Port la Oceanul Pacific. Industrie alimentară şi a lemnului. om, fiinţă socială, care se caracterizează prin capacitatea de a făuri unelte şi de a transforma cu ajutorul lor realitatea înconjurătoare, precum şi prin gîndire şi limbajul articulat. OM 580 OM Din punct de vedere biologic, specia umană (Homo sapiens) aparţine clasei mamiferelor, şi anume ordinului primatelor. Datele moderne ale anatomiei şi fiziologiei comparate, ale em-briologiei, biochimiei, serolo-giei etc. arată apropiata înrudire a omului cu maimuţele antropomorfe, în special cu cimpanzeul şi cu gorila. Caracterele morfologice fundamentale specifice omului, care îl deosebesc de acestea, sînt: poziţia verticală, structura piciorului şi a plantei piciorului adaptate la mersul biped, mîi-nile libere apte de a efectua cele mai fine şi precise mişcări, creierul deosebit de dezvoltat (circa 15 miliarde de celule nervoase, de patru ori mai mult decît la cea mai evoluată maimuţă antropoidă), aparatul fo-nator corespunzător limbajului articulat. Deşi ideea originii naturale a omului a apărut încă din antichitate (Anaxi-mandru, Empedocle, Lucre-ţiu), lui Darwin îi revine meritul de a fi demonstrat pentru prima oară, în lucrările sale „Originea speciilor** (1859) şi „Descendenţa omului şi selecţia sexuală** (1871), provenienţa omului din lumea animală, faptul că specia umană a apărut ca rezultat al transformării unei specii de maimuţe, azi dispărută. Totuşi, Darwin nu a putut dezvălui pe deplin cauzele transformării maimuţei în om, întrucît el a luat în considerare numai factorii bio- logici, aceiaşi care determină evoluţia lumii vii în general (variabilitatea, selecţia naturală etc.). In realitate, evoluţia biologică a maimuţelor antropomorfe, strămoşii nemijlociţi ai o., a pregătit apariţia o.,dar nu a determinat-o în ultimă instanţă. Rolul hotărîtor în transformarea maimuţei în om l-a avut, aşa cum a arătat F. Engels, munca. Trăsătura fundamentală a o., care îl deosebeşte pe acesta de animale, o constituie munca, capacitatea de a făuri unelte şi de a acţiona cu ajutorul lor asupra naturii înconjurătoare, în vederea creării bunurilor necesare pentru trai. Celelalte însuşiri specifice omului (trăsăturile sale morfologice distinctive, limbajul, OM 58! OM Originea omului I. Evoluţia craniului în cursul procesului de antro- pogeneză (cranii reconstituite): / — la plesiantrop; 2 — la pitecantrop; 3 — la sinantrop; 4 — la neandertalian clasic; 5 — la neandertalian progresiv; 6 — la omul actual. Caractere morfologice dobîndite de om în procesul de antropogeneză (în comparaţie cu maimuţele antropomorfe actuale şi cu formele preumane fosile). II. Creşterea volumului cerebral. 7 — Ia. cimpanzeu ; 2 — la plesiantrop; 3 — la omul actual. III. înălţarea bolţii craniene. I — pitecantrop; 2 — neandertalian clasic; 3 — neandertalian progresiv; 4 -- Homo sapiens fosil; 5 — Homo sapiens actual. IV. Membrul anterior. I — orangutan; 2 — cimpanzeu ; 3 — gorilă; 4 — om. V. Laba piciorului. / — cimpanzeu; 2 — gorila de ţărm; 3 — gorilă de munte; 4 — om. VI. Poziţia şi forma coloanei vertebrale. I — la cimpanzeu; 2 — la om. gîndiirea) derivă, în ultimă analiză, din activitatea de muncă şi s-au format de la început în procesul muncii sociale. Datorită muncii, poziţia verticală, pe care începuseră s-o adopte strămoşii o», a devenit o necesitate şi s-a permanentizat; munca a format mîna omenească, „organ al muncii şi totodată produs al ei“ (En-gels), a avut rolul hotărîtor în dezvoltarea şi perfecţionarea creierului şi în apariţia conştiinţei; ea a dus la apariţia limbajului, mijloc de comunicare indispensabil în coordonarea activităţii sociale, care a influenţat, la rîndul său, dezvoltarea gîndirii şi conştiinţei. Totodată munca a avut rolul hotărîtor în apariţia societăţii omeneşti; în procesul muncii, al producţiei, s-au format relaţiile sociale de producţie, fundamentul tuturor celorlalte relaţii sociale şi factorul hotărîtor al dezvoltării ulterioare a o. Omul nu poate exista în afara societăţii, fiind un produs al acesteia, o fiinţă socială. Esenţa o. o constituie „ansamblul relaţiilor sociale** (Marx). O „natură umană" eternă, invariabilă, nu există: o. se schimbă o dată cu relaţiile sociale în cadrul cărora trăieşte. Transformînd natura, o. transformă neîncetat condiţiile propriei sale existenţe, inclusiv relaţiile sale sociale, şi prin aceasta el se creează şi se transformă neîncetat pe sine însuşi. în acest sens, o. este propriul său creator; recunoaşterea acestui fapt deosebeşte radical concepţia marxistă despre o. nu numai de concepţiile idealiste şi religioase, care subordonează o. unor factori supranaturali sau spirituali din afara lui, dar şi de concepţiile mate-rialiştilor premarxişti, care nu înţelegeau latura activă şi socială a fiinţei umane, importanţa practicii sociale în geneza şi evoluţia o. Datele paleo-antropologiei moderne confirmă atît teoria lui Darwin despre originea simiană a o. cît şi teoria marxistă despre rolul muncii în procesul transformării maimuţei în om, dezvăluind verigile intermediare şi etapele acestui proces. Acestea au fost puse în evidenţă prin OM 582 OMAN descoperirile paleontologice, care au scos la iveală schelete sau fragmente scheletice, precum şi unelte aparţinînd diverşilor strămoşi succesivi ai omului. Procesul formării omului s-a desfăşurat timp de aproximativ un milion de ani, înce-pînd din prima jumătate a cuaternarului, pe o suprafaţă mare a „lumii vechi“, pe un teritoriu ce se întindea din Java pînă în Algeria şi din Europa centrală pînă în Africa de sud. El a fost pregătit de evoluţia din timpul terţiarului a driopitecilor, grup de maimuţe superioare ce duceau o viaţă arboricolă; în cursul acestei evoluţii a avut loc o mai pronunţată diferenţiere morfo-hincţională a membrelor, cele posterioare specializîndu-se în locomoţie, iar cele anterioare adaptîndu-se din ce în ce la funcţia de apucare şi explorare a mediului. 0 uscare a climei intervenită la sfîrşitul terţiarului, a cărei urmare a fost o despădurire din ce în ce mai accentuată, a obligat pe unele antropomorfe superioare, derivate din grupul driopitecilor, să adopte un gen de viaţă terestru, în locul celui arbori-col, şi un regim de hrană omnivor în locul celui frugivor. Locomoţia terestră, realizată pe baza unor membre deja puternic diferenţiate în etapa arboricolă precedentă, întrebuinţarea din ce în ce mai consecventă a membrelor anterioare pentru apucat, explorat mediul şi manipulat obiecte au avut drept efect realizarea mersului biped şi a staţiunii mai mult sau mai puţin verticale. Această caracteristică este deja bine dezvoltată la austra-lopiteci, grup de antropoide fosile, cele mai apropiate de om. Apariţia primilor oameni pro-priu-zişi este marcată de folosirea primelor şi celor mai rudimentare unelte: pietre cărora li se dădea, cu ajutorul cîtorva cioplituri, o formă mai adecvată scopului urmărit (paleoliticul inferior). Aceste unelte au fost create de arheantropi (cu peste 500 000 de ani în urmă), răs-pîndiţi pe o mare arie geografică şi prezentînd diferite variaţii care nu depăşeau însă cadrul speciei respective (Pi~ thccanthropqs, Sinanthropus, At-lanthropus, o. din Heidelberg). Evoluţia arheantropilor a durat circa 400 000 de ani, pînă la apariţia unei forme umane superioare lor, o. din Nean-dertal (cu circa 150 000 de ani în urmă), a cărui cultură materială a fost mai evoluată decît a predecesorilor săi (cultura mus-teriană). Primii oameni de tip actual (Homo sapiens) au apărut cu circa 100 000 de ani în urmă; în această fază, caracterizată prin unelte mult mai evoluate (paleoliticul superior), printr-o artă plastică remarcabilă (picturile rupestre), prin caractere fizice care permit situarea o. în aceeaşi specie cu omul actual, a avut loc transformarea turmei neandertaliene în prima organizare socială omenească propriu-zisă. O dată cu aceasta, evoluţia biologică cedează locul celei sociale, se subordonează legilor specifice ale acesteia din urmă. în cursul dezvoltării societăţii de la formaţiunile social-economice inferioare la cele superioare, o. se eliberează progresiv de dominaţia forţelor oarbe ale naturii, iar apoi, o dată cu apariţia socialismului şi comunismului, şi de dominaţia forţelor spontane ale dezvoltării sociale, perfecţionîridu-se, desăvîrşin-du-şi însuşirile şi aptitudinile omeneşti, caracterul lui de fiinţă socială, stăpînă conştientă a propriilor condiţii de existenţă. omag (Aconitum), gen de plante din familia ranuncula-ceelor, cu rizom tuberos şi flori albastre, violacee sau galbene; creşte mai ales prin păduri, iar unele specii se cultivă ca plante ornamentale. Rizom ii de o* (TuberaA~ coniti) se folosesc în farmacologie, datorită alcaloi-dului aconitină conţinut. O. este foarte toxic. omagiu (în evul mediu), ceremonie care cuprindea jurâ-mîntul de credinţă şi de supunere al unui vasal faţă de suzeranul său. Oman (Oman şi Mascat), ţară în estul Arabiei, situată Ia ţărmul Mării Arabiei şi al Gol- fului Oman. Se compune din imamatul Oman şi sultanatul Mascat* Suprafaţa: 212 380 km2. Populaţia: 565 000 loc. (1962, după date O.N.U.), formată în special din arabi. Centrul administrativ al Omanului: oraşul Nizu'a, iar al Mascatului: oraşul Mascat. Relief muntos (cu altitudini pînă Ia 3 552 m) în nord-est, în rest de podiş. Climă tropicală aridă. Cea mai mare parte a teritoriului este ocupată de deşerturi. Ţară agrară slab dezvoltată. Predomină relaţiile feudale, care se îmbină cu rămăşiţe gentilice* Culturile agricole, bazate pe irigaţii, sînt concentrate în oaze şi în îngusta cîmpie lito-rală. Se cultivă în special curmali, lămîi, rodii, cereale. Se practică creşterea extensivă a animalelor (oi, capre, cămile), în zona litorală este dezvoltat pescuitul. La El Matrah există un mic şantier naval. Se exportă curmale, peşte, cămile, se importă produse alimentare. — Istoric. în trecut, sub denumirea de O. se înţelegea teritoriul pe care în prezent sînt situate imamatul O., sultanatul Mascat şi Omanul Contractual. în 1508 o parte a litoralului O. (Mascat) a fost cucerită de portughezi; aceştia au fost izgoniţi în 1650 de triburi arabe. în deceniile 3 şi 4 ale sec. al XVI II-lea, perşii au încercat, fără succes, să cucerească O. Spre sfîrşi-tul sec. al XVI II-lea, O. a devenit obiectul rivalităţii dintre Anglia şi Franţa. în cursul sec. al XlX-lea au fost încheiate mai multe acorduri între sultanul din Mascat şi Anglia, prin care s-a stabilit controlul acesteia din urmă asupra Mascatului. La începutul sec. al XX'lea a fost creat imamatul O,, care în 1913 şi-a proclamat independenţa, confirmată prin tratatul din 1920 dintre acesta şi sultanatul Mascat. în stăpînirea sultanatului a rămas numai oraşul Mascat şi regiunile învecinate. în 1951 sultanatul Mascat a devenit protectorat britanic, în timp ce imamatul O. şi-a păstrat independenţa. Datorită marilor zăcăminte de petrol descoperite, O, a devenit o ţintă a monopolurilor străine. în 1955, trupele sultanului din Mascat, spriji- OMANUL CONTRACTUAL 583 O MIE Şl UNA DE ZILE nite de aviaţia engleză, au pătruns pe teritoriul imaniatului O.» ocupînd oraşul lui principal, Nizwa. în aceste condiţii a început o largă mişcare de eliberare, care s-a intensificat din 1957, cînd în ţară a izbucnit o răscoală populară. în prezent, în O* continuă lupta armată împotriva trupelor engleze şi ale sultanului din Mascat. Omanul Contractual (Omanul sub regim de tratat), protectorat britanic în estul Arabiei, ia ţărmul Golfului Persic şi al Golfului Oman. Suprafaţa: 83 600 km2. Populaţia: 111 000 loc. (1962), în special arabi. Centrul administrativ: Dubai. Teritoriul este alcătuit dintr-o cîmpie litorală joasă, deşertică, acoperită de nisipuri şi sără-turi. Zăcăminte de petrol. Populaţia din oaze cultivă curmali, pomi fructiferi, cereale; populaţia nomadă se ocupă cu creşterea animalelor (oi, capre, cămile), iar locuitorii din zona ţărmurilor practică pescuitul şi recoltarea perlelor. Zăcămintele de petrol sînt exploatate de societăţile monopoliste străine. O.C. exportă peşte, perle, lînă şi piei. Omar I, Omar ibn alKhattab, al doilea calif arab (634—644). A continuat războiul de cucerire început de predecesorul său, Abu Bekr, ocupînd Siria, Mesopotamia, Persia apuseană şi Egiptul. Lui O. I i se atribuie incendierea vestitei biblioteci din Alexandria. El a fixat data hegirei drept dată iniţială a calendarului musulman. Omar Khayyam (c. 1040--c. 1123), poet, om de ştiinţă şi filozof persan. Nefericirea multor semeni ai săi imprimă poeziei lui O.K. o notă sumbră, accentuat pesimistă, depăşită uneori prin refugiul într-o atitudine bahică. Neîntrecut maestru al rubaia-telor (catrene), el a exprimat sn poeziile sale, într-un stil concis, de o mare simplitate şi expresivitate, teama de moarte, absurditatea întocmirilor lumii, caracterul trecător al plăcerilor vieţii, care sînt, după el, singura consolare a omului pe pămînt. Liber-cugetător, O.K. a manifestat atitudini anticlericale, a negat dogma nemuririi sufletului, dog- ma despre veşnicia Coranului şi despre adevărul absolut al acestuia şi a criticat sterilitatea scolasticii. O.K. este unul dintre marii oameni de ştiinţă ai Orientului medieval, renumit ca matematician, astronom şi medic, autor al mai multor opere ştiinţifice. Catrenele sale au fost cunoscute în Europa şi în America, datorită traducerii lor reuşite în englezi de către Fitzgerald (1859). în limba română a fost tradus mai întîi de Al. Th. Stamatiad în 1932 (uit. trad. rom. 1945). omatidie (ZOOL.), unitate funcţională a ochiului compus la artropode. O. ar?> forma unui con lung în constituţia căruia intră 5 —10 celule sensibile la lumină, celule pigmentare şi celule care constituie corneea şi cristalinul. Omdurman, oraş în Sudan» situat pe malul stîng al Nilului Alb, la confluenţa cu Nilul Albastru. Cel mai mare oraş al ţării ca număr de locuitori: 113 550 loc. (1961). Din punct de vedere administrativ este inclus în oraşul Khartoum. Mici întreprinderi alimentare şi de pielărie. Centru comercial. Port fluvial. Omeiazi, dinastie de califi arabi (661 — 750), descendenţi din ginta omeia a tribului koreişiţilor din Mecca. A fost întemeiată de Moavia (661 — 680), guvernatorul Siriei, care a mutat capitala califatului la Damasc. în timpul dinastiei O., la posesiunile califatului arab (în a cărui componenţă intrau Peninsula Arabă, Mesopotamia, Siria, Persia, Egiptul) au fost alipite: restul nordului Africii, Peninsula Iberică, Asia Mijlocie, unele principate din nord-vestul Indiei, Armeniei, Azerbaidjanul şi o parte a Gru-ziei. Ca urmare a unei puternice răscoale populare (747), condusă de un fost sclav de origine persană, Abu Mustim, O. au fost răsturnaţi (750) şi a fost instaurată \puterea Abba-sizilor. După răsturnarea O.* Abd er-Rahman, nepotul ultimului calif omeid, Marvan al II-lea, a întemeiat în Peninsula Iberică o nouă dinastie a O. (756-1031). Omer Paşa (pe numele adevărat Mihail Laitas) (1806— 1871), general turc, de origine croată, paşă. A fost comandantul armatei turce care a contribuit la înfrîngerea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, în timpul războiului Crimeii (1853—1856) a fost comandantul suprem al trupelor turceşti de pe frontul european. omida (ZOOL.), denumire dată larvelor de fluturi (lepi-doptere). O. are aspect vermi-form; pe segmentele abdominale are 3—5 perechi de picioare, iar armătura bucală este conformată pentru rupt şi mestecat. De obicei o. sînt fitofage, dăunătoare agricultu-rii. „O mie şi una de nopţi", culegere de basme arabe. La baza ei se află basme indiene, ebraice şi egiptene, cunoscute de arabi prin intermediul unei traduceri persane din sec. al X-lea. Imbogăţindu-se cu elemente caracteristice vieţii arabe şi basmului popular arab, această culegere s-a constituit în jurul anului 1400, ca operă unitară apropiată de forma pe care o cunoaştem astăzi. Are o construcţie originală, care constă în înlănţuirea unor basme şi în intercalarea altora în această succesiune, cu scopul de a reţine necontenit atenţia cititorului. Opera este dominată de ideea fatalismului religios şi face elogiul regelui şi aî curţii, nu fără oarecare aluzii polemice la adresa moravurilor acestora. Prin conţinutul ei de idei, prin gustul rafinat pentru artă şi fast, precum şi prin înţelepciunea populară, practică, izvorîtă dintr-o experienţă milenară, culegerea reprezintă o adevărată oglindă a vieţii sociale, intelectuale şi morale a lumii arabe medievale. „O mie şi una de nopţi“ a fost cunoscută în Europa abia la începutul sec. al XVIII-lea, datorită unei adaptări libere franceze (Antoine Galland, 1704— 1708). O versiune greacă din 1757, apărută la Veneţia, a contopit această lucrare cu altă culegere de basme arabe, „O mie şi una de ziie“, punînd îr circulaţie termenul de Halima. „O mie şi una de iile“, culegere de basme arabe, întocmită de Petis de la Croix după ciclul persan Al jarag OMILIE 584 OM-ORA ba da alsidda şi publicată între 1710 şi 1712, după care a căpătat circulaţie universală. omilie (gr. homilia „conver-saţie“), cuvîntare, predică bisericească. Modele ale genului sînt considerate o» lui I o a n Hrisostom, care au circulat în limba slavonă şi în ţara noastră, o parte fiind traduse în româneşte pentru prima dată de Radu Gre-c e a n u în 1691. omisiune (DR.), neîndepli-nire a unei acţiuni în cazul altor obligaţii decît cele iz-vorîte din contract şi care, cînd provoacă pagubă, angajează răspunderea civilă delictuală. Omni'- (lat. omnis ,,tot“), element de compunere cu sensul „tot, toate“ (ex. omnipotenţă, omnivor). omnivor (lat. omnis „tot** şi vorare „a mînca*‘) 1. (Despre unele animale) Care se hrăneşte atît cu hrană vegetală cît şi cu hrană animală (ex. omul, ursul ş.a.). 2. (Despre un regim alimentar) Care cuprinde atît plante cît şi animale. 3. (Despre agenţi patogeni) Care poate parazita pe mai multe specii de plante sau de animale, omo- v. homo~» omofon (gr. homos „egal, la fel** şi phone „sunet“; LINGV.), cuvînt, grup de cuvinte sau silabă care sună la fel, care se pronunţă în acelaşi mod ca alt cuvînt, ca alt grup de cuvinte sau ca altă silabă, fără a se scrie însă identic (ex. unsoare şi un soare). omofonie (MUZ.), factură a unei piese muzicale în care o voce deţine melodia, îndeobşte în registrul mai înalt, iar celelalte o susţin, o întregesc armonic. omogen (FIZ.; despre un corp sau despre un sistem fizico-chimic), care are pentru o mărime fizică aceeaşi valoare în oricare domeniu din interiorul corpului sau sistemului respectiv. Proprietatea de omogenitate este dependentă de ordinul de mărime al domeniului la care ne referim. Astfel, un corp cristalin o. din punctul de vedere al densităţii îşi pierde acest caracter în domenii comparabile cu mărimea atomilor. omogenizare (METAL.), tratament termic care se aplică unor aliaje (oţeluri, aliaje de cupru, aliaje uşoare etc.), cu scopul de a elimina sau de a micşora segregaţiile chimice produse în timpul solidificării şi răcirii. V. şi recoacere de omogenizare. omogrâf (gr. homos „egal, la fel“ şi graphe „scriere**; LINGV.) ,cuvînt care are aceeaşi grafie ca alt cuvînt. O. pot fi omonime sfiu cuvinte pronunţate diferit (ex. masa unui corp faţă de a se masă). omografie (MAT.), corespondenţă biunivocă între două spaţii proiective, care face ca unui punct, unei drepte sau unui plan dintr-un spaţiu să-i Corespundă un punct, o dreaptă sau un plan din celălalt spaţiu. O o. între două spaţii, două plane şi, respectiv, între două drepte este determinată dacă se dau cinci, patru şi, respectiv, trei perechi de puncte corespondente. Cazuri particulare de o. sînt*. asemănarea, omotetia, perspectiva, simetria. omolog (gr. homoîogos „în armonie**) Adj. 1. (MAT.; despre două elemente aparţinînd la două figuri între elementele cărora există o corespondenţă biunivocă) Care corespund în corespondenţa biunivocă (ex., în două triunghiuri asemenea, laturi o. sînt laturile care se opun la unghiuri egale). 2. (CHIM.) Termen al unei serii de compuşi organici (serie omologă) care diferă de termenii vecini printr-o grupare — CH2~. De exemplu, metanul (CHa), etanul (C2H%), propanul (C,HS) sînt omologi. omologare 1. (DR.; în trecut) Denumire dată operaţiei de verificare şi de aprobare a unui act de către organul competent ori de cîte ori legea cere aceasta (ex. o. conturilor unei gestiuni). 2. (TEHN.) Acceptare oficială a . unui tip de produs şi aprobarea fabricaţiei curente a acestuia. O. se face de către o comisie sau de către un organ însărcinat în acest scop, după examinarea amănunţită (prin încercări, experimentări etc.) a indicilor tehnici-economici şi a condiţiilor de fabricaţie a produsului respectiv. omologie (BIOL.), corespondenţă morfologică a organelor din punctul de vedere al originii şi al dezvoltării onto- şi filo-genetice. V. şi organe omologe. omonim (gr. homos „egal, la fel“ şi onoma „nume**; LINGV.), cuvînt identic ca formă şi ca pronunţare cu alt cuvînt, de care diferă însă ca sens şi, de obicei, ca origine (ex. dar substantiv şi dar conjuncţie). omoplat (gr. omos „umăr * şi plate „neted“; ANAT.), os-pereche plat, avînd forma unui triunghi cu vîrful în jos, care Omoplat 1 acromîon; 2 — apofiza coracoidâj 3 — fosa subspinoasâ; 4 — margine* vertebrală; 5 — marginea axilară; 6 — unghiul lateral; 7— cavitatea glenoidâ alcătuieşte, împreună cu clavicula, centura scapulară. O. este osul umărului. omor (DR.), infracţiune care constă în uciderea cu intenţie a unei persoane. O. cu premeditare se numeşte asasinat-O. săvîrşit de mamă asupra copilului imediat după naştere se numeşte pruncucidere. — O. fără voief infracţiune care constă în provocarea morţii fără intenţie a unei persoane, din nesocotinţă, nebăgare de seamă sau din nerespectarea legilor sau regulamentelor. om~6ră (EC.), indicator cu ajutorul căruia se determină şi se caracterizează gradul de folosire efectivă a timpului de muncă de către un salariat în cadrul activităţii sale de bază. în planificare, acest indicator stă la baza determinării numărului de salariaţi necesari pentru îndeplinirea sarcinilor de plan, avînd în vedere normele de muncă stabilite şi folosirea integrală a fondului de timp de muncă. în statistică, indicatorul om-ore lucrate exprimă OM-ZI 585 ONCTUOZITATE numărul de ore utilizate efectiv de către un salariat în cadrul activităţii sale de bază; el caracterizează pe deplin gradul de folosire a timpului de muncă, deoarece nu cuprinde întreruperile din procesul de producţie. om-zi (EC.), indicator cu ajutorul căruia se determină şi se caracterizează, în general, gradul de folosire a timpului de muncă de către un salariat, luînd în consideraţie ziua de muncă. în planificare, el serveşte la determinarea numărului de salariaţi necesari pentru îndeplinirea sarcinilor de producţie în cadrul unei zile normale de muncă, ţinînd seama de normele de muncă date şi de durata legală a zilei de muncă, în statistică, indicatorul om-zi lucrată caracterizează prezenţa la lucru a salariaţilor, indiferent de numărul de ore lucrate. Acest indicator nu caracterizează complet gradul de folosire a timpului de muncă, deoarece el cuprinde şi pierderile de timp de muncă care pot avea loc în decursul unei zile de muncă. Omortag (Omurtag), ţar bulgar (814—831), fiul lui Krum. Ajutat de aristocraţia militară a protobulgarilor, a continuat politica de expansiune a tatălui său. A sprijinit pe împăratul bizantin Mihail al II-lea (820—829) în lupta împotriva mişcării antifeudale (821—823) conduse de Toma Slavul. omotetie (gr. homos „egal, la fel“ şi thesis „poziţie"; MAT.), transformare omografică a unei figuri în altă figură, în care punctele corespondente sînt în linie dreaptă cu un punct fix, numit centrul omotetieif iar raportul distanţelor de la acest centru la două puncte corespondente este constant şi se numeşte puterea omotetiei. Două figuri omotetice sînt asemenea. Omsk, oraş în Uniunea Sovietică, situat în sud-vestul Siberiei, pe rîul Irtîş. 702 000 loc. (1964). Mare centru industrial, cu întreprinderi constructoare de maşini (maşini agricole, aparate electrice ş.a.), de prelucrare a petrolului, de cauciuc sintetic, textile, alimentare, de încălţăminte etc. Mare port fluvial şi nod feroviar pe magistrala siberiană. Institute de învăţămînt superior. Omul, vîrful cel mai înalt (2 507 m) din munţii Bucegi (Carpaţii Meridionali). însemnat obiectiv turistic. Cabană turistică şi staţie meteorologică de altitudine. „Omul liber“, gazetă legală, apărută la Piteşti, între noiembrie 1935 şi martie 1936. A publicat materiale cu privire la activitatea Blocului democratic şi a militat pentru crearea frontului popular, împotriva fascismului şi a războiului. omuşor (ANAT.), formaţiune anatomică din fundul cavităţii bucale, reprezentînd marginea liberă a vălului palatului. Sin. luetâ. Oncescu, Nicolaie (1905— 1964), geolog român. A fost profesor la Institutul de mine şi la Universitatea din Bucureşti. în lucrările sale tratează probleme privitoare la geologia unor zăcăminte de substanţe minerale utile (cărbuni, petrol, gaze naturale, sare etc.), probleme de hidrogeologie, de geologie regională etc. A elaborat o sinteză modernă a geologiei R.P.R., apărută în mai multe ediţii. Laureat al Premiului de stat. Onciul, Dimitrie (1856— 1923), istoric român. A studiat D. Onciul la Viena. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, director al Arhivelor statului şi membru al Academiei Române. A întemeiat şcoala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrînd argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părţi ale Dunării şi res-pingînd teoria migraţiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică în nordul Dunării. A demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale româneşti a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formaţiuni politice locale, combătînd teoria neştiinţifică a „descălecatului*4. Op. pr.: „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţii românilor în Dacia Traiană“ (1885), „Radu Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti** (1890—1892), „Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale** (1919), „Tradiţia istorică în chestiunea o-riginilor române“ (1906 — 1907), „Originile Principatelor Româ-ne“ (1899). oncologie (gr. onkos „volum, tumoare** şi logos „discurs, ştiinţă**; MED.), ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul tumorilor şi al mijloacelor de prevenire, depistare precoce şi tratament al cancerului. în R.P.R. asistenţa profilactico-curativă a bolii canceroase constituie o importantă problemă de sănătate publică. în 1949 s-a înfiinţat Institutul de oncologie din Bucureşti. Institutul are filiale la Cluj, Iaşi, Timişoara şi Tîr-gu-Mureş. în centrele mari sînt organizate servicii de asistenţă a bolnavilor de cancer, Sin. cancerologie. onctuozitâte (lat. onctuosus „uns**; TEHN.), proprietate a unui lubrifiant de a adera la suprafeţele corpurilor solide (în general metalice), determinată de fenomenele superficiale ce se produc la contactul dintre lubrifiant şi corpul solid. O, depinde de: a) prezenţa moleculelor polare ale lubrifiantului, care sînt orientate şi ad-sorbite pe cele două suprafeţe ale pieselor ce alunecă una pe alta, formînd un strat rezistent (strat primar); acesta împiedică contactul direct dintre piese; b) afinitatea lubrifiantului pentru metalele pieselor între care se găseşte (ex. pentru metalele şi aliajele anti-fricţiune afinitatea lubrifianţi-lor este mai mare decît pentru nichel, crom ş.a.). Constituie o caracteristică importantă a lu-brifianţilor, ea putînd fi îmbu- ONDATRA 586 ONEŞTI nâtăţită prin adăugarea de compuşi organici şi organo-metalici cu grupări polare, ca: acizii graşi, fosfaţii organici, sulfura de plumb, clorura de plumb, grafitul etc. ondâtra ( Ondatra zibethica), specie de mamifer rozător din Ondatra familia microtidelor, originar din America de Nord. Are corpul lung (peste 30 cm), acoperit cu o blană preţioasă de culoare castanie-roşcată. Trăieşte în preajma apelor, produ-cînd pagube în orezării şidis-trugînd digurile. In ţara noastră este răspîndită în Transilvania, Banat şi Delta Dunării. Sin. bizam. Ondine (Undine) (în mitologia germanică şi scandinavă), duhuri care locuiesc în fundul apelor, fiind reprezentate ca fete tinere, seducătoare, care îşi aleg bărbaţii dintre muritorii de rînd. ondogrâf (fr. onde „undă“ şi gr. graphein „a nota"; FIZ.), instrument de măsură înregistrator care trasează pe o bandă de hîrtie curba de variaţie a unei tensiuni electrice alternative, prin selectarea valorilor individuale succesive din cuprinsul unei perioade. ondulogrâf (TELEC.), aparat pentru recepţionarea şi înregistrarea semnalelor telegrafice după codul Morse, folosit la liniile în cablu submarin şi în radiotelegrafie, Onega, lac în nord-vestul părţii europene a Uniunii Sovietice. Suprafaţa: 9 900 km2. Adîncimea maximă: 115 m. Cuveta lui este de origine tecto-no-glaciară. Numeroase insule. Este unit cu Marea Albă prin canalul Marea Albă-Baltica şi intră în sistemul navigabil Volga-Marea Baltică. E bogat în peşte. O’Neill [ounid], Eugene Gladstone (1888-1953), unul dintre cei mai de seamă dramaturgi americani. Născut la New York, în familia unui actor, el a dus în tinereţe o existenţă aventuroasă, înso-ţindu-şi tatăl în turnee şi schimbîndu-şi des profesiunea (funcţionar, marinar, actor, ziarist). Aceste experienţe de viaţă au constituit sursa de inspiraţie pentru primele sale piese. Vasta sa operă, foarte variată, este contradictorie şi inegală. O’N* a oscilat între o viziune realist-critică cu substrat social şi o concepţie mistică, fatalistă, influenţată de freudism şi pietism. Pe plan artistic a fost receptiv la soluţiile veriste, suprarealiste şi expresioniste. Aceste influenţe au fost prelucrate de O’N. şi subordonate valorificării artistice a frămîntărilor, complexelor şi neliniştilor omului din lumea burgheză contemporană, printre care un loc de frunte îl ocupă problema destinului, a contradicţiei dintre om şi forţele oarbe neînţelese, manifestată pe plan social şi psihologic. E'. G. O’Neill Unele dintre piesele sale („Luna dezmoşteniţilor**, 1952) reflectă rezistenţa morală a oamenilor simpli, care îşi păstrează integritatea în ciuda condiţiilor dezumanizante ale lumii capitaliste. Mesajul de critică socială al pieselor lui O’N. este însă adesea înceţoşat de o viziune atemporală, naturalistă sau psihologizantă. In dramele de mare întindere, el se apropie de tehnica romanului-fluviu, întreaga sa operă folosind amplu monologul interior şi „fluxul conştiinţei**. Operele sale mai importante sînt: tragedia familială „Dincolo de zare“ (1920); „Anna Christie** (1922), dramă axată pe tema reabilitării femeii prostituate, în care apare fatalismul său; „Maimuţa păroasă “ (1922), înfăţişînd în manieră expresionistă contradicţia de neîmpăcat dintre exploataţi şi exploatatori; „Patima de sub ulmi“ (1924) şi „Straniul interludiu** (1928), studii de caracter construite pe scheme ale psihanalizei; „Din jale se întrupează Electra** (1931), reconsiderare pe coordonate psihopatologice a tragediei atrizilor; „Sosirea omului de gheaţă** (1946), tragedie de atmosferă suprarealistă, şi piesa autobiografică postumă, de inspiraţie fatalistă, „Drumul în noapte al zilei celei lungi“ (1956), în care O’N. prezintă destinul ca forţă imanentă fiinţei umane. Experienţele artistice ale lui O’N. au lărgit posibilităţile de expresie ale dramaturgiei moderne. Premiul Nobel (1936). O’Neill [ounid], Owen Roe (c. 1590—1649), unul dintre conducătorii răscoalei din 1641 împotriva dominaţiei engleze din Irlanda. Reprezentînd interesele unei părţi a nobilimii irlandeze ale cărei pămînturi au fost acaparate de englezi, O’N* s-a pronunţat pentru acordarea independenţei Irlandei. In 1646 a înfrînt trupele engleze şi scoţiene la Benburb. oneros (lat. onus, oneris „sarcină**), act juridic cu titlu ^, act prin care se urmăreşte ca, în schimbul prestaţiei la care partea se obligă, să obţină o contraprestaţie. Oneşti (denumirea pînă în martie 1965 a oraşului Gheor* ghe Gheor ghiu-Dej), oraş regional în sudul regiunii Bacău, pe valea Trotuşului. 27 430 loc. (1964). Important centru al industriei chimice şi al industriei energiei electrice şi termice. Oraşul a luat naştere şi s-a dezvoltat în anii regimului democrat-popular, pe locul fostelor aşezări rurale: Oneşti, Borzeşti, Crucea de Piatră şi Slobozia Meiului (care totalizau numai 4 274 loc. în 1948). Aici au fost amplasate mari obiective industriale şi importante construcţii social-cul-turale. Unităţile industriale cele mai importante de la O. sînt: Întreprinderea centrale termice Borzeşti (225 MW), intrată în ONICESCU 587 ONTOGENEZĂ funcţiune, treptat, începînd din 1956; Rafinăria Oneşti, intrată în funcţiune, treptat, începînd din 1956, care constituie una dintre unităţile cele mai mari de prelucrare a ţiţeiului din ţara noastră; Combinatul chimic Bor-zeşti, intrat în funcţiune, treptat, începînd din 1960; Combinatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti, intrat în funcţiune, treptat, începînd din 1962 şi care are o capacitate de producţie anuală de 18000 t de fenol, î 1 000 t de acetonă» 50 000 t de cauciuc sintetic şi 6 500 t de polistiren. Toate aceste unităţi formează împreună un complex industrial modern, dotat cu tehnică avansată. Onicescu, Octav (n. 1892), matematician român, profesor la Universitatea din Bucureşti, profesor emerit, membru al Academiei R.P.R. Are contribuţii în teoria probabilităţilor, căreia i-a dat o nouă axiomatizare cu ajutorul noţiunii de funcţie-sumă. A creat o mecanică invariantă a punctului material şi a sistemelor de puncte materiale. De asemenea are contribuţii în domeniul analizei matematice, geometriei, algebrei ş.a. Op. pr.: „Teoria probabilităţilor şi aplicaţii" (în colaborare, 1956), „Numere şi sisteme aleatoare'* (Paris, î 963), Laureat al Premiului de stat. oniric (gr. oneiros „vis44; MED.), delir —, delir asemănă- tor cu visul. Bolnavul, deşi nu doarme, se comportă ca un somnambul, luînd parte activă la vis, vorbeşte şi gesticulează, iar cînd îşi revine nu-şi mai aminteşte nimic. Acest delir se observă în unele boli psihice, în intoxicaţii exo- sau endogene şi în infecţii grave. Se mai numeşte delir de vis. Onişor, Teodor, ţăran din Blaj, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. în 1894, în timpul procesului intentat semnatarilor Memorandum u- 1 u i din 1892, a fost trimis, împreună cu alţi doi ţărani, la împăratul Franz Joseph I, pentru a protesta împotriva a-buzurilor autorităţilor maghiare faţă de conducătorii luptei românilor din Transilvania. onix (MINER.), varietate de agat de culoare neagră, adesea cu dungi albe, roşii, cenuşii etc. Prin diferite prelucrări chimice poate căpăta orice culoare. Este o piatră semipreţioa-să de ornament. onixis (gr. onyx „unghie"; MED.), infkmaţie a marginii cărnoase laterale a unghiei degetului mare de ia picior, mai rar a celorlalte degete. Se numeşte, popular, unghie incarnată. Onofrei, Dimitrie (n. 1897), tenor român. A studiat la Iaşi, cu E. Mezzetti şi la Milano cu Podeşti, corepetitorul lui Caru-so. A debutat în 1923 la opera din Malta. A cîntat în ţară şi mulţi ani în străinătate, obţi-nînd succese remarcabile. In 1947, în urma unui accident, şi-a întrerupt cariera artistică. Repertoriul său cuprindea rolul Faust din opera cu acelaşi nume de Ch. Gounod, Mario din „Tosca“ şi Rodolfo din „Boema" de G. Puccini, Ducele din „Rigoletto“ de G. Verdi ş.a. înzestrat cu o voce generoasă, plină de forţă şi strălucire, susţinută de o tehnică riguroasă, O. se distingea prin lirismul cald şi prin autenticitatea interpretărilor. onom(a)- (gr. onoma, -atos „nume41), element de compunere cu sensul „nume**, „cuvînt44 (ex. onomatopee). onomasiologia (gr. onoma-sia „nume specific44 şi logos „ştiinţă"; LINGV.), studiu al mijloacelor folosite de una sau de mai multe limbi pentru a exprima o anumită noţiune (ex. studiul denumirilor părţilor corpului). onomastică 1. Disciplina lingvistică al cărei obiect de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii. 2. Totalitate a numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc. onomatopee (gr. onoma, -atos „nume“ şi poiein „a face44; LINGV.), cuvînt care imită un sunet sau un zgomot; ex.: cucu ! poc ! (interjecţii), a guiţa, a pocni (verbe) etc. Se numeşte şi cuvînt imitativ. Ontario /qntezriou/, lac în America de Nord, între Canada şi S.U.A., cel mai mic din sistemul Marilor Lacuri. Suprafaţa: 19500 km2. Adîncimea maximă: 237 m. Primeşte apă din lacul Erie (prin rîul Niagara); din el porneşte fluviul Sfo Laurenţiu, care se varsă în Oceanul Atlantic. Comunică prin canale navigabile cu lacurile Erie şi Huron, cu rîul Hudson şi cu Ottawa. Pe malurile lui se află oraşul Toronto (Canada). ontogeneză (gr. on, onios „fiinţă44 şi genesis „naştere44), dezvoltare individuală a organismelor vegetale şi animale; cuprinde toate treptele, stadiile şi perioadele de creştere şi de dezvoltare ale unui organism de la începutul şi pînă ONTOLOGIE 588 OPERĂ la sfîrşitul existenţei sale. Procesul ontogenetic actual oglindeşte caracterul istoric al fiinţelor vii. V. legea bioge-netică fundamentală. ontologie (gr. on, ontos „fiinţă" şi logos „ştiinţă") 1. (în filozofia premarxistă şi în filozofia idealistă contemporană) a) Teorie speculativă despre existenţă ca atare, adică despre trăsăturile şi principiile comune oricărei existenţe. b) Teorie speculativă despre esenţele sau principiile ultime ale tuturor lucrurilor, în opoziţie cu cunoaşterea aparenţelor, a fenomenelor. Termenul de o. a fost introdus în 1613 de filozoful german Goclenius şi popularizat îndeosebi de Chr. W o 1 f f; ideea unei asemenea discipline filozofice însă exista încă de la Aristotel, care o numea „filozofie primă"; mai tîrziu, pentru denumirea o. s-a folosit şi termenul de metafizică. 2. în filozofia marxistă, termenul de o. se foloseşte uneori pentru desemnarea acelei laturi a materialismului dialectic care se referă la realitatea obiectivă, spre deosebire de gnoseologie, care se referă la reflectarea acesteia în conştiinţa omului, la legile dezvoltării cunoaşterii. Întrucît cunoaşterea reflectă realitatea o-biectivă şi se supune aceloraşi legi generale ca şi aceasta din urmă, între o. şi gnoseologie există, potrivit concepţiei marxiste, o unitate dialectică. Filozofia marxistă respinge o. ca teorie speculativă, apriorică (v. şi a priori), independentă de ştiinţele particulare şi situată deasupra lor. O.N.U. v. Organizaţia Naţiunilor Unite. oogamie (gr. oon „ou" şi gamos „unire"; BOT.), tip de proces sexual în care are loc unirea celulei sexuale femele mari şi imobile cu o celulă sexuală masculă mică şi mobilă. O. este caracteristică algelor şi ciupercilor. oogon (gr. oon „ou" şi gonos „urmaş"; BOT.), organ femei de reproducere caracte-. ristic plantelor la care procesul sexual are loc prin oogamie. O. este celula-mamă a oosferei. oolxt (gr. oon „ou" şi lithos „piatră"; PETROGR.), for- maţiune sferică sau elipsoidală, cu diametru pînă la 2 mm, constituită din material cu dispoziţie concentrică, datorită precipitării mineralelor în jurul unui nucleu. O. pot fi constituite din calcit, aragonit, fosfat de calciu, hematit etc. Oort, Jan Hendrik (n. 1900), astronom olandez, director al Observatorului din Leiden. în 1927 a descoperit, în acelaşi timp cu astronomul suedez B. Lindblad, rotaţia Galaxiei noastre. O. a făcut numeroase studii asupra Galaxiei şi Meta-galaxiei, folosind atît observaţii optice cît şi radioastrono-mice. oosferă (BOT.), celulă sexuală femelă (gamet-femel), situată într-un oogon, într-un arhegon sau într-un sac embrionar. opac (FIZ.; despre un mediu), care nu permite trecerea unei radiaţii electromagnetice sau corpusculare, reflectînd şau absorbind radiaţia incidenţă. opacitate (FIZ.), mărime egală cu raportul dintre intensitatea unei radiaţii incidente pe un corp şi intensitatea radiaţiei transmise prin corp; se foloseşte mai ales în fotometrie. opal (MINER.), bioxid natural hidratat de siliciu, amorf, cu aspect sticlos, incolor sau variat colorat, transparent sau opalescent, cu irizaţii. Varietatea transparentă sau uniform colorată (o. nobil) este utilizată, din cele mai vechi timpuri, ca piatră de podoabă. opalescenţă (FIZ.), aspect lăptos, tulbure, prezentat de unele medii în care sînt dispersate particule de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă a luminii. O. este cauzată de împrăştierea luminii incidente.—O. critică, opalescenţă fluidelor în vecinătatea punctului critic, datorată fluctuaţiilor spaţiale ale densităţii. Oparin, Aleksandr Ivano-vici (n. 1894), biochimist sovietic, profesor la Universitatea din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A elaborat o concepţie nouă asupra evoluţiei materiei şi apariţiei vieţii pe Pămînt. Primele forme de viaţă ar fi apărut, după O», o dată cu constituirea unor sisteme complexe coloidale, aşa-numitele coacer-vate. O. are de asemenea contribuţii în problema variaţiilor enzimatice din celulele vegetale, în sinteza acizilor nucleici, precum şi în tehnologia alimentelor. opaxit (IND. STICL.), geam turnat din sticlă opacă sau opa-lescentă, diferit colorată, avînd imprimate pe una dintre feţe striaţii paralele; se produce în foi mari cu lungimea de 2 000 —3 000 mm, lăţimea de 800 mm şi grosimea de 6,5 mm sau în plăci pătrate cu latura de 150 sau de 200 mm. operaţionalism, curent i-dealist-subiectiv contemporan, întemeiat de fizicianul american P.W. Bridgman (1882-1961), care îmbinâ neopozit i-vismul cu pragmatismul. Interpretînd denaturat datele fizicii moderne, o. consideră că semnificaţia noţiunilor utilizate în ştiinţă se reduce la seria operaţiilor efectuate dc fizician în cursul folosirii sau verificării acestor noţiuni („semnificaţia nu este altceva decît operaţia", spune Bridgman). Noţiunile care nu pot fi definite prin anumite operaţii ar fi lipsite de sens; printre acestea, o. include şi categoriile fundamentale ale materialismului. Potrivit o., teoriile fizice sînt simple convenţii, a căror alegere este determinată de simplitatea şi comoditatea unor operaţii. O. duce inevitabil la concluzia subiectivistă că noi cunoaştem numai propriile noastre operaţii, la negarea conţinutului obiectiv al cunoaşterii ştiinţifice. opera1, compoziţie muzicală pentru solişti, cor şi orchestră, cu o acţiune scenic-dramatică, creată pe baza unui libret. Datorită acestor caracteristici, o. este purtătoarea unuţ mesaj ideologic manifest şi accesibil maselor largi. Manifestare sincretică; spectacolul de o. se realizează cu concursul muzicii, dramei, picturii, arhitecturii, coregrafiei etc. O. în accepţia actuală s-a născut la hotarul dintre sec. al XVI-lea şi XVII-lea la Florenţa, ca o tendinţă rinascentistă de a reînvia tragedia antică, cu complexa ei alcătuire (dramă, poezie lirică, muzică, dans). Primele OPERĂ 589 OP IAN lucrări de acest gen, ale lui J. Peri, G. Caccini ş.a., nu conţineau melodii propriu-zise, ci o declamaţie muzicală a textului. Acest stil s-a extins şi în alte centre ale Italiei şi a fost ilustrat cu strălucire de către Monteverdi, răspîndindu-se a-poi în Europa. în sec. al XVI II-lea, în Franţa, Lully pune bazele o. naţionale (în specificul căreia se înscrie şi folosirea baletului), ridicată mai tîrziu de Ch. Gou-nod şi G. Bizet la un înalt nivel artistic. Teatrul din Ham-burg este leagănul o. germane. Purceii, în Anglia, marchează începutul o. engleze. Napolita-nul Pergolesi dezvoltă inter-mediile comice dintre acte, dînd naştere operei bufe (gen preluat în Franţa sub numele de opera comică), cu subiecte contemporane, spre deosebire de opera seria, inspirată cu precădere din mitologie şi istorie. în o. seria italiană, elementul vocal capătă treptat importanţă, ajun-gîndu-se însă la un exces de virtuozitate vocală formală. Restabilirea principiilor dramatice ale o. seria se datoreşte lui Gluck. Clasicismul vienez a fost reprezentat în o. prin Beethoven (,,Fidelio“) şi mai ales prin Mozart („Flautul fermecat**, „Don Juan**, „Nunta lui Figaro** ş.a.). Un rol deosebit în dezvoltarea o* a avut Wagner, care a folosit la maximum forţa dramatică a expresiei vocale, rupînd cu tradiţia o. alcătuite dintr-o suită de arii; concomitent, sin-tetizînd soluţiile date de Rossi-ni, Donizetti, Bellini, Meyer-beer, Verdi îmbină armonios tradiţiile b e 1-c a n t o-ului cu adevărul vieţii, înscriindu-se, prin tematică şi atitudine, ca un compozitor romantic-revo-luţionar. 0 deosebită strălucire au dat-o o, compozitorii verişti italieni Mascagni, Leon-cavallo şi Puccini. întemeietorul o. ruse este Glinka, iar Musorgski este creatorul dramei muzicale populare, în care viziunea scenică se bazează pe adevărul social. în sec. al XX-lea, o. evoluează pe mai multe căi distincte (impresionismul şi expresionismul fiind cele mai evidente), marcate de creaţia lui Debussy, R. Strauss, Hindemith, Berg, Prokofiev, Stravinski, Bartok. în România, o. italiană a pătruns încă din sec. al XVI II-lea. în secolul următor s-au creat numeroase lucrări originale, dintre care cele de E. Caudella, Al. Flechtenmacher, E. Wachmann stau la baza o. româneşti, în sec. al XX-lea S. Drăgoi („Năpasta**), P. Constantinescu („0 noapte furtunoasă") şi G. Enescu („Oedip“, 1936) sînt creatorii o. româneşti moderne, în creaţia contemporană de operă se observă orientarea spre o tematică de semnificaţie istorică şi socială („Pană Lesnea Rusalim“ de Paul Constantinescu, „Ion-Vodă cel Cumplit** şi „Răscoala** de Gh. Dumi-trescu), precum şi spre subiecte inspirate din actualitate şi din tradiţiile luptei revoluţionare a partidului („Fata cu garoafe** de Gh. Dumitrescu, „Pădurea vulturilor** de T. Jarda, „Trandafirii Doftanei** de N. Petri). V. şi Teatrul de operă şi balet. operă2 (NAV.), ^ moartă, partea navei care se află deasupra liniei de plutire. — 0. vie v. carenă. operctil (lat. operculum „ca-pac“; ZOOL.) 1. Pliu tegumen-tar, susţinut adesea de plăci osoase, care acoperă deschiderea branhială la majoritatea speciilor de peşti. 2. Capac care astupă gura cochiliei la unii melci. operetă, compoziţie muzical-dramatică pentru solişti, cor şi orchestră, derivată din opera bufă, în care cupletele cîntate alternează cu cele vorbite. Gen de largă popularitate, o. a apărut în Franţa, la începutul sec. al XlX-lea, ca spectacol cu caracter critic şi satiric, legată şi de tradiţia vodevilului şi a singspielului. Ca întemeietori ai o. sînt consideraţi francezii Herve şi Offenbach. Genul a cunoscut o perioadă de înflorire atît în Franţa, prin compozitorii Ch. Lecocq, E. Audran, R. Planquette, cît mai ales la Viena, prin creaţia lui F. von Suppe, J. Strauss, Fr. Lehâr şi I. Kâlmân, care au abordat, cu accente satirice sau parodistice, moravuri ale vremii, valsul vienez pârtiei-pînd în creaţia acestora ca un element vocal şi dramatic de primă importanţă. în istoria muzicii româneşti, tradiţia o» este mai veche decît aceea a operei, cristalizîndu-se în sec. al XlX-lea din vodevil şi comedia muzicală. Apropiată vodevilului, opereta „Baba Hîrca" (1847) de Al. Flechtenmacher a constituit primul succes în acest domeniu, urmat de creaţiile compozitorilor E. Caudella, G. Stephănescu, C. Po-rumbescu, C. Dimitrescu, I. Hartulari-Darclee. Corespunzător gustului publicului românesc al epocii, axată pe o tematică patriotică şi satirică, o. a adăugat ariilor şi dansurilor tradiţionale cîntecul de inspiraţie folclorică. Genul a cunoscut un nou avînt după 23 August 1944. Tematica o. s-a îmbogăţit cu subiecte din actualitate, iar stilul ei s-a adaptat cerinţelor contemporane. S-au afirmat pe acest tărîm compozitorii: Gh. Dendrino („Lăsaţi-mă să cînt“, „Lysistra-ta“), F. Barbu („Ana Lugo-jana**, „Plutaşul de pe Bistriţa**, „Tîrgul de fete“), A. Men-delsohn („Anton Pann“), FI. Comişel („Culegătorii de stele**), E. Roman („Colomba**). Ophiuchus (ASTR.), constelaţie situată în apropierea Scorpionului şi Şarpelui, vizibilă Constelaţia Ophiuchus seara în lunile de vară; deşi este străbătută de ecliptică, nu figurează printre constelaţiile zodiacului. opiacee (FARM.), preparate farmaceutice derivate din opiu şi utilizate ca analgezice» antispastice, hipnotice (ex. morfina, papaverina etc.). Opian (sec. Iî e.n.), poet grec, născut la Corycos (Cilicia). Este autorul poemului didactic „Despre pescuit**, scris în-tr-un stil elegant, cu puternice accente retorice. Lucrarea este OPINIE 590 OPOZIŢIE dedicată împăraţilor Commodus şi Marc Aureliu. Lui O. i se mai atribuie şi un alt poem didactic, intitulat „Despre vînă-toare“. opinie separată (DR.), părerea unuia dintre membrii completului de judecată, diferită de părerea majorităţii şi care trebuie motivată deosebit. opistotonus (gr. opisthen „în spate" şi tonos „tensiune**; MED.), simptom caracterizat prin contracţie tonică, intensă şi prelungită a muşchilor spatelui, determinînd o poziţie în arc de cerc. O. este o formă de spasm caracteristică tetanosului. Opitz [opif7, Martin (1597 — 1639), scriitor şi teoretician literar german. A promovat limba şi literatura germană într-o perioadă de desconsiderare a specificului naţional şi de imitare servilă a literaturii franceze („Aristarchus, sau Despre dispreţul faţă de limba germană", 1617). Opera sa principală este „Cartea poeziei germane** (1624), o poetică reprezentînd suma organizată a normelor în vigoare în acea vreme. A mai scris ode, sonete, poezii pastorale. în poemul „Zlatna, sau Liniştea sufletească** (1623) descrie viaţa, portul şi obiceiurile românilor din Transilvania, cunoscuţi de el în perioada celor cîţiva ani în care a fost profesor la gimnaziul din Alba-Iulia. opiu (CHIM.), produs rezultat prin evaporarea latexului extras din capsulele necoapte ale unor specii de mac (Papaver somniferum). Este constituit dintr-un amestec de gume, grăsimi, materii pectice, albumine, răşini, alcaloizi (narcotină, morfină, papaverină etc.) ş.a. Se întrebuinţează în industria farmaceutică pentru extragerea alcaloizilor pe care îi conţine, în doze mici este utilizat, în medicină, ca somnifer, calmant şi analgezic. Fumat, produce o stare de euforie, urmată de un somn oniric şi duce cu timpul la dezechilibru psihic şi intelectual, datorită intoxicării organismului. Opole, oraş în partea de sud a R.P. Polone, situat pe rîul Odra. 66 900 loc. (1962). Nod feroviar, port fluvial. Industrie constructoare de maşini şi a materialelor de construcţie. oportunism, îndepărtarea de la poziţia de clasă, de la lupta de clasă/adaptarea şi subordonarea intereselor clasei muncitoare faţă de interesele şi politica burgheziei, renunţarea la ţelul final al luptei proletariatului: răsturnarea orînduirii capitaliste şi construirea comunismului. Izvorul ideologic al o. îl constituie presiunea exercitată de ideologia burgheză a-supra elementelor nestatornice din mişcarea muncitorească, receptive la această influenţă. Mediul social care favorizează pătrunderea o. în mişcarea muncitorească îl constituie aristocraţia muncitorească şi elementele cu stare de spirit mic-burgheză provenite din alte clase şi pături sociale. Acolo unde reuşeşte să se manifeste, O. constituie un pericol grav pentru mişcarea muncitorească, dăunează organizării şi luptei de clasă a proletariatului prin aceea că dezorientează şi frînează lupta clasei muncitoare. O. a apărut în mişcarea muncitorească în sec. al XlX-lea şi s-a intensificat în epoca imperialismului. Devenind curent dominant în majoritatea partidelor social-demo-crate ale Internaţionalei a Il-a (1889— 1914), o. a dus în cele din urmă la falimentul acesteia. Principala formă de manifestare a o. este reformismul, ai cărui purtători sînt liderii de dreapta ai partidelor social-democrate. Lupta împotriva o. este o condiţie importantă pentru realizarea unităţii de acţiune a clasei muncitoare pe plan naţional şi internaţional, pentru scoaterea maselor de sub influenţa ideologiei şi politicii burgheze şi mobilizarea lor în sprijinul unei politici revoluţionare. oposum (Dideîphys), gen de mamifere marsupiale din America de Nord, cu corpul de circa 45 cm şi cu coada de circa 40 cm lungime. Este ar- Oposum boricol. Se vînează pentru blana sa cenuşie, foarte apre-ciată. opoterapie (gr. opos „suc" şi therapeia „tratament**; MED.), tratament aplicat în diferite boli şi care constă în administrarea de sucuri, extracte sau pulberi de ţesuturi, de organe sau de glande endocrine. O. este utilizată în cazurile în care substanţele respective lipsesc din organism. împreună cu organoterapia reprezintă începutul terapeuticii endocrine moderne. întemeietorul o* este Brown-Sequard. opozabil (DR.; despre un drept, un act juridic, o hotărîre judecătorească sau orice mijloc de apărare), care trebuie să fie respectat şi de alte persoane. opoziţia dintre munca fizică şi munca intelectuală, opoziţie de interese proprie orînduirilor împărţite în clase antagoniste între acei membri ai societăţii care prestează o muncă fizică şi cei care desfăşoară o activitate intelectuală. Această opoziţie a apărut în procesul diviziunii muncii sociale, o dată cu formarea şi dezvoltarea proprietăţii private şi a claselor, baza ei economică con-stituind-o exploatarea oamenilor muncii fizice de către clasele exploatatoare. Revoluţia industrială şi folosirea capitalistă a maşinilor au transformat pe muncitori într-o simplă anexă a maşinii, constituind cea mai grăitoare expresie a separării muncii fizice de cea intelectuală şi a adînci-rii opoziţiei respective. Cu toate că progresul tehnic-ştiinţific contemporan determină unele modificări în structura muncii, factorii esenţiali care condiţionează această opoziţie se menţin, ea putînd fi înlăturată numai în socialism, o dată cu lichidarea exploatării, cu stabilirea unităţii de interese şi a colaborării tovărăşeşti, strînse între lucrătorii muncii intelectuale şi cei ai muncii fizice. în socialism se mai menţin însă deosebiri esenţiale între munca fizică şi cea intelectuală (nivelul de cunoştinţe şi de cultură generală al lucrătorilor care prestează aceste munci, condiţiile de OPOZIŢIE 591 OPREG muncă ş.a.)* în R.P.R., ca urmare a introducerii pe scară largă a tehnicii înaintate, a dezvoltării impetuoase a ştiinţei, culturii şi învăţămîntului, a creării unei reţele întregi de cursuri de specializare etc., creşte în permanenţă calificarea profesională şi nivelul de cunoştinţe al muncitorilor şi al ţăranilor cooperatori, pregătin-du-se condiţiile ca, pe măsura lichidării rămăşiţelor vechii diviziuni a muncii, să dispară treptat aceste deosebiri în procesul construirii comunismului, cînd se vor menţine numai deosebiri neesenţiale între ele. opoziţia dintre oraş şi sat, opoziţie de interese între clasele dominante de la oraşe şi masele muncitoare de la sate, caracteristică tuturor societăţilor bazate pe exploatare. A apărut în procesul diviziunii sociale a muncii, al separării oraşului de sat, al împărţirii societăţii în clase antagoniste, baza ei economică constituind-o exploatarea satului de către oraş. Se manifestă prin rămî-nerea în urmă sub raport economic, politic şi cultural a satului faţă de oraş. întreaga dezvoltare a industriei capitaliste, a comerţului, a sistemului de credite şi impozite etc. a adîncit exploatarea celor ce muncesc de la sate de către burghezia oraşelor, ruinarea şi pauperizarea majorităţii ţărănimii, ceea ce a accentuat rămînerea în urmă a satului faţă de oraş. în imperialism, similar cu această opoziţie este antagonismul dintre metropolă şi colonii, dintre ţările industriale şi cele agrare. Exploatarea majorităţii populaţiei satului, pe de o parte, şi a proletariatului, pe de alta, de către burghezie face posibilă şi necesară alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea sub conducerea clasei muncitoare, ca forţă socială capabilă să ducă la răsturnarea burgheziei de la putere, la desfiinţarea exploatării omului de către om. O. din»* tre o. şi s. dispare în condiţiile revoluţiei socialiste, ca urmare a instaurării proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, cînd clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare sînt unite prin-tr-un scop comun: construirea socialismului. Oraşul socialist acordă satului un permanent ajutor economic, politic şi cultural. în socialism se mai menţin deosebiri esenţiale între oraş şi sat în legătură cu gradul de înzestrare tehnică şi de socializare a muncii, cu nivelul cultural şi de trai etc., dar acestea nu duc la contradicţii antagoniste. în R.P.R., prin înzestrarea agriculturii cu mijloace tehnice-materiale moderne, prin generalizarea metodelor agrotehnice avansate, prin introducerea în agricultură a cuceririlor ştiinţei în continuă dezvoltare, prin mărirea numărului de specialişti cu pregătire superioară care lucrează în agricultură şi prin ridicarea nivelului tehnic şi cultural al ţărănimii se creează posibilităţi reale pentru apropierea condiţiilor de muncă din agricultură de cele existente în industrie. Deosebirile esenţiale dintre oraş şi sat vor fi lichidate treptat, în procesul trecerii la comunism, cînd vor rămîne numai unele deosebiri neesenţiale. opoziţie 1. (FILOZ.) Noţiune a dialecticii desemnînd un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicţiei decît deosebirea, stadiu în care o-bicctul unitar se dedublează net în contrarii ce se exclud reciproc. De exemplu, contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, cuprinsă în marfă, capătă forma o. în acea fază de dezvoltare a schimbului în care marfa se dedublează în marfă şi bani, valoarea mărfurilor dobîndind prin bani o formă de existenţă distinctă de valoarea lor de întrebuinţare. 2. (LOG.) Raport de excludere între două noţiuni sau între două judecăţi, astfel încît acceptarea uneia dintre ele duce, în cazul contradicţiei şi al con-trarietăţii, la respingerea celeilalte (ex. acceptarea noţiunii de alb, cu referire la o anumită însuşire a unui anumit obiect, implică respingerea noţiunii de negru, întrebuinţată în aceleaşi condiţii; acceptarea judecăţii „Această masă este de lemn" implică respingerea judecăţii „Această masă este de metal"). O. există» de asemenea, atunci cînd respingerea unei noţiuni sau a unei judecăţi implică acceptarea celeilalte» în cazul contradicţiei între noţiuni şi între judecăţi şi în cazul sub-contrarietăţii între judecăţi; în ultimul caz, acceptarea unei judecăţi nu implică cu necesitate respingerea celeilalte* 3. (DR.) a) Manifestare de voinţă destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiţii acestei îndepliniri (ex. o. la încheierea unei căsătorii, adresată serviciului de stare civilă; o. prin care creditorii moştenitorilor cer ca încheierea împărţelii să aibă loc numai în prezenţa lor), b) Cale de atac, în cadrul anumitor proceduri de executare silită, adresată instanţei care îndeplineşte executarea, c) (în trecut) Cale de retractare a ho-tărîrilor judecătoreşti date în lipsa părţilor. 4. (LINGV.) Diferenţă, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcţională» dintre două unităţi lingvistice. O. cu valoare funcţională se numesc semnificative (ex. opoziţia dintre m nepalatalizat şi m palatalizat la subst. pom> pi. pomi)* O, fără valoare funcţională se numesc nesemnificative (ex. opoziţia dintre ş nepalatalizat şi ş palatalizat în pronunţarea aşa, forma literară, şi aşia, forma regională). 5. (ASTR.) Situaţie a doi aştri în care longitudinile lor geocen-trice diferă între ele cu 180°. De exemplu, pentru un observator terestru, o planetă exterioară este în opoziţie cu Soarele dacă Soarele, Pămîntul şi planeta respectivă sînt aproximativ în linie dreaptă, Pămîntuî aflîndu-se între Soare şi planetă» Oppenheimer [$p3nhaim?r]t J. Robert (n. 1904), fizician american. Are lucrări în domeniul mecanicii cuantice, aî teoriei nucleului atomic, al particulelor elementare ş.a. A fost unul dintre organizatorii cercetărilor atomice din S.U.A. S-a pronunţat împotriva războiului nuclear. eppidum, aşezare fortificată romană. opreg, piesă caracteristică portului popular femeiesc din România, răspîndită mai ales în regiunea Banat. Alcătuită dintr-o bucată dreptunghiulară şi îngustă de ţesătură la baza OPRESCU 592 OPTICĂ căreia atîrnă franjuri colorate de aţă, este purtată peste poalele cămăşii, în faţă şi în spate sau numai în spate. Oprescu, George (n. 1881), istoric, critic şi colecţionar de G. Oprescu artă român. Membru al Academiei R.P.R. * şi membru corespondent al unor academii străine, om de ştiinţă emerit, profesor emerit. Scrierile despre pictura şi grafica românească din sec. al XIX-lea constituie primele sinteze larg cuprinzătoare din istoriografia noastră de artă („Pictura românească în sec. al XlX-lea", 1937; „Grafica românească în sec. al XIX-W‘, 2 voi., 1941 — 1945). Lucrările sale, unele privind arta populară românească, altele maeştrii artei româneşti, reprezintă începuturile activităţii de cercetare în acest domeniu, valorificînd şi pe plan mondial tezaurul naţional de artă. După 23 August 1944, O. a continuat să publice studii despre arta românească şi străină, unele cu caracter fundamental, ca „Sculptura statuară românească" (1957) şi monografia în două volume „N. Gri-gorescu" (1961). A desfăşurat şi o susţinută activitate de colecţionar, îmbogăţind patrimoniul de stat cu aproape zece mii de gravuri şi desene (Diirer, Rem-brandt, Delacroix ş.a.) şi alte opere de artă (Courbet, Pica-sso, Bonington ş.a.), cele mai multe păstrate în Muzeul de artă al Academiei R.P.R., al cărui fondator este. Lucrările sale se disting prin erudiţie şi printr-un autentic simţ al frumosului plastic („Gericault", 1927; „Arta ţărănească la români", 1922; „Manual de istoria artei", 1943—1946; „Bisericile-cetăţi ale saşilor din Ardeal", 1956 etc.). opritor (TEHN.), organ, dispozitiv, aparat sau piesă a unei instalaţii, a unei maşini, a unui instrument etc., folosit pentru limitarea cursei unui element sau a unui organ al acestora, pentru oprirea deplasării unui material sau pentru împiedicarea sau întîrzierea propagării unui proces etc. V. şi 1 i m i t a t o r. opsonine (gr. opson „aliment"; MICROBIOL.), substanţe antimicrobiene prezente în serul normal, neimun. O. acţionează asupra tuturor microbilor, favorizînd fagocitarea lor. optativ (lat. optare „a dori"; LINGV.), mod al verbului care prezintă acţiunea ca dorită (ex., în propoziţia „Aş pleca la munte", verbul a$ pleca e la modul optativ). In limba română, o. are o formă identică cu a condiţionalului. optic activ (FIZ.; despre un mediu), care roteşte planul de polarizare al unei radiaţii electromagnetice polarizate liniar. După sensul în care mediile o.a. rotesc planul de polarizare, ele pot fi: dextrogire sau levogire. V. şi activitate optică. optică (gr. optike, de la opsis „vedere"), ramură a fizicii care se ocupă cu studiul luminii şi al fenomenelor luminoase; ea cercetează natura luminii, producerea, propagarea şi absorbţia ei, modul de interacţiune cu substanţa şi efectele produse de ea. Obiectul de studiu al o. cuprinde, pe lîngă lumina vizibilă, razele infraro-şii, ultraviolete, Roentgen, precum şi, în mod limitat, radiaţiile corpusculare (de electroni, neutroni etc.). Cîteva dintre proprietăţile fundamentale ale luminii erau cunoscute încă din antichitate: propagarea rectilinie într-un mediu omogen, neperturbarea reciprocă a fasciculelor luminoase incidente, reflexia, refracţia ş.a. Dar primele teorii ştiinţifice asupra naturii luminii au apărut abia în sec. al XVII-lea. în jurul anului 1600 a fost inventată luneta, în Olanda. Galilei face importante descoperiri astronomice cu luneta construită de el (1610). Newton inventează telescopul (1668), înlocuind lentilele lunetei cu oglinzi; tot el descoperă dispersia luminii (1672). Romer face prima determinare a vitezei luminii (1675). Două teorii opuse s-au cristalizat în această perioadă: teoria emisiunii (sau corpusculară), al cărei principal promotor a fost Newton, şi teoria ondulatorie, enunţată de Huygens. Teoria corpusculară consideră că lumina este un flux de particule (emise de o sursă) care se propagă în linie dreaptă (conform legii inerţiei din mecanică). Pornind de la asemănarea dintre unele fenomene acustice şi optice, teoria ondulatorie susţinea că lumina se propagă, ca şi sunetul, prin unde sferice. După Huygens, aceste unde constituiau vibraţii ale unui mediu aparte, eterul cosmic, care ar umple întreg spaţiul, atît dintre corpuri cît şi din interiorul lor. Teoria corpusculară a ocupat un loc predominant în fizică pînă la începutul sec. al XIX-lea. Rolul principal în aducerea pe primul plan a teoriei ondulatorii l-au avut lucrările lui Young şi Fresnel. Precizînd noţiunile de fază, coerenţă şi lungime de undă, Young a reuşit să dea o explicaţie corectă fenomenului de interferenţă (1801). La rîndul său, Fresnel a explicat propagarea rectilinie a luminii, precum şi difracţia (1815). Studiul fenomenelor de polarizare (Malus, Arago) l-au condus pe Fresnel la ipoteza fundamentală că undele luminoase sînt transversale (1817). Deşi teoria ondulatorie a triumfat, totuşi trebuie spus că ea se baza pe ideea eterului, căruia i se atribuiau o serie de proprietăţi mecanice contradictorii, infirmate ulterior de dezvoltarea fizicii. Pasul următor a fost făcut prin teoria electromagnetică a luminii, bazată pe descoperirile lui Faraday, în special pe fenomenul inducţiei electromagnetice (1831). De asemenea, Faraday a reuşit să demonstreze că există o legătură între fenomenele optice şi cele magnetice (rotirea planului de polarizaţie a luminii în cîmp magnetic, 1846). Pe baza lucrărilor amintite, Maxwell a creat un tablou uni- OPTICĂ 593 OPUS tar al fenomenelor electromagnetice (1865). El a arătat că variaţiile cîmpului electromagnetic nu rămîn localizate în spaţiu, ci se propagă cu viteza luminii (300 000 km/s) şi a formulat concluzia că lumina este un fenomen electromagnetic. A fost astfel înfăptuită sinteza a două ramuri principale ale fizicii: electromagnetismul şi optica. Teoria electromagnetică a luminii este, în esenţă, tot o teorie ondulatorie; ea priveşte lumina ca o undă continuă emisă de o sursă, care se propagă prin vibraţiile eterului şi este apoi absorbită de substanţă. La sfîrşitul sec. al XlX-lea, în strînsă legătură cu introducerea largă a iluminatului industrial, s-au dezvoltat studiile asupra radiaţiei corpurilor incandescente, îndeosebi a corpului negru. Pentru a explica distribuţia energiei în spectru, obţinută pe cale experimentală, Planck a introdus ipoteza cuantelor (1900), conform căreia emisia şi absorbţia luminii au loc în mod discontinuu, în cuante (porţii), a căror energie este proporţională cu frecvenţa radiaţiei. Ipoteza cuantelor, care este în contradicţie cu reprezentările fizicii clasice, a fost strălucit confirmată de fizica modernă. Pe baza acestei ipoteze, Ein-stein a explicat efectul fotoelec-tric (1905). După Einstein, cuantele de lumină nu numai că există în procesul de emisie sau de absorbţie, dar posedă şi o existenţă independentă în timpul propagării. Au fost astfel reunite într-o concepţie unică cele două aspecte fundamentale ale luminii: corpus-cular (discontinuu) şi ondulatoriu (continuu). O, modernă consideră că lumina este un flux de particule, numite fotoni, care se propagă cu viteză finită şi care reprezintă o unitate dialectică de proprietăţi contradictorii: undă şi corpuscul. Principalele părţi ale o. sînt: o. geometrică şi o. fizică. Alte capitole ale o. sînt: fotometria, o. fiziologică, o. tehnică, O. electronică etc. — O. geometrică, parte a opticii care studiază propagarea luminii, în special fenomenele de reflexie şi refracţie. Ea are la bază noţiunea de rază luminoasă, care se propagă rec-tiliniu (într-un mediu omogen) dacă lungimea sa de undă este mult mai mică decît dimensiunile liniare ale corpurilor cu care interacţionează. O.g. stă la baza calculului geometric al instrumentelor optice. — O. fizică, parte a opticii care ţine seama de natura luminii în studiul fenomenelor; ea cuprinde o. ondulatorie, care studiază difracţia, interferenţa, polarizarea ş.a., fenomene în care se manifestă mai ales proprietăţile ondulatorii (de undă) ale luminii, şi o. fotonică, care studiază împrăştierea luminii, radiaţia termică, efectul fotoelec-trie ş.a., fenomene care pun în evidenţă mai ales proprietăţile corpusculare ale luminii. — O. electronică, capitol al electronicii care studiază mişcarea particulelor libere încărcate (ioni, electroni etc.) în cîmpu-rile electrice şi magnetice a căror acţiune este analogă celei a lentilelor optice asupra luminii. O.e. are importante aplicaţii în construcţia lentilelor electronice, a microscoapelor electronice etc. — Optica neutronilor, capitol al fizicii care studiază fenomenele de difracţie, interferenţă, refracţie şi polarizare a neutronilor, fenomene în care neutronii au o comportare ondulatorie. O.n. constituie o preţioasă metodă de cercetare în fizica neutronilor, în fizica solidului etc. optirnetru (FIZ., TEHN.), instrument mecanooptic pentru măsurarea dimensiunilor pieselor. Se bazează pe compararea unei scale gradate cu imaginea ei reflectată de o oglindă care se roteşte urmărind deplasarea unei tije sprijinite Optirnetru pe piesă. Precizia o. este de ordinul zecimilor de micron. optimism, concepţie, opusă pesimismului, potrivit căreia: a) în lume, binele ar precumpăni asupra răului sau lumea ar fi perfect întocmită, în această accepţie, termenul a fost introdus pentru caracterizarea doctrinei idealist-teolo-gice a lui L e i b n i z, care considera că lumea existentă este „cea mai bună (lat. mundus op~ timus) dintre toate lumile posibile"; b) lumea cunoaşte un progres, se îndreaptă spre un viitor mai bun. In acest sens, o* este caracteristic, în genere, claselor în ascensiune. Concepţia marxistă despre lume înlătură elementele iluzorii sau conformiste, proprii vechiului o., întemeind o. pe cunoaşterea legilor obiective ale progresului social. optometrie (FIZ., MED.), capitol al opticii geometrice care se ocupă cu cercetarea şi cu măsurarea defectelor de vedere. opţiune (lat. optio „dorin-ţă“)t drept de ~, dreptul de a alege între mai multe situaţii juridice, alegerea oricăreia dintre ele însemnînd exercitarea lui (ex. dreptul moştenitorului de a accepta moştenirea pur şi simplu, de a o accepta sub beneficiu de inventar sau de a renunţa la ea), opunţia (Opuntia), gen Opunţia de plante din familia cactacee-lor, cărnoase, articulate, cu ramuri cilindrice sau turtite lateral, de formă ovală şi cu spini aşezaţi în smocuri. Florile sînt albe, roşii sau galbene, mari, cu multe sepale şi petale. Se cunosc circa 250 de specii, dintre care în ţara noastră mai răspîndite sînt: Opuntia bicolor, Opuntia maxima, O-puntia engelmanni. Se cultivă, în sere şi în apartamente, ca plante decorative. opus (MUZ.), termen latin însemnînd „lucrare, operă", folosit pentru numerotarea lucrărilor OPUST 594 ORALITATE Oradea. Pod peste Crişul Repede unui compozitor. Cîteodată un o* cuprinde mai multe piese (ex. opusul 24 de G. Enescu cuprinde trei sonate pentru pian). Scris şi, prescurtat, op. opust (SILV.), construcţie de lemn executată de-a curmezişul rîurilor de munte, pentru a spori debitul rîurilor pe care se face plutitul şi plutăritul materialului lemnos. Are forma unui baraj de lemn umplut cu piatră. oracol (în antichitate), răspunsul profetic pe care, potrivit unor credinţe primitive, a-numite divinităţi îl dădeau celor veniţi să le consulte pentru a cunoaşte viitorul. Prin o. se mai înţelege, la unele popoare din antichitate, lăcaşul sacru unde se culegeau şi se interpretau aceste profeţii (ex. o. lui Apolo de Ia Delfi, unde prevestirile erau rostite de preoteasa P 11 i a, şi o. lui Zeus de Ia Dodona, unde preoţii pretindeau că aud voinţa zeilor din foşnetul frunzelor unui stejar bătrîn). — Oracolele (sau cărţile sibiline), colecţie de cărţi de cult, conţinînd sentinţe profetice, cumpărate de Tar-quinius Superbus, regele Romei, de la preoteasa oracolului de la Cumae, Sibila, şi păstrate la Roma, în templul lui lupiter, pe Capitoliu, în grija unui colegiu special de preoţi. Din o.s. se mai păstrează astăzi unul sau două fragmente. Oradea, oraş regional situat în nord-vestul ţării, pe malurile Crişului Repede, reşedinţa regiunii Crişana. 110 630 loc. (1964). cu localităţile subordonate 123 100 loc. Centru industrial, comercial şi cultural. In anii puterii populare au fost construite noi obiective industriale şi modernizate cele vechi. Principalele ramuri industriale: industria constructoare de maşini (uzina „înfrăţirea**), industria chimică (uzina de alumină, fabrica de lacuri şi vopsele „Transilvania** şi fabrica de sinteză organică „Sinteza**), industria materialelor de construcţii (întreprinderea de plăci şi de prefabricate din beton), industria de prelucrare a lemnului (cherestea şi mobilă), industria de pielărie şi de încălţăminte, blănărie şi a confecţiilor, industria alimentară (în- treprinderea „ Interindustrial“), industria poligrafică. Numeroase edificii social-culturale (teatre, orchestră filarmonică, muzee). Muzeu regional cu valoroase colecţii ornitologice şi remarcabile piese de artă transilvăneană din sec. XV-XVIII. Importante monumente de arhitectură. Catedrala romano-cato-lică (1750—1780), „Biserica cu luna“ (sec. al XVIII-lea). Palatul (sec. al XVIII-lea), cea mai valoroasă construcţie barocă din ţară. — Istoric. Reşedinţă a episcopiei catolice (din sec. al Xl-lea), O. a devenit la începutul sec. al Xll-lea aşezare urbană, fiind amintită în izvoare, în prima jumătate a sec. al XIH-lea, ca oraş. Distrus în timpul invaziei tătare (1241), oraşul a fost refăcut. în sec. XIV—XVII a devenit un puternic centru meşteşugăresc, comercial şi cultural, curtea episcopală din O. fiind unul dintre cele mai vechi centre umaniste din Transilvania. între 1660 şi 1692, O* a fost stă-pînită de turci, dă la sfîrşitul sec. al XVII-lea pînă în 1918 de Habsburgi (de la 1867 de statul dualist austro-ungar). La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, O. a fost unul dintre importantele centre muncitoreşti, precum şi ale luptei de eliberare naţională a românilor din Austro-Unga-ria. în 1918, o dată cu întreaga Transilvanie, O. s-a eliberat de sub stăpînirea Austro-Un-gariei şi a intrat în componenţa României. Cedată Ungariei hor-thyste prin dictatul de la Viena din 1940, O. a fost eli- berată, în octombrie 1944, de către armatele române şi sovietice. — Raionul O., cu 93 040 loc. (1964). Economie agricolă: predomină culturile cerealiere (în special grîu şi porumb); legumicultura, culturi de plante tehnice. Creşterea animalelor (porcine, ovine şi bovine). Oradour~sur~Glane [ora-dur sur glan], comună în Franţa, în departamentul Haute-Vienne, distrusă de hitlerişti la 10 iunie 1944 şi a cărei populaţie a fost masacrată în întregime. oralitate (lat. os, oris „gură*4) 1. (LINGV.) Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, prin faptul că autorul dă expunerii un caracter spontan, viu, în primul rînd în dialogurile care notează particularităţile vorbirii personajelor, dar şi în naraţiunea pro-priu-zisă, care poate lua şi ea forma unui dialog al autorului cu sine însuşi sau cu cititorul, folosind în acest sens în special exclamaţii şi aparente întrebări, recurgînd la stilul indirect liber, alternînd stilul indirect cu cel direct etc. în literatura noastră, maeştri ai o, au fost I. Creangă, I.L. Caragiale, M. Sadovea-nu ş.a. 2. (DR.) Principiul orali-taţii, principiu de bază al procesului socialist, constînd în cerinţa ca pricinile să se dezbată verbal. în aplicarea p.o., părţile îşi dezvoltă, prin viu grai, susţinerile şi apărările, procurorul pune concluzii pe cale orală, părţile sînt întrebate şi dau răspunsurile tot oraî în cadrul interogatoriului, martorii îşi fac depoziţiile, iar experţii dau explicaţiile oral, pre- ORAN 595 ORAŞ şedinţele completului de judecată citeşte dispozitivul hotă-rîrii în şedinţă publică. Oran,oraşîn vestul Algeriei, important port la Marea Medi-terană. 389 000 loc. (1962). Este al doilea oraş al ţării ca mărime şi ca importanţă economică după Alger. Industrie alimentară, chimică, de prelucrare a metalelor. Prin port se exportă minereuri, cereale, vite, vinuri, legume, iarba alfa. Aeroport internaţional. Orange [qringi/, rîu în sudul Africii (I 860 km), pe teritoriile Basutolandului, Republicii Sud-Africane şi Africii de Sud-Vest. Izvorăşte din Munţii Scorpiei, curge spre vest, străbătînd o zonă de podişuri, şi se varsă în Oceanul Atlantic. Formează numeroase cascade şirepezişuri.Principalulafluent: Vaal. Mari rezerve hidroenergetice. Este folosit pentru irigaţii şi aprovizionare cu apă. orangutân (Simia satyrus), specie de maimuţă antropomorfă, înaltă de circa 150 cm, cu membrele anterioare mai lungi Orangutan decît cele posterioare. Trăieşte în pădurile tropicale din Su-matra şi din Kalimantan. oraş, formă complexă de aşezare omenească, cu populaţie numeroasă, avînd, de obi- cei, funcţie politică-administra-tivă, industrială, comercială sau culturală. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile o. prezintă mari variaţii particulare. în general, o. cuprinde o mare aglomerare de clădiri, care formează ansambluri arhitecturale caracteristice; spaţiul său, relativ restrîns, este organizat în zone cu utilizări bine definite (zone industriale, comerciale, administrative, de învăţămînt, de locuinţa, parcuri şi grădini) şi exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare. O. modern se caracterizează printr-o activitate dinamică şi intensă, concentrată pe o mică porţiune de teren, dezvoltată mai puţin prin resursele sale interne şi în marea ei majoritate pe seama unor întinse şi multiple legături economice cu teritoriile din jur; concentrează, prelucrează şi redistri-buie bunurile. Este format din oraşul propriu-zis (intravilanul), aglomerare mare de populaţie îndeplinind funcţii productive şi neproductive (de deservire), şi dintr-o zonă preorăşenească (hinterland sau extravilan), care serveşte interesele generale ale oraşului, prin multiple şistrînse legături economice. O. a apărut în perioada trecerii de la orîn-duirea comunei primitive la cea sclavagistă (în unele ţări la cea feudală), ca urmare a dezvoltării activităţii meşteşugăreşti şi a procesului de separare a meşteşugurilor de agricultură, în cursul istoriei, o. şi-a schimbat profilul în funcţie de formaţiunile social-economice în care el s-a dezvoltat. Primele o. au apărut, în mileniile IV—I î.e.n., în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică, India, China ş.a., îndeplinind diferite funcţii ca: centre politice, administrative, meşteşugăreşti, religioase sau puncte fortificate. O mare dezvoltare au cu-noscut-o o. din Grecia antică (cînd a apărut o nouă formă a o., oraşul-stat, ,,polisul“) şi din Imperiul roman (coloniile), în condiţiile crizei sistemului sclavagist roman a avut loc procesul de agrarizare a o. din Europa apuseană; cele din răsărit, datorită unor schimbări mai lente, au continuat să se dezvolte. Organizarea şi conducerea o. medievale au fost determinate de transformările din baza social-economică a o., de intensificarea luptei de clasă dintre orăşeni şi feudali şi de contradicţiile dintre păturile populaţiei orăşeneşti, precum şi de legăturile dintre o* ,şi puterea centrală. în epoca modernă şi contemporană, o., în care sînt concentrate cele mai importante mijloace de producţie, ocupă o poziţie centrală în producţia socială. Ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie şi a concentrării producţiei, o. s-au dezvoltat rapid, numărul populaţiei a crescut considerabil, ajungînd să cuprindă în ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial circa 50—80% din întreaga populaţie a ţării. Pe teritoriul României, o. au apărut în sec. VII —VI î.e.n* (coloniile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre) şi apoi în sec. I—III e.n., în Dacia romană, dar acestea au decăzut în timpul migraţiunii popoarelor. în procesul dezvoltării feudalismului, s-au dezvoltat, în jurul curţilor domneşti, al centrelor militare fortificate, la încrucişarea drumurilor comerciale, în jurul reşedinţelor episcopale sau al cetăţilor regale (în Transilvania). în Ţara Românească şi Moldova, o. erau comunităţi autonome, dependente direct de domnie (care le considera moşii ale sale). Organele de conducere ale o., alese de locuitorii acestora, erau: sfatul, compus din 12 pîrgari, în frunte cu judeţul în Tara Românească, şi $o/~ tuzul, în Moldova. Conducerea o. era dublată de un reprezentant al domnului (pîrcălabul, în Ţara Românească, şi ureadnicul, în Moldova). în Transilvania, o* erau comunităţi autonome, dependente de regele maghiar (oraşe regale) sau de episcopii. Organele lor de conducere erau: sfatul, compus din 12 juraţi, în frunte cu judele (sau bur-gărmeşterul). La sfîrşitul sec. XVIII — începutul sec. XIX* orăşenii (burghezia) au devenit exponenţii luptei maselor populare împotriva feudalismului; ei au participat la mişcarea revoluţionară de la 1821, au constituit forţa socială conducătoare în revoluţia din 1848 şi au avut o contribuţie însemnată la lupta pentru Unirea Principatelor. După 1859 şi mai ales după proclamarea independenţei de stat a României (1877), o dată cu dezvoltarea capitalismului, a industriei, dezvoltarea oraşelor a luat avînt. în procesul dezvoltării clasei muncitoare, oraşele au devenit principala arenă ORAŞ 596 ORĂSCU a luptei de clasă împotriva capitalismului. După victoria socialismului, o. au cunoscut o nouă dezvoltare, multe dintre ele devenind puternice centre industriale, reconstrucţia şi înfrumuseţarea lor luînd un avînt necunoscut înainte. Pe harta ţării, în anii regimului demo-crat-popular au apărut numeroase oraşe noi. — 0. deschis, oraş în cuprinsul căruia nu există obiective militare care să fie folosite la ducerea războiului şi pentru apărarea căruia nu se iau nici un fel de măsuri (ex.,în cursul celui de-al doilea război mondial, Parisul şi Roma au fost declarate o.d.). Oraşele deschise sînt considerate teritorii neutre şi, ca atare, nu pot fi supuse bombardamentelor, mitralierii etc. — 0. liber, oraş cu o organizare politică proprie, independentă şi cu un regim internaţional special (de obicei regim dc demilitarizare). Regimul de o.l. a fost conferit, în general, unor oraşe cu privire la care existau divergenţe între state (ex. Danzig, în perioada dintre cele două războaie mondiale, şi Triest, între anii 1947 şi 1954).—Oraş-satelit, oraş care se află în apropierea unui important centru economic spre care gravitează (avînd relaţii de producţie, de schimb şi culturale foarte strînse şi o circulaţie activă a populaţiei). De obicei în jurul marilor oraşe moderne există numeroase o.-s. (în cele mai multe cazuri subordonate şi din punct de vedere administrativ), cu diferite funcţii: ex. „oraşe-dormitoare‘\ ai căror locuitori lucrează în oraşul principal; oraşe industriale, formate de obicei în jurul unei întreprinderi industriale importante (cu rolul de a descongestiona oraşul principal) ş.a. La noi în ţară o.-s. tipice există, de ex., în jurul oraşului Braşov (Săcele, Rîşnov, Zărneşti, Co~ dlea). Dezvoltarea şi contopirea o.-s. ale mai multor centre industriale duc la formarea unor importante aglomeraţii urbane (complexe urbane). Oraşul Dr. Petru Groza, oraş raional în raionul Beius, reg. Crişana, situat pe valea Crişului Negru. 9540loc. (1964). Industrie constructoaie de ma- şini (Uzina de utilaj minier) şi de prelucrare a lemnului. oratoriu, lucrare muzicală amplă pentru cor, solişti vocali şi orchestră, care ilustrează o acţiune dramatică, destinată a fi interpretată în concert. A apărut a-proape simultan cu cantata şi opera (sec. XVI-XVII). Iniţial, o. a avut un caracter religios. Prima lucrare de acest tip a fost „Reprezentaţia despre suflet şi trup“ a lui E. del Cavaliere (Roma, 1600). Reprezentant de seamă al genului a fost G. Ca-rissimi („Judecata lui Solomon“ ş.a., pe texte latine din Biblie). Paralel s-a dezvoltat şi oratoriul laic, care trata liber subiectul biblic în limba italiană („Ioan Botezătorul44 de A. Stradella). Tipul clasic de o. a fost creat de Haendel şi ridicat de Bach pe o înaltă treaptă a măiestriei artistice. în sec. al XlX-lea se remarcă oratoriile lui Men-delssohn-Bartholdy, Berlioz, Liszt, Dvorak, Schumann. Lucrări remarcabile contemporane de acest gen au scris: Prokofiev, Honegger, Şosta-kovici ş.a. în muzica românească sînt cunoscute o. lui Paul Constantinescu, Gheorghe Du-mitrescu etc. oraţie (lat. oratio „cuvîn-tare“), specie a liricii orale, în versuri, de mari dimensiuni, rostită la nunţi de către anumite persoane (staroste, vor-nicei, colăceri etc.), care o transmit din generaţie în generaţie. Există mai,jjiulte tipuri de o., fiecare dintre ele marcînd momentele principale ale nunţii. Cele mai importante o* sînt: o. schimburilor, rostită cu ocazia schimbului de ciaruri între mire şi mireasă, o. de iertăciune, spusă în numele noilor căsătoriţi, rin care aceştia îşi iau rămas un de la părinţi, o. de colăcâ~ rie, care se spune la poarta miresei de către alaiul mirelui ş.a. Printre folcoriştii care au cules cele mai reuşite o. de nuntă se numără şi G. Dem. Teodorescu. Oraviţa, oraş raional în reg. Banat, reşedinţă de raion, 9 250 loc. (1964). Industrie alimentară şi de prelucrare a lemnului. — Raionul O., cu 48 120 loc. (1964). Exploatări de minereuri neferoase (nichel, molibden, bismut), roci de con- Oratoriu strucţii şi lemn. Industrie alimentară şi de prelucrare a lemnului. Pomicultură, cultura cerealelor şi creşterea animalelor. oră 1. (ASTR.) a) Unitate de măsură a timpului, egală cu a 24-a parte dintr-o zi solară medie (o. solară medie) sau dintr-o zi siderală (o. side-rală). O oră cuprinde 60 de minute, respectiv 3 600 de secunde, b) Moment din zi, exprimat în unităţi de timp (ore, minute şi secunde solare medii sau siderale). V. şi fus; timp. 2. (DR.) Ore suplimentare, timp de lucru care depăşeşte durata normală a zilei de lucru stabilită prin lege. în R.P.R., prestarea de o.s. de către angajaţi nu este admisă decît în cazuri excepţionale, cu aprobarea organului administrativ şi sindical superior, fără a putea depăşi 120 de ore anual pentru un angajat. Pentru prestarea de o.s., angajaţii au dreptul la un spor egal cu cel puţin 50% din salariul tarifar. 3. (MILIT.) Ora ,,C'4 (sau „//"), momentul în care trupele proprii pătrund în prima tranşee a apărării inamicului. Se stabileşte din timp pentru asigurarea simultaneităţii atacului infanteriei şi tancurilor pe întreg frontul. Orăscu, Alexandru (1817 — 1894), arhitect român. A fcst profesor la Universitatea din Bucureşti şi ministru al învă-ţămîntului. A studiat la Mun-chen. Întorcîndu-se în ţară în anul 1848, a participat la Afar-riale 6h. Dumit-rescu „Tudor Vladimirescu'1 - fodz resâu-/)e- for? Ci-ne urnp/e 'de tur- -ba ~ re, Sbi-rii-ntregu/uipo-por? ORĂŞANU 597 ORCAGNA acţiunile Guvernului revoluţionar şi a contribuit, în calitate de arhitect al oraşului Bucureşti, la organizarea manifestaţiilor şi festivităţilor Al. Orăscu revoluţiei. O. a fost primul arhitect de seamă din sec. al XlX-lea, promotorul clasicismului în arhitectura românească. Printre operele sale mai importante se numără clădirea veche (distrusă de bombardament în timpul ultimului război) a Universităţii din Bucureşti (1859—1866). Orăşanu, Nicolaie T. (1833 —1890), poet şi publicist român, născut la Craiova. A participat la lupta pentru Unirea Principatelor, ale cărei evenimente le-a consemnat în volumul „O pagină a vieţii mele, sau 22,23 şi 24 ianuarie 1859“ (1861). Intre 1871 şi 1876 a desfăşurat o vie campanie antidinastică, publicînd numeroase satire şi pamflete pline de o vervă acidă. „Iluştrii contemporani, satire şi epigrame . politice** (1861) este o suită de portrete caracterologice, al cărei sarcasm anticipează pe acela al tabletelor argheziene. A editat revista satirică Nichipercea. Orăştie, oraş raional în reg. Hunedoara, reşedinţă de raion, situat pe valea rîului Grădiştea. 12 500 loc. (1964). Industrie chimică (vopsele, coloranţi, chimizarea lemnului), industria lemnului (cherestea), industria blănăriei şi alimentară. — Raionul O., cu 66 660 .loc. (1964). Industrie chimică, de prelucrare a lemnului, blănărie şi alimentară. Economie agricolă dezvoltată: culturi de cereale, creşterea animalelor» pomicultură. Orban (sec. XV), meşter tunar transilvănean. Potrivit unor cronici, a construit pentru turci nişte tunuri uriaşe, cu ajutorul cărora aceştia au reuşit să spargă zidurile Constantino-polului şi să cucerească astfel oraşul (1453). Orbeli, Leon Abgarovici (1882 — 1958), f iziolog sovietic ; a fost profesor de fiziologie la Leningrad şi membru al Academiei de medicină din U.R.S.S. Erou al Muncii Socialiste. A fost elev şi colaborator al lui I.P. Pavlov. Activitatea sa ştiinţifică (peste 130 de lucrări originale) se referă la domeniul fiziologiei activităţii nervoase superioare şi a segmentului vegetativ al sistemului nervos. Op. pr.: „Lecţii asupra problemelor activităţii nervoase superioare*1 (1945). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. orbete (Spalax microphthaU mus), specie de mamifer rozător Orbete din familia spalacidelor, caracterizat prin ochii ascunşi sub piele, prin lipsa pavilionului urechii şi prin incisivii şi ghearele mari. Duce o viaţă subterană, caracterele de mai sus fiind rezultatul adaptării sale la acest mediu. Sin. ca/e-lul-pămîntului. Orbie, sat în regiunea Bacău» înglobat oraşului Buhuşi, unde a avut loc, în 1457, o bătălie în care Ştefan cel Mare l-a învins decisiv pe Petru Aron, deschizîndu-şi drum spre Suceava, unde a fost aclamat ca domn. orbiculâr (lat. orbicularis „circular**; ANAT.), muşchi de formă circulară, care înconjură un orificiu natural, exerci-tînd prin contracţia lui închiderea acestuia (ex. o« buzelor, 0. pleoapelor). orbită (lat. orbis „cerc**) 1. (ANAT.) Cavitate osoasă pereche, simetrică, în care se află globul ocular. Este alcătuită prin unirea mai multor oase craniene: frontal, sfenoid, ma-lar, unguis, etmoid şi maxilarul superior. Prin partea poste-rioară a o. iese nervul optic şi pătrund vasele şi nervii muşchilor ochiului şi ai globului ocular. Cavitatea o. este căptuşită cu un strat gros de ţesut gras, cu rol de protecţie a globului ocular. 2. (FIZ.) a) (în sens larg) Traiectorie de formă oarecare. b) (în sens restrîns) Traiectorie în formă de curbă închisă sau aparent închisă (ex. traiectoria unui mobil care se mişcă într-un cîmp de forţe centrale, traiectoria medie a unui electron care aparţine unui sistem atomic). 3. (ASTR.) Drumul pe care îl parcurge sau pare că îl parcurge un astru sau un alt corp ceresc (ex. o. unei planete sau a unei comete în jurul Soarelui, o* unui satelit în jurul planetei al cărei satelit Orbini, Mauro (? —1614), istoric raguzan. A scris, pe baza a numeroase izvoare, o lucrare privind istoria slavilor, care conţine şi informaţii referitoare la Ţara Românească în sec. XIV. orbitolina (PALEONT.), gen fosil de foraminifere neperforate, caracterizate prin forma conică sau lenticulară a testului. Primele o, au apărut în jurasicul superior şi au dispărut în cretacicul superior. în R.P.R. a fost întîînit în depozitele Orbitolina apţiene din flişul Carpaţilor Orientali, din Dobrogea, din Munţii Apuseni etc. Orcagna [orcăna], Andrea (pe adevăratul său nume An~ drea di Cione) (1308—1369), pictor, sculptor şi arhitect florentin. în picturile sale se -remarcă atît influenţa goticului, prin dramatismul viziunii (fresca „Triumful morţii*4 în biserica Santa Croce) cît şi influenţa lui Giotto, prin echilibrul compoziţiei şi prin noble~ ORCHESTRAŢIE 598 ORDIN Dispunerea instrumentelor în orchestra simfonică ţea atitudinilor (Altarul capelei Strozzi din Biserica Santa Maria Novei Ia). orchestraţie 1. Arta şi ştiinţa de a combina instrumentele orchestrei. 2. Amplificarea, aranjarea pentru formaţie orchestrală mare a unei lucrări de muzică de cameră, a unei compoziţii pentru pian etc, orchestră (gr. orchestra partea din faţă a scenei, în care stătea corul în tragedia antică greacă) 1. (ARHIT.) a) Denumire dată spaţiului circular care, în arhitectura teatrelor antice, era situat între avanscenă şi treptele destinate publicului. La greci servea evoluţiei corului; la romani era rezervat spectatorilor cu funcţii publice. b)(în timpul constituirii operei) Locul dintre scenă şi spectatori, unde cîntau instrumentiştii. 2. (MUZ.) Colectiv de instrumentişti care execută împreună o lucrare muzicală scrisă pentru respectiva formaţie; ansamblul instrumentelor muzicale la care cîntă membrii colectivului. După componenţa ei, o, poate fi: simfonică (alcătuită din grupul instrumentelor cu coarde, de suflători şi de percuţie), de coarde (foloseşte numai instrumente cu arcuş), de suflat (v. fanfară), populară (dotată cu instrumente populare: fluier, nai, taragot, cobză, ţambal etc.), de estradă. O. simfonică a ajuns la componenţa ei clasică în a doua jumătate a sec. al XVI II-lea, în creaţia lui Haydn. în R.P.R., în 1964, existau 17 o. simfonice, printre care o. simfonică a Radioteleviziunii Române şi o. simfonică a Cinematografiei. în afară de acestea, o susţinută activitate concertis-tică desfăşoară o. simfonice şi semisimfonice de amatori. V. şi filarmonică. ordalii (v. germ. ordal „judecată"), mod, caracteristic evului mediu timpuriu şi perioadei de fărîmiţare feudală, de stabilire a dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în litigiu, prezente în faţa judecăţii, care consta în diferite probe (a focului, a apei clocotite şi a fierului încins) sau în duelul judiciar (lupta cu arme a părţilor împricinate). Se mai numeşte judecata lui dumnezeu. ordin1 1. (MILIT.) Dispoziţie obligatorie a şefului dată subordonaţilor, prin care se cere executarea unor anumite acţiuni, respectarea unor anumite reguli sau prin care se stabileşte o anumită situaţie. — 0. de front, ordin scris, emis zilnic în cadrul fiecărei unităţi, instituţii sau formaţii militare independente. Cuprinde dispoziţiile comandantului referitoare la organizarea serviciului de zi şi la bunul mers al activităţii de ansamblu în unitatea respectivă. — 0. de luptă, ordin pe care îl dă comandantul în situaţii de luptă pentru traducerea în viaţă a hotărîrii luate. Se adresează direct comandanţilor în subordine şi cuprinde misiunea de luptă a unităţilor şi subunităţilor. O. de l. poate fi dat verbal sau în scris. 2. (CONT.) Or din de plată, dispoziţie dată către o bancă de a plăti o sumă în numerar sau în cont de virament unei persoane fizice sau juridice. ordin2 1. (BIOL.) Categorie sistematică (taxonomică), în zoologie şi în botanică, superioară familiei şi inferioară c 1 a-s e i (ex. o. Rubiales, o. Faga-les, o. Graminales, în botanică; o. Diptera» o. Teleostei, o. Pri~ nates,* în zoologie). 2. (ARHIT.) Denumire dată sistemelor de proporţionare şi de decorare a construcţiilor, bazate pe utilizarea coloanei, în antichitatea greco-romană. Grecii au utilizat în special două o.: doric, mai sobru şi mai robust, şi o. ionic, mai elegant şi mai ORDINE 599 ORDINUL „23 AUGUST" graţios. Din o. ionic s-a desprins stilul (ordinul) c o r i n-t i c, care, păstrînd caracterele mari ale ionicului, foloseşte o coloană mai bogat ornamentată. In arhitectura romană au fost create o. compozit, eclectic şi bogat ornamentat, şi o. toscan, sau tuscan, cu o coloană scundă, lipsită de caneluri. Incepînd din Renaştere, sistemul o. a fost reluat, dar a fost utilizat cu mai multă libertate, ridicîndu-se deseori construcţii cu elemente caracteristice mai multor ordine. —1 O. colosal, denumire dată sistemului de construcţie în care coloanele au înălţimea mai multor etaje. ordine (DR.) 1. Ordine de drept, stare a relaţiilor sociale care se caracterizează prin desfăşurarea raporturilor juridice în strictă conformitate cu prescripţiile dreptului. — 0. de drept socialistă, desfăşurarea raporturilor juridice în conformitate cu prescripţiile dreptului socialist, înfăptuirea, în toate sferele vieţii sociale, a principiului legalităţii socialiste. 0. de d.s. are un caracter profund democratic, ea însemnînd garantarea reală de către statul socialist a exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor consacrate de dreptul socialist, precum şi realizarea acestora. Apărarea şi dezvoltarea o. de d.s. fiind în interesul tuturor cetăţenilor, aceştia participă într-o măsură tot mai mare, alături de organele de stat competente, îa înfăptuirea ei. 2- Ordine publică (sau obştească), denumire folosită în R.P.R. pentru a desemna normala funcţionare a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţeneşti, respectarea drepturilor .cetăţenilor şi a avutului obştesc. ordine de bătaie (MILIT.), repartizare nominală pe funcţii a militarilor unei subunităţi, unităţi sau formaţii, conform statului de organizare. ordine cavalereşti (IST.),organizaţii laice de cavaleri, create în evul mediu în Apusul Europei. Cele mai vechi dintre ele sînt ordinul Sfînta Maria în regatul Navarra şi ordinul Leului în Franţa (sec. al Xl-lea). O.c. au avut un rol important în perioada fărîmiţării feudale, constituind una dintre principalele forme de unire a clasei feudale în scopul intensificării exploatării feudale şi cuceririlor militare; ordine călugăreşti (IST. REL.), organizaţii călugăreşti întîlnite în diverse religii (creştinism, islamism etc.), care susţin o propagandă activă în favoarea religiei respective. Cele mai numeroase o.c. aparţin bisericii romano-catolice. Primul ordin călugăresc apusean, al benedictinilor, a fost întemeiat de Benedict de Nursia ia mănăstirea Monte Cassino (529). Ulterior au fost întemeiate alte ordine: al cartusienilor (1086), al cistercienilor (1098), al pre-monstratensienilor (1120), al carmeliţilor (1156) etc. La începutul sec. al XlII-lea au luat fiinţă două mari ordine de „călugări cerşetori**: ordinul franciscanilor, sau „mi-noriţilor**, întemeiat de Francisc de Assisi (1209), şi ordinul dominicanilor („fraţi predicatori “), întemeiat de Dominic Guzmân (1225). Cel din urmă a slujit nemijlocit inchiziţia. Azi există peste o sută de o.c. catolice. Unele dintre ele şi-au afiliat aşa-zise congregaţii sau alte asociaţii cvasicălugăreşti (terţiarii, re-demptoriştii etc.). Multe ordine, inclusiv cele „cerşeto-reşti‘\ au ajuns să acumuleze mari bogăţii. Dintre toate o.c., rolul istoric cel mai nefast l-au avut iezuiţii. Au fost create şi ordine călugăreşti feminine (ex. clarisele, sec. al XlII-lea; ur-sulinele, sec. al XVI-lea; ca-puţinele, sec. al XlX-lea etc.). O.c. islamice, apărute după anul 1000, reprezintă comunităţi de dervişi (călugări musulmani) şi miurizi (novici), supuse autorităţii unui şeic. Cele mai cunoscute sînt: mevlevii (dervişii dansatori), ri-faii (dervişii urlători), kadrii, bektaşii etc. ordine monaho-cavale*-re şti, organizaţii semimilitare şi semimonahale ale feudalilor din Europa apuseană, apărute sub egida şi, într-o mare măsură, din iniţiativa bisericii catolice şi a papalităţii, în sec. XII—XIII, în perioada cruciadelor, pentru acapararea de teritorii în ţările musulmane din Orientul Apropiat şi în ţările necatolice din Europa. Primele o.m.-c. (templierii şi ioaniţii) au fost create la sfîrşitul sec. al Xl-lea şi începutul sec. al XlI-lea, în Palestina; în 1198 a apărut ordinul teutonilor. Structura era ierarhică, strict centralizată; ele aveau în frunte un maestru sau mare maestru, cu puteri depline, ales pe viaţă, subordonat direct papii. O. m.-'C. au deţinut în Europa apuseană şi în Orientul Apropiat întinse domenii funciare şi au constituit forţa cea mai organizată a statelor participante la cruciadele din Orientul Apropiat. Acaparînd mari bogăţii ca urmare a exploatării ţărănimii şi a practicării came-tei, o.m.~c. au devenit deosebit de influente din punct de vedere economic şi politic şi independente de puterea regală. După izgonirea cruciaţilor din Palestina (sfîrşitul sec. al XIII-lea), membrii o.m.~c. s-au stabilit în Europa apuseană. în Spania, în vederea luptei împotriva maurilor, au fost create: o.m.-c. Alcantara (1156), Cala-trava (1158) şi Sf. Iacob de Compostella (1161). Pentru cucerirea în primul rînd a teritoriilor slave, la începutul sec. al XlII-lea a fost creat ordinul gladiferilor (purtătorilor de sabie), care în 1237 s-a contopit cu ordinul teuton. In sec. xiv-xy, ca urmare a întăririi puterii .regale, o.m*~c. şi-au pierdut treptat însemnătatea economică şi politică. Ordinul „23 August", decoraţie instituită în R.P.R., în Ordinul „23 August” 1959. Se conferă celor care au contribuit activ la pregătirea şi la înfăptuirea actului revoluţionar de la 23 August 1944» la instaurarea şi consolidarea ORDINUL MUNCII 600 ORESTE regimului de democraţie populară şi la întărirea Forţelor Armate ale R.P.R. Se acordă, de asemenea, pentru merite deosebite în activitatea politică sau ştiinţifică, pentru concepţia, organizarea şi conducerea operaţiilor militare, pentru vitejie şi abnegaţie în luptă. Ordinul Muncii, decoraţie instituită în R.P.R., în 1948. Ordinul Muncii Se conferă acelora care se disting în procesul de muncă, contribuind prin activitatea lor la propăşirea ţării, la libertatea, bunăstarea materială şi culturală a poporului. Muncitorilor mineri subterani, maiştrilor mineri, cadrelor de ingineri şi tehnicieni, precum şi personalului de conducere din minele de cărbuni şi din minele de metale feroase şi neferoase, 0*M. se acordă pentru stagiu în muncă şi pentru activitate ireproşabilă. Ordjonikidze, Grigori Kon-stantinovici (Sergo) (1886— 1937), militant al Partidului Comunist şi al Statului sovietic. Membru al P.C.U.S. din 1903, a participat la pregătirea şi la înfăptuirea Revoluţiei din Octombrie şi la războiul civil. Intre 1921 şi 1926 a avut munci de răspundere în aparatul de partid din Caucaz şi din Trans-caucazia. După 1926 a exercitat diferite funcţii ministeriale; a fost preşedinte al Consiliului superior al economiei naţionale (1930—1932) şi comisar al poporului pentru industria grea a U.R.S.S. (1932—1937). Ordjonikidze, oraş în Uniunea Sovietică, capitala R.S.S.A. Osetină de Nord, situat pe versantul nordic al munţilor Caucaz, pe valea rîului Terek. 194000 loc. (1963). Metalurgie neferoasă, construcţii de maşini, industrie uşoară şi alimentară. Institute de î'nvăţă-mînt superior, teatre, muzee. ordonanţă (DR.) 1. Denumire dată unor hotărîri judecătoreşti prin care instanţa decide luarea unor măsuri asigurătorii (ordonanţa de poprire), constată săvîrşirea unei vînzări silite (ordonanţa de adjudecare) sau ordonă, în cazuri urgente, măsuri vremelnice pentru păstrarea unui drept, evitarea unei pagube iminente şi ireparabile sau înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări (o. preşedinţială). 2. Acte cu caracter normativ emise de comitetele executive ale sfaturilor populare în cazurile prevăzute de lege, prin care se reglementează unele relaţii sociale privitoare la circulaţie, la salubritate. 3. înscris în care procurorul sau organul de urmărire penală consemnează, în cursul acestei urmăriri, o dispoziţie luată cu privire la efectuarea unui act de urmărire sau la luarea unei măsuri. ordonată (MAT.), una dintre coordonatele carteziene ale unui punct. ordonator de credite, conducător al unei instituţii socialiste de stat care are dreptul de a dispune de creditele bugetare aprobate prin planul de cheltuieli al instituţiei respective. Există o. de c. principali, secundari şi terţiari. în R.P.R., o. de c. sînt miniştrii, conducătorii celorlalte instituţii centrale şi preşedinţii comitetelor executive ale sfaturilor populare. în anumite limite, o, de c» pot delega dreptul de a dispune de folosirea creditelor bugetare. Ordos, podiş în China, cuprins în interiorul marii bucle pe care o face fluviul Huanhe în cursul său mijlociu. Suprafaţa vălurită a podişului oscilează între 1 000 şi 2 000 m altitudine. Climă continentală excesivă. Partea nord-vestică este deşertică, iar cea sud-estică semideşertică. Numeroase văi seci şi lacuri sărate. Zăcăminte de cărbune şi petrol. Se cresc oi, cămile, cai. ordoviciân (STRAT.), a doua perioadă a paleozoicului, considerată de unii autori siluria-nul inferior şi caracterizată rin faună de graptoliţi, trilo-iţi, brahiopode, nautiloidee, cistoidee etc. Formaţiunile o. se cunosc, în Europa, pe margi- nea scutului baltic, în zona ardeno-polonă, în zona bretano-boemă şi în cîteva regiuni din zona mediteraneană. în R.P.R., depozite ale o. au fost identificate într-un sondaj făcut la Nicoliria (reg. Iaşi). Oregon [qrigan], stat în nord-vestul S.U.A. Suprafaţa: 251 181 km2. Populaţia: 1 825 C00 loc. (1962). Centrul administrativ: Salem. Teritoriul O., mărginit de Oceanul Pacific, este străbătut în vest de Munţii Coastelor şi de Munţii Cascadelor; în est cuprinde sectoare din Podişul Columbiei şi Marele Bazin. Pădurile acoperă- mari suprafeţe. Zăcăminte de minereuri auroargentifere, de mercur, de cupru. Exploatări forestiere intense. O. are cea mai mare producţie de lemn din S.U.A. Este dezvoltată industria energiei electrice (mari hidrocentrale pe fluviul Columbia), metalurgia aluminiului, industria de prelucrare a lemnului, de celuloză şi hîrtie, industria alimentară. Principalul centru economic este Portland. Se cresc vite cornute mari şi oi, se cultivă grîu, sfeclă de zahăr; în vest, legume şi pomi fructiferi. Pe coasta se practică pescuitul. oreion (fr. oreille „ureche**; MED.), boală contagioasă acută, cu caracter epidemic, provocată de un virus şi caracterizată prin febră şi prin tumefierea glandelor parotide, mai rar şi prin prinderea pancreasului sau a testiculului. Sin. parotidită epidemică. Orei/orio77, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Oka. 183 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (maşini agricole, utilaj industrial), a materialelor de construcţie, alimentară, de încălţăminte şi- textilă. Orenhurg, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe cursul mijlociu al rîului Ural. 293 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (în special maşini-unelte), alimentară, de pielărie şi încălţăminte, textilă. Institute de învăţămînt superior, teatre. Oreste (în mitologia greacă), fiul lui Agamemnon şi al Cli-temnestrei. Conform legen-. ORESTE 601 ORFI dei, ajutat de sora sa Electra, şi-a ucis mama şi pe amantul acesteia, Egist, care îl asasinaseră pe Agamemnon, răzbunînd astfel moartea tatălui lor. Prigonit o vreme de Erinii, duhurile răzbunării, a fost absolvit de areopagul din Atena în urma unei deliberări publice. Engels a arătat că mitul lui O, reflectă lupta dintre matriarhatul pe cale de dispariţie şi patriarhatul în ascensiune. A devenit proverbială prietenia dintre O. şi însoţitorul său Pilade. Eshil şi Euripide au scris tragedii inspirate de legenda lui O. Oreste (pseudonimul lui Georgescu Oreste) (1891 — 1918), poet român născut la Bucureşti. A colaborat la „Semănătorul", „Viaţa nouă“, „Flacăra** ş.a. In cele cîteva volume de poezii publicate („în umbra iubirii", 1909; „Himera", 1914; „Cireşul înflorit", 1916 ş.a.) se face simţită influenţa simbolismului. A tradus din Ovidiu, Horaţiu, Goethe, Heine şi Baudelaire. orez (Oryza saliva Jt plantă a-nuală din familia gramineelor, cu rădăcini puternice, fasciculate şi tulpini înalte de 80— 120 cm. Inflorescenţele, paniculi ramificaţi, sînt lungi de 15 — 30 cm, iar fructele, ca-riopse, au formă elipsoidală, comprimată lateral. La maturitate, fructul rămîne îmbrăcat în palee; din această cauză, pentru consum este necesară operaţia de decorticare. O. reprezintă un aliment foarte bogat în amidon (74— 75%), ceea ce îi dă o mare valoare calorică. Proteinele din o., deşi în cantitate mică (6— 7,7%), au o valoare nutritivă ridicată, fiind foarte uşor diges-tibile. Pe glob, o. ocupă suprafaţa de circa 97 000 000 ha, din care 95 % se află în Asia. Printre ţările mari producătoare de o, sînt R.P. Chineză, India, Japonia, Pakistan, Indonezia ş.a. în ţara noastră, o, a fost cultivat pentru prima dată la sfîrşitul sec. al XV111-lea. Deoarece are nevoie de temperaturi ridicate în perioada de vegetaţie Orez (95—150 de zile) şi de umiditate abundentă, o. ocupă în ţara noastră suprafeţe res-trînse (20 000 ha în 1964); se cultivă în lunca Dunării şi în cîmpia vestică. Producţia de o. variază de la 1 500 kg/ha la 6 000 kg/ha. La noi se cultivă soiurile de o. cu o perioadă scurtă de vegetaţie (banloc, agostano, precoce alorio, nano vialone, bego, dungan şalî etc.). Orfeu (în mitologia greacă), fiul lui Oiagros, regele tracilor, şi al muzei Caliope, întruchipare a poetului muzician, prototipul aedului desăvîrşit. Potrivit mitului (originar din Tracia), acordurile lirei lui O. îmblînzeau fiarele, însufleţeau pietrele, urneau din Ioc arborii, care-1 urmau ca să-i asculte cînturile. O. ar fi coborît în infern ca să-şi readucă la viaţă soţia, Euridice, decedată chiar în ziua nunţii; el a reuşit să înduplece prin cîntec divinităţile infernului, care i-au poruncit însă să nu privească chipul Euridicei mai înainte de a fi ajuns pe tărîmul celor vii. Neputînd rezista tentaţiei de a-şi privi iubita, a pierdut-o pentru totdeauna. Orfeu ar fi murit sfîşiat de menade (conform unei alte versiuni, a fost răpus de trăsnetul lui Zeus). Legenda Iui O. a inspirat numeroase opere plastice (ex. basorelieful atribuit lui Al-camene, sec. al V-lea î.e.n.), a fost povestită de Virgiliu („Georgice") şi transpusă în muzică (ex. opera „Orfeu" de Gluck). etc.). Printre marii maeştri genului s-a distins Benveni C e 11 i n i. La noi, în Trans Orfeu orfevrărie, meşteşugul creării obiectelor de artă aplicată, din metal preţios (podoabe, vase, legături de cărţi, obiecte de cult Orfevrărie. Cană de argint au (sec. XVIII). Muzeul Mogoşoaia vania sec. XVI—XVII, a î florit orfevrăria în argint, care s-a remarcat, printre alj meşterul Sebastian Hann. Orff, Cari (n. 1895), comp zitor şi muzicolog german, studiat la Miinchen, unde fost şi profesor de compozil la conservator. A creat mai al lucrări vocaî-simfonice: opei cantate scenice („Cârmi burana", 1936, o suită tablouri vocal-simfonice versuri şi melodii medieval opera „Ântigona" (1949) du Sofocle, muzică pentru feei „Visul unei nopţi de var (1939) de Shakespeare, aranj mente şi prelucrări de muzi veche. orffsm1 (ARTE PLAST.), t€ men creat de G. Apollinai pentru a defini pictura I R. Delaunay (1885—1941) şi celor influenţaţi de el. Preluîi soluţiile neoimpresionismului cubismului, aceştia au ere tablouri figurative şi nonfigur tive, în care culorile pu creează o impresie de mişca şi de luminozitate. orfism* (IST. REL.), cure religios din Grecia antică, ap rut în sec. al VlI-lea sau VI-lea î.e.n., întemeiat, potrn credinţei adepţilor săi, de poet mitic Orfeu. în centrul o. afla cultul zeului Dionysos-Z greus, care, după ce ar fi fo ciopîrţit şi devorat de Titani, fi înviat. O. preconiza dualism ORGAN 602 ORGANICISM suflet-corp, considerînd corpul ca „temniţa** sufletului, precum şi credinţa în metempsihoză. Adepţii sectei participau la misterele orfice, ritualuri în cadrul cărora era reprezentată simbolic moartea şi învierea lui Dionysos-Zagreus şi se consuma carnea crudă a unui taur, considerat ca întruchipare a zeului (homofagie). Doctrina orfică despre supravieţuirea sufletului a exercitat o mare influenţă asupra pitagoreicilor, asupra lui Platon şi, prin intermediul acestuia şi al neoplatonismului, a înrîurit şi creştinismul. organ (gr. organon „instrument “) 1. (ANAT.) Unitate morfologică din corpul unei fiinţe, alcătuită, de obicei, din mai multe tipuri de ţesuturi. Un o. îndeplineşte una sau mai multe funcţii; între structura o. şi funcţia îndeplinită este o strînsă concordanţă. — Organe analoge, organe care au forme asemănătoare, ca rezultat al îndeplinirii unei funcţii asemănătoare, dar care se deosebesc ca structură şi origine (ex. branhiile peştilor şi branhiile crustaceelor; aripile păsărilor şi aripile insectelor; spinii unor plante care sînt fie ramuri, fie frunze delfinului, aripa liliacului, piciorul calului). — Organe rudimentare, organe care şi-au pierdut valoarea funcţională Organe analoge / — aripa de pasăre; 2 — aripa de insectă modificate). V. şi convergenţă. — Organe omologe, organe care au structură asemănătoare şi origine comună, dar au formă externă şi funcţii diferite (ex. mîna omului, laba cîrtiţei, paleta înotătoare a Organe omologe Membrul anterior la: / — salamandră; 2 — broască ţestoasă marină; 3 — crocodil; 4 — pasăre; 5 — liliac; 6 — balenă; 7 — cîrtiţă; 8 — om în cursul procesului istoric de evoluţie a vieţuitoarelor; ele iau naştere în stadiile embrionare, dar nu se dezvoltă pe deplin la adult. Prezenţa lor la o anumită specie aminteşte de organe cu structură asemănătoare, dar pe deplin dezvoltate, ale unor specii inferioare filo-genetic. Organismul uman prezintă peste o sută de o.r. (ex. coccisul, muşchii pavilionului urechii, apendicele vermi-form, măseaua de minte). O. r. dovedesc înrudirea dintre diferite grupe de plante sau animale. — O. de simţ, organ specializat al animalelor, care asigură percepţia şi analiza (uneori şi sinteza) excitanţilor din mediul înconjurător. Sînt o. de s.: ochiul, urechea, mucoasa olfactivă, papilele gustative şi pielea. V. şi analizator. 2. (TEHN.) Organ de maşină, parte componentă simplă a mecanismelor, dispozitivelor, aparatelor şi maşinilor, care, prin felul în care este construit şi prin modul de funcţionare, poate fi calculat şi proiectat independent; serveşte la asamblare (nituri, şuruburi, pene etc.), la transmiterea sau transformarea mişcărilor (roţi, arbori, cuplaje, biele, manivele etc.),. la sprijinirea altor piese (lagăre, arcuri etc.), la conducerea, deţinerea şi comanda circulaţiei fluidelor (ţevi, ventile etc.) ş.a. O. de m. poate fi alcătuit dintr-o singură piesă (ex. nitul, pana, şurubul etc.) sau din mai multe piese, care, în ansamblu, îndeplinesc o anumită funcţiune (ex. lagărul, pistonul, biela etc.). organe de stat (DR.), forme organizatorice create prin lege şi învestite cu o anumită competenţă, în scopul realizării puterii de stat. Conform prevederilor Constituţiei R.P.R., sînt organe de stat: Marea Adunare Naţională şi Consi~ liul de Stat (organe supreme ale puterii de stat); sfaturile populare (organe locale ale puterii de stat); Consiliul de Miniştri, ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei de stat; comitetele executive ale sfaturilor populare şi alte organe locale ale administraţiei de stat; tribunalele (organe ale justiţiei); procuratura (organ de supraveghere a legalităţii). — O. de s. reprezentative, organe de stat alese prin vot de cetăţeni pentru a le exprima voinţa în conducerea statului. în ţările socialiste, organele reprezentative sînt; organe supreme (ex. în R.P.R. Marea Adunare Naţională) şi locale (ex., în R.P.R., sfaturile populare). In statele burgheze este declarat organ reprezentativ parlamentul. organicism» curent neştiinţific din sociologia burgheză* apărut în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, care, ignorînd specificul cahtat’v al vieţii sociale, identifică societatea o-menească cu organismul biologic, substituie legilor sociale pe cele biologice. Prin încercarea de a explica structura de clasă, orînduirea politică şi alte fenomene sociale prin legile biologice, o, urmăreşte de fapt să atribuie societăţii capitaliste un caracter „natural*4, etern. Fondatorul o. este filozoful englez H. S p e n c e r. EI considera că principiul biologic al integrării şi diferenţierii organelor ar guverna şi viaţa socială. O. este înrudit cu celelalte variante ale orien- ORGANITE CELULARE 603 ORGANIZAŢIE tării biologice din sociologia burgheză (d a r v i n i s m u 1 social, malthusianis-mul, rasismul). organite celulare (HIST., BOT.), părţi constitutive permanente ale celulei animale sau vegetale, cu formă, structură şi compoziţie chimică determinate, îndeplinind anumite funcţii în viaţa celulei (de exemplu: citoplasma, nucleul, plasti-dele şi altele). organizare l.(EC.)ţa) Organizarea producţiei, sistem de măsuri care constă în stabilirea, alegerea şi coordonarea, în condiţii tehnice date, a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, în scopul desfăşurării producţiei cu maximum de eficienţă economică. O.p. cuprinde toate laturile activităţii de producţie: proiectarea şi organizarea producţiei de noi produse, activitatea secţiilor de bază şi auxiliare, organizarea muncii, organizarea aprovizionării tehnice-materiale etc. în economia socialistă este posibilă organizarea planificată a procesului de producţie, stabilirea unei proporţional ităţi corespunzătoare între toate părţile componente ale procesului de producţie, asigurarea unei succesiuni judicioase a muncii şi odihnei, desfăşurarea ritmică a producţiei, realizîndu-se producţia cu cheltuieli minime de muncă socială. Caracteristică economiei socialiste este şi posibilitatea organizării planificate a producţiei sociale la nivelul ramurilor sau al întregii economii naţionale. Specializarea, cooperarea, combinarea şi concentrarea sînt formele cele mai eficace de o.p., care pot fi folosite pe deplin în socialism. Introducerea pe scară largă a progresului tehnic necesită şi perfecţionarea formelor de organizare a producţiei. în industria modernă, în condiţiile producţiei în masă şi în serie, forma de organizare cea mai eficientă a producţiei este producţia în flux. b) Organizarea muncii, sistem de măsuri aplicate în vederea folosirii maxime, raţionale a timpului de muncă al lucrătorilor în anumite condiţii tehnice şi de organizarea producţiei. O.m. prinde: ale- gerea şi folosirea cadrelor potrivit cu calificarea lor, diviziunea şi cooperaţia muncii, repartiţia rezultatelor muncii, care să asigure cointeresarea materială. Scopul o.m., caracterul şi metodele ei de realizare sînt determinate de relaţiile de producţie dominante. în orîn-duirile bazate pe exploatare, o. m. se poate realiza numai la nivelul întreprinderilor, are caracter antagonic şi forţat faţă de muncitori şi duce la o intensificare tot mai mare a muncii. Relaţiile de producţie socialiste creează condiţii obiective pentru o organizare ştiinţifică, planificată a muncii la nivelul întregii societăţi, pentru cointeresarea muncitorilor în perfecţionarea continuă a calificării lor, în creşterea productivităţii muncii etc. în socialism, o.m. se bazează pe iniţiativa creatoare, pe participarea tot mai largă a maselor la perfecţionarea tuturor elementelor procesului de muncă. Organizarea ştiinţifică a muncii presupune: divizarea raţională a muncii în cadrul economiei naţionale şi al fiecărei întreprinderi în parte, asigurarea utilizării intensive şi eficiente a utilajelor şi a suprafeţelor de producţie, crearea condiţiilor pentru asigurarea unei înalte productivităţi a muncii, pentru sintetizarea şi extinderea pe scară largă a experienţei înaintate, a metodelor de muncă perfecţionate, asigurarea condiţiilor privind securitatea muncii şi uşurarea ei; normarea pe baze ştiinţifice a muncii; stimularea materială etc. în aceste condiţii, o.m. este o cale importantă de creştere a productivităţii muncii sociale. 2. (DR.) Organizare judecătorească, totalitate a normelor legale privind organizarea, sarcinile şi metodele de activitate a instanţelor judecătoreşti ca organe care înfăptuiesc justiţia în R.P.R. 3. (MED.) Organizare sanitară, disciplină medicală care se ocupă cu principiile şi metodele o~ crotirii sănătăţii publice. 4. (AGROTEHN.) Organizarea teritoriului, organizarea repartiţiei suprafeţelor de teren dintr-o unitate agricolă astfel încît să se asigure cea mai eficientă folosire a lor. Se elaborează în funcţie de sarcinile planului de stat şi de condiţiile pedoclimatice locale. Prin o.t fiecărei plante de cultură i se asigură condiţii optime de creştere. O.t. face posibilă planificarea justă a investiţiilor şi a lucrărilor menite să contribuie la sporirea fertilităţii solului. Organizaţia internaţionala a muncii (O.I.M.), instituţie specializată a O.N.U., care, potrivit statutului său (Constituţia O.LM.), are ca scop studierea şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale oamenilor muncii, elaborînd proiecte de convenţii şi recomandări în aceste domenii. O.LM. a fost înfiinţată în 1919, pe baza Tratatului de la Versailles, funcţionînd ca o organizaţie de sine stătătoare pe lîngă Liga Naţiunilor pînă la crearea O.N.U. La începutul anului 1965, O.LM. avea 113 state membre. România a fost membră în perioada 1919— 1940 şi a revenit în 1956. Sediul O.LM. este la Geneva. Are ca organe principale: Conferinţa generală, Consiliul de administraţie (din care a făcut parte şi R.P.R. în perioada 1960—1963) şi Biroul internaţional al muncii (îndeplinind rolul de secretariat). Conferinţa generală este alcătuită din cîte patru reprezentanţi din partea fiecărui stat membru, dintre care doi sînt delegaţi ai guvernului, unul reprezintă pe patroni (în cazul ţărilor socialiste pe directorii de întreprinderi), iar unul pe oamenii muncii (sindicatele) din fiecare stat. Consiliul de administraţie este compus din 48 de membri, desemnaţi din categoriile de mai sus. în cursul activităţii sale, O.LM. a adoptat convenţii în probleme sociale generale (ex. convenţii cu privire la durata timpului de lucru, la protecţia maternităţii, munca femeilor, munca tinerilor, asigurările sociale, interzicerea muncii forţate, libertatea sindicală, asigurarea unui salariu egal la muncă egală). Ca membră a O./.M., R.P.R. îşi aduce contribuţia la orientarea activităţii organizaţiei spre rezolvarea problemelor sociale importante ale contemporaneităţii. ORGANIZAŢIE 604 ORGANIZAŢIE Organizaţia internaţio* nală a ziariştilor ( O.l.Z.), organizaţie înfiinţată în 1946, la Copenhaga. In 1948—1949 unele organizaţii ale ziariştilor din ţările occidentale s-au retras din O.l.Z. Este cea mai mare organizaţie internaţională a lucrătorilor din presă. In 1964, reunea peste 100 000 de ziarişti organizaţi şi individuali, din circa 65 de ţări. Editează revista lunară „Ziaristul democrat", care a-pare la Praga (sediul O.l.Z.) în mai multe limbi. Uniunea ziariştilor din R.P.R. este membră a O.l.Z. Organizaţia internaţio* nală de radiodifuziune şi televiziune (O.I.R.T.), organizaţie înfiinţată în 1946; are sediul la Praga. Din ea fac parte 23 de organizaţii de radioteleviziune din Europa, Asia, Africa şi America. Comitetul de radiodifuziune şi televiziune din R. P. Română este membru al O.I.R.T. Organizaţia internaţională de standardizare (International Organization for Standardi-zation; I.S.O.), organizaţie înfiinţată în 1946 la Londra, în scopul dezvoltării colaborării internaţionale în domeniul elaborării recomandărilor de standarde internaţionale (cu acordul tuturor membrilor), al coordonării şi unificării standardelor naţionale, al organizării schimbului de informaţii în acest domeniu între membrii săi, precum şi al elaborării regulilor generale ale standardizării. Membrii ei sînt organizaţiile naţionale sau comitetele de standardizare din peste 50 de ţări, printre care şi R.P.R. (din 1950), iar sediul organiza ţiei este la Geneva. Organele principale sînt: Adunarea generală, Consiliul general, Secretariatul general şi Consiliul de control. Dezvoltarea activităţii de standardizare pe plan naţional şi internaţional favorizează extinderea comerţului şi a colaborării tehnice-economice între diferitele ţări ale lumii. Organizaţia meteorologică mondială (O.M.M.), instituţie specializată a O.N.U., creată la Conferinţa de la Washington din 1947, în scopul coordonării, uniformizării şi a- meliorării activităţii meteorologice din lume. La începutul anului 1965 avea 106 state membre. Principala sarcină a organizaţiei este de a favoriza cooperarea mondială pentru stabilirea reţelei de staţii meteorologice, a centrelor meteorologice şi a sistemelor pentru schimbul rapid al semnelor meteorologice. R.P. Română este membră a O.M.M. de la înfiinţarea sa. Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.), instituţie specializată a O.N.U., creată Ia Conferinţa de la New York din 1946. Scopul ei este de a contribui la atingerea de către toate popoarele a celui mai înalt nivel de sănătate posibil. La începutul anului 1965, organizaţia avea 118 state membre, printre care şi R.P.R. (din 1948) şi 6 state asociate. Are sediul central la Geneva. Principalele sarcini ale organizaţiei sînt: studierea celor mai importante şi mai actuale probleme de medicină şi sănătate, statistică sanitară şi legislaţie sanitară, ajutorarea sub raport sanitar a ţărilor în curs de dezvoltare, desfăşurarea de campanii împotriva epidemiilor în diferite ţări. Organele principale sînt: Adunarea mondială a sănătăţii (alcătuită din delegaţii statelor membre), Comitetul executiv (compus din 24 de persoane, desemnate de statele membre şi avînd o calificare tehnică în domeniul sănătăţii) şi Secretariatul. în activitatea ei, O.M.S. a adoptat o serie de rezoluţii prin care se pronunţă pentru consolidarea păcii şi pentru ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare, a desfăşurat o serie de campanii mondiale (pentru eradicarea malariei, împotriva tuberculozei, împotriva bolilor tropicale) şi a organizat, printre altele, o conferinţă internaţională pentru problemele cancerului. Reprezentanţii ţării noastre au fost aleşi în repetate rînduri în organele O.M.S. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), organizaţie internaţională înfiinţată prin Carta adoptată la conferinţa de la San Francisco din 1945 şi intrată în vigoare la 24 octombrie al aceluiaşi an. Potri- vit Cartei, principalele scopuri ale O.N.U. sînt: să menţină pacea şi securitatea, să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, să realizeze colaborarea internaţională şi să fie un centru unde să se armonizeze acţiunile statelor în vederea atingerii scopurilor comune. La începutul anului 1965 cuprindea 114 state membre, printre care şi R.P.R. (din 1955). Organele sale principale sînt: A-dunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de fus-tiţie, Secretariatul, care, la rîn-dul lor, înfiinţează şi numeroase organe subsidiare. O.N.U. coordonează şi activitatea instituţiilor specializate (ex. U.N.E.S.C.O., F.A.O., O.I.M.), pe baza acordurilor încheiate cu ele. Modificarea raportului de forţe în cadrul O.N.U., datorită creşterii influenţei ţărilor socialiste şi intrării unui mare număr de ţări care şi-au cucerit recent independenţa, iniţiativele perseverente de pace ale diplomaţiei statelor socialis- te, acţiunile altor state iubitoare de pace au deter- minat abordarea constructivă de către O.N.U. a unora dintre problemele însemnate ale relaţiilor internaţionale contemporane, în spiritul principiilor Cartei, al înţelegerii şi colaborării paşnice între popoare. Astfel, de exemplu, au fost adoptate unele rezoluţii în problema dezarmării, iar în 1960 s-a adoptat „Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale*4. în vederea dezvoltării colaborării economice internaţionale, O.N.U. a organizat, în 1964, Conferinţa pentru comerţ şi dezvoltare, care a adoptat numeroase recomandări, menite să stimuleze schimburile comerciale între state, indiferent de orînduirea lor socială şi de nivelul lor de dezvoltare. Situarea întregii activităţi pe terenul solid al principiilor Cartei O. N. U. constituie o condiţie necesară pentru dezvoltarea şi întărirea O.N.U. împiedicarea R.P. Chineze de a-şi ocupa locul ce-i revine în O.N.U. nu este compatibilă cu principiul universa- ORGANIZAŢIE 605 ORGANIZAŢIE lităţii organizaţiei, fără a cărui respectare nu se poate asigura un cadru prielnic pentru afirmarea punctelor de vedere ale tuturor statelor mari sau mici şi pentru iniţiative constructive. Apreciind rolul ce-i revine O.N. U. în asigurarea păcii şi dezvoltării colaborării internaţionale, R.P. Rc:nână desfăşoară, în cadrul organizaţiei, o activitate îndreptată spre realizarea acestor scopuri. Pentru aceasta, R.P.R. militează perseverent pentru coexistenţă paşnică, dezarmare, lichidarea colonialismului, dezvoltarea colaborării dintre toate statele, indiferent de orînduirea social-politică, pe baza respectării stricte a suveranităţii, a integrităţii teritoriale, a deplinei egalităţi în drepturi, a neamestecului în treburile interne şi pentru restabilirea drepturilor legitime ale R.P. Chineze la O.N. U. Tara noastră a făcut şi o serie de propuneri pe lima adoptării unor soluţii realiste în rezolvarea problemelor internaţionale. Astfel, guvernul român a propus, încă la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. (1960), discutarea punctului intitulat „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între state europene aparţinînd unor sisteme social-politice diferite**. Incepînd cu acelaşi an, în dezbaterea O.N.U. se află şi propunerea R.P.R. cu privire la adoptarea de măsuri pentru promovarea în rîndurile tineretului a idealurilor păcii, respectului reciproc şi înţelegerii între popoare. Pe linia intensificării colaborării economice internaţionale, R.P.R. a propus, încă în 1957, elaborarea şi adoptarea unei declaraţii O.N.U. asupra principiilor de colaborare economică, problemă care «ste dezbătută în diferite conferinţe şi organe O.N.U. R.P.R. a fost aleasă ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate (1962) şi ca membru în Consiliul Economic şi Social (1965), precum şi în numeroase organe subsidiare ale Adunării Generale, ca de ex. Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului cosmic (din 1959), Comitetul special pentru codificarea Palatul O.N.U. (New York) principiilor de drept internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi de colaborare dintre state (din 1963), Comitetul consultativ pentru aplicarea ştiinţei şi tehnicii în scopul dezvoltării (din 1963). R.P.R. face parte, de asemenea, din Comitetul celor 18 state pentru dezarmare (din 1962). Reprezentanţii ţării noastre au fost aleşi, în repetate rînduri, în funcţii de conducere în diferite organe ale O.N.U. (ex. ca vicepreşedinţi ai Adunării Generale în 1959 şi 1962, ca preşedinţi ai unor comitete ale Adunării Generale în 1956, 1960 şi 1963, ca vicepreşedinţi ai Comitetului pentru folosirea paşnică a spaţiului cosmic în 1962 şi în Biroul Consiliului O.N.U. pentru comerţ şi dezvoltare în 1965). Organizaţia Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură (Food and Agricultural Organization of the United Nations; F.A.O.), instituţie specializată a O.N.U., creată la Conferinţa de la Que-bec (Canada) din 1945, cu sediul la Roma. Scopul menţionat în actul constitutiv al F.A.O. este de a favoriza, prin acţiuni separate sau colective ale ţărilor membre, „ridicarea nivelului de nutriţie şi a condiţiilor de trai ale popoarelor de sub jurisdicţia lor, realizarea de îmbunătăţiri în randamentul producţiei şi distribuirii produselor alimentare şi agricole, îmbunătăţirea situaţiei populaţiei rurale, contribuind prin toate acestea la dezvoltarea economiei mon-diale“. La începutul anului 1965, F.A.O. avea 106 membri şi şase membri asociaţi. R.P.R. este membră a acestei organizaţii din 1962. Organele F.A.O. sînt: Conferinţa statelor membre, Consiliul executiv şi Secretariatul. Este condusă de un director general numit de Conferinţă. F.A.O. a întreprins acţiuni în vederea realizăm unor obiective, printre care: coordonarea programelor naţionale pentru stăvilirea lăcustei deşertului, efectuarea unor lucrări pentru cercetarea resurselor mondiale, înfiinţarea unor oficii regionale de nutriţie, iniţierea campaniei mondiale împotriva foametei, organizarea Congresului mondial de alimentaţie (1963), e-fectuarea periodică a unor anchete asupra alimentaţiei mondiale etc. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiin~ ţăşi cultură (U.N.E.S.C.O.)% instituţie specializată a O.N.U., creată în 1945 la Conferinţa de la Londra şi avînd sediul la Paris. Potrivit convenţiei U.N.E.S.C.O., organizaţia îşi propune de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii, prin promovarea colaborării între popoare, prin educaţie, ştiinţă şi cultură. La începutul anului 1965 organizaţia cuprindea 119 state membre, printre care şi R.P.R. (din 1956). Organele principale sînt: Conferinţa generală, compusă din reprezentanţii statelor membre, Consiliul executiv, alcătuit din 30 de membri, şi Secretariatul. Fiecare stat membru are o comisie naţională pentru U.N.E.S.C.O. Organizaţia stimulează colaborarea culturală şi ştiinţifică dintre statele membre şi recomandă încheierea de acorduri inter- ORGANIZAŢIE 606 ORGANIZAŢIE naţionale în acest scop. Activitatea ei se desfăşoară* în principal, prin organizarea unor acţiuni educative şi culturale pe plan mondial (de ex. campania mondială pentru lichidarea analfabetismului), conferinţe, simpozioane şi colocvii şi publicarea de periodice şi lucrări de sinteză şi informare. Sub egida ei s-a încheiat şi convenţia cu privire la protecţia valorilor culturale în timp de război (Haga, 1954), precum şi convenţia împotriva discriminărilor în învăţămînt (adoptată de Conferinţa generală U.N.E.S.C.O. în 1962). R.P.R., care este membră în Consiliul Executiv (aleasă în 1962, realeasă în 1964 şi al cărui reprezentant este şi vicepreşedinte al acestui Comitet), îşi aduce contribuţia la activitatea acestei organizaţii, în special în domeniul educaţiei tineretului, problemă în care, din iniţiativa ţării noastre, au fost adoptate cu începere din 1960 o serie de măsuri şi rezoluţii privind promovarea în rîndu-rile tineretului a idealurilor.de pace, respect reciproc şi înţelegere între popoare. Organizaţia pentru coope-rare şi dezvoltare economică (O.C.D.E.), organizaţie internaţională înfiinţată prin acordul de la 14 decembrie 1960, intrat în vigoare la 1 octombrie 1961, care a înlocuit Organizaţia europeană de cooperare economică, creată în 1948. La începutul anului 1965 avea 21 de state membre şi două state asociate. Sediul organizaţiei este la Paris. Scopurile ei principale, prevăzute în acordul de înfiinţare, sînt: ridicarea nivelului economic al statelor membre şi dezvoltarea comerţului mondial prin coordonarea politicii economice şi comerciale a ţărilor membre, în special cu privire la ţările în curs de dezvoltare. Organele O.C.D.E.sînt: Consiliul, Comitetul executiv şi Secretariatul. O.C.D.E, nu a reuşit să realizeze o politică economică şi comercială unitară, contradicţiile dintre ţările capitaliste manifestîndu-se tot mai accentuat. Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), organizaţie internaţională înfiinţată în 1948 prin pactul de la Bogota şi cuprinzînd 19 state din America Latină (cu excepţia Cubei, exclusă ilegal în 1962, ca şi a statelor Jamaica şi Trinidad-Tobago, devenite independenţe în 1962), precum şi S.U.A. Organele principale sînt Conferinţa interamericană, Consiliul şi Uniunea panamericană (îndeplinind rolul de secretariat general). Deşi, potrivit actului constitutiv, scopurile organizaţiei ar fi în concordanţă cu principiile Cartei O.N.U., O.S.A. a întreprins o serie de acţiuni contrare acestor scopuri, încălcînd astfel dispoziţii ale pactului de la Bogota, precum şi ale Cartei O.N.U. Organizaţia Unităţii Afri-cane (O.U.Â.), organizaţie internaţională, înfiinţată, în 1963, la conferinţa şefilor de state africane de la Addis Abeba. Potrivit Cartei O. U.A., semnată, în 1963, de 30 de state, scopurile organizaţiei sînt: întărirea .unităţii şi solidarităţii statelor africane, coordonarea şi intensificarea colaborării şi eforturilor lor pentru a oferi condiţii de viaţă mai bune popoarelor Africii, apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor africane, eliminarea tuturor formelor de colonialism din Africa, favorizarea colaborării internaţionale pe baza Cartei O.N.U. şi Declaraţiei universale a drepturilor omului. Organele principale ale O.U.A. sînt: Adunarea şefilor de state şi guverne, Consiliul Ministerial, Secretariatul general, Comisia de mediaţiune, conciliere şi arbi-traj. organizaţie 1. Organizaţie socialistă, denumire cu caracter generic a persoanelor juridice proprii dreptului socialist, constituite, în condiţiile prevăzute de lege, în vederea realizării unui anumit scop (în acord cu interesul general), avînd un patrimoniu distinct şi o organizare de sine stătătoare, corespunzător cu scopul ei. —-O. socialistă de stat, organizaţie socialistă înfiinţată printr-un act de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat şi ale cărei bunuri se găsesc în proprietatea întregului popor, în această categorie intră in- stituţiile, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat. — O. cooperatistă, organizaţie socialistă care ia fiinţă prin asocierea voluntară a unui grup de oameni ai muncii şi este recunoscută de un organ al puterii sau administraţiei de stat. Bunurile o.c. se găsesc în proprietate cooperatistă. în a-ceastă categorie intră cooperativele de producţie agricolă, de producţie meşteşugărească, de consum şi aprovizionare, de prelucrare şi desfacere, de credit. 2. Organizaţii de masă şi obşteşti, organizaţii cuprinzînd o anumită categorie de oameni ai muncii, constituite după criteriul de clasă, profesiune, vîrstă, sex sau după un obiectiv urmărit (răspîndirea culturii, promovarea sportului etc.). în R.P.R., o. de m. şi o. reprezintă o formă eficientă prin care se asigură legătura strînsă dintre Partidul Muncitoresc Român, forţa conducătoare a întregii societăţi, şi masele largi de oameni ai muncii din cele /nai diferite domenii de activitate, prin care se mobilizează masele la rezolvarea problemelor economice, de stat şi social-culturale, la cultivarea şi întărirea conştiinţei socialiste în rîndurile întregului popor. Cele mai importante o. de m. şi o. din R.P.R. sînt: sfaturile populare, organe locale ale puterii de stat, sindicatele, Uniunea T ineretului Muncitor, organizaţiile cooperatiste, mişcarea femeilor ş.a. Existenţa unei largi reţele de organizaţii de masă şi obşteşti, care cuprind în rîn-durile lor întreaga masă a poporului, atribuţiile importante pe care le au şi creşterea rolului lor în perioada desăvîrşirii construcţiei socialismului sînt o manifestare concretă a democratismului profund al orînduirii noastre sociale şi de stat. 3. (PEDA(-»‘) Organizaţie de pionieri, organizaţie de masă a copiilor de 9—14 (10—15)^ ani din ţările socialiste, îndrumată de partidul marxist-leninist, avînd drept scop sprijinirea şcolii în educarea comunistă multilaterală a elevilor, antrenarea lor în lupta pentru obţinerea de rezultate bune la învăţătură* promovarea colectivismului, a ORGANOGENEZĂ 607 ORHIDEE Orgă din studioul de concerte al Radioteleviziunii (Bucureşti) patriotismului socialist şi a internaţionalismului proletar, stimularea spiritului de iniţiativă etc. O. de p. folosesc diferite forme organizatorice (adunări tematice, cercuri, excursii, tabere etc.) şi simboluri adecvate vîrstei (cravata roşie, insigne etc.). Primele detaşamente de pionieri au fost înfiinţate în U.R.S.S., conform indicaţiilor lui V.I. Lenin, în 192C, fiind puse sub conducerea Com-somoluiui. în ţara noastră, primele detaşamente de pionieri au fost create în ziua de 30 aprilie 1949. organogeneză (EMBRIOL.), proces de formare a organelor în cursul dezvoltării individuale a organismelor/ „Organon" (FILOZ.), titlu general sub care au fost editate de comentatori operele de logică ale lui Aristotel, care privea logica drept un „mijloc" sau „instrument" pentru cunoaşterea ştiinţifică. F. B a c o n a intitulat opera sa principală, concepută ca o replică la „Organon"-ul aristotelic, „Novum organum" (1620). organosol (CHIM.), sol al cărui mediu de dispersie este un lichid organic. organoterapie (MED.), tratament utilizat în trecut, care consta în folosirea unor organe sau glande crude (ficat, inimă, creier etc.) în scop terapeutic. V. şi o p o t e r a p i e. „Organul luminării"» gazetă săptămînală editată la Blaj, în 1847—1848, de Timotei Ci-pariu, Aron Pumnul şi losif Mâny. Problematica gazetei era legată de lupta românilor din Transilvania pentru drepturi şi libertăţi democratice. Aici şi-a publicat Cipariu „Principia de limbă şi scriptură". După adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, gazeta şi-a schimbat titulatura în „Organul naţional", dar curînd după aceea şi-a încetat apariţia. organum (MUZ.), denumire a celei mai vechi forme a muzicii pe mai multe voci distincte, apărută în sec. .al IX-lea, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o temă de cînt liturgic, o voce aflîn-du-se de obicei la interval de o cvartă, o cvintă sau o octavă faţă de alta. organzin (IND. TEXT.), fir de mătase naturală foarte răsucit, obţinut din două sau din mai multe fire. Este întrebuinţat ca urzeală la diferite ţesături de mătase. orgă (gr. organon „instrument") 1. (MUZ.) Vechi şi complex instrument muzical cu claviatură, butoane şi tuburi. Tuburile, numeroase şi de diferite mărimi, acţionate pneumatic prin intermediul claviaturii (care cuprinde 1—5 manuale) şi al unui pedalier, produc, prin pomparea coloanei de aer, un sunet de o anumită înălţime şi de un anumit timbru. Diferitele registre ale o. au timbruri variate. Instrument cu extraordinare resurse colo-ristice, armonice, polifonice şi de nuanţare, o* a cunoscut o mare popularitate pînă către mijlocul sec. al XVIII-lea, cînd a început să cedeze locul instrumentelor de cameră cu dimensiune şi claviatură mai mică: clavecinul şi pianul. Bach, Haendel, Mozart, Franck şi alţi compozitori au scris lucrări de mare valoare artistică pentru o. în ultimul timp s-au construit şi orgi electronice. La noi în ţară, orgi importante se găsesc la Ateneul R.P.R., la Studioul de concerte al Radioteleviziunii şi la Biserica Neagră din Braşov. 2. (IND. EXTR.) Armătură a unei lucrări subterane, executată din stîlpi alăturaţi, aşezaţi ca tuburile unei orgi (1). Orhan, conducătorul statului feudal-militar turc (1326 — 1359), fiul şi succesorul lui Osman I. A cucerit de ia bizantini partea de nord-vest a Ana-toliei, inclusiv Brusa, care a devenit capitala statului turc (1326). în timpul lui O*, turcii au ocupat oraşul Gallipoli (1354), important punct strategic pe malul Dardanelelor, şi au început campaniile de cuceriri în Peninsula Balcanică. împreună cu fratele său Al-leddin a pus bazele organizării statului turc de tip feudal-mi li-tar. în timpul său au fost organizate primele unităţi militare semiregulate, ienicerii şi cavaleria, a fost instituită funcţia de vizir şi s-a bătut prima monedă. orhidee (Orchidaceae), familie de plante monocotiledo-nate erbacee, terestre sau epi-fite (care se dezvoltă pe plante), autotrofe, rnicotrofe sau sa-profite. Florile sînt mari, ciclice, zigomorfe, cu un pinten, cu sepalele şi petalele frumos colorate şi prezintă o organizare morfologică şi ecologică unică, foarte caracteristică: an-droceul şi gineceul sînt sudate între ele, iar grăuncioarele de polen sînt reunite în granule numite poiinii. Familia o. este foarte numeroasă, cuprinzînd circa 20 000 de specii, răspîndi-te mai ales în zonele tropicale. Unele o. sînt cultivate în sere, ca plante ornamentale. în ţara noastră trăiesc papucul-doam- ORHITĂ 608 ORIGINE Orhidee nei (Cypripedium calceolus), poroinicul (Orchis miliiaris) ş.a. orhită (MED.), boală caracterizată prin inflamaţia cordonului spermatic şi a testiculelor. Oriani, Alfredo (! 852 — 1909), scriitor şi gînditor italian. Spirit nonconformist şi contradictoriu, a evoluat de la hegelianism la nietzscheanism, de la republicanism democrat la naţionalism. In opera sa epică (romanele „Dincolo de‘\ 1877; „Înfrîngerea", 1896; volumele de nuvele „Holocaust", 1902; „Aur, tămîie, smirnă", 1904) descrie cu sarcasm lumea contemporană, folosind procedee naturaliste în care sînt îmbinate violenţa şi obscenitatea cu meditaţia gravă şi exaltarea lirică. în operele filozofice („Lupta politică în Italia“, 1892; „Revolta ideală“, 1908) critică democraţia italiană de pe poziţiile individualismului anarhic, căutînd soluţii fie în politica de forţă, fie în resemnarea pesimistă. „Cazul Oria-ni*\ cum l-a numit Croce, este semnificativ pentru impasul democraţiei italiene de la începutul sec. al XX-lea. orie, plasă de prins peşte, cu lungimea de 6 m şi lăţimea de 5 m, folosită în apele adînci la pescuitul somnului. Orient, denumire uzuală pentru spaţiul geografic de la răsărit, îndeosebi Asia şi Africa de est. — Orientul Apropiat, denumire generală pentru spaţiul geografic cuprinzînd ţările situate în vestul Asiei şi nord-estul Africii (Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Irak, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Aden, principatele din peninsula Arabia, insulele Bahrein, R.A.U., Sudan). în literatura occidentală, spaţiul geografic al Orientului Apropiat este restrîns la vestul Asiei (Turcia, Siria, Liban, Israel) şi sud-estul extrem al Europei (Grecia). — Orientul îndepărtat (Extremul Orient), denumire generală pentru spaţiul geografic cuprinzînd răsăritul Asiei (de obicei China, Coreea, Japonia, Filipine, Indochina şi partea estică a U.R.S.S.). — Orientul Mijlociu, denumire generală pentru spaţiul geografic cuprinzînd Iranul şi Afganistanul. Literatura occidentală (mai ales cea americană) include în Orientul Mijlociu şi ţările^ Orientului Apropiat. orientalistică, totalitatea disciplinelor ştiinţifice care se ocupă cu studiul istoriei, limbilor, literaturilor, artelor şi monumentelor de cultură materială şi spirituală ale orientului (ţările Asiei şi ale Africii de nord şi nord-est). orientare l.(GEOGR.) Determinare a poziţiei unui obiect sau a unui loc oarecare în raport cu cele patru puncte cardinale ori cu alte obiecte sau locuri a căror poziţie este cunoscută. O. se poate face cu ajutorul aştrilor (Soarele, Steaua polară etc.), cu ajutorul busolei, ceasului, anumitor indicatori cunoscuţi de oameni din experienţă (ex. poziţia perniţelor de muşchi de pe copaci) şi cu ajutorul hărţii. 2. (SPORT) Orientare turistică, probă sportivă în turism, care constă în parcurgerea, de către un concurent sau de către o ethipă, a unui traseu necunoscut, cu ajutorul cunoştinţelor teoretice şi practice, şi îndeosebi cu ajutorul mijloacelor tehnice de orientare în teren (busolă, schiţă turistică etc.). 3. (AV.t NAV.) Operaţie de determinare a drumului pe care trebuie să-l urmeze o navă (maritimă sau aeriană) spre a ajunge într-un punct (port sau aeroport) stabilit. 4. (EXPL. PETR.) Orientarea găurii de sondă, operaţie de determinare a poziţiei găurilor de sondă deviate de la verticală, fie în mod accidental, fie în mod voit (în cazul forajului dirijat); în ultimul caz se reglează continuu de la supra- faţă poziţia dispozitivului de deviere, corespunzător direcţiei în care trebuie săpată gaura de sondă. Determinarea direcţiei de deviere se poate face indirect (măsurîndu-se rotirea garniturii de prăjini la fiecare pas) sau direct (stabilindu-se poziţia dispozitivului de deviere cînd acesta a ajuns la talpa găurii de sondă). „Orientul", societate literară înfiinţată în Bucureşti, la 1 aprilie 1869, de Gr. H. Grandea şi avînd drept scop promovarea creaţiei literare, culegerea folclorului şi educaţia gustului artistic al publicului prin discuţii, conferinţe etc. M. Eminescu a fost membru al acestei societăţi. orificiu de admisie (TEHN.), deschidere prin care un fluid (ex. amestecul de aer şi vapori da benzină) este introdus într-un spaţiu închis (ex. cilindrul motorului). Deschiderea prin care se face evacuarea fluidului se numeşte orificiu de evacuare. Origene (185—254), teolog creştin, reprezentant al patristicii. Discipol al lui Clement Alexandrinul, a căutat, ca şi acesta, să fundamenteze dogmele creştinismului cu ajutorul filozofiei greceşti, în special al platonismului. A scris tratatul apologetic „ împotriva lui Celsus“. original (POLIGR.), figură plană sau text care trebuie reprodus şi multiplicat prin tipărire. O. poate fi un desen, o pictură, o fotografie, un manuscris etc. Se deosebesc: o. liniare, cînd figurile plane sînt executate din puncte, din linii sau din suprafeţe de aceeaşi intensitate luminoasă pe un fond uniform de altă culoare; o. în semitonuri, cînd figurile au şi treceri continue de luminozitate; o. policrome, cînd figurile sînt executate în mai multe culori. origine (MAT., TEHN.) 1. 0-riginea unui sistem de axe de coordonate, punctul în care se intersectează axele de coordonate şi faţă de care se măsoară coordonatele. 2. Originea unei axe, punct ales convenţional, faţă de care se măsoară coordonata respectivă. 3. Originea timpului, moment convenţional faţă de care se măsoară timpul către trecut sau către viitor. ORIGINEA FAMILIEI 609 ORIZONT „Originea familiei» a proprietăţii private şi a sta* tului“, lucrare a lui F. Engels, apărută în 1884, în care materialismul istoric este aplicat la studiul comunei primitive şi al formării societăţii bazate pe clase. Pe baza unei analize istorice concrete, Engels a demonstrat că proprietatea privată, clasele şi statul sînt fenomene social-istorice, apărute în procesul destrămării orînduirii comunei primitive, a scos la iveală cauzele economice care le-au determinat, dependenţa lor de modul de producţie a bunurilor materiale. Engels explică modul cum dezvoltarea forţelor de producţie, creşterea productivităţii muncii, apariţia plusprodusului şi adîncirea diviziunii muncii au dus la apariţia proprietăţii private, care a înlocuit tot mai mult pe cea colectivă, dînd. naştere inegalităţii de avere; diferenţierea economică a fost însoţită de diferenţierea socială; s-a format treptat o clasă dominantă şi o clasă exploatată, stăpînii de sclavi şi sclavii. Apariţia proprietăţii private, scindarea societăţii în clase antagoniste şi apariţia luptei de clasă au făcut necesară existenţa unui aparat special de con-strîngere în scopul menţinerii dominaţiei proprietarilor de sclavi. Dezvăluind originea şi esenţa de clasă a statului ca instrument de apărare a intereselor clasei dominante, Engels subliniază că statul a luat fiinţă ca rezultat al contradicţiilor de neîmpăcat dintre clase, că „el este, de regulă, statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominantă şi din punct de vedere politic, dobîn-dind astfel noi mijloace pentru oprimarea şi exploatarea clasei asuprite". Folosind elemente din cercetările etnografului american L. H. Morgan, Engels a arătat legătura dintre originea şi evoluţia formelor familiei şi schimbările modului de producţie. Această lucrare este una dintre operele principale ale socialismului ştiinţiiic. Orinoco, fluviu în America de Sud (2 500 km), pe teritoriile statelor Venezuela şi Columbia. Izvorăşte din partea 20 — Dicţionar enciclopedic voi. III de sud-vest a Podişului Guyane-lor şi, printr-o deltă dezvoltată (cu 25 de braţe, avînd o suprafaţă de 25 000 km2), se varsă în Oceanul Atlantic. în cursul superior, din el se desprinde braţul Casiquiare, prin care O* comunică cu bazinul Amazonului. în timpul apelor mari este navigabil pînă la graniţa cu Columbia; pînă la Ciudad Bolivar este accesibil şi pentru vasele oceanice. Orion (în mitologia greacă), vînător legendar de o statură gigantică, fiul lui Poseidon (sau, conform unei alte versiuni, al regelui Hyrieus din Beoţia). Potrivit legendei, ar fi fost ucis de zeiţa Artemis şi transformat apoi într-o constelaţie. Orion (ASTR.), constelaţie situată în regiunea ecuatorului ceresc. Dintre numeroasele stele care formează această constelaţie, şapte sînt vizibile cu ochiul liber, dintre care a, numită şi Betelgeuse, este de mărimea unu, iar (3, numită şi Rigel, este de mărimea zero. Orissa, stat în India, situat în nord-estul Podişului Deccan, pe ţărmul Golfului Bengal. Suprafaţa: 155 800 km2. Populaţia: 17 600 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Bhu- baneswar. Relief de podiş în vest, cu înălţimi pînă la 1 680 m, cîmpii litorale şi delte fluviale în est. Zăcăminte de cărbune, minereu de fier, de mangan şi de crom, grafit. Pe rîul Maha-nadi s-a construit marele complex hidroenergetic Hirakud. Este dezvoltată siderurgia (combinatul Rourkela), metalurgia neferoasă (aluminiu la Hira- kud, feromangan), industria de celuloză şi hîrtie, textilă şi a-limentară. Principalele culturi sînt orezul (în cîmpia litorală şi pe văile rîurilor din podiş) şi meiul (în vest şi sud). Se mai cultivă leguminoase, trestie de zahăr, tutun şi iută, se cresc cornute mari şi mici. Pescuit. Orizaba [orisăba] (Citlalte-Pftl), vulcan în sud-estul Podişului Mexican, cel mai înalt vîrf din Mexic (5 700 m). Ultima erupţie a vulcanului a avut loc în 1941. orizont 1. (ASTR.) a) Orizont adevărat, cerc mare pe sfera cerească obţinut prin intersecţia acesteia cu planul orizontal, perpendicular pe verticala locului de observaţie. Se mai numeşte o. geocentric, o. astronomic, b) Orizont a~ parentt cerc pe sfera cerească determinat de razele vizuale tangente la suprafaţa terestră. Dacă un observator se află pe o înălţime, rezultă o coborîre a om. (v. şi d e p r e-siunea orizontului). 2. (GEOL.) a) Orizont acvifer, strat acvifer, succesiune de astfel de strate sau complex de ape subterane care se dezvoltă în aceeaşi unitate stratigrafică (ex. o. a. al pietrişurilor de Cîndeşti, o.a. al stratelor de Frăţeşti etc.). b) Orizont stratigrafie, succesiune de depozite sedimentare separată în cadrul, unui etaj geologic, pe baza anumitor caractere litologice şi faunistice (ex. în etajul vemelian din reg. Cluj se pot separa două orizonturi: orizontul marnelor şi calcarelor cu numuliţi şi orizontul marnelor şi calcarelor cu briozoare). 3. (PEDOL.) Orizont de sol, strat component al profilului de sol, diferenţiat sub acţiunea proceselor de formare a solului. Se caracterizează prin anumite însuşiri specifice privind culoarea, structura, textura, capacitatea de apă, permeabilitatea, compoziţia chimică şi alcătuirea mineralogică. Sînt diferenţiate următoarele o. de s.: eluvial, iluvial, de acumulare a carbo-natului de calciu etc. — O. eluvial, orizont de sol din care lipsesc anumite substanţe (săruri, argilă, oxizi de fier etc.), care sînt îndepărtate prin spă- ORIZONT 610 ORMUZD lare sub formă de soluţii sau dispersiuni coloidale şi acumulate în stratele inferioare. O.e. este specific solurilor din zonele umede. — O. iluvial, orizont de sol în care se acumulează substanţele spălate din stratele superioare (săruri, argilă, substanţe humice, oxizi de fier, oxizi de aluminiu etc.). 4. (TEATRU) Termen prin care se desemnează un tip de fundal de scenă, curbat, confecţionat în general din pînză, al cărui aspect uniform şi colorit neutru pot fi modificate prin efecte de lumini şi prin proiecţii. Se numeşte şi cicloramă. „Orizont", revistă legală, organ al Ligii contra prejudecăţilor, apărută la Bucureşti, în februarie-aprilie 1935. orizontal (MAT.; despre un plan sau o dreaptă), care este perpendicular pe verticala locului. orînduire 1. (EC. pol.) Onn-duire social-economică v. formaţiune social-economică. 