ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
                                VOL. II D —J
           EDITURA POLITICĂ BUCUREŞTI 196 4
            T-. >■                                                                        •
inv......
               COMITETUL PRINCIPAL DE REDACŢIE
      Preşedinte: acad. ATHANASE JOJA. Membri: acad. MlHAl BeniuC; acad. EliE CaraFOLI; prof. univ. FLORIN ClORĂSCU, membru corespondent al Academiei R.P.Racad. CONSTANTIN DaICOVICIU; prof. univ. VIRGIL ÍANOVICI, membru corespondent al Academiei R.P.R.; prof. univ. TRAIAN IONAŞCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; acad. GHEORGHE IONESCU-ŞlŞEŞTI; acad. IORGU IORDAN; conf. univ. GEORGE IVAŞCU; prof. univ. PlMITRIE MACREA (coordonator principal); acad• VASILE MaliNSCHI; acad. 1 CORNEL MlCLOŞI | ; acad. ŞTEFAN MilCU; acad. GriGORE MoiSIL; acad. ILIÉ MüRGULESCU; acad* George Oprescu; acad. Andrei Oţetea; acad. Emil Pop; prof. unfr. Călin POPOVICI; acad. MlHAIL RALEA; acad. REMUS RăDULET; prof. univ. ing. VALTER Roman ; general de armată IACOB TECLU; acad. ŞERBAN ŢlŢEiCA; acad. NlCOLAE TEODORESCU; GHEORGHE VaSILICHI; acad. | TUDOR VlANU j.
   d/Je/, a cincea literă a alfabetului limbii romíné; sunetul notat prin această literă. Este o consoană ocluzivă dentală sonoră.
   D 1. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul re. 2. (MAT.) Semn pentru numărul 500 la romani.
   Dabit fdabi/, Eugéne (1898-1936), scriitor francéz. în romanele sale („Hotelul Nordului**, 1929; „Suburbiile Parisului**, 1933; „Moduri de viaţă**, 1936) şi în „Jurnalul intim** (apărut postum, 1939), folosind cu măiestrie limbajul vorbit, a zugrăvit în mod veridic şi cu simpatie viaţa grea, de mizerie şi șomaj, a muncitorimii şi a micii uncţionărimi franceze.
   Dţbrowska[dőbrófsca], Ma-ria (n. 1892), scriitoare poloneză. S-a făcut cunoscută prin romanul „Nopţi şi zile“ (1932— 1934), frescă realistă a societăţii poloneze din perioada de consolidare a relaţiilor capitaliste. Dintre operele scrise în anii puterii populare se remarcă volumul de povestiri „Steaua dimineţii** (1955), cu tematică inspirată din actualitate. Laureată a Premiului de stat.
   daca? paloş curb, armă caracteristică a dacilor, de la numele căruia pare să vină denumirea de daci.
   da capo (expresie italiană care înseamnă „de la început**; MUZ.), indicaţie pentru repetarea de la început a unei părţi dintr-o piesă muzicală.
   da capo al fine (expresie italiană care înseamnă „de la început pînă la sfîrşit**; MUZ.), indicaţie pentru repetarea de la început pînă la sfîrşit a unei piese muzicale.
   Dacca? oraş în Pakistan, centrul administrativ, economic şi cultural al Pakistanului de Est, situat în apropierea fluviului Gange. 538 000 loc.
(1961), inclusiv suburbiile. Important nod de comunicaţii. Industrie a hîrtiei, a iutei, a sticlei, alimentară, de postavuri etc. Vechi centru meşteşugăresc textil (muselinuri). Universitate.
   Dachau [dâhau], oraş în R.F. Germană, situat în landul Bavaria, la nord-vest de München. In acest oraş a fost creat de către hitlerişti, imediat după venirea lor la putere (1933), un lagăr de concentrare şi exterminare. In 1945, lagărul a fost desfiinţat.
   daci, nume dat de romani triburilor trace care au locuit în antichitate, începînd din mileniul al II-lea î.e.n., pe teritoriul ţării noastre; grecii îi numeau geţi. D. vorbeau un dialect al limbii trace, limbă de origine indo-europeană. Din limba d. se mai păstrează astăzi numele unor rîuri, ca Mureş (Maris), Olt (Alutus), Someş (Samus), Criş (Crisius), Timiş (Tibisis), Argeş (Ordessos ?), Prut (Porata, Pyretus), Dunăre (Donaris?) ş.a. Cele mai vechi ştiri sigure despre daci (geţi) datează din sec. al V-lea î.e.n., de la Herodot. Acesta, pentru rezistenţa opusă de daci lui Darius I, regele perşilor, în timpul campaniei lui din 514— 513 î.e.n. împotriva sciţilor, i-a numit „cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci**. D. erau de statură potrivită şi purtau plete şi barbă. Portul d. era, în general, asemănător cu cel
al ţăranilor noştri din regiunile de munte. Se îmbrăcau cu cămăşi lungi, care cădeau peste iţari, şi se încingeau cu o curea* Pe vreme rea îmbrăcau cojoace.
Cap de dac
Căciulă purtau numai cei din clasa nobililor stăpîni de sclavi. Femeile purtau cămaşă cu mî-neci scurte, fustă, iar pe cap maramă. Locuinţele dacilor erau construite mai ales din lemn. Dacii erau împărţiţi în triburi, unele dintre acestea fiind • cunoscute din izvoare sau din inscripţii: burii (în Muntenia), apulii (în regiunea localităţii Apulum), sucii (la vărsarea Oltului în Dunăre), carpii (în Moldova) şi altele. Fiecare trib era condus de un şef militar şi avea o aşezare centrală, numită dava, apărată prin şanţuri şi palisade. Se cunosc numele unor conducători de uniuni de triburi, ca D r o -michaites (sec. al III-lea î.e.n.), Rubobostes (în jurul a-nului 200 î.e.n.) ş.a. In perioada imediat premergătoare formării statului sclavagist începător dac, populaţia se împărţea în nobili
DACIA
(tarabostes, cărora romanii le spuneau pileaţi), oameni de rînd (comaţi) şi sclavi. Ocupaţia de căpetenie a d. era agricultura. Ei se mai ocupau şi cu creşterea vitelor, cultura viţei de vie şi cu meşteşugurile (prelucrarea lemnului, a metalelor, olăritul). Religia d* era politeistă; zeul lor suprem era Z a m o 1 x i s. D. au întreţinut strînse legături comerciale cu cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre (Pontus Euxinus). Prin sec. al V-Iea î.e.n., societatea dacă (getă) se afla în faza democraţiei militare, în prima jumătate a sec. I î.e.n., d. au constituit, sub conducerea lui B u r e b i s t a, statul sclavagist începător dac. Acesta a ajuns la apogeul puterii sale în timpul lui D e -ce bal.
   Dacia? denumirea teritoriului populat în antichitate de daci (geţi), corespunzînd aproximativ cu teritoriul actual al R.P. Romíné. Sub această denumire este cunoscut şi statul sclavagist începător dac, de ţip militar, constituit în prima jumătate a sec. I î.e.n. sub conducerea Iui B u r e b i s t a, în perioada expansiunii romane în Peninsula Balcanică. Centrul politic, militar, economic şi religios al statului dac era în Munţii Orăştiei. Pentru a putea rezista unui eventual război cu romanii, Burebista a strîns legăturile cu Mit ridate al VI-lea Eupator, regele Pontului şi adversar al romanilor, şi intenţiona să încheie o alianţă anti-romană cu Ariovist, conducător al marii uniuni de triburi germane. După moartea lui Burebista, statul înjghebat în timpul domniei lui s-a destrămat în mai multe formaţiuni statale, dintre care statul-nucleu din sud-vestul Transilvaniei era cel mai puternic. Pînă în a doua jumătate a sec. I e.n. sînt pomeniţi în izvoare o serie de conducători ai dacilor (divizaţi în mai multe formaţiuni statale), ca: Dicomes (în Cîmpia Dunării), Cotiso (în Oltenia şi Banat), Comosicus şi Coryllus (în Transilvania), Dapyx (în Dobro-gea) ş.a. în^ acest timp s-a intensificat şi pătrunderea influenţei economice şi culturale romane în Dacia. în a doua
 2
jumătate a sec. I e.n., Dacia a devenit din nou un stat puternic, sub conducerea lui Duras-Diurpaneus şi apoi a lui D e-c e b a 1. Limitele statului condus de Decebal nu sînt precizate exact; autoritatea acestuia s-a extins însă asupra tuturor părţilor Daciei. Nucleul statului l-a constituit tot regiunea .Munţilor Orăştiei. Către sfîr-şitul sec. I e.n., războiul decisiv dintre daci şi romani a devenit inevitabil. El a izbucnit în anul 86 e.n. în faţa ameninţării romane, Duras-Diurpaneus a cedat lui Decebal tronul. Acesta a în-frînt, în anul 87, oştirile romanilor, conduse de Cor-nelius Fuscus. Dar în anul 88 romanii au provocat dacilor o înfrîngere grea la T a p a e. Dacii au cerut pace, care s-a încheiat în anul 89. în urma păcii, Decebal a devenit rege clientelar al Romei, care îi plătea subsidii anuale şi îi acorda ajutor tehnic. Decebal a făcut totuşi pregătiri pentru un nou război. în faţa acestei situaţii, romanii au reînceput războiul în anul 101, sub conducerea împăratului T r a i a n. Dacii au suferit înfrîngeri grele şi au cerut pace, care s-a încheiat în 102. Războiul a fost reluat în anul 105 şi, cu toată rezistenţa eroică a dacilor, s-a terminat în anul următor cu zdrobirea statului dac şi cu transformarea lui în provincie romană. în amintirea acestor bătălii, romanii au ridicat monumente triumfale (între acestea monumentul de la A d a m-clisi şi Columna lui Traian de la Roma). în timpul lui Burebista şi al lui Decebal, societatea dacă (getă) ajunsese la o cultură superioară. La fondul original al acestei culturi s-au adăugat, în cursul dezvoltării ei, elemente culturale greceşti, celtice, romane, precum şi elemente ale culturii altor populaţii învecinate. O dată cu ocuparea Daciei, romanii au început colonizarea ei masivă şi organizată, în scopuri economice, politice şi strategice. Colonizarea romană înfăptuită în D* a fost mai puternică decît în oricare altă provincie a Imperiului roman. Convieţuirea din ce în ce mai
DACIA