2. (DR.) Orînduire de stat, organizare politică şi teritorială a statului, sub aspectul regimului şi formei de stat, precum şi al împărţirii administrativ-teritoria-le. O. de s. este determinată de caracterul orînduirii sociale. Potrivit orînduirii sale sociale socialiste, R.P.R. are un regim de stat care reprezintă puterea oamenilor muncii, iar din punctul de vedere al formei, R.P.R. este un stat unitar, suveran şi independent. în ceea ce priveşte organizarea admi-nistrativ-teritorială, teritoriul R.P.R. este împărţit în regiuni, raioane, oraşe şi comune. Orkan, Wladislaw (1876— 1930), scriitor polonez. Fiu de ţărani din regiunea munţilor Tatra (Podhale), O. a evocat în scrierile sale frumuseţea ţinutului natal, lupta localnicilor împotriva condiţiilor naturale grele şi a exploatării de către cei avuţi, zugrăvind tipuri de ţărani de o deosebită autenticitate (schiţele „Fără adăpost**, „Vulpoiul**; romanele „Komor-nicy“, 1900; „în răstoace**, 1903; volumele de poezii „De pe acest trist pămînt**, 1903; „Din răstoaca moartă**, 1912). Poemul său în proză „Odinioa-ră“ (1912) este pălruns de far-tnec folcloric. Or kney [q :cni] (Orcade) s Insulele , arhipelag britanic în Oceanul Atlantic, la nord de Scoţia, format din circa 90 de insule stîncoase. Suprafaţa totală: 963 km2. Populaţia: circa 20 000 loc. Principalul oraş: Kirkwall, situat în insula Pomona. Climă temperata oceanică. Populaţia se ocupă cu pescuitul şi cu creşterea animalelor. Orlando, Vittorio Emanue-le (1860—1952), om politic italian, unul dintre liderii burgheziei liberale, de mai multe ori ministru. în calitate de prim-ministru (1917—1919), a participat la Conferinţa de pace de la Paris (1919), susţinînd pretenţiile teritoriale imperialiste ale burgheziei italiene. în perioada dominaţiei fascismului în Italia, O. nu a luat parte la viaţa politică. în ultimii ani ai vieţii sale, O. s-a apropiat în problemele de politică externă de punctul de vedere al cercurilor progresiste italiene. Orlat, localitate în raionul Sibiu, reg. Braşov, situată pe valea rîului Cibin, Ia 20 km de Sibiu. 2 880 loc. (1^64). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea) şi textilă (ţesături de lînă). Orleans [orleâj, oraş în zona centrală a Franţei, situat pe Loara. 88 000 loc. (1962). Industrie alimentară, textilă, constructoare de maşini. Nod feroviar. Numeroase monumente valoroase: catedrala (sec. XIII—XVIII), biserica Saint-Aignan (sec. al XV-lea), casa Ioanei d’Arc etc. Orleans [orleâl, Casa de numele a patru familii aparţinînd dinastiilor regale franceze de Valois (1328— J 589) şi de Bourbon (1589— 1729), ai căror reprezentanţi au deţinut ca apanaj (pînă Ia sfîr-şitul sec. al XVI II-lea) oraşul Orleans cu împrejurimile. Dintre reprezentanţii acestor familii, mai cunoscuţi au fost: Filip /, fiul lui Filip de Valois, care în 1344 a primit titlul de duce de O.; Ludovic al XII-lea de Valois, rege al Franţei (1498—1515); Gaston de O. (1608-1660), fratele lui Ludovic al XIII-lea; Filip al II-lea de O. (1640-1701), fra- tele lui Ludovic al XÎV-lea; Filip al III-lea de O. (1674— 1723), regent în timpul minoratului lui Ludovic ai XV-lea; Ludovic Filip Josef de O. (1747 —1793), cunoscut în timpul revoluţiei burgheze din Franţa sub numele de Filip-Egalit^; a fost ghilotinat pentru faptul că a încercat să restabilească monarhia; Ludovic Filip, rege al Franţei (1830-1848), fiul lui Filip-Egalite. Orlich, Francisco Jose (n. 1908), preşedinte al Republicii Costa Rica şi şef al guvernului (din 1962). Orlov, Aleksei Fiodorovici (1786—1861), om politic şi diplomat rus. A participat la înăbuşirea răscoalei decembriştilor (1825) şi a răscoalei poloneze «din 1830—1831. în 1844 a fost numit şef al jandarmeriei şi al secţiunii a treia (creată în 1826 de împăratul Nicolaie I ca principal organ de luptă împotriva mişcării revoluţionare). A luat parte la încheierea tratatelor de pace cu Turcia de la Adrianopol (1829) şi de la Unkiar Skelessi (1833), precum şi la Congresul rţe la Paris (1856). Or lo va, Liubov Petrovna (1902), actriţă dramatică, lirică şi de film din U.R.S.S. Artistă a poporului. A fost protagonista comediilor muzicale, realizate de G. V. Aleksan-drov: „Toată lumea rîde, cîntă şi dansează**, 1934; „Circul 1936; „Volga-Volga**, 1938; „Primăvara**, 1947 etc. Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S. Ormandy [q.mandi], Eugene (n. 1899), dirijor american de origine maghiară. A studiat la Academia de muzică din Budapesta. în 1921 s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. A întreprins turnee în America şi în Europa. Din 1926 dirijează permanent orchestra din Philadelphia. Ormuz, strîmtoare între A-rabia şi coasta Asiei, unind Golful Persic cu Golful Oman (Marea Arabiei). Lungimea: 150 km; lăţimea minimă: 56 km. Orrnuzd (Ormazd), denumirea greacă, mai cunoscută, a Iui Ahuramazda, principiul binelui, al luminii, opus lui A h r i m a n (Angra-Mai- ORNAMENT 611 ORNITORINC Elemente clin ornamenUca populară românească nyu), principiul răului, al întunericului, din vechea religie persană. Dualismul acestei religii reflectă într-o formă fantastică lupta contrariilor. V. şi mazdeism; z o r o a s-trism. ornament I* Denumire dată elementelor integrate sau independente destinate înfrumuseţării unui ansamblu sau unui obiect. în artele plastice şi în arhitectură, o. este un accesoriu care serveşte la întregirea unei compoziţii şi chiar la reliefarea semnificaţiei acesteia. O. poate fi figurativ (antropomorf, zoomorf, floral), geometric, grafic sau fantezist. O. pot fi combinate prin repetiţie, prin simetrie, prin alternare, prin progresie sau liber. Modul de interpretare poate fi mai mult sau mai puţin stilizat. De la popor la popor, de la epocă la epocă, ornamentele îşi schimbă înfăţişarea şi funcţiile decorative, fiind un important element de caracterizare stilistică. 2. (POLIGR.) Accesoriu tipografic folosit pen- tru înfrumuseţarea cărţilor, revistelor, reclamelor etc. O. prezintă aceleaşi caracteristici ca şi literele, cu deosebirea că floarea este copia unei figuri geometrice sau a unui simbol oarecare (ex. iniţialele, chenarele, frontispiciile, vinietele, liniile finale etc.). ornamentică 1. Mod, caracteristic unui popor sau unui stil, de a conctpe şi dispune ornamentele în arhitectură şi în arta aplicată. 2, Totalitatea motivelor ornamentale specifice unui popor sau unui stil. Ornamentica românească populară se caracterizează prin interpretarea stilizată şi geometrică a cîtorva mari categorii de motive decorative (vegetale, peisagistice, antropomorfe, zoomorfe, astrale, obiecte reale şi fantastice). 0 serie de motive reprezentate sînt asociate cu mituri străvechi al căror sens originar s-a pierdut, ele fiind azi, deseori, simple reprezentări plastice (pomul vieţii, soarele, şarpele, peştele, calul şi călăreţul etc.). 3. (MUZ.) Totalitatea sunetelor care împodobesc linia melodică iniţială. O. a apărut o dată cu improvizaţia muzicală şi era toarte răspîndită în muzica sec. XVII—XVIII, Există două feluri de o.: melismaticâ, reprezentată prin mici variante melodice, constante ca formă (gru-petto, mordent» apogiatură, tril etc.), şi liberă, reprezentată prin figuraţii melodice largi, înflorituri ale tonurilor principale. Se notează adesea cu note mai mici decît cele obişnuite. ornitologie (gr. omis, or-nithos „pasăre" şi logos „ştiinţă";, ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul sistematicii, morfologiei, ecologiei şi importanţei economice a păsărilor. ornitorme (Ornithorhyn~ chus anatinus), specie de mamifer din ordinul monotremelor, caracterizat prin prezenţa unui cioc asemănător ca formă şi structură cu cel de raţă, avînd corpul de circa 45 cm lungime. Este un animal semiacvatic, bun înotăt6r, acoperit cu blană as- 0RN1T0ZĂ 612 ORŞOVA pră şi deasă şi cu degetele unite prin membrane înotătoare. Se înmulţeşte prin ouă Ornitorinc bogate în vitelus, pe care le depune şi le cloceşte în vizuini. Trăieşte în Australia şi Tas-mania. ornitoză (MED. VET.), boală contagioasă produsă de un virus, întîlnită la păsări (domestice şi sălbatice) şi transmisibilă la om. Se manifestă prin conjunctivite, coriză şi tulburări generale; se tratează cu antibiotice. orniture (ZOOL.), păsări cu coada scurtă, necuprinzînd mai mult de 13 vertebre, cu fălcile acoperite cu teci cornoase, cu sternul bine dezvoltat, care are la majoritatea o. o carenă. O, au, în general, sirinx (organ care produce glasul păsărilor), stomac glandular şi rînză. orogen (GEOL.), regiune vastă a scoarţei terestre în care au avut loc mişcări tectonice intense ce au dus la formarea unui lanţ muntos (ex. o. alpin, dm care face parte şi lanţul carpatic). orogeneză (gr. oros „munte*4 şi genesis „naştere**; GEOL.), proces geotectonic de cutare, de fracturare şi de ridicare a scoarţei terestre, care se produce în anumite zone mobile ale acesteia (geosinclinale) şi care are drept rezultat formarea unui lanţ muntos. Procesul de o, se desfăşoară cu o intensitate mai mare în anumite faze, numite faze oro-genice, care se grupează în mai multe cicluri orogenice. Fiecare ciclu orogenic s-a încheiat cu formarea unui hanţ muntos, care s-a alăturat uscatului mai vechi, determinînd astfel mărirea treptată a suprafeţelor ocupate de continente. Cauzele o. nu sînt încă pe deplin cunoscute. După părerea unor geologi, energia necesară în procesul de o. ar fi cauzată de dezintegrarea substanţelor ra- dioactive acumulate în adîncul zonelor geosinclinale. Pe teritoriul R.P.R., ca efect al o. din ciclul hercinic, s-au format Munţii Măcinului din nordul Dobrogii, iar ca efect al o. din ciclul alpin s-a format lanţul carpatic. orografie (gr. oros „munte** şi graphein „a nota“), ramură a geografiei fizice care are drept obiect descrierea formelor de relief ale suprafeţei Pămîntului sau ale unei părţi a ei, în special din punctul de vedere al aspectului exterior şi al dimensiunilor. Oroles (sfîrşitul sec. III şi începutul sec. II î.e.n.), conducător (rege) al unei uniuni de triburi dace din Transilvania, cunoscut prin luptele purtate împotriva bastarnilor. Istoricul roman Iustinus spune că O. ar fi aplicat pedepse morale umilitoare ostaşilor lui pentru că s-au lăsat înfrînţi de bastarm. oronimie (gr. oros „munte** şi onima „nume“;GEOGR.) 1. Totalitatea numelor geografice (proprii şi apelative) care desemnează formele de relief. 2. Capitol al toponimiei care studiază aceste nume. orotip (POLIGR.), maşină de cules asemănătoare cu linotipul, de care se deosebeşte prin aceea că pe matriţe se află floarea literei în relief, iar aparatul de turnat este înlocuit cu un dispozitiv de tipărire. Orozco [oroseo], Jose Clemente (1883—1949), pictor şi grafician mexican. Este unul dintre fondatorii şcolii mexicane de pictură murală. Preluînd tradiţiile artei precolumbiene, precum şi unele elemente ale expresionismului, O, a oglindit în imagini dramatice luptele date de-a lungul istoriei de către poporul său, neliniştile şi aspiraţiile omului contemporan (frescele de Ia „Escuela Nacional Prepara-toria“, „Casa de los Azuîa-jos‘\ Palatul Artelor Frumoase, Palatul Curţii Supreme de Justiţie, toate din Mexico ş.a.). Ca grafician a publicat caricaturi incisive şi gravuri pline de combativitate în periodicele revoluţionare. orpington (ZOOTEHN.), rasă de găini bună producătoare de carne şi ouă, obţinută iniţial în Anglia. Are mai multe varietăţi ; cea mai productivă este varietatea galbenă, care produce anual 140—160 de ouă. Carnea este gustoasă şi de bună cali- Orpingion tate. In număr restrîns este crescută şi în R.P.R. Orsini, Felice (1819-1858), revoluţionar italian, luptător pentru libertatea şi unificarea Italiei. A făcut parte din organizaţia revoluţionară „Tînăra Italie**, a participat la revoluţia din 1848—1849 de la Veneţia şi Roma, iar mai tîrziu a activat în em’graţie, la Londra, alături de G. Mazzini. A fost condamnat ia moarte şi executat (13 martie 1858) pentru atentatul pus ia cale împotriva lui Napoleon al III-lea la Paris. Orsk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Ural. î99 000 loc. (1962). Metalurgie neferoasă, industrie constructoare de maşini, de prelucrare a petrolului, industrie chimică, alimentară etc. Institute de învăţămînt superior. orstein (PEDOL.), strat de spl bine cimentat prin depuneri de hidroxizi ferici şi substanţe humice. O. este frecvent în orizontul iluvial al podzolurilor nisipoase, în zona de fluctuaţie a nivelului apei freatice. Orşova, oraş raional în reg. Banat, reşedinţă de raion, port la Dunăre. 7 780 loc. (1964). Şantier naval (construcţii şi reparaţii de nave), ţesătorie de bumbac, instalaţie complexă pentru prepararea minereurilor nemetalifere (feldspat, azbest, cuarţ, talc). — Raionul O., cu 43 800 loc. (1964). Exploatări de roci de construcţie. Industrie constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (Orşova, Topleţ), a materialelor de construcţie, textilă şi de prelucrare a lemnului. ORT 613 ORTODOXIE Ort. Avers şi revers Ape minerale termale (Băile Herculane). Pomicultură şi creşterea animalelor. ort (în evul mediu, în ţările române), mică monedă de argint, valorînd a patra parte dintr-un leu. In sec. al XVIII-lea cir-* culau orţi poloni, turceşti şi brandenburghezi. Uneori, o. era şi monedă de calcul („ort bătut“). — Ortul starostesc, taxă specială în Moldova, plătită unui staroste pe vinul adus la vînzare în tîrguri, în folosul starostesc. în Ţara Românească îi corespundea ortul vătăşesc. Ortega y Gasset, Jose (1883—1955), eseist şi filozof idealist spaniol. Concepţia sa, de tendinţă iraţionalistă, ocupă o poziţie intermediară între „filozofia vieţii** (în accepţia nietzscheană) şi existen ţ i alismul contemporan. Reflectînd asupra crizei culturii burgheze, O. a făcut, în lucrările „Dezumanizarea artei“ (1925) şi „Răscoala maselor** (1929), observaţii pătrunzătoare privind fenomenele de înstrăinare şi depersonalizare, caracteristice societăţii capitaliste moderne. El a criticat însă aceste fenomene „de la dreapta**, considerîndu-le ca un rezultat al democraţiei şi preconizînd crearea unei noi „elite“, sustragerea culturii de sub influenţa maselor şi reîntoarcerea la trecut, la formele preştiinţifice ale cunoaşterii. Ortelius, Abraham (1537— 1598), mare geograf şi cartograf flamand. A întocmit un important atlas, „Theatrum or-bis terrarum** (1570). orticon (TELEC.), tub video-captor cu o sensibilitate mai mare decît a iconoscopu- 1 u i, caracterizat printr-o emisiune secundară foarte redusă, datorită vitezei mici a electronilor fasciculului explorator. Este utilizat în construcţia ca- merelor de luat vederi ale studiourilor moderne de televiziune, în special pentru obţinerea unor imagini cu o mar; valoare artistică. ort o- (gr. orthos „drept**) 1. Element de compunere cu sensul „drept, conform cu, corect** (ex. ortografie, ortoepie, ortopedie). 2.(CHIM.) Element de compunere care serveşte la formarea denumirilor unor substanţe; desemnează, în general (în chimia minerală), corpurile cu un grad superior de hidratare (ex, acidul ortofosforic, //3PO4) şi indică (în chimia organică), în seria benzenică, derivaţii disubstituiţi în 1, 2 izomeri cu derivaţii meta- şi para- (ex. ortodifenolul sau pi-rocatechina). ortocentru (MAT.), punct de întîlnire a înălţimilor unui 6 Ortocentru triunghi oarecare sau a unui tetraedru cu muchiile opuse perpendiculare. ortoceras (gr. orthos „drept“ şi keras „corn“; PALEONT.), gen fosil de cefalopode din ordinul nautiloideelor, care aveau o cochilie cilindroconică, iar sifonul cu o poziţie centrală. Speciile acestui gen au evoluat din silu-rian pînă în triasicul superior, avînd maximum de dezvoltare în gotlandian. ortocromâtic (FIZ.despre o emulsie fotografică), care este sensibil în mod egal la radiaţiile luminoase dintr-un domeniu al spectrului cuprin-zînd violetul, albastrul, verdele şi galbenul. ortodiagrâmă (gr. orthos „drept**, dia „prin** şi gramma „notare**; MED.), traseu care proiectează conturul exterior al unui organ, în special al inimii sau aortei, desemnat de radiolog pe un ecran fluorescent, şi care serveşte la aprecierea di- mensiunilor organului respectiv (ex. ortocardiogramă). După dimensiunile desenului ortodiagramei obţinute se poate aprecia existenţa unor deformaţii generale şi parţiale ale organului. ortodoxie (gr. orthos „drept, corect** şi doxa „credinţă**), una dintre formele principale ale creştinismului (alături de catolicism şi protestantism), care susţine că a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericii creştine din primele opt secole (statornicite ca atare în sim-boalele de credinţă, în hotărî-rile celor şapte sinoade ecumenice, în cărţile de cult, în scrierile patristice şi în canoane). Denumirea de o. s-a impus definitiv pentru biserica orientală după marea schismă din 1054. Sinteza dogmatică a o. se află în simbolul de credinţă (crezul) stabilit de primele sinoade ecumenice (Niceea, 325 şi Constantinopol, 381). Bisericile ortodoxe se conduc după principiul ierarhic-sino-dai, formînd biserici locale, autocefale şi autonome. O. înglobează astăzi următoarele biserici locale: Patriarhia de Constantinopol, Patriarhia de Alexandria, Patriarhia de Anti-ohia, Patriarhia de Ierusalim, Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii, Patriarhia sîrbă, Patriarhia română, Patriarhia bulgară, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Patriarhia Geor-giei, Biserica ortodoxă a Finlandei, Biserica ortodoxă a Poloniei, Biserica ortodoxă a Albaniei, Biserica ortodoxă a Cehoslovaciei. Comunităţi ortodoxe greceşti, ruse, române, sîrbe etc. se mai găsesc în S.U.A., Canada, Europa occidentală; ele sînt organizate în episcopii sau în exarhate, care depind canonic de bisericile naţionale respective. Biserica ortodoxă română este biserica cea mai veche din ţara noastră, pe teritoriul căreia creştinismul s-a răspîndit treptat, cu începere din sec. al II-lea. Biserica ortodoxă română s-a declarat autocefală în 1864. în 1925 ea a devenit patriarhie. Biserica ortodoxă română cuprinde astăzi 12 eparhii, grupate în cinci mitropolii. ORTODROMĂ 614 ORTOTROPIC ort od romă (gr. orthos „drept“ şi dromos „cale"; NAV.), arc din cercul mare care trece prin două puncte de pe suprafaţa Pămîntului (considerat perfect sferic) şi care reprezintă cel mai scurt drum între cele două puncte. Navigaţia maritimă între două puncte îndepărtate se face pe o* atunci cînd aceasta nu trece prin zone în care apar gheţari plutitori. ortoepie (gr. orthos „drept" şi epos „vorbire**; LINGV.), ansamblu de reguli care stabilesc pronunţarea corectă a unei limbi (prin pronunţare corectă înţelegîndu-se pronunţarea literară). Majoritatea problemelor de o. ale limbii române sînt în acelaşi timp probleme de ortografie; există însă şi fenomene specific ortoepice: unele care nu se reflectă în scrierea limbii noastre (ex. problemele de accent), altele în care scrierea se deosebeşte de pronunţare (ex. examen, pronunţat egzamen). ortofosforic acid v. fosfor ic, acid ortogonal (gr. orthos „drept" şi gonia „unghi"; MAT.) 1. Drepte ortogonale (sau perpendiculare), drepte pentru care paralelele la ele printr-un punct formează 4 unghiuri egale. 2. Plane ortogonale (sau perpendiculare), plane care, avînd în comun o dreaptă, formează unghiuri diedre egale. 3. Curbe ortogonale, curbe care au tangentele perpendiculare în punctele de intersecţie. 4. Funcţii ortogonale, funcţii al căror produs scalar este nul. 5* Matrice ortogonală, matrice care înmulţită cu transpusa ei este egală cu matricea unitate. 6. Polinoame ortogonale, polinoame al căror produs scalar este nul. 7, Proiecţie ortogonală, proiecţie în care direcţia de proiecţie este perpendiculară pe axa, respectiv pe planul de proiecţie. 8. Suprafeţe ortogonale, suprafeţe care au normalele perpendiculare de-a lungul curbelor de intersecţie. 9. Sistem de coordonate carteziene ortogonale, sistem de coordonate în care suprafeţele coordonate sînt ortogonale două cîte două. 10. Traiectorii ortogonale, curbe ortogonale unei familii de curbe sau de suprafeţe. 11. Transformare (sau substituţie) ortogonală, transformare a unui spaţiu în el însuşi, care conservă distanţele. ortografie (gr. orthos „drept44 şi graphein „a scrie"; LINGV.), ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a unei limbi. Există două tipuri principale de o.: o. fonetică, atunci cînd scrierea redă, pe cît posibil, pronunţarea limbii literare, şi o. etimologică, atunci cînd scrierea reflectă aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depăşit de pronunţare. O. etimologică au, de ex., limbile franceză şi engleză. O. limbii române este în general fonetică. De la introducerea scrierii oficiale cu litere latine în locul celei chirilice (1860) au existat la noi numeroase sisteme ortografice, care oglindesc lupta dintre reprezentanţii curentului fonetic şi ai celui etimologic. Diferitele modificări ale normelor oficiale făcute de Academia Română (1881, 1904, 1932) şi de Academia R.P.R. (1953) au însemnat succese obţinute împotriva etimologis-mului iniţial. Actuala ortografie a limbii române, în vigoare din 1953, se bazează în primul rînd pe principiul fonetic sau fone-matic (combinat pentru unele sunete cu principiul silabic), a cărui aplicare este însă limitată pe de o parte de. principiile gramaticale, pe de alta de principiul etimologic, care, în scrierea cuvintelor vechi, impune excepţii, dar se foloseşte mai mult şi în mod justificat în scrierea unor neologisme. ortopancromâtxc (FIZ.; despre o emulsie fotografică), care este sensibil în mod egal la radiaţiile luminoase din întreg spectrul vizibil. Materialul fotosensibil o. poate fi utilizat pentru orice gen de fotografii; el impune însă anumite precauţii la operaţiile de prelucrare (developare, fixare). ortopedie (gr. orthos „drept" şi paideia „educaţie, creştere"; MED.), ramură a chirurgiei care se ocupă cu studiul şi tratamentul bolilor şi defor-maţiilor congenitale sau do-bîndite ale sistemului osteoarti-cular. ortopol (MAT.), punct în care se intersectează perpendicularele coborîte pe laturile unui triunghi, din proiecţiile ortogonale ale vîrfurilor acestuia pe o dreaptă din planul triunghiului. ortopter (gr. orthos „drept" şi pteron „aripă4*), avion cu aripi batante, care imită zborul păsărilor. ortoptere ( Orthoptera ), ordin de insecte caracterizate prin armătura bucală conformată pentru rupt şi mestecat, prin aripile anterioare scurte şi pergamentoase, cele posterioare late şi membranoase, prin picioarele posterioare lungi adaptate la sărit, precum şi prin prezenţa organelor auditive (organul timpanal) şi a celor cu care produc zgomote (organe stridulante). Unele specii au o v i p o z i t o r. în ge~ neral, o. sînt dăunătoare (ex. lăcustele, cosaşii, greierii). ortoradioscopie (FIZ.), metodă radioscopică folosită pentru obţinerea contururilor unui obiect la dimensiunile sale reale. ortorocă (PETROGR.), rocă metamorfică apărută în urma metamorfismului rocilor eruptive (ex. ortognaisul ia naştere prin metamorfismul graniţelor, ortoamfibolitele prin metamorfismul gabrourilor etc.). ortoscopic (gr. orthos „drept şi skopein „a observa"; FIZ.; despre un sistem optic), care nu produce distorsiuni. ortotonus (gr. orthos „drept" şi tonos „teijsiune"; MED.), contracţie tonică, susţinută şi prelungită în timp, a musculaturii capului, trunchiului şi membrelor, determinînd o poziţie rigidă în linie dreaptă, împreună cu opistotonusul a-pare în cursul tetanosului. ortotrdpic (gr. orthos „drept** şi trope „răsucire"; ORTOZĂ 615 os FIZ.; despre un corp), a cărui suprafaţă are strălucirea proporţională cu iluminarea, oricare ar fi direcţiile de incidenţă şi de observaţie. ortdză (MINER.), feldspat potasic, cristalizat în sistemul monoclinic, de culoare roz-deschis, gălbui-roşiatic şi cu luciu sticlos sau sidefos. Este un component important al rocilor eruptive acide şi al unor roci metamorfice (ex. al graniţelor, granodioritelor, al peg-matitelor etc.). Se întrebuinţează ca fondant în ceramică şi mai puţin în industria sticlei. In R.P.R. se exploatează o. din pegmatitele de la Teregova (reg. Banat), Muntele Rece ş.a. orz (Hordeum), gen de plante anuale din familia gra-mineelor, cu rădăcini fascicu-late şi cu tulpini înalte de 80—130 cm. Frunzele sînt mai mari şi mai late decît ale griului şi au limbul ondulat. Inflorescenţa este un spic lung de 5—13 cm, iar fructul, o cariopsă, este îmbrăcat în palee. O, se foloseşte în cea mai mare parte ca furaj, avînd o valoare nutritivă ridicată; el constituie de asemenea materia primă în industria berii şi a spirtului, iar în mică măsură se foloseşte în a-limentaţia omului (surogat de cafea, arpacaş etc.). Genul Hordeum cuprinde 29 de specii, dintre care numai două sînt cultivate; orzul comun (Hordeum vulgare) şi orzoaica (Hordeum distichon). O. este una dintre cele mai vechi plante agricole, cultivată încă din epoca de piatră. Printre ţările mari producătoare de o, sînt U.R.S.S., S.U.A., Franţa ş.a. In ţara noastră, în 1964 o, s-a cultivat pe 195,5 mii ha. (hzul de toamnă se cultivă mai mult în vestul ţării, unde iernile sînt mai scurte şi mai puţin aspre; orzul de primăvară este răspîndit în sudul şi Craniu (faţă) / — osul frontal; 2 — osul parietal; 3 — arcada orbi- tală; 4 — osul temporal; 5 — faţa orbitală a osului sfenoid; 6 — osul nazal; 7 — osul zigomatic; 8 — osul vomer; 9 — mandibula estul ţării, iar orzoaica în zonele nordice, cu precipitaţii abundente. Soiuri mai răspîndite sînt: Cenad 345, Cenad 396, Brucker 3, Cluj 123, Hanna Kargyn. Orzeszkowa [ojeşcova], Eli-za (1842—1910), scriitoare rea-list-critică polonă. Participantă la răscoala din 1863, a militat pentru o literatură cu mesaj social şi educativ. în scrierile sale a făcut un patetic rechizitoriu la adresa nobilimii, inspirat de suferinţele şi traiul mizerabil al ţăranilor (nuvela „Tablou din anii de foamete**, 1866), a zugrăvit în culori expresive satul bielorus şi ucrainean (romanele „Cei de jos“, 1883; „Neamul Dziur-dzilor“, 1885; „Bădăranul**, 1889), realizînd o vastă frescă a mediului rural (romanul „Pe rîul Niemen**, 1887). în romanul „Argonauţii moderni** (1899), O. a prezentat prăbuşirea unei familii burgheze sfîşiate de discordie, ambiţii şi rivalităţi. orzoaica (Hordeum distichon), specie de orz al cărui spic este format numai din două rînduri de boabe, mai bogate în amidon decît boabele orzului. Unele soiuri servesc la fabricarea berii, altele ca plantă furajeră. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse, în zone cu precipitaţii mai abundente. os (ANAT.), organ dur, de culoare albă, element de bază Craniu (profil) I — osul temporal; 2— osul occipital; 3 — orificiul acustic extern; 4 — apofiza mastoidă; 5 — apofiza stiloidă; 6 — osuî frontal; 7 — linia temporală superioară; 8 — linia temporală inferioară; 9 — linia temporală; 10 — osul sfenoid; 11 — lamina orbitală; 12 — osul lacrimal; 13 — faţa temporală a osului sfenoid; 14 — arcada zigomatică; 15 — spina nazală anterioară; 16 — maxilarul superior al scheletului vertebratelor. După forma lor, oasele se împart în trei categorii: lungi (ex. femurul, humerusul), scurte (ex. oasele tarsiene, vertebrele) şi plate (ex. oasele iliace, craniene etc.). Oasele lungi sînt alcătuite dintr-o parte mijlocie subţire (d i a f i z ă) şi două extremităţi mai voluminoase (e p i f i z e). în structura unui os se disting ţesutul osos, periostul, măduva osoasă, vasele sanguine şi limfatice, precum şi nervii. Substanţa osoasă este formată din fosfaţi de calciu şi magneziu şi din carbonat şi fluorură de calciu (în proporţie de 2/3), precum şi din o s e i n ă (în proporţie de 1 /3). Datorită rigidităţii lor, oasele determină forma generală a corpului şi constituie un suport pentru părţile moi ale organismului; ele servesc ca suprafaţă de inserţie a muşchilor (organe active), care, prin contracţia lor, pun în mişcare oasele (organe pasive) ca pe nişte pîr-ghii. întreaga structură a oaselor reflectă adaptarea la factorii mecanici care acţionează asupra lor. La om, sistemul osos (sau scheletul) este format dintr-un număr de 198 de oase: vertebrele, oasele craniului, humerusul, coastele, oasele bazinului, femurul, tibia, falangele etc. Sistemul osos, împreună cu articulaţiile şi muşchii, formează aparatul locomotor. V. şi schelet. os 616 OSBORNE Sistemul osos la om 1 — frontal; 2 — vomer; 3 — maxilar; 4 — mandibulă; 5 — claviculă; 6 — manubriu sternal; 7 — humerus; 8 — coloana vertebrală; 9 — coxal; 10 — radius; 11 — cubitus; 12 — sacru; 13 — oase coccigiene; 14 — oase carpiene; 15 — oase metacarpiene; 16 — falange; 17 — femur; 18 — rotulă; 19 — peroneu; 20 — tibia; 21 — oase tarsiene; 22 — oase metatarsiene; 23 — falange Osaka, oraş în Japonia, aşezat în sudul insulei Honshu, pe ţărmul golfului Osaka. 3 012 000 loc. (1960). Mare centru economic. împreună cu centrele înconjurătoare formează o importantă zonă industrială (Kan-sai). Siderurgie, metalurgie neferoasă, industrie constructoare de maşini (construcţii metalice, maşini pentru transport, construcţii navale) şi electrotehnică, chimică, textilă, alimentară. Mare port maritim, cu un deosebit rol în comerţul exterior; nod feroviar şi rutier. Aeroport. Universitate. osatură (TEHN.), sistem de bare asamblate rigid între ele şi care constituie structura de rezistenţă a unei construcţii, a unui utilaj, a unei maşini, a unei nave etc. Osborn [ozbzn], Henry Fairfield (1857-1935), paleontolog şi biolog american. A fost profesor la Universitatea din Princeton şi la Universitatea Columbia din New York. în numeroasele sale lucrări s-a ocupat cu studierea vertebratelor în general, a reptilelor şi mamiferelor în special. De asemenea a cercetat o serie de probleme de biologie, de antropologie şi de geologie. A elaborat teoria vitalistă a evoluţiei, denumită teoria aristogenezei, după care în organism apar modificări calitative, noi bio-mecanisme adaptative, care apoi se perfecţionează. După 0.y problema originii speciilor se reduce la problema apariţiei diferitelor caractere independente. Osborne /V/ztan/, John (n. 19z9), dramaturg englez. Este principalul reprezentant al „Tinerilor furioşi“, sub această denumire fiind cunoscut grupul de tineri scriitori, deosebiţi prin idei şi prin stil, ale căror creaţii cuprind un protest sincer şi vehement, dar anarhic şi lipsit de perspectivă, împotriva unor aspecte negative ale societăţii capitaliste (birocratismul, militarismul, politicianismul, rasismul, bigotismul etc.). Dintre dramele sale se remarcă „Priveşte înapoi cu mînie" (1956); „Epitaf pentru George Dillon“ (1958, în colaborare cu A. Creighton), „Lumea lui Paul Slickey“ (1959), „Luther“ (1961). OSCILATOR 617 OSCILOGRAF Vedere din Osaka oscilator 1* (FIZ.) Sistem fizic capabil să efectueze oscilaţii libere (ex. pendulul, diapazonul, circuitul oscilant). — O. armonic, sistem care oscilează sub acţiunea unei forţe elastice, adică a unei forţe proporţionale cu elongaţia, fără amortizare sau întreţinere (ex. pendulul fără frecare, bila atîrnată de un resort perfect elastic şi fără greutate). Oscilaţiile unui o.a. sînt descrise matematic de funcţii armonice. 2. (ELT., TELEC.) Aparat sau dispozitiv alimentat de la o sursă de energie electrică şi care produce oscilaţii electrice. O. pot fi: electrice, dacă sînt constituite numai din elemente de circuit electric, şi electromecanice, dacă sînt constituite din elemente de circuit electric, cuplate cu sisteme oscilante mecanice. — O. cu arc electric, oscilator electric alimentat la o tensiune continuă, format dintr-o bobină, un condensator şi doi electrozi între care are loc o descărcare electrică în arc. O. cu a.e. produc oscilaţii electrice nesinusoidale de frecvenţă redusă (cîteva mii de hertzi) şi au un randament mic, din care cauză au fost utilizate numai la începutul dezvoltării ra-diocomunicaţiilor. O. electronic, circuit electric neliniar cu tuburi electronice sau cu tran-zistoare, care produce oscilaţii electromagnetice întreţinute cu o frecvenţă determinată de caracteristicile circuitului şi de regimul de funcţionare. O.e. sînt părţi constitutive principale ale generatoarelor electronice. După tipul elementelor de circuit liniare, pot fi: o.e. cu parametri concentraţi (cu inducti-vitate-caipacitate sau cu rezis-tenţă-capacitate), utilizate pentru producerea de oscilaţii cu frecvenţe pînă la ordinul sutelor de megahertzi, şi o.e. cu parametri repartizaţi (cu linii de transmisiune, cu cavităţi rezonante etc.), utilizate pentru producerea de oscilaţii de frecvenţă foarte înaltă. După forma oscilaţiilor produse, o.e. sînt: sinusoidale şi de relaxare. 0. local v. heterodină. — 0. pie-zoelectric, oscilator electromecanic la care sistemul oscilant este format dintr-o piesă cu proprietăţi piezoelectrice (de obicei cristale de c u a r ţ şi mai rar de turmalin). oscilaţie (lat. os-cillatio „legănare**; FIZ.), variaţie în timp (periodică, cvasiperi-odică sau pseudope-riodică) a mărimilor care descriu un sistem fizic, însoţită de o transformare (reversibilă sau parţial re- versibilă) a energiei dintr-o formă în alta. Caracteristicile cele mai importante ale unei o. periodice sînt: elongaţia (valoarea instantanee a mărimii care oscilează), amplitudinea (valoarea maximă a elongaţiei), perioada (durata unui ciclu de oscilaţie), frecvenţa (numărul de oscilaţii pe secundă) şi faza (stadiul în care se află oscilaţia la un moment dat). — 0. amortizată, oscilaţie a cărei amplitudine descreşte cu timpul, datorită pierderii de energie, de ex. prin frecare, la un oscilator mecanic. — 0. liberă (sau proprie), oscilaţie a unui sistem izolat (care nu face schimb de energie cu exteriorul), după ce a primit un impuls iniţial. Dacă fenomenele din sistemul oscilant sînt reversibile, o.L este neamortizată. — 0. constrînsă (sau întreţinută), oscilaţie a unui sistem neizolat care primeşte din exterior o energie cel puţin egală cu energia pierdută de sistem. Cînd perioada cu care se face acest schimb de energie este egală cu perioada oscilaţiei, sistemul care oscilează intră în rezonanţă. — O. armonică, oscilaţie pentru care variaţia în timp a elongaţiei poate fi descrisă de funcţii armonice. — Oscilaţii coerente, oscilaţii ale unui sistem fizic care se produc cu aceeaşi frecvenţă şi cu aceeaşi diferenţă de fază constantă în timp. oscilograf (lat. oscillatio „legănare** şi gr. graphein „a nota**; ELT.), aparat de măsură pentru observarea vizuală şi înregistrarea curbei care reprezintă variaţia rapidă în timp a valorii instantanee a unei mă- OSCILOGRAF 618 OSIFICARE rimi electrice (tensiune, curent, putere). Pentru înregistrarea cu ajutorul o. a curbelor reprezen-tînd variaţia în timp a unor mărimi neelectrice (tensiune mecanică, presiune, temperatură etc.) trebuie folosite cap-toare sau t raducto are adecvate. O. sînt utilizate în medicină pentru înregistrarea biocurenţilor produşi de celule, de ţesuturi şi de organe în timpul activităţii lor. — 0. catodic (sau electronic:), oscilograf ale cărui părţi componente principale sînt: tubul catodic cu ecran lumi-nescent, cu unul, două sau mai multe spoturi, generatorul de baleiaj, care produce o tensiune electrică periodică de forma unor dinţi de ferăstrău (necesară pentru ca pe ecran să apară imaginea unui număr întreg de perioade ale mărimii alternative măsurate), unul sau mai multe amplificatoare electronice de tensiune şi aparatul de fotografiere a ecranului. — O. electromecanic, oscilograf ale cărui părţi componente principale sînt: dispozitivele de măsură, dispozitivul de observare vizuală şi de înregistrare şi dispozitivul de marcare a bazei de timp. Dispozitivele de măsură cele mai frecvent utilizate sînt de tip magnetoelec~ trie sau de tip electromagnetic. Dispozitivul de observare şi de înregistrare este alcătuit din sursa de lumină, oglinda dispozitivului de măsură, o prismă cu reflexie totală care deviază o parte a fasciculului luminos spre un tambur poliedric rotativ, cu suprafaţa laterală acoperită cu oglinzi, care îndreaptă razele luminoase’ spre un ecran din sticlă mată; cealaltă parte a fasciculului dc lumină cade pe hîrtia sau pe filmul fotografic, antrenate cu o viteză constantă de un motor electric. oscilometru (FU ZIOL., MED.), aparat care permite înregistrarea oscilaţiilor pulsatile ale pereţilor arteriali şi deci înregistrarea indirectă a tensiunii arteriale (ex. o. Iui Pachon, în care presiunile maxime şi minime pot fi percepute vizual, fiind indicate prin oscilaţiile unui ac pe un cadran gradat). osciloscop (ELT.), aparat de măsură pentru observarea vizuală a curbei care reprezintă variaţia rapidă în timp a unei mărimi fizice, de obicei electrice. Se deosebeşte de oscilograf prin absenţa dispozitivului de înregistrare. oseină (BIOCHIM.), constituentul proteic cel mai important al osului. osia 1. (TEHN., TRANSP.) Organ component al unui vehicul rutier, de forma unui arbore sau a unui ax, prevăzut cu fusuri la extremităţi, pe care se aşază cîte una sau două roţi (jumelate) ale vehiculului, astfel îneît acestea să se poată roti în jurul fusurilor sau împreună cu o. Ansamblul format din o. propriu-zisă şi din roţile de rulare ale vehiculului reprezintă 0o montată. Din punct de vedere constructiv, o. diferă după felul vehiculului (locomotivă, vagon, tramvai, autovehicul, trăsură, car etc.). — 0. du rectoare, osie montată care serveşte la orientarea vehiculului în timpul mersului; în general, la autovehicule, o.d. este cea din faţă. — motoare, osie montată, asupra căreia acţionează momentul motor pentru a asigura deplasarea vehiculului; acţionarea se face fie prin-tr-un sistem de transmisie (mecanică, hidraulică sau electrică), fie prin cuplarea directă a motorului cu o. m. 0. cuplară, osie de locomotivă legată mecanic (prin bielele cuplare) cu osia motoare; o.c. împreună cu cele motoare preiau greutatea aderentă a locomotivei. — 0. liberă, osie de locomotivă asupra căreia nu acţionează cuplul motor; este folosită pentru rulare şi are rolul de a transmite căii o parte din greutatea locomotivei. 0.1. aşezate în partea din faţă a locomotivei, înaintea osiilor motoare, se numesc o. alergătoare, iar cele montate la partea din spate a locomotivei se numesc o. purtătoare. — O. falsă, arbore montat în lagăre fixate pe cadrul unei locomotive, la înălţimea axei osiilor motoare; nu este prevăzută cu roţi de rulare, ci serveşte numai la transmiterea momentului motor prin bielele cuplare. 2. (C.F.) Osie-kilometri, indice caracteristic în statistica feroviară, reprezentînd produsul dintre numărul de osii ale unui vehicul feroviar sau tren în circulaţie şi numărul de kilometri parcurşi. osific are (HIST.), proces de transformare a ţesutului conjunctiv şi cartilaginos în ţesut osos. Are loc pe calea formării şi diferenţierii de celule osoase, care elaborează o substanţă proteică complexă (o s e i na), cu proprietatea de a fixa în mod electiv unele săruri (mai ales fosfatul de calciu). Sin. osteogeneză. Osciloscop catodic OSIJEK 619 OSMGREGLARE Oslo. Vedere din port Osijek/osuec/, oraş în R.S.F. Iugoslavia, situat în nord-estul republicii Croaţia, pe malul drept al rîului Drava. 72 000 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, chimică, de prelucrare a lemnului, textilă, alimentară. Centru comercial. Osiris (în religia Egiptului antic), divinitate supremă a „celuilalt tărîm“ şi a forţelor vegetative ale naturii. Potrivit mitului, O. a fost ucis şi cio-pîrţit de fratele lui, Set. Sora şi soţia sa, I s i s , a adunat bucăţile trupului, apoi l-a zămislit în chip miraculos pe Horus, care l-a răpus pe Set şi a domnit în locul lui O. pe pă-mînt, în vreme ce acesta a căpătat stăpînirea asupra lumii subpămîntene a morţilor. In locaşurile de cult ale Iui O. se celebrau mistere legate de cultul morţilor. Oslo, capitala Norvegiei, situată în sudul ţării, la vărsarea rîului Lo în fiordul Oslo. 482 000 loc.(1963). Cel mai mare centru economic şi cultural al ţării. întreprinderile industriale din O. furnizează 1/5 din producţia globală a Norvegiei. Principalele ramuri sînt: construcţiile de maşini (utilaj energetic şi industrial, aparataj electrotehnic, construcţii navale), siderurgia, industria textilă şi alimentară. Important port la Marea Nordului. în O. se află o universitate, Academia de Ştiinţe, teatre, muzee (printre care un muzeu etnografic şi un muzeu al navigaţiei). Printre monumentele de arhitectură ale oraşului se remarcă fortăreaţa Akershus (1299), situată pe malul Fiordului Oslo. —- Istoric. întemeiat pe la 1048, O. a devenit, în sec. XIV—XV, reşedinţă regală. Mistuit în Î624 de un incendiu, locuitorii O. s-au strămutat pe latura de apus a golfului Bjor, unde a fost construit un nou oraş, numit Christiania, după numele Iui Christian al IV-lea, regele Danemarcii şi al Norvegiei. în 1814 a devenit capitala Norvegiei. Şi-a reluat numele de O. în 1925. In anii ocupaţiei hitleriste (1940—1945), O. a fost unul dintre principalele centre ale mişcării de rezistenţă a poporului norvegian. Osman (în arabă Othman), nume al mai multor conducători turci, dintre care cel mai cunoscut este Osman I Ghazi (fiul şi urmaşul lui Ertogrul), emir otoman (1288—1326); fondator al dinastiei otomane şi al Imperiului otoman. A lărgit stăpînirea emiratului său, ajungînd la nord pînă la Marea Neagră, iar la apus pînă la Lopadion; a înfrînt decisiv pe bizantini la Baphaen (1308). Osman, Aden Abdulla (n. 1908), preşedinte al Republicii Somalia (din 1960), fruntaş al partidului Liga tineretului so-malian. osmanlîi v. otomani. Osman Paşa (1837—1900), general turc. A înfrînt, în 1876, armata Serbiei. în timpul războiului ruso-romîno-turc din 1877—1878 a condus apărarea Plevnei asediate de trupele române şi ruse, dar, după o apărare de aproape cinci luni, a fost nevoit să se predea. osmiu (CHIM.), Os. Element cu nr. at. 76; gr. at. 190,2; gr. sp. 22,7; p.t. circa 2 700°C; P. f. circa 4600°C. Este un metal alb-cenuşiu, lucios, extrem de dur, dar casant. Se găseşte în natură, în stare nativă, sub formă de aliaj cu iridiul (osmiridiu). Nu se dizolvă în acizi şi nici în apă regală. în aer se oxidează treptat, cu formare de tetroxid de osmiu (0s04). Formează combinaţii în diverse trepte de va- lenţă (2, 3, 4, 6, 8). Aliajele o. cu iridiul, caracterizate prin duritate, se utilizează la fabricarea axelor pentru mecanismele de ceasornice, a vîrfurilor peniţelor de stilou etc. osmometru (FI~ : ZICĂ), instrument pentru măsurarea = : presiunii osmotice a unei soluţii. Cele mai simple os-mometre se bazează pe echilibrarea presiunii osmotice de către presiunea hidrostatică a unei coloane de soluţie sau de solvent. V. Osmomem. şi osmoză. Osmond [osmqL Floris (1849—1912), inginer metalurgist francez. A elaborat teoria structurii celulare a oţelului turnat (1885), a determinat experimental, cu ajutorul piro-metrului termoelectric, punctele critice ale fierului şi oţelului (1886—1887), a perfecţionat tehnica metalurgiei microscopice etc. osmoregiâre (FiZIOL.), totalitate a proceselor prin care se asigură o valoare relativ constantă a presiunii osmotice a lichidelor din organism. O. se realizează mai ales în metabolismul apei şi al sărurilor minerale şi are o mare importanţă în viaţa animalelor acvatice. OSMOZĂ 620 OSTEOMIEUTĂ osmoză (gr. osmos „impuls**; FIZ.), trecere a solventului printr-o membrană semiper-meabilă (permeabilă numai pentru solvent), care separă două soluţii cu concentraţii diferite. O. se produce dinspre soluţia mai diluată spre soluţia mai concentrată. Ea este cauzată de diferenţa dintre presiunile osmotice ale celor două soluţii şi are loc pînă cînd această diferenţă este echilibrată de o presiune de altă natură, de ex. hidrostatică. O. are un rol foarte important în circulaţia sucurilor din corpul plantelor şi al animalelor. Osnabriick, oraş în nordul R.F. Germane, în landul Saxo-nia Inferioară. 135 400 loc. (1961). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, textilă etc. Nod feroviar şi port fluvial. Monumente arhitectonice (sec. XIII —XVII). — Pacea de la Osnabriick şi Miinster, sistem de tratate încheiate în urma războiului de 30 de ani (1618—1648), cunoscut în istorie sub numele de pacea din Westfalia, sau pacea westfalică. Prevederile păcii din Westfalia (24 octombrie 1648) au consfinţit fărîmiţarea politică a Germaniei şi au deschis Franţei calea hegemoniei în Europa. Definind graniţele statelor europene, tratatul a constituit punctul de plecare al tuturor tratatelor ulterioare, pînă la revoluţia burgheză din Franţa de la sfîrşitul sec. al XVI II-lea. „Osservatore Romano" principalul organ de presă al Vaticanului, înfiinţat în 1861. Apare zilnic, la Roma. Ossian [yshn/ (sec. III), poet legendar irlandez. A fost considerat mult timp drept autorul volumului „Scrierile lui Ossian" (1765), care cuprind de fapt o serie de legende gaelice prelucrate de J. Macpher-son. Ossietzky, Cari von (1889 — 1938), publicist antimilita-rist şi antifascist german. A condus din 1927 săptămînalul politic-cultural „Die Weltbiih-ne ‘, prin care a luptat împotriva militarismului şi nazismului, pentru democraţie, pace şi înţelegere între popoare. Ca urmare a demascării în „Die Weltbuhne“ a politicii de reînarmare secretă duse de guvernul german, O. a fost condamnat în 1931 la închisoare. Amnistiat în 1932, a fost arestat de hitlerişti în 1933 şi internat succesiv în diferite lagăre de concentrare. Grav bolnav, O., căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru pace în 1936, a fost eliberat numai în urma puternicului protest al opiniei publice mondiale, rămînînd însă, pînă la moartea sa, sub supravegherea Gestapoului. Ostade fostâds], Adriaen van (1610—1685), pictor olandez. A lucrat alături de Adriaen Brouwer în atelierul lui Frans H a 1 s. A pictat mai ales scene de gen inspirate din viaţa sărăcimii satelor. Sub influenţa lui Rembrandt (după 1637), O. a adîncit expresia figurilor şi a recurs Ia o pictură în clarobscur de subtile raporturi cromatice. în compoziţiile care se petrec în natură se resimte influenţa picturii dramatice a lui Ruysdael şi a coloritului transparent şi vapo-ros al lui Jan van Goyen („Coliba ţăranilor", 1663; „în circiuma satului4*, 1660; „Şcoala**, 1662; „Dans ţărănesc**, 1675; „Alchimistul**, 1661). „Ostaşul roşu‘% publicaţie ilegală editată la Bucureşti, în 1931, de către Uniunea Tineretului Comunist. Ca şi „C a-z a r m a“, a fost difuzat în rîndurile soldaţilor. ostatic (DR.), persoană care în timp de război nu face parte din forţele armate şi pe care unul dintre beligeranţi o ţine răspunzătoare pentru cazul cînd securitatea trupelor sale ar fi ameninţată sau cînd anumite dispoziţii pe care le-a dat nu ar fi executate. Convenţiile de la Geneva din 1949 privitoare la ocrotirea victimelor războiului interzic luarea de o, Ostende [ostâd], oraş în Belgia, pe ţărmul Mării Nordului. 56 700 loc. (1961). Principalul port pescăresc al ţării. Renumită staţiune balneoclima-tică. Construcţii navale, industrie chimică, alimentară (conserve). osteoartrită (gr. osteon „os“ şi arthron „articulaţie", MED.), infîamaţie care cuprinde atît articulaţia cît şi partea adia- centă a osului. De obicei se manifestă ca o boală cronică degenerativă care cuprinde mai multe articulaţii. osteoblâst (gr. osteon „os** şi blaste „umflătură**; HIST.), celulă osoasă tînără, cu nucleu mare, pe baza căreia se formează celula osoasă diferenţiată (osteocitul). O* este lipsit de prelungirile caracteristice osteo-citului. osteocit (gr. osteon „os“ şi kytos „celulă**; HIST.), celulă osoasă în stadiu matur, complet diferenţiată, cu prelungiri numeroase şi ramificate. osteofibroză (MED. VET.), boală a animalelor domestice şi sălbatice care se manifestă prin îngroşarea oaselor capului şi ale membrelor. Se previne prin administrarea de săruri minerale (în special calciu) şi de vitamine (A şi D) în hrană. osteogeneză (HiST.) v. osi«* ficare. osteolepis (PALEONT.), gen fosil de peşti din ordinul cro-sopterigienilor. Cuprindea forme alungite, cu înotătoarele perechi în formă de palete. Osteolepis Maxilarele erau armate cu dinţi lungi şi ascuţiţi. Speciile acestui gen au trăit în devonian. osteologic (gr. osteon „os“ şi logos „ştiinţă**), ramură a anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. osteomalacie (gr. osteon „os“ şi malakia „moliciune**; MED.), formă de decalcificare osoasă cu păstrarea tramei conjunctive a osului, ca urmare a unei tulburări profunde a metabolismului fosfocalcic (prin insuficienţa acestor săruri în alimentaţie, prin tulburări de absorbţie intestinală etc.). Se observă în special la femei după naşteri repetate, fiind favorizată de o alimentaţie deficitară cantitativ şi calitativ. osteomielită (gr. osteon ,,os“ şi myelos „măduvă**; MED.), formă de osteită de natură infecţioasă, provocată de obicei de stafilococul auriu, cu localizare mai ales la nivelul OSTEOPLASTIE OSTREINOS măduvei oaselor. în evoluţia ei, o, duce la supuraţie, cu desprinderea şi uneori cu eliminarea . unor fragmente mici, mortificate, de os (aşa-numi-tele sechestre osoase). osteoplastie (gr. osteon „os“ şi plastes „modelator ; MED.), operaţie de înlocuire a unui fragment de os sau a unui os întreg cu un fragment osos sau cu un os din material plastic sau metalic. osteoporoză (gr. osteon „os“ şi poros „trecere*4; MED.), stare patologică caracterizată prin rarefierea oaselor, cu formarea unor spaţii cavitare de diverse dimensiuni ca urmare a dilatării canaliculelor osoase. Apare în urma unei imobilizări îndelungate, din cauza unei fracturi, a unei paralizii infantile, la bătrîni şi în ^pecial în diferite boli endocrine (o. de menopauză, o. din hiper-funcţia corticosuprarenală, o, paratiroidiană etc.). Se constată radiologie prin creşterea transparenţei oaselor. osteosinteză(MED.) 1. Intervenţie chirurgicală care constă în reunirea şi imobilizarea fragmentelor unui os fracturat, cu ajutorul unor fire sau al unor plăci de metal inoxidabil. 2* Intervenţie chirurgicală avînd drept scop anchilozarea, unei articulaţii bolnave. osteoză f ibrochistică (MED.), boală endocrină datorită unei secreţii exagerate de hormon paratiroidian. Se caracterizează clinic prin decalcificare osoasă generalizată, cu fracturi multiple, cu depunere de săruri de calciu în piele şi în diverse organe (inimă, rinichi etc.). Se mai numeşte boala lui Reck~ linghausen. Osterling, Anders Johan (n. 1884), poet suedez, membru al Academiei Suedeze. A debutat sub influenţa poeziei lui Mallarme şi a estetismului suedez al lui V. Ekelund („Preludii*1, 1904). Ulterior a evoluat către o poezie idilică şi în acelaşi timp de o rafinată simplitate. Culegerile „Gloria pămîn-tului“ (1927) şi „Ecoul mării44 (1933) marchează etapa de echilibru a creaţiei sale. S-a afirmat şi în critica literară. ostfriză (ZOOTEHN.), rasă de vaci formată în Germania, la sfîrşitul sec. al XlX-lea, prin încrucişarea rasei olandeze cu vitele locale. Culoarea este bălţată alb cu negru, cu predominarea negrului. Este perfecţionată în direcţia producţiei de Ostfriză lapte (anual 4 400 kg de lapte, cu circa 4% grăsime). Răspîn-dită în aproape toate ţările de pe glob. în R.P.R. este crescută atît în stare pură cît şi pentru încrucişare cu rasele locale. Osthoff, Hermann (1847 — 1909), lingvist german, unul dintre întemeietorii şcolii n e o-gramatice. în colaborare cu K. Brugmann este autorul lucrării „Cercetări morfologice în domeniul limbilor indi^-germanice4* (6 voi., 1878 — 1910), a cărei prefaţă este considerată drept manifest al neogramat ic i lor. ostie (lat. ostium „poartă44; ANAT.), orificiu în formă de crăpătură situat între auriculele şi ventriculele inimii şi între acestea şi marile artere ale corpului, osfinato (MUZ.), termen italian care denumeşte procedeul revenirii stăruitoare, de obicei în partida vocilor grave (bas-so o.), a unui motiv melodic sau ritmic, întovărăşit de fiecare . dată de altă figură con-trapunctică. ostiolă (lat. ostiolum, de la ostium „poartă4*; BOT.), deschidere în ţesuturile epidermice ale plantelor, mărginită de două celule stomatice, care permite efectuarea schimburilor de gaze dintre atmosferă şi spaţiile intercelulare din frunzele şi tulpinile verzi. ostracism (IST.), instanţă extraordinară introdusă la Atena de C 1 i s t e n e, în vedere^ slăbirii puterii demagogilor şi ca măsură de preîntîmpinare a uzurpării puterii demosului de către vreun tiran. O. consta în con- vocarea unei adunări extraordinare a demosului în fiecare primăvară, pentru a hotărî dacă există vreun cetăţean primejdios libertăţilor cetăţeneşti. Dacă se stabilea că este cazul luării unor măsuri, se convoca din nou adunarea şi fiecare cetăţean scria pe un ciob de lut (ostrakon „cochilie*4) numele celui socotit periculos; cel condamnat astfel prin majoritate de voturi era îndepăr-tat pe timp de 10 ani din Atica. ostracâde (gr. ostrakon „cochilie44; ZOOL., PALEONT.), crustacee inferioare, de talie mică, avînd corpul nesegmentat, comprimat lateral şi adăpostit într-o cochilie bivalvă. Trăiesc în ape dulci, salmastre sau marine, unele şi în apele subterane. O* fosile (întîlnite în R.P.R. în depozitele mezozoice şi neo-zoice) sînt importante pentru orizontarea depozitelor întîlnite în foraje, mai ales pentru industria extractivă de petroh ostracodermi (gr. ostrakon „cochilie44 şi dermâ „piele*4; PALEONT.), subclasă de vertebrate fosile lipsite de maxilarul inferior. Aveau corpul plat sau în formă de fus şi prezentau un scut de plăci străbătut de orificiile orbitale şi de cîte un orificiu nazal şi pineal. Au trăit din silurian pînă în devonian. Ostrava, oraş în nordul R.S. Cehoslovace, reşedinţa regiunii Moravia de Nord, situat pe valea fluviului Odra. 244000 loc. (1960). Centrul unei importante regiuni carbonifere şi siderurgice. în oraş şi în localităţile subordonate există mari întreprinderi ale industriei cocso-chimice, siderurgice, constructoare de maşini şi chimice. Nod de căi de comunicaţii, important pentru legăturile cu R.P. Polonă. ostreinos (Mugii saliens)t specie de peşte din familia mugilidelor, lung de 25—30 cm şi avînd greutatea de 200— 300 g, asemănător cu chefalui, dar mai mare decît acesta. Trăieşte în Oceanul Atlantic» în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. La noi se pes-cuieşte, ca şi chefalui, toamna, în cantităţi relativ mici. Icrele de o*, sărate şi uscate în ovar propriu, sînt cunoscute sub numele de butargâ. OSTROGOŢl 622 OSTWALD ostrogoţi, ramură răsăriteană a goţilor; în sec. III—IV au stăpînit teritoriul dintre Don şi Nistru. Li se spuiiea şi greutungi (adică cîmpeni, spre deosebire de vizigoţi, numiţi tervingi, adică pădureţii). In anul 376 formaţiunea lor politică a fost zdrobită de huni, o parte dintre o. a fost supusă de învingători, iar o altă parte a trecut în Imperiul roman. în anul 489 o. au întemeiat în Italia, sub conducerea lui Teo-doric, un regat puternic, desfiinţat de bizantini în anul 553. După această dată, o. n-au mai avut un rol istoric deosebit. Ostrogovici, Adrian (1870 —1953), chimist român de origine italiană. A fost profesor de chimie generală la Universitatea din Cluj. Este cunoscut prin cercetările sale făcute asupra unor compuşi organici heterociclici (triazine simetrice). Ostrogradski, Mihail Vasi-lievici (1801 —1861), matematician rus. A fost membru al Academiei din Petersburg. A adus contribuţii în domeniul analizei matematice, mecanicii teoretice, fizicii matematice, teoriei numerelor, algebrei. O. a stabilit formula care dă transformarea integralei de volum în integrală de suprafaţă. Tot lui i se datoreşte şi regula de schimbare a variabilelor în integralele duble şi triple. ostrov, insulă fluvială formată în urma unui proces de acumulare. Ostrov, comună în raionul Adamclisi, reg. Dobrogea, situată pe terasele Dunării. 4 030 loc. (1964). întinsele suprafeţe de vii altoite dau o producţie excelentă de struguri de masă, în special din soiul afuz-ali. Osţroviteanov, Konstantin Vasilievici (n. 1892), econo- mist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A scris lucrări privind formaţiunile social-economice pre-capiţaliste, economia politică a capitalismului, producţia de mărfuri şi legea valorii în socialism, producţia şi consumul în socialism, rolul economic al Statului sovietic etc. Ostrovski, Aleksandr Niko-laevici (1823 — 1886), dramaturg şi animator de seamă al tea~ trului naţional rus. O* s-a afirmat în literatură ca reprezentant al curentului realist-critic, de inspiraţie democrar-revoluţio-nară. Creaţia sa marchează A. N. Ostrovski începutul unei ere noi în dramaturgia rusă, ridicînd la un nivel superior tradiţiile artei lui Fonvizin, Griboedov şi Gogol. O deosebită influenţă a avut asupra evoluţiei lui O. colaborarea la revista „So-vremmenik", în redacţia căreia a cunoscut pe marii scriitori Nekrasov, L. Tolstoi, Goncea-rov, Turgheniev ş.a. în cele circa 50 de piese ale sale, O, a înfăţişat principalele conflicte umane legate de dezvoltarea relaţiilor capitaliste în Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. El a făcut un rechizitoriu intransigent negustori-mii hrăpăreţe ignorante şi samavolnice („O slujbă ren-tabilă“, 1857; „Furtuna**, 1860; „Pădurea", 1871), precum şi nobilimii în decădere, gata să folosească tot felul de mijloace venale pentru a-şi menţine privilegiile de clasă („Nu te urca în sania altuia**; „Orfana**, 1859; „Lupii şi oile", 1875). O, a dezvăluit variate aspecte ale suferinţelor, bezna şi înjosirea în care erau cufundaţi oamenii din popor: mici funcţionari, meseriaşi, actori etc. („Fata fără zestre**, 1879; „Talente şi admiratori** 1882). Dobroliubov a caracterizat lumea comediilor lui O* drept o „împărăţie a întunericului". A scris şi o feerie în stil popular, „Fetiţa de zăpadă" (1873), care a inspirat opera cu acelaşi nume a lui Rimski-Korsakov. Comediile sale conţin o întreagă gale- rie de figuri tipice, desprinse cu un ascuţit simţ al observaţiei din viitoarea vieţii. O. a adus pe scenă adevărul crud, tendinţele progresiste şi democratice ale epocii, suflul popular şi patriotic, fiind creatorul unui repertoriu naţional nou. Principalele piese ale lui O. au apărut în limba română într-un volum selectiv (1953). Ostrovski, Nikolai Aleksee-vici (1904—1936), scriitor sovietic rus. Născut dintr-o familie de muncitori, a fost nevoit din fragedă copilărie să-şi cîştige existenţa. A fost com-somolist şi ulterior membru al P.C.U.S., îndeplinind diferite munci de răspundere. Ţintuit la pat şi orbit în urma unei răni căpătate în războiul civil, O. a dus o dramatică luptă împotriva urmărilor invalidităţii. în aceste condiţii, el a scris romanul „Aşa s-a călit oţelul" (1932—1934, trad. rom.). Cu puternice elemente autobiografice, lucrarea înfăţişează evenimente şi eroi din perioada războiului civil şi a refacerii economiei naţionale. Din galeria eroilor săi, bine individualizaţi, se detaşează chipul de revoluţionar al lui Paveî Korceaghin, personajul central al romanului. Al doilea roman al său, „Născuţi în furtună" (1934—1936, trad. rom.), este închinat luptei aspre a popoarelor ucrainean şi polonez în anii războiului civil. Ostwald, Wilhelm (1853 — 1932), chimist, fizician şi filozof german. A fost profesor la Universitatea din Leipzig. W. Ostwald A descoperit legea diluţiei, care-i poartă numele. Are lucrări în domeniul electrochi-miei, cineticii chimice, teoriei OSUAR 623 OTRĂVIREA CATALIZATORILOR soluţiilor, al catalizei etc. Este creatorul energetism u- 1 u i, variantă a idealismului „fizic". Premiul Nobel pentru chimie (1909). osuar 1. Loc sau construcţie unde se depun osemintele rezultate din deshumări. 2. Monument funerar comemorativ în care sînt depuse osemintele ostaşilor căzuţi într-o bătălie. Oswiecim [ qşvitţim] (Ausch-witz [ăuşvif])t lagăr de concentrare creat de hitlerişti în 1940 în apropiere de oraşul Oy (Polonia). Aici au fost exterminaţi peste 4 000 000 de oameni. în prezent, pe locul fostului lagăr de exterminare, la O. se află un muzeu. otalgie (gr. ous, otos „ureche4* şi algos „durere**; MED.), durere de urechi. Poate fi datorită inflamaţiei urechii externe sau medii, mastoidei sau unei boli localizate în altă regiune a corpului (carie dentară, angină, leziuni intracra-niene, nevralgie a nervului tri-gemen, a plexului cervical etc.). otăvire (FITOTEHN.), însuşire a plantelor erbacee de a se regenera după cosit sau după păşunat. O* constă în creşterea lăstarilor de la baza plantei sau din mugurii de pe colet. Datorită acestei însuşiri, plantele furajere perene (lucerna, trifoiul etc.), unele plante a-nuale (iarba de Sudan) şi vegetaţia pajiştilor naturale produc mai multe recolte în perioada de vegetaţie. Prin măsuri agrotehnice, prin irigaţie şi prin crearea de noi soiuri, o. poate fi îmbunătăţită. Otescu, Ion Nonna (1888— 1940), compozitor şi dirijor român. Şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Bucureşti cu D.G. Kiriac şiAlfons Castaldi şi la Paris cu Ch. M. Widor şi Vincent d'Indy. A fost profesor la Conservatorul din Bucureşti şi director al acestuia. A fost vicepreşedinte al Societăţii compozitorilor români (1920—*1940). Printre lucrările sale se numără poemele simfonice: „Le temple de Gni-de'* (1908X »La legende de Ia rose rouge“ (1910), „Narcisse** (1910), „Vrăjile Armidei** (pentru vioară şi orchestră) (1915), schiţele simfonice pe teme populare româneşti „Din bătrîni“ (1912), baletul „Ileana Cosîn-zeana** (1917) şi opera comică „De la Matei citire** (terminată de A. Stroe în 1960). Influenţat, la început, de diferite stiluri mu- I. N. Otescu zicale, în special de impresionism, în ultimele lucrări, şi mai ales în opera „De Ia Matei citire4*, O. a tins către dezvoltarea melosului popular în forme simfonic-instrumentale. otită (gr. ous, otos „ureche**; MED.), proces patologic localizat la urechea externă sau la urechea medie. Apare în urma infecţiilor cu microbi sau cu virusuri şi se manifestă prin dureri locale, scăderea auzului, febră, frisoane, stare generală proastă. O. poate fi: acută, atunci cînd se formează un abces care trebuie operat, sau cronicăt atunci cînd evoluează spre otoscleroză. otocist (gr. ous, otos „ureche** şi kytos „veziculă**), veziculă auditivă a nevertebratelor, tapetată pe faţa internă cu un epiteliu simplu, cilindric şi ciliat, plină cu un lichid şi numeroase concreţiuni calca-roase. O. este în legătură cu sistemul nervos printr-un nerv; formează la animalele vertebrate urechea internă, sau labirintul. Se mai numeşte statocist. otolite (gr. ous, otos „ureche" şi.Uthos „piatră”; ZOOL., ANAT.), corpusculi calcaroşi din labirintul urechii (Ia vertebrate) şi din vezicula auditivă (la nevertebrate). Au un rol important în formarea senzaţiei de echilibru. otomani (osmanlîi), denumirea membrilor grupului de populaţii turce din Asia Mică, care, sub conducerea lui Osman I, au creat statul feudal- militar cunoscut în istorie sub numele de Imperiul otoman. V. şi Turcia. otoragie (gr. ous, otos „ureche" şi rhegnymi „a curge**, MED.), simptom caracterizat prin scurgerea unei cantităţi de sînge din ureche. Apare în unele tumori ale urechii interne, în polipi, vegetaţii etc. otoree (gr. ous, otos „ureche** şi rhein „a curge**; MED.), simptom caracterizat prin scurgerea unei cantităţi de puroi din ureche. Apare, de obicei, în otitele acute. otorinolaringologie (gr. ous, otos „ureche**, rhis, rhinos „nas** şi larynx „laringe**; MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu anatomia, fiziologia şi patologia urechii, nasului şi laringelui. otoscleroză (gr. ous, otos „ureche** şi skferosis „întărire**; MED.), scleroză a timpanului, care sfîrşeşte prin a cuprinde şi oscioarele urechii medii. Apare, de obicei, în urma otitelor supurative sau catarale sau a unor infecţii exogene transmise prin trompa lui Eustache. O. duce progresiv la surditate. otoscopie (gr. ous, otos „ureche** şi skopein „a observa**; MED.), examinare a conductului auditiv extern şi a timpanului cu ajutorul unui aparat numit otoscop. Otranto, strîmtoare între sudul Italiei şi Peninsula Balcanică, unind Marea Adriatică cu Marea Ionică. Lăţimea: 57 km. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris), specie de plantă acvatică carnivoră din familia len-tibulariaceelor, înaltă pînă la 60 cm, cu frunze înguste, divizate, prevăzute cu capcane mici în formă de vezicule, în care se prind animale acvatice mărunte. Trăieşte în ape stă-tătoare sau lin 0triţel ,pi curgătoare. otrăvirea catalizatorilor (CHIM.), micşorarea activităţii catalizatorilor în prezenţa unor mici cantităţi din anumite substanţe, numite otrăvuri de ca- OTTAWA 624 OŢEL Vedere din Ottawa talizator. Astfel, catalizatorii pe bază de metale reduse (Nit Pt) sînt extrem de sensibili la otrăvire în prezenţa unor cantităţi mici de compuşi cu sulf ovi „ou** şi ductumt de la ducere „a conduce**; ANAT.), conduct care transportă ovulele (ouăle), ajunse la maturitate, spre exterior. La mamifere şi la om, o. se deschide în uter şi se numeşte trompă uterină. La păsări, peşti, batracieni şi reptile, o. se deschide în cloacă. O» păsărilor secretă albuşul, membranele cochiliere, coaja mine-'' rală şi cuticula. Oviedo, oraş în nordul Spaniei, la poalele Munţilor Can-tabrici. 129 000 loc. (1960). Centrul bazinului carbonifer Asturia. industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică ş.a. oraşul Oviedo, împreună cu oraşul Gijon, avan-portul său, formează un important nod industrial. Universitate, muzee, monumente arhitectonice. ovine (lat. ovis „oaie“; ZOO-TEHN.), denumire generică dată, în limbajul ştiinţific, oilor. ovipâr(lat. ovumt ovi „ou" şi părere „a produce, a naşte**), animal care se reproduce prin ouă depuse în mediul înconju- OVIPOZITOR 628 OWEN Rase de ovine din R.P.R. 1,2— oaie $i berbec merinos de Palas; 3 — oaie meri-nos transilvănean (rasă cu lînă lină); 4— oaie ţigaie (rasă cu lînă serrifină); 5 — oaie ţurcană; 6 — oaie cara-cul (rasă cu lînă groasă); 7 — oaie friză (rasa de lapte); 8 — oaie carnabat (rasă de lînă şi carne) rător. Cele mai multe animale sînt o. (majoritatea viermilor, moluş-telor, insectele, majoritatea speciilor de peşti, batracieni şi reptile, păsările; dintre mamifere sînt o. numai mono-tremele). ovipozitor, organ pentru depunerea ouălor, format din apendicele genitale, în-tîlnit la femelele unor insecte şi la păianjenii-pi-ciorong. Are formă de tub sau de ac şi poate fi retractil sau nefe-tractil (ex. o. la cosaşi, la greieri şi la unele viespi). ovogeneză(EM-BRIOL.), proces de formare a ovulelor. O, se desfăşoară în trei perioade. în perioada germinativă, anumite celule ale ovarului, numite ovogonii, se divid intens, formînd numeroase generaţii de celule. în perioada de creştere, unele dintre acestea acumulează substanţe nutritive, cresc şi devin ovocite primare. în perioada de maturaţie, ovocitele primare se divid de două ori consecutiv şi din fiecare rezultă o celulă mare, numită' ovul, care cuprinde în ea toate substanţele de rezervă ale ovo-citului, şi trei celule mici, numite globule polare. Din cauză că una dintre cele două diviziuni d,e maturaţie este reduc-ţională (m e i o z ă), nucleul ovulului va avea numai jumă- tate din numărul cromozomilor caracteristici speciei (este în faza h a p I o i d ă). ovoscop (lat. ovum „ou“ şi gr. skopein „a observa**; ZOO-TEHN.), aparat utilizat în avi-cultură pentru a determina mărimea şi forma camerei cu aer a ouălor, consistenţa şi puritatea gălbenuşului şi a albuşului, aspectul şalazelor. Cu o. se urmăresc de asemenea fazele dezvoltării embrionare din ouăle supuse incubaţiei. ovovivipâr (lat. ovum „ou“, vivus „viu** şi părere „a produce, a naşte**; despre unele animale), la care ouăle rămîn în oviducte o anumită perioadă de timp, în cursul căreia în ou are loc dezvoltarea embrionară. La animalele o*, puiul iese din ou imediat după ^expulzare (ex. salamandra neagră, şopîrla de munte, vipera). ovul 2. (EMBRIOL.) Gametul femei al animalelor; se for- mează şi se dezvoltă în ovar (v. ovogeneză). în procesul ovulaţiei, o. sînt eliminate din ovar şi trec prin ovi-duct spre exterior. înaintea fe-cundaţiei, o. se află în faza h a-p I o i d ă; în urma fecundaţiei rezultă oul (zigotul), care se găseşte în faza d i p 1 o i d ă. 2. (BOT.) Partea principală a carpelelor plantelor cu flori» care după fecundaţie se transformă în sămînţă. O. are unul sau două învelişuri, un micro-pil şi nucela, care adăposteşte arhegoanele sau sacul embrionar în care se găseşte gametul femei sau oosfera. ovulâţie(lat. ovula „ou mic**; FIZIOL.), stadiu din ciclul ova-rian care are Ioc după ce ovulul a devenit matur (apt de a fi fecundat). O. constă în eliminarea ovulului din ovar. La femelele de mamifere, în cursul o. se produce ruperea „foliculului de Graaf**, care conţine ovulul matur; în locul acestuia se dezvoltă corpul galben. Acesta secretă un hormon (progesteronul), care, dacă ovulul a fost fecundat, împiedică o nouă ovulaţie şi favorizează fixarea oului şi bunul mers al sarcinii. Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben se distruge (degenerează), în schimb se dezvoltă un alt fol icul de Graaf. O. are caracter ritmic; la femeie are loc aproximativ în a 14-a zi a ciclului menstrual. Owen [ouinh Robert (î 77 î —1858), socialist utopic englez. S-a situat la început pe poziţii filantropice. Ca director şi coproprietar al unei mari filaturi de bumbac din New Lanark (Scoţia) a organizat pe muncitorii din fabrica sa într-o colonie, a redus ziua de muncă, s-a îngrijit de educaţia muncitorilor, precum şi de cea a copiilor lor, pentru care a înfiinţat una dintre primele grădiniţe de copii. Văzînd din propria sa activitate de fabricant că profiturile realizate sînt rezultatul exploatării nltincitorilor, O. a trecut, în jurul anului 1820, de la poziţiile filantropice la cele socialiste. El a atacat proprietatea privată, relaţiile burgheze de familie şi religia, preconizînd crearea unei societăţi noi, pe care discipolii lui, pentru prima OWENS 629 OXIAC1ZI oară, au numit-o „socialistă**. In societatea nouă, concepută de O. ca o federaţie de colonii comuniste autonome, urma să fie desfiinţată proprietatea pri-vată şi înfăptuită egalitatea socială, să fie îmbinate munca f R. Owen fizică cu cea intelectuală, învă-ţămîntul cu munca productivă în vederea dezvoltării multilaterale a personalităţii. O. a fost un continuator al materialismului şi iluminismului sec. al XVI II-lea, preluînd şi concepţia idealistă a acestuia asupra societăţii. £1 a criticat societatea capitalistă în numele „raţiu-nii“, a văzut izvorul relelor sociale în ignoranţă şi a considerat educaţia, cultura, auto-desăvîrşirea morală ca factori hotărîtori ai progresului social. De aceea O. n-a înţeles necesitatea luptei politice a proletariatului şi a revoluţiei sociale, crezînd că noua societate, socialistă, va putea fi creată cu concursul claselor avute şi al guvernelor burgheze. O. a încercat personal să înfiinţeze colonii comuniste (colonia „Noua armonie** în S.U.A., 1825—1829). Experienţa a eşuat şi O. şi-a pierdut o mare parte din avere. întors în Anglia, a luat parte la organizarea sindicală a muncitorilor şi Ia organizarea mişcării cooperatiste, fiind singurul dintre marii socialişti utopici care. a activat nemijlocit în rîndurile mişcării muncitoreşti. Op. pr,: „Noua lume morală** (1842— 1844). Owens [ouinz], Jesse (n. 1915), sportiv negru american, unul dintre cei mai mari atleţi ai lumii. Erou al jocurilor olimpice de la Berlin (1936), unde a devenit campion la 100 m plat, la 200 m plat, la săritură în lungime şi la ştafeta de 4 X 100 m plat. A fost recordman mondial la 100 m (10,2), 200 m (20,3) şi la săritura în lungime (8,13 m). oxalâţi (CHIM.), săruri sau esteri ai acidului oxalic. O* sînt toxici, greu solubili în apă (cu excepţia oxalaţilor metalelor alcaline şi a oxalatului de amoniu), solubili în acizi minerali. Se întrebuinţează în chimia analitică, în vopsitorie, în medicină etc. — Oxalat de sodiu, NaţCţOf Sarea de sodiu a acidului oxalic. Se prezintă sub formă de cristale anhidre, nehi-groscopice. Se obţine prin trecerea unui curent de bioxid de carbon peste sodiu încălzit sau, industrial, prin încălzirea formiatului de sodiu la 400°C. Este utilizat în analiza volumetrică. oxalic, acid (CHIM.) HOOC—COOH. Acid dicar-boxilic de tărie medie, foarte răspîndit în vegetale sub formă de săruri de calciu şi potasiu, mai rar sub formă de oxalat acid de potasiu (sare de măcriş). în stare liberă se găseşte în ciuperca de mucegai (Asper-gillus niger)* Este o substanţă albă, cristalină, toxică, solubilă în apă, cu jp.t. 101,5°C. Formează săruri acide, neutre şi esteri (oxalaţi). Are proprietăţi reducătoare. Se obţine industrial din oxalatul de sodiu. Este utilizat ca agent de albire în industria textilă, la scoaterea petelor de cerneală, de rugină, ca intermediar în industria coloranţilor, Ia prepararea cer-nelurilor etc. Oxenstierna [ uxznşerna]9 Axei Gustafsson (1583 — 1654), om de stat suedez, adept al puterii regale limitate. A fost cancelar din 1612, iar după moartea regelui Gustav al II-lea Adolf, a devenit, ca regent 1632— 1644), conducătorul de apt al Suediei. A preconizat o politică externă agresivă, reuşind să impună pentru multă vreme dominaţia Suediei în bazinul Mării Baltice. Oxenstierna [uxznşerna], Gabriel Thureson (1641 — 1707), diplomat şi moralist suedez, strănepot al cancelarului Axei O, Lucrarea sa, de orientare sceptică, „Cugetări pe teme diferite** (ed. franceză 1772) a circulat la noi în sec. al XVI II-lea în copii manuscrise. Tema „lumii ca teatru**, abordată în această lucrare, l-a influenţat pe Eminescu în „Glossa**. Oxford [qxfyd], oraş în Marea Britanie, situat pe fluviul Tamisa, la nord-vest de Londra. 106 000 loc. (1961). întreprinderi ale industriei construcţiilor de maşini şi prelucrării metalelor (autovehicule, electrotehnică), industriei hîrtiei etc. Biserici din sec. XI — XIII. Important centru cultural cu una dintre cele mai mari universităţi din Marea Britanie, fundată în sec. al Xlî-lea. oxford (ZOOTEHN.), rasă de oi crescută pentru producţia de carne; a fost obţinută în Anglia prin încrucişarea berbecilor cots-wold cu oi hampshire. Greutatea oilor adulte este de 85— 95 kg şi a berbecilor de 120— 140 kg. Producţia de lînă este Oaie oxford de 4—4,5 kg anual. Se caracterizează printr-o mare prolificitate. în ţara noastră se creşte în număr restrîns. oxfordian (STRAT.), al doilea etaj al jurasicului superior» care conţine anumite specii de amoniţi, belemniţi, brahiopode» echinide etc. în R.P.R., o. se găseşte în Dobrogea (la Hîr-şova-Boascic), în munţii Hăş-maşului, Tulgheşului, Rarâp-lui, în Banat (zona Reşiţa-Moldova Nouă, zona Svi-necea-Sviniţa), în munţii Mureşului, Pădurea Craiului etc, oxiacizi (CHIM.), acizi anorganici care conţin în molecula lor şi oxigen. Pentru distingerea unei trepte inferioare de oxi~ dare, se folosesc în general denumiri cu sufixul -os şi uneori şi prefixul hipo*t iar pentru treapta superioară denumirea cu sufixul -ic şi uneori şi prefixul per- (ex. acidul hipo-cloros, HCIO, cloros, //C/02# OX1CEFALIE 630 OXIUR cloric, HClOz şi percloric, HCIOJ. oxicefalie (MED.) v. acroce-falie. oxiceluloze (CHIM.), celuloze din fibre care au suferit alterări prin oxidaţie. Se produc mai ales în prezenţa bazelor (la albirea celulozei cu hipoclorit de sodiu). oxidabil (CHIM., despre substanţe), care, sub acţiunea unui oxidant, pierde electroni (se oxidează). oxidant (CHIM.; despre substanţe), care, într-o reacţie de oxidoreducere, primeşte electroni, reducîndu-se (ex. ozonul, apa oxigenată, acidul azotic, permanganatul de potasiu, bi-croiriatul de potasiu, clorul, cloraţii etc.). oxidâre (CHIM.), reacţie în care o substanţă se combină cu oxigenul sau cedează hidrogen; prin generalizare, orice reacţie în care un element pierde electroni. — O. lentă, combinare a unei substanţe cu oxigenul, care are loc la temperatura ambiantă sau mai joasă, fără dezvoltare de lumină şi aparent fără dezvoltare de căldură, căldura dezvoltată fiind cedată treptat mediului exterior, temperatura menţinîndu-se practic constantă (ex. ruginirea fierului sau oxidarea altor metale, putrezirea lemnului, respiraţia fiinţelor vii etc.). oxidâză (BIOCHIM.), enzimă de oxidoreducere care catalizează oxidările celulare prin transfer de electroni direct pe oxigenul molecular. O, exercită o acţiune de oxidare a metalelor care intră în constituţia celulelor din organism (ex. fierul, cuprul etc.). oxid de etilena (CHIM.), eter ciclic (epoxid) cu doi atomi de carbon în moleculă. Este un gaz, la temperatura obişnuită (p. f. Î2°C), incolor şi toxic. Se obţine fie prin tratarea etilenclorhidrinei cu hidroxizi alcalini, fie prin oxidarea etenei în anumite condiţii. O. de e. este foarte reactiv; caracteristice îi sînt reacţiile de adiţie, însoţite de deschiderea ciclului. Se conservă în cilindri de oţel. Este întrebuinţat la fabricarea glicolului şi a eterilor săi, a unor dizolvanţi, plastifianţi, etanolamine, agenţi activi de suprafaţă şi ca insecticid de respiraţie. Sin. etilenoxid. oxidimetrie (CHIM.),ansamblul metodelor de dozare volumetrică a unor compuşi, bazată pe reacţia cantitativă a substanţei de analizat cu unii oxidanţi sau reducători (ex. soluţiile de permanganat de potasiu sau bicromat de potasiu servesc la determinarea cantitativă, prin titrare, a unor substanţe uşor oxidabile). oxidoreducere (CHIM.), ansamblul reacţiilor de oxidare şi de reducere care au loc concomitent în unele procese. Fenomenul de o. se produce datorită unui transfer de electroni între substanţa care se oxidează şi substanţa care se reduce. Dacă produsul principal se obţine prin oxidare, iar reducerea are loc ca reacţie secundară, procesul se numeşte oxidare; dacă produsul principal se obţine prin reducere, iar oxidarea are rol de reacţie secundară, procesul se numeşte reducere. oxidril (CHIM.) v. hidroxil. oxigen (CHIM.), O. Element cu nr. at. 8; gr. at. 16; p.t. ~2I8,9°C; p.f. — 182,96°C. Gaz incolor, insipid şi inodor, foarte puţin solubil în apă, cu densitatea faţă de aer 1,105. Molecula sa, în condiţii obişnuite, este biatomică» O» este cel mai răs-pîndit element din atmosferă, hidrosferă şi litosferă (47,2% în greutate). Se găseşte în stare liberă în aer (20,9% în volume) şi în formă combinată; în apă (89 de părţi în greutate), în silicaţi şi carbonaţi (care formează o parte importantă a scoarţei terestre), în mai multe minereuri şi în cea mai mare parte a substanţelor organice vegetale şi animale. O. se obţine industrial prin distilarea aerului lichid. Formează combinaţii cu toate elementele, exceptînd gazele inerte; cu marea majoritate reacţionează direct, în afară de halogeni şi metalele nobile (aurul, platina). O. are un rol important în fotosinteză şi în respiraţia organismelor vii; întreţine viaţa. Se întrebuinţează în procesele metalurgice, la obţinerea temperaturilor înalte pentru tăierea şi sudarea metalelor (flacăra oxihidrică, flacăra oxiacetile- nică), la fabricarea acidului azotic, în măştile de oxigen folosite de aviatori la înălţimi mari, în aparatele de respiraţie folosite de scafandri, în medicină la întreţinerea respiraţiei etc. oxigenarea sîngelui (MED.), proces de transformare a sîngelui venos în sînge arterial sub acţiunea oxigenului din aerul inspirat. Oxigenul inspirat prin căile respiratorii trece prin peretele alveolelor pulmonare în capilarele sanguine şi se combină cu hemoglobina redusă din globulele roşii, trans-formînd-o pe aceasta în oxi-hemoglobină. Prin o.s. se înţelege uneori hematoza. oxigenoterapie (MED.), administrare a oxigenului în scop terapeutic, prin inhalaţii, injecţii intradermice sau subcutanate etc. O. este indicată în toate cazurile în care este necesară restabilirea concentraţiei normale a sîngelui în oxi~ hemoglobină (plăgi cardio-pulmonare, operaţii !a plămîni, boli ale aparatului respirator, hemoragii grave, stări de asfixie etc.).# oxilit (CHIM.), peroxid de sodiu, care conţine uneori cantităţi foarte mici de săruri de cupru sau de nichel. în contact cu apa, o. pune în libertate oxigen. oxime (CHIM.), compuşi chimici obţinuţi prin acţiunea hi-* droxilaminei asupra aldehidelor sau cetonelor sau prin izomeri-zarea nitrozoderivaţilor. Sînt substanţe lichide sau cristalizate, uşor fuzibile. Se întrebuinţează la flotarea minereurilor de cupru, în chimia analitică la recunoaşterea şi dozarea unor metale, ca insecticide etc.; ex. metiletilcetoxima, ci-clohexanonoxima (intermediar în obţinerea de fibre sintetice) etc. oximoron (gr. oxys „muşcător" şi moros „nebun"), figură de stil care exprimă o ironie fină sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii (ex. „L-au dezaprobat printr-o tăcere elocventaf. Pare un prost deştept"). oxiur (gr. oxys „ascuţit" şi oura „coadă"; Oxyuris vermicu-laris), specie de nematodpara- OXIZI OXOSÎNTEZĂ zit intestinal la om, în special la copii. Este un vierme mic (9—12 mm femela şi 2—5 mm masculul), de culoare albă, cu partea terminală ascuţită. Femela depune circa 13 000 de ouă, de obicei în jurul orifi-ciului anal al gazdei. O. provoacă iritaţii pruriginoase ge-nito-anale, tulburări nervoase, apendicită inflamator ie etc. Se combate prin administrarea de medicamente pe cale bucală sau prin spălături rect ale. oxizi (CHIM.), compuşi ai oxigenului cu alte elemente* Se obţin prin combinarea directă a elementelor cu oxigenul (ex. bioxidul de sulf, S02, pentoxi-dul de fosfor, P20&t oxidul de carbon, CO etc.) sau, indirect, prin încălzirea hidroxizi-lor sau a altor combinaţii oxigenate care se descompun uşor (ex. oxidul de calciu, CaO, oxidul de magneziu, MgO etc.). Elementele cu valenţă variabilă pot forma mai mulţi o. (ex. o. azotului: N2O, NO, N02, N20& N205). După comportarea lor în reacţii, ©. se împart în: o.'tyizU sau anhidride acide, care formează cu apa acizi (ex. o, metaloizilor şi unii o. superiori ai metalelor), o. bazici, sau anhidride bazice, care formează cu apa t>aze (ex. o. metalelor), o* amfoieri, care formează cu apa hidroxizi cu caracter şi de acid, şi de bâză (ex. ZnO, AhOz etc.) şi o* indiferenţi (ex. oxidul de carbon, CO, oxidul de azot, NO etc.), care în condiţii obişnuite nu formează nici acizi şi nici baze. La temperatura obişnuită, cea mai mare parte dintre o. sînt solizi, mai puţini sînt gazoşi (ex. C02, S02), iar unii sînt lichizi (ex. Cl207, Mn207)*0. au importanţă în construcţii (CaO), în metalurgie (Si02) etc. Din ©* metalelor aflaţi în natură (ex. Mn02, Sn02 etc.) se obţin metalele libere. — O de aluminiu, Al203. Compus al aluminiului cu oxigenul. Se obţine ca pulbere albă prin arderea aluminiului şi prin calci narea hidroxidului sau sărurilor de aluminiu cu acizi volatili. In natură se găseşte cristalizat hexagonal sub numele de corindon, remarcabil prin duritatea şi calităţile lui abrazive. Corindonul colo- rat cu urme din diferiţi oxizi metalici constituie pietre semi-preţioase: safirul, topazul, rubinul, ametistul, smaraldul. Sin. alumină. — O* de azot, compus al azotului cu oxigenul. Se cunosc următorii o.: protoxidul de azot (N20), oxidul de azot (NO), bioxidul de azot (hipo~ azotidă, N02), trioxidul de azol (N2Oz) şi pentoxidul de azot (N20b). Oxidul de azot se obţine prin combinarea directă a azotului şi oxigenului la temperatură foarte înaltă. Este un gaz incolor, care în contact cu aerul trece în N02 brun. Trioxidul de azot se obţine /prin tratarea acidului azotic cu trioxid de arsen. Este un lichid albastru-închis. Se descompune chiar sub 0°C în NO şi N02* Pentoxidul de azot (anhidrida acidului azotic) se obţine prin tratarea acidului azotic cu pentoxid de fosfor. Este o substanţă cristalină incoloră, foarte puţin stabilă. Reacţionează energic cu apa, formînd acidul azotic — O. Am^dee (n. Î886), teoretician al artei şi pictor francez, promotor, împreună cu LeCorbusier, al mişcării cunoscute sub ".urnele de purism, ale cărei baze teoretice le-au pus în lucrarea „După cubism" (1918). A întemeiat, la New York, în 1938 Şcoala Ozenfant de arte frumoa- se. Op.pr.: compoziţiile decorative „Cele patru rase4*, „Viaţa*4, tablourile de şevalet „Acord*4, „Fugă4* ş.a. ozocherită (MINER.), substanţă bituminoasă solidă, constituită dintr-un amestec de parafine naturale şi răşini, care a luat naştere prin distilarea naturală a unor petrol uri bogate în parafină. O. are culoarea galbenă, brună, verzuie sau negricioasă, este translucidă şi are miros aromatic; este mai uşoară decît apa şi se topeşte uşor. In R.P.R. se găseşte în regiunea Bacău. Se utilizează la fabricarea parafinei, a diferitelor ceruri industriale etc. ozon (CHIM.), 03. Formă alotropică a oxigenului cu molecula formată din trei atomi. Este un gaz cu miros caracteristic, de culoare albăstruie, cu p.t. -250°C; p.f. -H1°C, foarte toxic. Ia naştere în atmosferă datorită descărcări- lor electrice şi sub acţiunea razelor ultraviolete ale Soarelui. Concentraţia maximă de ozon (MO*"’ % în volume) se întîl-neşte la înălţimea de 20— 25 km. O. se obţine din oxigen prin acţiunea descărcărilor electrice obscure, în aparate numite ozonizoare şi în cantităţi mici în reacţii chimice, în care se formează oxigen atomic la temperatură joasă. Este un agent oxidant puternic, folosit în trecut la sterilizarea apei. ozonide (CHIM.), compuşi organici obţinuţi prin adiţia ozonului Ia dubla legătură ole-finică. Prin încălzire cu apă, o. se descompun uşor, rupîn* du-se în locul dublei legături. Se folosesc pentru determinarea constituţiei unor substanţe organice şi în unele sinteze. ozonizor (TEHN.), aparat de producere a ozonului prin descărcări electrice, destinat sterilizării aerului în încăperi, a apei, a grăsimilor etc. P [pe]* a optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană ocîuzivă bi-labială surdă. Paasikivi, Juho Kusti (1870 — 1956), om de stat finlandez, fost preşedinte al Finlandei 1946-1956). în 1918 a deţinut uncţia de prim-ministru; între anii 1936 şi 1941 a lucrat în diplomaţie, iar între 1944 şi 1946 a fost din nou prim-mi-nistru. Ca preşedinte al statului, P. a adus o contribuţie importantă la elaborarea liniei politice externe de neutralitate a Finlandei. Pabianice [pabianîţe/, oraş situat în partea centrală a R.P. Polone. 57 800 loc. (1962). Centru al industriei textile. Are şi întreprinderi ale industriei chimice şi electrotehnice. Pabst» Georg Wilhelm (n. 1885), regizor de teatru şi de film, originar din Boemia şi stabilit în Germania. Şi-a început cariera teatrală ca actor, apoi s-a dedicat regiei. Din 1933 pînă în 1939 a activat în Franţa şi în S.U.A. P. a creat filme de critică socială, antiburgheză (>, Uliţa durerii*4, 1925; „Opera de trei parale**, după Brecht; „Camara-derie4*, 1931; „Procesul44, 1948; „Ultimul act44, 1955). pace, stare de lucruri în care nu există conflict armat sau război între state. Calamităţile provocate de războaie au apăsat întotdeauna, aproape în exclusivitate, asupra păturilor largi ale populaţiei, care au furnizat masa soldaţilor şi au suportat cea mai mare parte a cheltuielilor militare. Pro- blema eliminării războaielor din viaţa omenirii a preocupat din cele mai vechi timpuri pe gînditori (Aristofan, Plutarh, Erasm din Rotterdam, Rous-seau, Kant ş.a.). In condiţiile necunoaşterii legilor reale ale dezvoltării sociale, proiectele privitoare la o pace veşnică elaborate de gînditorii premarxişti au rămas însă de domeniul utopiei. Abia o dată cu descoperirea de către clasicii mar-xism-leninismului a acestor legi a devenit posibilă elaborarea unei concepţii consecvent ştiinţifice despre căile realizării păcii mondiale. Marx şi Engels considerau lupta pentru pace ca o parte din lupta generală pentru eliberarea clasei muncitoare. Clasa muncitoare internaţională s-a situat în fruntea luptei împotriva pregătirii şi dezlănţuirii celor două războaie mondiale, în condiţiile actuale, lupta pentru pace cunoaşte o etapă superioară în desfăşurarea ei. în faţa primejdiei pe care o reprezintă pentru toate popoarele un nou război mondial datorită agravării caracterului lui distrugător, masele populare, cele mai largi forţe politice şi sociale de pe toate continentele s-au ridicat la luptă pentru pace. Lupta pentru pace, pentru dezarmare are un profund caracter antiimperia-list. Cercurile extremiste militariste nu renunţă la ideea de a modifica cursul istoric care le este nefavorabil, de a înăbuşi lupta de eliberare a popoarelor, folosind în acest scop orice mijloc, inclusiv armele. Deşi esenţa imperialismului nu s-a schimbat, modifica- rea radicală a raportului de forţe în favoarea păcii oferă premisa obiectivă pentru a impune şi consolida pacea. împotriva războiului, pentru apărarea păcii luptă forţe uriaşe şi organizate, în continuă creştere, care, acţionînd unite, sînt în stare să împiedice dezlănţuirea unui nou război mondial: comunitatea ţărilor socialiste cu gigantica sa putere materială» clasa muncitoare din ţările capitaliste şi organizaţiile ei, în primul rînd partidele comuniste, mişcarea de eliberare naţională, statele care şi-au dobîndit recent independenţa, larga mişcare pentru apărarea păcii. Factorul hotărîtor în lupta pentru apărarea păcii îl constituie sistemul mondial socialist, care, manifestînd vigilenţă neslăbită, îşi întăreşte capacitatea de apărare pentru a da riposta cuvenită oricărui agresor. Alături de celelalte forţe interesate în lupta pentru pace, o contribuţie importantă aduce mişcarea mondială a partizanilor păcii. Sub diferite forme şi lo7inci, au apărut şi apar şi alte mişcări naţionale sau internaţionale care se pronunţă în favoarea păcii. Dezvăluind proporţiile reale ale primejdiei' războiului termonuclear, partidele comuniste mobilizează la luptă clasa muncitoare internaţională, forţele revoluţionare, popoarele lumii întregi pentru a bara drumul războiului. Comuniştii consideră drept misiunea lor istorică nu numai înlăturarea exploatării şi mizeriei pe scară mondială şi eliminarea pentru totdeauna din viaţa societăţii omeneşti a PACHEBOT 634 PAC1NI posibilităţii oricărui război, dar şi izbăvirea omenirii încă în cpo-ca actuală de coşmarul unui nou război mondial. R.P.R. se pronunţă cu hotărîre pentru încetarea cursei înarmărilor, interzicerea şi distrugerea armelor nucleare, desfiinţarea blocurilor militare, retragerea trupelor şi lichidarea bazelor străine de pe. teritoriul altor state, înfăptuirea dezarmării. Ţara noastră consideră că trebuie înlăturate rămăşiţele celui de-al doilea război mondial prin semnarea tratatului de pace german. P.M.R. şi guvernul R.P.R. militează penţru întărirea unităţii ţărilor socialiste, a mişcării comuniste şi muncitoreşti, pentru unirea tuturor forţelor păcii, exprimîndu-şi deplina solidaritate cu lupta de eliberare naţională a popoarelor subjugate. R.P.R. dezvoltă relaţii de colaborare cu toate ţările indiferent de orînduirea lor socială. V. şi Consiliul Mondial al Păcii. pachebot (engl. packet „ba-gaj“ şi boat „corabie**; NAV.), navă comercială amenajată pentru a transporta călători, colete Pachebot poştale şi o cantitate mică de mărfuri. Sin. navă de pasageri. Pacheco [pacecoj, Francisco (1564—1654), pictor, desenator şi teoretician al artei spaniol, unul dintre profesorii lui Velasquez. Picturile sale vădesc influenţa manierismului italian. Convenţional în compoziţiile cu temă religioasă, P. se remarcă, în portretele pictate şi desenate, prin ascuţimea caracterizării psihologice a modelului (Portretul scriitorului Francisco Quevedo y Villegas). Principala sa lucrare teoretică „Arta picturii*4 (1649), de orientare mistică, rămîne importantă prin reflecţiile asupra genurilor picturii şi asupra evoluţiei lor, ca şi prin amănuntele pe care le aduce în legătură cu viaţa şi cu activitatea unor pictori spanioli. pâcher (EXPL. PETR.), dispozitiv cu care se realizează închiderea etanşă a spaţiului inelar dintre pereţii găurii de sondă şi diferitele elemente tubulare introduse în aceasta (coloana de ţevi de extracţie, de pompare, de injecţie etc., garnitura de prăjini de foraj ş.a.m.d.). Pentru a realiza etanşarea, p. este prevăzut cu o serie de garnituri de cauciuc comprimate axial, care, deformîndu-se, fac un contact strîns cu pereţii. pachet de acţiuni de control, parte din totalul acţiunilor unei societăţi, care asigură deţinătorului ei dominaţia de fapt asupra întregii activităţi a acesteia. Teoretic, pentru a controla o societate pe acţiuni este necesar să se dispună de peste 50% din totalul acţiunilor, în practică însă este suficient uneori chiar 30% sau mai puţin, deoarece o parte însemnată a acţiunilor este dispersată la micii acţionari, care de cele mai multe ori nu participă la adunările generale * ale societăţii şi nu-şi pot coordona activitatea. Aceasta uşurează dominaţia oligarhiei financiare. V. şi participa-ţie. ^ Pacific, Oceanul —, cel mai întins şi mai adînc ocean de pe glob, mărginit de Asia şi de Australia la vest, de America la est şi de Antarctida la sud. Comunică cu Oceanul îngheţat prin Strîmtoarea Hering, cu Oceanul Atlantic prin Strîmtoarea Drake, iar cu Oceanul Indian prin mările Arhipelagului Malaez şi printr-o zonă largă la sud de Tasmania. Suprafaţa: 165 246 200 km2, cu mările mărginaşe: 179 679 000 km2 (aproape jumătate din suprafaţa oceanului planetar). Se întinde pe circa 15 800 km de la nord la sud şi pe 19 500 km de la est la vest. Adînci-mea medie: 4 282 m; adînci-mea maximă: 11 521 m (în groapa Marianelor). Ţărmurile, în general abrupte, sînt însoţit^ de lanţuri muntoase. Paralel cu ţărmurile vestice se întind şiraguri de insule muntoase, care delimitează o serie de mări marginale. Regiunea periferică a P. cuprinde zone de geosinclinal, cu seismicitate puternică şi activitate vulcanică foarte intensă în lanţurile muntoase de pe ţărmuri şi din insule (care formează aşa-nu-mitul „cerc de foc“ al Pacificului) şi cu gropi abisale adînci la baza acestora (Atacama, groapa Aleutinelor, a Kurilelor, a Japoniei, a Marianelor, a Fili-pinelor, Kermadec, Tonga ş.a.). Zona centrală a bazinului oceanic este străbătută de numeroase praguri şi lanţuri muntoase submarine, care despart o serie de depresiuni largi. în partea centrală şi sud-vestică a P., în zona intertropicală, există numeroase insule, care formează Oceania. Principalii curenţi oceanici care străbat P<» sînt curentul ecuatorial de nord (care traversează oceanul de la est la vest şi în dreptul Fiii-pinelor se ramifică, formînd curentul Kuro-Şivo, care se continuă apoi cu curentul Pacificului de Nord), curentul ecuatorial de sud (care porneşte din dreptul Arhipelagului Galapagos, se îndreaptă tot spre vest, despărţindu-se în o serie de ramuri) şi curentul rece de derivă al vînturilor de vest (care se îndreaptă spre ţărmurile Americii şi se prelungeşte cu curentul rece al Perului, care închide inelul de curenţi din partea sudică a P«). în bazinul nordic al P. mai există doi curenţi reci, care curg de la nord la sud: curentul Kamciatkăi şi Oya-Şivo. Este străbătut de importante căi de navigaţie. Pe ţărmuri s-au dezvoltat o serie de mari porturi: San Francisco, Los Angeles, Van-couver, Vladivostok, Pusan, Şanhai, Guanciou, Ţziulun, Singapore, Yokohama, Kobe, Manila, Sidney, Melbourrie etc. Bogată regiune de pescuit, care furnizează aproape 60% din cantitatea de peşte de mare pescuit pe glob. pacifism, curent burghezo-liberal ai cSrui reprezentanţi se pronunţă împotriva oricărui război, indiferent de conţinutul lui politic şi de clasă. Pacini, FiliPPo(1812—1883), anatomist italjan; a fost profesor la Universitatea din Florenţa. A descoperit corpusculii tactili din piele, descrişi incomplet cu aproximativ 150 de ani PACINOTTI 635 PADOVA înainte de anatomistul german Abraham Vater, dar nebăgaţi în seamă de literatura veche anatomică (corpuscuiii lui Va-ter-Pacini). P. este cunoscut de asemenea prin studiile asupra structurii microscopice a retinei şi a organelor electrice ale peştilor; tot el a descris vibrio-nul holerei (descoperit mai tîr~ ziu de Koch), fără a-i recunoaşte însă importanţa. Op. pr.: „Noi organe descoperite în corpul uman44 (1840). Pacinotti, Antonio (1841 — 1912)» fizician italian. A inventat şi construit, în 1860» maşina electrică de curent continuu cu indusul în formă de inel cu crestături şi cu colector. Paciurea, Dimitrie (1873— 1932), sculptor român; a fost profesor la Şcoala de bele-arte O. Paciurea din Bucureşti. A studiat cu Vla-dimir Hegel la Şcoala de arte şi meserii din Bucureşti, apoi la Paris, în Italia şi în Germania. întors în ţară, a executat în 1905 statuia „Gigantul4* pentru Parcul Libertăţii din Bucureşti. Opera sa cuprinde numeroase studii de monumente („M. Eminescu*4, „Monumentul Unirii44 etc.), niciodată realizate, portrete, unele de o excepţională valoare artistică („Portretul fratelui44, „Lev Tolstoi44, „L. van Beethoven44, „H. Ibsen*4, „Ştefan Luchian"), de asemenea o serie de sfincşi şi himere. Artist cu resurse excepţionale, P. a fost primul sculptor român cu viziune monumentală, opera sa, ca şi activitatea sa de pedagog, exercitînd o puternică influenţă stimulatoare asupra generaţiilor de sculptori care i-au urmat. pact, denumire dată unor tratate bilaterale sau multila~ terale importante, încheiate în special în scopul menţinerii păcii (ex. p. de asistenţă mutuală» p. de neagresiune) sau urmărind o colaborare strînsă între semnatari. Pactul Atlanticului de Nord v. N. A. T.O. Pacuvius, Marcus (c. 220 *—c. 130 î.e.n.), poet latin. A cultivat în acelaşi timp pictura şi poezia. Este autorul unor tragedii cu subiecte greceşti („Oreste44, „Hermiona44» „Medeea44) sau romane („Paulus44)şialunor satire. Opera sa este scrisă într-o tonalitate gravă, într-un stil corect şi fluent, uneori artificial. Pad (Po), fluviu în nordul Italiei (652 km). Izvorăşte din Alpii vestici; străbate o cîmpie joasă, primind numeroşi afluenţi din Alpi şi Apenini şi se varsă în Marea Adriatică prin-tr-o deltă întinsă (cu şase braţe principale). Regimul hidrologic este foarte variabil; uneori provoacă mari inundaţii. Pe mari întinderi a fost îndiguit. Este folosit pentru navigaţie, irigaţii, hidroenergie. Trece prin Torino, Cremona, Fer-rara. padelă (NAV.), vîslă de formă specială, cu o singură pală (folosită la canoe) sau cu două pale (folosită la caiac). Vîslirea cu p. se execută prin mişcări alternative în cele două borduri, fără a sprijini p, pe vreun dispozitiv de ghidare. Paderewski, Ignacy Jan (1860—1941), pianist şi compozitor polon. A studiat la Varşovia şi Berlin şi a concertat în toată lumea, dobîndind mari succese în special în interpretarea plină de sensibilitate romantică şi de strălucire a muzicii lui Chopin. Autor al unei opere („Maurii4*), al unor lucrări simfonice, concerte pentru pian şi orchestră, piese pentru pian etc. Padeşu, sat în comuna Că-lugăreni, raionul Baia de Aramă, reg. Oltenia, de unde Tu-dor Vladimirescu a lansat, în ianuarie 1821, Proclamaţia de la Padeş. Prin această proclamaţie, care cuprindea programul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu chema la luptă împotriva feudalismului „tot norodul omenesc*4 din Ţara Românească. Padilla [padtl'a7, Juan Lopez de (c. 1490—1521), nobil spaniol, unul dintre conducătorii răscoalei oraşelor libere (comuneros) din Castilia (1520 — 1522) împotriva absolutismului regal. Răsculaţii conduşi de P. au fost învinşi în lupta de la Villalar (1521), iar P. a fost prins şi executat. padină v. crov. Padiş, podiş carstic situat în artea centrală a munţilor Bi-or (Munţii Apuseni), cu altitudini cuprinse între 1 200 şi 1 400 m. Are bogate şi variate forme carstice de suprafaţă (doline, ponoare, avene) şi de adîn-cime (peşteri, văi subterane), create de o reţea deasă de ape subterane. P. este inclus în parcul naţional din Munţii Apuseni. Important obiectiv turistic. padişâh (în persană pad „protector44 şi >shah „rege44), titlu dat monarhului în unele ţări din Orientul Apropiat şi Mijlociu. A apărut pentru prima dată în Persia (Iran), iar din sec. al XV-lea şi în Imperiul otoman, unde s-a păstrat pînă la proclamarea republicii (1922). Începînd din 1926, titlu purtat de suveranii Afganistanului. padoc (ZOOTEHN.), spaţiu în afara adăposturilor de animale, împrejmuit şi amenajat în mod special, destinat întreţinerii şi mişcării în aer liber a diferitelor specii şi categorii de animale domestice. Pad©va, oraş în nordul Italiei, în apropiere de ţărmul Mării Adriatice. 198 700 loc. (1961). Industrie textilă, constructoare de maşini (utilaje,, maşini agricole), chimică, alimentară. Centru comercial. Important nod feroviar. Are o veche universitate, întemeiată în 1222, la care au studiat mulţi români, printre care şi Constantin Cantacuzino, stolnicul. Monumente valoroase şi muzee bogate: biserica San Antonio (sec. XIII—XVI), capela Scrovegni, cu picturi de Giotto, catedrala construită după planurile lui Michelangelo, clădirea universităţii construită de Sansovino şi Palladio ş.a. — Istoric. Puternic centru PAESE SERA 636 PAHARNIC meşteşugăresc roman (sec. I î.e.n.— V e.n.), a fost ocupat de ostrogoţi, bizantini şi lon-gobarzi (sec. V—VIII), iar în sec. VIII—IX a făcut parte din Imperiul carolingian. în 1138 P. a devenit republică orăşenească» iar în 1406 a fost alipită la Veneţia. în 1797—1805 şi 1815—1866 a fost stăpînită de Austria, iar în 1866 a intrat în componenţa regatului italian. „Paese Sera" („// ^.“), cotidian italian progresist, înfiinţat în 1949. Apare seara, la Roma. pafta, încheietoare ornamentală de cingătoare, executată din metal sau din alte materiale (baga, fildeş etc.). Decorate în diferite tehnici, specifice materialului din care sînt realizate, uneori bătute cu nes-stemate, p. au fost un element important de podoabă vestimentară în antichitate şi mai ales în evul mediu. O p. celebră este aceea găsită în mormîn-tul zis al lui Radu Negru din biserica domnească de la Curtea de Argeş. pagaie (NAV.), vîslă scurtă cu o singură pală, care se ţine cu ambele mîini, folosită pe ambarcaţiile sportive. Paganini, Niccolo (1782 — 1840), mare violonist şi compozitor italian. Prin strălucitele sale turnee (Italia, Germania, Franţa, Polonia, Anglia N. Paganini etc.) a avut un rol important în popularizarea concertelor de vioară. Studiind n)ai întîi chitara, P. şi-a format o prestigioasă agilitate instrumentală. Deşi a cultivat virtuozitatea spectaculoasă şi în compoziţie, lucrările sale conţin pa- gini pline de autentică melo-dicitate. Creaţia lui P. numără 24 de capricii pentru vioară solo, 4 concerte pentru vjoară şi orchestră, o sonată pentru vioară şi chitară, cvartete, variaţiuni pe diverse teme şi un Allegro de concert (populara piesă „Moto perpetue"). Paget [pegit/, boala lui —, boala osoasă cronică care constă în mărirea de volum a oaselor lungi şi a cutiei craniene. Apare la vîrstă adultă şi se manifestă prin dureri şi deformări ale oaselor atinse de boală. paginaţie (POLIGR.), operaţie de aşezare a textului cules şi a clişeelor în suprafeţe dreptunghiulare de mărime egală, completate cu titluri, subtitluri, note, coloncifruri, colontitluri etc. pentru a obţine forma definitivă a paginilor unei cărţi, broşuri, reviste etc. „Pagini literare", revistă literară săptămînală, apărută la Bucureşti între 21 ianuarie 1899 şi 30 aprilie 1900. Printre colaboratori s-au numărat scriitori ca G. Coşbuc, D. An-ghel, Jean Bart, G. Ranetti, H.G. Lecca. Pagnol [panol], Marcel n. 1895), dramaturg şi cineast rancez, membru al Academiei Franceze. Cea mai bună dintre piesele sale de teatru, „Topaze" (1930), conţine o ascuţită demascare a corupţiei şi venalităţii lumii burgheze. în trilogia „Marius" (1931), „Fan-ny" (1932) şi „Cesar" (1937), P* a evocat pe un ton romantic-sentimental mediul portuar al Marsiliei. A creat filme de valoare („Nevasta brutarului", „Fiica fîntînarului", „Povestiri din moara mea" ş.a.), în care umorul amar şi drama sentimentală pun în lumină influenţa moralei burgheze asupra vieţii şi moravurilor micii burghezii provinciale. pagoda, denumire portugheză (de origine persană) dată templelor şi capelelor brahma-nice sau budiste din India, apoi, prin extensiune, din întregul Orient. P. este un complex; Templul propriu-zis („vimana"), în care se păstrează statuia zeului, are mai multe etaje (în China pînă la 15), care se retrag succesiv, dînd edificiului o formă piramidală. Etajele simbolizează înălţimile cerului în care „Buddha al viitorului" îşi aşteaptă „reîncarnarea**. Pagoda albă (începutul sec. XI. Mongolia Interioară) Unele pagode sînt adevărate oraşe, ca aceea a lui Vişnu din Srirangam (India), cu 25 000 de locuitori. P. celebre: Dja-gannath din Puri, p. lui Şiva din Chidambaram, marea p« din Tanjore (India), p. Shwe-dagon din Rangoon (Birma-nia), p. Mara (Japonia), p. din Guanciou (China). paguri (ZOOL.), denumire dată unor crustacee decapode marine cu abdomenul moale, adăpostite în cochilii părăsite de gasteropode. Din cauza acestui fel de viaţă, animalul a pierdut simetria bilaterală (unele apendice se reduc sau chiar dispar de pe o parte a corpului). Unii p. trăiesc în simbioză cu dediţei-de-taare sau cu spongieri. pagus, termen latin care denumea comunele rurale din provinciile Imperiului roman, aşezate pe teritoriul unei colonii. Pe teritoriul Daciei se întîlnesc multe p., ca: Aquae (Călan), Micia (Veţel), Germi-sara (Geoagiu). paharnic (în evul mediu, în ţările române), dregător de curte care avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea chiar pe domn, gustînd băutura înaintea acestuia pentru PAHIMENINGE 637 PAK CIAN HI a se convinge că nu e otrăvită. Avea subalterni (viori~şi treti~ paharnici), care serveau domnului băutura la mesele obiş-nuite, şi păhărnicei; subalternii p. alcătuiau o categorie militară. în sec. XV—XVII figura printre marii dregători din divanul Jării, iar în sec. XVIII— XIX importanţa lui s-a redus treptat. în Moldova se numea, mai frecvent, ceaşnic. pahimeninge v.duramater. pahipleuriiă (gr. pachts „gros“ şi pleura „latură", MED.), îngroşarea şi alipirea foiţelor viscerală şi parietală ale pleurei, consecutivă unui proces pleural inflamator cronic (pleurezie serofibrinoasă sau purulentă, pleurită cu evoluţie lungă). pai (FITOTEHN.), tip de tulpină simplă, în general fără ramificaţii, cu internodurile lipsite de măduvă; este caracteristic pentru cereale (grîu, orz, orez etc.) şi pentru alte plante din familia gramineelor. P. constituie un produs agricol secundar, folosit ca materie primă în industria celulozei sau ca aşternut pentru vite. paiaţa» personaj al teatrului popular, purtînd un costum specific; actor comic de circ sau de bilei, al cărui umor rezultă din caraghios)îcuri, imitaţii caricaturale, groteşti. Sin. măscărici, bufon, clovn. Paine /pein/, Thomas (1737 — 1809), om politic şi publicist american, originar din Anglia, Th. Paine democrat revoluţionar, iluminist. A participat la războiul pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord (1775—1783). Pamfletul său »,Bunul-simţ“t apărut în 1776, a contribuit' la mobilizarea forţelor patriotice din America împotriva dominaţiei engleze. A luat atitudine împotriva sclaviei şi discriminării rasiale. în 1787 s-a reîntors în Anglia, unde a scris lucrarea „Drepturile omului** (1791 — 1792), în care sprijină revoluţia franceză. Lucrările sale au exercitat o influenţă însemnată» asupra formării ideilor revoluţionare în Franţa şi asupra concepţiilor conducătorilor mişcării cartiste din Anglia. Painleve [pehve], Paul (1863 — 1933), matematician francez; a fost profesor la Sorbona, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A lucrat în domeniul analizei matematice şi al mecanicii. A publicat numeroase lucrări care se referă la curbele şi suprafeţele algebrice, la ecuaţiile diferenţiale, la sistemele dinamice, la legile frecării etc. Op. pr.: „Lecţiuni despre frecare4* (î 895), „Axiomele mecanicii" (1922), „Curs de mecanică predat la Şcoala politehnică** (1930). Paionios (a doua jumătate a sec. V. î.e.n.), sculptor grec, născut la Mende. Şi-a desfăşurat activitatea la Olimpia, la Epidaur şi îa Atena, făcîndu-se remarcat pentru ştiinţa redării figurilor în mişcare, pentru graţia formelor şi supleţea faldurilor sculptate în marmură cu o uimitoare virtuozitate. Capodopera sa este statuia „Zeiţa victoriei (Nike) o-prindu-se din zbor4* (Muzeul din Olimpia). pair [per] (lat. par „egal**), titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franţa şi Anglia, în Franţa, titlul de p. a fost desfiinţat de revoluţia burgheză din 1789—1794 (restabilit temporar între 1814 şi 1848, cînd a fost creată „camera pairilor**). în Anglia, titlul de p* (peer) există şi astăzi, iar persoanele care îl deţin sînt membri ai Camerei Lorzilor. Pai* [pqiş], Dezso (n. 1886), lingvist maghiar, profesor la Universitatea din Budapesta, membru ai Academiei Maghiare de Ştiinţe. Pais Dezso are numeroase contribuţii de seamă în domeniul istoriei limbii maghiare şi al limbii literare maghiare. Paisiello, Giovanni (1740 — 1816), compozitor italian, u-nul dintre reprezentanţii de seamă ai operei bufe („Bărbierul din Sevilla**, 1782; „Moră-riţa“, 1788; „Proserpina**, 1803, ş.a.). Şi-a desfăşurat activitatea creatoare la Petersburg, Neapole, Viena, Paris. Muzica sa se remarcă printr-o deosebită graţie melodică. A mai scris şi simfonii, lucrări vocal-simfonice (mise, oratorii, cantate), muzică de cameră etc. paj 1. (în evul mediu, în Europa apuseană) Tînăr nobil aflat în serviciul unui senior sau al unui rege pentru a se instrui în meseria armelor. 2« (în unele ţări, sec. XIX şi începutul sec. XX) Copil de casă. pâjifte (FITOTEHN.), suprafaţă de teren ocupată de vegetaţie ierboasă perenă, utilizată pentru producerea nutreţului (masă verde sau fîn). P. naturale sînt formate din vegetaţie spontană, iar p. semănate sînt create în urma cultivării unui amestec de leguminoase şi de graminee perene. După compoziţia floristică şi modul de folosire, p. se clasifică în păşuni şi fineţe. Din suprafaţa totală a ţării noastre, p« ocupă 17,9% (2 887,8 mii ha de păşuni şi 1 358,5 mii ha de fîneţe, în 1964) şi reprezintă o importantă sursă de producere a nutreţului, mai ales în zonele de deal şi de munte. Pajou [pajâ]i Augustin (1730—1809), sculptor francez. Lucrările sale de sculptură monumentală, în stilul de trecere de la rococo la neoclasicism, decorează monumente importante de arhitectură ale Franţei (Palais-Royal, Palais-Bourbon» Fîntîna Inocenţilor din Paris, catedrala din Orleans, teatrul din Versailles ş.a.). P* s-a făcut de asemenea remarcat ca un maestru al unor portrete sculpturale care se disting prin vioiciune şi firesc, prin eleganţa expresiei şi subtilitatea caracterizării tipologice a personajelor, prin modelajul fin şi nuanţat (Descartes» Pascal, Bossuet, Buffon» Lemoyne, Robespierre ş.a.). Pak Cian Hi (n. Î9I6), preşedinte al Coreii de Sud (din 1963), şef al juntei militare care a preluat puterea în urma unei lovituri de stat (1961)«, PAKISTAN 638 PALACKY Pakistan» stat in sudul Asiei, format din două porţiuni: P. de Vest (situat între Afganistan, India, Marea Arabiei şi Iran) şi P. de Est (situat între India, Birmania şi Golful Bengal), separate între eîe de teritoriul indiei, distanţate la circa î 600 km în linie dreaptă. Suprafaţa : 946 700 km2. Populaţia: 99200 000 loc. (1963), formată din bengalezi, pun-jabi, sindhi, pushtuni, beluchi şi alte naţionalităţi mai puţin numeroase. Capitala: Rawal-pindi (provizoriu; în prezent se construieşte o nouă capitală, Islamabad). Limba de stat: urdu(în P* de Vest), bengali (în P« de Est) şi engleza. Cele două părţi ale P. au condiţii naturale foarte diferite. P. de Vest cuprinde în nord ultimele ramificaţii ale munţilor Himalaia şi Hinducuş, tăiaţi de trecători muntoase adînci (care constituie puncte de legătură cu Asia Centrală). In vest şi sud-vest se află o parte din Podişul Iranului (Podişul Be-lucistanului, mărginit în est de munţii Suleiman şi în sud de munţii Mekran), iar în est şi sud-est cîmpia aluvială a Indului. Climă tropicală, în general uscată^ cu mari contraste între anotimpuri. Vegetaţie rară, de semjdeşert, în extremitatea sud-estică de deşert (deşertul Thar), în munţi păduri. Zăcăminte de cărbune inferior, cromite, petrol, sare. Teritoriul P* de Est este în cea mai mare parte o cîmpie joasă, aluvială (cîmpia Gangelui şi a Brahmaputrei, cu o parte din delta acestora). Climă subecuatorială musonică. Mici zăcăminte de petrol şi cărbune. P. este, în ansamblu, o ţară agrară slab dezvoltată. In agricultură se menţin puternice rămăşiţe feudale; capitalul străin ocupă poziţii importante în comerţ, în sectorul financiar şi în industrie. în P. de Est, ce$ mai mare parte a suprafeţei este cultivată, în multe părţi se obţin două sau chiar trei recolte pe an. în P* de Vest, culturile se fac în special pe terenuri irigate. Se cultivă orez, grîu, mei, iută (pentru care P* ocupă primul loc în lume), bumbac, ceai, trestie de zahăr, plante oleaginoase. Se cresc bovine, bivoli, oi. Producţia agricolă nu acoperă necesarul de consum. în apele interioare se practică pescuitul, în industrie predomină întreprinderile mici, dar s-au construit şi o serie de întreprinderi mari, moderne. Cele mai dezvoltate ramuri sînt industria uşoară (în special textilă) şi alimentară (zahăr, ulei, tutun, ceai). Mai există industrie extractivă, energetică, chimică, de prelucrare a metalelor, a cimentului, de prelucrare a lemnului, de hîrtie ş.a. Cele mai multe întreprinderi sînt concentrate în P. de Vest. Principalele centre industriale sînt Karachi, Hyderabad, La-hore, Lyallpur (Pakistanul de Vest), Dacca, Chittagong (Pakistanul de Est). Se exportă iută şi produse din iută (peste 1/3 din valoarea exportului), bumbac, piele, lînă ş.a., se importă grîu, orez, diferite maşini şi alte produse industriale. Comerţul exterior este orientat în special spre S.U.A. şi Marea Britanie. — Istoric, Statul P. s-a constituit în august 1947, în urma împărţirii, după criteriul religios, a fostei colonii britanice India în două dominioane: India, din care fac parte teritoriile cu populaţia de religie hindusă, şi P», în a cărui componenţă intră teritoriile locuite de musulmani. în 1956 P. a fost proclamat republică. în 1954 P. a aderat la blocul militar S.E.A.T.O., iar în 1955 la Pactul de la Bagdad (din î 959, blocul militar C.E.N.T.O.). P. face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni. Şeful statului este preşedintele. Organul legislativ esţe Adunarea Naţională. P. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partidul politic de guvernămînt este Liga musulmană pakistaneză. Partidul Comunist din Pakistan (creat în 1948) activează din 1954 în ilegalitate. Palacky [pălaţchi/, Franti-sek (1798—1876), istoric şi om politic ceh, de orientare bur-ghezo-liberală. Lucrarea sa „Istoria poporului ceh" (5 voi.* 1836—î867), valoroasă prin bogatul material documentar adu~ nat, a avuţ un rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului ceh, precum şi în lupta de eliberare naţio- PALADIN 639 PALATIN nală a acestuia. A fost adept al teoriei austroslayismului, iar în timpul revoluţiei din 1848 s-a situat pe poziţii filoaustriece.După revoluţie a încercat să atragă mişcarea muncitorească cehă pe o cale naţionalistă. paladin, nume dat în literatura. evului mediu din Europa apuseană legendarilor tovarăşi de arme ai lui Carol cel Mare sau ai regelui Arthur. Prin extensiune, cavaler rătăcitor, care mergea prin lume în căutare de aventuri eroice. palâdiu (CHIM.), Pd. Element cu nr. at. 46; gr. at. 106,4; p.t. î 555°C; p.f. 3170°C; gr. sp» 12,03. Este un * metal alb-cenuşiu, lucios, foarte maleabil. In combinaţiile sale este bivalent şi mai puţin tetravalent; formează combinaţii complexe* Are o mare putere de absorbţie pentru hidrogen. P. este întrebuinţat (sub formă de negru de pa-ladiij sau în stare coloidală) drept catalizator de hidroge-nare, în diverse aliaje etc. palafite (it. palafitta „îm- Î>letitură de nuiele**), locuinţe acustre pe piloţi, construite în neolitic. Au fost descoperite, pentru prima dată în 1854, pe lacul Zurich (Elveţia). Palamas, Kostis (1859 — 1943), poet grec. A fost membru al Academiei din Atena. In lirica sa plină de vigoare sînt dominante patriotismul şi credinţa într-o reînviere a gloriei şi virtuţilor vechii Elade („Cîntece din patria mea*\ 1886; „Iambi şi anapeşti*** 1897; „Viaţa imuabilă4*, 1904). Este autorul unor poeme epice de suflu larg („Cele douăsprezece cuvinte ale ţiganului4*, Î907; „Flautul regelui44, 1910). A mai scris cîteva drame şi numeroase eseuri. Poezia sa, atingînd uneori accente profetice şi apropiindu-se de limba poeziei Sopulare, a făcut din P. unul intre cei mai reprezentativi poeţi ai Greciei contemporane. palan (TEHN.), macara formată de obicei din doi sau mai mulţi scripeţi în jurul cărora sînt înfăşurate cabluri» frînghii sau lanţuri; se foloseşte pentru ridicarea sau coborîrea greutăţilor. Palanele pot 'fi acţionate atît manual cît şi mecanic. Palane palanca 1. V. palisadă (1). 2. (In evul mediu, în ţările române) Denumire a cetăţilor de lemn şi de pămînt. Palas, localitate subordonată din punct de vedere administrativ oraşului Constanţa, situată la 6 km vest de acesta. Industria celulozei (semicelu-loză din paie) şi staţiune experimentală pentru creşterea oilor merinos. palat (lat. palatum „cerul gurii44) 1. (ANAT.) Peretele superior al cavităţii bucale, alcătuit din apofizele palatine ale celor două maxilare superioare, precum şi din oasele palatine (p. tare sau dur), acoperite de o mucoasă groasă, care se continuă cu mucoasa gingivală şi cu vălul palatin (p. .moale). Popular se numeşte cerul-gurii. 2. (LINGV.) Palat artificial, mulaj al palatului care se foloseşte în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafaţa atinsă de limbă la pronunţarea unui sunet (limba lasă urme vizibile datorită faptului că p.a. este pudrat). V. şi p a 1 a t o g r a m ă. palatal (LINGV. ; despre sunete), care se articulează prin atingerea sau apropierea dosului limbii de palatul tare. In limba română sînt p. consoanele k' şi gf (de ex. în unchi, unghi), semi-vocala i (de ex. în iar) şi vocalele e, i. ^ Vocalele palatale se numesc şi anterioare sau pre-palatale. palatalizăre (LINGV.), modificare fonetică prin care o consoană devine palatală (ex. cuvîntul picior se pronunţă în unele regiuni hicior, prin pala-talizarea lui p). palatin1 (ANAT.), care aparţine sau care se referă la plafonul cavităţii bucale; de ex. arteră p., nerv p., vălp.» boltă p. —- Os palatin, os pereche care completează în partea posterioară bolta p. Marginea superioară a oaselor p. contribuie la formarea orbiţilor. palatin* (ZOOTEHN.), rasă de porci locală primitivă, asemănătoare cu rasa stocii, avînd însă o 'masă corporală mai mare. In trecut se creştea pe scară largă mai ales în sud-estul ţării. A luat parte la formarea altor rase prin încrucişarea cu rasele perfecţionate. Palatul die justiţit din Bucureşti i nijttj îmi 640 PALEE Palatinat, numele a două state germane, componente ale Imperiului romano-german: P.. de Jos, sau P. Rinului, şi P.de Sus. P. de jos a fost împărţit în 1815 între ducatele Baden şi Hessa-Darmstadt şi regatele Bavaria şi Prusia, iar Palatinatul de Sus a fost înglobat în regatul Bava~ riei. Conducătorul Palatinatului de Jos era unul dintre principii electori ai împăratului Imperiului romano-german. palatogr&mă (LINGV.), imagine a suprafeţei palatului atinse de limbă la pronunţarea unui sunet. P. se obţin de obicei cu ajutorul palatului artificial; există însă şi o tehnică de fotografiere, folo-sindu-se în acest scop colorarea limbii. Palatul de justiţie, edificiu melodioasă şi de un caracter solemn, a răsfrînt idei umaniste, vădind afinităţi cu unele tendinţe ale culturii muzicale laice din epoca Renaşterii. A compus aproape 100 de misse (printre care „Missa Papae Marcelli“), peste 60 de oferto-rii, aproape 300 de motete, 200 de madrigaluri (dintre care mai mult de 100 cu caracter laic) etc. Palestrina pal&ă1 (lat. pala „lopată** TEHN.), organ al unei maşini cu rotor (hidraulică, termică, pneumatică etc.) de forma unei aripi sau plăci cu feţe plane sau curbe, încastrată Ia unul sau la ambele capete în rotorul sau în statorul maşinii şi care are rolul de a asigura transferul de energie de la rotor la mediul în care se roteşte sau invers (în cazul p. de rotor) sau de a dirija fluidul (în cazul p* de stator). paletă2 (ARTE PLAST.) 1. Placă de lemn, de metal sau de ceramică, pe suprafaţa căreia pictorii etalează şi amestecă culorile. Dreptunghiulară sau o-vală, p. este prevăzută cu o deschizătură pentru a putea fi ţinută cu mîna în timpul lucrului. 2* (Prin extensiune) Denumire dată gamei cromatice PALIA DE LA ORĂŞTIE 644 PALLADIO specifice unui pictor sau unei lucrări (ex. p. luminoasă; p. dominată de roşuri etc.). „Palia de la Orăştie", prima traducere în limba română a vechilor cărţi biblice „Geneza" şi „Exodul44, ti-părită la Orăştie, în 1582, de meşterul tipograf Şerban, fiul diaconului Coresi. Traducerea a fost făcută după textul maghiar al Pentateuculăi lui Gâspâr Heltai (Cluj, 1551) de către Ştefan Herce, Efrem Zacan, Moisi Peştişel şi Achirie, protopopul Hunedoarei, din iniţiativa superintendentului calvin Mihail Tordaş. palier 1. (CONSTR., C.F.), porţiune orizontală din traseul unei căi ferate sau al unui drum. 2. (TEHN.) V. lagăr. palimpsest (gr. -palin „din nou44 şi psestos „răzuit44), pergament din piele de animal de pe care s-a ras sau s-a şters scrierea iniţială pentru a se face loc unui text nou. Din evul mediu s-au păstrat numeroase p. palingeneză (gr. palin „din nou44 şi genesis „naştere44; PE-TROGR.), fenomen de formare a magmei prin topirea unor roci preexistente, ca gnaise, şisturi, graniţe etc. palingenezie (gr. palingenesia „renaştere44; FILOZ.) 1. Concepţie metafizică strîns legată de teoria ciclului istoric, preconizînd renaşterea, învierea periodică a tuturor fiinţelor. A fost propagată în antichitate de stoici (ex. Marc Au-reliu), 2. Concepţie formulată în 1827 de filozoful francez P. Ballanche, potrivit căreia, în virtutea unei dezvoltări ciclice, perioadelor de decadenţă în viaţa popoarelor Ie urmează cu necesitate perioade de înflorire, de regenerare. 3. Concepţie a-firmînd perfecţionarea continuă a vieţuitoarelor pe calea evoluţiei lente, formulată în 1769 de naturalistul elveţian Ch. Bonnet. palinodie (gr. palin „din nou44 şi ode „cîntec44), operă literară sau discurs în care autorul retractează idei şi sentimente exprimate anterior (ex. piesa de teatru „Palinodia44, scrisă de S t e s i h o r, în care autorul retractează dispreţul, exprimat într-un poem ante- rior, faţă de dragostea dintre Paris şi Elena). palinologie, disciplină biologică al cărei obiect îl constituie studiul polenului şi al sporilor. Cuprinde o parte teoretică fundamentală, care tratează despre morfologia polenului, producţia lui cantitativă, diseminarea, transportul, căderea, rezistenţa la agenţi distructivi etc., şi o parte aplicativă, ale cărei capitole mai importante sînt: pa-linotaxonomiaf care valorifică morfologia polenului pentru lămurirea unor probleme de ta-xonomie şi filogenie, şi pa/eo-palinologia, care studiază polenul subfosil (cuaternar) şi fosil (precuaternar), pentru a trage concluzii referitoare la istoria vegetaţiei şi a climei, la geomor-fologie, la vîrsta stratelor geologice etc. In ţara noastră, cercetările de p. au fost iniţiate de acad. Emil Pop. palisadă (fr. palissade „uluci44) 1, (IST.) Element de fortificaţie, folosit în amenajările defensive mai vechi, alcătuit din pari groşi şi lungi bătuţi în pămînt, legaţi între ei cu scînduri, frînghii şi avînd între spaţii împletituri de nuiele, iar uneori umplutură de pămînt bătut. P. erau construite pe culmea unor valuri de pămînt înconjurate de şanţuri cu apă. Sin. palancă. 2. (BOT.) Mod de aşezare a unor celule alungite, cilindrice sau prismatice, care stau una lîngă alta, perpendiculare pe suprafaţa orga» nului (ex. parenchimul palisa-dic din frunză), palisâj (dinfr.pe)- paiplănşâ (CONSTR.), piesă de lemn, de oţel profilat sau de beton armat, de forma unei grinzi cu lungime mare, care se foloseşte la executarea unor pereţi în scopul susţinerii săpăturilor, sprijinirii malurilor înalte, executării de ecrane de etanşate (pentru realizarea incintelor în care se fac săpături la adăpost de infiltraţiile de apă) etc. paltin (Acer platanoides), arbore din familia aceraceelor, înalt pînă la 25 m. cu frunze subţiri, palmat-lobate şi fructe aJIu turtite cu aripi « Ia divergente în 0 unghi obtuz. P. creşte în pădu-rile de foioase din regiunile de jjflH a~S cîmpie şi de dea-Juri. Se cultivă în plantaţii fo- W restiere, parcuri I şi pe marginea Frunză pahi|| străzilor. Are lemnul alb, elastic şi rezistent. — P. de munte (Acer pseudoplata-nus)t arbore din familia aceraceelor, înalt pînă la 40 m, frecvent în pădurile de deal şi de munte din ţara noastră. Lemnul este de calitate superioară, foarte rezistent, elastic şi fin, de culoare albă; se foloseşte pentru construirea mobilelor şi a diferitelor instrumente muzicale. PALUDINA 647 PANAMA paludina (PALEONT.) v. vi* viparus. paludism (MED.) v. malarie. paludrină (din lat. palus „mlaştină*4; FARM.), derivat sintetic de biguanidină, care se prezintă sub formă de pulbere cristalină aibă, cu gust amărui, puţin solubilă în apă. Are acţiune antimalarică, cu o toxicitate foarte redusă. Se mai numeşte cloroguanid, bigumai Pamfile, Tudor (1883 — 1921), folclorist şi scriitor român. A colaborat la numeroase publicaţii, printre care „Şezătoarea*4, „Floarea darurilor44 şi „Viaţa românească44. A scos revistele „Ion Creangă** (1908— 1921), „Florile dalbe* (1919) ş.a. A publicat numeroase culegeri de folclor („Jocuri de copii**, 1909; „Cîntece de ţară**, 1913; „Cimilituri româneşti4*, 1908), studii etnografice („Sărbătorile de vară la români44, 1910 ş.a.). într-o serie de studii, P. a încercat să schiţeze şi o „mitologie românească**. P. a scris cîteva nuvele şi povestiri, remarcabile prin intuiţia psihologiei ţărăneşti, ca şi prin darul de a picta mediul rural. pamflet, specie literară (în versuri sau în proză), cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice retrograde, negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. P* se distinge prin forţa expresiei, uneori prin violenţa limbajului, ca şi prin caracterul direct al atacului conţinut. în literatura română au scris pamflete D. Bolintineanu, B.P. Hasdeu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Geo Bogza etc. Pamir, podiş muntos în Asia Centrală, între munţii Hinducuş, Karakorum, Kun'iun şi Altai. Cea mai mare parte a P. este cuprinsă în U.R.S.S. (în R.S.S. Tadjikă); marginea estică se află în R.P. Chineză, iar marginea sudică în Afganistan. Partea vestică a P. este intens fragmentată de văi adînci şi înguste, care despart creste muntoase înalte pornind dintr-o culme centrală, Munţii Academiei de Ştiinţe (cu vîrful Kommunizm, 7 495 m). Partea estică are relief mai puţin fragmentat, constituit din depresiuni şi văi largi situate la 3 500—4 500 m altitudine, mărginite de culmi cu pante do-moale. Marginea estică, lanţul muntos Kaşgaria, atinge cele mai mari înălţimi: 7 719 m în vîrful Kongur (R.P. Chineză). Climă continentală rece şi foarte aridă. Prezintă numeroşi gheţari mari (ex. gheţarul Fed-cenko, lung de 71,2 km). Vegetaţia este sărăcăcioasă: stepă, păşune alpină, semideşert şi deşert montan. pampa (pampas), asociaţie vegetală formată din ierburi (în special graminee), caracteristică pentru cîmpiiie cu climă subtropicală şi temperată din America de Sud (Argentina şi sudul Uruguayului). în est, unde clima este mai umedă, p. a fost înlocuită în cea mai mare parte prin culturi agricole (fiind principala zonă cerealieră a Americii de Sud); în vest, unde clima este mai aridă, formează păşuni întinse, pe baza cărora s-a dezvoltat puternic creşterea animalelor. pan, denumire dată, în evul mediu, nobililor poloni. S-a întrebuinţat şi în ţările române (miai ales în Moldova), în actele slave, cu semnificaţia de boier. Pan (în mitologia greacă), zeu ai turmelor şi al păstorilor, fiu al lui Hermes, asociat la un moment dat cu alaiul unei alte divinităţi a naturii fecunde, Dionysos. Era imaginat cu coarne şi picioare de ţap. I se atribuia ^născocirea naiului, întocmit din şapte ţevi de trestie. Conform mitului, provoca uneori oamenilor şi turmeior, ivin-du-se pe neaştepf-tate, spaima panică (de aici cu-vîntul „panică*4). Numele de P. fiind asimilat cu adjectivul pan, care înseamnă „tot, întreg4*, zeul a a-juns, într-o perioadă mai tîrzie, să personifice natura, „marele întreg44 al universului. pan(to)~ (gr. pan, pantos „tot“), element de compunere care exprimă noţiunea de întreg, de totalitate (ex. panora~ mă, panteism, pantograf). Panaiteanu Bardasare, Gheorghe (1816—1900), pictor şi grafician romîn. A studiat la Academia Mihăileană şi la Munchen (1840-1858). A fost primul director al Şcolii de bele-arte şi al Pinacotecii din laşi, pentru înfiinţarea cărora (1860) a militat împreună cu M. Kogălniceanu. Opera sa cuprinde tablouri de gen şi portrete, realizate după reţetele academismului german („Portretul lui A. Lochmann*4, „Femeia cu fluturele4*, „Femeia cu tamburină*4 din Muzeul de artă din laşi, „Portret de femeie “ din Muzeul de artă al R.P.R.). Panaitescu, Petre P. (n. 1900), istoric şi slavist român, specialist în istoria evului mediu. A studiat la Bucureşti, Paris şi Cracovia (unde a cercetat minuţios arhivele polone). în studiile sale s-a preocupat de problemele bazei economice a statelor feudale româneşti, ale instituţiilor feudale şi de legăturile externe ale acestora (cu Polonia, Ucraina, Rusia). A scris numeroase studii, printre care monografii închinate lui Mihai Viteazul (1936), Mircea cel Bătrîn (1944) şi D*-mitrie Cantemir (1958) şi un studiu sintetic asupra obştii săteşti (1964). A scos ediţii critice ale cronicilor lui Grigore Ureche şi Miron Costin, precedate de studii ample asupra importanţei operelor acestora. A luat parte la întocnjirea corpusului de „Documente privind istoria României44 şi ia elaborarea volumelor II— 11 î ale tratatului de „Istorie a României “• Panama, stat în America Centrală, situat în porţiunea ei cea mai îngustă, care face legătura cu America de Sud, între Costa Rica, Marea Caraibilor, Columbia şi Oceanul Pacific. Cuprinde şi numeroase insule mici de lîngă ţărmuri. Suprafaţa: 74 476 km2 (fără Zona Canalului Panama), Populaţia: 1177 000 loc. (1963), formată din metişi (circa 65%), negri, indieni şi creoli. Capitala: Panama. Limba de stat: spaniola. Teritoriul P. este străbătut de PANAMA 648 PANĂ lanţuri muntoase din sistemul Cordilierilor, dominate de conuri vulcanice. Altitudinea maximă: 3 478 m (vulcanul activ Chiriqui). Munţii sînt mărginiţi de cîmpii joase. Climă ecuatorială foarte umedă, în special în nord. 70% din teritoriu este acoperit de păduri dese. P. este o ţară agrară slab dezvoltată. Pe marile plantaţii de tip capitalist, dintre care majoritatea se află în mîna monopolurilor din S.U.A. (în special ale societăţii United FruitCompany),se cultivă pentru export în primul rînd bananieri, apoi arbori de cacao, de cafea, cînepă de manila» trestie de zahăr şi cocotieri. In micile gospodării ţărăneşti se cultivă cu mijloace primitive orez, porumb, trestie de zahăr, legume şi fructe. Creşterea animalelor (în special bovine) este dominată de marii proprietari locali. Este dezvoltat pescuitul (mai ales pescuitul crevetelor). Industria se limitează la cîteva mici unităţi de prelucrare a produselor agricole şi la două rafinării de petrol. Tonajul flotei maritime este ridicat, dar cele mai multe vase sînt străine, înregistrate în P. datorită impozitelor scăzute. Comerţul exterior este orientat în special spre S.U.A. Se exportă banane (60% din volumul exportului în 1962), crevete, cafea, cacao, manila. — Istoric. Locuit în vechime de triburi de indieni (amerindieni), din familia de limbi cib-cea. La începutul sec. al XVI-lea, conchistadorii spanioli au cotropit ţara şi au transformat-o în colonie a Spaniei. După eliberarea de sub dominaţia spaniolă (1821), teritoriul stanului P. a intrat în componenţa Columbiei. In a doua jumătate a sec. al XlX-lea, teritoriul actual al statului P. a devenit arena unei ascuţite lupte între S.U.A. şi Marea Britanie pentru dominaţia asupra istmului panamez, unde se proiecta construirea unui canal interoceanic. In scopul acaparării zonei viitorului canal Panama, S.U.A. au sprijinit în 1903 o mişcare separatistă, în urma căreia statul P. a fost despărţit de Columbia. In acelaşi an, S.U.A. au încheiat cu statul P. un tratat în baza căruia au obţinut permisiunea de a exploata pe timp nelimitat canalul interoceanic, a cărui construcţie începuse în 1880. Astfel a fost creată Zona Canalului P., arendată S.U.A. Forţele patriotice şi progresiste din P. luptă pentru trecerea Zonei Canalului sub suveranitatea statului panamez. P. este o republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de patru ani. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, unicamerală. Partide politice: Partidul liberal, Coaliţia patriotică naţională (reprezintă interesele burgheziei comerciale şi industriale), Partidul socialist, Partidul Popular din Panama (creat în 1942, pe baza Partidului Comunist din P.* întemeiat în 1930). Organizaţiile progresiste activează din 1950 în ilegalitate. Panama, capitala statului Panama, situată pe ţărmul golfului cu acelaşi nume al Oceanului Pacific, la capătul Canalului Panama. 252 560 loc. (1960). Cea mai mare parte a populaţiei active lucrează pentru deservirea Canalului Panama. Important port. Are mici întreprinderi de industrie uşoară. Universitate. Monumente istorice. panariţiu (MED.), termen generic desemnînd orice infecţie localizată la degete. Frecvente în special la muncitorii manuali, p. se dezvoltă de cele mai multe ori pe o plagă mică neglijată (înţepătură, zgîrietu-ră). P* care cuprind oasele, articulaţiile sau tendoanele degetelor dau infirmităţi. panaş» mănunchi de pene, adeseori colorate, care se punea odinioară la chipiul sau la coiful militarilor drept podoabă. Turbanele sultanilor şi paşale-lor turci erau de asemenea deco-. rate cu un p., fixat cu o agrafă împodobită cu nestemate (sur-guci). Pentru confecţionarea p. au fost utilizate în special penele albe de struţ. panatenee» cea mai însemnată festivitate religioasă şi politică din Atena antică, celebrată în cinstea zeiţei tutelare a oraşului, Pallas-Athena. In fiecare an se sărbătoreau micile p., iar la patru ani marile p., care durau cîteva zile. Serbările erau încununate de o procesiune strălucită, ai cărei participanţi transportau un peplu ţesut de femeile ateniene pentru a împodobi statuia zeiţei. Procesiunea p. este reprezentată pe celebra friză a Partenonului. până1 1. (ZOOL.) Formaţiune epidermică specifică păsărilor, care serveşte Ia protecţia corpului şi la zbor. Penele acoperitoare se numesc pene de contur. Op. de contur este alcătuită dintr-o axă pe care sînt aşezate oblic lamele fine, numite bar-be, care se prind între ele prin lame mai mici, numite barbule, şi care împreună alcătuiesc stindardul penei. Penele care alcătuiesc aripa se numesc remige, iar penele acoperitoare ale aripii tectrice; cele ale cozii se numesc rectrice. Puful este format din pene mici, cu axă moale şi barbe libere. Mai există pene mici de tot (pene filiforme) şi diferite pene speciale, unele în formă de păr (vibrize), aşezate la baza ciocului sau în jurul nărilor, altele numite pene ornamentale (la pasărea-liră, pasătea-paradisu-lui ş.a.). 2. (TEHN.) Element de asamblare demontabilă a două elemente ale unui sistem tehnic sau a două organe de maşină pentru ca acestea să devină PANCIATANTRA 649 PANDURI solidare în serviciu. P. este confecţionată, de obicei, din oţel şi are diverse forme, ca: prismatică, cilindrică etc. 3. (CONSTR.) Grindă de lemn, de oţel sau de beton armat, aşezată transversal pe arbaletrierii fermelor unui acoperiş, cu scopul de a susţine căpriorii şi învelitoarea acoperişului, precum şi de a transmite fermelor Pene (2) greutatea proprie şi sarcinile accidentale ale învelitorii (provocate de vînt, zăpadă etc.). „Panciatantra" (în sanscrită „cele cinci cărţi"), culegere indiană de poveşti, fabule, parabole şi sentinţe, datînd de la începutul erei noastre. Reflectă înţelepciunea practică a maselor de meseriaşi şi negustori sărăci şi satirizează egoismul şi lăcomia claselor avute. Unele fabule ale P. se aseamănă cu cele ale lui Esop. P. a exercitat o puternică influenţă asupra fabulisticii orientale. Prin intermediul unor versiuni arabe şi persane a influenţat, cu începere din evul mediu, şi fabu-listica europeană. Panciu, oraş raional în reg. Galaţi, reşedinţă de raion, situat pe valea Şuşiţa. 8 250 loc. (1964). Centru viticol, renumit pentru vinurile sale (fetească, ottonel, riesling)- Industria lemnului (dogărie) şi alimentară (vinificaţie, panificaţie). — Raionul P., cu 72 070 loc. (1964). Exploatări de lemn, roci de construcţie. Industrie chimică de interes republican (fabrica de clei din oase de la Mărăşeşti), industria lemnului şi alimentară. în agricultură predomină viticultura, pomicultura, cultura cerealelor şi creşterea animalelor. pancreas (gr. pan „tot" şi Iţreas „carne"; ANAT.), glandă mixtă de formă alungită, situată înapoia stomacului, în legătură cu splina şi duodenul. Structura pancreasului seamănă cu aceea a glandelor salivare, de unde şi denumirea care i s-a mai dat de glandă salivară a abdomenului. în acinii pancreatici se formează secreţia externă (exogenă) a pancreasului, a-ceştia producînd şi excretînd în duoden fermenţi cu rol în digestia lipidelor, protidelor şi glucidelor. Printre lobulii pancreatici se găsesc corpus-culi rotunjiţi, alcătuiţi din cordoane celulare pline, aşa-nu-mitele insule ale lui Langerhans, care au o secreţie internă (endocrină), reprezentată, în principal, de insulină. P» este indispensabil vieţii, lipsa lui provocînd moartea în cîteva zile. pancreatita (MED.), boală manifestată prin inflamaţia acută sau cronică a pancreasului. P. acuta poate fi edematoasă, hemoragică sau purulentă şi se caracterizează prin dureri violente abdominale şi stare generală gravă. P. cronică se manifestă prin dureri abdominale, slăbire, tulburări intestinale şi uneori diabet. pancromâtic (gr. pan „tot" şi chroma „culoare"; FIZ.; despre o emulsie fotografică), care este sensibil la radiaţiile luminoase din întreg spectrul vizibil, însă nu în mod egal. • pandantiv, element de zidărie, în formă de triunghi sferic cu vîrful în jos, aflat în colţurile constituite de arcurile mari care sprijină o cupolă sau o turlă. Prin mijlocirea p* se face trecerea de la planul pătrat, creat de cele patru arcuri mari de sprijin, la planul circular al cupolei sau al tamburului turlei. Preluat din arhitectura bizantină, p. a fost frecvent folosit în arhitectura veche românească. pandecte v. digeste. „Pandectele române", revistă juridică care a apărut la Bucureşti, între 1921 şi 1948. pandemie (gr. pan „tot" şi demos „popor"; MED.), extindere a unei epidemii pe un teritoriu mare (ex. p. de gripă, Pancreas care poate să cuprindă mai multe ţări sau chiar continente). în trecut erau foarte frecvente p. de variolă, ciumă, holeră. Pandora (în mitologia greacă), prima femeie creată de zei. Conform unui mit redat de H e s i o d, a fost înzestrată de Zeus cu o cutie în care erau închise toate relele (ura, durerile, bolile, moartea) şi trimisă pe pămînt muritorilor drept pedeapsă pentru fapta săvîrşită Pandora de Prometeu. Fratele a-cestuia, Epimeteu, s-a căsătorit cu P« Ea a deschis cutia, din care relele s-au împrăştiat pe pămînt, la fund rămînînd doar speranţa. Mitul P, este un mit etiologic, care urmăreşte, ca şi mitul biblic al „păcatului originar", să explice originea răului pe pămînt. Cutia Pandorei simbolizează acele daruri care ascund nenorociri sub o înfăţişare ademenitoare. panduri» corp de oaste menţionat în sec. al XVI II-lea în ţăi'ile stăpînite de Habsburgi, între altele şi în Banat, de unde se pare că denumirea a trecut şi în Ţarai Românească. P. în Ţara Românească sînt. cunos* PANEGIRIC 650 PANN cuţi în sec. al XlX-lea.P. olteni* recrutaţi dintre moşneni* au constituit baza oştirii lui Tudor Vladimirescu în timpul mişcării revoluţionare din 1821. panegiric, discurs public în care se elogiază meritele unei personalităţi contemporane cu, oratorul sau se preamăresc faptele eroice ale unor precursori (ex. panegiricul lui Traian; făcut de Plinius cel Tînăr). panii (IND. LEMN.), placă paralelipipedică alcătuită dintr-un miez de şipci, de scîn-duri sau de fîşii de lemn, acoperit pe ambele feţe cu un! strat de furnir şi încleiată. Este caracterizat printr-o stabilitate mai mare decît a plăcilor din lemn masiv şi se foloseşte la fabricarea mobilei, a cutiilor pentru aparate de radio, a tîm-plăriei de interior etc. panenteism v. panteism. Panet, Francisc (1907— 1941), erou al luptei împotriva fascismului, inginer chimist. A devenit membru al P.C.R. în 1934. Din însărcinarea partidului, a organizat, în timpul războiului, un laborator clandestin pentru fabricarea de materiale explozive în vederea distrugerii unor obiective militare germane. Arestat, a fost condamnat la moarte şi execuţat Ia Jilava, la 7 noiembrie 1941. Panfiorov, Fiodor Ivanovici (1896— 1960), scriitor sovietic rus. Vastul său roman „Bruski44 (1928-1937, trad. rom. 1953) urmăreşte epopeea luptei de clasă desfăşurate în satul sovietic pe o perioadă de aproape două decenii. A mai scris „Lupta pentru pace44 (1945—1947, trad. rom.), „In ţara celor învinşi44 (1948, trad. rom.), >TLegenda ţinutului de lîngă Volga4* (1958). Laureat al Premiului de stat. panglică (ZOOL.) v, tenie, pangolin (Manis), gen de mamifere edentate cu corpul şi coada acoperite de "solzi cor-noşi, printre care sînt presă- Pangolin rate fire răzleţe de păr. Trăieşte în Africa şi în sudul Asiei. Pangolinul se hrăneşte cu furnici şi cu termite. panicul(din lat.panus „spic44; BOT.), inflorescenţă formată din-tr-un racem sau ciorchine compus, ale cărui ramuri secundare Pan icul sînt şi ele ramificate şi care poartă spiculeţe (ex. Ia ovăz) sau capitule (ex. la pelin). panificaţie (lat. panis „pîi-ne ; IND. ALIMENT.), proces de transformare a făinurilor de grîu şi de secară în pîine, pro-, duse de franzelărie etc. Sub acţiunea apei, a fermenţilor, a; gazelor de afînare şi a temperaturii, la fabricarea pîinii se produc procese fizice, chimice şi biochimice prin care granulele de amidon şi glute-nul din făină se transformă în-tr-o masă elastică, solidă şi poroasă, uşor asimilabilă de organism. Tehnologia de fabricare a pîinii cuprinde următoarele procese principale: pregătirea materiilor prime (cernerea făinii, trecerea drojdiei în suspensie, dizolvarea sării etc.), prepararea şi fermentarea aluatului (direct, prin amestecarea simultană a întregii cantităţi de făină, apă, drojdie şi sare, sau indirect, prin prepararea prospăturii, a maialei şi apoi a aluatului propriu-zis), prelucrarea aluatului (divizarea, modelarea, dospirea finală), coacerea în cuptoare la temperatura de 220—280°C şi răcirea. Panini (sec. V î.e.n.), cărturar din vechea Indie. Este autorul unei gramatici care cuprinde o descriere amănunţită, în 4 000 de reguli, a foneticii, morfologiei şi sintaxei limbii sanscrite în comparaţie cu limba vedică. Lucrarea constituie un izvor valoros pentru studierea, limbii sanscrite. panmieloftizie (gr. pan „tot44, myelos „măduvă osoasă44 şi phtysis „distrugere44; MED.), boală a măduvei osoase hemato poetice, provocată de agenţi fizici, toxici sau in-fecţioşi, caracterizată prin scăderea pînă la dispariţie a celulelor care fabrică elementele celulare ale sîngelui. Se manifestă prin anemie, hemoragii, infecţii şi prin scăderea masivă a hematiilor, trombocitelor şi leu-cociţelor din sînge. Pann, Anton (c. 1794— 1854), scriitor, muzician şi folclorist român. S-a născut la Sliven, în Bulgaria, de unde a emigrat împreună cu familia, stabilindu-se în 1812 la Bucureşti. Datorită vieţii de peregrinaj, P. nu s-a bucurat de o instrucţiune sistematică, desă-vîrşindu-şi însă bogata cultură ca autodidact. Cîntăreţ de strană şi profesor „de muzichie44 la început, s-a afirmat mai tîrziu ca scriitor, traducător, editor Anton Pann (avea tipografie proprie) şi culegător de folclor. A publicat mai multe cărţi bisericeşti, în special de muzică ecleziastică, în care a adaptat linia melodică grecească textului românesc („Axion44, 1819; „Cîntece liturgice44,- 1822; „Versuri mu-ziceşti" şi o culegere de „Cîntece de stea44, 1830; „Noul docsastar4*, 1841; „Basul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti, sau Gramatică melodică44, 1845 etc.). Partea cea mai valoroasă şi mai rezistentă a creaţiei lui Anton Pann o constituie literatura laică, în care el se inspiră în cea mai mare măsură din folclorul rural şi urban. Originalitatea talentului lui Anton Pann se afirmă pregnant PANNINI 651 PANOU atît în „Fabule şi istorioare'* (1839), „O şezătoare la ţară, sau Povestea lui Moş Albu*‘ (1851 - 1852) cît mai ales în „Culgere de proverburi, sau Povestea vorbii** (1847), mic manual de etică şi ghid de conduită în viaţă, care valorifică, cu intenţii moralizatoare, experienţa şi înţelepciunea milenară a poporului. A mai dat la iveală numeroase calendare, cîntece de lume, culegeri de povestiri şi anecdote, reunite în volume de largă circulaţie în epocă, ca: „Poezii deosebite sau cîntece de lume“ (1831), „Spitalul amorului, sau Cîntătorul dorului** (1850), „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea" (1853) ş.a. Cu toate că în scrisul său au pătruns uneori influenţe mistice şi îndemnuri la supunere, creaţia sa în ansamblu se afirmă printr-un* optimism sfătos, prin umor, ironie indulgentă, ca şi prin critica'socială adesea acidă. Cultivînd un lexic pitoresc, în care neologismele, arhaismele sau termenii argotici urbani se îmbină într-o sinteză inedită şi bogată în sugestii, P. a contribuit prin opera sa la dezvoltarea limbii noastre literare. Pannini, Giovanni Paolo (1691 sau 1692—1765), pictor şi gravor italian. Originar din Piacenza, P. a activat din 1717 la Roma, afirmîndu-se ca un valoros autor de peisaje arhitecturale. în tablourile sale cu caracter decorativ, realizate cel mai adesea într-o gamă albas-tru-cenuşie, P. a redat cu autenticitate ruine de construcţii antice, vederi ale Romei, interioare de catedrale, serbări în pieţe. P. s-a manifestat de asemenea ca arhitect şr decorator de teatru. panoftalmie (gr. pan „tot** şi ophtalmos „ochi**; MED.), infecţie supurativă acută cuprinzînd ochiul în totalitate. Apare în urma perforării ochiului, a unei ulceraţii a corneei sau a unei septicemii şi poate duce la atrofia globului ocular. Panonia, regiune istorică care a cuprins teritoriul de azi al R.P. Ungare, precum şi o parte din teritoriile actuale ale R.S.F. Iugoslavia şi ale Austriei* A fost locuită de triburi ilirice şi celtice. Cucerită de romani (sec. I î.e.n.), a intrat la început în componenţa provinciei Illiricum Inferior, iar la începutul sec. I e.n. a devenit provincie de sine stătătoare. Ocupată succesiv de huni, ostrogoţi, longobarzi, avari, slavi (sec. IV—VIII), a intrat apoi parţial în componenţa Imperiului carolingian şi a statului Moraviei Mari (sfîrşitul sec. VIII-IX). La sfîrşitul sec. al IX-lea şi începutul sec. al X-lea a fost ocupată de unguri, devenind nucleul statului feudal maghiar. panonian (STRAT.), plioce-nul din bazinul panonic, care corespunde primelor trei etaje separate în pliocenul din bazinul dacic. în înţeles mai restrîns, p. este considerat echivalentul etajului inferior al pliocenului Europei orientale (meoţian) sau ca subetajul superior al sarmaţianului (kerso-nian), împreună cu meoţianul şi ponţianul. panoplie (gr. pan „tot** şi oplos „echipament**), panou Panoplie pe care se aranjează o colecţie de arme, fixat de obicei pe un perete ca ornament. panoramă (gr. pan „tot** şi horamavedere'*) 1* Largă privelişte din natură văzută de departe şi de la înălţime. 2. Tablou de dimensiuni mari, desfăşurat în continuare de jur împrejurul unei încăperi circulare, iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel în-cît spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă impresia că se află în faţa unei privelişti reale. Prin extensiune, p. denumeşte şi clădirea circulară în care se află un asemenea tablou. P. au fost la modă în special în secolul trecut. panoramic, de panoramă. în pictură se spune despre un peisaj cu orizont larg. panou 1. (TEHN.) Element de construcţie în formă de perete plin sau constituit din bare, care are grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni. P. se asamblează de obicei între ele pentru a forma un sistem tehnic, o construcţie, un dispozitiv etc. — P. radiant, panou constituit dintr-o reţea de ţevi de oţel, înglobate în pardoseala, pereţii sau plafonul unei încăperi şi care face parte din sistemul de încălzire centrală a clădirii. Prin ţevi circulă apă la temperatură sub 55—60°C (pentru ca temperatura superficială să nu depă~ şească o anumită limită), încălzirea încăperii făcîndu-se în principal prin radiaţie. 2. (CONSTR.) a) Porţiune a unei grinzi cu zăbrele, cuprinsă între două noduri consecutive ale tălpii inferioare, b) Panou de beton armat, panou prefabricat din beton, greu sau uşor, armat, care serveşte la alcătuirea pereţilor exteriori şi interiori ai unei clădiri cu schelet de rezistenţă. 3. (C.F.) Panou de cale, ansamblu constituit din două şine de cale ferată şi din traversele pe care sînt montate acestea. Pentru restabilirea liniilor distruse prin accident, se folosesc p. de c. gata montate. 4. (MDROTEHN.) Panouri Pota-pov, panouri plutitoare, fixate cu cabluri, în albia unui rîu sau a unui canal şi destinate dirijării curenţilor de suprafaţă într-o anumită direcţie (ceea ce determină dirijarea curenţilor de adîncime în direcţie opusă şi intensificarea circulaţiei transversale). Cu ajutorul p. P. se realizează lucrări hidrotehnice de dirijare a aluviunilor de fund, despotmoliri de prize (ex. pe fluviul Sîr~ Daria), regularizări (ex. pe fluviul Niger) etc. 5. (MILIT.) Panou de tragere, pînză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sînt desenate cercuri concentrice sau diferite figuri. Serveşte ca ţintă la exerciţiile de tragere. 6. (SPORT) Element al instalaţiei la jocul de baschet,, pe care se fixează coşul. Este confecţionat din lemn sau din material plastic, are o formă PANOVA 652 PANTEONUL DIN ROMA dreptunghiulară (1,80/1,20 m şi 3 cm grosime) şi este suspendat, cu ajutorul unor stîlpi susţinători, la 2,75 m de podea. Panova, Vera Fiodorovna (n. 1905), scriitoare sovietică rusă. Creaţia sa (romanele „Tovarăşi de drum*', 1946, trad. rom.; „Krujiliha", 1947, tradL rom.; „Malul însorit", 1949, trad.rom.; „Anotimpuri44, 1953, trad. rom.; povestirea „Serioja", 1955, trad. rom.) se remarcă prin obiectivizare maximă, abordarea aspectelor nespectaculoase ale vieţii, notarea rapidă a faptelor, portretizarea lapidară. Lucrarea „Roman sentimental44 (1958, trad. rom.) este închinată generaţiei care a preluat şi a continuat cuceririle Revoluţiei din Octombrie. Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S. pansament (MED,), mijloc de a proteja o rană pînă la cicatrizare prin acoperire cu corn-; presă sterilă, vată, tifon, la care se pot adăuga medicamente ce previn sau suprimă supuraţia (dacă aceasta există) ori grăbeşte cicatrizarea (pulbere de sul-famide, unguent vitaminizat). P* poate fi uscat sau umed, în care caz compresele aplicate direct pe rană sînt în prealabil îmbibate cu diferite soluţii antiseptice sau antif logistice (acid bo-ric, soluţie Burov, rivanoîetc.), pansea (Viola tricolor), plantă erbacee anuală din familia violaceelor, cu tulpina {naltă de 15—25 cm, frunze oval- Pansele lanceolate, neregulat dinţate, de culoare verde-închis lucios. Florile, solitare, au cinci petale, rotunjite, inegale, de culori foarte variate, cuprinzînd toate nuanţele de la alb la violet-hrun. Se înmulţeşte prin răsad şi-înfloreşte primăvara devreme şi toamna. Există foarte multe soiuri de p. dintre care mai răspîndite sînt: hiemalis, maxima, trimardeau, avalanche. Se cul- tivă ca plantă decorativă în par-curi şi în grădini. Panselinos, Manuel, celebru pictor bizantin, semilegendar, care a trăit la muntele Athos prin sec. XIII—XV. Nu se cunoaşte cu certitudine nici una dintre operele sale, dar informaţiile scrise îl prezintă ca pe un artist genial care a exercitat o puternică influenţă asupra contemporanilor. pansinuzitâ (MED.), infla-maţie a tuturor sinusurilor oaselor craniene (frontal, maxilar, etmoidal). Se manifestă prin dureri de cap, senzaţie de greutate şi dureri localizate la nivelul sinusurilor afectate, secreţie nazală purulentă etc. pantalon (TEHN.), piesă de forma unui pantalon, folosită Pantalon pentru bifurcarea unei conducte, executată fie din tablă asamblată prin nituire sau sudură, fie din fontă sau oţel turnat. De obicei forma secţiunilor ramurilor bifurcate este asemănătoare, avînd aria secţiunii egală cu jumătate din cea a conductei principale. Se folosesc la conductele forţate, la canalele de fum ale cazanelor de încălzire centrală, la conducta apei de condensaţie, la cazanul de calorifer etc. Pantazi» Alexandru (1896 — 1948), matematician român; a fost profesor Ia Şcoala politehnică din Bucureşti. A publicat studii de geometrie diferenţială proiectivă a suprafeţelor» congruenţe stratificabile, geometria ţesuturilor, suprafeţe neolonome ş.a. Op. pr.: „Elemente de geometrie diferenţială proiectivă a curbelor şi suprafeţelor" (1942). pantă 1. (MAT.) Tangenta trigonometrică a unghiului ascuţit, format de o dreaptă cu o orizon- tală sau cu un plan orizontal. 2. (GEOGR.) Porţiune a suprafeţei topografice înclinată faţă de planul orizontal. De obicei formează versant» diverselor forme de relief. După unghiul de înclinare se clasifică în pante line (sub 3°), slab înclinate (3—6°), accentuat înclinate (6—15°), repezi (15 — 25°), foarte repezi (25—40°) şi abrupte (peste 40°). După formă se clasifică în p. drepte, convexe, concave, în trepte, convex-concave şi concav-con-vexe. Deseori termenul de p. se foloseşte ca sinonim pentru declivitate. panteism (gr. pan „tot" şi theos „zeu*4), concepţie filozofică monistă potrivit căreia dumnezeu şi natura sînt identice. Termenul de p. a fost creat de J. T o 1 a n d în 1705. In cursul evului mediu, în sec. XV-XVIII, p., care elimina supranaturalul şi se opunea concepţiei teiste a teologiei oficiale despre un dumnezeu personal, exterior naturii, creator şi diriguitor al acesteia, a servit adesea drept înveliş al materialismului sau al tendinţelor materialiste (ex. G- Bruno, Spinoza, Goethe). Există şi un p, idealist, care, în loc să dizolve pe dumnezeu în natură, dizolvă natura în dumnezeu, âfirrnînd că el constituie singura realitate (ex. Malebranche» unele variante ale personalismului contemporan), concepţie denumită uneori şi panenteism. panteon 1. Denumire dată în antichitatea greco-romană templelor dedicate tuturor zeilor. Prin extensiune, termenul de p, se aplică şi ansamblului de divinităţi adorate de un popor (p. grec). 2. Clădire, considerată ca monument naţional, în care se depun rămăşiţele pămînteşti ale personalităţilor de seamă din ţara respectivă (ex. Panteonul din Paris). Panteonul din Roma, celebru templu dedicat tuturor zeilor, ridicat pe Cîmpul Iui Marte şi terminat prin grija consulului Vipsanius Agrippa (27—25 î.e.n.). Construit din cărămidă şi placat cu marmură, P* din R.are aspectul unui uriaş cilindru, precedat de un portic PANTERĂ 653 PANŢU Panteonul din Roma triplu cu opt coloane în faţadă» care susţin un fronton triunghiular. Cupola» avînd un diametru interior de 43,30 m, este străbătută în zona centrală de o deschidere circulară cu diametrul de 9 m, care constituie singura sursă de lumină a întregului edificiu. Prin execuţia desăvîrşită, prin uriaşa sa cupolă, cea mai mare cupolă din antichitate, Panteonul din Roma este considerat una dintre capodoperele arhitecturii romane. panteră (Felis pardus), specie de mamifer carnivor din familia fel idelor, cu corpul suplu şi musculos, lung de circa 150 cm, cu coada lungă, blana de culoare galbenă sau galbe-nă-roşcată, presărată cu pete inelare negre. Trăieşte în pădurile din Africa, din sudul şi sud-estul Asiei. Se hrăneşte mai ales Panteră cu erbivore; pe alocuri aduce pagube printre animalele domestice. P. este un anipial puternic, agil şi feroce. în India trăieşte o formă de panteră cu blana neagră (pantera neagră). Sinonim leopard. Panticapaion, colonie grecească întemeiată de ionieni în sec. al Vl-lea î.e.n. pe ţărmul nordic al Mării Negre, în regiunea Bosforului Cimerian. Datorită înfloririi sale economice, situaţiei sale dominante între oraşele regiunii respective, precum şi a poziţiei sale strategice, P. a fost, în sec. IV—I î.e.n., centrul uniunii statale cunoscute în istorie sub numele de Regatul bosforan. Pe locul vechiului Po se află astăzi oraşul Kerci (U.R.S.S.). panfocaină (FARM.), para-butilaminobenzoat de dimetil-amino etil-clorhidrat, obţinut sintetic din anestezină. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, cu gust amar, inodoră, solubilă în apă. Are acţiune anestezică locală de suprafaţă; este mai activă şi mai puţin toxică decît novocaina. Se utilizează pentru anesteziile locale. Se mai numeşte dicaină, tetracaină. pantogrâf (gr. pan, pantos „tot“ şi graphein „a scrie“) 1. (TEHN.) Mecanism constituit din patru bare articulate între ele, formînd un patrulater deformabil şi care poate pivota în jurul unui ax fix ce trece printr-un punct al uneia dintre bare. Aparatul serveşte la reproducerea unui desen, a unui plan, a unei hărţi etc. fie la aceeaşi scară, fie la o scară diferită de a modelului. 2. (ELT.) Dispozitiv instalat pe acoperişul unor vehicule de tracţiune electrică cu fir (lo- comotive electrice, tramvaie etc.), prin care se realizează un contact electric mobil între firul de contact şi instalaţia electrică montată pe vehicul. pantometru, instrument topografic utilizat pentru măsurarea unghiurilor orizontale, prin vize scurte. pantopon (FARM.), substanţă extrasă din opiu, con-ţinînd totalitatea alcaloizilor sub formă de clorhidraţi. Se prezintă ca o pulbere brună, cu gust amar, solubilă în apă. Are acţiune analgezică similară opiului şi morfinei şi dă obişnuinţă ca şi acestea. pantrop (microbiol.), virus care se localizează în toate organele (ex. virusul rujeolei, pestei aviare, pestei porcine, pestei bovine etc.); în unele cazuri, virusul se instalează cu preferinţă în anumite organe (ex. virusul febrei galbene şi al hepatitelor epidemice în ficat, al parotiditei epidemice în glandele parotide etc.). pantum, specie fixă a poeziei lirice care înfăţişează stări sufleteşti într-un paralelism continuu cu cele ale naturii, urmărind să sugereze astfel o corespondenţă intimă între a-cestea. P, constă dintr-un nu-.măr de catrene în care versul al doilea al fiecărei strofe devine versul întîi, iar versul al patrulea devine versul al treilea în strofa următoare. Primul vers se repetă în finalul poeziei. în poezia universală au scris p. V. Hu~ go, Th. de Ban-ville ş.a., iar la noi Cincinat Pa-velescu. panţiri (din germ. Panzer „cuirasă*4), lefegii care alcătuiau, în sec. XVIII - XIX, un corp de oaste însărcinat cu paza graniţelor şi cu transmiterea ştirilor. Panţu, Zacharia C. (1866— 1934), botanist român. A fost conservator al ierbarului de la Institutul botanic din Bucureşti. A adus contribuţii la cunoaşterea florei munţilor Bucegi, a Panţir PANU 654 PAPAHAGI Dobrogii şi a Deltei Dunării. Este autorul lucrării „Plantele cunoscute de poporul român“ (1906, 1929), prima sinteză completă de folclor etnobotanic din ţara noastră. Pa nu, Anastase (1810— 1867), om politic român. A luat parte la mişcarea opoziţionistă a tineretului intelectual împotriva lui Mihail Sturza, domn al Moldovei (1834—1849), şi la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova. Membru în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857), unde s-a manifestat ca adept al unirii principatelor. în calitate de membru al căimăcâmiei Moldovei (1858—1859), a sprijinit victoria partidei naţionale în alegerile pentru Adunarea electivă. L-a susţinut, la început, pe Al. I. Cuza, dar mai tîrziu, aderînd la monstruoasa coaliţie, a contribuit la răsturnarea acestuia. Panu, Gheorghe (1848— 1910), scriitor şi om politic român, născut la Iaşi. A fost membru al societăţii literare „Junimea44, despre activitatea căreia a scris două volume de memorii („Amintiri de la «Junimea» din Iaşi“, voi. I, 1908; voi. II, 1910). Opiniile sale asupra operelor şi personalităţii unor anumiţi scriitori legaţi de cercul „Junimii*4 sînt lipsite de obiectivitate. A combătut estetica metafizică şi a recomandat ancorarea artei în contemporaneitate („Chestiuni de estetică44, „încotro e viitorul poezieiP"). P. a avut în general o atitudine democratică, fiind un propagator pe plan literar şi pe plan so-cial-politic al unor idei înaintate. Din 1884 a condus ziarul „Lupta**, în paginile căruia a atacat deschis monarhia şi politicianismul burghez, fapt care i-a adus un exil temporar. Pamfletele sale, reunite în volumul „Portrete şi tipuri parlamentare4* (1893), se remarcă prin vervă polemică şi prin-tr-o adîncă analiză psihologică a caracterelor înfăţişate. Ultima parte a vieţii sale marchează o sensibilă îndepărtare de idealurile progresiste pentru care militase în tinereţe. Panzini [panţini], Alfredo (1863—1939), scriitor italian. A scris confesiuni, însemnări de călătorie, nuvele şi romane („Lanterna lui Diogene", 1907; „Xantipa4*, 1913; „Călătoria unui biet literat44, 1919; „Lumea este rotundă44, 1921 ; „Caut nevastă!4*, 1920, trad. rom.; „Jurnalul sentimental al războiului44, 1923). Umorist subtil, P. a criticat cu ironie surî-zătoare lumea burgheziei provinciale, pledînd în spirit idilic pentru o viaţă simplă, bazată pe înţelepciune şi pe un uşor scepticism. panzootie (gr. pan „tot“ şi zoon „animal*4; MED. VET.), extindere a unei boli contagioase a animalelor pe teritorii foarte întinse, putînd cuprinde ţări şi continente întregi. PAP (Polska Agencja Pra~ sowa), agenţie de presă a Republicii Populare Polone, cu sediul la Varşovia. A fost înfiinţată în 1945. Papadat~Bengescu, Hortensia (1876—1955), scriitoare română, născută la Iveşti (Tecuci). A debutat cu cronici mondene în ziarul conservator „La politique" şi cu notaţii, lirice în proză, publicate în „Viaţa românească*4 şi reunite mai tîrziu în volumul „Ape adînci*4 (1919). Părăsind cercul „Vieţii româneşti44, s-a apropiat ulterior de cenaclul „Sburătorul**, însuşindu-şi multe din ideile şi principiile estetice susţinute de acesta. Primele sale opere („Sfinxul**, 1920; „Femeia în faţa oglinzii**, 1921; „Romanţa provincială**, 1925) sînt introspecţii ale sufletului feminin, pătrunse uneori de exaltare lirică. Trecerea către o literatură cu tematică socială e marcată de romanul „Balaurul** (1923), inspirat de realităţile sîngeroase ale primului război mondial, pe care P.^B. îl stigmatizează. în ciclul de romane „Fecioarele despletite** (1926), „Concert de muzică de Bach** (1927), „Drumul ascuns44 (1933) şi „Rădăcini*4 (2 voi., 1938), P.^B. reconstituie dramele familiei Hallipa pe parcursul a trei generaţii, într-o ambianţă mai amplă, şi cu implicaţii de critică socială. Lumea acestor romane e formată din parveniţi şi snobi, cu lustru de aristocraţi, dominaţi de tare şi vicii. Proza sa, adesea întunecată de înclinaţia spre un naturalism cu tendinţe pesimiste, cultivă maniera psihologizantă într-o variantă proustiană. Importanţa creaţiei sale, prin excelenţă citadină, constă în profunzimea unor analize psihologice în care lirismul întîlneşte spiritul analitic, lucid. A mai scris şi teatru („Bătrînul44, 1920). în ultimii ani ai vieţii a lucrat la romanul „Străina**, rămas în manuscris. papagal (ZOOL.), pasăre ar-boricolă, căţărătoare, din ordinul psitaciformelor, cu cioc Papagal mare şi încovoiat, cu picioarele terminate cu patru degete (două îndreptate înainte şi două înapoi), cu pene felurit şi viu colorate. P. trăiesc mai ales în zonele tropicale şi se hrănesc, în general, cu fructe şi cu seminţe; cînd sînt dresaţi, reproduc diferite cuvinte. Ex. Ara macao, Psittacus ery-thacus, Palaeomis torquata, Papahagi, Pericle (1872— 1943), dialecţolog şi folclorist român de origine aromână. A adus valoroase contribuţii la cunoaşterea dialectelor aromân şi meglenoromân. Op. pr.: „Din literatura poporană a aromânilor** (1900), „Megleno-românii** (2 voi., 1902), „Basme aromâne şi glosar*4 (1905), „Scriitorii aromâni în secolul al XVIII-lea* (1909). Papahagi, Tache (n. 1892), lingvist şi folclorist român de origine aromână. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A adus contribuţii îndeosebi în domeniul dialectologiei limbii române. Op. pr.: „Antologie aromânească44 (1922), „Graiul şi folclorul Maramureşului44 (1925), „Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic** (1963). Laureat al Premiului de stat. PAPAINĂ 655 PAPETAR papaină (B10CH1M.), enzi-mă proteolitîcă extrasă din planta tropicală Carica papaya. Face parte din grupa peptida-zelor şi acţionează asupra proteinelor, desfăcîndu-le în pep-tone şi în aminoacizi. P. se poate obţine şi sub formă cristalină; este utilizată ca vermi-fug. Papaioannu, Ezekias (n. 1908), secretar general al Partidului progresist al oamenilor muncii din Cipru (A.K.E.L.), din 1949. în 1931 a devenit membru al P.C. din Marea Britanie. înapoiat în Cipru (1946), a intrat* în A.K.E.L., devenind membru al C.C. (din 1947) şi al Biroului Politic al C.C. al A.K.E.L. (din 1949). papalitate, instituţia centrală de conducere religioasă şi politică a bisericii catolice. Este reprezentată de episcopul Romei, numit papă sau pontifice suveran. P. îşi exercită puterea prin aparatul administrativ central (Curia romană), prin episcopii diocezelor catolice din întreaga lume, prin ordinele călugăreşti şi prin alte organizaţii catolice de clerici sau laici. Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat (313), căderea Imperiului roman de apus (476) şi anarhia politică din Italia din sec. VI—VIII, constituirea statului teritorial pontifical prin donaţia regiunii Romagna cu Roma de către Pepin cel Scurt (754) au contribuit la creşterea autorităţii spirituale şi politice a papalităţii. în sec. al X-lea şi în prima jumătate a sec. al Xl-lea, ascensiunea papalităţii a fost temporar oprită de subordonarea papilor faţă de împăraţii germani, consecinţă a constituirii Imperiului romano-german (962) şi de anarhia feudală din Romagna. Din a doua jumătate a sec. al Xl-lea, p. (mai ales prin papii G r i-gore al VlI-lea şi Ino-c e n ţ i u al III-lea), întărită prin centralizarea şi reorganizarea bisericii catolice în urma Marii schisme, a început lupta pentru supremaţie cu împăraţii germani. Această luptă, cunoscută sub numele de „lupta pentru învesti-t u r ă“, s-a încheiat prin concordatul de la Worms (1122). Succesele obţinute de primele cruciade patronate de p. şi disensiunile dintre suveranii laici au creat condiţii favorabile pentru întărirea puterii papale, care atinge apogeul la începutul sec. al XIII-lea. în sec. al XIV-lea, pretenţiile la hegemonie mondială ale p. s-au ciocnit însă de statul francez în curs de centralizare. Suferind o grea înfrîngere, papii au ajuns sub dominaţia regilor francezi, fiind siliţi să-şi mute sediul la Avignon (1309— 1378). Parţial refăcută în sec. al XV-lea, p, a avut de luptat în prima jumătate a sec. al XVI-lea cu puternica mişcare a Reformei, care a avut ca urmare constituirea unor biserici protestante, despărţite de Roma, în Anglia, o parte din Germania, Olanda, ţările scandinave. în sec. al XVII-lea şi al XVI II-lea, completa aservire politică a Italiei de către Spania şi Austria a grăbit diminuarea rolului politic internaţional al p. în epoca modernă, p. a continuat să fie aliata puterilor absolutiste, îm- Potrivindu-se ideilor înnoitoare, rin tratatul de la Lateran (1929), papii i s-a recunoscut suveranitatea (ca pontifice suveran) asupra statului V a t i-c an , care întreţine şi astăzi relaţii diplomatice cu peste 60 de state. Papandreu, Ghiorghios (n. 1888), om politic grec, prim-ministru al Greciei (1944, 1963 şi din februarie 1964), lider al blocului de partide Uniunea de centru (din 1961). între cele două războaie mondiale, precum şi după 1944, Papandreu a fost de mai multe ori ministru. Papanin, Ivan Dmitrie-vici (n. 1894), explorator polar sovietic, conducătorul primei staţiuni ştiinţifice arctice în derivă „Polul Nord 1“ (1937-1938). Lăsaţi de un avion la numai 20 km de Polul Nord, cei patru membri ai expediţiei au fost purtaţi de gheţurile în derivă timp de 274 de zile, stră-bătînd peste 2 000 km, pînă pe coasta de sud-est a Groenlandei. în decursul derivei s-au efectuat importante observaţii oceanografice, geofizice şi meteorologice. paparudele, străvechi rit a-grar de invocare a. ploii, răspîndit în Cîmpia Dunării, prezent şi în Transilvania (unde se numeşte sîngeorz). Interpretat de fetiţe (dintre care una, împodobită cu ierburi şi crenguţe înverzite, purtată în cortegiu prin sat, este udată de oameni cu apă), ritul cuprinde chiuituri şi versuri cîntate sau recitate, însoţite de bătăi din palme. papaveracee {Papaveraceae; BOT.), familie de plante erbacee anuale şi perene, cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe, cu fructul o capsulă sau o nuculă, adeseori avînd latici-fere articulate. Unele p. sînt plante medicinale, conţinînd opiu, din care se obţin alcaloizi (morfină, codeină, papaverină etc.), iar altele au importanţă pentru consum şi în tehnică (ex. macul, din seminţele căruia se extrage un ulei sicativ). papaverină (FARM.), alca-loid cu nucleu izochinolinic, care se găseşte şi se extrage din opiu; se poate prepara sintetic din veratrol. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, insolubilă în apă, cu excepţia clorhidratului de p» Are acţiune spasmolitică, in-fluenţînd musculatura netedă, în special aceea a vaselor sanguine, a intestinului, a căilor biliare şi a celor urinare. Pentru a-ceasta se utilizează în tratamentul hipertensiunii arteriale, anginii pectorale, colicilor intestinale, biliare, renale etc. papă, capul bisericii romano-catolice şi al statului V a t i-c a n, considerat de credincioşi ca „vicar al lui Iisus Hristos pe pămînt" şi ca „urmaş al sfîntului Petru“. Cbnciliul din 1869 a proclamat dogma infailibilităţii papii în materie de credinţă. V. şi papalitate. Papeete, centrul administrativ al Polineziei Franceze* situat în insula Tahiti. Circa 20 000 loc. Port. Export de copra. papetar, produs — (IND. HÎRTIEI) a) Produs obţinut sub formă de foi (hîrtie, carton sau mucava) sau sub formă de obiecte turnate şi presate (farfurii, pahare, cutii etc.) din pastă de fibre celulozice, b) Produs obţinut prin prelucrarea hîrtiei, a cartonului sau a 656 PAPIU-ILARIAN mucavalei’ (ex. plicuri, cutii etc.). papier colle [papii cole] (expresie franceză însemnînd „hîrtie lipită"), tehnică specifică unor curente ale picturii şi graficii moderne, constînd din introducerea în compoziţia unei lucrări a unor bucăţi de hîrtie lipită. Avînd de obicei o formă neregulată, rupte sau tăiate din ziare, reviste etc., aceste hîrtii lipite urmăresc realizarea unor efecte de surpriză. Lucrările realizate în acest fel se mai numesc şi colaje. Au practicat această tehnică, între alţii, P. Picasso, G. Braque. papier mache [papii maşi] (expresie franceză însemnînd „hîrtie macerată44), pastă cu calităţi plastice obţinute din Hîrtie macerată în apă şi un adaos de clei. Prin extensiune, denumire dată lucrărilor de sculptură şi artă decorativă folosite în general pentru decoruri de teatru, realizate din p«m. (v. butaforie). papilă (lat. papilla „proeminenţă, mamelon"; ANAT.), proeminenţă conică, de dimensiuni reduse, a pielii, a mucoaselor cu epiteliu pavimentat sau a feţei externe sau interne a unui organ (ex. p. dermică, p. lin-guală, p. renală). papilom (lat. papilla „proeminenţă, mamelon"; MED.), tumoare epitelială benignă, alcătuită din axe conjunctive vasculare acoperite la suprafaţă de un epiteliu. Se formează pe piele (veruci sau negi) şi pe mucoasa unor organe. Papin [papfc], Denis (1647 — 1714), fizician şi inventator francez. A inventat, în 1680, cazanul cu abur prevăzut cu supapă de siguranţă (marmita lui P.) şi a dovedit că temperatura de fierbere a apei depinde de presiune, iar în 1689 a inventat o pompă centrifugă perfecţionată. P. a apreciat primul proprietăţile energetice ale a-burului şi a descris ciclul termodinamic închis al motorului cu abur (1690). Tot el a inventat şi un motor cu abur, pe care însă nu l-a putut construi. Papini, Giovan ni (1881 — 1956), scriitor şi publicist italian. Autodidact, de formaţie culturală eclectică, a fost purtătorul unei ideologii confuze, avînd ca punct de plecare prag-m a t i s m u 1. Ideile sale, adeseori contradictorii şi paradoxale, au fost susţinute de un temperament de polemist înflăcărat, anarhic şi ambiţios, gata de conversiuni neaşteptate, cu răsunet în epocă. Şi-a rezumat istoria sinuoasă a experienţelor spirituale în lucrarea autobiografică „Un om sfîrşit44 (1912). în 1913 a aderat la futurism şi a depus o bogată activitate publicistică la o serie de reviste de avangardă, printre întemeietorii sau îndrumătorii cărora s-a numărat („Leo-nardo“, „La voce**, „Lacerba**). După ce s-a convertit la catolicism („Viaţa lui Iisus*4, 1921), a trecut pe poziţii deschis fasciste („Gog*4, 1931). Lucrarea „Diavolul4* (1953), scrisă în ultimii ani de viaţă, a stîrnit violente controverse şi i-a atras din partea Vaticanului acuzaţia de erezie. Continua tensiune intelectuală, acutele procese de conştiinţă determinate de criza spirituală a epocii sale, pe care P. a trăit-o cu pasiune, comunică scrierilor lui o formă de exprimare captivantă şi originală. Papiniaxms, Aemilius (? —212), jurisconsult roman. A trăit în timpul împăraţilor Septimiu Sever şi Caracala. Numeroase fragmente din scrierile sale, care aparţin perioadei clasice din dezvoltarea dreptului roman, au fost cuprinse în d i g e s t e. papirologie, ramură auxiliară a ştiinţei istorice (apărută la sfîrşitul sec. al XlX-lea), care studiază papirusurile, precum şi documentele scrise pe pergament, lemn şi alte materiale, papirus (Cyperus papy-rus), plantă care creşte în delta Nilului, în Africa centrală, în Malta şi în Sicilia, din a cărei tulpină, prelucrată prin-tr-un procedeu special, se fabrica în antichitate un material de scris folosit de egipteni, apoi de greci şi de romani. Prin extensiune, denumire dată documentului scris pe materialul obţinut astfel. Papiu~Ilarian, Alexandru (1828—1878), jurist, om politic şi istoric român din Transilvania. A fost membru al Academiei Române (1868). în preajma re- voluţiei din 1848 era, alături de Avram Iancu, Ion Buteanu ş.a., unul dintre exponenţii tinerei intelectualităţi româneşti transilvănene care lupta pentru A. Papiu-Ilarian eliberarea socială şi naţională a românilor din Transilvania. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj, membru al Comitetului permanent însărcinat cu conducerea luptei pentru îndeplinirea hotărîrilor adunării din 3/15 mai 1848, iar în octombrie 1848 secretar al a-cestuia. După înfrîngerea revoluţiei a emigrat şi şi-a continuat studiile juridice la Viena şi la Padova. Stabilit în Moldova (1855), a fost profesor la Facultatea juridică din Iaşi, înfiinţată în 1851. A susţinut lupta pentru unirea principatelor, domnia lui AL I. Cuza şi reformele burgheze iniţiate de acesta, fiind membru al guvernului condus de M. Kogălniceanu, care a realizat reforma agrară din 1864. în activitatea sa isto-riografică s-a preocupat mai ales de lupta ţărănimii transilvănene împotriva exploatării feudale şi de lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice. în 1851 — 1852 a publicat, la Viena, „Istoria românilor din Dacia superioară*4 (2 voi., cel de-al treilea văzînd lumina tiparului în 1943). Este considerat unul dintre principalii istoriografi ai revoluţiei din 1848. A mai publicat „Tezaur de monumente istorice pentru România** (3 voi., 1862— 1864), prin care a continuat opera de editare a izvoarelor istoriei naţionale, începută de N. Bălcescu, M. Kogălniceanu şi A.T. Laurian. PAPUA 657 PARABOLOID Papua, colonie a Australiei, situată în partea de sud-est a insulei Noua Guinee şi pe cîteva mici insule învecinate. Suprafaţa: 234 498 km2. Populaţia: 540 000 loc. (1962). Centrul administrativ; Port Moresby. Limba oficială: engleza. Cea mai mare parte a teritoriului este acoperită de păduri ecuatoriale. Mari zăcăminte de minereuri aurifere şi de mangan. Se cultivă cocotieri» arbori de cauciuc, iută, sorg. Este dezvoltat pescuitul. Se fac exploatări forestiere. papuâşi, populaţie din grupul de populaţii melaneziene. papuc (ELT.), piesă de cupru sau de aluminiu în care se fixează, prin cositorire sau strîngere, capătul unui conductor şi care serveşte la legarea acestuia la o bornă a unei instalaţii, a unui aparat sau a unei maşini electrice în vederea stabilirii unui contact de-montabil. pâpulă (lat. papala „buton44; MED.), leziune superficială a pielii, caracterizată printr-o ri-dicătură roşiatică de consistenţă dură şi de mărime variabilă. Se întîlneşte în unele boli de piele şi în sifilis. papură (Typha), gen de plante erbacee din familia ti-faceelor, cu tulpină neramificată, cu frunze lungi, cu flori unisexuate grupate într-un spic compact. Creşte în lacuri, în bălţi şi în mlaştini. Se foloseşte la confecţionarea unor Papură împletituri. Papură~Vodă, poreclă dată domnului Moldovei Ştefăniţă Lupu (1659—1661), fiul lui Vasile Lupu, din cauză că, în timpul domniei iui, Moldova a fost bîntuită de o asemenea foamete, încît oamenii mîncau pîine de papură şi de coajă de copac. par (lat. part paris „pereche4*; MAT.; despre un număr întreg), care este divizibil cu 2 (ex. 4, 12). Pară, stat în nordul Braziliei. Suprafaţa: 1 229 983 km2. Populaţia: 1 371 000 loc. (1960), în special metişi şi indieni. Centrul administrativ: Belim. Este situat în cuprinsul Cîm-piei Amazonului. Cea mai mare pai te a teritoriului este acoperită de păduri ecuatoriale dese. Pe mici porţiuni se cultivă ore/, manioc, trestie de zahăr, cacao, bumbac, arbori de cauciuc. Vînatul, pescuitul şi culesul produselor pădurii ecuatoriale constituie surse importante de existenţă ale populaţiei. para, mică monedă turcească de argint. A circulat în ţările Para. Avers şi revers române în sec. al XVI II-lea şi la începutul sec. al XlX-lea. para* (gr. para „alături, contra*4) 1» Element de compunere cu sensul „alături, în afară de“ (ex. paradox, parametru). 2. (CHIM.) Prefix folosit pentru a indica, în seria benzenică, derivaţii disubstituiţi în poziţia 1,4, izomeri cu derivaţii orto-şi meta- (ex. paradifenol sau hi-drochinonă) şi pentru formarea denumirii unor izomeri (acid paratartric) saii a unor polimeri (paraacetaldehidă). par aacetaldehid ă (CH I m. , FARM.), trimer al aldehidei acetice. Este un lichid incolor, cu p.t. 10°C şi p.f. 124°C. Se obţine prin tratarea aldehidei acetice cti acid sulfuric sau clorhidric, P pură, în prezenţa unui catalizator acid, se depolimerizează, pînă la stabilirea unui echilibru de 40% polimer şi 60% mono-mer; prin distilarea monomeru-lui, transformarea este cantitativă. Se utilizează ca înlocuitor aT aldehidei acetice în unele reacţii, ca dizolvant, ca hipnotic şi ca sedativ în medicină etc. Se mai numeşte paraaldehidâ. paraaminobenzoic, acid — (FARM.) v% vitamina Hi. paraaminosalicilic, acid (FARM.), substanţă medicamentoasă care se prezintă sub formă de pulbere microcristalină, puţin solubilă în apă. Are acţiune antituberculoasă. Se mai numeşte PAS. parabăză (gr. parabasis „digresiune”), element com- ponent al comediei antice greceşti, situat de obicei în prima parte a lucrării şi alcătuit din-tr-un grup de cîntece sau bucăţi recitate, îh care autorul, prin intermediul corifeului, îşi exprimă propriile păreri în legătură cu realităţile înfăţişate. In comedia „Viespile" de Aristo-fan întîlnim un model clasic de parabază. parabolă1 (gr. parabole „asemănare, discurs alegoric") 1» Povestire religioasă cu sens alegoric, întîlnită de obicei în cărţile Bibliei. 2. Nume dat unor producţii literare, apropiate prin structura lor alegorică de fabulă. parabolă2 (MAT.), curbă plană, loc geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix, numit focar, şi de o dreaptă fixă, numită directoare. Ecuaţia parabolei raportate la axa sa şi la tangenta la vîrf este: y2=2 pxf p fiind parametrul p. — jP. semicubicâ, curba plană a cărei ecuaţie este y2 -J- ax5 — = 0, a fiind un număr real» paraboloid (MAT.), suprafaţă de gradul doi, născută de o parabolă care se deplasează aşa fel încît planul său rămîne paralel cu el însuşi, iar vîrful descrie o altă parabolă fixă, conţinută într-un plan per- PARACĂZĂTOR 658 PARADOX pendicular pe planul parabolei mobile, axa parabolei mobile coincizînd succesiv cu diferiţii diametri ai parabolei fixe. — P. eliptic, paraboloid la care cele două parabole considerate au concavităţile îndreptate în acelaşi sens. — P. hiperbolic, paraboloid la care cele două Paraboloid hiperbolic parabole au concavităţile îndreptate în sensuri contrare. — P. de rotaţie, paraboloid generat de o parabolă care se roteşte în jurul axei sale. paracăzător (TEHN.), dispozitiv ‘ de siguranţă cu care sînt prevăzute coliviile ascensoare-lor pentru a le împiedica să cadă în cazul ruperii cablului de susţinere. Oprirea coliviilor se poate face fie prin intermediul unor piese de fricţiune în formă de pană care apasă asupra ghidajelor (în cazul cînd acestea sînt metalice), fie cu piese cu gheare, care se înfig în ghidaje (în cazul cînd acestea sînt din lemn). Paracelsus, Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493—1541), alchimist şi medic elveţian, reprezentant tipic al primei faze a filozofiei naturii din epoca Renaşterii; profesor la Basel, a fost un inovator al medicinii Renaşterii. A preconizat studiul direct al naturii şi al organismului omenesc, ceea ce i-a atras exilul. După P., organismul este un microcosm, în care se petrec aceleaşi procese, în speţă aceleaşi transformări chimice, ca în restul naturii, în macrocosm. Susţine că natura vindecă bolile şi că psihicul are un rol mare în stimularea „forţei vitale", numită de el archaeus (vitalism). A introdus în medicină medicamentele chimice, devenind astfel precursorul ia-trochimiei, şi a combătut dogmatismul galenic. Figura „magicianului" şi medicului P.„ învăluită încă în timpul vieţii sale de o aureolă legendară, pare a fi constituit unul dintre prototipurile lui F a u s t. Op. pr.: „Opus paramirum" (1530 — 1531), „Marea chirurgie", scrisă în limba germană. paracenteză (gr. para „lîngă" şi ^enlesis „puncţie"; MED.), puncţie a unei cavităţi naturale (pleurală, pericardică, peritoneală) în vederea evacuării lichidului conţinut în aceasta. P. se practică în boli ca ascită, pleurezie, pericardită etc. paracheratoză (gr. para „lîngă" şi £eras „corn"; MED.), anomalie a 'stratului cornos al epidermei cu cheratinizare incompletă a celulelor epiteliale. P. se manifestă prin scuame, atrofie a epidermei şi tulburări de pigmentare a pielii, parachor (CHIM.), mărime dată de expresia , în care M este greutatea moleculară a substanţei, D şi d reprezintă respectiv densitatea substanţei în faza lichidă şi de vapori, iar y este tensiunea sa superficială. P. este o proprietate aditivă şi constitutivă; valoarea sa pentru molecula unei substanţe rezultă din însumarea unor coeficienţi atomici (p. a-tomici) şi a unor coeficienţi co-, rectivi, care depind de structura moleculei considerate. P. dă indicaţii asupra structurii moleculare, în special a substanţelor organice. paradentoză (MED.), boală degenerativă a ţesuturilor de susţinere şi fixare a dinţilor. Se caracterizează prin formarea locală de pungi de puroi, cu distrugerea ţesuturilor liga-mentare şi alveolelor dentare, urmată de căderea dinţilor. Focarele infecţioase dentare pot da însămînţări la distanţă. Se numeşte şi pioree alveolo- dentară, gingivitâ expulzivă. paradiabet (MED.), stare patologică asemănătoare diabetului, dar produsă de cauze extrapancreatice (hiperfuncţie corticosuprarenală,. obezitate, insuficienţă hepatică etc.). Se caracterizează printr-o toleranţă scăzută la glucide şi uneori prin apariţia glucozei în urină. paradiafonie (TELEC.), interacţiune nedorită între circuite telefonice, caracterizată prin percepţia în receptorul unui circuit (perturbat) a con- vorbirii dintr-un alt circuit (perturbator), cînd se ascultă pe circuitul perturbat la acelaşi capăt al liniei unde se vorbeşte pe circuitul perturbator. Fenomenul se poate produce şi la alte tipuri de telecomunicaţii. paradigmă (gr. paradeig-ma „model“; LINGV.) 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvînt. 2* Tablou al formelor unui cuvînt dat ca model pentru flexiunea unei părţi de vorbire sau a uniei clase din cadrul unei părţi de vorbire. paradis (gr. paradeisos „grădină"; IST. REL.), denumirea dată în versiunea greacă a „Vechiului testament" grădinii fabuloase Eden, în care, potrivit mitului, ar fi trăit Adam şi Eva pînă la făptuirea „păcatului originar". In creştinism, p, a devenit lăcaşul din „cer" în care vor petrece „sufletele drepţilor" după moarte. Mitul p. se întîlneşte în diverse forme şi în budismul de tip mahayana, în mitologia scandinavă, în islam etc. paradox (gr. para „contra" şi doxa „opinie" 1. (LOG.) E-nunţ contradictoriu şi totodată demonstrabil. Dacă se admite enunţul Af iar din acest fapt rezultă că şi enunţul non-^4 este adevărat, şi invers, ia naştere enunţul paradoxal potrivit căruia A şi non~A sînt în acelaşi timp adevărate. Dacă spun că este adevărat că eu mint cînd mint, atunci nu mint, adică este fals că mint, iar dacă spun că nu este adevărat că eu mint cînd mint, atunci mint, adică este adevărat că mint. Astfel rezultă că este adevărat şi totodată fals că eu mint, adică eu mint şi nu mint în acelaşi timp. Acesta este p. mincinosului, formulat încă în antichitatea greacă. P. sînt înlăturate dacă se dezvăluie viciile de ordin logic care le-au ocazionat. In cazul exemplului dat, enunţul „eu mint" nu trebuie luat ca atare, ci doar menţionat, deoa** rece el nu este de sine stătător şi despre el se susţine ceva numai în cadrul enunţului complet, din care el reprezintă doar o parte. P. se iveşte, prin urmare, numai dacă enunţul „eu mint" este substituit ilicit simplei sale menţionări. Prin înlătu- PARAFARE 659 PARAGENEZĂ rarea acestei substituţii ilicite, p. este şi el înlăturat. Analiza şi înlăturarea paradoxelor este importantă, deoarece apariţia acestora s-a produs în legătură cu probleme de fundament ale logicii (de pildă în problema definirii enunţului adevărat) şi ale matematicii (cum sînt p. expuse şi analizate de G. Cantor, C. Burali-Forti, B. Russell, E. Zermelo ş.a.). 2. (FIZ.) a) Paradoxul hidrodinamic, faptul că apăsarea unui lichid care iese prin spaţiul dintre gulerul unui tub şi o placă atrage placa în loc s-o respingă (aşa cum ar părea natural). Fenomenul se datoreşte scăderii presiunii statice în zona vitezelor mari de curgere a lichidului; atracţia plăcii este provocată de presiunea atmosferică exercitată pe faţa neudată, b) Paradoxul hidrostatic, faptul (ciudat în apa- renţă) că presiunea unui lichid pe fundul vasului în care se află nu depinde de forma vasului, ci numai de înălţimea lichidului şi de densitatea lui. parafare (DR.), punere a unei semnături prescurtate pe proiectul unui tratat internaţional de către împuterniciţii statelor care l-au negociat. P. se face în scopul de a se atesta că s-a căzut de acord asupra acestui proiect, rezervîndu-se guvernelor libertatea ca ulterior să-l semneze sau nu. parafernă (gr. para „lîngă“ şi pherne „dotă“; în dreptul burghez), bunurile aparţinînd soţiei căsătorite sub regim dotai şi neconstituite ca dotă. Asupra acestor bunuri, soţia îşi păstrează dreptul de administrare şi de folosinţă. parafinâre (EXPL. PETR.) 1« Operaţie de acoperire cu un strat de parafină (prin scufundare în parafină topită) a probelor de rocă (saturate cu ''fluide) obţinute prin carotaj, în timpul forajului, din formaţiunile productive. P. se face cu scopul de a conserva conţinutul iniţial de fluide (apă şi hidrocarburi) în proba luată, pînă la efectuarea analizelor necesare în laborator. 2. Depunere de parafine solide pe pereţii ţevilor de extracţie, în interiorul capului de erupţie sau pe conductele de transport al ţiţeiului, care provoacă reducerea secţiunii de curgere, ducînd la o scădere sau chiar la întreruperea producţiei de ţiţei. V. şi deparafinare. parafină (chim.) 1. Amestec de alcani superiori (în special C2o—C2g)» care au catena neramificată. Este un produs solid cu aspect cristalin, alb, fără gust, fără miros, cu punctul de topire variabil în raport cu compoziţia (între 45 şi 62°C). Se obţine prin cristalizare sau cu ajutorul solvenţilor selectivi din fracţiunile rezultate la i distilarea păcurii provenite din i ţiţeiurile parafinoase. Se întrebuinţează la fabricarea cerii de parchet, a hîrtiei şi a ţesăturilor parafinate, ca material izolant în electrotehnică, în medicină etc. P. este chimizată prin oxi-dare, pentru obţinerea alcoolilor şi a acizilor graşi. 2. (La pl.) V. alcani. paraflâcără (MAŞ.), piesă de protecţie: a tijei pistonului motoarelor cu autoaprindere cu. dublu efect contra flăcării din cilindru, paraflow (chim.) v.paragel. parafoc (TEHN.), perete care apără de flăcări o parte mai sensibilă a unui cazan de abur. paraformaldebidă (CHIM.), amestec de polimeri ai formal-dehidei, cu grade de polimeri-zare cuprinse între 10 şi 50, obţinut prin evaporarea în vid a soluţiei apoase de formalde- ,hidă.P. se.prezintă ca o pulbere albă, solubilă în apă. Prin.încăl-zire (140—Î60°C) se depolime-rizează fără a se topi, dînd for-maldehida monomeră gazoasă. Se întrebuinţează, în locul for-maldehidei monomoleculare, în multe reacţii. Adeseori este numită, impropriu, trioximetilenă. V. şi polioximetilene. parafrazare (LIT.) 1. Expunere sau explicaţie dezvoltată a conţinutului unui text dat. 2. Mod de exprimare bazat pe tiparul spuselor altcuiva, pe enunţuri cunoscute. parafrază (MUZ.), piesă instrumentală de virtuozitate, scrisă de obicei după una sau mai multe teme cunoscute şi apropiată, ca tip, de fantezie. Liszt a scris parafraze pe teme din „Rigoletto“ de Verdi, din „E. Oneghin“ de Ceaikovski ş.a. parafulger (TELEC.), dispozitiv de protecţie contra supratensiunilor, în instalaţiile de telecomunicaţii pe linii aeriene, avînd construcţia asemănătoare cu a unui descărcător electric. Se montează la intrarea în instalaţie, între fiecare conductor şi pămînt. Protejează instalaţiile şi personalul care le utilizează. par a ganglion (ANAT.), grup de celule desprins din sistemul simpatic embrionar, răspîndite în diferite regiuni ale organismului (regiunea aortei, regiunea suprarenală).! paragel (CHiM.)t produs obţinut prin condensarea parafinei clorurate cu naftalina. în prezenţa clorurii de aluminiu. Se utilizează ca aditiv pentru uleiurile minerale, :în scopul coborîrii punctului de congelare al acestora. Sin. paraflow. parageneză (MINER.), asociaţie de minerale formată în urma unui anumit proces geologic (ex. depuneri marine de sare gemă şi de săruri de potasiu şi de magneziu; depuneri hidrotermale de cuarţ, bariti-nă, galenă, blendă, calcopirită etc.). într-p asociaţie de minereu se pot distinge mai multe p., ceea ce dovedeşte că este vorba de etape diferite de formare în condiţii deosebite. De ex. în rocile alterate, mineralele primare (formate iniţial) şi cele secundare (formate ulterior, prin. alterarea celor primare) reprezintă p. deosebite. PARAGUAY 660 PARALAXĂ Paraguay, rîu în Brazilia şi Paraguay (2 200 km), afluent pe dreapta al fluviului Paranâ. Izvorăşte din partea de nord-vest a Podişului Brazilian. Navigabil pînă la localitatea Co-rumbâ. Trece prin oraşul Asun-cion. Paraguay, stat în America de Sud, situat între Brazilia, Bolivia şi Argentina. Suprafaţa: 406 752 km2. Populaţia: 1 903000 loc. ,(1963), formată din indieni, metişi şi creoli. Capitala: Asuncion. Limba de stat: spaniola. Este răspîndită şi limba indiană guarani. Partea vestică a teritoriului P. este o cîmpie înaltă, secetoasă (o porţiune din regiunea naturală Gran Chaco); partea centrală este o cîmpie joasă, aluvială, străbătută de fluviul Paraguay, iar partea sud-estică un podiş cu altitudini pînă la aproape 700 m, care reprezintă marginea Podişului Brazilian. Climă tropicală, umedă în est, tot mai aridă spre vest. Pădurile tropicale, umede şi uscate, ocupă jumătate din suprafaţa ţării. Zăcăminte de petrol (în Gran Chaco). P. este o ţară agrară slab dezvoltată. Ramurile de bază ale economiei sînt creşterea animalelor şi exploatările forestiere. Monopolurile străine (din Argentina, S.U.A., Anglia) deţin poziţii importante în economie. Baza furajeră o formează păşunile naturale din zona cuprinsă între rîurile Paraguay şi Paranâ şi din Gran Chaco. Se cresc în special bovine pentru carne. în cîmpia fîului Para- guay se cultivă porumb, manioc, orez, bumbac, trestie de zahăr, plante citrice ş.a. Se recoltează mate, care creşte spontan, dar se şi cultivă pe suprafeţe întinse. Mari exploatări forestiere, în cadrul cărora cele de arbori qu-ebracho (care conţin tanin) ocupă un loc important. Industria este slab dezvoltată, fiind orientată în special spre prelucrarea produselor a-gricole (extract de carne, carne uscată, conserve de carne, zahăr, mate, tutun, ulei vegetal, uleiuri . aromatice din citrice ş.a.) şi spre prelucrarea lemnului (substanţe tanante, cherestea ş.a.). Se exportă lemn şi produse ale industriei lemnului (aproape jumătate din valoarea exportului) şi produse agricole. — Istoric. Teritoriul P. a fost populat în vechime de triburi de indieni (amerindieni) din grupa lingvistică guaikauru, din familia de limbi tupi-guarani. în deceniul al patrulea al sec. al XVI-lea, conchistadorii spanioli au început cucerirea P., iar pe la sfîrşitul sec. al XVI-lea teritoriul P. a devenit o principală sferă de activitate a misionarilor iezuiţi, în procesul colonizării, P. a fost împărţit în două: partea de nord a fost transformată în colonie a Spaniei, iar în partea de sud-est s-a constituit un stat teocratic al iezuiţilor, subordonat formal guvernatorului spaniol din P. La mijlocul sec. al XVIII-lea, în urma războiului dintre Spania şi statul iezuiţilor dinP., aceştia au fost izgoniţi din ţară, iar teritoriul P. a fost trecut în întregime sub controlul colonialiştilor spanioli, în 1811, în timpul războiului pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810— Î826), P. şi-a proclamat independenţa. între 1814 şi 1862, în P. au fost înfăptuite o serie de reforme care au contribuit la dezvoltarea capitalistă a ţării, în urma înfrîngerii P. în răz- boiul din 1865—1870, dezlănţuit de Argentina, Brazilia şi Uruguay, o parte însemnată din teritoriul ţării a trecut la învingători, iar în ţară a fost instaurată dominaţia moşierilor reacţionari, care au facilitat pătrunderea capitalului străin în economia P. în 1933 a fost creat Partidul Comunist din P., care, din 1947, activează în ilegalitate. în 1932, Bolivia, urmărind să acapareze întreaga regiune petroliferă Gran-Chaco, a început un război împotriva P., terminat în 1935 prin în-frîngerea Boliviei, care a pierdut 2/3 din teritoriul în litigiu, în prima jumătate a sec. al XX-lea, în condiţiile unei îndelungate instabilităţi politice, pătrunderea capitalului străin în economia P. s-a intensificat. Din 1954, în urma unei lovituri militare, preşedinte al P. a devenit A. Stroessner, care a instaurat în ţară un regim dictatorial. în ultimii ani, în P. a luat naştere o mişcare de partizani, condusă de Frontul unic al eliberării naţionale. Paraiba, fluviu în sud-estul Braziliei (1 060 km). Izvorăşte din marginea Podişului Braziliei (munţii Serra do Mar) şi se varsă în Oceanul Atlantic. Paraiba, stat în estul Braziliei. Suprafaţa: 56 566 km2. Populaţia: 2 070 000 loc. (1960). Centrul administrativ: }oăoPes~ soa. Cuprinde o porţiune din cîmpia litorală atlantică şi podişul Borborema. Precipitaţiile sînt abundente în zona litorală, dar în interior clima devine tot mai aridă. Zăcăminte de mică, de minereu de cupru, de wolfram, de berii, de columbit. Pe litoral se află mari plantaţii de trestie de zahăr. Se mai cultivă orez, tutun, sisal, plante oleaginoase, bananieri, în regiunile mai uscate porumb şi bumbac. Se cresc ovine. paraimunitâte (BIOL.), rezistenţă pe care un organism, imun faţă de un germen, o prezintă şi faţă de un alt germen (rezistenţă nespecifică). Ex. animalele imune faţă de virusul herpesului au o anumită rezistenţă şi faţă de virusul vaccinai. paralăxă (gr. parallaxis „schimbare44; ASTR.) a) P. anuală (sau stelară), unghiul sub care PARALEL 661 PARAMAGNET1SM P Paralaxâ anuală se vede dintr-o stea raza orbitei Pămîntului în jurul Soarelui cînd unul din unghiurile între direcţia spre stea şi raza orbitei Pămîntului este de 90°; este maximă (0,76") pentru steaua, cea mai apropiată de noi, Proxima Centauri, b) Paralaxâ geocentricâ, unghiul sub care se vede, dintr-un corp al sistemului solar (inclusiv Luna), raza ecuatorială a Pămîntului; p.g. pentru Soare este de 8,79",pentru Lună 57'. paralel 1. (MAT.) Cerc situat pe o suprafaţă de rotaţie, obţinut prin intersecţia suprafeţei cu un plan perpendicular pe axa ei de rotaţie. 2. (ASTR.) Paralel ceresc, cerc mic al sferei cereşti descris de o stea în mişcarea ei diurnă. paralelă1 (GEOGR.), linie care rezultă din intersectarea suprafeţei Pămîntului cu un plan paralel cu planul ecuatorului (deci perpendicular pe axa polilor). Reprezintă cercul care uneşte pe suprafaţa Pămîntului punctele de aceeaşi latitudine. De la ecuator spre poli cercurile paralele devin din ce în ce mai mici, pînă cînd ajung să se confunde cu un punct. Principalele p. sînt: tropicul cancerului şi cercul polar de nord în emisfera boreală, tropicul capricornului şi cercul polar de sud în emisfera australă. paralelă2 (LIT.), variantă a portretului, constînd în prezentarea simultană a două portrete şi în compararea lor, în scopul sublinierii pe această cale a trăsăturilor lor specifice (ex. p. „Decebal şi Ştefan ' cel Mare“ de D. Bolintineanu). paralele 1. (MAT„; despre două drepte) Care sînt situate în acelaşi plan şi nu au nici un punct comun. 2. (SPORT) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale şi paralele, aşezate pe patru stîlpi. Pentru exerciţiile masculine, barele sînt aşezate la acelaşi nivel; pentru cele feminine, la nivele diferite (paralele inegale). paralelipiped (MAT.), prismă ale cărei baze sînt paralelograme. Are şase feţe, opt vîrfuri şi 12 muchii. — P. drept, paralelipiped care are muchiile laterale perpendiculare pe planele bazelor. — P. oblic, paralelipiped care are muchiile laterale înclinate faţă de planele Paralelipiped oblic bazelor. — P. dreptunghi, paralelipiped drept ale cărui baze sînt dreptunghiurj. paralelism psihofizic, teorie idealistă-dualistă potrivit căreia procesele fiziologice şi psihice ar constitui două serii de fenomene paralele ce se desfăşoară în mod independent una de alta. Formulată iniţial de D e s-c a r t e s, teoria p. p. a fost reluată în psihologie în sec. al XÎX-lea, pe baza interpretării unilaterale a unor date ale psi-hofiziologiei incipiente. Dezvoltarea ulterioară a psihologiei experimentale a infirmat p.p.* demonstrînd justeţea concepţiei materialiste, potrivit căreia psihicul este o funcţie a creierului ca formă superioară de organizare a materiei. paralelogram 1. (mat.) Patrulater cu laturile opuşe paralele. în p. laturile şi unghiurile opuse sînt egale. Dreptunghiul, pătratul şi rombul sînt şi ele p, 2, (FiZ.) Paralelogramul forţelor, regulă şi construcţie grafică cu ajutorul căreia se deter- mină rezultanta (suma geometrică) a două mărimi vectoriale (reprezentante de vectori liberi), în particular a două forţe concurente. Conform regulii p./., rezultanta este re- Î>rezentată de diagonala parale-ogramului ale cărui laturi sînt cei doi vectori daţi. paralizie (MED.), stare patologică manifestată prin diminuarea considerabilă sau pierderea mişcărilor voluntare, dato~ rită unei leziuni a sistemului nervos central sau periferic. P. apare fie în urma unei leziuni organice a sistemului nervos (hemoragie, tromboză, spasm al vaselor cerebrale, intoxicaţii cu alcool, plumb etc.), fie a unei inhibiţii funcţionale a activităţii sistemului nervos (isterie, pitiatism). P* poate fi localizată la un membru (mono-plegie), la membrele inferioare (paraplegie), la o jumătate a corpului (hemiplegie). Pierderea sensibilităţii sau a simţului tactil se numeşte anestezie, iar dispariţia sensibilităţii dureroase a-nalgezie.— P. agitantă, boală nervoasă caracterizată prin rigiditate musculară şi tremurat uri ale capului, ale mîini-lor şi ale picioarelor. La copii şi la tineri apare în urma unei encefalite epidemice sau în urma altor boli infectocontagioase (febră tifoidă, reumatism articular acut, sifilis etc.); la bătrîni poate apărea ca o consecinţă a arteriosclerozei cerebrale. Se numeşte şi parkinsonismt boala lui Parkinson. — P. generală progresivă? meningoencefalită de origine sifilitică, caracterizată prin scăderea activităţii intelectuale, a memoriei, prin tulburări de vorbire (dizartrie), tre-murături ale extremităţilor. în majoritatea cazurilor, boala evoluează spre demenţă. Unele ameliorări în desfăşurarea bolii au fost aduse prin aplicarea malario-terapiei. — P. infantilă v. poliomielită. paralogism (LOG.), sofism săvîrşit fără intenţia de a induce în eroare. paramagnetism (FIZ.), complex de proprietăţi magnetice specifice care se întîlneşte la corpurile constituite din ioni, atomi sau molecule cu momente magnetice elementare permanente. Originea acestor momente poate fi orbitală (momentele magnetice asociate mişcării orbitale a electronilor), de spin (momentele proprii de spin PARAMAR1B0 662 PARANA ale electronilor) sau mixtă (orbitală şi de spin). Sub acţiunea unui cîmp magnetic, momentele elementare tind să se o-rienteze paralel şi în sensul cîmpului, acestei tendinţe opu-nîndu-i-se acţiunea dezordona-toare a agitaţiei termice. In general, susceptibilitatea paramag-netică este invers proporţională cu temperatura. Toate corpurile care prezintă, la temperaturi mai coborîte, forme de magnetism ordonat (fero-, feri- sau antife-romagnetism) posedă o temperatură critică (punctul Curie sau punctul Neel) deasupra căreia ordinea magnetică dispare şi a-pare forma de magnetism dezordonat, paramagnetismul. Numeroase substanţe prezintă p. Astfel, în stare gazoasă, sînt paramagnetice substanţele ai căror atomi, molecule sau ioni au un număr impar de electroni, precum şi cîteva tipuri de molecule cu număr par de e-lectroni (ex. oxigenul molecular), în stare solidă sînt paramagnetice mai ales cristalele care conţin ioni ai elementelor din grupele de tranziţie. Metalele prezintă o formă ae p. independent găl~ buie, suculentă, cu gust dulce-acrişor. Se cultivă în toate regiunile pomicole din ţara noastră. Parmenide (din Eleea) (sfîrşitul sec. VI — începutul sec. V î.e.n.), filozof grec, principalul reprezentant al şcolii e 1 e-a t e. P. admite materialitatea lumii, dar consideră că adevărata „existenţă** este unică, imobilă şi neschimbătoare. Cunoaşterea senzorială („calea opi-niei“), prin care lumea ne apare multiplă, diversă şi schimbătoare, este înşelătoare; adevărata existenţă poate fi cunoscută numai prin raţiune („calea adevărului“). Ontologia lui P. este, în esenţă, materialist-metafizică; concepţia sa despre cunoaştere, în măsura în care P* rupe cunoaşterea logică de cea senzorială şi ’ manifestă neîncredere în aceasta din urmă, a favorizat însă dezvoltarea ulterioară a idealismului în Grecia antică. Totodată în tezele lui P. sînt implicate legile logicii formale, care aveau să fie enunţate mai tîrziu de Âristotel. Parmigianino (pe numele adevărat Francesco Mazzola; 1503 — 1540), pictor italian din şcoala din Parma, elev al lui Correggio şi unul dintre promotorii manierismului. In tablourile şi în desenele sale, P. stilizează formele, intro-ducînd un canon nou, conform căruia trupurile, gîturile, membrele capătă o alungire plină de eleganţă („Madona cu sfinţi şi un înger**, „Sfînta familie**, „Fecioara cu gîtul lung** etc.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tabloul „Sfînta Ecaterina**. Parnas, denumirea unui munte . în Phocida (Grecia antică), care, datorită înălţimii şi priveliştilor deosebit de frumoase, era considerat de vechii greci drept reşedinţă a muzelor şi loc de întîlnire al zeilor, zeiţelor şi nimfelor. Potrivit mitului, în P. s-ar fi aflat fîntîna inspiraţiei poetice, nu- mită Hypocrena. Unii identifi- cau P. şi cu muntele Helicon din Beoţia. Prin extensiune, termenul de P., avînd uneori o nuanţă uşor peiorativă, denumeşte azi locul de adunare sau de retragere al unor înalte personalităţi artistice. Parnas» Iakov Oskarovici (1884—1949), biochimist sovietic. A fost profesor şi membru al Academiei de medicină din U.R.S.S. Este autor a numeroase lucrări privind energetica muşchilor netezi, corelaţia dintre glandele endocrine, metabolismul bazai, metabolismul purinelor. Op. pr.: „Chimie fiziologică** (1922), „Metabolismul apei“ (1926). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. parnasianism, curent în poezie, apărut în Franţa spre jumătatea secolului al XlX-lea, denumit astfel după publicaţia antologică „Parnasul contem-poran“ (1876). Patru dintre colaboratorii ei (Th. Gautier, teoreticianul p., Th. de Ban-ville, Ch. Baudelaire, Leconte de Lisle, cel mai reprezentativ dintre ei) au fost denumiţi şi „patriarhii parnasului“. In elaborarea principiilor p., ei au pornit de la virtuozităţile stilistice ale „Orientalelor*1 lui V. Hugo, ridicîndu-se împotriva exceselor sentimentalismului şi abuzurilor fanteziei, retorismului şi digresiunilor prolixe sau prozaice ale unor romantici. Sub egida formulei „artă pentru artă“, dovedindu-se deosebit de exigent în problemele de prozodie, impunînd formele fixe ale poeziei şi interzicînd cu severitate orice licenţă poetică, p. promova „valorile formale** ale artei, în general, şi ale poeziei, în special, propovăduia menţinerea „impasibilităţii lucide** în procesul de creaţie, transformarea poeziei într-un joc gratuit, dar savant de virtuozităţi imagistice. P* cultiva fie evocarea grandioasă a civilizaţiilor trecute şi calmul spectaculos al unei naturi exotice şi virgine, fie descrierea strălucirii exterioare a lucrurilor, în special a podoabelor rare şi preţioase. Prin interesul excesiv pentru obiecte şi „obiectivitate**, p. se apropie ideologic de pozitivismul natu-raliştilor şi de realismul flau- bertian. Deşi au pretins că împiedică „imixtiunea** oricărui conţinut etic şi filozofic în artă, ei au încercat totuşi să promoveze ideea reîntoarcerii la vechile idealuri ale civilizaţiilor păgîne. Curentul şi-a arătat curînd limitele prin promovarea unei poezii descriptiv-evocative, lipsite însă de profunzime şi de substanţă. Prin cultul rafinat al imaginii şi prin elaborarea unei arte prestigioase, p. a pregătit apariţia simbolismului. în literatura română, influenţe ale p. au pătruns în opera lui Al. Macedonski („Poema ron-delurilor**, 1927), I. Pillat, C. Theodorescu ş.a. Parnell fpamel], Charles Stewart (1846 — 1891), om politic irlandez, liberal, conducătorul mişcării burgheziei liberale moderate irlandeze pentru autonomia Irlandei (H o m e-R u 1 e). A fost unul dintre organizatorii obstrucţiei parlamentare ca mijloc de împotrivire faţă de măsurile guvernului englez, iar în 1879 a participat la crearea organizaţiei ţărăneşti „Liga agrară**. Ulterior, temîndu-se de intensificarea mişcării revoluţionare, P. a ajuns la un compromis cu cercurile conducătoare din Anglia. parodie, creaţie literară în care scriitorul, preluînd temele, motivele şi mijloacele artistice ale unei opere literare, le caricaturizează cu intenţia satirizării autorului acestora. P. de acest fel au scris în ţara noastră I.L. Caragiale, A. ,Mi-rea, G. Topîrceanu ş.a. Există şi p. în care se urmăresc efecte comice fără intenţia satirizării autorilor scrierilor parodiate (ex. λ. lui Topîrceanu după „Iliada * ui Homer, după „Infernul** lui Dante etc.). parolă (MILIT.), cuvînt secret, convenţional, care serveşte ca mijloc de recunoaştere reciprocă în serviciul de gardă, de siguranţă sau de cercetare. De obicei, p. se schimbă zilnic. paronim (gr. para „lîngă“ şi onoma „nume**; LINGV.), cuvînt asemănător cu altul ca sunete, dar diferit ca sens (ex. complement şi compliment, original şi originar). Din cauza asemănării lor formale, între p* se PARONOMAZĂ 671 PARTE Paroşeni. Centrala termoelectrică produc adesea confuzii. Modificarea formei unui cuvînt sub influenţa altui cuvînt, asemănător cu el, se numeşte atracţie paronimicâ. paronomâză (gr. para „lîn-gă“ şi onoma „nume"), construcţie stilistică care constă în asocierea a două cuvinte cu sensuri diferite, dar asemănătoare ca structură fonetică, în vederea ţixării, prin sonoritate, a unei zicale sau a unei expresii populare (ex. „Graba strică treaba'; „Ploaia din mai face mălai)**. Păros, insulă grecească în Marea Egee, în arhipelagul Ciclade. Suprafaţa: 196 km2. Circa 10 000 loc. Pe insulă se află renumite cariere de marmură. parosmie (gr. para „lîngă" şi osme „miros“; MED.), tulburare olfactivă care constă în percepţia falsă a unui miros. Paroşeni, localitate înglobată în oraşul Vulcan, inclus în teritoriul administrativ al oraşului Petroşeni, reg. Hunedoara. Aici se găseşte Centrala termoelectrică Paroşeni, una dintre unităţile mari ale industriei energiei electrice din R.P.R. A intrat în funcţiune treptat începînd din 1956, în 1964 a-jungînd la o putere instalată totală de 300 MW. Procesul de producţie este în mare parte automatizat. parotidă (gr. para „lîngă; alături de" şi ous „ureche"; ANAT.), glandă salivară pereche, cea mai voluminoasă dintre glandele salivare. Este situată de-a lungul marginii posterioare a mandibulei, dedesubtul şi înapoia urechii. Conductul excretor al pa-rotidei, canalul lui Stenon, se termină în dreptul celui de-al doilea molar. Secreţia pa roti de i conţine fermenţii care încep digestia hidrocarbona-ţilor în cavitatea bucală. parotidită epidemică (MED.) v. oreion. pârox (CHIM.), produs obţinut prin oxidarea parafinei. Conţine acizi graşi, esteri, alco- oli şi parafină neoxidată. Din p. se obţin acizi graşi sintetici. paroxism (GEOL.), moment în care un fenomen geologic se manifestă cu intensitate maximă (ex. p* unei erupţii vulcanice, al unei faze de mişcări tectonice, al unui cutremur etc.). paroxistic (MED.; despre un simptom, o boală), care survine brusc sau care atinge un maximum de intensitate (ex. tahicardie paroxistică, criză epileptică paroxistică). Parrhasios (ultimele decenii ale sec. V — primele decenii ale sec. IV î.e.n.), pictor grec, ilustru reprezentant al şcolii ioniene. A lucrat în Efes, de unde era originar, şi la Atena. Renumit desenator şi colorist, P. a înfăţişat pe eroii epopeelor homerice în compoziţii pline de mişcare („Ulise simulînd nebunia", „ împărţirea armelor lui Ahile" etc.). Nici una dintre lucrările sale nu s-a păstrat. Parry[peri/, Insulele—arhipelag în Arctica canadiană. Suprafaţa totală: 100 000 km2. Insule principale: Melville, Prince Patrick, Bathurst, Cornwall etc. Relief muntos şi deluros. Numit după exploratorul polar englez William Parry (1790— 1855), care le-a descoperit. în anul 1818. parsec (ASTR.), unitate de măsură pentru distanţa cerească corespunzătoare unei depărtări de unde raza orbitei pămînteşti se vede sub un unghi de T, adică o distanţă de 206 265 de ori distanţa Pămînt-Soare. Parsecul este egal cu 3,08 • 1013 km sau 3,26 ani-lumină. Parsons [pâ:snz], Charles Algernon (1854—1931), inginer şi inventator englez. A creat, în 1884, turbina axială cu abur cu reacţie, pe care ulterior a perfecţionat-o. parşi, nume dat iranienilor adepţi ai zoroastrismu- 1 u i, care, după cucerirea Persiei de către arabi (sec. al VII-lea), au refuzat să treacă la islamism. Mulţi dintre p. s-au refugiat în India pentru a scăpa de persecuţiile religioase ale arabilor, partaj (DR.) v. împărţeală, parte 1. (DR.) a) Parte contractantă, una dintre persoanele între care a fost încheiat un contract, b) Parte în proces (sau parte litigantâ), persoană care valorifică un drept sau se apără în faţa unui organ de jurisdicţie, împotriva dreptului valorificat de o altă parte, c) Parte civilă, persoană care, în cadrul procesului penal, exercită acţiunea civilă, d) Parte responsabilă civilmente, persoană care, în cadrul procesului penal, răspunde de pagubele pricinuite prin infracţiunea să-vîrşită de o altă persoană (un minor, un prepus), e) Parte vătămată, persoană căreia prin săvîrşirea unei infracţiuni i s-a cauzat o vătămare şi care figurează, ca parte, în procesul penal. 2. (LINGV.) a^ Parte de vorbire, clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general şi după caracteristicile morfologice şi sintactice. Cuvintele din limba română se clasifică în zece p. de v.: substantiv, articol, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb prepoziţie, conjuncţie şi interjecţie. b) Parte de propoziţie* cuvînt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcţiunea specifică îndeplinită. P. de p. sînt de două feluri: a) principale, cînd con- PARTENI 672 PARTICULĂ Partenonul din Atena stituie minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii, centrii ei de organizare (subiectul şi predicatul); b) secundare, cînd se grupează în jurul părţilor principale, completînd înţelesul acestora sau al altor părţi secundare (atributul şi complementul). 3. (MAT.) a) Parte reală, numărul real a într-un număr complex a + bi (ex., în 3 + 41, 3 este p.r.). b) Parte imaginară, numărul bi într-un număr complexa + bi (ex. în numărul complex 3 + 5i, 5i este partea imaginară). Parteni, Cezar Antoni (1900 — 1956), electrotehnician român; a fost profesor la institutele politehnice din Iaşi şi din Bucureşti. A adus contribuţii însemnate în problemele teoriei comutaţiei, proiectării maşinilor electrice de curent continuu cu mai multe înfăşurări de excitaţie, aplicării teoriei cvadripolului la studiul maşinii asincrone ş.a. partenocarpie (BOT.), fenomen de dezvoltare a ovarului fără ca fecundaţia să fi avut loc şi de transformare a lui în fruct lipsit de seminţe. Prin p. se obţin mere, pere, struguri, portocale, smochine etc., dar fructele astfel obţinute sînt mult mai mici. P. poate fi naturală sau artificială, provocată prin acţiunea unor substanţe chimice asupra stigmatului florii. partenogeneză (BIOL.), formă de înmulţire sexuată care constă în dezvoltarea unui organism dintr-un ovul nefe- cundat. P. este frecventă la nevertebrate, mai ales la cele cu dezvoltare prin meta-geneză (ex. la unele crustacee, rotiferi, insecte etc.), precum şi la anumite plante (ex. la algele Chara şi Spirogyra, la păpădie etc.). P. poate fi provocată şi artificial, prin acţiunea unor factori fizici sau chimici asupra ovulului (p. artificială). Partenon, templu dedicat zeiţei Athena Parthenos, ridicat pe acropola Atenei, capodoperă a arhitecturii greceşti. Construit din iniţiativa lui Pericle între anii 447 şi 432 î.e.n,, P. este opera lui F i d i a s, asistat de arhitecţii Ictinos şi Calicrate şi de sculptorii Ago-racritos şi Alcamene. P. este un templu în stil doric, alcătuit dintr-o „cella‘\ în care era păstrată statuia zeiţei Atena, din pronaos şi „opisthodom** (tezaur), întregul edificiu fiind înconjurat de coloane. Construit din marmură de Pentelic, P. era bogat decorat cu reliefuri realizate de Fidias şi de colaboratorii săi. Statuia zeiţei, opera lui Fidias, înaltă de 12 m, era realizată din aur şi din fildeş; frontonul de răsărit reprezenta naşterea Atenei, iar cei de apus disputa dintre Poseidon şi Atena pentru stăpînirea Aticii. Metopele înfăţişau lupta zeilor cu titanii, lupta dintre lapiţi şi centauri, luptele atenienilor cu amazoanele. în interiorul „cellei**, o lungă friză reprezenta procesiunea panateneelor. Cele mai multe dintre sculpturile Parte- nonului se păstrează azi la Brîtish Museum. participare (DR.), situaţie în care două sau mai multe persoane au luat parte la săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni. Cei care participă pot fi autori, instigatori sau complici. participâţie, sistemul participaţiilor (EC.), formă de legătură între întreprinderile capitaliste, specifică perioadei imperialismului, care permite oligarhiei financiare să controleze capitaluri mult mai mari decît cele proprii. Potrivit acestui sistem, un capitalist sau o uniune de capitalişti care deţin pachetul de acţiuni de control al unei societăţi pe acţiuni (societatea-mamă) pot controla capitalurile altor societăţi pe acţiuni (societăţi-fiice), care depind de prima, iar acestea, la rîndul lor, deţin acţiuni la alte societăţi (so-cietăţi-nepoate) etc. în acest fel, cu un capital relativ mic cu care se achiziţionează o parte însemnată a acţiunilor unei societăţi, se poate controla un şir de alte societăţi pe acţiuni cu un capital foarte mare. S.p. intensifică fuziunea capitalurilor bancare cu cele industriale şi întăreşte puterea şi influenţa oligarhiei financiare. participiu (LINGV.), mod verbal nepredicaţiv care, mai ales sub formă de adjectiv, denumeşte acţiunea suferită de un obiect. Numai în timpurile compuse ale activului şi ale reflexivului p. are valoare verbală propriu-zisă. Prin natura lui de verb şi totodată de adjectiv, p. are trăsături specifice fiecăreia dintre aceste categorii. Gramaticile româneşti mai vechi numeau modul g e-r u n z i u p. prezent. particular (filoz.) v. general, particular, singular. particulă 1. (FIZ.) Parte foarte mică de materie care, în multe cazuri, interacţionează ca un întreg cu alte sisteme fizice. Există particule macroscopice, numite corpusculi (ex. părticelele mici de substanţă), care au caracteristici şi dimensiuni bine PARTICULĂ 673 PARTICULĂ determinate, şi particule microscopice, numite microobiecte (ex. moleculele, atomii, particulele elementare), care prezintă atît proprietăţi discontinue (cor-pusculare) cît şi continue (ondulatorii). — P. alfa (a), nucleu de heliu care intră în componenţa r a d i a*ţ i e i alfa. Este alcătuită din doi protoni şi doi neutroni, legaţi între ei de Particule a într-o cameră cu ceaţă forţe nucleare. Posedă o mare energie de legătură, ceea ce îi conferă o stabilitate deosebită. — P. beta (p), electron negativ sau pozitiv (pozitron) care intră în componenţa radiaţiei beta. — P. elementară, particulă constitutivă a materiei, care îşi conservă individualitatea şi care, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu poate fi redusă la subsisteme de astfel de particule. Individualitatea p.e. este caracterizată, între altele, prin proprietatea de a avea o energie şi un impuls bine determinate. Cîteva p.e. sînt stabile (ex. fotonul, neutrino, electronul, protonul), timpul lor de viaţă depăşind IO20 ani. Două dintre acestea: electronul şi protonul, împreună cu neutronul (care de asemenea este o p.e. cu viaţă relativ lungă), sînt constituenţii tuturor atomilor. Cele mai multe p.e. au însă un timp de viaţă foarte scurt; cu toate acestea, ele au un rol însemnat în multe fenomene (ex. mezonii n realizează legătura între protonii şi neutronii nucleelor atomice)./*^, instabile sînt întîlnite mai ales în razele cosmice. De altfel, majoritatea p.e. au fost observate pentru prima dată în aceste raze. Pentru studierea p.e. şi a interacţiunilor dintre ele, sînt însă mult mai avantajoase fasciculele de p.e. obţi- 22 — Dicţionar enciclopedic voi. III nute cu ajutorul acceleratoarelor sau al altor dispozitive (ex. reactoarele atomice, sursele radioactive). Principalele mijloace experimentale pentru identificarea şi cercetarea p.e. sînt: camerele de ionizare, contorii de particule, emulsiile nucleare etc. In teoria cuantică a cîmpu-rilor, p.e. apar drept cuante ale unor cîmpuri, caracterizate din punct de vedere matematic prin modurile lor specifice de transformare faţă de anumite grupuri de simetrie. Comportarea p.e. este descrisă de un ansamblu de numere cuantice, ca: spinul,spinul izotopic, paritatea, stranietatea ş.a. Una dintre proprietăţile fundamentale ale p.e. este transformabi-litatea reciprocă, adică însuşirea lor de a se putea transforma unele în altele. Atunci cînd două sau mai multe p.e. se ciocnesc, are loc o interacţiune al cărei rezultat poate fi anihilarea unor p.e. şi generarea altora (ex., la ciocnirea unui electron cu un pozitron, acestea se anihilează, dînd naştere unor fotoni). De asemenea, p.e. (cu excepţia celor stabile) se pot transforma în alte p.e. prin dezintegrare spontană (ex. dezintegrarea unui neutron într-un proton, un electron şi un neutrino). Procesele de transformare a p.e. respectă anumite legi de conservare, dintre care unele sînt aplicabile oricărui tip de interacţiune (ex. legile conservării energiei, impulsului, momentului cinetic, sarcinii etc.), iar altele sînt aplicabile numai anumitor tipuri de interacţiuni (ex. legile conservării spinului izotopic, stranietăţii, parităţii etc.). Pentru studiul diferitelor interacţiuni (tari, electromagnetice, slabe, gravitaţionale etc.) se folosesc aşa-numitele constante de cuplaj, ale căror valori depind de tipul interacţiunii. Cel mai bine sînt studiate interacţiunile electromagnetice, care au loc între p.e. cu sarcină electrică. Din acest punct de vedere, p.e. pot fi: neutre, cu sarcină pozitivă sau cu sarcină negativă. Sarcina electrică a acestora din urmă este egală în valoare absolută cu sarcina elementară (a electronului). Una dintre cele mai importante Generare asociată de particule elementare stranii (A° şi K°), înregistrată în camera cu bule: a — fotografie; b — schemă PARTICULĂ 674 PARTID caracteristici ale p.e. este masa de repaus; ea stă la baza clasificării p.e. şi a grupării lor în lep-toni, mezoni şi barioni. Fotonul ocupă un loc aparte între celelalte p.e., avînd masa de repaus nulă. Fiecărei p.e. îi corespunde o altă p.e., numită antiparticulă, cu a-ceeaşi masă de repaus şi acelaşi timp de viaţă, dar cu sarcina şi cu unele numere cuantice de semn Contrar (ex. electronul şi interacţiuni ale particulelor elementare înregistrate în emulsie nucleară: a unui proton cu un nucleu greu însoţită de spargerea acestuia în numeroase fragmente; pozitronui sînt îiecare h _ captura unui pion provenit din reacţia preCedentă dintre ele ^antiparticula iar cele cu spin semiîntreg (fer-mionii) se supun statisticii Fer-mi-Dirac. In unele cazuri, la cibcnirea a două sau mai multe p.e. apar sisteme ciocnirea celeilalte). Există şi p.e. ale căror antiparticule coincid cu ele înseşi (ex. fotonul, mezonul 7T°). P.e. cu spin întreg (bosonii) se supun statisticii Bose-Einstein, apar PARTICULE ELEMENTARE compuse NEUTRINO V 1 ANTINTUTR/NO V g ELECTRON e~ POîtTRON e + MEZONI ţl( F+ (MlUONl) \ DENUMIREA MEZONI n (PIONI) MEZONI K (KAONI) PROTON ANTIPROTON NEUTRON ANTtNEUTRON H!PERON ANTIHIPERON HIPERQNf E ■RON! ( *1 n° n + n~ ko)K° i'MKO K° K° K + K“ KŞ{ P V n n A A E" E° £ + S° MASA OE REPAUS < 0,0005 < 0,0005 1 î 206,86 ±0,12 206,86 ±0,12 264,37 ±0,18 273.27 ±0,12 273.27 ±0,12 972, 8 ±1,6 972.8 ± 1,6 966.8 ±0,4-966, 8 ±0,4 1836,118± 0,02 1836,118±0,02 1838,645± 0,02 1838,615± 0,02 2182.5 ±0,3 2182, 5 ±0,3 2329.9 ±2 2327,7 ±0,5 2341.6 ±1 2329.9 ±2 2327.7 ±0,5 2341,6 ±1 2583.9 ±5,5 2579 116 2583.9 ±5,5 2579 ±16 SPINUL 1/2 V2 1/2 1/2 1/Z 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 V2 1/Z 1/2 1/2 1/2 SARCINA SPINUL 120T0P1C 0 + 1 - 1 0 o + î -1 + / -1 o o o o o + / - 1 o +1 -1 -1 o +1 o 1 1 1 1/2 1/2 V2 1/2 1/2 1/2 V2 1/2 0 0 t / / 1 1 1 1/2 1/2 1/2 1/2 STRAN1- ETATEA <4x10-f6 2,6 *10-8 2.6 xlO'8 1 x10'f0 4-13x10'9 1,2x10'8 1,2 x IO'8 0 0 0 0 - 1 + / - 7 - / - 7 + / + 1 + / -2 + 2 + 2 -2 VIATA MEDIE (ÎN SECUNDE) STABIL STABIL STABIL STABIL STABIL 2.2 x IO'6 2.2 xlO'6 STABIL STABIL 1040 P 2,8x10'10 ? <1 x 10~11 1,7 x 10'10 1,6x10'10 p 9 ? 3 x10~9 7 ? P (numite şi stări legate, rezonanţe) cu timp de viaţă foarte scurt (10“2°— 10~22 s), care, din anumite puncte de vedere, sînt considerate tot p.e. Există chiar o teorie recentă care afirmă că orice p.e. este o stare legată a altor p.e. Cu ajutorul aparatului matematic al teoriei grupurilor s-au obţinut de curînd formule care leagă între ele masele de repaus ale unor familii de p.e. Prin descoperirile sale, fizica p.e. contribuie la lărgirea continuă a cunoştinţelor noastre asupra structurii materiei şi constituie un domeniu din care se va genera, probabil, o nouă teorie fizică de mare generalitate. Varietatea şi transformabi-litatea reciprocă a p.e., precum şi legile de conservare care se manifestă în interacţiunile lor, reflectă unitatea materială a lumii. 2. (LINGV.) a) Afix sau alt element invariabil ataşat la un cuvînt (ex., în limba română, a final din adverbul acuma sau din pronumele acesta este p.). b) Termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părţi de vorbire neflexibile: prepoziţii, conjuncţii, adverbe de afirmaţie şi de negaţie etc. partid, grupare de oameni care se unesc în vederea realizării unor scopuri generale cu caracter politic; p. cuprinde partea cea mai conştientă, cea mai activă şi cea mai organizată a unei clase sau a unei pături sociale, care exprimă interesele acesteia şi o conduce în lupta pentru promovarea lor. Lupta dintre partide este cea mai închegată expresie a luptei PARTID 675 PARTID politice, a luptei dintre clase. P. a apărut ca atare în perioada revoluţiilor burgheze. în România burghezo-moşiereas-că au existat numeroase partide. V. şi Români a. ' partide comuniste şi mun* choreşti, partide revoluţionare ale clasei muncitoare din fiecare ţară, reprezentînd forma ei cea mai înaltă de organizare, detaşamentele ei de avangardă. P. c. şi m. sînt întemeiate pe învăţătura marxist-leninistă. Ex-primînd interesele vitale ale maselor largi populare, p. c. şi m. luptă pentru răsturnarea orînduirii capitaliste, pentru construirea socialismului şi comunismului. Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare din Republica Populară Română,* detaşamentul ei de avangardă. în rîndu-rile partidului se unesc cei mai înaintaţi şi mai conştienţi muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari. P.M.R. este forţa politică conducătoare în R.P.R. Călăuzită de partid, clasa muncitoare, clasă conducătoare a societăţii, în strînsă alianţă cu ţărănimea şi în unire cu intelectualitatea şi cu celelalte categorii de oameni ai muncii, indiferent de naţionalitate, luptă pentru construirea orînduirii socialiste. R.M.R. îşi întemeiază întreaga activitate pe învăţătura marxist-leninistă, aplicînd-o în mod creator la condiţiile şi particularităţile specifice ţării noastre. Scopul final al partidului este construirea societăţii fără clase, Societatea comunistă. Poate fi membru al P.M.R, orice om al muncii, cetăţean ai R.P.R., care; recunoaşte statutul şi programul partidului, participă efectiv la realizarea iui, activează într-una din organizaţiile partidului, îndeplineşte hotărîrile partidului şî plăteşte cotizaţiile stabilite. Principiul călăuzitor al structurii organizatorice şi al activităţii partidului este centralismul democratic. Organul suprem al P.M.R. este c o n~ greşul partidului. întreaga activitate a partidului în intervalul dintre congrese este condusă de Comite t u 1 Central. P.M.R, este con- struit pe principiul teritorial şi al locului de producţie. Temelia organizatorică a partidului o formează organizaţiile de bază. Prim-secretar al C.C. al P.M.R. este tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Organul de presă al C.C. al P.M.R. este ziarul „Scînteia“, iar organul teoretic şi politic al C.C. este revista „Lupta de clasă**. P.M.R. numără peste 1 400 000 membri. Rezultat al procesului istoric de dezvoltare a luptei revoluţionare a clasei muncitoare, P.M.R. este moştenitorul şi continuatorul tradiţiilor de luptă pentru libertate şi progres ale poporului român, ale mişcării muncitoreşti şi socialiste, ale primului partid ai clasei muncitoare din România, Partidul social-demo-crat al muncitorilor din România (1893), al luptei eroice a Partidului Comunist din România (P.C.R.) pentru lichidarea exploatării capita-liste-rnoşiereşti, pentru făurirea societăţii socialiste. Crearea Partidului Comunist din România şi afilierea' lui la I n t e r-naţionala a II l-a C o-munistă a fost hotărîtă la Congresul general al Partidului socialist care s-a ţinut între 8 şi 12 mai 1921 în Bucureşti. P.C.R. s-a constituit ca un partid marxist-ieninist pe întreaga ţară. în 3 — 4 octombrie 1922 a avut loc la Ploieşti Congresul al Iî-lea al P.C.R., care a ales organele de conducere şi a adoptat statutul provizoriu ai partidului. în 1924 clasele dominante au scos partidul comunist în afara legilor. P.C.R. si-a continuat activitatea îh ilegalitate. în septembrie 1924 a avut ioc Congresul al IH-lea al P.C.R. Comuniştii s-au situat in fruntea mişcărilor greviste ale muncitorilor din Bucureşti, Valea Mureşului (1925), Reşiţa (1926) etc. După Congresul ai IV-lea (iunie 1928), în 1929—1930. în interiorul partidului s-a dezlănţuit o luptă fracţionistă fără de principii, căreia forţele sănătoase ale partidului i-au pus capăt restabilind unitatea rîndurilor P.C.R. în î 931 s-« pnut Congresul ai V-lea al P.C.R. în perioada cri/ei economice din 1929—1933 P.C.R. a organizat şi condus un şir de mari acţiuni muncitoreşti, care au culminat cu eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din februarie 1 9 3 3. în anii următori P.C.R. s-a situat în fruntea forţelor care luptau împotriva fascizării ţării, a expansiu nii Germaniei hitleriste şi a pregătirii războiului antisovietic. El a militat cu consecvenţă pentru închegarea unui larg front popular antifascist. Partidul a creat în anii 1934—1937 numeroase organizaţii de masă legaie cu caracter democratic, progresist şi antifascist şi a îndrumat o serie de publicaţii. El a organizat şi condus în această perioadă numeroase acţiuni greviste. P.C.R. s-a ridicat cu hotărîre împotriva dictatului de la Vie-na (30 august 1940). în perioada dictaturii militaro-fasciste şi în anii războiului, cadrele de militanţi comunişti din închisori şi lagăre, în strînsă legătură cu cadrele de bază din afară, au organizat lupta anti-hitleristă a poporului român. Au avut loc acte de sabotaj şi alte acţiuni împotriva maşinii de război germane. în iunie 1943 s-a creat din iniţiativa P.C.R. Frontul patriotic antihitlerist. în condiţiile înfrîngeriior suferite de Germania hitleristă pe frontul antisovietic şi aie adîncirii crizei politice a regimului anto-nescian» activul revoluţionar al partidului, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a elaborat, în vara anului 1943, linia strategică şi tactică pentru răsturnarea prin torţă a dictaturii militaro-fasciste şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste. La 4 aprilie 1944 a fost înlăturată clica de trădători şi capitulanţi, în frunte cu Şt. Foriş, infiltrată în conducerea partidului, La I Mai 1944 a fost realizat F r o n t u I unic muncitoresc. P.C.R. a trecut la înfăptuirea unui larg sistem de alianţe cu diferite grupări politice şi Ia atragerea în lupta antihitleristă a unor personalităţi însufleţite de sentimente patriotice, ia desfăşurarea unei vaste activităţi în rînduriie armatei, Folosind împrep-irările favorabile create de succesele militare ale Armatei PARTID 676 PARTID Sovietice, P.C.R. a organizat şi condus insurecţia armată din august 1944, care a deschis o eră nouă în istoria poporului român, marcînd începutul revoluţiei populare din România. Imediat după 23 August 1944 P.C.R. a trecut la reorganizarea sa, corespunzător condiţiilor de legalitate. P.C.R. a elaborat linia politică şi tactică care prevedea: mobilizarea tuturor forţelor în războiul antihitlerist, refacerea economiei naţionale, democratizarea ţării, făurirea alianţei mun-citoreşti-ţărăneşti în focul luptei pentru reforma agrară, instaurarea puterii populare. în octombrie 1944, pe baza platformei elaborate de P.C.R. s-a făurit Frontul naţional democrat. Valul luptei revoluţionare a măturat un şir de guverne cu majoritate reacţionară şi a impus, la 6 martie 1945, aducerea la putere a guvernului condus de dr. Petru Groza, primul guvern din ţara noastră în care clasa muncitoare avea rolul precumpănitor. în octombrie 1945 a avut loc Conferinţa naţională a P.C.R. care a trasat un amplu program de luptă pentru întărirea puterii populare, reconstrucţia ţării şi consolidarea independenţei naţionale. Conferinţa naţională a adoptat un nou Statut al P.C.R. Pe baza unei platforme elaborate de P.C.R., s-a constituit, în mai 1946, Blocul partidelor democrate, care a obţinut o victorie hotărîtoare în alegerile parlamentare din noiembrie 1946. Partidele istorice au fost definitiv înfrînte şi izolate de mase. La 30 decembrie 1947 a fost abolită monarhia, România fiind proclamată republică populară. întreaga putere a fost preluată de clasa muncitoare în a-lianţă cu masele largi ale ţărănimii. Congresul de unificare a P.C.R. şi P.S.D.R., din februarie 1948, a consacrat făurirea Partiduhii Muncitoresc Român pe baza principiilor organizatorice şi ideologice mar-xist-leniniste. Congresul a adoptat Statutul P.M.R. în iunie 1948 a avut lop naţionalizarea prin care s-a creat sectorul socialist în economie, temelia construcţiei socialiste în ţara noastră. Partidul a orientat construcţia socialistă spre crearea unei economii multilateral dezvoltate, cu o industrie puternică în Continuă perfecţionare şi adapt&re la progresul tehnic contemporan şi o agricultură care să pună în valoare tot mai larg marile ei rezerve. Politica P.M.R. de industrializare socialistă a urmărit dezvoltarea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie concomitent cu creşterea producţiei bunurilor de larg consum astfel încît să se asigure dezvoltarea în ritm susţinut a forţelor de producţie, justa lor repartiţie teritorială şi valorificarea superioară a resurselor naturale ale ţării, în vederea ridicării continue a nivelului de trai al celor ce muncesc. P.M.R. a elaborat, în Plenara C.C. din 3 — 5 martie 1949, programul transformării socialiste a agriculturii. A fost elaborat un ansamblu de măsuri pentru dezvoltarea învă-ţămîntului de toate gradele, a ştiinţei, artei şi culturii, pentru formarea cadrelor necesare construcţiei socialiste. Ducînd o luptă intransigentă faţă de orice deviere de la linia partidului, curăţindu-şi rînduriie de elementele fracţioniste, antipartinice partidul şi-a întărit continuu unitatea şi coeziunea. în 1952, a fost zdrobit grupul frac-ţionist antipartinic Pauker-Lu-ca. Congresul al II-lea al P.M.R., care a avut loc în decembrie 1955, a stabilit ca sarcină centrală a construcţiei socialiste continuarea dezvoltării cu precădere a industriei grele cu pivotul ei, industria constructoare de maşini, şi continuarea transformării socialiste a agriculturii. Congresul a aprobat raportul C.C. al P.M.R. asupra Directivelor cu privire la planul de dezvoltare pe anii 1956—1960 şi a adoptat Statutul modificat al P.M.R. în iunie 1960 a avut loc Congresul al III-lea al P.M.R., care a arătat că în R.P.R. a fost creată baza-economică a socialismului, tre-cîndu-se la desăvîrşirea construcţiei socialiste. Congresul a adoptat Directivele cu privire la planul de dezvoltare pe anii 1960—1965 şi a stabilit necesitatea perfecţionării continue a activităţii statului, a dezvoltării conştiinţei socialiste a maselor, în anii planului şesenal 1960 —1965 au fost obţinute succese istorice în dezvoltarea economică şi social-culturală a ţării. S-a dezvoltat baza tehnică-ma-terială a socialismului. în primăvara anului 1962, prin încheierea cooperativizării agriculturii, întreaga economie a căpătat un caracter unitar socialist, socialismul a învins deplin şi definitiv la oraşe şi sate. P.M.R. întreţine legături de colaborare cu partidele comuniste şi muncitoreşti frăţeşti, în spiritul internaţionalismului proletar, pe baza normelor de relaţii marxist-leniniste, aducîndu-şi contribuţia activă la întărirea unităţii şi coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Partidul şi Statul român duc o politică externă de prietenie şi colaborare cu toate ţările socialiste, de solidaritate cu mişcarea de eliberare naţională a popoarelor şi cu forţele păcii din întreaga lume, dezvoltînd în acelaşi timp relaţii de colaborare cu toate ţările, indiferent de orînduirea lor socială. Proiectul Statutului partidului, care va fi prezentat la cel de-al IV-lea Congres, prevede schimbarea denumirii P.M.R. în aceea de Partidul Comunist Român. Partidul social-democrat al muncitorilor din Roma* nia (P.S.D.M.R.), primul partid al clasei muncitoare din România, creat la Congresul din aprilie 1893. Crearea P.S.D.M.R. a fost rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti şi al răspîndirii marxismului în România. P.S.D.M.R. a mai ţinut, încă^inci congrese (1894, 1895, 1897, 1898 şi 1899). în timpul activităţii P.S.D.M.R. (1893-1899), mişcarea muncitorească din România şi-a întărit legăturile cu mişcarea muncitorească internaţională, prin participarea delegaţilor săi la congresele de la Ziirich (1893) şi Londra (1896) ale Internaţionalei a Il-a. Organele de presă ale P.S.D.M.R. au fost ziarul „Munca“ (pînă în 1894) şi „Lumea nouă“ (1894 — 1900). Un rol funest în activitatea partidului l-au avut elementele burghezo-liberale (cunoscute sub numele de „g e n e- PARTID 677 PARTINITATE roşi i“), care la Congresul al Vl-lea (1899), au dezorganizat P.S.D.M.R., trecînd în bloc în partidul liberal. Dezorganizarea partidului clasei muncitoare (1899) nu a putut însă lichida mişcarea muncitorească. Socialiştii înaintaţi şi-au continuat activitatea în cadrul Clubului muncitorilor din Bucureşti, apoi, din 1902, în cadrul cercului „România munci-toare“ şi al „Cercului de studii sociale** din Iaşi. Începînd din 1905 s-au creat, în mai multe oraşe ale ţării, cercuri socialiste „România muncitoare** şi“ primele sindicate muncitoreşti întemeiate pe principiile luptei de clasă. în timpul marii răscoale a ţăranilor din 1907, organizaţii locale şi militanţi revoluţionari din mişcarea socialistă, au sprijinit lupta ţărănimii răsculate. La conferinţa pe ţară din 1908 a cercurilor „România muncitoare** şi a sindicatelor a fost creată Uniunea socialistă din România şi adoptat statutul acesteia, ceea ce a contribuit la pregătirea reorganizării, în 1910, a Partidului social-democrat din România. Congresul I al P.S.D.R. a adoptat programul şi statutul partidului. în anii premergători primului război mondial, partea cea mai avansată a clasei muncitoare, în frunte cu aripa de stînga din P.S.D.R., au luptat împotriva participării României la războiul imperialist, organizînd greve şi demonstraţii de protest. P.S.D.R. a participat la conferinţa internaţională antirăzboinică de la Z i m-merwald (1915), aderînd la grupul zimmerwaldienilor de stînga, organizat din iniţiativa lui V.I, Lenin. P.S.D.R. a mai ţinut patru congrese: în 1912, în 1914 (două: unul ordinar şi unul extraordinar) şi în 1915. Organul de presă al P.S.D.R. a fost ziarul „România muncitoare** (1902 şi 1905—=* 1916). în august 1916, o dată cu intrarea României în război alături de Antantă, coaliţie imperialistă formată din Anglia; Franţa şi Rusia, activitatea P.S.D.R. a fost interzisă. fn noiembrie 1918, P.S.D.R. şi-a reluat activitatea, sub denumirea de „Partidul socialist din România* , şi a adoptat, în decembrie 1918, „Declaraţia de principii a Partidului socialist din Români a**, primul program oficial al mişcării muncitoreşti din România, în care se preciza că scopul luptei clasei muncitoare este instaurarea dictaturii proletare şi înfăptuirea comunismului. în focul luptelor revoluţionare, determinate de a-dîncirea contradicţiilor sociale din ţara noastră şi sub influenţa exemplului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, se produce o profundă schimbare în modul de a gîndi al clasei muncitoare. în sînul partidului s-a intensificat lupta ideologică, care a luat forme din ce în ce mai ascuţite după unificarea partidelor socialiste de e teritoriul României (octom-rie 1920) şi mai ales după greva generală din octombrie 192 0. Curentul de opinie care cerea insistent făurirea partidului comunist capătă amploare. La Congresul Partidului socialist din mai 1921, majoritatea zdrobitoare a delegaţilor a votat crearea Partidului Comunist din România şi afilierea lui la Internaţionala a IlI-a Comunistă. Partidul social-democrat din România (P.S.D.R.), partid politic al clasei muncitoare din România, afiliat la I n-ternaţionala muncitorească socialistă. S-a constituit în mai 1927, la Congresul Federaţiei partidelor regionale socialiste; aceasta fusese creată în 1921 de către conducătorii Partidului socialist care, părăsind partidul după şedinţa Consiliului General din 30 ianuarie—3 februarie 1921, unde fuseseră puşi în minoritate, organizaseră „Comitetul provizoriu al social-democraţiei române**, scindînd mişcarea muncitorească. în afara Congresului de constituire, P.S.D.R. a mai ţinut încă trei congrese (1930, 1933 şi 1936). Organul de presă al partidului a fost ziarul „Socialismul**. în timpul dictaturii militare-fasciste şi al războiului hitlerist, un număr de organizaţii locale ale P.S.D.R. au sprijinit politica P.C.R. şi s-au raliat Frontului patriotic antihitlerist (1943). La I mai 1944, la chemarea P.C.R. şi cu sprijinul unor fruntaşi ai P.S.D.R. (T. lor-dăchescu, L. Rădăceanu şi Şt. Voitec), a fost încheiat Frontul unic muncitoresc. După victoria i n-surec.ţiei armate din august 194 4, unitatea de acţiune a P.C.R. şi P.S.D.R. s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Organul de presă al P.S.D.R. după 23 August 1944 a fost ziarul „Libertatea**. La Congresul extraordinar al P.S.D.R. din 10 martie 1946, ca urmare a întăririi curentului care se pronunţa pentru unitate, aripa de dreapta a P.S.D.R., în frunte cu C. Titel Petrescu, a fost pusă în minoritate şi exclusă din P.S.D.R. Congresul P.S.D.R. din octombrie 1947 a acceptat propunerea P.C.R., privind unificarea celor două partide pe baza principiilor ideologice şi organizatorice ale marxism-leninismului. V. şi Partidul Muncitoresc Român. partidă 1. (CONT.) Partida simplă, înregistrare şi reflectare a unei Operaţii economice într-un singur cont, prin debitarea sau creditarea directă a acestuia fără nici o corespondenţă cu alte conturi. — P. dublă, înregistrare şi reflectare în două conturi a unei operaţii economice şi care constă în trecerea aceleiaşi sume atît în debitul unui cont cît şi în creditul altui cont. 2. (SPORT) Denumire dată întrecerii dintre doi sportivi sau dintre două echipe. partinitate, caracteristică principală a oricărei ideologii, exprim înd apartenenţa ei de clasă. în opoziţie cu obiectivismul burghez, care încearcă să nege caracterul de clasă al ideologiei burgheze, clasa muncitoare şi partidul său revoluţionar afirmă deschis partinitatea ideologiei proletare, marxism-leni-nismul, care reflectă cerinţele reale ale dezvoltării societăţii, deoarece interesele clasei muncitoare coincid cu mersul obiectiv al progresului istoric. Partinitatea comunistă presupune aprecierea oricăror evenimente de pe poziţiile clasei muncitoare, ale partidului său revoluţionar, propagarea consecventă a ideilor marxism- PARTITĂ 678 PASAJ leninismului şi lupta pentru traducerea lor în viaţă, dezvăluirea hotărită a esenţei antiştiinţifice a ideologiei burgheze. partită (MUZ.)t veche denumire a s u i t e i. J. S. Bach a scris celebre p. pentru vioară solo. partitiv (lat. pars, partis „parte"; LINGV.; despre forme flexionare sau despre părţi de propoziţie), care exprimă ideea de parte dintr-un întreg. In limba română există atribute cu sens partitiv (ex. în „unii dintre ei4*); limba franceză are un articol partitiv (ex. în „je mange du pain“). partitură (MUZ.), notaţie a unui ansamblu instrumental, vocal. sau mixt, prin reunirea părţilor distincte fiecărei voci sau partide instrumentale. In p. modernă, notaţia se face pe portative suprapuse într-o ordine determinată, astfel încît sunetele care trebuie emise simultan să se găsească unele sub altele. Partium (în evul mediu, în Transilvania), denumire generală dată teritoriilor situate la vest şi, la nord de Transilvania propriu-zisă (comitatele Sat u-Mare, Cras na, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior» Bihor, Zarand, Arad şi, uneori, Maramureşul). V. şi Transilvania. partizan 1. (DR.) Persoană care, fără a face parte din forţele armate regulate, participă la lupta populară organizată împotriva inamicului în scopul eliberării teritoriului ocupat. P. li se recunoaşte acelaşi statut juridic ca şi combatanţilor. V. şi război de partizani. 2. (MILIT.; la pl., în sec. XVIII—XIX) Efectivul detaşamentelor separate din componenţa armatelor regulate în vederea acţiunii în spatele adversarului, parturiţie (MED.) v. naştere» Parţia* stat sclavagist creat în Asia Anterioară, la mijlocul sec. al Hî-lea î.e.n. de triburile părţilor, A cunoscut o mare înflorire în sec. II —I î.e.n., cînd, după înfrîngerea seleu-cizilor din Siria şi a triburilor nomade din Asia centrală, şi-a întins stăpînirea de ia Eufrat la Ind şi de la Golful Persic la Amu-Daria. P. a purtat în- delungate războaie cu romanii, stăvilindu-le, timp de peste două secole, înaintarea la răsărit de Eufrat. In anul 226 e.n., P., care intrase în declin încă din sec. al II-lea, a capitulat sub loviturile noului stat persan, al Sasanizilor. Pas, Ion (n. 1895), scriitor român născut la Bucureşti. Legat încă din tinereţe de mişcarea muncitorească, P. s-a inspirat în operele sale din viaţa celor mulţi şi oropsiţi (voi. „Din lumea celor obidiţi**, 1912; „Drumul morţii. însemnările unui soldat“, 1922; „Lumea celor necăjiţi^, 1925 etc.). A avut o bogată activitate publicistică. în anii de după Eliberare, a evocat trecutul întunecat, în romane cu pronunţat caracter autobiografic, ca „Zilele vieţii tale" (4 voi., 1948 — 1950) sau „Lanţuri** (4 voi., 1950 — 1954). A mai scris numeroase cărţi pentru copii şi tineret şi a tradus din operele lui M. Gorki, Ch. Dickens, J. Re-nard ş.a. pas1, loc mai coborît care permite trecerea peste un in~ terfluviu (creastă sau culme muntoasă, culme deluroasă). Este rezultatul procesului de fragmentare transversală a in-terfluviului, datorită eroziunii regresive, combinate, a două cursuri de apă care îşi au obîr-şiile apropiate, dar curg fiecare pe cîte unul dintre cele două povîrnişuri ale interfluviu-lui. pas2 1. (TEHN.) Distanţă sau unghi între două elemente consecutive identice ale unui sistem tehnic, măsurat (în milimetri, ţoii sau grade) în direcţia în care se repetă elementele. — Pasui danturii, distanţa dintre două flancuri de acelaşi sens a doi dinţi alăturaţi ai unei roţi dinţate, măsurată pe cercul de divizare. Unghiul la centru corespunzător acestui pas se numeşte pas unghiular. Se mai numeşte pas circumferenţial. — Pasul filetului, distanţa dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. La filetul cu un singur început, p.f. este egal cu p» şurubului. V. şi şurub. — P. de pelerin, distanţa cu care înaintează, irţtr-o perioadă, un corp supus unei mişcări periodice, alternante, cu amplitudini neegale în cele două sensuri ; distanţa respectivă de înaintare este egală cu diferenţa dintre cele două amplitudini. Se foloseşte la unele maşini de lucru (ex. la laminorul automat cu p. de p.). — (TE-LEC.) Pasul de pupinizare, distanţa egală dintre bobinele Pupin intercalate în circuitele unui cablu. P. de p. poate fi lung (1 700 m sau 1 830 m pentru frecvenţe vocale), scurt (850 m sau 915 m pentru transmisiuni muzicale) sau foarte scurt (425 m sau mai puţin pentru frecvenţe înalte). — (ELT.) Pasul de înfăşurare» intervalul dintre două mănunchiuri (laturi active) de bobină ale unei înfăşurări de maşină electrică de curent continuu, — (MAT.) Pasul unei elice, distanţa dintre un punct oarecare al unei elice circulare şi cel mai apropiat punct al ei situat pe paralela la axa elicei care trece prin primul punct. 2. (EXPL. PETR.) Pas de prăjini, ansamblu format din 2 — 4 bucăţi de prăjini (de foraj sau de pompare), păstrate în permanenţă îmbinate între ele, astfel încît să se reducă durata operaţiei de introducere şi de extragere din 3ondă a garniturii, prin micşorarea numărului de înşurubări. P.A.S* (farm.) v. paraams-nosaliciiic» acid pasacalia (passacaglia), vechi dans spaniol cu o mişcare lentă şi gravă, în măsura de trei timpi, executat pe o temă muzicală cu repetate variaţiuni. P. s-a răs-pîndit în Europa meridională şi apuseană în prima parte a sec. al XVII-lea. Preluată de compozitori ca Monteverdi, Frescobaldi, Bach, Hăndel, p. a devenit o formă de variaţi-une polifonică în mişcare moderată sau lentă şi în măsură de trei timpi, pe o temă expusă la început şi care se menţine apoi continuu, de obicei în. voce gravă. J.S. Bach a scris o celebră p. în do minor. pasaj1 î. (URB.) Spaţiu de circulaţie pentru pietoni sau carosabil, amenajat între două clădiri sau strâbătmd o PASAJ 679 PASCARELLA clădire. (DRUM., C.F.) a) încrucişare între o cale ferată şi o cale de circulaţie rutieră, a-menajată, după importanţa căilor, la acelaşi nivel (p, de nivel) sau la nivele diferite (p. denivelat). b) încrucişare, la nivele diferite, între două sau mai multe căi rutiere. pasa}2, figură muzicală formată din note scurte şi rapide, rezultată din dezvoltarea unui motiv şi făcînd trecerea între diferitele teme ale unei piese. pasametru (TEHN.), instrument de măsură mecanic, folosit pentru măsurarea cu precizie a dimensiunilor exterioare ale unor piese prin indicarea abaterii faţă de un etalon de comparaţie. Pentru uşurinţa citirii, p. este prevăzut cu un mecanism amplificator cu pîrghie, un ac indicator şi un cadran cu diviziuni. Pascal, Blaise (1623—1662), matematician, fizician, scriitor B. Pascal şi filozof francez. A adus contribuţii valoroase în domeniul geometriei, al calculului infinitezimal, al aritmeticii, teoriei numerelor, algebrei, calculului probabilităţilor. A inventat o maşină de calcul (1642) şi a descoperit legea fundamentală a hidrostaticii (legea lui P.). Descoperind presiunea atmosferică, el a infirmat concepţia naivă după care „natura are oroare de vid". P. este, de asemenea, fondatorul teoriei probabilităţilor. în urma unei crize de misticism, a devenit adept al j a n s e-. n i s m u 1 u i. în 1654 s-a retras la mănăstirea P o r t-R o y a 1, preocupîndu-se cu precădere de problemele moralei şi filozofiei. Gîndirea sa osci- lează între raţionalism şi scepticism, între ştiinţă şi religie. în celebrele sale „Scrisori provinciale44 (1656— 1657),P. denunţă cu o vigoare logică impresionantă cazuistica întortocheată a iezuiţilor, demască făţărnicia şi imoralitatea lor. în „Cugetări** (publicate postum, 1670), al căror conţinut este foarte contradictoriu, P. abdică de la raţiune în favoarea credinţei. Recunoscînd că existenţa lui dumnezeu nu poate fi demonstrată raţional, P. se mulţumeşte cu invocarea pretinsului avantaj al opţiunii pentru credinţă. El formulează vestitul său „pariu44, potrivit căruia, „dacă dumnezeu nu există, nu pierdem nimic, iar dacă există cîştigăm totul4* în ciuda afirmării de către el a slăbiciunii iremediabile a omului, P. proclamă superioritatea lui ca fiinţă gîn-ditoare asupra universului: „O-mul nu este decît o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gînditoare". Stilul lui P. se remarcă prin arhitectura geometrică a frazelor, prin sobrietate şi concizie, prin arta de a mînui antiteza, ca şi prin elocinţă firească şi intensă poezie. — (FIZ.) Legea lui P.t lege conform căreia presiunea exercitată din exterior asupra unui lichid se transmite integral (cu aceeaşi valoare) în toată masa lichidului. L. lui P., descoperită în 1663, stă la baza funcţionării tuturor sistemelor hidraulice (ex. presa hidraulică). —(MAT.) Teorema lui P., teoremă conform căreia pun ctele de inter%ecţie ale laturilor opuse ale unui hexagon înscris într-o conică sînt coliniare. Pascal (Pascu), Zaharia (c. 1860—1916), erou al clasei muncitoare din România, muncitor portuar. A intrat în mişcarea muncitorească din tinereţe, iar în primii ani ai sec. al XX-lea a participat la lupta pentru organizarea primelor sindicate din România bazate pe principiul luptei de clasă. A fost ucis de poliţişti în timpul manifestaţiei antirăzboinice de la Galaţi din 13 iunie 1916. Pascaly, Mihail (1830— 1882), actor român. Director de teatru, regizor, profesor, traducător, autor dramatic şi publicist, P* a fost un animator al vieţii teatrale. Activitatea lui P. a fost direct legată de lupta patriotică pentru afirmarea şi dezvoltarea artei şi culturii naţionale. Numeroasele sale turnee M. Pascaly în ţară au propagat pretutindeni torţa ideilor înaintate ale vremii şi mesajul artei autentice. P« a intervenit în viaţa publică, luînd atitudine împotriva nepăsării oficiale faţă de cultura artistică şi a comercializării teatrului. Om de cultură, informat asupra realizărilor din arta scenică a timpului prin călătoriile sale în străinătate, P* a urmărit să atragă teatrul românesc în circuitul culturii mondiale, înscriind în repertoriul scenei naţionale marea literatură dramatică universală (Shakespeare, Hugo, Dumas, Vigny etc.). O dată cu aceasta el a deschis însă drum şi melodramei. Sus-ţinînd dramaturgia originală» a inclus în repertoriul său mai ales piesele istorice. Deşi P. a dovedit un admirabil talent şi pentru comedie („Revizorul**, după Gogol), stilul său de joc s-a adaptat în special dramei romantice. P. însoţea forţa de expresie în rostirea textului cu gestul generos; înflăcărarea sa scenică supradimensiona personajele interpretate. Sinceritatea pasionată, patetismul jocului său transmiteau spectatorului o a-dîncă emoţie. Pascarella, Cesare (î 858— 1940), poet italian. A scris sonete în dialect roman, evo-cînd cu umor şi duioşie aspecte din istoria Italiei (volumele „Villa Gloria**, 1886; „Istoria noastră44, postumă, 1941). Opera lui Pascarella,deosebit de populară, ilustrează vitalitatea dia- PASCIN 680 PASIUNE lectului roman ca limbă literară in Italia. Pascin [past]> Jules (1885 — 1930)» pictor, desenator şi gravor francez» originar din Bulgaria. în opera sa, în care în-tîlnim uneori şi evocări biblice {„Fiul risipitor4*, „Salomeea**, „Judecata lui Solomon**), predomină tematic lumea interlopă, lumea porturilor, figurile de femei de moravuri uşoare, tratate cu umanitate. Artă dominată de erotism şi de tristeţe, pictura lui P. se remarcă printr-un desen nuanţat şi de o precizie evocatoare. Pascin este reprezentat în Cabinetul de stampe al Muzeului de artă al R.P.R. prin cîteva desene. Pascoli, Giovanni (1855— 1912), poet italian, erudit cunoscător ai culturii latine, discipol al lui Carducci; a fost succesorul acestuia la catedra de literatură italiană a Universităţii din Bologna. A scris versuri lirice, influenţate de manierismul epocii, savant cizelate, remarcabile prin puritatea limbii, prin metrica variată şi prin inflexiunile muzicale, în care a cîntat frumuseţile naturii (volumele „My-ricae**, 1891; „Cîntecele din Castel vecchio*4, 1903), poeme inspirate din trecutul de luptă al poporului italian („Poeme italice*4, „Cîntece ale regelui Enzio*4, 1909), precum şi poeme cu caracter filozofic. Preocuparea pentru problemele sociale, aflată la început sub semnul unui socialism sentimental, prezentă în unele dintre poemele sale („Popa*4, „Italy44), este întunecată treptat de o ideologie tot mai confjiiză, care îl apropie pînă la urmă de naţionalismul burghez, /râcînd din el un adept al politicii de expansiune colonială. Este autorul a trei volume de exegeză dantescă („Minerva obscură44, „Sub văl‘\ „Minunata viziune**, 1902) precum şi al unei valoroase traduceri din poezia latină. Teoriile esteticeaîe lui Giovanni Pascoli promovează purismul iraţionalist. Pascu, George (1882 — 1949), lingvist şi istoric literar român. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. în domeniul lingvisticii a publicat: „Sufixele româneşti** (1916) şi un „Dicţionar etimologic macedoromân44 (2 voi., 1925). Ca istoric literar a publicat studii privind istoria literaturii române din sec. XVI-XVIII. Pascu, Nicolaie (1922— 1944), soldat, erou din timpul insurecţiei armate din august 1944. A participat la luptele pentru lichidarea rezistenţei hitleriste din localul Misiunii germane din România pentru armata aerului, aflat în Bucureşti. în dimineaţa zilei de 24 august 1944 cade rănit mortal de o rafală de armă automată duşmană în timp ce încerca să scoată de sub focul inamic pe comandantul său de esca-dron, grav rănit. Pascu, Ştefan (n. 1914), istoric român, profesor la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei R.P.R., specialist în istoria evului mediu. Op. pr.: „Istoria Transilvaniei** (1944), „Răscoale ţărăneşti în Transilvania. I. Epoca voievodatului*4 (1947), „Meşteşugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea“ (1954), „Istoria Transilvaniei*4 (voi. I» ed. a IlI-a, 1964, în colaborare). pas de deux [pa do do] (COR.), denumirea franceză a unui dans clasic în doi, executat de o balerină şi un balerin. De obicei se compune dintr-un adagio (parte lirică dansată împreună), un allegro (cuprinzînd una sau mai multe variaţiuni solistice) şi o coda (încheiere în comun). Printre cele mai cunoscute p. ded. sînt cele din baletele „Gi-selle44 de Adam, „Lacul lebedelor44 şi „Frumoasa adormită44 de Ceaikovski, „Romeo şi ju-lieta44 de Prokofiev. P. de d. cuprind şi baletele româneşti „Călin“ de A. Mendeisohn, „Haiducii44 de H. jerea ş.a. pas de trois [pa do trua] (COR.), denumirea franceză a unui dans clasic executat de obicei de un balerin şi două balerine. De structură asemănătoare cu pas de deux> p. de t. are în allegro trei variaţii solistice. Printre cele mai reprezentative p. de t. sînt cele din baletele „Giselle44 de Adam, „Lacul lebedelor44 şi „Spărgătorul de nuci44 de Ceaikovski, „Silfidele44, pe muzică*de Chopin. paseism (fr. passe „trecut44). pasiune exagerată pentru trecut. P. este tipic romantismului evazionist şi unor concepţii conservatoare din domeniul filozofiei istoriei şi filozofiei culturii, care preconizează întoarcerea omenirii, în mod anacronic, la epoci istoriceşte depăşite (orînduirea patriarhală, evul mediu etc.). paserelă (din fr. passer „a trece*4) 1* Punte îngustă de lemn, de metal sau de beton armat, care face legătura directă între două construcţii. 2. Pod îngust de lemn, de metal sau de beton armat, aşezat la înălţime, care permite trecerea pietonilor peste o cale de comunicaţie (cale ferată, şosea, canal etc.). 3. Punte mobilă din lemn sau din metal, folosită la îmbarcarea sau la debarcarea pasagerilor pe nave. paseriforme (ZOOL.; Passe-riformes), ordin de păsări de talie în general mică (vrăbii, rîndunici) sau mijlocie (ciori, sturzi), rareori • mare (corbi, pasărea-liră), ai căror pui ies din ou golaşi şi orbi. Acest ordin cuprinde mai bine de jumătate din totalul speciilor de păsări. P. sînt răspîndite pe tot globul, la toate latitudinile şi la toate altitudinile. Multe p. sînt bune sau excelente cîntă-reţe (ex. privighetoarea). Cele mai multe sînt insectivore (pi-ţi goii, muscarii) şi deci folositoare, altele sînt răpitoare (sfrînciocii, gaiţele), unele gra-nivore (vrăbiile), iar multe dintre ele se hrănesc atît cu insecte cît şi cu seminţe (cinteza, ciocîrlia). Pasifae (în mitologia greacă), soţia regelui cretan Minos. Conform mitului, l-a zămislit pe cumplitul Minotaur, un monstru cu trup de om şi cap de taur. pasimetnz (TEHN.), instrument de măsură mecanic, folo- ) sit la măsurarea cu precizie a dimensiunilor transversale ale alezajelor prin indicarea abaterii faţă de un etalon de comparaţie. pasiune, stare afectivă deosebit de intensă şi de stabilă, care polarizează procesele psi-" hice ale omului, dominînd toate gîndurile $i acţiunile sale. Caracterul polarizator al p. poate fi explicat fiziologic prin principiul dominantei. PASIV 68! PASOLINI Paseriforme /. — Rîndunică (Hirundo rustica); 2. — Ciocîrlie moţată (Galerida cristata); 3. — Piţijfoi moţat (Parus cristatus); 4. — Sturz-de-vîsc (Turdus viscioorus) ; 5. — Cioară cenuşie (Corous cornix) ; 6. — Codobatură albă (Motacilla alba); 7. — Forfecuţă (Loxia); 8. — Sfrîncioc roşiatic (Lanius collurio); 9. — Sticlele (Carduelis carduelis); 10. Pasăre a-liră (Menura superba) pasiv1 1. (CONT.) a) Totalitatea mijloacelor economice ale unei instituţii, întreprinderi sau organizaţii economice, privite sub aspectul sursei lor de formare. b) Partea din dreapta a bilanţului, în care sînt înscrise, în expresie bănească, sursele de constituire a mijloacelor economice existente la un moment dat ale unei instituţii, întreprinderi sau organizaţii economice. V. şi activ.-— Pasive stabile, parte a datoriilor unei întreprinderi, care, în virtutea legislaţiei financiare în vigoare, se găseşte permanent în circuitul economic al acesteia, se menţine la un anumit nivel şi figurează în~ ţr-un post de pasiv în bilanţul ei. Formarea şi menţinerea p.s. se explică prin aceea că există decalaje între momentul expirării chenzinei şi ziua achitării salariilor, între momentul primirii unor mărfuri şi al plăţii facturilor etc. Mijloacele băneşti aferente p.s., deşi aparţin altor organizaţii, instituţii sau persoane, totuşi, rămînînd o anumită perioadă de timp la dispoziţia întreprinderilor, sînt folosite de acestea la fel ca resursele lor proprii. 2. (DR.) Parte a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, alcătuită din datorii şi din sarcini evaluabile în bani. pasiv2 (LINGV.) a) (Despre o formă verbală) Care arată că subiectul gramatical suferă acţiunea (săvîrşită de altcineva). V. şi d i a t e z ă. b) Vocabular pasiv, parte a vocabularului care nu este folosită în mod frecvent în vorbire. pasivism, tactică politică a Partidului naţional român din Transilvania (P.N.R.), care consta în boicotarea alegerilor şi a vieţii parlamentare din Ungaria şi se întemeia pe nere-cunoaşterea dualismului austro-ungar şi a alipirii Transilvaniei la Ungaria. Tactica p. a fost adoptată la conferinţa de constituire a P.N.R. (1869), ca o reacţie a majorităţii oamenilor politici ai burgheziei româneşti transilvănene împotriva tacticii activismuluiy preconizată de Andrei Şaguna, care însemna recunoaşterea implicită a dualismului, a abolirii autonomiei Transilvaniei şi a alipirii ei forţate la Ungaria. P. a fost o tactică politică limitată, susţinătorii lui sperînd în realizarea programului politic al burgheziei româneşti din Transilvania cu ajutorul Curţii din Viena. A fost menţinut şi după unificarea P.N.R. cu Partidul naţional român din Banat şi Ungaria şi crearea Partidului naţional român din Transilvania (1881), pînă în 1905. pasivitate (CHIM.), proprietate a unor metale (fier, crom, aluminiu, nichel) de a rezista la acţiunea unor acizi concentraţi, deşi sînt atacate de aceiaşi acizi diluaţi. Pc se datoreşte unui strat protector insolubil (în special de oxid), care se formează pe suprafaţa metalului la contactul acestuia cu acidul concentrat. Paskali, Odhise (n. 1903), sculptor albanez. A lucrat o serie de statui re-prezentînd eroi populari, plini de bărbăţie („Skanderbeg", „Partizan", „Partizană"), precum şi monumente construite şi modelate viguros („Luptătorul pentru patrie" din oraşul Kor Robert (1788— 1850), om politic englez, lider al thory-lor moderaţi. In mai multe rînduri a fost ministru, iar în 1834-1835 şi 1841 -1846 prim-ministru. Situîndu-se pe poziţiile burgheziei industriale, a fost adept al politicii liberului-schimb. Abolirea în 1846 a legii cerealelor, iniţiată de el, a nemulţumit pe membrii partidului său, care erau adepţi ai regimului protecţionist agrar, provocînd astfel sciziunea partidului thory-lor. pegamoid (POLIGR.), pînză de bumbac pe suprafaţa căreia este aplicat un strat lăcuit colorat, pe bază de nitroceluloză, care prin calandrate capătă un aspect ce imită pielea. Este folosit la legatul cărţilor, caietelor. Pegas (în mitologia greacă), cal înaripat născut din sîngele Pegas Meduzei ucise de Perse u. Belerofon şi Perseu şi-au să-vîrşit isprăvile călărind pe el. Copita lui P., lovind muntele Helicon, a făcut să ţîşnească izvorul Hipocrene, în care se scăldau muzele. Din această cauză, P. a devenit simbolul inspiraţiei poetice. pegmatit (PETROGR.), rocă eruptivă filoniană în care mineralele sînt bine cristalizate, cu structură specifică grafică, formată de obicei din cuarţ, feld-spat şi muscovit concrescute, cărora li se asociază uneori minerale preţioase. Se disting mai multe tipuri de p.: graniticey sienitice şi bazice. P. sînt surse importante pentru exploatarea feldspaţilor, micelor, pietrelor preţioase, pămînturilor rare etc. în R.P.R. se găseşte la Tere-gova (reg. Banat), Voineasa (reg. Argeş), Muntele Rece (reg» Cluj), Răzoare (reg. Maramureş), Ditrău (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) etc. Pegmatit PEGUY 701 PEKIN Peguy [ peghî7,Charles (1873— 1914), poet, eseist şi publicist francez. In tinereţe a militat scurt timp alături de J. Jaur&s pentru ideile socialismului, conceput de el ca un mijloc de regenerare morală a umanităţii. Acestei perioade îi aparţine trilogia sa dramatică: „Ioana d*Arc“ (1897). Incepînd din 1905, cînd a considerat că debarcarea armatei germane la Tanger pune în pericol existenţa naţională a Franţei, scriitorul a evoluat brusc spre un naţionalism mesianic („Patria noastră**, 1905), apoi (1908) spre catolicism, întreaga sa creaţie ulterioară purtînd pecetea acestei febrile şi fanatice convertiri intelectuale şi politice („Misterul iubirii Ioanei d’Arc**, 1910; „Porticul misterului celei de-a doua virtuţi“, 1911; „Tapiţeria sfintei Geno-veva şi a Ioanei d’Arc‘\ 1912). Spre sfîrşitul vieţii a fost influenţat de filozofia lui Berg-son. întreaga operă a lui P. este o frondă iluzoriu anticon-formistă şi antiburgheză, pentru care el a militat de pe poziţiile unui anarhism religios şi politic, de dreapta. Spirit neliniştit şi exaltat, înzestrat ca polemist şi poet, el a scris pagini caracterizate prin sensibilitatea şi varietatea expresiei, prin stilul ciudat, uneori încărcat de monoloage, paranteze şi repetiţii, adesea obsedante, dar de un puternic efect. pehblendă (MINER.), oxid natural de uraniu, cristalizat în sistemul cubic. Apare în cristale sau în mase compacte, de culoare neagră ca smoala şi cu luciu gras. Se găseşte în peg-matite, în filoane hidroterma-le, în volburi sau, diseminat, în unele sedimente. Sin. ura-ninit. peiorativ (lat. peior „mai rău"; STIL., LINGV.; despre cuvinte, expresii), care are sens nefavorabil, depreciativ (ex. conţopist „funcţionar mărunt şi adesea birocrat"); (despre afixe) care dă cuvîntului la care se ataşează un semn depreciativ (ex. sufixul -ard în patriotard sau -aş în gazetâraş). Peirce [p9:s], Charles San-ders (1839—1914), filozof, logician şi matematician ameri- can, precursor al pragmatismului. Potrivit concepţiei sale subiectiviste, ideile şi noţiunile nu reprezintă reflectări ale realităţii obiective, ci „credinţe** care ne călăuzesc în acţiune. Sensul sau conţinutul unei idei se reduce la consecinţele ei practice (principiul lui PJ, iar adevărul este o „credinţă utilă44, care duce la succes. Gnoseologia subiectivistă se îmbină la P. cu o ontologie idealist-obiec-tivă, cu un caracter făţiş religios. Ca logician şi matematician, P. a adus contribuţii importante în teoria probabilităţii şi în logica relaţiilor. El este şi întemeietorul semioticii, teoria generală a semnelor, disciplină care a luat ulterior o mare dezvoltare. peisaj 1. Peisaj geografic, fizionomie, proprie unui teritoriu oarecare, care rezultă din-tr-o anumită combinaţie între componentele naturale şi între acestea şi acţiunea societăţii umane. Aceste combinaţii formează un ansamblu, dacă nu unitar, cel puţin caracterizat prin repetarea frecventă a anumitor trăsături. Uneori sintagma p.g. se utilizează ca sinonim al termenului 1 a n d ş a f t. 2. (ARTE PLAST.) Denumire dată reprezentărilor unor colţuri din natură în lucrări de pictură sau grafică. Ca gen de sine stătător, p. a apărut în pictura daneză în sec. al XVI-lea. In funcţie de obiectul, de cadrul specific ai reprezentării, p. poate fi: rustic, citadin, industrial, marin etc. Din punctul de vedere al viziunii şi modului de organizare, el poate fi: de detaliu reprezentativ, panoramic, compus, în zbor de pasăre etc. Din punctul de vedere al sentimentului, el este idilic, dramatic, epic, monumental etc. P. mai poate fi real sau imaginar. Pei Ven-ciun (n. 1903), arheolog, antropolog şi paleontolog chinez. A cercetat peşterile din munţii Şu-Ku-Tian, unde au fost descoperite resturi osteologice ale sinantropu-lui, precum şi rămăşiţe ale culturii materiale din epoca paleoliticului inferior.  cercetat aşezările neolitice din Gansu şi Ninsia-Huei. Pekin, capitala R.P. Chineze, cel mai mare centru politic şi cultural, unul dintre cele mai mari centre economice şi al doilea oraş al ţării ca număr de locuitori (după Şanhai): 4 010 000 loc. (1957). Este situat în nordul marii cîmpii chineze, în apropiere de golful Pohai (Marea Galbenă), fiind înconjurat la est, nord şi vest de culmi muntoase. Are mari întreprinderi siderurgice, constructoare de maşini (maşini-unelte, construcţii metalice, automobile, maşini agricole, aparate de radio şi televizoare ş.a.), textile (în special de prelucrare a bumbacului), chimice, de materiale de construcţie, alimentare, poligrafice. Mare nod feroviar, aeroport internaţional, port la capătul Marelui Canal. In împrejurimi exploatări de cărbune, termocentrale şi hidrocentrale. Este sediul Academiei de Ştiinţe a R.P. Chineze. Universitate, Institut politehnic şi alte institute de învăţă-mînt superior şi institute de cercetări ştiinţifice, biblioteci (cu numeroase manuscrise vechi), muzee, operă, teatre. Partea veche aP., cuprinsă în interiorul zidurilor vechi, cu o dispoziţie liniară foarte regulată a străzilor, cuprinde „Oraşul interior**, cu fostul palat imperial (azi muzeu), Pagoda albă (1601), Zidul celor nouă zmei (relief de 30 m din ceramică smălţuită), mari parcuri (parcul Beihai din sec. al X-lea) şi „Oraşul exterior** cu cartierele de locuinţe. La P« şi în împrejurimi se păstrează numeroase temple, mănăstiri, pagode (Templul cerului, Iun-hegun, Templul lui Buddha a-dormit, sec. al XlV-lea; „Templul norilor de smaragd, sec. al XVI-lea). în ultimul timp s-au construit numeroase cartiere noi, moderne, dincolo de zidurile oraşului. Printre cele mai importante construcţii noi sînt: sediul Adunării Reprezentanţilor Populari din întreaga Chină, Palatul culturii naţionalităţilor, Muzeul de istorie, Muzeul revoluţiei chineze, Casa Radiodifuziunii. La 50 km nord-vest de P. se află mormintele împăraţilor Min.— Istoric. Unul dintre cele mai vechi oraşe ale Chinei, atestat documentar prin mileniul ‘EKING 702 PELASGÎ il II-lea î.e.n. în mileniul I ‘.e.n. este amintit în cronici >ub numele de Ţzi. Ulterior i căpătat, succesiv» denumirea de lanţzin, luciou Ciundu, Dădu ş.a. în sec. XII-XIII a :ost capitala statului Ţzin [din nordul Chinei), iar începînd din sec. al XI II-lea [cu mici întreruperi) capitala întregului stat chinez. în 1421 a primit actuala denumire. A fost ocupat în 1644 de armata ţăranilor răsculaţi, condusă de Li Ţzî-cen. în 1860, în timpul celui de-al doilea război al apiului, şi în 1900, în timpul mişcării patriotice ant ii imperialiste I-he-tuan, oraşul a fost ocupat de intervenţioniştii străr ini, care i-au pricinuit mari dis-trugeri. Aici a avut loc demonstraţia de protest de Ia 4 mai 1919 împotriva hotărîrilor tratatului de pace de la Versailles privind China, iar în 1920 a apărut laP. unul dintre primele grupuri comuniste din China. După instaurarea în ţară a dictaturii contrarevoluţionare a Gomindanului (1927), oraşului P» i s-a schimbat denumirea în Beipin, iar capitală a ţării a devenit oraşul Nankin. între ! 937 şi 1945 P* a fost ocupat de japonezi. în 1949 oraşul şi-a reprimit vechea denumire, redevenind capitală a Chinei* La P. a fost proclamată h * octombrie 1949 Republica Populară Chineză. Vtdef«r din Pekin peking (ZOOTEHN.), rasă de raţe bună producătoare de carne. Se caracterizează prin culoarea albă, precocitate şi rezistenţă la condiţiile aspre de mediu şi la boli. Are o capacitate de îngrâşare accentuată (la vîrsta de 2 1/2 luni poate avea greutatea de 2—2,5 kg, iar la maturitate 3,5—4,5 kg). Produce anual 60—90 de ouă. în ţara noastră rasa de raţe peking este crescută cu bune rezultate. pelâda (lat. peilis „piele**; MED.), boală caracterizată prin căderea părului în arii rotunjite, care, prin extindere, pot fuziona în placarde cu suprafaţă neregulată. Uneori se observă concomitent apariţia de placarde similare şi în alte regiuni (la sprîncene, gene, barbă). P. apare ca o consecinţă a unor tulburări endocrine şi ale sistemului nervos simpatic. Peîadan [peladă], josephin (Î859—1918), scriitor francez, personalitate excentrică a epocii simboliste.. Neocatoiic, într-o operă vastă ca întindere (ciclul de romane numite de el „etopee“, intitulat „Decadenţa latină**, 1886—1922 ş.a.), a încercat o critică a civilizaţiei burgheze de pe poziţii conservatoare. Spiritualismul împins pînă la ocultism a imprimat lucrărilor sale (cu excepţia articolelor de critică literară şi de artă) un caracter ezoteric şi confuz. pelagică, zonă ^ (gr. pe* lagos „mare**; GEOL.), totalitatea apelor din lacuri, mări şi oceane situate deasupra zonelor de fund. Z.p. formează mediul de existenţă a organismelor marine care trăiesc libere în aceste ape (organisme pelagice). pelagră (lat peilis „piele*4 şi aegra „bolnavă*4; MED.), boală cu caracter endemic sau care apare sub formă de focare „epidemice44, întîlnită pe toate continentele. La originea bolii se află o policarenţă nutritivă, axată pe lipsa vitaminelor din grupul Bt în special vitamina PP (acidul nicotinic), şi pe lipsa proteinelor. Netratată la timp, p* provoacă o alterare profundă a stării generale (caşexia pelagroasă). P. este frecventă în rînduriie populaţiei cu o alimentaţie insuficientă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în care un Ioc predominant îl ocupă făina de porumb. în ţara noastră, sub regimul burghezo-moşieresc, p» era endemică în multe părţi ale ţării şi constituia una dintre cele mai frecvente boli în mediul rural. în î 910 statistica oficială menţiona 58000 de cazuri în ţara, număr care a crescut mult ulterior. în prezent, în R.P.R., p* este eradicată. pelâsgi, denumire a triburilor care din timpuri străvechi au populat partea de sud PELEAGA 703 PELOPIDA a Peninsulei Balcanice, litoralul de apus al Asiei Mici, precum şi cîteva insule din această regiune. O parte a p. a fost asimilată de greci, fapt pentru care autorii antici foloseau uneori denumirea de p. pentru desemnarea grecilor. Peleaga, vîrful cel mai înalt (2 509 m) din munţii Retezat (Carpaţii Meridionali). Pelendava, aşezare dacă şi castru roman în Dacia, situate, probabil, în preajma Craio-vei de astăzi. pelican (Pelecanus onocro~ talus), specie de pasăre migratoare din ordinul steganopode-lor (palmipede), lungă de circa 1,80 m, cu anvergura de Pelican peste 2 m, cu penele albe, cu cioc lung şi puternic. Sub cioc are o pungă de piele elastică, golaşă, de culoare galbenă unde adună peştii cu care se hrăneşte. P. este foarte bun înotător şi zboară cu uşurinţă, pe distanţe lungi. Trăieşte în stoluri şi cloceşte în colonii mari în Delta Dunării şi a Volgăi. Pasăre ihtiofagă, „pes-cuieşte“ în grup, uneori împreună cu cormoranii. Pentru a stăvili dispariţia acestei specii, vînată iraţional în trecut, p. este în prezent ocrotit prin lege în ţara noastră. — P. creţ (Pelecanus crispus), pelican cu punga de sub cioc roşie şi avînd pe ceafă şi pe partea posterioară a gîtului pene creţe. Este de asemenea ocrotit prin lege. peliculă 1. (CHIM.) V. film. 2. (CINEMA) Material fotosen-sibil (suprapus pe un suport de nitroceluloză sau pe alt material sintetic în formă de bandă, de diferite lăţimi, ajun-gînd pînă’la 70 mm), folosit în cinematografie pentru înregistrarea imaginii şi a sunetului (pista sonoră). P. poate fi alb-negru sau color. peliculogene (CHIM.), amestecuri de substanţe organice sau, mai rar, anorganice, care, aplicate în stare lichidă pe o suprafaţă solidă, formează după uscare o peliculă protectoare sau ornamentală. Principalele categorii de substanţe p. sînt: lacurile, vopselele, emailurile, chiturile şi grundurile. Se prepară prin amestecarea, în anumite proporţii, a următoarelor categorii de materii prime: uleiuri sicative, semisicative, si-cativi, pigmenţi, răşini naturale, bitumuri şi smoale, derivaţi de celuloză, răşini sintetice, derivaţi ai cauciucului solvenţi şi plastifianţi. P. se aplică pe suprafeţe prin procedee manuale (pensule, tampoane), prin pulverizare şi prin scufundare. Uscarea peliculelor lichide aplicate se face fie în urma evaporării solventului, fie în urma unei reacţii chimice (oxidare, polimerizare, policondensare). Uneori uscarea este grăbită cu ajutorul căldurii sau al radiaţiilor ultraviolete. Substanţele P. se utilizează în toate domeniile industriei, mai ales sub formă de lacuri şi vopsele: în industria de automobile, construcţii navale, construcţii civile, ambalaje alimentare, în industria electrotehnică (pentru izolare) etc. Pelimon, Alexandru (1822 —1881), scriitor român, născut la Bucureşti. Este autor al mai multor volume de versuri, în care îşi afirmă ideile patriotice şi democratice („Poezii fugitive", 1846; „Co-lecţiune de poezii: Faptele Eroilor", 1857; „Citera în Car-paţi44, 1870; „Oştenii români 1877—1878“, 1880 ş.a.). Scrierile sale în proză şi dramatice sînt inspirate din istorie sau din realităţile epocii. P. e unul dintre pionierii romanului românesc („Catastrofa întîmplată boierilor în muntele Găvanul, 1821“, 1864 „Revoluţiunea română din anul 1848. Muşetoiul44, 1868, ş.a.). A mai tradus din Dumas, Lamartine, B. de Saint-Pierre ş.a. pelin (Artemisia absinthium), plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu rizom ramificat, cu tulpină dreaptă, înaltă de 60—120 cm, cu frunze păroase, cenuşii şi cu flori aromate, grupate în capitule mici. Datorită substanţelor Pelin aromatice pe care le conţine, p. este folosit ca tonic, stoma-hic, şi ca antihelmintic; se mai utilizează la prepararea unor băuturi alcoolice. Pelion, munte în Grecia, în estul Tesaliei, cunoscut în antichitate prin plantele medicinale şi prin legenda centaurului Chiron, vînător şi medic celebru, care şi-ar fi avut reşedinţa aici într-o peşteră; potrivit legendei, acesta i-ar fi învăţat medicina pe Asclepia-de, pe Iason şi pe Ahile. Astăzi se numeşte Plessidi. pelit (PETROGR.), material detritic constituit din particule cu dimensiuni mai mici de 0,01 mm, care formează sedimente şi roci ca: nămoluri, argile, şisturi argiloase etc. Pellico, Silvio (1789-1854), scriitor italian. A luat parte la acţiunea carbonarilor pentru eliberarea Italiei de sub austrieci. închis zece ani (1820— 1830) în fortăreaţa Spielberg (Brno), el a scris una dintre cele mai populare cărţi ale literaturii italiene, „închisorile mele44 (ed. 1, 1832; ed. 2, 1836, trad. rom. 1878). Străbătută de ideea creştină a iertării (care revine şi în tratatul de morală „Despre îndatoririle oameni-lor‘‘, 1834, trad. rom. 1843, şi în poezii), cartea constituie însă o acuzaţie puternică împotriva guvernului asupritor al Austriei, prin relatarea umilinţelor şi chinurilor fizice la care erau supuşi patrioţii italieni. A scris o serie de drame romantice, dintre care cea mai reuşită este „Francesca da Rimini“ (1815). Pelopida (? — 364 î.e.n.), om politic şi comandant de oşti din Grecia antică, conducător (împreună cu E p a m i- PELOPONES 704 PENDUL n o n d a) al democraţiei sclavagiste din Teba. în bătălia de la Leuctra (371 î.e.n.) împotriva Spartei, a fost unul dintre comandanţii oştilor tebane. Pelopones (Moreea), peninsulă în sudul Greciei, între Marea Egee şi Marea Ionică. Reprezintă terminaţia sudică a Peninsulei Balcanice, de care se leagă prin istmul Corint (tăiat de un canal navigabil). Ţărmurile sînt foarte crestate, cu golfuri adînci. Relief muntos format pe calcare şi conglomerate şi fragmentat de numeroase depresiuni. Pe ţărmuri, în special în zona golfurilor, se află înguste cîmpii litorale (cîmpia Laconiei, a Meseniei, a Elidei, a Ahaiei şi a Argolidei), cultivate cu cereale, măslini, plante citrice, viţă de vie. — Istoric. Potrivit legendei, îşi trage numele de la Pelops, fiul regelui Tan-tal din Lidia. A fost locuit iniţial de pelasgi, care au fost împinşi spre centrul P. de către eolieni, ionieni şi ahei, aşezaţi în vestul, nordul şi sudul peninsulei. în sec. al Xl-lea î.e.n., în P. s-au aşezat dorienii. în epoca clasică a istoriei Greciei antice, P. a intrat sub dominaţia Spartei, iar în perioada elenistică a devenit obiectul disputei dintre Liga aheiană, Macedonia şi tiranii Spartei. în 146 î.e.n. P. a fost cucerit de romani şi înglobat în provincia romană Anaia. Peltier fpeltie], efectul (după numele fizicianului francez ./. Peltier, 1785— 1845; FIZ.), degajare sau absorbţie de căldură la joncţiunea a două corpuri solide (metale sau semiconductoare) cînd joncţiunea este traversată de un curent electric continuu. E.P. se datoreşte faptului că nivelele Fermi ale celor două corpuri diferă, şi astfel un electron care traversează joncţiunea trebuie fie să emită; fie să absoarbă o cantitate de energie egală cu diferenţa dintre nivelele Fermi de o parte şi de cealaltă parte a joncţiunii. E.P. fiind reversibil, schimbarea sensului curentului duce la inversarea efectului termic. Cantitatea de căldură depinde de natijra celor două materiale care alcă- tuiesc joncţiunea şi este proporţională cu intensitatea curentului. E.P. este mult mai puternic la semiconductoare decît la metale. Se foloseşte în special la construcţia refrigeratorilor termoelectronici. Pelton [peltm], Lester Allen (1829—1908), inginer nord-ame-rican. A inventat, în 1880, turbina hidraulică cu jet tangenţial, folosită pentru căderi mari de apă (200— 1 700 m), cunoscută sub numele de turbină Pelton. peluză 1. (URB.) Suprafaţă acoperită cu iarbă, eventual şi cu flori, constituind un element de compoziţie pentru scuaruri, grădini, parcuri etc. 2. (SPORT) Denumirea a două porţiuni ale tribunelor unui stadion, situate în spatele porţilor terenului de joc. pelviperitonită (MED.), in-flamaţie a peritoneului care căptuşeşte bazinul. Este produsă de o infecţie microbiană, de obicei cu punct de plecare într-unul din organele bazinului (uter, trompe uterine). pelvis (lat. pelvis „bazin**; ANAT.), parte a scheletului situată la- baza trunchiului şi formată din cele două oase co-xale şi din osul sacru. Pe faţa externă a oaselor coxale se găseşte cavitatea cotiloidă, în care este găzduit capul femurului. P. se împarte într-un etaj superior (marelş bazin) şi unul inferior (micul bazin). Stabilirea diametrului p. (pel-vimetrie) este utilă în obstetrică. Sin. bazin. pemfigus (gr. pemphix „veziculă" ; MED.), boală de piele caracterizată prin apariţia pe pielea trunchiului şi pe mucoase (bucală, în regiunea anogeni-tală) a unor bule de mărimi diferite, pline cu lichid limpede ce devine purulent, şi care, după spargere, lasă eroziuni întinse şi cruste. Boala poate evolua acut (sub forma unei septicemii grave) sau cronic (în pusee succesive, ducînd la alterarea stării generale, cu dispariţia poftei de mîncare, pierdere progresivă în greutate etc.). Nu se cunosc cauzele p« penaj (lat. penna „pană*1; ZOOL.), totalitate a penelor unei păsări. Aspectul p. diferă după vîrstă (puii sînt acoperiţi cu puf, păsările adulte cu puf, pene de contur şi pene fili-forme), după anotimp (păsările năpîrlesc o dată, de două şi chiar de trei ori pe an) şi după sex (fiind în general mai bogat şi mai viu colorat la masculi). penalitate (DR.) v. clauză penală. penaţi (în mitologia romană), zei protectori ai căminului şi ai familiei. Erau veneraţi în fiecare casă sub forma unor statuete primitive aşezate pe vatra unde ardea mereu focul în cinstea lor şi a Vestei. PEN-club (engl. PEN = poets „poeţi“, playwrights „dramaturgi*4, editors „editori**, es-sayists „eseişti**, novelists „prozatori**), asociaţia internaţională a scriitorilor, care reuneşte scriitori de diferite convingeri din circa ' 50 de ţări, avînd drept scop promovarea schimburilor culturale internaţionale. A fost înfiinţată la Londra, în 1921, de către scriitorii englezi J. Galsworthy şi C.A. Dowson-Scott. Din PEN-club fac parte şi membri ai Uniunii scriitorilor din R.P.R. pendul (lat. pendulus, de la pendere „a atîrna“; FIZ.), corp care poate să execute mişcări oscilatorii în jurul unui punct fix sau al unei axe fixe, sub acţiu- PENDULARE 705 PENEPLENĂ nea gravitaţiei sau a unor forţe elastice ori cvasielastice. Cea mai importantă caracteristică a p. este perioada sa de oscilaţie (T); ea depinde, în general, de forma şi de dimensiunile p., de valoarea şi de caracterul forţei care îl acţionează, precum şi dfe mărimea amplitudinii oscilaţiei. Numai în cazul oscilaţiilor de mică amplitudine, perioada nu depinde de mărimea acesteia, adică oscilaţiile sînt izocrone; această proprietate permite utilizarea . pentru măsurarea timpului, rimele studii sistematice asupra p. au fost făcute de Galilei, care a descoperit legea izocro-nismului micilor oscilaţii, precum şi celelalte legi ale p. Huygens a construit primul ceas cu p. (1673), ale cărui oscilaţii erau întreţinute prin căderea unei greutăţi. Tot Huygens a elaborat teoria p. fizic şi a propus utilizarea lui pentru determinarea acceleraţiei gravitaţiei. — P. fizic (sau compus), pendul constituit dintr-un corp de formă oarecare, cspabil să oscileze, sub acţiunea greutăţii proprii, în jurul unei axe orizontale fixe care nu trece prin centrul lui de greutate. — PL reversibil (sau pendulul lui Kater), pendul •fizic care poate avea două axe de suspensie paralele, astfel dispuse, încît perioadele de oscilaţie corespunzătoare să fie egale. Este format dintr-o bară care poate oscila în jurul a două axe perpendiculare pe lungimea ei, determinate de două cuţite asemănătoare cu cele ale balanţei. De-a lungul barei se pot deplasa două greutăţi, a căror poziţie trebuie potrivită în aşa fel încît perioada <}e oscilaţie să fie aceeaşi, indiferent de cuţitul pe care e suspendat pendulul. Din măsurarea perioadei se poate determina valoarea acceleraţiei gravitaţiei. P.r. se utilizează în geofizică. — P. matematic (sau simplu), pendul constituit din-tr-un punct material care se poate mişca pe un cerc situat într-un plan vertical, fără frecare, sub ’ acţiunea greutăţii proprii. Este un pendul teoretic, de care se apropie pendulul fizic constituit dintr-un corp greu, de dimensiuni mici, sus- .23- Dicţionar enciclopedic voi. III pendat cu un fir de lungime constantă şi masă neglijabilă. — P. sincron, pendul matematic care oscilează cu a-ceeaşi perioadă (sincron) cu un pendul fizic dat. — P. sferic, pendul asemănător celui matematic, dar care poate oscila pe o suprafaţă sferică, nefiind deci constrîns să oscileze numai într-un plan. — P. dublu, pendul constituit din două corpuri, primul fiind mobil în jurul unei axe orizontale fixe, iar al doilea fiind mobil în jurul unei axe paralele cu cea dintîi şi legată invariabil de primul corp. — P. elastic, pendul constituit dintr-un corp suspendat de un resort, capabil să oscileze pe verticală prin deformarea elastică a resortului. — P. de torsiune, pendul constituit dintr-un corp suspendat cu ajutorul unui fir şi capabil să oscileze în planul orizontal prin torsiunea firului de suspensie. — P. balistic, pendul constituit dintr-o cutie de lemn sau fontă umplută cu pămînt şi suspendată cu ajutorul unui fir. Cînd un proiectil pătrunde în cutia p.b. aflat în repaus, acesta este pus în mişcare; măsurînd amplitudinea primei oscilaţii, se poate determina viteza proiectilului. —* P. hidraulic:, instrument constituit dintr-o sferă grea suspendată cu o tijă care se poate roti în jurul unei axe orizontale, Cu-fundînd sfera într-un fluid în curgere, tija de suspensie se înclină cu un unghi care depinde de viteza fluidului. pendulare (FIZ.) 1. Oscilaţia unui pendul în jurul poziţiei lui de echilibru. 2. Variaţia lentă, oscilantă a valorii unei mărimi în jurul unei valori medii sau al unei valori de referinţă. pendulă astronomică (AS-TRON.), aparat de măsură a timpului bazat pe izocronismul micilor mişcări ale pendulului. P.a. Pendulă astronomică este aşezată de obicei la presiune şi temperatură constantă, în pivniţe speciale, fiind ferită de trepidaţii spre a avea un mers constant. penel (PICT.) 1. Pensulă mică, cu păr fin şi suplu, cu coadă subţire şi lungă, folosită pentru pictură. 2. (FIG.) Fel, mod, stil de a picta. Penelopa (în mitologia greacă), soţia lui U 1 i s e şi mama lui Telemah. Vreme de douăzeci de ani, cît a lipsit Ulise din Itaca, patria Iul, P. i-a rămas credincioasă, amăgind ceata numeroasă a peţitorilor, cărora le făgăduise să aleagă un soţ dintre ei după ce avea să termine o pînză minunată urzită ziua şi destrămată tot de ,ea, de fiecare dată, noaptea. Pîriza Penelopei simbolizează o lucrare mereu reîncepută care nu va fi terminată niciodată. peneplenă (GEOGR,, G EOL.) 9 suprafaţă de netezire joasă, uşor ondulată, acoperită, uneori, cu o cuvertură groasă de depozite reziduale, din care, din loc în loc, apar martori de eroziune, care reprezintă fie aflorimentul unor roci mai rezistente la eroziune, fie resturi ale fostei cum pene de ape. Se formează în urma unui proces îndelungat de denu- Penelopa PENHULEDAO 706 PENINSULA ITALICĂ daţie, care . depăşeşte ca intensitate viteza de ridicare a respectivei porţiuni a scoarţei. Suprafaţa p. nu coincide cu planurile de strate, ci le retează sub unghiuri diferite. Noţiunea de p. a fost introdusă de geograful american W.M. Davis. Penhuledao (Insulele Pesca-dore), arhipelag chinez în strîmtoarea Taivan. Suprafaţa: 127 km2. Circa: 80 000 Ioc. Insulele sînt formate din lave bazaltice şi au relief de cîmpie. Locuitorii se ocupă cu pescuitul şi cultivarea orezului, arahidelor, trestiei de zahăr şi batatelor. penicilic, acid ^ (BIOCHIM.), C8//20O4. Substanţă cu acţiune antibiotică, produsă de unele ciuperci (Penicillium pu-berutum). Are o puternică acţiune bacteriostatică, dar este toxic. penicilinâză (BIOCHIM.) enzimă care acţionează asupra penicilinei şi îi inhibă acţiunea antibiotică. Este produsă de unele bacterii (ex. Bacdlus coli), la care poate să apară ca enzimă adaptativă cînd bacteria vine în contact cu penicilina. penicilină (FARM.), substanţă chimică din grupul antibioticelor, extrasă dm culturile de Penicillium notatum sau chrysogenum. Se prezintă sub formă de pulbere albă sau găibuie, solubilă în apă. Se poate obţine şi prin sinteză, dar în industrie este preferată metoda extractivă. Are acţiune bacteriostatică şi bactericidă. Acţionează asupra multor germeni, în special gram pozitivi (stafilococi, streptococi, gono-coci etc.). penin» mineral din grupa doritului, care formează cristale bine dezvoltate pe crăpăturile rocilor metamorfice şi magmatice; este un constituent important al unor şisturi cristaline. în R.P.R. se întîl-neşte în multe roci metamorfice şi magmatice. Peninsula Balcanică» peninsulă în sudul Europei, cuprinsă între Marea Adriatică, Ionică, Egee, Marmara (care o desparte de Asia Mică) şi Marea Neagră. în nord se leagă strîns de continent, fiind delimitată de Dunăre şi aflu-entul acesteia Sava. Suprafaţa: 505 000 km2. Ţărmurile sînt foarte crestate, cu numeroase golfuri, şi în general sînt însoţite de insule. Partea sudică a P.B., rpult mai îngustă decît cea nordică, se termină printr-o peninsulă foarte fragmentată, Pelopones. Relieful este muntos, cu excepţia extremităţii nordice (o porţiune din Cîmpia Dunării şi Podişul Prebalcanic) şi a unor mici porţiuni din est (Cîmpia Traciei Superioare, a Traciei Inferioare, a Salonicului, Tesalia). Partea nord-estică este ocupată de munţii Balcani, Rodope şi Rila (2 925 m). în partea centrală se află munţii Macedoniei şi Serbiei, iar mai in sud masivul Olimp. în nord-vest se întind Alpii Dinarici, care se continuă spre sud cu Munţii Albaniei, Pind şi munţii din Pelopones. Munţii sînt în general puternic fragmentaţi şi cuprind numeroase depresiuni intramontane; în vest şi sud este frecvent carstul. Climă mediteraneană, în nord tempe-rat-continentală. în nord-vest precipitaţiile sînt abundente; spre est şi spre sud clima devine tot mai aridă. Rîurile sînt în general scurte, cu debit mic. Mai importante sînt Ma-riţa şi Morava. în vest există cîteva lacuri tectonice (Shkoder, Prespa, Ohrida). Flora P.B. se caracterizează printr-o mare diversitate de specii. în sud se dezvoltă o vegetaţie mediteraneană, cu stejari veşnic verzi, pini maritimi şi maquis. Mai la nord se întîlneşte o formaţiune vegetală caracteristică, şibleacul (arbuşti xerofili cu frunze căzătoare). în rest, vegetaţia naturală, constituită din păduri de foioase, a fost în mare parte înlocuită prin păşuni şi fineţe. în P.B. se află statele Grecia, Bulgaria, Albania, o mare parte din Iugoslavia şi mici porţiuni din R.P. Română (Dobrogea) şi Turcia. Peninsula Iberică (Peninsula Pirineică), peninsulă în extremitatea sud-vestică a continentului european, situată între Oceanul Atlantic, golful Biscaia şi ,Marea Mediterană. La sud peninsula este despărţită de Africa prin strîmtoarea Gibraltar, iar în nord-est este mărginită de munţii Pirinei. Suprafaţa: 581 700 km2. Partea centrală a peninsulei este un podiş înalt de 700— 1 000 m, numit Meseta. Un lanţ muntos (Cordiliera Centrală) împarte Meseta în două podişuri principale: la nord podişul Castiliei Vechi, străbătut de fluviul Duero, la sud podişul Castiliei Noi, străbătut de fluviile Tajo în nord şi Guadiana în sud. La nord, est şi sud, Meseta este înconjurată de lanţuri muntoase şi numai către vest relieful scade treptat în altitudine. în partea de nord se află Munţii Cantabrici, în est Munţii Iberici, în sud un lanţ muntos jos, denumit Sierra Morena, iar în extremitatea sud-estică Cordiliera Betică (care atinge 3 478 m altitudine în vîrful Mulhacen). în nord, pe litoralul Mării Mediterane, se desfăşoară Munţii CatalonieL între Munţii Pirinei, Iberici şi Cataloniei se întinde o cîmpie înaltă, drenată de fluviul Ebru, cîmpia Aragonului. în sud-vest, între Cordiliera Betică şi Sierra Morena se află cîmpia Andaluziei, drenată de fluviul Guadalquivir. în partea vestică a peninsulei se află cîmpia Portugaliei, o cîmpie litorală în general îngustă, în partea de nord şi nord-vest a peninsulei» clima este temperat-oceanică, pe litoralul sudic şi estic este mediteraneană, iar în podişurile centrale este continentală, uscată, cu mari amplitudini termice anuale. Repartiţia vegetaţiei urmăreşte aceste variaţii ale climei. Din punct de vedere politic, peninsula este împărtită între Spania» care ocupă cea mai mare suprafaţă, şi Portugalia, care ocupă partea vestică. Pe teritoriut ei se mai află Andorra şi Gibr&l-tarul. Peninsula Italică (Peninsula Apeninicâ), peninsulă în sudul Europei, cuprinsă între Marea Tireniană, Ionică şi Adriatică. în nord este mărginită de cîmpia Padului. în sud se desparte în două mici peninsule, Calabria şi Salentina, care cuprind între ele Golful Taranto. Suprafaţa: 149 000 km2. Este străbătută de la nord-vest spre sud-est de lanţul munţilor Apenini (care ating 2 914 m în vîrful Gran Sasso d’Italia), mărginiţi de PENINSULA SCANDINAVĂ 707 PENTAERITRITĂ dealuri premontane, de mici cîmpii (ex. Campania romană) şi podişuri calcaroase. Climă mediteraneană» mai umedă în vest, în rest destul de aridă. Rîuri scurte; mai importante sînt Tibrul şi Arno. Vegetaţia naturală, mediteraneană, a fost în cea mai mare parte înlocuită prin culturi. P.I. formează o mare parte a teritoriului Italiei. Peninsula Scandinava, peninsulă în nord-vestul Europei, cuprinsă între Marea Baltică, Marea Nordului, Marea Norvegiei şi Oceanul îngheţat. Este delimitată de uscat printr-o linie care uneşte Golful Botnic cu Marea Barents. Suprafaţa : circa 800 000 km2 (cea mai mare peninsulă a Europei). Ţărmul vestic şi nordic este înalt, crestat de numeroase fiorduri, ţărmul sudic şi estic este jos. Partea vestică a P.S. este ocupată de Alp#ii Scandinavici, care se întind paralel cu ţărmul, atingînd în sud 2 468 m altitudine (vf. Galdho-pig). Sînt fragmentaţi de văi tectonice adînci şi în zona superioară sînt puternic neteziţi de eroziune. în est sînt mărginiţi de un podiş de 400 — 700 m altitudine, fragmentat de cursuri de apă paralele. în sud se află o cîmpie cu numeroase lacuri şi podişul Smâland. în întreaga peninsulă, urmele gla-ciaţiei cuaternare sînt foarte numeroase şi bine păstrate. 'Clima este temperată, în nord subpolară, umedă şi moderată în vest, cu caractere mai continentale în est. Rîuri dese, scurte, dar cu debit bogat şi cădere mare, constituind importante resurse hidroenergetice. Există numeroase lacuri de origine tectonică şi glaciară; cele mai mari sînt Vănern, Wăttern şi Mălaren. în zona înaltă a munţilor se află gheţari întinşi. Pădurile, în special de conifere, ocupă suprafeţe întinse, în extremitatea nordică, vegetaţie de tundră. în P.S. se află Suedia, Norvegia şi o parte din Finlanda. peninsula, porţiune de uscat, de dimensiuni şi contururi variabile (uneori foarte complexe) care pătrunde adînc în mare, fiind înconjurată pe trei laturi de apă şi legată de uscat printr-un istm. Ex.: Peninsula Scandinavă, Indochina, Labrador. penitenciar (DR.) v. închisoare. Pennsylvania / pensilvdnh], stat în nord-estul S.U.A., situat între lacul Erie şi fluviul Dela-ware. Suprafaţa: 117 412 km2. Populaţia: 11 319 400 loc. (1960). Centrul administrativ: Harris-burg. Relieful cuprinde o porţiune din lanţul munţilor Apa-laşi, mărginiţi la est şi vest de dealuri premontane şi de podişuri. Zăcăminte de cărbune (mari cantităţi de antracit şi de huilă cocsificabilă), petrol, gaze naturale, minereu de fier, de cupru şi de zinc. Industria grea este foarte puternic dezvoltată. P. ocupă primul loc în S.U.A. în industria siderurgică (cu centrele Pittsburgh, Wilkes-Barre, Bethlehem ş.a.). Alte ramuri industriale importante sînt construcţiile de maşini (cel mai mare centru fiind Philadelphia), industria electrotehnică şi electronică, chimică şi de prelucrare a petrolului, industria sticlei. în agricultură predomină creşterea vitelor pentru lapte şi a păsărilor, pomicultura şi legumicultura. „Pensee“ [pase], („La^‘V. revistă teoretică franceză, înfiinţată în 1939. Se situează pe o poziţie progresistă, raţionalistă în dezbaterea problemelor filozofice şi ştiinţifice. Apare la Paris, de şase ori pe an. pensetă (TEHN.), unealtă cu care se manipulează obiecte Pensele de dimensiuni mici sau substanţe ce nu pot fi atinse cu mîna (ex. sodiu metalic, fosfor etc.). Este compusă din două braţe îmbinate la un capăt; celelalte două capete ale braţelor sînt depărtate şi au o formă adecvată scopului pentru care a fost construită p. pensie (DR.) 1. Indemnizaţie bănească lunară ce se acordă unor persoane în scqpul asigurării întreţinerii lor la bătrîneţe sau în caz de incapacitate de muncă. în R.P.R., angajaţii şi urmaşii lor, precum şi alte cîteva categorii de persoane, beneficiază de dreptul la p. în cadrul Asigurărilor sociale de stat, acordîndu-li-se, potrivit condiţiilor prevăzute de l^ge, p. de bătrîneţe, de invaliditate, de serviciu, pentru merite deosebite şi de urmaş. Fondurile pentru plata acestor pensii se formează din contribuţiile plătite de întreprinderi, instituţii etc., precum şi din sumele alocate de la bugetul de stat. Sisteme speciale de pensionare se aplică invalizilor şi accidentaţilor de război şi urmaşilor celor morţi sau dispăruţi în război, ofiţerilor şi subofiţerilor, membrilor cooperativelor meşteşugăreşti şi de invalizi, membrilor uniunilor (fondurilor) de creaţie, avocaţilor, personalului cultelor, precum şi urmaşilor celor de mai sus. Pensia este neimpozabilă şi nu poate fi cedată nici chiar parţial. V. şi p r e-vederi sociale. 2» Pensie de întreţinere, sumele ce se datorează în executarea obligaţiei de întreţinere. pent(a) — (gr. pente „cinci")» element de compunere cu sensul „cinci4* (ex. pentagon, pentatlon). pentaclorură de fosfor (CHIM.), jPC/5. Substanţă solidă, cristalizată. Este stabilă, în condiţii normale de presiune, pînă la 100°C, după care disociază complet (300°C) în clor şi triclorură de fosfor. Reacţionează cu apa, formînd acid fosforic şi acid clorhidric. Se utilizează ca agent de clorurare în sinteza organică. pentadactil (gr. pente „cinci" şi daktylos „deget“; ANAT.), membru anterior sau posterior al vertebratelor terestre, prevăzut cu -cinci degete. pentaeritrită C(CH2 0//)4. Compus organic din clasa po- PENTAGON 708 PENTOZE lialcoolilor (tetrol), obţinut prin condensarea aldehidei acetice cu aldehida formică în prezenţa unor baze puternice (hidroxid de calciu). Este o substanţă solidă de culoare albă, cristalizată în prisme, cu p.t. 253°C. Produsul rezultat prin nitrarea sa (te-tranitratul de pentaeritrită) este un exploziv foarte puternic, cunoscut sub numele de pen-tfitâ. pentagon (gr. pente „cinci41 şi gonia „unghi44; MAT.), poligon plan cu cinci laturi. Penta?oane pentametru (gr. pente „cinci" şi metron „picior de vers, metru“; STIL.), vers, folosit mai ales de poeţii greci şi latini, alcătuit din cinci picioare care formează două emistihuri, fiecare de două picioare şi jumătate. De obicei, pentametru!, cînd este asociat cu un hexametru, formează distihul elegiac. pentân (CHIM.), CşH12. Hidrocarbură saturată aciclică (pa-rafinică). Se cunosc trei izomeri ai p: normal-pentanul, izopentanul şi tetrametiipenta-nul (neopentanul). Se găseşte în gazele de sondă şi în gazolină, de unde se extrage. Nor-mal-pentanul este o substanţă lichidă, volatilă, cu p.f. 36°C, insolubilă în apă; este utilizat ca solvent inert şi ca materie primă la fabricarea alcoolilor amilici şi a esterilor lor. Prin procedee de izomerizare, normal-pentanul devine izopentan. Pentateuh (gr. pente „cinci*4 şi teuchos „carte"), parte a Bibliei care cuprinde primele cinci cărţi ale „Vechiului testament44, atribuite de tradiţia iudaică şi creştină miticului Moise. Ele au fost întocmite prin sec. al Vl-lea î.e.n. şi unificate în sec. al V-lea î.e.n. Pentateuhul este numit de mozaici Tora (Legea). pentatlon (gr. pente „cinci“ şi athlon „luptă**; SPORT) 1. Probă combinată din atletism, care cuprinde cinci exerciţii. P. masculin cuprinde săritura în lungime, aruncarea suliţei, alergare pe 200 m plat, aruncarea discului şi alergare pe 1 500 m plat, desfăşurate într-o singură zi. P. feminin cuprinde alergare pe 80 m garduri, aruncarea greutăţii, săritura în înălţime, alergare pe 200 m plat şi săritura în lungime, desfăşurate în două zile de întreceri. Clasamentul la p. se stabileşte pe baza punctajului obţinut. 2. P. modern, probă sportivă complexă, care cuprinde: călărie pe teren variat (5 000 m), scrimă (spadă), tir (pistol, 20 focuri), înot (300 m) şi cros (4000 m). Clasamentul se stabileşte pe baza punctajului obţinut. pentatonic, sistem scară muzicală alcătuită din cinci sunete de înălţimi diferite, în cadrul unei octave. Cel mai răspîndit este sistemul p. fără semitonuri (anhemitonic; ex.: mi-sol-la-si-re-mi), caracteristic pentru folclorul multor ţări (China, Scoţia ş.a.). O altă variantă o constituie sistemul pentatonic cu tonuri şi semitonuri (ditonic; ex.: sol-la bemol-do-re-mi bemol-sol). V. şi gamă. pentavalent (CHIM.; despre elemente), care are valenţă egală cu cinci. pentazol (FARM.) v. cardia* zoi. Penteleu, culme muntoasă situată în sud-estul Carpaţilor Orientali, între Bîsca Mare şi Bîsca Mică. Este alcătuit din fliş paleogen. Altitudinea maximă: 1 773 m (vîrful Penteleu). Păşuni întinse. . penticostali (gr. pentecoste „a cincizecea zi, rusaliile*4), adepţi ai unei secte creştine apărute la începutul sec. al XX-lea în S.U.A. şi răspîn-dite în Mexic, Brazilia, Germania, ţările scandinave etc. P. practică un misticism excesiv, izolîndu se de societate. Posturile severe şi lungimea serviciilor divine le provoacă stări convulsive, care le-au atras, la noi, porecla de „tremurici44. pentodă (TELEC.), tub electronic cu cinci electrozi (cato-dul, anodul, o grilă de comandă, o grilă-ecran şi o grilă supresoare), cu o largă utilizare în construcţia amplificatoarelor electronice, a oscilatoarelor, a stabilizatoarelor, a aparatelor electronice de măsură etc. Există şi p. combinate cu alte sisteme de electrozi cuprinse în acelaşi balon vidat (ex. diodă-pentodă, dublă diodă-pentodă, triodă-pentodă etc.). pentozâni (CHIM.), substanţe organice naturale din clasa polizaharidelor, derivate de la pentoze. P. pot fi omogeni (ex. xilanul, arabanul), cînd în structura lor se repetă acelaşi rest de pentoză, sau micşti (ex. arabo-xilanul), cînd apar resturi de pentoze diferite. Se găsesc în natură în ţesuturile vegetale (lemn, paie, coceni de porumb etc.), constituind unul dintre componenţii principali ai hemicelulozei. Prin hidrolizâ acidă trec relativ uşor în pen-tozele respective (xiloză, arabi-noză) şi mai departe în furfu-rol. pentoze (CHIM.), compuşi organici din clasa monozaharide-lor cu cinci atomi de carbon în moleculă. Sînt substanţe solide, cristaline, de culoare albă, cu gust dulce, solubil în apă. Se obţin prin hidrolizâ pentozanilor sau prin transformarea chimică a altor monoza-haride (tetroze sau hexoze). P. se caracterizează prin formarea de furfurol, la încălzire cu acizi minerali diluaţi. Cele mai importante p. sînt: xiloza, arabinoza şi riboza. „Pentru apărarea păcii", revistă lunară editată de Comitetul naţional pentru apărarea păcii din R.P.R. Apare la Bucureşti, dii* ianuarie 1956. Este continuatoarea „Buletinului comitetelor de luptă pentru pace44, înfiinţat în mai l950* „Pentru merite în dezvoltarea culturii fizice", ordin şi medalie, instituite în R.P.R., în 1964. Se conferă sportivilor, antrenorilor de sport, profesorilor de educaţie fizică, tehni cienilor şi cluburilor care obţin succese în activitatea sportivă şi contribuie la dezvoltarea culturii fizice şi sportului în ţara noastră. „Pentru paza contra incendiilor", medalie instituită în R.P.R., în 1955. Se conferă» PENTRU SERVICII 709 PEPSI NĂ pentru merite deosebite, pompierilor (militari sau voluntari), precum şi cetăţenilor care au Medalia „Pentru paza contra incendiilor** contribuit prin activitatea lor la munca de prevenire sau de stingere a incendiilor. „Pentru servicii deose~ bite aduse în apărarea orîn* duirii sociale şi de stat", ordin (instituit în 1958) şi medalie (instituită în 1953) în R.P.R. Se conferă militarilor şi celorlalţi angajaţi din Ministerul Afacerilor Interne pentru vitejie şi abnegaţie în luptă, pentru acţiune curajoasă în vederea prevenirii sau a descoperirii infracţiunilor şi a prinderii infractorilor, pentru apărarea orînduirii Medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat** de stat. Se conferă, de asemenea, organelor de securitate şi miliţie pentru servicii ireproşabile. „Pentru socialism", organ de presă al Comitetului regional al P.M.R. şi ai Sfatului popular regional Maramureş. Apare zilnic, la Baia Mare, din septembrie 1950. penumbră (FIZ.), regiune din spaţiu, situată între zona umbrită şi cea luminoasă din spatele unui corp opac, avînd o luminozitate intermediară. Se formează atunci cînd dimensiunile izvorului luminos sînt comparabile cu distanţa dintre el şi corpul opac şi cu dimensiunile acestuia din urmă. Din regiunea p., izvorul luminos se vede parţial obturat de corpul opac (ex. în cazul eclipsei parţiale de Soare). Penza, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Sura, afluent pe dreapta al fluviului Volga. 