strînsă a dacilor cu coloniştii de limbă latină, aduşi din întregul Imperiu roman, a avut drept rezultat formarea populaţiei daco-romane, de limbă latină. Civilizaţia şi cultura superioară a romanilor au luat locul culturii şi civilizaţiei dace pînă la completa romanizare, datorită în primul rînd colonizării masive a provinciei cu elemente romane şi romanizate. Romanii au introdus în noua provincie forme de organizare economică şi socială proprii sclavagismului dezvoltat. Cît timp a durat stăpînirea romană (106—271), istoria Daciei s-a desfăşurat în cadrul istoriei Imperiului roman. Provincia romană D. cuprindea la început cea mai mare parte a Transilvaniei şi Banatul, Oltenia fiind ataşată Moesiei. Mai tîrziu, D. a cuprins însă şi Oltenia. Teritoriul de azi al Munteniei, al Moldovei şi al Maramureşului, locuit de carpi, costoboci şi de alte triburi dace, a rămas, în general, în afara stăpînirii romane. în deceniile următoare cuceririi D*, aceste teritorii au devenit centre ale mişcărilor antiromane. Pentru a-şi menţine stăpînirea asupra D., romanii au întărit apărarea graniţelor ei şi au concentrat aici o puternică armată. în D. a staţionat de la începutul pînă la sfîrşitul stăpînirii romane legiunea a
XIII-a, Gemina (în garnizoană la Apulum, azi Alba-Iulia), iar din anul 168 pînă în 271 şi a V-a, Macedonica (în garnizoană la Potaissa, azi Turda), în afară de aceste legiuni au mai staţionat în D. şi numeroase subunităţi ale altor legiuni (alae şi cohorte). în urma puternicei răscoale a dacilor din 117—118, împăratul Adrian a reorganizat, în anul 119, provincia D., împărţind-o în Dacia Inferior (Oltenia) şi Dacia Superior (Banatul şi Transilvania). Curînd după a-ceasta, tot sub Adrian, s-a creat în nord-vestul D. Superior şi o a treia provincie: Dacia Po~ rolissensis. Începînd cu anul 168, cele trei provincii se numesc: Dacia Malvensis în sud (a cărei denumire vine de la localitatea neidentificată Mal-va), Dacia Apulensis în centru (de la localitatea Apulum) şi
 DACIA
                                               Legenda
   m Aşezări şi cetăţi dacice u Oraşe şi cetăţi romane o Castre sau fortificaţii mai mici romane X Mine, saline — * Graniţa Daciei romana
                                                                                                                                                                        ULjtETUM farfân]eZ~
  Jg minor
 J Muawpous —               ___
 $ mAdamciişi,
                r         V£=
                igau/it/s rv__
                ManaahB Sj __
 m Adamclisi
 ţropaeum-
 TRAIANI
DACIA LITERARĂ
4
DACKO
 Dacia Porolissensis în nord (de la localitatea Porolirsum, azi Moigrad, lîngă’ Zălau). Pămîn-tul D., devenit ager p u-b 1 i c u s, a fost împărţit sau arendat veteranilor şi coloniştilor şi chiar unor băştinaşi. în epoca romană, o mare dezvoltare a luat în D. mineritul (extragerea aurului, a fierului etc.), mai ales în Munţii Apuseni, unde au fost întemeiate numeroase aşezări romane (Ampelum, Alburnus Maior ş.a.). Dezvoltarea economică a adus după sine întemeierea şi dezvoltarea oraşelor. Cele mai însemnate au fost: Colonia ölpia Traiana Augusta Dacica Sar/m-zegetusa, fundată de împăratul Traian (pe teritoriul comunei de azi Sarmizegetusa, lîngă Haţeg), Napoca (Cluj), Z)ro-beta (Turnu-Severin), Apulum (Alba-Iuîia), Tibîscum (Jupa, lîngă Caransebeş), Ampelum (Zlatna), Potaissa (Turda), Dterna (Orşova), Porolissum (Moigrad), Malva. Clasa stăpî-nitoare din D. romană era formată din vîrfurile coloniştilor romani. Clasa exploatată era alcătuită din sclavi (proveniţi din rîndurile poDuIaţiei autohtone sau aduşi din afară) şi din populaţia liberă, dar săracă. Aceştia s-au ridicat deseori împotriva stăpînirii romane şi a exploatării sclavagiste. Răscoale mai puternice au avut loc în anii 117—118, 139, 143 şi 156. în a doua jumătate a sec. al III-lea, mişcarea antisclavagistă şi antiromană a căpătat un caracter general şi continuu. Acţiunile răsculaţilor, conjugate cu cele ale dacilor liberi aliaţi cu goyii, au silit armata şi administraţia romană să părăsească D.? fapt care s-a petrecut în anul 271, în timpul împăratului Aurelian. Doar o fîşie îngustă de-a lungul malului nordic al Dunării a mai rămas încă vreo'200 de ani în stăpînirea romană. Pentru a salva aparenţele în urma pierderii unei provincii atît de bogate, cu o numeroasă populaţie romanizată şi de o mare importanţă strategică cum era Do Aurelian a întemeiat în sudul Dunării cele două D.: D. Rtpensis şi D. Mediterranea. Majoritatea populaţiei dacoromâne a rămas însă pe loc,
 continuîndu-şi neîntrerupt viaţa şi activitatea, fapt atestat atît de tradiţie cît şi de numeroase urme materiale, care infirmă teoriile neştiinţifice despre întreruperea continuităţii populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei. Numeroase tezaure, morminte, ceramica, tipul de locuinţe sînt mărturii sigure privind continuitatea populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei. Legăturile dintre populaţia rămasă la nordul Dunării şi provinciile de la sud de fluviu s-au menţinut şi după anul 271, iar procesul de romanizare a continuat să se desfăşoare. Populaţia daco-romană a fost elementul de bază al formării poporului romín.
   „Dacia literara", revistă de orientare patriotică şi democratică. A apărut la Iaşi, din ianuarie pînă în iunie 1840, sub conducerea lui M. Kogăl-niceanu, şi a avut colaboratori din toate ţinuturile romîneşti (moldoveni ca C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Kogălni-ceanu, Al. Donici, C. Sta-mati ş.a., munteni ca Gr. Alexandrescu şi transilvăneni ca G. Bariţiu). Potrivit artico-lului-program (,,Introducţie“), semnat de M. Kogălniceanu, revista îşi propunea să strîngă în jurul ei pe scriitorii de pe întreg teritoriul vechii Dacii şi să realizeze o unire pe tărîm cultural care să pregătească unirea politică. D.l. a încurajat literatura originală şi s-a pronunţat pentru o critică literară obiectivă. Revista recomanda scriitorilor ca surse principale de inspiraţie trecutul istoric al poporului, realităţile vieţii şi folclorul. Prin ideile sale progresiste, ca şi prin prestigiul colaboratorilor, D.L, deşi suprimată de cenzură după apariţia a numai trei numere, reprezintă un moment însemnat în cristalizarea ideologiei paşoptiste, în dezvoltarea culturii şi literaturii din ţările romíné.
   dacian (STRAT.), al treilea etaj al pliocenului; după unii cercetători, al patrulea orizont al ponţianului. A fost identificat în sud-estul Europei pe baza anumitor Specii de la mei i-branhiate, gasteropode şi mamifere. Depozitele d. din zona
 precarpatică, din Depresiunea Getică şi de pe marginea de vest a Munţilor Apuseni conţin zăcăminte de lignit. în regiunea cutelor diapire din zona precarpatică, în depozitele d. se găsesc şi zăcăminte de petrol şi gaze. în bazinul Ţării Bîrsei (reg. Braşov), d. conţine d i a t o m i t e, iar la Brusturi şi Derna-Tătăruş (reg. Crişana), asfalt.
   Dacian, Ion (n. 1911), tenor romín, prim-solist al Teatrului de stat de operetă, artist emerit ai R.P.R. Printre creaţiile sale se numără rolurile principale din operetele „Lăsaţi-mă să cînt“ şi „Lysistrata“ de G. Dendrino, „Plutaşul de pe Bistriţa44 şi „Ana Lugojana" de
F.  Barbu, „Paganini“ şi „Ţara surîsului44 de F. Lehar, „Liliacul4* de J. Strauss. Interpretarea sa se distinge prin căldură şi expresivitate. Laureat al Premiului de stat.
   „Dacia viitoare", publicaţie editată în 1883, Ia Paris şi apoi la Bruxelles, de cercurile socialiste din Romînia. Deşi influenţată de unele concepţii mic-burgheze, anarhiste, revista a propagat idei marxiste. A militat pentru desăvîrşirea unităţii naţionale a romînilor într-un stat democratic, împotriva şovinismului, pentru emanciparea femeii.
   dacít (PETROGR.), rocă vulcanică în alcătuirea căreia intră cuarţ, andezin, uneori sanidină, precum şi biotit, hornblendă sau piroxen. Culoarea este variată, mai frecvent cenuşie, iar structura în general porfirică. D. alcătuiesc mari aparate vulcanice în regiunea Maramureş şi în Munţii Metaliferi, precum şi corpuri subvulcanice şi filoane eruptive în masivul Vlă-deasa, în Munţii Bihorului şi în Banat. Se exploatează ca piatră de construcţie la Poieni (reg. Cluj), iar în măsură mai redusă în alte părţi ale ţării.
   dacită (MINE), exploziv minier din grupul dinamitelor de siguranţă, format din 25% nitroglicerină, 37% azotat de amoniu, 24% sare gemă, 5% mononitrotoluen etc.
   Dacko, David (n.        1930),
preşedinte (din 1960) şi prim-ministru al Republicii Africa Centrală, lider al partidului
DACO-ROMANJ
5
DAFNIS
Mişcarea de emancipare socială din Africa neagră. înainte de proclamarea independenţei ţării (1960) a avut diferite funcţii în administraţia colonială franceză.
   dacoromâni, populaţia de limbă latină care s-a format în sec. IMII pe teritoriul ţării noastre, în urma cuceririi romane, prin amestecul dacilor cu coloniştii romani, continuînd să rămînă pe acest teritoriu şi după retragerea administraţiei romane, şi care formează componenta de bază a poporului romín. V. şi daci; Dacia.