296 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (motoare, maşini de calculat, ceasuri, biciclete, utilaje, construcţii metalice), prelucrare a lemnului, industria hîrtiei, alimentară, textilă. Nod feroviar. Institute tehnice de învăţămînt superior. peonăj (span. peon „clă-caş“; EC.), formă de exploatare a peonilor, îndeosebi muncitori agricoli americani (în special indieni şi metişi), care creează o dependenţă înrobitoare (semisclavagistă) a ţăranului sau argatului faţă de moşier. P. constă în avansarea unei sume de bani ţăranilor sărăciţi în contul muncii lor viitoare, pentru care se percepe dobîndă. Pe această bază, muncitorul, rămînînd datornic, este silit să muncească pentru moşier uneori toată viaţa, obligaţia putînd fi transmisă şi asupra familiei şi generaţiei următoare. în sec. al XlX-lea, majoritatea răscoalelor din A-merica Latină au avut la bază lupta împotriva peonajului. Deşi din punct de vedere juridic a fost desfiinţat, p. se mai practică în unele ţări din America Latină şi pe plantaţiile din statele sudice ale S.U.A. Pepelea, personaj de snoavă, frecvent mai cu seamă în Ardeal. Suprapunîndu-se deseori lui P ă c a 1 ă, fiind uneori fratele sau tovarăşul acestuia, P. întruchipează isjteţimea, spiritul ironic, umorul şi perspicacitatea, specifice omului din popor. Simulînd naivitatea şi ignoranţa, P. dă în vileag năravurile oamenilor, pe care le biciuieşte cu asprime. Sub denumiri diferite, personajul acesta se întîlneşte şi în folclorul altor popoare. Snoave în care apare figura lui P. se gă- sesc în culegerea lui T. Pam-file Firişoare de aur“. pe picior (COR.), joc popular românesc din Bihor, cu o mişcare rapidă, pe un ritm binar. Se execută de perechi aşezate în linie, cu ţinuta braţelor pe umeri sau pe talie, specifice fiind bătăile în tocuri şi, pentru bărbaţi, loviturile cu palma pe cizmă. Se mai numeşte să-lăjeanul şi scuturatul Pepin, numele mai multor demnitari şi regi ai francilor, dintre care cel mai cunoscut este P. cel Scurt, fiul lui Carol Mar tel şi tatăl lui Carol cel Mare. Devenit rege al francilor (751 — 768), a întemeiat dinastia Carolingienilor. în calitate de majordom, P. cel Scurt deţinea întreaga putere politică şi militară în stat, ceea ce i-a permis să-l detroneze în 751, cu încuviinţarea papalităţii, pe ultimul rege merovingian Chil-deric al III-lea. A luptat împotriva triburilor germanice de la est de Rin şi a alungat pe arabi din Galia. La cererea papalităţii a întreprins două campanii în Italia împotriva longobarzilor (754 şi 755), cucerind teritoriul din jurul Romei şi exarhatul de Ravenna, pe care le-a donat papii (756); astfel s-au pus bazele statului papal şi puterii laice a papalităţii. pepinieră 1. (HORT., VI-TICULT., SILV.) Teren cultivat cu material săditor pomicol, viticol sau dendrologic, pe care se aplică diferite lucrări specifice privind înmulţirea, altoirea şi formarea materialului, pînă la plantarea lui la locul definitiv. Cuprinde mai multe sectoare* în funcţie de destinaţia ei, şi anume: şcoala de seminţe, de marcote, de butaşi, de altoit etc. 2. (PESC.) Pepinieră piscicolă, amenajare piscicolă destinată producerii puietului de peşte în vederea populării bazinelor piscicole naturale. peplu, un fel de mantie scurtă, fără mîneci, făcută din-tr-o ţesătură uşoară şi prinsă pe umeri cu o agrafă, pe care o purtau, peste tunică, femeile în epoca antichităţii greco-romane. pepsină (gr. pepsis „dige-rare* ; BIOCHIM.), enzimă pro-teolitică din grupul proteina-zelor, care, în timpul digestiei PEPTIDE 710 PERCOLARE din stomac, transformă proteinele din alimente în peptide mari. Se găseşte în sucul gastric, fiind secretată de glandele din mucoasa stomacului sub formă inactivă (pepsinogen) . P. a fost obţinută în stare pură, cristalizată; este solubilă în apă şi în alcool diluat. peptide (BIOCHIM.), substanţe chimice rezultate din desfacerea hidrolitică a proteinelor. Sînt constituite din ami-noacizi legaţi între ei prin legătură peptidică(—CO~ NH—). După numărul aminoacizilor din moleculă, se deosebesc di-, tri~, tetra-,, penta- peptide etc. şi polipeptide. P. se găsesc în natură, în muşchii mamiferelor şi păsărilor şi au un rol important în formarea compuşilor energetici; se găsesc de asemenea în ficat, în splină, în drojdia de bere. peptizâre (CHIM.) v. deflo~ culare. peptone (BIOCHIM.), substanţe chimice formate din ami-noacizi legaţi între ei prin legătură peptidică. Provin din hi-droliza parţială a proteinelor şi se deosebesc de acestea prin faptul că nu au solubilitate mare în apă, nu coagulează la ir încălzire, nu precipită la saturare cu sulfat de amoniu, acid azotic etc. Se prepară în industrie din carne sau din cazeină (1 kg de carne produce 250 g de peptonă uscată). P. pot înlocui carnea în alimentaţia de regim (ex; în insuficienţa pan-creatică, anafilaxie). Pera, cartier în I s t a n-b u 1. Din 1261, colonie geno-veză autonomă, iar de la sfîrşitul sec. al XVI-lea cartier al ambasadorilor Veneţiei şi Franţei. Ulterior, P. a devenit reşedinţă a europenilor din oraş. peracizi (CHIM.) 1. Acizi oxigenaţi care conţin gruparea peroxo-, —0—0— (peroxi-acizi). Ex.: acidul peroxisulfuric, H2S05, acidul peroxidisul-furic, H2S208 etc. 2. Compuşi organici care conţin în molecula lor gruparea peroxo-, consideraţi ca derivaţi ai apei oxigenate, în care un atom de hidrogen a fost înlocuit cu un radical acil (R— CO • O— OH). Se obţin prin autooxidarea aldehidelor şi cetonelor, prin tratarea aldehi- delor unor acizi organici cu apl oxigenată în mediu alcalin. Sînt agenţi oxidanţi puternici (ex. acidul peracetic, acidul perbenzoic etc.). V. şi per-oxizi. 3. Denumire folosită pentru acizii oxigenaţi ai unor elemente din grupa a VI l-a, în treapta superioară de oxidare (ex. acidul percloric, per-manganic, perrenic). Perahim, Jules(n. 1914), pictor şi grafician român, artist emerit al R.P.R. A debutat în 1933, publicînd în presa ilegală de partid şi în periodice progresiste desene cu caracter polemic care loveau în abuzurile şi racilele regimului burghezo-moşieresc. După 23 August 1944 a desfăşurat o bogată activitate în diferite domenii ale creaţiei artistice (pictură de şevalet şi monumentală, scenografie, gravură, ilustraţie de carte, ceramică etc.), participînd la numeroase expoziţii organizate în ţară şi străinătate. Arta sa se caracterizează prin inventivitate, supleţe şi putere de sugestie (ilustraţii la „Poezii** de Eminescu, „Ev-gheni Oneghin** de A.S. Puşkin, „Zece zile care au zguduit lu-mea“ de John Reed ş.a.; decoraţii în mozaic la Hotelul Ambasador-Bucureşti, la Casa de cultură Mangalia; picturi murale la Casa de cultură „Griviţa Roşie“-Bucureşti). Laureat al Premiului de stat. percaină (FARM.), clorhidrat de butil-oxi-cincoinat de dietil etilendiamină. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, inodoră, solubilă în apă. Are o acţiune anestezică locală de zece ori mai puternică decît cocaina, fiind numai de cinci ori mai toxică decît aceasta. Este utilizată în anesteziile locale şi în cele intrarahidiene. percepere (FIN.), operaţie de calcul şi de încasare a unui impozit sau a unei taxe oficiale. percepţie, proces psihic prin care obiectele şi fenomenele din lumea obiectivă care acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ sînt reflectate în totalitatea însuşirilor lor, ca un întreg unitar. Ca şi senzaţia, p. reprezintă contactul direct al simţurilor cu realitatea, dar, în vreme ce senzaţia reflectă o însuşire sau alta a unui obiect, p. reflectă obiectul în ansam- blul său.P. se bazează pe experienţa anterioară a omului, pe raportarea obiectului perceput la o anumită categorie de obiecte; de aceea în p. se reflectă semnificaţia obiectului respectiv. Procesul p. s-a dezvoltat la oameni pe baza practicii social-istorice, a activităţii ştiinţifice, artistice. P. este de diferite feluri: vizuală, auditivă, tactilă etc. percheziţie (DR.), cercetare efectuată fie asupra unei persoane (p. corporală), fie în unele încăperi (p. domiciliară), de către organele de urmărire penală sau de procuror, pentru găsirea şi ridicarea probelor materiale sau pentru descoperirea infractorului. Pentru efectuarea p. domiciliare, organele de cercetare au nevoie de aprobarea prealabilă a procurorului, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă sau, dacă nu există opunere, în caz de urgenţă. perclorâţi (chim.), MeC/0,. Săruri ale acidului percloric. Sînt cele mai stabile combinaţii oxigenate ale clorului. La încălzire, ele se descompun, cu degajare de oxigen. — P. de potasiu, KCIO4. Sare de potasiu a acidului percloric. Se obţine prin încălzirea sau prin oxidarea electrolitică a clo-ratului de potasiu. Se foloseşte ca agent oxidant şi la prepararea unor substanţe explozive. percioric, acid ^ (CHIM.), HCIOa. Acid oxigenat al clorului: Se obţine prin tratarea percloratului de potasiu cu acid sulfuric. Este un lichid incolor, care fumegă la aer, miscibil cu apa în orice proporţie. încălzit uşor, se descompune şi explodează. Este un agent oxidant mai slab decît ceilalţi oxiacizi ai clorului. percolâre (CHIM., METAL.), operaţie de extracţie continuă a unei substanţe solubile, cu ajutorul unui solvent adecvat, dintr-un amestec solid granulat sau pulverizat sau dintr-o soluţie de mai multe substanţe. Se execută în percolator. Are aplicaţii în hidrometalurgia aurului, zincului» cuprului etc. (ex. extragerea aurului prin cia-nurare din nisipurile aurifere), în industria farmaceutică, chimică, alimentară etc. PERCUTOR 711 PEREZ DE AYALA percutor (lat. percutere „a lovi**; MILIT.), piesă din compunerea închizătorului sau a focosului, care serveşte la percuţia capsei. percuţie î. (FIZ.) Variaţie bruscă a impulsului (deci şi a vitezei) unui corp datorită unei forţe care acţionează pe o durată foarte mică. Se mai numeşte percusiune. 2. (MED.) a) Procedeu al examenului clinic prin care medicul poate obţine informaţii cu privire la dimensiunile sau condiţia fizică (sonoritate, elasticitate, durere) a unui organ profund: cord, plă-mîn, ficat, splină, b) Formă de masaj constînd din lovirea unei părţi a corpului cu lovituri rapide. perdea 1. (MIL!TU) Perdea de fum, nor artificial de ceaţă sau de fum, creat pentru a împiedica observarea şi focul ochit al inamicului. 2. (AGRO-TEHN.) Perdea antierozionalâ, plantaţie de arbori şi arbuşti pe terenurile în pantă, supuse eroziunii. P.a. se plantează de-a lungul curbelor de nivel şi poate avea lăţimi variabile; ea constituie un mijloc de combatere a eroziunii şi de regularizare a scurgerilor de apă. 3. (HIDROTEHN.) Perdea de etanşare, porţiune din terenul de fundaţie al unui baraj, care este impermeabilizată şi uneori consolidată prin injecţii cu argilă, bitum, mortar de ciment etc. sau prin foraje betonate. Perdiccas (?—321 î.e.n.), generai macedonean. A fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Alexandru Macedon. La moartea acestuia a fost proclamat regent (323 î.e.n.). învins în lupta dintre di-adohi de către Ptolemaios, a fost ucis de locotenenţii săi Antigonos şi Seleucos. perditâssţă (ELT., TELEC.), conductanţa electrică a izolaţiei unei linii de telecomunicaţii sau de transmisiune a energiei electromagnetice. —- P, Unea-rd, perditanţa unităţii de lungime (de obicei a unui kilometru) de linie electrică. pereche (F1Z„), ansamblu format dintr-o particulă elementară şi din antiparticula ei. O p» poate fi distrusă atunci cînd particula interacţionează cu antiparticula ei, obţinîndu-se cuante de energie (fotoni, neutrino), sau poate fi creată în anumite interacţiuni ale cuantelor de energie (ex. generarea Perechi eiectron-pozitron in camera cu ceaţa unui electron şi a unui pozitron din cuante gama în vecinătatea unui nucleu atomic). peredvijnici, artişti plastici ruşi, membri ai Asociaţiei expoziţiilor artistice ambulante (peredvijnice), care a luat fiinţă în anul 1870 şi a dăinuit pînă în î 923. P« au organizat 48 de expoziţii colective, prezentate din oraş în oraş, care au acţionat ca o mare forţă în mişcarea democratică antiţaristă şi antiiobăgistă a epocii, Călăuzindu-se în activitatea practică după ideile estetice ale revoluţionarilor democraţi ruşi şi opunînd creaţia lor artei academiste, iar mai tîrziu şi celei moderniste, p. au promovat şi au apărat cu consecvenţă principiile realismului critic şi ale caracterului naţional şi popular al artei. P. au pus accentul în special pe pictura de gen şi pe portretul de caracterizare socială şi psihologică, practicînd însă şi pictura istorică sau peisajul, în care au evocat trecutul de luptă al poporului sau au cîntat frumuseţile patriei. Ideologul şi conducătorul p. a fost, multă vreme, pictorul I.N. Kramskoi. Printre cei mai de seamă pictori p. au fost: N.A. Kasatkin, LL Levitan, V.G. Perov, LE. Re-pin, V.A. Sercv, V.L Surikov ş.a. Dintre sculptori, cel mai de seamă p, a fost M.M. Antokolski. P. au fost susţinuţi de criticul V.V. Stasov şi încurajaţi de co- lecţionarul Tretiakov. După desfiinţarea asociaţiei, unii dintre p. au devenit reprezentanţi ai artei socialiste. Peresvetov, Ivan Semiono-vici (sec. XVI), călător şi scriitor rus, adept şi teoretician al statului feudal centralizat, A scris pentru ţarul Ivan al IV-lea (cel Groaznic) mai muite lucrări în care îşi dezvolta teoria, men-ţionînd printre suveranii energici, demni de luat ca exemplu, pe domnul Moldovei, Petru Rareş, cunoscut de el dintr-o călătorie făcută în Moldova. perete (CONSTR,), element de construcţie cu grosime reduse în raport cu celelalte dimensiuni, care separă şi izolează (fonic, tehnic şi hidrofug) încăperile unei clădiri şi uneori susţine planşeeie şi acoperişul, transmiţînd la fundaţie greutatea acestora, precum şi încărcările utile sau accidentale ale clădirii. După modul de execuţie, se deosebesc: p. masivi, care au grosime mare şi sînt executaţi din piatră, beton, cărămizi etc., şi p. uşori, care sînt făcuţi din cărămizi găurite, betoane uşoare, lemn, materiale plastice etc. P. masivi, destinaţi să susţină alte elemente de construcţie ale clădirii, se numesc p. de rezistenţă. P. executaţi sub forma unor panouri prefabricate din beton uşor sau din materiale uşoare aglomerate, precum şi p. de cărămidă cuprinşi între elementele unui schelet de rezistenţă şi destinaţi numai izolării încăperilor unei clădiri, se numesc p. de umplutură. pereu (constr., hidro-TEHN.), strat de protecţie, executat din piatră naturală sau artificială, care acoperă suprafaţa unui dig, malurile unei ape curgătoare, ale unui şanţ etc. Per®z de Âyala [pereO/, Ra~ mon (1880 — 1962), prozator, poet şi eseist spaniol. A debutat cu versuri, scrise în manieră modernistă, cultivînd motivele bucolice („Pacea cărării *, 1903). în prima sa perioadă de creaţie, Po de A. a scris cu virtuozitate romane de factură realistă cu elemente picareşti („Tenebre pe culmi", 1907; „Â.M. D.G.‘\ 1910; „Laba vulpii*4, 1912 ş.a.), abordînd mai tîrziu PEREZ GALDOS 712 PERGOLESI formula originală a unui roman eseistic cu predominante elemente simbolice şi lirice („Belarmin şi Apolonius“, 1921; „Lună de miere, lună de fiere**, 1923; „Tigre Juan“, 1926; „Medicul propriei onoare**, 1926), P. de A. a afirmat un spirit critic ascuţit şi subtil, umbrit însă de un pesimism de esenţă intelectualistă. Perez Galdos [pereO], Benito (1843—1920), prozator şi dramaturg spaniol. Marele său ciclu de romane (46 la număr), intitulat „Episoade naţionale**, constituie o vastă frescă balzaciană a vieţii politice, sociale şi morale a Spaniei din sec. al XlX-lea, în care autorul este însufleţit de un viu spirit liberal şi laic, de sentimente patriotice şi democratice. A mai scris romanele: „Dona Perfecta** (trad. rom., 1965), „Gloria“, „Fortunata şi Jacinta“,„Angel Guerra“ş.a., precum şi drama „Sf. juana de Cas-tilia“. Opera lui P.G. vădeşte calităţi de observator al moravurilor sociale, de fin şi profund analist, precum şi de povestitor capabil să folosească cele mai variate mijloace ale prozei, de la cele clasice la cele mai moderne. perfect (lat. perfectum „terminat, încheiat*4; LINGV.), timp al verbului care exprimă o acţiune săvîrşită şi încheiată în trecut. în limba românS există p, la modurile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, prezumtiv şi infinitiv; la modul indicativ, p. este, din punct de vedere formal, simplu (ex. tăcui) şi compus (ex. am tăcut). Se numeşte şi trecui. — P. anterior, perfect care exprimă o acţiune trecută mai îndepărtată (ex. fr. je fus venu; un fel de p.a. este şi construcţia verbală românească regională de tipul am fost venit), perforare 1. (TEHN.) Operaţie de efectuare a unei găuri străpunse prin ştanţare (table perforate, perforarea biletelor etc.) sau prin deplasarea materialului (perforarea lingourilor pentru ţevi.). 2. (IND. EXTR.) Operaţie de executare a găurilor de mină cu ajutorul unor maşini-unelte sau prin procedee speciale. Dintre acestea din urmă (încă în curs de experimentare), pentru mări- rea vitezei de p. a rocilor sînt: p. termică (prin topirea rocii cu ajutorul unei flăcări produse de un arzător cu combustibil lichid) şi p. cu şocuri hidraulice (produse cu ajutorul unor descărcări electrice declanşate în interiorul perforatorului şi care provoacă deplasarea radială, cu viteză mare, a unui jet de lichid). V. şi perforator. 3. (EXPL. PETR.) Perforarea coloanei, operaţie prin care se execută orificii sau canale în peretele găurii de sondă sau în coloana de tubaj a sondei, în dreptul stratului productiv, pentru a asigura căi de aflux fluidului din strat în gaura de sondă. perforator 1. (tehn.) Unealtă (cleşte-perforator) sau sculă (poanson-perforator) folosite în operaţia de perforare. 2. (IND. EXTR.) Maşină-unealtă folosită pentru forarea găurilor de mină, prevăzută cu o sculă (numită sfredel) care provoacă fărî-marea şi mărunţirea rocii. După modul de acţionare, se deosebesc: p. pneumatice (acţionate cu aer comprimat) şi p. electrice. După modul în care se realizează forarea găurilor, se deosebesc: p. percutante, care produc fărîmarea rocii prin lovituri repetate ale sfredelului; p. rotative (utilizate pentru roci relativ moi), la care sfredelul, antrenat în mişcare de rotaţie, taie roca, şi p. rotativ-percutante, la care sfredelul este supus unei mişcări de rotaţie şi uneia de lovire a rocii. 3. (EXPL. PETR.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează perforarea coloanei de sondă. Cel mai frecvent utilizate sînt p. cu proiectile, formate dintr-un corp cilindric prevăzut cu mai multe proiectile (care produc perforarea coloanei), acţionate prin explozii comandate, şi p. cu vină, care realizează operaţia de perforare cu ajutorul unor jeturi de gaze de explozie dirijate. perfuzie (MED.), introducere de sînge sau de diferite soluţii medicamentoase, picătură cu picătură, în sistemul vascular în scop terapeutic. P. se face cu ajutorul unei aparaturi speciale, într-un ritm lent, pentru a nu fi tulburate* mecanismele de. reglare, tensiunea arterială sau schimburile de apă şi săruri minerale dintre sînge şi ţesuturi. Are o largă utilizare în terapeutica medico-chirurgicală în cazuri de hemoragie, pierderi mari de lichide, comă diabetică, astm, infarct miocardic etc. Pergam, stat sclavagist care a existat în nord-vestul Asiei Mici (283 sau 282-133 î.e.n.), cu capitala la Pergam. în timpul celui de-al doilea război macedonean (200—197 î.e.n.) şi al războiului sirian (192—189 î.e.n.), P. a fost aliatul Romei, de la care a primit, în 188 î.e.n., o mare parte a apusului Asiei Mici. în anul 133 îje.n., Pergam ul a fost transformat în provincie romană. pergament 1. Piele de animal (oaie, viţel, cîine etc.), tăbăcită şi prelucrată prin procedee speciale şi folosită în vechime ca material de scris. De la începutul sec. al II-lea, p. a înlocuit, treptat, papirusul. A fost folosit în timpul evului mediu şi în ţările române. Astăzi, p. serveşte la legatul cărţilor preţioase. 2. Denumire dată scrierilor pe pergament (!)• 3. Pergament vegetal, hîrtie densă, translucidă, omogenă, impermeabilă şi cu rezistenţă mecanică mare, cu aspect asemănător pergamentului (1). Se obţine prin tratarea cu acid sulfuric sau cu clorură de zinc a hîrtiei speciale, fabricată din pastă de cîrpe, de bumbac sau, mai rar, din celuloze de lemn înnobilate. pergolă (HORT.), construcţie uşoară în parcuri sau în grădini, formată din unul sau din două şiruri de stîlpi şi o reţea de grinzi, orizontale sau în arc, pe care. cresc plante agăţătoare ornamentale (trandafiri, glicine, caprifoi, zorele etc.), dînd aspectul unei galerii descoperite. Pergolesi, Giambattista (1710—1736), compozitor italian, reprezentant de seamă al şcolii napolitane de operă. 0-pera sa bufă „Sluga stăpînă** (1733), prima lucrare de acest gen, care a avut o uriaşă influenţă asupra dezvoltării ulterioare a muzicii italiene de operă, a dezlănţuit în Franţa disputa ideologică în jurul operei bufe, cunoscută sub denumirea de „războiul bufoniştilor**. Stilul său se caracterizează prin melo- PERHIDROL 713 PERICLE dicitate expresivă, vervă şi u-mor. Pe lîngă opere („Prizonierul mîndru**, „Olimpiada** ş.a.)» a mai scris cantate, muzică G. Pergolesi instrumentală şi lucrări cu caracter religios, printre care celebra „Stabat Mater“ (1735). perhidrol (CHIM.), denumire comercială pentru soluţia de apă oxigenată 30%. V. şi apă oxigenată. Peri, Gabriel (1902-1941), ziarist şi om politic francez. Membru al P.C. Francez (din 1920) şi al C.C. al P.C. Francez (din 1924). Arestat de poliţia guvernului de la Vichy, a fost predat hitleriştilor, care l-au împuşcat. Peri, mănăstire în Maramureş, fundaţie a familiei Drago-şeştilor (urmaşii lui D r a g o ş). Depindea direct de Patriarhia din Constantinopol» care o învestise cu autoritate asupra tuturor bisericilor româneşti din Maramureş şi din nordul Transilvaniei. A fost un puternic centru de cultură feudală şi a avut în sec. al XV-lea, datorită autorităţii sale, un rol de seamă în lupta bisericii ortodoxe româneşti din Maramureş pentru autonomie şi în acţiunea de traducere în limba română a cărţilor bisericeşti. In sec. al XVII-lea a fost un activ centru tipografic. peri- (gr. peri „în jurul**)» element de compunere cu sensul „în jurul, împrejurul** (ex. pericard, perifrază, periscop). Periam, localitate de tip urban în raionul Sînnicolaul Mare, reg. Banat. 5 660 loc. (1964). Fabrică de pălării. Nod feroviar. periam~p£cica, cultură materială dezvoltată la începu- turile epocii bronzului în bazinul interior al Mureşului. Numele vine de la localităţile Periam (raionul Sînnicolaul Mare) şi Pecica (raionul Arad) din reg. Banat, unde s-au găsit urme specifice acestei culturi, în dezvoltarea culturii p»~p«» un rol important l-au avut elementele materiale sudice, probabil eladice. Caracteristice ei sînt cănile mici, de lut ars, cu două toarte. periânf (BOT.), ansamblul învelişuriîor florale, format de obicei din frunzişoare verzi (caliciu) şi din altele colorate (corola), avînd rol de apărare. periarterită (gr. peri „în jurul4* şi arteria „arteră**; ME,D.), boală cu caracter inflamator, care începe în tunica externă a arterelor şi cuprinde toate straturile peretelui arterial. Se caracterizează prin degenerări, necroze, obstruări arteriale şi formarea de noduli inflamatori de-a lungul unor artere, localizate în special în membrele inferioare. Se mai numeşte periarterită nodoasâ. pericard (gr. peri „în jurul“ şi \ardia „inimă**; MED., ANAT.), înveliş care îmbracă şi acoperă ca un sac inima. P„ este constituit dintr-o membrană fibroasă la exterior (p. fibros) şi una seroasă la interior, formată din două foiţe (viscerală şi parietală), între care se găseşte cavitatea pe-ricardică (p* seros sau p. pro-priu-zis). în această cavitate se găseşte o cantitate foarte mică (cîteva grame) de lichid pericardic. pericardită 1. (MED.) In-flamaţia pericardului seros datorită unor cauze diferite: tuberculoză, reumatism, pneumonie etc. P. mai poate fi toxică sau tumorală. După felul cum evoluează, p. se împart în acute şi cronice, iar după natura lichidului din pericard, în serofibrinoasă, he-moragică etc. — P. constrictivâ, formă de p. cronică, în care foiţele pericardului, îngroşate şi aderente, formează o carapace în jurul inimii, împiedicînd expansiunea inimii şi ducSnd la insuficienţă cardiacă. 2. (MED. VET.) Pericardită traumatică, boală a taurinelor, provocată de anumite corpuri străine (cuie, sîrme, ace etc.), înghiţite o dată cu furajele care pătrund din stomac în învelitorile cordului. Se manifestă prin slăbire şi tulburări circulatorii, urmate de moartea animalului. Se previne prin măsuri de igienă alimentară. pericărp (gr. peri „în ju-rul“ şi karpos „fruct“; BOT.), ansamblul straturilor de ţesuturi care alcătuiesc pereţii fructului; provine din transformarea ovarului. periciclu (BOT.), strat extern al cilindrului central ale cărui celule vin în contact cu celule ale endodermului. în rădăcină, p. este unistratificat, iar în tulpină este, de regulă, plu-ristratificat sau lipseşte. periclâz (MINER.), oxid natural de magneziu (MgO), cristalizat în sistemul cubic. Este incolor sau cenuşiu, brun pînă la negru. P. rezultă în urma proceselor de metamorfism ale dolomitelor sau calcarelor mag-neziene. Pericle (c. 490r429 î.e.n.), orator şi om politic din Grecia Pericle antică, conducător al Atenei (443 — 429 î.e.n.). A fost colaborator apropiat al legislatorului E f i a 11 e, care a iniţiat importante reforme sociale. Ca şef al partidului democrat, a întărit rolul instituţiilor democratice, consolidînd democraţia scla-vagistă* în timpul lui P., societatea ateniană a atins o mare dezvoltare, Atena devenind centrul economic, politic şi cultural al lumii greceşti antice. P. a fost un mare protector al artelor şi ştiinţelor. Construcţiile măreţe din timpul său (Propileele, Parte-nonul etc.) au dat Atenei stră- PERICOL SOCIAL 714 PERINEFRITĂ lucirea cu care a rămas întipărită în amintirea generaţiilor următoare. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului în timpul lui P., transformarea Ligii de la Delos într-un instrument politic al Atenei i-au adus acesteia hegemonia în lumea greacă, ceea ce a provocat războiul peloponesiac (431-404 î.e.n.). pericol social (DR.), pericolul pe care faptele ilicite, şi în special cele penale, îl prezintă pentru securitatea şi desfăşurarea normală a relaţiilor sociale socialiste. în dreptul penal socialist, p.s. constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii în general, în lipsa căreia o faptă concretă nu are caracter infracţional. peridotit (PETROGR.), rocă intruşi vă ultrabazică, alcătuită mai ales din olivină şi accesoriu din cromit. Sub acţiunea proceselor de metamorfism, p. trece cu uşurinţă în serpentină, talc şi azbest. P. este roca-gazdă a zăcămintelor de platină, cromit şi azbest. în R.P.R., p. transformate în serpentină se găsesc în munţii Banatului, unde conţin cuiburi de cromit şi filoane de azbest. perie, piesă componentă a maşinilor electrice, cu ajutorul căreia se realizează contactul electric alunecător cu colectorul sau cu inelele de contact. După compoziţia lor, pot fi: p. de cărbune, compuse din praf de cărbune, praf d*^ grafit şi pulbere de cupru sau de bronz, amestecate în anumite proporţii şi aglomerate prin presare, şi p. de metal, alcătuite dintr-o ţesătură de cupru presată în grafit sau din straturi alternante de foi de cupru şi de grafit. perieci, denumire a locuitorilor regiunilor din jurul Spartei din Grecia antică, aliaţi ai spartanilor. Erau agricultori, meşteşugari şi negustori. Spre deosebire de i 1 o ţ i, p. nu aveau situaţia juridică de sclavi, dar nici nu aveau drepturi politice şi nu făceau parte din' „comunitatea egalilor44 (comunitatea spartanilor), perifen (FARM.) v. priscol. perifrastic (LINGV.), exprimat prin perifrază. Formă (verbală) perifrastică, formă (verbală) compusă, de tip mai dezvoltat (ex. construcţia regională am fost mers). Limba latină avea o conjugare perifrastică activă şi una pasivă. perifrază (gr. peri „în ju-rul“ şi phrasis „exprimare11), procedeu gramatical şi stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce se poate reda şi printr-un singur cuvînt, aceasta cu scopul de a evita echivocul unor termeni proprii sau de a sublinia anumite semnificaţii (ex. înzestrat cu multe calităţi = valoros). — P. verbală, construcţie formată dintr-un verb însoţit de un semiauxiliar de modalitate sau de aspect (ex. era să cad). perigeu (gr. peri „în jurul** şi gea „pămînt“; ASTR.), punctul în care Luna, Soarele sau un satelit artificial în mişcarea lor orbitală se află cel mai a-proape de Pămînt. periglaciâr, nume dat regiunilor de la periferia gheţarilor actuali şi pleistoceni, climei caracteristice acestor regiuni şi proceselor şi formelor determinate de condiţiile fizico-geogra-fice din cadrul lor. în timpul fazelor glaciare, clima acestor regiuni a determinat un îngheţ permanent ai subsolului. Prin morfologie periglaciară se înţelege morfologia regiunilor situate la exteriorul gheţarilor actuali şi pleistoceni şi a celor situate în climatele reci, în care acţionează puternic şi frecvent procesele de îngheţ şi dezgheţ. perigon (BOT.), înveliş floral ale cărui foliole sînt uniforme. periheliu (gr. peri „în ju-ruî“ şi helios „soare“; ASTR.), punctul în care o planetă sau o cometă, în mişcarea lor în jurul Soarelui, se află cel mai aproape de Soare. perila (Perilla ocymoides), plantă anuală din familia labia-telor, cu tulpina dreaptă, înaltă de 60 — 100 cm, acoperită cu perişori lungi şi coloraţi. Are frunze oval-alungite şi flori albe. Datorită foliajului ei bogat şi variat, se cultivă ca plantă ornamentală, mai ales pentru borduri înalte. Se cultivă şi pentru extragerea unui ulei volatil, întrebuinţat la aromatiza-rea produselor zaharoase. Fructele (nucule) au un conţinut mare de ulei gras (49%), fo- losit în industria lacurilor şi a vopselelor şi în industria cauciucului sintetic. La noi în ţară se cultivă numai în cîmpuri experimentale şi în grădini botanice. perimare (DR.), stingerea de drept, în cadrul procesului civil, a oricărei acţiuni, căi de atac sau executări silite, cu privire la care, din culpa părţii, nu s-a făcut, în termenul stabilit de lege, nici un act de procedură. Pe se constată de organul de jurisdicţie printr-o hotărîre ce se poate da din oficiu, la cerere, sau ca urmare a ridicării de către partea interesată a excepţiei de perimare. perimetru (gr. peri „în jurul*4 şi metron „măsură**) 1. (MAT.) Suma lungimilor laturilor unui poligon. 2. (MED.) Perimetru de protecţie (sanitară), linie închisă care delimitează un teritoriu sau o zonă în jurul unui obiectiv care trebuie protejat faţă de im purificări şi contaminări (ex. p. de p. în jurul unei surse de alimentare cu apă). 3« (FIZIOL., MED.) Instrument de determinare a cîmpului vizual (p. vizual) sau a circumferinţei unui dinte (p. dentar). 4. (GEOL.) Perimetru de protecţie hidrogeologică, limitele unei zone înăuntrul căreia sînt interzise orice fel de lucrări a căror adm-cime de execuţie ar depăşi depozitele geologice recente, precum şi orice fel de amenajări, operaţii etc. ale căror efecte ar putea să tulbure condiţiile naturale de exploatare a apelor subterane. P. de p.h. se face în scopul protecţiei izvoarelor de ape minerale şi al captărilor pentru alimentare cu apă; ex. p. de p.h. de la Borsec (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), Vatra Dornei (reg* Suceava), Ulmi (reg. Bucureşti). 5. (HIDROTEHN.) Perimetru udat, lungimea conturului pereţilor (într-o secţiune transversală a unei conducte) care vin în contact direct cu fluidul care curge prin conductă. perinefrită (gr. peri „în jurul** şi nephros „rinichi**; MED.), proces inflamator supu-rativ al capsulei fibroase şi al ţesutului gras din jurul rinichilor, urmat de apariţia unui abces sau a unui flegmon pe-rinefritic. Cauza cea mai frec- PERINEU 715 PERIOADĂ. ventă este infecţia cu stafilo-coci. Se manifestă prin simptom e generale de infecţie (febră, stare generală alterată) şi prin tulburări locale (durere, tumefacţie în regiunea lombară). perineu (ANAT.), regiune cuprinsă între organele genitale externe şi anus. per in iţa, joc popular roma-nesc foarte răspîndit, în măsură de 2/4, la origine dans de nuntă şi de petrecere. Este o horă de mînă obişnuită. Un băiat iese în centru, alege o fată cu care îngenunchează pe o pernă şi o sărută. Apoi fata alege un băiat şi jocul continuă astfel. perioada de trecere de la capitalism la socialism, perioadă, istoriceşte necesară, a transformării revoluţionare a societăţii capitaliste în societate socialistă, care începe cu instaurarea dictaturii proletariatului şi se încheie cu construirea socialismului, prima fază a societăţii comuniste. Existenţa unei astfel de perioade este inevitabilă pentru toate ţările care păşesc pe drumul socialismului, deoarece relaţiile de producţie socialiste nu pot să apară spontan şi nu se pot dezvolta în sînul vechiului mod de producţie, iar transformările profunde în structura economică şi de clasă, în organizarea şi conducerea producţiei, în viaţa politică, ideologică şi culturală a societăţii etc. nu se pot înfăptui dintr-o dată, imediat după instaurarea dictaturii proletariatului, toate acestea necesitînd o întreagă perioadă istorică. Economia p. de t. de lac. las. se caracterizează prin existenţa mai multor sectoare economice, dintre care obligatorii sînt: socialist, capitalist şi mica producţie de mărfuri. Rolul conducător, determinant, în toată această perioadă, revine sectorului socialist, el reprezentînd baza economică a dictaturii proletariatului şi principala premisă economică a victoriei socialismului în întreaga economie naţională. Ponderea sectoarelor şi raportul dintre ele sînt în continuă schimbare; pe măsura înaintării spre socialism creşte ponderea sectorului socialist, scade pînă la lichidare ponderea sectorului capitalist, iar micii producători de mărfuri sînt atraşi treptat pe făgaşul socialismului. Structura de clasă a acestei perioade (determinată de structura economică) cuprinde: clasa muncitoare, ţărănimea şi burghezia. Situaţia claselor sociale în perioada de trecere se schimbă radical în comparaţie cu situaţia lor din capitalism. Clasa muncitoare a devenit clasă conducătoare, stă-pînă pe mijloacele de producţie. Ţărănimea muncitoare reprezintă aliatul principal al clasei muncitoare şi primeşte un ajutor multilateral din partea statului socialist. Ca urmare a procesului de transformare socialistă a agriculturii, se formează treptat o clasă socială nouă: ţărănimea cooperatistă. După naţionalizare este lichidată marea burghezie din industrie, comerţ şi finanţe; în agricultură, burghezia este reprezentată prin chiaburime, principala pătură exploatatoare în această perioadă. Din rînduriie clasei muncitoare şi ale ţărănimii muncitoare se formează o intelectualitate nouă, care, împreună cu elementele înaintate ale vechii intelectualităţi, alcătuieşte o pătură socială unică, luptătoare activă pentru socialism. Contradicţia fundamentală a perioadei de trecere este contradicţia dintre socialismul în continuă ofensivă şi capitalism, pe care socialismul îl îngrădeşte şi îl elimină treptat. Pe plan social, această contradicţie îşi găseşte expresia în lupta de clasă dintre clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea muncitoare, pe de o parte, şi burghezie, pe de altă parte. Ea se desfăşoară pe tărîmul economic, politic, ideologic. Gradul de intensitate a luptei de clasă diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi depinde de gradul de împotrivire a burgheziei. Durata p. de t. de la c. las. este diferită de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării forţelor de producţie, de raportul forţelor de clasă. Perioada de trecere se încheie o dată cu făurirea economiei socialiste unitare, cu instaurarea relaţiilor de producţie socialiste în toate domeniile de activitate şi lichidarea exploatării omului de către om. In R.P.R., această perioadă s-a încheiat o dată cu victoria deplină şi definitivă a socialismului. V. şi revoluţie socialistă. perioadă 1. (FIZ.) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducîndu-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. Se notează de obicei cu T şi se măsoară în secunde. 2. (MAT.) Cel mai mic număr T>0, cu proprietatea ff T) = =f(x) pentru orice x. Dacă există un T cu această proprietate, funcţia/fx) se numeşte periodică de perioadă T (ex. funcţia sin x este periodică de perioadă 271, fiindcă sin x = = sin (x -\-2tc)). 3. (ASTR.) Interval de timp după care un astru, în mişcarea sa, se află în aceeaşi situaţie relativă faţă de un anumit reper. — P. siderală, interval de timp după care o planetă sau un satelit revine în aceeaşi poziţie faţă de stele şi care este egal cu perioada de revoluţie a acestora. —P. sinodi-ca, interval de timp după care un astru se află în aceeaşi situaţie relativă faţă de Soare şi Pămînt (ex. fazele Lunii revin după o p. s. a Lunii de 29*!2M4m). 4. (GEOL.) Subdiviziune a timpului geologic mai mică decît era. Unei p. îi corespunde, în spaţiu, un sistem de strate. P. se separă pe baza discordanţelor unghiulare existente între formaţiuni şi pe baza asociaţiilor floristice şi faunistice întîlnite în strate (ex. era mezozoică se împarte în treip.: triasică» ju-rasică şi cretacică). 5. (BOT.) Perioadă de vegetaţie, interval de timp în care plantele îşi desăvîrşesc întregul ciclu biologic. P. de v. variază de la o specie de plantă la alta, precum şi, în general, în funcţie de factorii climatici. 6. (CHIM.) Perioadă de inducţie, timpul necesar pentru ca o reacţie să înceapă să se desfăşoare cu viteza corespunzătoare condiţiilor respective. Astfel, oxidarea hidrocarburilor parafinice începe brusc după un timp (p. de i.)t în care se consideră că se consumă unele substanţe care frî-nau reacţia (inhibitori); distrugerea pe cale chimică a inhibitorilor micşorează pînă la dispariţie p. de i. 7. (LINGV.) Frază, de obicei amplă, cu ca~ PERIODIC 716 PERLĂ racter unitar, armonios, datorat în special simetriei structu-rii ei. Pentru părţile unei p. condiţionale se folosesc termenii protazăşi apodoză. In literatura română, AL Odobescu şi C. Hogaş au un stil bogat în perioade. periodic 1. Adj. (FIZ.; despre un fenomen) Care constă în parcurgerea repetată a aceleiaşi succesiuni de stări în intervale de timp egale (ex. mişcarea unui pendul matematic scos din poziţia de echilibru şi lăsat să oscileze liber, fără frecare). 2. Subst. (PRESĂ) Publicaţie (gazetă, revistă, buletin etc.) care apare la intervale regulate (săptămînal, bilunar, lunar, trimestrial etc.). periodism (BIOL.), proprietate a unor funcţii fiziologice de a se repeta la intervale de timp regulate (ex. fotosinteza şi respiraţia plantelor). periost (gr. peri „în jurul** şi osteon „os**; ANAT.) 1. Membrană conjunctiv-fibroasă care înveleşte osul. Prin stratul său intern, numit strat osteogen, p. participă la formarea ţesutului osos (în perioada de creştere a oaselor) şi la formarea căluşului (după fracturi). 2. Periost alveolar, ţesut fibros conjunctiv care se află în spaţiul dintre alveola dentară şi rădăcina dintelui şi care fixează rădăcina în alveolă. peri oştită (MED.), boală care constă în inflamaţia periostului. In general cronică, p. se manifestă clinic prin tumefierea oaselor, sensibilitate, roşeaţă, căldură şi durere locală. Apare în urma unui traumatism sau în cursul tuberculozei, sifilisului, reumatismului etc. peripatetică, Şcoala — (gr. peripatein „a se plimba**), şcoală filozofică întemeiată de Aristotel la Atena în 335 î.e.n. Denumirea şcolii aminteşte obiceiul lui Aristotel de a purta convorbiri cu discipolii plim-bîndu-se. Printre cei mai cunoscuţi peripateticieni se numără : Teofrast, Eudem din Rodos (sec. IV—III î.e.n.), Straton din Lampsakos (m. circa 270 î.e.n.), Alexandru din Afrodisias (sfîrşitul sec. II — începutul sec. III). In Ş.p. a precumpănit, în sec. IV—III î.e.n., orientarea materialistă; şcoala a acordat o mare importanţă cercetărilor ştiinţifice concrete (în botanică, matematică, astronomie, medicină etc.). Mai tîrziu, ea a lunecat spre eclectism; a încetat practic să existe în sec. al III-lea, fiind covîrşită de mistica neoplatonică. peripter (arhit.), templu înconjurat pe toate laturile de o alee cu coloane (ex. Parteno-nul). periscop (gr. peri „în jurul** şi skopein „a privi, a cerceta**), instrument optic în care razele de lumină sînt abătute de mai multe ori de la linia dreaptă, cu ajutorul oglinzilor sau al prismelor cu reflexie totală. P. este folosit pentru a permite unui observator care se găseşte într-o tranşee, cazemată, tanc sau submarin, să observe cîm-pul de luptă. perisferă (GEOL.) v. sima. perisip (GEOGR.), cordon litoral care închide un liman sau o lagună. P. sînt frecvente la ţărmul nordic şi nord-vestic al Mării Negre (ex. p. care închide complexul lagunar Ra-zelm). perisodactile (ZOOL.) v. impar ic opitate. peristaltism (FIZIOL.), denumire dată mişcării de contracţie a stomacului şi intestinului, care face ca alimentele să fie împinse de-a lungul tubului digestiv. peristil (ARHITECTURĂ), galerie interioară sau exterioară, formată dintr-uţi şir de coloane aşezate de-a lungul zidurilor care înconjură un edificiu, o sală sau o curte interioară (ansamblul acestor coloane). în locuinţele romane, p. era elementul central, denumind principala curte interioară, care era înconjurată cu colonade. peritoneu (ANAT.), membrană seroasă subţire, transparentă, care acoperă pereţii cavităţii abdominale (p. parietal) şi organele abdominale (p* visceral). P. delimitează un spaţiu închis, numit cavitatea peritoneală. La femeie, cavita- tea peritoneală comunică cu bazinul, p. continuîndu-se cu membrana mucoasă a trompelor uterine. peritonită (MED.), infla-maţie acută, mai rar cronică, a peritoneului, de natură infec-ţioasă (bacilul Koch, pneumo-coc, streptococ etc.). P. poate fi generalizată sau circumscrisă. Se manifestă prin febră, ba-lonare abdominală, apariţia în cavitatea abdominală a unui lichid serofibrinos, . hemoragie sau purulent, prin tulburări intestinale etc. Perkin [pi:chin/, William Henry (1838—1907), chimist englez. A descoperit unul dintre primii coloranţi sintetici, moveina, şi a înfiinţat o fabrică pentru producerea lui. A conceput o metodă generală de obţinere a acizilor aromatici nesaturaţi (condensarea P.)* perl (POLIGR.), corp de literă cu mărimea de cinci puncte tipografice. perlă 1. (MINER.) Piatră se-mipreţioasă de podoabă, de culoare cenuşiu-argintie cu luciu sidefos; se prezintă sub formă de sfere cu dimensiuni de cîţiva mm, rar peste 10 mm. Este constituită din aragonit şi ia naştere în corpul unor scoici prin secreţia carbonatului de calciu în general, în jurul corpurilor străine intrate în or- ganism sau al larvelor unor viermi paraziţi. 2. (CHIM.) Perla de bor ax, perlă sticloasă, transparentă, obţinută prin topirea la flacără a unei cantităţi mici de tetraborat de sodiu (borax), care, împreună cu săruri metalice, dă compuşi PERLĂ DE CSABA 717 PERMEABILITATE coloraţi caracteristic. Se întrebuinţează în chimia analitică, pentru recunoaşterea, pe cale uscată, a metalelor. perlă de Csaba (vm~ CULT.), soi de viţă de vie originar din Ungaria, cu struguri de formă cilindrică sau cilindro-conică şi boabe îndesate, de culoare alb-verzuie, cu pieliţa subţire şi cu aromă Perlă de Csaba tămîioasă. In ţara noastră, p.de C • este cultivată aproape în toate podgoriile pentru producerea strugurilor de masă. Se coace în a doua jumătate a lunii iulie, fiind cel mai timpuriu soi de struguri din podgoriile româneşti. Perlea, Ionel (n. 1900), dirijor şi compozitor român. A studiat în ţară şi în Germania, unde a activat un timp la operele din Leipzig şi Rostock. A fost ani îndelungaţi şef al Orchestrei simfonice Radio şi profesor la Conservatorul din Bucureşti. Dintr-un lagăr german în care fusese internat, pleacă după război în Italia, iar apoi se stabileşte în Statele Unite. Paralel cu turneele internaţionale întreprinse, a lucrat pentru Metropolitan Opera şi Manhattan School of Music. Repertoriul său vast cuprinde, alături de creaţia muzicală românească, marele repertoriu universal. Ca profesor, P. a contribuit la formarea temeinică a unor compozitori şi dirijori. A scris lieduri, un cvintet cu pian, un cvartet de coarde (distins cu Premiul „George Enescu“), variaţiuni simfonice pe o temă proprie şi o simfonie. perlinguâl (MED.), administrare a unor medicamente pe cale linguală, mai ales sublin-guală, bazată pe resorbţia lor rapidă la nivelul mucoasei lin-guale, fapt care asigură o ac- ţiune promptă (ex. administrarea perlinguală a perlelor de nitrit de amil, a nitrogliceri-nei, a unor produse hormonale etc.). perlit (PETROGR.), rocă rioli-tică sticloasă, caracterizată prin-tr-un sistem de crăpături sferoi-dale produse prin răcirea bruscă a lavei, datorită cărora apar separaţii în fragmente de aspectul perlelor. In R.P.R. se găseşte lîngă Oraşul Nou (reg. Maramureş). perlită (METAL.), constituent structural de echilibru al aliajelor fier-carbon. Este un amestec mecanic format din ferită şi cementită şi corespunde punctului eutectoid (0,8% carbon). Perlo, Victor (n. 1912), economist şi publicist progresist american. Autor a numeroase articole şi al unor lucrări în care analizează de pe poziţii marxiste unele probleme actuale privind viaţa economică şi politică din S.U.A., demascînd totodată netemeinicia unor teorii burgheze apologetice contemporane. Op. pr.: „Imperialismul american4* (1951), „Negrii din agricultura Sudului44 (1954), „«Revoluţia» în venituri** (1954), „Imperiul marii finanţe*4 (1957, trad. rom. 1958), „Militarismul şi monopolurile*4 (1963, trad. rom. 1964). Perm, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Kama. 745 000 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini (utilaj industrial, carbonifer, petrolier, diferite maşini), industrie de prelucrare a petrolului, chimică, a lemnului, a materialelor de construcţie, alimentară etc. Nod feroviar şi mare port fluvial. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. permalloy (METAL.), aliaj de fier şi nichel, conţinînd 40—80% Ni, cu sau fără alte elemente de aliere, care în cîmpuri magnetice slabe posedă o permeabilitate magnetică mare (10—20 de ori mai mare decît oţelul cu siliciu). Este folosit la confecţionarea de miezuri pentru aparate de măsură, amplificatoare magnetice etc. permanganâţi (C HI M.), MeIMnOi. Săruri ale acidului permanganic. —- P. de potasiu, KMnOy Sare de potasiu a acidului permanganic. Se obţine prin oxidarea electrolitică a manganatului de potasiu. Este o substanţă cristalină, roşie-violetă, cu reflexe metalice, solubilă în apă. Datorită acţiunii sale puternic oxidante, se întrebuinţează ca agent oxidant în chimia analitică, în chimia organică preparativă, în industria textilă, ca dezinfectant, la purificarea gazelor etc. permanganic, acid -w (CHIM), HMnOr Acid stabil numai în soluţie apoasă, cu o concentraţie pînă la aproximativ 20% //Mn04. Acidul permanganic este un oxidant puternic. permeabilitate (FIZ.) 1. Proprietate a unui material cu structură poroasă de a permite să treacă prin el un fluid supus unei diferenţe de presiune. P. poate fi moleculară sau vîscoasă, după cum drumul liber mijlociu al moleculelor fluidului în scurgere este mai mare, respectiv mai mic decît dimensiunile transversale ale canalelor care străbat materialul poros. — Coeficient de p.f mărime proporţională cu viteza de scurgere a unui fluid printr-un material poros. 2. Permeabilitate magnetică, mărime egală cu raportul dintre inducţia magnetică dintr-un mediu izotrop şi intensitatea cîmpului magnetic; este principala caracteristică magnetică macro-scopică a mediilor (substanţe sau vid). Se notează cu ţi. P.m. a vidului (notată î*0) este o constantă universală; ea are valorile 4îp în sistemul CGS electromagnetic raţionalizat şi 4w- Î0~7 H/m în sistemul SI. Se mai numeşte permeabilitate magnetică absolută. — P.m, relativă, mărime adimensională caracteristică unui materia!» egală cu raportul dintre permeabilitatea magnetică absolută a materialului şi permeabilitatea magnetică absolută a vidului. Are valori subunitare foarte apropiate de unitate pentru materialele diamagne-tice, supraunitare foarte apropiate de unitate pentru materialele paramagneţice şi supraunitare mult mai mari (plnS la zeci de mii) pentru materialele feromagnetice. PERMEAMETRU 718 PERMUTIT permeametru (FIZ.), instrument folosit pentru măsurarea proprietăţilor magnetice ale materialelor feromagnetice, în special a permeabilităţii magnetice. După forma probei de măsurat, p. poate fi: cu fir, la care eşantionul, sub formă de tijă sau de fir, este aşezat în interiorul unei bobine de explorare concentrice cu o bobină de magnetizare, sau cu jug, la care eşantionul, sub formă de bară (jug), închide un circuit magnetic pe care se află bobinele de magnetizare şi de explorare. Inducţia magnetică se determină printr-o metodă balistică sau magneto-metrică (la p. pentru curent continuu) sau prin măsurarea tensiunii electromotoare induse în bobina de explorare (la p. pentru curent alternativ), iar intensitatea cîmpului magnetic se calculează din datele constructive ale dispozitivului utilizat. permeânţă (FIZ.), mărime magnetică egală cu raportul dintre fluxul magnetic care trece printr-un circuit magnetic şi tensiunea magnetică din lungul circuitului. P. este inversa r e 1 u c t a n ţ e i şi analoga conductanţei unui circuit electric. Permeke, Constant (1886— 1951), pictor belgian, reprezentant de frunte al expresionismului flamand. în pictura sa, caracterizată printr-o viziune frustă şi monumentală a naturii şi a omului („Seceră-torul**, „Logodnicii„Ruleta" „Marina verde*4), a reprezentat figuri de ţărani şi muncitori sculpturale, puternic stilizate, respirînd forţă fizică. permendur (METAL.), aliaj de cobalt şi fier, cu o înaltă permeabilitate magnetică, folosit în electrotehnică. permiân (STRAT.), ultima perioadă a erei paleozoice, denumită astfel după numele regiunii Perm (U.K.S.S.). în flora p. se constată o vegetaţie mai săracă decît în perioada carboniferă. Criptogamele vasculare sînt în regres. în a doua jumătate a perioadei, gimno-spermele şi mai ales coniferele iau o dezvoltare considerabilă, fiind reprezentate prin cîteva genuri caracteristice. Din punct de vedere evolutiv, flora p. are caracter de tranziţie între perioada paleozoică şi cea mezo-zoică. Fauna din timpul p. este asemănătoare celei din perioada carboniferă. Sînt mai frecvente unele foraminifere, briozoare, brahiopode, unele crustacee, peştii ganoizi, stegocefali etc. Apar ceratiţii, iar trilobiţii, gigantostraceii şi reptilele pro-zauriene dispar la sfîrşitul perioadei. în p. s-au depus formaţiuni continentale, lagunare, neritice şi batiale. în rimpul p., pe continentul Gondwana din emisfera sudică a existat un climat rece, caracterizat printr-o floră specifică. Acum s-au resimţit ultimele faze ale cutărilor hercinice. P. din estul şi din sudul Europei este reprezentat în întregime prin depozite marine şi cuprinde trei serii: artinskian,. kurigurian şi £aza-nian. în vestul Europei, seria inferioară (autunian) şi seria mijlocie (saxonian) sînt reprezentate prin depozite continentale, iar seria superioară (turin-gian) prin depozite marine şi lagunare. în R.P.R., depozite permiene se găsesc în Banat, în Munţii Apuseni, în Carpaţii Meridionali şi în Dobrogea. perminvâr (metal.), aliaj de nichel şi cobalt sau nichel, cobalt şi molibden, cu permeabilitate magnetică mare şi practic constantă la variaţii mari ale intensităţii cîmpului magnetic. Este folosit în industria electrotehnică, la confecţionarea miezurilor unor aparate electrice. permitivitâte (FIZ.), mărime egală cu raportul dintre inducţia electrică şi intensitatea cîmpului electric dintr-un mediu izotrop; este o caracteristică electrică macroscopică importantă a mediilor (substanţe sau vid), îndeosebi a dielectri-cilor. Se notează cu s. P. vidului (notată e0) este o constantă universală; ea are valorile —— 4 TC în sistemul CGS electrostatic 107 raţionalizat şi ------- ^ 8,85417- 4tcc2 • Î0“12 F/m în sistemul SI. Se mai numeşte permitivitâte absoluta. — P. relativă, mărime adimensională caracteristică unui material, egală cu raportul dintre permitivitatea absolută a materialului şi permitivitatea absolută a vidului. Are valori supraunitare apropiate de unitate pentru gaze, de ordinul unităţilor pentru lichidele nepolare şi majoritatea izolatorilor solizi, de ordinul zecilor pentru lichidele polare şi de ordinul sutelor şi al miilor pentru materialele fero-electrice. Permoser, Balthasar (165 î — 1732), sculptor german, reprezentant de seamă al barocului, în lucrările sale, P. a manifestat preferinţă pentru redarea corpului omenesc în plină mişcare, pentru formele puternice şi expresive („Hercule stran-gulînd şarpele**, „Zeul Amor pregătindu-şi arcul**). A fost şi un bun cunoscător al vieţii lăuntrice, realizînd portrete veridice şi capete de expresie („Eugeniu de Savoia**, „Sf. Ion Botezătorul**, „Ecce homo")* permutare (MAT.), corespondenţă biunivocă a unei mulţimi finite cu ea însăşi (ex., în cazul unei mulţimi formate din trei elemente a, b, c, p. posibile sînt (“ j l), (“ \ l), Numărul Pn al p* a n elemente este dat de relaţia: Pn= 1*2* .3 ...n = n!. permutit (CHIM.), schimbător de ioni sintetic, obţinut prin topirea cuarţului cu cao-lin şi carbonat de sodiu. Este un alumino-silicat de sodiu hidratat, cu proprietatea de a schimba uşor ionii de sodiu cu ipnii altor metale (ex. absoarbe din apa dură ionii de calciu şi de magneziu şi cedează ionii de sodiu). Se întrebuinţează în special la dedurizarea apei. P. epuizat se regenerează prin tratare cu o soluţie de clorură de sodiu, care determină un schimb de ioni invers. Este un zeolit artificial. PERNAMBUCO 719 PERPESSIC1US Pernambuco, stat în nord-estul Braziliei. Suprafaţa: 98 079 km2. Populaţia: 4 307 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Recife. Cuprinde o porţiune din podişul Borborema şi o fîşie din cîmpia litorală atlantică. Vegetaţie de savană. în cîmpia litorală există mari plantaţii de trestie de zahăr; pe podiş se cultivă în special bumbac. Se recoltează nuci de cocos şi se cresc vite cornute mari şi capre. Industrie uşoară şi alimentară (în special fabrici de zahăr). Pernik, oraş în vestul R.P. Bulgaria, situat pe valea Stru-mei, centrul unui însemnat bazin carbonifer. 74 200 loc. (1961). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (utilaj minier), a sticlei şi a cimentului. Nod feroviar. Peron, Juan Domingo (n. Î895), om politic argentinian, între 1946 şi 1955 a fost preşedinte al Argentinei. A fost răsturnat de către armată şi a plecat în exil la Madrid. peron 1. Platformă, uneori decorată cu elemente ornamentale, situată în faţa unei intrări într-o clădire, avîrid, atunci cînd aceasta este înaltă, trepte de acces. 2. (TRANSP.) Platformă (acoperită sau descoperită) amenajată în lungul liniilor de cale ferată, într-o staţie, pentru a uşura urcarea şi coborîrea călătorilor din tren. peroneu (ANAT.), os lung, subţire, în formă de prismă triunghiulară, situat în afara tibiei, . împreună cu care formează scheletul gambei. peroraţie» încheierea unui discurs, a unei cuvîntări, caracterizată prin construcţii stilistice retorice, prin tonul însufleţit, cu bogate elemente afective, menite să capteze interesul şi adeziunea la cele susţinute de autor. Perov, Vasili Grigorievici (1834—1882), pictor rus, membru fondator al asociaţiei p e-r e d v i j n i c i 1 o r. P. s-a impus ca promotor al realismului critic în pictură, creînd tablouri de gen în care a satirizat racilele iobăgiei, clerul, funcţionărimea obtuză („Predica la ţară“, 1860; „Procesiune religioasă de paşti**, 1861). în perioada maturităţii, P. a expri- mat deschis protestul faţă de nedreptăţile generate de guvernarea ţaristă, a redat în imagini veridice şi dramatice viaţa tragică a ţărănimii şi a sărăcimii oraşelor („ Înmormîntarea unui ţăran“, 1865; „Troica“, 1866). Ca portretist, s-a remarcat prin arta tipizării („A.N. Ostrovski44, 1871; „I.S. Tur-gheniev“, 1872; „F.M. Dos-toevski“, 1872). peroxidâze (BIOCHIM.), en~ zime care catalizează desfacerea peroxidului de hidrogen (H202) sau a peroxizilor organici. P. sînt răspîndite în natură, în special în regnul vegetal şi mai puţin în ţesuturile animale (leucocite, măduva oaselor, lapte). peroxizi (CHIM.), derivaţi ai apei oxigenate, rezultaţi prin înlocuirea hidrogenului acesteia cu metale sau cu radicali organici, care conţin în moleculă gruparea caracteristică (—0—0—) peroxi. Prin tratare cu acizi diluaţi, pe metalelor dau apă oxigenată şi sărurile metalelor respective. P. organici pot fi: hidroperoxizi, peroxizi pro-priu-zişi, peroxiacizi (peracizi), peroxiesteri (peresteri), peroxizi de acil etc., după cum unul sau arnbii atomi de hidrogen ai apei oxigenate au fost înlocuiţi cu radicali organici, precum şi după felul radicalilor. Majoritatea p. sînt explozivi. Cei organici se folosesc ca promotori în reacţii de polimerizare, clorurare, oxidare. P. sînt agenţi oxidanţi puternici. — Peroxid de sodiu, Na202. Substanţă gălbuie, formată prin arderea so-diului într-un curent de aer uscat. Reacţionează cu apa rece, formînd apă oxigenată şi hidroxid de sodiu. Este un agent oxidant foarte puternic. — P. de benzoil, (C6HSC0-0)z. Derivat al apei oxigenate, rezultat prin înlocuirea atomilor de hidrogen ai acesteia cu două grupări benzoil (C6HbCO Este o .substanţă cristalizată, cu p.t. 108°C, solubilă în dizolvanţi organici. Prin încălzire în soluţie se descompune în radicali liberi. Se întrebuinţează în industrie pentru iniţierea reacţiilor de polimerizare. perpendicular (MAT.) 1. Adj. (Despre drepte sau plane) Care formează între ele unghiuri cf yr a Drepte perpendiculare 90° p, Dreaptă perpendiculară pe un plan Plane perpendiculare adiacente egale, respectiv unghiuri diedre adiacente egale. 2. Subst. Dreaptă perpendiculară (1) pe o altă dreaptă sau pe un plan. perper, monedă ideală în Ţara Românească, în sec. XIV — XV, denumită astfel de la moneda reală bizantină cu acelaşi nume. Avea o valoare deosebită de moneda reală care circula în întreaga Peninsulă Balcanică, fapt pentru care i se spunea în documentele străine p. de Valahia. perperitul (în evul mediu, în Ţara Românească), dare indirectă pe produsele comercializate sau pregătite în vederea comercializării, plătită domniei în sec. XV—XVII. Perpessicius (pseudonimul lui Dimitrie S. Panaitescu) (n. 1891), poet, critic şi istoric literar român, născut la Brăila. Membru al Academiei R.P.R. S-a afirmat mai întîi ca poet prin volumul „Scut şi targă" (1926). A cultivat apoi o poezie de notaţii intime, de influenţă simbolistă (Laforgue, Rimbaud). A deţinut, la mai multe publicaţii ale epocii, rubrica literară denu« PERPETUUM MOBILE 720 PERSEU mită „menţiuni critice**, care a devenit apoi titlul unei serii de volume. A îngrijit editarea operei lui Eminescu într-o ediţie monumentală, din care pînă în prezent au apărut şase volume. A mai publicat „Menţiuni de istoriografie literară şiv folclor** (1957) şi „Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor** (1961). P. a îmbinat activitatea de istoric literar cu cea de critic. Studiile şi articolele sale se disting prin fineţea analizei şi siguranţa intuiţiei, prezentînd uneori sensibile afinităţi cu impresionismul. perpetuum mobile (expresie latinească însemnînd „neîncetat în mişcare*4) 1. (FIZ.) Sistem fizic (mecanic, termic, electric etc.) imaginar, capabil să funcţioneze timp nelimitat (continuu, perpetuu), efectuînd lucru mecanic sau producînd energie. încercări de a realiza p.m. s-au făcut înfcă din sec. al XlII-lea, dar abia în sec. XVIII-XIX a devenit evidentă zădărnicia acestor încercări. Imposibilitatea reali-zării unui p.m. a contribuit Ia fundamentarea experimentală a legii conservării energiei şi a principiilor termodinamicii. — P.m. de speţa întîi, perpetuum mobile care funcţionează fără a primi energie din exterior, iar starea lui finală este identică cu cea iniţială. — P.m. de speţa a doua, perpetuum mobile care funcţionează pe baza căldurii primite de la o singură sursă externă, fără a mai face schimb de căldură cu un alt sistem. 2. (MUZ.) Denumire dată unor piese muzicale rapide, alcătuite, de la începutul pînă la sfîrşitul lor, din note scurte şi de valoare egală, a căror succesiune lasă impresia unei mişcări continue. P.m. au scris Paganini, Weher ş.a. Perrault [ pero7, Charles (1628— 1703), scriitor clasic francez, adept al principiilor unei arte moderne în celebra polemică dintre antici şi moderni. în opera sa „Paralelă între antici şi moderni** (1688—1697), el susţine, în spirit cartezian, ideea că progresul literaturii este o lege a spiritului omenesc şi că, datorită progresului ştiinţelor» epoca , modernă cores- punde maturităţii acestui spirit şi este superioară antichităţii. P. a fost primul scriitor francez cu preocupări folclorice. Este cunoscut mai ales prin poveştile sale pentru copii („Scufiţa roşie**, „Motanul încălţat**,' „Cenuşăreasa**, „Barbă albastră**, „Frumoasa din pădurea adormită" etc.), cuprinse în volumul „Istorisiri sau poveşti din trecut** (1697), valoroase prelucrări după versiuni populare, din care se degajează farmecul unui optimism sănătos, profund omenesc. Opera sa anunţă, prin tendinţa ei raţionalistă, literatura sec. al XVIII-lea. Unele dintre poveştile sale au inspirat pe compozitorii Rossini, Offenbach, Ceaikovski, Dukas şi Bartok. în limba română au apărut mai multe traduceri din poveştile sale. Perrault [ pero/, Claude (1613—1688), medic, savant şi arhitect francez. Bun cunoscător al arhitecturii din antichitatea greco-romană, traducător şi comentator al lui V i t r u v i u, P. a fost un promotor al clasicismului în arhitectura franceză a epocii. Opera sa capi-tală este faţada şi colonada Lu vrui ui (1666 — 1670), una dintre cele mai valoroase realizări ale arhitecturii sec. al XVII-lea, impresionantă prin echilibru şi prin monumentalitate. P. s-a distins şi prin studiile sale teoretice asupra arhitecturii. Ca naturalist, a contribuit prin studiile sale la progresul fiziologiei animalelor („Mecanica animalelor**). " Perret [pere], Auguste (1874 — 1954), arhitect francez, unul dintre promotorii arhitecturii moderne în beton armat. Cola-bojrînd cu fratele său Gustave, P. a proiectat construcţii remarcabile prin stringenţa funcţională a compoziţiei şi prin ingeniozitatea folosirii betonului nu numai pentru structurile de rezistenţă, dar şi pentru efectele de plastică arhitectonică (Teatrul Champs-Elysees, 1911 — 1913; Sala de concert a Şcolii normale de muzică, 1929). Perrin [pert7, Jean (1870— 1942), fizician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Studiind sedimentarea unor particule aflate în mişcare browniană, P. a reuşit să determine în mod direct numărul lui Avogadro, contribuind astfel la fundamentarea concepţiei atomice asupra structurii materiei. A studiat, de asemenea, razele catodice, razele X, osmoza, fluoresoenţa, emisia şi J. Perrin recepţia sunetelor etc. Op. pr.: „Atomii** (1921), „Elementele fizicii** (1930). Premiul Nobeî (1926). Persefona, în * mitologia greacă, fiica lui Zeus şi a Demeţrei; corespunde Proserpi-nei din mitologia romană. A fost răpită de Hades ca să-i devină soţie. Conform mitului» în fiecare an, P. domnea cîteva luni asupra umbrelor din lumea subpămîn-teană, apoi se întorcea pe pămînt şi trăia în tovărăşia Deme-trei, zeiţa grîne-lor. Mitul P, simbolizează ciclurile vegeta-ţiei Se numea P„M|ons şi Kore. Perseide (ASTR.), stele căzătoare, meteori, care vin din direcţia constelaţiei P e r s e u la începutul lunii august (10— 14 august). Perseu, erou al mitologiei greceşti, fiu al lui Zeus şi al unei femei muritoare, Danae. Lui P. i se atribuiau o serie de isprăvi vitejeşti (tăierea capului Meduzei, salvarea A n-dromedei de un monstru marin, uciderea lui Polydectes, prigonitorul mamei sale). Era considerat întemeietorul legendar al Micenei. PERSEU 721 PERSONALITATE Perseu (ASTR.), constelaţie boreală, circumpolară la latitudinile noastre. Steaua p Constelaţia Perseu din această constelaţie este steaua dublă cu eclipsă Algol. Persia, denumirea oficială, pînă în 1935, a Iranului. Persius (Aulus Persius Flac-cus) (34—62), poet satiric latin, în poeziile sale, influenţate de filozofia stoică, P. a criticat pe poeţi şi publicul literar al vremii. Satira lui se remarcă prin ţinută sinceră şi morală. Din cauza conciziei excesive, stilul său este pe alocuri obscur. persoană (lat. persona „om, actor, mască“) 1. Omul definit prin totalitatea însuşirilor şi a funcţiilor sale fizice şi psihice, aflate într-o unitate indisolubilă. în opoziţie cu antropologismul, care priveşte p. umană în mod abstract, în afara societăţii şi a istoriei, Marx a arătat că esenţa omului rezidă în ansamblul relaţiilor sociale şi a subliniat totodată însemnătatea „individului real, viu“. Omul se formează ca subiect conştient şi activ, deci ca p., numai datorită existenţei sociale, a angrenării sale în sistemul unor relaţii sociale determinate. Diferitele laturi ale p. sînt studiate de psihologie, sociologie, istorie, drept, pedagogie, etică, antropologie, de anatomia şi fiziologia umană etc. Totodată, p., ca individ uman concret, se află în centrul preocupărilor artei şi literaturii. în cadrul psihologiei, p. este studiată, sub raportul funcţiilor psihice general-umane, de psihologia generală, iar sub raportul particularităţilor psihice tipice-in-dividuale, de psihologia diferenţială sau de psihologia persoanei. Aceasta din urmă se ocupă cu însuşirile psihice individuale care caracterizează pe om în ansamblu şi se exprimă viu în conduita lui, cum sînt: temperamentul, aptitudinile şi caracterul. V. şi personalitate. 2. (DR.) Subiect de drepturi şi de obligaţii. — P. fizică, omul considerat ca persoană, în sensul definit mai sus. — P. juridică, organizaţie care, avînd o alcătuire ’ de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectate îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect de drepturi şi de obligaţii, distinct de persoanele fizice care intră, în orice calitate, în alcătuirea ei. 3. Masca actorilor romani; prin extensiune, rol, personaj. 4. (LINGV.) a) Categorie gramaticală, specifică verbului şi unor pronume (personal, reflexiv, de întărire şi posesiv), prin care se desemnează vorbitorul (p. D-interlocutorul (p. a Il-a) şi orice obiect deosebit de vorbitor şi de interlocutor (p. a III -a). b) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului şi ale pronumelui prin care se exprimă persoana (a). personal, totalitatea salariaţilor unei întreprinderi, instituţii, organizaţii obşteşti etc., angajaţi pe baza unui contract de muncă. P* se grupează după diferite criterii: după rolul pe care-1 ocupă în procesul de producţie: a) muncitori, b) ingineri şi tehnicieni, c) funcţionari, d) p. de serviciu, e) p. de pază şi pompieri; dlipă funcţia pe care o ocupă: a) p. de conducere, b) p. tehnic şi ingineresc, c) p. administrativ; după rolul pe care îl are în activitatea întreprinderii: a) p. de bază, b) p. de servire, c) p* auxiliar; după durata contractului de muncă: a) p. permanent, b) p. temporar, c) p. sezonier. Mai există şi alte criterii de grupare, ca: vechimea, calificarea etc. De asemenea sînt anumite categorii de p. specifice unor ramuri, ca: p. de specialitate (învăţămînt, sănătate, artă etc.); p. operativ (comerţ, transporturi, telecomunicaţii) etc. — P. scriptic, totalitatea salariaţilor unei întreprinderi, instituţii, organizaţii etc. care au legături contractuale de muncă, indiferent de durata contractului (permanent, temporar sau sezonier). — P. nescriptic, lucrători angajaţi pentru executarea unor lucrări ocazionale, nelegate de activitatea de bază a întreprinderii. Excepţie fac lucrătorii angajaţi ' pe un termen mai mare de cinci zile şi care, potrivit reglementării legale în vigoare, sînt plătiţi din fondul de salarii scriptic. personalism, curent al filozofiei burgheze contemporane, cu un pronunţat caracter fideist. Reeditînd teze ale monadolo-giei lui Leibniz, ale idealismului subiectiv al lui Berkeley şi ale idealismului absolut al lui Hegel, p. pune la baza existenţei o pluralitate de entităţi spirituale înzestrate cu atributele personalităţii (voinţă, urmărirea unor scopuri, conştiinţă de sine) şi subordonate lui dumnezeu ca persoană supremă- P. încearcă, fără a reuşi, să rezolve contradicţiile dintre tendinţele subiectiviste, individualiste ale filozofiei burgheze contemporane şi cele idealist-obiective ale teismului creştin. Persoana umană este privită de p. ca fiind o entitate autonomă, dar şi ca o creaţie a divinităţii, către care tinde şi căreia îi este subordonată. Sociologia personalistă îmbină voluntarismul individualist cu fatalismul religios. Totodată, absolutizînd „persoana* şi pu-nînd-o în afara oricăror determinări social-istorice, p. vede rezolvarea tuturor problemelor sociale în „autodesăvîrşirea * persoanei. P. a fost iniţiat în S.U.A., în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, avînd în sec. XX drept reprezentanţi principali pe W.E. Hocking, E.S. Bright-man şi R.T. Flewelling (ultimul conduce revista americană „The Personaîist“). în Franţa, p. a fost reprezentat, la începutul secolului, de Ch. Renouvier, iar după 1930 de gruparea din jurul revistei „Esprit‘\ condusă de Em. Mounier şi apoi de J.M. Domenach. în ţara noastră, în perioada dintre cele două războaie mondiale, adept al p., într-o variantă aparte, numită „p. energetic**, a fost C. Răduiescu-M o t r u. personalitate, (în sens larg) rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor PERSONA 722 PERTINAX persoanei; (în sens res-trîns) persoană cu aptitudini deosebite, cu alese însuşiri intelectuale şi morale, avînd o contribuţie valoroasă în domeniul social-politic sau în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, literaturii. De-a lungul istoriei societăţii omeneşti, problema dezvoltării libere, multilaterale şi armonioase a p. a format obiectul preocupării tuturor gîn-ditorilor umanişti, în orîndui-rile bazate pe exploatare, în care dezvoltarea p. a fost şi este îngrădită de interesele de clasă ale exploatatorilor, numai o minoritate restrînsă de indivizi reuşesc să-şi dezvolte şi să-şi afirme p., şi aceasta numai între limitele îngăduite de cadrul îngust al orînduirilor respective. De aceea gîndirea umanistă premarxistă a elaborat în legătură cu problema p., fie soluţii valabile pentru o anumită elită privilegiată, fie soluţii speculativ-abstracte, fie soluţii utopice. Umanismul marxist-leninist a rezolvat teo retic şi practic această problemă, legînd-o de eliberarea întregii societăţi de sub jugul exploatării. Socialismul şi comunismul asigură, pentru prima oară în istoria societăţii, con-diţiile pentru dezvoltarea liberă, multilaterală şi armonioasă a p. — P. istorica, conducător a cărui activitate exercită o influenţă apreciabilă asupra desfăşurării evenimentelor istorice, în opoziţie cu concepţia îdea-list-subiectivistă, care atribuie p.i. un rol hotărîtor în istorie, materialismul istoric arată ca acest rol re\ine maselor populare. Marxismul respinge atît cultul personalităţii cît şi negarea anarhistă a rolului şi autorităţii conducătorilor. „Nici o clasă din istorie n-a ajuns la dominaţie dacă nu şi-a ridicat conducători politici proprii, capabili să organizeze mişcarea şi s-o conducă“ (V.I. Lenin). P.i. pot influenţa în sens pozitiv sau negativ dezvoltarea istorică, în funcţie de clasele (înaintate, respectiv retrograde) ale căror interese le reprezintă. Caracterul progresist al activităţii p.i. este determinat de situarea lor pe poziţiile claselor în ascensiune, de concordanţa acestei activităţi cu legile obiective ale dezvoltării sociale. P.i. ridicate din rîndurile clasei muncitoare şi educate de partidul marxist-leninist militează pentru înfăptuirea unor idealuri revoluţionare profund umaniste. Autoritatea lor se sprijină pe legătura strînsă cu masele populare ale căror aspiraţii le întruchipează, precum şi pe înţelegerea ştiinţifică a procesului social-istoric. persona non grata (DR.), expresie latinească denumind un agent diplomatic, referitor la care statul unde este acreditat declară că nu e de acord să-şi exercite acolo activitatea diplomatică. perspectivă 1. (MAT.) Reprezentare a unui corp din spaţiu pe o suprafaţă, prin proiecţie conică sau prin proiecţie paralelă. 2. (ARTE PLAST.y Ştiinţa reprezentării pe o suprafaţă plană a imaginilor tridimensionale, prin redarea diferenţelor de înfăţişare a obiecte-, lor în funcţie de distanţă şi de poziţie. Ştiinţa p. s-a dezvoltat în mod metodic începînd din Renaştere, un rol important în precizarea problemelor sale avîndu-1 Paolo Uccello şi Leon Battista Alberti. Se cunosc mai multe feluri de p.: p. Derticalâ, folosită în pictura egipteană şi, în general, în arta antică, de asemenea în pictura prennascentistă; constă în reprezentarea planurilor din a-dîncime în mod etajat, motiv pentru care se numeşte şi etajată; p. inversată, în care planurile din adîncime dobîndesc mai multă importanţă decît primul plan; a fost folosită în pictura bizantină; p. liniară (sau conică), redarea adîncimii şi formei obiectelor în funcţie de modificările percepute optic pe care le suferă liniile de contur ale obiectelor datorită distanţei şi poziţiei lor în spaţiu. A fost genul de p. utilizat cu precădere de artiştii din Renaştere; p. în zbor de pasăre („â voi d’oiseau*), redarea unui peisaj văzul de la o înălţime oarecare; p. cavalieră, în care se presupune că obiectele sînt văzute dintr-un punct situat la infinit şi în care paralelele nu-şi modifică direcţia, cum se în-tîmplă în p. liniară’, p. aeriană, în care distanţele, relative ale obiectelor sînt sugerate prin de-gradeuri de culoare; p. practică, redare a obiectelor în formele în care sînt sesizate de ochi, fără prelucrarea teoretică a reprezentării lor; este genul de p. cel mai des folosit în pictura modernă. perspectogrâf, aparat utilizat pentru redresarea fotogramelor aeriene care au fost înregistrate pe clişee înclinate faţă de planul orizontal. persulfâţi (CHIM.), săruri ale acizilor monopersulfunc şi diper« sulfuric. Se ccnservă în stare uscată, la temperatura camerei. Sînt folosiţi ca agenţi oxidanţi în analiza chimică, în vopsitone, în galvanoplastie etc. — Persul-fat de amoniu, (NH4) 2S 2 Sarea de amoniu a acidului dipersulfuric. Se obţine prin electroliza unei soluţii concentrate de sulfat acid de amoniu. Este întrebuinţat ca agent oxidant. Se mai numeşte di per-sulfat de amoniu. Perşani, Munţii , culme muntoasă situată în sud-vestul Carpaţilor Orientali, orientată NE - SV, făcînd legătura între Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali şi limitînd la vest Depresiunea Bîrsei. Sînt alcătuiţi din roci cristaline, calcare mezozoice, fliş şi aglomerate vulcanice. în nord, M. P. sînt tăiaţi de Olt (defileul bazai-tic de la Racoş). perşi, uniune de triburi care populau, în sec. VII — VI î.e.n., sud-vestul Podişului Iranului, intrînd în componenţa regatului mezilor. Şi-au impus dominaţia asupra mezilor în urma victoriei lui Cirus al II-lea asupra regelui Astyăges (550 î.e.n.), punînd bazele statului persan al Ahemenizilor. V. şi Iran. Perth [p :07, oraş în sud-vestul Australiei, situat pe Swan River, la circa 20 km de ţărmul Oceanului Indian. 395 000 loc. (1960). Port important, centru comercial, nod feroviar şi rutier. în împrejurimi se află mari exploatări de aur. Industrie constructoare de maşini (maşini de transport), de prelucrare a lemnului şi alimentară. Universitate. pertinax (ELT.), material electroizolant, obţinut din straturi suprapuse de hîrtie impreg- PERTU IZ ANĂ 723 PERU nata cu răşini sintetice de tipul bachelitei, utilizat în construcţia transformatoarelor şi aparatelor electrice, în telefonie, în radiotehnică etc. pertuizână, armă de fier, asemănătoare cu halebarda, folosită în sec. XV—XVIII. La bază, p. propriu-zisă era prevăzută cu două urechi, terminate în vîrfuri ascuţite. perturbâţie 1. (FIZ.) Mărime fizică a cărei valoare este suficient de mică comparativ cu valoarea unei alte mărimi de aceeaşi natură şi alături de care intervine în aceeaşi ecuaţie, putînd fi neglijată în prima aproximaţie. Calculul cu perturbaţii face posibilă sau simplifică rezolvarea anumitor probleme din mecanica cereas- că şi din mecanica cuantică, 2. (GEOGR.) Perturbaţii atmosferice, ansamblul de fenomene atmosferice concomitente care produc schimbarea în rău a timpului. Au loc de obicei la trecerea depresiunilor barice şi a fronturilor de aer. 3. (TELEC.) Perturbaţii electromagnetice, componente ale semnalelor recepţionate, provenite de la alte surse decît acelea ale căror semnale emise fac obiectul transmisiunii prin mijloace electromagnetice (pe fir sau prin unde electromagnetice). Ele sînt inerente oricărei telecomunicaţii şi pot fi: p.e. de origine internă, datorite agitaţiei termice, fluctuaţiilor caracteristice funcţionării unor elemente de circuit nelineare, filtrajului imperfect al tensiunii de alimentare etc., şi p.e. de origine externă, datorite interacţiunii sursei străine cu receptorul, fie prin intermediul antenei acestuia, fie printr-un cuplaj electromagnetic cu unul dintre elementele de circuit ale receptorului (ex. o bobină), fie prin intermediul reţelei de alimentare a receptorului. P.e. de o.e. pot fi naturale (atmosferice, datorite aproape întotdeauna descărcărilor electrice ale norilor de furtună, cosmice, datorite unor surse din spaţiul cosmic, şi telurice, datorite curenţilor electrici din păturile superficiale ale Pămîntului) sau artificiale (p.e. industriale, produse de aparate, maşini şi instalaţii electrice învecinate, şi p.e. de interferenţă, datorite cîmpurilor electromagnetice radiate de unele emiţătoare străine a căror frecvenţă purtătoare este aceeaşi sau apropiată de aceea a emisiunii recepţionate). Peru, stat în vestul Americu de Sud, cuprins între Oceanul Pacific, Ecuador, Columbia, Brazilia, Bolivia şi Chile. Suprafaţa: 1285 215 km“. Populaţia: 12 200 000 loc. (1964), formată în special dm indieni (quechua, aimara) şi metişi. Capitala: Lima. Limba de stat: spaniola. Teritoriul P. este în mare parte muntos, fiind străbătut de lanţul Arizilor, format din o serie de şiruri muntoase (altitudinea maximă: 6 768 m, în vîrful Huascarân) care se desfăşoară paralel cu ţărmul, cuprinzînd între ele podişuri înalte. în sud există numeroşi vulcani stinşi şi activi. în vest, de-a lungul ţărmului, se întinde o cîmpie litorală aridă. în nord-est, P. cuprinde o parte din Cîmpia Amazonului. Climă tropicală, în nord subecuatorială. în sud şi în special în vest cad foarte puţine precipitaţii; spre nord şi est umiditatea creşte tot mai mult. Majoritatea rîurilor curg spre est, spre bazinul Amazonului. Din Ânzii peru-vieni pornesc rîurile Ucayali şi Maranon, izvoarele Amazonului. în sud, la graniţa cu Bolivia, se află lacul Titica-ca. în cîmpia litorală vegetaţia este deşertică şi semi-deşertică, în podişurile intramontane este de stepă montană şi de semide-şert (puna), iar.pan-tele vestice ale Anzilor şi Cîmpia Amazonului sînt a-coperite de pădure ecuatorială. Mari zăcăminte de petrol, minereu de cupru, de plumb, de zinc, argint, aur, vanadiu, wolfram, bismut, antimoniu, minereu de fier ş.a. Economia P. se bazează pe agricultură şi pe industria extractivă. în agricultură predomină marea proprietate; în unele regiuni locuite de indieni s-a păstrat proprietatea obştească asupra pămîntului. 4/5 diri ţărani nu au de loc pămînt. Se cultivă trestie de zahăr, bumbac, porumb, orz, orez, griu, cartofi, manioc, cafea, cacao, tutun, plante citrice ş.a. în cîmpia litorală culturile se bazează pe irigaţii. Se cresc bovine, oi, lame, capre. Se practică pescuitul maritim. Industria extractivă este intens dezvoltată, dar s~ află în mare parte sub controlul monopolurilor străine. Industria prelucrătoare, mai puţin dezvoltată, este reprezentată prin întreprinderi ale metalurgiei neferoase şi feroase, de materiale de construcţie, textile, de încălţăminte şi alimentare. Majoritatea întreprinderilor sînt concentrate în Lima şi Callao. Se exportă petrol, minereuri, bumbac, zahăr, se importă diverse produse industriale şi alimente. Comerţul exterior este orientat în special spre S.U.A., Marea Brita-nie şi R.F.G. — Istoric. Teritoriul P. a fost locuit în sec. V VIII de triburi de indieni (quechua, aimara ş.a.), supuse la mijlocul sec. al XV-lea de către incaşi, care au întemeiat un puternic stat sclavagist timpuriu. In prima juma- PERUGIA 724 PESCĂRUŞ tate a sec. al XVI-lea, conchistadorii spanioli, sub conducerea lui Francisco Pizarro, au cotropit ţara şi au lichidat statul incaşilor, creînd viceregatul P., în a cărui componenţă au intrat toate posesiunile spaniole din partea de nord a Americii Centrale şi din America de Sud. Populaţia băştinaşă s-a răsculat în repetate rînduri împotriva colonialiştilor spanioli şi a moşierilor creoli (1535-1537, 1580, 1742). în 1780 — 1781 a avut loc răscoala condusă de Tupac-Amaru, cea mai puternică răscoală a indienilor din întreaga istorie a Americii Latine. în timpul războiului pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810-1826), P. şi-a proclamat independenţa în urma victoriei lui Bolivar asupra spaniolilor la Boyacâ (1819). între 1819 şi 1830 a făcut parte, împreună cu Venezuela, Ecuador şi Columbia, din republica federativă Marea Columbie. în 1879—1883 P. a participat, împreună cu Bolivia, la războiul împotriva statului Chile, în urma căruia P. a pierdut regiunea Tara-paca, bogată în silitră, anexată de Chile. Din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a început pătrunderea capitalului englez şi nord-american în economia ţării. Ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale, în P. s-a intensificat mişcarea muncitorească; în 1928 a fost creat Partidul Socialist din Peru, care în 1930 şi-a schimbat denumirea în Partidul Comunist din Peru. în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, economia ţării a fost subordonată tot mai mult intereselor monopolurilor străine, P. este o republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de şase ani. Organul legislativ suprem este Congresul bicameral. Partide politice: partidul Acţiunea democrată (în conducerea căruia predomină reprezentanţi ai burgheziei naţionale); Partidul creştin-demo-crat; Partidul popular (care se situează pe poziţii proamericane); partidul Uniunea naţională (reprezintă interesele oligarhiei peruviene); Mişcarea democra- tă din Peru (reprezintă interesele marii burghezii şi ale marilor moşieri); Partidul Comunist din Peru (activează în ilegalitate). Perugia, oraş în Italia, situat în Apeninii Centrali, în apropiere de lacul Trasimene. I 1 1 500 loc. (1960). Industrie alimentară şi uşoară. Important mai ales pentru monumentele sale etrusce, medievale şi rinas-centiste (biserica San Angelo, sec. V —VII; San Constanzo, sec. XII; Fontana Maggiore, 1345—1435; Palatul comunal, 1293—1443 ş.a.). Muzeu de artă etruscă. Perugino (pe numele adevărat Pietro Vannucci) (1445 sau 1446—1523), pictor italian din şcoala umbriană. A lucrat pictură murală şi de şevalet (compoziţii cu subiecte mitologice, biblice şi alegorice şi portrete). Pictura lui se impune printr-o deosebită ştiinţă a compoziţiei şi a figurării spaţiului, calitate care l-a \n-> fluenţat pe elevul său Rafael. Lucrările sale, caracterizate prin desenul pur şi coloritul cald, degajează o impresie de calm, seninătate şi eleganţă. Deşi inegal în ceea ce priveşte construcţia personajelor, P. este un povestitor care ştie să împletească simţul ilustrativului cu acela al decorativului (în „Adorarea pruncului Iisus“, „Martiriul sf. Sebastian**, „Răstignirea*, „Punerea în mor-mînt“, „Apolo şi Marsyas**, „Amorul şi castitatea**). perversitate (MED.), deviere de la normal a diferitelor instincte (alimentar, sexual) sau a ideilor şi judecăţii. pervibrator (CONSTR.), v i-b r a t o r interior, echipat cu motor electric sau pneumatic, folosit la vibrarea pieselor de beton cu volum mare, prin introducerea elementului activ (vibrant) al aparatului în masa betonului. în general se folosesc: p. flotante, la care elementul activ este constituit dintr-o butelie metalică în care se montează motorul şi dispozitivul de producere a vibraţiilor; p.-ace, la care elementul activ este format dintr-o tijă metalică în interiorul căreia se introduce dispozitivul producător de vibraţii. pescador (PESC.), navă de pescuit construită şi amenajată pentru a fi folosită în pescuitul marin de larg. pescaj (NAV.), distanţă, măsurată pe verticală, între linia de plutire şi punctul cel mai de jos al unei secţiuni transversale pnntr-o navă. Se deosebesc: p. la proră, p. la pupă *ttc. sau p. cu nava goală, p. cu nava complet încărcată etc* pescar (ZOOL.), nume dat mai multor specii de păsări din ordinul lariformelor, de talie mijlocie, cu corp îndesat, gît scurt, cioc ascuţit şi curbat la vîrf, cu picioare scurte şi degetele anterioare reunite prin-tr-o membrană înotătoare. Culoarea predominantă a penelor este cea albă, iar spatele şi aripile sînt de obicei sure. P. trăiesc în cîrduri mari în preajma mărilor şi pe lîngă apele dulci. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrec în zbor. Hrana lor principală este peştele. Cele mai frecvente specii de p. de la noi sînt: p. argintiu (Larus argentatus)> de culoare albă, cu spatele şi aripile sure, cu vîrful aripilor negru, p. roz (Larus genei), asemănător cu primul, dar mai mic şi cu ciocul roşu, şi p. sur (Larus canus), mic, cu ciocul şi picioarele galbene-verzui. Pescariu, Ariton (1890 — 1920), militant în mişcarea muncitorească din România. După victoria Revoluţiei din Octombrie, a fost unul dintre iniţiatorii creării grupei române a Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia. Din însărcinarea acestuia, s-a ocupat de propaganda revoluţionară, redactînd cărţile româneşti din „Biblioteca revoluţionară** şi popularizînd, prin ziarul „Foaia ţăranului**, principiile socialismului ştiinţific printre ţăranii români, foşti prizonieri, aflaţi în Rusia. S-a întors în ţară la sfîrşitul ^nului 1918. Arestat în ianuane 1919, a fost supus unui regim de exterminare fizică, din cauza căruia s-a îmbolnăvit grav şi a murit. pescăruş (ZOOL.), nume dat unor specii de păsări din familii şi ordine diferite, care trăiesc pe lîngă ape şi se hrănesc cu peşti. în ţara noastră trăiesc: Larus ridibundus, mai PESHAWAR 725 PESTĂ mare decît un porumbel, de culoare albă pe pîntece şi sură pe spate şi pe aripi, cu cioc şi picioare roşii şi Alcedo atthis ispida (p. verde), puţin mai mare decît o vrabie, de culoare albastră-verzuie, cu luciu metalic, cu coadă scurtă Pescăruş verde şi cu cioc conic lung. Este răspîndit de la mare şi Dunăre pînă la apele de munte. Peshawar [pdşâuarj, oraş în Pakistan, situat în nord-estul Pakistanului de Vest. 218 690 loc. (1961). Centru comercial situat pe şoseaua care traversează pasul Khaiber, pe unde se canalizează drumurile comerciale dinspre Afganistan, Asia centrală şi sudică. Aeroport. Industrie textilă (prelucrare a bumbacului şi a mătăsii), meşteşuguri. Universitate, muzeu. pesimism 1. Concepţie opusă optimismului, potrivit căreia răul, iluzia, suferinţa predomină în lume şi nu pot fi înlăturate, fiindu-i inerente. 2. Neîncredere în viitorul omenirii, în progres. P. este caracteristic în genere ideologiei claselor decadente, dar, în perioade prelungite de criză socială, stări de spirit pesimiste pot apărea şi în rîndul păturilor oprimate. Viziunea pesimistă asupra vieţii este proprie multor religii. în filozofia modernă, p. a fost reprezentat de S c h o-penhauer, care a introdus şi termenul. Promotori cunoscuţi ai p. sînt şi filozofii germani*E. von Hartmann (1842—1906) şi O. Spengler, precum şi reprezentanţii existenţialismului. P. unor mari poeţi, ca Leopardi, Lenau, Eminescu, se explică prin conflictul dramatic dintre idealul lor de puritate şi perfecţiune şi limitele societăţii în care au fost siliţi să trăiască. Pessi, Viile (n. 1902), secretar general al C.C. al Partidului Comunist din Finlanda (din 1944). Membru al partidului din 1924, al C.C. din 1931 şi al Biroului Politic al C.C. al P.C.F. din 1944. Din 1945 este şi membru al Comitetului Executiv al Uniunii democrate a poporului finlandez. Pestalozzi /pestaloţi/, Johann Heinrich (1746 -1827), rqare pedagog şi didactician elveţian. In persoana sa se reuneau un gînditor umanist, un educator şi un scriitor deosebit de înzestrat. A considerat în spirit iluminist că îmbunătăţirea situaţiei poporului se poate realiza numai prin educaţie şi instrucţiune. El a îmbogăţit şi reînnoit conţinutul şi metodele învăţămîntului primar, fiind considerat întemeietorul şcolii populare. Atît în mediul familial cît şi în şcoală, educaţia trebuie să se desfăşoare, după P., conform naturii, trezind „forţele“ şi „dispozi-ţiile“ înnăscute ale copilului J.H. Pestalozzi şi contribuind la dezvoltarea armonioasă a naturii umane din punct de vedere intelectual, moral şi fizic. Conside-rînd că tineretul trebuie înarmat nu numai cu cunoştinţe, ci şi cu deprinderi practice, P. a preconizat îmbinarea instrucţiunii cu munca productivă. La baza şcolii pestaloz-ziene stau mai multe principii, care au fost preluate, ulterior, cu unele corective, de întreaga pedagogie ştiinţifică: intuiţia, stimularea activităţii proprii a copilului, respectarea individualităţii lui, asigurarea dezvoltării armonioase şi echilibrate a omului şi încadrarea în comunitatea educativă (de W familie pînă la umanitate). P. şi-a experimentat iniţial concepţiile în aşezămîntul său pentru copii săraci şi orfani „Neuhof“ (1774-1780). In urma revoluţiei burgheze din Elveţia (1798), P. a condus orfelinatul din Stans (1798—1799), apoi institutul din Burgdorf (1800—1804), mutat în 1805 la Miinchenbuchsee, apoi la Yver-don (1805—1825), unde s-a transformat într-un mare complex şcolar de renume mondial Ideile lui P. au pătruns în Transilvania prin St. L. Roth, care i-a fost discipol şi colaborator la Yverdon; ele au influenţat regulamentul şcolar din Ţara Românească (1832) şi cel din Moldova (1835). Op. pr.: „Ora de seară a unui sihastru*4 (1780), „Leonard şi Ger-truda** (1781 — 1787), „Cum îşi învaţă Gertruda copiii** (1801), „Cîntecul lebedei** (1826). pestă 1. (MED.) Boală gravă, infecţioasă şi epidemică, provocată de Pasteurella pesiis. Rozătoarele* şi în special şobolanii, constituie rezervorul principal al agentului cauzal, care este transmis la om prin intermediul puricilor. La om, p. poate îmbrăca trei forme: a) p. bubonicâ, cea mai frecventă, care se manifestă cu febră, diaree, delir şi tumefacţii ale ganglionilor, care pot supura; b) p. septicemică şi c) p. pneu-monică. Se tratează cu strepto-micină sau cu sulfadiazină. în prezent, p. a dispărut din majoritatea ţărilor din lume. Focare endemice izolate mai persistă în unele ţări din Asia, Africa şi America de Sud. Sin. ciumă. 2. (MED. VET.) Denumire generică dată unui grup de boli produse de virusuri ia taurine, porcine, cabaline şi păsări. Se caracterizează printr-o evoluţie acută şi o răspîndire rapidă. Produce pierderi însemnate, în special la porci (p. porcină) şi păsări (p. aviară). Se previne prin vaccinări profilactice şi măsuri sanitare veterinare (în special carantină la introducerea animalelor în crescătorie). ESTEL 726 PETE SOLARE Pestei, Pavel Ivanovici (1793 —1826), unul dintre conducătorii decembriştilor, colonel, fondatorul şi conducătorul Societăţii din sud a decembriştilor (1821-1825). Adept hotă-rît al răsturnării autocraţiei şi lichidării regimului iobăgist, al instaurării republicii, a elaborat un proiect de reformă constituţională a Rusiei, pe care l-a numit „Russkaia pravda" (Dreptatea rusă). A fost spînzurat la 13 iulie 1826. peşcheş (în evul mediu, în ţările române), denumire a darului, în bani şi obiecte, pe care domnii ţărilor române îl trimiteau, în sec. XV—XVIII, sultanului şi altor demnitari ai Porţii otomane. La început anual, însoţind plata h a r a-c i u 1 u i, p. a devenit, în sec. XVII-XVI II, obligatoriu la numirea domnilor în scaun (sau la recunoaşterea alegerii lor). Sultanul şi numeroşi demnitari ai Porţii primeau p. şi cu diferite alte prilejuri (la sărbătorirea bairamului, la naşterea unui fiu al sultanului, cu ocazia unor vizite etc.). Peştera lalomiţei, peşteră în Munţii Bucegi, pe versantul drept al cheilor lalomiţei, la circa 10 km aval de obîrşia văii. Se desfăşoară pe un singur nivel, pe o lungime de aproximativ 480 m (cu o diferenţă de nivel de 60 m), din care 400 m sînt accesibili turiştilor. Are numeroase săli mari, ca „Mih-nea-Vodă‘\ „Decebal*, „Sala Mare“. P.I. este umedă şi este străbătută de un pîrîu. Obiectiv turistic. Peştera Muierii, peşteră sculptată în calcarele mezo-zoice de pe marginea sudică a masivului Parîng, în cheile rîului Galbenul din Oltenia. Are numeroase şi frumoase forme concreţionale (printre care draperia „Vălul Muierii"). Resturi de faună fosilă. Monument al naturii. Obiectiv turistic. Prima peşteră electrificată din ţara noastră. peşteră, gol subteran de dimensiuni mari; comunică cu suprafaţa prin una sau mai multe deschideri (guri). Cele mai multe p. s-au format în urma acţiunii de dizolvare exercitate de apele de infiltraţie încărcate cu bioxid de carbon asupra rocilor solubile (în special asupra calcarelor) şi reprezintă sisteme complexe de galerii (uneori foarte înguste şi sinuoase) şi de săli largi «i înalte; pot fi dezvoltate pe acelaşi nivel sau pe mai multe etaje legate prin pante sau puţuri. Deseori sînt străbătute de cursuri de ap'ă, care formează cascade şi lacuri. Cuprind numeroase formaţiuni calcaroase (stalactite, stalagmite, coloane, cruste, draperii), formate prin depunerea carbo-natului de calciu din apă. Se mai pot forma p. la ţărmul mării, datorită abraziunii, sau în regiuni vulcanice, în cursul procesului de solidificare a lavelor (prin golirea bulelor de gaze). Sin. grotă, cavernă. peşti (Pisces; ZOOL.), clasă de vertebrate inferioare exclusiv acvatice; au forma corpului variată, mai frecvent de suveică, pielea acoperită de obicei cu solzi şi bogată în secreţii mucoase, membrele transformate în înotătoare neperechi şi perechi, respiraţia branhială, iar la unii (dipnoi) şi pulmonară; inima este formată, de regulă, numai din două camere (un auricul şi un ventricul) şi conţine numai sînge neoxigenat. Majoritatea p. au un organ de simţ special (linia laterală) şi un organ hidrostatic (vezica înotătoare). Scheletul p. poate fi cartilaginos (la rechin) sau osos (la crap, lin, ştiucâ ş.a.). — P. zburători (Exocoetidae), familie de peşti caracterizaţi prin înotătoarele pectorale foarte lungi, ca nişte aripi; cînd sînt urmăriţi de răpitori, sar din apă şi parcurg în aer distanţe de circa 50— 60 m, la o înălţime de 2 — 3 m. Trăiesc în mările tropicale (ex. Exocoetus volitans). Peştii (ASTR.), constelaţie zodiacală formată din stele puţin Constelaţia Peştii strălucitoare, în care se află Soarele la echinocţiul de primăvară. Petain IpetbU Henri Phi-lippe (1856— 1951), om politic şi mareşal francez, conducătorul regimului prohitlerist de la Vichy (1940-1944). Numit prim-ministru (iunie 1940), a încheiat cu Germania hitle-ristă armistiţiul de la Com piegne (1940), în condiţii umilitoare pentru Franţa. A fost condam* nat la moarte, în 1945, însă pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă. petale (BOI.), frunzişoare modificate ale florii, care constituie învelişul floral numit corolă. P. pot fi libere sau unite, colorate în galben, roz, roşu, albastru, violet etc., datorită unor pigmenţi, sau albe, datorită meaturilor pline cu aer din ţesut. petardă (MIL.IT.), încărcătură redusă de pulbere neagră (sau alt exploziv), introdusă într-o cutie de carton sau de hîrtie cerată, care produce la explozie zgomot şi fum. Serveşte la marcarea focului de artilerie sau a exploziei grenadelor pe cîmpul de instrucţie. Aprinderea petardei se face cu ajutorul unui fitil. Pete, Romulus (P 1944),, căpitan, erou din războiul antihitlerist. în luptele din raionul Arad, din septembrie 1944, trăgînd personal cu un tun antitanc, a distrus şapte tancuri inamice, reuşind astfel să o-prească timp de şase ore înaintarea trupelor fasciste. A murit în urma rănilor căpătate în aceste lupte. Peterfi, Ştefan (n. 1906), botanist maghiar din R.P.R., profesor la Universitatea „Ba-beş-Bolyai“ din Cluj, membru al Academiei R.P.R. Are studii în domeniul morfologiei, fiziologiei, ecologiei şi sistematicii algelor, precum şi în b’osinteza şi dinamica unor substanţe organice din corpul plantelor. pete solare (ASTR.), detalii pe fotosfera Soarelui sub forma unei regiuni întunecate (umbra petei), mărginite de regiuni ceva mai luminoase (penumbra), putînd ocupa întinderi de 15 diametre terestre. Aspectul întunecat al umbrei petei este Peşti 1. Rechin (Squalus acanthias); 2. Peşte-ferăstrău (Pristis antiquorum) ; 3. „Torpilă electrică” (Torpedo marmorata); 4. Polypterus bichir; 5. Morun (Huso huso); 6. Ştiucă (Esox lucius); 7. Scrumbie de Dunăre (Alosa pontica); 8. Păstrăv (Salmo irutta fario); 9. Crap (Cyprinus carpio); 10. Caras argintiu (Catassius a urat as); il. Somn (Silurus glanis); 12. Anghilă {Anguilla anguilla); 13. Căluţ de mare (Hippocampus hippocampus); 14. Calcan (Scophthal mus maeoticus); 15. Peşte-zburător (Exocoetus oolitans); 16. Latimeria chalumnae. PETEŞIE 728 PETOFl datorit temperaturii sale, cu I 200°C mai mică decît aceea a fotosferei. P. s. apar de obicei în grupe, două din ele fiind mai mari. Numărul şi întinderea petelor solare variază periodic într-un ciclu dc II ani. peteşie (MED. ; mai ales la pl.), pată de culoare roşie-vişinie, de dimensiuni reduse, care apare pe piele datorită unei rupturi capilare. Se observă în diverse boli infectocontagioase (tifos exantematic etc.), în purpură etc. Petică, Ştefan (1877-1904), poet şi publicist lomân, născut la Buceşti (reg. Galaţi). A studiat la Tecuci, Brăila şi Bucureşti. A intrat de timpuriu în mişcarea socialistă. După 1899 cunoaşte o evoluţie contradictorie, ajungînd • în cele din urmă să colaboreze la publicaţiile naţionaliste. Această evoluţie se reflectă în întreaga sa operă, de la poezia de vădit protest social împotriva unei lumi ostile visului şi idealurilor generoase („Fecioara în alb“, 1902; „Cîntecul toamnei*4 şi „Serenade demonice**, 1909) la expresia procesului de conştiinţă al poetului care regretă părăsirea idealurilor socialiste din tinereţe („Moartea visurilor*4, 1902) şi, în cele din urmă, la poezia de tendinţă estetizantă. Poezia lui P. este dovada unei sensibilităţi cultivate, care valorifică sugestia muzicală a cuvintelor, evocă poezia naturii şi corespondenţele ei cu stările sufleteşti, făcînd din el primul reprezentant al simbolismului românesc. P. a cultivat şi poemul în proză. Teatrul iui P. („Solii păcii**, 1900—1901; „Fraţii4*, 1902), folosind simbolul şi poezia de atmosferă fabuloasă, readuce problema conflictului dintre individ şi mediul social care i se opune. Eseurile lui P. se remarcă prin subtilitatea şi justeţea judecăţilor de valoare. Petipa, Marius Ivanovici (1822—1910), dansator şi coregraf rus, de origine franceză. A activat ca maestru de balet şi dansator în Franţa şi Spania, apoi s-a stabilit la Petersburg, unde a desfăşurat o bogată activitate de coregraf la Teatrul „Mariinski**. A creat partituri coregrafice, rămase modele clasice de interpretare („Coppelia“ de Delibes, „Frumoasa din pădurea adormită**, „Spărgătorul de nuci“ şi „Lacul lebedelor** de Ceaikovski, „Raimonda" de Glazunov ş.a.). petit (POLIGR,), corp de literă cu mărimea de opt puncte tipografice. petitio principii (lat. „ce~ rinţa începutului**; LOG.), so- fişm în care se ia drept admis, de la început, ceea ce se caută, adică în care teza de demonstrat este ea însăşi necesară în demonstrarea argumentelor tezei respective. Se numeşte şi cerc vicios în demonstraţie. petitoriu (DR.), caracterul acelei acţiuni în faţa unui organ de jurisdicţie care are de obiect recunoaşterea sau apărarea dreptului de proprietate ori a unui alt drept real (ex. revendicarea unui lucru imobil sau mobil). Se opune acţiunii posesorii. Petofi, Sândor (1823— 1849), poet ungur, unul dintre marii lirici ai poeziei universale. A fost un reprezentant de seamă al democratismului revoluţionar în literatura ungară şi totodată reprezentant de frunte al intelectualităţii revoluţionare de la 1848. S-a născut la Kiskords, dintr-o familie de condiţie modestă. După studiile liceale a dus o existenţă agitată şi precară, ca soldat, actor, copist, traducător, redactor, care i-a subminat sănătatea. Pribegind prin întreaga Ungarie, a avut prilejul să cunoască realităţile crude ale oprimării ţăranilor iobagi şi muncitorilor din atelierele oraşelor. Drama poporului său a făcut, curînd, din P. un adevărat tribun, însufleţit de o neistovită pasiune iaco-bină, un exponent al revoluţiei fără compromisuri. Viaţa şi opera sa de militant în slujba unui ideal revoluţionar reprezintă o unitate exemplară, puritatea morală şi încrederea în victoria poporului fiind trăsătura lor predominantă. Apreciat de Kossuth, aghiotant al generalului Bem, P. şi-a trăit cu consecvenţă crezul politic pînă la moartea eroică pe cîmpul de luptă de lîngă Sighişoara. Poeziile lui P., de factură romantică, influenţate de mari lirici, ca Shelley, Byron, Heine, se disting prin simplitatea şi spontaneitatea lor, opusă sentimentalismului artificial, frivol sau patetic al predecesorilor săi. Petoifi Sândor Creaţia lui P. se împarte în trei perioade, în care se înscrie traiectoria evoluţiei sale de la poezia de factură populară la melancolia romantică, pesimistă şi, în cele din urmă, la limpezirea conştiinţei sale morale şi politice de revoluţionar. Cîntecele şi poemele de factură populară din prima perioadă (poeziile „O seară acasă**, „Către fratele meu Istvan‘\ „Cîmpia panonică**, „Cîmpia**, poemul epic „Ianoş Viteazul**) sînt scrise într-o limbă care comunică mireasma cîmpului sau cuprind o lume de basm, în care se reflecta realitatea pămîntului şi aspiraţiile poporului maghiar. Cele patru volume publicate în 1845 — 1846 cuprind expresia perfectă a lirismului său erotic, a cărui sobrietate ascunde o înflăcărare plină de farmec şi puritate. Tonul lor, cînd elegiac, cînd plin de speranţe, tenta uneori pesimistă (ciclurile: „Frunze de chiparos de pe mormîntul Etel-kăi*\ „Nori“) fac loc în cele din urmă sentimentului cert al cuceririi fericirii şi dragostei conjugale. Alături de lirica erotică, cu o deosebită autoritate se impune, în ultima perioadă a creaţiei sale, poezia sa politică, în care dragostea faţă de popor, revolta şi mînia stîr-nite de tirania asupritorilor ating accente vizionare şi devin expresia dezlănţuirii forţelor morale ale poporului însuşi (poeziile: „Istok nebunul**, „Mă PETRARCA 729 PETRARCA chinuie amar un gînd“, „Cîntet -naţional*1, „A înviat, cumplită,' marea“, „Parlamentului**, „Trimiteţi regii la spînzurătoare**, poemul „Apostolul“). Protestul împotriva monarhiei şi a regimului iobăgist şi perspectiva zdrobirii lanţurilor în care poporul era încătuşat formează substanţa nobilă a creaţiei sale, adevărat imn închinat patriei şi aspiraţiilor poporului său. Mesajul lui s-a înscris în istoria literaturii ungare şi universale prin vibraţia autentică şi profund omenească şi prin forma artistică directă şi cuceritoare. Multe dintre poeziile lui P. au fost traduse în româneşte, printre traducători numărîn-du-se Şt. 0. Iosif, 0. Goga, E. jebeleanu. Petrarca, Francesco (1304— 1374), mare poet şi umanist italian, unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii universale. S-a născut la Arezzo. A locuit mulţi ani la Avignon şi la Vaucluse. în 1326 a îmbrăcat haina clericală. A fost consilier şi ambasador, oaspete şi prieten al unor mari personalităţi politice sau ecleziastice. Pentru meritele sale literare, unanim recunoscute, a fost încoronat la Roma, în 1341, ca rege al poeţilor. Situat, ca şi Dante, la confluenţa evului mediu şi Renaşterii, P« a concentrat în orientarea sa ideologică, în mod contradictoriu, atitudini şi concepţii caracteristice ambelor epoci. Fără a se desprinde cu totul de o viziune spiritualistă asupra lumii şi de o relativă înclinaţie spre contemplarea abstractă, el a căutat să transfere preocupările intelectuale dm domeniul speculaţiei scolastice în cei aî vieţii concrete, aducînd în centrul atenţiei probleme de natură adesea laică. Patriot convins, a luptat cu ardoare pentru unitatea Italiei şi încetarea discordiei dintre micile state ale peninsulei, a salutat (1347) în Cola di Rienzo pe restauratorul republicii romane şi, ignorînd condiţiile reale în care se afla ţara sa, a promovat ideea renaşterii vechii puteri politice şi economice a Imperiului roman. Dragostea de patrie, de trecutul eroic al acesteia, de peisajul ei străbate de altfel, ca motiv funda- mental, întreaga lui activitate literară. Reprezentant de frunte al'primei generaţii de umaniş*’ italieni, P. a fost un admirator înflăcărat al culturii antice şi un cercetător asiduu al acesteia. Considerîndu-se continuator al scriitorilor romani, el vedea în limba latină veritabila limbă literară a Italiei. F. Petrarca Ca urmare, şi-a scris majoritatea lucrărilor în latineşte, abor-dînd însă, în genere, o problematică izvorîtă din preocupările veacului său. Evocînd în poemul „Africa” (1338—1348), alcătuit din nouă cărţi, victoria lui Scipio la Zama, P. glorifică ideea războiului de independenţă. în cele 12 egloge, reunite sub titlul „Poezie pasto-rală“ (1346-1357), P. biciu- eşte vicii ale aristocraţiei feudale şi moravuri de la curtea papală. Cu autobiografia lirică, în proză şi versuri, „Epistole latine", el pune bazele acestei specii în literatura europeană. Tot în latineşte a mai scris: „Despre bărbaţii iluştri * (1340), „Lucruri de memorat“ (1344), culegere de maxime, sentinţe, aforisme şi anecdote ş.a. De un interes particular pentru cunoaşterea gîndirii contradictorii a lui P. sînt lucrările sale cu conţinut filozofic şi, în special, etic. Ele reliefează oscilaţia autorului lor între idealul creştin şi cel păgîn, între dragostea de viaţă şi renunţarea la orice plăcere pămînteascâ („Secretul", 1342—1343). Opera care l-a făcut însă nemuritor este culegerea de poezii cunoscută sub titlul „Cantonier* , sau „Rime“ (1342—1347). Scrisă în limba italiană, ea cuprinde 366 de compoziţi! (318 sonete, 28 de tenţone, nouă sestine, şapte balade şi patru madrigale), cîte una pentru fiecare zi a anului. Versurile sînt închinate iubitei sale Laura de Noves. Cîntînd-o, „în viaţă şi în moarte**, prin prisma unui îndrăgostit pentru care iubita e o realitate concretă, P* realizează, întîia oară în literatura universală, o poezie erotică detaşată de mituri, de simboluri abstracte, ca şi de vulgarizări, puternic ancorată în viaţă, capabilă să exprime o bogată gamă de sentimente, printre care, alături de cel al iubirii, şi pe cel al dragostei de patrie şi de privileştile ei. Prin el, natura a pătruns, ca temă majoră, în poezie. Zguduit de moartea Laurei şi invadat de simţămîntul caducităţii lucrurilor, P. scrie poemul alegoric, în terţine, „Triumfurile “ (circa 1350), menit să demonstreze că existenţa e o suită de biruinţe şi înfrîngeri, a dragostei asupra individului, a castităţii asupra dragostei, a morţii asupra castităţii, a gloriei asupra morţii, a timpului asupra gloriei şi a eternităţii (adică a divinităţii) asupra timpului. Poeziile lui P*, remarcabile prin adîncimea observaţiei psihologice şi sinceritatea emoţiei, aduc în epocă o prospeţime de gîndire şi de imagini necunoscute înaintaşilor, inaugurînd, prin umanismul lor, lirica modernă. Artist al cuvîntului, stăpîn pe expresie şi pe mijloacele oferite de tehnica poetică a secolului, el a ridicat sonetul şi canţona la treapta desăvîrşirii. „Canţo-nierul**, ca şi „Triumfurile**, se dist.ing prin armonia, muzicalitatea şi fluiditatea versurilor lor. Admirată şi imitată de scriitori, atît sub raport tematic cît şi sub raport stilistic, opera lui P, a determinat un întreg curent, cunoscut sub numele de petrarchism. în România, influenţa lui s-a făcut simţită mai cu seamă în perioada premodernă şi s-a exercitat cu deosebire asupra lui C. Co-naehi şi Gh. Asachi (acesta din urmă include, în culegerea sa de poezii din 1836, şi cîteva traduceri din „Canţonier“). O selecţie din „Rimele** lui P. a apărtut în 1959, în traducerea lui Lascăr Sebastian. PETRAŞCU 730 PETRESGU Petraşcu, Gheorghe (1872 -1949), pictor român, reprezentant de seamă al picturii româneşti contemporane. A fost membru al Academiei R.P.R, A studiat la Facultatea de ştiinţe naturale şi la Şcoala de bele-arte din Bucureşti, în atelierul lui G.D. Mirea, apoi la Miin-cnen şi la Paris, unde a frec- Gh. Petraşcu (autoportret) ventat Academia liberă Julian, îucrînd în atelierele lui Bou-guereau şi Gabriel Ferrier. A făcut laborioase studii în muzeele din Londra, Amsterdam, Haga, Berlin şi Viena. în decembrie 1900 şi-a deschis prima expoziţie personală la Bucureşti. A fost unul dintre întemeietorii „Tinerimii artistice*, în cadrul căreia a expus pînă în 1940. în 1937 a luat parte, alături de Ressu, Iser, Dărăscu, Steriadi, la întemeierea grupării „Arta“. A călătorit mult prin Egipt, Spania, Italia, Franţa, îmbogăţin-du-şi neîncetat mijloacele de expresie. Opera sa cuprinde autoportrete, portrete, nuduri, peisaje (din ţară şi din străinătate), interioare şi naturi moarte („Autoportret*, „Familia artistului**, „Femeie la malul mării**, „Femeie în atelier", „Atelier-Tîrgo-vişte", seria de peisaje veneţi-ene, peisajele dm loledo, „Casa olarului„Natură statică cu cărţi şi flori„Borcanul cu pensule" etc.). P, a dezvoltat tradiţia picturii lui Grigorescu mai ales în peisaje. P. a fost preocupat de redarea materialităţii mediului ambiant în ipostaza ei intens colorată, smulgînd paletei accente surprinzătoare prin strălucire şi preţiozitate şi modelarea pastei consistente. Viznjnea sa gravă şi tendinţa de interio- rizare exprimă un temperament frămîntat şi solitar. A practicat şi gravura, executînd studii pentru viitoarele picturi. Premiul naţional de pictură (1925), şi Marele premiu al Expoziţiei internaţionale de la Paris (1937). Petraşcu, Nicolaie (1859 -1944), scriitor şi publicist român, născut la Tecuci. A fundat, împreună cu D. Ollănescu-Ascanio, revista „Literatură şi artă română", în care a absolutizat ideea schimbării continue a idealurilor estetice. P. a scris numeroase studii, unele cu caracter memorialistic, despre M. Eminescu, V. Alecsan-dri, l.L. Caragiale, B.P. Has-deu, D. Zamfirescu, N. Grigorescu ş.a. în literatură s-a afirmat cu romanul „Marin Gelea" (c. 1905), vizibil influenţat de D. Zamfirescu, valoros în special ca document social. Petraşevski (Butaşevici Petraşevski), Mihail Vasilievici (1821-1866), revoluţionar rus, socialist-utopist, conducătorul cercului petraşev ţilor, partizani ai lichidării autocraţiei şi regimului iobăgist. A fost surghiunit în Siberia (Î849). Petre, Gheorghe (1907— 1943), militant în mişcarea muncitorească din România, muncitor constructor. în 1928 a devenit membru al U.T.C., iar în 1932 membru al P.C.R. Pînă în anul 1936 a avut sarcini de răspundere în cadrul C.C, Gh. Petre al U.T.C. în timpul dictaturii regale şi apoi al dictaturii mili-tare-fasaste, a fost secretar al Comitetului judeţean Ilfov a! P.C.R. Arestat în mai 1942, a fost condamnat de Curtea marţială din Ploieşti la moarte prin împuşcare şi executat în 1943. Petrescu, Camil (1894— 1957), scriitor, publicist şi eseist român. S-a născut la Bucureşti, unde şi-a făcut studiile de filozofie. A fost membru al Academiei R.P.R. A fost profesor secundar, ziarist, director al Teatrului naţional. A scos revistele „Săptămîna muncii intelectuale şi artistice" (1924) şi „Cetatea literară" (1925 -1926), în care a militat pentru organizarea profesională a intelectualilor, consideraţi de el ca alcătuind o clasă menită să conducă societatea „noocratică" a viitorului. A colaborat la presa literară a timpului, cu cronici politice, literare, sportive, mondene etc., manifestîndu-se ca un spirit democratic. Gîndirea filozofică a lui P. s-a inspirat la început din fenomenologia lui H u s s e r 1, concretizîndu-se într-un sistem filozofic idealist, numit de el „substanţialism". Ca poet, P. a cultivat o lirică vizionară, umanistă şi antirăzboinică („Versuri", 1923), ca şi una filozofică („T ranscendentalia", 193Î). în romanele, ca şi în piesele sale, P. abordează tem# destinului intelectualului într-o societate meschină şi ostile valorilor spirituale, întocmind veritabile „dosare de existenţe omeneşti" (dramele: „Jocul ie-lelor“, 1916—1918; „Suflete tari" 1925; romanul „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război", 1930). Piesa „Act veneţian" exprimă drama ne-realizării aspiraţiilor spre desă-vîrşire ale omului superior. Romanul „Patui lui Procust" '1933), vădit influenţat de ma-liera proustiană, reia analiza subtilă a unei psihologii complexe de intelectual incapabil să se adapteze la lumea minciunii şi a compromisului moral, în timp ce în piesa „Danton" (1931) avem de-a face cu drama revoluţionarului, care, depăşit rie dialectica revoluţiei, ajunge să n-o mai înţeleagă, piesa „Bălces-cu" (1949) şi romanul „Un om între oameni*' (3 voi., 1953 — 1957), ca şi întreaga creaţie de după 23 August, atestă înţelegerea justă a raportului dintre erou şi mase, a rolului ce-i revine intelectualului în societate, găsind soluţionarea dramei acestuia tocmai în identificarea iui cu năzuinţele po- PETRESCU 731 PETR1E porului. „Un om între oameni** reconstituie, cu o acută intuiţie istorică şi riguroasă documentaţie, figuri de revoluţionari, printre care se impun cea a lui Bălcescu şi a lui Axente Sever. Concepţia înaintată însuşită de P. în ultimii ani adaugă talen- Camil Petrescu tului său daruri noi în ceea ce priveşte acuitatea viziunii, adîncimea evocării atmosferei şi personajelor, claritatea perspectivei şi vibraţia sinceră a mesajului ideologic. Opiniile lui P. despre literatură şi artă au fost adunate în culegeri ca „Teze şi antiteze** (1933) şi în disertaţia sa de doctorat, „Modalitatea estetică a tea-trului** (1937). întreaga o-peră a lui P. vădeşte o inteligenţă mobilă, de mare efervescenţă, un spirit pasionat de idei, înclinat spre polemică, sincer şi convingător, deşi uneori subiectiv, ceea ce alterează pe alocuri viziunea sa realist-critică. Receptiv la soluţiile noi ale artei occidentale, P. a adus o contribuţie însemnată la investigarea mediului citadin, a psihologiei omului de idei, la îmbogăţirea mijloacelor de expresie literară, ca şi la lărgirea formulei romanului românesc. Laureat al Premiului Petrescu, Cezar (1892 — 1961), prozator român realist. S-a născut în satul Hodora, reg. Iaşi. A fost membru al Academiei R.P.R. A studiat la Roman şi Iaşi. S-a afirmat mai ales ca ziarist, nuvelist şi romancier. Cele peste 50 de volume pe care le-a scris sînt concepute într-o manieră balzaciană, ca o „cronică românească a veacului al XX-lea". In cărţile sale a surprins adesea realităţi sociale şi psihologice caracteristice României bur-ghezo-moşiereşti şi mai ales intelectualului român din primele decenii ale secolului, fără a întrevedea însă ieşirea din impasul contradicţiilor sociale. Principala sa operă, romanul „întunecare** (1927), reflectă aspecte sumbre ale războiului imperialist şi ale perioadei postbelice, în care visele de dreptate şi idealurile înalte se prăbuşesc. Pe .aceeaşi linie se înscriu „Comoara regelui Dro-michet“ şi „Aurul negru** (1933), romane ale petrolului, care zugrăvesc procesul nociv de invazie a capitalului străin în România, romanele „Calea Victoriei** (1931), „Apostol** (1933), care pre7intă situaţia intelectualului în vechea societate, şi ciclul „J907“ (3 voi. J938-1943), care evocă răscoalele ţărăneşti de la începutul secolului. Romanul „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine“ (1955) dezvăluie, cu o înţelegere matură a fenomenelor sociale, caracterul odios al războiului Cezar Petrescu şi drumul ascendent al ţărănimii române în . anii de după Eliberare. Dintre volumele de nuvele se remarcă: „Scrisorile unui răzeş** (1922), „Drumul cu plopi‘ (1924) şi „Vino şi vezi" (1954). Operele sale, care se disting prin forţa fabulaţiei, se resimt nu rareori de lipsa profunzimii şi perspectivei, ca şi de facilitatea stilului gazetăresc. P. a tradus din literatura franceză şi rusă. Laureat *al Premiului de stat. Petrescu, Io.n (1851 — 1932), actor român. P. a fost unul dintre marii actori realişti, aparţi- nînd generaţiei lui Nottara. Pro" movat de I.L.Caragiale, el a figu" rat în primele distribuţii ale pieselor,^ scrisoare pierdută“(Tra~ hanache), „O noapte furtunoasă“ (Jupîn Dumitrache). în „Răz-van şi Vidra** de Hasdeu a interpretat rolul lui Moş Tănase, iar în „Hamlet** de Shakespeare a realizat rolul Primului actor cu o deosebită pătrundere, în dramă sau în comedie, P. găsea, cu o intuiţie justă şi precisă, nota specifică a fiecărui personaj şi îşi construia rolurile cu egală autenticitate şi forţă de convingere. Petrescu, Nicolaie (1886 1954), filozof şi sociolog român, influenţat de idealismul raţionalist hegelian. în lucrările sale de sociologie comparată şi de istoria civilizaţiei („Principiile sociologiei comparate", 1924; „Primitivii", 1944 ş.a.) combate rasismul, naţionalismul şi iraţionalismul, precum şi individualismul anarhic. Petrescu, Zaharia (1841-1901), medic român, elev şi colaborator al lui Carol Davila. A fost profesor la Şcoala naţională de medicină şi farmacie şi la Facultatea de medicină din Bucureşti. Este cunoscut mai ales prin cercetările sale asupra tuberculozei şi prin studiile privind acţiunea dozelor mari de digitală. P. a publicat primul manual românesc de terapeutică. Op, pr.: „Elemente de farmacologie** (1870), „Elemente de terapeutică şi materie medicală" (1884). Petreşti, localitate de tip urban în raionul Sebeş, reg. Hunedoara, situată pe valea Sebeşului. 3 375 loc. (1964). Industria celulozei şi a hîrtiei. petreşti, cultură materială din perioada neoliticului tîrziu (c. 2800 -1900 î.e.n.), dezvoltată-în partea centrală şi vestică a Transilvaniei. Caracteristică pentru cultura p. este ceramica pictată, fină, executată în tehnica pictării înainte de ardere. Cultura ceramicii de tip p. se mai numeşte ceramică pictată vest-dacică. Petrie [pi:tri], William Matthew Flinders (1853 — 1942), arheolog englez, specialist în egiptologie. A fost profesor la Universitatea din Londra. A întemeiat şcoala engle- PETRILA 732 PETROCHIMIE ză de arheologie din Egipt. Rezultatele campaniilor arheologice pe care le-a efectuat în Anglia, în Egipt (la Naucra-tis, Dafne, oaza Fayum, Tell el-Amarna, Abydos, Memfis şi Heracleopolis) şi în Palestina au constituit o importantă contribuţie la cunoaşterea istoriei antice a acestora. Op. pr.: „Istoria Egiptului" (6 voi., 1923-1927). Petrila, oraş raional, subordonat din punct de vedere administrativ oraşului Petro-şeni, reg. Hunedoara, situat pe Valea Jiului de est. 28 300 loc. (1964). Centru carbonifer pentru extracţia huilei, al doilea din bazinul Văii Jiului. S-a dezvoltat şi a devenit oraş în anii puterii populare. petrochimie1 (CHIM.), ramură a industriei chimice, care prelucrează hidrocarburile (ţiţeiul şi diferitele sale fracţiuni, gazele de sondă, gazele de rafinărie şi gazul metan), în scopul transformării lor în produse chimice, semifabricate sau finite, cu valoare mult mai ridicată. Numărul de produse furnizate de industria petrochimică este foarte mare (peste 3 000). Astfel, din benzina separată la distilarea primară a ţiţeiului se extrag unele hidrocarburi (ciclohexanul, benzenul, toluenul, xilenul), care prin prelucrări ulterioare sînt transformate în produse intermediare (fenol, sti-ren, acetonă, anhidridă ftalică, acid lereftalic), necesare / fabricării fibrelor sintetice (relon), mate- ^ rialelor plastice (ba- ^ chelită, polistiren), cauciucului sintetic, Jjj insecticidelor, erbici-delor, plastifianţilor, coloranţilor, medica- ţj mentelor etc. Din ^ petrol lampant se ob- J ţin detergenţi, emul- ^ gatori, agenţi de în- kj muiere, iar din para- Ş fină acizi graşi sin-tetici, plastif îanţi şi $ adezivi. Gazele de qJ sondă, supuse sepa- ^ rării, dau etan, pro-pan, butan, prin a căror * transformare chimică se obţine polietilenă, polipropilenă, cauciuc sintetic, solvenţi, alcool etilic, glicerină. Gazele de rafinărie (amestec de metan, etan, etilenă, pro-pan, propilenă, n-butan, /-butan n-butilenă, i-butilenă, rezultat din procesele de cracare şi de reformare) sînt utilizate la fabricarea polietilenei, polnzo-butilenei, a cauciucului sintetic, a solvenţilor, a antideto-nanţilor, a emulgatorilor. De asemenea, gazul metan este o materie primă preţioasă pentru fabricarea materialelor plastice (policlorură de vinii, poli-acetat de vinii, polimetacrilat de metil, fenoplaste, amino-plaste), a fibrelor sintetice (poliacrilonitrilice), a derivaţilor cloruraţi, a negrului de fum, a îngrăşămintelor chimice azotoase (azotat de amoniu, uree). Prin prelucrare petrochimică se realizează o valorificare superioară a bogăţiilor naturale de hidrocarburi, în special obţinerea produselor macromoleculare (ex. o tonă de ţiţei care îşi măreşte valoarea numai de patru ori dacă este prelucrată şi utilizată drept combustibil, îşi sporeşte această valoare, de patruzeci de ori, în cazul prelucrării petrochimice, şi de cauciuc sintetic, sau chiar de o sută de ori sub formă de fibre sintetice). în plus, p. presupune investiţii specifice mai reduse decît în cazul folosirii de materii prime clasice şi realizează în acelaşi timp o importantă economie de materii prime de origine animală şi vegetală. Pe plan mondial, importanţa p. şi ponderea ei în volumul global al industriei chimice au crescut vertiginos, în special în ultima vreme; în 1925 producţia mondială de produse petrochimice a fost de 75 t, în 1940 de 170 0001, iar în 1958 de 20 000 000 t, p* devenind astfel pivotul industriei chimice organice. Astăzi produsele industriei petrochimice reprezintă pe plan mondial aproximativ 12% din totalul producţiei chimice, iar valoarea acestora reprezintă peste 28% din valoarea întregii producţii chimice. La noi,p. are o veche tradiţie de cercetare şi de realizări practice. în 1908 L. Ede-leanu a obţinut un brevet, folosit şi în prezent pe scară industrială în mai multe ţări, pentru separarea hidrocarburilor aromatice din ţiţei (benzen, toluen, xilen, pseudocumen) cu ajutorul bioxidului de sulf lichid, în 1936 au fost fabricate la noi primele cantităţi de negru de fum din gaz metan şi, în acelaşi an, la Tîrnăveni s-a construit prima instalaţie din Europa pentru fabricarea amo- GAZE DE RAFINĂRIE ' BUTAN UOPENTAN- (BENZEN OXID DE ETILENA---------- POLIPROPILENĂ TETRAMERUL PRO PI LE NE! ( GLICERINĂ ALCOOL/ 8UTILICI BUTJLENÂ------BUTAD/ENĂ 1 BUTIL CAUCIUC l________ --------------fZOPREN | MET/LST/REN ) ACETONĂ FENOL CAPROLACTAMĂ------------- ■ST/ REN - MATERIALE PLASTICE GL/COL ETANOLAMtNĂ IZOPROPIL-) BENZEN | - CAUCIUC SINTETIC BENZINA < FENOL —----- ETfLBENZEN DETERGENŢI (A LCH/LAR/LSUL FONICI) INSECTICIDE POL/URETAN/ BENZEN ETfLBENZEN-STIREN------- POLISTIREN - FIBRE RELON TOLUEN - MATERIALE PLASTICE V XILENl ORTO'XILEN — ANHIDRIDA FTAUCA META -XILEN — SOL VENŢf PARA -XILEN — AC/D TEREFTALIC(DIMETILFTALAT) — FIBRE TEREL ^ FRACŢIUNI6RELE-NAFTAL/N MOTORINĂ-----NEGRU DE FUM PARAFINĂ)—AC/// 6RA5/ 5,ALC00U 6RA5I j DETER6ENŢ! Ş/6AC! ) ■ {PLASTIFIANŢI PETROCHIMIE 733 PETROGRAFIE niacului sintetic pe bază de gaz metan, procedeu care a fost aplicat, în 1943, şi la Făgăraş, în 1941 uzinele chimice din Copşa Mică au produs, pentru întîia oară în lume, formalde-hidă prin oxidarea directă a metanului. Despre o adevărată industrie petrochimică la noi nu se poate însă vorbi decît după. instaurarea puterii populare, cînd, în cadrul procesului de industrializare socialistă, au fost alocate însemnate fonduri de investiţii pentru crearea bazei de dezvoltare a industriei petrochimice. Resursele de ţiţei şi de gaze naturale de care dispune R.P.R. au oferit condiţii favorabile pentru dezvoltarea acestei ramuri. în cadrul dezvoltării impetuoase a industriei chimice în ansamblu, industria petrochimică a luat o amploare deosebită şi se dezvoltă cu precădere. Alături de importantele zăcăminte de gaz metan ale ţării noastre, două mari unităţi industriale, Rafinăria Brazi şi Rafinăria din Oraşul Gh. Gheorghiu-Dej, furnizează o bună parte din materiile prime de natură petrochimică necesare diferitelor fabricaţii. La noi în ţară, p. a lărgit baza de materii prime a industriei chimice de sinteză, ceea ce a permis înfiinţarea de noi ramuri industriale: industria de îngrăşăminte cu azot şi de îngrăşăminte compuse (Craiova, Făgăraş, Roznov, Tg.-Mureş, Tur-nu-Măgurele, Oraşul Victoria), insecticide (Borzeşti), cauciuc sintetic (Oraşul Gh. Gheorghiu-Dej), materiale plastice (Borzeşti, Brazi, Copşa Mică, Craiova, Oraşul Gh. Gheorghiu-Dej, Rîşnov), fibre sintetice (Săvineşti), detergenţi sintetici (Ploieşti, Timişoara), negru de fum (Copşa Mică, Piteşti). O contribuţie importantă la dezvoltarea industriei petrochimice o au institutele de cercetare, care au definitivat o serie de procese tehnologice originale, cum sînt: procedeul de oxidare a parafinei prin iniţierea reacţiei cu ajutorul radiaţiilor gama, procedeul pentru fabricarea continuă a dimetiltereftalatului, tehnologia pentru obţinerea ace-tilenei din gaz metan cu ajutorul arcului electric, separarea benzenului, fabricarea ciclohe-xanului din benzine, a detergenţilor din benzina de cracare termică şi altele. V. şi c h i-mizarea metanului; chimizarea petrolului. petrochimie2, parte a petro-grafiei care se ocupă cu studiul complex al chimismului rocilor şi al clasificării lor chimice. petroduroscop (IND. EXTR.), instrument pentru măsurarea durităţii rocilor în zăcămînt(în special la cărbuni). Este constituit dintr-un ciocan-pendul şi un dispozitiv care înregistrează înălţimea pînă la care ricoşează pendulul după ce loveşte roca cu o anumită energie cinetică. Petrodvoreţ (pînă în 1944 s-a numit Peterhof), ansamblu de palate şi parcuri amenajate pe malul sudic al Golfului Finic, în apropierea oraşului Leningrad, realizat începînd din 1714, din ordinul ţarului Petru I, ca reşedinţă imperială. Din ansamblu fac parte Marele palat (cu faţada în stil baroc, reconstruită de arhitectul V. V. Rastrelli), pavilionul Ermitaj, palatele Monplaisir şi Mar-ley. Parcul este decorat cu numeroase fîntîni („Samson", „Neptun“, „Adam“ etc.), cascade şi un mare număr de statui. petroglifă, rocă şlefuită grosolan pe cale naturală sau rudimentar sculptată manual. petrografie, disciplină de bază a ştiinţelor geologice, care se ocupă cu studiul descriptiv al rocilor, cu clasificarea şi istoria lor naturală, cu formarea şi transformările pe care acestea le suferă etc. Cu această accepţie, p. este identică cu I' e t r o 1 o g i a. în sens restrîns, p. se referă numai la studiul descriptiv al rocilor din punct de vedere mineralogic, structural şi chimic; în sens larg, ea cuprinde: p. experimentală, care se ocupă cu studiul sintetic al rocilor şi cu proprietăţile fizico-chimice ale sistemelor de importanţă petro-genetică; p. structurală, care studiază metodele de analiză a deformării rocilor în scopul reconstituirii istoriei lor tectonice ; p. regională, care se ocupă cu studierea răspîndirii regionale a rocilor; petrogeneza, care se ocupă cu stabilirea provenienţei rocilor; p. descriptivă; petrochimia. însemnătatea teoretică a p. este legată de fun- Petrodlvoreţ PETROL 734 PETROL damentarea raporturilor genetice dintre materialele care alcătuiesc scoarţa terestră şi de preocuparea de condiţiile în care acestea au luat naştere. Importanţa sa practică rezultă din stabilirea unor indici favorabili pentru prospecţiune şi pentru prognoza zăcămintelor de substanţe minerale utile în cadrul unei structuri geologice regionale. Dezvoltarea p. moderne a început o dată cu introducerea metodelor microscopice de cercetare, la jumătatea sec. al XlX-lea. Acest lucru a favorizat mult studiile petrogra-fice descriptive, chimice şi de sistematică a rocilor eruptive şi metamorfice. In ţara noastră, cercetările petrografice, strîns legate de ansamblul cercetărilor geologice, s-au dezvoltat în cadrul universităţilor şi la Institutul geologic al României. Actualmente, cerce'tările petrografice au căpătat o deosebită amploare în cadrul unităţilor Comitetului geologic, ale Academiei R.P.R., ale ministerelor şi institutelor de învăţămînt superior de specialitate etc. petrol, rocă sedimentară caus-tobiolitică lichidă, denumită în mod curent şi ţiţei. Este uleios, de culoare brună-negricioasă, mai rar gălbuie, cu reflexe al-bastre-verzui, uneori incolor, şi cu miros specific înţepător ori aromatic-eteric. P. are densitatea cuprinsă între 0,730 şi 1,040 g/cm3, mai frecvent însă ea este sub 0,900 g/cm3 (p. uşoare); p. cu densitatea peste 0,900 g/cm3 sînt bogate în asfalt şi smoală (p. grele). Din punct de vedere chimic, p. este un amestec complex de hidrocarburi solide şi gazoase (dm seria parafinică, naf-tenică şi aromatică), dizolvate în hidrocarburi lichide, alături de care se găsesc, în cantităţi reduse, compuşi cu sulf, azot, oxigen. Compoziţia elementară a p. este în medie de 85% carbon, 12% hidrogen, 3% sulf, azot şi oxigen. In p. se găsesc hidrocarburi: parafine, ciclo- parafine şi aromatice în proporţii diferite. Petrolul se clasifică în: p. naftenic, parafi-nos şi aromatic, după constituţia chimică. P. din ţara noastră se clasifică în: p. nepara-finos (sau asfaltos), semipara- finos şi parafinos, după calitatea păcurii şi a benzinei. P. este principalul combustibil energetic lichid, avînd o putere calorifică de 9 500— 11 000 kcal/kg şi, în acelaşi timp, una dintre materiile prime de bază ale petrochimiei. Prelucrarea p. se face în principal pe două căi: fizică şi chimică. Prin distilare primară se obţin diverse fracţiuni, denumite albe, care sînt supuse apoi rafinării (benzină, white-spirt, petrol lampant, motorină). Reziduul distilării primare (păcura) se supune distilării secundare, ob-ţinîndu-se uleiuri şi asfalt, sau cracării, cînd se obţin din nou produse albe. Prin chimizare, p. şi derivatele sale se pot valorifica în diferite materii prime industriale şi bunuri de larg consum. în ţara noa;tră, prelucrarea tot mai complexă a p. este orientată spre asigurarea cu materii prime a industriei chimice şi spre îmbunătăţirea calităţii produselor petroliere, pe baza procedeelor înaintate, în rafinării de capacităţi mari. Originea p. nu a fost precis stabilită. Disputa principală s-a concentrat în jurul a două grupe de teorii asupra provenienţei p.: teoria anorganică şi teoria organică. Majoritatea cercetătorilor actuali consideră că p. s-a format prin transformările suferite de substanţele organice acumulate în sedimentele argi-loase depuse pe fundul unor bazine marine în absenţa oxigenului. Rocile în care s-a format p. se numesc roci-mamă de petrol. Din aceste roci se produce frecvent m i g r a ţ i u-nea petrolului în alte roci poroase, numite roci colectoare sau roci-magazin. în urma acestei migraţium, p. se acumulează în anumite structuri geologice favorabile (cute anticlina-le, cute diapire, strate monocli-nale acoperite de ruci impermeabile protectoare, structuri falia-te etc.), unde formează zăcăminte, adesea asociate cu gaze naturale. Savanţii români L. Mra-zec, P. Poni, Gh. Muntea-nu Murgoci, L. Edeleanu au adus contribuţii însemnate în ştiinţă referitor la problema originii, compoziţiei, proprietăţilor, a modului de zăcămînt, a industrializării p România posedă importante zăcăminte de p. în zona precarpatică; ele sînt localizate în general în depozite nisipoase şi grezoase, de vîrstă neogenă şi paleogenă, şi mai puţin în depozite mezozoi-ce, în regiunile Ploieşti, Argeş, Oltenia, Bacău. Producţia de petrol a ţării noastre a crescut mult în anii puterii populare, ajungînd în 1964 la 12 395 mii t faţă de 6 594 mii t în 1938. Această importantă creştere a producţiei de p. a fost posibilă datorită descoperirii şi punerii în., valoare a unor noi regiuni petrolifere în depresiunea precarpatică de pe teritoriul Olteniei şi Moldovei. Petrolul este cunoscut din antichitate. Herodot, Pli-niu şi Plutarh semnalează folosirea în stare brută a p. ca liant la unele construcţii, pentru mumificări, pentru călăfă-tuirea vaselor, pentru iluminat cu făclii, în medicină etc. Ulterior s-a ajuns la folosirea uleiurilor minerale ca lubrifianţi, iar prin distilare la obţinerea unor derivate. în ţara noastră, utilizarea p. este cunoscută, de asemenea, de multă vreme. în documente se menţionează folosirea în diferite scopuri a p. în stare brută din anul 1550. Dimitrie Cantemir (1716) şi numeroşi călători străini din sec. XVIII —XIX atestă exploatarea p., prin lăcărit şi prin puţuri, pe Valea Prahovei şi în reg. Bacău. Industria p. nu datează însă decît de la jumătatea sec. al XlX-lea. în 1857, la cinci ani după primq distilare a p. în laborator, făcută de farmacistul galiţian Lukasiewitz, care obţinuse p. lampant, a intrat în funcţiune la Rîfov, lîngă Ploieşti, prima rafinărie industrială de p.; în acelaşi an, Bucureştiul devine primul oraş din lume luminat cu petrol lampant, iar petrolul românesc este primul care a intrat în comerţ. Principalele ţări producătoare de p. sînt: S.U.A., U.R.S.S., Venezuela, Kuweit, Arabia Saudită, Iran, Irak. Producţia mondială a atins, în 1963, circa I 304 milioane tone. V. şi industria petrolului; chimizarea petrolului; combustibili minerali. — Petrol lampant, fracţiune de ţiţei PETROLATUM 735 PETROVfCÎ obţinută în procesul de distilare atmosferică, cu intervalul de distilare între aproximativ 200 şi 300°C. Este un ameftec lichid de hidrocarburi (parafi-nice, C10 — Cj*»» izoparafinice, aromatice şi naftenice), alături de care se mai găsesc compuşi cu oxigenul (acizi naf-tenici, fenoli, acizi graşi superiori), compuşi cu sulf (mercap-tani, sulfuri, tiofani şi compuşi ai tiofenului) şi foarte mici cantităţi de compuşi cu azot. P. /. se foloseşte la arderea în lămpi cu fitil pentru a da lumină *1 căldură, în motoarele cu explozie cu raport de compresiune scăzut (sub denumirea de petrol iiactor) etc. petrolâtum (CHIM,), amestec de hidrocarburi cu consistenţă păstoasă, obţinut din reziduurile ţiţeiurilor ceroase sau din uleiuri corespunzătoare. Industrial se obţine prin deparafina-rea cu solvenţi a uleiurilor grele. petrolier (NAV.)f nava comercială amenajată pentru transportul produselor petroliere, vărsate în magaziile de încărcare (numite tancuri sau cisterne). Se mai numeşte tanc petrolier. petrologie, disciplină geologica care are ca obiect studiul multilateral al rocilor din punct de vedere descriptiv, chimic, experimental, genetic, al răs-pîndirii lor regionale etc. V. şi petrografie. Petronius (Caius Petronius Ârbiter) (? — 66), scriitor latin. A trăit la curtea împăratului Nero. înzestrat cu o inteligenţă cinică, adept convins al idealului de viaţă epicurean, celebru prin rafinamentul gustului său, care i-a atras aprecierea de „arbitru al eleganţei", F» este o întruchipare tipică a aspiraţiilor aristocrate din perioada de decadenţă a culturii romane. Căzut în dizgraţie din cauza unor intrigi, s-a sinucis. Este autorul lucrării „Satiricon", scrisă în latina populară (trad. rom. 1923), primul roman realist şi satiric din literatura europeană, în care sînt oglindite moravurile societăţii romane, diferite medii şi clase sociale ale timpului, începînd cu aristocraţia şi sfîrşind cu elementele declasate. Petropavlovsk, oraş în U.R.S.S., situat în regiunile desţelenite din nordul R.S.S. Xâzahe. 153 000 loc. (1961). Industrie a construcţiilor de maşini, a materialelor de construcţie, uşoară şi alimentară. Nod de căi de transport. Petropavlovsk, Fortăreaţa de la -w,, fortăreaţă construită de Petru I în 1703, pe malul drept al rîului Neva (Leningrad). Aici se află mormintele împăraţilor ruşi (de la Petru I pînă la Alexandru al IlI-lea). în sec. al XVIII-lea a fost transformată în închisoare politică. Azi este muzeu. Petroşeni, oraş regional în reg. Hunedoara, situat pe Valea Jiului de est. 31 810 loc. (1964), cu localităţile subordonate (oraşele miniere Lupeni, Petrila, Vulcan etc.) Î37 230 loc. Centru muncitoresc; industrie de exploatare şi de prelucrare a cărbunelui, industrie constructoare de maşini (utilaj minier), industria materialelor de construcţie (prefabricate din beton), industria prelucrării lemnului (cherestea,a mobilă), industrie alimentară. în ultimii ani,P„ s-a dezvoltat foarte mult, s-au construit. numeroase unităţi social-culturale. Teatru. Institut de mine. — Depresiunea Pdepresiune intramontană de origine tectonică (oligocen-mio-cen). Este cuprinsă între munţii Retezat, Şurianu, Parîng şi Vîîcan. Relief deluros, cu altitudini medii de 600—700 m, fragmentat puternic de văi. Este Petroşeni drenată de Jiul de vest şi jiul de est, care se unesc la sud de localitatea Livezeni şi formează Jiul. Bogate zăcăminte de huiiă (cea mai importantă bază carboniferă a ţării). Petrov (pe numele adevărai Evghem PetroviciKaiaev)(]903 —1942), scriitor rus sovietic. A debutat ca foiletonist. în colaborare cu I i f, P. a scris romanele satirice „Douăsprezece scaune" (1928, trad. rom.) şi „Viţelul de aur“ (1931, trad. rom.), volumul de reportaje „America la parter** (1936), foiletoane, schiţe şi povestiri satirice de mare răsunet. După moartea lui Ilf (1937), P. a scris schiţe, scenarii cinematografice şi piesa antirăzboinică „Insula păcii"(1947,trad. rom.). Petrov, Ilia (n. 1903), pictor şi grafician bulgar. Depăşind intelectualismul manifestat Ia începutul carierei, P. a abordat problemele contemporaneităţii în ciclurile grafice consacrate insurecţiei antifasciste din î 923 şi războiului civil din Spania. în pictură â lucrat în genul monumental-istoric, evocînd trecutul eroic al poporului („Şipka", 1935; „Cavaleria lui Asparuh", 1936) şi ca portretist („Hristo Botev", Î952). Laureat al Premiului de stat al R.P. Bulgaria, Petro viei, Emil (n. 1899), lingvist român, profesor la Universitatea din Cluj, menî~ bru al Academiei R.P.R. A publicat studii de fonetică românească, aplicînd proce- PETROVICI 736 PETRU ARON deele foneticii experimentale, de fonologie, onomastică, dialectologie română şi slavă, etimologii, cercetări asupra relaţiilor istorice şi lingvistice româno-slave. A efectuat una dintre cele două anchete pentru „Atlasul lingvistic român“ şi a publicat o parte din materialul cules şi cartografiat. Op. pr.: „Despre nazalitate în limba română** (1930), „Graiul cara-şovenilor* (1935), „Atlasul lingvistic român**, partea a Il-a (1940, în colaborare cu S. Puşcariu), „Atlasul lingvistic român**, serie nouă, voi. I—IV (1956-1965, în colaborare cu I. Pătruţ). Redactor responsabil al publicaţiilor „Cercetări de lingvistică** şi „Roma-noslavica *. Laureat al Premiului de stat. Petro viei, Ion (n. 1882), filozof idealist şi om politic român. A fost profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ministru în mai multe guvernări burghezo-moşiereşti şi în timpul dictaturii militare -fasciste. A răspîndit concepţii spiritualiste, pronunţîndu-se pentru împăcarea filozofiei cu religia. A adus unele contribuţii în domeniu! logicii formale („Teoria noţiunilor**, 1910). Petrovici, Sava (1794—1857), pictor sîrb. A trăit la Timişoara. A pictat imagini religioase de mari dimensiuni pentru iconostase şi portrete ale notabilităţilor bănăţene, în spiritul portretisticii academiste vieneze („Senatorul Francisc Meyer**, 1815; „Biirgerul So-fronie Gruici**, 1854 etc.). Petrovski, Ivan Gheorghie-vici (n. 1901), matematician sovietic, profesor la Universitatea din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., membru corespondent al Academiei R.P.R., doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. Are contribuţii în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale, în teoria calitativă a ecuaţiilor diferenţiale, în calculul probabilităţilor. Op. pr.: „Lecţii de teoria ecuaţiilor integrale** (1951), „Prelegeri asupra teoriei ecuaţiilor cu derivate par-ţiale“ (195^ Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Petrozavodsk, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Auto- nome Karelia, aşezat pe malul lacului Onega. 145 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini (în special utilaj forestier), a materialelor de construcţie, a mobilei şi uşoară. Port lacustru şi nod feroviar. Universitate, teatre. Petru (sec. XII), boier din Tîrnovo, unul dintre conducătorii răscbalei populaţiei vlahe şi bulgare din Imperiul bizantin (1185), care a pus bazele celui de-al doilea ţarat bulgar, condus de dinastia Asăneştilor. Petru I (Petru cel Mare), Alekseevici, ţar (1682—1721), (pînă în 1696 a domnit împreună cu fratele său Ivan al V-lea) Petru cel Mare şi împărat al Rusiei (1721 — 1725), eminent om de stat şi comandant de oşti. După campaniile din 1695—1696 împotriva Turciei, terminate cu cucerirea cetăţii Azov, a călătorit, în 1697—1698, în apusul Europei, facînd parte, sub numele de uriadnicul Petru Mihailov, din componenţa „Marii ambasade**, care a tratat întărirea alianţei antiotomane cunoscută sub numele de Liga Sfîntă. în cadrul acţiunilor antiotomane, P. I a încheiat o alianţă cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, dar armata ru>o-moldoveană a fost în-frîntă la Stănileşti, pe Prut (1711). Refugiat în Rusia, Dimitrie Cantemir a devenit unul dintre sfetnicii lui P. I. în alianţă cu Danemarca şi Polonia, P. I a pornit, în 1700, războiul împotriva Suediei, cunoscut în istorie sub numele de războiul nordului (1700— 1721), cu scopul de a obţine ieşirea Rusiei la Marea Baltică. în cursul războiului a repurtat o mare victorie la Poltava (1709). Prin tratatul de la Nystad (1721), Rusia a obţinut ieşirea la Marea Baltică. în 1703, Po I a întemeiat, Ia gurile rîului Neva, oraşul Petersburg, devenit din 1712 capitala Rusiei. P. I a iniţiat şi realizat numeroase reforme economice, militare şi administrative de stat, care au avut drept rezultat ridicarea puterii economice şi militare a Rusiei, întărirea orînduirii feudale-iobăgiste, instaurarea absolutismului şi crearea unei monarhii nobiliar-birocratice; reformele realizate de P.I au pregătit terenul pentru dezvoltarea relaţiilor capitaliste. Creşterea exploatării şi asupririi a provocat numeroase răscoale antifeudale (răscoala de Ia Astrahan, 1705 — 1706, răscoala başkirilor, 1717 — 1718 etc.), precum şi larga mişcare de eliberare a cazacilor din regiunea Donului. A acordat o mare atenţie problemelor culturii şi învăţămîntului (înfiinţarea Academiei de Ştiinţe, 1725, precum şi a numeroase şcoli speciale etc.). Petru I (Petru Muşat), domn al Moldovei (c. 1374— 1392). A încurajat dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului, a bătut monedă de argint (prima din istoria Moldovei) şi s-a preocupat de organizarea administrativă fiscală şi judecătorească a statului. în timpul domniei lui s-au construit cetăţile Şcheia, Neamţ şi puternica cetate a Sucevei, unde P.I a mutat capitala ţării. în relaţiile externe, după un conflict cu feudalii poloni, pe care i-a mvins la Codrii Sepeniţului, pentru a preîntîmpina un eventual atac al ungurilor, s-a orientat spre Polonia, depunînd la Liov, în 1387, jurămînt de vasalitate regelui Vladislav-Ia-gello; a întreţinut relaţii de prietenie cu Mircea cel Bătrîn, căruia i-a mijlocit încheierea alianţei cu polonii. Pentru a stăvili influenţa catolicismului, a sprijinit organizarea bisericii ortodoxe moldovene. Petru Aron, domn al Moldovei (1451-1452, 1454— 1455 şi 1455— 1457). Ostil politicii lui Iancu de Hunedoara, s-a orientat spre Poarta otomană şi a acceptat să-i plătească, anual, PETRULIAN 737 PH-METRU haraci (1456). A fost învins şi îndepărtat din scaunul domnesc de către Ştefan cei Mare. Petrulian, Nicolaie (n. 1902), geolog român, profesor la Institutul de petrol, gaze şi geologie, membru al Academiei R.P.R. Autor a numeroase lucrări privitoare la studiul mineralelor metalifere din zăcămintele de minereuri din R.P.R. Op. pr.: „Studiul calcografic al zăcămintelor de plumb şi zinc de la Herja“ (1934), „Modul de prezentare a nichelului în rocile ultrabazice serpentinizate din Munţii Sebeşului (Carpaţii Meridionali)* (1957). Laureat al Premiului de stat. Petru Rareş» domn al Moldovei (1527-1538 şi 1541 — 1546), fiu al lui Ştefan cel Mare. Bazîndu-se pe mica Petru Rare$ boierime, pe tîrgoveţi şi pe ţărănimea liberă, a dus o politică de întărire a puterii centrale şi a urmărit reluarea politicii activ antiotomane a tatălui său. In relaţiile sale externe s-a apropiat de voievodul Transilvaniei, Ioan Zâpolya. în scopul de a-şi consolida stăpînirea asupra posesiunilor din Transilvania (Cetatea de Baltă, Ciceul, Bistriţa, Unguraşul şi Valea Rodnei), l-a sprijinit pe acesta împotriva partizanilor lui Ferdinand de Habsburg (pe care i-a învins la Feldioara în 1529); pentru a împiedica transformarea Transilvaniei în provincie turcească, l-a ajutat pe Ioan Zâpolya împotriva uneltirilor lui Aloisio G r i 11 i, trimisul sultanului. Aşteptîn-du-se la intervenţia militară a turcilor ca răspuns ia amestecul în treburile Transilvaniei şi la chemările marii 47 — Dicţionar enciclopedic voi. III boierimi, ostile întăririi puterii centrale, a făcut intense pregătiri diplomatice, apro~ piindu-se de Ferdinand de Habsburg (1535). în 1538 turcii au pornit o mare expediţie împotriva Moldovei, condusă de însuşi sultanul (Soliman al II-lea Magnificul). Trădat de boieri şi atacat de poloni dinspre nord şi de tătari dinspre est, P.R. a fost învins şi nevoit să se refugieze în Transilvania. Expediţia s-a terminat cu pierderea independenţei şi aservirea Moldovei de către Poarta otomană şi cu pierderi teritoriale (Bugeacul, Tighina şi împrejurimile). în a doua domnie, deşi a urmărit reluarea politicii antiotomane, Petru Rareş a renunţat la a-ceasta din lipsă de sprijin intern şi extern. Petru Şchiopul, domn al Moldovei (1574 -1577, 1578-1579 şi 1582..1591). în timpul domniei sale, tutelată de marea boierime, s-a înăsprit dominaţia otomană asupra Moldovei. Reacţia populară s-a vădit în simpatia şi ajutorul de care se bucurau din partea poporului pretendenţii la scaunul domnesc, pretinşi urmaşi ai lui loan-Vodă (1572 1574). Petty Ipeti], William (1623 —■ 1687), economist şi statistician englez, întemeietorul şcolii economiei politice clasice burgheze. A fost primul care a transpus cercetarea economică dm domeniul circulaţiei în domeniul producţiei, al legăturilor interne ale acesteia. P. a pus bazele teoriei valorii determinate de muncă, dar considera că aceasta se creează nemijlocit numai în sfera de extragere a metalelor preţioase. P, a arătat că mărimea valorii mărfurilor este determinată de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor, prin care înţelegea timpul de muncă individual, şi a dezvăluit raportul invers proporţional existent între mărimea valorii şi productivitatea muncii. Necunoscînd dublul caracter al muncii şi dubla natură a mărfii şi confundînd valoarea mărfii cu valoarea ei de schimb, P. n-a putut dezvălui în întregime esenţa banilor, dar a tras concluzia justă cu privire la dependenţa directă a cantităţii de bani necesare circulaţiei de mărimea masei mărfurilor. Analizînd categoriile salariu şi rentă funciară, P. s-a apropiat de ideea împărţirii timpului de muncă al muncitorului în timp de muncă necesar şi timp de supramuncă. Definind renta funciară ca formă generală a plusvalorii, a confundat renta cu plusvaloarea. LaP. se găsesc primele încercări de analiză a rentei diferenţiale, pe care, după cum arată Marx, el a expus-o mai bine decît A. Smith. Pentru contribuţia sa teoretică la analiza unor categorii economice, K. Marx l-a apreciat ca „unul dintre cei mai geniali şi mai originali cercetători ai economiei *. Op. pr.: „Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor" (1662), „Cîte ceva despre bani“ (Î682), „Anatomia politică a Irlandei" (1691), „Aritmetica politică*4 (1691). petunie (Petunia hybrida), plantă erbacee din familia sola-naceelor, originară din America de Sud, cu tulpini înalte de 30—50 cm şi flori mari, plăcut mirositoare; corola are forma de pîlnie, colorată diferit. Unele soiuri au floarea simplă, altele gofrată sau in-voltă. Se cultivă ca plantă decorativă; înfloreşte în tot cursul verii. peţiol (BOT.), parte a frunzei care poartă limbul şi se prinde de tulpină. pH (CHIM.), simbol pentru logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie. Soluţiile au caracter acid, neutru sau bazic, după cum au pH -ul respectiv mai mic. egal sau mai , mare decît 7. Deter-, minarea pH -ului se face prin metode colori metrice şau elec-trometrice. Sin. exponent de hidrogen. pH-metru (chim.), aparat pentru măsurarea electrometri-că a pH-ului unei soluţii. Se bazează pe determinarea tensiunii electromotoare a unei pile, care conţine atît soluţia al cărei pH se determină cît şi un electrod de comparaţie (electrod de hidrogen, electrod de chinhi-dronă etc.). Sin. ionometru. PHAM-VAN-DONG 738 Pham-van-Dong (Fam" Van-Dong) (n. 1906), prim-mi-nistru al Republicii Democrate Vietnam (din 1955), membru al C.C., al Biroului Politic al C.C. şi secretar al C.C. al Partidului celor ce muncesc Pham-van-Dong din Vietnam. Participant din tinereţe la mişcarea revoluţionară, P. a intrat în 1926 în Liga tineretului revoluţionar, iar în 1941 a luat parte la organizarea Frontului democratic de luptă pentru independenţa Vietnamului (Viet-Min). între 1949 şi 1955 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar între 1954 şi 1961 ministru al afacerilor externe al R.D. Vietnam. Phenian, oraş în nordul Coreii, capitala R.P.D. Coreene, aşezat pe valea fluviului Tedongan, în centrul unui bazin carbonifer. Circa 1 000000 loc. (1963). Cel mai mare centru politic, ştiinţific, cultural şi economic al R.P.D. Coreene. Are industrie constructoare de maşini (în special electrotehnică), textilă şi alimentară. Mare nod de comunicaţii; din P. pleacă numeroase căi ferate şi şosele spre toate regiunile ţării, înlesnind şi legăturile dintre Marea Galbenă şi Marea Japoniei. Port fluvial. Academie de Ştiinţe, institute ştiinţifice şi de învăţămînt superior, printre care o universitate, teatre, muzee. — Istoric. Unul dintre cele mai vechi oraşe ale Coreii. P. a fost, între 427 şi 668, capitala vechiului stat coreean Cocurio, iar în timpul dinastiei Corio (918 -1392) a celui de-al doilea stat Cocurio. în perioada dinastiei Li (Î392 1910) a devenit centrul administrativ şi economic al Coreii de nord-vest, iar între 1905 şi 1945 a fost un important centru al luptei de eliberare naţională a poporului coreean de sub ocupaţia imperialiştilor japonezi. A fost eliberat în 1945 de armatele sovietice. Philadelphia Ifihdelfh], oraş în estul S.U.A., în statui Pennsylvania, situat pe rîul canalizat Delaware, la circa 150 km de Oceanul Atlantic. 2 002 510 loc. (1960), cu localităţile subordonate 3 635 230 loc. Important centru economic şi cultural. Industrie constructoare de maşini, elec- Phenian. Teatrul Mars trotehnică, electronică, de construcţii navale, chimică şi de prelucrare a petrolului, farmaceutică, textilă, poligrafică. Mare port maritim, nod feroviar, rutier şi aeroport. Numeroase institute de învă-ţâmînt superior (printre care Universitatea Pennsylvania), societăţi ştiinţifice şi artistice, institute de cercetări (ex. Institutul Franklin), muzee, monumente istorice („Independence Hall“, unde a fo$t semnată în 1776 declaraţia de independenţă, „Congress Hali'* ş.a.). A fost unul dintre cele mai importante centre revoluţionare în timpul războiului de independenţă al S.U.A. (1775 — 1783). Philipe / filip!, Gerard (1922 1959), actor de teatru şi de film francez. S-a remarcat atît în drama psihologică („Roşu şi negru“, „Marile manevre“) cît şi în filmul de aventură şi de atmosferă fantastică („Fanfan la Tulipe**, „Frumoasele nopţii „Frumuseţea diavolului**). Philippe viile v. Skikda. Philippide, Alexandru (1859 — 1933), lingvist român. A fost profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române şi întemeietor al şcolii Lingvistice de la Iaşi. A publicat o „Introducere în istoria limbii şi literaturii române** (1888), „Principii de istoria limbii*4 (1894), o prelucrare personală cu aplicare la limba PHiLIPPiDE 739 P! Philadelphia. română a operei cu acelaşi titlu a lui H. Paul, o Gramatică elementară a limbii române” (1897) şi „Originea românilor" (2 voi., 1925 i 928). Intre anii 1897 şi 1905 a avut sarcina din partea Academiei Române de a conduce lucrările de elaborare a ,,Dicţionarului limbii române", Al. Philippide pentru care a adunat un bogat material de fişe şi din care a redactat, într-o primă forrnâ, literele A—D. Philippide, Al. A. (1900), poet român, născut la Iaşi, fiu al filologului A. Philippide. Membru al Academiei R.P.R. Şi-a făcut studiile în oraşul natal şi în străinătate, consacrîndu-se apoi literaturii şi devenind colaborator permanent al „Vieţii româneşti**. încă în volumul său de debut „Aur sterp** (1922), în care introduce unele inovaţii prozodice (folosirea versului Independence Hali liber ş.a.), P. dovedeşte o natură lirică, meditativă, care concepe visul ca pe un act de cunoaştere. Cu volumele următoare „Stînci fulgerate" (î930) şi „Visuri în vuietul vremii* (1939), aspiraţia romantică în contactul uneori dur cu realităţile vieţii burgheze face loc unei viziuni mai realiste, ca şi maturizăm mijloacelor de expresie. Folosirea cu măiestrie a simbolurilor şi muzicalitatea interioară a versurilor vădesc asimilarea structurală a poeziei simboliste franceze (culegerea selectivă „Poezii *, 1962). Mâi este autorul unor „Studii şi portrete hterare**(l963), care cuprind profilurile unor tineri poeţi, studii de teorie literară şi literatură universală, A dat şi valoroase traduceri din operele lui Andersen, Heine, Schiller, Th. Mann, Shakespeare, Ler-montov, Maiakovski, precum şi un izbutit volum de traduceri selective din „Florile răului** de Baudelaire. Philippide, Daniil (Dimi-trie) ( ? —1833), istoric grec, stabilit în România la sfîrşitul sec. al XVIÎI-lea, A scris, în greceşte, prima lucrare de istorie veche a ţărilor române („Istoria României**, Leipzig, 1816), precum şi o geografie a României. Bazîndu-se pe o bună cunoaştere a izvoarelor istorice, precum şi a ţării şi poporului, el a reuşit să delimiteze just teritoriul naţional al României şi a fost primul care a dat, într-o lucrare ştiinţifică, teritoriului locuit de români numele de România. Philon v. Filon din Alexandria. Phoehus, Alexandru (1899 1954), pictor şi grafician român. A început să expună în 1929 la Salonul oficial, fiind apoi prezent cu regularitate în expoziţiile de pictură şi grafică. A fost permanent preocupat de redarea figurilor de muncitori, realizînd portrete şi compoziţii remarcabile prin vigoarea desenului şi prin dramatismul sentimentului („Muncitor *, „Ţărani dm Făgăraş4*). P. s-a remarcat şi ca un original evocator al peisajului urban. Phoenix lfi:nix/, oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Arizona, situat pe rîu! Salt. 439 170 loc. (1960). Industrie alimentară, siderurgică, constructoare de maşini. Nod feroviar şi rutier. Staţiune climatică de iarnă, centru turistic. phragmoceras (PALEONT.), gen fosil de cefalopode din ordinul nautiloideelor. Aveau o cochilie arcuită, comprimată lateral. Sifonul era marginal-intern. Speciile acestui gen au trăit numai în silurian. Phumipol (Bhumipol), Adulyadej (n. 1927), rege al Tailandei din 1946. phylloceras (PALEONT.), gen fosil de cefalopode din ordin ii 1 amoniţilor. Se caracterizau prin cochilie involută; ultimul tur de spirală le acoperea în întregime pe cele formate anterior, lăsînd un ombilic mic, în Phylloceras R.P.R. se găseşte în depozitele jurasice din Bucegi (valea Strunga). pi (rT-77, literă a alfabetului grecesc.; MAT.), raportul con- P1AGET 740 PIATRA MARE stant dintre lungimea şi diametrul oricărui cerc. Este un număr transcendent. Valoarea lui se poate obţine cu o aproximaţie oricît de bună. Astfel, cu zece zecimale exacte, 7T este egal cu 3,1415926535. Simbolul tu a fost utilizat pentru prima oară în sec. al XVIII-lea. Piaget [piaje/, Jean (n. (1896), psiholog elveţian, profesor la universităţile din Geneva şi Paris, P. este creatorul unei şcoli de psihologie a copilului; el a întreprins ample cercetări asupra dezvoltării cunoaşterii la copii, elaborînd o teorie originală asupra genezei şi mecanismelor gîndirii („Construirea realului la copii**, 1937; „Psihologia inteligenţei**, 1947; „Epistemologie genetică**, 12 voi., apărute începînd din 1956). Deşi ideile psihologice ale lui P. nu sînt lipsite de unele elemente idealist-subiective, cercetările sale de „epistemologie genetică** au contribuit de fapt la infirmarea gnoseologiei neo-pozitiviste. piamâter (ANAT.), membrană fină care aderă la suprafaţa creierului şi a măduvei şi pătrunde în toate şanţurile lor. Este cel mai profund dintre învelişurile creierului, prin care trec vasele sanguine. pian, instrument muzical cu claviatură şi coarde metalice. Acestea sînt puse în vibraţie Piatra Altarului prin lovirea cu ciocănele acţionate de claviatură. Şi-a cucerit popularitatea începînd din sec. al XVIII-lea, pe seama clavecinului, clavicor-dului şi a altor instrumente similare. S-a impus datorită perfecţionării tehnice şi posibilităţilor lui sporite de expresie (sunete cu o durată mai lungă şi de intensităţi diferite, de la cele mai încete pînă la cele mai puternice). Are un a m-b i t u s cuprinzînd mai mult de şapte octave şi este prevăzut cu 2 — 3 pedale, care ajută la producerea nuanţelor şi efectelor de sonoritate. Ca urmare a însuşirilor sale în acelaşi timp melodice, polifonice, armonice, de nuanţare, p* a atras atenţia, în special începînd din secolul trecut, aproape tuturor compozitorilor, care l-au folosit ca instrument solist, partener de grup sau acompaniator. Literatura muzicală pentru pian este vastă, comparabilă numai cu aceea a viorii. Unii compozitori, ca Chopin, au scris aproape exclusiv muzică de pian. pianină, variantă a pianului, de proporţii şi sonoritate reduse, fără coadă, avînd coardele dispuse vertical. în timp ce pianul este instrumentul sălilor spaţioase, pianina se întîlneşte îndeobşte în mediul familiar, de casă. pi ano (MUZ.), termen de nuanţă, indicînd o intensitate slabă, scăzută a sunetului. Se notează cu p. Intensităţile mai slabe decît p„ sînt pianissimo (pp), adică foarte încet, şi piano pianissimo (ppp), adică extrem de încet. Piatra Craiului piâstru, monedă turcească de argint, care a circulat în ţările române în sec. XVII XVIII şi în prima jumătate a sec. al XlX-lea. Piasty, prima dinastie de regi poloni (1025 - 1079, cu întreruperi, şi în 1295 1370), întemeiată, probabil, de Piasta, conducătorul legendar al triburilor poleamlor. Ultimul rege din dinastia P. a fost Cazimir al III-lea (1333 1370). Piatra Altarului, martor de eroziune din Munţii Giurge-ului, alcătuit din calcare rnezo-zoice; domină valea Bicazului în chei. Altitudine: circa ! 200 m. Domeniu de practicare a alpinismului. Piatra Arsă, vîrf în estul masivului Bucegi. Altitudine: 2 075 m. Cabană turistică. Piatra Craiului, Munţii masiv muntos în estul Carpaţilor Meridionali, în sud-vestul Depresiunii Bîrsei. Are aspectul unei creste înalte şi strimte, cu caracter alpin, orientată aproape în sensul meridianului* Este alcătuită din calcare şi conglomerate cretacice. Altitudine maximă: 2 239 m (vîrful La Om). Rezervaţie ştiinţifică floristică. Domeniu de practicare a alpinismului. Obiectiv turistic. Piatra Mare, masiv muntos situat în estul Munţilor Bîrsei, pe dreapta văii Timişului. Altitudinea maximă: 1 844 m (vîrful Piatra Mare). Relief carstic. Importanţă turistică. PIATRA-NEAMŢ 741 PIATRĂ Pialra Mare Piatra-Neamţ, oraş regional în reg. Bacău, reşedinţă de raion, situat pe valea Bistriţei. 38 670 loc. (1964), cu localităţile subordonate (printre care Săvineşti) 48 940 loc. Industrie chimică (Combinatul de îngrăşăminte cu azot de la Piatra-Neamţ, Uzina de fibre sintetice de la Săvineşti), constructoare de maşini (utilaj agricol), de prelucrare a lemnului (cherestea şi mobilă), industria celulozei şi hîrtiei, industria materialelor de construcţii, industrie textilă (tricotaje), industrie alimentară (amidon, dextrină, uleiuri vegetale etc.). Numeroase construcţii noi. Teatru. Muzeul raional. Casa memorială Calistrat Hogaş. Monumente istorice valoroase: biserica sf. Ion (1497 1498), cu turnul-clopotniţă construit de Ştefan cel Mare. — Raionul P.-Ncu 143 530 loc. (1964). Exploatări forestiere şi de roci de construcţie. Industria energiei electrice (hidrocentralele de pe valea Bistriţei: Bicaz, Pîngăraţi, Vaduri, Pia-tra-Neamţ şi Zăneşti),. industria materialelor de construcţie: ciment, prefabricate din beton (Bicaz), industrie de prelucrare a lemnului: cherestea (Vaduri, Tarcău, Roznov), mobilă. In agricultura raionului Piatra-Neamţ predomină creşterea animalelor (ovine, bovine) şi cultura cerealelor. Piatra-OIt, localitate de tip urban în raionul Slatina, reg. Argeş, la vest de Slatina. 3 050 loc. (1964). Nod feroviar. Piatra Roşie, cetate dacă aparţi-nînd sistemului de întărituri din Munţii Orăştiei. Planul cetăţii (forma patrula-teră, turnuri dreptunghiulare sau pătrate, intrarea prin-tr-un turn de colţ etc.) este de inspiraţie greco-elenis-tică. La construcţia zidurilor s-a folosit tehnica legării celor două parametre prin grinzi de lemn şi umplerea golului !S£lli:Sfi'K cu pietriş, lemn etc.; partea superioară a zidurilor era construită din cărămizi, legate între ele cu lut. piatră, nume generic dat rocilor şi mineralelor dure. 1. (MINER.) a) Piatră preţioasă, mineral utilizat pentru podoabe. Are aspect atrăgător (transparenţă, culoare şi strălucire datorită refringenţei ridicate) şi duritate mare; pe lîngă aceasta însă, şi raritatea îi dă caracterul preţios. P.p. propriu-zise sînt diamantul şi varietăţile nobile de smarald, rubin, safir şi topaz; unele dintre ele (diamantul, rubinul) sînt utilizate de asemenea în industrie şi în tehnică, b) Piatră semipreţioasă, mineral utilizat pentru podoabe şi pentru executarea de obiecte ornamentale; are duritatea mai scăzută decît a pietrelor preţioase. Foarte multe minerale sînt p.s. (ex. unele varietăţi nobile de cuarţ, calcedonie, opal, gra-nat, turmalină, perlele, coralii, chihlimbarul etc., ultimele trei de origine biogenâ). 2, (PE~ TROGR.) Piatră ponce, rocă vulcanică sticloasă şi foarte poroasă, de culori deschise şi cu densitate mica (pluteşte pe apă); s-a format prin degajarea de gaze în masa magmei vîs-coase aflate în curs de răcire şi solidificare. Se întrebuinţează la confecţionarea betoanelor de izolaţie termică. în R.P.R. se găseşte sub formă de blocuri în aglomeratele de la Tuşnad (reg. Mureş-Autonomă Maghiară). Sin. spumă de mare. 3, (CHIM.) Piatră acră, denumire populară pentru sulfatul dubiu de aluminiu şi potasiu (a 1 a u n). -— P. vînătă, denumire populară pentru sulfatul de cupru hidratat, CuSO4 • 5H>0. 4* (CONSTR.) Piatră de construcţie, material de construcţie obţinut prin prelucrarea blocurilor de roci solide (p. naturală) sau fabricat din materiale minerale sau organice sub, formă de blocuri, plăci ori turnat într-un strat continuu (p. artificială), — P. de talie, material de construcţie obţinut prin tăierea sau cioplirea pietrei naturale în formă cubică sau paralelipipedică. — P. de mozaic, agregat mineral mărunt alcătuit din granule sau de dimensiuni reduse, obţinut prin prelucrarea blocurilor de roci masive sau din deşeurile de la prelucrarea pietrelor naturale şi folosit la confecţionarea mozaicurilor. 5« (TEHN.) a) Piatră abrazioă v. a-braZor. hf Piatră de cazan, crustă depusă pe pereţii cazanelor şi supraîncălzitoarelor de abur sau ai turbinelor cu abur, formată în special din săruri de calciu şi de magneziu. Se îndepăr- Vfîdere din Piatra-Neamţ PIA'J'A COMUNĂ 742 PIAŢĂ tează prin operaţia de dezin-crustare. 6* (POLIGR.). Piatră litografică, placă de calcar dens, cu structură granulară, folosită la executarea formelor de tipar litografice. „Piaţa comună", denumirea curentă a Comunităţii economice europene (C. E. E.), uniune monopolistă interstatală a capitalului financiar din Franţa, R. F. Germană, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, la care s-au asociat» pînă la finele anului 1964, Grecia, Turcia şi 18 state din Africa şi care dispune de organe suprastatale de conducere. Tratatul internaţional semnat la Roma în martie 1957, prin care s-a constituit P.c., are ca principale obiective, micşorarea treptată pînă la lichidarea într-un anumit număr de ani a taxelor vamale şi renunţarea la restricţiile cantitative în comerţul dintre ţările participante, crearea unui tarif vamal comun extern faţă de ţările din afara comunităţii, asigurarea liberei circulaţii a forţei de muncă, a serviciilor şi a capitalurilor în interiorul comunităţii, practicarea unei politici comune în domeniile agriculturii, comerţului, transporturilor, apropierea legislaţiei naţionale în măsura necesară funcţionării C.E.E. etc. Prin aceiaşi tratat s-au creat o serie de instituţii cu caracter suprastatal, printre care: „Consiliul de miniştri*’, compus din 6 membri reprezentînd guvernele semnatare; Comisia economică, compusă din 9 membri numiţi de guvernele ţărilor P»c,; „ Adunarea generală**, alcătuită din deputaţi numiţi de parlamentele celor 6 ţări; o curte de justiţie, un comitet consultativ economic şi social, o banca europeană de investiţii etc. Prin acordul de la Bruxelles (aprilie 1965) s-a creat un consiliu şi o comisie unică a celor trei comunităţi europene (Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, Comunitatea economică europeană, Comunitatea europeană a energiei atomice). Reprezentînd o formă nouă de uniune monopolistă internaţională, P.e. se caracterizează în principal prin următoarele: este o înţelegere a capitalului finan- ciar din cele şase ţări in scopul reîmpărţirii pieţei mondiale capitaliste, al menţinerii privilegiilor coloniale şi pentru a impune tinerelor state noi forme neocoloniale de înrobire; activitatea ei este orientată în interesul marilor monopoluri, împotriva intereselor naţionale şi a suveranităţii statelor, mai ales a suveranităţii statelor mici. Prezentată ca o cale de realizare a prosperităţii generale şi a armoniei dintre ţările capitaliste, P.e. duce de fapt la intensificarea contradicţiilor in-terimperialiste. Ea a acţionat, într-o anumită măsură, în direcţia lărgirii producţiei şi a comerţului intern şi extern, beneficiind de investiţiile masive de reutilare în condiţiile progresului tehnic, de creşterea cererii externe etc. Aceste rezultate nu pot fi însă atribuite numai formării P. c., întrucît rezultate asemănătoare sau chiar mai bune au fost obţinute şi de ţări din afara comunităţii. P* c. nu a rezolvat şi nici nu putea să rezolve problema pieţelor; ea a adîncit decalajul în dezvoltarea diferitelor ţări membre sau regiuni ale lor, a asigurat dominaţia monopolurilor celor mai puternice din cele şase ţări membre, favorizînd concentrarea capitalului şi stimulând centralizarea şi internaţionalizarea capitalului. Formarea P.e. are consecinţe economice şi politice atît pe plan intern cît şi pe plan extern. Creşterea profiturilor monopolurilor este însoţită de intensificarea exploatării clasei muncitoare, de ofensiva burgheziei monopoliste împotriva nivelului de trai al clasei muncitoare. „Piaţa comună a forţei de muncă“ duce la crearea şi punerea la dispoziţia capitalului monopolist a unei armate de şomeri, la stimularea artificială a concurenţei ditttre muncitorii de diferite naţionalităţi, la periclitarea cuceririlor sociale, economice şi politice ale clasei muncitoare, obţinute printr-o luptă îndelungată şi dîrză. P.e. implică de asemenea consecinţe negative serioase pentru ţărănime, meseriaşi, pentru industriaşii şi comercianţii mici şi mijlocii. Soarta producătorilor agricoli mici şi mijlocii este ameninţată de politica agricolă comună. Formarea de organizaţii economice inter- şi suprastatale de genul P.e. duce la intensificarea contradicţiilor in-tenmperialiste, la ştirbirea suveranităţii ţărilor membre, la intensificarea ofensivei patronale împotriva mişcării muncitoreşti şi a mişcărilor progresiste în general, împotriva eliberării popoarelor coloniale sau a dezvoltării economice independente a tinerelor state. V. şi „i nte-g r a r e“. piaţă (EC.), sferă a circulaţiei mărfurilor; cererea şi oferta de mărfuri; (în accepţia curentă) locul unde se desfăşoară efectiv schimbul de mărfuri. P. apare o dată cu producţia şi schimbul de mărfuri şi se dezvoltă o dată cu acestea. Din punctul de vedere a! cadrului în care se desfăşoară relaţiile de schimb, piaţa poate fi internă (naţională) şi externă (mondială). — P. internă, totalitatea relaţiilor de schimb din interiorul unei ţări. S-a format ca urmare a dezvoltării producţiei şi schimbului de mărfuri prin contopirea pieţelor locale izolate, ex-tinzîndu-se o dată cu dezvoltarea capitalismului. Adincirea diviziunii sociale a muncii duce la înmulţirea ramurilor şi subramurilor de producţie. Fiecare ramură şi subramură de producţie constituie o piaţă de desfacere pentru mărfurile produse de celelalte. Gradul de dezvoltare a p.u reprezintă unul din indicatorii principali ai dezvoltării capitalismului dintr-o ţară. Caracteristic pieţei capitaliste este desfăşurarea anarhică, nestabilă, în condiţiile luptei de concurenţă, a schimbului de mărfuri devenit atotcuprinzător. Forţa de muncă fiind o marfă în capitalism, în cadrul pieţei mărfurilor s-a dezvoltat şi piaţa forţei de mancă. în economia socialistă, p.i. este stabilă, cererea şi oferta de mărfuri sînt coordonate planificat, sporirii producţiei îi corespunde o creştere a nivelului de trai al populaţiei. în socialism nu există piaţa forţei de muncă, deoarece aceasta a încetat de a mai fi o marfă. — P. organizată, parte a pieţei socialiste 743 PICARESCĂ care cuprinde relaţiile de schimb desfăşurate de către comerţul de stat şi cooperatist, inclusiv prin alimentaţia publică. Se caracterizează prin aceea că volumul desfacerilor şi preţurile sînt stabilite în mod planificat de către stat. P.o. ocupă un loc dominant, asigurînd desfacerea pentru cea mai mare parte a mărfurilor. — P. neorganizatâ, parte a pieţei socialiste care cuprinde relaţiile de schimb desfăşurate de către cooperativele agricole de producţie cu o parte din producţia lor şi de către cooperatori cu produsele obţinute în gospodăria lor personală sau repartizate lor pe baza zilelor-muncă prestate în gospodăria obştească. Pe această piaţă, volumul desfacerilor şi preţurile nu sînt planificate de stat. Preţurile se formează, în anumite limite, pe baza cererii şi a ofertei, fiind însă influenţate de cantitatea de mărfuri şi de preţurile stabile existente pe piaţa organizată. — P. mondială, totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între ţări ca urmare a diviziunii internaţionale a muncii. Apărută în sec. al XVI-lea, p.m. a devenit unică şi atotcuprinzătoare o dată cu crearea şi dezvoltarea sistemului mondial capitalist şi a adîncirii diviziunii internaţionale capitaliste a muncii. După apariţia sistemului mondial socialist, în ciuda tendinţelor ţărilor imperialiste de a izola statele socialiste, s-au menţinut şi dezvoltat relaţii economice mondiale între statele aparţinînd celor două sisteme cu orînduiri sociale diferite. Se confirmă pe deplin cuvintele lui Lenin că „există o forţă mai puternică decît dorinţa, voinţa şi hotărîrea oricăruia dintre guvernele sau clasele ostile nouă; această forţă o constituie relaţiile economice mondiale generale care le silesc să păşească pe această cale a stabilirii de legături cu noi". — P. m. capitalistă, totalitatea relaţiilor de schimb dintre ţările capitaliste. A apărut în perioada manufacturieră a capitalismului, constituind o premisă importantă pentru dezvoltarea producţiei capitaliste. Caracterizată printr-o dez- voltare anarhică, prin lupta de concurenţă, prin instabilitate determinată de contradicţiile producţiei capitaliste, prin schimburi neechivalente, p.m.c. reprezintă un mijloc prin care ţările dezvoltate din punct de vedere economic îşi subordonează ţările înapoiate, agrare. In stadiul imperialist, în scopul obţinerii unor profituri cît mai ridicate, se statorniceşte dominaţia monopolurilor internaţionale pe piaţa mondială capitalistă, se formează grupări regionale care aplică restricţii comerciale, tarife preferenţiale etc., ceea ce duce la intensificarea luptei pentru reîmpărţirea pieţei, la adîncirea contradicţiilor interimperialiste. Relaţiile caracteristice p.mx. continuă să fie unul dintre cele mai grele obstacole în calea dezvoltării economice a tinerelor state care şi-au cîştiţ;at independenţa. — P. m. socialistă, totalitatea relaţiilor de schimb dintre ţările socialiste. S-a format şi s-a dezvoltat pe măsura statornicirii şi extinderii relaţiilor economice dintre ţările socialiste ca urmare a diviziunii internaţionale socialiste a muncii. Ea se caracterizează prin legături economice calitativ noi, bazate pe principiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, a-vantajului reciproc, întrajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile interne ale . altor state, respectării integrităţii teritoriale. Pe piaţa mondială socialistă, schimburile de mărfuri se efectuează planificat, pe baza coordonării planurilor de dezvoltare a economiei naţionale, ceea ce permite încheierea de acorduri comerciale pe termen lung. P.m.s. nu cunoaşte restricţii sau tarife preferenţiale, schimburile sînt în continuă creştere pe bază de preţuri stabile, reciproc avantajoase. Dezvoltarea schimbului de mărfuri pe p.m.s. nu înseamnă desfiinţarea relaţiilor economice mondiale între cele două tipuri de state cu orînduiri sociale diferite. R.P.R., ca şi alte ţări socialiste, se pronunţă pentru dezvoltarea schimburilor şi a relaţiilor economice între state cu orînduiri sociale diferite, pe baza egalităţii, respectării suve- ranităţii şi a avantajului reciproc, ceea ce reprezintă un mijloc eficace pentru promovarea politicii de coexistenţă paşnică, V. şi sistemul mondial socialist. Piaui, stat în nord-estul Braziliei. Suprafaţa: 251 683 km2. Populaţia: i 343 000 Ioc. (1960). Centrul administrativ: Teresina. Relief de podiş. Climă tropicală, în sud aridă. Zăcăminte de gips şi sare. Se cultivă manioc, porumb, orez, trestie de zahăr, bumbac şi tutun, se recoltează nuci baba^u (pentru ulei) şi ceară de carnauba. Se cresc boi zebu şi capre. Mici întreprinderi de prelucrare primară a produselor agricole. pic (NAV.) 1. Compartiment etanş la extremitatea dinspre proră (pic-proră) sau dinspre pupă (pic-pupă) la navele cu propulsie mecanică cu elice. 2. Bară din lemn sau metalică, articulată la un capăt de un arbore al unei nave cu pînze şi de care se prinde marginea superioară a unei pînze trapezoidale. picador, unul dintre principalele personaje ale unei corri-de. Stă în arenă, călare, întreaga durată a luptei, înarmat cu o lance. Are menirea să readucă pe taur în faţa matadorului sau a toreadorului şi să intervină cînd viaţa acestora este în pericol. picaj (AV.), coborîre a avionului, cu motorul în funcţiune sau oprit, pe o traiectorie rectilinie foarte înclinată (uneori chiar pe verticală). picarescă, proză , gen de literatură caracterizată prin critica moravurilor şi a relaţiilor sociale, apărută şi dezvoltată în Spania sec. XVI —XVII, ca urmare a condiţiilor social-eco-nomice create de zdruncinarea economiei feudale sub loviturile celei băneşti şi agravate de masivul import de aur din coloniile americane. Eroul acestei literaturi (scrise de obicei la persoana întîi), recrutat din mediile interlope (cerşetori, vagabonzi, aventurieri, studenţi famelici, escroci, oameni împinşi la periferia societăţii), se distinge printr-o inteligenţă vie, o mare capacitate de adaptare la medii şi situaţii diferite, printr-un acut spirit de observaţie, ea P1CASS0 744 PICCOLOMINI şi prin verva satirică şi umorul cu care priveşte viaţa. Prozei p. îi este proprie inventivitatea epică, accentul căzînd pe elementul de aventură şi pe descrierile de un pitoresc crud, deseori sumbru. Limba este bogată şi variată, valorificînd numeroase elemente de argou. Modelul literaturii p. l-a constituit romanul lui Hurtado de Mendoza „Lazarillo de Tor-mes“ (1544); apoi ea a fost ilustrată de Mateo Alemân („Guz-mân de Alfarache“, 1559— 1604), de Cervantes („Nuvele exem-plare“, 1613) ş.a. In Franţa, modelul literaturii p. a fost urmat, printre alţii, de Lesage. In româneşte a apărut o antologie a prozei p. spaniole („Proză satirică spaniolă*4, 1955). Picasso, Pablo (n. )881), pictor, grafician, sculptor, cera-mist şi scriitor spaniol, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii din P a-r i s şi ai artei moderne. Din 1904 s-a stabilit în Franţa. Artist cu vederi progresiste, a aderat de timpuriu la o concepţie revoluţionară despre lume, devenind comunist. P, a participat între 1936 şi 1939 la lupta poporului spaniol împotriva fascismului. în cei peste 60 de ani de activitate, P. a încercat neîncetat experienţe noi, cu o inventivitate şi cu o forţă expresivă excepţionale, în „perioada albastră*4 (1901 — 1904), reprezentînd imagini ale mizeriei, bolii şi singurătăţii, viziunea sa este expresionistă, iar paleta dominată de un albastru inspirat de El Greco şi de unii contemporani (Puvis de Chavannes, Steinlen). în „perioada trandafirie** (1905—1906), reluînd subiectele pe care le pictaseră mai înainte Degas sau Toulouse-Lautrec (nuduri, comedianţi ambulanţi, arle-chini, saltimbanci, scene de circ), P. manifestă o viziune mai puţin tragică, un fel de graţie tulbure şi o elegantă stilizare a formelor. în 1907, cu „Domnişoarele din Avignon“, P., interpretînd pe Cezanne, pune premisele cubismului, în fruntea căruia se situează împreună cu G. Braque. Cubist analitic pînă în 1911, cubist sintetic după această dată, P. va părăsi cubismul şi va reveni la acesta, reluîndu-1 în noi variante, de mai multe ori, în cursul prodigioasei sale activităţi. Chemat de Deaghilev să execute decoruri pentru P. Picasso „Baletele ruseşti**, P. revine la temele din perioada trandafirie şi la o viziune mai calmă, mai senină şi mai decorativă. După aceasta, în arta sa se resimte uneori şi influenţa plasticii greco-ro-mane, P. pictînd acum într-o factură clasică o lume de uriaşi, de femei cu forme masive, calmă şi monumentală. în jurul anului 1923, acest clasicism începe să amintească de arta de desenator a lui Ingres, pură şi precisă. Apariţia suprarealismului îl face să se ralieze pentru scurt timp acestuia. Dar paralel apare în pictura şi grafica sa şi o notă romantică, dramatică, ce aminteşte, mai cu seamă în tauro-mahiile sale din această perioadă, de Goya. între 1926 şi 1935, în pictura sa se introduce o lume de forme fantastice, în care grotescul, tragicul şi comicul se împletesc, sugerînd neliniştea şi frămîntările epocii. în 1935 expresionismul se afirmă din nou în pictura sa, căpătînd de data aceasta o orientare socială mai accentuată. El caracterizează capodopera sa intitulată „Guernica“, dedicată victimelor fascismului, care se revărsase asupra patriei sale spaniole. De atunci şi pînă azi, Picasso face să alterneze imaginile tragice, crispate, violente, în încrîncenarea sau în umorul lor negru, în care denunţă şi atacă, şi cele în care face elogiul forţelor vieţii şi ale progresului, radioase, senine („Masacrele din Coreea**, „Pacea şi războiul**, „Răpirea Sabinelor**, „Monotauromahia“, „Tauri şi toreadori**, „Meni-nele“,- „Ferestrele**, „Atelierul** etc.). O mărturie a măiestriei sale artistice, în toate perioadele de creaţie, o constituie desenul său sigur, sintetic şi expresiv. Acumulînd experienţele, reluînd în interpretări personale capodopere ale unor artişti ai trecutului, ca Poussin, Ve-lasquez, Delacroix etc., veşnic prezent în contemporaneitate, P. se conturează ca una dintre marile personalităţi artistice ale secolului nostru. Membru al Consiliului Mondial al Păcii. Premiul Internaţional al Păcii (1950) pentru popularul de-* Sen reprezentînd „Porumbelul Păcii“. Premiul Internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare*4 (1961). picătura 1. (FIZ.) Corp lichid cu volum redus, care se află în echilibru sub acţiunea greutăţii proprii, a tensiunii superficiale şi eventual a unor forţe arhimedice. Suprafaţa p. este convexă, iar forma ideală a p. libere este cea sferică. 2. (METAL.) Particulă de metal topit care se desprinde de pe electrod în cursul sudării şi se depune pe suprafaţa pieselor care se sudează. — Picături reci, stropi metalici solidificaţi, căzuţi în forme în timpul turnării şi care rămîn în corpul piesei turnate. P.r. constituie un defect, care apare mai ales atunci cînd turnarea se face neglijent (favorizînd apariţia stropilor), cînd temperatura metalului lichid este joasă sau conţinutul de sulf este ridicat. Piccard [ picăr], Auguste (1884—1962), fizician şi explorator elveţian; a fost profesor la Universitatea din Bruxelles. A inventat stratosiatul, cu care în anii 1931-1932 a făcut ascensiuni în stratosferă la peste 16 000 m, şi batiscaful, cu care a coborît în mare la adîncimea de 3 150 m (în ! 953). Piccolomini, Silvio, comandant de oşti italian. A condus corpul de călăreţi şi artilerişti toscani aflaţi în slujba lui Mihai Viteazul, care a svut o importantă contribuţie la victoria acestuia de la Giurgiu (octombrie 1595) asupra oştii otomane. PIGCOLO TEATRO 745 PICOT Piccolo Teatro dellaCittâ di Milano, teatru din Milano, înfiinţat în 1947, din iniţiativa lui Paolo Grassi şi Giorgio Strehler. P.T. della C. di M. s-a impus prin turneele sale încununate de succes cu „Don Juan“ de Moliere, „Sălbatica** de A-nouilh, „Războiul Troiei nu va avea loc“ de Giraudoux, „Mercadet44 de Balzac, „Opera de trei parale’4 de Brecht, „Slugă la doi stăpîni“ de Gol-doni ş.a. pichet (MILIT.) 1. Subunitate destinată a face siguranţa trupelor pe timpul marşului. 2. Pichet de grăniceri (în trecut), subunitate formată din militari şi care avea misiunea de a face paza unei părţi a frontierei; clădirea în care era instalată o astfel de subunitate de grăniceri. 3. Pichet de incendiu, subunitate instruită şi înzestrată cu mijloace tehnice pentru stingerea incendiilor. pichet de grevă, detaşament de muncitori grevişti, care stau de pază la poarta întreprinderilor pentru a aduce la cunoştinţa muncitorilor din afară ştirea despre declararea grevei şi pentru a împiedica pătrunderea spărgătorilor de grevă. pichetare 1. (CONSTR.) Operaţie de marcare a unor puncte caracteristice aie unui teren (în vederea stabilirii unui traseu, efectuării unei alinieri sau măsurători etc.) cu ajutorul unor ţăruşi de lemn sau metalici de construcţie specială (numiţi pichete). 2. (HORT., VjU T1CULT.) Lucrare de transpunere pe teren a sistemului de plantare a pomilor în livadă sau a viţelor în vie. Se realizează prin marcarea cu picheţi (ţăruşi) a locurilor unde urmează să fie plantaţi pomii sau viţa de vie, delimitîndu-se mai întîi terenul, apoi stabilindu-se distanţele dintre plante şi direcţia rîndurilor. Există mai multe sisteme de p., şi anume: pătrat, dreptunghi, triunghi ş.a. La p. pe terenurile în pantă, rînduriie urmează traseul curbelor de nivel. picior 1. (ZOOL.) a) Membru locomotor al animalelor. Există diferite tipuri de picioare, specializate pentru diverse medii, De ex. nevertebratele au picioare adaptate la alergat (gîn-dacul de bucătărie, coleopte-rele), la sărit (cosaşii, greierii, lăcustele), la înot (ditiscidele şi hemipterele acvatice), la săpat (coropişniţa) etc.; vertebratele au picioare alergătoare (calul), agăţătoare (cio-cănitoarea), înotătoare (delfinul) etc. b) (La moluşte) Formaţiune musculoasă în formă de talpă (la melc) sau de pana (la scoică), care serveşte la tîrît, la înot sau Ia fixarea de substrat. 2. (MED.) Picior plat, anomalie, congenitală sau cîşti-gată, constînd din turtirea bolţii piciorului. 3. (CONSTR.) Picior de pod, element din infrastructura unui pod, care are rolul de a susţine calea podului şi de a prelua sarcinile cu care este încărcată aceasta. 4. (METR.) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 30,48 cm (adică 12 ţoii), utilizată în Anglia, S.U.A, şi în alte ţări. Este notat cu ft şi se mai numeşte picior englez. 5. 0-IT.) Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate. în versificaţia antică, piciorul se baza pe succesiunea regulată a silabelor lungi şi scurte, iar în cea modernă pe succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate. picioroange (ZOOL.), nume dat păsărilor cu picioare înalte (ex. berze, stîrci, flamingi, cocori, dropii, fluierari ş.a.), cuprinse în ordine diferite. piciorong (Himantopus hi~ mantopus), pasăre din familia caradriidelor, cu corpul de culoare albă, cu spatele şi aripile negre cu reflexe violete-verzui, cu picioarele foarte lungi, roşii, lipsite de degetul posterior, cu ciocul lung şi subţiat spre vîrf. Este o pasăre rară în ţara noastră, ocrotită prin lege. Se întîlneşte în delta şi bălţile Dunării. Sin. cătăligă. piciorul-cocoşului (BOT.), denumire dată unor plante erbacee din genul Ranunculus„ mai mult sau mai puţin toxice, cu frunze de obicei lobate şi cu flori galbene. Pickering [pkari jj /, Edward Charles (1846—1919), astronom american. A făcut cercetări de astrofotometrie şi astro-spectroscopie. A construit fo-tometrul meridian. P. a arătat primul existenţa stelelor duble spectroscopice şi a realizat, împreună cu colaboratorii săi, importante cataloage stelare fo-tometrice şi spectroscopice. piclâre (IND. PIEL.), operaţie de tratare a pieiii-gelatină cu o soluţie acidă; este premergătoare tăbăcirii şi se efectuează, de obicei, la tăbăcirea minerală şi, mai rar, la cea vegetală, picnometru (FIZ.), instrument utilizat pentru determinarea densităţii lichidelor şi solidelor, printr-o metodă care necesită numai măsurători de greutate (cîntăriri), cele de volum fiind eliminate prin folosirea unui lichid de referinţă (ex. apa distilată); i m precizia metodei este de 0,00001 g/cm:t. Pico della Mirandola, Gio-varmi (1463—1494), filozof italian, cărturar de formaţie enciclopedică, adept al Academiei platonice din Florenţa. A încercat să îmbine filozofia antică, cea arabă şi diferite concepţii ezoterice medievale cu creştinismul, în scopul realizăm unei religii filozofice universale. Scrierea „De hominis dignitate“ (1486), în care P. de M. face elogiul demnităţii şi libertăţii omului, este un monument clasic al umanismului Renaşterii. picon (IND. EXTR.), sculă activă a unui ciocan de abataj, constituită dintr-o tijă metalică cilindrică şi ascuţită la vîrf; este acţionată de pistonul ciocanului, care serveşte la despica-* rea, dislocarea sau fârîmarea rocii. Picot [pico], Auguste Emile (1844—1918), filolog francez. A fost profesor de limba română la Şcoala de limbi orientale din Paris şi membru de onoare al Academiei Române. A înde- PICRATi 746 PIELE plinit unele funcţii diplomatice în ţara noastră. A publicat o colecţie de poezii populare româneşti (culese de la românii din Serbia), o ediţie a cronicii lui Ureche, un studiu despre spătarul N. Milescu etc., precum şi o serie de cercetări asupra istoriei literaturii franceze din epoca Renaşterii. picrâţi (CHIM.) 1. Compuşi obţinuţi prin înlocuirea hidrogenului din gruparea hidroxil a acidului picric cu metale sau cu radicali organici. P. sînt mult mai explozivi decît acidul pur. Se întrebuinţează la fabricarea explozibililor. 2. Combinaţii moleculare cristalizate, de adiţie, între acidul picric şi hidrocarburi aromatice, fenoli, amine etc. Au puncte de topire nete şi sînt folosite în laborator la izolarea, identificarea şi purificarea substanţelor respective. picric, acid~ (CHIM., FARM.), C6//2 (NOt)zOH, Compus organic, cristalizat, galben, cu p.t. 121,8 C, cu gust amar, toxic şi exploziv. Se obţine prin ni-trarea fenolului. Gruparea fe~ nolică din a.p. prezintă o reactivitate specială. A.p. este puţin sensibil la lovire, dar explodează puternic sub acţiunea unei capse de fulminat de mercur. Colorează lîna, mătasea şi pielea în galben-viu (coloraţie puţin rezistentă la lumină şi spălare). Se întrebuinţează ca exploziv (lidită, melinită, ecrazită), ca intermediar în industria coloranţilor; are acţiune slab antiseptică, astrin-gentă, toxică şi se foloseşte în tratamentul extern al arsurilor uşoare. Sin. 2, 4, 6~trini~ trofenoi pictură, ramură a artelor plastice; mod de interpretare artistică a realităţii, în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfăşurate pe o suprafaţă plană. P. poate fi executată pe suporturi diverse: piatră, zid, lemn, pînză, sticlă, carton, fildeş, ceramică, şi în materiale diverse: encaustic, frescă, tempera, ulei, lac, guaşă, a-cuarelă, pastel, mozaic, sgrar fitto etc. Prin tematica ei, p. cunoaşte diferite genuri: peisajul, p. de natură moartă (natură statică), portretul, compoziţia de gen (cu subiecte ins- pirate din viaţa de toate zilele), compoziţia cu teme istorice sau alegorice (mitologice, biblice, din istoria reală), p. animalieră etc. Din punctul de vedere al destinaţiei ei, p. poate fi de reprezentare (compoziţia murală, de şevalet, miniatura şi ilustraţia figurativă pe cărţi sau obiecte) sau strict ornamentală (în artele decorative). De-a lungul istoriei, p. a evoluat de la rezolvarea empirică, intuitivă la cercetarea conştientă ştiinţifică a legilor perspectivei în redarea spaţiului şi a opticii culorilor. Concepţiile despre funcţia şi reprezentarea realităţii au evoluat în raport cu concepţiile despre lume şi viziunile artistice specifice diferitelor trepte ale istoriei culturii. Deosebim o p. populară, care se dezvoltă pe baza tradiţiei, şi o p. cultă, care este opera unor personalităţi distincte şi se bazează pe cuceririle artei profesioniste, între ele existînd o strînsă legătură. P. a căpătat o largă dezvoltare în cadrul istoriei artei popoarelor antice (în arta egipteană, ege-eană, a Greciei antice, etruscă, romană, asiro-babiloneană, chineză, indiană, iraniană, indoneziana), ca şi în arta precolum-biană (aztecă, maya, inka etc.). în istoria p. au exercitat o influenţă larg cuprinzătoare p. elenistică, p. bizantină şi p. Renaşterii, în epoca Renaşterii s-au dezvoltat şcoli cu specific local orăşenesc (ex. şcoala veneţiană, şcoala florentină, şcoala umbriană etc.). în epoca formării naţiunilor europene s-au profilat în cadrul artelor naţionale, cu un puternic specific local şi trăsături proprii, p. italiană, flamandă, olandeză, spaniolă, franceză, germană, rusă ş.a. Pe diferite trepte ale artei medievale şi moderne, p* s-a manifestat succesiv în stilurile caracteristice artei din epocile respective: romanic, gotic, rinascentist, baroc, rococo, neoclasic, academic etc. Din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, în p. europeană a apărut, alături de realism, curentul de largă influenţă al impresionismului, din care s-au desprins neoimpresionismul, expresionismul, cubismul, futurismul, fovismul, abstracţio- nismul ş.a. P. românească s-a dezvoltat ca parte integrantă a p. universale, manifestînd totodată trăsături proprii, legate de tradiţia naţională. V. şi România. picup (TELEC.) v. doză de redare» Pieck f pi:c ],Wilhelm (1876— 1960), militant al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale. A fost unul dintre organizatorii „Ligii Spartacus4** W. Pieck participant activ la revoluţia din noiembrie 1918 din Germania. Membru al C.C. al P.C.G. (din 1918); din 1946 membru al C.C. şi al Biroului Politic al C.C. al Partidului Socialist Unit din Germania, fiind unul dintre preşedinţii acestuia. între 1949 şi 1960 a fost preşedinte al R.D. Germane. A fost membru al Comitetului Executiv (din 1928), al Prezidiului şi Secretariatului C.E. al Internaţionalei Comuniste, iar din 1935 unul dintre secretarii acestuia. piedică (TEHN.), dispozitiv care asigură blocarea totală, parţială sau temporară a mişcării unui organ mobil, a unui mecanism, maşini etc. (ex. piedica armei de foc, zăvorul unei broaşte de siguranţă, clichetul unui mecanism cu clichet etc.). pieile-roşii v. indieni (a-mer indieni). piele 1. (ANAT,) înveliş con-juneţivo-epitelial, care îmbracă corpul pe întreaga lui suprafaţă. P. este alcătuită din trei straturi: epiderma, derma şi hipoderma. Epiderma este alcătuită din mai multe straturi de celule epiteliale, cele mai superficiale fiind cornoase. Derma este scheletul fibros al pielii. PiELICICĂ 747 PIEMONTURILE VESTICE La punctul de contact cu epiderma, derma prezintă o serie de proeminenţe, papilele der-mice, care conţin ansele capilare, vasele arteriale şi venoase şi terminaţiile simple sau cor-pusculare a numeroşi nervi senzitivi. Hipoderma este stratul cel mai profund al pielii. Ea este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, infiltrat cu celuie grăsoase care formează stratul adipos al p. Are o serie de anexe: unghiile, perii, glandele sebacee şi sudoripare. In afara funcţiilor de protecţie a structurilor subiacente şi de reglare a temperaturii corpului,p. este un organ ajutător al rinichiului şi al aparatului respirator, intervenind în eliminarea unor produşi de dezasimilare (uree, bioxid de carbon). Datorită bogăţiei în terminaţii nervoase senzitive şi în corpusculi tactili, p. este un vast organ de simţ. 2. (IND. PIEL.) a) Piele brută, piele jupuită d$ pe corpul unor animale sacrificate, folosită ca materie primă în industria pielăriei. Cea mai largă utilizare o au pieile de bovine, de cal, de ovine, de capră şi de porc; se folosesc şi piei de cîine, de cămilă, de crocodil, de şarpe, de peşti etc. b) Piele-gelatinâ, piele crudă rezultată în urma operaţiilor de cenuşărire, de decal-cificare, de sămăluire şi de înlăturare a epidermei şi a celorlalte componente nefolositoare pentru tăbăcire. c) Piele finită, material obţinut prin prelucrarea pielii brute, folosit pentru confecţionarea încălţămintei, îmbrăcămintei, a unor articole tehnice, pentru marochinărie, tapiţerie etc. Procesul tehnologic de fabricare a p./. cuprinde operaţiile de înlăturare a epidermei, hipodermei şi a altor componente nefolositoare (proteine nestructurate, grăsimi etc.), de tăbăcire (pentru transformarea pieii într-un produs im-putrescibil), de vopsire, eventual de ungere, de uniformizare şi reducere a grosimii (prin operaţii mecanice), de înmuiere, lustruire, presare şi de finisare (apretare, vopsire etc.). V. şi tăbăcire. pielicică (ZOOTEHN.), blă-niţă provenită de la mieii de rasă caracul (sau de la produşii rezultaţi din încrucişarea acesteia cu alte rase) sacrificaţi în primele zile după naştere (atunci cînd buclajul se menţine în forma cea mai bună). Calitatea p. este dată de forma, mărimea, luciul etc. buclajului respectiv, în comerţ se mai numesc şi pielicele de Astrahan. pielită (gr. pyelos „bazin“; MED.), inflamaţia bazinetului renal; este provocată de microbi (colibacil, stafilococ pro-teus, piocianic) sau de calculî urinari. pielografie (gr. pyelos „bazin “ şi graphein „a scrie“; MED.), radiografie a rinichiului, bazinetului şi a ureterelor după injectarea intravenoasă a unei substanţe radioopace, care se elimină prin urină (p» descendentă) sau după instilarea ureterală a acesteia (p. ascendentă). pielonefrită (gr. pyelos „bazin “ şi nephros „rinichi*; MED.), boală inflamatorie a bazinetului şi rinichiului, provocată de diverşi microbi (baci-lul coli, proteus, stafilococ etc.). Poate avea evoluţie acută (pielonefrită acută) sau cronică (pielonefrită cronică). piemie (gr. pion „puroi“ şi haima „sînge“; MED,), boală caracterizată prin formarea de focare supurative (abcese) în diverse organe sau ţesuturi, datorită prezenţei în sîngele circulant a unor microbi pio-geni (stafilococi, streptococi). Se manifestă prin febră ridicată, alterarea stăm generale şi apariţia de abcese mici (microabcese) sau mari în diverse organe (ficat, plămîn, rinichi, pleură). piemont, relief de acumulare de mari dimensiuni, format la contactul unei regiuni muntoase cu o depresiune sau cu o cîmpie, prin asocierea conurilor de dejecţie depuse de apele curgătoare la schimbarea de pantă. în prima etapă, apele divaghează, se împrăştie pe suprafaţa conurilor, ducînd la lărgirea lor; ulterior, datorită unor mişcări tectonice sau schimbări climatice, încep să se adîncească în p., fragmentîndu-1 în interfluvii plate (cînd reţeaua hidrografică este rară) sau înguste, convexe, cu aspect de dealuri (cînd reţeaua hidrografică este deasă). Piemontul Getic» întins piemont din sudul Carpaţilor Meridionali, cuprins între Sub-carpaţii Getici, Dîmboviţa, Cîmpia Română şi Dunăre (în sectorul Turnu-Severin — Ostrovul Corbului). Este format dintr-o cuvertură groasă de depozite fluvio-lacustre (prundişuri, nisipuri, marne şi argile) care stau trans-gresiv peste fundamentul scufundat al cristalinului carpatic şi al platformei cretacice prebalcanice. La sfîrşitul plio-cenului şi în cuaternar, această regiune a fost exondată. Prezintă forme tipice structurii monocîinale: cueste, interfluvii structurale, văi consecvente, subsecvente etc. In funcţie de ultimele mişcări tectonice şi de particularităţile morfologice actuale, în P*G. se deosebesc două sectoare principale: a) sectorul piemontan deluros din nord, care reprezintă partea cea mai înaltă a P.G., cu înălţimi cuprinse între 500 şi 600 m; văile au terase, iar pantele sînt atacate de torenţi şi de alunecări de teren; relieful este sculptural şi în parte structural (cueste, interfluvii structurale); b) sectorul cîmpiei colinare din sud, cu înălţimi medii reduse (200 -300 m), slab fragmentat, cu suprafeţe interfluviale largi; reţeaua hidrografică are un caracter divergent. Oltul desparte P.G-în două regiuni mari: regiunea Piemontului Getic oltean, în vest, şi regiunea Piemontului Getic muntean, în est. Clima este temperată, cu slabe influenţe mediteraneene în partea vestică, cu ierni mai blînde şi veri calde şi secetoase; precipitaţiile atmosferice ating 500--600 mm anual. Reţeaua hidrografică este deasă în partea de nord şi mai puţin deasă în partea de sud. Principalele rîuri: Jiul cu afluenţii săi (Motru, Gilort, Arnaradia).. Oltul cu Olteţul şi Argeşul cu afluenţii săi. în nord sînt caracteristice pădurile de gorun în amestec cu fagul, care, spre sud, trec în păduri de stejar şi gorun. Piemonturile Vestice, unitate de relief situată în vestul ţării, între Carpaţii Occidentali la est şi Cîmpia Tisei la PIEPTAR 748 PIERNE vest, cu aspectul unei cîmpii înalte colinare ce înclină uşor spre vest. Sînt alcătuite din depozite lacustre pliocene (argile, pietrişuri), peste care se află o cuvertură de depozite aluviale depusă de rîurile carpatice, din care ies la suprafaţă sîmburi de cristalin sau de eruptiv, înălţimile oscilează între 500 şi 600 m la contactul cu muntele şi 200 şi 150 m la trecerea spre cîmpie. P.V. sînt fragmentate şi compartimentate pe văile ce coboară din munţi într-o serie de unităţi morfologice, puţin deosebite între ele. Caracteristica peisajului geografic este dată de forma de culmi prelungi, mono-clinale, cu înclinare slabă spre cîmpie, şi de cursurile paralele ale principalelor rîuri, care au format văi cu sectoare epige-netice înguste. Evoluţia afluenţilor laterali, axaţi pe zonele de contact cu muntele, pune uneori în evidenţă mici bazine de eroziune. Spre est, în lungul depresiunilor tectonice cu aspect de golfuri ale cîmpiei care pătrund în munţi, P.V. se unesc cu piemonturile intra-montane. între Păuliş şi Pîn-cota, această unitate de relie/ lipseşte, povârnişurile munţilor Highiş dominînd direct cîmpia Tisei. Se deosebesc mai multe sectoare: a) piemonturile bănăţene, cuprinse între Dunăre la sud şi valea Mureşului la nord, în relieful cărora este caracteristică prezenţa martorilor de eroziune alcătuiţi din roci cristaline sau eruptive: Vîrşeţul (465 m), Gornetul (258 m), Dealurile Ezerişului etc.; b) piemonturile crişene, care formează zona de tranziţie între Munţii Apuseni şi Cîmpia Tisei, cu extensiune maximă în depresiunile-golfuri, cu altitudini mai ridicate ca în sud (la contactul cu muntele ating 600 m); c) dealurile Silvaniei, cu un caracter mai mult structural şi sculptural, cu excepţia cîtorva sectoare (sub Meseş, sub Gutîi, sub Oaş etc,), unde caracterul piemontan este mai accentuat. Clima P.V. are un caracter de tranziţie între munte şi cîmpie. Spre sud se fac simţite influenţele climatice ale Mării Adriatice. Reţeaua hidrografică este reprezentată prin rîuri mari şi mijlocii (Nera, Caraşul, Bîrzava, Timişul, Mureşul, Crişurile, Bere-tăul şi Crasna). Grosimea mare a depozitelor aluvionare face ca nivelul freatic să se găsească la mari adîncimi, ceea ce determină abundenţa izvoarelor la poalele piemonturilor, unde aşezările omeneşti se ţin lanţ. Pădurile de cer şi gîrniţă, pure sau în amestec, sînt mai extinse spre sud; la sud de Mureş apare un număr mare de specii termofile (mojdreanul, liliacul sălbatic, scumpia, cărpiniţa etc.). pieptar, piesă din costumul popular românesc, cojocel din blană sau postav, fără mîneci, Pieptare din sudul Transilvaniei încheiat în faţă sau pe un umăr. Este frumos ornamentat cu aplicaţii de piele colorată, stofă, mărgele ori brodat cu lînă sau bumbac. Se foloseşte mai ales în Transilvania, Bucovina şi Moldova, deosebindu-se după caracteristicile de croi şi decorative. pieptănâre (IND. TEXT.), operaţie de extragere dintr-un material fibros a fibrelor scurte şi a impurităţilor şi de individualizare, de îndreptare şi de paralelizare a fibrelor, efectuată manual sau mecanic în filaturi în vederea obţinerii, prin filare, a unor fire mai fine, mai rezistente, mai netede şi mai uniforme. pierdere 1. (CONT.) Diferenţa dintre cheltuielile şi încasările totale ale unei organizaţii economice pe o perioadă dată, ca urmare a faptului că preţul de cost este mai mare decît preţul de vîn-zare. 2. (FIN.) Pierdere planificată, diferenţă planificată, la unele produse, între preţul de cost (mai mare) şi preţul de vînzare cu ridicata al întreprinderii (mai mic), prevăzută în balanţa de venituri şi cheltuieli a unor întreprinderi socialiste. Acoperirea p.p. se face în mod planificat din beneficiul realizat la alte produse ale aceleiaşi întreprinderi, din beneficiile altor întreprinderi din cadrul aceleiaşi direcţii generale ori, în ultimă instanţă, prin dotaţii de stat. 3. (TEHN.) Pierderi de materiale, diferenţa dintre cantitatea de material introdusă într-un sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv, instalaţie etc.) şi cantitatea întrebuinţată în mod util. Prin folosirea metodelor moderne de prelucrare (turnare de precizie, matriţare, ştanţare etc.), p. de m. pot fi reduse la minimum. —Pierderi de energie, diferenţa dintre cantitatea de energie absorbită de un sistem tehnic sau fizico-chimic şi energia utilă restituită de acel sistem. După fenomenul care condiţionează p. de e., se deosebesc: p. de e. prin transfer de căldură, prin frecare, prin şoc, prin efect elec-trocaloric, prin curenţi turbionari etc. 4. (EXPL. PETR.) Pierdere de circulaţie, pierdere accidentală, parţială sau totală, a fluidului de foraj în timpul săpării găurii de sondă, cînd sînt străbătute strate poroase, fisurate etc. P. de c. poate provoca accidente, ca blocarea garniturii de foraj, prăbuşirea pereţilor sondei etc. 5. (HI-DROTEHN.) Pierderi hidraulice, pierderi de energie cinetică şi potenţială a unui fluid în curgere, datorite rezistenţelor hidraulice provocate fie de frecarea dintre fluid şi pereţii conductei, fie de obstacole locale (vane, coturi, modificări de secţiune etc.). Pierne, Gabriel (! 863— 1937), dirijor şi compozitor francez. A fost membru al Institutului francez. A studiat la Conservatorul din Paris cu Lavignac, Masse-net şi Franck (al cărui succesor a fost ca organist). între 1910 şi 1934 a condus concertele Colonne. P. a dirijat celebrele balete ruse ale lui S. P. Dea-ghilev. Creaţia sa cuprinde opere, balete, cantate, muzică simfonică şi de cameră, piese vocale şi instrumentale. PIERO DELLA FRANCESCA 749 PIETROASA Piero della Francesca (Piero dei Franceschi) (c. 1416— 1492), pictor şi teoretician de artă italian din şcoala umbriană, discipol al lui Masaccio şi Do-menico Veneziano. P. face parte din galeria maeştrilor Renaşterii, care s-au distins prin îmbinarea, în spirit umanist, a ştiinţei şi artei. Savant cunoscător al perspectivei, căreia i-a închinat către 1480 un tratat, P. străluceşte şi sub raportul compoziţiei, care atinge la el un echilibru, o puritate şi o monumentalitate impresionantă . Portretele sale reflectă demnitatea şi distincţia sufletească a modelelor. Preocupat de problemele decorativului, P. a introdus în fundaluri forme arhitectonice adecvat situate sau peisaje senine şi adesea vaporoase, al căror farmec rezidă în distribuţia subtilă a luminii. A pictat în culori limpezi de tempera, folosind şi tehnica glasiurilor (velatura), învăţată de la flamanzi (frescele „Legenda crucii** în corul bisericii San Francesco din Arezzo, 1452 — 1459; tablouri de şevalet: „Naşterea lui Iisus‘\ „Botezul lui Ii$us“, „Biciuirea lui Hristos**, portretul lui Fe-derigo di Montefeltro, duce de Urbino, Madona Sinigallia). în jurul anului 1475, orbind, încetează a mai lucra, dedi-cîndu-se studiilor de matematică. Pieron [piero], Henri (1881 —1964), psiholog francez. A fost profesor la Universitatea din Paris. A condus timp de 52 de ani periodicul „L’annee psychologique**. P. a promovat experimentul de laborator în psihologie şi a întreprins, pe animale şi pe oameni, numeroase cercetări privind psihofiziologia somnului, a senzaţiilor, memoriei şi gîndirii („Tratat de psihologie aplicată**, 1949; „De la actinie la om“, 1959). Pierre [pi:rj, oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Dakota de Sud, situat pe rîul Missouri.. 10 090 loc. (1960). Centru comercial şi nod feroviar. piersic (Persica vulgaris), pom fructifer din familia rozaceelor, originar din China, unde este introdus în cultură de circa 4 000 de ani. Creşte înalt de 4—6 m, are frunze eliptice sau eliptic-lanceolate şi flori roşii-carmin pînă la albe. Fructul este o drupă cărnoasă, cu pieliţa pufoasă şi pulpa suculentă şi parfumată. Este o specie foarte pretenţioasă faţă de Piersic climă şi sol. Reuşeşte bine pe solurile fertile în locuri adăpostite; ca portaltoi se folosesc iersicul, migdalul amar, miro-olanul sau porumbarul. Este atacat de numeroşi dăunători animali şi boli criptogamice. în ţara noastră, plantaţii mari de p. se află în regiunile Cri-şana, Banat şi, mai recent, în regiunea Dobrogea. Se cunosc peste 3 000 de soiuri, dintre care la noi sînt răspîndite: amsdon, floare de mai, campion, elberta ş.a. piesă 1. (TEHN.) Organ de maşină sau element component al acestuia ori al unui mecanism, instrument, aparat, al unei instalaţii, construcţii etc. — P. de schimb, piesă fabricată de obicei în serie mare sau în masă şi livrată de fabrică separat de sistemul tehnic în care urmează să fie montată, în scopul înlocuirii p. uzate sau avariate în timpul exploatării (ex. rulmenţi, cuzineţi, cămăşi de cilindru, pistoane, segmenţi, arbori cotiţi, biele etc.). 2. (ELT.) Piesa polară, parte terminală dinspre în-trefier a unui pol aparent al unei maşini electrice, cu secţiune mai mare decît partea pe care se găseşte înfăşurarea de excitaţie (pentru micşorarea reluctanţei întrefierului). Este astfel construită, încît să asigure distribuţia dorită, de obicei a-proximativ sinusoidală, şi pe o suprafaţă cît se poate de mare a inducţiei magnetice în întrefier. P.p, pot fi prevăzute şi cu crestături pentru aşezarea unei înfăşurări de compensare (ia anumite maşini de curent continuu) sau a înfăşurării de amortizare (la maşini sincrone). pietâ, cuvînt italian care denumeşte reprezentarea în artele plastice a Madonei, ţinînd pe genunchi sau în braţe pe Iisus mort. Foarte frecvent în evul mediu şi în Renaştere, p. constituie tema multor capodopere, în care, dincolo de tematica religioasă, răzbate sentimentul etern uman al mamei îndurerate (P., sculptură de Michelangelo; P, din Avignon, pictură celebră din şcoala primitivilor francezi, sec. al XIII-lea). pietism, doctrina ascetică a unei secte protestante fundate în 1671 de teologul german Philipp Jakob Spener (1635 — 1705). S-a răspîndit puternic în rînduriie burgheziei mici şi mijlocii din Westfalia şi Wiirt-temberg, promovînd rigorismul, bigoteria şi un misticism extrem. Pietricica, culme deluroasă în Subcarpaţii moldoveneşti, între văile Bistriţa şi Trotuş. Altitudine maximă: 746 m. Este alcătuită din formaţiuni oligocene şi miocene (gresii, marne, argile) uşor friabile. pietriş (PETROGR.), sediment constituit în cea mai mare parte din fragmente de roci şi de minerale, cu dimensiunile cuprinse între 2 mm şi 20 cm. Consolidarea p. duce la formarea conglomeratelor. Poate fi de natură marină sau fluviatilă şi este utilizat ca balast pentru terasamentele de cale ferată şi şosele, ca material de construcţie etc. (ex, p. de Cîndeşti din Subcarpaţi). Pietroasa, Tezaurul de la ~, cel mai important tezaur din epoca migraţiunilor, atribuit vizigoţilor conduşi de Atanaric. A fost găsit în 1837 pe teritoriul satului Pietroasa din raionul Mizil, reg. Ploieşti. Tezaurul cuprinde 12 obiecte din aur masiv, în parte deteriorate, împodobite cu pietre preţioase: un taler mare, o cană, o pateră, 3 colane, 2 vase poligonale şi 4 fibule în formă de păsări (din care cauză i s-a spus întregului tezaur „Cloşca cu pui de aur“) şi cîntăreşte 18,79 kg. Iniţial cuprindea 22 de piese, dar 10 dintre ele s-au pierdut în 1838. Lucrat PIETROSUL 750 în ateliere pontice, el îmbină influenţe ale artei greceşti, iraniene, ale artei popoarelor migratoare şi chiar ale artei chineze. Se presupune că a fost îngropat de Atanaric în anul 376, cînd vizigoţii au fost înfrînţi de huni şi siliţi apoi să părăsească regiunea în care se aşezaseră (C a u c a 1 a n d). Primul studiu ştiinţific asupra T. de la P. l-a scris Al. Odobescu, în lucrarea „Le tresor de Petrossa“ (3 voi.. Paris, Î889— 1900). Evacuat în 1936 la Moscova, a fost restituit R.P. Române, împreună cu întregul tezaur al statului român, de către guvernul U.R.S.S., în Î956. Tezaurul a fost expus la Paris (1867), Londra (1867 -1868), Viena (1872). Se află în Muzeul de artă al R.P.R. Pietrosul, numele mai multor vîrfuri din Carpaţii Româneşti, dintre care cele mai cunoscute sînt: a) P. din Munţii Rodnei, cu altitudinea de 2 305 m, cei mai înalt vîrf al Carpaţilor Orientali; staţie meteorologică de altitudine; b) P* din Munţii Călimani, cu altitudinea de 2 102 m; c) P. Bar-dăului, din Munţii Maramureşului, cu altitudinea de 1 854 m. Pietroşiţa,localitate în raionul Tîrgovişte, reg. Ploieşti, situată pe valea lalomiţei. 3 080 loc. (1964). Produse de artă populară. piez (gr. piesis „presiune4*; METR.), unitate de măsură pentru presiune, corespunzătoare unei forţe de un sten pe metru pătrat. Este egal cu 103 N/m2, sau 0,0101325 at. Are simbolul pz. piezoelectricitâte (FI^), proprietate a unor cristale ionice Doză pîezoelectrîcă (ex. cuarţul, blenda, turmali-na, sarea Seignette ş.a.) de a se polariza electric sub acţiunea unei deformări mecanice (efect direct) sau de a se deforma sub acţiunea unui cîmp electric exterior (efect invers). P. are caracter reversibil, liniar şi anizotrop; se datoreşte deplasării ionilor din nodurile reţelei cristaline ca urmare a deformării acesteia, şi invers. Efectul piezoelectric este utilizat în construcţia traductoarelor electromecanice (ex. generatoare ultrasonice, microfoane cu cristal, doze de redare), a stabilizatorilor de frecvenţă etc. piezometru (FIZ.) 1. Instrument pentru determinarea corn-presibilităţii lichidelor; construcţia sa permite măsurarea Piezometru (I) unor variaţii mici de volum la valori ridicate ale presiunii. 2» Tub manometric montat perpendicular pe o conductă de scurgere a fluidelor şi care serveşte la determinarea presiunii statice a fluidului. Pigalle [pigăl], Jean-Bap-tiste (1714—1785), sculptor francez din perioada de trecere de la rococo la clasicism. A lucrat sculptură cu subiecte mitologice („Mercur legîndu-şi sandala**), alegorice, sculptură funerară şi portrete. Monumentul funerar al mareşalului Mauriciu de Saxa din biserica St. Thomas din Strasbourg, capodoperă a sculpturii funerare franceze din sec. al XVIII-lea, vădeşte, prin compoziţie, prin abundenţa de alegorii şi de ornamente, o viziune barocă. Clasic în reprezentarea d-nei de Pompadour („Zeiţa prieteniei44), P. se afirmă, în portrete, ca un sculptor realist (Voltaire, chirurgul Guerin, Desfriches etc.). In portretele sale de copii, observaţia realistă se împleteşte cu un lirism fermecător. Pigmalion(în mitologia greacă), sculptor legendar care s-a îndrăgostit de propria sa operă, statuia de fildeş a unei femei, numită de el Galateea. La rugile-i fierbinţi, zeiţa Afro-dita a însufleţit-o şi P. s-a căsătorit cu ea. pigmei 1. Grupuri puţin numeroase de populaţii africane (batua, bakwa, bambuti-bakan-go, efe, aka) care trăiesc în bazinul fluviului Congo. Au statură joasă (în medie 141-142 cm), pielea relativ puţin pigmentată, părul creţ, nasul lat, învelişul pilos de pe faţă mai dezvoltat etc. Sînt vînători şi culegători. P. nu au o limbă proprie; fiecare grup foloseşte limba triburilor vecine. 2. (în mitologia greacă) Popor fabulos de pitici, localizat în diferite ţinuturi îndepărtate (pe ţărmurile Oceanului mitic sau în regiunea izvoarelor Nilului). Conform mitului, se războiau cu cocorii şi l-au atacat cîndva pe Hercule. pigmenţi 1. (CHIM.) Particule solide, de culori diferite, insolubile în mediul în care sînt suspendate, întrebuinţate în industria peliculogenelor, a hîrtiei, a cauciucului, a materialelor de construcţie, a materialelor plastice etc., pentru colorare. P. suspendaţi în mediul peliculogen, pe lîngă, faptul că dau culoare şi opacitate lacurilor şi vopselelor care se aplică pe lemn, pe metale etc., au rolul de a le mări durabilitatea. P. trebuie să aibă putere de acoperire şi de colorare mare, să fie rezistenţi la căldură. la acţiunea agenţilor atmosferici (oxigen, bioxid de carbon, apă etc.) şi chimici (acizi, baze) etc. Pot fi de natură anorganică şi organică. Se deosebesc: p. anorganici naturali, p. anorganici artificiali, p. metalici şi p. organici. — P. anorganici naturali, pulberi colorate obţinute din unele minereuri (pămînturi colorate), rin măcinare, sortare şi îm-ogăţire în mineralul util (ex. creta, barita, grafitul, ocrul, malachita, mica etc.). Se mai numesc p. de pămînt sau culori de pămînt. — P. anorganici artificiali, combinaţii anorganice colorate, de obicei oxizi sau săruri ale metalelor grele, obţinute industrial prin diferite procedee chimice. Clasificarea lor se bazează pe culoare (ex. alb de plumb, galben de cadmiu, cinabru, verde de crom, ultramarin sau scrobeală albastră etc.). P. a. a. sînt folosiţi în cantităţi mari, deşi au o PIGOPE 751 PILĂ ELECTRICĂ paletă de culori restrînsă, datorită calităţii lor de a mări durabilitatea materialului pe care-1 colorează. — P. metalici, paiete metalice (foiţe foarte mici şi subţiri), care au, în afară de culoare, o strălucire proprie. Servesc la prepararea vopselelor pentru „aurirea4*, „argintarea“ şi „bronzarea** o-biectelor (ex. pulbere de aluminiu, de bronz, de cupru etc.). — P. organici, pulberi colorate, insolubile în apă, din clasa coloranţilor organici. Se deosebesc p.o. de origine animală (carminul, sepia), de origine vegetală (indigoul, garanţa) şi sintetici. P.o. prezintă o varietate de culori mai mare decît p. anorganici naturali şi artificiali, dar au rezistenţă chimică şi mecanică mai mică, de aceea sînt folosiţi în general pentru colorarea materialelor plastice, pentru fabricarea cernelurilor tipografice şi mai puţin pentru obţinerea vopselelor şi lacurilor necesare acoperirilor expuse intemperiilor. — P. lu~ minofori, pigmenţi care prezintă fenomenul de fotolumi-nescenţă. Din această clasă fac parte: a) p. fluorescenţi, care emit lumină cît timp acţionează sursa excitaţiei, de exemplu radiaţiile invizibile. Se folosesc la fabricarea vopselelor pentru reclame, pentru decoruri teatrale, pentru ecranele aparatelor roentgenografice etc.; b) p, fosforescenţi, care emit lumină un timp oarecare după încetarea iradierii excitante. P./. sînt de obicei şi fluorescenţi (ex. sulfura de zinc); c) p. fosforescenţi radioactivi, identici cu p. fosforescenţi, cu deosebirea că mai conţin în compoziţia lor şi substanţe radioactive, care constituie o sursă permanentă de excitaţie. Aceşti p» sînt în permanenţă luminoşi, indiferent de excitaţiile exterioare. Se utilizează pentru vopsirea cadranelor instrumentelor de precizie. 2. (BIOL., BIO-CH1M.) Substanţă colorată naturală produsă de celulele plantelor şi animalelor şi care dă culoarea specifică ţesuturilor a-cestora. Clorofila, hemoglobina, melanina, bilirubina, urobilina sînt p* naturali. — Pigmenţi biliari, substanţe colorate care se găsesc în organis- mul animal şi care provin din degradarea hemoglobinei. Sînt rezenţi în bilă sub formă de iliverdină şi bilirubină. Bilirubina se găseşte, în mod normal, şi în sîngele circulant (5—6 mg%), depăşind această cifră în cazuri patologice (icter hepatic, icter hemolitic). P.b. se elimină din organism sub formă dehidrogenată: urobi- lina prin urină şi stercobilina prin fecale. pigope (PALEONT.), gen fosil de brahipode articulate, cu Piffope umbonele mic şi ascuţit. Cochilia, lipsită de ofnamentaţii, prezenta în regiunea frontală doi lobi care se uneau pe linia mediană, delimitînd un gol central. Au trăit în jurasicul superior şi în cretacic. în R.P.R. au fost găsite în depozitele jurasice din Munţii Hăş-maşului, din Banat etc. pilastru» element de sprijin într-o construcţie de zid, parţial angajat în zidărie. Prezintă o secţiune pătrată sau dreptunghiulară şi este decorat cu o bază şi un capitel, care se înscriu ca modenatură şi orna-mentică în stilul întregii construcţii. pila1 (TEHN.), sculă aşchie-toare prevăzută pe suprafeţele exterioare cu un număr mare de dinţi mărunţi (dantura pilei) şi care serveşte la prelucrări de ajustare manuală sau mecanizată. Dinţii pilei se execută prin tăieţuri liniare (simple sau duble) sau, mai rar, prin poansonări punctiforme. După forma secţiunii transversale, p» pot fi triunghiulare, late, ovale, pătrate, rotunde etc. P. se confecţionează din oţel-carbon pentru scule, de o calitate specială.—P. de maşină, pilă la care forma corpului şi a părţii de prindere sînt adaptate acţionării cu ajutorul maşinii de pilit. pila2 1. (CONSTR.) Picior de pod executat din zidărie (de piatră sau de beton) sau din metal. După poziţie se deosebesc : p. de capăt, care sînt picioare aşezate la cele două capete ale podului cînd acestea nu trebuie să preia şi împingerea dată de terasament; p. intermediare, care se execută la podurile cu deschideri multiple, între picioarele extreme ale podului; p.-cu/ee, care sînt picioare intermediare ce preiau şi împingerea bolţilor alăturate (la podurile de zidărie). 2. (HIDROTEHN.) Pilă de baraj, element de construcţie al unui baraj cu vane, care împarte deschiderea totală a barajului în deschideri parţiale şi care susţine vanele şi podurile de circulaţie peste baraj. pilă atomică (FIZ.), denumire folosită uneori pentru reactor nuclear. pilă electrică (FIZ., ELT.*) î. Generator care produce curent electric continuu prin transformarea directă în energie electromagnetică, dezvoltată într-un circuit electric, a energiei eliberate într-un proces electro-chimic (la pilele electrice în sens restrîns), a celei transferate prin căldură (la pilele termoelectrice) sau a energiei unor radiaţii (la pilele fotovoltaice). P.e. sînt caracterizate prin absenţa pieselor mobile; ele reprezintă surse de tensiune electromotoare continuă. Ansamblul de mai multe p.e*, conectate cel< mai adesea în serie, formează o baterie electrică. 2. (în sens restrîns) Pilă electrică în care se foloseşte energia eliberată într-un proces electrochimic. Este constituită din doi electrozi, reuniţi prin conductoare electrolitice; în timpul funcţionării se produc procese elec-trochimice, însoţite de variaţia sarcinilor electrice ale ionilor sau atomilor (reacţii de oxidare la electrodul negativ şi de reducere la electrodul pozitiv). —* P. chimică, pilă electrică în care energia electromagnetică este produsă în întregime de o reacţie chimică. Prima p.c., avînd ca electrozi plăci de cupru şi de zinc, iar ca electrolit apă acidulată, a fost construită în 1799 de A. Volta. în prezent, cel mai frecvent utilizate sînt: p. Weston, cu electrodul fiega" PILEAŢI 752 PILON tiv din amalgam de cadmiu» electrodul pozitiv din mercur acoperit cu pastă de sulfat mercuros şi electrolitul constituit dintr-o soluţie saturată de sulfat de cadmiu, avînd o tensiune electromotoare de 1,0183 V şi fiind folosită ca element normal; p. Leclanche, cu electrodul pozitiv constituit dintr-o vergea de cărbune acoperită cu un strat depolarizant de bioxid de man-gan conţinut într-un vas poros, electrodul negativ dintr-o placă de zinc şi electrolitul o soluţie de clorură de amoniu, avînd o tensiune electromotoare iniţială de 1,5 V; are o largă utilizare pentru curenţi slabi, în special ca baterie uscată (cu electrolitul imobilizat într-o pastă gelatinoasă), datorită preţului de cost redus al materiilor prime; p. cu depolarizant oxid de mercur, cu electrodul negativ din pulbere de z:iptc presată, electrodul pozitiv un amestec presat de oxid de mercur şi cărbune, iar electrolitul o soluţie de hidroxid de potasiu, avînd o tensiune de 1,34 V; poate fi executată cu volum foarte mic şi este larg utilizată pentru alimentarea diferitelor aparate portative (ex. radioreceptoare cu tranzistoare). Sin. pilă galvanică. — P. de concentraţie, pilă electrică în care energia electromagnetică se produce fără transformări chimice aparente, ci ca rezultat al transformării de energie care însoţeşte transportul de substanţă, datorită fenomenului de difuziune între două soluţii cu concentraţii diferite. — P. de combustie, pilă electrică în care se foloseşte energia de oxidare a unui combustibil avînd un randament mai mare decît maşina termică. P. de c. se află în prezent în stadiul de experimentare, urmărindu-se realizarea unor viteze de reacţie mari, reducerea degajării de căldură etc. 3. Pilă termoelec-iriccf, pilă electrică la care tensiunea electromotoare este produsă prin efect termoelectric {efect Seebeck). Este formată din două corpuri (metalice sau semiconductoare) diferite din punct de vedere chimic (în privinţa substanţei de bază sau a impurităţilor), ale căror jonc- ţiuni (suduri) sînt ţinute la temperaturi diferite. P.t, constituie un mijloc de transformare directă a energiei transferate prin căldură în energie electromagnetică. în prezent, randamentul ei este încă mic. Cele mai eficiente sînt p.t. cu semiconductoare, putîndu-se executa baterii cu puteri de 10—100 W, utilizate pentru alimentarea aparatelor de radio. P.t, cu metale sînt utilizate numai în construcţia unor instrumente de măsură. Sin. termopilă. 4. Pilă fotovoltaică, pilă electrică în care producerea energiei electromagnetice se bazează pe efectul de apariţie a unei tensiuni electromotoare în regiunile de trecere dintre un semiconductor p şi un semiconductor n sau dintre un metal şi un semiconductor sub acţiunea luminii sau a altei radiaţii electromagnetice. Cele mai importante în prezent sînt p./. semiconductoare cu siliciu, la care randamentul este practic de circa 10%. V. şi celulă fotoelectrică. pileaţi (lat. pileum „bonetă, căciulă“), numele dat de romani nobililor daci (tarabostes), deosebiţi prin portul căciulii de populaţia de rînd (comaţi), care umbla cu capul descoperit. pilier (IND. EXTR.), porţiune de zăcămînt delimitată de lucrări miniere (ex. galerii) sau cuprinsă între zone exploatate. Pillat, Ion (1891-1945), poet român, născut ia Bucureşti. A făcut parte din cercul „Gîn-direa“, a colaborat la principalele reviste literare din epocă şi a condus împreună cu alţi scriitori „Flacăra“ şi „Cugetul româ-nesc“. Debutînd sub auspicii parnasiano-simboliste („Visări păgîne“, 1912; „Eternităţi de-o clipă**, 1914; „Amăgiri**, 1916), a evoluat apoi spre o lirică tradiţionalistă („Pe Argeş în sus*\ 1923; „Biserica de altădată". 1926; „Satul meu“, 1927;„Lim-pezimi**, 1928). Ca pastelist, datorită capacităţii sale de evocare plastică, P. continuă tradiţia lui V. Alecsandri. O altă fază a liricii lui P. stă sub semnul neoclasicismului („Scutul Mi-nervei**, 1934; „Ţărm pierdut**, 1937) şi se caracterizează prin intuirea valorilor plastice ale mitologiei elene. Versul lui P. a căpătat, ulterior, conturul precis al unor efigii sau stampe („Poeme într-un vers**, 1936; „împlinire**). întreaga poezie a lui P. se distinge prin arta cizelării şi a valorificării resurselor plastice ale cuvintelor şi printr-o severă disciplină prozodică. P. a publicat eseuri („Portrete lirice**, 1936; „Tradiţie şi literatură**), a îngrijit editarea operelor scriitorilor Al. Macedonski, G. Bacovia şi a supravegheat şi prefaţat o colecţie de „Pagini alese** din scriitorii clasici români. A publicat „Poezia toamnei — o antologie4* (1921) şi apoi împreună cu Perpessi-cius a alcătuit „Antologia poeziei de azi** (2 voi., 1925, 1928). A realizat traduceri din Fr. Jammes, Baudelaire ş.a. Pillnitz [pilniţ], localitate în Saxonia (astăzi parte a oraşului Dresda, R.D. Germană), unde a avut loc o întrevedere secretă între împăratul Leopold al îî-lea al Austriei şi regele Frederic Wilhelm al II-lea ai Prusiei, care au semnat aşa-numita „Declaraţie de la IV* (1791); declaraţia preconiza intervenţia armată austro-prusi-ană împotriva Franţei revoluţionare. pilocarpină (FARM.), alca-loid principal extras din frunzele diferitelor specii de Pilo-carpus. Clorhidratul său se prezintă sub formă de cristale aciculare de culoare albă, inodore, cu gust slab amar, foarte solubile în apă. Are acţiune părăsim paticomimetică şi se utilizează ca sudorific şi ca antidot ai atropinei. Pilon [pildj, Germain (1535 sau 1537—1590), sculptor francez. A lucrat sculptură funerară (realizînd, după planurile iui Primaticcio, „Mausoleul familiei Valois * la St.-Denis, „Monumentul inimii lui Henric al II-lea“). sculptură cu subiecte mitologice („Cele trei Graţii**) PILON 753 PINDAR *au alegorice, portrete („Cancelarul de Birague“), basoreliefuri şi medalioane. în sculptura sa, în care mai persistă slabe reminiscenţe ale goticului, spiritul de observaţie şi de analiză psihologică vădeşte orientarea spre realismul Renaşterii. pilon 1. (CONSTR.) Stîlp cu rezistenţă mecanică mare, destinat să susţină o construcţie sau o parte a unei construcţii (cupolă, arc de pod etc.). 2. (ARHIT.) a) (La templele din Egiptul antic) Construcţie introductivă, precedînd curtea interioară, alcătuită din două masive puternice de zidărie îmbrăcate în piatră, decorate cii reliefuri şi hieroglife, b) Element ornamental, avînd forma unui stîlp, aşezat la intrarea într-un parc sau într-o expoziţie. pilonâre (CONSTR.), operaţie de îndesare a unei umpluturi granulare (nisip, pietriş, zgură etc.) sau de pămînt, prin batere cu maiul (mecanizat sau manual) sau cu plăci grele. pilor (gr. pylores, de la pyle „poartă“ şi ouros „pază“; ANAT.), orificiul distal al sto- macului, prin care stomacul comunică cu duodenul, piloriză (BOT.) v. caliptră. pilot1 1. (NAV.) Persoană specializată în conducerea navelor, în condiţii dificile de navigaţie, în anumite regiuni (canale, intrări şi ieşiri din porturi etc.). 2. (AV.) Persoană calificată pentru a conduce un avion în zbor. 3» Pilot automat, sistem de comandă, bazat pe principiul giroscopului, care conduce automat un avion, o rachetă etc. în cursul zborului sau care îndeplineşte o parte din funcţiile pilotului (la aeronavele cu echipaj). P.a. cuprinde aparate care înregistrează abaterile de la programul de zbor (de ex. datorită timpului nefavorabil) şi aparate care acţionează organele de comandă ale motoarelor, ale direcţiei sau cele pentru stabilizarea avionului în zbor. pilot2 (CONSTR.), stîlp de lemn, de oţel sau de beton (simplu ori armat), care se introduce în pămînt în poziţie verticală (sau înclinată) în scopul de a prelua încărcarea dată de o construcţie şi de a o transmite unor strate de teren situate la adîncime sau pentru a consolida terenul. P. transmit încărcările construcţiilor fie prin baza lor, care ajunge la strate mai rezistente, fie prin frecarea între suprafaţa lor laterală şi pămînt. pilotaj (AV.), ştiinţă şi tehnică de a conduce o aeronavă în zbor. Se deosebesc: p. la vedere (cînd avionul este condus folosind repere de pe sol sau orizontul natural vizibil) şi p. instrumental (cînd determinarea poziţiei avionului se face folosind exclusiv indicaţiile date de instrumentele de bord). pilotină (NAV.), ambarcaţie care conduce navele ce intră sau ies dintr-un port în scopul de a le călăuzi şi care aduce sau ia pilotul de pe aceste nave. pilozitate (lat. pilus „păr“; MED.), caracter sexual secundar, reprezentat de părul feţei, trunchiului şi membrelor. Distribuţia p. este diferită la cele două sexe, ea fiind dependentă în principal de hormonii masculin şi feminin. Pilsudski, Josef (1867 - 1935), mareşal şi dictator fascist al Poloniei (1926—1935). Ca şef al statului polon (J918— 1922), P. a reprimat mişcarea revoluţionară şi a împins Polonia alături de statele imperialiste la intervenţia împotriva Rusiei Sovietice. în 1926 Josef Pilsudski a organizat o lovitură de stat, în urma căreia a instaurat în Polonia o dictatură militară, cunoscută în istorie sub numele de „Sanacja". pi metru (TEHN.), instrument pentru măsurarea presiunii medii din cilindrul unui motor termic. pin (Pinus silvestris), arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 40 m, cu scoarţa roşcată, exfoliată şi cu frunze aciforme, grupate cîte două, lungi de 4—6 cm, drepte şi ascuţite. Conurile au 2,5 — 7 cm lungime şi sînt de culoare brună-cenuşie. Este mult răspîndit în pădurile din Europa şi din Siberia. în ţara noastră creşte Pin frecvent în zona subalpină sau montană. Se cultivă şi în plantaţii forestiere sau ca arbore ornamental. pinacee (Pinaceae; BOT.), familie de arbori răşinoşi din încrengătura gimnospermelor, cu tulpină în general dreaptă, cu frunze aciculare persistente la majoritatea speciilor, cu flori de obicei monoice, grupate în conuri. P. au mare importanţă la confecţionarea cherestelelor, mobilelor, instrumentelor muzicale; din răşină se extrage colofoniu, terebentină, iar din scoarţă tanin, folosit în vopsitorii şi latăbăcitul pieilor. Ex.: pinul, molidul, bradul, zada, cedrul, care alcătuiesc pădurile de cetinoase. Pinacoteca Ambrosiana»instituţie de artă din Milano, înfiinţată în anul 1621 de către cardinalul Federico Borromeo ca secţie a bibliotecii cu acelaşi nume şi instalată în palatul Am brosiano (1603— 1609). Este celebră în special pentru colecţia de picturi, desene şi manuscrise ale lui Leonardo da Vinci, opere de Botticelli, Rafael ş.a. pinacotecă 1. Colecţie mare de tablouri. 2, Muzeu de pictură. pin Cops (IND. TEXT.), ţeavă mică cu firul de bătătură înfăşurat pe ea, care poate fi introdusa direct în suveică la războaiele de ţesut. Pind, Munţii Pindului, munţi în vestul Greciei, întinzîndu-se de la nord-vest (de la graniţa cu R.P. Albania) spre sud-est, pînă în apropiere de istmul de Corint. Sînt formaţi din calcare şi fliş; constituie o prelungire a Alpilor Dinarici. Altitudinea maximă: 2 663 m. Formează cumpăna de ape dintre Marea Egee şi Marea Ionică. Pind ar (c. 521—c. 441 sau 438 î.e.n.), poet teban, unul dintre cei mai mari lirici ai antichităţii greceşti. Descendent al unei familii aristocratice, P. a transpus în mod contradictoriu în creaţia sa poetică atît idealurile nobilimii tebane, cît şi admiraţia pentru victoriile democraţiei sclavagiste ateniene asupra perşilor (Salamina, Pla-teea). Din opera sa, care îmbrăţişa aproape toate speciile genului liric coral, s-au păstrat integral numai „Odele ţrium- PINEN 754 PINTENUL-SECAREI fale“ (epinikii), compuse în cinstea învingătorilor la jocurile panelenice, în patru cărţi: „Olimpicele*, „Piticele", „Ist-micele“ şi „Nemeenele“. în afara laudei învingătorului, odele sale mai cuprind şi diferite mituri ale antichităţii greceşti, incluse armonios şi original în structura operei. Creaţia sa poetică se caracterizează prin-tr-un ton solemn şi grandios, o compoziţie unitară, echilibrată, în ciuda unei aparente dezordini, prin comparaţii, metafore şi antiteze îndrăzneţe. Mînuitor al unui vocabular bogat şi variat, în care arhaismele, neologismele şi creaţiile lexicale proprii se îmbină cu măiestrie, P. a mlădiat şi a dat o nouă strălucire dialectului literar doric. Poezia sa reprezintă punctul culminant în evoluţia poeziei lirice corale a elenilor. pinen (CHIM.), hidrocarbură biciclică din clasa terpenelor. Se găseşte în uleiul de terebentină, obţinut prin distilarea cu vapori de apă a răşinii de conifere. Este o substanţă lichidă, cu miros specific, insolubilă in apă. Se întrebuinţează ca dizolvant pentru lacuri şi vopsele şi ca materie primă pentru fabricarea camforului sintetic. pinguin (ZOOL.), denumire dată unor genuri diferite de păsări palmipede marine ihtio-fage din ordinul sfeniscifor-meior. P. sînt buni înotători, cu corpul ovoid şi turtit dorso-ventral, lung de 40— 120 cm, cu picioarele scurte şi situate la extremitatea posterioară a trunchiului şi cu aripile scurte, improprii pentru zbor, servind ca înotătoare. Penajul este de culoare neagră pe spate şi albă pe piept şi pe pîntece. Trăiesc pe coastele Antarcticii, ale A-mericii de Sud, ale Africii de Sud şi în regiunea au-stralotasman i a n ă. Pinguinii cuibă- Plnguin resc m colonii alcătuite din mii de indivizi. pinion (TEHN ), roata dinţată cu numărul cel mai mic de dinţi a unui angrenaj sau, în unele cazuri, roata conducătoare a angrenajului. La automobile şi la tractoare, aproape toate roţile dinţate ale cutiei de viteze, ale diferenţialului sau ale mecanismului de antrenare a 'distribuţiei motorului poartă numele de p. După funcţia şi locul de montaj, pot fi: p. de atac (antrenează coroana dinţată a diferenţialului unui autovehicul); p. planetar (montat pe arborele planetar al diferenţialului autovehiculului şi angrenat cu p. -satelit, de la care primeşte mişcarea şi o transmite roţilor); p. -satelit (montat pe arborele-satelit al diferenţialului şi a-vînd rolul de a imprima viteze unghiulare diferite celor două roţi din spate, mai mare roţii exterioare, atunci cînd autovehiculul parcurge o curbă, pentru a evita patinarea roţilor) etc. pinipede (lat. pinna „lopată" şi peSy pedis „picior“; ZOOL.), ordin de mamifere adaptate ia viaţa acvatică, mai ales din regiunile reci, cu corpul fusiform şi cu membrele transformate în lopeţi. Sub piele au un strat gros de grăsime. Puii se nasc şi se alăptează pe uscat sau pe gheaţă, unde are loc şi împerecherea. Se vînează pentru carne, grăsime şi piele (ex. foca, morsa, leul-de-mare etc.). pinolă (TEHN,), axul păpuşii mobile, în care se montează fie vîrful (fix sau rotitor) de susţinere a unui capăt al piesei care se prelucrează, fie o sculă (cu sau fără portsculă), cu care se execută diferite operaţii de prelucrare (găurire, file-tare etc.). pinot gris [pino gri j (VITU CULT.), soi de viţă de vie originar din Franţa, cu struguri cilindrici sau cilindroconici, mici; mustul este necolorat şi lipsit de aromă. Din strugurii acestui soi se obţin vinuri albe superioare seci, cu tărie alcoolică ridicată, sau vinuri demiseci, dulci, licoroase, care rezultă din prelucrarea strugurilor intraţi în supracoacere, Este principalul soi al podgoriei de la Murfatlar. Vinurile licoroase de pinot gris din podgoria Murfatlar au obţinut mai multe medalii de aur la concursurile internaţionale. Pinot gris pinot noii" [pino nuarj (VITI-CULT.), soi de viţă de vie originar din Franţa, cu struguri cilindrici, bătuţi, mici, şi boabe negre mărunte. Produce vinuri de calitate superioară, mai ales în podgoriile de la Segarcea, Sîmbureşti şi Ceptura. Este unul dintre soiurile negre cu cea mai mare răspîndire în ţara noastră. Vinul de p.n. a fost distins de mai multe ori cu medalii de aur la concursurile internaţionale. Pinot noir Pintea, Gligor (Grigore) ( ? — 1703), haiduc român din părţile Maramureşului, care a activat cu ceata lui în regiunea cetăţilor Chioar, Satu-Mare, Baia Mare. A aderat la răscoala antihabs-burgica din 1703—1711, condusă de Francisc Râkoczi ai II-lea, şi a murit în lupta pentru cucerirea oraşului Baia Mare. Este cunoscut şi sub numele de Pintea Viteazul. pinten (TEHN.), proeminenţă executată pe suprafaţa unei piese şi care serveşte fie ca limitator de cursă, în care caz se aşază de obicei la capătul piesei, fie ca locaş de articulaţie, în care caz este prevăzut cu un alezaj (gaură) prin care trece bulonul de articulaţie. P. poate fi demontabil sau nedemontabil (ex. p, de la culisa de locomotivă). pintenul-secarei (FITOPAT.) v. cornuî-secarei. PINTILIE 755 PIPER Pintilie, Ilie (1903-1940), militant de seamă în mişcarea muncitorească dm România. A intrat în mişcarea muncitorească în vreme ce era ucenic la Atelierele C.F.R. Nicolina-laşi. In 1926 a devenit membru al P.C.R. A luat parte la organizarea luptelor ceferiştilor din februarie 1933, fiind membru al Comitetului central de acţiune pe ţară; a fost unul dintre conducătorii luptei muncitorilor feroviari din laşi şi Paşcani. în anii 1934—1937 a Ilie Pintilie avut sarcini de răspundere în conducerea sindicatelor ceferiste şi a participat activ la mişcarea antirăzboinică, scriind numeroase articole în paginile ziarelor şi revistelor democratice şi antifasciste. în 1936 a devenit membru ai C.C. al P.C.R. Arestat, judecat şi condamnat de mai multe ori pentru activitatea sa revoluţionară, a fost deţinut în închisorile Galata (laşi), Suceava, Jilava şi în penitenciarul Dof-tana, sub zidurile căruia a murit în timpul cutremurului dii* 10 noiembrie 1940. Pinturicchio (pe numele adevărat Bernardino di Betto; 1454—1513), pictor italian din şcoala umbriană. A lucrat ample decoraţii murale pentru Vatican (sălile Borgia şi Capela Sixtină, 1493—1494), pentru biserica Santa Maria del Popolo din Roma (Predica sf. Ieronim), pentru biblioteca Catedralei din Sienna (1508), unde a tratat un episod din viaţa celebrului umanist Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea), ajutat, se pare, de Rafael. A pictat de asemenea şi tablouri de şevalet (compoziţii şi portrete). Pictura lui P. s-a impus printr-o iscusită figurare a spaţiului, prin compoziţia agreabilă, figurile fermecătoare şi pitorescul detaliilor. Acumularea detaliilor l-a dus însă uneori spre ilustrativul prolix şi obositor. Coloritul său se apropie^ de acela al picturii de manuscrise. pinzgau (ZOOTEHN.) I. Rasă de taurine, formată în Austria şi crescută pentru producţia mixtă de lapte şi de carne. Se caracterizează prin culoarea ro~ şie-castanie care îmbracă tot corpul, cu excepţia unei dungi de culoare albă ce începe de la greabăn şi se continuă de-a lungul şirei spinării şi pînă la capul sternului. Greutatea corporală a vacilor este 400—600 kg, iar a taurilor 850 — 1 100 kg. Producţia medie de lapte este de 2 000—3 000 kg, cu un procent de grăsime ridicat (3,7%). în ţara noastră este crescută în special în regiunile muntoase (raioanele Sibiu, Vatra Dornei etc,). 2. Rasă de cai grei, de tracţiune. Are înălţimea de 1,60—1,70 m şi greutatea corporală de 750- 800 kg. La noi să găseşte în număr restrîns în Transilvania şi Banat. piodermită (gr. pyon „pu-roi“ şi derma „piele**; MED.), inflamaţie supurativă a pielii datorită stafilococului şi streptococului. Alteori p. are o origine endogenă, de ex. în diabet. Din categoria piodermite-lor fac parte foliculitele, furunculozele etc. piolet, instrument asemănător cu tîrnăcopul, folosit de alpinişti mai ales la escaladarea gheţarilor. pionier» trupe de pionieri (MILIT.), trupe specializate de geniu care îndeplinesc următoarele misiuni: cercetarea de geniu, executarea culoarelor prin barajele de mine sau înlăturarea acestora, crearea drumurilor de coloană, repararea şi refacerea drumurilor şi a podurilor, construcţia lucrărilor complexe de fortificaţii, executarea barajelor explozive, mascarea obiectivelor şi amenajarea punctelor de aprovizionare cu apă. pionieri v. organizaţie de pionieri. „Pionir" (Pionierul), săp-tămînal, în limba maghiară, pentru pionieri şi şcolari, editat de C.C. al U.T.M dm Republica Populară Română» Apare la Bucureşti, din mai 1950. pioree (gr. pyon „puroi** şi rhein „a curge“; MED.), scurgere de puroi; de ex. p. alveolară. pioforax (gr. pyon „puroi*1 şi thorax „torace**; MED.), formare şi acumulare de puroi în cavitatea pleurală. Este de obicei consecutivă unei infecţii cu pneumococ, streptococ, mai rar cu stafilococ sau bacii Koch. Se mai numeşte pleurezie purulentă, empiem. Piotrkdw Trybunalski /piotrcuf/, oraş în zona centrală a R.P. Polone, Ia sud de Lodz. 54 800 loc. (1962). Centru al industriei textile. întreprinderi constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, chimice. pipă 1. (ELT.) Piesă de porţelan în formă de tub, de obicei curbată la un capăt şi cu filet exterior la celălalt; se montează la intrarea conductelor electrice prin pereţii exteriori sau prin tocurile ferestrelor ori ale uşilor, pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie în instalaţiile electrice, 2. (TEHN.) Piesă rotitoare a capului de distribuţie al unui motor cu electroaprindere, cu ajutorul căreia se închid succesiv circuitele electrice de înaltă tensiune ale bujiiior motorului. pipe~line [paip-lain] (EXPL, PETR.), conductă pentru transportul hidrocarburilor fluide de la punctele de colectare din schelă spre instalaţiile de prelucrare, depozitare etc. piper (Piper nigrum), plantă din familia piperaceelor, cu tulpina lungă şi subţire, tîri-toare sau agăţătoare. (liană), ale cărei fructe, verzi la început, devin roşii şi apoi negre şi se Piper PIPERAZINĂ 756 PIRAMIDĂ folosesc drept condiment. Creşte în partea răsăriteană a Indiei. piperazină (FARM.), dietilen-amină, amină secundară ciclică, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă. In organism formează împreună cu acidul uric un urat solubil, care se elimină prin urină. Se utilizează ca dizolvant al nisipului din urină, în tratamentul gutei şi al artri-tismului, piperonâl (CHIM.), C8//603. Compus organic din clasa alde-hidelor fenolice. Este o substanţă cristalină, cu p.t. 37°C; are miros plăcut de vanilie, caracteristic florilor de heliotrop. Se prepară sintetic prin oxidarea izosafrolului. Are utilizări în parfumerie şi în cosmetică. Se mai numeşte helio-tropinâ. piperul~lupului v. tuli* chină. pipetă (CHIM.), tub de sţiclă, gradat, efilat la un capăt, folosit pentru a lua sau a măsura o cantitate de lichid. In mi-croanaliză se întrebuinţează p. de dimensiuni mici, numite micropipete. pipirig (BOT.; Holoschoenus vulgaris), plantă ierboasă perenă din familia ciperaceelor, cu tulpina triunghiulară, plină pe dinăuntru, cu frunze liniare, sesile, cu nervuri paralele; are inflorescenţa compusă din î—4 globuşoare şi fructul o cariopsă. Creşte pe dunele nisipoase din Oltenia şi pe malul rîurilor. Pippidi, Dionisie (n. 1905), istoric român, specialist în istoria antică, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei R.P.R. Op. pr.: „Formarea ideilor literare în antichitate" (1944), „Fragmentele eleaţilor" (1947), „Contribuţii la istoria veche a României'* (1958), „Epi-graphische Beitrăge zur Ce- dează lanurile de cereale. Rizo-mul are proprietăţi diuretice. piramidal (ANAT.) 1. Os al carpului. 2. Fascicule piramidale, fascicule nervoase care merg de la scoarţa cerebrală (aria motorie) pînă în măduva spinării, conducînd impulsurile pentru motilitatea voluntară. 3. Celule piramidale, celule nervoase mari care se află pe scoarţa cerebrală în ariile motorii; au forma unor piramide, iar axonii lor formează fasciculele piramidale. piramidă 1. (MAT.) Poliedru în care o faţă (baza pJ este un poligon oarecare, iar celelalte feţe (fetele laterale ale M p.) sînt triunghiuri care au un vîrf comun (vîrful p.). — P. regulată, piramidă care are baza un poligon regulat, iar perpendiculara coborîtă din vîrf pe bază (înălţimea p») trece prin centrul bazei. înălţimea feţelor laterale într-o p.r. reprezintă apotema p. 2. (ARHIT.) Denumire dată monumentelor funerare de pe valea Nilului, avînd plan pătrat şi patru feţe triunghiulare reunite într-un vîrf, ridicate pentru faraonii Egiptului antic; prin extensiune au fost numite astfel toate edificiile arhitectonice de tip piramidal. Asemenea construcţii, uneori de dimensiuni colosale» au fost înălţate în Mesopo-tamia (aşa-nurriiţii „zigguraţi"), de către babiloneni şi asirieni, în Persia, în India şi în Siam, cele mai importante fiind cele din Egipt şi din Mexic. în Egipt, cea mai veche p. este „p. în trepte" de la Sakkarah, construită pentru faraonul Zoser (circa 2700 î.e.n.); printre cele mai cunoscute p. se numără cele de la Giseh, aproape de Cairo, construite pentru faraonii Hufu (Kheops), Hafra (Khe-fren) şi Menkaura (Mykerinos). P. lui Kheops, considerată printre cele 7 minuni ale antichităţii, avea 146 (azi I38)m înălţime, latura de 227 m şi cuprindea 2 521 000 m3 de piatră, în interior există un sistem de culoare şi camera funerară în care era depus sarcofagul. Feţele p. erau placate cu blocuri de granit şlefuit. în Mexic se găsesc mai multe p., grupul cel mai important fiind la Teo-tihuacan (cea mai mare are 71,78 m înălţime şi latura bazei de 208 m). P. din Mexic, construite de triburile m a y a, sînt în trepte şi serveau drept lăcaşuri de cult. 3. (VITICULT.) Sistem de susţinere a viţelor portaltoi, compus dintr-un stîlp înalt de 6—7 m, din vîrful căruia pornesc 6—8 sîrme ancorate cu cîte un ţăruş lîngă fiecare butuc de viţă. Lăstarii viţelor portaltoi sînt legaţi de aceste sîrme cu rafie, tei sau cînepă, conducîn-du-se astfel creşterea liniară pînă la 6—7 m lungime. 4. (SPORT) Exerciţiu de gimnastică acrobatică, executat de mai multe persoane, aşezate în rînduri suprapuse, tot mai înguste. 5. (ANAT.) Piramidele de la Giseh PIRAMIDON 757 PIRENNE Piramidele lui Malpighi, formaţiuni anatomice care se găsesc în zona medulară a rinichiului şi1 re prezintă canalele renale drepte. în vîrf au o papilă prin care urina trece în calicele renale. piramidon (FARM.) v. ami~ dopirină. Pirandello, Luigi (1867— 1936), dramaturg şi prozator italian. *S-a născut la Agri-gento. A studiat filologia la Palermo, Roma şi Bonn. Opera L. Pirandello lui P. reflectă, îmbinînd uneori realul cu fantasticul, într-o modalitate complexă şi originală, paradoxurile existenţei burgheze. A debutat cu poezii lirice („Elegii renane", 1895), în care se face simţit umorul său specific^ în nuvelele şi romanele sale („Exclusa1*, 1901; „Răposatul Matei Pascal**, 1904; „Cei bătrîni şi cei tineri*4, 1913; „Nuvele pentru un an“, 1922-1937 ş.a.). P. satirizează vidul spiritual al burgheziei provinciale, privind în schimb cu simpatie viaţa oamenilor simpli. Modalitatea creaţiei lui P. depăşeşte maniera descriptivă a verismu-lui italian printr-o minuţioasă şi subtilă analiză a vieţii psihologice a personajelor sale. P. a folosit frecvent teme ca iubirea, gelozia, adulterul, atitudinea în faţa morţii, situaţia copilului bastard, a femeii abandonate, beţia, decrepitudinea, prostituţia şi violul, bogate în „situaţii-limită", pentru a pune în valoare caractere şi a verifica moravuri, Bogatul repertoriu de cazuri şi conflicte din proza sa au fost reluate de P* în dramaturgie („Liola“, 1917; „Gîndeşte-te, Giacomino!*4, 1917; „Dar nu-i ceva serios“, 1919; „Henric al I V-lea44, 1922; „Şase personaje în căutarea unui autor*4, 1921 ş.a.). Pe lîngă personajele luate direct din viaţă, P. creează şi personaje „cu cheie*4, uneori adevărate caricaturi umane, măşti groteşti purtătoare ale unor idei abstracte. Aceste personaje, întruchipări în special ale negaţiei, amintind personajele comediei dell’arte, provoacă întotdeauna o criză a iluziilor şi a armăturii de prejudecăţi şi convenţii sociale. Drama pirandelliană izvorăşte din confruntarea conştiinţei mereu frămîntate şi lucide a autorului cu mecanismul realităţilor sociale burgheze, în ultimă instanţă iraţional şi dominat de formalism. Problematica teatrului lui P. şi modul ei de abordare au dus la spargerea schemelor clasice ale teatrului tradiţional, făcînd loc celor mai moderne şi mai îndrăzneţe inovaţii şi experienţe ale tehnicii dramaturgice şi deschizînd drum înnoirilor teatrului mondial (monologul interior şi dedublarea actorului în procesul desfăşurării lui, înglobarea în piesă a indicaţiilor detaliate asupra decorului, personajelor şi jocului). Profund legată de realităţile sociale siciliene şi italiene, cu toate construcţiile ei uneori abstract-simbolice şi artificiale şi a unor concluzii pesimiste, opera lui P. s-a ridicat la surprinderea cu o rară acuitate a conflictelor şi tarelor tipice lumii burgheze contemporane. O parte însemnată a pieselor Iui P. este tradusă în romîneşte. Premiul No-bel (1934X Piranesi, Giovanni Battista (1720—1778), decorator de teatru, arhitect şi teoretician de artă italian, unul dintre marii gravori ai sec. al XVIII-lea. Gravurile sale reprezintă monumente imaginare sau existente „Arcuri de triumf“, 1748— 1765; „Vederi din Roma“, 1748 —1778; „Antichităţi romane *, 4 voi., 1750-1765; „Trofee4*, 1753; „Albano**, 1762-1768; „Paestum**, 1778). în ciclul „Carcerele** (1745—1760), opera sa capitală, imaginaţia sa se orientează spre fantastic, plăsmuind ameţitoare loca- şuri ale spaimei şi torturii. Multe din ciclurile gravurilor lui P. se păstrează la Muzeul de artă al R.P.R. şi la Biblioteca Academiei R.RR. piranometru (METEOR,), instrument pentru măsurarea intensităţii radiaţiei solare difuze. P. pot fi absolute sau relative. Cel mai utilizat tip este p. absolut Ângstrom. Partea sensibilă a acestuia este formată din patru lamele de manganin, protejate printr-un ecran de radiaţia solară directă şi printr-o calotă de sticlă de radiaţia atmosferică de undă lungă. Două dintre lamele, acoperite cu negru de fum, absorb atît radiaţia difuză cît şi radiaţia termică, iar celelalte două, acoperite cu alb de zinc sau de magneziu, absorb numai radiaţia termică; din diferenţa dintre cantităţile de căldură se deduce valoarea radiaţiei difuze. pirargirit (MINER.), sulfo-stibiură naturală de argint, cristalizată în sistemul rombo-edric. Are luciu adamantin şi este colorată în roşu-închis pînă la negru. Se întîlneşte în unele filoane hidrotermale. Este un minereu de argint. în R.P.R. se găseşte Ia Săcărîmb (reg. Hunedoara), Baia de Arieş (reg. Cluj), Baia Mare şi Baia Sprie (reg, Maramureş) ş.a. piraterie (DR.), infracţiune care constă în acte de prădare săvîrşite pe cont propriu de o persoană făcînd parte din echipajul unui vas, în marea Jiberă, prin violenţă sau ameninţare, în scopul de a răpi un alt vas sau bunurile de pe acesta. Se consideră p. şi faptul săvîrşit împotriva unui vas de către persoanele aflate la bordul său, în scopul sus-arătat, precum şi faptul de a provoca prin orice mijloc naufragiul sau eşuarea unui vas spre a-şi însuşi încărcătura lui sau a-i prăda pe călători. Constituind şi o crimă de drept internaţional, toate statele trebuie să colaboreze Ia reprimarea p. în marea liberă sau în orice alt loc care nu este supus jurisdicţiei unui stat. pirazolină (FARM.) y. anti-pirină. Pirenne [pirenj, Henri (1862 — 1935), istoric belgian, specialist în istoria evului mediu. 758 PIRNA A fost profesor la Universitatea din Gand. A scris numeroase lucrări, dintre care cea mai importantă este „Istoria Belgiei " (7 voi,, 1900 — 1932), valoroasă prin cercetarea cori-cret-istorică a evenimentelor şi prin bogăţia de material faptic adunat. A considerat în mod eronat că ţările din Europa apuseană au trecut la feudalism abia în sec. al Vllî-lea. A exagerat însemnătatea comerţului şi a negustorimii în procesul istoric. piretoterapie (gr. pyretos „febră* şi lerapeia „vindecare*1; MED.), tratament al unor boli realizat prin producerea artificială a unei stări febrile cu diverse mijloace: substanţe pire-togene chimice, preparate de sulf, proteine, lapte, soluţii coloidale, vaccinuri, inoculare de malarie. Pireu, oraş în Grecia, situat în apropiere de Atena, pe ţărmul Mării Egee. Este cel mai important port al ţării, prin care se desfăşoară peste 50% din traficul extern de mărfuri. 183 960 loc. (1961). Important centru industrial: construcţii navale, industrie chimică, textilă, a materialelor de construcţie (ciment, sticlă), alimentară etc. Portul Pireu' deserveşte oraşul Atena, căruia îi este subordonat administrativ. — Istoric. în antichitate a fost principalul port militar şi comercial al Atenei, de care era legat prin aşa-n urnitele „ziduri lungi**, construite la începutul războiului pelopone-siac. în timpul lui Pericle, P» a cunoscut o dezvoltare deosebită, datorită căreia Atena a devenit unul dintre cele mai mari oraşe comerciale ale lumii antice. pirheliometru (gri pyr „foc*\ helios „soare* şi metru; METEOR.), instrument calorime-tric utilizat pentru măsurarea radiaţiei solare directe. Este format dintr-un corp sensibil (constituit dintr-o suprafaţă metalică înnegrită cu negru de platină), care absoarbe radiaţia solară, încălzindu-se. Corpul sensibil este introdus într-un tub şi îndreptat spre Soare, P. pot fi absolute (etaloane) şi relative (actinometre). A-tunci cînd indicatorul valorii Pirheliometru absolut este înlocuit cu un înregistrator, aparatul se numeşte pirhelio-graf. ^ piridină (chim.), C:>HhN. Substanţă organică heterocicli-că, cu caracter aromatic. Este un lichid incolor, cu p.f. 115 C, cu miros caracteristic, neplăcut, toxic. Nucleul p. apare în numeroşi produşi naturali (al-caioizi vegetali: nicotină, anaba-sina, şi vitamine: B6 şi PP). Se extrage din gudroanele cărbunilor de pămînt. Se întrebuinţează ca solvent, ca materie primă în fabricarea unor agenţi de impermeabilizare a textilelor, a unor coloranţi şi a unor medicamente cu acţiune tuber-culostatică (N-hidroximetilnico-tinamida), cu acţiune de stimulare a centrilor vasomotor şi respirator (N-dietil-nicotin-amida) etc. piridoxină (biochim.) v. vitamina B. Pirinei, sistem muntos în sud-vestul Europei, la graniţa dintre Franţa şi Spania; se întinde de la Golful Biscaia la Marea Mediterană pe aproape 450 km. Zona centrală, alcătuită din şisturi cristaline, cuar-ţite, graniţe, este mărginită de calcare şi fiiş. Versantul nordic este abrupt, versantul sudic este format din o succesiune de creste stîncoase tot mai joase. înălţimile oscilează între 2500 şi 3000 m, atingînd în partea centrală 3 404 m în Pic d’Aneto (masivul Mala-detta). După caracterele morfologice se disting trei regiuni: P. vestici, cu înălţimi mijlocii; P. centrali, cei mai înalţi, cu numeroase forme alpine, urme glaciare şi mici gheţari actuali; P. estici, cu culmi alungite despărţite de depresiuni intra- montane. Clima montană temperată, mai umedă în nord şi vest, cu influenţe mediteraneene în sud. Rîuri numeroase cu debit foarte bogat (mari rezerve hidroenergetice). Sînt acoperiţi de păduri şi de păşuni alpine. Zăcăminte de minereu de fier, de mangan, cobalt, nichel, bismut, bauxită, marmură. Numeroase izvoare minerale, în special în nord. Pirin~Planina, masiv muntos în sud-vestul R.P. Bulgaria, între văile Mesta şi Struma. Este format din roci cristaline, înălţimile oscilează, în general, între 1 600 şi 2 000 m, altitudinea maximă este de 2 915 m. Este acoperit de păduri de stejar, fag şi conifere. pirită (MINER.), bisulfură naturală de fier (FeS2)y cristalizată în sistemul cubic, deseori sub formă de cuburi sau de dodecaedri pentagonali, cu feţele striate, sau în mase com- Pirita pacte grăunţoase de culoarea alamei. Este foarte răspîndită în natură şi se formează în cele mai diferite condiţii: mag-matogene, metamorfice, sedimentare. Se utilizează la fabricarea acidului sulfuric; uneori conţine aur, argint, cupru ş.a., elemente care se extrag prin prelucrărea ei . complexă. în R.P.R. se găseşte la Rodna Veche şi la Fundul Moldovei (Carpaţii Orientali), la Boiţa (reg. Hunedoara), la Altîri-r tepe (reg. Dobrogea) ş.a. Pirna, oraş în sud-estul R. D. Germane, în districtul Dresden, situat pe malul stîng al Elbei. 40 900 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, de mătase artificială, de celuloză, siderurgică, de ceramică şi sticlă. însemnat nod feroviar şi port pe Elba. Monumente arhitectonice (secolul al XlV-lea). PIRO- 759 PiROMETRU piro- (gr. pyr, pyros „foc**), element de compunere cu sen-sul „(referitor la) foc“ (ex. pirosfera, pirogravura) sau „(referitor la) temperaturi înalte4* (ex. pirometru). Piroboridava, aşezare dacă întărită, menţionată de geograful Ptolemeu în stînga Şiretului. A fost identificată cu aşezarea întărită descoperită la Poiana (raionul Tecuci, reg. Galaţi). pirocatechină, C^HJ OH)%. Compus organic din clasa fenolilor polihidroxilici (orto-dihidroxibenzen). Se obţine fie din materii tanante prin distilare, fie sintetic din orto-clorfenol. Substanţă solidă, solubilă în apă, cu caracter reductor; pe această proprietate se bazează utilizarea ei ca revelator fotografic. piroclastit (PETROGR.), rocă formată prin depozitarea materialului expulzat în timpul exploziilor vulcanice; acesta poate fi alcătuit din fragmente sau din pulberi de roci care alcătuiau aparatul vulcanic, porţiuni de lavă consolidată în aer (bombe) şi particule mărunte de lavă consolidată (la-pili). După dimensiunile şi formele elementelor componente, precum şi după modul lor de asociere, în cadrul p. se deosebesc brecii vulcanice, aglomerate, cinerite ş.a. piroelecfricitâte (FIZ.), proprietate a unor cristale de a se polariza electric sub acţiunea unei variaţii de temperatură (efect direct) sau de a-şi modifica temperatura sub acţiunea unui cîmp electric exterior (efect invers). P. se întîlneşte la cristalele cu una sau cu mai multe axe de simetrie polare (axe de simetrie neînsoţite de plane de simetrie perpendiculare pe ele), cum sînt, de exemplu, turmalina, wurtzitul, sulfatul de litiu ş.a. De obicei, aceste cristale au o polarizaţie electrică naturală, care este mascată însă de ionii captaţi din atmosferă; efectul piro-electric pune în evidenţă modificarea acestei polarizaţii. pirogă (NAV.), ambarcaţie cu vîsle sau cu pînze, costru-ită prin scobirea sau prin cioplirea unui trunchi de arbore. P. sînt folosite în porturile şi pe apele interioare din Africa, India şi insulele din sud-estul Asiei. pirogenâre (CHIM.), procedeu pentru realizarea unor reacţii chimice între gaze la temperaturi înalte (peste 600°C). Ex. pirogenarea fracţiunilor petroliere. V. şi cocsificare; cracare; piroliză. pirognostie (gr. pyr, pyros „foc“ şi gnoskein „a cunoaşte**; CHIM.), ansamblu de metode de analiză calitativă care se execută cu ajutorul flăcării şi al suflătorului, folosite mai ales pentru recunoaşterea metalelor din minerale prin culoarea flăcării, culoarea perlei de borax, aureola pe cărbunele de lemn etc. Pirogov, Nikolai Ivanovici (1810—1881), chirurg rus, întemeietorul chirurgiei ruse şi unul dintre marii chirurgi ai epocii sale. A fost profesor la Universitatea din Moscova şi membru al Academiei Ruse de Ştiinţe. Celebru prin studiile sale anatomice, P. a introdus în anatomia topografică metoda, astăzi clasică, a secţiunilor pe cadavre congelate; a editat un valoros atlas anatomic. A introdus în practica chirurgicală o serie de procedee operatorii originale. Iniţiator al unui curent nou, modern, în chirurgia de război, P. a introdus pansamentele gipsate de transport la răniţi. Tot el a organizat serviciul sanitar al armatei ruse şi a reorganizat învăţămîntul medical în Rusia ţaristă. In războiul din 1877 — 1878 a activat pe frontul balcanic, fiind în strînse legături de colaborare cu C. Davila. pirogravură (gr. pyr, pyros „foc** şi gravura), tehnică folosită în artele decorative pentru ornamentarea obiectelor de lemn sau de os, constînd din inci-zarea unui desen cu ajutorul unui fier înroşit sau cu un termocauter. In arta populară românească, p. a ocupat un loc important în decorarea obiectelor mărunte de lemn (doniţe, furci de tors etc.). pirol (CHIM.), CţHbN. Combinaţie heterociclică nesaturată, avînd un ciclu format din patru atomi de carbon şi unul de azot. Este un lichid incolor, cu miros caracteristic, cu p.f. 131 °C, toxic; la aer şi la lumină se colorează în roşu-brun, cu timpul sau în prezenţa acizilor se rezinifică. Nucleul p. este foarte răspîndit în natură sub formă de clorofilă, hemoglobină etc. pirolignos, acid ^ (CHIM.), fracţiune condensabilă rezultată în procesul de carbonizare a lemnului şi care are aproximativ următoarea compoziţie: 8— 10% acid acetic şi omologi, 3% fracţiune alcoolică, 7% gudroane solubile, 80% apă. Din a.p. se separă, în cadrul distileriilor de lemn, acid acetic, alcool metilic şi acetonă. piroliză (gr. pyr, pyros „foc** şi lysis „dizolvare**; CHIM.), procedeu folosit pentru realizarea unor reacţii de descompunere, dehidrogenare, condensare, izomerizare, ia temperaturi care depăşesc limita de stabilitate a reactanţilor. V. şi pirogenâre; cracare. piroluzit (MINER.), bioxid natural de mangan (Mn02); frecvent în zonele de alterare a zăcămintelor de mangan. Apare în mase compacte sau pămîntoase de culoare neagră, rar sub formă de cristale care aparţin sistemului tetragonal. Este un minereu de mangan. în R.P.R. a fost întîlnit Ia lacobeni (reg. Suceava), Răzoare (reg. Maramureş) şi Delineşti (reg, Banat). pirometamorfism (gr. pyr, pyros „foc“,* mită „după*‘ şi morpke ,,formă“; PETROGR.), totalitatea transformărilor datorate temperaturilor înalte suferite de rocile din vecinătatea imediată a unui corp eruptiv sau de anclavele prinse în acesta. Prin fenomenul de p* se formează corneene şi calcare cu conţinut de minerale caracteristice (ex. mulit, sanidin etc.)„ pirometru 1. (FIZ.) Instrument folosit pentru măsurarea temperaturilor înalte. — P. e-ieciric, pirometru bazat pe măsurarea variaţiei, în funcţie de temperatură, a tensiunii electromotoare a unui termocuplu sau a valorii rezistenţei electrice a unui conductor electric (termo-rezistenţă). Limita superioară a domeniului de măsură, determinată de punctul de topire al metalelor din care sînt confecţionate termocuplul sau termo~ PIROP 760 PISA rezistenţa, este de aproximativ I 700°C« — P. optic, pironi etru bazat pe evaluarea energiei radiante emise de corpul a cărui temperatură se măsoară. Evaluarea energiei se face fie prin măsurarea energiei radiante totale (nedescompuse specr trai), utilizîndu-se un receptor de energie adecvat, fie prin compararea fo-tometrică a corpu-lui cercetat cu o sursă auxiliară de energie radiantă. Limita inferioară a domeniului de măsură este de aproximativ 600°C, temperatură la care corpurile încep să devină in- candescente. 2* (CHIM.) Pi~ rometru ceramic, corp de formă piramidală (cu secţiune triunghiulară), compus din a-mestecuri minerale bine definite, astfel încît fiecare compoziţie să corespundă unei temperaturi de înmuiere fixă şi reproductibilă. Serveşte la determinarea temperaturilor înalte. Temperatura caracteristică pirometrului ceramic este atinsă cînd vîrful piramidei atinge, prin înmuiere, planul bazei. Se mai numeşte con Seger şi con ceramic. pirop (MINER.), silicat de magneziu şi aluminiu din grupa granaţilor. Cristalizează în sistemul cubic sub formă de cristale de dodecaedru romboidal, de culoare roşie-deschisă. P. este un mineral relativ rar şi se întîlneşte în periodotite, kimbertite, serpentine şi eclo-gite. Se utilizează ca piatră semipreţioasă. piroplasmoză (MED. VET.), denumire generică dată unui grup de boli parazitare ale animalelor domestice, provocate de paraziţi monocelulari din ordinul Piroplasmidea, care parazitează globulele roşii din sînge. P. se transmite prin că-puşi şi este frecventă la taurine, cabaline şi ovine. Se previne prin măsuri de igienă (folo-sindu-se insecticidele), iar pentru tratament se folosesc substanţe chimice. pirotehnie (TEHN.), tehnica fabricării unor materiale, piese şi dispozitive care servesc la aprinderea muniţiilor armelor de foc, a unor substanţe explozibile, a artificiilor etc. Cele mai importante produse ale p. sînt: capsele pentru cartuşe, capsele de aprindere pentru focoase, capsele detonante pentru încărcături explozive brizante, miniere sau militare, fitilurile detonante, amorsele şi detonatoarele electrice, cartuşele pentru armamentul portativ etc. pirotină (MINER.), sulfura naturală de fier (FenS12), cristalizată în sistemul hexagonal. Formează cristale lamelare dispuse în rozetă sau mase compacte. Este colorată în galben-închis cu reflexe brune-roz şi are proprietăţi slab magnetice. Se întîlneşte mai ales în filoane hidrotermale şi în şisturi cristaline. în R.P.R. se găseşte la Herja (reg. Maramureş), în Munţii Ţibleş ş.a. piroxeni (MINER.), grup important de silicaţi de magneziu, fier, calciu, aluminiu, sodiu, potasiu ş.a. care apar în cristale prismatice de culoare verde-măslinie pînă la negru, cu luciu sticlos, uneori semi-metalic, şi cu clivajul caracteristic după două direcţii. Se disting p. rombici (bronzit, hi-persten etc.) şi p. monoclinici (di-opsid, augit, egirin ş.a.). P. sînt componenţi ai rocilor eruptive, ai skar-nelor şi ai unor şisturi cristaline. în R.P.R. apar în ande-zitele şi bazaltele neogene din reg. Maramureş, munţii Metaliferi, Căli-mani-Harghita, în gabrourile şi melafi-rele mezozoice din munţii Drocea, în gabrourile paleozo-ice de la Iuţi (Banat) şi din Dobrogea etc. piroxenit (PE-TROGR,), rocă e~ ruptivă ultrabazică, constituită mai ales din piroxen. In mod frecvent se găseşte asociat cu perido-titele şi gabrourile piroxiline (CHIM.), amestecuri de esteri nitrici ai celulozei, folosite în industrie la fabricarea explozibililor, a co-lodiului, a celuloidului, a lacurilor şi a emailurilor. V. ' şi nitroceluloză. piruetă 1. (COR.) Figură de dans constînd din turaţia completă a unui dansator, executată e un singur picior. 2. (SPORT) nvîrtire^ cursivă a corpului în jurul axului său vertical, făcută cu scopul de a imprima o anumită viteză obiectului (greutate, disc, ciocan) în diferite probe din atletism. piruvic, acid (BIOCHIM.), HzC—CO COOH. Acid ceto-nic, produs intermediar în metabolismul glucidelor şi ami-noacîzilor, precum şi în fermentaţia alcoolică. Se mai numeşte acid a-cetopropionic. Pisa, oraş în’ Italia, situat pe rîul Arno, în apropiere de vărsarea acestuia în Marea Ligurică. 91 000 loc. (1961). Industrie textilă, farmaceutică, constructoare de maşini, a sticlei. Comunică printr-un canal navigabil cu portul Livorno. Nod feroviar. Universitate (din 1338). Vestite monumente de arhitectură, printre care mai important este complexul constituit din Dom (1063— UI8), Campanilla (1174), care, din pricina cedării solului, are o Pisa. Domul şi Campanilla PISANELLb 761 PISCUL CRĂSAN1L0R înclinaţie de peste 4 m, baptisteriul (1153), cu amvonul lucrat de N. Pisano, precum şi SantoCampo (cimitirul cu fresce de Lorenzetti, Gozzoli ş.a.). Pisanello (pe numele adevărat Antonio Pisano) (înainte de 1395—1450 sau 1455), pictor, desenator şi medalior italian din Verona. A pictat fresce la bisericile Santa Anastasia şi San Fermo Maggiore din Verona, compoziţii de şevalet („ Vînătoarea Sf. Hubert**, „Apariţia Fecioarei**) şi portrete („Portretul unei doamne“, „Lionello d’Este**, „Isabella d’Este**), dovedind un ascuţit simţ de observaţie. Realistă în detaliu, arta rafinată a lui P. degajă, prin concepţia de ansamblu şi prin ondulaţia desenului, atmosfera goticului internaţional. Ca medalior, a realizat numeroase capodopere ale genului, remarcabile prin desenul pur şi sugestiv şi prin nobleţea expresiei („Ioan Pa-leologul“, „Lionello d’Este**, „Sigismondo Malatesta“ etc.). pisanie (slav. pisaniie „în-semnare**, „scriere**), inscripţie aflatăxla intrarea unor biserici sau axiinof mănăstiri, sculptată în piatră sau în metal, alteori pictată. P. cuprinde, de obicei, o invocaţie religioasă, numele ctitorului cu unele amănunte biografice ale vieţii acestuia, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv. Constituie obiect de studiu al epigrafiei. Pisano, familie de sculptori italieni care au întemeiat la Pisa prima mare şcoală de \ sfculptură italiană. Nicola P. (c. 1225—1278 sau 1287) a lucrat basoreliefuri şi uneori sculptură rotundă (două reliefuri pe portalul catedralei din Lucca; reliefurile stranei baptisteriului din Pisa, 1260; fîntîna din piaţa din Perugia). N.P. a sintetizat în mod original tradiţiile statuarei antice, inovaţiile sculpturii în fildeş bizantine şi ale sculpturii gotice franceze, rea-lizînd o artă plină de forţă, caracterizată prin aspiraţiile ei umaniste. Giovanni P. (1240 sau 1250 — 1320 sau 1329), arhitect şi sculptor, fiul lui Nicola Pisano. Ca arhitect, a creat, în stil gotic, b iserica ~ Santa Maria della Spina din Pisa. In statuile sculptate pentru faţada catedralei din Siena, în care sînt înfăţişaţi, în proporţii depăşind mărimea naturală, profeţi, si-bile şi filozofi, G.P. afirmă un patos de inspiraţie gotică şi o mare varietate de soluţii plastice. Prin amestecul de realism şi de expresionism gotic, opera lui G.P. a dominat sculptura italiană din trecento (sec. al XI V-lea). Andrea P. (pe numele adevărat Andrea da Pontedera) (1273 sau 1296 — 1348), sculptor şi arhitect italian. Ca arhitect, a construit catedrala din Orvieto. în sculptura sa gotică se resimte o notă de demnitate clasică, datorită influenţei lui Giotto, după desenele căruia a realizat, pe campanilele bisericii Santa Maria del Fiore, reliefurile înfăţişînd meseriile. Importante sînt basoreliefurile în bronz de pe prima poartă a baptisteriului din Florenţa, care reprezintă viaţa sf. Ioan Botezătorul. Atenţia lui A.P. se îndreaptă mai mult către echilibrarea valorilor plastice. Nino P. (pe numele adevărat Nino da Pontedera) (c. 1342—1368), fiul lui Andrea Pisano, sculptor. „Madonele** sale, executate în maniera statuarei gotice franceze, exprimă delicateţe şi graţie. Pisarev, Dmitri îvanovici (1840—1868), critic literar şi publicist democrat-revoluţionar rus. în anii 1861—1862 a făcut parte din conducerea revistei progresiste „Russkoe slovo“ (Cuvîntul rus). Pamfletul său „Guvernul rus sub protecţia lui Schedo-Ferroti“ (1862), în care lua apărarea lui Herzen, i-a atras patru ani şi jumătate de temniţă. P. a acordat o mare însemnătate ştiinţei în dezvoltarea socială, fiind un popularizator merituos al ştiinţelor naturii, în special al darvinismului. Concepţia sa materialişt-metafizică a fost influenţată de materialismul vulgar. Deşi nu întotdeauna consecvent, P, a fost, în estetică, un promotor *1 realismului critic. pisc, pinten sau creastă secundară, t de mică întindere, care se detaşează dintr-o creastă sau dintr-o culme principală şi domină o vale sau o depresiune. Piscator, Erwin (n. 1893), regizor şi director de teatru german. A lucrat mai ales la Berlin, unde, în 1923, a preluat conducerea Zentral-Theater-ului. în 1927, P. a deschis un teatru propriu, aşa-numita „Pis-catorbiihne**, la Nollendorf-platz, al cărui mare succes a f ost „Aventurile bravului soldat Svejlf*, adaptare de Bertoit Brecht după romanul lui J. Hassk. La data venirii lui Hit-ler la putere, P. se afla în U.R.S.S. Apoi a ţinut un ciclu de conferinţe în diferite capitale europene. Stabilit la New York, a pus bazele unei şcoli de artă dramatică: The Dramatic Workshop. După război, P. a colaborat cu teatrele din Ham burg, Berlin, Ziirich, Mann-heim, Essen. Trebuie socotit iniţiatorul teatrului politic în Germania, fundamentat teoretic în cartea sa „Teatrul politic** (1929). Punerile sale în scenă, care recurg deseori ia mijloace scenice de tehnică modernă, la proiecţii cinematografice, ilustrează influenţa în artă a evenimentelor politice şi a actualităţii. piscicultura, ramură a economiei apelor care se ocupă de reproducerea, creşterea, recoltarea şi condiţionarea peştelui în vederea prelucrării, precum şi de ansamblul măsurilor pentru sporirea rezervelor piscicole din bazinele de apă naturale, heleşteie şi iazuri. Fondul piscicol al R.P.R. era în 1964 de peste 700 mii ha. în vederea dezvoltării intensive a p. au fost organizate pepiniere şi staţiuni piscicole experimentale, is-a procedat la popularea rîurilor şi la amenajarea de heleşteie sistematice şi iazuri (peste 3 000 ha) etc. Paralel cu aceasta, ca urmare a lucrărilor agro-piscicole întreprinse, în prezent p. a devenit şi una dintre ramurile de producţie din cadrul gospodăriilor agricole de stat şi al cooperativelor agricole de producţie. Piscul Grăsanilor, înălţime care domină Valea Ialomiţei în apropiere, dedatul Crăsani, raionul Lehîiu, reg. Bucureşti, unde s-au descoperit urmele unei aşezări daco-getice, puternic întărite, din a doua epocă a fierului. Urmele mate- PISEMSKI 762 PISTĂ riale descoperite (amfore, vase, teracotă etc.) atestă legăturile strînse ale geto-dacilor din Cîmpia Română cu cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre. Pisemski, Aleksei Feofilak-tovici (1821 — 1881), scriitor re-alist-critic rus. în opera sa (nuvelele: „Molîul“, „Căsătorie din dragoste", „Bătrîna boieroaică"; romanele: „0 mie de suflete**, 1858, trad. rom. 1953; „Oameni de la 1840“, 1869; „în vîltoare“, 1871, şi piesa „0 soartă amară“), P. zugrăveşte cu ironie marasmul intelectual al societăţii nobiliare provinciale şi, mai ales, ifosele pseudoromantice ale tinerilor pierde-vară. în anii de criză revoluţionară, P* a alunecat pe panta conservatorismului. pisică1 (Felis), gen de mamifere carnivore din familia felidelor, cu capul rotund, botul foarte scurt, maxilarele puternice, ghearele retractile şi ascuţite. P. sînt răspîndite pe toată suprafaţa globului. în afară de Australia şi de Madagascar. Specia tipică o reprezintă p. sălbatică europeană (Felis sylvestris), cu corpul lung de circa 70 cm cu blană deasă, de culoare cenuşiu-găîbuie. Pisică sălbatică cu vîrful cozii negru precedat de două inele negre; trăieşte în pădurile Europei, inclusiv în ţara noastră. P. sălbatică africană (Felis ochreata). din Pisici domestică nordul Africii, este strămoşul p. domestice. Pisica domestică are corpul mai mic decît al pisicii sălbatice. Prezintă un număr mare de rase şi de varietăţi (comună, angora, siameză, chinezească etc.), diferite în ceea ce priveşte mărimea şi culoarea. pisică2 (TEHN.), cărucior de-plasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor. Poate fi acţionat manual sau mecanizat. Se mai numeşte cărucior de macara. pisică~d e-m are ( T rygon pastinaca), specie de peşti cu scheletul cartilaginos (plagio-stomi), lung de 60—70 cm şi avînd greutatea de 6—15 kg, Pisică-de-mare cu corpul turtit dorsoventral, rombic, lipsit de solzi; coada are formă de bici şi este prevăzută cu un spin străbătut de un canal, prin care se varsă veninul unei glande. Este un peşte ovovivipar. în apele lito-rale româneşti este rară. Pisistrate (c. 600—c. 527 î.e.n.), om politic atenian. S-a remarcat în timpul războiului Atenei împotriva Megarei. în anul 560 î.e.n. a instaurat tirania la Atena. în timpul lui P., Atena a cunoscut o mare dezvoltare economică, socială, politică şi culturală; atunci au fost puse bazele viitoarei hegemonii ateniene în lumea gre- CCâSCă Pissarro, Camille (1830— 1903), pictor şi grafician francez, unul dintre promotorii şi reprezentanţii de frunte ai impresionismului. Observator neobosit al naturii, a redat in pînzele sale în special poezia satelor, a catedralelor medievale, a arterelor animate ale metropolei. Influenţat la început de Corot, Daubigny şi Courbet, s-a raliat, după 1870, grupării impresioniste. Artist cu vederi progresiste, P. a fost un ani- C. Pissarro (autoportret) mator al expoziţiilor impresioniste şi un neobosit factor de legătură între grupurile novatoare ale picturii franceze moderne. După 1886 aderă temporar la neoimpresionism, renunţînd însă, în 1890, la tehnica picturală specifică acestuia, pentru a se întoarce la o pictură întemeiată pe un desen ferm al formelor şi pe o mare bogăţie cromatică. A pictat, de asemenea, portrete, nuduri şi naturi moarte. Alături de pictura în ulei a practicat acuarela, gravura cu acul şi litografia. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. („Primăvara**) şi în unele colecţii particulare din ţara noastră (colecţia dr. Dona, col. C. Baraschi). pistă 1. (DRUM., AV.) Fîşie de teren special amenajată pentru o circulaţie cu caracter deosebit (ex. biciclete, alergări de cai, curse de automobile etc.). P* destinate decolării şi aterizării avioanelor sînt betonate sau asfaltate şi prevăzute cu instalaţii optice sau cu dispozitive radioelectrice, pentru a permite aterizarea şi decolarea în timpul nopţii sau în zilele fără vizibilitate bună. 2. (SPORT) Teren special amenajat pentru desfăşurarea unor probe sportive. Dimensionate ca lungime şi determinate ca formă în raport cu cerinţele regulamentare ale diferitelor ramuri de sport, p. sînt acoperite cu zgură (atletism, motoci-clism), cu beton (ciclism, automobilism), cu lemn (în unele săli de sport pentru atletism) sau sînt amenajate pe crusta de sare a unor lacun sărate care au secat (automobilism). 3, (CINEMA) Pistă sonoră, porţiune dispusă lateral de-a lungul PISTIL 763 PÎTAGORA peliculei, ca o fîşie în-gustă alături de imagine, care cuprinde înregistrarea sunetului unui film. în redarea mono-fonică există o singură p, de înregistrare; în redarea stereofonică există mai multe p. de înregistrare, alăturate pe aceeaşi peliculă. pistil 1. (BOT.) V. şineceu 2. (CHIM.) Piesă cilindrică sau uşor tronconiiă, cu un capăt în formă de calotă sferică, din sticlă, porţelan, agat, metal, folosită pentru pulverizarea şi omogenizarea diferitelor substanţe în m o j a r. Pistoia, Cino da (1270 î337), poet liric din şcoala „dulcelui stil nou'. A fost judecător. A participat la luptele politice ale timpului de partea guelfiior albi (ca şi Dante). în versurile sale lirice, P. a cîntat cu multă naturaleţe, într-un stil elegant, bogat în imagini şi în culori de mare varietate, dragostea şi suferinţele pricinuite de ea. Prin tonalitatea nostalgică a creaţiei sale şi prin factura elegantă a versului, îl anunţă pe Petrarca. pistol1 1. (MILIT.) Armă de foc de dimensiuni mici, mînujtă cu o singură mînă. — P^mitralieră, armă automată uşoară, de lungime mai mică decît cea a puştii-mitraliere şi cu bătaie mai mică decît a acesteia. Sin. automat. — P. de rachete (sau de semnalizare), pistol cu ajutorul căruia se trag cartuşe de semnalizare. Pistoale mitralieră 2. (TEHN.) Aparat portativ care are forma apropiată de aceea a unui pistol1 (1) şi care serveşte la acoperirea suprafeţei unui obiect, prin împroşcare, cu diferite substanţe. — P. de metalizare, pistol pentru metalizarea prin topire, pulverizare şi împroşcare a suprafeţelor, obiectelor metalice sau nemetalice (lemn, hîrtie, materiale textile, sticlă etc.). — P. de vopsit, pistol care serveşte ia vopsirea obiectelor, prin pulverizarea, proiectarea şi repartizarea uniformă a vopselei pe suprafaţa acestora, P. de v. pot fi: mecanice, pneumatice, electrostatice. — P. de sudare v. suflat. pistol2, numele sub care erau cunoscute monedele franceze cu titlu de greutate similară cu scuzii spanioli emişi de Carol Quintul. pistol3 (SPORT), denumirea a două probe de tir: pistol viteză, care se execută prin trageri automate asupra unor ţinte mişcătoare, şi pistol precizie, care se execută prin trageri foc cu foc asupra unei ţinte. pistolet (MILIT.), armă de foc portativă, semiautomată, scurtă şi uşoară, care permite tragerea cu o singură mînă. Spre deosebire de revolver, p, are magazia de cartuşe în formă de încărcător, montat în patul său. piston (TEHN.), organ de maşină folosit la unele motoare termice, pompe, compresoare etc., care contribuie la transformarea energiei fluidului din cilindru (abur, gaze de ardere, aer etc.) în energie mecanică (în cazul motoarelor) sau invers (în cazul pompelor şi compresoa-relor). P. are o mişcare de translaţie rectilinie în cilindru; pentru transformarea acesteia în mişcare de rotaţie (sau invers), p. se cuplează direct sau prin intermediul capului de cruce cu biela şi manivela, După felul cum sînt construite se deosebesc: p.-disc (întrebuinţate mai ales la motoarele cu abur), p.-pahar (folosite ia motoarele cu ardere internă), p. etajate sau în trepte (cu suprafeţele active de diametre diferite, întrebuinţate la compresoare diferenţiale, cu două etaje de presiune), p. cu supapă (caracterizate prin prezenţa unei supape în discul care constituie capul; sînt folosite la unele pompe), p.-rotor, folosite la motoarele cu piston rotativ Wankel. — P. plunger, piston cu suprafaţa exterioară netedă (fără caneluri) şi la care etanşeitatea este asigurată fie prin presgarnituri fixate de cilindri, fie printr-o ajustare de mare precizie a pistonului în cilindru (ex, pompele de injecţie de la motoarele diesel). — (EXPL. PETR.) P. liber, dispozitiv folosit pentru extragerea fluidelor din sondele productive, constituit dintr-un corp cilindric de oţel, prevăzut cu o supapă la interior şi cu şanţuri sau cu garnituri de etan-şare la exterior. pistonâre (IND. EXTR.), Operaţie de extracţie treptată a ţiţeiului din gaura de sondă, folosită la punerea în funcţiune a sondelor. P. se execută cu ajutorul unui piston de formă specială (piston de p.)> construit dintr-o tijă tubulară de oţel echipată la exterior cu garnituri de etanşare şi la partea inferioară cu o supapă cu bilă. Pistonul este introdus în gaura de sondă sub nivelul lichidului şi este apoi tras cu ajutorul unui cablu, aducînd astfel ia suprafaţă întreaga coloană de lichid de deasupra. pitâc, monedă austriacă de argint care a circulat în ţările române în sec. al XVIII-lea. Pitagora (c. 580—c. 500 î.e.n.), matematician şi filozof idealist grec, originar din Samos, întemeietorul pitagoris-mului. Exponent al aristocraţiei sclavagiste, F. a fost conducătorul partidului aristocratic din Crotona, în sudul Italiei. Scrierile lui nu s-au păstrat. Tradiţia atribuie lui P* descoperirea teoremei geometrice şi a tablei de înmulţire care îi poartă numele, precum şi alte descoperiri în domeniul matematicii. în realitate, ideile şi descoperirile lui P. nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor săi. V. şi pitagoreicii. — Tabla lui P., tablă de înmulţire care se compune dintr-un pătrat cu 10 linii şi 10 coloane. Pe PITAGOREICII 764 PITEŞT prima linie se scriu numerele de la unu la zece; pe a doua linie, dublul numerelor de pe prima linie; pe linia a treia, suma numerelor din primele Pitagora două linii; pe linia a patra, suma numerelor din liniile întîia şi a treia; pe linia a cin-cea, suma numerelor din liniile întîia şi a patra etc. In punctele A de intersecţie a liniilor şi coloanelor se află produsul numerelor din prima linie şi din prima coloană. — Teorema lui P., teoremă conform căreia, într-un triunghi dreptunghi, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor. pitagoreicii, adepţii curentului filozofic idealist şi ai şcolii de matematică din Grecia antică întemeiate de Pitagora în sec. al Vl-lea î.e.n. şi avîndu-şi centrul, la început, în coloniile greceşti din sudul Italiei. P. au constituit nu numai o şcoală filozofică şi matematică, ci şi o organizaţie politică a aristocraţiei sclavagiste şi o confrerie religioasă. Ei au făcut descoperiri importante în domeniul aritmeticii (noţiunea numerelor prime şi compuse, noţiunea iraţionalită-ţii, contribuţii la teoria mediilor şi proporţiilor etc.), al geometriei şi astronomiei. Au abandonat, pentru prima oară, concepţia geocentrică, afirmînd că Pămîntul se mişcă în jurul unui foc central. P. au tins însă să fetişizeze matematica, s-o transforme într-o doctrină mistică şi ezoterică, afirmînd că esenţa tuturor lucrurilor sînt numerele, reprezentate la început ca realităţi spaţiale, iar apoi ca entităţi ideale. P. au formulat concepţia potrivit căreia întregul univers constituie o armonie de numere, armonie care trebuie să se reflecte şi în ordinea politică a cetăţii. Mistica numerelor s-a împletit la p. cu credinţa în nemurirea şi în transmigraţiunea sufletelor şi cu o morală asce-tică-religioasă. In ciuda concepţiei lor idealiste, p. au contribuit la formarea ideii despre legitatea obiectivă a naturii şi la ridicarea gîndirii filozofice pe planul abstracţiei, dincolo de realitatea senzorială nemijlocită. P. şi-au exercitat influenţa de-a lungul mai multor secole. In sec. I —- II e.n., pita-gorismul a fost reînviat de curentul decadent al neopitago-rismului, care a îmbinat latura mistică a p. cu platonismul, cu stoicismul şi cu diferite doctrine religioase. pitar (în evul mediu, în ţările române), dregător însărcinat cu pregătirea şi cu distribuirea pîinii la curtea domnească. Avea ca subalterni pe vtori~ şi tretipitar şi mai mulţi pitârei, care formau împreună o breaslă boierească. Pitcairn [pitchezn/, mic arhipelag în sud-estul Polineziei, colonie a Marii Britanii. Su prafaţa: 47 km*. Populaţia: 150 loc. (1962), descendenţi ai marinarilor englezi şi ai femeilor tahitiene care au naufragiat cu vasul „Bounty“ (în 1790). Cultnri de portocali, ananas, batate. Se practică pescuitul. pitecantrop (gr. pithehos „maimuţă“ şi anthropos „om“; Pithecanthropus erzctus; ANTROPOLOGIE), strămoş al omului, ale cărui urme au fost descoperite de E. Dubois, în 1891 - 1892, lîngă Trinil, în insula Java. Vîrsta aproximativă a fosilelor descoperite este fixată pentru sfîrşitul erei terţiare şi începutul celei cuaternare. Calota craniană a p. este turtită ca la maimuţe; osul frontal prezintă o proeminenţă continuă, capacitatea craniană a lui fiind însă mai mare decît a maimuţelor. Dantura este de tip simian, iar femurul are o formă absolut asemănătoare cu cea omenească. Studiile antropologice au arătat că p* era adaptat atît la viaţa terestră cît şi la cea arboricolă. Piteşţi, oraş regional situat pe malurile rîului Argeş, reşedinţa regiunii Argeş, centru industrial, comercial şi cultural. 52 070 loc. (1964), cu localităţile subordonate 71 400. Aici se produc tananţi (Fabrica de produse tanante ,,Argeşul“), poduri şi construcţii metalice (întreprinderea metalurgică de stat), fibre şi ţesături din bumbac (întreprinderea „11 Vedere din Piteşti PITIA 765 P1TUITRINĂ Iunie“), încălţăminte de piele, cherestea, produse alimentare etc. Numeroasele construcţii din ultimii ani au dat P. aspectul unui oraş modern. Institut pedagogic de trei ani, teatru, muzeu regional. Monumente istorice: biserica „domnească** (sec. al XVII-lea), cu pridvor etajat; în apropierea oraşului se află mănăstirea Vieroşi (1573). — Raionul P., cu 100 600 loc. (1964). Exploatări forestiere şi de petrol. Industrie de prelucrare a lemnului (Comăneşti). Culturi cerealiere (în special porumb şi grîu), pomicultură şi creşterea animalelor. Pitia» la vechii greci, preoteasa oracolului din Delfi. Aşezată pe un trepied deasupra unei văgăuni din care ţîşneau vapori ameţitori, rostea, în delir, cuvinte enigmatice, considerate răspunsuri ale zeului Apolo. pitic (MED., BIOL.) 1. Adj. (Despre oameni, animale sau plante) De statură foarte mică, de /dimensiuni foarte reduse. 2. fiubst. Individ a cărui talie este mult inferioară celei mijlocii, ca urmare a unei tulburări endocrine, a unor leziuni nervoase, cardiace, renale, a unor carenţe alimentare etc. Pitică aibă (ASTR.), stea cu masa de ordinul masei Soarelui, puţin strălucitoare şi de diametru mic, comparabil cu cel al Pămîntului; în general este de culoare albă, formată din gaze într-o stare numită degenerată, putînd ajunge ia densităţi de sute de milioane de ori mai mari decît densitatea apei. : piting (TEHN.), aspect al uzurii, care se manifestă sub forma unor mici gropiţe (ciupituri) pe suprafaţa de contact a pieselor. P. se întîlneşte la piesele la care contactul se face pe o suprafaţă redusă, sarcina care acţionează pe aceste suprafeţe fiind variabilă, iar mişcarea lor este de rostogolire (ex. Ia rulmenţi, roţi dinţate, bandajele roţilor de la locomotive, vagoane). pitiriâzis (din. gr. pityron „tărîţe“; MED.), boală de piele caracterizată prin descuamaţie fină, asemănătoare tărîţei. P. se datoreşte unor ciuperci şi prezintă diferite aspecte clinice. Piton (în mitologia greacă), balaur uriaş ucis de ^eul Apolo la Delfi. în amintirea acestei lupte legendare, la Delfi se organizau, din patru în patru ani, jocurile pitice, la care participau tineri din toate cetăţile greceşti. piton1 (Python; ZOOL.), gen de şerpi neveninoşi din familia boidelor, cu corpul de circa 10 m lungime; prezintă rudimente de membre posterioare Piton sub formă de resturi de gheare în vecinătatea orificiului cloa-cal. Trăieşte în Africa şi în sudul Asiei şi se hrăneşte mai ales cu mamifere mici. Pielea unor specii de p. este folosită în industria încălţămintei, în marochinărie etc. piton2, instrument metalic în formă de ţăruş (c. 15—20 cm), folosit de aipinişti pentru a se asigura în timpul escaladării pe stîncă. pitoresc ? caracterul unor medii naturale şi sociale, al unor obiecte, fenomene, personaje de a ni se înfăţişa plastic, detaliat în culori vii şi forme variate, care le individualizează. Există astfel un p. al peisajului citadin sau rural, al periferiilor, bîlciurilor şi bazarelor, al costumelor, al limbajului etc. Scriitorii romantici au excelat în cultivarea p. exotic, istoric sau folcloric, pe care l-au redat printr-o mare bogăţie şi varietate de imagini. în sens general, termenul se aplică şi creaţiilor muzicale sau plastice care realizează culoarea locală. Pitot [pito/, tub ^ (după numele fizicianului francez H. Pitot, 1695-1771; HIDRO-TEHN.), aparat folosit pentru determinarea vitezei de curgere a unui fluid. Este constituit dintr-o sondă prevăzută cu un canal central (deschis Ia un capăt) şi un canal lateral (avînd un orificiu cu axa perpendiculară pe direcţia sondei), care se continuă cu două tuburi (perpendiculare pe sondă) puse în legătură cu un manometru diferenţial. pitpalac (ZOOL.) v. prepeliţă. Pitt, William senior (1708— 1778), om politic englez, lider al partidului whig. A fost în mai multe rînduri ministru, iar între 1766 şi 1768 prim-ministru. Pitt, William junior (1759 —1806), om politic englez, lider al „noilor tory‘\ fiul lui William Pitt senior. Prim-mi-nistru (1783-1801 şi 1804— 1806). A fost unul dintre principalii organizatori ai coaliţiilor statelor europene împotriva revoluţiei franceze (1789—1794) şi împotriva Franţei napoleo-neene. Guvernul condus de P. a suspendat, în 1794, legea „H abeas Corpus" şi a instaurat în ţară un regim al arbitrarului poliţist; a reprimat răscoala marinarilor din flota de război (1797), iar în 1799 şi 1800 a promulgat legile prin care au fost interzise organizaţiile muncitoreşti. în 1798 a înăbuşit răscoala din Irlanda, încorporînd această ţară în Marea Britanie (1801). Pittermann, Bruno (n. 1905), preşedinte al Partidului socialist austriac şi vicecancelar aî Republicii Austria (din 1957). Este preşedinte ai Internaţionalei socialiste (din 1964)» Pittsburgh [piţba.-gj, oraş în S.U.A., în sud-vestul statului Pennsylvania. 604 330 loc. (1960), cu localităţile subordonate 1 804 400 loc. Unul dintre cele mai mari centre industriale din S.U.A., renumit prin producţia sa siderurgică. Mai are industrie electrotehnică, cocso-chimică, de materiale refrao* tare, a aluminiului, alimentară (produse din carne), a sticlei, constructoare de maşini, chimică. Este un mare nod feroviar, rutier şi aerian şi port fluvial pe Ohio. Universitate şi alte institute de învăţamînt superior, biblioteci, muzee. pituitrină (FARM.), hormon extras din hipofiza posterioară. Are acţiune vasopresoare, anti- PITULICE î 766 PlLNIE diuretică şi ocitocica. Se mai numeşte vasopresină, glanduitrin. pitulice (Phylloscopus col-tybita), specie de pasăre călătoare insectivoră din ordinul paseriformelor, mai mică şi mai zveltă decît o vrabie, pe spate de culoare brună-verzuie, pe pîntece de culoare cenuşie; foarte vioaie. Pitulicea îşi face cuibul pe pămînt sau aproape de pămînt. Iarna migrează spre sud. pitură (NAV.), vopsea pe bază de ulei sau de răşini, folosită pentru nave. Se utilizează p. anticorosive, p. antivegeta-tive (cu substanţe toxice) etc, piţigoi (Parus maior), specie de pasăre din ordinul pase-riformelor, puţin mai mică decît o vrabie, cu corp ovoid, cu cioc scurt şi conic şi cu coada scurtă. Are capul şi pieptul negre, obrajii albi, spatele albastru-verzui şi cenuşiu, iar pîntecele galben cu o dungă longitudinală neagră. Este o pasăre sedentară în ţara noastră. Foarte folositoare pentru Piţigoi pomicultură, deoarece se hrăneşte cu insecte dăunătoare (larve şi adulţi). Cuibul şi-i face în scorburi. Piuariu^Mdlnar v. Molaar* Fusariu. piuă (TEHN., IND. TEXT.) 1« Instalaţie sau maşină folosită pentru prelucrarea (împîslirea) ţesăturilor de lînă prin batere cu ciocanul, îndesare, presare între cilindre şi frecare într-un mediu umed şi cald (acid sau bazic), pentru a le face mai compacte. Se deosebesc p. cu ciocane şi p. cu cilindre. 2. (IND. EXTR.) Parte componentă a unui şteamp, formată dintr-o cutie metalică în care sînt montate nicovalele pe care cad săgeţile şteampului. piuliţă (TEHN.), organ de maşină folosit la asamblări filetate sau la mecanismele cu şurub, de o anumită formă, avînd la mijloc o gaură cilindrică filetată. P* care serveşte (împreună cu şurubul) la asamblarea demontabilă a altor piese 3e numeşte p. de fixare, iar aceea care serveşte la transmiterea unei mişcări sau a unei forţe poartă numele de p. de mişcare. Forma lor exterioară depinde de ansamblul mecanismului în care se montează. Pius, numele a 12 papi, dintre care mai cunoscuţi au fost: P. al II-lea (numele laic Enea Silvio Piccolomini (1458—1464), umanist erudit, autor al teoriei potrivit căreia românii descind din romanii exilaţi în Dacia. A încercat să organizeze o ligă antio-tomană, în care scop a purtat tratative şi cu Ştefan cel Mare. P. al IX-lea (1846 -1878), ostil unificării Italiei, s-a închis în Vatican în 1870, după ocuparea Romei, consi-derîndu-se prizonier. A condamnat ideile democratice şi progresiste, mai ales pe cele socialiste, în enciclica „Syi-labus“ (1864). Sub presiunea sa, Conciliul î Vatican (1869) a definit dogma despre infailibilitatea papii. P. al Xl-lea (1922—1939) a pus capăt, în 1929, conflictului dintre statul italian şi papalitate, conflict care dura din 1870, şi a încheiat concordate cu diferite state, printre care şi cu România (1929). P. al XII-lea (numele laic Eugenio Pacelli) (1939— 1958) a întreţinut legături cu hitleriştii, începute încă din perioada cînd a fost nunţiu papal în Germania (1917—1929). A emis un mare număr de decrete împotriva democraţiei şi socialismului, ameninţînd cu excomunicarea pe catolicii susţinători ai acestora (1949). Prin întreaga sa orientare a accentuat trăsăturile conservatoare ale politicii Vaticanului. pivă (în evul mediu, în ţările române), denumire dată mortierelor (spre deosebire de tunurile de asediu sau de cetate, care se numeau balimezuri). pivnicerit (în evul mediu, în ţările române), dare către domnie, percepută în sec. al XVIII-lea, la început pe pivniţele de vin, iar mai tîrziu pe butoaiele cu vin şi pe vii. pivot (TEHN.), fus de formă cilindrică, tronconică, conică etc. la care sarcina acţionează pe direcţia axului. Se montează în lagăre de alunecare sau de rostogolire. Mişcarea p. poate fi de rotaţie sau de oscilaţie, pivotare (TEHN.), mişcare relativă de rotaţie a două corpuri în contact, în jurul unui ax, perpendicular pe suprafeţele în contact (ex. mişcarea pivotului). Pizarro [piOâroJ, Francisco (1471 sau 1475—1541), conchistador spaniol. A înfrînt pe incaşi (în 1532), instituind dominaţia spaniolă în Peru şl într-o parte a Boliviei (podişul Charcas). A întemeiat oraşul Lima (1535). în 1541 a fost ucis de partizanii altui conchistador, Âîmagro. pizzicato [piţţicâto] (MUZ.) 1. Termen italian care indică modul de a cînta Ia unele instrumente cu coarde prin ciupirea acestora, fără a se folosi arcuşul. Se notează în partituri prin prescurtarea pizz., iar reluarea modului normal de execuţie prin cuvîntul arco, adică „cu arcuşul *. 2. Fragment sau bucată muzicală compusă pentru a fi executată în acest fel (ex. pizzicato din Simfonia a IV-a de Ceaikovski, pizzicato din Simfonia simplă de Britten). pîclâ, suspensia în atmosferă a unor particule solide, fine, invizibile cu ochiul liber* dar suficient de numeroase pentru a da aerului un aspect tulbure, opaîescent. V. şi ce aţă. pilnie 1. (FIZ,, TEUEC.\Ptlnie acustică, tub cu secţiunea transversală continuu variabilă, asociat unei surse sonore (instrument muzical de suflat, difuzor, megafon, sirenă, claxon de autovehicul etc.) în vederea măririi suprafeţei de radiaţie a acesteia şi a dirijării radiaţiei energiei sonore. P.a. pot fi: conice, exponenţiale, parabolice şi hiperbolice. Sin. pavilion. 2. (TEHN.) Pîlnie de descărcare, cameră de forma unui trunchi de piramidă, care se găseşte la partea inferioară £ focarelor sau a canalelor de gaze de ardere şi care serveşte la colectarea şi la evacuarea cenuşii şi zgurii. Evacuarea se poate face manual sau mecanizat. PÎNCOTA 767 PÎRŞ Pîncota, localitate asimilată urbanului în raionul. Arad, reg. Banat, situată în zona de contact a piemontului Zarandului cu Cîmpia Tisei. 5 540 loc. (1964). Industrie de prelucrare a lemnului (mobilă curbată) şi podgorii renumite. Pînza Getică, unitate tec« tonică a Carpaţilor Meridionali, constituită dintr-o masă de roci intens metamorfozate (mi-caşisturi, gnaise, amfibolite etc.) acoperite de depozite sedimen-’ tare paleozoice şi mezozoice, care a fost împinsă de mişcările tectonice din perioada creta-cică peste depozitele mezozoice şi paleozoice, precum şi peste şisturile cristaline mai slab metamorfozate (şisturi serici-toase, cloritoase, grafitoase, cu-arţitice etc.), adică peste formaţiunile cunoscute sub numele de Autohtonul Danubian. P.G. cuprinde masivele muntoase Făgăraş, Lotru, Sebeş, Poiana Ruscă, Godeanu, Semenic şi Locva. V. şi p î n z ă de ş a r i a j. pînză 1. (TEHN., IND. TEXT.) Ţesătură sau împletitură, în general flexibilă, din fire vegetale (de bumbac, de in, de cînepă sau din alte fibre similare), sintetice, minerale sau metalice. — P. abrazivă, pînză de bumbac pe a cărei suprafaţă este fixat un strat de material abraziv (emeri, electroco-rund, şmirghel, sticlă etc.) şi care serveşte la şlefuirea suprafeţelor metalice, lemnoase, ceramice etc. — (CONSTR.) P. asfaltată, material hidroizolant, în formă de benzi cu lăţime de cel puţin I m, fabricat din pînză de cînepă impregnată cu bitum şi acoperită uneori cu bitum filerizat, peste care se presară pulberi minerale. Se întrebuinţează la izolarea fundaţiilor şi subsolurilor contra apelor freatice sau la etanşarea interioară a rezervoarelor de apă executate din beton. 2. (GEOL.) a) Pînză de apă subterană v, strat acvijer. b) Pînză eruptivă, formă de zăcă-mînt a rocilor vulcanice care rezultă din consolidarea curgerilor de lave venite de-a lungul unor crăpături ale scoarţei; uneori ocupă suprafeţe mari, întinse pe zeci şi sute de km’-, în R.P.R. se găsesc p.e. de bazalte şi de diabâze în Munţii Drocea şi în nordul Dobrogii. c) Pînză de şariaj, unitate tectonică constituită din formaţiuni geologice mai vechi care au fost împinse de forţele tectonice orizontale peste alte formaţiuni geologice mai tinere, pe distanţe de ordinul zecilor sau chiar sutelor de km (ex. Pînza Getică). P. deş. constituie în unele cazuri structuri geologice favorabile formării unor zăcăminte de petrol şi de gaze (ex. Pînza de Ţarcă u de la Moineşti). pîrcălâb (în evul mediu, în ţările române) 1. Dregător însărcinat cu conducerea unui judeţ sau a unui ţinut. P. avea atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti, fiind reprezentantul domnului în teritoriul supus autorităţii lui. In Moldova se numea şi staroste. 2. Denumire dată, în Ţara Românească, administratorilor satelor boiereşti şi mănăstireşti. pîrgar (în evul mediu, în ţările române), membru al sfatului de conducere al unui oraş sau al unui tîrg, care îl ajuta, în atribuţiile sale, pe judeţ (şoltuz). Fiecare oraş sau tîrg avea 12 p. pîrghie (FIZ.), bară rigidă care are un punct de articulaţie balanţa, foarfeca etc.); p. de genul al doilea, la care punctul de aplicaţie al forţei rezistente este cuprins între punctul fix şi punctul de aplicaţie al forţei motoare (ex. roaba, cleştele de spart nuci etc.); p. de genul al treilea, la care punctul de apli- Plande /şariaj Pirghii (M forţa motoare; R forţa rezistentă) fix (punct de reazem) ,şi asupra căreia se exercită două forţe, dintre care una este considerată motoare, iar cealaltă rezistentă. După modul cum este dispus punctul fix faţă de punctele de aplicaţie ale celor două forţe, se deosebesc: p. de gmul întti, la care punctul fix este cuprins între punctele de aphcaţie al forţe- lor motoare şi rezistentă (ex. Pînză de şariaj caţie al forţei motoare este cuprins între punctul fix şi punctul de aplicaţie al forţei rezistente (ex. penseta, cleştele de foc etc.). Cu ajutorul p. se realizează schimbarea punctului de aplicaţie, a direcţiei şi a mărimii forţelor. în cazul p. de 4?enul întîi, care amplifică forţa motoarp, se poate face economie de efort, dar nu şi de lucru mecanic (energie). Legile p. au fost cunoscute încă din antichitate şi formulate de Arhimede. P. au utilizare în tehnică, la construirea multor mecanisme. pîrît (DR.), parte în procesul civil împotriva căreia îşi îndreaptă reclamantul cererea. pîrîu, apă curgătoare mică» permanentă sau temporară, a-vînd, în general, sub 50 km lungime, suprafaţa bazinului hidrografic mai mică de 300 km2 şi un debit de apă mediu sub î m3/s. pîrlire (IND. TEXT.), operaţie mecanizată de finisare a ţesăturilor, care constă în carbonizarea stratului de capete de fibre proeminente de pe feţele ţesăturilor, prin trecerea lor pe deasupra unor arzătoare cu flacără sau a unor plăci metalice incandescente. pîrş (ZOOL.), nume dat mai multor specii de mamifere rozătoare, cu corpul lung de circa 20 cm, cu coadă lungă şi stufoasă şi cu ochi mari. P. duc viaţă nocturnă pnn PÎRTIE 768 PLACĂ păduri, se adăpostesc în scorburi de copaci şi se hrănesc mai ales cu fructe şi cu seminţe. Hibernează. în ţara noastră trăiesc p. comun (Giis glis), cu blană cenuşie, şi p. de stejar (Eliomys quercinus), care are cîte o pată neagră pe obraji. pîrtie, drum amenajat în zăpadă, în vederea practicării sporturilor de iarnă (schi, bob). Pîrvulescu, Constantin (1890 —1945), astronom român. A fost profesor universitar şi membru al mai multor societăţi străine de astronomie. A publicat lucrări despre roiurile globulare şi cele galactice, despre Calea Laptelui, despre stelele duble etc., fiind unul dintre promotorii cercetărilor astronomice moderne din ţara noastră. Op. pr.: „Asupra roiurilor globulare de stele şi relaţiile lor în spaţiu" (1925, Paris). Pîrvujescu, Suzana (1898 — 1942), militantă în mişcarea muncitorească din România, muncitoare în industria pielăriei. în 1924 a devenit membră a P.C.R., iar începînd din 1928 a lucrat în aparatul central al partidului. Arestată în 1936, a fost condamnată şi întemniţată la Văcăreşti şi la Dumbrăveni pînă în 1939. La începutul anului 1942 a activat în Comitetul Central al Apărării patriotice, dar, slăbită fiziceşte de regimul din închisoare, s-a îmbolnăvit grav şi a murit. Pîrvu Muţu (1657-1735), zugrav de biserici, portretist Pîrvu Mutu (autoportret) şi iconar român. S-a format în spiritul artei tradiţionale din Ţara Românească, cunoscînd şi pictura din Moldova. Prin talentul său şi viziunea perso- nală, a devenit, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şeful unei noi şcoli de pictură românească. Ca zugrav de curte în vremea lui Constantin Brîncoveanu, a pictat numeroase biserici şi mănăstiri (Fi-lipeştii de Pădure, Măgu-reni, Lespezi, biserica Adormirii Maicii Domnului din Rîmnicu-Sărat). Preocupat de redarea figurilor, a realizat un nou tip de portret de familie şi a pictat autoportrete originale. Opera sa se desprinde de tradiţia picturii religioase prin caracterul ei laic. Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este Radu Zugravul. pîslă 1. (IND. TEXT.) Material neţesut, obţinut prin aderarea fibrelor între ele, datorită unor procedee speciale de prelucrare. P. din lînă şi din păr se obţine prin împîslire, cea din fibre sintetice prin folosirea fibrelor cu proprietăţi speciale şi uneori prin legarea chimică a fibrelor. P. este întrebuinţată la fabricarea pălăriilor de fetru, ca izolant acustic şi termic, ca material de amortizare contra trepidaţiilor maşinilor etc. 2. (CONSTR.) Pîslă minerală, material termoizolant în formă de plăci, fabricat din fibre minerale (vată de sticlă sau vată de zgură), aglomerate cu o cantitate mică de bitum. placaj î. (IND. LEMN.) Semifabricat de lemn în formă de placă, obţinut prin încleierea sub presiune a unui număr de foi de furnir suprapuse şi aşezate astfel încît direcţia fibrelor unei foi să fie perpendiculară sau înclinată cu un anumit unghi (30, 45 sau 60°) faţă de direcţia fibrelor foii alăturate. P. este utilizat la fabricarea mobilei, ambarcaţiilor, avioanelor, planoarelor, caroseriilor etc. V. şi lemn stratificat. 2. (CONSTR.) îmbrăcăminte de piatră naturală sau artificială, de cărămidă, de lemn etc. destinată acoperirii unui element de construcţie, fie pentru a-1 proteja, fie pentru înfrumuseţare. placare (TEHN.), operaţie de acoperire a suprafeţelor exterioare ale unui obiect, a unei piese etc. cu un strat de material diferit de al piesei respective. P. se efectuează pentru mări- rea rezistenţei la uzură, pentru protecţia contra coroziunii, pentru înfrumuseţare etc. placă 1. (TEHN.) Corp solid de formă prismatică, a cărui grosime este mică în comparaţie cu celelalte două dimensiuni» După forma suprafeţei mediane, p. pot fi plane sau curbe. P. foarte subţiri, care nu pot prelua decît eforturi de întindere, se numesc membrane. P. curbe subţiri (numite şi pînze subţiri sau suprafeţe auto-portante) sînt mult folosite în construcţia acoperişurilor de hale industriale, de săli de expoziţie şi de sport, în construcţia turnurilor de răcire, a rezervoarelor etc., precum şi în construcţii navale şi de aviaţie sau în construcţia de maşini. —■ P. de tuşare, placă de fontă cu o suprafaţă plană şi netedă, folosită pentru controlul planeităţii şi al netezimii suprafeţelor metalice sau a suprafeţelor de ghidare ale diverselor organe de maşini, ale instrumentelor etc. Pentru evitarea deformaţiilor* p. de t. este prevăzută cu nervuri de rigidizare. V. şi tuşare. — P. de fundaţie, piacă din beton care serveşte ca bază de susţinere pentru maşini stabile. — (C.F.) P. învîrtitoare (sau turnantă), placă de formă circulară, din fontă sau din oţel, sau pod cu tablier metalic, care se poate roti într-un plan orizontal în jurul axei sale verticale. Serveşte la întoarcerea cu 180° a locomotivelor cu tender, Ia întoarcerea vehiculelor uşoare de cale ferată, la trecerea de pe o linie pe alta. 2. (CONSTR.) Placă ceramică, placă de formă pătrată, obţinută prin arderea amestecurilor de argilă cu diverse adaosuri, în funcţie de felul argilei şi de temperatura de ardere, se deosebesc: p.c. poroase (întrebuinţate la căptuşirea pereţilor), p.c. smălţuite (folosite pentru pardoseli şi pentru acoperirea pereţilor în camere de baie, bucătărie, laboratoare etc.) şi p. de gresie ceramică (rezistente la coroziune şi întrebuinţate la pardosirea încăperilor sau la placarea pereţilor în fabricile de produse chimice). 3. (IND. LEMN.) a) Placă aglomerată, placă fabricată prin aglomerarea cu lianţi sintetici a aşchiilor place 769 PLAI de lemn din sortimente inferioare sau din deşeurile de la exploatarea şi industrializarea lemnului. P. a. sînt folosite în construcţia mobilelor, a caroseriilor, a baracamentelor, pentru tîmplăria interioară etc. b) Placă fibrolemnoasă, semifabricat superior de lemn, avînd forma de placă paralelipipedică cu grosimea de 3 — 20 mm, executat prin împîslirea şi în-cleierea fibrelor lemnoase; pasta fibroasă astfel obţinută este apoi stoarsă, presată şi supusă unor tratamente chimice şi termice adecvate calităţilor sortimentului. P.f. sînt utilizate în construcţii, la fabricarea mobilei etc. c) Placă celulară, placă dreptunghiulară formată dintr-un cadru de lemn, avînd interiorul împărţit în celule, cu pereţii laterali din lemn sau derivate lemnoase şi acoperit pe* ambele feţe cu foi de furnir. P. c. sînt utilizate la fabricarea mobilei, la confecţionarea uşilor, pentru pereţi despărţitori etc. 4. (FIZ.) Placă fotografică, placă de sticlă pe care este depus un strat fotosensibil (emulsie fotografică) şi care este folosită pentru obţinerea imaginilor negative sau pozitive (diapozitive). P.f. sînt clasificate după: culoarea imaginii (alb-negru, color), sensibilitatea spectrală (nesensibilizate, ortocromatice, pan-cromatice, plăci speciale pentru ultraviolet, pentru raze X etc.), sensibilitatea la lumină (mică, medie, mare), gradul de contrast (moale, normal, contrast), granulaţie (fină, medie, mare) şi după destinaţie (fotografiere obişnuită, poli-r grafie, roentgenografie, spectroscopie etc.). 5. (POLIGR.) Placă de stereotipie, clişeu, plan sau curbat, executat prin turnare într-o formă la care baza este formată din matriţa de stereotipie. Aliajul din care se toarnă p. de s. este un amestec de plumb, antimoniu şi cositor. Place fplasj, Victor (1822 — 1875), diplomat francez. In calitate de consul al Franţei în Moldova în timpul luptei pentru Unirea Principatelor, a sprijinit înfăptuirea dorinţelor naţionale ale poporului român. placentâre (ZOOL.), mamifere la care embrionul se dezvoltă în organismul matern, 25 ~ Dicţionar enciclopedic voi. III în placentă, astiel încît puii, la naştere, sînt mult mai dezvoltaţi decît la mamiferele lipsite de placentă (monotreme şi marsupiale). placentă (ANAT.), organ cărnos, turtit, prezent la majoritatea mamiferelor şi la om (mamifere placentare), care face parte din învelişul oului şi are rolul de a hrăni fătul în organismul matern în timpul gravidităţii. Este formată din două părţi :p. fetală şi p. maternă. P. face legătura între organismul mamei şi al embrionului, servind la nutriţia şi la respiraţia acestuia. După naştere, p. este expulzată din cavitatea ute-rină. In acelaşi timp, p. este un organ endocrin care secretă un număr de hormoni (prola-nul, progesterona, foliculina etc.), care ajută ca sarcina să se dezvolte normal. Cînd placenta se dezvoltă în segmentul inferior al uterului, se numeşte placenta previa şi reprezintă o complicaţie gravă a sarcinii. plachete sanguine (BIOL.) v. trombocite. placodermi (PALEONT.), subclasă de peşti fosili, consideraţi ca primele vertebrate cu maxilar inferior. Aveau capul şi regiunea anterioară a corpului acoperite cu un scut de plăci perforat de cinci orificii. P. au trăit în devonian. placodonta (PALEONT.), ordin de reptile fosile marine cu gîtul şi coada scurte, cu membrele alungite şi cu corpul acoperit de o armură dennică osoasă. Au fost numite p. din cauză că aveau maxilarele şi bolta palatină căptuşite cu dinţi groşi în formă de plăci sau de paveuri. Sînt fosile caracteristice pentru triasic şi pentru jurasicul inferior. plafon 1. (AV.) înălţimea maximă pînă la care poate urca (teoretic sau practic) un avion sau un elicopter. 