   „Dacoromania", revistă de lingvistică, filologie şi istorie literară, apărută la Cluj (1921 —j 1948), sub conducerea lui S. Puşcariu, ca buletin al „Muzeului limbii romíné" de pe lîngă Universitatea din Cluj. Majoritatea studiilor lingvistice priveau probleme ale limbii romíné, în special din domeniul lexicologiei, dialectologiei şi istoriei limbii. Revista avea o cuprinzătoare bibliografie a periodicelor.
   dacoromîni, termen folosit de lingvişti pentru a denumi pe r o m î n i i de pe actualul teritoriu al Republicii Populare Romíné (locuit odinioară de daci), spre a-i deosebi de populaţiile romîneşti care locuiesc în sudul Dunării (v. aromîni, istroromîni, meglenoromîni). D. vorbesc cel mai răspîndit şi mai dezvoltat dintre dialectele limbii romíné, dialectul daco-romín., Datorită răspîndirii şi aspectului lui cultivat, reprezentat printr-o bogată literatură, acest dialect este adesea identificat în mod impropriu cu limba romín ă.
   D’Acosta v. Acosta, Uriel. dacriocisţită (gr. dakjyon „lacrimă** şi kystis „băşică**; MED.), inflamaţia canalului şi sacului lacrimal, însoţită adesea de inflamaţia canalului nazal.
   dactil (STIL.), picior de vers, frecvent mai ales în metrica antică, alcătuit din trei silabe: prima lungă, urmată de două scurte (—uu); în prozodia modernă, prima silabă e accentuată, celelalte două sînt neaccentuate (ex. dragoste).
   dactilo- (gr. daktylos „deget"), element de compunere cu sensul „deget, digital" (ex. dactilografiez dactiloscopie).
    dactiloscopie (gr. daktylos „deget** şi skopia „examinare"; MED.), procedeu de identificare a unei persoane cu ajutorul amprentelor digitale. Are la bază cercetările lui Galton, care a arătat că desenele digitale sînt s!;rict individuale. D. este folosită în antropometrie şi în medicina judiciară.
    dactiloteca (PALEONT.), gen de ferigă fosilă de tip actual î din grupa eusporangiatelor, care avea sporangii izolaţi, grupaţi digitiform (de unde şi numele) pe partea inferioară a ninulelor. A trăit în carbonifer şi permian. în R.P.R. s-a găsit în Banat.
    dadaism (din fr. dada „căluţ de lemn" în limbajul copiilor), curent decadent în literatura şi artâ burgheză, apărut în anii primului război mondial. Dominat de tendinţe protestatare a-narhice mic-burgheze, d. a ridicat hazardul la rangul de principiu de creaţie. în lucrările lor, dadaiştii au recurs la unele tehnici ale cubismului, printre care lipiturile, la folosirea arbitrară şi fără sens a cuvîntului (în literatură) şi la alăturarea incoerentă de linii şi culori (în pictură), căutînd distrugerea oricărei relaţii între gîndire şi expresie şi renunţînd definitiv la orice organizare logică a materialului artistic. Principalii reprezentanţi ai d* în literatură au fost T. Tzara (în Franţa),
 H.   Ball'şi R. Hülsenbeck (în Germania), iar în pictură F. Pi-cabia (în Franţa), M. Ernst şi Kurt# Schwitters (în Germania) şi M. Duchamp (înS.U.A.). în literatura romînă, d. s-a manifestat în unele producţii ale colaboratorilor revistelor „unu**, „75 HP", „Punct" ş.a.
    Daddah, Moktar Ould (n. 1924), preşedinte al Maurita-niei şi şef al guveţnului (din 1961).
    dáfin (Laurus nobilis), arbust din familia lauraceelor, originar din Asia Mică, cu tulpina înaltă pînă la 10 m, frunze persistente, tari, lucioase, de formă lanceolată, cu marginea uşor ondulată. Fructul este o bacă ovală, la început verde, la maturitate neagră, de 1—2 cm lungime. Este răspîn-dit în sudul Europei; la noi se cultivă în sere, mai mult ca
 plantă ornamentală. Frunzele sale, fiind aromatice, se folosesc drept condiment (foi de
Dafin
d.)t iar uleiul eteric extras din seminţe este întrebuinţat în industria farmaceutică.
   Daine,> nimfă din mitologia greacă, îndrăgită de Apolo. Pentru a scăpa de urmărirea lui, D. a cerut ajutorul mamei sale, G^ea (Pămîntul), care a transformat-o în laur. Ovidiu redă acest mit în prima carte a „Metamorfozelor**. în plastică,
                                                   Apolo şi Dafne
D. a fost reprezentată, printre alţii, de Bernini şi Tiepolo.
   Dafnis (în mitologia greacă), păstor sicilian de o neobişnuită frumuseţe, cîntăreţ vestit, fiul lui Hermes şi al unei nimfe. Potrivit legendei, D. jurase^ fidelitate nimfei Lyké, dar fiica unui rege sicilian i-a cîştigat dragostea cu ajutorul unei băuturi vrăjite. După ce nimfa l-a pedepsit luîndu-i
 DAGHEROTIP1E
6
 DA1COV1C1U
vederea, Dafnis a rătăcit ne-mîngîiat pînă cînd a căzut în~ tr-o prăpastie. Soarta lui nefericită a fost cîntată în poeme bucolice de Teocrit şi Virgiliu.
   dagherotipie (POL1GR.), procedeu fotografic, astăzi abandonat, inventat de Daguerre (1787 — 1851), care constă în obţinerea unei imagini cu ajutorul unei camere obscure pe
o   placă de cupru argintată, sensibilizată cu vapori de iod. Imaginea invizibilă era developată cu vapori de mercur şi fixată cu clorură de sodiu.
   Daghestan v. ^ Republica Sovietică Socialistă Auto* nomă Daghestan.
   Dagobert I, rege al statului franc (629—639), din dinastia Merovingienilor. Aîncer-cat, fără succes, să stăvilească procesul de fărîmiţare a statului franc şi creşterea puterii marilor proprietari funciari. După moartea lui, puterea politică în regatul franc a trecut de fapt în mîinile majordomilor.
   Dahomey, stat în vestul Africii. Se învecinează cu Nigeria, Nigerul, Volta Superi-
oară, Togo şi Golful GuineiL Suprafaţa: 1Í 5 762 km2. Populaţia: 2 200 000 loc. (1962), formată din negri sudanezi. Capitala: Porto-Novo. Alte oraşe importante: Cotonou (principalul port al ţării), Abomey. Limba de stat: franceza. Cea mai mare parte a teritoriului este un podiş acoperit cu savane şi păduri tropicale. D. este o ţară agrară, cu un accentuat caracter de monocultură. Aproximativ 90% din populaţia ţării este ocupată în agricultură. Cea mai importantă bogăţie a sa este palmierul, care furnizează şi principalul produs de export: uleiurile de palmier. Alte culturi: arahidele, bumbacul, co-cotierul, cafeaua, maniocul, porumbul, meiul şi batatele. Industria este reprezentată prin mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole. In subsolul Dahomeyului există bogate resurse de rutil şi ilmenit, descoperite recent.
 —   Istoric. în sec. al XV-lea, pe litoralul D. au pătruns portughezii, care în sec. al XVI-lea s-au stabilit în oraşul Ouidah, unde şi-au menţinut un mic teritoriu pînă în 1961. După portughezi şi-au făcut apariţia, în sec. al XVII-lea, olandezii, francezii şi englezii. D. a fost transformat de colonialişti în unul dintre principalele izvóare ale comerţului cu sclavi, din care cauză a fost numit şi Coasta Sclavilor. Denumirea ţării provine de la numele unui vechi stat african (Dahomey), constituit Ia începutul sec. al Xyil-lea.
 O   particularitate a organizării militare a acestui stat au fost detaşamentele de femei. La sfîrşitul sec. al XIX-lea, D* a fost ocupat de trupele franceze, transformat în colonie şi inclus, la începutul sec. al XX-lea, în componenţa Africii Occidentale Franceze. Poporul dahomeian a
 opus o rezistenţă dîrză colonialiştilor francezi, care a culminat cu puternicele acţiuni de masa anticolonialiste din 1923, reprimate sîngeros de trupele franceze. Intre 1947 şi 1958, D. a fost declarat „teritoriu de peste mări“ în cadrul Uniunii franceze. Sub presiunea mişcării de eliberare naţională, care a luat un mare avînt după al doilea război mondial, Franţa a proclamat D. republică autonomă (1958) cu drepturi limitate în cadrul Comunităţii franceze; la 1 august 1960, D. a fost declarat republică independentă şi a ieşit din Comunitatea franceză. Potrivit constituţiei adoptate în 1964, în D. a fost instituit un regim semi-prezidenţial. D. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R.
  daiáci, denumire generică a unor grupuri etnice din insula Kalimantan, însumînd o populaţie de cca. 1 500 000 loc. Limba lor face parte din familia malaiezo-polineziahă. Practica o agricultură primitivă, vînătoarea şi pescuitul.
  Dai Cen (Dun Iuan)(1723-1777), filozof materialist, logician şi enciclopedist din China feudală. In lupta împotriva neoconfucianismului, D.C. a reafirmat principiul conform căruia lumsa e alcătuită din particule materiale ţif care au un caracter primordial faţă de Zi, principiu raţional de ordine, mişcars şi diferenţiere a materiei. El a combătut religia. Ideile sale social-politice, deşi idealiste, au exprimat protestul maselor împotriva a-supririi feudale.
  Daicoviciu, Constantin (n. 1898), istoric şi arheolog romín, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei R.P.R., membru al Consiliului de Stat. îndrumează săpaturile arheologice din Transilvania, în special pe cele din cetăţile dace din Munţii Orăştiei. A publicat lucrări în limba romînă şi în limbi străine, privind mai ales romanizarea provinciilor Imperiului roman şi istoria Daciei libere şi a Daciei romane. S-a preocupat constant de problema continuităţii romî-nilor pe teritoriul Daciei şi de susţinerea ei ştiinţifică. Op. pr.: „Italicii în provincia Dai-
DAILY EXPRESS
7
DALAJ
matia“ (ín „Ephemeris Daco-romana“, V, 1928-1930, ín limba italiană), „Transilvania în antichitate** (1938 şi 1945, în limba franceză, cu ediţii în
C, Daicoviciu
 limbile germană şi italiană, 1943), „Cetatea dacă de la Piatra Roşie“ (1954), „Din istoria Transilvaniei'* (voi. I, 1963, în colaborare). A fost redactor responsabil al volumului I al tratatului „Istoria Romîniei*
 (1960). Este membru corespondent al Academiei Austriece de Ştiinţe din Viena şi al mai multor societăţi ştiinţifice străine. Laureat al Premiului de stat.
   „Daily Express" [déili úrprés], cotidian de mare tiraj din Marea Britanie. Aparţine trustului de presă al lordului Beaverbrook. Apare la Londra din 1900.
   „Daily Mirror" [déili mi~ T9/, cotidian britanic de mare tiraj. Apare la Londra din 1903. Aparţine trustului de presă condus de Cecil Harms worth King.
   „Daily Telegraph and Morning Post" [déili téligra:f 9nd mó:nir\ poust], cotidian britanic. Apare la Londra din 1937. Oficios al Partidului conservator.
   „Daily Worker"/ déili U3:&],
 cotidian britanic, organ de presă al Partidului Comunist din Marea Britanie. Apare la Londra din 1930.
   Daimler, Gottlieb (1834—
 1900), inventator german. D. a construit primul motor uşor de mare viteză, în patru timpi, cu aprindere prin scîn-teie electrică. In 1885 a patentat instalarea acestui motor pe automobile, pe bărci cu motor şi pe motociclete.
   daimyo, denumire a marilor seniori feudali din Japonia. D. şi-au pierdut privilegiile în urma revoluţiei burgheze, ne-desăvîrşite, din 1868.
   daireá, instrument muzical popular oriental de percuţie, de tipul tamburinei, a-vînd clopoţei în jurul cercului pe care este întinsă pielea. Se foloseşte la marcarea ritmului.
   Daix/<Ze7, Pierre (n. 1922), scriitor şi publicist francez, participant la mişcarea de rezistenţă din Franţa. In romanele sale evocă, într-un stil concis şi sugestiv, viaţa din lagărele de exterminare naziste („Ultima fortăreaţă", 1950, trad. rom.) şi lupta tineretului francez împotriva ocupanţilor hitlerişti („Contingentul 42“, 1951 — 1953). Este autorul unui volum de istorie literară, intitulat „Şapte secole de roman“ (1955).
   Dakar, capitala Senegalului, situată în peninsula Capului Verde, mare port la Oceanul Atlantic. 383 000 loc. (1961). Punct de tranzit internaţional aerian şi maritim. Industrie de prelucrare a lemnului, a tutunului, uşoară şi alimentară (ulei de arahide, conserve de peşte) etc. Şantier de reparaţii navale. Centru comercial. Bază maritimă militară franceză. Universitate.
   Dakota de Nord, stat în S. U. A. Suprafaţa:      183 022
km2. Populaţia: 632 000 locuitori (1960). Centrul administrativ: Bismarck. Economie a-grară: cultura cerealelor (grîu,
orz) şi creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine); predomină fermele mari, cu nivel de mecanizare ridicat. Industrie de prelucrare a produselor agricole. Se exploatează petrol, gaze naturale, lignit.
   Dakota de Sud, stat în S.U.A.Suprafaţa: 199 552 km2. Populaţia: 681 000 Ioc. (1960), Centrul administrativ: Pierre. Economie agrară: creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine), cultura cerealelor şi a plantelor tehnice (grîu, ovăz, porumb, in). Industrie de prelucrare a produselor agricole. Se exploatează aur, argint. In vestul statului, pe mari porţiuni, terenurile sînt intens degradate.
   dakotas, cea mai puternică uniune de triburi indiene din familia de limbi sioux, din America de Nord, care popula bazinul fluviului Missouri şi şesurile preriilor, de la fluviul Mississippi pînă aproape de Munţii Stîncoşi. Membrii acestei uniuni au fost decimaţi de colonizatorii europeni (azi mai trăiesc doar cîteva mii, în rezervaţii).
   dalâc (MED., MED. VET.) v. antrax. ^
   Daladier [daladié7, Edouard (n. 1884), om politic francez, unul dintre liderii Partidului radicalilor şi radical-socialiştilor. A fost prim-ministru (în 1933, 1934 şi 1938-1940). D. a fost
unul dintre semnatarii acordului de la München (1938).
   daláj (CONSTR.), pavaj, pardoseală sau placaj de zidărie, alcătuit din dale de piatră arti-
Dakar. Adunarea Naţională
 DALĂ
 8
DALMAŢIA
ficială sau naturală şi uneori din elemente metalice. Ca pava] (pardoseală exterioară) se utilizează la trotuare, la alei, la peroane etc., ca pardoseală interioară la construcţiile civile (ex. d. de mozaic, de gresie sau de marmură) şi industriale (ex. d. de beton armat, de fontă sau de oţel), iar ca placaj pentru placarea pereţilor (ex. plăci de piatră naturală sau artificială).
   dală (CONSTR.), placă poligonală de piatră naturală, beton armat, material plastic, metal etc., folosită la executarea unor pardoseli şi pavaje, precum şi a unor placaje de zidărie. —Dale pentru pardoseli, plăci pătrate, dreptunghiulare sau poli-gonalé folosite la pardosirea laboratoarelor, a băilor etc. După materialul din care se fabrică, se deosebesc: d. de beton mozai~ cate, d. din argilă arsă pentru pardoseli sau d. de gresie ceramică. — Dale pentru pavaj, plăci
f)ătrate, dreptunghiulare sau po-igonale folosite la pavarea trotuarelor, a curţilor, a halelor şi a peroanelor. Se execută din beton (plăci de beton pentru pavaje); mai rar, din cauza preţului lor ridicat, se folosesc şi d* de gresie ceramică şi d* de piatră naturală.
   D’Alembert [dalăbi:r]y Jean le Rond (1717-1783), filozof iluminist şi matematician francez. A formulat în mecanică, pentru prima cară, regulile generale privind stabilirea ecuaţiilor diferenţiale pentru mişcarea sistemelor discrete de puncte materiale. A redactat pentru „En-ciclopedia“ franceză articolele de matematică şi „Discursul preliminar*4, în care a încercat să schiţeze istoricul apariţiei şi dezvoltării cunoaşterii omeneşti şi să facă o clasificare a ştiinţelor. In concepţiile sale filozofice, D’Alembert a fost inconsecvent, neridicîndu-se pînă la ateismul celorlalţi materialişti francezi din sec. al XVIIÎ-lea. Afirmînd existenţa lumii obiective, dar considerînd conştiinţa ca produs al unei substanţe independente de materie, el s-a situat pe o poziţie dualistă. In gnoseologie a înclinat spre senzualismul lui Locke şi a criticat teoria carteziană a ideilor înnăscute, dar a negat posibilitatea cunoaşterii esenţei lu-
crurilor. D’Alembert a criticat proprietatea feudală, ca izvor al repartiţiei nedrepte a bogăţiilor între oameni. Op. pr.: „Tratat despre dinamică4' (1743),
D’Alembert
„Elemente de filozofie** (1759).
—   Teorema lui D* Alembert (MAT.), teoremă fundamentală a algebrei, formulată de D’Alembert, care demonstrează că orice ecuaţie algebrică cu coeficienţi complecşi, cu o singură necunoscută, admite cel puţin o rădăcină în corpul numerelor complexe.
   Dali, Salvador (n. 1904), pictor, grafician şi scriitor spaniol. A debutat sub influenţa stilului „metafizic** al lui Chi-rico şi Cárrá iar apoi a devenit unul dintre reprezentanţii suprarealismului. Tablourile sale „Enigma**, „Girafa în flăcări** ş.a. tratează viziuni morbide şi halucinante. Concepţia sa artistică denumită de el „pa-ranoico-critică** este cuprinsă în lucrarea „Femeia vizibilă**.
   dálie (Dahlia variabilis), plantă perenă din familia compozitelor, originară din Mexic.
Dalie
Rădăcinile sînt îngroşate şi cărnoase (tuberizate); tulpinile ating 60 — 200 cm în înălţime. Are inflorescenţe mari, de culoare şi formă foarte variate*
D. se înmulţeşte prin divizarea rădăcinilor, prin butaşi şi prin seminţe. Se cultivă şi în ţara noastră ca plantă decorativă* Sin. gherghină.
   Dalila, femeie din neamul filistenilor, care, potrivit legendei biblice, l-ar fi sedus pe Sámson, apoi l-ar fi lipsit de putere, tăindu-i şapte şuviţe din păr, şi l-ar fi predat duşmanilor. D. a devenit simbolul femeii perfide. Legenda a inspirat opera „Sámson şi Dalila** a compozitorului Saint-Saéns.
   Dallas [délds/, oraş în sudul S.U.A. (statul Texas). 932 000 loc. (1960), inclusiv suburbiile, însemnat nod de comunicaţii şi centru financiar-comercial. Industrie alimentară, uşoară, constructoare de maşini (avioane, utilaj agricol şi petrolier). Importantă piaţă pentru desfacerea bumbacului.
   dalmată, limba ~ , limbă romanică, astăzi dispărută, care a fost vorbită de-a lungul litoralului Mării Adria-tice, aproximativ în fosta provincie romană Dalmaţia. A-vea două diajecte: ragusan în sud şi vegliot în nord. A dispărut sub presiunea graiurilor sîr-bo-croate şi a dialectului vene-ţian al limbii italiene. Ultimul cunoscător al limbii d., Antonio Udina Burbur, a murit în 1898.
   Dalmaţia, regiune situată pe litoralul estic al Mării Adria-tice, în R.S.F. Iugoslavia. Ţărmul D., foarte crestat, se întinde pe o lungime de
1 4Ö0 km ; în faţa lui există numeroase insule alungite (ţărm de tip dalmatic). Relief muntos, format pe calcare, cu fenomene carstice dezvoltate. Culmile munţilor sînt paralele cu ţărmul, iar altitudinile cresc spre est pînă la 1 900 m, In subsol se găseşte bauxită, marmură, bitum, cărbuni. Culturi mediteraneene, creşterea ovinelor, pescuit. Importantă zonă balneo-climatică. Oraşe principale: Split, Rijeka, Dubrovnik.— Istoric. In antichitate, teritoriul D. a fost locuit de dai maţi şi de alte triburi ilirice. In sec. al II-lea î.e.n., Dalmaţia a căzut sub stăpînirea Romei, iar în sec.