2. (METEOR.) înălţimea la care se găseşte stratul de nori (partea lui inferioară) faţă de suprafaţa Pămîntului. Se consideră p. norilor superiori acel p. care se află la peste 6 km înălţime, p. mediu între 2 şi 6 krrt şi p. inferior sub 2 km. 3. (CONT.) a) Plafon de casă, limită maximă a sumei de bani pe care o întreprindere, o instituţie sau o organizaţie economică are dreptul s-o păstreze în permanenţă în casieria sa şi din care poate efectua unele plăţi curente, b) Plafon de credite, limita superioară a valorii creditelor de care poate dispune o întreprindere sau o organizaţie economică la un moment dat. plagă (MED.), stare patologică a ţesuturilor, caracterizată printr-o întrerupere a continuităţii tegumentelor, precum şi prin leziuni profunde. Poate fi provocată fie accidental (p. traumatică), fie chirurgical (p. operatorie). P. cer o îngrijire medico-chirurgicală imediată, pentru evitarea infecţiei şi asigurarea unei cicatrizări rapide şi cît mai bune. Sin. rană. plagiat (DR.), faptă care aduce atingere drepturilor de autor şi care constă în însuşirea, în total sau în parte, a realizărilor ce constituie originalitatea sau esenţa unei opere literare, ştiinţifice sau artistice a altuia şi în prezentarea lor ca o creaţie proprie. în R.P.R., unde dreptul de autor este asigurat şi ocrotit, p. se sancţionează ca infracţiune. plagioclâzi (gr. plagios „o-blic“ şi klasis „spărtură*; MINER.), minerale din grupa feldspaţilor, cristalizate în sistemul triclinic, cu o foarte mare răspîndire în scoarţa terestră. Constituie o serie izomorfă între albit şi anortit; au culoarea albă, cenuşie, albăstruie şi luciul sticlos. P. sînt utilizaţi ca materie primă în industria ceramicii, iar unele varietăţi (ex. labradoritul) ca piatră ornamentală. plagiostomi (ZOOL.), ordin de peşti cu schelet cartilaginos» cu gura în formă de semilună sau în formă de despicătură transversală, cu orificiile bran-hiale deschise direct la exterior (ex. rechinul, pisica-de-mare» vulpea-de-mare etc.). plai1, denumire dată unui drum care urmează o culme* de obicei mai teşită şi despă-durită şi care face legătura între poala unui munte şi creastă. Denumirea mai are diverse alte accepţiuni regionale. plai2 (în evul mediu, în Ţara Românească), denumire dată în sec. al XVIII-lea subîmpăr- PLAJĂ 770 PLAN ţirii administrative a judeţelor şi ţinuturilor (mai ales a celor de la munte). Vătaful de plai era micul dregător însărcinat cu conducerea p. Se mai numea plasă. plajă, porţiune de teren de la baza unei faleze sau de pe panta lină dinspre mare a unui cordon litoral, pe care se rostogolesc valurile. Poate fi în parte stîncoasă, dar de cele mai multe ori este alcătuită dintr-o cuvertură de materiale detritice grosiere sau fine (nisipoase). P* are un sector acoperit permanent de apele mării (p. anterioară) şi un sector care rămîne descoperit în timpul cînd marea este calmă sau are un nivel coborît (p. posterioară). plan1 1. (MAT.) Suprafaţă care conţine, în întregime, orice dreaptă care trece prin două puncte oarecare ale sale. — P.de coordonate, plan pe care una dintre coordonatele carteziene rămîne constantă (ex. planele yOz, zOx şi xOy, în cazul coordonatelor carteziene ortogonale în spaţiu, pe care *=0, y—0, respectiv z=0). — P. normal, plan perpendicular pe tangenta la o curbă într-un punct al acesteia. — P. osculator, planul-limită către care tinde un p. care trece prin tangenta într-un punct dat la o curbă şi printr-un punct vecin de pe curbă cînd acesta din urmă tinde către punctul de contact al tangentei cu curba. — P. tangent la o suprafaţă, plan care conţine tangentele într-un punct dat al suprafeţei considerate, la toate curbele situate pe suprafaţă şi care trec prin acel punct.— P. polar (al unui punct în raport cu o cuadrică), locul geometric al punctelor conjugate armonic cu punctul dat în raport cu cuadrica. — P. ăia-metral, locul geometric al mijloacelor coardelor unei cua-drice, paralele cu o direcţie dată. — P. orizontal, plan perpendicular pe verticala locului. — P. bisector, plan care trece prin dreapta de intersecţie a două p. date şi care face cu acestea unghiuri diedre egale. — P. de proiecţie, plan pe care se obţine imaginea unui corp printr-un procedeu de proiecţie oarecare (proiecţie cilindrică, proiecţie conică). — P. frontal, plan paralel cu p. vertical de proiecţie. — P. fronto-orizon-tal, plan paralel cu linia de pămînt, altul decît un p. orizontal sau un p. frontal. 2. (FIZ.) a) Plan focal, plan care trece prin unul dintre focarele unui sistem optic şi este perpendicular pe axa acestuia, b) Plane conjugate, două plane perpendiculare pe axa unui sistem optic ideal, unul fiind imaginea celuilalt. — Plane principale, cele două plane conjugate ale unui sistem optic ideal între care mărirea imaginilor este de +1 (imaginile au aceeaşi mărime), c) Plan înclinat, dispozitiv simplu alcă- Plan înclinat tuit dintr-un corp cu o suprafaţă plană (sau din două bare paralele) care formează un unghi cu planul orizontal şi care serveşte la ridicarea sau la coborîrea o-biectelor, folosind forţe mai mici decît greutatea acestora. 3. (ASTR.) Plan meridian, plan definit de verticala locului şi de axa lumii. V. şi meridian. 4* (TOPOGR.) Plan topografic, reprezentarea în plan orizontal, generalizată şi micşorată proporţional, a unei porţiuni foarte mici din scoarţa terestră la o scară foarte mare (de obicei de la 1 : 10 000 în sus). Se întocmeşte pe baza ridicărilor topografice sau foto-grammetrice şi redă mai multe * detalii decît hărţile. 5. Plan cadastral, plan topografic care cuprinde limitele de proprietate şi natura proprietăţii diferitelor parcele din zona figurată. Sin. mapă cadastrală. 6. (IND. EXTR.) Plan înclinat, lucrare minieră (galerie) cu axa longitudinală înclinată faţă de orizontală (cu mai puţin de 30°), care face legătura între două orizonturi şi sub-orizonturi. P. î. sînt folosite pentru transportul produselor extrase din mină, pentru circulaţia personalului, pentru ae- raj etc. 7. (CINEMA) a) Element al montajului care constă în porţiunea de peliculă imprimată într-o singură filmare, între momentul pornirii aparatului şi cel al opririi lui. b) Delimitare a mărimii încadra-turii în raport cu mărimea omului în cadru, prin stabilirea unor termeni convenţionali. Astfel planul-detaliu cuprinde o porţiune a unei feţe, părţi de corp sau obiect; gros-planul cuprinde numai capul; prim-pla-nul cuprinde bustul pînă sub umeri; în planul semiapropiat, corpul este încadrat pînă la mijloc; planul american cuprinde omul încadrat pînă la genunchi; planul-mediu este în-cadratura între planul semiapropiat şi planul american; planul semigeneral (figura întreagă) încadrează personajul în toată înălţimea sa; planul de ansamblu cuprinde toate personajele dintr-o scenă; planul general este deschiderea largă a cîmpu-lui de vedere, c) Element al mizanscenei, reprezentînd poziţia de apropiere sau de depărtare a obiectului faţă de aparatul de filmat. Obiectul sau personajul se poate afla în primul, în al doilea sau în al treilea plan al compoziţiei cadrului. plan21. (EC.) Totalitatea prevederilor de dezvoltare a economiei naţionale în ansamblul ei, a unor ramuri sau a unităţilor economice, concretizate în sarcini şi obiective care trebuie înfăptuite într-o anumită perioadă de timp, precum şi a mijloacelor de realizare a acestora, constituind un cadru coordonat şi echilibrat; conceptul economic al unei acţiuni viitoare. — Planul de stat, planul unic de dezvoltare a economiei naţionale socialiste, principalul instrument prin care statul socialist îşi realizează obiectivele sale politice şi so-cial-economice, care stabileşte direcţiile şi ritmul dezvoltării economiei naţionale, proporţiile ei fundamentale, acumulările, măsurile pentru ridicarea nivelului de trai material şi cultural al poporului. P. de s. este unic, în cadrul lui fiind corelate în mod organic într-un tot unitar toate laturile şi elementele complexe care asigură realizarea repro- PLAN 771 PLANCK ducţiei socialiste lărgite. P. de s. este împărţit pe capitole, care reflectă sarcinile fiecărei ramuri a economiei naţionale (capitole de ramuri) şi sarcini pentru unele sau pentru toate ramurile economiei naţionale (capitole de sinteză). Principalele capitole ale p. de s. sint: producţia industrială, agricultura şi silvicultura, transporturi şi telecomunicaţii, introducerea tehnicii noi, investiţii, construcţii şi lucrări geologice, aprovizionarea tehnică-mate-rială, comerţ interior, comerţ exterior, muncă şi salarii, preţul de cost şi cheltuielile de circulaţie, acţiunile social-cultu-rale. P. de s. se fundamentează şi din punct de vedere financiar. In R.P.R., p. de s., întocmit pe baza propunerilor de plan ale întreprinderilor, ministerelor etc., capătă după aprobarea sa caracter de lege juridică şi este defalcat pe ministere, alte organe centrale şi sfaturi populare, care la rîndul lor detaliază sarcinile primite, după caz, pe departamente, direcţii generale, întreprinderi etc. — Plan tehnic, industrial şi financiar al întreprinderii, programul coordonat al activităţii economice din cadrul unei întreprinderi industriale de stat pe o anumită perioadă de timp, rezultat din sarcinile izvorîte şi defalcate din planul de stat. Capitolele de bază ale p.t.i. şi /. al î. sînt: planul de producţie, planul aprovizionării tehnice-ma-teriale, planul de muncă şi salarii, planul preţului de cost al producţiei, planul financiar, planul de investiţii, planul măsurilor tehnice etc. Toate aceste planuri sînt corelate, formînd un tot unitar, care, în ansamblu, asigură îndeplinirea sarcinilor decurgînd din planul de stat pentru unitatea respectivă. — Planul anual de producţie şi financiar, principala formă de planificare internă în cadrul cooperativelor agricole de producţie din R.P.R., cuprinzînd sarcinile şi măsurile tehnice-organizatorice şi financiare ce urmează a fi înfăptuite în cursul unui an în vederea consolidării şi dezvoltării continue a acestora. El se întocmeşte de către organele de conducere alese, cu ajutorul tehnic al specialiştilor şi al organelor de stat şi de partid locale. Principalele capitole ale p.a. de p. şi f. sînt următoarele: modul de folosinţă a terenului, cultura plantelor, lucrări pentru ameliorarea fondului funciar, producţia animală şi repartiţia ei, balanţa nutreţurilor, valorificarea producţiei, p. de investiţii şi reparaţii capitale, organizarea muncii, consumul de zile-muncă pe ramuri de producţie şi sectoare de activitate, retribuţia pe zi-muncă şi planul financiar. 2. (FIN.) a) Plan de casă, plan financiar operativ în care sînt stabilite, după mărime şi după sursă (respectiv după destinaţie), încasările şi plăţile efectuate în numerar prin casieriile întreprinderilor, instituţiilor etc. în R.P.R., cel mai important p. de c. este p. de c. al Băncii de Stat, aprobat trimestrial de guvern. Acest p. se defalcă şi se urmăreşte pe unităţi administrativ-teritoriale, pe luni şi pe decade, pe capitole de încasări şi de plăţi; cu ajutorul lui se exercită un control important asupra vieţii economice şi se reglementează circulaţia bănească, b) Plan de credite, plan financiar în care sînt stabilite resursele, mărimea şi destinaţia creditelor. în R.P.R,, p, de c. se întocmesc de către Banca de Stat şi Banca de investiţii, pe baza indicatorilor stabiliţi în p. unic de stat, constituind parte integrantă al acestuia. 3. (CONT.) Plan de conturi, tablou în care sînt încadrate în anumite grupe conturile după conţinutul lor economic şi după funcţia fiecăruia dintre ele. Pentru a uşura identificarea lor, în p. de c. conturile sînt prevăzute, în afară de denumire, şi cu un simbol cifric. 4, (PEDAG.) Plan de învăţămînt, document de stat prin care se stabilesc obiectele de învăţămînt pentru şcolile de toate gradele şi de toate tipurile, se determină ordinea şi succesiunea în studierea lor pe ani de învăţămînt şi numărul de ore rezervat fiecărei discipline (săptămînal şi anual). 5. (TEHN.) Plan de operaţii, lucrare tehnică referitoare la totalitatea opera- ţiilor de prelucrare prin care trece o piesă pînă cînd ajunge la forma finită. P. de o. se referă şi la fazele de prelucrare din care este alcătuită o operaţie şi cuprinde, în general, schiţa operaţiei şi a fazei, schiţa dispozitivului de prelucrare folosit (dacă este cazul), maşina-uneai-tă la care se face prelucrarea. Pentru fiecare fază se indică parametrii legaţi de procesul de aşchiere (ex. viteza, turaţia, timpul normat). planare1 (TEHN.), operaţie de prelucrare a suprafeţelor unor obiecte, a unor piese etc. pentru a le face plane. P. se execută prin deformare plastică (presare, forjare) sau prin aşchi*» ere (strunjire, frezare, rabo-tare etc.). planare2 (AV.), coborîre a unui planor sau a unui avion (cu motorul redus sau complet oprit) pe o traiectorie cu pantă foarte mică şi cu viteză redusă. planârie (ZOOL.), gen de vierme lat, cu corpul oval alungit, puternic turtit dorso-ventral, lung de 1—2 cm, cu extremitatea anterioară prevăzută cu lobi caracteristici pentru fiecare specie şi extremitatea posterioară ascuţită. Trăieşte în pîraiele de deal (Planaria gonocephala) şi în cele de munte (Planaria alpina). planator (tehn.), piesă a unei matriţe de ambutisare a tablei, care apasă marginea semifabricatului pentru a împiedica formarea cutelor la piesa prelucrată. Poate avea formă de inel sau de placă. Planck, Max (1858-1947), fizician german; a fost prpfesor la universităţile din Kiel şi din Berlin şi membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. Prin M. Plane k PLANCTON 772 PLANIFICAREA ECONOMIEI. lucrările sale de termodinamică şi de teoria radiaţiei, P. a adus contribuţii esenţiale la desăvîr-şirea teoriei atomiste şi la fundamentarea fizicii cuantice. El a precizat şi a generalizat noţiunea de entropie şi a arătat semnificaţia principiului al doilea al termodinamicii pentru procesele ireversibile. Studiind radiaţia termică, P. a reuşit să găsească (în 1900) legea de distribuţie a energiei în spectrul radiaţiei corpului negru. La stabilirea acestei legi, pentru a realiza concordanţa cu datele experimentale, P. a introdus ipoteza că schimbul de energie dintre sistemul care emite şi cîmpul radiant are caracter discontinuu şi se face în cuante (porţii) cu mărimea /iv (h este constanta lui P., iar v frecvenţa radiaţiei). Semnificaţia profundă a cuantificării energiei a fost dezvăluită de dezvoltarea ulterioară a fizicii, îndeosebi prin lucrările lui A. Einstein, N. Bohr, W. Hei-senberg ş.a.; ea a determinat o cotitură în înţelegerea fenomenelor microcosmului şi a stat la baza constituirii celei mai importante ramuri a fizicii teoretice contemporane, mecanica cuantică. P. a adus, de asemenea, contribuţii în domeniul teoriei relativităţii. El s-a pronunţat împotriva pozitivismului şi agnosticismului în fizică. Op. pr.: „Cu privire la teoria legii de distribuţie a energiei în spectrul normal** (1900). Premiul Nobel (1918). — Constanta lui P„ constantă fizică universală, avînd dimensiunile unei acţiuni (energie x timp) şi valoarea h = 6,6249* • IO"27 erg s. Sin. cuantă de acţiune. plancton (BIOL.), totalitatea organismelor care trăiesc şi plutesc în pătura superficială a apei (pînă la 200 m adîncime). Organismele animale formează zooplanctonul, cele vegetale fito-planctonul. P* constituie o verigă importantă în circuitul materiei din bazinele acvatice, deoarece formează hrana pentru peşti şi pentru alte animale. planetariu (ASTR.), instalaţie de demonstraţie care utilizează un aparat de proiecţie cu care este înfăţişat aspectul bolţii cereşti, mişcările ei, mer- sul aparent al Soarelui, Lunii, planetelor etc. planetă( ASTR.), corp ceresc fără lumină proprie care se mişcă în jurul Soarelui sau al Planetariu unei stele. în sistemul solar, există opt p. mari şi un număr foarte mare de p. mici, aste-r o i z i (circa 4 000 descoperite). P. mari se împart în două grupe: unele asemănătoare cu Pămîntul (Mercur, Venus, Pluton), altele cu Iupiter (Saturn, Uranus, Neptun). P. asemănătoare Pămîntului au volume mici, densităţi mari, rotaţii relativ încete, puţini sateliţi. P. asemănătoare lui Iupiter au volume mari, densităţi mici, rotaţii rapide, mulţi sateliţi. P. se rotesc toate în acelaşi sens pe orbite cu plane puţin înclinate pe ecliptică, Mercur şi Pluton avînd cele mai mari excentricităţi. planeză, interfluviu cu contur triunghiular, delimitat de două văi înguste şi adînci (barrancos), format pe povârnişurile conurilor şi domurilor vulcanice, alcătuite în special din lave. Forma de triunghi cu baza către partea inferioară a conului se datoreşte dispunerii radiare a reţelei de văi care fragmentează aceste aparate vulcanice. Prin lărgirea văilor care le separă, p«, iniţial plane, sînt reduse la creste. ' planificarea economiei na~ ţionale (EC.), activitatea de conducere de către statul socialist a economiei naţionale în vederea construirii socialismului şi comunismului pe baza unui plan unic de stat. P.e.n. reprezintă expresia folosirii conştiente de către partid şi stat a legii dezvoltării planice proporţionale a economiei naţionale, a legii, economice fundamentale a socialismului şi a altor legi economice care acţionează în socialism. în condiţiile socialismului, p.e.n. este necesară şi posibilă, datorită existenţei unor premise politice (cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare şi ceilalţi oameni ai muncii), economice (existenţa proprietăţii socialiste asupra principalelor mijloace de producţie, în care rolul conducător îl are proprietatea de stat) şi organizatorice (crearea unui sistem de organe de planificare). P.e.n. constituie principala latură a funcţiei economice-organizatorice a statului socialist, unul din atributele fundamentale, esenţiale şi inalienabile ale suveranităţii statului. P.e.n. determină, în conformitate cu obiectivele stabilite de partidul marxist-leni-nist, pentru fiecare etapă de dezvoltare a economiei, ritmurile şi proporţiile reproducţiei socialiste lărgite, dezvoltarea rapidă şi multilaterală a economiei, creşterea continuă a nivelului de trai al populaţiei. Activitatea de planificare cuprinde elaborarea planurilor de dezvoltare a economiei naţionale şi de ridicare a bunăstării populaţiei, organizarea şi mobilizarea tuturor forţelor pentru îndeplinirea a-cestora, precum şi controlul realizării planului pe diferite verigi. P.e.n. se întemeiază pe o riguroasă fundamentare ştiinţifică, care presupune numeroase studii de ramură şi de sinteză, calcule tehnice-econo-mice, utilizarea normării consumurilor de materiale şi de muncă, existenţa unui sistem de indicatori, folosirea metodei balanţelor etc. în R.P.R., premisele p.e.n. au fost create prin preluarea întregii puteri politice de către clasa muncitoare, prin naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din iunie 1948, prin etatizarea băncilor, instituirea monopolului de stat valutar şi al comerţului exterior, formarea de cadre şi organe de planificare. P.M.R. şi guvernul R.P.R., bazîndu-se pe legile economice obiective, ţinînd seama de con- PLANIFICAREA ECONOMIEI 773 PLANOR diţiile specifice economice şi sociale ale ţării noastre, anali-zînd permanent schimbările care intervin în economie, imprimă, printr-o fundamentare ştiinţifică temeinică, un caracter realist planurilor de stat, asigură dezvoltarea multilaterală, pe o linie mereu ascendentă şi în ritm susţinut a economiei. P.e.n. se realizează prin planuri de perspectivă şi planuri curente, care se completează reciproc. Planificarea de perspectivă are rolul de a fixa direcţiile principale de dezvoltare a economiei naţionale pe o perioadă mai îndelungată (de regulă 5—10 şi chiar 15 ani). Ele caracterizează cadrul viitor al dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie şi prin aceasta au o mare putere mobilizatoare, arătînd clar perspectiva dezvoltării economice şi sociale. Pe baza şi în cadrul planurilor de perspectivă se elaborează planurile curente (anuale, trimestriale, lunare etc.). Plani-ficarea curentă are rolul de a asigura conducerea planificată operativă a economiei. Planurile anuale precizează şi adîn-cesc prevederile planurilor de perspectivă, ţinînd seama de elementele noi ivite în economie, de folosirea posibilităţilor suplimentare care apar pe parcurs pentru valorificarea resurselor şi aplicarea unor soluţii îmbunătăţite, în scopul accelerării ritmului de creştere a producţiei. Planificarea de perspectivă s-a realizat pînă în prezent în R.P.R. prin planuri pe 5, 6 şi 10 ani. înaintea trecerii la planificarea de perspectivă au fost elaborate două planuri anuale, pe 1949 şi 1950, care au desăvîrşit procesul de refacere a economiei naţionale şi au creat condiţiile pentru un plan de lungă durată. Primul plan de perspectivă a fost planul de electrificare (1951 — 1960), care a fixat liniile directoare ale valorificării raţionale a resurselor energetice ale ţării în vederea dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale şi creşterii nivelului de trai material şi cultural al poporului (v. şi electrificare). Făurirea bazei economice şi a bazei tehnice-materiale a socia- lismului în ţara noastră s-au realizat prin înfăptuirea obiectivelor cuprinse în primul plan cincinal (1951 — 1955) şi a planului de stat pe perioada 1956 — 1960. Consemnînd crearea bazei economice a socialismului în R.P.R., Congresul al III-lea al P.M.R. (1960) a trasat sarcinile noii etape de dezvoltare în care a intrat ţara noastră, etapa desăvîrşirii construcţiei socialiste. Planul şesenal (1960—1965) avea ca obiectiv principal dezvoltarea bazei teh-nice-materiale a socialismului, încheierea procesului de făurire a relaţiilor socialiste de producţie în întreaga economie în vederea desăvîrşirii construcţiei socialismului în ţara noastră. Obiectivele planului şesenal au fost îndeplinite, obţinîndu-se succese istorice în dezvoltarea economică şi social-culturală a ţării. România înfăţişează tabloul unei ţări în plin avînt, cu o economie socialistă multilateral dezvoltată, în care industria cunoaşte un continuu proces de perfecţionare şi adaptare la cerinţele progresului tehnic contemporan, iar agricultura socialistă pune în valoare tot mai larg marile ei rezerve; toate regiunile şi raioanele ţării cunosc o viaţă social-economică intensă, înfloreşte cultura nouă, socialistă, creşte an de an bunăstarea oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Pornind de la realizările obţinute, Directivele Congresului al IV-lea al P.M.R. cu privire la dezvoltarea economiei naţionale în perioada 1966—1970 şi cele cu privire la valorificarea surselor energetice şi electrificarea ţării în perioada 1966—1975 stabilesc obiectivele şi sarcinile pentru dezvoltarea viitoare a României socialiste. Sarcinile de bază ale planului economic pe anii 1966—1970 sînt: continuarea neabătută a industrializării socialiste a ţării, dezvoltarea industriei grele şi, îndeosebi, a industriei constructoare de maşini, producţia globală industrială urmînd să crească cu circa 65%; mobilizarea susţinută a rezervelor şi posibilităţilor existente în agricultură în scopul creşterii producţiei agricole vegetale şi animale cu circa 20%; îmbunătăţirea calităţii produselor; promovarea progresului tehnic în toate domeniile de activitate în vederea ridicării productivităţii muncii şi reducerii în continuare a cheltuielilor de producţie; creşterea bazei tehnice-materiale a ştiinţei, dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale şi aplicative, dezvoltarea învăţămîn-tului, ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor corespunzător nevoilor economiei naţionale; ridicarea în continuare a bunăstării materiale şi culturale a populaţiei. Planul de dezvoltare în următorii 10 ani a bazei energetice şi a electrificării prevede ca producţia de energie electrică să crească pînă în 1975 la 55—60 de miliarde kWh, consumul total anual de energie la 70—75 de milioane de tone de combustibil convenţional, iar distribuţia de căldură prin ter-moficare la 40—45 de milioane de Gigacalorii. înfăptuirea prevederilor acestor planuri de perspectivă va însemna un nou şi important pas înainte în creşterea puterii economice a ţării şi în perfecţionarea relaţiilor de producţie socialiste, în ridicarea bunăstării materiale şi culturale a poporului român. V. şi plan; proporţional i t a t e. planiglob, reprezentarea în plan a suprafeţei întregului glob pămîntesc. Sin. harta lumii, mapamond. planimetrie, parte a topografiei care studiază metodele şi instrumentele necesare reprezentării pe o hartă sau pe un plan a proiecţiei orizontale a obiectelor de pe suprafaţa Pămîntului (ape curgătoare, drumuri, ţărmuri, aşezări, păduri etc). planimetru, instrument utilizat pentru măsurarea suprafeţelor pe hărţi, planuri, diagrame. Este dotat cu un vîrf de urmărire, care parcurge conturul suprafeţei de măsurat, deplasînd o rotiţă a .unui meca-nism-contor, astfel încît un punct de la periferia ei parcurge un drum proporţional cu suprafaţa măsurată. Principalele tipuri sînt p. polar, p. rectiliniu, p. radial şi p. universal. planor (AV.), aparat de zbor fără motor, la care zborul se realizează datorită greutăţii pro- PLAN0RB1S 774 PLANTĂ prii, viteza de coborîre fiind compensată de acţiunea vîntu-lui sau a curenţilor ascensionali. P. este prevăzut cu aripi cu lungime mare, iar fuzelajul este format din postul de comandă şi o grindă care poartă ampenajele. Decolarea p. este posibilă numai prin lansare cu sandoio, cu ajutorul unui troliu, prin remorcare cu un vehicul terestru sau prin remorcare în zbor cu ajutorul unui avion. planorbis (ZOOL.), melc de apă dulce din ordinul pulmo-natelor; are cochilia spiralată într-un singur plan. Serveşte drept gazdă intermediară pen- Planorbis tru unii viermi trematozi paraziţi la mamifere şi la păsări. planorism (SPORT), sport a-viatîe în care aparatele, fără motor (planoare), sînt lansate prin tracţiune, de către avioane, cu ajutorul unui cablu. După decuplarea cablului, zborul planorului continuă pe baza curenţilor atmosferici. Probe de concurs: zbor de înălţime, de durată, de distanţă, în circuit şi acrobatic. planşă 1. (TEHN.) Foaie de hîrtie de desen pe care s-a executat un desen tehnic, în general, desenele tehnice se execută pe formate standardizate. 2. (DRUM.) Porţiune dintr-o îmbrăcăminte rutieră de beton sau de ciment, limitată de rosturile de dilataţie transversale şi longitudinale. P. sînt prevăzute cu ancore speciale, pentru a se preveni alunecarea lor laterală, şi cu armături speciale (gujoane), pentru a se împiedica denivelările. planşetă 1. (TEHN.) Placă plană care serveşte fie ca suport pentru planşe (ex. p* de desen, executată, de obicei, din lemn), fie ca suport pentru operaţia de formare din atelierele de turnătorie (ex. p. de formare). Planşetă topografică 2. Planşetă topografică, aparat topografic utilizat pentru trasarea pe uri plan orizontal, fără calcule prealabile, a unor figuri asemenea cu cele de pe teren (deci pentru ridicări de teren grafice). Este o planşetă de lemn sau de aluminiu, montată pe un trepied şi dotată cu o alidadă cu pinule sau cu lunetă, cu ajutorul căreia se vizează punctele de pe teren. planşeu (CONSTR.), element de construcţie de formă plană, cu grosime relativ mică în raport cu celelalte dimensiuni şi care separă două etaje ale unei clădiri sau închide ultimul etaj. După materialul din care sînt construite, p. pot fi: cu grinzi metalice, de beton armat, de lemn, de zidărie şi metalice. Plantagenet, dinastie de regi ai Angliei (1154 —1485), întemeiată de Henric, conte de Anjou, ajuns rege al Angliei sub numele de Henric al II-lea (lî 54—1189). întinsele feude pe care P. le stăpîneau în Franţa au fost o piedică în calea unificării Franţei şi una dintre principalele cauze ale războaielor feudale dintre Franţa şi Anglia din sec. XII —XV, care au culminat cu războiul de 100 de ani. în sec. al XV-lea s-a scindat în casele domnitoare rivale Lancaster şi York. plantaginacee (BOT.; Plan-taginaceae), familie de plante erbacee cu frunze eliptice sau lanceolate dispuse, de obicei, în-tr-o rozetă bazală, din mijlocul căreia se ridică tulpina terminată în vîrf cu o inflorescenţă în formă de spic (ex. patlagina). plantare (HORT., VITICULT.), lucrare de fixare cu rădăcinile în pămînt la locul definitiv a materialului săditor, crescut şi pregătit special în acest scop. Materialul săditor pomicol şi viticol se plantează toamna, du- pă căderea frunzelor, sau primăvara, pînă la umflarea mugurilor. în legumicultură şi în flori-cultură, p. se realizează în tot cursul vegetaţiei. Sin. sădire. plantat, maşină de ^ (MAŞ. AGR.), maşină de lucru destinată plantării diferitelor culturi (răsaduri, puieţi de pomi etc.). plantaţie1 1. (HORT., SILV.) Suprafaţă de teren cultivată cu pomi fructiferi, arbori forestieri, viţă de vie, răchită, hamei etc. P. pomicole sau forestiere pot fi uniforme, cînd sînt formate dintr-o singură specie, sau compuse, cînd conţin mai multe specii. Materialul săditor necesar unei p. este produs în pepiniere. 2. (EC.) Mare gospodărie caracterizată prin mono-cultura unor plante tehnice şi alimentare, care cer condiţii speciale de climă (tropicală şi subtropicală). P. s-au dezvoltat în mod deosebit în condiţiile capitalismului, în ţările coloniale şi în cele dependente, plantaţie2 (TEATRU), fixarea şi montarea elementelor scenice sub supravegherea scenografului. plantă1 1. (BOT.) Nume dat organismelor caracterizate, în general, printr-o organizaţie mai simplă, particulară. P. au celulele înconjurate întotdeauna de o membrană solidă (de obicei celulozică); corpul lor este fie un tal lipsit de ţesuturi, fie un corm alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze cu structură tisulară; nu au sistem nervos, aparat circulator şi nici organe centrale regulatoare. înmulţirea prin spori este o particularitate a p. Numai p. sînt capabile să producă substanţe organice din substanţe minerale, condiţio-nînd în acest fel viaţa animalelor, a omului şi a altor p. (heterotrofe), incapabile să sintetizeze aceste substanţe. — Plante inferioare, grup de plante cu corpul vegetativ uni- sau pluricelular, numit tal (din care cauză se numesc şi talo-fite). P.i. cuprind circa 135 000 de specii (ex. algele, bacteriile, mixomicetele, ciupercile şi lichenii). — Plante superioare, plajite care au organul sexual femei sub forma unui arhegon sau sub forma unui sac embrionar şi la care, în majoritatea PLANTĂ 775 PLANUL LENINIST cazurilor, corpul este alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze. Cele mai multe p.s. au c i-îindru central (ex. pteridof iţele, gimnospermele şi angiospermele). — Plante anuale, plante care germinează şi fructifică în cursul unui an sau germinează toamna şi fructifică în anul următor (într-o singură perioadă de vegetaţie; ex. cerealele, mazărea, fasolea, floarea-soarelui, inul, cînepă). — Plante bienale v. bienal. — Plante perene, plante care trăiesc mai mulţi ani şi fructifică în fiecare an. Cuprind plante erbacee la care rămîn vii organele subterane, organele aeriene uscîndu-se după fructificaţie (ex. lucerna, trifoiul etc.), şi plante lemnoase, la care se schimbă numai frunzele anual (ex. fagul, mărul etc.) sau la cîţiva ani (ex. molidul, bradul etc.). 2. (FITO-TEHN.) a) Plante furajere, grup de plante agricole folosite în stare verde, uscată (fîn) sau murată, pentru hrănirea animalelor domestice. Fac parte din familii diferite şi pot fi grupate astfel: leguminoase perene (lucerna, trifoiul, sparceta -etc.), leguminoase anuale (măzărichea, mazărea furajeră, lupi-nul, bobul etc.), graminee perene (timoftica, raigrasul, obsiga etc.), graminee anuale (porumbul, iarba de Sudan etc.). In diferite zone naturale se cultivă acele specii de p.f. care sînt cel mai bine adaptate condiţiilor pedoclimatice locale şi au o mare capacitate de producţie. Pentru asigurarea unei producţii mari de furaje, în ţara noastră au fost înlocuite p.f. de mică productivitate (ex. dughia) cu p.f. valoroase (lucerna, porumbul ş.a.) şi s-a îmbunătăţit tehnica lor de cultură, b) Plante industriale, grup de plante agricole cultivate în vederea prelucrării lor industriale. Ele se grupează astfel: oleaginoase, cultivate pentru obţinerea uleiurilor sau grăsimilor (ex. floarea-soarelui, răpi ţa, muştarul, ricinul, măslinul etc.), textile, cultivate pentru producerea fibrelor textile (ex. bumbac, in, cînepă, iută, rafie in. nitril poliacrilic. polialcooli (CHIM.), clasă de substanţe organice care conţin în moleculă mai multe grupări hidroxil, legate de radicali hidrocarbonaţi. Sînt substanţe lichide sau solide, solubile îd apă, cu gust dulce. Proprietăţile lor fizice şi chimice sînt determinate de numărul şi de poziţia reciprocă a grupărilor hidroxil din moleculă. Se obţin din produse naturale sau pe cale sintetică. Ex. glicerina (cu trei grupări hidroxil), eritri-ta (cu patru grupări hidroxil), arabita (cu cinci grupări hidroxil), manita (cu şase grupări hidroxil) etc. —Polialcool vini-Zic v. alcool polivinilic. poliamide (CHIM.), produşi macromoleculari cu structură filiformă, obţinuţi prin poli-condensarea acizilor dicarboxi-lici (acidul adipic, acidul pime-lic) cu diamine (tetrametilen-diamina, hexametilendiamina), a aminoacizilor între ei şi prin polimerizarea lactamelor (ex. ca-prolactama). Conţin în moleculă gruparea —CO—NH—. P. pot fi trase în fibre din baia de polimer topit. Se întrebuinţează în primul rînd la fabricarea fibrelor sintetice (sub numele de nailon sau perlon T, capron, perlon L sau relon), dar şi ca materiale de presare (sub numele de igamide). poliandrie (gr. polys „mult“ şi aner, andros „bărbat**), formă de căsătorie a cărei obîrşie este căsătoria pe grupe, constituind o formă specializată a acesteia, în care femeia putea să se căsătorească în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Polianov, Dimităr Ivanov (1876-1953), poet bulgar. In volumele de poezii („Pică-turi“, 1907; „Versuri de fier‘\ 1921; „Porumbelul alb. Versuri despre pace“, 1951), P* cheamă proletariatul împotriva exploatării şi cîntă lupta pentru pace. P. a dedicat cîteva poezii evocării unor momente importante din istoria României („Cîntecul Dunării**, „Peste Dunăre**,,, Dincolo de Dunăre**) şi a salutat cu entuziasm proclamarea Republicii Populare Române. poliartrită (gr. polys „mult*4 şi arthron „articulaţie**; MED.), inflamaţie acută sau cronică a mai multor articulaţii în acelaşi timp. Poate fi de natură reumatismală, tuberculoasă, colibacilară etc. — P, cronică evolutivă, formă de reumatism cronic deformant, cu evoluţie progresivă, care se observă în special la femei. Articulaţiile atinse mai întîi de poliartrită sînt cele ale extremităţilor, în special cele ale degetelor. poliatâmic (CHIM.; despre radicali sau molecule), care conţine doi sau mai mulţi atomi, identici sau diferiţi. Polibiu (c. 203— 118 î.e.n.), scriitor grec, originar din Mega-lopolis (Arcadia). A fost ostatic la romani în anii 168—150 î.e.n., după care a revenit în patrie şi a ocupat funcţii importante. Principala sa operă, „Istorii**, în 40 de cărţi, tratează, de pe poziţia aristocraţiei romane, istoria lumii cunoscute pe atunci, de la cel de-al doilea război punic (218—201 î.e.n.) pînă la cucerirea Corintului (146 î.e.n.); în ea apar şi unele ştiri despre cetăţile pontice de pe litoralul românesc. Din opera lui P. nu s-au păstrat în întregime decît primele cinci cărţi, iar din celelalte numai fragmente. policaprolactămă (CHIM.), fibră sintetică de tip poliami-dic, cu structură filiformă, obţinută prin încălzirea în anumite condiţii a lactamei acidului e-aminocapronic (capro-lactama). Produsul macromolecular rezultat este filat din topitură. Fibrele din p. au foarte bune proprietăţi textile şi se comercializează sub denumirile de relon, capron, perlon L etc. P. fabricată la Uzina de fibre sintetice Săvineşti, folosind ca materie primă fenolul, este cunoscută sub numele de relon. polichete (ZOOL.; Polychae-ta), clasă de viermi inelaţi caracterizaţi prin parapode bine dezvoltate, prevăzute cu un număr mare de peri. Unele p. sînt foarte mici (cîţiva mm); cele mai multe sînt mari (pînă la 3 m lungime). Majoritatea p. sînt forme bentonice, care se tîrăsc pe fundul apelor sau se afundă în mîl şi nisip; multe duc o viaţă sedentară, fixîndu-se pe pietre, pe scoicile moluştelor etc., iar unele sînt forme pelagice. Cele mai multe p. sînt animale răpitoare, dar există şi forme fitofage şi omnivore. Sînt folositoare, constituind hrana multor animale marine. policiclic (CHIM.; despre substanţe), care conţine în moleculă mai multe cicluri formate din lanţuri închise de atomi (ex. hidrocarburi aromatice policiclice: naftacen, pen-tacen, crisen, picen, piren, perilen, coronen). Policlet (a doua jumătate a sec. V î.e.n.), sculptor şi teoretician al artei din Grecia antică, unul dintre principalii reprezentanţi ai pri- POL1CLET CEL TÎNĂR 805 POLIESTERI mului clasicism elen. P. a codificat sistemul proporţiilor corpului omenesc, creînd astfel un „canon”, adică un tip de frumuseţe ideală, care trebuia să exprime frumuseţea fizică şi concomitent frumuseţea spirituală şi pe care l-a aplicat în lucrările „Doriforul” (Purtătorul de lance), „D i a d u m e-n u 1“, „Amazoana rănită” ş.a. Perfecţiunea formelor, echilibrul compoziţiilor şi seninătatea calmă a expresiilor sînt principalele caracteristici ale sculpturii lui P. Statuile sale, iniţial turnate în bronz, se păstrează în copii antice în marmură. Policlet cel Tînăr (prima jumătate a sec. IV î.e.n.), arhitect şi sculptor grec. Autor al vestitului teatru din Epidaur (circa 360 î.e.n.), P. a fost unul dintre marii arhitecţi ai epocii sale. El a realizat totodată numeroase statui (monumentul comemorativ al victoriei de la Aigos-Potamos, reprezentînd pe zeiţa Afrodita înarmată ş.a.). policlinică (MED.), instituţie medicală de consultaţii şi tratament, organizată teritorial şi pe specialităţi, pusă la dispoziţia bolnavilor ambulatori. V. şi ocrotirea sănătăţii. policlorură de vinii (CHIM.) v. clorură de poli vinii. policlorură de viniliden (chim.) v. clorură de polivi-niliden. policondenăâre (CHIM.), reacţie chimică în care are loc unirea alternantă a unui număr oarecare de molecule de reac-tanţi într-o macromoleculă, cu eliminarea concomitentă a unor produşi secundari (apă, amoniac, acid clorhidric etc.). P. este o reacţie consecutivă (în trepte), de obicei reversibilă, desfăşurarea ei în sensul dorit fiind condiţionată, printre altele, şi de îndepărtarea continuă a produsului secundar din mediul de reacţie. P. este caracteristică unor substanţe organice, care conţin la capetele lanţului de atomi de carbon din molecula lor grupări funcţionale de tipul -COOH, -NH2, -OH etc. (acizi dicarboxilici, ami-noacizi, hidroxiacizi, diamine, aminoalcooli, alcooli dihidro-xilici etc.). Reacţia de p. apare atît în natură (formarea amidonului sau celulozei în plante prin p. glucozei, formarea proteinelor din a-amino-acizi) cît şi în condiţiile de laborator, servind la obţinerea unei importante game de produse sintetice: fjenoplaste sau bachelite, poli-amide, poliesteri etc. V. şi materiale plastice. Policrate, tiran al Samosu-lui (c. 537-522 î.e.n.). A dus o politică energică în dauna aristocraţiei, favo-rizînd dezvoltarea meşteşugurilor şi a negoţului. Cu ajutorul flotei a impus dominaţia Samosului în Marea Egee şi în Marea Mediterană, pînă în Sicilia. In timpul conducerii sale, Samosul a cunoscut o dezvoltare edilitară deosebită, constru-indu-se, printre altele, celebrul templu al zeiţei Hera, în formă de palat. policromie (gr. polys „mult” şi krome „culoare”; POL1GR.), lucrare tipografică executată în mai multe culori (de obicei se numesc p. lucrările executate în mai mult de patru culori). Tipărirea p. se face cu clişee separate pentru fiecare culoare.. Lucrările executate în trei şi patru culori se numesc tricromii şi, respectiv, patru-cromii. polidactilie (gr. polys „mult” şi daktylos „deget”; MED.), anomalie caracterizată prin prezenţa de degete supranumerare la extremităţile superioare sau inferioare. polidipsie (gr. polys „mult” şi dipsa „sete”; MED.), simptom constant înţîlnit în cursul diabetului zaharat, al diabetului insipid şi al unor boli psihice, care se manifestă prin sete excesivă, patologică. în cursul diabetului insipid, bolnavul poate ajunge la consumarea mai multor zeci de litri de apă pe zi. poliedru (gr. polys „mult” şi hedra „bază”; MAT.), corp mărginit din toate părţile de porţiuni de plane (poligoane). Aceste poligoane reprezintă feţele p., laturile reprezintă muchiile p., iar vîrfurile poligoanelor vîrf urile p. Segmentele de dreaptă care unesc două vîrfuri ce nu aparţin aceleiaşi feţe constituie diagonalele p. — P. convex, poliedru care are proprietatea că oricare dintre planele ce conţine o faţă Poliedre a poliedrului lasă> de o aceeaşi parte a sa toate celelalte feţe. — P. regulat, poliedru cu toate feţele poligoane regulate egale şi cu toate unghiurile diedre egale. poliembrionie (EMBRIOL.), dezvoltare a mai multor embrioni din acelaşi ou. Se realizează fie prin separarea şi prin dezvoltarea independentă a primelor blastomere, din fiecare formîndu-se cîte un embrion (ex. la unii viermi, hi-menoptere parazite etc.), fie prin divizarea discului embrionar în mai multe părţi, care vor deveni tot atîţia embrioni. poliesteri (CHIM.), produşi macromoleculari cu structură filiformă, rezultaţi prin esterifi-carea unui acid dicarboxilic cu un alcool dihidroxilic. în stare POLIETILENĂ 806 POLIGON topită se pot fila. Cei mai cunoscuţi sînt p. proveniţi din policondensarea acizilor dicar-boxilici aromatici (acid terefta-lic, acid ftalie) cu glicoli, utilizaţi la fabricarea fibrelor sintetice de tip tergal, terilen etc. Dacă esteri ficarea acizilor di-carboxilici se face cu polialcooli, se obţine un tip special de p., cu structură tridimensională, cunoscuţi sub denumirea de alchidali sau de g 1 i p-t a 1 i. V. şi politerefta-lat de etenă; materiale plastice. polietilenă (CHIM.), produs macromolecular cu structură liniară sau ramificată (după condiţiile de obţinere), rezultat prin polimerizarea etilenei, folosind diferite procedee: procedeul de înaltă presiune (I 000— 2000 at), care utilizează cantităţi mici de oxigen drept catalizator; procedeul de presiune medie (30—40 at), care foloseşte drept catalizator oxizi ai metalelor tranzrtionale pe un suport activ (ex. Cr03), şi procedeul de joasă presiune (atmosferică), în prezenţa catalizatorilor organometalici (ex. trie-tilaluminiu şi tetraclorură de titan). P. este o masă albă cu densitate mică, se înmoaie la 120—145° C, are o bună rezistenţă mecanică şi chimică, rezistivitate electrică mare şi serveşte la fabricarea materialelor electroizolante, a foilor, a tuburilor şi a mai multor obiecte de larg consum. Sin. politenă, polietenâ. V. şi m a-teriale plastice. polifagie (gr. polys „mult“ şi phagein „a mînca“) î. (BIOL.) Tip de nutriţie în care intră hrană variată, aparţinînd mai multor tipuri biologice. P. este proprie organismelor omnivore. 2. (MED.) Simptom ca-caracteristic diabetului zaharat, care se manifestă printr-o foame exagerată şi deci prin consumarea unei cantităţi exagerate de alimente. Polifem (în mitologia greacă), unul dintre ciclopi, fiu al zeului Poseidon; apare în „Odiseea** ca un uriaş antropofag. Ulise, care poposise pe insula sa, i-a scos unicul ochi pentru a scăpa cu tovarăşii săi din peştera unde erau ţinuţi de el prizonieri. polifenoli (CHIM.), compuşi organici din clasa fenolilor, conţinînd două sau mai multe grupări hidroxil legate de un radical hidrocarbonat aromatic. Nu se găsesc liberi în natură, ci sub formă de derivaţi (eteri). Sînt substanţe solide, cristalizate, cu puncte de topire specifice, solubile în apă şi în alcool etilic. Sînt uşor oxidabili, însuşire pe care se bazează utilizarea unora dintre ei ca revelatori fotografici (piroca-techina, hidrochinona, piroga-lolul). Se mai numesc fenoli polihidroxilicu V. şi fenoli. polifonie (MUZ.), artă şi ştiinţă a suprapunerii coordonate a mai multor voci, care, în ansamblu, nu-şi pierd individualitatea melodică, deşi între ele există relaţii armonice. Contrariul p. este o m o f o n i a. V. şi contrapunct. poligamie (gr. polys „mult“ şi gamos „căsătorie**), formă de căsătorie apărută o dată cu sclavia patriarhală, în care bărbatul putea să se căsătorească în acelaşi timp cu mai multe femei. în unele state în care religia oficială este cea mahomedană, p. se mai practică şi astăzi. poliglobulie (gr. polys „mult“ şi lat. globulus „globul**; MED.), boală caracterizată prin creşterea anormală a numărului de globule roşii din sînge (peste 5,5 milioane/mm3). Poate fi relativă, absolută sau esenţială (cînd se numeşte boala lui Vaquez), Boala lui Vaquez se manifestă prin creşterea foarte mare a numărului de globule roşii (7 — 12 milioane/mm3), prin roşeaţa şi cianoza pielii, creşterea tensiunii arteriale, mărirea splinei. P. se mai numeşte policitemie. Polignot (prima jumătate a sec. V î.e.n.), pictor din Grecia antică. Şi-a desfăşurat activitatea la Delfi şi la Atena, ca pictor decorator. Opera lui P.* cunoscută din descrierile lui Pausanias, cuprindea ample compoziţii murale, inspirate pentru prima oară din literatura homerică (cucerirea Troiei, peripeţiile lui Ulise etc.) şi reflectînd idealurile etice ale grecilor. E primul pictor care, inspirat de varietatea terenului muntos, a dispus personajele pe mai multe planuri etajate, inventînd un fel de perspectivă menită să sugereze pe plan adîncimea spaţiului şi introducînd în fundal elemente de peisaj. A ştiut totodată să asigure compoziţiilor lui un admirabil echilibru şi să exprime sentimentele personajelor nu numai prin atitudini şi gesturi, ci şi prin fizionomie. poligon (gr. polys „mult** şi gonia „unghi**) 1* (MAT.) Porţiune de plan mărginită de o linie poligonală închisă. — P. regulat, poligon cu toate laturile şi cu toate unghiurile egale. — P. convexpoligon care rămîne în întregime de aceeaşi parte a oricărei drepte determinate de laturile sale. — P. concav, poligon care este intersectat de unele drepte determinate de laturile sale. — P. stelat, poligon regulat concav; laturile unui p.s. sînt diagonale într-un poligon regulat convex. — P. curbiliniu, poligon care are laturile linii curbe. 2. (REZ. MAT.) Poligon ftinicular, linie poligonală ABCDE obţinută prin trasarea, între dreptele Alf Ag, A3 (care reprezintă direcţiile de acţiune ale 4' Poligon funicular forţelor FXf P2» a unor segmente paralele cu razele polare OA\ OB\ OC\ OU (duse dintr-un pol oarecare O în poligonul forţelor). P./. are numeroase aplicaţii în calculele tehnice, în mecanică şi în rezistenţa materialelor. 3. (MILIT.) Poligon de tragere, porţiune de teren amenajată pentru trageri de instrucţie şi de luptă. 4. (SPORT) Poligon de tir, construcţie special amenajată sau improvizată, în incinta căreia se exe- POLIGONOMETRIE 807 POLI METACR l LAT DE METIL cută trageri cu arma sau cu pistolul. poligonometrie, ridicare topografică care utilizează reţele de poligoane închise pe care se sprijină ridicările de detaliu pentru planimetria unei porţiuni mici de teren. poligrafie (GEN.), ramură a tehnicii care se ocupă cu tipărirea cărţilor, ziarelor, placate-lor, ilustraţiilor, hărţilor etc. Principalele procese ale tehnicii poligrafice sînt: realizarea formelor de imprimare, tipărirea propriu-zisă şi legarea şi finisarea produselor. V. şi industrie poligrafică. polihibridâre (BIOL.), hibridare între două forme ereditar deosebite, care diferă între ele prin mai multe caractere. poliizobutilenă (CHIM.), produs macromolecular cu structură ramificată, obţinut prin polimerizarea izobutilenei la temperatură joasă (—6 pînă la — 100°C). Cu cît temperatura de lucru este mai joasă, produsul rezultat este mai vîscos. Se prezintă sub forma unei mase uleioase sau solide, de culoare albă, şi este utilizată ca izolant electric, ca modificator al caur ciucului (pentru a-i mări rezistenţa la coroziune) şi ca adaos în uleiurile lubrifiante (pentru îmbunătăţirea curbei de visco-zitate a acestora). Denumirile comerciale ale produsului sînt opanol, oistanex. Sin. poliîzo-butenâ. poliizopren (CHIM.), produs macromolecular cu structură filiformă, obţinut sintetic prin polimerizarea în emulsie a izoprenului în prezenţa pero-xizilor sau a compuşilor dia-zoici sau prin polimerizare stereospecifică. Se găseşte în natură sub formă de cauciuc natural şi gutapercă. P. sintetic stereoregulat are structură şi proprietăţi asemănătoare cauciucului natural. V. şi materiale plastice. polimeri (CHIM.), produşi ai reacţiei de polimerizare, rezultaţi prin unirea unui număr oarecare de molecule de m o-n o m e r, legate de obicei una după alta sau „cap la coadă“, care alcătuiesc lanţuri de molecule, adeseori foarte mari. Numărul moleculelor de monomer care constituie p* se numeşte grad de polimerizare (n) şi, în funcţie de valoarea acestuia, se deosebesc p. inferiori (cu n egal cu 2—10 unităţi de monomer) şi p. superiori sau înalţi (cu n egal cu cîteva sute sau chiar mii de unităţi de monomer). în practică se ia în consideraţie gradul mediu de polimerizare ca urmare a inegalităţii (polidisper-sităţii) macromoleculelor care alcătuiesc p. După natura mo-nomerilor care intră în reacţia de polimerizare, structura p. poate fi filiformă (cazul cel mai frecvent) sau tridimensională. Proprietăţile generale ale p. sînt determinate de structura lor şi de gradul lor mediu de polimerizare. Din punct de vedere practic, o importanţă deosebită prezintă p. superiori cu structură filiformă (ex. p. vinilici, etilenici, vinilacetile-nici, acrilici etc.). P. sînt substanţe solide, cu duritate ridicată, cu mare rezistenţă la rupere, îndoire, forfecare, frecare şi care pot forma fibre şi pelicule rezistente. Prin încălzire, polimerii înalţi cu structură filiformă se comportă termo-plastic. Sînt solubili în diferiţi solvenţi organici, formînd, din cauza dimensiunilor macromoleculelor lor, soluţii coloidale; p. sînt, de fapt, coloizi moleculari. P. înalţi cu structură tridimensională au duritate şi rezistenţă mecanică ridicată, dar sînt termorigizi , şi insolubili, în mod eronat, adeseori sînt denumite polimeri şi produsele de policondensare (policonden-satele). V., şi materiale plastice. polimerizare (CHIM.), reacţie chimică în urma căreia substanţe cu greutate moleculară mică (monomeri) se transformă în substanţe cu greutate moleculară mai mare (polimeri), păstrînd aceeaşi compoziţie procentuală şi aceeaşi aranjare a atomilor. în cursul reacţiei are loc stabilirea de legături covalente între un număr variabil de monomeri, care constituie unităţile elementare ale produsului final, acesta putînd fi un compus unitar (polimer mo'uodispers) sau un amestec de compuşi cu greutăţi moleculare diferite (polimer polidis-pers). Reacţia de p. se poate desfăşura în diferite condiţii de presiune, temperatură, catalizator, prin reacţii consecutive şi în lanţ şi este caracteristică compuşilor organici care conţin duble legături (olefine, substanţe carbonilice, cetene, diene, dicetone etc.), compuşilor conţinînd triple legături (acetilenă, nitrili, vinilacetilenă) sau unor compuşi ciclici (ciclo-propan, etilenoxid, butilenoxid etc.). în practică, reacţiile de p. sînt efectuate după mai multe procedee: 1) p. în bloc (sau în masa), cînd monomerul nu este diluat, ci polimerizat ca atare; 2) p. în soluţie, la care atît monomerii cît şi polimerii se află în soluţie; 3) p. în perle (sau în suspensie), cînd monomerul este dispersat fin în mediul apos cu ajutorul unor coloizi de protecţie (gelatină metilceluloză) sau al unor stabilizatori de suspensie (talc, bentonită); 4) p. în emulsie, cînd atît monomerii cît şi polimerii sînt menţinuţi într-o stare de dispersie stabilă cu ajutorul unor emulgatori. în unele cazuri, p. se practică în fază gazoasă. Reacţia de p. serveşte la obţinerea unei vaste game de produşi macromoleculari. — P. stereospecifică, procedeu de polimerizare în care există posibilitatea realizării unei distribuţii spaţiale strict uniforme a unităţilor structurale din cadrul macromoleculei, prin utilizarea unor catalizatori de tip organometalic, denumiţi stereospecifici. După modul de aranjare spaţială realizat, polimerii stereospecifici pot fi izotactici sau sindiotactici, spre deosebire de cei atactici, lipsiţi de uniformitate structurală. Prin aplicarea industrială a acestui procedeu s-au obţinut polimeri stereospecifici cu proprietăţi fizico-mecanice net superioare celor obţinuţi prin metodele obişnuite. polimetacrilat de metil (CHIM.), produs macromolecular de tip acrilic, obţinut prin polimerizarea esterului metilic al acidului metacrilic (metacrilat de metil) în masă (bloc) sau în emulsie, în prezenţa peroxidului de benzoil. Se prezintă ca o masă sticloasă, transparentă, termoplastică, cu caracteristici optice remarca- POLIMETALIC 808 POLIOMIELITĂ bile, solubilă în acetonă, în derivaţi halogenaţi sau esteri, rezistentă din punct de vedere mecanic şi chimic. Se întrebuinţează la fabricarea sticlelor organice (stiplex sau plexiglas), din care se pot confecţiona lentile, geamuri de siguranţă la avioane şi automobile, ochelari de protecţie etc. Este compatibil cu ţesuturile vii din corpul omenesc, ceea ce permite folosirea lui în chirurgia ortopedică, la înlocuirea diferitelor oase. Din p. de m. se fac în special ochi, proteze dentare etc. In R.P.R. se fabrică la Uzina Copşa Mică. V. şi m a-teriale plastice. polimetâlic, zăcămxnt — (GEOL.), zăcămînt cu minereu metalifer din care se pot extrage mai multe metale (ex. z.p. de cupru, plumb şi zinc de la Baia Sprie, reg. Maramureş, de molibden şi bismut de la Băiţa Bihorului, reg. Crişana ş.a.). ^ polimetrie (MUZ.), suprapunere de măsuri care evoluează simultan. Timpii tari, iniţiali, ai măsurilor nu coincid întotdeauna în p. (spre deosebire de p o 1 i r i t m i e). polimixine (FARM.), antibiotice produse de diferite varietăţi de Bacilus pşiimixia, deosebindu-se între ele prin aminoacizii pe care îi conţin, prin toxicitate şi prin reacţiile locale pe care le provoacă. P. au acţiune bactericidă puternică, dar limitată la bacili gram-negativi (ex. bacilul pio-cianic). Poiimnia (gr. polys „mult“ şi hymnos „cînt“; în mitologia greacă), muza imnurilor şi a poeziei lirice. polimorfism (gr. polys „mult“ şi moTphe ,,formă“) 1. (FIZ.) Proprietate a unor substanţe de a exista în două (dimorfism) sau mai multe forme cristaline cu caracteristici fizice şi chimice diferite. Fiecare formă cristalină este stabilă într-un anumit interval de temperatură; dacă limitele acestui interval sînt depăşite, are loc transformarea reversibilă într-o altă formă cristalină. P. este foarte răspîndit la compuşii minerali naturali (ex. bioxidul de siliciu apare sub formă de cuarţ, tridimit, cristobalit, calcedo- nie; carbonatul de calciu apare sub formă de aragonit şi de calcit). 2. (BIOL.) a) Prezenţa la aceeaşi specie a mai multor forme (indivizi), care se deosebesc după particularităţile lor morfofiziologice. Cele mai frecvente cazuri de p. sînt acelea legate de fenomenul de meta-geneză, precum şi p. legat de sex (ex., la albine, prezenţa mătcilor, a albinelor lucrătoare şi a trîntorilor). La celentera-tele coloniale din genul Physo-phora, colonia este alcătuită din indivizi specializaţi pentru locomoţie (nectozoizi)y pentru digerarea hranei (gastrozoizi), pentru protecţia grupelor de indivizi (filozoizi) şi pentru reproducere (gonozoizi).h) Va-riabilitate pronunţată ce se manifestă în sînul unor specii de animale sau de plante, zise polimorfe, care, sub influenţa condiţiilor de mediu, îşi schimbă unele proprietăţi morfologice, fiziologice, biochimice etc. şi care cuprind, din această cauză, numeroase subspecii şi varietăţi. polinevrită (gr. polys „mult" şi neuros „nerv* ‘), boală a nervilor periferici, de origine infec-ţioasă, caracterizată prin alterarea mai multor trunchiuri nervoase şi ramuri terminale. Se manifestă prin paralizii bilaterale ale extremităţilor şi prin tulburări de sensibilitate, însoţite de atrofii musculare. Polinezia, grup de arhipelaguri şi insule dispersate în partea centrală a Oceanului Pacific, reprezentînd partea estică a Oceaniei. Suprafaţa: circa 26 000 km2. Cuprinde arhipelagurile Hawai, Ellice, Phoenix, Tonga, Tokelau, Samoa, Insulele Cook, Line, Societăţii, Toubouai, Marchize, Touamo-tou, Insula Paştelui ş.a. Populaţia: circa 930 000 loc. (1960), în special polinezieni, în rest japonezi, chinezi, filipinezi, europeni. Sînt insule de origine vulcanică, muntoase, cu unii vulcani activi (în Hawai, Samoa) şi insule coraligene, joase. Climă ecuatorială şi tropicală oceanică. Pe pantele din bătaia vîntului cresc păduri tropicale, pe pantele adăpostite savane, pe ţărmuri şi pe atoli cocotieri, pandanus, arbori de pîine. Se cultivă cocotieri, ba- nanieri, trestie de zahăr, ananas, jams, taro, manioc. Este dezvoltat pescuitul. Polinezia Franceză, posesiune franceză în Oceanul Pacific, formată din arhipelagurile Insulele Societăţii, Insulele Marchize, Touamotou şi Toubouai. Suprafaţa: 4 000 km2. Populaţia: 76 000 loc. (1961), formată îndeosebi din polinezieni şi francezi. Centrul administrativ: Pa-peete. Se cultivă cocotieri, trestie de zahăr, bumbac, cafea şi alte culturi tropicale; se practică pescuitul. polinezieni, populaţie din insulele părţilor de est şi sud ale Oceaniei, din familia de limbi malaezo-polineziană. O-mogen ca limbă şi cultură materială, grupul p. este foarte eterogen din punct de vedere antropologic, reprezentînd o tranziţie între australoizi şi mongoloizi, amestecaţi pe alocuri cu elemente negroide. Problema originii p. nu este complet elucidată; unii etnografi (cei mai numeroşi) susţin că sînt originari din Asia de sud-est şi din insulele indoneziene, alţii că sînt originari din America de Sud. Cel mai important centru cultural al vechilor polinezieni a fost arhipelagul Tahiti. polinom (MAT.), sumă algebrică a mai multor m o n o a-m e. polinucleâr (BIOL.) v. gra-nialocit. polinucîeoză (MED.), creştere a numărului leucocitelor polinucleare din sînge peste valoarea normală. Apare în stări infecţioase, în unele intoxicaţii etc. poliomielită (gr, polyos „cenuşiu" şi myelos „măduvă“; MED.), boală infecţioasă, epidemică sau contagioasă, datorită unui virus specific. Leziunile anatomice se localizează în substanţa cenuşie a măduvei spinării, atingînd celulele nervoase motorii, ceea ce duce la paralizii flasce de tip periferic. Boala se manifestă prin febră, tulburări digestive, somnolenţă, dureri în muşchii membrelor, apoi prin apariţia paraliziilor, localizate de obicei la membrele inferioare. Tratamentul curativ al p* este constituit din sero-terapie cu ser antipoliomielitic, POLI OXIMETILENE 809 POL1TEISM antibiotice, mecanoterapie, iar tratamentul profilactic se face cu vaccin antipoliomielitic. Se mai numeşte paralizie infan- polioximetilene (CHIM.), (H2CO) Polimeri ai formalele- hidei, cu structură filiformă, în care o grupă metilen (—CH2—) alternează cu un atom de oxigen. Se cunosc mai multe p., deosebite între ele prin modul de polimerizare a formaldehidei şi prin însuşirile lor. Ex. eu-polioximetilena, a~, (3- şi y~polioximetilenele şi para-formaldehida. P. sînt substanţe solide, insolubile, care, prin încălzire cu apă sau cu soluţii apoase de acizi, se depolimerizează, regenerînd formaldehida. polip (gr. polys „mult“ şi pous „picior") 1. (ZOOL.) Nume generic dat animalelor celente-rate care trăiesc fixate. P. tipic are formă de sac prevăzut la un capăt cu orificiul buco-r anal înconjurat de tentacule, iar la celălalt capăt cu un disc cu care se fixează de suport. P. pot trăi solitari (hidra) sau în colonii (coralul). La celen-teratele primitive, p. dă naştere la forma liberă (meduza). 2. (MED.) Tumoare benignă pedunculată, produsă printr-o tumefiere sau hipertrofie cronică inflamatorie la nivelul unei mucoase (ex. p* nazal, p. gastric, p. intestinal, p. uterin). polipeptide (BIOCHIM.), compuşi care conţin în moleculă un număr mare de p e p t i d e. Din p. naturale fac parte: hormonul corticotrop hipofizar, insulina, gramicidina etc. poliploidie (GENET.), creştere a numărului de cromozomi în celulele organismelor animale sau vegetale faţă de numărul (garnitura) de cromozomi caracteristic unei anumite specii. Poate avea loc în condiţii normale, spontan, dar poate fi şi provocată prin acţiunea unor agenţi fizici (temperaturi joase, raze X, ultraviolete, infraroşii) sau chimici (colchicină, ace-naften); P. se traduce în general printr-o mărire a taliei sau a unor organe ale individului respectiv. polipnee (gr. polys „mult44 şi pneo „respir"; MED.), creştere a frecvenţei respiraţiilor de la 16 pînă la 60 pe minut. Apare în cursul unui efort fizic, al unei stări emoţionale, precum şi; în boli pulmonare, cardiace etc. polipropilenă (CHIM.), produs macromoiecular obţinut prin polimerizarea catalitică a propilenei. P. obţinută în prezenţa catalizatorilor stereospe-cifici (alchil-metale şi haloge-nuri ale metalelor tranziţionale) a căpătat în prezent o mare dezvoltare industrială, datorită proprietăţilor sale deosebite. Este rezistentă la temperaturi ridicate (avînd punctul de înmuiere la 165—Î70°C), are densitate mică (cel mai uşor material plastic apărut în comerţ), proprietăţi mecanice şi electrice foarte bune, rezistenţă mare la agenţi chimici. Poate fi prelucrată prin injectare, presare etc. şi prin filare din topitură. Se întrebuinţează la fabricarea conductelor de lichide sau gaze calde, a aparaturii medicale care trebuie sterilizată, a izolatoarelor electrice, a obiectelor de menaj, a ambalajelor, a recipientelor pentru industria chimică, a fibrelor sintetice etc. V. şi materiale plastice. poliptic (ARTE PLAST.), denumire dată lucrărilor de pictură alcătuite din mai multe panouri articulate. In cadrul unui p. pot fi integrate uneori şi piese în relief plat. poliritmie (MUZ.), suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan, păstrîn-du-şi însă, în combinaţii, in- dividualitatea. Timpii tari, iniţiali, ai măsurilor coincid în p. (spre deosebire de p o 1 i-m e t r i e). polis (IST.), oraş-stat, formă de organizare politică şi social-economică a societăţii sclavagiste, tipică pentru Grecia antică. polisemie (gr. polys „mult“ şi semaino „arăt*1; LINGV.), însuşire a unui cuvînt sau a unei unităţi frazeologice de a avea mai multe sensuri (ex. verbul a merge, cu sensurile „a se deplasa, a funcţiona44 etc., este polisemantic). polisilogisxn (LOG.), înlănţuire de silogisme în care concluzia silogismului anterior ( prosilogismul) devine una din premisele silogismului următor (episilogismul). De exemplu: „1) Orice peşte respiră prin branhii. Balena nu respiră prin branhii. Deci balena nu este peşte. 2) Balena nu este peşte. Balena este un animal acvatic. Deci unele animale acvatice nu sînt peşti“. P. sînt de două feluri: a) progresive, care merg de la general la particular, şi b) regresive, care urmează drumul invers, enunţîndu-se mai întîi subsumarea cazului particular unei clase şi după aceea o însuşire generală a clasei respective. V. şi sorit. polisportiv, sportiv care, pe baza aptitudinilor sale şi ca urmare a unei pregătiri multilaterale, este capabil să obţină rezultate meritorii în mai multe ramuri de sport. polistiren (CHIM.), produs macromolecular de tip etenic, obţinut prin polimerizarea sti-renului. Este solid, incolor sau slab gălbui, transparent, solubil în benzen şi acetonă, ter-moplastic; poate fi prelucrat prin aşchiere şi, la 150°C, prin presare sau extrudere. Prin colorare îşi păstrează transparenţa. Este foarte rezistent din punct de vedere chimic şi electric, mai puţin mecanic (este casant). Se întrebuinţează în electrotehnică, în industria cablurilor şi la fabricarea multor obiecte de larg consum. V. şi materiale plastice. polisulfuri (CHIM.), MeiSn (în care n variază de la 2 pînă la 7). Compuşi obţinuţi prin dizolvarea sulfului în soluţie de sulfuri, prin oxidarea la aer a soluţiilor de sulfuri acide sau prin fierberea hidroxidului metalului respectiv'cu sulf. Se cunosc p. ale metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase. Sînt colorate de la galben pînă la roşu, în funcţie de conţinutul în sulf. Se întrebuinţează în chimia analitică şi la combaterea paraziţilor plantelor. politeism (gr. polys „mult" şi theos „divinitate*4; IST. REL.), formă a religiei, caracterizată prin adorarea mai multor divinităţi,-apărută, pe baza animis-mului, în comuna primitivă. Religiile monoteiste au păstrat elemente de p. (ex. transformarea vechilor zeităţi în patriarhi şi profeţi în mozaism; POLITEREFTALAT DE ETENĂ 810 POLIURETAN1 dogma trinităţii, cultul îngerilor şi al sfinţilor în creştinism). politereftalat de etenă (CHIM.), produs macromolecular de tip poliesteric, cu structură filiformă, obţinut prin policondensarea acidului teref-talic (sau a tereftalatului de metil) cu etilenglicol. Masa lui, topită la circa 240°C, se poate fila, fabricîndu-se fibre sintetice foarte rezistente, comercializate sub denumirile de terel, terilen, tergal, dalţron etc. Fibra de p. de e. se întrebuinţează ca înlocuitor al lînii. Se mai numeşte polietilentereftalat. politetraf lu ore ti lenă (CHIM.), produs macromolecular cu structură liniară, obţinut prin polimerizarea tetrafluoretilenei, CF2~CF2. Se prezintă sub formă de gel sau de praf, de culoare albă pînă. la brună, insolubil în solvenţi obişnuiţi şi rezistent la cei mai agresivi agenţi chimici. E stabilă la temperaturi între—70 şi 300°C. Se prelucrează greu şi la temperaturi ridicate. Este întrebuinţată la fabricarea garniturilor supuse coroziunii, a ţesăturilor rezistente la foc şi la acizi tari, a izolatorilor electrici speciali etc. Sin. teflon. V. şi materiale plastice. „Political Affairs“ [pAiticA zfedz], organ teoretic al Partidului Comunist din S.U.A. înfiinţat în 1921, a purtat pînă în 1945 denumirea de „Communist“. Apare lunar, la New York. politică 1. Forma a activităţii social-istorice a oamenilor, care cuprinde relaţiile dintre clasele sau dintre grupurile sociale în lupta pentru putere, mijloacele şi metodele de realizare practică a ţelurilor lor în această luptă. 2. Formă a conştiinţei sociale, respectiv a ideologiei, care reflectă aceste relaţii. în p» se oglindesc nemijlocit relaţiile e-Conomice dintre clase, interesele lor fundamentale, p. fiind o expresie concentrată a economiei. Ideile şi concepţiile politice sînt cuprinse în programele şi declaraţiile partidelor, ale organizaţiilor politice şi ale guvernelor, în constituţiile statelor, în doctrinele politice, în lucrări teoretice speciale etc. Ele sînt traduse în viaţă în lupta nemij- locită a claselor, în activitatea instituţiilor şi organizaţiilor politice şi, în mod deosebit, în politica internă şi externă a statelor. Justeţea oricărei p. depinde de măsura în care exprimă interesele vitale ale maselor muncitoare. P. exercită o influenţă activă asupra bazei economice şi mijloceşte, împreună cu dreptul şi ideologia juridică, a-cţiunea determinantă a acesteia asupra altor forme ale conştiinţei sociale (arta, filozofia etc.), imprimîndu-le un caracter de clasă. P. este o parte a suprastructurii, schimbarea ei fiind guvernată de legile corelaţiei dintre bază şi suprastructură. Activitatea politică a partidelor comuniste şi muncitoreşti, fundamentată de singura ideologie politică ştiinţifică, socialismul ştiinţific, exprimă interesele vitale ale clasei muncitoare şi ale aliaţilor săi. Caracterul ei ştiinţific se bazează pe cunoaşterea şi folosirea creatoare a legilor obiective ale dezvoltării sociale, în interesul maselor largi populare. 2. (EC.) a) Politică valutară, ansamblul măsurilor luate de un stat sau de banca de emisiune în scopul ridicării, menţinerii sau scăderii cursului monedei naţionale în raport cu alte valute. P.v. în statele capitaliste este folosită tot mai mult ca un instrument ' de influenţare a conjuncturii economice, a poziţiilor economice-valutare ale ţării în interesul marilor monopoluri, al expansiunii lor externe. în ţările socialiste, p.v. se bazează pe monopolul de stat al valutelor şi urmăreşte să asigure stabilitatea circulaţiei băneşti pe pkn intern, creşterea puterii de cumpărare şi a cursului monedei în scopul dezvoltării economiei naţionale. V. şi i n-flaţie; dumping; bani. b) Politică vamală, ansamblul măsurilor luate de un stat cu scopul de a reglementa importul şi exportul de mărfuri, folosind în principal taxele vamale, r.v. a statelor capitaliste urmăreşte să asigure grupărilor dominante ale burgheziei poziţii cît mai avantajoase în lupta pentru piaţa internă şi externă. P.v. a ţărilor socialiste este determinată de interesele dezvoltării multilate" rale şi consolidării economie naţionale, ale extinderii relaţiilor comerciale reciproc avantajoase, ale consolidării sistemului mondial socialist. politică de pe poziţii de forţă, doctrină politică şi orientare practică promovată de cercurile imperialiste agresive în frunte cu cele din S.U.A., după cel de-al doilea război mondial, faţă de ţările socialiste şi de popoarele care luptă pentru cucerirea şi consolidarea independenţei naţionale. politonalism (MUZ.), suprapunere de elemente melodice aparţinînd unor tonalităţi diferite, pentru a sublinia independenţa vocilor. Acest mijloc expresiv este împins de unii compozitori formalişti pînă la absurd, ducînd la combinaţii arbitrare, stranii, care depăşesc inteligibilul. V. şi atona- 1 i s m. poliţă 1. (DR.) V. trată. 2.(FIN.) Poliţă de asigurare, document emis de către instituţia de asigurare, prin care aceasta certifică încheierea unui contract de asigurare. în p. de a. se precizează părţile contractante (asigurător, asigurat, beneficiar), riscurile cuprinse în asigurare, suma asigurată, prima de asigurare, durata valabilităţii asigurării etc. poliţă structurală, element de relief care apare pe versanţii văilor sculptate într^o regiune cu structură tabulară, orizontală sau monoclinală, ca urmare a punerii în evidenţă a capetelor de strate alcătuite din roci mai dure şi a înlăturării stratelor alcătuite din roci mai friabile. Are aspectul unei mici trepte situată la o anumită înălţime deasupra fundului văii; înălţimea este determinată de poziţia stratului mai rezistent la eroziune. poliuretăni (CHIM.), produşi macromoleculari de tip poliesteric, cu structură filiformă. Se pot obţine fie prin polimerizarea în trepte a diizociana-ţilor cu glicoli, fie prin policondensarea esterilor diclor-carbonici ai glicolilor cu dia-mine. Dacă în loc de glicoli se utilizează poliakooli, se obţin poliuretăni cu structură tridimensională. în funcţie de POLIURiE 811 POLLUX numărul grupărilor reactive din componenţii iniţiali, se poate conferi produşilor finali o gamă largă de proprietăţi. Se utilizează ca materiale plastice, răşini pentru lacuri şi adezivi (lacuri Desmodur), fibre sintetic,e (perlon U, urilon, iga-mid V) etc. poliurie (gr. polys „mult" şi ouron „urină"; MED.), simptom clinic caracterizat prin eliminare crescută de urină. Există o p. fiziologică, ca urmare a introducerii excesive de lichid în organism, şi o p. patologică, care apare în boli ca diabetul zaharat, diabetul insipid, în unele nefropatii etc. polivalent (gr. polys „mult“ şi lat. vaiere „a putea"; CHIM.; despre un element), care poate funcţiona în diferite stări de valenţă. poli vitamine (FARM.), preparate medicamentoase conţi-nînd vitaminele A, D2, E, B2, B6, C, PP, cu adaos de leci-tină şi de sulfat feros. Sînt administrate ca , tonice generale. polizaharide (c HIM.), (C6Hi0OtJn. Produşi macro-moleculari de origine naturală, rezultaţi din policondensarea unui număr variabil de molecule de monozaharide, de obicei glucoză, cu structuri fili-forme sau ramificate. Se obţin prin prelucrarea corespunzătoare a diverselor materii prime naturale (bumbac, lemn, stuf, cartofi, cereale etc.). Datorită structurii macromoleculare, p* sînt substanţe solide, amorfe, fără punct de topire caracteristic, insolubile în apă şi lipsite de gustul dulce specific zahari-delor. P. se pot descompune (hidrolizâ) pînă la monozaha-rida de bază, fie pe cale chimică (hidroliză acidă), fie pe cale biochimică (hidroliză enzima-tică). în natură, unde apar mai ales în regnul vegetal, îndeplinesc funcţii variabile (polizaharide de schelet, polizaharide ca rezervă de hrană pentru plante sau chiar pentru animale). Cele mai cunoscute p. sînt celuloza, amidonul şi glicogenul. Datorită multiplelor întrebuinţări, atît celuloza cît şi amidonul au dus la crearea unor industrii specifice. polizare (TEHN.), procedeu de prelucrare a suprafeţelor pie- selor prin aşchiere cu ajutorul unui polizor (ex. prelucrarea de degroşare, de îndreptare a suprafeţelor pieselor turnate sau forjate, de debavurare etc.). polizat, maşină de ^ (TEHN.) v. polizor. Poliziano [poliţiâno/, Angelo (1454—1494), scriitor renascentist italian, savant umanist. S-a format în mediul literaţilor din jurul prinţului Lorenzo de Medici. Erudit cunoscător al limbilor şi literaturilor clasice, a tradus „Iliada" în latineşte (cărţile II— V). Este autorul unor „Miscellanea", adevărate modele de analiză critică de texte, şi al lecţiilor inaugurale (,,Praelectiones“) la cursurile ţinute la Universitatea din Florenţa, scrise în versuri şi în proză, în care făcea elogiul poeziei clasice şi al poeziei în general. Poet liric rafinat, P. a scris „Stanţele pentru turnir", în care cîntă vitejia şi iubirile tînărului Giuliano de Medici, elevul său. Drama sa pastorală „Fabula lui Orfeu" inaugurează genul, ilustrat în secolul următor de Tasso. Poliziano a imitat poezia populară într-o serie de balade şi can-ţone. Versurile italiene ale lui Poliziano se remarcă prin prospeţimea şi sinceritatea sentimentului, perfecţiunea şi eleganţa formei. polizor (TEHN.), maşină-unealtă folosită la prelucrarea suprafeţelor prin aşchiere, cu ajutorul unei pietre abrazive (abrazor) în formă de disc, cilindru, trunchi de con etc. şi care are o mişcare de rotaţie. P. poate fi fix sau portabil (manual) şi acţionat de un motor electric sau pneumatic. polje (GEOGR.), mare depresiune închisă din regiunile carstice, axată uneori pe linii de stratificaţie sau de faliere; se formează de obicei prin unirea dolinelor şi uvalasurilor sau prin prăbuşirea tavanelor peşterilor. Are pereţi abrupţi şi fundul plat, brăzdat de cursuri de apă, de obicei temporare, în unele p. se află lacuri, Cele mai mari p. au suprafeţe de zeci de km2. La noi sînt cunoscute în Podişul Mehedinţi, Munţii Apuseni, în sudul Dobrogii, în culoarul Bran-Rucăr ş.a. P. constituie terenurile cele mai fertile din regiunile calca-roase, avînd o groasă cuvertură de sol pe fundul lor şi o umiditate crescută faţă de regiunile limitrofe. Pollaiuolo [polaiuolo], Antonio del (1426— 1498), sculptor, pictor, gravor şi orfevru italian, aparţinînd şcolii florentine. A lucrat uneori cu fratele său Piero del Pollaiuolo (1443— 1496). Dintre operele sale de sculptură se remarcă monumentele funerare în bronz ale papilor Sixtus al IV-lea şi Inocenţiu al VIII-lea de la Catedrala sf. Petru din Roma, multe sculpturi rotunde în bronz de mici dimensiuni, printre care celebrul grup „Her-cule în luptă cu Anteu" etc. Pictura sa („David“, „Martiriul sf. Sebastian", „Portretul soţiei lui G. Bardi" etc.) se distinge prin compoziţia de o armonie desăvîrşită, întemeiată pe profunde cunoştinţe de perspectivă şi anatomie artistică. Caracteristică artei lui P. este şi accentuarea conturului formelor şi a caracterului lor volumetric. Evocarea tensiunii şi a mişcării musculare atinge în sculptura, pictura şi grafica sa o intensitate dramatică deosebită, imprimînd imaginii impresia de vitalitate covîrşitoare, titanică. P. a contribuit la dezvoltarea gravurii pe metal în Italia sec. al XV-lea („Bătălia oamenilor goi"). Pollitt [pqlit/, Harry (1890— 1960), militant al mişcării muncitoreşti engleze şi internaţionale. Memhru al Partidului Comunist din Anglia de la crearea acestuia (1920), al C.C. şi al Biroului Politic al C.C, (din 1922) şi din 1943 al Comitetului Executiv şi al Comitetului Politic al P.C. din Marea Britanie. A fost secretar generai al P. C. din Marea Britanie (1929— 1956), iar din mai 1956 preşedinte al Comitetului Executiv al acestui partid. între 1924 şi 1943 a fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste. Pollu* (ASTR.), cea mai strălucitoare stea, din constelaţia Gemenii, aflată la 35 de ani-lumină de planeta noastră, denumită astfel după unul dintre cei doi Dioscuri. Are mărimea stelară 1. POLO 812 POLONIA Polo, Marco (1254-1324), renumit călător veneţian. Ple-cînd în 1271 din Veneţia îm-preună cu tatăl şi cu unchiul său, mari negustori, a străbătut Asia (prin Persia, Pamir, Tibet), ajungînd pînă în China (în 1275), unde a stat mai mulţi ani în slujba hanului Hubilai. In acest timp a călătorit prin a-proape toate regiunile Chinei şi în Birmania. în 1292 a părăsit China şi s-a întors pe mare în Veneţia, unde a ajuns în 1295. Relatarea călătoriei sale, tradusă în mai multe limbi, a fost cea mai importantă sursă documentară medievală asupra Asiei de est, de sud şi centrale. poloneza, dans de origine poloneză, în tempo moderat şi în măsura de ZU, cu ritm viguros şi cu caracter maiestuos, s© lemn, asemănător marşului. Frecventă în muzica instrumentală încă din sec. al XVIII-lea, p. a fost cultivată mai cu seamă de compozitori romantici, ca Weber sau Chopin, care i-au dat o mare dezvoltare artistică şi o semnificaţie patriotică. poloneză, limba —, limbă slavă vorbită în R.P. Polonă. Cele mai vechi texte datează din sec. al XlII-lea. Polonia (Republica Populară Polonă), stat situat în Eu^ ropa centrală, între Uniunea Sovietică la est, R.S.. Cehoslovacă la sud, R.D. Germană la vest şi Marea Baltică la nord. Suprafaţa: 311 730 km2. Populaţia: .30 900 000 loc. (1963). Capitala: Varşovia. Alte oraşe mari: Lodz, Cracovia, Wroc-law, Poznan. Partea nordică şi centrală a teritoriului P. este o întinsă cîmpie de origine flu-vioglaciară, cu altitudinea medie de 150 m. Spre sud urmează zona podişurilor şi masivelor de mică altitudine (Silezia, Lysa Gora, Lublin), apoi, printr-o zonă de depresiuni şi dealuri premontane, se trece la treapta de relief cea mai înaltă, situată la graniţa cu R.S. Ce- hoslovacă: Munţii Sudeţi (cu înălţimi mici şi numeroase depresiuni intramontane) în vest şi Carpaţii Nordici (Beskizii, Podhale şi masivul Tatra, care atinge altitudinea de 2 449 m în vîrful Rysy) în est. Clima este temperată. Principalele fluvii sînt Vistula şi Odra, care colectează cea mai mare parte din rîurile ţării. Ele sînt legate prin canalul navigabil Bydgoszcz-Notec. In nord şi nord-est există numeroase lacuri şi mlaştini. Pădurile (mai ales de pin) ocupă circa 1 /4 din suprafaţa ţării (în cîmpiile nisipoase din nord şi vest precum şi în munţii Carpaţi şi Sudeţi). In subsol se găsesc însemnate zăcăminte de cărbuni Allegro con Fr.Chopin Poloneză superiori (dintre care 95% în bazinul Sileziei superioare); P. se situează pe un loc de frunte în producţia mondială de huilă. Mai există zăcăminte de cărbune brun şi lignit (în Silezia inferioară şi în zona central-vestică a ţării), depozite de turbă (în nord), petrol şi gaze naturale (în zona subcarpatică), de minereuri de fier şi neferoase, de fosforit şi mari zăcăminte de sare şi de sulf. — Istoric. In mileniul III—II î.e.n., teritoriul P. era locuit de triburi de slavi, care, în pragul erei noastre, au început să fie denumiţi slavii de apus. Principala lor formă de organizare social-eco-nomică era obştea sătească. In sec. VI—VII triburile polone au trecut de la orînduirea comunei primitive la cea feudală, fără a trece prin orînduirea sclavagistă, iar în sec. VII—Xt ca rezultat al descompunerii obştii săteşti, s-a dezvoltat pro- prietatea feudală asupra pămîntului şi au luat fiinţă mici formaţiuni statale (cnezate). La sfîrşitul sec. al X-lea s-a încheiat procesul formării statului feudal polon, în timpul lui Mi-eszko I din dinastia Piastilor; procesul de unificare a teritoriilor polone s-a desăvîrşit în timpul lui Boleslav I cal Viteaz (992-1025). In 1025 P. a fost proclamată regat. In 966 polonii au adoptat creştinismul de rit catolic, fapt care a înlesnit pătrunderea în P. a influenţei papalităţii şi a clerului german. Ca urmare a adîncirii procesului de feudalizare, statul polon s-a dezmembrat în sec. al Xll-lea; unitatea lui a fost restabilită abia în sec. al XIV-lea, în timpul regilor Wladislaw I Lokietek (1320—1333) şi Ca-zimiral III-lea cel Mire (1333— 1370). In 1385— 1385 s-a încheiat uniunea dinastică polono-litu-ană, dictată de interesele luptei comune împotriva ordinului teuton. Forţele unite polone-Iitua-ne-ruse, alături de care a participat şi un corp de oaste moldo-veană, au înfrînt la Grunwald, în 1410, şi la Marienburg (Mal-bork), în 1422, ordinul teuton, care, prin pacea de la Torun (1466), s-a recunoscut vasal Poloniei. Incepînd din sec. al XV-lea, P. a participat la războaiele statelor europene împotriva Imperiului otoman. In baza Uniunii de la Lublin (1569), P. a format împreună cu Lituania un stat dualist (Rzeczpospolita), în limitele căruia a intrat cea mai mare parte a teritoriului Ucrainei, stăpînită de feudalii lituani. Intensificarea anarhiei feudale interne, precum şi nenumăratele războaie purtate de P. în sec. XVI—XVII cu Rusia, Suedia, ţările române, Imperiul otoman etc., a avut drept rezultat slăbirea P. şi întărirea Brandenburgului, pe seama teritoriilor poloneze de apus şi de nord. în deceniul al şaselea al sec. al XVII-lea, Ucraina s-a unit cu Rusia. P. a fost multă vreme sfîşia-tă de adînci contradicţii sociale şi naţionale, ceea ce a facilitat împărţirea P. (prima, în 1772, între Prusia, Rusia şi Austria, iar a doua, în 1793. între Rusia şi Prusia). Poporul polon s-a POLONIA 813 POLONIA ridicat la luptă împotriva ocupanţilor, dar răscoala de eliberare naţională, condusă de T. Kosciuszkp, a fost înăbuşită ; în urma înfrîngerii răscoalei a avut loc cea de-a treia împărţire a P. (1795), între Austria, Prusia şi Rusia. în 1807, după înfrîngerea Prusiei, Napoleon I a creat pe teritoriul P. Marele ducat al Varşoviei, vasal Franţei. La Congresul de la Viena (1814—1815), P. a fost reîmpăr-ţită din nou: ducatul Varşoviei (sub denumirea de Regatul Poloniei) a fost cedat Rusiei, păstrîndu-şi însă o anumită autonomie; Poznanul, Pomera-nia şi Silezia au revenit Prusiei, iar teritoriile polone din sud Austriei. în teritoriile ocupate de Rusia, Austria şi Prusia, poporul polon a desfăşurat o luptă activă pentru scuturarea jugului străin şi restabilirea statului polon independent. în această perioadă au avut loc răscoalele din Varşovia (1830—1831), din Cracovia (1846), din Poznan (1848) şi răscoala poporului polon din 1863—1864. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, mai ales după reforma agrară din 1864, în Regatul Poloniei a avut loc dezvoltarea rapidă a relaţiilor de producţie capitaliste şi o dată cu aceasta creşterea proletariatului industrial, în 1882 s-a constituit prima organizaţie a clasei muncitoare polone, partidul „Proletariatul4*, îq 1892 Partidul socialist polon, iar în 1893 Partidul social-de-mocrat din Regatul polon, care în 1900 s-a unit cu cel din Lituania, sub denumirea de Partidul social-democrat din Regatul polon şi Lituania. în anii 1905—1907, pe teritoriul P., care făcea parte din Rusia, a avut loc o revoluţie burghezo-democratică; pe celelalte teritorii polone, de sub stăpînirea Austriei şi Prusiei, au avut loc mişcări revoluţionare şi greve generale. Înfrîngerea Germaniei şi Austro-Ungariei în primul război mondial, destrămarea Austro^ Ungariei ca urmare a luptei de eliberare a naţiunilor asuprite de aceasta şi victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octom- brie 1917 au creat condiţiile pentru restabilirea statului polon independent (noiembrie 1918), în care însă puterea a fost acaparată de burghezie şi moşierime. În noiembrie 1918, în centrele industriale ale P. au apărut consilii de delegaţi ai muncitorilor, iar în decembrie 1918, s-a creat Partidul Muncitoresc Comunist Polonez (din 1925, Partidul Comunist Polonez), care s-a situat în fruntea luptei revoluţionare a proletariatului polon. Cu sprijinul Antantei, cercurile conducătoare polone au început în 1920 războiul împotriva Rusiei Sovietice, încheiat prin semnarea tratatului de pace de la Riga (192!), prin care Bielorusia apuseană şi Ucraina apuseană au trecut in stăpînirea P. Politica externă a P. în perioada 1921 1926 s-a bazat pe întărirea legăturilor cu Anglia şi în special cu Franţa şi pe crearea, sub conducerea P*, a unui bloc antisovietic al statelor limitrofe U.R.S.S. în 1922 a fost încheiată o alianţă militară cu România. în 1926 în P. a fost instaurată dictatura militară a generalului J. Pilsudski, cunoscută în. istorie ^ sub numele de „Sanacja“ („însănătoşire*), în 1932 P. a încheiat un tratat de neagresiune cu U.R.S.S. în 1934 guvernul polon a încheiat cu Germania hitleristă un tratat de neagresiune, pe care însă hitleriştii l-au denunţat în aprilie 1939 şi la 1 septembrie 1939 au atacat P., dezlănţuind cel de-ai doilea război mondial. La 17 septembrie 1939, trupele sovietice au trecut graniţa P. şi au ocupat teritoriile Ucrainei apusene şi Bielorusiei apusene. Partidul Muncitoresc Polonez (P.M.P.* înfiinţat, în condiţii de ilegalitate şi de ocupaţie, în ianuarie 1942 de membrii Partidului POLONIA 814 POLONIA Comunist Polonez, dizolvat în 1938, pe baza unor acuzaţii false, de Internaţionala a IlI-a) s-a situat în fruntea luptei poporului polonez împotriva ocupanţilor hitlerişti, pentru eliberarea naţională a P. Din iniţiativa P.M.P., partidele şi organizaţiile democratice au creat la 31 decembrie 1943, pe baza Frontului naţional, Consiliul naţional al ţării (Krajowa Rada Narodowa). La 21 iulie 1944, în oraşul Chelm, primul oraş polonez eliberat de Armata Sovietică, la acţiunile căreia a participat şi Armata polonă (creată în 1943 pe teritoriul Uniunii Sovietice), s-a creat Comitetul polonez de eliberare naţională, care, la 22 iulie 1944, a publicat manifestul său către poporul polbnez; ziua de 22 iulie a devenit sărbătoare naţională a P. Comitetul polonez de eliberare naţională a fost transformat, în decembrie 1944, în guvern provizoriu al P., în care au intrat şi reprezentanţi ai burgheziei. La 17 ianuarie 1945 a fost eliberată Varşovia, iar în martie 1945 aproape întreg teritoriul P. în baza Conferinţei de la Berlin (1945), teritoriile poloneze aflate sub stăpînirea germană au fost restituite P. După eliberarea ţării, puterea populară a înfăptuit adînci transformări economice şi sociale: reforma agrară (legiferată la 6 septembrie 1944), naţionalizarea industriei mari şi mijlocii, a căilor ferate şi a telecomunicaţiilor (ianuarie 1946). Alegerile din ianuarie 1947 s-au soldat cu victoria netă a Blocului partidelor democratice, condus de P.M.P., asupra Partidului popular polonez, creat de Mikolajczyk (fost premier al guvernului polon în emigraţie la Londra), din elementele de dreapta ale vechiului partid popular; reacţiunea internă a fost astfel zdrobită. în februarie 1947, Seimul a adoptat prima Constituţie a R.P. Polone. în decembrie 1948 s-a creat Partidul Muncitoresc Unit Polonez, prin uni- . ficarea, pe baza marxism-leni-nismului, a Partidului Muncitoresc Polonez cu Partidul socialist polonez. P. este membră a O.N.U. (din 1945) şi a Tratatului de la Varşovia (din 1955). Polonia este un stat socialist. Forţa conducătoare în stat este Partidul Muncitoresc Unit Polonez. Prim-secretar al C.C. al P.M.U.P. este W". Gomullţa. Organul de presă al C.C. al P.M.U.P. este ziarul „Trybu-na Ludu“. Din anul 1956 activează sub conducerea P.M.U.P. Frontul unităţii naţionale, din care fac parte: Partidul ţărănesc unit, Partidul democrat, sindicatele, Liga femeilor şi alte organizaţii democratice şi patriotice. Organul suprem al puterii de stat şi organul legislativ este Seimul (parlament unicameral), ales pe termen de patru ani. Organul colegial suprem al puterii de stat este Consiliul de Stat, ales de Seim şi subordonat acestuia, care îndeplineşte funcţiile şefului statului. Preşedintele Consiliului de Stat este E. Ochab. Organul suprem executiv şi de dispoziţie este Consiliul de Miniştri (guvernul). Preşedintele Consiliului de Miniştri este ]. Cyrankiewicz. Organele locale ale puterii de stat sînt consiliile populare voivodale, raionale, raionale-orăşeneşti, o-răşeneşti, comunale, alese de populaţie pe termen de trei ani. — Dezvoltarea economică. în trecut, P. era o ţară cu o industrie slab dezvoltată şi cu o agricultură în care se menţineau rămăşiţe feudale, în anii puterii populare au avut loc transformări social-econo-mice radicale, P. devenind un stat socialist industrial-agrar. Sectorul socialist al economiei participa în 1962 cu 75,6% la crearea venitului naţional. Producţia globală industrială a fost în 1963 de 9 ori mai mare decît în 1938. în cadrul ei producţia mijloacelor de producţie reprezenta 60,9% (în 1962). Au fost create noi ramuri şi subramuri (construcţiile navale, producţia de maşini energetice, utilaj greu, automobile, tractoare şi industria chimică) şi au apărut o serie de noi centre industriale. O mare amploare a luat industria energetică, bazată pe bogatele zăcăminte carbonifere. Pe baza marilor zăcăminte de cărbune coc-sificabil s-a dezvoltat industria siderurgică, care utilizează în special minereu de fier din import. Centrele siderurgice sînt concentrate mai ales în Silezia; în anii puterii populare s-au construit mari combinate la Nowa Huţa (Cracovia) şi Czesto-chowa. Metalurgia neferoasă produce zinc şi plumb (Silezia Superioară), cupru (Legnica ş.a.). Industria construcţiilor de maşini, cu o producţie variată (material rulant, autoturisme şi autocamioane, ma-şini-unelte, utilaj minier, maşini agricole, maşini grele, avioane, utilaj energetic), este dezvoltată în Silezia şi în oraşele Varşovia, Poznan, Bydgo-szcz, Gdansk, Wroclaw, Kielce, Radometc. La Gdansk, Gdynia şi Szczecin există mari şantiere navale. Industria chimică produce îngrăşăminte azotoase, acid sulfuric, sodă, coloranţi, cauciuc sintetic, mase plastice şi fibre sintetice. Industria textilă se concentrează în zona oraşului Lodz şi în sud-vestul ţării. în cadrul industriei alimentare, principalele subramuri sînt industria zahărului, a uleiului, a cărnii, de băuturi alcoolice şi produse lactate. în agricultură mai predomină proprietatea individuală (86% din suprafaţa agricolă). Principala formă de organizare a ţărănimii sînt cercurile agricole (organizaţii social-profesionale). Terenul arabil reprezintă 51% din suprafaţa ţării. Se cultivă cereale (secară, ovăz, grîu, orz pe 56% din suprafaţa cultivată), cartofi (locul al doilea în lume, după U.R.S.S.), plante tehnice (sfeclă de zahăr, plante oleaginoase, in, cînepă, hamei). Creşterea animalelor dă peste 60% din producţia agricolă; este dezvoltată mai ales creşterea cornutelor mari şi a porcinelor. Se întrebuinţează pe scară largă îngrăşămintele chimice, se lărgeşte mecanizarea agriculturii (în 1963 existau 96 100 de tractoare). Productivitatea culturilor agricole este foarte ridicată. Pescuit intens. P. are o importantă flotă comercială. Principalele porturi sînt Gdansk, Gdynia şi Szczecin. Venitul naţional este în continuă creştere (faţă de 1938 a fost, în 1963, de peste trei ori mai mare). R. P. Polonă este membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Importă POLONI U 815 POMEALOVSKI petrol şi produse petroliere, minereu de fier, maşini şi utilaje, îngrăşăminte chimice, bumbac, grîu şi exportă maşini şi utilaje, cărbune, cocs, produse siderurgice, chimice, alimentare. Are relaţii comerciale cu ţările socialiste (65% din volumul comerţului exterior în 1963), Marea Britanie, R.F.G., S.U.A. ş.a. — Instituţii de învăţămînt şi cultural-ştiinţifice. în anii puterii populare, ştiinţa şi cultura au luat un mare avînt. S-a dezvoltat reţeaua de învăţămînt de toate gradele. în anul şcolar 1963—1964, în P. existau 73 de instituţii de învăţămînt superior (printre care 8 universităţi, cea mai veche, de peste 600 de ani, fiind Universitatea iagellonă din Cracovia), în care învăţau peste 208 800 de studenţi. în cadrul Academiei Poloneze de Ştiinţe se desfăşoară o intensă activitate de cercetare ştiinţifică. poloniu (CHIM.), Po. Element radioactiv, cu nr. at. 84; gr. at. 210. Se găseşte în mine-reurile de uraniu (pehblendă), de unde se şi poate extrage. Se mai poate obţine prin diverse reacţii nucleare (ex. bismut iradiat cu neutroni). Pentru p. sînt posibile stările de valenţă 2, 4 şi 6. polo pe apă, joc sportiv care se desfăşoară în apă între două echipe, care cuprind, fiecare, şapte jucători (dintre care unul este portar), pe un teren dreptunghiular (lung de 20— 30 m şi lat de 8—20 m). Durata jocului este de 4 reprize a 5 minute de joc efectiv, cu pauze de 2 minute între reprize. în pauză echipele schimbă cîmpul de joc. Scopul jocului este ca jucătorii unei echipe să introducă de cît mai multe ori mingea (400—450 de grame) în poarta adversă. Polovragi, peşteră în Carpaţii Meridionali, pe versantul sudic al Munţilor Căpăţînei, la ieşirea Olteţului din chei, în amonte de localitatea Polovragi. Obiectiv turistic. Mănăstirea aşezată la intrarea în cheile Olteţului, nu departe de intrarea în peşteră, a fqst începută în 1653 de către marele postelnic Danciu Pîrîianu şi terminată prin grija arhimandritului Ioan de la Hurezi în 1690. Pictură valoroasă, executată în anii 1702—1703 de către zugravii Andrei, Simion, Istra-te şi Hrănit. Poltava, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană. 158 000 loc. (1963). Industrie alimentară, de pielărie şi încălţăminte, constructoare de maşini. Nod feroviar. Institute de învăţămînt superior, muzee. Aici a avut loc, în 1709, o bătălie hotărîtoare în timpul războiului ruso-sue-dez, cunoscut în istorie sub numele de „războiul nordului** (1700— 1721). Armata rusă, condusă de Petru I, a repurtat victoria asupra armatei suedeze, condusă de Carol al Xll-lea, înclinînd soarta răz-boiulm în favoarea Rusiei. poltinic, monedă rusească de argint, care a circulat în ţările române în prima jumătate a sec. al XlX-lea. polturăc, monedă care a circulat în ţările române în sec. al XVIII-lea. Erau două feluri de p.: împărătesc (austriac) şi polon. polul frigului, punctul de pe suprafaţa globului sau a uneia dintre emisferele lui cu cea mai scăzută temperatură de iarnă. în emisfera nordică, p.f. este în Siberia de est, la Verhoiansk (unde s-a înregistrat temperatura minimă absolută de —69,8°C). în e- misfera sudică, în Antarctica, s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură minimă absolută de pe glob (—88,3°C la staţia „Vostok"). poluşcă, mică monedă rusească de aramă, care a circulat în ţările române în prima jumătate a sec. al XlX-lea. Polya [poiq], Jeno (1876— 1945), chirurg maghiar, cunoscut în special prin cercetările asupra bolilor organelor abdominale. A preconizat operaţia care-i poartă numele (operaţia P') în tratamentul ulcerului duodenal. Pombal, Sebastiao Jose de Carvalho e Mello (1699—1782), marchiz, om de stat portughez, conducătorul de fapt al Portugaliei între 1750 şi 1777. Guver-nînd în spiritul absolutismului luminat, P. a limitat activitatea inchiziţiei, a desfiinţat unele privilegii ale marii nobilimi şi a contribuit la dezvoltarea comerţului şi a industriei. Pomealovski, Nikolai Ghe-rasimovici (1835-- 1863), scriitor rus, reprezentant al mişcării literare democratice de la mijlocul sec. al XlX-lea. Este autorul unor romane („Fericirea mic-burgheză‘\ 1861 ; „Mo*r lotov“, 1861), care înfăţişează figuri de raznocinţi, şi al volumului „Amintiri din seminar" (1862—1863, uit. trad. rom. 1963), tablou zguduitor al urmărilor educaţiei religioase, care a avut un puternic ecou în presa românească a secolului trecut. POMICULTURĂ 816 POMPĂ pomicultură 1. Ramură a ştiinţelor agricole care cuprinde studiul biologiei şi al agrotehnicii plantelor pomicole, ameliorarea lor şi comportarea în cultură a diferitelor specii şi soiuri. Studiile din domeniul p. efectuate în ţara noastră au ca rezultat crearea mai multor soiuri valoroase de pomi fructiferi, de ex. pruni (gras ameliorai, tuleu timpuriu), caişi (centenarul u-niru), piersici, meri, peri, cireşi şi migdali. Perfecţionarea metodelor de cultură a plantelor pomicole a dus la sporirea producţiei de puieţi în pepiniere şi a producţiei de fructe în livezi. Elaborarea metodelor speciale de cultivare a pomilor fructiferi, în terase, pe terenurile în pantă, a permis extinderea plantaţiilor pomicole şi, în acest fel, recuperarea unor suprafeţe mari de terenuri neproductive. 2. Sector al producţiei agricole care cuprinde cultura pomilor şi a arbuştilor fructiferi. Pentru mărirea producţiei de fructe în ţara noastră s-au extins plantaţiile de pomi, ajungîndu-se la 54 060 700 de pomi fructiferi pe rod (1964), dintre care 32 329 100 de pruni şi 8 255 700 de meri. Pomona (în mitologia romană), zeiţă protectoare a grădinilor, a fructelor şi a livezilor. Pompadour, stil ~ (arte DEC.; după numele marchizei de Pompadour, favorita regelui Ludovic al XV-lea), denumire dată fazei de trecere de la stilul Ludovic al XV-lea, caracterizat prin liniile curbe, ondulate, la stilul Ludovic al XVI-lea, cu linii drepte. Stilul P. a apărut ca un reflex al primelor descoperiri de la Pompei şi Herculanum. EI se referă în special la mobilier şi la decoraţia interioară, precum şi la arta porţelanurilor de Sâvres, în cadrul unei perioade scurte. pompaj l.(TEHN.) Fenomen care apare în funcţionarea com-presoarelor cu rotor cînd debitul scade sub valoarea critică. Se manifestă printr-o funcţionare discontinuă, cu întreruperea periodică a debitării gazului şi cu deplasarea acestuia în sens contrar, provocînd trepidaţii şi lovituri de berbec în compresor şi m conductă. 2. (FIZ.) Pompaj optic, procedeu de excitare a atomilor sau ionilor unui mediu prin iradiere cu radiaţii electromagnetice. Ale-gînd convenabil spectrul şi intensitatea radiaţiilor, atomii mediului absorb energia acestora, trecînd pe nivele energetice superioare; în acest mod se realizează suprapopularea unui nivel superior în raport cu unul inferior, adică se efectuează o inversare de populaţii între cele două nivele energetice. P.o. este folosit în dispozitivele tip laser. pompă (TEHN.), maşină de forţă generatoare sau aparat care serveşte la deplasarea unui fluid dintr-un loc în altul prin utilizarea energiei mecanice transmise de un motor de antrenare sau a energiei cinetice a unui alt fluidi După natura fluidului deplasat, p* se împart în p. hidraulice şi p. pneumatice. — P. hidraulică, pompă folosită pentru deplasarea lichidelor prin aspiraţie de la un nivel inferior şi refulare la un nivel superior. P. h. pot fi cu piston, cu rotor, cu membrană, sau rotative. — P. pneumatică, pompă folosită pentru deplasarea gazelor sau pentru comprimarea acestora într-un spaţiu închis (compresor), respectiv pentru evacuarea lui dintr-un spaţiu închis (p. de vid). P. p. pot fi de asemenea cu piston, cu rotor şi rotative. — P. cu piston, pompă în care fluidul este deplasat cu ajuto- Pompă cu rotor, axiala rul unui piston, care are o mişcare rectilinie alternativă în interiorul unui cilindru. După modul în care pistonul acţionează asupra fluidului se deosebesc: p. cu simplu efect, la care fluidul e refulat de o singură faţă a pistonului, şi p. cu dublu efect, la care fluidul e refulat alternativ de ambele feţe POMPĂ 817 POMPĂ Pompe de l — pompă moleculară; 2 — pompă cu palete; 3 — pompă de difuzie; 4 — pompă cu getter ale pistonului. După numărul de cilindri care lucrează în paralel, cu ciclurile decalate, se deosebesc p. simplex (un cilindru), p. duplex (doi cilindri) şi p. triplex (trei cilindri). P. cu p. pot fi aspiratoare, re-fulante şi aspiratoare-refulante. — P. cu rotor, pompă cu organ de pompare rotitor, la care fluidul este deplasat din spaţiul de admisie în spaţiul de refulare de către un rotor situat în interiorul unei carcase. P, cu r. pot fi: axiale, în care fluidul intră axial în rotorul p. şi iese axial, radiale (centrifuge), în care fluidul intră axial în rotor şi iese radial, sau p. semiaxiale, în care fluidul intră axial în rotor şi iese aproape radial. După modul de admisie a fluidului în rotor, p. cu r. se clasifică în p. monoaspirante şi p. dublu aspirante. —-P. Cu membrană, pompă hidraulică în care lichidul este antrenat prin varierea volumului corpufui de pompă obţinut prin deformarea unei membrane elastice, acţionată de o tijă sau de un piston plonjor. înălţimea de pompare nu depăşeşte 30 m. — P, rotativă, pompă în care deplasarea fluidului este realizată prin rotirea rotorului care împarte volumul corpului de pompă într-un spaţiu de aspiraţie a fluidului şi într-un spaţiu de refulare, de volume variabile. P. r. pot fi cu palete, cu angrenaje etc. P. r. cu palete e construită din-tr-un carter în interiorul căruia se roteşte un cilindru excentric, care se menţine mereu tangent la suprafaţa interioară a carterului. — P. de injecţie, pompă cu piston de înaltă presiune, folosită pentru intro- ducerea sub presiune a combustibilului în cilindrii unui motor cu ardere internă cu au-toaprindere (diesel). Ele se folosesc şi la unele motoare cu electroaprindere. Presiunea de introducere a combustibilului variază după felul motorului şi este cuprinsă între 80 şi 700 at. — P. de adîncime (sau de fund), pompă cu piston de construcţie specială, introdusă în gaura de sondă sub nivelul lichidului, folosită pentru extragerea ţiţeiului de la talpa sondei la suprafaţă (cînd presiunea stratului este insuficientă pentru a asigura ridicarea ţiţeiului la suprafaţă). P. de a. se montează la capătul inferior al coloanei de ţevi de pompare, astfel încît ţiţeiul tras din sondă cu p. este ridicat la suprafaţă prin coloana de ţevi. — P. de foraj, pompă folosită la sondele de foraj şi de extracţie pentru circulaţia fluidului de foraj în timpul săpării găurii de sondă, pentru transportul fluidelor în schelă, pentru injectarea u-nor fluide în strate etc. P. de /. pot fi volumice (ex. pompe cu piston, de tipul duplex sau triplex) sau cu rotor. — P. electromagnetică, pompă pen- P ompă electromagnetică tru lichide electroconductoare (mercur, metal topit etc.), la care efectul de pompare se obţine datorită forţelor electro- dinamice care se exercită asupra fluidului parcurs de curenţi electrici în cîmpuri magnetice exterioare. P.c. poate funcţiona atît în curent continuu cît şi în curent alternativ şi se utilizează în special în instalaţiile de tehnică nucleară. — P. de vid, pompă destinată producerii vidului într-un spaţiu închis. După construcţia şi principiul de funcţionare se deosebesc: p. mecanice, p. de difuzie, p. cu getter etc. Cele mai utilizate p. de v. mecanice sînt p. moleculară şi p. cu palete. —P. moleculară, pompă alcătuită dintr-un rotor închis într-o carcasă cilindrică; ea realizează vidul prin antrenarea de către rotor a moleculelor gazului care pătrund în spaţiul foarte îngust dintre carcasa cilindrică şi rotor. P.m. funcţionează cu vid preliminar, în intervalul de presiuni l — 10~6 mmHg. ■— P, cu palete, pompă alcătuită dintr-un carter în interiorul căruia se roteşte excentric un cilindru tangent la suprafaţa carterului. Cilindrul are o fantă în care se află două palete împinse spre exterior de un resort. Funcţionează fără vid preliminar şi poate realiza o presiune de 10~*5 mmHg. — P. de difuzie (sau cu vapori), pompă bazată pe difuzia într-o vî-nă de vapori a moleculelor gazului din recipientul de vidat. Este alcătuită dintr-un rezervor încălzit pentru evaporarea lichidului de lucru (mercur sau ulei) şi unul sau rnai multe ajutaje pentru realizarea jetului, înconjurate de un cilindru răcit pentru condensarea vaporilor. Funcţionează cu vid preliminar în intervalul de presiuni l — POMPEI 8Î8 POMPONAZZI IO"7 mm Hg. — P. cu get-ier, pompă care funcţionează prin adsorbţia moleculelor gazului (eventual ionizate) pe anumite materiale puternic ad-sorbante, numite getter (ex. titan, molibden etc.). P. cu g. nu necesită dispozitive de încălzire sau de răcire şi nu are piese mobile. Ea lucrează în intervalul de presiuni I0“2— IO"10 mmHg. Pompei, oraş antic situat lîngă Neapole (Italia). A fost acoperit, împreună cu oraşele Herculanum şi Stabiae, cu un strat de lavă şi cenuşă gros de 7—9 m cu prilejul erupţiei vulcanului Vezuviu din anul 79. Săpăturile efectuate la P. au dat la iveală edificii de o mare frumuseţe arhitecturală, care, conservate sub cenuşă, au permis reconstituirea tabloului vieţii sociale şi particulare a locuitorilor. Dintre edificiile publice se remarcă mai ales templele din forum, bazilica, tribunalul, piaţa acoperită, teatrul, amfiteatrul cu 20 000 de locuri, termele din Stabiae etc. Edificiile publice şi locuinţele particulare sînt decorate cu picturi în frescă sau cu mozaicuri. Sînt celebre picturile descoperite în casa Vettii („Zeus şi Hera*), în casa Poetului tragic („Sacrificiul ' Ifigeniei“) sau în piaţa acoperită („Ulise şi Pe-nelopa“). De o mare valoare artistică este mozaicul reprezentînd bătălia de la Gaugamela dintre Alexandru şi Darius, descoperit în casa Faunului. Numeroase statui, bronzuri, obiecte de artă decorativă, ceramică dezgropate sînt păstrate azi în muzeul din Neapole. Pompei (Pompeius Gneius), supranumit cel Mare (106— 48 î.e.n.), om politic şi comandant militar roman, partizan al lui Sylla. Consul în anul 70 î.e.n., împreună cu Crassus. Numit comandant al armatei din Orient, l-a înfrînt în anul 63 î.e.n. pe Mitridate al Vl-lea Eupator, apoi a transformat Siria şi Iudeea în provincia romană Siria. în anul 60 î.e.n. a încheiat cu Cezar şi Crassus o alianţă politică, cunoscută sub numele de primul triumvirat. Lupta pentru putere dintre triumviri a dus la un război civil, în care principalii protagonişti au fost P. şi Cezar şi în care P. a fost înfrînt la Ilerda (49 î.e.n.) şi Pharsalus (48 î.e.n.). Refugiat în Egipt, a fost ucis din ordinul lui Pto-lemaios al Xll-lea, regele Egiptului elenistic. Pompeiu, Dimitrie (1873— 1954), matematician român. A fost profesor la universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj şi D. Pompeiu membru al Academiei R.P.R. A adus numeroase contribuţii în domeniul analizei matematice, teoriei funcţiilor de o variabilă complexă, mecanicii raţionale ş.a. îrt teza sa de doctorat (Paris, 1905), rămasă celebră, a demonstrat printr-un exemplu existenţa funcţiilor analitice continue pe mulţimea singularităţilor lor. A introdus în matematică noţiunea de derivată areolară, care a fost mult studiată de elevii săi; de asemenea a introdus noţiunea de distanţă între două mulţimi şi a construit funcţii reale, neconstante, a căror derivată se anulează în orice interval, denumite funcţii Pompeiu. Este creatorul şcolii matematice de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale şi de mecanică. Op. pr.: „Asupra continui- tăţii funcţiilor de o variabilă complexă** (1905). Pompidou [pdpiduf,Cxeorge$ (n. 1911), om politic fran- cez, prim-ministru al Franţei (din 1962). Din 1944 a deţinut succesiv diferite funcţii de conducere în aparatul de stat şi în cîteva mari uniuni financiare îi industriale. Pompiliu, Miron (1848— 1897), scriitor român, membru al societăţii literare „Junimea** şi al societăţii „O r i e n t u 1“. P. deschide cu basmele sale, reluate aproape fidel din folclorul românesc („Ileana Co-sînzeana din cosiţă floarea-i cîntă, nouă-mpărăţii ascultă**, „Codreana Sînziana** ş.a.), tradiţia literaturii populare la „Convorbiri literare**, înaintea lui Creangă şi Slavici. Mai este cunoscut ca un valoros traducător din poezia germană (Goe-the, Heine, Uhland etc.). A publicat poezii patriotice şi poezii erotice. Pomponazzi / pomponăţţi], Pietro (1462—1524), filozof italian din epoca Renaşterii; a fost profesor la Universitatea din Padova. A dezvoltat, în spirit antiscolastic, latura materialistă a filozofiei lui Aristotel. în cartea sa „Despre nemurirea sufletului** (1516), a respins» sprijinindu-se pe teoria adevărului dublu, PONCELET 819 PONTANO dogma nemuririi sufletului şi a formulat, pe această bază, o concepţie etică laică, umanistă. Cartea a fost arsă de biserică. Poncelet [pdslej, Jean Victor (1788— 1867), inginer şi matematician francez; a fost profesor la Facultatea de ştiinţe din Paris şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A publicat lucrări de geometrie proiectivă, de mecanică tehnică, hidraulică. Op. pr.: „Tratat despre proprietăţile proiective ale fi-gurilor“ (1822). ponderare (STATIST.) 1. Operaţie efectuată la calcularea mărimilor medii, con-stînd în aceea că fiecărei valori a caracteristicii variabile i se acordă importanţa după frecvenţa pe care o are în colectivitatea statistică. Ex., dacă trei muncitori au un salariu de 750 de lei, iar alţi şapte un salariu de 800 de lei, salariul mediu pentru cei zece muncitori se determină prin p. în felul următor: salariul mediu — _ (750x 3)+ (800x 7) 10 2. Operaţie efectuată la calcularea de indici, care are drept scop să permită însumarea caracteristicilor diferite ale unităţilor colectivităţii şi măsurarea variaţiei în dinamică a caracteristicilor studiate. pondere (STATIST.) 1. Număr de unităţi dintr-o colectivitate statistică cercetată, cărora le corespunde o valoare sau un interval de valori ale caracteristicii. Poate fi exprimată în mărime absolută sau în mărime relativă. Exprimată în mărime relativă de structură, p* se prezintă sub formă de greutate specifică. Se numeşte şi frecvenţă statistică. 2. Unitate de comensurare care permite însumarea părţilor unei colectivităţi în vederea obţinerii unui indice generalizator. ponei (ZOOTEHN.), rasă de cai caracterizată printr-o greutate a corpului mică (200— 250 kg) şi o talie redusă (înălţimea corpului la greabăn este de circa 1,30 m). Se creşte în zonele cu climat rece şi vegetaţie săracă (în regiunile de munte din nordul Marii Britanii şi în Peninsula Scandinavă). Este folosit numai pentru munci uşoare şi în scopuri de agrement. Poni, Petru (1841-1925), chimist şi mineralog român, P. Poni pionier al învăţămîntului chimic din România. A fost profesor la Universitatea din Iaşi şi membru al Academiei Române. A efectuat primele cercetări asupra compoziţiei chimice a mineralelor din ţara noastră. A publicat lucrările: „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broşteni“ (1882), „Mineralele de la Bădenii-Un-gureni" (1885), „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României** (1900), prima monografie asupra mineralelor ţării noastre, Cercetări asupra compoziţiei chimice a petro-lurilor române44 (1903) ş.a. In cursul cercetărilor, P. a descoperit două minerale noi, denumite de el broştenită şi badenită. A elaborat studii în legătură cu acţiunea acidului azotic de diverse concentraţii asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din ţară şi a făcut observaţii meteorologice în Moldova. El a publicat şi primele manuale de fizică şi de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare de la noi, destinate cercetărilor ştiinţifice şi pregătirii cadrelor de chimişti. A colaborat la înfiinţarea unor societăţi ştiinţifice în ţară: Societatea română de ştiinţe (1890), Societatea de ştiinţe (1900), şi a fost membru al Societăţii de ştiinţe naturale din Moscova (1910), Poniatowski, Stanislaw August, magnat polon, ultimul rege al Poloniei (1764—1795). Ocupînd tronul cu sprijinul Ecaterinei a Il-a, împărăteasa Rusiei, şi al lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, P* a dus o politică corespunzătoare intereselor acestora, în timpul domniei lui P., Polonia a fost sfîşiată de adînci contradicţii sociale şi naţionale. A abdicat în urma celei de-a treia împărţiri a Poloniei (1795). ponit (MINER.), carbonat de mangan cu un conţinut redus de fier, intermediar între rodo-crozit şi siderit; este cristalizat în sistemul romboedric. A fost descoperit de mineralogul român V. Buţureanu în zăcămintele de mangan din nordul Moldovei şi denumit astfel în onoarea savantului român P. Poni. Este un minereu de mangan. ponor (GEOGR.) 1, Formă de relief rezultată prin asocierea liniară şi laterală a dolinelor, care dă terenurilor calcaroase un aspect alveolar (ex. po-noarele din regiunea Padeş-Ponor din Munţii Apuseni). 2. Denumire regională dată unui povîrniş abrupt format prin prăbuşirea, surparea sau alunecarea unor strate. Pons Âluti, castru roman în provincia Dacia, pe malul Oltului, pe locul unde se află astăzi comuna Ioneştii Govo-rei, raionul Drăgăşani, reg. Argeş. Pons Vetus, castru roman în provincia Dacia, străjuind defileul Oltului. A fost identificat în apropiere de comuna Cîineni, raionul Rîmnicu-Vîlcea, reg. Argeş. Pontano, Giovanni (1426— 1503), om politic, gînditor umanist şi poet de limbă latină, reprezentant al Renaşterii italiene. Poemele sale, expresii ale unei arte rafinate, amintesc de eleganţa şi graţia poeziei antice. Ele cuprind aspecte din viaţa poporului, cîntă maternitatea („Cîntece de leagăn4*), dragostea PONTĂ 820 POP conjugală („Despre iubirea conjugală"), natura strălucitoare a regiunii napolitane („Baiarum libri"). A scris şi poeme didactice („Despre grădinile Es-peridelor", „Urania"). A combătut superstiţiile de pe poziţii umaniste şi a denunţat corupţia clerului (dialogul „Charon"). pontă (ZOOL.), proces de eliminare şi de depunere a i-crelor la peşti şi a ouălor la insecte, la păsări, la reptile etc. Locurile de p. sînt determinate de anumite condiţii (de temperatură, de hrană, de salini-tate, de viteza apei etc.). Pontecorvo, Bruno (n. 1913), fizician sovietic de origine italiană. A studiat izometria nucleelor atomice şi a descoperit fenomenul de fosforescenţă nucleară. Are contribuţii şi în domeniul fizicii particulelor elementare (neutroni, mezoni etc.). Premiul Lenin (1963). pontif (în Roma antică), membru al colegiului sacerdotal suprem, compus la început din 3, apoi din 6 persoane. In atribuţiile p. intrau, în afară de supravegherea cultului, întocmirea calendarului, a listelor consulare, evidenţa analelor ş.a. în fruntea colegiului se afla marele pontif (Pontif ex ma-ximus). pontificat (în biserica catolică), denumire a perioadei de timp în care un papă îşi exercită funcţia. ponţii (NAV.), grindă de oţel aşezată vertical* care face legătura între osatura punţilor şi osatura fundului unei nave. ponton (NAV.), corp plutitor, în general staţionar, format din tuburi metalice legate rigid Pod de pontoane între ele sau dintr-un corp metalic etanş (în formă de che-son) şi prevăzut cu o punte. După utilizare, se deosebesc: p. de acostare (care • sînt ancorate lîngă cheiuri şi folosite ca debarcadere, fiind legate de uscat cu o paserelă), p.-macara (care poartă pe punte o macara), p. ridicătoare (prevăzute cu vinciuri puternice şi folosite la ranfluarea navelor înecate), p. pentru poduri (folosite la construirea podurilor militare) etc. Pontoppidan, Henrik (1857 — 1943), prozator danez. S-a format sub influenţa lui Bran-des. în povestirile şi romanele sale găsim un tablou realist -critic al societăţii daneze de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea („Pă-mîntul făgăduinţei*4, 1891 — 1895; „Per cel norocos", 1898 — 1904, trad. rom.). Premiul Nobel (1917), împreună cu Gjellerup. Pont or mo, Iacopo Carucci (1494 - 1557), pictor florentin, elevul lui Andrea del S a r t o. Bun portretist („Bă-trîn", „Ippolyto de Medici", „Gravor*, „Andrea del Sarto"), P. a pictat şi compoziţii religioase („Legenda sf.J Iosif"), caracterizate prin atmosfera calmă şi cadrul peisagistic luminos. Spre sfîrşitul vieţii, în-cercînd să-l imite pe Michel-angelo, Pontormo a executat mai multe lucrări manieriste şi confuze. Pontreaghin, Lev Semiono-vici (n. 1908), matematician sovietic; profesor la Universitatea din Moscova şi membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii în topologie, în teoria grupurilor topologice, a ecuaţiilor diferenţiale ordinare şi în aplicaţiile lor; în algebra topologică a elaborat teoria caracteristicilor grupurilor comutative. Op. pr.: „Grupuri topologice" (î 938). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi al Premiului Lenin. ponţi ân (STRAT.), al doilea etaj al pliocenului, separat în bazinul dacic. Este reprezentat mai ales prin depozite mar-noase şi nisipoase, care conţin anumite specii de lamelibran-hiate (aparţinînd mai ales car-diaceelor), gasteropode şi mamifere. în R.P.R., depozite p. se găsesc în sud-vestul Dobro-gii, în zona precarpatică, în Depresiunea Getică, în Depresiunea Transilvaniei, în bazinul Beiuşului etc. pool [pud] (EC. POL.), formă mai puţin dezvoltată a monopolului capitalisty constînd în înţelegeri între întreprinderi capitaliste industriale sau comerciale sau între bănci cu privire la acţiuni comune, în scopul ridicării sau reducerii preţurilor unor mărfuri, al folosirii în comun a unor patente sau al influenţării cursului hîr-tiilor de valoare. în cadrul p., profitul tuturor participanţilor este ştrîns într-un fond comun şi apoi distribuit proporţional, potrivit unor cote dinainte stabilite. Eventualele pierderi care rezultă în cadrul p. sînt de asemenea suportate în comun, proporţional cu aceste cote. Poona, oraş în India, în statul Maharashtra, în nord-vestul Podişului Deccan. 721 130 loc. (1961). Important nod feroviar şi rutier. Aeroport. Industrie textilă, de pielărie, de hîrtie, alimentară, constructoare de maşini, chimică. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. Monumente istorice. pop (CONSTR.), stîlp vertical de lemn sau metalic (dintr-o construcţie constituită din bare), solicitat la compresiune de către forţele care încarcă construcţia şi pe care le transmite fundaţiei. Pop, Dumitru (1880—î 962), militant în mişcarea muncitorească din România, muncitor cizmar. A participat la organizarea primelor sindicate din România, fiind unul dintre conducătorii mişcării sindicale, iar în 1912— 1916 secretar general al Comisiei generale a Sindicatelor din România. După crearea, în 1927, a Partidului social-democrat, a militat, în cadrul acestuia, pentru Frontul unic muncitoresc. După victoria insurecţiei armate din august 1944 a avut diferite sarcini de răspundere în aparatul de partid şi de stat. Pop, Emil (n. 1897), botanist român, membru al Academiei R.P.R., profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj. A fundat şcoala românească de analize de polen şi de cercetări citofiziologice. Studiază flora fosilă terţiară, flora şi vegetaţia mlaştinilor de turbă din R.P.R. şi desfăşoară o activitate susţinută în domeniul POP 821 POPE ocrotirii naturii şi al istoriei botanicii româneşti. A tipărit circa 200 de studii, în ţară şi în străinătate. Op. pr.: monografiile „Flora pliocenică Emil Pop de la Borsec“ (1936), „Istoria pădurilor din nordul Transilvaniei" (1942), „Mlaştinile de turbă din R.P.R." (1960). Pop, Florentin I. (1843— 1936), scriitor român, membru al societăţii literare „Junimea". S-a afirmat mai ales prin nuvele istorice („Pribeagul", „O floare albă", „Juanita", „O casă neagră", „Decebal", „Tuhutum", „Zoa-Zuirvan" ş.a.), scrise într-o manieră romantică, cu predispoziţii către lugubru şi extravagant. A avut şi preocupări estetice şi filozofice. Pop, Nicolaie ( ? — 1944), muncitor român, erou al luptei împotriva fascismului. în 1936 a plecat în Spania, unde a luat parte, ca voluntar, la apărarea republicii (1936—1939), parti- cipînd la aproape toate bătăliile mai importante ale războiului civil. în 1938 a devenit membru al partidului comunist. La sfîrşitul războiului civil a trecut în Franţa, de unde s-a întors în ţară în timpul războiului hitlerist. Arestat, a fost trimis pe front în batalioanele disciplinare şi a trecut cu tot plutonul de partea Armatei Sovietice. A fost împuşcat de la spate, în timpul acestei treceri. Pop, Sigismund (sec. XIX), publicist, participant la revoluţia de la 1848—1849 din Ungaria, deputat în Parlamentul din Pesta din partea românilor din Banat. A militat, împreună cu Eftimie Murgu şi cu ceilalţi deputaţi români, pentru adîncirea revoluţiei în sens burghezo-democratic şi pentru colaborarea dintre revoluţionarii români şi unguri. Sub redacţia lui au apărut, la Pesta, ziarele româneşti „Amicul poporului", „Democraţia" (în timpul revoluţiei din 1848— 1849) şi „Concordia" (1861 — 1870). Popa, Dumitru (1901—1933), erou al clasei muncitoare din România, muncitor cazangiu. între 1929 şi 1933 a lucrat la Atelierele C.F.R.-Gri-viţa, timp în care a devenit membru al P.C.R. A participat la pregătirea eroicelor lupte ale ceferiştilor din februarie 1933. în zorii zilei de 16 februarie 1933 a căzut răpus de gloanţe la poarta nr. 1 a Atelierelor, unde se afla în fruntea grupei de autoapărare. Popa, Eugen (n. 1919), pictor şi grafician român. A studiat pictura şi gravura la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti cu C. Ressu. Pictura sa prezintă numeroase faze, evo-Îuînd de la o interpretare tradiţională la transfigurarea dinamică a realităţii („Peisaj pe Mureş", „Mila 23", „13 Decembrie 1918", „Gărzi muncitoreşti", „Oneşti"). Popa, Victor Ion (1895— 1946), scriitor şi om de teatru V.I. Popa român, născut la Bîrlad. P. a desfăşurat în perioada dintre cele două războaie mondiale o activitate multilaterală, de publicist, poet, pictor scenograf, director de scenă, dramaturg, profesor la Conservatorul din Bucureşti şi animator al teatrului de masă. în dramaturgia lui P., compusă din drame, comedii, ca şi din scenete-farse, sînt precumpănitoare piesele de atmosferă şi moralizare. încrederea în valorile etice ale omului, înfăţişarea contradicţiei dintre dragoste şi prejudecăţi, dintre personalitate şi societatea dezumanizată de corupţie („Ciuta‘\ 1926; „Muşcata din fereastră", 1928), solidaritatea oamenilor dincolo de diversiunile naţionaliste şi rasiale („Ta-ke, Ianke şi Cadîr", 1933), satira afacerismului şi a parvenitismului („Acord familiar", 1926; „Veveriţa") formează substanţa pieselor lui Popa. Ca prozator s-a făcut cunoscut prin romanele „Velerim şi Veler Doamne" (1933), „Floare de oţel" (1930), „Sfîrlează cu fofează" (1936), „Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu" (1939) şi prin numeroase volume de nuvele. Creaţia sa, de orientare realist critică, străbătută de note romantice şi de optimism, în care ironia şi umorul duios se împletesc în mod original, pledează cu căldură pentru o viaţă întemeiată pe relaţii omeneşti. Popa-Lisseanu, Gheorghe (1866—1945), istoriograf şi istoric literar român. A publicat studii privind istoria veche a României, a tradus şi a publicat o serie de importante izvoare literare antice şi medievale privind istoria României („Dacia în autorii clasici. Autorii latini clasici şi postclasici", „Autorii greci şi bizantini", „Izvoarele istoriei românilor"), precum şi numeroase texte din literatura antică (din opera lui Apuleius, „Amor şi Psyche" ş.a.). Pop de Băseşti, Gheorghe (1835—1919), om politic român din Transilvania, unul dintre conducătorii Partidului naţional român din Transilvania (P.N.R.). A fost unul dintre iniţiatorii Memorandumului din 189 2. în 1914 a combătut, împreună cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, loialismul prohabsburgic al unei părţi a conducerii P.N.R. A fost preşedinte al P.N.R. între 1903 şi 1918. Pope /poup7, Alexander (1688—1744), poet clasic şi gîn-ditor iluminist englez, în opera sa poetică împărtăşeşte, deşi nu întotdeauna consecvent, principiile poeticii lui Boileau şi ale POPEEA 822 POPESCU esteticii clasicismului francez în general („Eseul despre critică**, 1711). Primele lucrări literare ale lui P. sînt scrise în spiritul poeziei pastorale („Pastorale**, „Pădurea Windsor‘\ 1713). A mai compus un poem eroicomic („Răpirea buclei**, 1712-1714), încercare de reconstituire a realităţii contemporane lui, şi numeroase poeme didactice-filozofice („Eseuri morale**, 1731 — 1735; „Epistolă doctorului Arbuthnot**, 1735 etc.). Vizibil influenţat de optimismul speculativ al lui Leibniz, el afirmă caracterul aparent neesenţial al contradicţiilor şi posibilitatea împăcării Lor pe cale raţională, corespunzător cerinţelor „armoniei universale** prestabilite. Poemul satiric „Dunciada** (1728—1742) este un model de satiră literară în literatura engleză. A tradus operele lui Homer („Iliada**, „Odiseea**)» pe care le-a ;,înfrumuse-ţat“ conform concepţiilor sale despre purificarea stilului poetic. Este creatorul unui stil literar „raţionalist**, prin a cărui armătură artificială pulsează însă adesea o limbă vie, naturală, de o rară limpezime. Popeea, Elena (1885—1941), pictoriţă română. A studiat pictura la Braşov, Leipzig, Miinchen şi Paris cu Lucien Simon şi A. Lhote. A organizat numeroase expoziţii în ţară şi străinătate (Londra, Paris, Haga etc.). Opera sa, vastă, cuprinde compoziţii, unele cu caracter tematic, portrete, peisaje, naturi statice. Intr-o viziune originală, acută ca notaţie, viguroasă, dar şi sensibilă, P. a construit imagini pline de lumină, vitalitate şi optimism („Su-fragerie**, „Dalii“, „Peisaj din Bran“, „Peisaj din Toledo“, „Procesiune în Bretania“, „Truda celor mici“). Popescu, Elvira (n. 1896), actriţă română. Elevă a Luciei Sturdza-Bulandra, a debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A condus diverse teatre particulare (Teatrul modern, Teatrul mic). In 1923 a întreprins un turneu la Paris, unde a dat o serie de spectacole în limba română, alături de I • Mi-halescu. Colaborarea cu Louis Verneuil a determinat-o să se stabilească în capitala Franţei, de unde nu s-a mai întors în ţară decît sporadic. A cunoscut mari succese în piese franţuzeşti, ca: „Elvira** (Hen-ry Bernstein), „Prezicătoarea** (Ândre Roussin), „Maşina infernală** (Jean Cocteau) ş.a. în prezent conduce, împreună cu Hubert de Malet, „Theâtre de Paris**. Aparenta spontaneitate a interpretărilor ei ascunde o muncă aplicată şi precisă asupra rolului, autocontrolul neîntrerupt. Popescu, Eufrosina (1821 — 1900), actriţă română. Absolventă a şcolii de muzică şi declamaţie a Societăţii filarmonice, a strălucit atît în teatrul dramatic cît şi în cel liric. A cultivat o artă interpretativă realistă. A creat roluri din dramaturgia lui Alecsandri, din piesele lui V.A. Urer chia, G. Sion, AL Macedonski ş.a., ca şi din piesele aparţinînd repertoriului universal: Hya- cintha („Vicleniile lui Scapin** de Moli&re), Rosina („Nunta lui Figaro** de Beaumarchais), Regina („Don Carlos** de Schil-ler) etc. Cîntăreaţă de renume european, cunoscută sub numele de Marcolini, a înregistrat succese în diverse oraşe cu tradiţii muzicale, ca Veneţia, Florenţa, Milano, Nisa, Paris. După 1859, stabilită în ţară, Eufrosina Popescu a făcut parte din diferite asociaţii actoriceşti. Popescu, Gabriel (1866— 1937), gravor român. După absolvirea Şcolii de poduri şi şosele, a studiat gravura la Paris. A fost profesor la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti şi promotorul învăţămîntului gravurii în ţara noastră. P. a cultivat cu deosebire gravura în metal, realizînd, pe lîngă opere originale („1907“; „Portretul Măriei Canaziu**), un mare număr de gravuri cfe interpretare după lucrări ale unor pictori îi sculptori celebri („Bătălia de la Anghiari**, „Sibila Delfică**, „Dansul** etc.). A fost distins cu premiul 1 la Salonul oficial din 1914. Popescu, Mihai (1909— 1953), actor român. Artist emerit al R.P.R. Absolvent al Conservatorului dramatic din Bucureşti, ca elev al Luciei Sturdza-Bulandra. Şi-a continuat studiile de specialitate la Viena, cu Max Reinhardt. A jucat pe scenele mai multor teatre germane: Volkstheater (Viena), Deutsches Theater (Berlin), distribuit în piese clasice („Cum vă place**, „Nunta lui Figaro**, „Maria Stuart“ş.a.). în ţară a realizat creaţii în „Strigoii* de Ibsen (Oswald), în „Romeo şi Ju-lieta“ (Romeo) şi în „Othel-lo“ de Shakespeare (Iago), în „Bălcescu** de Camil Petrescu (Nicolaie Bălcescu) etc. Specifice pentru interpretările lui P. erau reflectarea procesului de gîndire al personajului dramatic în conştiinţa sa, amploarea tragică a pasiunii şi stăpînirea acesteia. P. a desfăşurat o bogată şi rodnică activitate ca profesor la institutele de teatru şi de artă cinematografică. Popescu, Nicolaie (1835— 1877), pictor român din Banat-A studiat pictura mai întîi cu tatăl său, iconar de sat, apoi în atelierul lui M. Velceanu. S-a perfecţionat la Budapesta, Viena şi Roma. Opera sa cuprinde compoziţii, studii de nud şi numeroase portrete: „Călugăr capucin** (Muzeul Banatului), „Portret de bărbat în roşu** (Muzeul de artă al R.P.R.), care se remarcă prin desenul sigur, prin coloritul subtil şi nuanţat, capabil să redea vibraţiile luminii şi calitatea materiei, şi mai ales prin profunzimea analizei psihologice. Popescu, Nicolaie D. (1843 — 1921), scriitor român, născut la Bucureşti. A scris numeroase nuvele şi romane istorice de largă circulaţie în epocă, ca şi nuvele şi istorii haiduceşti („Iancu Jianu*\ 1869; „Tunsul Haidu-cul“, 1870; „Domnul codrilor şi Domnul oraşelor, sau Miul, căpitan de haiduci**, 1871 etc.), a-preciate de M. Sadoveanu. Popescu, Radu (sec. XVII), boier cărturar din Ţara Românească. I se atribuie scrierea cronicii „Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti**, care reprezintă interesele partidei boiereşti a Bălenilor. Lucrare de întins orizont cultural, cronica se caracterizează prin bogăţia informaţiilor (împrumutate din POPESCU 823 POPORAN ISM izvoare moldoveneşti, bizantine, greceşti, turceşti etc.), prin reliefarea în mai mare măsură a conştiinţei unităţii de neam şi a comunităţii de viaţă istorică a celor trei ţări române, prin gîndirea prevalent laică şi prin reale calităţi literare. Pope seu, Spiridon (1864— 1933), scriitor şi publicist român, născut la Rogojini (reg. Galaţi). A colaborat la „Avîn-tul", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic" etc. Scrisorile sale, publicate în „Evenimentul literar" sub titlul „Scrisori către vărul meu", au ilustrat artistic ideile poporaniste ale revistei. In nuvela „Moş Gheorghe la expoziţie" (1907) este zugrăvită mascarada expoziţiei jubiliare din 1906 în contrast cu viaţa de mizerie a ţărănimii. „Rătăcirea de la Stoborăni" (1909) este un tablou realist al răscoalelor din 1907, alterat însă de influenţa poporanismului. Popescu, Ştefan (1872— 1948), pictor şi grafician român. A studiat la Miinchen şi Paris. A fost unul dintre întemeietorii grupării Tinerimea artistică, iar în 1937 a participat, alături de Iser, Petraşcu, Steriadi, Dărăscu, la înfiinţarea asociaţiei Arta. A călătorit mult prin Europa şi nordul Africii şi a realizat numeroase peisaje în ulei şi, mai ales, remarcabile desene şi gravuri, în diferite tehnici. Ca pictor, P. a şovăit între o artă de un lirism oarecum convenţional, şi o artă inspirată din viaţă, creînd uneori imagini de un realism vibrant şi convingător („Prîn-zul secerătorilor", „Moara la Davideşti", „Compoziţie", „A-miază la cîmp" ş.a.). Ca grafician, P. a realizat un mare număr de lucrări (schiţe, capete de expresie, peisaje), remareîn-du-se prin sensibilitatea percepţiei şi vigoarea redării. Popescu, Vasile (1891 — 1944), pictor român. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti şi la Paris. A început să expună în 1915, remareîn-du-se de la început prin lirismul delicat al peisajelor. Peisajele sale citadine, ca şi interioarele şi naturile statice, se disting prin nuanţe fine şi catifelate („Peisaj la Herăs- trău", „Restaurant pe marginea lacului", „Peisaj cu casă", „Natură moartă cu oglindă", în Muzeul de artă al R.P.R.). Popescu-Doreanu, Nico-laie (1897—1960), militant în mişcarea muncitorească din România, publicist. A participat la mişcarea muncitorească începînd din 1918. Membru ai P.C.R. de la crearea acestuia, în 1921. între 1941 şi 1944 a {ost internat în lagărul de la Tg.-J iu. După victoria insurecţiei armate din august 1944 a avut sarcini de răspundere în aparatul de partid şi de stat. A desfăşurat o intensă activitate în presa comunistă şi antifascistă şi a publicat lucrări de istorie („Popa Şapcă", „N. Bălcescu") şi de critică literară. Popescu~Gopo, Ion (n. 1923), realizator de filme, regizor şi desenator român. Artist emerit al R.P.R. Şi-a început activitatea ca ilustrator şi caricaturist. S-a dedicat apoi filmului de desene animate. S-au remarcat şi au fost distinse cu mari premii internaţionale filmele de scurt metraj: „Scurtă istorie" (1957), „7 arte" (1958), „Homo sapiens" (1961), „Alo, hallo " (1961). Creaţia sa se caracterizează prin inspiraţie originală, umor fin şi laconismul mijloacelor de expresie. A creat şi filme de lung metraj, cu actori: „S-a furat o bombă" (1960), „Paşi spre lună" (1964), „De-aş fi... Harap-Alb" (1965). Popescu-Voiteşti, Ion (1876 — 1944), geolog român. A 1. Popescu-VoUeşti fost profesor la universităţile din Cluj şi Bucureşti. A promovat în geologie idei materialist-evoluţioniste. S-a ocupat cu studiul numuli- ţilor, cu tectonica munţilor Carpaţi, cu geneza zăcămintelor de petrol şi de sare şi cu evoluţia geologică-paleogeografică a teritoriului ţării noastre. Op. pr.: „Privire generală asupra geologiei României" (1921), „Evoluţia geologo-paleogeogra-fică a pămîntului românesc" (1935), „Consideraţiuni genetice şi economice asupra petrolului românesc" (1939) etc. popice (SPORT), ramură de sport. Constă din lansarea unor bile de-a lungul unui culoar (pistă), cu scopul doborîrii a nouă piese (popice), aranjate într-un anumit fel, într-un pătrat, la capătul pistei. Probe de concurs: „plin" şi „izolate", populă (GEOGR.) v. grădişte, popind âu (Citellus citellus), specie de mamifer rozător, înrudit cu veveriţa, dar cu coada mai scurtă şi mai puţin stufoasă, cu corpul lung de 15—20 cm şi cu blana gălbuie-cenuşie. Hibernează. La noi trăieşte mai ales în zonele de stepă şi silvostepă. îşi sapă în pămînt galerii lungi şi adînci. Este dăunător pentru agricultură; în unele regiuni din Asia este purtător al ciumei şi tularemiei. Popocatepetl, vulcan activ în Mexic, în sudul Podişului Mexican, în apropiere de oraşul Mexic. Altitudinea: 5 452 m. Ultima erupţie a vulcanului a avut loc în 1947. popor, formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii. In perioada trecerii la orînduirea sclavagistă s-au format popoarele lumii antice. Neexistînd o comunitate trainică de viaţă economică, popoarele lumii antice erau comunităţi relativ efemere. O dată cu trecerea la feudalism se formează popoarele şi limbile moderne. Procesul de constituire a popoarelor în naţiuni are loc începînd din perioada destrămării feudalismului. Termenul de popor se,foloseşte şi în sens de mase populare. Cuvîntul indică şi populaţia unei ţări, totalitatea locuitorilor ei. poporanism, mişcare poli-tică-ideologică şi artistică, specifică ţărilor unde relaţiile capitaliste slab dezvoltate au coexis- POPORUL 824 POPOVICl tat cu cele feudale. Teoretizat la noi de C. Stere (în „Adevărul**, 1893, şi apoi în „Evenimentul literar", 1894), ale cărui idei se resimt de influenţa narodnicismului rus, p. românesc a exprimat poziţiile de clasă ale micii burghezii orăşeneşti şi rurale, ostilă atît marii proprietăţi moşiereşti cît si celei capitaliste, dar în acelaşi timp speriată de perspectiva luptei revoluţionare a proletariatului. P. considera că dezvoltarea capitalistă e un fenomen întîmplător, care poate fi ocolit, societatea viitorului fiind cea bazată pe obştea ţărănească. Contestînd rolul revoluţionar al proletariatului, ca şi rezervele revoluţionare ale ţărănimii, p. opunea acestor clase noţiunea nediferenţiată de popor, iar luptei revoluţionare acţiunea izolată a unor „eroi". P. a răsturnat raportul dintre social-economic şi cultural, afirmînd că mizeria maselor ţărăneşti s-ar datora inculturii şi superstiţiilor acesţora. De aici propovăduirea „misiunii sfinte" a intelectualilor de a ridica poporul la lumină. Iniţial variantă a unui liberalism moderat, p. s-a transformat la începutul sec. al XX-lea într-o mişcare diversionistă, situată la remorca burgheziei liberale, îndreptată în primul rînd împotriva mişcării socialiste. Ignorînd esenţa contradicţiei dintre sat şi oraş, Stere s-a străduit să dovedească faptul, profund eronat, că micul proprietar de pămînt, prin interesele sale economice şi politice, ar fi „un duşman al proletariatului industrial", ca şi neputinţa închegării alianţei muncitoreşti-ţărăneşti. în literatură, teoreticianul p. a fost G. I b r ă i-leanu. El a dezvoltat partea de critică socială antifeudală şi anticapitalistă a p., a reţinut ideea interesului şi compasiunii pentru viaţa ţărănimii, militînd totodată pentru veridicitatea reflectării realităţii în artă, penţru o literatură realistă, democratică, inspirată din realităţile naţionale. în opera unor scriitori grupaţi în jurul„Vieţii româneşti" se fac simţite influenţe ale poporanismului (Sp. Popescu, Jean Bart, I.I. Miro-nescu, Paul Buior ş.a.). „Poporul", gazetă, organ legal al Frontului plugarilor, apărut la Cluj, între decembrie 1936 — decembrie 1937. Numeroase articole analizează inegalitatea socială din satul românesc. Gazeta prezintă şi un deosebit interes literar-folcloric, prin publicarea a numeroase poezii scrise de ţărani. „Poporul suveran", ziar apărut în timpul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, sub redacţia lui Dimitrie Bolin-tineanu, dar sub influenţa lui Nicolaie Bălcescu, care a şi devenit mai tîrziu, alături de Cezar Bolliac, Al. Zâne şi Gr. Alexandrescu, unul dintre conducătorii lui. A reprezentat spiritul Proclamaţiei de la Islaz şi a militat pentru triumful revoluţiei în sens democrat-revoluţionar. Popov, Aleksandr Stepano-vici (1859—1905), om de ştiinţă, electrotehnician rus; a fost profesor şi director al Institutului electrotehnic din Peters- A. S. Popov burg. După ce a perfecţionat coerorul, a inventat antena de radio* în 1896 a realizat prima transmisiune radioelectrică din lume pe distanţa de 250 m; în urma perfecţionării aduse radioreceptorului său, P. i-a mărit treptat raza de acţiune, reuşind în 1901 să transmită radiograme la distanţa de 112 km. Popov, Saşa (n. 1899), dirijor şi violonist bulgar. A organizat, în cadrul Academiei de muzică din Sofia, o orchestră simfonică, devenită Filarmonică de stat, şi a condus la pupitrul acestei formaţii, al cărei prim-dirijor este din Î945, nenumărate concerte în Sofia şi în celelalte oraşe bulgare. A întreprins, de asemenea, numeroase turnee peste hotare. Popovici, Aurel C. (1863 — 1917), publicist şi om politic român din Transilvania. A fost unul dintre protagoniştii ideii „Austriei mari", prin care se preconiza crearea unei monarhii federative, cuprinzînd Austria, Ungaria, România (împreună cu Transilvania) şi statele balcanice, ca state federale, în spiritul loialismului faţă de Habs-burgi. Ca unul dintre conducătorii Partidului naţional român din Transilvania, a impus acest punct de vedere unei importante părţi a conducerii acestui partid. Popovici, Constantin (1876 — 1940), militant în mişcarea muncitorească din România, muncitor cizmar. A activat în cadrul cercului România muncitoare din Bucureşti; în 1905 a avut o contribuţie importantă la crearea primelor sindicate din România. Din 1906 pînă în 1916 a făcut parte din Comisia generală a Sindicatelor, iar în anii 1918—1920 a fost secretarul general al acesteia, în 1927 a devenit membru al P.S.D. A fost unul dintre conducătorii aripii de stînga şi ai disidenţei cunoscute sub numele de Partidul socialist (Popovici), desprinsă din P.S.D. în 1935. în 1935— 1937 a participat la acţiunea P.C.R. de închegare a unui front comun de luptă împotriva fascismului, încheind, în decembrie 1935 — ianuarie 1936, acorduri de acţiune comună cu Blocul democratic, Madosz-ul şi Frontul plugarilor. Popovici, Constantin (1879 — 1958), matematician şi astronom român; a fost profesor Ia universităţile din Iaşi şi Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. Lucrările sale se referă la ecuaţiile funcţionale, ecuaţiile integrale şi integro-diferenţiale, precum şi la sistemele de ecuaţii diferenţiale, în astronomie a studiat influenţa presiunii luminii asupra mişcării planetelor ş.a. Popovici, Dumitru (1902— 1952), istoric literar român. A fost profesor la Universitatea din Cluj. S-a remarcat prin temeinice studii comparate, consa- POPOVICI 825 POPP erate fenomenului literar românesc din sec. al XVIII-lea („La litterature roumaine â l’epoque des Lumi&res‘\ 1945) şi din epoca paşoptistă („ Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădu-lescu‘\ 1935; „Santa cetate4*, 1935; „Cercetări de literatură română**, 1944). A publicat valoroase ediţii critice ale operelor lui I. Heliade-Rădulescu şi D. Bolintineanu. Popovici, Gheorghe (1859 — 1933), pictor român, ultimul reprezentant mai important al academismului ieşean. A studiat la Iaşi, Roma şi Paris. Din 1889 a fost profesor şi apoi director (1911 — 1927) al Şcolii de bele-arte din Iaşi. A pictat compoziţii istorice („Execuţia lui Horia“, „Arcaşii lui Ştefan cei Mare“) şi compoziţii tematice cu caracter protestatar („După răscoale**, „Urgia răz-boiului**, „Invalidul44). Popovici, Iosif (1876-1928), lingvist român, specialist în fonetica experimentală, dialectologie şi filologie slavă; a fost profesor la Universitatea din Cluj. Op. pr.: „Dialectele româneşti. 1. Dialectele muntenilor şi pădurenilor“ (1905), „Dialectele române din Istria44 (2 voi., 1909-1914). Popovici, Timotei (1870— 1950), compozitor şi dirijor de cor român. A studiat la Conservatorul din Iaşi cu Gavriil Musicescu. A scris muzică corală şi lucrări cu caracter didactic („Dicţionar de muzică*4, 1905, prima lucrare de acest gen în limba română). Popovici, Titus (n. 1930), scriitor, publicist şi scenarist român, născut la Oradea. S-a impus prin romanul „Străinul** (Î955), care face parte dintr-un ciclu mai vast, menit să reconstituie viaţa satului românesc din Transilvania. Romanul „Setea** (1958) este o monografie a luptei îndîrjite duse după 1944 de ţărani, conduşi de comunişti, pentru smulgerea pămîntului din mîna marilor moşieri. De o arhitectură impunătoare, cu desfăşurări ai ple şi cu îndrăzneală în abordarea problemelor sociale, romanele Iui P. au îmbogăţit literatura română cu o suită de personaje tipice, remarcabil realizate, ca: în- văţătorul comunist George Teo- dorescu, ţăranul sărac devenit luptător conştient, Mitru Moţ, muncitorul comunist Ardelea-nu sau intelectualul oscilant Suslănescu ş.a. Ambele romane au statla baza scenariilor lui P. pentru filmele cu acelaşi titlu. P. a scris şi scenariul pentru filmul „Valurile Dunării*4, precum şi acela după romanul „Pădurea spînzuraţilor4* de L. Rebreanu. A publicat reportaje şi note de călătorie, grupate în volumul „Cuba, teritoriu liber al Ame-ricii44 (1962). Piesa „Passa-caglia** (1960) tratează problema evoluţiei intelectualului român dintre cele două războaie mondiale, de la individualism la conştiinţa îndatoririlor lui faţă de lupta poporului pentru libertate. Laureat al Premiului de stat. Popovici, Vasile (n. 1900), compozitor român. A studiat la Conservatorul din Iaşi şi la Schola cantorum din Paris. Este autorul a numeroase coruri şi cîntece de masă, care se remarcă printr-un melodism accesibil şi prin caracterul lor mobilizator. Popo vici-Bayreuth, Dimitrie (1861 — 1927), cîntăreţ român, bariton. A studiat la Viena, iar după absolvire a fost angajat la Teatrul de operă din Praga. Din 1894 s-a inpus pe scena operei din Bayreuth ca un remarcabil interpret al operelor lui Wagner. A întreprins turnee strălucite în toate ţările Europei şi în cele două Americi. Reîntors în ţară în 1905, a preluat conducerea Conservatorului din Bucureşti, iar ca profesor al clasei de canto a educat o serie de cîntăreţi remarcabili. A fost şi director al Operei române din Cluj. Popovici~Bănăţeanu, Ion (1869—1893), scriitor român, născut la Lugoj. A colaborat cu versuri originale sau culese din folclor, proză şi diverse articole la „Familia44, „Tribuna*4, „Convorbiri literare44, „Gazeta Bucovinei**, „Adevărul44 ş.a. Schiţele şi nuvelele sale („Din viaţa meseriaşilor*4, 1909) zugrăvesc viaţa grea a micilor meşteşugari transilvăneni şi bănăţeni din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, relevînd orizontul îngust, înăbuşitor în care erau siliţi să trăiască, ca şi conflictele de clasă din mediul lor social. A tradus din Bjornson şi Ibsen. Popo viciu, Tiberiu(n. 1906), matematician român, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei R.P.R. Este autor a numeroase lucrări din domeniul analizei matematice, calculului funcţional, teoriei ecuaţiilor algebrice, funcţiilor convexe de ordin superior ş.a. Popp, Aurel (1879-1960), pictor, sculptor, arhitect, cera-mist şi scriitor român. Artist emerit. A studiat la Budapesta şi la Paris. Ca pictor, a creat compoziţii cu tematică socială şi peisaje transilvănene („Ţara Oaşului**). Viguroase şi pline de avînt, lucrările sale se caracterizează prin tratarea realistă a subiectelor, dar şi prin unele reminiscenţe academice şi de retorism („Înmormîn-tarea proletarului44, „Elanul**, „Oşenii**, „Copiii din Maramu-reş*‘). In 1933 a sculptat monumentul lui Victor Babeş la Timişoara. Popp, Mişu (1827-1892), pictor român. A studiat la Academia de arte frumoase din Viena. A participat la revoluţia de la 1848 din Transilvania, după a cărei înfrîngere s-a stabilit la Bucureşti, unde a lucrat portrete şi pictură bisericească pînă în 1865, cînd s-a mutat definitiv la Braşov. Opera lui este alcătuită din compoziţii cu subiecte istorice, biblice sau mitologice, peisaje şi mai ales din portrete (portretele lui Ai. I. Cuza, M. Kogăl-niceanu, Gh. Lazăr, A. Mure-şanu şi ale altor reprezentanţi de seamă ai istoriei şi culturii româneşti; „Haiducul Radu Anghel4\ portretul Anastasiei Rudeanu, în Muzeul de artă al R.P.R.). Stilul său, dezvoltat în limite academice, are uneori accente de lirism autentic. Popp, Sabin (1895—1928), pictor şi desenator român. Şi-a făcut studiile la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti şi la Roma. A pictat portrete, peisaje, naturi statice şi flori, realizînd o operă caracterizată prin viziune monumental-decorativă, prin vigoarea desenului şi subtilitatea coloritului („Portret de familie**, „Cap de copil**, „Autoportret**, „Peisaj urban iarna**). POPP 826 PORC Popp, Vasile (1789—1842), medic şi literat român. A scris prima monografie etnografică („Despre funeraliile populare ale dacoromânilor**, 1817), prima lucrare de bibliografie („Disertaţie despre tipografiile româneşti**, 1834) şi prima lucrare medicală ştiinţifică în limba română („Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna“, 1821). Pop-Reteganul, Ioan (1853 —1905), scriitor şi folclorist român, născut la Reteag (Transilvania). Nuvelele, schiţele şi povestirile sale („Nuvele**, 1901) abordează subiecte din viaţa ţăranilor, urmărind, într-un stil de parabolă, transmiterea unor învăţături morale. Ca folclorist, P.-R. a publicat numai o parte din materialul cules („Trandafiri şi viorele**, 1885; „Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni**, 1891; „Poveşti ardeleneşti5 voi., 1888; „De la moară“, 1903; „Bocete**, 1906 ş.a.). Exprimîndu-şi admiraţia pentru valoarea de document artistic, psihologic şi etnografic al creaţiei folclorice, P.*R. a militat pentru consemnarea exactă a textului. poprire (DR.), măsură asigu-rătorie sau de executare silită, avînd drept consecinţă împiedicarea unei terţe persoane (terţul poprit), care datorează unei alte persoane (debitorul poprit) sume de bani, sau, în cazurile prevăzute de lege, produse, de a dispune de ele. Prin efectul p., creditorul în favoarea căruia s-a făcut (creditorul popritor) îşi va realiza creanţa sa direct din sumele sau produsele poprite, din momentul în care poprirea poate fi executată (de drept sau în temeiul unei proceduri, denumită „validarea popririi**). „Populaire de Paris*1 /po-piiler do part] („Le^*‘), ziar francez, înfiinţat în 1916. Din 1920 este organul Partidului socialist francez (S.F.I.O.). Apare la Paris, de patru ori pe săptămînă. populaţie 1.Totalitatea oamenilor care locuiesc pe un anumit teritoriu. Stabilirea numărului şi structurii p. din punctul de vedere al aşezării teritoriale, vîrstei, sexului, stării civile, ocupaţiei şi ramurii de activi- tate, naţionalităţii etc. se face cu ajutorul recensăminte I o r, iar între recensăminte prin calcule avînd la bază datele recensămintelor şi cele privind mişcarea populaţiei. Pentru determinarea p. anumitor teritorii ale globului se mai utilizează şi în zilele noastre metode estimative. In 1962, după datele O.N.U., p. globului se ridica la circa 3 135 de milioane loc. (faţă de 545 mii. în 1650; 728 mii. în 1750; 1 171 mii. în 1850 şi 2 517 mii. În 1950) şi sporeşte anual în medie cu 2,1%. Densitatea populaţiei pe glob este de circa 22,6 loc. pe km2. Două treimi din p. globului trăieşte în zece ţări (R.P. Chineză, India, U.R.S.S., S.U.A., Indonezia, Pakistan, Japonia, Brazilia, R.F. Germană, Anglia). Peste o treime din populaţia lumii trăieşte în oraşe. V. şi legea populaţiei; malthu-s i a n i s m. 2. (GENET.) Totalitate a indivizilor unei specii, care trăiesc într-o anumită regiune a arealului speciei respective. P. se deosebesc între ele după numărul de indivizi, după compoziţia pe vîrste, precum şi prin unele caractere morfofiziologice şi ecologice. Diferenţierea unei p. reprezintă un proces istoric şi este o consecinţă a interacţiunii dintre organisme şi condiţiile concrete de viaţă dintr-un anumit biotop. 3. (ASTR.) Populaţie de stele, mari grupe de stele care diferă prin compoziţia lor chimică, prin poziţiile şi mişcările lor în galaxii şi prin v-îrsta lor. în prezent se consideră că există cinci p. de s. Dintre acestea, populaţia I extremă este formată din stele tinere aflate în braţele spirale ale galaxiilor, iar populaţia a II-a extremă din stele subgigante de roiuri, aflate în nucleele galaxiilor. por 1. (ANAT.) Mic orificiu pe suprafaţa pielii, corespunzînd canalului excretor al glandelor sudoripare şi sebacee. 2. (ZOOL.) Por abdominal, orificiu ia unii peşti cartilaginoşi şi la cefalo-cordate, situat înaintea anusului, prin care cavitatea corpului comunică cu exteriorul şi prin care se elimină ovulele, la peştii actinopterigieni. — P. dorsal orificiu aflat între seg- mentele rîmelor, prin care se elimină lichidul celomic. — P. inhalanty orificiu în corpul spdn-gierilor prin care pătrunde apa cu particule nutritive mici. 3. (BOT.) a) Deschidere a tuburilor ciupercilor din familia polyporaceelor. b) Deschidere care se formează în vîrful ascelor la multe specii de ascomicete şi prin care sînt puşi în libertate sporii, c) Orificiu în membrana primară a celulelor vegetale, prin care se asigură schimbul de apă, de gaze şi de substanţe nutritive. 4. (TEHN.) Gol, de dimensiuni mici, în interiorul unui corp solid sau al unui agregat de particule solide consolidate sau neconsolidate. Se deosebesc p. fini, cu diametrul mai mic de 20 (x, şi p. grosolani, cu diametrul mai mare de 20 (A. P. care comunică cu exteriorul sînt p. deschişi, iar cei care nu comunică cu exteriorul p. închişi. Por a, Eugen (1909), biolog român, specialist în fiziologie animală comparată, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei R.P.R. Efectuează cercetări referitoare la influenţa factorilor de mediu acvatici asupra proceselor fiziologice din organismul unor animale. A participat, în 1962, la expediţia oceanografică internaţională a vasului sovietic „Viteaz** în oceanele Indian şi Pacific. Poradim (bulg. Porabim)t sat în Bulgaria, în apropiere de Plevna, unde, în timpul asediului acesteia din 1877, a fost sediul comandamentului armatei române. în amintirea participării armatelor române la eliberarea Bulgariei, la P. s-a organizat o casă-muzeu. Porata (Pyretus), numele antic, probabil de origine daco-getă, al Prutului, cunoscut astfel de la Herodot. porc (ZOOTEHN.), mamifer paricopitat din familia suidee-lor. Rasele actuale de porci domestici provin din speciile sălbatice Sus scrofa ferus (mistreţul european) şi Sus vittatus (mistreţul asiatic). P. domestic are capul de formă conică, cu maxilarul superior alungit, cu un număr de 44 de dinţi permanenţi, dintre care caninii foarte dezvoltaţi, şi cu stomac cu un PORCINE 827 PORFIRINĂ singur compartiment. Pielea este groasă, de culoare albă sau pigmentată, acoperită cu păr aspru» relativ rar. Gestaţia durează 110—120 de zile. Consumul de hrană pentru obţinerea unui kilogram de greutate vie variază între 2,5 şi 6 kg de concentrate. Ca urmare a lucrărilor de ameliorare şi de selecţie, există în prezent o mare diversitate de rase, grupate în trei tipuri productive: pentru carne (cele mai numeroase), pentru grăsime şi pentru producţia mixtă. în R.P.R., creşterea porcilor capătă (în special în cadrul gospodăriilor agricole de stat) un pronunţat caracter industrial, prin intrarea în funcţiune a unor mari complexe de creştere. Dintre rasele de carne sînt crescute rasa marele alb, landras, alb de Banat şi alb românesc, iar pentru producţia mixtă (carne-grăsime), într-o zonă limitată, rasa bazna. porcine, denumire generică dată în limbajul ştiinţific porcilor. Porcius, Florian (1816— 1906), botanist român. A fost membru al Academiei Române şi al unor societăţi ştiinţifice străine. A cercetat flora Transilvaniei, descoperind peste 140 de specii sau varietăţi şi forme noi pentru ştiinţă şi a alcătuit un bogat ierbar, care se află la Institutul botanic din Cluj. Op. pr.: „Flora fanerogarnă din fostul district al Năsăudu-lui‘\ apărută în limba latină (1878) şi în limba română (1-882). porc spinos (Histrix), gen de mamifere rozătoare sălbatice, cu spinarea şi flancurile acoperite de spini lungi, puternici, şi cu pieptul şi abdomenul prevăzute cu peri tari. Trăieşte în Porc spinos Africa.. în sudul Europei şi în Asia. P.s. este purtător de spi-rocheţi. porcuşor (Gobio gobio), specie de peşte din familia cipri- nidelor, lung de 6—12 cm, cu corpul fusiform, cu un şir de pete întunecate pe flancuri; la gură are o pereche de mustăţi. Trăieşte şi la noi în ţară, în apele din regiunea de şes şi de dealuri şi are o importanţa economică locală. Porfir (Porphyrios) (233 — c. 305), erudit şi filozof neoplatonic grec, originar din Tir (azi în Liban), discipol directul lui Plotin şi comentator al operelor acestuia. „Introducerea** sa (greceşte Eisagoge) la „Catego-riile“ lui Aristotel, tradusă în latineşte de Boethius, a influenţat logica scolastică; un pasaj din această lucrare a constituit punctul de plecare al certei universaliilor. porfir (PETROGR.), rocă vulcanică anteterţiară, alcătuită din cristale de ortoză şi mai puţin din feldspat plagioclaz, uneori şi din minerale colorate, toate cuprinse într-o masă foarte mărunt cristalizată de feldspat potasic şi de sticlă vulcanică (ex. p. din nordul Dobro-gii)- porfirică, structură ^ (PETROGR.), structură a rocilor eruptive, caracterizată prin existenţa unor cristale mari prinse într-o masă sticloasă sau foarte mărunt cristalizată. porfirie (gr. porfira „moluscă purpurie"; MED,), boală datorită unei tulburări în metabolismul porfirinelor, care se elimină in cantităţi mari prin urină. Există o p. eritropoeticâ, congenitală* manifestată prin-tr-o mare sensibilitate la lumină, care provoacă erupţii de vezicule şi bule pe pielea expusă luminii, şi o p. hepatică, caracterizată prin colici acute abdominale, constipaţie, sensibilitate ia lumină şi tulburări neuropsihice. porfirină (BIOCHIM.), substanţă chimică naturală, care provine dm porfmă şi formează combinaţiile de bază ale hemoglobinei şi clorofilei, Se găseşte sub mai multe forme: protopor-firina, feroporfirina (hemul), feoporfirina (în clorofilă). Cînd p. depăşeşte cantitatea normală din organism, apare porjirinuria (în intoxicaţiile cu plumb, cu anilină), manifestată prin prezenţa acestei substanţe în sînge, în urină şi în materiile fecale. PORFIRIT 828 PORTAL porfirit (PETROGR.), rocă vulcanică preterţiară, constituită din cristale de plagioclaz an-dezin, piroxen, amfibol sau biotit, cuprinse într-o masă fundamentală, fin cristalizată, mai rar sticloasă; de obicei are culoare închisă. în R.P.R., p. mezozoice se găsesc în Munţii Metaliferi şi Drocea, iar p. paleozoice în Banat. porfiroblăst (PETROGR.), mineral în rocile metamorfice, care are dimensiuni mai mari comparativ cu celelalte minerale asociate (ex. granatul, dis-tenul, staurolitul, andaluzitul, cordieritul, albitul formează frecvent p. în şisturile cristaline). porfirogenet (gr. „născut în purpură“), titlu atribuit acelor împăraţi bizantini care s-au născut în timp ce tatăl lor era împărat. Pori, oraş în sud-vestul Finlandei, pe ţărmul Mării Baltice. 