I e.n. a fost inclusă în provincia romană lliria, devenind apoi ea însăşi provincie romană. In sec. VI — VII, în Dai-
DALOU
 9
 DAMASC
maţia s-au aşezat slavii (croaţii şi sîrbii). în evul mediu, Bizanţul, Ungaria şi Veneţia au dus o luptă continuă pentru stă-pînirea D. în 1420 Veneţia a reuşit să pună stăpînire pe tot litoralul dalmat, cu excepţia Du-brovnikului. în 1526 o parte a D. a fost cucerită de turci, în baza prevederilor păcii de la Campo Formio din 1797, ea a fost ocupată de Austria, sub a cărei stăpînire a rămas pînă în 1918. în 1918, D., cu excepţia oraşului Zadar şi a cîtorva insule care au fost anexate de Italia, a fost inclusă în Iugoslavia. Pe baza tratatelor de pace de la Paris (1947), întreaga D. a intrat în componenţa Iugoslaviei.
   Dalou [dalú]t Jules (1838— 1902), sculptor realist francez, elev al lui Carpeaux. A fost militant de frunte al Comunei din Paris. După înfrîngerea acesteia, condamnat la temniţă pe viaţă, a fost silit să se refugieze în Anglia, de unde s-a înapoiat după amnistia din 1879. A lucrat statuete reprezentînd figuri din popor („Bretonă", ,,Baigneuse“), compoziţii monumentale (piatra funerară a lui A. Blanqui, 1885; „Monumentul lui Delacroix", 1890; marele grup alegoric „Triumful Republicii", 1879—1899) şi scene de gen. în vederea înălţării monumentului „Munca", a sculptat statui izolate de muncitori şi ţărani, dintre care „Muncitorul ziler" din colecţia Muzeului de artă al R.P.R.
   dálta 1. (TEHN.) Unealtă de metal, de obicei din oţel, cu un capăt în formă de pană, avînd
    Dalton [d§:ltdn /John {1766— 1844), chimist şi fizician englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. A descoperit (1801) legea presiunilor parţiale în amestecul de gaze perfecte, a stabilit legea
                                                                 Dălţi
tăişul de diferite forme (drept, curb, în Z etc.), folosită la cioplire, tăiere, scobire, cres-tare. Poate fi acţionată manual, mecanic, pneumatic. 2. (NAV.) Daltă de călăfătuit, daltă cu corpul lăţit la partea inferioară, folosită la călăfătuirea punţilor şi bordajelor de lemn.
                                                          J. Dalton
solubilităţii gazelor (1803) şi a studiat dependenţa evaporării lichidelor de presiune şi temperatură. Sprijinindu-se pe cercetările anterioare ale lui J. B. Richter, L. J. Proust şi W.H. Wollaston, D. a descoperit şi a verificat experimental, în 1803, legea proporţiilor multiple, una dintre legile fundamentale ale chimiei, care dovedeşte structura atomică a materiei. A întocmit prima tabelă cu greutăţile atomice relative ale elementelor chimice. Lucrările lui D. au contribuit într-o măsură însemnată la transformarea atomismului din-tr-o ipoteză a filozofiei naturii într-o teorie ştiinţifică concretă, fundată experimental. Concepţiile lui D, au exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării ulterioare a chimiei. D. s-a ocupat mult de problemele fizicii atmosferice (meteorologiei). A descris fenomenul cunoscut sub denumirea de daltonism. Opere principale „încercări şi observaţii de meteorologie" (1793), „Noul sistem al filozofiei chimice" (1808—1810).
    daltonism (MED.), tulburare de vedere care constă în imposibilitatea perceperii unei anumite culori şi diferenţierii ei de alta. De cele mai multe ori, datorită acestei tulburări, nu se poate deosebi culoarea roşie de cea verde. A fost descrisă pentru prima oară de savantul
englez Dalton (de la care vine şi denumirea de d«) şi care suferea el însuşi de această afecţiune. V. şi a c r o m a t o p s i e.
   Damadian, Hagik (Cik) (n. 1919), grafician romín. A frecventat cursurile de sculptură ale Academiei de arte frumoase din Roma. Colaborează asiduu la ziare şi reviste cu caricaturi pe teme internaţionale şi interne, care se caracterizează prin combativitatea temei, ingeniozitatea, verva şi factura variată a desenului. Remarcabile prin forţa critică a mesajului, prin calitatea satirei şi precizia realizării sînt caricaturile antiimperialiste („America Latină... o problemă spinoasă", „Africa, coşmarul colonialistului"). Dovedeşte un fin spirit de observaţie în portre-tele-şarjă. Laureat al Premiului de stat.
   Damasc, capitala Republicii Arabe Siriene, aşezată la poalele munţilor Antiliban. 491 400 loc. (1960). Important nod de comunicaţii şi centru comercial, industrial şi cultural. Industrie textilă, alimentară, a cimentului şi a sticlei. Renumit pentru produsele de artizanat (covoare, ţesături, obiecte de artă din aur şi argint, lemn etc.). Academie de ştiinţe, universitate, muzeu naţional şi numeroase monumente arhitectonice din sec. VIII — XIII. — Istoric. Primele dovezi despre existenţa oraşului sînt de la începutul sec. al XVI-lea î.e.n., cînd acesta se afla în stăpînirea faraonilor egipteni. în sec. al X-lea î.e.n., D. a devenit centrul unui regat sclavagist, în sec. I e.n. a fost ocupat de romani, iar în sec. al VII-lea de arabi, care între 661 şi 750 l-au făcut capitală a califatului. Cînd aceasta a fost mutată la Bagdad, D. a rămas doar un puternic centru corner-cial-meşteşugăresc. în sec.
XII—XIII a fost stăpînit de cruciaţi, iar în 1516 cucerit de turci şi transformat în centrul unuia dintre paşalîcurile siriene ale Imperiului otoman. în 1920 a devenit centrul administrativ al mandatului francez Siria, iar după proclamarea independenţei Siriei (1944), capitala acestei republici. în evul mediu, din D. erau aduse în ţările romíné stofe scumpe de
DAMASC
 10
DANAIDE
Damasc. Vedere generală
mătase, numite şamalegea, cam-ha sau damasc, precum şi renumitele săbii de Damasc.
  damasc (IND. TEXT.), ţesătură de bumbac, in, mătase sau lînă, cu desene mari, satinate, pe un fond mat, reprezentînd flori, peisaje, scene etc. Se foloseşte pentru feţe de masă, cuverturi, stofe de mobilă.
  damaschinâj (ARTE PLAST.), procedeu de ornamentare de origine orientală, care constă în incrustarea unor fire, de obicei de metal preţios (argint sau aur), după un model desenat în prealabil într-un obiect din alt metal (de pildă o armă), precum şi în fildeş sau os.
  Damdinsuren, Ţendein (n. 1908), scriitor mongol şi activist pe tărîm obştesc. Este unul dintre fondatorii literaturii realiste mongole moderne. Autor al povestirii „Fata respinsă" (1929), al poemului „Cărunta mea mamă" (1934) ş.a., D. a transpus din vechea limbă mongolă în mongola modernă străvechea „Legendă sacră" (1947). A elaborat alfabetul, ^ortografia şi gramatica limbii mongole contemporane. Membru al Consiliului Mondial al Păcii.
  Dame, Frédéric (1849—
1907), lexicograf şi publicist romín de origine franceză. A publicat un important dicţionar bilingv („Nouveau dic-tionnaire roumain-franţjais", 4 voi., 1893—1895), precum şi cea dintîi operă de sinteză privind terminologia populară romina din domeniul uneltelor şi al gospodăriei rurale („încercare de terminologie poporană", 1898). A fundat mai mülte ziare şi a colaborat la numeroase altele, în primul rînd la „Romínul". A tradus în limba franceză şi
a popularizat peste hotare unele scrieri romîneşti („Istoria critică" a lui B, P. Hasdeu, „Cîn-tecul gintei latine" de V. Alecsandri ş.a.), precum şi arta romînească.
   Damocles, curtean al tiranului Siracuzei Dionysios I cel Bătrîn (406—367 î.e.n.). Tiranul, pentru a-i arăta cît de nesigură este soarta celor puternici, i-a atîrnat deasupra capului, la un banchet, o sabie care se ţinea numai într-un fir de păr. De aici expresia „sabia lui Damocles", care sugerează ideea de primejdie permanentă.
   Dan al II~lea, domn al Ţării Romîneşti (1422—1431, cu mici întreruperi, cînd domneşte Radu al II-lea Prazna-glava). A înfrînt, în 1423, o mare oaste turcească, a recucerit cetăţile de pe malul sting al Dunării şi a organizat, în 1425, o expediţie ofensivă peste Dunăre, provoeînd turcilor o nouă înfrîngere, lîngă Vidin. în 1428 el a încheiat cu turcii o pace onorabilă, care consacra independenţa Ţării Romîneşti, dar care a marcat sfîrşitul eforturilor militare ale marii boierimi, mulţumită cu confirmarea privilegiilor ei de clasă şi cu îndepărtarea primejdiei transformării ţării în paşalîc. în folclorul balcanic, D. al Il~lea este numit Dan cel Viteáz.
   Dan, Mihail (1842—1886), pictor romín. A studiat pictura cu Theodor Aman, care i-a descoperit aptitudinile şi
l-a înscris la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. A fost profesor de desen la Bucureşti şi la Iaşi. S-a afirmat mai ales ca portretist („Portret de femeie", 1862; portretul lui Mihail Kogălniceanu şi portre-
tul lui Dimitrie Bolintineanu, 1876), demonstrînd o temeinică însuşire a meşteşugului şi capacitatea de a caracteriza o fizionomie.
    Dan, Pavel (1907—1937), scriitor romín. Continuînd tradiţia lui Slavici şi Rebreanu, D. a zugrăvit în tablouri dramatice chipuri expresive din lumea ţărănimii transilvănene dintre cele două războaie mondiale, dezvăluind consecinţele morale ale pătrunderii relaţiilor capitaliste în lumea satelor (volumul de nuvele „Urcan bă-trînul", apărut postum, 1938).
    Dana [déind], James Dwight (1813—1895), mineralog american. Este autorul unui tratat de mineralogie, „Sistematica mineralelor" (1837), retipărit, cu îmbunătăţiri, în numeroase ediţii. în clasificarea mineralelor, D. a utilizat drept criteriu compoziţia chimică şi caracterele cristalografice ale acestora.
    Danaide (în mitologia greacă), cele 50 de fete ale regelui Danaos al Argosului, care ar fi dat naştere neamului danailor.
Danaidă
 Potrivit legendei, tatăl lor, si-mulînd o împăcare cu fratele său Aigyptos, le-a logodit cu cei 50 de fii ai acestuia, îndemnîndu-le însă ca în noaptea nunţii să-i sugrume. Numai Hipermestra l-a cruţat pe logodnicul ei, Linceu. Pentru fapta lor, D. au fost condamnate să umple în infern un butoi fără fund. De aici expresia butoiul Danaidelor,
DANĂ
11
DANEMARCA
 care indică o muncă zadarnică şi fără sfîrşit.
   dană1 (ngr. dana „şir“; NAV.), parte a unui port situată de-a lungul unui chei sau mal, amenajată pentru acostarea navelor şi ^manipularea mărfurilor. Lungimea unei d* este egală cu lungimea celor mai mari nave care acostează de obicei la acea dană.
   dână2 (NAV.), grup de două sau de mai multe nave acostate bord la bord.
   Dancourt [dacú:r/, Florent Carton (166 î — 1725), dramaturg şi actor francez. Deşi dramaturg de curte, D. şi-a scris comediile de pe poziţiile burgheziei, oglindind descompunerea nobilimii franceze („Cavalerul la modă", 1687) şi ascensiunea burgheziei („Burghezele de vază“, 1700). In comediile lui D. apar militari, actori, slujitori ai justiţiei, ţărani etc., care folosesc un limbaj popular. Este cunoscut şi ca interpret al unor roluri din piesele lui Moliére.
   Dandea, Ionuţ, ţăran din comuna Bucium (reg. Cluj), participant la răscoala populară din 1784. In fruntea unei cete de ţărani, D. l-a eliberat, în noiembrie 1784, pe Horia din mîinile unor trădători din Bucium care intenţionau să-l predea autorităţilor.
   Dandolo, familie de aristocraţi veneţieni, din care au fost aleşi mai mulţi dogi ai republicii Veneţia. Cel mai cunoscut este Enrico D. (1108-1205). Ca exponent al intereselor negustorilor veneţieni şi al tendinţei acestora de a acapara comerţul cu Orientul, Enrico D* a fost unul dintre principalii iniţiatori ai cuceririi Bizanţului de către participanţii la cruciada a IV-a (1204).
   Danemarca, stat în vestul Europei, cuprinzînd peninsula Iutlanda, Arhipelagul Danez (în care mai importante sînt insulele Seeland, Fionia, Lolland), insula Bornholm şi o parte din Insulele Frisice de Nord. Se învecinează cu R.F. Germană, Marea Baltică şi Marea Nordului. Strîmtorile Skagerrak şi Kat-tegat o despart de Peninsula Scandinavă. Suprafaţa: 43 042 km2. Populaţia: 4 654 000 loc.
(1962). Capitala: Copenhaga.
 2
Alte oraşe importante :    Aalborg,
Odense, Aarhus,
Helsingor. D. îi mai aparţin insulele Feroe şi Groenlanda. Teritoriul D- este format dintr-o cîm-pie joasă, vălurită (altitudinea maximă: 172 m), în modelarea căreia a avut un rol important glaciaţia cuaternară. Climă temperat - oceanică. Numeroase rî-uri şi lacuri mici.
D. este o ţară a-grar - industrială dezvoltată. Economia ei se caracterizează printr-un înalt nivel de concentrare a producţiei şi a capitalului. Industria are o pondere mai mare decît agricultura în formarea venitului naţional, însă e strîns legată de aceasta. Exportul e asigurat în mare măsură de produse agroalimen-tare. Industria s-a dezvoltat pe baza combustibililor şi a materiilor prime din import şi a produselor agricole. Principalele ramuri industriale sînt industria construcţiilor de maşini (motoare, utilaj pentru industria alimentară, utilaj frigorific, maşini agricole, construcţii navale) şi industria alimentară (produse lactate, margarină, conserve, zahăr); mai este dezvoltată industria chimică (îndeosebi îngrăşăminte), textilă, a cimentului, a porţelanului. Agricultura are un caracter intensiv. O mare parte din suprafaţa arabilă, majoritatea vitelor şi a maşinilor agricole aparţin gospodăriilor de tip chiaburesc şi marilor moşieri. Acestea reprezentau, în 1959, 37% din numărul gospodăriilor ţărăneşti şi deţineau 70% din suprafaţa agricolă. Sînt larg răspîndite cooperativele de producţie de tip capitalist. Creşterea animalelor dă 4/5 din valoarea producţiei agricole; se cresc în special vite mari de lapte, porci şi păsări. Se cultivă cereale, folosite în mare parte pentru hrana animalelor (mai ales orz, ovăz,
secară), cartofi, sfeclă furajeră, sfeclă de zahăr etc. Pescuit intens. Comerţul exterior are un rol important în economia D. Cea. 3/4 din comerţul exterior se realizează cu ţările Europei vestice, mai ales cu Anglia şi R.F. Germană. — Istoric. Teritoriul D. a fost locuit în antichitate de cimbri, iuţi, teutoni, angli şi saxoni, iar în sec. V— VI ocupat de dani, veniţi din sudul Peninsulei Scandinave. In sec. VI—VIII a avut loc descompunerea orînduirii comunei primitive, iar în sec. VIII —XI au început să ss cristalizeze relaţiile feudale. Regatul danez, întărit în sec. al X-lea sub regele Harold, care a supus şi sudul Scandinaviei, a atins culmea puterii sale în timpul regelui Canut (Knut) cel Mare (1017—1035), sub a cărui stăpînire se afla şi Anglia. Statul lui Canut cel Mare s-a dezmembrat curînd după moartea sa. In a doua jumătate a sec. ai XII-lea, regii D. au supus pe slavii din Pome-rania, iar la începutul sec. al
XIII-lea  au cucerit o parte din Estonia şi oraşele germane Hamburg şi Lübeck. In sec. al XIII-lea şi începutul sec. al
XIV-lea,  puterea regală a decăzut, independenţa aristocraţiei feudale a crescut şi tulburările interne s-au înteţit. De această
DANEZĂ
12
DANIELOPOLU
situaţie a profitat H a n s a, care şi-a întărit poziţiile comerciale în D., obţinînd privilegii însemnate. Concurenţa Hansei a întîrziat dezvoltarea industriei şi a comerţului în oraşele daneze. In 1397 a fost încheiată Uniunea de la Kalmar, cu Suedia şi Norvegia, prin care Eric de Pomerania a fost proclamat rege al Suediei, Norvegiei şi Danemarcii. în 1460 a fost încheiată o uniune personală cu Schleswig-Holstein. Aceste u-niuni au constituit instrumentul de dominaţie al aristocraţiei feudale şi de aservire a ţărănimii, în sec. al XV-lea, prin slăbirea Hansei, s-au creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea oraşelor maritime Copenhaga, Roskilde ş. a. în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, D. a cucerit supremaţia în Marea Baltică. în urma războiului de 30 de ani a pierdut toate posesiunile sale din sudul Peninsulei Scandinave şi din Marea Baltică, iar în urma războaielor cu Suedia şi cu Anglia şi a păcii încheiate la Kiel (1814) a pierdut şi Norvegia, care a fost alipită Suediei, in perioada revoluţiilor din 1848-1849, statul danez a devenit o monarhie constituţională. în primul război mondial, Danemarca s-a declarat neutră. în 1918 a recunoscut autonomia Islan-dei. încă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în D* s-a dezvoltat mişcarea muncitorească şi s-a creat Partidul social-democrat (1876). în 1919 a fost creat Partidul Comunist din Danemarca. între 1924 şi 1940 (cu excepţia anilor 1926—1929), la conducerea ţării s-au aflat guverne social-democrate. Între 1940 şi 1945, D. a fost ocu-ată de Germania hitleristă. mpotriva hitleriştilor s-a desfăşurat o puternică mişcare de rezistenţă. După al doilea război mondial, D. a renunţat la politica de neutralitate şi a aderat la N.A.T.O. In 1960 a aderat la Asociaţia europeană a comerţului liber. D. este o monarhie constituţională; puterea legislativă este exercitată de rege şi de un parlament unicameral (Folketing), ales pe timp de patru ani. Puterea executivă aparţine regelui şi este exercitată, în numele acestuia, de
către un guvern numit de el. D. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul social-democrat; Partidul popular conservator (reprezintă interesele marilor capitalişti şi proprietari de pămînt); Venstre (partid care reprezintă interesele proprietarilor de pămînt mari şi mijlocii); Partidul Comunist din Danemarca.
   danézá, limba ~, limbă germanică vorbită în Danemarca. Pînă la sfîrşitul sec. al XIX-lea a fost folosită şi în Norvegia, ca limbă literară.
   dangá (ZOOTEHN.), semn (literă, cifră) care se imprimă, prin diverse mijloace (fier înroşit în foc, tunderea părului etc.), pe corpul unui animal (spinare, crupă sau coapsă), în scopul identificării lui.
   Danga, Gheorghe (1905— 1959), dirijor romín şi compozitor de coruri; artist emerit al R. P. R. A fost dirijor al Ansamblului de cîntece şi, mai tîrziu, al Corului Radio. A scris numeroase compoziţii de diverse facturi: aranjamente şi prelucrări de melodii populare („Sîrba-n căruţă", „Ca la Breaza"), cîntece de masă („Marşul petroliştilor", „Cîntecul minerilor") şi lucrări de amploare.
   Dange, Shripad Amrit (n. 1899), preşedinte al Consiliului Naţional al Partidului Comunist din India (din 1962). Membru al P.C. din 1934, al
 C.C. al P.C. din 1943 şi al Secretariatului Consiliului Naţional al P.C. din India din
 1951.
   danián (STRAT.), ultimul etaj al cretacicului, caracterizat
 {>rin anumite specii de echinide, amelibranhiate şi nautiloidee (fără amoniţi, belemniţi, ino-cerami). In R.P.R., d. este dezvoltat mai ales în facies continental (marne, gresii, nisipuri cu resturi de palmieri şi de reptile) şi se găseşte la Vinţul de Jos, în bazinul Haţegului (reg. Hunedoara), la Rusca Montană (reg. Banat) etc.