57 200 loc. (1963). Centru al industriei de prelucrare a lemnului, celulozei şi hîrtiei, al metalurgiei cuprului. Port însemnat, în special pentru exportul de produse ale industriei lemnului. porigen (TEHN.; despre o substanţă, un material), care, adăugat unui alt material, produce pori în masa acestuia (ex. rumeguşul de lemn, mangalul, turba etc., care se adaugă maselor ceramice). pornituri de teren, totalitatea deplasărilor pe pantă, conform gravitaţiei, a materialelor desprinse dintr-un povîrniş sau dintr-un versant. Se deosebesc următoarele tipuri de p. de. t.: a) prăbuşiri, fie pe verticală, fie prin răsturnare, a porţiunilor care se detaşează în masă dintr-un versant sau povîrniş abrupt; au drept rezultat formarea unor prispe la baza versanţilor (prispe de năruire, pseudoterase); b) rostogoliri ale blocurilor de piatră detaşate succesiv din versant sau povîrniş; blocurile rostogolite, acumulate pe panta mai lină de la baza versantului sau pe un umăr care întrerupe panta, formează conuri de grohotiş, în cazul în care ele s-au deplasat în lungul unui culoar înclinat, sau glacisurţ,. în cazul în care ele s-au deplasat în front pe întreaga pantă sau cînd se produce asocierea laterală a conurilor de grohotiş; c) s o 1 i-f 1 u x i u n i; d) scurgeri de gloduri (torenţi noroioşi), datorită îmbibării excesive cu apă a depozitelor argiloase; e) a 1 u-necări de teren. jtoroinic (Orchis), gen de plante erbacee din familia orhideelor, cu tuberculi, frunze oblonge, lucitoare, flori mari, plăcut mirositoare, grupate într-un spic. Creşte în păduri umede şi umbroase. Porolissum, aşezare dacică şi apoi oraş la graniţa de nord-vest a Daciei romane (pe teritoriul actualului sat Moigrad, raionul Zălau, reg. Cluj), dezvoltat în preajma castrului în care staţiona legiunea a IÎI-a, Gallica. La vest, înspre regiunile populate de dacii liberi, oraşul era apărat printr-un limes. De la această aşezare, devenită în timpul ocupaţiei romane un puternic centru militar, şi-a luat numele Dacia Porolissensis, organizată de împăratul roman Adrian (î 17— 138 î.e.n.). poroplâste (CHIM.), produşi macromoleculari poroşi, obţinuţi prin înglobarea în compoziţia materialului plastic a unor substanţe care degajează gaze la încălzire (porofori). Se folosesc pentru confecţionarea bureţilor de toaletă, a saltelelor etc. şi în tehnică. porozitâte 1. (PETROGR.) Totalitatea golurilor dintr-o rocă. Se exprimă prin coeficientul de p., adică prin raportul dintre volumul golurilor şi volumul total al rocii. 2. (TEHN.) Proprietate a unui corp solid de a avea pori în masa sa. Se deosebesc: p. relativă (sau a-parentă), dacă se consideră numai porii care comunică unii cu alţii şi cu exteriorul, şi p. absolută (efectivă sau reală), dacă se consideră toţi porii corpului (adică şi cei izolaţi). Porsenna (sec. V î.e.n.), rege antic al etruscilor din Clu-sium (Etruria), care a purtat cîteva războaie împotriva Romei, încercînd să reinstaureze dominaţia etruscă asupra acesteia. port (NAV.), complex tehnic amenajat pe litoralul maritim, la gura fluviilor sau pe căile interioare de navigaţie şi înzestrat cu instalaţiile necesare acostării şi adăpostirii navelor, deservirii transporturilor de mărfuri şi de călători, alimentării navelor cu combustibil şi materiale etc. Pentru staţionarea navelor, p. trebuie să aibă suprafeţe de apă bine adăpostite contra furtunilor, curenţilor sau gheţurilor. Principalele elemente componente ale unui port sînt: acvatoriul, care cuprinde totalitatea suprafeţelor de apă destinate operaţiilor portuare (suprafaţa radelor, şe-nalelor, bazinelor interioare etc.); cheiurile; teritoriul, care reprezintă suprafaţa ocupată de platformele şi depozitele de mărfuri, clădirile administrative şi de exploatare, căile de comunicaţie interne etc.; instalaţiile şi utilajul de exploatare. După destinaţie, p. pot fi: comerciale (de mărfuri şi de călători), cu destinaţie specială (de pescuit, de sport etc.) sau militare. portal 1. Intrare într-un edificiu, încadrată cu un chenar de piatră, de zid, sau de lemn, profilat sau decorat cu reliefuri, în anumite epoci, p* au avut o decoraţie specifică, devenind PORTALTOI 829 PORTLAND Vedere din Port-au-Prince elemente definitorii ale stilurilor respective. P. romanice sînt, de obicei, terminate în arc semicircular, p. gotice sînt în arc frînt sau decorate cu baghete încrucişate, p. din timpul Renaşterii sînt dreptunghiulare. Vestite prin bogăţia decoraţiei lor, cu reliefuri şi cu statui sub baldachine, cu vrejuri şi figuri fantastice sînt p. gotice. în arhitectura veche românească au fost folosite p. gotice (mai ales în Moldova) şi p. decorate cu vrejuri şi figuri în stilul epocii brîncoveneşti. 2. Deschidere din piatră sau din metal la intrarea unor poduri mari de cale ferată. 3. Portal de tunel, construcţie de zidărie în formă de inel, aşezată la capetele unui tunel şi care are rolul de a consolida zonele de ieşire ale acestuia şi de a împiedica surpările de teren la gura tunelului. P. de t. îndeplineşte şi rolul de zid de sprijin, •' preluînd împingerile date de masivul muntos. portaltoi, plantă cu rădăcini viguroase şi rezistente, pe care cresc, în urma altoirii, soiuri valoroase de pomi fructiferi, viţă de vie, trandafiri ş.a. Prin rădăcinile sale, p. asigură hrana necesară plantei altoite şi îi măreşte rezistenţa la condiţii nefavorabile de mediu, la boli şi dăunători. portănţă (AV.), forţă aerodinamică cu care un fluid în curgere acţionează asupra unui corp (cufundat în fluid), asi-gurînd sustentaţia acestuia. La avioane, p. se exercită pe supra~ feţele portante, perpendicular pe direcţia de curgere relativă a aerului faţă de avion. portar (în evul mediu, în ţările române), dregător însărcinat cu paza curţii domneşti. Avea ca subalterni pe vtori şi tretiportar şi mai mulţi portărei. — P. de Suceava, mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei şi a curţii domneşti moldovene. Dregătoria a fost înfiinţată de Ştefan cel Mare. în sec. al XVI-lea i s-a adăugat şi titlul de hatman, în care calitate comanda, în lipsa domnului, oastea Moldovei. Portarul de pînă atunci s-a numit uşar. Dregătorul cu funcţii similare în Ţara Românească se numea agă. portativ (MUZ.), grup de cinci linii orizontale şi paralele, pe care şi între care se scriu notele în sistemul actual de notaţie. Liniile şi spaţiile dintre ele se socotesc de jos în sus. Sunetul pe care-1 reprezintă fiecare linie şi spaţiu este determinat de cheia aşezată la începutul portativului. Sunetele care depăşesc liniile portativului se notează prin mijlocirea unor linii suplimentare. Port-au-Prince [ port-o-prtsfy capitala statului Haiti, situată pe ţărmul vestic al insulei Haiti, la golful Port-au-Prince. 250 000 loc. (1961). Industrie alimentară (zahăr, rom, tutun). însemnat port, prin care se exportă în special zahăr, rom, cafea, cacao, lemn de esenţe preţioase. Aeroport. Universitate. portavion (MILIT.), navă de luptă de tonaj mare, variind între 25 000 şi 50 000 t, a cărei armă principală o constituie a-vioanele de luptă pe care le poartă şi pentru care îndeplineşte rolul unui aerodrom mobil. portavoce (NAV.), tub metalic (uneori prevăzut cu megafoane) care face legătura între cabina de comandă şi diferitele compartimente sau posturi de lucru de pe o navă şi prin care se transmit comunicări verbale în ambele sensuri. portărel (DR.), denumire dată în trecut executorului judecătoresc. Port Elizabeth [pq:t iii-Z9b9$]t oraş în Republica Sud- Africană, situat în sudul ţării, pe ţărmul Oceanului Indian. 270 815 loc. (1960), cu suburbiile. Industrie constructoare de maşini, chimică, textilă, de încălţăminte, alimentară. Port maritim activ, nod feroviar şi rutier. Aeroport. Universitate. portic, galerie exterioară, acoperită sau mărginită de o colonadă, uneori cu arcade. Serveşte drept construcţie introductivă la un edificiu (ex. porticul Ateneului) sau ca zonă de adăpost şi de plimbare de-a lungul unei străzi (ex. bazarul din Lipova), în jurul unei pieţe ori al unei grădini etc. Portinari, Candido (1903— 1958), pictor şi grafician brazilian, reprezentant de frunte al neorealismului brazilian, cel mai mare muralist al Braziliei, influenţat de Pascin, de expresionism şi de neorealismul mural işti lor mexicani. P. a creat o artă originală, militantă, inspirată din viaţa ţărănimii şi pusă în slujba poporului său. Op. pr.: fresca monumentală „Război şi Pace** din clădirea O.N.U. (New York), „San Francisco** (decoraţie murală în biserica din Pampulha, statul Minas Ge-rais), „Emigranţii" (ulei), „Purtătorii de cafea** (ulei). Portland [p<ţ:thnd]y oraş în nord-vestul S.U.A., în statul Oregon, situat pe rîul Willamet-te, în apropiere de confluenţa cu Columbia. 372 680 loc. (1960), cu localităţile subordonate 651 680. Important centru aţ industriei de prelucrare a lem^ PORTLANDIAN 830 PORT-ROYAL nului (cherestea, mobilă, hîrtie); mai există metalurgia aluminiului, construcţii navale, industrie chimică etc. Port prin care se exportă produse ale industriei de prelucrare a lemnului şi alimentare. Aeroport. Universitate. portland ian (STRAT.), ultimul etaj al jurasicului superior, •caracterizat prin anumite specii de amoniţi, brahiopode, lamelibranhiate, gasteropode, corali, echinide. în R.P.R., depozitele p. apar în sudul Dobrogii, în Munţii Metaliferi, Hăşmaş, Tulgheş, Bucegi, Piatra Craiului, Perşani, Trascău, Bihor şi Pădurea Craiului, în zona Reşiţa-Moldova Nouă, Svinecea-Sviniţa etc. Sin. ti-tonic. Port Louis [pq:t luis], centrul administrativ al Insulelor Mauriciu din Oceanul Indian. "92 300 loc. (1961). Port prin care se exportă în special zahăr. Industrie alimentară. PortMoresby [pq:t mq:zbi], oraş în sud-cstul insulei Noua Guinee,, centrul administrativ al teritoriilor Noua Guinee şi Papua. Circa 15 000 loc. Port prin care se exportă în special cauciuc. Porto (Oporto), oraş în Portugalia, situat pe fluviul Duero, în apropiere de vărsarea lui în Oceanul Atlantic, port important. 3Î0 470 loc. (1961), cu suburbiile 655 000. Industrie textilă, constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, de hîrtie, alimentară. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, monumente arhitectonice. Porto Alegre, oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului Rio Grande do Sul, situat pe ţărmul lagunei Los Patos. 574 260 loc. (1960). Industrie alimentară, textilă, de prelucrare a lemnului, metalurgică, construcţii de maşini, electrotehnică, şantiere navale. Aeroport. Important port la Oceanul Atlantic, prin care se exportă produse agricole. Universitate. portocal (Citrus sinensis), pom fructifer din familia ruta-ceelor, originar din Asia, înalt de 2—4 m, cu frunze persistente, peţiol aripat şi flori albe parfumate. Fructul (portocala) Portocal are formă sferică, puţin turtită, şi este bogat în vitamine şi în uleiuri eterice. Este răspîndit mai ales în zona subtropicală.La noi se cultivă numai în sere. porto-frânco, port, parte dintr-un port sau regiune situată pe litoral, în care mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit nu sînt supuse taxelor vamale. Port of Spain [pq:t 90 spein], capitala statului Trini-dad şi Tobago, situată pe ţărmul golfului Paria, în vestul insulei Trinidad. 93 954 loc. (1960). Important port la Marea Caraibilor. Centru comercial şi industrial, cu mari rafinării de petrol, întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare, şantiere navale. Aeroport. Porto Novo, capitala statului Dahomey, situată pe litoralul Golfului Guineii, pe ţărmul unei lagune. 58 800 loc. (1961). Port prin care se exportă copra, ulei de palmier, ara-hide, bumbac ş.a. Mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole. Nod rutier. Aeroport. Este legat printr-o cale ferată de oraşul Cotonou, principalul centru economic al ţării. Porto Rico (Puerto Rico), insulă în Antilele Mari, posesiune a S.U.A. Suprafaţa: 8 897 km2 (inclusiv micile insule Vie-ques, Mona şi Culebra). Populaţia: 2 458 000 loc. (1962), formată din creoli spanioli, mulatri şi negri. Centrul administrativ: San Juan. Relief predominant muntos, pe ţărmuri cîmpii litorale. Climă tropicală, în est umedă, în vest mai uscată. Zăcăminte de minereu de man-gan, de fier, aur. Este o ţară slab dezvoltată. 4/5 din terenul agricol este deţinut de societăţile monopoliste din S.U.A. Principala cultură agricolă este trestia de zahăr, care ocupă aproape jumătate din suprafaţa cultivată (în special în zona de coastă). Se mai cultivă cafea, ananas, plante citrice, tutun, bumbac, porumb, orez. Industria extractivă este puţin dezvoltată. Are întreprinderi ale industriei alimentare (în special fabrici de zahăr, apoi de rom, de ţigări), textile şi de confecţii, de ciment, două rafinării de petrol. Se exportă zahăr (jumătate din volumul exportului), tutun, rom, citrice, produse textile. Comerţul exterior este orientat spre S.U.A. *— Istoric. Descoperită în 1493 de Co-lumb, insula a fost cucerită în sec. al XVI-lea de colonizatorii spanioli. în 1898, după înfrîn-gerea Spaniei în războiul hispa-no-american, insula P. R. a fost ocupată de S.U.A., care au declarat-o, în 1917, teritoriu dependent. în 1934 a fost creat Partidul Comunist din Porto Rico, care activează în ilegalitate. în 1950 a avut loc o puternică răscoală a muncitorilor agricoli de pe plantaţii, în 1959 a fost creat Frontul unic pentru eliberarea P.R., care cuprindea partide politice de diferite orientări. Potrivit constituţiei din 1952, P. R. este un „stat liber, asociat cu S.U.A.“. Constituţia nu a schimbat însă bazele administraţiei coloniale. portret 1. (arte plast.) Reprezentarea unei figuri u-mane, ca subiect în sine, cu mijloace specifice artelor plastice (pictură, sculptură, grafică etc.). Un p. poate înfăţişa numai capul, bustul sau figura întreagă, Cînd e prezentat în-tr-un cadru oarecare (peisaj, interior etc.), se numeşte p. compoziţional. 2. (LIT.) Procedeu artistic folosit de obicei în speciile genului epic, con-stînd în descrierea şi caracterizarea personajelor unei opere literare. Cultivînd pînă la virtuozitate acest procedeu literar, unii scriitori au impus p. ca o specie literară aparte (ex. „Caracterele*4 lui La Bru-yere). Port-Royal [ por-ruaiâl], mănăstire de călugăriţe bernar-dine de lîngă Versailles, care a devenit în 1636 centrul j a n-senismului. în jurul ei s-au grupat învăţaţi şi literaţi de seamă (B. Pascal, A. Arnauld, PORT SAID 831 PORTUGALIA PORTUGALIA 3G 0 30 60 90 12CSub P. Nicole, C. Lancelot ş.a.). La P.-R. a studiat, între alţii, J. Racine. Aici a fost elaborată „Logica de la Port-Royal1* a lui Arnauld şi Nicole (1664). La insistenţa iezuiţilor, mănăstirea a fost închisă în 1705 din ordinul lui Ludovic al XIV-lea, iar ulterior^ dărîmată şi arsă. Port Said, oraş în nord-estul Republicii Arabe Unite, situat la intrarea dinspre Marea Mediterană în Canalul Suez. 244 000 loc. (1960). Este unul dintre cele mai mari porturi de tranzit din lume, cu rol important în legăturile maritime dintre Europa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi Extremul Orient. Este sediul administraţiei Canalului Suez. Centru comercial. Industrie alimentară şi uşoară. Portsmouth [p<Ş:ţm30], oraş în sudul Marii Britanii, important port la Marea Mînecii. 217 520 loc. (1962). Mari şantiere navale, construcţii de avioane, fabrici de confecţii etc. In împrejurimi staţiuni balneare. Port Sudan, oraş în nord-estul Republicii Sudan, situat pe ţărmul Mării Roşii. 47 560 loc. (1956). Principalul port al ţării. Are un mic şantier naval, unităţi de egrenare a bumbacului şi de extracţie a sării din mare. Portugalia, stat în sud-ves-tul Europei, situat în partea de vest a Peninsulei Iberice. Suprafaţa: 92 531 km2 (inclusiv insulele Azore şi Madeira). Populaţia: 9 100000 loc. (1963). Capitala: Lisabona. în nord şi est relieful este deluros; în vest şe află o cîmpie litorală, restrînsăîn nord, mai extinsă la sud de fluviul Tajo. Teritoriul P. este străbătut de cursul inferior al fluviilor Duero, Tajo şi Guadiana. Vegetaţia: maquis, păşuni naturale, păduri de stejar veşnic verde, de stejar de plută şi de pip. Zăcăminte de minereu de wolfram, de sta-niu, de uraniu, pirite, caolin, cărbune. - P. este o ţară agrar-industrială slab dezvoltată, cu puternice rămăşiţe feudale. Circa 3/4 din ţărani au pămînt foarte puţin sau de loc. Dintre cereale se cultivă în special grîu în sud şi porumb în nord-vest. întinse culturi ele viţă de vie, măslini, plante citrice, mig- dali. P. este o importantă furnizoare de vin şi de ulei de măsline pe piaţa mondială. Se cresc ovine, bovine, porcine, măgari şi catîri. Nivelul agrotehnic este scăzut. Este dezvoltat pescuitul maritim. Principalele ramuri industriale sînt industria textilă, alimentară (în special • conserve de peşte, vin; ulei), de prelucrare a lemnului (inclusiv produse de plută) şi extractivă (în cadrul căreia exploatarea minereului de wolfram prezintă importanţă mondială). Mai există industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, de sticlă şi de ciment. Cele mai importante centre industriale sînt Lisa^ bona şi Porto. Se exportă produse de plută (locul I în lume), conserve de peşte (mai ales sardele), vin, minereu de wolfram, de cositor, de uraniu, pirite, ţesături; se importă produse industriale. Comerţul exterior este orientat îndeosebi spre R.F.G., Marea Britanie, S.U.A., Franţa. — Istoric. în mileniul I î.e.n., teritoriul de azi al P« a fost locuit de triburile lusitanilor, iar la sfîrşitul sec. I î.e.n. a fost ocupat de Roma şi transformat în -provincie romană (Lusitania). La începutul sec. al V-lea, teritoriul P. a fost cucerit de alani şi de suebi, iar la sfîrşitul sec. al Vl-lea a intrat în componenţa regatului vizigoţilor. In 711—718 a fost cotropită de mauri, devenind din 756 parte componentă a emiratului de C o r d o b a. Reunite în cursul Reconquistei (sec. XI—XII), teritoriile P* au fost ocupate de regatul spaniol Leon. în 1139 P. s-a constituit ca stat independent, în sec. XII —XIII a avut loc procesul de constituire a relaţiilor feudale. Statul feudal portughez s-a constituit în sistemul politic al monarhiei; la mijlocul sec. al XIII-lea au apărut instituţiile reprezentative: cortesurile. în sec. XIV—XV, cu sprijinul orăşenimii, al micii nobilimi şi al bisericii catolice, puterea regală a dus o politică de centralizare a statului, ceea ce a contribuit la întărirea influenţei externe a P. şi la transformarea acesteia într-o mare putere colonială. în expediţiile maritime şi de cotropire colonială erau interesaţi deopotrivă regalitatea, clerul, cavalerii ruinaţi şi negustorii. în sec. XV — XVI, P. şi-^ întemeiat imperiul colonial, care a cuprins teritorii din America (Brazilia), Africa (Guineea, Angola, Mo-zambic ş.a.) şi Asia (India, Ceylon, Malacca ş.a.). Pe la mijlocul sec. al XVI-lea a început decăderea economică a P. între 1581 şi 1640, P. a fost sub stăpînirea Spaniei, iar în 1703 a devenit dependentă de Anglia. P. a cunoscut un oarecare progres economic şi cfultural în timpul regelui Jose I (1750—1777), cînd conducătorul de fapt al statului a fost marchizul de Pom bal, PORTUGHEZĂ 832 PORŢILE DE FIER Porţile de Fier iniţiatorul unor reforme în spiritul absolutismului luminat. Intre 1807 şi 1808, P. a fost ocupată de armatele franceze. In 1820 a izbucnit o revoluţie burgheză, a cărei revendicare principală era instaurarea unei monarhii constituţionale. In 1822 a fost adoptată o constituţie liberală. In acelaşi an, Brazilia s-a proclamat independentă şi s-a despărţit de P. Ca urmare a revoluţiei burgheze dm 1910, P. a fost proclamată republică. In această perioadă, mişcarea muncitorească din P. a luat avînt. P. a participat la primul război mondial de partea Antantei. După primul război mondial s-a intensificat mişcarea revoluţionară şi democratică, culminînd cu greva muncitorilor feroviari (1920). In 1921 a fost creat Partidul Comunist din P. (din 1926 activează în ilegalitate). în 1926, în urma unui puci, puterea a fost acaparată de generalul Carmona. în 1932 puterea politică s-a concentrat în mîinile primului ministru, O. Salazar, care a instaurat o dictatură de tip fascist. Au fost lichidate libertăţile democratice, interzise toate partidele politice, cu excepţia partidului de guvernămînt Uniunea naţională (creat în 1930). între 1936 şi 1939, guvernul P. a sprijinit activ pe rebelii fascişti şi pe interven-ţioniştii italo-germani în Spania, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a sprijinit blocul statelor fasciste. Forţele patriotice antifasciste din P*> sub conducerea Frontului patriotic de eliberare naţională (creat în 1962), desfăşoară o luptă susţinută împotriva dictaturii fasciste salaza-rişte şi sprijină mişcarea de eliberare naţională, care s-a intensificat mai ales în coloniile Angola, Mozambic şi Guineea Portugheză. P. face parte din N.A.T.O. (din 1949). Şeful statului este preşedintele. Puterea legislativă aparţine, potrivit constituţiei, preşedintelui şi unui parlament unicameral (Adunarea Naţională). portugheză, limba , limbă romanică vorbită în Portugalia şi în Brazilia. Cele mai vechi texte datează de la sfîrşitul secolului al Xî 1-lea. portul an 1. Hartă de navigaţie întocmită cu ajutorul busolei, folosită în evul mediu (sec. XIII-XVI). Pe p. se reprezentau amănunţit ţărmurile mărilor, cu toate detaliile care interesau navigaţia, iar în partea interioară a continentului de obicei erau indicate numai elementele cele mai generale. Din o serie de puncte de pe hartă porneau reţele de linii orientate în direcţiile rozei vînturilor (pentru a uşura orientarea corăbiilor). 2. (NAV.) Document (cuprinzînd mai multe volume) destinat navigatorilor şi care conţine informaţii geografice, istorice, politice şi economice asupra ţărilor dintr-o anumită zonă de navigaţie, precum şi date cu privire la farurile, zonele de ancoraj, posibilităţile d sporturilor de iarnă (pîrtie de schi olimpică, teleferic). postcalculâţie (CONT.), calculul preţului de cost care se întocmeşte după terminarea fabricării produselor, pe baza datelor privind cheltuielile efectuate. Prin p.se obţin datele privind preţul de cost efectiv, iar prin compararea acestora cu cel planificat se pot determina, pe elemente, economiile sau depăşirile realizate. V. şi a n-tecalculaţie. postelnic (în evul mediu, în ţările române), dregător de curte în a cărui atribuţie intra grija de patul şi de odaia de culcare a domnului. Avea ca subalterni pe vtori, pe tretipos~ telnic şi mai mulţi postelnicei, care formau o breaslă militară. La început, p. a fost un dregător de mică importanţă; cu trecerea timpului însă, importanţa lui a crescut foarte mult, devenind în sec. XVII-XVIII unul dintre principalii sfetnici ai domnului. Se numea şi stratornic. postfaţă, scriere cu caracter explicativ, uneori analitic, anexată la sfîrşitul unei opere, de obicei literare. Uneori completează ideile cuprinse în „Cuvîn-tul introductiv** al lucrării respective. Ea poate aparţine autorului operei sau unui comentator al acesteia. V. şi prefaţă. postglosatori, denumire dată glosatorilor din sec. al XIII-lea. post hoc, ergo propter hoc (FILOZ.; LOG,), expresie lati- nească însemriînd „după aceasta, deci din cauza aceasta** şi denumind un raţionament inductiv greşit, în care simpla succesiune cronologică a fenomenelor este interpretată necritic, ca un raport de la cauză la efect. postludiu (MUZ.), episod final al unei piese muzicale care evocă teme din cuprinsul ei. post~partum (lat. „după naş-tere“; MED.) 1. Subst. Perioada imediat următoare expulzării fătului; lăuzie. 2. Adj. (Despre un proces patologic, o boală) Care apare, care se instalează în urma unei naşteri (ex. infecţie post-partum, metrită post-partum). postpunere (LINGV.) v. en-cliză. postsceniu, porţiunea din spatele scenei unui teatru. posttonic (LINGV.; despre silabe sau sunete), care urmează după o silabă accentuată. postulat (lat. postulatum „cerinţă**), enunţ pe care îl susţinem în vederea obţinerii altor enunţuri. Spre deosebire de axiomă, care reprezintă un adevăr evident, p. reprezintă doar cerinţa de întemeiere a enunţurilor pe care voim să le întemeiem. în limbajul uzual nu este fixată strict graniţa dintre p. şi axiomă; uneori chiar în expunerea formalizată enunţurile cu rol de axiomă sînt numite p. (ex. postulatele geometriei lui Euclid). post verbal (LINGV.) substantiv care este format de la un verb, prin derivare regresivă (ex. subst. greş de la a greşi; zbor de la a zbura). poşoâr, lamă de carton sau de metal în care a fost decupat un ornament, o literă etc. şi care serveşte ca şablon. poşovoâica (COR.), numele a două jocuri populare româneşti. Primul, din regiunea Caransebeşului, este un brîu bănăţean. Al doilea, răspîndit în zona Făgăraşului, este un fel de polcă, executată în ciclul de jocuri^ al horei satului, poştalion v. diligenţă. poştă, unitate de măsură a distanţelor, folosită în trecut, egală aproximativ cu 22,3 km P0TA1SSA 836 POTENŢIAL în Moldova şi cu 19,7 km în Muntenia, adică cu 10 000 de stînjeni (distanţa dintre două staţii de poştă pentru dili-genţe). Denumirea vine de la locul de popas (staţie de poştă), pe parcursul unui drum, unde opreau diligentele pentru a-şi schimba caii. Potaissa (Patavissa), aşezare dacică, iar în timpul stă-pînirii romane sat (vicus) şi apoi oraş (pe teritoriul actualului oraş Turda, reg. Cluj). A fost ridicat la rangul de muni-cipium de împăratul roman Septimiu Sever (193 — 211) şi la cel de colonie, probabil, de împăratul roman Caracalla (211—217), bucurîndu-se şi de dreptul italic (jus Italicum), care atrăgea după sine scutirea de impozitul funciar. A cunoscut o mare dezvoltare începînd din 167—168, cînd s-a stabilit aici legiunea a V-a, Mace-donica. potamologie (gr. potamos „rîu" şi logos ,,studiu“), ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul rîurilor. potâsă (CHIM.) v. carbonat de potasiu. potasă caustică (CHIM.) v. hidroxid de potasiu. potasiu (CHIM.), K. Element cu nr at. 19; gr. at. 39,10; gr. sp. 0,86; p.t. 63,5°C; p.f. 760 C. Se găseşte în natură sub formă de silvinit, carnalit, cai-nit etc. Se obţine prin electroliza hidroxidului sau a clorurii de potasiu topite. Proaspăt tăiat, are luciu metalic, alb-argintiu, care la aer dispare. Este moale ca ceara şi foarte reactiv. Formează cu uşurinţă ioni monovalenţi pozitivi. In aer uscat se oxidează imediat; în prezenţa vaporilor de apă şi a bioxidului de carbon din atmosferă formează carbonat de potasiu. Se combină energic cu halogenii şi cu sulful; descompune apa, aprinzîndu-se. Cu hidrogenul formează o hidrură ionică. Combinaţiile sale au un caracter pronunţat ionic şi colorează flacăra incoloră a becului de gaz în violet. Sub formă de metal se întrebuinţează ca agent reducător şi la construcţia celulelor foto-electrice. în cantităţi foarte mari este utilizat sub formă de compuşi. Sin. k.aliu. Potcoavă, Ioan, domn al Moldovei (noiembrie-decem-brie 1577), pretins frate al lui Ioan Vodă. A obţinut domnia cu ajutorul maselor, care vedeau în el un continuator al programului politic al presupusului său frate* >i cu ajutor de la cazaci. A fost executat la Liov, de către poloni, în 1578. Este personajul central al romanului „Nicoară Potcoavă" (1953), de M. Sadoveanu, care reia tema povestirii din „Şoimii" (1904). Potebnea, Aleksandr Afa-nasievici (1835—1891), filolog şi lingvist ucrainean. A pus bazele curentului psihologist în lingvistica rusă. Op. pr.: „Gîn-dire şi limbă" (1862), „Explicaţii ale cîntecelor populare malorusiene şi ale celor înrudite" (1883—1887). A mai publicat lucrări de sintaxă istorică şi a editat texte vechi („Cîntec despre oastea lui Igor"). Poteca, Eufrosin (1786— 1859), iluminist român. A E. Poteca urmat şcoala grecească, devenind profesor la această şcoală (1816—1818). A trecut apoi la Sf. Sava ca ajutor al lui Gh. Lazăr. între 1820 şi 1825 a studiat filozofia, istoria şi teologia la universităţile dm Pisa şi Paris, ca bursier al Eforiei şcoalelor. în 1825 şi-a inaugurat cursul de filozofie la Sf. Sava. în 1829 a tipărit la Pesta „Filozofia cuvîntului şi a năravurilor", traducere a operei filozofului german J.G. Heinec-cius (1681 — 1741), prin care a adus o contribuţie importantă la fixarea terminologiei filozofice în limba română. Din motive legate de radicalismul ideilor sale, P. a fost demis în 1830 de generalul Kiseleff. A tradus din Massillon şi din Bossuet. Potelu, lac situat la lunca Dunării, în aval de confluenţa cu Jiul. Suprafaţa: 72 km". Importantă bază piscicolă. potenţial1 1. (MAT., FIZ.) Funcţie scalară sau vectorială de punct şi, eventual, de alte variabile, asociată unui cîmp de vectori, dm care, prin anumite operaţii de derivare în raport cu coordonatele spaţiale, se obţine vectorul ^cîmp al cîmpului considerat. în multe domenii ale fizicii, p. simplifică prezentarea fenomenelor şi permite o rezolvare mai simplă a problemelor concrete. — P. scalar, funcţie scalară de punct al cărei gradient cu semn schimbat dă, în fiecare punct al spaţiului, direcţia şi intensitatea vectorului cîmp al cîmpului irotaţional căruia îi este asociat. — P. vector, funcţie vectorială de punct al cărei rotor dă, în fiecare punct al spaţiului, direcţia şi intensitatea vectorului cîmp al cîmpului solenoidal căruia îi este asociat. 2. (FIZ.) a) Mărime fizică reprezentată de un potenţial scalar sau vector, care permite caracterizarea diferitelor cîmpuri fizice (ex.: p. electric, p. magnetic, p. de gravitaţie etc.). — P. electric, potenţial scalar care caracterizează cîmpul electric şi din care se calculează prin derivare intensitatea cîmpului electric în fiecare punct al spaţiului. — P. magnetic, potenţial care caracterizează cîmpul magnetic şi din care se calculează intensitatea cîmpului magnetic (în cazul p. magnetostatic şi al p. magnetic staţionar) sau inducţia magnetică (în cazul p. magnetic vector). — P. magnetostatic, potenţialul scalar al cîmpului magnetostatic, considerat ca fiind produs de sarcini magnetice fictive (de polarizaţie). — P. magnetic staţionar, potenţialul scalar al cîmpului magnetic produs de curenţi electrici staţionari, definit în regiunile din spaţiu care nu cuprind curenţii electrici. — P. magnetic vector, potenţialul vector al cîmpului magnetic produs de o distribuţie oarecare POTENŢIAL 837 POTÎRN1CHE de curenţi electrici, definit în oricare punct din spaţiu, b) Diferenţa dintre valorile pe care le are potenţialul unui cîmp (a) în două puncte ale spaţiului. — P. de aprindere (de amorsare, exploziv sau dis~ ruptiv)> diferenţa de potenţial aplicată electrozilor unui tub de descărcare, la care începe descărcarea autonomă şi intensitatea curentului electric creşte brusc. P. de a. depinde de natura gazului şi a electrozilor. — (FIZIOL.) P. de acţiune, diferenţă de potenţial electric între două puncte ale unui organ (ale unei celule etc.) în timpul activităţii acestuia. Studiul p. dea. este foarte important pentru cunoaşterea activităţii unor organe (inimă, muşchi, creier, nervi). — P. de repaus, diferenţă de potenţial electric între două puncte ale unui organ (ale unei celule etc.) în timpul cît acesta se află în repaus relativ. Este mai mare decît p. de acţiune, c) Potenţial termo~ dinamic, funcţie care, în stări de echilibru ale sistemelor fizice definite prin grade determinate de izolare faţă de exterior, ia valori minime (ex. energia liberă, entalpia liberă etc.). d) Energia potenţială a unui sistem fizic sau, în general, orice funcţie de stare care are dimensiunile unei energii si poate fi considerată drept o energie potenţială. — P. de ionizare, energia necesară pentru a ioniza un sistem atomic sau molecular. Pentru o singură specie atomică, p. de i. poate avea un şir discret de valori, numite primul p. de i., al doilea p. dei. etc., după cum prin ionizare se rup de atom electroni mai depărtaţi sau mai apropiaţi de nucleu. Cea mai mare valoare a p. de i. o prezintă heliul (24,46 eV), iar cea mai mică cesiul (3,87 eV). Punerea în evidenţă a p. de i. (Franck şi Hertz, 1913) a constituit o etapă de seamă în dezvoltarea fizicii cuantice. Sin. tensiune de ionizare. — (HIDROTEHN.) P. hidroenergetic, energia hidraulică totală de care dispun (anual) apele unui teritoriu, ţinînd seama de debitele şi de pantele cursurilor de apă. potenţial2 (LINGV.), mod al verbului care prezintă acţiunea ca posibilă, fără a preciza dacă se realizează sau nu. Din punct de vedere formal, p. se confundă în limba română cu condiţionalul şi cu optativul. potenţiometrie v. analiză electrochimică. potenţiometru 1. (ELT.) a) Montaj format, în general, din-tr-un reostat cu unul sau două cursoare, avînd borne de acces r T ! R | 1 M t /• i c ts d Potenţiometru (]) atît la capete cît şi la cursoare, folosit pentru divizarea tensiunii electrice. Tensiunea de divizat se aplică la bornele rezistorului, iar fracţiunea de tensiune necesară se obţine între două puncte de pe rezis-tor şi este egală cu căderea de tensiune între aceste puncte, b) Reostat utilizabil în montaj de potenţiometru (a), prevăzut cu borne de acces atît la capete cît şi la cursor, care are, de obicei, o mişcare de rotaţie. Se construiesc: p. bobinate, formate prin bobinarea pe un suport inelar din material elec-troizolant a unui conductor cu rezistivitate mare (de manga-nină, de nichelină etc.), şi p. chimice, formate dintr-un strat, alcătuit dm particule conductoare înglobate într-un liant de forma unui sector de coroană circulară şi depus pe un disc electroizolant. P. sînt folosite în electronică şi în automatică pentru reglaje de nivel, ca divizoare de tensiune, ca rezistoare cu rezistenţă variabilă etc. 2. (ELT., CHIM.) Aparat pentru măsurarea tensiunii electromotoare a pilelor galvanice prin metoda compensaţiei. P* cuprinde o punte de compensaţie, un galvanome-tru, o pilă-etalon, un instrument de măsură (milivolt-metru) şi un circuit de amplifi- care electronică. Este folosit pentru diverse dozări volumetrice. Se numeşte şi compensator. poteră (la sfîrşitul evului mediu, în ţările române), denumire a unui detaşament de oameni înarmaţi (în special arnâuţi), însărcinat de domnie cu urmărirea şi prinderea răufăcătorilor şi mai ales a haiducilor. Potiomkin, Grigon Aleksan-drovici (1739 1791), om poli- tic şi general-feldmareşal rus. Ca favorit şi cel mai apropiat consilier al împărătesei Ecate-rina a I I-a, a avut, în deceniile al optulea şi al nouălea ale sec. al XVIII-lea, o influenţă hotărî-toare asupra politicii interne şi externe a Rusiei. A participat la războiul ruso-turc din 1768 -1774 şi la înăbuşirea răscoalei ţărăneşti conduse de Pugaciov; în timpul războiului ruso-turc din 1787—1791 a fost comandant suprem al armatelor ruse. Potiomkin („Prinţul Potiorn-kin de Taurida“), crucişător de escadră din flota rusă a Mării Negre, pe care în 1905 a avut loc o răscoală a marinarilor. Lipsit de rezerve de cărbune, alimente şi apă, P. a intiat în portul Constanţa, unde vasul a fost predat autorităţilor române, iar marinarii au rămas în România ca emigranţi politici. Răscoala de pe crucişătorul P. a fost prima manifestare revoluţionară de masă din armata şi din flota rusă. potîrniche (Perdix perdix), specie de pasăre din ordinul galiformelor, de mărimea unui porumbel, dar mai robustă, de culoare brună-pestriţă pe spate, cenuşie pe piept, iar pe pîntece albă şi cu un desen în formă de potcoavă, de culoare brună. Trăieşte pe cîmpii şi se hrăneşte cu seminţe. La noi este pasăre sedentară. Foarte apreciată ca vînat. POTLOGI 838 POUSStt Potlogi, sat din raionul Titu, important pentru castelul P., construit de Constantin Brîncoveanu în 1699, valoros exemplar de arhitectură civilă în stil brîncovenesc, decorat cu stucaturi persane. Potomac Ipdtoumecjy fluviu în nord-estul S.U.A. (590 km). Izvorăşte din Munţii Apalaşi, străbate cîmpia litorală atlantică şi se varsă în Golful Chesa-peake al Oceanului Atlantic printr-un lung estuar. Trece prin oraşul Washington. Navigabil. Potosi, oraş în sudul Boli-viei, situat în Anzi, la circa 4 000 m altitudine. 53 500 loc. (1960). în sec. al XVII-lea a fost unul dintre cele mai mari centre de exploatare a argintului din lume. în prezent, la P. se exploatează minereu de staniu, de plumb, de zinc şi de cupru. potou, punctul de sosire la cursele de cai. potpuriu (MUZ.), suită de fragmente din opere, operete etc. sau de melodii ori cîntece grupate laolaltă pentru caracterul lor asemănător, fără o legătură adîncă între ele (ex. p. de melodii populare, de valsuri de Johann-Strauss, de melodii din operele lui Verdi etc.). potronic, monedă polonă de argint, care a circulat în ţările române, mai ales în Moldova, însec.XVII-XVIII. Potsdam 1. Oraş în R.D. Germană, situat la sud-vest de Berlin, pe rîul Havel; centrul administrativ al districtului Potsdam. 114 520 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (locomotive, vagoane), chimică (medicamente), textilă, mecanică de precizie, poligrafică, alimentară (conserve). Nod feroviar şi port fluvial. Monumente arhitectonice (parcul Sans-Souci, castelul Cecilien- hof). La P. a avut loc, între 17 iulie şi 2 august 1945, conferinţa şefilor de state şi guverne ai U.R.S.S., S.U.A. şi Angliei, la care s-au luat hotărîri cu privire la reglementarea situaţiei postbelice în Europa, în special la statutul şi la frontierele Germaniei. 2. District în partea centrală a R.D. Germane. Suprafaţa: 12 560 krrr; populaţia: 1 146 710 loc. (1962). Cea mai mare parte a teritoriului se încadrează în cîmpia Germaniei de nord. Principalele ramuri industriale sînt: metalurgia feroasă (Brandenburg, Hennigsdorf), construcţiile de maşini (maşini grele, locomotive, maşini agricole, aparate optice etc., cu centrele Wildau, Hennigsdorf, Potsdam,Brandenburg, Lucken-walde, Rathenow), industria chimică şi alimentară. Culturi de secară, ovăz, plante furajere, sfeclă, de zahăr şi cartofi; se cresc porcine şi cornute mari pentru lapte. Potter, Paulus (1625—1654), pictor olandez, peisagist, animalier şi autor de scene de gen. Opera sa este remarcabilă prin interpretarea largă, simplă şi expresivă a naturii, prin profunda cunoaştere a înfăţişării şi obiceiurilor animalelor. P. a redat cu multă fineţe efectele de lumină („Taurul**, 1647; „Vacă oglindin-du -se în apă“, „Boi şi porci, 1652; „Curtea animalelor pronunţînd sentinţa împotriva vînătorului**; „Călăreţi în faţa hanu-lui“ etc.). Pottier / potie7, Eugene (1816 — 1887), poet revoluţionar francez. A fost membru activ al Internaţionalei I şi al Comunei din Paris (1871). P.a dat cîn-tecului popular, ilustrat anterior de Beranger, un pronunţat conţinut muncitoresc. Cele mai mobilizatoare dintre versurile sale au fost inspirate de evenimentele Comunei din Paris, la care a participat („Răsculatul**, „Monumentul Federaţilor'*, „Ea n-a murit!** etc.). Operele lui au fost întrunite în volumul „Cîntece reVoluţionare** (1887); Numele lui P. a răma: legat de crearea „I n t e r n a ţ i o n a 1 e i“ (iunie 1871), deve nită imnul proletariatului revo luţionar din întreaga lume Pound [paundjy Ezra Loo mis (n. 1885), poet şi eseis nord-american. P. s-a făcut pre zent uneori ca mentor literar îi cadrul diverselor curente mo derniste din poezia occiden tală, fiind şi unul dintre iniţia torii curentului „imagist**, can promova reprezentarea vieţi în poezie prin ştiinţa alegeri imaginilor celor ţnai spontani şi imediate. Eseurile sale cri tice urmăresc perioade întreg ale diverselor literaturi („Spi ritul romanesc**, 1910), conţir îndrumări în domeniul tehnici creaţiei poetice şi combat mo dul academic de a aborda stu diul literaturii moderne („Cun să citim", 1931; „A.B.C.-u lecturii**, 1934; „Ghidul cultu rii“, 1938). Versurile sale (vo lumul liric „Personae**, 1926 poemul, epic „Pisan Cantos“ 1949) vădesc un gust rafinat dar şi o formaţie intelectuali eclectică. în timpul celui de-a doilea război mondial a servil propaganda fascistă. Pourbus (Porbus) [ purbtis/ familie de pictori flamanzi dir sec. XVI —XVII, dintre care ce mai de seamă este Frans, P denumit P. cel Bătrîn (1545 — 1581). Autor de compoziţii ci subiect religios, portrete, pic tură de peisaj şi animalieră în 1564 a vizitat Italia. Fran, P. a îmbinat vigurosul rea lism flamand cu stilul elegan al şcolii italiene („Botezul lu Hristos**, „Circumciziunea“ „Martiriul sf. Gheorghe** ş.a.) Este reprezentat în muzeu Brukenthal cu lucrarea „Portret de bărbat**. Frans P denumit P. cel Tînăr (1569— 1622), fiul lui P. Frans ce Bătrîn, a lucrat în Franţa c< portretist (Portretul lui Henrii al IV-lea, portretul Caterine de Medici ş.a.). Reprezenta în Muzeul de artă al R.P.R cu lucrarea „Portretul unu adolescent**. Poussin /pust7, Nicolas(159^ — 1665), pictor, desenator şi teo retician francez, cel mai stră lucit reprezentant al clasicis mului francez din sec. al XVII lea. A creat în afara artei ofi Potronic. Avers şi revers POVESTE 839 POZITIVISM ciale, de curte, stabilindu-se din 1624 la Roma. S-a inspirat din mitologie („Triumful florei**, 1635; „Păstorii din Arqi-dia“, 1639; „Orfeu şi Euridice**, 1659), din Biblie („Judecata lui N. Poussin Solomon**, 1649; „Ciorchinele din pămînţul făgăduinţei4*, 1664), din legende istorice („Răpirea sabinelor**, 1639) şi a pictat compoziţii şi peisaje cu figuri. Mare admirator al lui Rafael, a tins către o artă a echilibrului şi seninătăţii. In imaginile sale, omul apare ca o fiinţă plină de demnitate, egal prin forţă şi frumuseţe cu natura. Temperament meditativ, P. şi-a construit compoziţiile raţional şi metodic. Imaginile sale sugerează un spaţiu larg şi adînc, mulţumită unei compoziţii cu planuri mari, solid construite şi care se succedă înadîncime. Peisajele sale monumentale şi lirice atestă un sentiment păgîn al naturii, care îl apropie, ca şi coloritul, de Tiziano. In scrisorile sale a formulat cu pregnanţă unele principii ale clasicismului sec. al XVII-lea. Arta organizării spaţiului, a compoziţiei, a ritmurilor constructive l-a influenţat pe Corot şi pe Cezanne. Reprezentat în Muzeul de artă al Academiei R.P.R., prin două autoportrete (desene), poveste v. basm» „Povestea vorbei“s revistă literară săptămînală, apărută la Bucureşti între 10 octombrie 1896 şi 4 mai 1897. A numărat printre colaboratorii săi scriitori de prestigiu, ca: Vlahuţă, Coşbuc, I. L. Caragiale» Şt. O. losif, P, Cern a. povîrmş ! * Pantă cu formă şi unghi de înclinare variabile, ca re delimitează pe una dm laturi un interfluvîu oarecare (ex. culme, creastă). 2« Povîrniş oceanic, element al reliefului bazinelor oceanice sau marine, situat în prelungirea platformei continentale, între circa 180 m şi circa 2 000 m adîncime. P. o. are în general înclinări sub 7° şi numai excepţional, în jurul insulelor vulcanice, înclinări care depăşesc 30°. Suprafaţa lui este plană sau uşor vălurită şi din loc în loc e fragmentată de văi adînci, care se prelungesc uneori şi pe platforma continentală. Powell [pouzl], Cecil Frank (n. 1903), fizician englez, profesor la Universitatea din Bristol, membru al Societăţii Regale din Londra. A iniţiat metoda emulsiilor fotografice pentru cercetarea proceselor nucleare, pe care a folosit-o îndeosebi la studierea razelor cosmice primare, descoperind, în 1947, mezonii re şi (jl. Premiul Nobel (1950). poza căii (C.F.), caracteristică de construcţie a suprastructurii unei căi ferate în ceea ce priveşte tipul de şină, distanţa dintre traverse, lungimea panourilor de cale etc. Operaţia de executare a suprastructurii căii ferate, conform planului de poză a căii, se numeşte pozarea căii. pozitiv 1. (MAT.; despre un număr real) a) Care este mai mare decît zero sau egal cu zero. b) Strict pozitiv, care este mai mare decît zero (ex. + 5). 2. (LINGV.) Formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căreia se exprimă însuşirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese (ex. bun faţă de comparativul mai bun sau superlativul foarte bun). 3. (FIZ.) Pozitiv fotografic, imagine a unui obiect pe un material fotografic (hîrtie, placă etc.), în care distribuţia luminii şi a umbrei, precum şi a culorilor la fotografiile color, corespunde celei reaie. P.f. se obţine copiind negativul fotografic prin contact sau pnn mărire; există şi materiale fotografice speciale, nu mit £ reversibile, Ia care pozitivul fotografic poate fi obţinut direct din negativ p r i n p re 1 ucra re c h mn că. pozitivism 1. Curent filozofic idealist din sec. XIX — XX, întemeiat de A. C o m t e. Caracteristică tuturor fazelor şi variantelor p. este respingerea filozofiei ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, şi pretenţia de a se limita strict la faptele „pozitive**, confirmate de experienţă (de aici şi denumirea curentului). Sus-ţinînd că se ridică deasupra opoziţiei dintre materialism şi idealism, p. declară că problemele tradiţionale ale filozofiei, şi îndeosebi problema raportului dintre existenţă şi conştiinţă, sînt pseudoprobleme, simple speculaţii „metafizice**. în realitate, prin limitarea cunoaşterii la senzaţiile sau la trăirile subiectului, prin negarea directă sau indirectă, mascată a existenţei realităţii obiective şi a reflectării ei în conştiinţă, p. reprezintă, în esenţă, o concepţie idealist-subiectivă. Caracteristice p. sînt şi negarea agnostică a posibilităţii de a cunoaşte esenţa sau cauza fenomenelor, teza potrivit căreia ştiinţa nu poate decît să descrie sau să sistematizeze faptele observabile nemijlocit, nu să le şi explice, precum şi interpretarea convenţionalista a cunoaşterii teoretice, strîns legată de această teza (v. şi con-venţionalis m). P. reflectă poziţia contradictorie faţă de ştiinţă a burgheziei, care, pe de o parte, este interesată în dezvoltarea ştiinţelor naturii, condiţie a progresului tehnic, şi, pe de altă parte, caută să evite implicaţiile materialiste ale acestora. Prin referirea înşelătoare la „experienţă**, la „fapte**, la ştiinţele „pozitive**, pozitivismul speculează repulsia oamenilor de ştiinţă faţă de idealismul făţiş şi faţă de construcţiile filozofice arbitrare. El a izbutit să influenţeze într-o anumită perioadă o parte a intelectualităţii tehnice-ştiinţ i-fice din ţările capitaliste. în evoluţia p. se pot distinge trei faze: î) p. „clasic** (A, Comte, J. St. Mill, H. Spence r), 2) e m p iriocriticis m u 1, numit un eon şi „al doilea pozitivism**, 3) n e o p o z i t i v i s-m u î, cu diferitele sale variante (pozitivismul logic, empirismul logic, semantica gene- POZITIVISM 840 POZZO DI BORGO rală). înrudite cu neopozitivis-mul sînt şi pragmatismul şi operaţionali s-m u 1. Sterilitatea metodologiei pozitiviste, dezvăluită tot mai mult de însăşi practica cercetării ştiinţifice şi de istoria ştiinţei moderne, a determinat în ultimii ani scăderea influenţei p. în ţările capitaliste, marcată şi prin îndepărtarea de el a unor savanţi de renume mondial, ca N. Bohr, W. Heisen-berg, L. de Broglie, M. Born ş.a. 2. (DR.) Curent din ştiinţa juridică burgheză care, apărînd şi dezvoltîndu-se în luptă cu teoriile dreptului natural, se declară ca fiind împotriva oricărei „metafizici** în domeniul dreptului şi admite numai existenţa dreptului pozitiv. Numeroasele lui tendinţe şi şcoli se pot grupa în jurul a două orientări principale: a) pozitivismul legal (sau etatist), care porneşte de la strînsa legătură dintre stat şi drept, însă reduce sursele dreptului la formele juridice de exprimare a voinţei statale, refuzînd să analizeze sursele sociale reale ce determină şi conţinutul voinţei de stat. Apărut în perioada de instaurare a puterii de stat a burgheziei şi avînd drept scop să consolideze poziţia ei de clasă dominantă, pozitivismul legal duce la absolutizarea voinţei statale, indiferent de conţinutul ei, ceea ce explică rolul pe care l-a putut juca în fundamentarea teoretică a arbitrarului şi în încălcarea unor principii elementare de drept în legiferarea şi practica statelor fasciste. O variantă a pozitivismului legal o constituie normativismul; b) pozitivismul sociologic, care, deşi porneşte de la ideea că dreptul este un produs al vieţii sociale, se opreşte la studiul fenomenelor sociale de suprafaţă, neidentificînd factorii sociali determinanţi în dezvoltarea dreptului. Plasîndu-se pe o poziţie de agnosticism şi nedefinind ca atare esenţa dreptului, reprezentanţii p.s. mistifică prin aceasta esenţa de clasă a dreptului. Susţinînd pluralitatea izvoarelor dreptului, dar atribuind o valoare deosebită creaţiei de drept săvîrşite de organele judecătoreşti si administrative (pe care le declară a fi mai legate de viaţă decît organele legislative), exponenţii p.s. oferă de asemenea, deşi într-o altă formă, o fundamentare teoretică pentru fenomenele de încălcare a 1 e g a 1 i t ă-ţ i i din statele imperialiste contemporane. în curentul p.s. se încadrează numeroase variante ale filozofiei burgheze contemporane a dreptului, printre care: aşa-numita şcoală realistă a dreptului (răspîndită mai ales în S.U.A. şi în ţările scandinave), şcoala ecologică a dreptului (de provenienţă la-tino-americană), curentul pozitivismului logic în drept (răspîndit îndeosebi în Italia). pozitivism logic v. neo-pozitivism. pozitron (FIZ.), particulă elementară, antiparticula electronului, avînd aceeaşi masă şi acelaşi spin ca electronul, Traiectoria unui pozitron în camera cu ceaţă dar sarcina de semn contrar, adică pozitivă. Este o particulă stabilă, care însă se întîlneşte rar în natură. Cînd p. inter-acţionează cu electronul, se produce anihilarea lor. Existenţa pozitronului a fost prevăzută teoretic pe baza ecuaţiei lui P A. Dirac; în 1932, C.D. Anderson a descoperit pozitronul în razele cosmice. Sin. antielectron. pozitroniu (FIZ.), sistem de tip atomic format dintr-un electron şi un pozitron, care alcătuiesc pentru scurt timp (mai puţin de o microsecundă) o stare metastabilă, după care perechea electron-pozitron se anihilează, obţinîndu-se două sau trei cuante gama. Pozitro-niul a fost descoperit experimental în anul 1951. poziţie (MILIT.), ~ de apă-rare, fîşie de teren ocupată de subunităţi şi amenajată de către acestea pentru ducerea luptei de apărare. — P. în bretelă, poziţie care leagă două p. de apărare paralele. — P. de tragere a) Loc de unde se execută tragerea cu o subunitate de artilerie, de aruncătoare de mine, de mitraliere, b) Felul cum este aşezat trăgătorul cu armamentul de foc individual în timpul tragerii (p. în picioare, p. în genunchi, p. culcat). Foznan, oraş în partea de vest a R.P. Polone, situat pe rîul Warta. 422 700 loc. (1962). Centru industrial important: construcţii de maşini (material rulant, motoare, strungufi, maşini agricole ş.a.), industrie alimentară, a confecţiilor, chi- mică, a cauciucului, poligrafică. Unul dintre cele mai mari noduri feroviare din R.P. Polonă. Port fluvial. Centru cultural cu operă, teatre, muzee, universitate şi alte institute de învăţămînt superior. Monumente arhitectonice (sec. X-XVI). Pozner / pozner7, Vladimir (n. 1905), scriitor şi publicist francez progresist. în lucrările sale (romane, nuvele, reportaje), el a descris veridic lupta patrioţilor francezi împotriva ocupanţilor nazişti („Locuitorii ţării*4, 1946) şi a dezvăluit moravurile societăţii americane contemporane („Cine l-a ucis pe H.O. BurrelIT, 1952, trad, rom.). Volumul „Locul supli-ciului“ (1959, trad. rom.), alcătuit dintr-o suită de nuvele, demască atrocităţile războiului din Algeria. pozologie (gr. posos „cît de mare“ şi logos „cuvînt“; MED.), indicaţie referitoare la dozele şi modul în care trebuie administrate medicamentele, în raport cu vîrsta, sexul, constituţia bolnavului. Pozzo di Borgo [pofto/, Karl Osipovici (1768—1842), diplomat rus, de origine corsi-can. A fost duşman înverşunat al lui Napoleon Bonaparte şi susţinător al restauraţiei Bour-bonilor. în 1805—1807 şi apoi în 1812 a fost în slujba Rusiei, devenind consilier particulai al împăratului Alexandru I şi, după 1814, ambasador la Paris PRACTICABIL 841 PRAF şi la Londra. A participat la Congresul de la Viena (1814— 1815) şi la toate congresele Sfintei Alianţe. practicabil (TEATRU), element de decor sau cu rol funcţional în teatru, constînd din-tr-un podium mobil, care poate fi mutat după exigenţele scenografice. P. permite obţinerea unor diferenţe de nivel pe scenă pentru jocul actorilor sau pentru dispunerea unor obiecte de mobilier. practică, activitate a oamenilor, prin care ei transformă realitatea materială. Elementul fundamental al p. este activitatea de producţie a bunurilor, care stă la baza existenţei şi dezvoltării societăţii; p. include, de asemenea, activitatea de transformare a societăţii însăşi, lupta de clasă, activitatea revoluţionară a maselor, claselor, partidelor, experimentul ştiinţific şi în genere orice formă a activităţii sociale care implică transformarea nemijlocită a realităţii obiective (ex. p. artistică, pedagogică, medico-sanitară etc.). Depăşind caracterul contemplativ al filozofiei premarxis-te, marxismul a revoluţionat gnoseologia prin includerea în ea a categoriei p. social-istorice, prin dezvăluirea rolului hotărîtor al p. în cunoaştere, după cum a revoluţionat şi concepţia despre om (antropologia filozofică), privind omul ca fiinţă activă, care transformă realitatea materială prin p., creîn-du-se şi transformîndu-se totodată pe sine însuşi. Concepţia marxistă despre p. se deosebeşte de cea a materialismului premar-xist, care privea p. numai ca experienţă senzorială (şi nu ca activitate transformatoare) sau ca o simplă satisfacere a nevoilor biologice ale individului, ca o „practică de consum** (Feuer-bach). Totodată, ea se opune şi concepţiilor subiectiviste, care reduc p. la trăirile subiectului, considerînd-o ca acţiune individuală arbitrară (ex. pragmatismul). Filozofia marxistă pune în evidenţă caracterul obiectiv al pa, arătînd că aceasta este obiectivă în măsura în care reprezintă o interacţiune materială a subiectului (omul) şi a obiectului (realitatea înconjurătoare) şi că ea nu poate fi eficientă decît dacă este conformă legilor obiective. P. are un caracter social-istoric, deoarece ea nu reprezintă activitatea unui individ izolat, ci a societăţii, fiind socialmente organizată şi determinată şi schim-bîndu-se, dezvoltîndu-se neîncetat de-a lungul istoriei societăţii. P. este, în ultimă instanţă, punctul de plecare, izvorul oricărei cunoaşteri, deoarece omul ia contact cu realitatea obiectivă în procesul p. Ea constituie forţa motrice fundamentală a cunoaşterii şi totodată scopul ei, ridicînd neîncetat probleme noi în faţa ştiinţei, dezvăluind mereu laturi noi ale realităţii, determinînd înlăturarea sau modificarea vechilor teorii şi apariţia altora noi. Ca interacţiune materială dintre om şi realitatea obiectivă, în care omul acţionează asupra acesteia din urmă, călăuzindu-se de anumite idei, p. constituie unicul mijloc autentic, unicul criteriu ştiinţific de verificare a adevărului acestor idei. Unitatea dialectică dintre teorie/ şi p. constituie o trăsătură fundamentală a marxismului, unul dintre aspectele fundamentale ale revoluţiei săvîrşite de acesta în filozofie. Marxismul combate atît ruperea teoriei de practică cît şi practicismul îngust, desconsiderarea rolului teoriei. Teoria ruptă de practică devine sterilă, lipsită de obiect, iar practica lipsită de teorie e oarbă, practică judiciară, ansamblul de rezolvări date de organele judecătoreşti fie în cadrul activităţii de soluţionare a unor litigii concrete, fie în cadrul activităţii de îndrumare a muncii instanţelor judecătoreşti, realizată de organul judecătoresc suprem. Spre deosebire de jurisprudenţă, în dreptul socialist p.j. nu are rolul de izvor de drept. P.j* are un rol însemnat în interpretarea şi aplicarea dreptului, în apărarea ordinii de drept, în educarea maselor în spiritul respectării legilor, precum şi în perfecţionarea dreptului, prin elaborarea unor soluţii de principiu care servesc deseori legiuitorului ca izvor de inspiraţie în activitatea sa creatoare, de drept. Prado, celebru muzeu de artă din Madrid, cunoscut şi sub numele de Muzeul naţional. Realizată în mai multe etape, construcţia muzeului P. a fost terminată în sec. al XVIII-lea, faţadele sale fiind tratate în stil neoclasic. Galeria de pictură este bogată în opere de Velasquez, Murillo, Ribe-ra, El Greco, Goya, Tiziano, Rubens şi Van Dyck. Prados, Emilio (n. 1899), poet spaniol. A participat la războiul civil alături de republicani, iar ulterior a emigrat în Mexic. Tonul optimist şi vioi, de influenţă populară, din primele culegeri de poezii a făcut însă loc mai tîrziu unor accente dominante de melancolie şi pesimism („Moarte minimă” 1939; „Memoria uitării**, 1940). Praesepe (ASTR.), roi deschis de stele în constelaţia Racului, vizibil cu ochiul liber sub forma unei mici nebulozităţi. praetor, termen latin in-dicînd un demnitar roman însărcinat cu paza ordinii într-un oraş, de unde de: curgea şi jurisdicţia penală şi civilă. La început această demnitate era accesibilă numai patricienilor, iar mai tîrziu (din 337 î.e.n.) şi plebeilor. In secolele următoare, la Roma se alegeau mai mulţi p. cu diferite însărcinări; dintre aceştia, unii aveau importante însărcinări în provincii. praf 1. (TEHN.) Material solid în particule cu dimensiuni foarte mici (mai mici de 20 de microni) care poate fi antrenat şi poate rămîne în suspensie în aer sau alt gaz. Poate fi p. natural, desprins din scoarţa terestră de acţiunea apei şi vîntului sau rezultat din erupţii vulcanice (cenuşă vulcanică), şi p. industrial, produs la fabricarea diverselor materiale. V. şi pulbere. 2. (METAL.) Praf de lipit, material pulverulent folosit la efectuarea lipiturilor şi în sudură, pentru a împiedica formarea oxizilor, nitrurilor sau altor incluziuni nedorite pe suprafaţa de topire ori pentru eliminarea acestora (v. şi flux). 3. Praf hidrofob (CONSTR.), material pulverulent, fabricat prin tratarea cenuşii de la termocentrale cu un mic adaos de PRAG 842 PRAGA. Praga. Podul Carol păcură parafinoasă şi care este folosit pentru izolarea termică şi hidrofugă a teraselor. 4. (IND. EXTR.) Praf de puşcă v. pulbere neagră. prag 1. (HIDROTEHN.) Construcţie hidrotehnică aşezată transversal pe fundul albiei unui curs de apă (torent, rîu) şi destinată fixării albiei, reducerii pantei în lung a cursului de apă, supraînălţării nivelului în amonte etc. 2. (GEOGR.) Prag glaciar, proeminenţă în profilul longitudinal al unei văi glaciare, care separă o treaptă glaciară (sector al văii în care gheţarul a avut o acţiune de subsăpare) de panta prin care ea se racordează cu treapta inferioară. — P. suboceanic, porţiune mai înaltă a fundului unui bazin oceanic sau marin, de formă plată sau larg bombată, care separă două depresiuni oceanice (ex. pragul Thomson, situat între insulele Feroe şi Marea Britanie, desparte bazinul Mării Nordului de cel al Oceanului Atlantic). 3. (Fi?.) Valoare-limită a unei mărimi caracteristice unui fenomen, sub care sau deasupra căreia fenomenul nu se mai produce. — P. de sensibilitate, caracteristică metrologică a unui instrument de măsură, reprezentată de cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat care produce o deplasare perceptibilă a acului indicator al instrumentului. — P. fotoelectric, frecvenţa minimă a radiaţiei electromagnetice care poate provoca smulgerea electronilor dintr-o substanţă prin efect fotoelectric. De obicei, p.f. se află în domeniul ultravioletului, mai rar în domeniul luminii vizibile (ex. la metalele alcaline). 4* (FIZIOL.) Valoare minimă a unui factor, necesară pentru a permite apariţia sau desfăşurarea unui fenomen fiziologic, Ex. p. de excitaţie este intensitatea minimă a unui excitant la care apare excitaţia. 5. (PSIH.) Prag senzorial a) Prag senzorial absolut, mărime minimă pe care trebuie s-o aibă un excitant pentru a provoca o senzaţie abia perceptibilă. Sensibilitatea absolută este invers proporţională cu pragul absolut. Cercetările experimentale au arătat că prin exerciţiu, prin desfăşurarea unei anumite activităţi, pragul absolut al senzaţiei poate să scadă mult (de ex., la mecanicii de avioane sau la muzicieni, pragul absolut al senzaţiei auditive este mult mai coborît). b) Prag senzorial diferenţial, creşterea minimă a mărimii excitantului care determină o schimbare abia sesizabilă a senzaţiei. Fizicianul francez Bouguer şi fiziologul german Weber au stabilit că pragul diferenţial al fiecărui organ de simţ reprezintă o mărime relativ constantă (legea Bouguer - W e b e r). Raportul dintre creşterea excitantului şi mărimea sa iniţială este pentru văz 1/100, pentru auz 1/10, pentru senzaţia de greutate 1/30. Legea Bouguer-Weber este verificată în practică, dar nu se aplică pentru excitanţii extremi, de intensitate foarte mică sau foarte mare. Sensibilitatea diferenţială este invers proporţională cu mărimea p.s,d. Praga, capitala R.S, Cehoslovace, situată în zona centrală a Cehiei, pe rîul Vltava. Cel mai mare centru industrial şi cultural al ţării, nod de comunicaţii feroviare, rutiere şi aeriene de importanţă internaţională. î 014 000 loc. (1963). Are industrie constructoare de maşini (automobile, utilaje, mecanică fină etc.), electrotehnică, chimică, textilă, alimentară, poligrafică. Oraş cu vechi tradiţii culturale. Universitate (înfiinţată în 1348) şi alte institute de învăţămînt superior, Academie de ştiinţe, teatre, muzee. Academie de muzică, conservator, Şcoala superioară muzical - pedagogică, Teatrul de operă „B. Smetana“. Aici are loc, anual, festivalul muzical internaţional „Primăvara la Praga“. Muzeu naţional, Galerie naţională ş. a. Numeroase monumente de arhitectură înfrumuseţează vechile cartiere din P. (Stare mesto, în care se află piaţa PRAGMATISM 843 PRANDTL primăriei, Hradcany, unde se află complexul palatului prezidenţial Visehrad, Mala Strana, Nove mesto), care au format vechiul nucleu al oraşului, cunoscut sub denumirea populară „Oraşul de aur“. Stilul romanic este reprezentat prin biserica sf. Jiri, rotondele sf. Cruce, sf. Martin, sf. Longinus. Din perioada gotică datează valoroase construcţii ca: domul Sf. Vitus (1344), mănăstirea Sf. Agnes (sec. XIII - XIV), vechea sinagogă (sec. XIII-XIV), Primăria veche cu renumitul turn (sec. XIV) în care se păstrează un vestit orologiu ş.a. Stilul baroc este bogat reprezentat prin edificii impozante: catedrala sf. Nicolaie (sec. XVIII), Clementinum, mănăstirea Lo-retto, mănăstirea Strahov reconstruită pe fundaţii romanice, de asemenea prin palate, în special în cartierul Mala Strana. O caracteristică a oraşului sînt numeroasele poduri care leagă cele două maluri ale rîului Vltava, cel mai important dintre ele fiind podul lui Carol (sec. XIV), bogat decorat cu statui. — Istoric. Amintit documentar pentru prima oară în* anul 928, oraşul P. a devenit în sec. al X-lea capitala statului ceh. A cunoscut o mare dezvoltare în sec. al XlV-lea, ajungînd unul dintre cele mai puternice centre economice, politice şi culturale din Europa centrală. A avut un rol important în războaiele husite (sec. al XV-lea) şi în răscoala de eliberare antihabsburgică (1618). De la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, P. a fost centrul mişcării naţionale cehe, care a culminat cu revoluţia din 1848. 0 dată cu proclamarea Republicii Cehoslovace (1918), P. a devenit capitala acesteia. Ocupat de trupele hitleriste (martie 1939), oraşul a fost eliberat la 9 mai 1945 de către Armata Sovietică, cu sprijinul activ ai maselor muncitoare, care declanşaseră insurecţia de la P. (5 mai 1945).— Tratatul de pace de la P., tratat încheiat în 1866, în urma războiului austro-prusian, terminat prin victoria Prusiei, în urma păcii de la P., Confederaţia Germană, în care Austria avusese un rol conducător, a fost lichidată, Prusia creînd sub conducerea sa, fără participarea Austriei, o nouă uniune germană, impu-nîndu-şi astfel rolul de hegemon în rîndul statelor germane. pragmatism (gr. pragma „acţiune**), curent idealist-su-biectiv în filozofia burgheză contemporană, răspîndit îndeosebi în S.U.A. A fost iniţiat de americanul Ch. P e i r c e în deceniul al optulea al sec. al XlX-lea şi dezvoltat de W. James şi J. D e w e y. A avut adepţi şi în alte ţări (F.C.S. Schiller în Anglia, G. Papini în Italia, Hu Şi în China ş.a.). P. a fost influenţat puternic de pozitivism, de voluntarismul lui Nietzsche şi ulterior de bergsonism. Negînd materialitatea lumii şi confun-dînd fenomenele obiective cu reacţia subiectivă a individului faţă de ele, p. ajunge să identifice obiectul cunoaşterii cu procesul cunoaşterii, conceput ca un instrument de adaptare biologică a omului la mediu. Prin aşa-numita „teorie genetică a adevărului44, pragmatismul susţine că nu există idei care sînt adevărate, ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care „dau randament44. P* contestă funcţia reflectorie a gîndirii, atribuin-du-i doar o „funcţie pragma-tică“ (aceea de a elabora „reguli4* sau „instrumente*4 pentru acţiune). El identifică adevărul cu utilul. După p«, este adevărat nu ceea ce concordă cu realitatea obiectivă, ci ceea ce se dovedeşte a fi avantajos. Pe această cale, p. se străduieşte să legitimeze „adevărul44 reprezentărilor religioase şi al principiilor moralei şi ideologiei burgheze în general. P., în special în varianta instrumentalismului lui Dew-ey, a exercitat o influenţă reacţionară asupra sociologiei, eticii, psihologiei şi pedagogiei burgheze, îndeosebi americane, încurajînd practicismul îngust şi empirismul. El a înrîurit şi alte curente filozofice burgheze (ex. neopozitivismul, neorealismul etc.). Prahova, rîu, afluent pe stînga al lalomiţei. Izvorăşte de sub trecătoarea Predeal şi desparte munţii Bucegi de munţii Baiului, colectează apele de pe Versantul sudic al acestora şi confluează cu Ialomiţa la vest de Urziceni. Lungimea: 169 km. Străbate localităţile Azuga, Buşteni, Sinaia, Cîm-pina, Băicoi ş.a. V. şi Valea Prahovei. Praia, centrul administrativ al Insulelor Capului Verde (colonie portugheză). Circa 30 000 loc. Port .important pentru exportul de produse tropicale şi ca punct de tranzit în navigaţia transatlantică. Bază de pescuit. Praid, comună în raionul Tg.-Mureş, reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară, situată la poalele munţilor Harghita. 2 980 loc. (1964). Exploatări de sare. Localitate balneocli-matică: izvoare termale (50°C). Apele de la Praid sînt recomandate în terapeutica aparatului locomotor, afecţiuni ginecologice şi ale sistemului nervos periferic. Prale, Ioan (1769-1847), scriitor român. Opera sa mai importantă este „Psaltira prorocului şi împăratului Da-vid...“ (1827). Eminescu, în „Epigonii44, citîndu-1 printre scriitorii din trecut, îl numeşte „Prale, firea cea întoarsă44. Prandtl, Ludwig (1875— 1953), savant german, specialist în mecanica aplicată. A fundat şi a condus Institutul de cercetări aerodinamice din Gottin-gen. Cele mai importante lucrări ale lui P. se referă la teoria modernă a turbulenţei, care i-au permis rezolvarea a numeroase probleme tehnice (distribuţia pe verticală a vitezelor într-un curent de fluid, determinarea rezistenţelor hidraulice în conducte şi canale, teoria stratului-limită etc.), la dinamica gazelor (circulaţia gazelor şi vaporilor sub presiune la viteze supersonice, teoria aripilor portante cu anvergură finită etc.), la transmisia căldurii prin curenţii de fluid, la teoria plasticităţii ş.a. Numeroase ecuaţii (ca de ex. ecuaţia integrodiferenţială a circulaţiei în jurui unei aripi de anvergură finită, teoria aripilor portante ş.a.), noţiuni şi aparate îi poartă numele. PRAPOR PRĂFUIT prapor (prapur), denumirea steagului oştii în evul mediu, în ţările române. Prasad, Rajendra (1884— 1963), om de stat indian. A fost cel dintîi preşedinte al Republicii India (1950—1962), fruntaş al partidului Congresul naţional indian şi în repetate rînduri preşedintele acestuia. praseodim (CHIM.), Pr. Element din grupa lantanidelor cu nr. at. 59; gr . at. 140,91. în combinaţiile sale funcţionează în stările de valenţă 3 şi 4. Combinaţiile trivalente, de culoare verde, sînt caracteristice. Pratolini, Vasco (n. 1913), romancier neorealist italian. După al doilea război mondial, a înfăţişat în scurte romane, de factură autobiografică şi pătrunse de unele înclinaţii intimiste, lumea meseriaşilor florentini şi lupta proletariatului împotriva fascismului („Cartie-rul“, 1944; „Cronica unor bieţi îndrăgostiţi*4, 1947, trad. rom.), în romanele „Metello“ (1955, trad. rom.) şi „Risipa" (1960) zugrăveşte Florenţa populară de la sfîrşitul secolului trecut şi istoria instaurării fascismului în Italia, precum şi atitudinea diferitelor clase şi pături sociale în acele împrejurări istorice. P. a descris veridic viaţa tineretului care decade corupt de fascism („Un erou al timpului nostru“, 1949) şi căruia i-a opus, prin figura comunistului din romanul „Statornicia ra-ţiunii“ (1963), un tineret combativ şi dîrz, factor activ în transformarea unei societăţi retrograde. îmbogăţind romanul cu o problematică socială de vie actualitate şi apropriindu-şi cu măiestrie tehnica narativă modernă a monologului interior s-a impus ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori contemporani. „Pravda* organ al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, unul dintre cotidianele cu cel mai mare tiraj din lume. înP., care a început să apară la 5 mai 1912, s-a tipărit un mare număr de articole şi note scrise de Lenin, care avea în atribuţia sa şi conducerea ideologică a ziarului. Din martie 1918 redacţia ziarului este la Moscova. „Pravda“, organ de presă, în limba sîrbă, al Comitetului regional Banat al P.M.R. şi al Sfatului popular regional. înfiinţat în septembrie 1944, apare, de trei ori pe săptă-mînă, la Timişoara. Pravila de la Govora, cea mai veche culegere de legi tipărită din Ţara Românească, apărută la Govora în 1640. Tradusă de Mihail Moxalie (sau Moxa) după un text slav, care redă un nomocanon (culegere de norme juridice) bizantin, P. de la G. are un caracter preponderent bisericesc, deşi cuprinde şi elemente de drept laic. Pravila lui Matei Basarab, culegere de legi cunoscută sub numele de îndreptarea legii, tipărită în 1652 la Tîrgovişte. Reprezintă traducerea unor legiuiri greceşti, conţinînd însă şi numeroase extrase din Pravila lui Vasile Lupu. Pravila lui Vasile Lupu, culegere de legi cunoscută sub numele de Carte românească de învăţătură, tipărită la Iaşi în 1646. Are ca izvoare legea agrară bizantină de la sfîrşitul sec. al Vll-lea şi începutul sec. al VIII-lea şi o lucrare a lui P. Farinacci. Fiind o legislaţie caracteristic feudală, conţinea norme prin care, apărîn-du-se în general proprietatea şi interesele feudalilor, se consfinţeau aservirea ţăranilor şi legarea lor de pămînt, precum şi inegalitatea împricinaţilor în faţa legilor. în afară de numeroase dispoziţii cu caracter general, P. lui V.L. conţinea norme de drept civil, vamal, fiscal şi de drept canonic. Pravilniceasca condică, culegere de legi întocmită sub domnia lui Alexandru Ipsi-lanti pentru Ţara Românească, publicată şi pusă în vigoare în 1780. Are ca izvoare Bazilicalele, obiceiul pămîntului şi unele rînduieli stabilite în timpul domniei lui Ipsilanti. Elaborată în perioada descompunerii relaţiilor feudale şi formării relaţiilor capitaliste, P.C. cuprinde şi unele dispoziţii corespunzătoare relaţiilor de producţie capitaliste în curs de apariţie. Praxitele (c. 390 — c. 335 î.e.n,), sculptor din Atena, reprezentant de frunte al clasicismului Greciei antice. P. se îndepărtează, sub influenţa crizei societăţii ateniene din sec. al IV-lea, de principiile cetăţeneşti ale artei sec. al V-lea (secolul lui Pericle), înlocuind eroicul şi sublimul cu contemplarea visătoare şi distantă. El rupe cu legea fronta-lităţii, recurge la marmură, excelează în redarea carnaţiei, asigură o mai mare fluiditate formelor, părului, elementelor de drapaj, redînd cu subtilitate atitudinile graţioase, nepăsarea elegantă, surîsurile incerte, voluptatea spiritualizată. Revenind la temele tradiţionale ale mitologiei, P. a înmulţit reprezentările de zeiţe şi a înfăţişat pentru prima oară nudul feminin. Lucrările lui nu ni s-au păstrat decît parţial şi numai în copii romane („Satir în repaus", „Apolo Sauroctonul“, „Hermes purtînd pe Dionysos copil“ etc.). P. a contribuit la decorarea altarului Templului lui Artemis din Efes şi a lucrat pentru statuia Afroditei din Cnidos. praz (AUium porrum), plantă erbacee bienală din familia li-liaceelor, cu tulpina cilindrică înaltă de 30 — 40 cm, frunze lung lanceolate şi bulb cărnos. Bulbii împreună cu partea in* ferioară a tulpinilor se folosesc în alimentaţie, prăbuşire (GEOL.), desprindere a unei mase de roci de pe o pantă abruptă şi deplasarea ei bruscă, sub acţiunea gravitaţiei. P. sînt determinate adesea de cutremurele de pămînt. Sin. sur pătură. prădâlica, nume dat în sec. XV-XVI, în Ţara Românească, moşiei care, în momentul stingerii descendenţei pe linie masculină, trecea în stăpînirea domniei. prăfuit, maşină de — (MAŞ. AGR.), maşină de lucru destinată împrăştierii de pulberi insecticide şi fungicide pe culturile de cîmp, livezi sau pe culturile forestiere atacate de dăunători (insecte, ciuperci etc.)* M. de p. pot fi cu tracţiune animală (acţionate de roţile de transport sau de un motor termic propriu) sau cu tracţiune mecanică (de obicei purtate pe tractor sau şasiu autopro- PRĂJINĂ 845 PRECAR IA pulsat şi acţionate prin priza de putere a acestora). prăjină 1. (TEHN.) Tijă cu lungime mare, de lemn (plină) sau de metal (plină sau în formă de ţeavă). 2. (EXPL. PETR.) a) Prăjină de antrenare, tijă de oţel aliat, cu secţiune pătrată (mai rar hexagonală sau octogonală) şi găurită în interior, aşezată la partea de sus a garniturii de foraj şi care face legătura între garnitură şi capul de injecţie. P. de a. primeşte mişcarea de la masa rotativă şi o transmite la sapa de foraj prin intermediul prăjinilor de foraj. Se numeşte şi p. pătrată. b) Prăjină de foraj, tijă cilindrică de oţel de calitate superioară, găurită în interior şi filetată la ambele capete. P. de f. se îmbină între ele, cu ajutorul unor racorduri speciale, pentru a realiza lungimea necesară garniturii de foraj, c) Prăjină grea, tijă cilindrică de oţel, găurită în interior (avînd pereţi groşi), care se montează (într-un ansamblu de mai multe bucăţi) la partea de jos a garniturii de foraj, deasupra sapei, ru scopul de a realiza apăsarea necesară pe sapă şi de a păstra direcţia verticală a găurii de sondă, d) Prăjină de pompare, tijă cilindrică de oţel filetată la c:ipete. P. de p. se îmbină între ele cu ajutorul unor mufe, alcătuind garnitura de p. de p., care constituie elementul de legătură între pistonul unei pompe de adîncime şi unitatea de pompare montată la suprafaţă. 3. (SPORT) Obiect (de bambus, metal, fibre de sticlă), lung de cîţiva metri, folosit la proba atletică săritura cu prăjina. 4. (METR,) a) Unitate de măsură pentru lungime folosită în trecut, egală cu 5,8995 m în Muntenia şi 6,6900 m în Moldova; este echivalentă cu trei stînjeni. b) Unitate de măsură pentru arie folosită în trecut: prăjină pogo~ nească (în Muntenia), egală cu şase prăjini pătrate, şi prăjină fălcească (în Moldova), egală cu patru prăjini pătrate. 5. Vechi instrument de măsurat lungimi. prăjihiş (SILV.), stadiu de dezvoltare a unui arboret, caracterizat prin faptul că arborii au diametrul de bază (la 1,3 m de la sol) cuprins între 10 şi 15 cm. în stadiul de p. se intensifică creşterea în înălţime, iar procesul de eliminare naturală este foarte activ. prăjire (METAL.), operaţie metalurgică de încălzire a unor minereuri sau produse metalurgice, la temperaturi inferioare temperaturii de topire, cu scopul de a le usca, purifica sau transforma în alte produse mai uşor de tratat. Ex. p. minereurilor sulfuroase cu scopul de a elimina sulful (p. oxidantă) sau pentru a transforma sulfurile în sulfaţi (p. sulfatizantă). prăpastie, povîrnişul abrupt şi înalt al unui interfluviu, de obicei lipsit de un înveliş vegetal bine încheiat, cu un înveliş subţire şi discontinuu de soluri sau cu roca de bază la zi. prăşit (AGROTEHN.), lucrare de îngrijire a culturilor agricole semănate în rînduri distanţate (porumb, floarea-soare-lui, sfeclă de zahăr, cartofi ş.a.). Prin p. se distrug buruienile şi se afînează stratul superficial al solului, păstrîndu-se astfeî umiditatea din sol şi îmbună-tăţindu-se condiţiile fizice, chimice şi biologice în care se dezvoltă plantele. Se execută cu mijloace mecanice şi are o importanţă hotărîtoare pentru sporirea recoltelor. prăşitoâre (MAS. AGR.), unealtă agricolă destinată prelucrării superficiale a solului (afînare, spargerea crustei etc.) şi distrugerii buruienilor. Se compune dintr-un cadru pe care sînt fixate organele de lucru (cuţitele), similare cu ale cultivatorului, organele de reglare a adîncimii de lucru şi organele de dirijare şi transport. pre«* (lat. prae ,,înainte“), element de compunere cu sensul „înainte (de), anterior*4 (ex. prefabricat, prerevoluţionar). preambul 1. (LIT.) Parte introductivă a unei scrieri, convorbiri sau a unui discurs, în care sînt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezvoltate ulterior. 2. (DR.) a) Parte introductivă a unui tratat, care cuprinde, de obicei, denumirea statelor contractante, obiectul şi scopul tratatului etc., putînd fi folosit astfel şi la interpretarea clauzelor sale. b) Parte introductivă a unor legi mai importante, preamplificator (telec.), amplificator electronic de tensiune, caracterizat prin tensiune de intrare foarte mică, factor de amplificare mare, zgomot de fond şi distorsiuni foarte iniei; se utilizează într-un lanţ de transmisiune înaintea unui amplificator principal, în vederea ridicării nivelului semnalului la valoarea necesară pentru amplificatorul principal şi a adaptării de impedanţă necesare. Preanişnikov, Dmitri Niko-laevici (1865—1948), agrochi-mist şi fiziolog sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A efectuat cercetări fundamentale în problemele nutriţiei plantelor şi fertilizării solurilor. preaplin (TEHN.), dispozitiv de evacuare a lichidului care depăşeşte un anumit nivel dintr-un recipient (rezervor, bazin etc.). Poate fi o conductă montată în secţiunea corespunzătoare nivelului maxim al recipientului sau în fundul recipientului şi avînd capul superior în dreptul secţiunii corespunzătoare nivelului maxim. Preault [preo/, Antoine Auguste (1809—1879), sculptor francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului în sculptura franceză a sec. al XlX-lea. în basoreliefurile şi compoziţiile sale statuare („Paris**, „Mizeria*4, „Foametea*4, „Măcelul44, „Pacea*4), se afirmă o conştiinţă protestatară şi antirăzboinică, o viziune sobră, dramatică şi monumentală. In alte lucrări răsună o notă de lirism romantic: „Moartea cu~ legînd o floare*4, „Tăcerea**, „Ofelia“ etc. Reprezentat în Muzeul de artă ai R.P.R. prin „Tăcerea44 (relief înalt) şi „Portretul lui Camille Fleps“ (basorelief). precambriân (STRAT.) v. algonkian. precâria (în antichitate şi mai ales în timpul evului mediu timpuriu, în Apusul Europei), drept de posesiune asupra unui lot de pămînt, care se acorda unei persoane de către proprietarul funciar cu condiţia prestării unor obligaţii. A fost una dintre principalele PRECESIE 846 PREDA forme de constituire a proprietăţii feudale asupra pămîntului şi de aservire a ţărănimii libere. precesie 1. (FIZ.) Una dintre cele trei componente (rotaţia proprie, p. şi . nutaţia) în care se descompune mişcarea unui corp cu un punct \ ^ ^!j>\ fix. P. face ca axa de rotaţie V proprie a corpu- Precesle regulată lui să înconjure o axă imobilă care trece prin punctul fix. — P. regulată, precesie care are loc în absenţa nuta-ţiei; în acest caz, axa de rotaţie proprie descrie un con (conul de p.) a cărui axă coincide cu axa imobilă. V. şi nutaţie. 2. (ASTR.) Precesia echinocfiilor, fenomen caracterizat prin retrogradarea punctului vernal pe ecliptică cu 50" pe an, prin rotirea polului ceresc în jurul polului eclipticei, cu perioada de 26 000 de ani (precesia luni-solară) şi printr-o micşorare a oblicităţii eclipticei cu 0,5* pe an (precesia planetară). Precesia luni-solară este provocată de acţiunea Lunii şi a Soarelui asupra proeminenţei ecuatoriale a Pămîntului. precipitare 1. (CHIM.) Trecere în stare solidă a unei substanţe solubile dizolvate în-tr-un lichid. P. are loc în urma unei reacţii chimice, prin evaporarea şi răcirea unei soluţii sau prin încălzirea soluţiei. 2. (BIOL.) Tip de reacţie antigen-anticorp, în cursul căreia particulele antigenice dintr-o soluţie (precipitinogen), reacţionînd cu anticorpii specifici din serul imun, produc un precipitat. precipitat (CHIM.), produsul solid obţinut la precipitare. Poate fi cristalin, amorf sau sub formă de gel. precipitaţii atmosferice, produse de condensare a vaporilor de apă din atmosferă care cad pe suprafaţa Pămîntului. Principalele forme de p.a. sînt ploaia, zăpada, grindina, măzărichea, lapoviţa, roua, bruma. Cantitatea de precipitaţii căzută într-un loc oarecare se exprimă în milimetri într-un anumit interval de timp (repre-zentînd înălţimea stratului de apă care s-ar forma dacă p. căzute în acel interval ar rămîne pe loc). Cantitatea anuală, caracterul şi repartizarea pe anotimpuri a p.a. variază foarte mulţ de la o regiune la alta a globului, influenţînd puternic dezvoltarea vegetaţiei. în zonele ecuatoriale cad în medie 1 500—3 000 mm pe an (cres-cînd în zonele muntoase pînă la 10 000 mm). în zonele tropicale continentale, p.a. scad foarte mult (deseori sub 100 mm anual); în cîteva locuri de pe glob nu cad de loc p. timp de mai mulţi ani (de ex. în unele zone din Deşertul Atacama şi Deşertul Libiei). în schimb, în zonele tropicale musonice sau oceanice p. sînt foarte abundente: ex. în insulele Hawai şi la Cherrapunji (India) cad circa 12 000 mm anual. în zonele temperate, cantitatea medie de p.a. oscilează între 500 şi 1 200 mm, în zonele muntoase putînd depăşi 2 000 mm. în zonele polare cad puţine p.a. (în medie 300 mm anual). Pe teritoriul ţării noastre, cantitatea anuală de precipitaţii oscilează între 350 — 400 mm, pe litoralul Mării Negre şi peste 1 200— I 400 mm, în masivele muntoase înalte. precipitină (BIOL.), tip de anticorpi care, acţionînd asupra particulelor antigenice dintr-o soluţie (precipitinogen)f provoacă precipitarea lor. preclasicism, perioadă a istoriei muzicii, care cuprinde două etape: prima, în care şi-au desfăşurat activitatea maeştrii muzicii instrumentale şi vocale din sec. XV-XVII şi care precede aşa-numita perioadă a primului clasicism (Bach, Hăn-del, Vivaldi, Rameau etc.) şi cea de-a doua, care cuprinde activitatea compozitorilor Şcolii de la Mannheim, şi Şcolii preclasice vieneze (Wagenseil, Gyrovetz, fiii lui J.Ş. Bach ş.a.) şi care, prin stilul omofon, pregăteşte apariţia clasicismului vienez. precocitate (ZOOTEHN.), însuşire a animalelor de a termina într-un timp scurt (faţă de media speciei sau rasei) procesele de creştere şi de dezvoltare. P. este apreciată după vîrstă la care animalele ating stadiul de adult sau la care devin apte pentru reproducţie» şi în special după gradul de valorificare a hranei în timpul îngrăşării. precomprimâre (constr.), operaţie prin care se aplică iniţial unui element de construcţie din beton armat eforturi unitare de compresiune, astfel încît, după aplicarea sarcinilor care încarcă construcţia, betonul să poată prelua şi forţe relativ mari de întindere (al căror efect este micşorat de compresiunea aplicată iniţial) fără să se fisureze. Cel mai răspîndit procedeu de p. a betonului constă în întinderea elastică a armăturilor, care, tinzînd să revină la lungimea iniţială, comprimă betonul. preconcentrare (IND. EXTR.), operaţie de preparare mecanică a substanţelor minerale sărace, prin care se îndepărtează, într-o primă fază, o mare cantitate de material steril, obţinîndu-se un produs îmbogăţit (preconcentrat). precontractual, litigiu ^ (DR.), litigiu între organizaţiile socialiste a cărui rezolvare constituie executarea deplină a obligaţiei de a încheia un contract cu un cuprins complet, indiferent dacă este vorba despre furnizarea de produse, executarea de lucrări sau prestarea de servicii. precucuteni, cultură materială din neoliticul tîrziu (2800 — 1900 î.e.n.), răspîndită în special pe teritoriul Moldovei. P. se caracterizează printr-o ceramică ornamentată cu benzi incizate spiralice şi stă la baza formării culturii cucuteni. Preda, Marin (n. 1922), scriitor român. S-a născut la Siliştea-Gumeşti (reg. Bucureşti). A debutat spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cu schiţe şi nuvele de un realism crud, închinate vieţii rurale şi reunit? ssk-ctiv mai tîrziu în volumul „Întîlni-rea din pămînturi“ (1948). S-a afirmat îndeosebi prin nuvela „Desfăşurarea*1 (1952), care oglindeşte începutul procesului de transformare socialistă a agriculturii, şi prin romanul „Moromeţii*4 (1955), care surprinde drama economică şi socială a ţărănimii muncitoare din preajma celui de-al doilea război mondial. Continuînd tra- PREDEAL 847 PREFABRICAT diţiile romanului pe teme rurale, el creează, prin adinei şi subtile analize psihologice, o galerie diferenţiată de eroi din lumea satului, vădind o profundă cunoaştere a acesteia şi o stăpînire matură a mijloacelor de expresie. Amplele nuvele „Ferestre întunecate** (1956) şi „îndrăzneala** (1959) descriu, în culori realiste şi cu patos, adîncile prefaceri social-eco-nomice şi frămîntările din conştiinţa ţărănimii noastre după Eliberare. Cu romanul „Risipitorii “ (1962), P. îşi lărgeşte aria preocupărilor, surprinzînd aspecte ale cadrului citadin. Arta sa se caracterizează prin darul evocărilor ample şi densitate epică, expresia simplă şi pregnantă. Opera lui P. este tradusă în mai multe limbi străine. Laureat al Premiului de stat. Predeal, trecătoare în Car-paţi, situată între versantul estic al munţilor Bucegi şi culmile vestice ale munţilor Baiului. Face legătura între Muntenia şi Transilvania. Altitudinea: 1 040 m. Predeal, oraş raional subordonat oraşului Braşov, situat în trecătoarea P., pe cumpăna de ape dintre bazinele Prahova şi Timiş. 7 020 loc. (1964). Staţiune climatică. Centru turistic şi al sporturilor de iarnă. predicâbile (lat. prae „îna-inte“ şi dicabilis „care se poate spune**; LOG.), diverse feluri ale predicatului în logica aristotelică. Aristotel enumeră patru p.: genul, specia, propriul şi accidentul; ia acestea, Porfir a adăugat diferenţa specifică. predicat 1. (LOG.) Ceea ce este' afirmat sau negat despre ceva (ex., în judecata „Pictura este o artă“, noţiunea de„artă“ este afirmată despre noţiunea de „pictură**). V. şi judecată. 2. (LINGV.) Parte principală de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o însuşire. P. exprimat printr-un verb (sau o locuţiune verbală) la un mod personal sau printr-o interjecţie se numeşte p. verbal (ex. el munceşte; hai la drum); p. alcătuit dintr-un verb copulativ la un mod personal şi un nume predicativ se numeşte p. nominal (ex. el e muncitor). predispoziţie (lat. prae „înainte** şi dispositio „încli-nare“) 1. (MED.) Fel de a reacţiona modificat al organismului în sensul unei sensibilităţi crescute faţă de anumite boli. P. poate fi ereditară sau dobîn-dită în urma anumitor condiţii de viaţă şi alimentaţie, în condiţiile aclimatizării etc. (ex. p. la tuberculoză, la diabet, la boala hipertensivă etc.). 2. (PSIH.) înzestrare naturală care constituie o premisă favorabilă pentru dezvoltarea activităţii omului în anumite domenii. P. pot deveni aptitudini şi talente în condiţiile unui mediu şi ale unei educaţii favorabile dezvoltării lor. predoslovie (v. sl. predus-loviie „precuvîntare, cuvînt înainte**), termen folosit în literatura română veche pentru a denumi cuvîntul înainte sau prefaţa traducătorului, a donatorului sau a editorului unei cărţi. De obicei expune motivarea publicării sau alte consideraţii lămuritoare privind lucrarea respectivă. Cuvîntul p. a fost folosit pentru prima oară de Coresi în „Evanghelia cu învăţătură**, apărută în 158Î („Predislovie cnighi siiu“, precuvîntare la această carte). Din sec. al XVII-lea, cuvîntul apare românizat: „Predoslovie cetitoriului** („Evanghelia învă-ţătoare**, Govora, 1642). preducea (TEHN.), sculă de tăiere executată din oţel de scule, care serveşte la ştanţârea manuală a unor piese cu profile în general circulare, din table metalice, plăci de cauciuc, foi de carton etc. Corpul sculei este de obicei gol în interior, cu o deschidere pentru evacuarea materialului detaşat. preemţiune (lat. prae „înainte** şi emtio „cumpărare**), drept de , drept de a fi preferat altor persoane la cumpărarea, în condiţii egale, a unui lucru. prefabricăre (CONSTR.), executare a construcţiilor din elemente prefabricate, confecţionate în unităţi industriale sau direct pe şantier. P. constituie factorul principal al industrializării construcţiilor, procesele de lucru de pe şantiere transfor-mîndu-se în operaţii mecanizate de montare. în cadrul p., procesul de producţie se împarte în trei etape: confecţionarea elementelor prefabricate t transportul la locul de montare şi montarea pe şantier. P. impune tipizarea construcţiilor şi standardizarea elementelor de construcţie, pentru a reduce la minimum varietatea elementelor prefabricate. V. şi i n-dustrializarea construcţiilor. prefabricat 1 • (TEHN.) Piesă aflată într-o fază intermediară de prelucrare (ex. o bară cilindrică, din care urmează să fie confecţionat un arbore sau o roată). 2. (CONSTR.) Piesă de PREFAŢĂ 848 PRELUDIU construcţie confecţionată separat înainte de punerea în lucrare şi care se montează pe locul corespunzător în cadrul construcţiei, fiind asamblată cu alte piese prefabricate sau cu elemente realizate pe loc. P. se execută din beton, ipsos, materiale ceramice, lemn, metal, materiale plastice etc. După rolul pe care îl au în construcţie, p. pot fi: de rezistenţă (fundaţii, grinzi, cadre, pereţi portanţi), de legătură (panouri de faţadă, pereţi neportanţi), de finisaj şi ornamentaţie (placaje, elemente decorative), de instalaţii (ansambluri de instalaţii înglobate în piese de beton). prefaţă, scriere cu caracter explicativ, uneori analitic, precedînd o operă literară sau ştiinţifică, în care autorul expune planul lucrării, scopurile ei, în-soţindu-le cu referiri de ordin biobibliografic şi critic. P. poate fi scrisă şi de un comentator al lucrării, avînd uneori caracterul de expunere programatică a unor principii literare sau ştiinţifice noi. prefect (în trecut), reprezentantul guvernului, şeful administraţiei şi poliţiei într-un judeţ, care exercita atribuţii de conducere şi control şi putea dispune de forţa armată pentru a asigura ordinea publică. prefectul pretoriului (în Roma antică), comandant al gărzii pretosienilor, constituită pentru apărarea persoanei împăratului şi pentru păstrarea ordinii la Roma ?i în Italia. Era demnitatea supremă la care puteau ajunge cavalerii. P.p. au avut un rol politic însemnat, unii ajungînd, în momentele de criză politică, chiar împăraţi (ex. Filip Arabul, 244-249). preferinţă, drept de ^, drept acordat unui creditor de a fi plătit înaintea altui creditor, din preţul obţinut la vînza-rea silită a unui lucru al debitorului. D. de p. poate rezulta fie din calitatea creanţei pentru care legea îi acordă privilegiu, fie dintr-un drept real (ipoteca şi gajul) care îi garantează executarea. prefix (lat. prae „înainte" şi fixum „aşezat"; LINGV.), a f i x care se adaugă înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvînt. în limba română, ca şi în alte limbi, p. au numai valoare lexicală, servind la formarea de cuvinte noi (ex. p. des- în desfereca, m- în înlemni). în unele limbi există şi p. gramaticale, prin care se exprimă aspectul, gradul de comparaţie etc. (ex. lat. prae- în praeclarus arată superlativul adjectivului clarus). preforjâre (TEHN.), operaţie de forjare preliminară, aplicată unei piese mai înainte de a i se da forma definitivă. preformism (BIOL.), concepţie neştiinţifică despre dezvoltarea ontogenetică a vieţuitoarelor, după care toate organele şi structurile organismului adult se găsesc înscrise (miniaturate, „preformate") în celulele sexuale, iar dezvoltarea ar avea loc printr-o succesiune de transformări cantitative ale materialului astfel predeterminat în gameţi. P. a fost concepţia predominantă în biologia sec. al XVIII-lea. (Jnii biologi socoteau că purtătorul caracterelor este ovulul (ovuliştii), alţii oul (oviştii), iar alţii spermatozoidul (spermatiştii, animalculiş-tii). P. a constituit o frînă în calea concepţiilor evoluţioniste. V. şi e p i g e n e z ă. PregI, Fritz (1869-1930), chimist austriac; a fost profesor la Universitatea din Graz. Este cunoscut îndeosebi prin lucrările sale legate de elaborarea metodelor de analiză microchimică cantitativă (elementară şi funcţională) a compuşilor organici. Are de asemenea lucrări în domeniul fiziologiei şi histochimiei. Premiul NJobeJ (1923). preistorie, denumire dată epocii din istoria omenirii situate înainte de apariţia scrisului. Preisz, Hugo (1860—1940), bacteriolog maghiar. A fost profesor la Universitatea din Budapesta. A descoperit bacteriile Pasteurella pseudotuber-culosis rodentium şi Corynebac-terium pseudotuberculosis ovis. A scris mai multe monografii despre pesta porcină, bacte-riofagie, problemele infecţiei şi imunităţii etc. preincălzire (TEHN.), încălzirea unui material solid sau a unui fluid, înainte de folo- sirea lui, pentru îmbunătăţirea procesului de prelucrare a acestuia sau a unui proces termic care i se aplică (ex. p. aerului comburant înainte de introducerea lui în camera de combus tie a unei turbine cu gaze, a păcurii folosite drept combustibil în instalaţiile de ardere etc.). preîncălzitor (TEHN.), aparat în care se face încălzirea unui corp înainte de întrebuinţarea lui într-un proces tehnologic. Căldura necesară se cedează de la un agent încălzitor, care poate fi: abur, apă caldă sau gaze de ardere. După natura corpului care se preîn-călzeşte, se deosebesc: preîncăl-zitoare de aer, apă, combustibil. V. şi e c o n o m i z o r. Prejmer, comună în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov, situată la 15 km nord-est de Braşov. 7 910 loc. (1964). Industrie textilă de interes republican (postav) şi industrie de prelucrare a lemnului (panel). Important monument de arhitectură: biserica gotică (sec. al XIII-lea), înconjurată de o puternică cetate ţărănească (sec. XV-XVII). prelevare (TEHN.), luare a unei cantităţi (relativ mică) dintr-o cantitate totală de material solid sau de fluid. —. P. de abur, luare a unei cantităţi de abur care a fost destins numai parţial, dintr-o turbină cu abur sau maşină cu abur cu piston, pentru a fi folosit într-o instalaţie industrială sau pentru încălzit. Prin p. de a. se realizează o mai completă utilizare a căldurii rezultate din arderea combustibilului. preliminare (CONT.), includere în mod treptat în cheltuielile curente ale unei întreprinderi a unor sume care reprezintă cheltuieli viitoare, spre a se evita creşterea excesivă a cheltuielilor de producţie dintr-o anumită perioadă, Preluca, culme muntoasă situată în nord-vestul Carpaţilor Orientali, pe dreapta Someşului. Este alcătuită din şisturi cristaline. Are aspectul unor dealuri înalte, formate din culmi largi şi măguri. Altitudine maximă: 811 m (Vîrful Florii). preludiu (lat. prae „înainte" şi ludere „a cînta"; MUZ.), PREMATUR 849 PREOTEASA G. Enescu Preludiu la unison Afoderemervt Suita / a pt orh- introducere muzicală. Denumirea dep. s-a dat, în-cepînd din sec. al XVII-lea, fie primei piese dintr-o suită instrumentală, fie piesei care precedă o fugă sau un coral. Avînd de obicei o formă liberă, apropiată de improvizaţie, au fost numite mai tîrziup. şi unele piese independente, cu un caracter de fantezie liberă (ex. p. pentru pian de Chopin, Debussy, Preludiul din Suita I orchestrală de G. Enescu). Se dă uneori denumirea de preludiu şi introducerii instrumentale a unei opere (ex. preludiul la „Tristan şi Isolda“, Ia „Parsifal“, la „Lohengrin“ de Richard Wagner). prematur (lat. praematurus „copt de timpuriu“; MED.) 1. Adj. (Despre un proces) Care se desfăşoară înainte de termenul normal (ex. naştere prematură). 2. Subst. Copil născut înainte de termen. premeditare (DR.), uneltire care a precedat săvîrşirea unei infracţiuni şi care constă în luarea de către făptuitor a hotărîrii deliberate de a comite fapta şi în pregătirea minuţioasă a executării acesteia (alegerea locului, timpului, mijloacelor de, săvîrşire şi de înlăturare a urmelor etc.). P. constituie o cauză de agravare a pedepsei. premii internaţionale pentru pace, distincţii (Premiul internaţional pentru pace, Medalia de aur pentru pace etc.) instituite în aprilie 1949, la primul Congres mondial al partizanilor păcii. Se conferă de către Consiliul Mondial al Păcii unor reprezentanţi de seamă ai vieţii ştiinţifice, culturale şi artistice pentru contribuţia lor la întărirea păcii între popoare. premisă (LOG.), un singur enunţ sau fiecare enunţ din-tr-un şir de enunţuri din care este dedus un alt enunţ. în silogism avem două premise: premisa majoră, care con ţine termenul major, şi premisa minoră, care conţine termenul minor; din aceste două jude- căţi (premisele silogismului) este dedusă o a treia judecată (concluzia silogismului). premiu 1. Recompensă, răsplată, distincţie acordată pentru merite şi succese deosebite obţinute într-un anumit domeniu de activitate (ex. Premiul de stat al R.P.R.; premiile acordate la concursuri, premiile excepţionale acordate salariaţilor). 2. Sumă de bani plătită în cadrul sistemului socialist de salarizare, peste salariul tarifar de bază, lucrătorilor care au realizat anumiţi indicatori cantitativi şi calitativi, dinainte stabiliţi. Premiile reprezintă un factor important de cointeresare materială a lucrătorilor în vederea îmbunătăţirii activităţii lor, cînd criteriile şi indicatorii după care se acordă sînt reprezentativi, oglindesc condiţiile specifice ale locului de muncă şi sînt legaţi de sarcinile concrete ale salariaţilor. V. şi salarizare. ^ Premiul de stat al Republicii Populare Române, recompensă materială acordată de Consiliul de Miniştri, la propunerea Comitetului pentru Premiul de stat al R.P.R., cetăţenilor români care au realizat fie individual, fie colectiv, lucrări de mare valoare ce reprezintă o contribuţie deosebită la dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei, la înfăptuirea sarcinilor construcţiei socialiste. V. şi laureat al Premiului de stat. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare*4, distincţie conferită anual în Uniunea Sovietică, de către un comitet internaţional, unor personalităţi care au adus contribuţii de mare însemnătate la lupta pentru pace. Prensa Latina, agenţie de presă a Republicii Cuba* înfiinţată în 1959, cu sediul principal la Havana. „Preocupări literare", revistă a societăţii Prietenii istoriei literare, apărută între 1936 şi 1944, al cărei animator a fost Petre V. Haneş. Revista a publicat studii de istorie a literaturii române şi universale, proză şi poezie contemporană, literatură populară ş.a. Din aprilie 1943, P.I. a apărut sub numele de „Kalende“ şi a publicat numai literatură contemporană. preorăşenesc, teritoriu ^ (URB.), teritoriu în jurul unei localităţi urbane (inclusiv extravilanul), cuprinzînd în unele cazuri şi teritoriile administrative ale altor localităţi. în t.p. sînt cuprinse: amenajările hidrotehnice de alimentare cu apă, parcuri şi păduri de agrement, sere şi pepiniere, case de odihnă sau colonii de vile, sanatorii, zona agricolă de aprovizionare imediată, aeroporturi. Preoteasa, Grigore (1915 — 1957), militant de seamă în mişcarea muncitorească din România. Fiu de muncitori* Gr. Preoteasa a intrat în mişcarea muncitorească în timpul luptelor ceferiştilor din februarie 1933, devenind membru al U.T.C. în anii studenţiei a fost unul dintre conducătorii Frontului studenţesc democratic şi s-a evidenţiat ca un publicist talentat. în 1935 a fost arestat, condamnat şi întemniţat la Jilava, la Doftana (unde a devenit membru al P.C.R.) şi la Craiova. După eliberarea din închisoare, în 1937 -1939, a activat în cadrul Comitetului local Bucureşti al P.C.R. între PREPALATAL 850 PRESARE 1940 şi 1944 a fost internat succesiv, în lagărele de concentrare de la Ciuc, Caracal şi Tg.-Jiu. După victoria insurecţiei din august 1944 a fost, pînă în 1946, redactor responsabil la ziarul „România liberă* \ iar după aceasta a îndeplinit diferite sarcini în aparatul de partid şi de stat. La Congresul al II-lea al P.M.R. (1955) a fost ales membru al C.C., iar la Plenara C.C. din iulie 1957 membru supleant al Biroului Politic al C.C. şi secretar al P.M.R. prepalatâî (LINGV.; despre sunete), care se articulează în partea anterioară a palatului, în limba română există două vocale p.: e şi i (numite şi anterioare sau palatale), şi patru consoane p.: c (ex. în arici), § (ex. în fagi), ş şi j. preparandie (lat. preparare „a pregăti *), vechi tip de şcoală (în Germania, Austro-Unga-ria, România etc.) pentru pregătirea învăţătorilor, func-ţionînd iniţial pe lîngă episcopii şi mitropolii, ulterior şi de sine stătător. La noi, primele cursuri preparandiale s-au ţinut la Timişoara (1779 — 1812). Prin legea instrucţiunii publice din 1864 s-a introdus denumirea de şcoli normale. preparare (TEHN.), ansamblu de operaţii privind fie obţinerea unor materii prime necesare unor industrii (ex. p, produselor miniere brute, pentru a Ie aduce la starea şi la condiţiile cerute de industria metalurgică, chimică, industria materialelor de construcţii etc.), fie îndepărtarea unor substanţe conţinute în apa de alimentare a cazanelor de abur, cu scopul de a elimina depunerile de piatră pe suprafaţa interioară a cazanelor (p. apei), fie obţinerea unui produs chimic (ex. p* acidului sulfuric). — (IND. EXTR.) P. mecanică, complex de operaţii mecanice la care sînt supuse substanţele minerale utile (minereuri feroase şi neferoase, cărbuni etc.) în vederea îmbunătăţirii calităţii lor, astfel încît să îndeplinească condiţiile cerute de procesele industriale în care sînt utilizate. Principalfele operaţii de p.m. sînt sfărîmarea, clasarea, concentrarea, uscarea. prepeliţă (Coturnix cotur~ nix), specie de pasăre călătoare din ordinul galiformelor, mai mare decît o vrabie, de culoare brună, cu dungi albe şi negre. Trăieşte şi la noi în ţară, în cîmpii deschise, din primăvară pînă în toamnă. Numai masculul este cîntăreţ; după Prepe|its cintecul său, p. se mai numeşte şi pitpalac. Se vînează pentru carnea ei gustoasă. prepoziţie (LINGV.), parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependenţă între părţile unei propoziţii (ex. cu p. de se construieşte un atribut în ceas de mînă, un complement indirect în vorbesc de tine etc.). prepus (DR.), persoană care este obligată să încheie un act juridic sau să îndeplinească o funcţie determinată după directivele şi sub controlul unei alte persoane (comitent) şi în interesul acesteia. prerafaelitism, denumire dată unui curent artistic apărut în Anglia, în jurul anului 1849, a cărui doctrină estetică se baza pe ideea că momentul cel mai înalt din istoria picturii a fost cel al înaintaşilor lui Rafael, militînd pentru a întoarcere la arta acestora. Susţinuţi de criticul John Ruskin, adepţii p., în frunte cu poetul şi pictorul Dante Gabriel Rossetti, care era şi doctrinarul curentului, au realizat o artă cu caracter epigonic în care fluenţa manieristă a desenului şi coloritul delicat se asociază misticismului, voit literaturizat. în afară de Rossetti („Visul lui Dante“, „Fericita Beatrice** etc.), p. a numărat printre adepţii săi pe J. E. Millais („Sfînta Agnes“), E. Burne-Jones („Tristan“, „Regele Caphetua“), W. H. Hunt ş.a. prerie, asociaţie vegetală formată din ierburi (în special graminee), caracteristică pentru regiunea centrală a S.U.A. (între Munţii Stîncoşi şi lacul Michigan) şi regiunea central-sudică a Canadei, cu relief de cîmpii uşor vălurite (în est) şi de podişuri netede („Marile Prerii*4 din vest) şi cu climă temperat-continen-tală, care nu permite dezvoltarea vegetaţiei arborescente, în prezent, regiunea p. constituie una dintre cele mai importante regiuni cerealiere ale lumii. Corespunde cu stepa din Eurasia şi pampa sud-americană. prerogativă (DR.), împuternicire exclusivă aparţinînd şefului statului. în statele burgheze sînt denumite p. şi drepturile celor care deţin anumite demnităţi sau funcţii (ex. inamovibilitatea magistraţilor). preromantism, curent artistic apărut în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea în ţările vest-europene. P. se afirmă ca o încercare de smulgere a artei de sub rigorile dogmatice şi raţionaliste ale clasicismului şi neoclasicismului academizant şi anticipează, prin tendinţele sale abia schiţate* trăsăturile de bază ale r o-mantismului. El exprima, pe de o parte, avîntul noului spirit burghez popular, prere-voluţionar, care se afirmă pe linia protestului înflăcărat faţă de vechile rînduieli şi a exprimării directe şi colorate a sentimentului, iar pe de altă parte neliniştea unei aristocraţii rafinate, care decade şi-şi caută consolarea în evadarea din realităţile prezentului. Reprezentanţii de seamă ai p. sînt: în Anglia, Walter Scott, poeţii lakişti (Wordsworth, Southey, Cole-ridge), Th. Gray, E. Young etc.; în Germania, Herder, Schiller şi Goethe în prima parte a vieţii sale etc.; în Franţa* A. Chenier, J. J. Rousseau, Volney, Chateaubri.and etc. în Italia (Ugo Foscolo), ca şi în ţările române, datorită asupririi străine, temele p. capătă o coloratură naţională puternică, de luptă pentru libertate (V. Alecsandri, I. Heliade-Rădu-lescu, Gr. Alexandrescu ş.a.). „Presa noastră", revistă a Uniunii ziariştilor din R.P.R. Apare lunar, la Bucureşti, din mai 1956. Se ocupă de probleme de teorie şi de practică a .presei. presare (TEHN.), operaţie care constă în exercitarea unei apăsări statice cu ajutorul unei PRESĂ 851 PRESĂ unelte acţionate manual sau de o maşină de lucru, cu scopul de a prelucra o piesă sau un anumit material sau pentru montarea şi demontarea unui organ de maşină (de ex. rulmenţi pe arbore). P. se poate aplica la prelucrarea unui material solid compact (ex. o bară metalică prelucrată prin deformare plastică) sau sub formă de pulbere (pulbere metalică, grafit etc.)» din care se obţin piese de formă finită. P. se execută la cald sau la rece. După forma uneltei cu care se face, se distinge p. liberă şi p. în forme închise (denumită şi matriţare). — P. adîncă v. am-butisare. presă1, denumire generică dată totalităţii publicaţiilor cotidiene şi periodice (ziare, reviste etc.). P* este un instrument puternic de influenţare şi educare a opiniei publice, de transmitere a informaţiilor şi cunoştinţelor din toate domeniile, în societatea împărţită în clase, p. este purtătorul de cuvînt al unor clase sau grupe sociale, apără interesele şi exprimă concepţiile, ideologia unor anumite partide, organizaţii politice etc. Apariţia p. propriu-zise s-a produs în perioada ascensiunii burgheziei, interesată în folosirea tiparului ca un mijloc de luptă politică şi ideologică împotriva orînduirii feudale. Totodată, apariţia şi dezvoltarea p. au fost condiţionate de o serie de premise tehnice: inventarea tiparului; organizarea serviciului de poştă, a curierilor săptămînali, care au făcut cu putinţă dezvoltarea hebdomadarelor; perfecţionarea maşinilor de tipărit şi existenţa reţelei de căi ferate, care au permis în sec. al XIX-lea predominarea cotidianelor. Primele cotidiane din Europa au fost tipărite în a doua jumătate a sec. al XVII-lea. Avîntul p. cotidiene se produce însă abia după revoluţia franceză. La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în strînsă legătură cu noile progrese ale poligrafiei, cu dezvoltarea mijloacelor de informare rapidă (telegraf, telefon, radio), cu perfecţionarea mijloacelor de transport (creşterea reţelei de căi ferate şi auto, de linii aeriene), se formează p. cotidiană modernă de mare tiraj. în ţările imperialiste are loc concentrarea majorităţii ziarelor şi revistelor, a tipografiilor, a fabricilor de hîrtie, a staţiilor de radio şi televiziune, a agenţiilor de presă în mîinile cîtorva trusturi dep. Pe de altă parte, continuînd tradiţiile cele mai bune alep. democratice, progresiste şi muncitoreşti, partidele comuniste şi-au creat o presă puternică. Datorită condiţiilor istorice (dezvoltarea mai tîrzie a capitalismului, dominaţia otomană şi cea habsbur-gică), p. propriu-zisă în România apare abia în primele decenii ale sec. al XlX-lea („Curierul românesc**, 1829; „Albina ro-mânească“, 1829). Primul cotidian românesc, „România**, apare la Bucureşti, la 1 ianuarie 1838. în ultimele decenii ale sec. al XlX-lea apar şi primele publicaţii care ridică şi dezbat probleme muncitoreşti. După primul război mondial, p. românească se dezvoltă, apar noi publicaţii, se măresc tirajele, în această perioadă, un moment esenţial în dezvoltarea întregii p. româneşti îl constituie apariţia p. comuniste, reprezentată de „Lupta de clasă“, „Socialismul**, „Scînteia** şi de alte numeroase ziare şi reviste legale şi ilegale ale partidului sau îndrumate de el. După instaurarea puterii populare s-a creat baza materială a unei puternice dezvoltări a p. Principala trăsătură a p. noastre este spiritul ei partinic. Condusă de către partid, p. din România îşi aduce contribuţia ca instrument al construirii socialismului, acordînd o deosebită atenţie problemelor economiei naţionale, ale construcţiei de partid şi de stat, ale formării şi dezvoltării conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, ale progresului ştiinţei, artei şi culturii, problemelor politicii mondiale, precum şi celor ale politicii externe a R.P.R. Caracterul profund popular al p. noastre, formarea unui larg public cititor, a unei vaste reţele de corespondenţi voluntari, ridicarea nivelului publicistic şi îmbunătăţirea condiţiilor tehnice au determinat creşterea rapidă a tirajului ziarelor şi revistelor centrale şi locale. în 1964, în R.P.R. au apărut 447 d.e ziare şi reviste, într-un tiraj total anual de peste 1 160 de milioane de exemplare, printre care 40 de ziare şi reviste în limbile naţionalităţilor conlocuitoare, cu un tiraj anual de aproape 107 milioane de exemplare. O largă răspîn-dire au cotidianele centrale: „Scînteia“, „România liberă*4, „Munca**, „Scînteia tineretului*4, „Elore“, „Neuer Weg‘\ precum şi organele de presă regionale şi raionale ale partidului şi sfaturilor populare, iar dintre reviste „Lupta de clasă**, „Contemporanul**, „Viaţa economică**, „Gazeta literară**, „Lumea**, „Flacăra**. Ziua presei române se sărbătoreşte în fiecare an la 15 august, data apariţiei ziarului „Scînteia** (1931). presă2 1. (TEHN.) Dispozitiv de lucru sau maşină cu ajutorul cărora se execută operaţia de Presă hidraulică presare. După felul mecanismului de antrenare a scule ise disting: p. cu fricţiune, la care mecanismul de antrenare a sculei este format din roţi de fricţiune şi un mecanism cu şurub, p. cu genunchi, la care mecanismul de lucru este format din două bare articulate între ele şi acţionate de un mecanism bielă-mam-velă sau de un mecanism cu pîrghii. Acţionarea p. se poate face manual (cazul p« cu şurub) sau mecanic; în acest ultim caz, p. se împart, după agentul motor folosit pentru PRESCRIPŢIE 852 PRESIUNE acţionare, în: p. pneumatice, p. hidraulice etc. După poziţia de lucru, p. pot fi orizontale sau verticale. — (IND. ALIMENT.) P. de ulei, presă hidraulică sau mecanică folosită pentru extragerea uleiului din seminţele oleaginoase prăjite şi măcinate. — (VITICULT.) P. de struguri, presă folosită la extragerea mustului din struguri. Se deosebesc p. de s. , cu şurub, continue (cu valţun), hidraulice etc. — (IND. EXTR.) P. de brichetate, presă cu ajutorul căreia se confecţionează brichete de cărbuni sau de minereuri granulare ori pulverulente, cu sau fără folosirea lianţilor. P. de b. pot avea fie cilindri (îmbrăcaţi cu cămăşi de oţel cu rezistenţă mare la abraziune), în care sînt practicate alveole pentru bri-chetarea materialului, fie matriţe, mese cu alveole sau plăci cu locaşuri speciale, în care materialul este comprimat cu ajutorul unui piston. 2. (MAS, AGR.) Maşină agricolă destinată presării în baloturi a fînului (sau a paielor) în vederea transportului, depozitării şi păstrării acestora. P. pot fi staţionare şi mobile; cele mobile pot fi tractate, purtate (pe tractor sau şasiu autopropulsat ori pe combină) sau autopropulsate. prescripţie 1. (DR.) a) Prescripţie extinctivâ, mod de stingere a dreptului material la acţiune prin efectul neexerci-tării lui în termenul stabilit de lege. b) Prescripţie achizitivă v. uzucapiune. 2. (TEHN.) Prescripţie tehnică, norme scrise cu privire la condiţiile tehnice ce trebuie respectate la proiectarea, executarea, montarea, încercarea, recepţionarea, folosirea şi întreţinerea unei maşini, instalaţii, a unui mecanism sau organ de maşină. P.t. pot fi stabilite de la caz la caz între executant şi beneficiar, fiind trecute în caietul de sarcini şi avînd valabilitate restrînsă, sau pot avea o valabilitate generală cu putere de lege (ex. p.t. cuprinse în standarde). presgarnitură(TEHN.), garnitură de etanşare a unui organ mobil al unei maşini (ex. tija unui piston), montată astfel încît să permită mişcarea acestui organ. In general, p. sînt constituite dintr-un manşon metalic căptuşit cu un material de duritate mică (azbest, piele, cauciuc, fibre textile, inele metalice) şi dintr-un inel de presiune cu care materialul este presat astfel încît să se asigure etanşeitatea. Sin. pre-setupă sau cutie de etanşare. presiune (FIZ.), mărime egală cu raportul dintre valoarea unei forţe care apasă perpendicular pe suprafaţa unui corp şi aria acelei suprafeţe. P. se măsoară cu ajutorul manometrelor. Unităţile de măsură cele mai uzuale pentru p. sînt: newtonul pe metru pătrat (în sistemul SI), dina pe centimetru pătrat (în sistemul CGS), atmosfera (utilizată mai ales în tehnică), milimetrul coloană de mercur (utilizat mai ales în fizică şi meteorologie) etc. — P. dinamică, presiune exercitată de un fluid în mişcare asupra obstacolelor pe care le întîlneşte în cale. — P. statică, presiune interioară dintr-un fluid (lichid sau gaz) aflat în repaus sau în mişcare; ea se exercită în toate direcţiile (v. şi Pascal, legea lui P.). — P. hidrostatică, presiune statică datorită greutăţii lichidului aflat deasupra punctului la care ne referim; ea depinde de nivelul lichidului şi de densitatea lui. V. şi paradoxul hidrostatic. — P. atmosferică, presiune statică exercitată de către atmosferă. Valoarea p.a. este de aproximativ 760 mmHg (1,033 kgf/cm2) ; ea variază în funcţie de condiţiile atmosferice, de altitudine şi de latitudine. Pentru a face comparabile între ele valorile p.a. citite la barometrele diferitelor staţiuni meteorologice, se calculează p.a. normală prin reducere la latitudinea de 45°, la temperatura de 0°C şi la nivelul mării. Cunoaşterea valorii şi a evoluţiei p.a. serveşte la prognoza vremii. — P. absolută, valoare a presiunii unui fluid măsurată în raport cu vidul (cu presiunea zero). — P. relativă, valoare a presiunii unui fluid măsurată faţă de presiunea atmosferică.—P. osmotică, presiune statică suplimentară care apare în soluţii şi care cauzează fenomenul de osmoză. P.o. a unei substanţe dizolvate într-un solvent este egală cu presiunea pe care ar avea-o substanţa dacă ar ocupa sub formă de gaz întregul volum al soluţiei. — P. critică, presiunea statică a unui fluid care se află în stare critică. — P. sonoră (sau acustică), suprapre-siune produsă într-un mediu de către undele sonore. —■ Presiunea luminii, presiune exercitată de radiaţia electromagnetică (în particular de lumină) asupra corpurilor pe care cade. A fost pusă în evidenţă pentru prima dată de către P.N. Le-bedev (în 1899), folosind un dispozitiv cu aripioare care evita efectul radiome-tric. Valoarea p.L este foarte Echipajul mobil - / „ . / _ al dispozitivului mica (ex. p.L so- ]ui Lebedev lare pe rămint este de 4,7* 10-5 dyn/cm2). Are un rol important mai ales în procesele cosmice; de pildă, pulberile fine şi gazele care intră în alcătuirea cometelor sînt respinse de p.L solare, formînd cozile acestora. — P. de serviciu, presiune care trebuie menţinută în condiţii permanente într-o reţea de conducte, conform cerinţelor de utilizare a fluidului din acele conducte. — (EXPL* PETR.) P. de fisurare (sau de rupere, de fracturare), presiune necesară pentru crearea în pereţii stratului productiv a unor fisuri, rupturi etc., fie în scopul îmbunătăţirii afluxului de fluide din strat în gaura de sondă, fie pentru efectuarea unor operaţii de închidere a unor strate care debitează apă sau gaze (intro-ducîndu-se agenţi de etanşare în aceste fisuri).—(EXPL. PETR.) P. de fund, presiune existentă la talpa găurii de sondă (practic considerată la nivelul stratului productiv deschis), măsurată cu ajutorul unui manometru de fund, introdus în sondă la acest nivel. Valoarea p. de f. permite să se aprecieze atît condiţiile din gaura de sondă cît şi cele din stratul productiv. — (GEOL.) P. litostatică, presiune exerci- PRESORECEPTOR 853 PRETORT tată asupra unor roci din scoarţa Pămîntului de către stratele situate deasupra lor. P.L se manifestă cu aceeaşi intensitate în toate direcţiile. Intr-un punct dat, p.L depinde de grosimea coloanei de roci aflate deasupra punctului respectiv şi de densitatea acestora. Astfel, la adîncimea de 1 000 m, în rocile cu o densitate de 2,7 g/cm3, p.L este de 270 kgf/cm2. P.L acţionează ca unul dintre factorii metamorfismului rocilor, contribuind la recristalizarea acestora.—(FIZIOL.) P. arterială v. tensiune arterială. —- (BOT.) P. radicularăy presiune care ia naştere în celulele vii ale rădăcinii şi care determină împingerea apei în rădăcini şi în sus prin lemnul tulpinii. presoreceptor (FIZIOL.), terminaţie nervoasă senzitivă, care poate fi excitată de variaţiile de presiune din arborele circulator. Se află în pereţii arterelor, în special în pereţii arterelor mari (aortă, carotidă etc.). Pressburg, numele german al oraşului Bratislava din R.S. Cehoslovacă. Aici s-a încheiat în 1805, între Franţa şi Austria, după victoria armatei franceze în bătălia de la Austerlitz, Pacea de la Pressburg. Prin acest tratat, Austria a cedat Franţei o serie din posesiunile ei şi a recunoscut modificările teritoriale efectuate de Napoleon I în Italia şi în Germania de sud şi de apus. Pacea de la P. a avut drept urmare slăbirea influenţei Austriei în rîndul statelor germane şi lichidarea, în 1806, a „Sfîntului Imperiu roman de naţiune germană“. presspan (IND. HÎRTIEl), carton dur, fabricat din mai multe straturi de celuloză sulfit neînălbită, satinat prin calan-drare şi lustruit cu piatră de agat. Se produc: p. pentru izolaţii electrice, care este folosit în construcţia de maşini şi aparate electrice, şi p. pentru confecţii, folosit în poligrafie, legătorie etc. prestaţie (DR.), obiectul acelei obligaţii în temeiul căreia debitorul trebuie să dea un lucru sau să îndeplinească o acţiune. Prestes [prestiş/, Luiz Car-los (n. 1898), secretar general al Partidului Comunist din Brazilia (din 1943). Membru al Partidului (din 1934) şi al C.C. (din 1943). presto (cuvînt italian însemnînd „repede, rapid“; MUZ.) 1. Termen care indică mişcarea de bază cea mai rapidă cu putinţă (depăşită doar de prestissimo). 2. Parte a unei lucrări muzicale concepută în această mişcare. presură (Emberiza), gen de păsări din familia fringilidelor, Presură sură de mărimea vrăbiilor, pe spate de culoare brună cu dungi longitudinale mai întunecate, cu cioc conic, relativ scurt şi ascuţit, cu marginile îndoite înăuntru. Aripile sînt bombate, coada lungă şi bifurcată. La noi trăiesc mai multe specii de p., cele mai cunoscute fiind p. sură (Emberiza calandra), p. galbenă sau gălbioara (Emberiza citrinella) şi p. de stuf (Emberiza schoeniclus). preşcolar, copil între 3 şi 7 ani pregătit în grădiniţe de copii pentru intrarea în şcoală. Perioada preşcolară se împarte în trei etape: mică (3 — 4 ani), mijlocie (4—5 ani) şi mare (5 — 7 ani), în cursul ei se îmbogăţesc senzaţiile şi percepţiile, se dezvoltă gîndirea şi vorbirea, care au un caracter concret; memoria şi atenţia sînt mai ales involuntare, imaginaţia vie, sentimentele nestabile. Activitatea de bază a p. este jocul. pretăbăcire (IND. PIEL.), fază preliminară a procesului de tăbăcire a pieilor, care constă în tratarea pieii-gelatină cu soluţii diluate sau uzate de substanţe tanante şi cu diferite alte săruri şi substanţe chimice. Compoziţia soluţiei depinde de calităţile pe care trebuie să le aibă pielea finisată. pretensionâre (CONSTR.), o-peraţie prin care se realizează o stare iniţială de tensiune (de întindere sau de compresiune) în materialul unei piese sau al unui element de construcţie, înainte de aplicarea sarcinilor funcţionale, în scopul reducerii sau anulării tensiunilor care apar în piesă sau în construcţie după încărcarea acestora. V. şi precomprimare, Preti, Mattia (numit II Cavalier Calabrese) (1613—1699), pictor italian. A pictat compoziţii cu teme mitologice, biblice şi istorice, introducînd fizionomii de oameni din popor şi folosind, într-o viziune realistă, un clarobscur cu puternice contraste de lumină şi umbră, menit să sugereze, ca şi la Ca-ravaggio, dramatismul. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin compoziţia „Familia lui Darius oferind lui Alexandru cel Mare coroana regilor perşi“. pretor (în trecut), reprezentant al puterii centrale într-o plasă, exercitînd atribuţii de conducere şi control în administraţia comunală şi fiind şeful poliţiei locale. Pretoria fpritq:ri9jt capitala Republicii Sud-Africane, situată în partea de est a ţării, într-o bogată regiune minieră. 449 500 loc. (1962), cu suburbiile. Important centru industrial, specializat în industria siderurgică şi a construcţiilor de maşini. Are şi industrie a sticlei, a cimentului, chimică, textilă şi alimentară. Nod feroviar şi rutier, aeroport. Universitate, institute de cercetări ştiinţifice, un renumit muzeu geologic. pretoriu (lat. praetorium; ARHIT.; în antichitatea romană), construcţie pe plan dreptunghiular, precedată de portice, prevăzută cu o sală în care praetorul îşi exercita funcţia. Ruinele unui amplu p. au fost puse în valoare prin săpăturile efectuate în interiorul cas-trului Drobeta (Turnu-Severin). pretort (IND. TEXT.), semifabricat de lînă, obţinut prin divizarea în benzi înguste, rotunjite şi îndesate a vălului rezultat de la carda finisoare. Pretortul este înfăşurat în cruce pe cilindri de lemn, formînd bobine cu care sînt alimentate maşinile de filat. PREŢ 854 PREŢ DE COST preţ, expresie bănească a valorii mărfurilor. Deşi se stabilesc pe baza valorii, preţurile oscilează în jurul acesteia; pe ansamblul economiei şi pe o anumită perioadă, suma preţurilor mărfurilor se egalizează cu suma valorilor lor. în economia de mărfuri bazată pe proprietatea privată, p. se formează pe piaţă ca urmare a acţiunii legii valorii, în condiţiile concurenţei şi anarhiei, prin oscilaţiile stihinice ale cererii şi ofertei de mărfuri, şi nu poate exista un sistem unic de preţuri. în capitalism, preţurile sînt folosite de către capitalişti ca un mijloc de redistribuire a venitului naţional în interesul lor, de exploatare a oamenilor muncii din ţara respectivă, precum şi din alte ţări, îndeosebi din colonii şi din ţările dependente. în socialism, preţurile se stabilesc în mod planificat de către stat la majoritatea covîrşitoare a produselor, pe baza valorii lor. Acest lucru este posibil •datorită faptulur că statul deţine principalele mijloace de producţie şi concentrează partea principală a mărfurilor produse în economia naţională. în economia R.P.R. există un sistem unic de preţuri, statul folosind politica de preţuri la elaborarea şi controlul îndeplinirii planului de stat, la stabilirea unor proporţii juste în cadrul economiei naţionale, la organizarea diviziunii sociale a muncii, la întărirea legăturilor dintre oraş şi sat, la întărirea circulaţiei băneşti şi asigurarea creşterii nivelului de trai, la stimularea introducerii tehnicii noi, la realizarea cointeresării materiale etc. Principiile care stau la baza politicii de preţuri a statului nostru sînt: unicitatea p. la produse similare, constituirea lor într-un sistem unic, corelarea justă a preţurilor între ele, stabilitatea preţurilor, reducerea lor periodică pe baza creşterii productivităţii muncii şi a scăderii preţului de cost. Se deosebesc mai multe categorii de p.: a) după forma de proprietate: p. de stai (planificate, unice, stabile), la care se desfac mărfurile produse în întreprinderile de stat, majori- tatea celor produse în cooperativele meşteşugăreşti, la care se cumpără de către stat produsele agricole etc.; p. pe piaţa ţărănească (nu sînt stabilite de stat, ci se formează pe piaţă în raport cu cererea şi oferta, în condiţiile rolului regulator al statului pe această piaţă), la care se desfac o parte a produselor cooperativelor agricole de producţie şi ale ţăranilor cooperatori; b) după diviziunea producţiei sociale: p. mijloacelor de producţie şi p. obiectelor de consum; c) după stadiul formării loi: p. cu ridicata (la care întreprinderile producătoare vînd mărfurile către alte întreprinderi sau organizaţiilor comerciale şi care, la nivelul întreprinderii, cuprinde p* de cost plus beneficiul, iar la nivelul industriei mai cuprinde şi impozitul pe circulaţia mărfurilor); p. cu amănuntul (la care desfac mărfurile organizaţiile comerciale şi care se compune din p. cu ridicata al industriei plus adaosul comercial); p. de cumpărare a produselor agricole (p. de contractări, achiziţii, colectări); d) după locul realizării mărfurilor: p. franco depozitul furnizorului, p. franco vagon staţie de expediţie, p. franco staţie de destinaţie. Toate aceste categorii reprezintă verigi ale sistemului unic de preţuri, sînt corelate între ele şi se modifică numai pe baza unei aprobări a Consiliului de Miniştri. — P. de producţie, formă specifică de exprimare a valorii mărfurilor în capitalism; se compune din cheltuielile capitaliste de producţie plus profitul mijlociu. în condiţiile capitalismului pre-monopolist, mărfurile nu sînt vîndute la valoarea lor, ci la preţuri care oscilează în jurul p. de p. — P. de monopol, formă specifică a preţului în condiţiile imperialismului;, se compune din cheltuielile capitaliste de producţie plus profitul ridicat de monopol. P. de m. este mai mare decît preţul de producţie şi, de regulă, depăşeşte valoarea mărfurilor. Stabilirea p. de m. nu se face în mod arbitrar de către monopoluri, ci este un proces obiectiv, bazat pe acţiunea legii valorii şi a legii profitului ridicat de monopol. Prin intermediul lui are loc o redistribuire a veniturilor în favoarea monopolurilor şi în detrimentul maselor largi populare. P. de m. este unul din mijloacele principale de asigurare a profitului ridicat de moncpol. — Preţul pămîntului, plată pentru dreptul de a obţine rentă funciară; rentă funciară capitalizată. Deşi pă-mîntul în sine nu are valoare, nefiind un produs al muncii omeneşti, în capitalism, ca urmare a existenţei proprietăţii private asupra pămîntului, acesta devine obiect de cumpărare-vînzare şi deci i se calculează preţ. Mărimea preţului pămîn-tului este determinată de renta anuală pe care o poate da un anumit teren şi de nivelul do-bînzii pe c\re banca o plăteşte pentru depuneii. preţ de cost 1. (în capitalism) Parte din valoarea mărfii care înlocuieşte preţul mijloacelor de producţie consumate şi reţul forţei de muncă între -uinţate (Marx), reprezentînd cheltuielile de producţie capitaliste. 2. (în socialism) Parte din valoarea unei mărfi care exprimă, în formă bănească, cheltuielile efectuate sub forma mijloacelor de producţie consumate şi a muncii pentru sine. P. de c. este o categorie economică a cărei existenţă în socialism este determinată de necesitatea o-biectivă pentru fiecare întreprindere de a-şi recupera cheltuielile efectuate în producţie din vînzarea produselor ei, precum şi din necesitatea de a reuni toate cheltuielile băneşti ale întreprinderii într-o singură categorie (chiar şi unele cheltuieli neproductive care se acoperă din plusprodus, ex. dobînzile, amenzile etc.), în vederea stabilirii eficienţei activităţii ei economice. P. de c. constituie indicatorul cel mai sintetic al activităţii economice a unei întreprinderi, fiind un instrument principal în conducerea planificată a întreprinderilor socialiste, de stimulare a lor în vederea economisirii muncii vii şi materializate. în structura p. de co intră: cheltuieli cu materii prime şi materiale auxiliare, combustibil şi energie, a-mortizări, salarii şi contribuţii asupra salariilor, precum şi alte PREVEDERI SOCIALE 855 PREVERT cheltuieli legate de producţie. Structura p. de c. este diferită de la o ramură la alta, de la o perioadă la alta, ponderea acestor cheltuieli variind de la o categorie de produse la alta în raport cu specificul producţiei şi cu gradul de înzestrare tehnică a muncii. în R.P.R., reducerea p. de c. are o importanţă deosebită, constituind una dintre principalele surse ale creşterii mijloacelor de finanţare, a dezvoltării susţinute a economiei naţionale. Principalele căi de reducere a p. de c. sînt: creşterea productivităţii muncii; micşorarea cheltuielilor materiale pe unitate de produs (reducerea consumurilor specifice, folosirea de înlocuitori pentru materii prime şi materiale scumpe sau deficitare, îmbunătăţirea tehnologiei de fabricaţie etc.); reducerea deşeurilor şi a rebuturilor; îmbunătăţirea folosirii fondurilor fixe; reducerea cheltuielilor administrative-gospodăreşti. Reducerea p. de c. este eficientă în condiţiile sporirii calităţii produselor şi nu în dauna ei, deoarece numai astfel reprezintă o economie reală de muncă socială şi o bază pentru ridicarea nivelului de trai al poporului, în 1965 p, de c. în industria republicană este cu 18% mai mic decît în 1959. în practica noastră economică există mai multe categorii de de c., şi anume a) în funcţie de componentele cheltuielilor: preţ de cost de secţie, care cuprinde cheltuielile pentru materii prime şi materiale auxiliare, pentru salarii directe, pentru întreţinerea utilajului, cheltuielile generale ale secţiei şi pierderile din rebuturi; preţul de cost de uzină, care cuprinde preţul de cost de secţie plus cheltuielile generale ale întreprinderii (salariile personalului administrativ şi de conducere, cheltuielile de întreţinere, do-bînzi etc.); preţul de cost complet comercial, ca£#« cuprinde preţul de cost de uzină plus cheltuielile de desfacere (transport, încărcare, sortare etc.); b) în funcţie de momentul efectuării calculaţiei: preţul de cost planificat, calculat pe baza elementelor de plan, şi preţul de cost efectiv, calculat după fiecare perioadă de plan, pe baza elementelor efective cuprinse în evidenţa întreprinderii; c) în funcţie de obiectul la care se referă: preţul de cost pe unitate de produs, preţul de cost al întregii producţii-marfâ şi preţul de cost al producţiei globale. prevederi sociale, sistem de măsuri privitoare la acor-; darea de asistenţă socială persoanelor care şi-au pierdut definitiv sau temporar capacitatea de muncă (în alte împrejurări decît cele legate de procesul de muncă) sau pe susţinătorul familiei. Acţiunile p.s* sînt îndreptate, de la caz la caz, fie spre întreţinerea celor asistaţi, spre a-i face apţi de muncă prin calificare sau recalificare şi plasare în cîmpul muncii, fie numai spre întreţinerea lor. îni R.P.R., pe linia p. s. este asigu- ' rată acordarea de asistenţă so- : cială de către stat persoanelor cu infirmităţi fizice din naştere sau copilărie, invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi membrilor familiilor acestora, copiilor orfani sau provenind din familii dezorganizate, copiilor sau adulţilor cu deficienţe psihice ireversibile, bătrînilor fără susţinători legali sau fără mijloace de existenţă etc. De asemenea sînt sprijinite prin ajutor familial de stat familiile cu mulţi copii şi mamele singure şi, prin acordarea de alocaţie de stat pentru copii, familiile * cu mulţi copii ori cu salarii mai mici. în 1964, în R.P.R., cheltuielile din bugetul de stat pentru p. s, şi alocaţie de stat pentru copii au reprezentat circa 17% din totalul cheltuielilor pentru acţiuni so-cial-culturale făcute din bugetul de stat V. şi asigurări sociale. prevenit (DR„), învinuit sau inculpat faţă de care s-a luat măsura deţinerii preventive. prevenitor de erupţie (EXPL. PETR.), dispozitiv care se instalează la gura sondei (ataşat la ultima coloană introdusă) şi care se menţine aici în timpul săpării găurii de sondă şi efectuării operaţiilor de pregătire a sondei pentru exploatare, precum şi în cazul lucrărilor de reparaţie la sondă; are rolul de a ţine sub control presiunea în spaţiul inelar dintre coloană şi o altă garnitură de prăjini (de foraj sau instrumentaţie ori coloană interioară de ţevi) şi Prevenitor de erupţie de a asigura închiderea rapidă a sondei în cazul unei manifestări violente care ar produce erupţia liberă, necontrolată a sondei. preventoriu, instituţie medicală în care sînt tratate preventiv persoane predispuse la anumite boli grave (ex. p» pentru copiii predispuşi la tuberculoză). prevenţie (DR.) v. deţinere preventivă o Prevert [ prever/, Jacques (n, 1900), poet francez. Spirit anticonformist, P. a fost, succesiv, adept al mai multor mişcări artistice de avangardă. Face parte din pleiada poeţilor care continuă tradiţia şansone-tei pariziene. Poeziile sale evocă cu un lirism cuceritor farmecul străzilor Parisului, pitorescul cartierelor sale proletare şi iau în derîdere modul de viaţă burghez. Alături de unele influenţe suprarealiste, în versurile ingenioase, pline de vervă şi umor ale iui P. apare inspiraţia folclorică. Dintre volumele saie de poezii se remarcă : „Cuvinte“ (1946), ,,Spectacol“(J951), „Ploaia şi seninul * (1955). Prevert a scris şi scenarii pentru filmele lui Marcel Carne. PREVOST 856 PRIESTLEY Prevost [prevo:], Jean (1901 —1944), prozator şi eseist francez. A participat la mişcarea de rezistenţă franceză, fiind ucis în lupta împotriva ocupanţilor nazişti. Este un reprezentant tipic al celor mai bune tradiţii umaniste ale culturii franceze. Romanele şi eseurile sale („Plăcerile sporturilor**, 1925; „Viaţa lui Montaigne“, 1926; „Creaţia lui Stendhal**, 1942) se remarcă prin sensibilitate, spirit critic şi o deosebită capacitate de analiză psihologică-etică. Prevost D’Exiles [prevo:], Antoine Franpois, abatele (1697 —1763), prozator francez. S-a călugărit în urma unei vieţi de aventuri şi peregrinări. A rămas celebru prin romanul „Manon Lescaut“ (1731, uit. trad. rom. 1962), tablou al decăderii morale a nobilimii feudale, care în acelaşi timp inaugurează exotismul în literatura franceză. Povestea sentimentală a cavalerului Des Grieux, care îşi pierde orice ■demnitate sub impulsul pasiunii oarbe pentru tînăra Manon, i-a inspirat pe compozitorii Massenet şi Puccini. P. a făcut şi numeroase traduceri, prezbiterieni (gr. presbyteros preot**), adepţii unei biserici protestante desprinse din an-glicanism, fundată de reformatorul scoţian puritan John Knox (1505-1572). Înlăturînd ierarhia episcopală, p.au adoptat organizarea, sinodală, care implică egalitatea deplină a slujitorilor cultului bisericilor locale, problemele generale dez-bătîndu -se în sinoade provinciale sau naţionale. In perioada revoluţiei burgheze din Anglia, p. au constituit un partid reli-gios-politic, care reprezenta interesele burgheziei mari şi mijlocii. Biserici ale p. există în Anglia, S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă ş.a. prezbitism (gr. presbytes „bătrîn**; MED.), tulburare de refracţie a ochiului, caracterizată prin aceea că imaginile obiectelor situate la distanţă sînt percepute cu claritate, pe cînd cele ale obiectelor apropiate sînt neclare. P. apare de obicei progresiv, o dată cu înaintarea în vîrstă, din cauza diminuării capacităţii de acomodare a ochiului. prezent (LINGV.), timp al verbului a cărui valoare fundamentală este aceea de a prezenta o acţiune în curs de executare, simultană cu momentul vorbirii, sau o acţiune de durată. La modul indicativ, p. poate avea unele valori speciale: p. istoric (sau dramatic, narativ), prezent cu valoare de perfect; p. etern (sau gnomic), prezent care exprimă adevăruri considerate ca avînd valoare permanentă. Preziosi, Domenico (?— 1882), pictor italian. A călătorit prin România în anii 1867 — 1868, notînd cu spontaneitatea unui excelent desenator şi a-cuarelist aspecte din oraşe, tîr-guri, sate şi scene de muncă („Podul Dîmboviţei**, „Bărăţia**, „Panorama Bucureştiului** ş.a.). împreună cu Carol Popp de Szathmâry, a creat modele pentru albume de cromolito-grafie valoroase pentru autenticitatea lor documentară. prezon (TEHN.) v. şurub prizonier. prezumtiv (lat. prae „înainte** şi sumere „a lua“; LINGV.), mod al verbului care prezintă acţiunea ca presupusă, bănuită, probabilă (ex. vei fi ştiind ta ceva). prezumţie (DR.), concluzie pe care legea sau organul de jurisdicţie o trage cu privire la existenţa unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit în mod direct sau este greu de probat, din existenţa dovedită a unui fapt vecin şi conex cu primul. — P. legală, prezumţie stabilită de lege. — P. simplă, prezumţie stabilită, de la caz la caz, de către organul de jurisdicţie. — P. absolută, prezumţie care nu poate fi răsturnată prin dovada contrară. — P. relativă, prezumţie care poate fi răsturnată prin dovada contrară. Prezumţiile simple sînt întotdeauna relative. — P. de nevinovăţie, principiu de bază în procesul penal socialist, potrivit căruia învinuitul sau inculpatul este considerat nevinovat atîta timp cît vinovăţia lui nu va fi dovedită potrivit normelor stabilite de lege. priaboniân (STRAT.), eocenul superior, caracterizat prin faună de numuliţi, echinide, lameli-branhiate, gasteropode, brio- zoare etc. în R.P.R., depozite p. se găsesc în nord-Yestul bazinului Transilvaniei, în Depresiunea Getică, în zona flişului Carpaţilor Orientali, în Depresiunea Maramureşului etc. Priam (în mitologia greacă), cel din urmă rege al Troiei, soţul Hecubei, tată a numeroşi copii, printre care Hector, Ca-sandra şi Paris. Homer îl reprezintă pe P. ca pe un rege înţelept, care a îndurat cu resemnare calamităţile abătute asupra cetăţii. în momentul cuceririi Troiei de către ahei, P. a fost ucis de Neoptolem, fiul lui Ahile. Priap (în mitologia greacă), fiul lui Dionysos şi al Afroditei. Divinitate protectoare a grădinilor, a viilor şi a rodirii. Personifică virilitatea şi fertilitatea. Prichard [prichrd], Katha-rine Susannah (n. 1883), prozatoare australiană. în scrierile sale a înfăţişat cu o deosebită forţă analitică viaţa şi suferinţele claselor exploatate din Australia. Opera sa cea mai importantă este trilogia minelor de aur australiene: „Furtunoşii ani nouăzeci** (1946), „Ţara auru-lui“ (1948, trad. rom.) şi „Seminţe înaripate** (1950). Pricopanul, culme a Munţilor Măcin din nordul Dobrogii, alcătuită din graniţe. Altitudinea maximă: 467 m (vîrful Ţu-ţuiatul). Exploatări de granit. pridvor (ARHIT.), încăpere care protejează intrarea într-o biserică, precedînd pronaosul. Poate fi închis, în care caz este prevăzut cu ferestre, sau deschis, cu arcade pe stîlpi sau pe coloane. în arhitectura veche românească, laică şi bisericească, p. prezintă mare varietate de forme, fiind de obicei închis în Moldova şi deschis în Tara Românească, unde, în sec. XVII-XVIII, a atins o mare frumuseţe. în arhitectura bisericilor de lemn din Transilvania, p. este uneori construit ca o prispă. Priestley [pri:stli], John Boynton (n. 1894), romancier, dramaturg şi eseist englez. S-a afirmat prin eseuri şi studii asupra literaturii engleze, dedi-cîndu-se apoi creaţiei literare, în cele mai cunoscute romane ale sale, „Prieteni buni“ (1929) şi „Fundătura îngerilor** (1930, PRIESTLEY 857 PRIMI PARĂ trad. rom. 1963), desene cu accente critice viaţa cenuşie a „omului mărunt** din Anglia contemporană. în timpul celui de-al doilea război mondial a publicat opere în care a demascat politica miincheneză a conservatorilor englezi („Camuflaj la Gretley44, 1942). Ca dramaturg e cunoscut prin piesele „Cotitura primejdioasă44 (1932) şi „Arborele familiei Linden“ (1948), în care abordează tema descompunerii morale a familiei burgheze, „ Inspectorul de poliţie*4 (1947, trad. rom.), „Cuşca de sticlă*4 (1956), „Scandaloasa legătură dintre domnul Kettle şi doamna Moon“ (1956, trad. rom.) ş.a. Priestley [prt:stli], Joseph (1733—1804), chimist, fizician J. Priestley şi filozof materialist englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. A descoperit oxigenul (1774) şi a studiat proprietăţile unor gaze, ca oxidul de carbon, protoxidul de azot, amoniacul, bioxidul de sulf etc. A făcut studii în domeniul opticii şi electricităţii şi a inventat aparatură de laborator. P. este un reprezentant de seamă al ramurii materialiste a empirismului englez. El s-a menţinut însă pe poziţiile deismului şia criticat ateismul. în psihologie a fost un reprezentant al a s o c i a ţ i o-n i s m u 1 u i. Ca ideolog de-mocrat-burghez a susţinut dreptul poporului la revoluţie şi a salutat revoluţia franceză. în 1794 reacţiunea a devastat casa şi laboratorul său, silindu-1 să emigreze în S.U.A. Concepţiile lui P. au exercitat o influenţă fecundă asupra iluminismului englez şi american. Prietenii naturii, asociaţie cultural-sportivă muncitorească, întemeiată în 1919. După crearea P.C.R. şi sub conducerea acestuia, asociaţia P.n. s-a dezvoltat ca organizaţie de masă cultural-sportivă muncitorească, organizîndu-se filiale în circa 50 de oraşe şi centre muncitoreşti, care cuprindeau cîteva mii de aderenţi. Paralel cu activitatea sportivă, asociaţia P.n. a desfăşurat şi o remarcabilă activitate cultural-educa-tivă în rîndurile tineretului, or-ganizînd echipe artistice de amatori, cicluri de conferinţe, cercuri de lectură etc. Activitatea asociaţiei P.n. a fost interzisă în anul 1924. prigorie (Merops apiaster), specie de pasăre călătoare, de mărimea unei turturele, dar zveltă, cu ciocul lung, subţire şi puţin curbat în jos, cu coadă lungă şi ascuţită. Pe cap, ceafă şi umerii aripilor este roşie, pe bărbie şi pe mijlocul spatelui galbenă, pe vîrful aripilor şi pe coadă neagră, iar pe piept şi pe pîntece verde-albăstrie. îşi face cuibul în maluri lutoase şi se hrăneşte mai ales cu viespi şi albine, în ţara noastră p. sînt numeroase, mai ales în Dobrogea. Sin. albinărel. primar (lat. primarius, de la primus „cel dintîi**; în trecut), şeful administraţiei şi poliţiei locale şi ofiţerul de stare civilă în comune şi oraşe. primate, ordin de mamifere cuprinzînd lemurienii, maimuţele şi omul, cu membrele capabile să execute mişcări de răsucire spre interior (pronaţie) şi spre exterior (supinaţie), pentadactile, prehensile şi cu degetul mare opozabil. Vederea p. este binoculară, creierul atinge dimensiuni mari, iar scoarţa sa cel mai înalt grad de diferenţiere. P. provin din in-sectivore primitive şi se cunosc încă din paleocen. Primaticcio, Francesco (1504—1570), pictor, sculptor şi arhitect italian, elev al lui Giu-lio Romano. Chemat în 1531 de către regele Franţei, Francisc I, s-a stabilit la Fontainebleau. în Franţa a executat pentru reşedinţele regale (Fontainebleau şi Chambord) pictură monu-mentală-decorativă (în general cu subiecte mitologice) şi sculptură decorativă. Reprezentant al manierismului, a creat o pictură care se distinge prin eleganţă. Dintre tablourile de şevalet se remarcă „Abstinenţa lui Scipio*4. primă 1. (DR., FIN.) Primă de asigurare, sumă pe care asiguratul o plăteşte, periodic sau dintr-o dată, asigurătorului, pentru ca acesta, la rîndul lui, să-i plătească suma asigurată în caz de realizare a împrejurării ce constituie riscul în vederea căruia s-a făcut asigurarea. 2. (EC.) Primă de export, sumă de bani acordată unor întreprinzători şi exportatori la exportarea anumitor mărfuri în scopul măririi capacităţii lor de concurenţă. Se acordă de obicei pentru acoperirea diferenţei dintre preţul intern (mai mare) şi preţul extern (mai mic) al unor mărfuri exportate sau pentru compensarea taxelor de import ridicate fixate de ţările importatoare. Acordarea p. de e. este larg practicată dc guvernele şi uniunile monopoliste dm unele ţări capitaliste şi îmbracă atît forme făţişe, de plată în bani, cît şi diverse forme mascate, ca scutirea de taxe şi de impozite etc. Amploare deosebit de mare capătă practica acordării p. de e. în perioadele „războaielor comerciale44 sau ale d u m-p i n g u r i 1 o r. Acordarea de p. de e. duce, de regulă, la creşterea temporară a producţiei, a exportului, a încasărilor de devize şi la creşterea pe piaţa internă a preţurilor la mărfurile pentru care se acordă. primăvară (ASTR.), perioadă a anului solar cuprinsă între echinocţiul de primăvară (21 martie) şi solstiţiul de vară (22 iunie), în emisfera nordică, şi între echinocţiul de toamnă (23 septembrie) şi solstiţiul de iarnă (22 decembrie), în emisfera sudică a Pămîntului. în timpul p., ziua este la început egală cu noaptea, apoi creşte treptat. primigestă (lat. primus „primul*4 şi gestatio „sarcină*4; MED.), femeie gravidă pentru prima oară. primipâră (lat. primus „primul** şi părere „a naşte*4; MED.), femeie care a avut o sarcină din care a rezultat un copil; femeie la prima naştere. PRIMITIVĂ 858 PRINCIPIU primitivă a unei funcţii reale continue f(x) (MAT.), orice funcţie F(x) a cărei derivată este egală în fiecare punct din intervalul de definiţie al funcţiei Kx) cu valoarea lui /(*) în acelaşi punct. Mulţimea tuturor primitivelor ale unei funcţii Kx) se numeşte integrala nedefinită a lui f(x) şi se notează // sau Jf(x)dx (ex. funcţiile cos x, tu -f cos x, — 3 + cos x sînt p. ale funcţiei f(x) = sin x, *€î(— °o, 4- 00)). primitivi, denumire dată pictorilor din perioada premergătoare Renaşterii. Printre cei mai cunoscuţi p. sînt fraţii L i m-b o u r g, C i m a b u e, D u c-cio di Buoninsegna, G i o 11 o etc. Mulţi dintre pictorii primitivi sînt anonimi. Primo deRivera y Orbaneja [orbaneha], Miguel (1870— 1930), general şi om politic spaniol. A organizat în 1923 o lovitură de stat, instaurînd un regim de dictatură militară (1923—1930). în ianuarie 1930, ca urmare a creşterii mişcării revoluţionare, dictatura lui a fost înlăturată. primogenitură (lat. primus „primul" şi genitus „născut"; DR.), instituţie feudală potrivit căreia cel dintîi născut dintre copiii aceloraşi părinţi dobîn-deşte cu prioritate anumite drepturi ( ex. titluri nobiliare). P. se mai menţine în unele ţări capitaliste. primulacee (Primulaceae), familie de plante erbacee cu frunzele dispuse de obicei în rozetă şi cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe (ex. primula, ciuboţica-cucului, ci-clamenul). primul vertical (ASTR.), cerc mare al sferei cereşti care trece prin punctele est, zenit şi vest şi care are planul său perpendicular pe planul meridian al locului. principat 1. Denumire a orînduirii de stat din Roma antică instituită de August în anul 27 î.e.n. Denumirea provine de la princeps .(principe) „primul care votează** (imperatorul fiind înscris primul pe lista senatorilor). P* însemna, de fapt, concentrarea in rnîimle împăratului a întregii puteri militare, civile şi religioase. Astfel, cleyi formal exprima o dualitate a puterii (senatul .şi principele), p. era, în fond, o orînduire de stat monarhică, ceea ce a devenit şi formal, în sec. al III-lea, prin instituirea de către D i o c 1 e ţ i a n a dominatului. 2. Teritoriu guvernat de un suveran care poartă titlul de principe. P. a constituit un tip de organizare statală frecventă în timpul evului mediu. Principatele Unite, denumirea oficială a Moldovei şi a Ţării Româneşti între 1859, cînd s-a înfăptuit unirea lor într-un singur stat, şi 1862, cînd s-a adoptat numele de România. principe, titlu purtat de conducătorul unui principat, precum şi titlul membrilor unor familii imperiale sau regale. principiu (lat. principi-um ,,început“) 1. (FILOZ.) a) Izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, bază, temei (ex. p. existenţei este, după filozofii materialişti, materia). b) Teză fundamentală, lege (ex. p. terţului exclus). 2. (LOG.). Propoziţie care este folosită ca punct de plecare în demonstrarea unei anumite clase, de propoziţii şi care nu este deductibilă din acestea. 3. (ASTR.) Principiu cosmologic, teză după care universul, indiferent de punctul din care ar fi observat, prezintă aceeaşi înfăţişare; în special se constată pretutindeni deplasarea spre roşu, adică „expansiunea universului", corect spus expansiunea Metagalaxiei. — P. cosmologic perfect, teză după care atît deplasarea în spaţiu cît şi aceea în timp nu ar modifica aspectul general al universului. P.c.p. duce la teoria idealistă a aşa-numitului univers staţionar, după care, o dată cu „expansiunea universului", materia s-ar naşte din nimic, pentru a menţine densitatea universului constantă. 4. (FIZ.) a) Lege generală a naturii sau propoziţie care poate înlocui o astfel de lege, avînd caracter de principiu (2) şi fiind aplicabilă unei clase largi de sisteme fizice sau de fenomene, iără a reflecta însă proprietăţi specifice ale acestora. De exemplu, principiile generale ale fizicii ip« cauzalităţii, p» corespondenţe!, legea conservării ener- giei ş.a.); principiile mecanicii clasice (p. inerţiei, p. independenţei acţiunii forţelor, p. acţiunii şi reacţiunii £.a.); principiile mecanicii cuantice (p. excluziunii, p. incertitudinii ş.a.); cele ‘trei principii ale termodinamicii etc. — Principiul corespondenţei, principiu conform căruia legile unei teorii mai generale sînt astfel formulate, încît la particularizarea lor pentru un anumit fenomen cuprins de teorie (eventual ca un caz-limită) ele coincid cu legile specifice ale fenomenului formulate în cadrul unei teorii mai puţin generale. Astfel, legile mişcării particulelor din mecanica cuantică tind către cele din mecanica clasică atunci cînd valorile acţiunilor care intervin sînt mult mai mari decît constanta lui Planck; legile mişcării corpurilor din mecanica relativistă tind către cele din mecanica clasică atunci cînd vitezele care intervin sînt mult mai mici decît viteza luminii* P.c. reprezintă o condiţie de legătură între diferitele teorii fizice; el poate servi la obţinerea pe cale inductivă a unor legi, prin excluderea alternativelor care nu îl satisfac. —* Principiul independenţei acţiunii forţelor, principiu conform căruia efectul unei forţe asupra unui corp este independent de viteza lui, precum şi de acţiunea altor forţe. Sub forma legii proporţionalităţii forţei şi acceleraţiei, p.i.a.f. a fost descoperit de Galilei şi apoi formulat de Newton ca cea de-a doua lege a dinamicii. — Principiul acţiunii şi reacţiunii, principiu conform căruia oricărei acţiuni îi corespunde totdeauna o reac-ţiune egală şi de sens contrar. P. a. şi r. a fost formulat de Newton ca cea de-a treia lege a dinamicii. — Principiul excluziunii (sau de interdicţie), principiu conform căruia este exclusă posibilitatea ca într-un sistem cuantic să existe două particule cu spin semiîntreg (fermiom) care să aibă simultan aceiaşi ansamblu de numere cuantice; ele trebuie să se deosebească cei puţin prm valoarea unui număr cuantic. Principiul excluziunii a rost formulat de W. Pauli (1925). •— Principiul incertitudinii^ principiu PRINDERE 859 PRI SMĂ care limitează aplicarea noţiunilor din fizica clasică la fenomenele microcosmului şi care se exprimă matematic prin relaţiile de nedeterminare. b) Propoziţie care, la data enunţării ei, a fost considerată un principiu (a) şi care, prin tradiţie, îşi păstrează humele de p. chiar dacă a căpătat între timp o deducţie sau o demonstraţie pe baza altor p. De exemplu, p. lui Arhimede, legea lui Pascal, p. lui Huygens, p. lui Le Cha-telier, p. peretelui rece, p. de combinare etc. — Principiul peretelui rece, principiu din fizica moleculară conform căruia, într-un vas. ai cărui pereţi nu au toţi aceeaşi temperatură, presiunea vaporilor aflaţi în echilibru cu lichidul din care provin este egală cu tensiunea de vapori corespunzătoare temperaturii celui mai rece perete al vasului. — P. de combinare, principiu conform căruia frecvenţele liniilor din seriile spectrale se obţin combinînd doi cîte doi termenii spectrali ai sistemului atomic care emite sau absoarbe. P. de c. a fost descoperit de H. L. Ritz (1908) şi a constituit o etapă importantă spre elaborarea modelului atomic al lui Bohr. 5. (CHIM.) Principiu activ, substanţă existentă într-un produs de origine animală sau vegetală, care imprimă un caracter specific acelui produs (ex. alcaloizii din* opiu reprezintă p.a. al acestuia). prindere (ELT.), intrare în regim de funcţionare stabilă a unui generator sincron ia conectarea lui în paralel cu altul sau cu o reţea de curent alternativ; se produce numai dacă sînt îndeplinite condiţiile de sincronizare. Se mai numeşte şi acroşare. prioritate (DR.) 1. V. preferinţă, drept de . 