   Daniele [dániciei7, Djuro (1825— 1882), lingvist sîrb. Este autorul primelor gramatici ştiinţifice sîrbe, iniţiator al dialectologiei şi al gramaticii istorice a limbii sîrbo-croate.
   Daniel, Constantin (1798— 1873), pictor, romín de origine,
 dar aparţinînd artei sîrbeşti, născut la Lugoj. După o perioadă de ucenicie la diferiţi meşteri, s-a stabilit în oraşul Zrenja-nin (Becicherecul Mare), pe Bega, A executat, într-un spirit laicizant, pictură bisericească la Pancevo şi Iarcovăţ în Iugoslavia, la catedrala sîrbească din Timişoara etc., precum şi un mare număr de portrete, pictate meşteşugit şi cu o remarcabilă putere de caracterizare a psihologiei modelelor.
   Danielopolu, Daniel (1884 — 1955), fiziolog şi clinician romín, savant cu renume mondial. A fost membru al Academiei R.P. Romíné. A adus
D. Danielopolu
 contribuţii care au deschis noi cím puri de cercetare, a elaborat noi tehnici de investigare, a propus medicamente şi metode noi de tratament. în 1928 a publicat schema anatomofiziolo-gică a funcţiunilor organismului, prima de acest fel, care a fost reprodusă în tratate de specialitate. A arătat pentru prima dată interdependenţa dintre sistemul nervos somatic şi cel al vieţii vegetative şi a întrezărit rolul coordonator al scoarţei cerebrale. Metoda viscerografică, imaginată de el, ocupă şi azi un Ioc important în medicina experimentală şi mai ales în gastroenterologie. D. a folosit metoda reflexelor condiţionate în studiul motilităţii gastrice, a introdus în schemele sale cortexul cerebral. A exagerat însă rolul organului efector, situ-îndu-1 la egalitate cu sistemul nervos central în reglarea funcţiunilor organismului. în concepţia sa despre unitatea părţilor în organism* interdependenţa celor trei sisteme fundamentale
DANIELSON
13
DANS
 (nervos, endocrin şi efector), reciprocitatea antagonistă, relaţia dintre doză şi efect etc., există elemente de dialectică. El a subapreciat însă interdependenţa organismului cu mediul şi unitatea lui cu condiţiile de viaţă. D. a făcut cercetări asupra guşii endemice şi a luptat pentru introducerea profilaxiei cu sare ioda-tă. S-a preocupat de o mai bună organizare a învăţămîn-tului şi sănătăţii publice, a creat primele laboratoare de fiziologie pe lîngă clinica medicală în ţara noastră şi # a fundat Institutul de fiziologie al Academiei R.P.R. A semnat protestul intelectualilor î mpotriva războiului antisovie-tic. După 1944 s-a situat printre oamenii de ştiinţă progresişti, care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei puse în slujba poporului. Opera sa ştiinţifică cuprinde numeroase lucrări, printre care: „Angináidé piept şi angina abdominală"^ (1927), Metoda viscerografică" (1930), „Sistemul nervos al vieţii vegetative** (1944), „Digitala şi stro-fantina" (1946), „Probleme de farmacodinamie nespecifică*
 (1954).
   Danielson, Nikolai Franţe-vici (cunoscut şi sub pseudonimul Nikolai—on) (1844—1918), sociolog şi publicist rus. A terminat prima traducere în limba rusă a voi. I din „Capitalul*4 lui K. Marx, începută de G. A. Lopatin, şi a tradus singur voi. al II-lea şi al III-lea. Vederile narodniciste ale lui D. au fost supuse unei critici aspre de către V.I. Lenin.
   Daniil Moscopoleanul (sec. XVIII), cărturar aromîn din Moscopole (Albania), autor al cărţii „ învăţătura introductivă", publicată în 1794 în limba greacă ; pe • lîngă cunoştinţe de religie, fizică, matematică, stil epistolar etc., lucrarea cuprinde un „lexicon" grec-aromîn-bul-gar-albanez, care e, de fapt, un manual de conversaţie.
   Daniil Romanovici, cneaz al Volîniei (1229-1264) şi al Haliciului (1238—1264), a cărui stăpînire s-a întins peste Moldova pînă la Dunăre. A luptat cu succes împotriva fă-rîmiţării feudale şi a respins încercările feudalilor maghiari
 2*
 de a-şi extinde dominaţia la răsărit de Carpaţi. D.R. a cucerit şi cnezatul Kievului (1239). în lupta împotriva tătarilor s-a aliat cu cnejii poloni şi lituani. A construit cîteva oraşe, printre care şi Lvov.
   Daniil Sihastrul (după tradiţia relatată de către I. Ne-culce), călugăr al unei mănăstiri de lemn de la Voroneţ (reg. Suceava), care l-ar fi îmbărbătat pe Ştefan cel Mare după bătălia de la Valea Albă (1476). Legenda a fost prelucrată de D. Bolin-tineanu în poezia cu acelaşi nume.
   D * Annunzio    [ dan tînţio/,
Gabriele (1863—1938), scriitor italian decadent. Romanele şi nuvelele sale din prima perioadă de creaţie („Nuvelele din Pescara", 1902), culegerile lirice („Laudele", 1903—1912), dramele („Cetatea moartă", 1898; „Francesca da Rimini",
1901)   vădesc calităţi artistice, dar sînt scrise de pe poziţii estetizante, străbătute de misticism, de individualism şi de amoralism. Pentru serviciile a-duse regimului fascist a căpătat titlul de duce.
   Danovschi, Oleg (n. 1917), dansator şi coregraf romín, artist emerit al R.P.R. Coregrafia creată de el pentru baletele „Lacul lebedelor" de Ceaikov-ski, „Fîntîna din Bahcisarai“ de Asafiev, „Harap Alb** de
A. Mendelsohn, „Priculiciul** de Z. Vancea are un caracter realist şi vădeşte o fantezie bogată.
   dans 1. Gen al artei care, prin mişcări ritmice, variate şi disciplinate ale corpului omenesc, exprimă sentimente, idei sau acţiuni. Dansul este strîns legat de muzică, al cărei conţinut îl ilustrează. La concretizarea imaginilor artistice ale d. contribuie atît muzica şi pantomima cît şi costumul. Arta dansului s-a format printr-un proces cultural-istoric îndelungat, în-cepînd de la primele formaţiuni sociale, în indisolubilă legătură cu acestea, precum şi cu particularităţile vieţii şi cu obiceiurile fiecărui popor. Primele surse ale d* le-a constituit diversitatea mişcărilor şi gesturilor omului, inspirate de procesele de muncă, de observaţiile asupra naturii, de impresiile rezultate din contactul cu lu-
mea înconjurătoare. Dintre cele mai vechi tipuri de dansuri fac parte dansurile rituale. In decursul istoriei s-au dezvoltat diferite alte tipuri de d.: dansurile populare, care stau la baza tuturor genurilor acestei arte; dansurile de bal (drn Europa), care, treptat, au constituit o grupă de sine stătătoarei baletul, care a apărut o dată cu dezvoltarea artei profesioniste. D* a atins desavîrşirea încă din cele mai vechi timpuri (în India, China, Egiptul vechi, Grecia antică ş.a.). în evul mediu, în Europa, d* s-a dezvoltat în special ca artă populară, în timpul Renaşterii ca artă profesionistă, şi s-a desăvîrşit ca atare în sec. XVII-XVIII. De-a lungul mai^ multor secole s-au format şcoli de d» naţionale. Cele mai vestite dintre şcolile europene de d. sînt şcoala italiană, franceză şi rusă. în condiţiile crizei culturii burgheze, în d. artistic au început să pătrundă influenţele formalismului. O manifestare caracteristică a acestui fenomen o constituie apariţia, la începutul sec. al XX-lea, în Germania, a d. expresionist, care, pe lîngă calităţile artistice, manifestă tendinţa de exagerare ^ a stărilor subiective şi înclinarea spre coregrafia formalist-simbolică. V. şi b a-let; coregrafie. — D. popular, dans cu o largă răs-pîndire, creat de masele populare. Prin figurile şi ritmurile specifice fiecărui popor, el oglindeşte modul de viaţă şi cultura acestuia. Cele mai valoroase creaţii populare de d* devin un bun al culturii universale. V. şi j o c.
—  D. clasic, sistem precis de mişcări artistice convenţionale, introdus în arta profesionistă, în sec. al XVI-lea, de dansatorii italieni. Aceste mişcări au fost codificate de Academia de muzică şi dans din Paris, întemeiată în timpul lui Ludovic al XIV-lea (de unde vine şi denumirea de dans academic care se dă uneori dansului clasic), constituind baza tehnică a spectacolelor de balet.
—  D. istoric (sau de bal), formă actuală scenică a d* de societate din sec. XIV—XIX, inspirat în general de dansurile populare. Menuetul, gavota, ca-
DANTE
DANTE
drilul, contradansul şi, mai tír-ziu, valsul, polca, mazurca etc. sínt d. i. — D. de caracter, formă scenică, prelucrată, a dansurilor populare. — D. de salon, dans de societate, care diferă de la o epocă la alta, reprezentînd forme de distracţie colectivă (ex. foxtrot, tango, etc.). în condiţiile crizei modului de viaţă burghez, d. de s. capătă un caracter tot mai dezordonat, brutal şi extravagant (hoola-hoop, rock-and-roll etc.). — D. ritual (sau religios), expresie coregrafică a ceremonialului magic de invocare a divinităţii, a duhurilor etc. şi ale cărui începuturi sînt inspirate de condiţiile existenţei sociale în cadrul comunei primitive. 2. (ARTE PLAST., MUZ.) Dans macabru, temă alegorică apărută în arta medievală din Occident (Franţa, Germania), reprezentînd moartea printr-un schelet care atrage într-o horă deopotrivă pe regi şi pe cerşetori, pe papi şi pe ţărani, secerîndu-i. Această temă a fost transpusă în muzică de compozitori ca Liszt, Berlioz, Saint-Saens, Honegger ş.a. 3. (ZOOTEHN.) Dansul albinelor, mijloc de semnalizare a albinelor, prin care este comunicată şi celorlalte albine din stup găsirea unei surse de hrană (nectar sau polen). întoarsă de la cules, albina efectuează, în funcţie de distanţa izvorului de cules, un dans circular, cînd acest izvor se află în apropierea stupului, sau un dans balansat, pentru distanţe mai mari (peste 100 m). Prin mişcările efectuate este indicată şi direcţia sursei de hrană.