2. Drept al creatorilor de invenţii, modele sau mărci, care au fost înregistrate, de a nu le mai fi opozabilă nici o altă cerere înregistrată ulterior. în temeiul unor convenţii internaţionale, înregistrarea făcută într-una din ţările participante la convenţie conferă, înăuntrul unui anumit termen, un drept de prioritate faţă de orice înregistrare făcută în oricare altă ţară, parte la convenţie, înăuntrul acelui termen. prisâcă (ZOOTEHN.) v. stupină. prisăcărit (IST.), dare pe prisăci (stupine), instituită în Moldova de Mihai Racoviţă în a doua sa domnie (1715—1726). A fost desfiinţată de Grigor.e al II-lea Ghica în prima sa domnie (1726—1733). Priscianus (sfîrşitul sec. V— sec. VI), gramatic latin originar din Cezareea. A fost profesor de limba latină la Constantinopol. A scris numeroase lucrări de metrică şi de retorică, precum şi o celebră gramatică a limbii latine, Institutio de arte grammatica (în 18 cărţi), cea mai completă lucrare de acest fel din antichitate. priscol (FARM.), substanţă medicamentoasă, derivat al his-taminei, care se prezintă sub formă de cristale incolore, foarte solubile în apă. Are acţiune vasodilatatoare puternică şi se utilizează în tratamentul arteritelor, în spasme ale arterelor periferice etc. Se mai numeşte şi perifen. Priscus (sec. VI —VII), general bizantin. A obţinut victorii asupra avarilor în două lupte care s-au desfăşurat în Banat (593 şi 601). Priscus (c. 410—473), om politic şi cronicar bizantin, însărcinat de împăratul Teo-dosie al II-lea (448) cu o solie la curtea lui Attila, a scris, după aceea, „Istoria Imperiului bizantin şi Attila“, lucrare valoroasă prin ştirile referitoare la organizarea politică şi la etnografia hunilor. Opera sa mai cuprinde ştiri despre ausoni şi despre românii din nordul Dunării în perioada mi-graţiunilor. Din opera istorică a lui Priscus au rămas numai fragmente, compilate de cronicarul bizantin Constantin Porfirogenetul. prislop (GEOGR.), denumire dată în unele regiuni carpatice păsurilor de înălţime, de forma şeilor sau curmăturilor, care separă culmi muntoase. Prislop, trecătoare în Carpaţii Orientali, situată între culmile sud-estice ale Munţilor Maramureşului şi culmile nord-vestice ale Munţilor Rodnei. Face trecerea între bazinele rîu- rilor Bistriţa Aurie şi Vişeu. Altitudinea: 1414 m. prismă (gr. prisma, de la prizein „a tăia“) 1. (MAT.) Poliedru cu două feţe paralele şi egale (baze) şi cu celelalte feţe Ef Prismă oblică (feţe laterale) paralelograme paralele cu o dreaptă dată. Diferitele denumiri ale p. sînt în strînsă legătură cu bazele (ex. p. cu bazele triunghiuri se numesc p. triunghiulare, cele cu bazele pentago^fne, p. pentago-nale etc.). — P. dreaptă, prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. — P. oblică, prismă cu muchiile laterale o^ blice. 2. (FIZ.) Piesă optică constituită dintr-o substanţă transparentă (sticlă, cuarţ etc.), avînd cel mai adesea forma unei prisme geometrice. După funcţia roşu podocobu go/ben verde o/bostru inc/jgo vio/ef 6. C. Prisme optice a — de dispersie; b — cu reflexie totală; c — polarizoare pe care o îndeplinesc, deosebim: p. de dispersie, p. de reflexie, p. polarizoare etc. —P. de dispersie, prismă bazată pe fenomenul de dispersie, folosită în instrumentele spectrale pentru descompunerea luminii în PRISPĂ 860 PRIZĂ radiaţiile monocromatice componente. Materialul din care este construită p. de d. determină domeniul său de lucru (vizibil, ultraviolet, infraroşu). P. de d. pot fi: cu deviaţie, la care fasciculul luminos emergent face un unghi cu fasciculul incident, sau cu viziune directă, la care fasciculul emergent se află în prelungirea fasciculului incident. — P. de reflexie, prismă care prin una sau mai multe reflexii realizează fie schimbarea direcţiei razelor de lumină incidente, fie redresarea sau răsturnarea unei imagini. Se utilizează la numeroase instrumente optice, ca: periscopul, aparatul de fotografiat, binoclul, microscopul etc. Cea mai cunoscută p. de r. este p. cu reflexie totală.—P. polarizoare, polarizor alcătuit de obicei din două prisme alipite, confecţionate din materiale bi-refringente. în prisma polarizoare se realizează separarea razelor ordinară şi extraordinară şi, eventual, se elimină una dintre aceste raze. Cea mai cunoscută dintre prismele polarizoare este n i c o 1 u 1. prispă (ARHIT.), terasă îngustă, mai mult sau mai puţin înălţată deasupra terenului (după regiune), pardosită cu lut sau Detaliu de prispă din nordul Olteniei cu scînduri şi mărginită uneori de un pălimar sau de un zid scund. Specifică locuinţelor populare româneşti, p. se întinde de obicei de-a lungul peretelui din faţă al casei. pristâv (în evul mediu, în ţările române) 1. Crainic care anunţa ştirile oficiale. 2. Ştire, ordin, poruncă anunţată de pristav (1). 3. Denumire a vătafului de pe o moşie boierească. Prişvin, Mihail Mihailovici (1873—1954), scriitor sovietic rus. în povestirile sale a zugrăvit cu sensibilitate farmecul şi pitorescul naturii ruseşti („în ţinutul păsărilor nesperiate“; „Kolobok**; „Cămara soarelui*4, trad. rom.; „Desişul de catar-ge*\ trad. rom.). Romanul său autobiografic „Lanţul lui Kaş-cei“( 1927) înfăţişează dificultăţile formării unui artist în condiţiile Rusiei ţariste, iar romanul-basm „Drumul împăratului*4 (1957, trad. rom.), patosul muncii creatoare a constructorilor socialismului. pritocul vinului (VITI-CULT.), separare a drojdiei de vin după depozitarea acesteia pe fundul recipientelor. Se face la anumite intervale de timp după prelucrarea şi fermentarea mustului de struguri. Pritt, Denis Nowell (n. 1887), jurist, om politic şi publicist englez. A desfăşurat o activitate susţinută pentru a-părarea păcii şi democraţiei. A apărat într-o serie de procese, în numeroase ţări, luptători progresişti. Preşedinte activ, apoi preşedinte de onoare al Asociaţiei internaţionale a juriştilor democraţi, membru în Consiliul Mondial al Păcii şi preşedinte de onoare al Comitetului Executiv al Asociaţiei de prietenie anglo-română. Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare** (1954). privai (GEOGR.), gîrlă din regiunea inundabilă a Dunării, care face legătura între braţele Dunării şi depresiunile lacustre dintre braţe. privativ (LINGV.; despre afi-xe), care exprimă lipsa, excluderea (ex. a- din amoral este un prefix p.)* privighetoare, nume dat unor păsări de talie mijlocie care aparţin unor familii din ordinul pasenformelor. P. sînt păsări călătoare, răspîndite în centrul şi în nordul Europei şi în Asia Mică; majoritatea lor cîntă frumos. îşi fac cuibul în frunzişul copacilor şi în tufişuri şi se hrănesc cu insecte, distrugînd mari cantităţi de omizi, larve şi insecte dăunătoare. La noi în ţară trăiesc speciile p. roşie (Luscinia mega~ rhynchos), Luscinia luscinia etc. privilegiu 1. (IST.) Avantaj, scutire de obligaţii căţre stat şi distincţii sociale, acordate unei persoane, unui grup de persoane sau unei clase sociale, oraşelor şi mănăstirilor de suveranii din vremea feudalismului. 2. (DR.) Drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat celorlalţi creditori, chiar ipotecari, în virtutea calităţii creanţei sale. V. şi p r e-f e r i n ţ ă, drept de preferinţă. priză11. (ELT.) a) Dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează, prin intermediul unei fişe de curent, legătura amovibilă a unui receptor la o reţea electrică. Uzual se construiesc p. bipolare de 250 V; 10 A şi p. tri-polare de 380 şi 500 V; 10; 25 şi 60 A. b) Priză de pămînt, dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează o legătură electrică directă cu pămîntul a unor puncte ale unor reţele sau circuite electrice (pentru a se obţine anumite circulaţii de curenţi necesare în exploatare) sau a părţilor conductoare ale instalaţiilor de protecţie şi ale carcaselor maşinilor şi aparatelor electrice (în scopul protecţiei contra pericolului de electrocutare). Se compune din-tr-unul sau mai mulţi electrozi aşezaţi în sol şi din conductoare de legătură a electrozilor cu bornele sau piesele care trebuie legate la pămînt ale instalaţiei. 2. (TEHN.) Parte dintr-o construcţie, dintr-un a-parat sau dintr-o maşină, care serveşte la conducerea unui fluid în afara sau în interiorul acestora. — P. de abur a) Piesă de legătură montată pe un cazan de abur sau pe o conductă de abur, prin care se conduce aburul la o maşină termică cu abur sau la o instalaţie de încălzire cu abur. b) Secţiune de ieşire a unei părţi din aburul care circulă prin turbinele cu abur (aburul prelevat), la care se racordează o conductă prin care aburul este condus la o instalaţie de încălzire cu abur. — P. de aer, deschizătură în peretele unei încăperi prin care se aspiră din exterior aerul necesar aerisirii încăperii. — (HIDROTEHN.) P. de apă, construcţie hidrotehnică destinată captării şi devierii unui debit de apă dintr-o sursă (rîu, lac, mare etc.). PRIZĂ 861 PROBLEMA AGRARĂ priză2 (CONSTR.), fenomen de transformare a amestecurilor de lianţi şi apă din stare plastică în stare rigidă, datorită unor reacţii chimice între lianţi şi apă şi transformărilor fizice pe care le suferă în continuare produsele de reacţie. După durata timpului de p. (determinată cu prizometre) se deosebesc cimenturi cu p. lentă, cu p. rapidă sau cu p. normală. prizonier de război, persoană căzută în puterea inamicului şi pe care acesta o reţine pentru a o împiedica să participe la ostilităţi. P* de r. beneficiază de un anumit regim juridic care este destinat să asigure tratamentul lor uman, regim stabilit prin convenţii internaţionale (ex. convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război). în a-ceste convenţii se prevăd şi categoriile de persoane considerate p. de r., cum sînt: membrii forţelor armate ale părţilor beligerante, membrii miliţiilor populare, ai detaşamentelor de voluntari, ai mişcării organizate de partizani etc. Prjevalski, Nikolai Mihai-lovici (1839—1888), mare explorator rus, cercetător al Asiei centrale şi estice. în 1868— 1869 a studiat ţinutul Ussuri din Extremul Orient. între 1870 şi 1885 a întreprins patru importante expediţii, străbă-tînd întreaga suprafaţă cuprinsă între Pamir, Altai, Marele Hingaji şi Kunlun; a făcut observaţii preţioase în special în deşertul Gobi şi în Tibet, tre-cînd pe hărţi întinse regiuni care pînă la el nu fuseseră cunoscute. A descoperit calul sălbatic care îi poartă numele şi cămila sălbatică. pro-1 (gr. pro ,,înainte“), element de compunere cu sensul „înainte, anterior** (ex. prolog, pronostic). pro-2 (lat. pro „pentru**), element de compunere cu sensul „pentru, în loc de“ (ex. profascist, pronume). probabilitate (MAT.), funcţie pozitivă de evenimente, avînd proprietăţile unei măsuri relativizate la evenimentul total, considerat ca eveniment sigur. Această noţiune este matematizarea unui concept intuitiv în strînsă legătură cu felu- ritele aspecte ale experienţei. P. dă o măsură relativă a informaţiilor pe care le avem despre un eveniment încadrat într-un sistem, aşa cum temperatura dă o măsură a cantităţii de căldură a unui corp. în unele sisteme de evenimente, p. le caracterizează structura. După Bernoulli şi teoria clasică a probabilităţilor, ea reprezintă raportul dintre numărul cazurilor favorabile şi cele posibile. în practica statistică, p. evenimentului A este o frecvenţă, limită a raportului dintre numărul experienţelor ce dau evenimentul A faţă de numărul total al experienţelor. P. este noţiunea fundamentală a disci-plinii matematice numite caU cuiul (teoria) probabilităţilor (ex. p. ca dintr-o urnă care conţine numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6 să extragem un număr divizibil 3 I cu 2 este egală cu - = —» fiindcă 6 2 în urnă sînt trei numere pare faţă de cele şase considerate). probar de litere (poligr.), album cu modele de litere şi de cifre, folosit în întreprinderile poligrafice pentru culegerea diverselor lucrări. P. de 1. cuprinde principalele familii, subfamilii şi caractere de litere, aranjate în general după mărime (corpuri de litere). probarea zăcămintelor (GEOL., IND. EXTR.), totalitatea operaţiilor (recoltare, prelucrare, analizare) prin care se stabileşte calitatea unei substanţe minerale utile dintr-un zăcă-mînt în cursul lucrărilor de prospectare, explorare şi exploatare. După obiectul analizei, probele pot fi mineralogice, chimice, globale şi tehnologice. problema agrară, problema relaţiilor agrare, a claselor şi luptei de clasă la sate; ea a apărut o dată cu proprietatea privată asupra pămîntului şi nu-şi găseşte rezolvarea deplină decît în socialism. P. a. este caracterizată prin procesul de exploatare a ţărănimii, de diferenţiere şi de ruinare a producătorilor cu gospodării mici şi mijlocii, prin lupta permanentă şi tot mai aprigă a ţărănimii pentru pămînt. Conţinutul p.a. diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de structura economică şi socială a orînduirii respective, de raportul forţelor de clasă şi de caracterul relaţiilor agrare. Lupta ţărănimii aservite împotriva exploatării şi asupririi feudale a constituit conţinutul esenţial al acestei probleme în o-rînduirea feudală. Statornicirea modului de producţie capitalist n-a rezolvat însă pe deplin p.a. în ţările în care dezvoltarea capitalismului în agricultură a avut loc pe aşa-numita cale prusacă, s-au menţinut importante aspecte ale problemei a-grare de natură antifeudală, care se împletesc cu aspecte proprii epocii capitalismului. Dezvoltarea capitalismului în agricultură adînceşte p. a., datorită concurenţei marilor gospodării capitaliste, crizelor agrare de lungă durată, înmulţirii formelor de exploatare a ţărănimii, printre altele prin politica preţurilor (scăzute la produsele agricole şi ridicate la produsele industriale) dusă de burghezia industrială şi comercială, prin politica fiscală a statului capitalist, prin camăta şi ipotecile impuse de bănci, adîncind astfel opoziţia dintre oraş şi sat la care contribuie şi menţinerea populaţiei rurale în situaţia de înapoiere culturală, existenţa unor discriminări politice faţă de ţărănime etc. în imperialism se accentuează concentrarea proprietăţii asupra pămîntului în mîinile exploatatorilor, ruinarea micilor gospodării agricole, creşte suprapopulaţia agricolă etc. în ţările coloniale, p. a. cunoaşte o deosebită ascuţime, datorită menţinerii relaţiilor feudale şi chiar prefeudale la sate, agravate de formele coloniale de asuprire. în aceste ţări, lupta ţărănimii pentru pămînt se împleteşte cu lupta împotriva colonialismului. în ţările recent eliberate de sub jugul colonial, o importanţă primordială pentru consolidarea independenţei lor, alături de celelalte măsuri gene-ral-democratice, o are înfăptuirea transformărilor agrare în interesul ţărănimii, lichidarea rămăşiţelor feudale. Fără profunde transformări agrare nu poate fi rezolvată problema alimentară, nu pot fi lichidate toate rămăşiţele medievale care încătuşează dezvoltarea forţelor PROBLEMA AGRARA 862 PROBLEMA NAŢIONALĂ de producţie în agricultură, înlăturarea oricăror forme de exploatare în agricultură poate fi realizată numai prin făurirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănime, sub conducerea clasei muncitoare în frunte cu partidul său marxist-leninist, în lupta pentru victoria revoluţiei şi construcţiei socialiste. In procesul de construire a socialismului, p.a. este pe deplin şi definitiv rezolvată prin înfăptuirea de reforme agrare democratice, prin lichidarea claselor exploatatoare şi a exploatării satului de către oraş, prin transformarea socialistă a agriculturii. In ţara noastră, prin înfăptuirea reformei agrare din 1945, pămîntul a devenit un bun al celor ce-1 muncesc, relaţiile a-şţrare s-au schimbat radical, încheierea cooperativizării a-griculturii (1962) a însemnat eliberarea pentru totdeauna de exploatare a ţărănimii, schimbarea structurii de clasă la sate, a creat condiţii pentru avîntul forţelor de producţie în agricultură, pentru creşterea continuă a producţiei agricole şi ridicarea nivelului de trai al ţărănimii. V. şi agricultură; ţărănime. „Problema agrară şi «criticii lui Marx»44, lucrare a lui V.I. Lenin care reuneşte o serie de articole, scrise în 1901 şi 1907, consacrate apărării şi dezvoltării teoriei marxiste cu privire la problema agrară şi elaborării bazelor teoretice ale programului agrar al partidului clasei muncitoare. Gombătînd teoriile susţinute de David, Hertz, Bulgakov, Cernov ş.a., care încercau să revizuiască învăţătura marxistă în problema agrară, Lenin, pe baza unui bogat material statistic, demonstrează că şi în agricultură, cu toate particularităţile ei, acţionează legile proprii economiei capitaliste, demonstrează conţinutul neştiinţific al „legii fertilităţii descrescînde a solului44, apără şi dezvoltă teoria marxistă a rentei funciare, dezvăluind pe această bază contradicţiile de clasă la sate. Tot în această lucrare este analizată şi problema înlăturării opoziţiei dintre oraş şi sat. Pe baza acestei analize multilaterale a problemei agrare, Lenin a demonstrat necesitatea unirii luptei ţărănimii muncitoare cu lupta clasei muncitoare, sub conducerea partidului marxist-leni-nist, pentru înlocuirea revoluţionară a capitalismului cu socialismul. problema fundamentală a filozofiei, problema raportului dintre existenţă şi conştiinţă, dintre materie şi gîndire, prezentă explicit sau implicit în orice concepţie filozofică şi evidenţiată de F. Engels în opera sa „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane44. Rezolvarea acestei probleme oferă criteriul obiectiv, riguros ştiinţific, pentru împărţirea filozofilor în dDuă mari tabere opuse: materia- lismul, care consideră că materia este factorul primordial, că realitatea obiectivă este independentă de conştiinţă şi anterioară "acesteia, iar conştiinţa factor secund, derivat, care reflectă materia, şi idealismul, care consideră conştiinţa ca factor primordial, determinant. De modul în care este rezolvată p. f. a f. depinde rezolvarea tuturor celorlalte probleme ale filozofiei. Rezolvarea materialistă a acestei probleme constituie premisa abordării ştiinţifice a realităţii obiective. Răspunsul consecvent la p. f. a f. implică fie monismul materialist, fie monismul idealist, ceea ce exclude în principiu posibilitatea unei a treia linii în filozofie, deasupra materialismului şi idealismului. Răspunsul inconsecvent, eclectic, dă naştere dualismului şi pluralismului. Pe lîngă latura sa principală, ontologică, p. f. a f* are şi o latură gnoseologică: problema cognoscibilităţii lumii, a autenticităţii cunoştinţelor noastre despre lume, a capacităţii minţii omeneşti de a reflecta lumea în mod veridic. La această problemă, materia-liştii dau întotdeauna un răspuns afirmativ, în timp ce o parte dintre idealişti se situează pe poziţiile scepticismu- 1 u i, care pune la îndoială autenticitatea cunoştinţelor noastre, sau ale agnosticismului, care neagă posibilitatea cunoaşterii lumii. Stabilirea p. f. a f. constituie un fir călăuzitor pentru studierea istoriei filozofiei, contribuind la transformarea acesteia într-o ştiinţă adevărată. problema naţională, problemă social-politică apărută în procesul istoric al închegării şi dezvoltării naţiunii burgheze. Fondul problemei naţionale constă în asuprirea de către o naţiune, dominantă din punct de vedere economic şi politic, a altor naţiuni, popoare subjugate, naţionalităţi dominate, şi în lupta acestora pentru dobîn-direa libertăţii, independenţei şi suveranităţii naţionale sau, respectiv, a egalităţii în drepturi cu naţiunea majoritară. Cauza asupririi naţionale rezidă în însăşi existenţa capitalismului, a exploatării capitaliste, care determină burghezia naţiunii dominante să tindă la consolidarea şi extinderea nelimitată a dominaţiei ei de clasă exploatatoare. In cursul dezvoltării capitalismului au apărut, în domeniul problemei naţionale, două tendinţe istorice obiective: tendinţa de constituire a unor naţiuni suverane şi independente prin scuturarea jugului asupririi naţionale şi tendinţa de sfărî-mare a barierelor naţionale şi de creare a unor relaţii economice şi politice internaţionale, realizate, îndeosebi în epoca imperialismului, prin violenţă, războaie de cucerire, acaparări teritoriale, înrobire economică şi politică, subjugare colonială, împotriva asupririi şi subjugării naţionale se nasc mişcări de eliberare naţională, războaie de apărare şi eliberare naţională, răscoale şi revoluţii cu caracter naţional. In epoca capitalismului premonopolist, problema naţională s-a pus mai cu seamă în procesul formării în Europa a unor state multinaţionale (Austro-Ungaria, Rusia ţaristă), înglobînd, sub dominaţia unor naţiuni mai dezvoltate, naţiuni, naţionalităţi şi popoare mai puţin dezvoltate din punct de vedere capitalist, supunîndu-le unei stări de dependenţă, de subjugare şi sugrumînd tendinţa lor de dezvoltare naţională independentă. Problema naţională se punea în epoca respectivă şi în Peninsula Balcanică, unde dezvoltarea sta- PROBLEMA NAŢIONALĂ 863 PROBLEME ECONOMICE telor naţionale a fost condiţionată de scuturarea jugului feudal otoman. Dezvoltarea naţiunilor în Occidentul Europei (Anglia, Franţa, Italia etc.) a dat şi ea naştere, în unele cazuri, unor contradicţii naţionale izvorîte din încorporarea unor teritorii străine sau a unor grupuri naţionale distincte în cadrul diferitelor state naţionale. Ca urmare a acestor cauze, pînă în epoca imperialistă problema naţională era cu deosebire o problemă europeană, privind închegarea şi dezvoltarea independentă a unor popoare, ca: polonezii, cehii, românii, sîrbii, irlandezii, finlandezii etc. Epoca imperialismului a generat noi aspecte ale problemei naţionale. Prin lupta puterilor imperialiste pentru dominaţia mondială, prin subjugarea şi exploatarea popoarelor coloniale şi semicoloniale, problema naţională a depăşit cadrul unor state multinaţionale, devenind o problemă internaţională. In imperialism, statele capitaliste posesoare de colonii devin izvorul asupririi naţional-coloniale, problema naţională transformîndu-se în problema naţional-colonială, în problema eliberării popoarelor coloniale şi dependente de sub jugul colonialist. Ca urmare a formării şi dezvoltării relaţiilor capitaliste în ţările coloniale şi dependente, se dezvoltă în aceste ţări forţe sociale anti-imperialiste, ia naştere m i ş-carea de eliberare naţional-colonială a popoarelor asuprite, care în epoca contemporană a devenit o uriaşă forţă progresistă. Prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului sub presiunea mişcării de eliberare naţională constituie o trăsătură esenţială a agravării crizei generale a capitalismului. Rezolvarea problemei naţionale se realizează pe deplin numai în condiţiile orîn-duirii socialiste prin lichidarea relaţiilor capitaliste, care generează, prin natura lor, asuprirea naţională şi contradicţiile între naţiuni. Marxism-leninismul consideră problema naţională ca o problemă subordonată revoluţiei proletare şi dictaturii proletariatului. Luptînd pentru răsturnarea burgheziei şi lichidarea exploatării, proletariatul luptă şi pentru lichidarea cauzelor asupririi şi învrăjbirii naţionale. La baza politicii partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a statelor socialiste în problema naţională stă programul marxist-leninist de rezolvare a problemei naţionale, întemeiat pe trei principii fundamentale: inter- naţionalismul proletar, egalitatea în drepturi a naţiunilor şi dreptul naţiunilor la autodeterminare. Dînd viaţă acestor principii, partidele marxist-leniniste din ţările socialiste au rezolvat, în funcţie de condiţiile specifice din fiecare ţară, problema naţională. Revoluţia şi construcţia socialismului eliberează naţiunile de sub dominaţia burgheziei. 0 dată cu lichidarea exploatării omului de către om este lichidată şi asuprirea naţională, se creează condiţiile pentru formarea naţiunilor socialiste. Înlăturînd de la conducerea statului şi a naţiunii burghezia, purtătoarea ideologiei şi politicii naţionaliste şi şovine, clasa muncitoare, clasă conducătoare a statului şi a naţiunii socialiste, promovează o nouă politică naţională, întemeiată pe principiile marxism-le-ninismului, ale patriotismului şi internaţionalismului socialist, ale egalităţii, respectului reciproc, ale colaborării şi întrajutorării frăţeşti între popoare şi naţiuni libere şi suverane, în R.P.R., stat naţional unitar, împreună cu naţiunea română, care formează majoritatea co-vîrşitoare a populaţiei, convieţuieşte şi un număr de naţionalităţi conlocuitoare. Ca urmare a înfăptuirii consecvente a politicii marxist-le-niniste a P.M.R. în procesul construirii socialismului, problema naţională a fost definitiv rezolvată, a fost înfăptuită deplina egalitate în drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare cu poporul român în toate domeniile vieţii de stat, economice şi culturale. Cetăţenii R.P.R., fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, sînt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale. Statul garantează egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Nici o îngrădire a acestor drepturi şi nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei nu sînt îngăduite. Orice manifestare avînd ca scop stabilirea unor asemenea îngrădiri, propaganda naţionalist-şovină, a-ţîţarea urii de rasă sau naţionale sînt pedepsite prin lege. în ţara noastră, naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţămîntul de toate gradele în limba proprie. în raioanele locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cfea română, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rîndul acesteia sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale. Rezolvarea problemei naţionale în R.P.R. are drept temelie trainică cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare, victoria relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie, victoria ideologiei marxist-leniniste. Oamenii muncii români şi cei de alte naţionalităţi muncesc înfrăţiţi pentru desăvîrşirea construcţiei socialismului în R.P.R., patria lor comună. Ca rezultat al rezolvării marxist-leniniste a problemei naţionale se dezvoltă continuu prietenia frăţească şi unitatea indestructibilă a oamenilor muncii din Republica Populară Română. „Probleme agricole", revistă lunară de ştiinţă şi practică agricolă, editată de Consiliul Superior al Agriculturii din R.P. Română. Apare din 1949. „Probleme ale păcii şi socialismului", revistă teoretică şi informativă a partidelor comuniste şi muncitoreşti, editată în urma hotărîrii Consfătuirii reprezentanţilor unor partide comuniste şi muncitoreşti care a avut loc la Praga în martie 1958. Revista, a cărei redacţie centrală este Ia Praga, apare din septembrie 1958, în diferite limbi. „Probleme economice*, revistă lunară de studii şi documentare a Institutului de cer- PROB OSC1DIEN1 864 PROCLAMAŢIA de la islaz cetări economice al Academiei R.P.R. şi a Societăţii de ştiinţe economice din R.P.R. Şi-a început apariţia ca organ al Consiliului Superior Economic, în 1948. proboscidieni (gr. proboskis „trompă“), ordin de mamifere cu buza anterioară şi nasul puternic dezvoltate, unite între ele astfel încît formează o trompă mobilă, care funcţionează ca organ tactil, olfactiv şi de apucare. P. nu au caninii inferiori, iar a doua pereche de incisivi este transformată în colţi lungi (defense), constituiţi din fildeş. Trăiesc în Africa şi în sudul Asiei (ex. elefanţii). Probus, Marcus Valerius (a doua jum. a sec. I — începutul sec. II e.n.), gramatic şi filolog latin. A adnotat critic, după modelul şcolii alexandrine, operele scriitorilor latini Teren-ţiu, Lucreţiu, Virgiliu, Ho-raţiu şi Persius. Proca, Alexandru (1897— 1955), fizician român; şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii ştiinţifice la Paris. Autor a numeroase lucrări de fizică teoretică în domeniile particulelor elementare, mecanicii cuantice, radioactivităţii, fizicii relativiste etc. A stabilit ecuaţiile cîmpului mezonic vectorial şi a prevăzut teoretic posibilitatea existenţei mezo-nilor. Op. pr.: „Integrale prime în mişcarea mezonului“ (1941), „Particule de foarte mare viteză în mecanica spinorială“ (1955). Proca, Gheorghe (1867— 1943), medic român. A fost profesor la facultăţile de medicină din Iaşi şi Bucureşti. S-a ocupat de unele probleme de epidemiologie (infecţiile cu ba-cili coli, epizootia aftoasă etc.), precum şi de problema tuberculozei. P. a acordat o mare atenţie problemelor de igienă socială, în special problemei hranei ţăranului. Op. pr.: „Problemele epidemiologiei“ (1901), „Statistica tuberculozei în Bucu-reşti“ (1906), „Metodele igienii sociale** (1919). procaină (FARM.) v. novo-caină. procedură (DR.), totalitatea actelor şi formelor îndeplinite, în cadrul activităţii desfăşurate de un organ de jurisdicţie, de executare sau de un alt organ al administraţiei de stat în vederea rezolvării unei cereri sau a executării unei hotărîri. — P. completă, procedură referitoare la chemarea unei persoane în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală, procedură îndeplinită cu respectarea dispoziţiilor legii. P, c. permite să se treacă la dezbaterea pricinii de către organul de jurisdicţie. — P. succesorală, procedură desfăşurată de notariatul de stat în vederea luării, cînd este cazul, a măsurilor de conservare a . bunurilor succesorale, a stabilirii numărului şi calităţii moştenitorilor, precum şi a părţii ce le revine dm bunurile succesorale, sau a stabilirii faptului că succesiunea este vacantă neexistînd un moştenitor care s-o fi acceptat. procent (lat. pro „pentru*4 şi centum „o sută“; MAT.), a suta parte dintr-o cantitate. Se notează cu simbolul % (ex. 5% dintr-o lungime de 3 m reprezintă lungimea de 0,15 m sau 15 cm). Sin. sutime. — (CONSTR.) P. de armare raportul (exprimat în procente) dintre aria secţiunii transversale a armăturii de rezistenţă dintr-o piesă de beton armat şi aria totală a secţiunii transversale a piesei. proces 1, Şir de operaţii sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, o transformare etc. — (TEHN.) P. de fabri-caţie, totalitatea proceselor folosite pentru transformarea materiilor prime şi semifabricatelor în produse finite. — (TEHN.) P. tehnologic, proces de fabricaţie sau parte a acestuia care cuprinde totalitatea operaţiilor în decursul cărora materiile prime, materialele semifabricate, piesele, ansamblurile etc. se transformă în produse finite prin modificarea dimensiunilor, aspectului, formei, stării sau poziţiei lor relative. în construcţia de maşini, cele mai răspîndite p. t. sînt: turnarea, forjarea, matriţarea, sudarea şi lipirea, prelucrarea la maşini-unelte, prelucrare de lăcătuşărie, nituirea, tratamentul termic, vopsirea. — (CHIM.) P. chimic, proces de transformare a unor substanţe datorită reacţiilor chimice care au loc. 2. (DR.) a) Proces civil, activitate de soluţionare a litigiilor civile şi de executare a hotărîrilor pronunţate cu privire la acestea, activitate desfăşurată de organele de jurisdicţie, de organele de executare, de părţi şi de alte persoane sau organe în vederea realizării sau stabilirii prin hotă-rîre a unor drepturi civile sau a executăm hotărîrii obţinute. Principiile fundamentale ale p.e. în R.P.R. sînt: principiul legalităţii, al adevărului material, al egalităţii în drepturi a părţilor, al publicităţii, al oralităţii, al contradictorialităţii, al rolului activ al judecătorului, al disponibilităţii, al nemijlocirii şi al continuităţii, b) Proces penal, activitate desfăşurată de organele judiciare, de părţi şi de celelalte persoane care participă într-o cauză penală, în vederea stabilirii faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţionării infractorilor. Principiile fundamentale ale p.p. în R.P.R. sînt: al legalităţii, al adevărului material (obiectiv), al oficialităţii, al publicităţii, al oralităţii, al rolului activ al judecătorului, al contradictorialităţii, al asigurării pentru inculpat a dreptului de apărare, al nemijlocirii, al rapidităţii. Prezumţia de nevinovăţie constituie o regulă de bază în p. p. din R.P.R. Procion (ASTR.), stea de mărimea stelară 0,5;a din constelaţia Cîinele Mic, aflată la 11 ani-lumină de noi. V. şi C î i n e 1 e Mic. Proclamaţia de la Islaz, denumirea curentă a programului revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească; aprobarea ei la 9/21 iunie 1848, la Islaz de către masele ţărăneşti a marcat începutul revoluţiei. Proclamaţia, elaborată de Comitetul revoluţionar pe baza unui program întocmit în martie 1848, la Paris, de Nicolaie Bălcescu, cuprindea, în 22 de puncte, revendicările maselor populare şi ale burgheziei şi boierimii liberale privind desfiinţarea privilegiilor feudale, schimbarea vechilor instituţii centrale ale statului, precum şi realizarea unor reforme social-economice de interes general-democratic. Printre cele mai importante prevederi progra' PROCLAMAŢIE 865 PROCURATURĂ matice erau secularizarea averilor mănăstireşti şi mai ales emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor. Cu excepţia acestor din urmă prevederi, proclamaţia reprezintă dezvoltarea programului mişcării revoluţionare din 1821. proclamaţie, act scris al conducerii de stat, prin care aceasta, în anumite împrejurări de însemnătate specială, se adresează direct tuturor cetăţenilor ţării. procliză (LINGV.), aşezare a unui cuvînt neaccentuat (articol, pronume, verb copulativ) înaintea altui cuvînt, cu care poate face corp fonetic comun (ex. articolul nehotărît uny o, pronumele ţi în ţi-aduci aminte). Proclos (410-485), filozof idealist grec, şeful şcolii ateniene a neoplatonismului. P. a căutat să sistematizeze neoplatonismul şi să-l îmbine cu mitologia greacă. Sistemul său cuprinde, sub un înveliş mistic, şi unele elemente dialectice (ideea dezvoltării prin triadă). Comentariul lui P» la cartea I a „Elementelor** lui Euclid constituie un izvor important pentru cunoaşterea istoriei matematicii antice. Procopianu - Procopovici, Aurel (1862—1918), botanist român. A publicat note floristice privind Moldova şi, împreună cu Z. Panţu, a cercetat flora Ceahlăului. P. a încercat să reconstituie originea vegetaţiei noastre şi a alcătuit prima hartă de vegetaţie a provinciilor româneşti. Procopiu, Ştefan (n. 1890), fizician român, membru al Academiei R,P,R., profesor la Universitatea din Iaşi. Om de ştiinţă emerit. A calculat cel dinţii (19 î 3) momentul magnetic al electronului (denumit magnet onul lui Bohr). A cercetat birefringenţa electrică şi magnetică a soluţiilor coloidale şi a suspensiilor cristaline şi a descoperit (1921) depolarizarea longitudinală a acestora (efectul Procopiu). Studiind efectul Barkhausen transversal, a descoperit (1929) discontinuitatea magnetizării care apare la trecerea unui curent electric alternativ printr-un fir fero magnetic. Pe baza observaţiilor asupra variaţiei valorii momen- 28 — Dicţionar enciclopedic voi. III tului magnetic al Pămîntului, P. a arătat că din jurul anului 1932 această valoare este în creştere şi că perioada variaţiei este de aproximativ 500 de ani. Op. pr.: „Electricitate-magne- Şt. Procopiu tism“ (voi. I, 1929; voi. II, 1939), „Termodinamica** (1948). Laureat al Premiului de stat. Procopiu (sec. V—VI), istoric bizantin din Cezareea. Principala sa operă istorică este „Războiul**, în care prezintă evenimentele militare ale epocii, petrecute în Orient, Africa şi Italia. A participat, în calitate de secretar al generalului Beli-zarie, la campania de cucerire a Italiei. Plasîndu-se pe poziţia istoriografiei senatoriale, care preconiza o monarhie modernă, supusă senatului, P* a criticat cu vehemenţă regimul împăratului lustinian în lucrarea „Istoria secretă** (550). Scrierea „Despre edificii** (553—555) prezintă o valoare documentară deosebită pentru trecutul istoric al patriei noastre; în această lucrare este înfăţişată civilizaţia dobrogeană din sec. al Vl-lea şi sînt atestate cetăţile romane cu garnizoane bizantine timpurii (Sucidava, Rusidava, Tro-paeum Traiani ş.a.). Procopovici, Alexe (1884— î946), lingvist şi filolog român. A fost profesor universitar şi membru corespondent al Academiei Române. Este autorul unei „Introduceri în studiul literaturii vechi** (1921) şi al unui „Mic tratat de lingvistică generală** (1930). Proculus (sec. I), jurisconsult roman, contemporan probabil cu împăratul Nero. A fost întemeietorul unei şcoli de drept (şcoala proculiană), care era favorabilă înnoirii dreptului, în opoziţie cu conservatorismul şcolii sabiniene. Unele fragmente din scrierile sale au fost introduse în D i g e s t e. procurator (în Roma antică), demnitar roman însărcinat cu strîngerea impozitelor şi cu conducerea provinciilor mici; din timpul lui August (sec. I î.e.n.), atribuţiile sale s-au lărgit, primind şi dreptul de a da sentinţe judecătoreşti. Majoritatea p. erau aleşi dintre liberţi. procuratură (DR.), sistem de organe ale statului, care exercită atribuţia de supraveghere a respectării legilor. în temeiul .acestei atribuţii, procuratura veghează ca actele organelor şi organizaţiilor de stat, precum şi ale organizaţiilor obşteşti, să fie conforme legii; p. veghează ca orice infracţiune să fie la timp şi în mod complet stabilită şi just sancţionată; veghează ca libertatea individuală să fie respectată; supraveghează şi verifică temeinicia şi legalitatea reţinerii sau deţinerii preventive a cetăţenilor; veghează ca legile să fie aplicate uniform şi just de instanţele judecătoreşti; supraveghează activitatea organelor de punere în executare a hotă-rîrilor judecătoreşti şi a institutelor unde se execută pedepsele şi se aplică măsuri medicale şi pedagogice în ce priveşte legalitatea şi condiţiile de executare a acestora. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, p* foloseşte diverse mijloace, cum sînt: introducerea de recurs în cazurile în care apreciază că actele în privinţa cărora se exercită supravegherea nu ar fi pe deplin conforme cu fregea; îndrumarea şi verificarea activităţii organelor de urmărire penală; trimiterea în judecată a infractorilor; sesizarea instanţelor judecătoreşti; participarea Ia judecata proceselor civile şi penale. P* este condusă de Procurorul general al R.P.R., ales de M.A.N. pe durata legislaturii acesteia. în exercitarea atribuţiilor sale, Procurorul general al R.P.R. poate ataca cu recurs în supraveghere, în faţa Tribunalului Suprem, hotărîrile definitive, poate participa la şedinţele plenului Tribunalului Suprem, în care se PROCURĂ 866 PRODUCŢIE dau decizii de îndrumare, avînd dreptul de a le ataca în faţa Consiliului de Stat. procură (DR.), înscris constatator al unui mandat. procuror (DR.), funcţionar de stat numit de procurorul general pentru îndeplinirea atribuţiilor procuraturii. Procust (în mitologia greacă), tîlhar din Atica, care culca pe călătorii prinşi într-un pat de aramă; dacă nu încăpeau în el, le tăia din picioare, iar dacă erau pre.a scurţi, le zdrobea mădularele, întinzîndu-le. A fost supus de către T e s e u supliciului născocit de el însuşi. Expresia „patul lui Procust** se aplică încercărilor de a introduce forţat un fapt într-o schemă artificială şi, în genere, oricărei constrîngeri nefireşti impuse cuiva. Prodan, David (n. 1901), istoric român, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei R.P.R., specialist în problemele economice şi sociale din istoria Transilvaniei. S-a preocupat în special de structura feudalismului şi de problema agrară în Transilvania. Op. pr.: „Răscoala lui Horia în comitatele Cluj şi Turda“ (1938), „Supplex Libelus Valacho-rum“ (1948), „Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în sec. al XVII-lea"- (1960), „Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în sec. XVI-XVîr (1963). Prodan, luliu (1875-1959), botanist român. A fost profesor l, Prodan la Institutul agronomic din Cluj şi membru al Academiei R.P.R. A studiat flora tuturor regiunilor ţării, a Ungariei şi a Bosniei, colaborînd la „ Flora Romaniae Exsiccata“ din Cluj şi la „Flora R.P.R.“, editată de Academia R.P.R. Op. pr.: determinatorul „Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România" (1923, 1939). Prodicos (sec. V î.e.n.), sofist grec din Keos, adept al democraţiei sclavagiste, ateu. A afirmat că zeii nu sînt decît rezultatul divinizării de către oameni a lucrurilor utile (cerealele, apa, focul). prodrom (gr. prodromos „pre-mergător“; MED.), simptom care precedă sau anunţă apariţia unei boli sau a unei stări patologice. productivitatea muncii (EC.), eficacitatea cheltuirii muncii sociale în procesul de producţie, exprimată fie prin cantitatea de produse obţinute într-o unitate de timp, fie prin cheltuielile de muncă pe unitate de produs. Creşterea p.m. înseamnă o economisire a muncii sociale, acelaşi volum de muncă socială concretizîndu-se într-un volum sporit de bunuri materiale. Tendinţa de economisire a muncii este proprie oricărei producţii, de aceea creşterea p.m. este o lege economică generală. Fiecare orîn-duire socială a realizat un progres faţă de cea precedentă în ce priveşte nivelul p.m., oglindind dezvoltarea forţelor de producţie şi constituind unul din factorii hotărîtori care asigură superioritatea şi victoria unei noi orînduiri sociale. Acţiunea acestei legi, nivelul şi consecinţele social-economice ale creşterii p.m. sînt însă diferite de la o orînduire socială la alta în funcţie de relaţiile de producţie dominante. Astfel, deşi capitalismul a realizat o p.m« mult superioară faţă de orînduirile precedente, totuşi relaţiile de producţie burgheze, contradicţiile antagoniste proprii acestei orînduiri determină o creştere inegală, discontinuă şi cu efecte contradictorii a p.m. In socialism, datorită relaţiilor de producţie care permit dezvoltarea rapidă şi continuă a forţelor de producţie şi stimulează introducerea şi extinderea pe scară largă a progresului tehnic, legea generală a creşterii p.m. îmbracă forma specifică a creşterii necontenite a p.m* Sporirea necontenită şi rapidă a p.m. în socialism este condiţia indispensabilă a lărgirii producţiei şi a sporirii venitului naţional, iar pe această bază, a ridicării nivelului *>• III. < j: M2» y > = \xlty) + <*2 XltX2 fiind numere complexe sau reale, iar jc19 *2, x şi y elemente oarecare ale lui E. în spaţiul euclidian cu n di-nensiuni peste corpul numerelor complexe sau reale, în care PROFESIUNE 869 PROFIL «i» *.♦, en este o bază, iar xl9 x2, •••**n Şi l/i» */2» —»UnŞÎnt componentele a doi vectori x şi y, n expresia^"^ x\yi defineşte un »=1 p.s., produsul scalar al vectorilor x şi y. In spaţiul euclidian cu trei dimensiuni, real, în “t ~î i care i, j, ^ este o bază, iar xlt yx, Z\ şi x2, y2, ^2 sînt componentele a doi vectori a şi b, expresia xxx2 + yxy2 ztz2 — = ab cos® — a • b defineşte p. s. al vectorilor a şi b. în spaţiul funcţiilor de pătrat integrabil pe [a, b] cu valori complexe sau reale, expresia f(x) ^(x)djr defineşte un p.s., produsul scalar al funcţiilor f(x) şi g(x). d) Produs vectorial a doi vectori, vectorul al cărui Produs vectorial modul este egal cu aria paralelogramului construit pe cei doi vectori daţi, care este perpendicular pe planul paralelogramului şi este orientat astfel, încît un observator care priveşte din extremitatea lui spre origine, să vadă că rotaţia care aduce pe drumul cel mai scurt primul vector din produs pe cel de-al doilea se efectuează în sens invers sensului de rotaţie al acelor unui ceasornic. profesiune, complex de cunoştinţe teoretice şi de deprinderi practice care definesc pregătirea diferiţilor lucrători, în sens restrîns, noţiunea de p, este folosită pentru a defini pregătirea personalului tehnic- administrativ şi de specialitate. Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie şi a tehnicii, intervin schimbări în structura pe profesiuni a lucrătorilor, dispar o serie de p. legate de munca manuală, apar noi profesiuni etc. profeţi (gr. prophetes „pre-zicători“), predicatori religioşi-politici semilegendari ai diverselor religii antice, consideraţi ca trimişi ai lui dumnezeu şi ca prezicători inspiraţi ai viitorului. Unii p. au exprimat protestul popular împotriva nedreptăţii sociale, pe care au explicat-o însă ca o pedeapsă dumnezeiască pentru păcatele oamenilor. profil 1. (TEHN.) a) Conturul unei secţiuni plane (transversală, longitudinală etc.) a unei piese, a unui element, obiect etc. în general, p. este determinat de curba care mărgineşte secţiunea la exterior şi de aceea se defineşte de obicei ca rezultînd din intersecţia cu un plan perpendicular sau paralel cu axul piesei. •— P. aerodinamic, conturul secţiunii aripii de avion (sau al unei pale de elice), rezultată din intersecţia cu un plan per~ pendicular pe suprafaţa aripii şi paralel cu axa avionului. P. a. se trasează printr-o metodă teoretică sau empirică; în ambele cazuri, determinarea caracteristicilor aerodinamice se face prin încercări în tuneluri aerodinamice, alegîndu-se în final profilele cu cele mai bune caracteristici, b) Bară de metal, material plastic, lemn stratificat etc., cu secţiunea transversală constantă şi cu o anumită formă standardizată sau prescrisă printr-o normă (ex. p. cornier, p* I, p. U etc. din oţei laminat), folosită în construcţii civile, construcţia de maşini, de nave etc. 2, (GEOGR.) Profil morfologic, secţiune în lungul unui plan vertical printr-o formă de relief oarecare, formă redată pe harta topografică prin curbe de nivel sau haşuri. în timp faţă de formele de relief, p. m. poate fi: a) p. longitudinal, în cazul în care planul vertical intersectează forma de relief în lungul axei sale mari (ex. profilul executat în lungul unei văi sau al unui interfluviu); b) p. transversal, în cazul în care planul vertical intersectează forma de relief în lungul axei sale mici (ex. profilul executat perpendicular pe o vale sau pe un interfluviu); c) p. mixt, în cazul în care planul vertical intersectează cînd longitudinal, cînd transversal o succesiune de forme de relief. — P. de echilibru, profilul longitudinal pe care tinde să şi-l formeze un curs de apă în dezvoltarea sa şi care implică stabilirea unui echilibru între eroziune şi acumulare (care în acest caz se compensează,tinzînd către zero). Are forma unei curbe parabolice, mai accentuată în regiunea de izvoare şi foarte largă în cursul inferior. în natură, rîurile nu ajung la stabilirea unui p. de e., datorită instabilităţii condiţiilor externe (mişcări tectonice, schimbări climatice) care determină modificarea nivelului de bază sau a debitului rîurilor. 3. (GEOL.) Profil geologic, reprezentare grafică în plan vertical, la o anumită scară, a structurii geologice a unei porţiuni din scoarţa terestră. P. g. se efectuează pe baza observaţiilor şi măsurătorilor* efe'ctuate pe teren şi consemnate pe harta geologică, precum şi pe baza datelor obţinute cu ajutorul forajelor, al lucrărilor miniere şi al cercetărilor geofizice. Pe un p. g. se reprezintă limitele, poziţia în spaţiu şi raporturile dintre formaţiunile geologice. El completează harta geologică a unei regiuni, dînd o imagine în adîncime a formei şi a întinderii corpurilor geologice, precum şi a substanţelor minerale utile legate de acestea. 4. (PEDOL.) Profil de sol, succesiune de ce harta topografică redă relieful redus la un plan orizontal, p.m. reface relieful în plan vertical. După direcţia planului vertical F’Folle ECalcare Argile fîiŞ Gresii Profil geologic PROFILAXIE 870 PROGLOTE strate (orizonturi) care se observă într-o secţiune verticală a solului» de la suprafaţă pînă la roca-mamă sau pînă la apa freatică. Cercetarea p. de s. şi caracterizarea orizonturilor sînt necesare pentru determinarea diferitelor tipuri genetice de sol. 5. (ARHIT.) Conturul elementelor de decor (muluri) văzute în secţiune transversală. Prin extensiune, denumire dată acelor elemente de decor care ies din planul general al faţadei unei construcţii, ansamblul lor alcătuind profilatura. Uneori p. constituie un element de consolidare aparentă a unei clădiri sau contribuie, în mod organizat, la îmbunătăţirea a-custicn unei săli. profilaxie (gr. pro „înainte*4 şi phylax „păzitor**; MED.), totalitatea măsurilor medico-sanitare care se iau pentru prevenirea apariţiei şi răspîndirii bolilor infecţioase. în sens mai general, p. cuprinde activităţile cu caracter preventiv care stau la baza principiilor de ocrotire a sănătăţii publice. Măsurile profilactice au o mare importanţă în combaterea unor boli cu largă răspîndire în masă (bolile infectocontagioase, malaria etc.)* profilometru (TEHN.), instrument pentru măsurarea gradului de netezime a suprafeţelor (profilelor) pieselor prelucrate. Profiri, Nicolaie (n. 1886), inginer român, profesor universitar, membru al Academiei R.P.R. A contribuit la introducerea metodelor moderne în construcţia de drumuri, fiind autorul unei metode originale de tratament superficial al îm-brăcăminţilor rutiere. S-a preocupat de problemele calculului deformaţiilor sistemelor static nedeterminate, calculului momentelor de inerţie ale secţiunilor plane, degradării construcţiilor fundate pe argile cu contracţii mari etc. profit (EC. POL.), formă transformată a plusvalorii. La suprafaţa societăţii burgheze, plusvaloarea, privită ca un excedent peste capitalul avansat, apare sub formă de p. şi se manifestă ca produs al capitalului şi nu al muncii, ca pro- dus al întregului capital investit şi nu numai al părţii sale variabile. în felul acesta, izvorul p. este mascat. K. Marx a dezvăluit pentru prima oară izvorul profitului, demonstrind în mod ştiinţific că el provine din plusvaloarea creată de muncitorii direct productivi. P. este o categorie istorică proprie numai capitalismului. — P. mijlociu, profit care revine la un capital de o mărime dată, indiferent de compoziţia lui organică şi de ramura în care este inyestit, potrivit cu rata profitului. Datorită migrării capitalului dintr-o ramură în alta şi procesului de egalizare a ratei profitului, la capitaluri de mărimi egale se obţin profituri aproximativ egale. în perioada capitalismului liberei concurenţe, legea plusvalorii se manifestă ca lege a p.m. învăţătura marxistă despre p.m. arată că între capitalişti are loc o redistribuire a plusvalorii şi demonstrează baza economică obiectivă a luptei comune a întregii clase muncitoare împotriva întregii clase burgheze, subliniind că proletariatul trebuie să lupte nu numai pentru îmbunătăţirea condiţiilor de vîn-zare a forţei sale de muncă, ci şi pentru sfărîmarea relaţiilor de producţie burgheze. — P. ridicat de monopol, formă a profitului capitalist specifică stadiului imperialist, care se compune din profitul mijlociu şi supraprofitul monopolist. Spre deosebire de perioada liberei concurenţe, cînd supraprofitul era un fenomen izolat şi temporar, în imperialism el devine permanent şi întrece mult ca mărime pe cel precedent. în imperialism, legea plusvalorii se manifestă ca lege a p. r. de m. Baza obţinerii p. r. de m. o constituie dominaţia monopolurilor, iar . metodele principale de obţinere sînt: exploatarea crescîndă a proletariatului prin intensificarea muncii, discriminări în salarizare etc.; stabilirea preţurilor ridicate de monopol la mărfurile vîndute şi a preţurilor de monopol scăzute la mărfurile achiziţionate de la micii producători, fapt care duce la ruinarea acestora; exploatarea maselor muncitoare din alte ţări, în special din cele coloniale şi dependente, pe calea exportului de capital, a schimbului neechivalent etc.; preluarea unei părţi din plusvaloarea obţinută de întreprinderile nemonopoliste; folosirea diferitelor căi de redistribuire a venitului naţional in favoarea monopolurilor etc. Marile monopoluri folosesc influenţa lor economică şi politică în scopul obţinerii unor profituri cît mai înalte. — P, bancar, parte a plusvalorii creată în sfera producţiei materiale şi care apare ca o diferenţă între dobînzile şi comisioanele încisate de bancă şi dobînzile plătite, precum şi alte cheltuieli efectuate de bancă. V. şi d o b î n d ă. — P. comercial, parte a plusvalorii creată în sfera productivă şi pe care capitalistul din industrie o cedează comerciantului pentru realizarea mărfurilor sale. Capitaliştii comerciali îşi măresc profiturile nu numai pe seama părţii de plusvaloare cedată de industriaşi, ci şi pe seama exploatării lucrătorilor productivi din sfera circulaţiei, precum şi pe seama consumatorilor, prin mărirea preţurilor etc., a ruinării micilor producători (acaparîndu-le produsele la preţuri derizorii şi impunîn-du-le condiţiile lor) etc. profundor (AV.), partea mobilă a ampenajului orizontal al unui avion, constituită din două plane aşezate simetric faţă de derivă (ampenajul vertical fix) şi cu ajutorul căreia se comandă mişcările avionului în pianul său vertical de simetrie. progesteronă (BIOCHIM.), CHormon secretat de corpul galben ovarian. Prezenţa lui determină pregătirea endo-metrului pentru crearea condiţiilor de fixare a oului. Se mai găseşte în placentă, în cortico-suprarenale şi în urina nou-nă-scutului. Din punct de vedere chimic este un steroid; există sub două forme (alfa- şi &e-ta-p.). P. se prepară şi sintetic, utilizîndu-se în tratamentul unor tulburări endocrine. proglote (ZOOL.), nume dat segmentelor cestodelor. Sînt aşezate cap la cap, în PROGNATISM 871 PROGRES ordine liniară, şi au număr, formă şi mărime variabile de la o specie la alta şi chiar la aceeaşi specie. prognatism (gr* pro „înainte*1 şi gnathos „maxilar**; MED.), proeminenţa anterioară a maxilarelor sau a arcadelor dentare ale acestora. prognostic (gr. prognosis „cunoaştere dinainte"; MED.), previziune de către medic a evoluţiei ulterioare şi a sfîrşitului unei boli, deduse din analiza a o serie de date privind: gravitatea bolii şi a simptomelor, gradul de virulenţă a agentului cauzal, starea de reactivitate şi de rezistenţă a bolnavului. prognoză 1. (GEOL.) Apreciere pe baza datelor geologice a perspectivelor de descoperire a diferiteloi substanţe minerale utile din cuprinsul marilor unităţi structurale. In acest scop se întocmesc hărţi de p. pe care se conturează, pe baza premiselor geologice şi a analogiilor cu regiuni binecunoscute, zonele cu diferite grade valenţă; proiecţia Grinten, proiecţie convenţională circulară, care nu are deformări în regiunea ecuatorială, dar are deformări foarte mari în regiunile polare. Se foloseşte pentru construirea planigloburilor. 2. Mulţimea punctelor obţinute prin operaţia de proiecţie (1). proiecţie2, aparat de (CINEMA), aparat care serveşte la proiectarea pe un ecran a imaginilor de pe o peliculă cinematografică şi la reproducerea sunetelor înregistrate pe pista sonoră. A. de p. este alcătuit din: partea mecanică, cuprinzînd bobinele debitoare şi receptoare, mecanismul de antrenare şi dispozitivul de sacadare a peliculei, obturatorul ş.a.; blocul optic, cuprinzînd sursa de lumină şi două sisteme cu lentile şi oglinzi, unul pentru iluminare, celălalt pentru proiecţie; blocul de redare a sunetului, cuprinzînd o microsursă de lumină, un receptor adecvat şi un amplificator electronic. De pe bobina debitoare pelicula este derulată Aparat de proiecţie cinematogr atica în mod uniform; în blocul optic ea are o mişcare sacadată, oprindu-se cu fiecare cadru, pentru o fracţiune de secundă în dreptul obturatorului, care se deschide numai în acest timp, permiţînd proiecţia imaginii pe ecran; în blocul de redare a sunetului, pelicula are din nou o mişcare uniformă. Prokofiev, Sergheî Serghee-vici (1891 — 1953), compozitor, pianist şi dirijor sovietic; artist al poporului din U.R.S.S, A fost elevul lui Leadov şi Rimski-Korsakov. P. a abordat cu succes toate genurile muzicale: opere („Dragostea celor trei portocale4*, 19î9; „îngerul de foc“, 1927; „Simeon Kotko**, 1939; „Logodna la mănăstire**, 1940; „Povestea unui om adevărat**» S. S. Prokofiev 1948; „Război şi pace“, 1952 ş.a.), balete („Romeo şi Julieta“, 1935; „Cenuşăreasa**, 1944; „Floarea de piatră**, 1950 ş.a.)» muzică de film („Aleksandr Nevski**, 1938;„Ivancel Groaznic**, 1945 ş.a.), oratorii, cantate, simfonii, suite, concerte, piese instrumentale (povestea simfonică „Petrică şi lupul**, 1936), sonate şi piese pentru pian etc. Muzica sa se caracterizează prin prospeţimea şi mlădierea originală a melodiei, inflexiunile armoniei, cînd masivă şi strălucitoare, cînd discretă şi diafană, prin fantezia orchestraţiei, care servesc întruchipării unei game largi de sentimente şi de imagini. Prokopovici, Feofan (1681 — 1736), cărturar, scriitor şi publicist rus, unul dintre premergătorii iluminismului. A ocupat importante funcţii bisericeşti şi a fost un fervent apărător al reformelor lui Petru I şi al ideilor „absolutismului luminat**. Principala sa o-peră literară este tragicomedia „Vladimir“ (1705). Multe opere ale lui P. au fost cunoscute în ţările române încă din sec. al XVIII-lea, unele fiind tipărite în original sau în traducere. prolactină (BIOCHIM.), hormon secretat de lobul anterior al hipofizei. Stimulează lactaţia glandei mamare şi funcţia corpului galben. Din punct de vedere chimic, este o proteină, Se mai numeşte lacteoproteină. proîan (BIOCHIM.), hormon cu acţiune gonadotropă, secretat de placentă. Se găseşte în urina şi în sîngele femeii gravide. prolaps (lat. pro „înainte*1 şi lapsus „căzut**; MED.), deplasare în jos a unui organ faţă de poziţia sa normală, datorită relaxării mijloacelor sale de fixare. prolegomene (gr. pro „îna-inte“ şi legomai „spun*4), expunere succintă care serveşte ca introducere în problematica u-nei anumite ştiinţe. prolepsă (gr. prolepsis „anti-cipaţie**), procedeu stilistic con-stînd în enunţarea unei obiecţii pe care un adversar ar putea s-o ridice şi în combaterea ei anticipată. P. este des folosită în stilul oratoric al lui Cicero. proletariat, una dintre cele două clase fundamentale ale PROLETARIZARE 875 PRONUME societăţii capitaliste, clasa muncitorilor salariaţi, lipsiţi de mijloace de producţie şi de aceea nevoiţi să trăiască din vînzarea forţei lor de muncă, exploataţi de către capitalişti, proprietarii mijloacelor de producţie. P*, împreună cu ceilalţi oameni ai muncii, produce bunurile materiale necesare existenţei societăţii; el produce plusvaloa-rea, pe seama căreia trăieşte şi se îmbogăţeşte burghezia. P* este clasa cea mai înaintată şi consecvent revoluţionară a societăţii capitaliste, singura clasă interesată pînă la capăt în lichidarea exploatării omului de către om, misiunea lui istorică fiind desfiinţarea capitalismului şi construirea societăţii comuniste. In frunte cu partidul său marxist-leninist, p. îi revine rolul de conducător al tuturor maselor exploatate în lupta pentru pace, democraţie şi socialism. V. şi clasa muncitoare. — P. agricol, totalitatea muncitorilor salariaţi din agricultura capitalistă, care provin, în general, din păturile sărăcite ale ţărănimii, datorită procesului continuu de diferenţiere şi de ruinare a acesteia, şi care constituie partea cea mai exploatată a proletariatului. V. şi ţărănime. proletarizare, proces de ruinare a micilor producători (ţărani, meseriaşi) şi a unei părţi a burgheziei în condiţiile capitalismului şi de transformare a lor în proletari. P. are loc în mod inevitabil, în virtutea acţiunii legilor economice o-biective ale acestei orînduiri. V. şi capitalism. proliferare (lat. proles „rod4* şi ferre „a purta“; HIST.), înmulţire anormală a celulelor unui ţesut fără modificarea structurii acestuia. Se întîlneşte în inflamaţii, tumori etc. prolificitate (ZOOTEHN.), indice care reprezintă numărul total de produşi născuţi la o fătare de femelele mamiferelor multipare. La speciile domestice (în special la porcine), p. reprezintă unul dintre principalele criterii în lucrările de selecţie şi de ameliorare a raselor. proluviu, depozit detritic caracterizat printr-o rulare şi sortare slabă a materialului constituent şi depus de torenţi la baza pantelor sub forma conurilor de dejecţie. prometazină (FARM.), substanţă medicamentoasă de sinteză. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, de culoare albă, cu gust amar, foarte solubilă în apă. Are acţiune anti-histaminică, hipnotică, neuro-sedativă. Se utilizează în special în afecţiunile alergice (astm, prurit, eczeme etc.). Nume comercial: fenergan, romergan, alergan. Prometeu (în mitologia greacă), titan care, conform mitului, a furat zeilor focul şi l-a dăruit oamenilor, făcînd posibilă dezvoltarea meşteşugurilor. Prometeu şi Atlas. După un vas grecesc antic Drept pedeapsă, Zeus a poruncit să fie pironit de o stîncă şi a trimis un vultur să-i ciugulească ficatul. După trecerea de veacuri, P* a fost eliberat de Herakles. Legenda simbolizează lupta omului cu forţele naturii, dezvoltarea civilizaţiei omeneşti în cursul acestei lupte. în tragedia lui Eschil „Prometeu înlănţuit4*, gestul lui P. avea şi semnificaţia revoltei gîndirii libere împotriva autorităţilor religioase tradiţionale. Mitul lui P. a inspirat pe Goeihe, Byron, Shelley, Beethoven» iar la noi pe V. Eftimiu. promeţiu (CHIM.), Pm. Element din grupa lantanidelor, cu nr. at. 61. Nu se găseşte în natură; se obţine numai prin reacţii nucleare. Izotopul cu numărul de masă 145 are timpul de înjumătăţire cel mai lung. Formează combinaţii în treapta de valenţă trei. promontoriu (lat. pro „înainte*4 şi mons „munte**; GEOGR.), proeminenţă spre mare a unui ţărm înalt constituit din roci mai rezistente la abraziune. promoroâcă (METEOR.) y. chiciură. promotor (CHIM.) 1. Substanţă care se descompune termic sau fotochimic în radicali liberi, capabili să iniţieze o reacţie înlănţuită (ex. peroxizii de alchil sau de acil, azoderi-vaţii alifatici etc.). Sin. iniţia-tor. 2. Substanţă care se adaugă în cantităţi mici în compoziţia unui catalizator pentru a-i mări eficacitatea. promulgare (DR.), act prin care şeful unui stat burghez dispune publicarea şi intrarea în vigoare a unui proiect de lege votat de parlament. V. şi adoptarea legilor. pronaos, încăpere într-o biserică, precedînd naosul despărţită de acesta printr-un perete cu o uşă sau prin trei arcade pe stîlpi sau coloane (v. n a r t e x). în arhitectura veche românească, p. prezintă diferite forme de boltire, fiind uneori supraînălţat cu una sau mai multe turle sau cu un turn-clopotniţă. pronâţie (lat. pronare „a se apleca înainte*4; MED.), mişcare a antebraţului în jurul axei sale^ avînd drept rezultat rotaţia antebraţului cu 90°, în aşa fel încît policele se apropie de trunchi. Se realizează cu ajutorul muşchilor pronatori. pronume (LINGV.), parte de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv. P* au forme deosebite pentru gen, număr şi caz, iar unele şi forme de persoană. Există mai multe specii de p. t p. demonstrativ, care indică apropierea sau depărtarea în spaţiu sau în timp a obiectului al cărui nume îl înlocuieşte, identitatea sau diferenţierea lui faţă de alte obiecte (ex. acesta, acela, acelaşi, celălalt); p. interogativ, care se foloseşte în propoziţii interogative, ţi-nînd locul cuvîntului aşteptat ca răspuns (ex. ce, cmc); p. de întărire, care precizează obiectul determinat (ex. însuşi); p~ negativ, care se foloseşte în propoziţii negative, ţinînd locul unui substantiv din propoziţia pozitivă corespunzătoare şi negi ndu-1 totodată (ex. nimeni, nimic); p. nehotărîty care dă indicaţii neprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuieşte (ex. altul cineva, fiecare+ PRONUNCIAMENTUL DE LA BLAJ 876 PROPHLEE orice); p. personal, care desemnează diferitele persoane (ex. eu, tu, el, pronumele de politeţe dumneata, dumnealui); p. posesiv, care înlocuieşte atît numele obiectului posedat cît şi numele posesorului (ex. al meu, al său); p. reflexiv, care ţine locul numelui unui obiect asupra căruia se răsfrînge, direct sau indirect, acţiunea unui verb şi care e identic cu subiectul verbului (ex. îşi, se, sine); p. relativ, care face legătura între o propoziţie subordonată şi cuvîntul determinat din propoziţia regentă (ex. care, ce, cine, care în alte situaţii sînt p. interogative). P. demonstrative, interogative, de întărire, negative, nehotărîte, posesive şi relative devin adjective determinative (sau pronominale) atunci cînd însoţesc substantive, determinîn-du-le şi acordîndu-se cu ele. P. şi adjectivele determinative strîns legate de alt cuvînt se numesc conjuncte; astfel, pot fi conjuncte formele neaccentuate de dativ şi de acuzativ ale p* personal şi reflexiv (ex. le-a dat, dîndu~le, s-a dus, viaţa-mi) şi adjectivele posesive (în construcţii ca frate-meu, nevastă-sa). „Pronunciamentul de Ia Blaj", denumirea curentă a actului de protest semnat, în 1868, de un grup de intelectuali români transilvăneni împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria, votată de dieta de la Cluj în 1865. A fost publicat în ziarele româneşti, iar un exemplar a fost trimis guvernului, care a dat în judecată pe semnatari. Autorii „pronuncia-mentului** declarau că rămîn la principiile şi la revendicările prezentate de Adunarea de la Blaj din 3/15 martie 1848. P* de ia B. formula ca revendicări de bază autonomia Transilvaniei şi redeschiderea dietei Transilvaniei „pe baza unei adevărate reprezentări populare**. Pronunciamentul de la Blaj a fost prima acţiune politică organizată a burgheziei româneşti din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar. pronunţare 1, (LINGV.) Mod de a rosti, de a articula un sunet, o silabă, un cuvînt sau un grup de cuvinte. 2. (DR.) Rostire. în şedinţă publică, a soluţiei date unei pricini de către organul de jurisdicţie. propagandă de aţîţare la război (DR.), răspîndire a unor ştiri tendenţioase ori inventate sau orice alte manifestări (prin cuvîntări publice, presă, radio sau alte mijloace de comunicaţie) de natură să servească aţîţării la război. P. de a. la r. constituie o crimă internaţională. In R.P.R., ea este pedepsită de legea penală. V. şi Legea pentru apărarea păcii. propagare 1. (FIZ.) Transmitere din aproape în aproape, în spaţiu şi în timp, cu viteză finită, a unor acţiuni fizice (ex. p. undelor radioelectrice, p. luminii, p. căldurii etc.). P. reprezintă o formă de evoluţie a unui fenomen caracterizat prin funcţii de punct şi de timp, în care repartiţia valorilor unei mărimi de stare locală existentă la un moment dat în vecinătatea unui punct este regăsită în momentul imediat următor în vecinătatea altui punct, situat în apropierea imediată a primului, pe o anumită direcţie. 2. (LINGV.) Fenomen fonetic care constă în transmiterea parţială a vibraţiilor unui sunet dintr-un cuvînt şi în repetarea sunetului în cuvînt (lat. genuculum > rom. genuchi > genunchi, prin p. lui n). propân (CHIM.), C3Hs. Hidrocarbură aciclică saturată. Este un gaz incolor, obţinut din gazele de sondă şi de rafinărie. Se foloseşte ca materie primă în industria petrochimică şi drept combustibil. propanol (CHIM.) v. alcool propilic. „Propăşirea", revistă săptă-mînală, cu profil literar şi ştiinţific, editată de M. Kogăl-niceanu, V. Alecsandri, 1. Ghica şi P. Balş, între 9 ianuarie şi 29 octombrie 1844, la Iaşi. Titlul fiind interzis de cenzură, revista a apărut numai cu subtitlul „Foaie ştiinţifică şi literară**. P. a continuat programul revistei „Dacia literar ă**. în paginile ei au mai colaborat: C. Negruzzi, Al. Donici, N. Bălcescu, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu» D. Bolintineanu ş.a. A fost suprimată din ordinul domnului Mihail Sturza. propedeutică (gr. propedeu-tike „învăţătură pregătitoare**) 1. (FILOZ.) Disciplină care constituie o introducere necesară în studiul altei discipline. 2. (MED.) Ramură a ştiinţelor medicale, făcînd parte din învăţămîntul pregătitor clinic, care are ca obiect studiul clinic al bolnavului şi al tuturor elementelor clinice utile pentru fixarea unui diagnostic exact. P. poate fi: medicală (cînd studiază elementele bolilor medicale) sau chirurgicală (cînd are în vedere bolile chirurgicale). propelânt (AV.), ansamblu format din combustibilul şi din oxidantul necesar arderii acestuia, folosit de motoarele unei rachete sau ale unui avion care zboară la altitudini foarte mari. propenă (CHIM.), compus organic din clasa hidrocarburilor aciclice nesaturate, cu trei atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă. Este un gaz care se lichefiază la — 48°C. Se găseşte în gazul de cracare. Se întrebuinţează ca materie primă la fabricarea gliceri-nei, acetonei, alcoolului izo-propilic. Sin. propilenă. Properţiu (Sextus Proper-tius) (c. 49— 15 î.e.n.), poet liric latin. S-a bucurat de protecţia împăratului August şi r. lui Mecena. Este autorul a patru cărţi de poezii, intitulate „Elegii**. în primele două cîntă dragostea sa nefericită pentru Cynthia. Ultima carte, consacrată istoriei reale şi legendare a Romei, evocă măreţia acesteia. Plină de lirism şi de căldură, poezia lui P. a împrumutat de la poeţii greci alexandrini gustul pentru erudiţia mitologică, precum şi stilul căutat şi prolix, dar rafinat, propilenă (CHIM.) v. propenă. propilee (ARHIT.), denumire dată în antichitate intrărilor monumentale, formate dintr-un ansamblu de porţi legate între ele prin porticuri şi scări sau vestibulurilor marilor palate (ex. p. din Olimpia, din Eleu-sis). Cele mai vestite p. sînt cele de pe Acropola Atenei» construite de arhitectul Mnesi-cles în anii 437 — 433 î.e.n. P. din Atena cuprindeau un complex de cinci porţi, porţi-* PROPILITIZARE 877 PROPOZIŢIE curi, vestibule, o pinacotecă şi o scară săpată in stîncă. în» tregul ansamblu, deşi ruinat, impresionează şi azi prin armonioasa compoziţie a volumelor, Propileele Atenei (perspectivă interioară) prin îmbinarea efectelor plastice ale ordinelor doric şi ionic. propilitizâre (PETROGR.), proces de transformare a unor roci vulcanice (mai ales ande-zitele şi dacitele) sub influenţa soluţiilor hidrotermale. Prin acest proces, mineralele bogate în fier şi în magneziu se transformă în clorit, iar roca capătă o coloraţie verzuie, feldspaţii îşi pierd aspectul proaspăt, tre-cînd adesea în sericit, calcit, epidot etc. P. este frecventă în regiunile cu filoane metalifere din Munţii Metaliferi şi din reg. Maramureş. propionic, acid (CHIM.), CH3CH2—COOH. Acid mo-nocarboxilic saturat, derivat din propan. Este o substanţă lichidă cu p.f. 14ΰC, solubilă în apă, cu gust acru şi cu miros înţepător. Se întrebuinţează în unele sinteze organice. propoiis (ZOOTEHN.), substanţă răşinoasă aromată culeasă de albine de pe mugurii arborilor şi folosită de acestea la astupatul crăpăturilor din stup, la lipitul ramelor, la acoperirea dăunătorilor intraţi şi omorîţi în stup etc. Este întrebuinţat la prepararea anumitor lacuri, a unor produse farmaceutice etc. Propontida, denumirea antică a Mării Marmara. Coloni- zarea grecească din sec. VIII — VI î.e.n. a cuprins şi ţărmurile P., unde coloniştii greci, originari din Milet şi din Megara, au întemeiat oraşele Cyzic, Byzantion ş.a. proporţie (MAT.), egalitate i ✓ 3 9 intre două rapoarte (ex. — = —» T — etc.). Termenii 3 şi b a 15, respectiv a şi d, reprezintă extremii, iar 5 şi 9, respectiv b şi c, mezii p. considerate. In orice p., produsul mezilor este egal cu produsul extremilor. — P. derivată, proporţie dedusă dintr-o proporţie dată (ex. din p* ~ ~ se pot de- b d duce următoarele p.d.: ~~ = b c+J a c a + b c+d d * a + b c+d * a — b c—d ş.a.). proporţionalitâte (EC.), totalitatea raporturilor, obiectiv necesare, pentru dezvoltarea echilibrată a economiei. în economia socialistă, p. este stabilită cu anticipaţie şi realizată conştient, înfăptuindu-se anumite corelaţii cantitative şi calitative, determinate de legile economice obiective în vederea dezvoltării armonioase, echilibrate şi în ritm susţinut a tuturor ramurilor; aceste corelaţii în care se manifestă legăturile interne ale procesului reproducţiei sociale sînt stabilite, menţinute şi realizate cu ajutorul planului de stat. Stabilirea concretă a proporţiilor din economie depinde de gradul de dezvoltare al forţelor de producţie, de natura relaţiilor de producţie, de gradul de adîncire a diviziunii sociale a muncii, de diversificarea producţiei, de nivelul şi de intensitatea introducerii progresului tehnic stc., toţi aceşti factori imprimîndu-le un caracter dinamic şi concret istoric, legat de condiţiile obiective specifice fiecărei etape a construcţiei socialiste sau comuniste. V. şi dezvoltarea pla-nică proporţională a economiei naţionale. propoziţie 1. (LINGV.) Cea mai mică unitate a sintaxei, care comunică prin cuvinte o judecată sau o idee cu caracter afectiv ori voliţio- nal. După raportul în care se găsesc unele faţă de altele, p* pot fi principale sau secundare (subordonate); p. principale pot fi independente, coordonate sau regente, iar p. secundare pot fi coordonate între ele sau regente. Privite independent de raporturile dintre ele, p. pot fi clasificate, după structura lor formală, în simple şi dezvoltate, monomembre şi bimembre, iar după înţeles (scopul comunicării şi modalitate) în enunţiative, optative, dubitative, potenţiale, imperative, exclamative şi interogative. — P. principală, propoziţie care nu depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziţie. — P. secundară (sau subordonată, dependentă), propoziţie care determină altă propoziţie, depinzînd de ea. — P. atributivă, propoziţie secundară care îndeplineşte funcţia de atribut pe lîngă un cuvînt din p. regentă; se mai numeşte p. relativă, deoarece se construieşte de cele mai multe ori cu pronume sau cu adverbe relative. — P. circumstanţială, propoziţie secundară care îndeplineşte faţă de p. regentă funcţiunea de complement circumstanţial. — P. concesivă, propoziţie circumstanţială care, deşi arată o piedică în realizarea acţiunii din p. regentă, nu împiedică totuşi realizarea ei. — P. consecutivă, propoziţie circumstanţială care exprimă urmarea, rezultatul unei acţiuni sau calităţi arătate în p. regentă. — P. finală, propoziţie circumstanţială care exprimă scopul acţiunii din p. regentă. — P. completivă directă, propoziţie secundară care îndeplineşte faţă de p. regentă funcţiunea de complement direct, — P. completivă indirectă, propoziţie secundară care îndeplineşte faţă de p. regentă funcţiunea de complement indirect. — P- condiţională, propoziţie secundară care exprimă condiţia realizării acţiunii din p. regentă. — P. predicativă, propoziţie secundară care îndeplineşte faţă de p. regentă funcţiunea de nume predicativ. V. şi predicat nominal. — P. relativă a) Propoziţie secundară introdusă prin pronume sau adverbe PROPRIETATE 878 PROPRIETATE pronominale relative ori neho-tărîte. b) V. propoziţie atribu-iivă. — P. subiectivă, propoziţie secundară care îndeplineşte funcţiunea de subiect al p. regente. — P. coordonată, propoziţie (principală sau secundară) care stă pe acelaşi plan cu alta, fără a depinde de ea din punct de vedere gramatical. V. şi coordonare; conjuncţie coordonatoare. — P. adversativă, propoziţie coordonată care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ei. ■— P. conclu zivă, propoziţie coordonată care arată o urmare, o concluzie a coordonatei precedente. — P. copulativă, propoziţie coordonată care exprimă asocierea faţă de coordonata ei. —- P. disjunctivă, propoziţie coordonată care se găseşte într-un rapoft de excludere faţă de coordonata ei. — P. regentă (sau supraordonată), propoziţie (principală sau secundară) care este determinată de o propoziţie secundară. — P. simplă, propoziţie formată numai din subiect şi predicat (sau numai din unu! dintre ele). — P. dezvoltată, propoziţie care, pe lîngă subiect şi predicat, cuprinde şi una sau mai multe părţi de propoziţie secundare. — P. mo-nomembră, propoziţie în care nu există decît o singură parte de propoziţie principală (subiectul sau predicatul), fără ca cealaltă să fie presupusă sau subînţe-leasă din context. —P. bimem-bră, propoziţie în care există ambele părţi de propoziţie principale (subiectul şi predicatul) sau elemente din grupul lor. — P. dubitativă, propoziţie care exprimă o îndoială, o nehotărîre, o nesiguranţă, sau o bănuială. — P. enunţiativă, propoziţie care exprimă o constatare, prezentînd o acţiune sau o stare ca reală. — P. exclamativă, propoziţie care comunică ceva, exprimînd şi starea afectivă a vorbitorului, marcată în primul rînd printr-o intonaţie specială. — P. imperativă, propoziţie care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat sau o rugăminte. — P. interogativă, propoziţie prin care se formulează direct o întrebare (p. i. directă), se reproduce o întrebare (p. u indirectă) sau se comunică ceva sub formă interogativă (p.i. retorică). — P. optativă, propoziţie care exprimă dorinţa de a se realiza o acţiune. — P. potenţială, propoziţie care exprimă posibilitatea realizării unei acţiuni, fără a preciza dacă ea se realizează sau nu. — P. incidenţă, propoziţie care aduce o comunicare suplimentară în interiorul unei comunicări de bază, nefiind legată sintactic de fraza în care apare. 2. (L.OG.) Expresie a actului judicativ care poate fi determinată ca avînd o anumită valoare de adevăr, pe bază de reguli explicit enunţate; în urma aplicării acestora se decide dacă p. este adevărată sau falsă sau dacă, în cazul acceptării unor valori de adevăr intermediare (în logica polivalentă), ea posedă, eventual, una dintre aceste valori de adevăr intermediare. Determinarea valorii de adevăr a p. se întemeiază pe funcţia reflec-torie a componentelor şi a conectivelor ei logice, care explică înseşi regulile de evaluare ale respectivei p. proprietate 1. (EC.) Formă socială, istoriceşte determinată, de însuşire a bunurilor materiale de către oameni. Demon-strînd că p. este un raport social care ia naştere între oameni în legătură cu însuşirea acestor bunuri, şi în primul rînd a mijloacelor de producţie, K. Marx a combătut concepţia burgheză care o definea ca un raport între om şi obiect. P. nu se poate confunda cu dreptul de proprietate, care nu este altceva decît expresia juridică a relaţiilor de p* Nu obiectul în sine constituie p*., după cum nici calităţile naturale ale bunurilor însuşite nu determină caracterul p., ci natura relaţiilor sociale care iau naştere în legătură cu această însuşire. Spre deosebire de concepţia burgheză, care declară p. privată ca fiind veşnică şi imuabilă, marxism-leninismul consideră p. ca o categorie istorică, ce se schimbă de la o orînduire socială la alta, încadrîndu-se în două tipuri fundamentale: proprietatea privată, care stă la baza orînduirii sclavagiste, feudale şi capitaliste, şi proprietatea co- mună, socială, care (în forme istorice diferite) a stat la baza orînduirii comunei primi* tive şi caracterizează orînduirea socialistă. La rîndul lor, aceste două tipuri de p. au cunoscut mai multe forme corespunzătoare unui anumit grad de dezvoltare a forţelor de producţie. Relaţiile de p. reprezintă elementul fundamental al relaţiilor de producţie, ele determinînd toate celelalte raiporturi sociale, politice, juridice, familiale etc. Astfel, orîn-duirile bazate pe p. privată s-au caracterizat prin relaţii sociale bazate pe exploatarea omului de către om, iar cele bazate pe p. comună, socială, prin relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. Prima formă de p. a fost cea obştească din comuna primitivă, determinată de nivelul foarte scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie, de cantitatea redusă a mijloacelor de trai. în aceste condiţii, cînd oamenii izolaţi nu puteau face faţă forţelor naturii, era necesară munca în comun şi, prin urmare, stăpînirea în comun a mijloacelor de producţie. Dominaţia p. sociale excludea inegalitatea de avere, exploatarea muncii altuia etc. Dezvoltarea forţelor de producţie, posibilitatea creării plus-produsului au determinat apariţia p. private şi, pe această bază, trecerea la o nouă orînduire socială. — P. privată, tip istoric al proprietăţii, caracterizat prin însuşirea bunurilor materiale de către anumiţi indivizi, autonomi unii faţă de ceilalţi. Apariţia p.p. a determinat împărţirea societăţii în clase antagoniste, instaurarea relaţiilor de exploatare, apariţia statului etc. Există două forme de p.p.: una bazată pe munca personală a producătorului (p. ţăranilor individuali, a meşteşugarilor etc.) şi cealaltă bazată pe exploatarea muncii altuia (p. stăpînilor de sclavi, a feudalilor şi p.p. capitalistă). La rîndul lor, aceste forme se deosebesc de la o orînduire la alta, atît din punctul de vedere al obiectului p. (ex., în sclavagism, omul constituia obiect al p.) cît şi în ceea ce priveşte relaţiile sociale concrete la care dădeau naştere. P.p. cunoaşte PROPRIETATE 879 PROPRIETATE cea mai mare dezvoltare în capitalism, cînd are loc concentrarea unei părţi tot mai mari a avuţiei sociale în mîinile unui grup restrîns de mari proprietari. P.p. determină dezvoltarea anarhică şi instabilă a economiei, crizele de supraproducţie, pauperizarea unor pături largi ale populaţiei. Crearea proprietăţii capitaliste de staty fie pe calea naţionalizării capitaliste, fie ca urmare a investiţiilor făcute de stat în anumite ramuri ale economiei, nu schimbă caracterul p. şi deci nici al orînduirii sociale (datorită esenţei burgheze a statului), ci adînceşte şi mai mult contradicţia fundamentală a capitalismului dintre caracterul social al producţiei şi însuşirea privat-capitalistă a rezultatelor producţiei, pregătind condiţiile obiective care cer înlocuirea p.p. cu p. socialistă» corespunzătoare cerinţelor dezvoltării forţelor de producţie. — P. so-cialisiăy proprietate socială asupra mijloacelor de producţie şi asupra produselor muncii care aparţin fie întregii societăţi, fie unor colective de producători şi care sînt folosite în interesul întregii societăţi, P. s. determină reiaţii de colaborare şi de ajutor reciproc între producătorii socialişti, uniţi, creează posibilitatea dezvoltării planificate proporţionale a economiei şi, pe această bază, asigură avîntu! necontenit al forţelor de producţie în scopul satisfacerii nevoilor materiale şi culturale crescînde ale întregului popor. P. s. are două forme, rezultate din cele două căi de apariţie a ei: p.s. de stat (apărută pe calea exproprierii p. privat-capitaiiste) şi p. cooperatistă (apărută pe calea unirii treptate, liber consimţite, a ţăranilor individuali şi a meşteşugarilor în cooperative de producţie). Aceste două forme de p.s. sînt de acelaşi tip, ambele determinînd acelaşi tip de relaţii de producţie. între ele există însă deosebiri, rezultate din gradul diferit de socializare a mijloacelor de producţie şi a muncii pe care o realizează. Proprietatea socialistă de stat este p. asupra bunurilor aparţinînd întregului popor, realizează socializarea mijloacelor de producţie şi a muncii la nivelul întregii economii naţionale şi are rolul conducător în economie, deoarece cuprinde partea hotărîtoare a mijloacelor de producţie şi a bunurilor create în societate, asigură dezvoltarea tuturor ramurilor economiei etc. Bunurile care fac obiectul p.s. de stat constituie un fond unic de stat, reprezentînd baza economică a independenţei şi suveranităţii de stat, temelia materială a realizării funcţiei eco-nomice-organizatorice a statului socialist. în R.P.R., p.s. de stat cuprinde: bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor sociaî-culturale de stat. Proprietatea cooperatistă aparţine fiecărei organizaţii cooperatiste şi realizează socializarea mijloacelor de producţie şi a muncii numai la nivelul unităţii respective. Ea stă la baza cooperativelor meşteşugăreşti şi a cooperativelor agricole de producţie. în R.P.R., proprietatea cooperaiistăy potrivit Constituţiei, cuprinde: pămîntul coo- perativelor agricole de producţie, animalele, uneltele, instalaţiile şi construcţiile ce le aparţin, precum şi lotul de pămînt aflat în folosinţa gospodăriilor familiale ale ţăranilor cooperatori, uneltele, maşinile, instalaţiile şi construcţiile co-perativelor meşteşugăreşti şi ale cooperativelor de consum. Statul ocroteşte p. cooperatistă, în urma încheierii procesului de cooperativizare a agriculturii, întreaga economie naţională este bazată pe p.s. Dezvoltarea şi consolidarea p.s. constituie izvorul bogăţiei şi puterii societăţii socialiste, condiţia ridicării continue a nivelului de trai al poporului. — P. perso-nalăy formă a proprietăţii oamenilor muncii în socialism asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit, gospodăriei de pe lîngă ea şi terenului pe care ele se află, precum şi asupra bunurilor de uz şi confort personal. P.p. asupra bunurilor din gospodăria familială a ţăranilor cooperatori, conform statutului cooperativelor agricole de producţie, cuprinde: casa de locuit, construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care acestea se află, animale productive şi inventar agricol mărunt. P.p. este legată şi determinată de p. socialistă obştească, care reprezintă sursa principală a veniturilor oamenilor muncii, a formării şi dezvoltării p.p. In condiţiile a-griculturii cooperativizate din R.P.R., statul garantează, potrivit legii, ţăranilor care nu se pot asocia în cooperative a-gricole de producţie proprietatea asupra pămîntului pe care îl lucrează ei înşişi şi familiile lor, ca şi proprietatea asupra uneltelor folosite în acest scop. Este garantată, de asemenea, proprietatea meşteşugarilor a-supra atelierelor proprii. 2. (DR.) Drept de proprietatCy dreptui subiectiv de a poseda un lucru, de a-l folosi şi de a dispune de el, în limitele stabilite de lege, pentru fiecare tip şi formă de proprietate şi al cărui conţinut social-economic se schimbă de la o orînduire la alta. — D. de p. socialistă de staty dreptul subiectiv ce aparţine întregului popor, înfăţişat de statui socialist, de a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele exercitîndu-şi posesiunea, folosinţa şi dispoziţia prin putere proprie şi în interes propriu, care îi sînt recunoscute de către legea socialistă. Lucrurile care îi alcătuiesc obiectul constituie fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat. — Z). de p. cooperatistăy dreptul subiectiv al fiecărei organizaţii cooperatiste sau obşteşti, ca persoană juridică, de a-şi apropria şi de a exercita posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra mijloacelor de producţie şi a produselor prin putere proprie şi în interes propriu, care îi sînt recunoscute de legea socialistă. — D. de p. personalăy drept subiectiv al oamenilor muncii care îi îndreptăţeşte ca, prin putere proprie şi în interes propriu, PROPULSIE 880 PROTAGORAS să posede, să folosească şi să dispună de bunurile rezultate din munca lor, cît şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale; este un derivat al dreptului de proprietate socialistă. D. de p.p., precum şi dreptul de moştenire asupra ei, este ocrotit de lege. — D. de p. privată (fără caracter exploatator), dreptul subiectiv aparţi-nînd micilor producători de mărfuri asupra mijloacelor de producţie, pe care le utilizează prin munca lor şi a familiei cu care gospodăresc împreună. — D. de p. privat-capitalistă, dreptul subiectiv în temeiul căruia capitalistul stăpîneşte, ca rezultat al exploatării muncii, mijloacele de producţie şi produsele, exercitînd posesiunea, folosinţa şi dispoziţia prin puterea şi în interesul lui propriu, ambele recunoscute de legea burgheză. propulsie (TEHN.), acţiune = 2n / = — . pulsometru (TEHN.), pompă pentru apă cu două fluide, în care fluidul motor este aburul care deplasează apa prin presiunea exercitată de el asupra acesteia. P. este alcătuit din două camere identice, în care aburul pătrunde alternativ, împingînd apa din camera respectivă în conducta de refulare. pulsoreactor (AV.), motor cu reacţie pentru avioane cu viteză supersonică, la care introducerea şi comprimarea aerului necesar arderii combustibilului se face datorită deplasării avionului. Combustibilul este introdus periodic în camera de ardere cu ajutorul unor organe speciale de distribuţie, astfel încît funcţionarea motorului este pulsatorie. Avioanele echipate cu p. folosesc rachete la decolare, deoarece p. nu intră în funcţiune decît după atingerea unei anumite viteze de înaintare a avionului. pulverizare (TEHN.), operaţie de transformare a unui material solid în pulbere sau a unui lichid în picături cu dimensiuni mici cu ajutorul unui aparat numit pulverizator. Se foloseşte la arderea combustibililor solizi şi lichizi, la vopsire prin stropire, la metalizare, la combaterea dăunătorilor în agricultură şi silvicultură etc. —(FIZ.) P. catodică, distrugerea unei substanţe solide sub acţiunea u-nui fascicul de ioni, în particular distrugerea catodului unui tub de descărcare prin bombardarea lui cu ioni pozitivi. Pătrunzînd în catod, ionul proiectil deplasează atomii din nodurile reţelei cristaline, o parte dintre aceştia putînd părăsi cristalul. Pe de o parte, p.c. are efecte dăunătoare în dispozitivele electronice cu vid (ex. distrugerea electrozilor), iar pe de altă parte ea permite studierea proprietăţilor structurale ale corpurilor cristaline, curăţirea acestora, obţinerea păturilor subţiri sau a straturilor protectoare, realizarea fasciculelor atomice dirijate etc. puma (Felis concolor) , specie de mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu. Puma puternic, lung de 1 — 1,80 m, cu coada lungă, blana de culoare brun-gălbuie, uniformă şi vîrful cozii brun-negru. Animal nocturn, p. se hrăneşte mai ales cu mamifere mici. Trăieşte în America. Pumacagua, Mateo Garcia (1738—1815), conducător al indienilor peruvieni din Cuzco, care s-au răsculat în 1814 împotriva dominaţiei spaniole; răscoala, la care au participat circa 40 000 de indieni, a fost PUMNUL 895 PUNCT reprimată cu cruzime, iar P. spînzurat. Pumnul, Aron (1818 — 1866), profesor, lingvist şi patriot român. Participînd la evenimeh-tele revoluţionare de la 1848 din Transilvania, a fost nevoit să se refugieze la Cernăuţi. Printre elevii săi s-a humărat şi Mihai Eminescu. Ca lingvist („Convorbire între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti", 1850), P. s-a situat pe poziţii etimologizante. „Lep-tuariul românesc" (6 voi., 1862 — 1865) este o masivă antologie de literatură, cu preţioase informaţii referitoare la scriitorii cuprinşi în ea. Tonul panegiric al acestor prezentări a atras asupra lui P. ironia caustică a lui T. Maiorescu. pumpelit (miner.) v. lotrit. punalua, denumire dată de etnograful L. H. Morgan celei de-a doua trepte a evoluţiei familiei primitive. Familia p. se compunea din două grupuri: un grup de rude apropiate de sex feminin erau soţiile comune ale unui grup de rude apropiate de sex masculin. în marea majoritate a cazurilor, familia punalua a stat la baza apariţiei instituţiei ginţii. punct1 1. (MAT.). Noţiune fundamentală în geometrie, în analiză, în topologie. în matematica modernă, punctele sînt elemente ale oricărei mulţimi organizate ca spaţiu. —P. (geometric) , element al dreptei geometrice, al planului geometric şi al spaţiului geometric. — P. (a-naliticj, element al spaţiului numeric cu n dimensiuni, constituit dintr-o mulţime ordonată de n numere. — P. de inflexiune al unei curbe, punct în care tangenta traversează curba. — P. singular al unei curbe, punct în care tangenta nu este unic determinată. P. multiplu de ordinul n al unei curbe, punct prin care trec n ramuri ale sale (ex. punctul dublu, triplu,, cuadruplu etc.). Se numeşte şi punct singular de ordinul n. — P. singular al unei suprafeţe, punct în care planul tangent nu este unic determinat (ex. vîrful unui con). — P. singular al unei funcţii analitice uniforme, punct în care funcţia nu este analitică (ex. polul, punctul singular esenţial, punctul critic algebric etc.). — P. de acumulare al unei mulţimi, punct în vecinătăţile căruia se găsesc o infinitate de puncte ale mulţimii. — P. de fugă, punctul de intersecţie al tuturor dreptelor prin care este reprezentată, prin proiecţie conică, pe un tablou o mulţime de drepte paralele din spaţiu. P. de f. se obţine prin intersecţia cu tabloul a unei drepte paralele cu dreptele reprezentate şi care trece prin centrul de proiecţie.—(GEOGR.) P. cardinal, fiecare dintre cele patru puncte (nord, sud, est şi vest), obţinute ca intersecţii ale meridianului şi ale paralelei locului cu orizontul; direcţiile determinate de aceste puncte. în poziţii intermediare faţă de p.e. se află punctele intercardinale (nord-vest, nord-est, sud-est, sud-vest). —(ASTR.) Punct vernal punctul de intersecţie al drumului aparent al Soarelui pe bolta cerească (ecliptica) cu ecuatorul ceresc, punct în care Soarele se găseşte la echinocţiul de primăvară. Se notează cu Y- — (ASTR.) Punct autumnal, punctul de intersecţie al eclipticei cu ecuatorul ceresc, opus punctului vernal, în care Soarele se află la echinocţiul de toamnă. 2. (FIZ.) Sistem de n valori ale celor n mărimi de stare care caracterizează un sistem fizic. — P. de funcţionare, punct de pe o caracteristică de funcţionare a uneir.maşini, a unui tub electronic etc. — P. triplu, p P — punct triplu; R — punct critic punct de intersecţie al curbelor de topire, sublimare şi evaporare ale unei substanţe într-o diagramă avînd temperatura pe abscisă şi presiunea pe ordonată. P.t. reprezintă condiţiile în care o substanţă se poate afla în acelaşi timp în stare solidă, lichida şi gazoasă (d: vapori). De ex. p.t. a apei este. + 0,01 °C şi 4,6 mmHg. — P critic, punctul de inflexiune al izotermei corespunzătoare temperaturii critice, într-o diagramă avînd volumul pe abscisă şi presiunea pe ordonată. P.e. reprezintă mărimile caracteristice unui fluid aflat în stare critică. 3. (FIZ.) Valoarea unei mărimi de stare, de obicei temperatura, la care se produce un fenomen caracteristic (ex. p. de topire, p. de fiferbere etc.). — P. critic, fiecare dintre valorile mărimilor (temperatură, presiune etc.) ce caracterizează un fluid aflat în stare critică. — P. Curie, temperatura la care un material feromagnetic devine paramagnetic (ex. 769°C pentru fier, 360°C pentru nichel etc.). — P. Neel, temperatura la care un material ferimagnetic devine paramagnetic. — P. de rouă, temperatura la care presiunea parţială a vaporilor unui component dintr-un amestec gazos răcit izobar die>-vine egală cu presiunea lor dle saturaţie. De ex., în cazul vaporilor de apă din atmosferă, p. de r. este temperatura la care ei încep să se condenseze; p. de r. depinde de umiditatea atmosferei şi de valoarea presiunii atmosferice. — (CHIM.) P. de congelare (sau de îngheţare]), temperatura la care un corp trece din stare lichidă în stare solidă. Se determină în anumite condiţii de lucru. Este o caracteristică importantă a compoziţiei unor produse: grăsimi, produse petroliere etc. — (CHIM.) P. de a-nilină, temperatura la care, în anumite condiţii de lucru, a-mestecul format din volume e-gale de anilină şi un produs petrolier se omogenizează. Dă indicaţii asupra conţinutului relativ de hidrocarburi parafinice, naftenice şi aromatice. 4. (TEHN.) Regiune a cărei extensiune este atît de mică, încît poate fi neglijată în raport cu distanţele care intervin în consideraţiile relative la un anumit sistem (ex. p. de reper,p. de întoarcere etc.). —- (ELT.) P. neutru, nod constituit printr-o conexiune a fazelor PUNCTAJ 896 PUNTE unui sistem polifazat, astfel încît, în condiţii normale de funcţionare, tensiunea Fui faţă de pămînt să fie egală cu zero (ex., la conexiunea în stea a fazelor unui generator, transformator sau motor electric polifazat, rezultă un p.n.). — (REZ. MAT.) Metoda punctelor fixe, metodă de determinare a diagramei de variaţie a momentului încovoietor în lungul unei grinzi continue (cu mai multe reazeme) şi a unor cadre cu noduri fixe. — (TEHN.) P. mort, poziţie prin care trece un element al unui mecanism, caracterizată prin faptul că viteza sa de translaţie este nulă, iar acceleraţia maximă;ajungîndîn p. m., elementul poate continua mişcarea în sensul iniţial sau poate începe o mişcare în sens contrar. Mecanismele bielă-mani-velă au două p.m., corespunzătoare momentelor cînd axele bielei şi manivelei sînt în prelungire sau cînd sînt suprapuse. —(C.F.) P, de secţionare, reper care delimitează sectorul în care nu trebuie să se găsească simultan două trenuri. P. de s. pot fi staţiile de cale ferată, haltele de mişcare, semnalele de trecere ale blocului de linie etc. 5. (FIZ.) Punct material, abstracţie care desemnează un corp cu masă inertă, considerat fără dimensiuni. El se foloseşte în mecanică pentru reprezentarea şi studierea mişcării corpurilor ale căror dimensiuni sînt neglijabile faţă de celelalte lungimi care interesează. 6. (POLIGR.) Punct tipografic, unitate de măsură a lungimii, folosită în poligrafie pentru litere, spaţii, linii etc., egală cu 0,376 mm (unui metru îi corespund «2 600 p.t.). Multiplii pA. sînt: cicero = 12 p.t. şi cuadratul = 48 p.t. în Anglia şi în S.U.A. p.t. este egal cu 0,351 mm. punctaj (SPORT), sistem de apreciere a rezultatelor tehnice în unele ramuri sportive (atletism, gimnastică, patinaj artistic, sărituri în apă etc.), folosit în scopul clasării concurenţilor în ordinea valorii performanţelor realizate. P. se realizează prin notare directă (gimnastică, patinaj artistic etc.) sau prin transformarea perfor- manţei determinate pe alte căi (cronometrare, măsurare), pe baza unor tabele special alcătuite (pentatlon, decatlon etc.). punct medical, serviciu medical, organizat cît mai aproape de locul de muncă, cu atribuţia de a îngriji sănătatea oamenilor muncii prin tratament medical şi măsuri profilactice. Punctele medicale se organizează în fabrici, uzine, pe şantiere. punctuaţie (LINGV.), sistem de semne grafice convenţionale, care au rolul de a marca pauzele şi intonaţia din vorbire. Semnele de p. sînt: punctul, semnul întrebării, semnul mirării, virgula, punctul şi virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog şi de pauză, parantezele şi punctele de suspensie. puncţie (MED.), manoperă chirurgicală care constă în pătrunderea cu ajutorul unui ac sau a unui trocar într-o cavitate cu scopul de a recolta un lichid natural (sînge, lichid cefalorahidian) sau patologic (puroi, exsudat) sau de a evacua conţinutul unei cavităţi (pericard, pleură). P. poate fi exploratoare, evacuatoare şi biop-tică, făcută cu scopul de a extrage un fragment de ţesut în vederea unui examen microscopic. — P. lombară, introducerea unui ac de puncţie în spaţiul dintre două vertebre lombare pînă în spaţiul sub-arahnoidian, în scopul de a scoate lichid cefalorahidian sau pentru a introduce diferite substanţe medicamentoase (anestezice, antibiotice etc.). punere la pămînt (ELT.), defect al unei reţele electrice în funcţiune, care constă în stabilirea accidentală a unei legături electrice conductoare înţre conductoarele aflate sub tensiune şi pămînt. Se poate datora atingerii directe cu pă-mîntul, atingerii cu o piesă metalică legată la pămînt sau străpungerii izolaţiei electrice dintre conductor şi părţile metalice în contact cu pă-mîntul. pungă (în evul mediu, în ţările române), unitate de măsură monetară, alcătuită din 500 de lei (taleri leonini). Hara-ciul către Poarta otomană sau sumele mari încaşate din dări se socoteau în pungi. 36 000 de p. alcătuiau o hazna, adică un tezaur. pungă de rod (HORT.), ramură roditoare caracteristică mărului, părului şi gutuiului» care se formează pe locul unde a fost prins fructul; în această zonă, ramura se îngroaşă datorită cantităţilor mari de substanţe de rezervă depuse în ţesuturi. Pe p. de r. se formează atît muguri de rod, cît şi muguri vegetativi. Sin. bursă de rod. puni, denumire dată de romani cartaginezilor, de unde şi numele celor trei războaie pentru supremaţie în bazinul occidental al Mării Mediterane dintre Roma şi Cartagina: războaiele punice (264—241, 218-201 şi 149-146 î.e.n.). Punjab [pangiâb] 1. Regiune naturală în nordul Cîmpiei Indo-Gangetice, pe teritoriile Pakistanului şi Indiei, cuprinsă între munţii Suleiman şi rîul Jumna. Este străbătută de cinci rîuri, care se unesc, formînd Panjnadul, afluent al Indului. Climă tropicală aridă; cantitatea de precipitaţii scade de la est spre vest. Vegetaţie de savană şi de semideşert. 2. Stat în nord-vestul Indiei, ocupînd partea estică a regiunii Punjab. Suprafaţa: 122 800 km2. Populaţia: 20 300 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Chandi-garh. Este dezvoltată agricultura, pe baza irigaţiilor. Principalele culturi sînt grîul şi bumbacul; se mai cultivă trestie de zahăr, leguminoase, orz, porumb, orez. Se cresc bovine şi ovine. Industria este reprezentată prin întreprinderi textile (Amritsar, Hissar ş.a.)„ alimentare, de ciment, de îngrăşăminte chimice (la Nangal) ş.a^ Aici se află un mare complex hidrotehnic, Bhakra-Nangal. punte 1. (NAV.) Planşeu din lemn sau metalic care închide corpul unei nave la partea superioară sau comparti-mentează nava pe nivele. P. poate fi: superioară, inferioară sau intermediară, de comandă, de manevră etc. Numărul p. unei nave depinde de mărimea şi destinaţia ei (navele mari transoceanice pot avea mai mult de 10p.). 2. (ELT.) Circuit electric PUNTE DE HIDROGEN 897 PURGATIV de măsură a unor mărimi electrice (rezistenţe, inductivităţi, capacităţi etc.)» alcătuit din patru elemente de circuit dispuse după laturile unui patrulater (braţele punţii), o sursă de energie electromagnetică dispusă după una din diagonalele patrulaterului şi un instrument electric de măsură dispus după cealaltă diagonală. Cu ajutorul p. se pot măsura indirect şi mărimi neelectrice (deformaţii, temperaturi, presiuni etc.). După felul sursei de energie, pot fi: p. de curent continuu, folosite, în general, pentru măsurarea rezistenţelor electrice prin comparare cu alte rezistenţe cunoscute (ex. p. simplă, sau Wheatstone), şi p. de curent alternativ, folosite pentru măsurarea inductivităţilor, capacităţilor, unghiului de pierderi şi a «frecvenţei (ex. p. Maxwell, pentru măsurarea inductivităţilor). 3* (ELT., TEL.EC.) Cvadripol alcătuit din patru elemente de circuit (condensatoare, bobine, diode semiconductoare etc.) dispuse analog cu braţele unei punţi de măsură, bornele de intrare fiind legate la extremităţile unei diagonale, iar bornele de ieşire la extremităţile celeilalte diagonale. în funcţie de elementele lor componente, astfel de p» pot fi folosite ca circuite defa-zoare, circuite stabilizatoare de tensiune, dispozitive redresoare, dispozitive de separare a două căi telefonice etc. 4. (ELT.) Piesă de asamblare a plăcilor de aceeaşi polaritate ale unui acumulator electric. punte de hidrogen (CHIM.) v. legătură de hidrogen. pupă1 (NAV.), partea terminală dinapoi a corpului unei nave. Partea p. de deasupra apei este de obicei în consolă, peste etambou (acoperind pro-pulsorul şi cîrma navei), pentru a se obţine o suprafaţă mai mare a punţii. pupă2 (ZOOL.) v. nimfă, pupăză (Upupa epops), specie de pasăre călătoare insecti-voră, cu cioc lung, subţire şi curbat în jos, cu un moţ de pene portocalii pe cap, aşezate în formă de creastă. Culoarea sa este roz-roşcată pe cap, spate şi faţa ventrală, iar pe aripi şi coadă are dungi trans- Pupăză versale albe şi negre. Cuibăreşte în scorburi de arbori, în crăpături de stînci şi de ziduri. pupil (DR.), în trecut, minorul aflat sub tutelă. pupilă 1. (ANAT.) Deschidere circulară în partea centrală a irisului. Variaţiile reflexe ale diametrului pupilar, datorite contracţiei fibrelor musculare circulare sau radiare ale muşchiului irian, joacă un rol important în adaptarea vederii la diversele condiţii de luminozitate şi de distanţă faţă de obiect. 2. (FIZ.) a) Pupilă de intrare, deschiderea reală sau o imagine a ei care limitează cel mai mult fasciculul de lumină ce pătrunde într-un instrument optic. Pot constitui p. de î.: întinderea izvorului de lumină, diametrul unei lentile sau al unei diafragme etc. b) Pupilă de ieşire, imaginea pupilei de intrare formată de întregul sistem optic al instrumentului. pupinizâre (TELEC.), introducere de bobine (bobine Pup-in) în serie cu circuitele telefonice în cablu, avînd ca rezultat micşorarea a-tenuării semnalelor transmise şi îmbunătăţirea caracteristicii de im-pedanţă într-o bandă anumită de frecvenţă. Pe lîngă rezultatele favorabile (transmisiunii, p. are şi consecinţe nedorite: se limitează banda frecvenţelor efectiv transmise şi se micşorează viteza de propagare a semnalelor. Pupiniza-rea a fost inventată, în 1900, de M.I. Pupin. pupitru de comandă (TEHN.), instalaţie cu ajutorul căreia se execută comanda, măsurarea, semnalizarea şi controlul operaţiilor unui proces tehnologic sau de altă natură (distribuţia energiei electrice, dirijarea şi controlul circulaţiei etc.). Purceii [p?:sl7, Henry (î 658 — 1695), compozitor englez, cel mai reprezentativ muzician al Angliei din sec. al XVII-lea. A creat prima operă naţională engleză, „Didona şi Enea". A scris muzică de scenă pentru numeroase piese de Shakespeare („Crăiasa ielelor"), Dryden(„Regele Arthur", „Amphithryon"), Fletcher etc. A compus şi muzică pentru orgă, sonate pentru instrumente vechi, pentru diverse formaţii instrumentale, precum şi un mare număr de lucrări vocale religioase, între care „Te Deum" şi „Jubilate", caracterizate printr-o remarcabilă măiestrie polifonică şi prin legătura cu tradiţiile muzicii engleze. purgativ (FARM.), substanţă medicamentoasă de origine vegetală sau chimică, care provoacă evacuarea conţinutului intestinal şi care nu are o acţiune toxică. Dintre p. de natură chimică, cele mai importante sînt sulfatul de magneziu sau de sodiu, folosite în special în constipaţiile acute şi în intoxicaţiile alimentare; dintre purgativele vegetale mai întrebuinţate sînt uleiul de ri cin, reventul, aloesul etc. Pupitru de comandă PURGATORIU 898 PURTĂTOR DE GERMENI purgatoriu (IST. REL.), ioc imaginar în care s-ar purifica, prin suferinţe, sufletele morţilor cu păcate mai uşoare înainte de a intra în paradis, învăţătura despre p. a fost dogmatizată de biserica catolică la conciliile din Florenţa (1439) şi Trident (1562). Ortodocşii şi protestanţii o resping. purice (ZOOL.), nume dat unor insecte mici, din ordinul afanipterelor. Este lips'it de aripi, cu corpul turtit lateral, cu aparat bucal pentru înţepat şi supt şi cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit. Parazit pe om (Pulex irritans) şi pe alte mamifere: pe cîini (Ctenocephalus caniş), şobolani (Ceratophyllus fasciatus) etc. Se hrăneşte cu sînge şi poate transmite ciuma la om şi la alte animale. Purice (Aprodul-*»), boier al lui Ştefan cel Mare, care, în timpul bătăliei de la Scheia (1486) împotriva unei armate turceşti, ar fi salvat viaţa domnului căzut de pe cal, dîndu-i calul său. Este pomenit şi în cronica germană contemporană lui Ştefan cel Mare. Cronicarul Ion Neculce a consacrat acestui fapt o povestire în „0 samă de cuvinte". C. Negruzzi a scris un poem epic „Aprodul Purice1*. purificarea apei (MED.), operaţie de curăţire a apei, de îndepărtare a substanţelor străine şi nocive organismului. Apele impure sau necorespunzătoare din punctul de vedere al normelor de folosinţă sînt în prealabil purificate prin metode fizice, chimice şi biologice. purine (BIOCHIM.), combinaţii chimice care conţin un heterociclu purinic la care se substituie diferite grupări chimice. Prin înlocuirea grupărilor aminice şi hidroxilice rezultă bazele purinice, ade-nina şi guanina, care intră în structura acizilor nucleici şi care au un rol deosebit în fiziologia animală şi în cea vegetală, în transmiterea caracterelor ereditare etc. purism (LINGV.), tendinţă eronată de a elimina dintr-o anumită limbă elementele socotite străine. în istoria limbii române, p. s-a manifestat în sec.' al XlX-lea la numeroşi latinişti, epigoni ai Şcolii ardelene, care cereau eliminarea din limbă a cuvintelor nelatine, în special a celor slave, şi înlocuirea lor cu împrumuturi latino-romanice sau cu formaţii de la teme latineşti. în zilele noastre, p. se manifestă mai ales prin opoziţia faţă de neologisme. puritani, adepţi ai calvinis-mului în Scoţia şi Anglia în sec. XVI —XVII, caracterizaţi prin lupta intransigentă pentru epurarea cultului religios de orice rămăşiţe ale catolicismului, precum şi prin morala lor rigidă, adeseori fariseică. între 1560 şi 1580 ei s-au rupt de biserica anglicană, formînd comunităţi religioase proprii, conduse de prezbiteri. Fiind persecutaţi, mulţi p. au fost nevoiţi să emigreze în prima jumătate a sec. al XVII-lea în America de Nord. Cele două partide politice alep., prezbiterieniide orientare moderată, şi independenţii, de orientare mai radicală, au avut un rol important în timpul revoluţiei burgheze din Anglia. purjare (fr. purger „curăţa"; TEHN.), evacuarea, în timpul serviciului, din cazan sau din-tr-un alt recipient (filtru, conductă) a unei cantităţi de apă cu un conţinut mare de săruri, pentru a se reduce formarea pietrei de cazan, prin menţinerea constantă a concentraţiei de săruri în apă sau pentru curăţirea acestora (de nămol, ulei etc.). Purkyng (Purkinje) [pur-chine], Jan Evangelista (1787 — 1869), medic ceh. A fost profesor la Breslau (Wroclaw) şi Praga, unul din cei mai însemnaţi cercetători în domeniul fiziologiei şi anatomiei microscopice. El a descoperit vezicula germi-nală din oul de păsări, mişcarea vibratorie ciliară a epiteliilor, a descris fenomenele endoptice, a studiat anatomia microscopică a cerebelului, cilindraxul nervos, a perfecţionat tehnica microscopică şi a creat termenul de protoplasmă. Alături de Schwann şi Schleiden, P. este unul dintre creatorii teoriei celulare. Operele sale complete au fost reeditate în 5 voi., la Praga (1918-1948). puroi (MED.), produs patologic rezultat din acţiunea germenilor patogeni asupra ţesuturilor, precum şi din acţiunea mecanismelor de apărare a organismului împotriva germenilor respectivi. purpură 1. (ind. text.) Substanţă colorantă, roşie-închi-să, cu nuanţă violetă, extrasă în antichitate din moluscă Murex brandaris, care trăieşte în regiunile răsăritene ale Mării Medi-terane. în prezent se obţine şi pe cale sintetică. 2. (MED.) Boală caracterizată prin apariţia pe suprafaţa pielii a unei erupţii hemoragice constituită din pete punctiforme (peteşii) sau *mai întinse şi cu contur neregulat (echimoze), însoţită adesea şi de manifestări hemoragice pe mucoase. Se datoreşte unei alterări a peretelui vaselor capilare, însoţită de creşterea fragilităţii şi permeabilităţii acestora, sau unei scăderi a numărului de trombocite din sînge. Cauzele care provoacă boala sînt variate: infecţioase, toxice, imunologice, alergice etc. purtata (COR.) 1. Joc popular românesc, răspîndit în Ardeal. Este un joc de perechi aşezate în coloană, care execută mişcări largi, amplu desfăşurate. Datorită caracterului său solemn, p. este executată în deschiderea ciclurilor de jocuri. Are mai multe variante, cunoscute sub nume diferite: de-a lungul, de-a mîna etc. 2. Purtata de fete, joc popular românesc, răspîndit în centrul Ardealului (pe Tîr-nave). Se execută de către femei, în formaţie de cerc cu ţinuta la braţ* care se acompaniază vocal, intonînd o melodie cu ritm binar sau asimetric. Mişcarea jocului, deosebit de elegantă, constă în paşi lini ca într-o plimbare, în contratimp, încheiaţi cu uşoare bătăi pe călcîi. purtător de germeni (MICROB IOL.), despre un organism uman sau animal în organele căruia se găsesc germeni patogeni care nu provoacă stări de boală; constituie o sursă de infecţie pentru cei din jur. Omul poate fi p. de g. pentru agenţii febrei tifoide, ai paratifosului A şi B, ai dizenteriei, holerei, encefalitei epidemice etc. PURUS 899 PUŞKIN Purus, rîu în Brazilia, aflu-ent pe dreapta al Amazonului. (3 200 km). Navigabil. Pusan, oraş în Coreea de Sud, aşezat pe ţărmul de sud-est al peninsulei Coreea. 1 162 600 loc. (1960). Industrie textilă, alimentară, chimică, şantiere navale, construcţii de maşini. Mare port maritim şi nod feroviar al ţării. Pescuit dezvoltat. push-pull (TELEC.) v. con* tratimp (2). pustulă (MED.), leziune elementară a pielii, constînd din-tr-o colecţie circumscrisă de lichid purulent. Se întîlneşte în diferite boli de piele (impe-tigo, acnee etc.), în unele boli infectocontagioase (variola, vaccina etc.). — P. malignă, una dintre formele de localizare pe piele a antraxului. Se manifestă clinic prin senzaţii de mîncărime locală, urmată de apariţia unei pete minuscule care se transformă într-o veziculă plină cu puroi, care se ulcerează şi formează o escară neagră. pustule (BOT.), îngrămădiri de spori (uredospori, teleuto-spori) sau de conidn, produse de către ciupercile parazite, sub cuticula sau epiderma plantei-gazde, care cu timpul crapă, punîndu-i în libertate. Au formă liniară, ovală, circulară, de obicei de culoare brună-ruginie sau neagră (ca la r u g i n a-g rîului), mai rar albă (ca la a 1 b u m e a 1 ă). Puşcariu,Emil(l 859—1928), histolog şi bacteriolog român. A fost profesor de histologie la Facultatea de medicină din Iaşi. Elev şi colaborator apropiat al lui V. Babeş. P. a lucrat alături de acesta la elaborarea „metodei româneşti" de vaccinare antirabică. Op. pr.: „Dare de seamă despre vaccinaţiunea contra turbării" (1927), „Despre accidentele paralitice" (1927). Puşcariu, Sextil (1877— 1948), lingvist şi filolog român. A fost profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române. A întemeiat Muzeul limbii române şi revista „D acoromani a". A condus, între 1906 şi 1940, colectivul de elaborare a Dicţionarului Academiei Române. In domeniul lexicografiei a mai publicat, în limba germană, „Dicţionar etimologic al limbii române. I: Elementul latin" (1905). A iniţiat şi a condus lucrările în vederea alcătuirii „At- S. Puşcanu laşului lingvistic român". în domeniul dialectologiei a publicat lucrarea fundamentală „Studii istroromâne" (3 voi.. 1906 — 1929, în colaborare cu M. Bar-toii, A. Belulovici şi A. Byhan). A proiectat o vastă lucrare de sinteză, Limba română", din care au apărut două volume (voi. I, 1940; voi. II, 1965). A colaborat la cele mai de seamă reviste de specialitate româneşti şi străine, publicînd studii privitoare la numeroase probleme ale limbii şi filologiei noastre, precum şi la cele ale lingvisticii generale şi romanice, adunate în parte în volumul „Studii de lingvistică românească" (1937). Este şi autoful unei istorii a literaturii române vechi (1921). Puşcariu~Densuşianu, Elena (n. 1875), oftalmolog român, prima femeie profesor în învăţămîntul medical superior din România. S-a ocupat de problema cataractei senile, tra-homului, sifilisului ocular, oftal-miei simpaticeetc. Op. pr.: „Operaţiuni şi metode noi în chirurgia ochiului" (1914), „Traho-mul" (1914), „Cursuri de clinică şi teoria oftalmologică" (1927). puşcă (MILIT.) 1. Armă de foc portativă, cu ţeavă lungă, care trage lovitură cu lovitură, încărcarea fiecărei lovituri fă-cîndu-se prin manipularea manuală a mecanismului de încărcare. — P. semiautomată, puşcă care trage numai lovitură cu lovitură, încărcarea făcîndu-se automat. — P.-mitralieră, puşcă la care încărcarea şi tragerea se execută automat, ca la mitralieră. — P.-antitanc, puşcă specială pentru tragerea contra tancurilor. 2.(în evul mediu, în ţările române) Denumire generală pentru tunuri, între care se deosebeau pivele (mor-tierele), balimezurile (tunurile de cetate), huşniţele (obuzierele), săcăluşele (tunuri mici cu tragere directă). Puşkin, Aleksandr Serghee-vici (1799—1837), poet rus, unul dintre marii lirici ai literaturii universale. S-a născut la Moscova dintr-o familie de nobili. Poeziile de orientare democratică, antiţaristă şi antifeudală i-au atras exiluri repetate, de unde a continuat să ţină legătura cu mişcarea revoluţionară, mai cu seamă cu decembriştii, în 1836 a scos revista „Sovre-mennik". P. a fost ucis într-un duel, provocat prin intrigile curţii, de care nu era străin ţarul Nicolaie I şi anturajul său. Ca poet liric, P. a cultivat elegia, oda, epistola, romanţa etc., cîntînd cu înflăcărare romantică setea de libertate a poporului, dragostea lui de viaţă, trecutul istoric şi frumuseţile naturii. P. este unul dintre marii maeştri ai poemului epic-liric. Valorificînd la un înalt nivel artistic bogăţia şi frumuseţea tradiţiilor folclorice ale poporului în poemele „Ruslan şi Ludmila" (1820), „Fîntîna din BahcisaraiJ\ „Ru-salka", „Fraţii haiduci" ş.a., P* îmbină cu măiestrie elementele fantastice cu cele realiste, pentru a releva complexitatea morală a omului simplu, năzuinţa lui spre libertate şi spre frumos. Poemul ,,Ţiganii" (1824) este o amplă dezbatere lirică pe tema opoziţiei dintre individ şi societatea timpului, ecou ai soartei poetului. Poemele istorice-eroice „Poltava" (1828) şi „Călăreţul de aramă" (1833) evocă patriotismul poporului, condus de ţarul Petru I, în lupta pentru libertate şi pentru modernizarea statului PUŞKIN 900 PUTERE feudal~iobăgist. Romanul în versuri „Evgheni Oneghin“ (1831), considerată „enciclopedie a vieţii ruse şi operă naţională în cel mai înalt grad", surprinde momentul de acută A. S. Puşkin criză a sistemului ţarist şi opune intelectualităţii de origine nobiliară, din sînul căreia se recrutează aşa-numitul om de prisos, figura luminoasă şi pură a femeii ruse şi forţa morală a acesteia, rezultată din legătura ei strînsă cu natura, cu oamenii şi cu tradiţiile satului natal, întreaga operă poetică a lui P. uneşte forţa şi densitatea gîndirii, înalta calitate a lirismului cu echilibrul clasic, cu bogăţia şi armonia diafană a formei. Proza lui P., de o desăvîrşită concizie, sobrietate şi simplitate, cuprinde povestiri, nuvele, precum şi romanul istoric „Fata căpitanului" (1836), în care sînt evocate momerite din răscoala condusă de Pugaciov. In nuvela „Căpitanul de poştă" (1830), P. abordează printre primii în literatura rusă tema vieţii funcţionarului umil. Evocînd, în spiritul aspiraţiilor democratice ale epocii, un moment din zbuciumata istorie a Rusiei de la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea, tragedia realistă „Boris Godunov" (1825), temelie a dramaturgiei ruse moderne, zugrăveşte în persoana e-roului titular un ţar energic şi generos, dar ros de remuşcări din cauza nelegiuirii prin care s-a urcat pe tron. întreaga o-peră a lui P. relevă un spirit pătruns de suflul libertăţii care animase Europa la începutul sec. al XlX-lea, de un fierbinte patriotism, de revoltă adîncă împotriva tuturor pre- judecăţilor şi de o permanentă nevoie de ideal. Ea este creaţia unui artist genial care a sintetizat întreaga evoluţie anterioară a literaturii, deschi-zînd totodată drumuri noi pentru dezvoltarea acesteia. Prin opera lui P., literatura rusă aduce una dintre cele mai mari contribuţii la tezaurul literaturii universale. Pe textele unor poeme ale lui P. au scris opere compozitori celebri ca Musorgski, Ceaikovski, Glinka, Rimski-Korsakov, Rah-maninov ş.a. O mare parte din scrierile sale au fost traduse în româneşte de către C. Negruzzi (care l-a cunoscut îndeaproape), E. Camilar, G. Lesnea, M.R. Paraschivescu, M. Banuş, A.E. Baconsky, V. Eftimiu, Al. Phi-lippide ş.a. Puşkin, Muzeul , muzeu de artă plastică universală din Moscova. A fost înfiinţat în 1912 din colecţia Cabinetului de artă plastică de pe lîngă Universitatea din Moscova. După Revoluţia din Octombrie, muzeul P. s-a dezvoltat prin îmbogăţirea cu însemnate opere de artă provenite din Muzeul „Ermitaj", din Galeria Tretia-kov şi din alte numeroase colecţii particulare. Cuprinde opere de sculptură, pictură şi artă aplicată, datînd din mileniul al IV-lea î.e.n. şi pînă astăzi. Exponate valoroase oglindesc cultura Orientului antic, a Greciei şi Romei antice, arta bizantină etc. Amplu reprezentată este Renaşterea italiană, arta spaniolă a sec. XVI — XVII, arta flamandă şi olandeză a sec. al XVII-lea şi arta franceză a sec. al XVII-lea şi al XX-lea. Muzeul P. cuprinde şi o bogată colecţie de mulaje. putere 1. (FIZ., TEHN.) Mărime scalară egală cu energia transferată de la un sistem fizic la altul sau transformată dintr-o formă în alta, într-o unitate de timp; limita raportului dintre energia transferată sau transformată şi durata transferului sau transformării ei: P — lim După A<-H) Af sensul transferului de *energie al unui sistem fizic sau tehnic, p. poate fi cedată, cînd energia este transferată spre exterior, sau primită, cînd energia este transferată către interiorul sistemului. Unităţile de putere sînt: wattul (W) în sistemul SI, ergul pe secundă (egal cu 10~7 W) în sistemul CGS şi kilogrşm-forţă-metru pe secundă fi Mm 3S 9,81 w) în siste- mul MKfS; se foloseşte şi unitatea cal-putere (1 CP = = 75 = 736 w j _ P. mecanică, puterea transferată prin intermediul lucrului mecanic. — P. termică, puterea transferată prin intermediul schimbului de căldură. — P. electromagnetică (sau electrică), energia electromagnetică transmisă în unitatea de timp prin-tr-o suprafaţă închisă. P.e. transferată prin bornele unui circuit cu două borne este egală cu produsul Uf)I dintre tensiunea la bornele circuitului şi intensitatea curentului electric care-1 străbate. în cazul curenţilor alternativi, acest produs reprezintă p.e. instantanee. Pentru regimul permanent sinusoidal se foloseşte mărimea numită p. activă, definită ca media pe o perioadă a p.e. instantanee şi egală cu produsul Ufrl coscp, unde L/ţ, reprezintă valoarea efectivă a tensiunii la borne, I valoarea efectivă a curentului şi 9 unghiul de defazaj dintre tensiunea la borne şi curent; p.a. este energia electromagnetică globală transmisă într-un anumit sens în unitatea de timp. în acest caz se deosebeşte, în afară de energia transmisă global într-un anumit sens, energia fluctuantă, care se transmite în măsură egală, dar în sensuri contrare, în cele două alternanţe ale unei perioade; media pe o alternanţă a puterii corespunzătoare este proporţională cu mărimea Uţl sin 9, numită p. reactivă. Se foloseşte şi mărimea egală cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor p. active şi p. reactive, numită p. aparentă. Unităţile de măsură ale p.e. sînt: wattul pentru p. activă, varul (var) pentru p. reactivă şi voltamperul (VA) pentru p. aparentă. 2. (TEHN.) Mărime egală cu puterea dezvoltată de un sistem tehnic PUTERE 901 PUTNA în anumite condiţii. — P. nominală, puterea pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic (maşină, aparat etc.), indicată de întreprinderea constructoare pe plăcuţa indicatoare sau în fişa sistemului. — P. instalată, suma puterilor nominale ale maşinilor de forţă instalate într-o uzină, centrală electrică etc., sau montate pe un vehicul (navă, avion etc.). — P. utilă, puterea debitată de o maşină de forţă (ex. p. la arborele unui motor). — P. indicată, puterea dedusă din diagrama care reprezintă ciclul de funcţionare al unei maşini cu piston. — P. litrică, raportul dintre puterea la arborele unui motor cu ardere internă şi cilindreea totală a acestuia. — P. disponibilă, puterea maximă care se poate obţine de la un grup electrogen, o centrală electrică etc. în regim de funcţionare de durată şi condiţii normale. — P. hidraulică, puterea teoretică pe care o poate dezvolta un curs de apă (cu un anumit debit) care cade de la o anumită înălţime (ex. acţionînd o turbină hidraulică). P.h. este proporţională cu debitul de apă şi cu înălţimea de cădere. 3. (FIZ., TEHN.) Raportul dintre o energie şi o mărime care caracterizează un material sau un corp. — P. calorifică, căldura degajată prin arderea completă a unui kilogram de combustibil solid sau lichid ori a unui metru cub de combustibil gazos. Unităţile de măsură sînt kilocaloria pe kilogram (kcal/kg) şi kilocaloria pe metru cub (kcal/m3). P. emiţătoare (sau emisivă), energia radiaţiilor electromagnetice emise în unitatea de timp de către unitatea de arie a unui corp emiţător într-o direcţie perpendiculară pe suprafaţa lui. 4. (FIZ.) Mărime adimensională egală cu raportul dintre valoarea unei anumite mărimi şi valoarea maximă posibilă a ei. — P. reflectătoare, raportul dintre intensitatea luminii reflectate de un corp şi intensitatea luminii incidente. P.r. depinde de lungimea de undă a luminii, de natura corpului şi de calitatea suprafeţei lui. — P. absorbantă, raportul dintre intensitatea lu- minii absorbite de un corp şi intensitatea luminii incidente. P.a. depinde de lungimea de undă a luminii, de natura corpului şi de grosimea lui. — P. transmiţătoare, raportul dintre intensitatea luminii transmise printr-un corp şi intensitatea luminii incidente. P.t. depinde de valorile puterilor reflectătoare şi absorbantă ale corpului. 5. (FIZ., TEHN.) Capacitatea de a produce un anumit efect (ex. p. de fermentaţie a unei drojdii, p. de germinaţie a seminţelor etc.) sau mărimea care caracterizează această capacitate (ex. p« măritoare, p. separatoare etc.). a) Putere măritoare, mărime adimensională care caracterizează instrumentele de optică geometrică din punctul de vedere al mărimii imaginii pe care o realizează. — P.m. liniară, raportul dintre dimensiunile liniare ale imaginii unui obiect şi dimensiunile liniare reale ale obiectului. Sin. mărire liniară. — P.m. unghiulară, raportul dintre unghiul sub care se vede imaginea unui obiect dată de un instrument şi unghiul sub care se vede obiectul cu ochiul liber. Sin. grosisment. b) Putere separatoare (sau de rezoluţie), mărime care caracterizează capacitatea unui instrument optic (microscop, spectroscop etc.) sau a unui material fotosensibil de a pune în evidenţă distinct două puncte sau două linii spectrale cît mai apropiate. — P.s. spectrală, mărime adimensională egală cu raportul dintre lungimea de undă medie a două linii spectrale învecinate şi diferenţa minimă de lungime de undă dintre cele două linii pe care un instrument spectral o poate pune în evidenţă. 6.(MAT.)a) Rezultatul înmulţirii unui număr (sau a unei mărimi) cu el însuşi de un anumit număr de ori. Se scrie: a x a x X a X ... X a — an, unde a este baza p., iar n exponentul p. (ex. puterea a treia a lui 4 este 43 = 4 x 4 x 4 — 64, 4 fiind baza, iar 3 exponentul), b) Denumire dată exponentului puterii (a), c) Putere a unui punct în raport cu un cercf produsul distanţelor dintre un punct şi punctele în care o secantă ce trece prin punctul Puterea unui punct fată de un cerc: MN • MP ^ MT% considerat intersectează un cerc dat. Pentru un punct şi un cerc date, acest produs este constant (adică nu depinde de poziţia secantei). putere de cumpărare (EC.) 1. Puterea de cumpărare a banilor, cantitatea de mărfuri şi de servicii care poate fi obţinută în schimbul unei anumite sume de bani, a unei unităţi băneşti. P. de c. a b. exprimă raportul dintre valoarea unităţii băneşti şi valoarea mărfurilor aflate în circulaţie. Ea se modifică în funcţie de mişcarea preţurilor şi a tarifelor, aflîndu-se faţă de acestea într-un raport invers proporţional, precum şi în funcţie de conţinutul în aur al unităţii băneşti. 2. Puterea de cumpa-rare a populaţiei, cantitatea de mărfuri şi servicii pe care le poate plăti populaţia. Nivelul ei depinde de p. de c. a banilor şi de nivelul veniturilor băneşti încasate de populaţie. V. şi cerere solvabilă; sa- 1 a r i u r e a 1. putere de stat (DR.), atribut esenţial al clasei dominante care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuieşte conducerea societăţii. In statul nostru socialist întreaga putere aparţine poporului care o exercită, în mod suveran, prin organele reprezentative: Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare. Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţără-nească, clasa muncitoare fiind clasa conducătoare în societate. Forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Muncitoresc Român. Putna , rîu, afluent pe dreapta al Şiretului în aval de Focşani. Izvorăşte din munţii Vran-cei de sub vîrful Muşa (I 503 PUTNA 902 PYRRHONv m). Lungimea: 146,5 km. Afluenţi: Zăbala şi Milcovul pe dreapta. In orizonturile de pietrişuri grosiere din zona de confluenţă a P. cu Şiretul, apele se infiltrează şi rîul seacă uneori în timpul verii. Putna, Mănăstirea, construită de Ştefan cel Mare în anii 1466—1469 şi refăcută tot de el în 1484; biserica mănăstirii a fost dărîmată în vremea lui Vasile Lupu (1654), reconstruită apoi sub voievozii Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija, ultima oară fiind restaurată la sfîrşitul sec. al XlX-lea. Din vechea mănăstire nu se mai păstrează decît turnul tezaurului zidit de Ştefan cel Mare în 1481. Mănăstirea P. a fost un important centru cultural-artistic, aici funcţionînd un atelier de caligrafi şi miniatu-rişti şi unul de broderie. Biserica a fost una dintre marile necropole domneşti ale Moldovei; în ea sînt înmormîntaţi Ştefan cel Mare, Maria Voi-chiţa, Maria de Mangop, Bogdan cel Orb, Ştefăniţă-Vodă ş.a. In muzeul mănăstirii se păstrează o colecţie valoroasă de broderii executate în vremea lui Ştefan cel Mare, manuscrise, icoane şi opere de argintărie. putrefacţie (MICROBIOL.), proces de descompunere mi-crobiană aerobă sau anaerobă a compuşilor organici cu azot (în esenţă a proteinelor). P. poate fi provocată de multe bacterii, actinomicete, mucegaiuri saprofite şi de unele specii patogene. Are loc pe scară largă în natură (sol, apă), cu un rol important în circuitul elementelor pe Pămînt. P. produselor animale şi vegetale (alimente, plante furajere şi industriale, piele etc.) cauzează daune omului. Procese de p. se petrec şi în organismul animal (în intestin). putrezirea uscată a ştiu** leţilor de porumb (FITOPAT.), boală provocată de ciuperca parazită Nigrospora oryzae la ştiuleţii de porumb, pe care îi descompune pînă la stadiul de fibre. In urma acestui atac, greutatea boabelor scade cu 10-15%. putto (pl. putti), cuvînt italian care denumeşte motivul plastic al copilului Amor. în sculptura şi pictura italiană din Renaştere, grupurile de p. constituie un element compoziţional des întrebuinţat. puţ (TEHN.), săpătură cu secţiune mică în raport cu adîncimea, cu axa verticală sau înclinată şi care stabileşte o comunicaţie între suprafaţă şi un strat din adîncime. — (HIDROTEHN.) P. absorbant, puţ care coboară pînă la un strat de teren permeabil şi prin care se introduc în sol, în cantităţi mici, apele uzate (din canale) după o curăţire prealabilă de corpurile în suspensie pe care le conţin. —P. colector, puţ în care se strîng apele captate, prin mai multe puţuri sau drenuri, dintr-un strat de apă subterană. — P. de captare, puţ coborît pînă la un strat de apă în adîncime, în scopul captării apei pentru alimentare cu apă potabilă sau industrială. — (IND. EXTR.) Puţ de mină, lucrare minieră principală, executată în direcţie verticală sau înclinată, care se sapă fie de la suprafaţă, fie între două orizonturi ale minei. P. de m. serveşte ca punct de plecare pentru lucrări de deschidere a orizonturilor, cale pentru transportul substanţelor minerale, pentru introducerea aerului proaspăt şi evacuarea aerului viciat etc. După destinaţie, după poziţie şi formă, se deosebesc: puţ auxiliar, care are secţiune relativ redusă şi este prevăzut cu instalaţii de transport pentru materiale şi personal; puţ central, care este amplasat în mijlocul cîm-pului de exploatare al minei şi reprezintă puţul principal al acesteia; puţ de aeraj, care este echipat cu ventilatoare pentru aspirat aerul viciat din mină sau pentru insuflat aer proaspăt; puţ de extracţie, care este folosit pentru deschiderea minei şi pentru transportul minereului la suprafaţă (puţul de extracţie de bază pentru activitatea minei, echipat cu instalaţii puternice de transport, se numeşte puţ principal). Puvis de Chayannes [pil-vis do şavăn], Pierre (1824— 1898), pictor francez, unul dintre promotorii şi reformatorii picturii monumentalrdecorati- ve din secolul trecut. P. de C. a dezvoltat o estetică paralelă cu aceea a prerafaeliţilor englezi (prerafaelitis m), pe care însă i-a depăşit artistic. Compoziţiile sale de şevalet („Sărmanul pescar", 1881 ; „La fîn-tînă*, 1868; „Tăierea capului lui Ioan Botezătorul"; „Speranţa", 1872; „Vara", 1873 etc.) sau monumental-decorative: „Pacea şi Războiul" (pentru Muzeul din Amiens), „Marsilia" (Marsilia), „Pădurea sacră" (pentru Sorbona), „Vara" şi „Iarna" (pentru Primăria din Paris), „Sf. Genevieva" (pen-ţru Panteon), „Muzele inspiratoare" (pentru Biblioteca din Boston) etc. se caracterizează printr-un desăvîrşit echilibru compoziţional, printr-o stilizare rafinată, care conferă formelor nobleţe şi expresivitate, prin înzestrarea amănuntului cu valoare simbolică. Colorist discret, folosind o paletă în demi-tente, a avut un remarcabil simţ al decorativului, motiv pentru care s-a bucurat de admiraţia lui Gauguin. A lucrat şi portrete (portretul Măriei Cantacu-zino, soţia sa). Th. Palia-d y, la începutul carierei sale, a fost influenţat de viziunea decorativă a lui Puvis de Cha-vannes. Puy de Dome [pui do dom/, vulcan stins în Masivul Central Francez, în podişul Auver-gne (1 465 m altitudine). puzzolână (CONSTR.), material natural (diatomit, depuneri de cenuşi vulcanice etc.) sau artificial (bauxită calcinată, zgură acidă de furnal granulată, cenuşă de termocentrală etc.), bogat în bioxid de siliciu sau trioxid de aluminiu activi, în amestec cu var sau cu ciment, p. dă lianţi rezistenţi la acţiunea apelor corosive. Pyongyang v. Phenian. Pyrrhon (c. 365—c. 270 î.e.n.), filozof antic grec, originar din Elis, întemeietorul scepticismului. Nu a scris nimic, deoarece considera că nici o afirmaţie nu poate fi socotită mai îndreptăţită decît alta, lucrurile fiind, după el, incognoscibile. Potrivit concepţiei luiP., fericirea ar consta în seninătate (ataraxia), impasibilitate (apatia),, iar acestea s-ar putea dobîndi prin „abţine- PYRRHOS 903 PYTHEAS rea“ (epohe) de la orice fel de afirmaţii despre lucruri. Scepticismul şi pesimismul lui P. oglindesc criza societăţii sclavagiste greceşti. Pyrrhos, talentat comandant de oşti din Grecia antică, rege al Epirului (c. 295—272 î.e.n.). în tinereţe, a participat la luptele dintre diâdohi, în oastea lui D e m e t r i o s P o- 1 i o r c e t e s. Devenit rege în Epir, a purtat lupte cu Lisi-mah pentru stăpînirea Macedoniei. A urmărit crearea unui mare stat monarhic occidental, asemănător cu cel oriental al lui Alexandru Macedon, şi a organizat, în 280—275 î.e.n., o mare campanie militară în Italia şi Sicilia împotriva ro- manilor şi a cartaginezilor. Dtipă ce a înfrînt pe romani la Heracleea (280 î.e.n.) şi la Ausculum (279 î.e.n.), a trecut în Sicilia, de unde, în decurs de trei ani, i-a izgonit pe cartaginezi. Nemulţumite de amestecul său brutal în treburile lor interne, oraşele din Sicilia s-au răsculat, silindu-1 să părăsească insula. Înfrînt de cartaginezi pe mare şi de romani pe uscat la Beneventum (275 î.e.n.), P. a părăsit şi Italia. A rămas celebră bătălia de la Ausculum, în care P. a învins-cu preţul unor pierderi foarte •grele, de unde expresia „victorie â la Pyrrhos** însemnînd o victorie scump plătită. Pythagoras v. Pitagora. Pytheas (sec. IV î.e.n.)» navigator şi geograf grec, primul care a călătorit în regiunile nordice ale Europei (între 325 şi 320 î.e.n.). Plecînd cu o corabie din Marsilia, a ajuns pînă în Arhipelagul Britanic (necunoscut pînă atunci grecilor), asupra căruia a dat informaţii valQroase.. La nord de Arhipelagul Britanic, la şase zile de drum, a descoperit o „insulă** locuită (neidentificată), pe care a considerat-o marginea nordică a pămîntului locuit, dincolo de care se întind mările îngheţate, şi care a intrat în literatură sub numele de „Ultima Thule“. A făcut observaţii privitoare la măsurătorile de latitudine. COLECTIVELE REDACŢIONALE ALE VOLUMULUI III AL DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC ROMÂN COLECTIVUL DE AGROSILVICĂ Acad. Gh. Ionescu-Şişeşti, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. T. Bor-deianu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. N. Cernescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. G. Constan-tinescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. A. Vasiliu, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Davidescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; V. Gligor, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; M. Moţoc, membru corespondent al Academiei R.P.R., ing. agr.; I. Popovici, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Staicu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; M. Botzan, ing. agr.; C. Băicoianu, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Laber, ing. agr.; I. Lungu, conf. univ., dr. în ştiinţe; A. Marian, ing. silv.; B. Mănescu, candidat în ştiinţe; G. Mureşan, candidat în ştiinţe; Th, Nica, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Poenaru, ing. agr.; N. Ştefan, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Valuţă, prof. univ., dr. în ştiinţe. COLECTIVUL DE ARTE Acad. G. Oprescu, prof. univ., conducătorul colectivului. Arhitectură: Tr, Chiţulescu, arhitect, şef de lucrări; N. Curinschi, arhitect, lector univ., candidat în ştiinţe. Artă plastică: M. Popescu; E. Schileru, lector univ.; M. Benedict, lector univ.; A. Pavel, cercetător; P. Petrescu, cercetător pr. Cinematografie: I. Barna, Coregraf ie: E. Magyar; V. Ciortea Proca, conf. univ. Folclor: M. Pop, prof. univ., dr. în ştiinţe. Muzică: Z. Vancea, prof. univ.; P. Brîncuş, lector univ.; P. Codrefcnu; Gh. Firea; E. Pricope; V. Tomescu. Teatru: S. Alterescu, cercetător pr. COLECTIVUL DE BIOLOGIE, BOTANICĂ, ZOOLOGIE Acad. E. Pop, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului. Biologie generală: N. Botna-riuc, prof. univ., dr. în ştiinţe; Olga Necrasov, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Preda, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; P. Raicu, conf. univ., candidat în ştiinţe; FI. Horodniceanu, şef secţie cercetare. Botanică: acad. Şt. Peterfi, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. E. Rădulescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; Gh. Anghel, prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Bontea, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe; I. Ciobanu, prof. univ., dr. in ştiinţe; E. Cupcea, conf. univ.; E. Ghişa, conf. univ., dr. în ştiinţe; I. Pop, şef lucrări; Tr. î. Ştefureac, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Tarnavschi, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Ţopa, dr. în ştiinţe. Zoologie: acad. E. Pora, prof. univ., dr. în ştiinţe; Th. Buşniţă, membru corespondent al. Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; M.A. Ionescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; Şt. Kiss, # şef lucrări; Z. Matic, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. Mihail, cercetător pr.; V. Pop, prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Robert, şef lucrări; B. Stugren, şef lucrări, candidat în ştiinţe; C. Wittenberger, cercetător pr., candidat în ştiinţe. COLECTIVUL DE CHIMIE Acad. I. Murgulescu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. E. Angelescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. C.D. Neniţescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Bratu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Sahini, membru corespondent al Academiei R.P.R., conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Spacu, membru corespondent al Academiei R.P.R,, prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Aibu, lector univ.; M. Brezeanu, conf. unfrv., candidat în ştiinţe; Gh. Costeanu, prof. univ.; I. Drimuş, conf. univ.; I.V. Nicolescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; R. Vîîcu, conf. univ.» candidat în ştiinţe. 906 COLECTIVUL DE DREPT Tr. lonaşcu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; E. A. Barasch, membru corespondent al Academiei R.P.R.; O. Căpăţînă, cercetător pr.; A. Cristescu; V. Dongoroz, prof. univ., consultant ştiinţific, dr. în ştiinţe; T. Drăgan, prof. univ.; V. Economu, cercetător pr., dr. în ştiinţe; M.I. Eremia, cercetător pr., candidat în ştiinţe; E. Glaser, şef secţie cercetare; S. Kahane, conf. univ.; L. Miller, şef sector cercetare; A. Naschitz, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe; I. Nestor, şef sector cercetare; M. Onescu, conf. univ.; E. Roman, cerce-tător pr.; I. Stoenescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Vîntu, şef secţie cercetare, dr. în ştiinţe; S. Zil-berstein, şef sector cercetare. COLECTIVUL DE ECONOMIE Acad. V. Mălin schi, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; M. Biji, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; M. Mănescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; R. Moldovan, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Murgescu, membru corespondent al Academiei R.P.R.; I. Rachmuth, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; I. Anghel, candidat în ştiinţe; Gh. Bădăluţă; N.N. Constantinescu* conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Creţoiu, conf. univ., candidat în ştiinţe; S. Daniel, ing., conf. univ.; I. Desmireanu, şef sector cercetare; D. Dimitriu, cercetător pr.; M. Dulea, lector univ.; N. Ivan-ciu, conf. univ., candidat în ştiinţe; I. Mărculescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; N. Nichita, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Popper, conf. univ.; V. Puchiţă, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. Stern; V. Trebici, conf. univ.; I. Văcărel, conf. univ., candidat în ştiinţe; I. Zaharia, conf. univ. COLECTIVUL DE FILOZOFIE, LOGICĂ, ISTORIA RELIGIEI, ATEISM Acad. A. Jojat prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. C.I. Gulian, prof. univ.* dr. în ştiinţe; D. Bădărău, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; M. Breazu, prof. univ.; N. Bagdasar; I. Banu, prof. univ.; P. Bieltz, asist, univ.; I. Cernea, conf. univ.; N. Gogoneaţă, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe; L. Griinberg, lector univ., candidat în ştiinţe; F. Mahler;: I. Mărculescu; P. Nicoară; St. Popescu; P. Popovici, conf. univ.; R. Stoichiţă, conf. univ.; O. Trăsnea, lector univ. COLECTIVUL DE FIZICĂ Acad. Ş. Ţiţeica, prof. univ., dr. în ştiinţe; F. Ciorăscu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., conducătorii colectivului; acad. E. Bădărău, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Agîrbicea-nu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Cişman, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Novacu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Ursu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., candidat în ştiinţe; A. Corciovei, cercetător pr., candidat în ştiinţe; O. Gherman, conf. univ., candidat în ştiinţe; V. Marian, prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Pîrvu, prof. univ.; M. Rosenberg, conf. univ. candidat în ştiinţe; R. Ţiţeica, prof. univ., dr. în ştiinţe. COLECTIVUL DE GEOGRAFIE, GEOLOGIE V. Ianovici, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului. Geografie: T. Morariu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Herbst, conf. univ.; I, Rădulescu, conf. univ.; A. Ban, cercetător pr.; I. Băcănaru, cercetător; N. Caloianu, lector univ.; Ş. Dragomirescu, cercetător; Gh. Dragu, lector univ.; N. Dumi-trescu, ing.; A. Ghenovici, cercetător; P. Gîştescu, cercetător pr., candidat în ştiinţe; S. Gruescu, cercetător; H. Grumăzescu, cercetător pr.; I.D. Ilie, lector univ.; I. Iordan, cercetător; I. Leţea, asist, univ.; D. Oancea, cercetător; Al. Roşu, cercetător pr., candidat în ştiinţe; I. Velcea, cercetător pr., candidat în ştiinţe. Geologie: acad. M. Filipescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Giuşcă, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; G. Cioflică, conf. univ., candidat în ştiinţe; C. Ghenea, cercetător pr.; E. Hanganu, lector univ., candidat în ştiinţe; L.T. Lazăr, ing.; E. Li-teanu, şef sector cercetare; I. Mareş, asist, univ.; S. Pauliuc, lector univ., candidat în ştiinţe; A. Pri-căjan, ing.; D. Rădulescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; G. Răileanu, prof. univ., dr. în ştiinţe; N. Tătărîm, şef lucrări, candidat în ştiinţe. 907 COLECTIVUL DE ISTORIE MEDIE, MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ Acad. A. Oţetea, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; L. Banyai, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Berindei, cercetător pr.; Gh. Cazan, lector univ.; C.C. Giurescu, piof. univ., dr. în ştiinţe; R. Manolescu, lector univ., candidat în ştiinţe; D. Mioc, şef sector cercetare; P.P. Panaitescu, cercetător pr., dr. în ştiinţe. COLECTIVUL DE ISTORIE A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI Gh. Vasilichi, conducătorul colectivului; Titu Georgescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; M. Oişteanu, prof. univ.; J. Brill, prof- univ.; N. Copoiu, cercetător, candidat în ştiinţe; A. Deac, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe; P. Nichita, şef sector cercetare; C. Niri, conf. univ.; I. Oprea, cercetător, candidat în ştiinţe; V. Zaharescu, cercetător. COLECTIVUL DE ISTORIE VECHE, ARHEOLOGIE Acad. C. Daicoviciu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. E. Condurachi, prof. univ., dr. în ştiinţe; K. Horedt, conf. univ., dr. in ştiinţe; D. Protase, cercetător pr., candidat în ştiinţe; I.I. Russu, cercetător pr., dr. în ştiinţe; N. Vlassa, muzeograf principal. COLECTIVUL DE LINGVISTICĂ Acad. I. Iordan, prof. univ,, dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; M. Avram, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe. COLECTIVUL DE LITERATURĂ ROMÂNĂ Acad. M. Beniuc, dr. în ştiinţe; George Ivaşcu, conf. univ., conducătorii colectivului; D. Micu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Al. Piru, conf. univ., dr. în ştiinţe; Valeriu Rîpeanu; Ion Roman; Al. Săndulescu, cercetător; Eugen Simion, asist, univ.; Geo Şerban; T. Vîrgolici, cercetător. . COLECTIVUL DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ Acad. | T. Vianu |, prof. univ., dr. în ştiinţe; Ş. Cioculescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., conducătorii colectivului; Al. Baiaci, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; J. Livescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; M. Novicov, prof. univ.; M. Anghelescu; S. Baer-Răducanu, lector univ.; Gh. Barbă, lector univ.; C. Barborică, lector univ.; N.î. Barbu, prof, univ., dr. în ştiinţe; j Vlad Bănăţeanu j, conf. univ.; I. Brăescu, conf. univ.; F. Caloianu, lector univ.; I.C. Chiţimia, conf. univ., dr. în ştiinţe; N.N. Condeescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; Tr. Costea, lector univ.; L. Diaconiţă, lector univ:; O. Drimba, conf. univ.; N. Faqon, prof. univ., dr. în ştiinţe; | A. Frenchian |, prof. univ., dr. în ştiinţe ;T. Gane, conf. univ.; M. Gheorghievici, lector univ.; M. Iordan, lector univ.; M. Isbăşescu;Z. Iuffu, lector univ.; A. Kovâcs, lector univ., candidat în ştiinţe; A. Kovary, lector univ.; M. Lâszlo, lector univ.; D. Mazilu; D. Mladoveanu, lector univ.; M. Nasta, asist, univ.; T. Nicolescu, lector univ., candidat în ştiinţe; V. Şoptereanu, lector univ., candidat în ştiinţe; Al. Toader, lector univ.; R. Vulpescu; N. Zega, conf. univ., candidat în ştiinţe. COLECTIVUL DE MATEMATICĂ, ASTRONOMIE Acad. Gr. C, Moisil, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. N. Teodorescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Popovici, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorii colectivului; acad. G. Călugăreanu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. Gh. Mihoc, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. M. Nicolescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; P. Constantinescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; N.N. Mihăileanu, prof. univ., dr. în ştiinţe. COLECTIVUL DE MEDICINĂ UMANĂ, BIOCHIMIE, FARMACOLOGIE, CULTURĂ FIZICĂ Acad. Şt. M. Milcu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. Gr. Benetato, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. T. Burghele, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. A. Kreindler, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Ardeleanu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Soru, membru corespondent al Academiei R.P.R., conf. univ., dr. în ştiinţe; V. Bologa, prof. univ., dr. în ştiinţe; Gh. Niculescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; R. Păun, conf. univ.; N. Sterescu, şef sector cercetare. Cultura fizică: Al. Nicu, candidat în ştiinţe; I. Şiclovan, conf. univ. COLECTIVUL PENTRU PROBLEME MILITARE I. Teclu, general de armată, conducătorul colectivului; T. Lupescu, general-locotenent; H. Florescu, general-maior; I. Burlacu, general-maior ing.; C. Burada, colonel; C. Şerbu, colonel; E. Plaţi, colonel; Ş. Lupu, colonel; B. Gromîcă, colonel; I. Medianu, colonel; T. Tamaş, colonel. COLECTIVUL DE PSIHOLOGIE, PEDAGOGIE Acad. | M. Ralea |, prof. univ., dr. în ştiinţe; Al. Roşea, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorii colectivului; Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Antohi, lector univ.; I. Bălănescu, [conf. univ.; M. Giurgea, conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Popescu-Neveanu, conf. univ., candidat în ştiinţe. COLECTIVUL DE SOCIALISM ŞTIINŢIFIC ŞI PRESĂ V. Roman, ing., prof. univ., conducătorul colectivului. Socialism ştiinţific: Gh. Andreescu, lector univ.; P. Beraru; C. Dimitriu, prof. univ.; M. Enghel, conf. univ.; R. Florian, conf. univ.; I. Iancu, conf. univ.; M. Nedelea, lector univ.; M. Petrescu, lector univ.; A. Pop, conf. univ.; I. Rădulescu; L. Stancu, lector univ.; I. Turcu, lector univ., candidat în ştiinţe. Presă: N. Ignat; V. Pop, conf. univ.; H. Dona, conf. univ. COLECTIVUL DE TEHNICĂ Acad. E. Carafoli, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. R. Răduleţ, prof. univ., dr. în ştiinţe; G. Bă-rănescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., ing., prof. univ., conducătorii colectivului. Con* strucţii: acad. D. Dumitrescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; | M. Hanganu |, prof. univ., dr. în ştiinţe C. lamandi, conf. univ., candidat în ştiinţe; E.^ Răzvan, ing.; Al. Steopoe, prof. univ., dr. îr ştiinţe. Construcţii de maşini şi metalurgie: Gh. Buzdugan, membru corespondent a Academiei R.P.R., ing., prof. univ.; M. Bănărescu, ing., prof. univ.; D. Boiangiu, ing., conf univ.; E. Botez, ing., prof. univ.; Şt. Gheorghiu, ing., prof. univ.; Şt. Mantea, ing., prof univ.; M. Mustafa, conf. univ., candidat în ştiinţe; | C. Popovici |, ing., prof. univ.; Al. Rău ing., prof. univ.; H. Segal, ing., conf. univ.; D. Tutunaru, ing., prof. univ.; C. Vasiliu conf. univ., candidat în ştiinţe. Electrotehnică şi telecomunicaţii: Gh. Cartianu, mem bru corespondent al Academiei R.P.R., ing., prof. univ.; C. Dinculescu, membru corespondent î Academiei R.P.R., ing., prof. univ.; C. Bălă, conf. univ., candidat în ştiinţe; S. Călin, conf. univ candidat în ştiinţe; S. Condrea, ing., prof. univ.; M. Drăgănescu, conf. univ., candidat în Ştiinţe N. Galan, ing., asist, univ.; A. Ifrim, ing., şef lucrări, candidat în ştiinţe; C. Neumann, ing.; Al. T motin, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Ţugulea, conf. univ., candidat în ştiinţe. Industrie uşoari | N. Bădan ing., prof. univ.; Gr. Bălănescu, ing.; V. Cociu, ing., conf. univ.; B. Cotigariu, lect< univ.; D. Dima, conf. univ.; I. Ionescu Muscel, ing., prof. univ.; E. Iordan, ing.,lector univ.; S. Ma cus, ing.; I. Popescu, ing.; 0. Popescu, ing.; M. Popovici, conf. univ.; S. Rădulescu, ing. Mine ! petrol: P. Huber, membru corespondent ai Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Tocai şef lucrări, candidat în ştiinţe. Transporturi: N. Patraulea, membru corespondent al Academi R.P.R., ing., cercetător pr.; N. Tipei, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. unrv P. Frîncu, şef lucrări, candidat în ştiinţe; D. Mateescu, ing.; C. Năstase, ing., prof. univ.; T. Or veanu, ing., conf. univ.; A. Popa, conf. univ., candidat în ştiinţe; E. Popovici, prof. univ.; ( Severineanu, ing., prof. univ. 909 REDACŢIA INTERNĂ Coordonator principal: D. Macrea, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe filologice. Redactor şef al Editurii politice: F. Mezincescu. Redactori coordonatori: R. Sommer; A. Chioreanu. Artă şi literatură: Aurel Martin, redactor principal, critic literar; M. Baclagian, redactor; C.R. Constantinescu, redactor; L. Dragomirescu, redactor, asist, univ.; V. Drăguţ, redactor, cercetă-tor; E. Hanciu, redactor; D. Petrescu, redactor, asist, univ.; N. Turcu, redactor, muzicolog. Biologie, botanică, zoologie, agrosilvică: S. Beldescu, redactor principal; ing. V. Herdea, redactor principal, şef secţie cercetare; ing. P. Varga, redactor principal, candidat în ştiinţe agricole, şef de laborator; L. Năstase, redactor. Chimie: ing. E. Sburlea, redactor. Economie, socialism ştiinţific, drept: A. Spornic, redactor principal, lector univ., candidat în ştiinţe economice; Al. Bolinti-neanu, redactor, dr. în ştiinţe juridice, cercetător pr.; Al. David, redactor; D. Mureşan, redactor, asist. univ. Filozofie, psihologie, pedagogie: R. T'omoiagă, redactor principal; P. Vaida, redactor. Geologie: C. Dimofte, redactor, asist. univ. Istorie, geografie, presă: Gh. Rădulescu, redactor principal; P. Clinca, redactor; N.^ Nicolescu, redactor; M. Poj^a, redactor; C. Şanta, redactor; N. Vasenciuc,, redactor. Lingvistică şi coordonare lexicografică: V. Breban, redactor principal, şef sector cercetare; M. Seche, redactor principal, cercetător pr.; Gh. Bulgăr, redactor principal, conf. univ.; L. Macarie, redactor, cercetător; V. Pop Peţruţ, redactor; F. Popescu, redactor; F. Sădeanu, redactor, cercetător pr.; L. Seche, redactor, cercetător; A. Tudor, redactor. Matematică, astronomie, fizică: Gh. Roşea, redactor; E. Rogai, redactor, asist. univ. Medicină: Al. Stancu-Ardeleanu, redactor principal, cercetător pr. Probleme militarefS. Ijacu, redactor principal. Tehnică: ing. M. Sand, redactor principal, conf. univ., candidat în ştiinţe tehnice; ing. A. Dănescu, redactor principal, conf. univ., candidat în ştiinţe tehnice; ing. M. Segărceanu, redactor principal, conf. univ., candidat în ştiinţe tehnice. Prezentarea grafică: L. Altbuch; B. Wolf; C.D. Constantinescu. Desene: E. Becheş; E. Ber-lescu; 1. Costescu; S. Maur; J. Nămescu, arhitect; M. Petculescu; P. Popescu; Şt. Radu. Hărţi: C. Rădulescu. Coperta: D. Stănescu.