   Dante (prescurtare de la Durante,), Alighieri (1265— 1321), scriitor italian, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, „ultimul poet al evului mediu şi în acelaşi timp primul poet al epocii moderne**, cum îl numea F. Engels. S-a născut la Florenţa, unde l-a avut ca profesor de retorică pe B. Latini. Atras de literatură, a studiat de mic poezia italiană medievală, scrierile reprezentanţilor „dulcelui stil nou**, operele poeţilor antici, şi cu deosebire ale lui Virgiliu. A participat la luptele politice din oraşul natal, făcînd parte din fracţiunea guelfilor * albi
(moderaţi) şi militînd pentru înfăptuirea unităţii politice a Italiei. Izgonit din Florenţa, în 1302, de către gruparea guelfiior negri, a murit în
Dante
exil la Ravenna. Şi-a început activitatea literară cu un mic roman în versuri şi proză, scris în limba italiană şi intitulat „Viaţa nouă** (c. 1283 —
c. 1293), considerat drept primul roman autobiografic din literatura universală. în anii următori a redactat în italiană tratatul etic-filozofic „Banchetul4*, iar în latină primul tratat de filologie romanică din lume, intitulat „Despre, limba populară**, şi tratatul intitulat „Despre monarhie Dar opera care l-a făcut nemuritor pe D* este poemul alegoric „Divina comedie** (c. 1307—c. 1321), monumentală sinteză filozofică şi artistică a culturii medievale şi a tendinţelor înaintâte care vesteau Renaşterea. Format din trei părţi („Infernul**, „Purgatoriul" şi „Paradisul“), poemul însumează în cele 100 de cînturi ale sale peste 14 000 de versuri. „Divina comedie" relatează călătoria imaginară a poetului, condus de Virgiliu (simbol al raţiunii umane), prin infern şi purgatoriu, şi de Beatrice (simbol al raţiunii divine) prin paradis. Pornind de la concepţia geocentrică a lui Ptolemeu, canonizată şi de biserica catolică, D. închipuie universul şi cele trei tărîmuri, în care mitologia creştină distribuie sufletele morţilor, potrivit unei arhitecturi riguros simetrice. în cadrul acestei arhitecturi, întregul univers e organizat în cercuri concentrice, în conformitate cu simbolistica mistică a numerelor
3   şi 9. Acestei simbolistici îi este supusă şi construcţia poemului (trei părţi, fiecare cu 33 de cînturi, alcătuite din terţine). în centrul operei, gîn-dită în limitele dogmaticii creştine, D. nu-1 aşază însă pe dumnezeu, ci pe sine însuşi şi societatea italiană din perioada începutului de descompunere a feudalismului, cu luptele ei politice şi sociale, cu marea ei diversitate de mentalităţi şi caractere. Sub acest raport, „Divina comedie** redă alegoric tabloul dinamic al umanităţii medievale, cu strădaniile ei de a se ridica de Ia mizerie la fericire, „de la infern la paradis**. într-o admirabilă împletire de planuri reale şi fantastice, utilizînd mituri păgîne şi creştine, cu referiri sau aluzii mai ales la realităţile florentine, D. realizează o nemuritoare cronică a epocii. Considerînd că misiunea poetului e de a descoperi adevărul şi de a-1 comunica oamenilor pentru a-i ajuta în lupta lor, D. se afirmă în „Divina come-die“ ca un mare artist-cetă-ţean, militant pentru progresul social, unul dintre cei dintîi poeţi politici ai lumii. El îşi exercită, ca urmare, critica împotriva moravurilor de curte şi a intoleranţei religioase, demască setea de îmbogăţire, ipocrizia, cupiditatea şi adularea, turpitudinea clericilor şi fariseis- * mul papilor, slăvind în schimb forţa morală a dragostei curate, aspiraţia omului spre desăvîrşi-re. Poemul exprimă opoziţia concepţiei umaniste a lui D. despre natură şi om faţă de ascetismul înăbuşitor al vremii. Prin încrederea sa neţărmurită în om şi în puterea titanică a acestuia, prin cultul valorilor antichităţii şi al căutării adevărului ca finalitate a vieţii umane, D. se înscrie în istoria literaturii universale ca un mare poet optimist. Poemul e, în acelaşi timp, unul dintre cele mai inspirate cîntece de dragoste din cîte s-au scris vreodată; el reprezintă prima manifestare profundă a realismului popular în literatura italiană, una dintre primele opere literare în care peisajul se integrează ca parte vie şi componentă a conţinutului, iar limba fo-
DANTELĂ
15
losita se constituie, prin structura ei sintactică şi prin vocabular, ca, bază a limbii literare italiene. Maestru neegalat al versului, D. a dat terţinelor o strălucire unică, izbutind să comunice, în imagini de mare plasticitate şi într-o limbă flexibilă, nuanţată, o vastă gamă de sentimente, de la lirismul cel mai suav pînă la ironia şi invectiva ucigătoare. Opera lui D. a exercitat o uriaşă influenţă asupra literaturii universale. în Romînia, ea a început să fie cunoscută încă în sec. al XV111-lea. în elaborarea unor cînturi ale „Ţiganiadei", I. Budai-Delea-nu se inspiră din „Divina comedie**. în sec. al XIX-lea se fac încercări de traducere în ro-mîneşte a „ Infernului “ şi „Pur-gatoriuîui“ (Maria P. Chiţiu, N.Gane), dar prima tălmăcire integrală a poemului a fost făcută abia la începutul sec. al XX-îea, de G. Coşbuc. Traducerea a apărut postum, între 1925 şi 1932, şi a fost retipărită în 1957.
   dantéla (IND. TEXT.), produs textil cu desene, obţinut prin împletire, croşetare, bro-dare sau ţesere. Dantela este cunoscută, la diferite popoare, încă din antichitate. Producţia manuală de d., dezvoltată în special la sfîrşitul sec. al XV-lea, are un caracter meşteşugăresc. D. belgiene (de Bruxelles), franceze (de Valen-ciennes, de £hantilly, de Lille, de Cluny ş.a.), italiene (de Veneţia, de Genova, de Milano ş.a.), ruseşti (de Vologda, de Eleţ, de Mihailovsk ş.a.), spaniole şi ungureşti au o reputaţie mondială. Începînd din sec. al XIX-lea se răspîndeşte producerea mecanică a d«, realizată cu maşini de împletit, cu maşini de tul etc. sau cu maşini de tricotat, maşini rectilinii cu urzeală, echipate cu dispozitive Jacquard, cu dispozitive de depunere a firelor de bătătură ori cu prese desenatoare. în ultimul timp se execută imitaţii de dantelă din mase plastice, prin ştanţare.
   Danton [daté], Georges Jacques (1759—1794), om politic francez, unul dintre fruntaşii iacobini ai revoluţiei burgheze şi unul dintre fondatorii Clubului cordelierilor. A contribuit
la organizarea apărării naţionale, la instaurarea terorii revoluţionare împotriva duşmanilor revoluţiei, la instituirea tribunalului revoluţionar şi la crearea C o-mitetului Salvării
Danton
Publice, în care a avut un rol conducător. în timpul dictaturii iacobine, devenind reprezentantul intereselor noii burghezii, îmbogăţite pe spinarea maselor populare, Danton a părăsit treptat revoluţia, pe care o considera terminată, trecînd făţiş, împreună cu grupul său, pe poziţiile contrarevoluţiei. A fost ghilotinat.
    dantură (TEHN.), ansamblu format de dinţii de pe feţele exterioare, interioare sau frontale ale unor organe de maşini ale unor scule etc. După direcţia axei dintelui faţă de generatoarea roţii, d. poate fi: dreaptă, înclinată, în săgeată (V sau W) şi în elice. — D\ de angrenaj, dantură executată la suprafaţa unor piese (de ex. roţi dinţate), care permite angrenarea acestora. — D. ci-cloidâ, dantură de angrenaj la
Uzina de anvelope
 DANUBIANA
 care capul fiecărui dinte este profilat după o epicicloidă, iar piciorul dintelui după o hipo-cicloidă. D. c. asigură o angrenare corectă, permite transmiterea unor forţe mari şi prezintă o uzură mică. Are dezavantajul că nu permite variaţia distanţei între axe şi se prelucrează greu. Ss foloseşte la maşinile de ridicat cu cremalie-ră şi la ceasornice. — D. în evoiventâ, dantură de angrenaj la care dintele este profilat după o evolventă. D. în e. permite variaţia distanţei între axe, menţinînd o angrenare corectă, se prelucrează uşor şi precis, dar se uzează mai repede decît d. cicloidâ. Roţile dinţate cu d. în e, au cea mai largă răspîn-dire în tehnică. — D. Novikov, dantură de angrenaj la care fiecare dinte este profilat după un arc de cerc. Profilul dintelui uneia dintre roţi este convex, iar al celeilalte concav. D. N. este superioară danturii în eool-ventây permiţînd transmiterea unor forţe de 2,5—3 ori mai mari şi avînd pierderi prin frecare de două ori mai mici decît aceasta.
   danţ, ciclu de dansuri populare din Ţara Oaşului. Formaţia care îl execută evoluează de la coloana de perechi la cercul bărbătesc, şi invers. D. are ritm binar, mişcare viguroasă cu paşi tropotiţi, cu sărituri şi bătăi din palme, însoţite de strigături cîntate (ţîpurituri).
   „Danubiana4', Uzina de anvelope^, una dintre întreprinderile importante ale industriei chimice din R.P.R. şi dintre cele mai mari de acest gen din Europa. Amplasată la Popeşti-
 iubiana“ — Bucureşti
 DAOISM
16
DARE DE SEAMĂ
Leordeni, lîngă Bucureşti, a fost pusă în funcţiune în 1962. Capacitatea sa de producţie este de 1 000 000 de anvelope pe an, adică de peste 5 ori mai mult decît producţia de anvelope a Romîniei în 1948. Este înzestrată cu utilaj de înaltă tehnicitate, procesul tehnologic fiind complet mecanizat şi parţial automatizat.
   daoism (taoism) 1. (FILOZ.) Una dintre direcţiile principale ale filozofiei antice chineze, inaugurată de filozoful materialist Lao-ţzî (sec. VI î.e.n.) şi bazată pe noţiunea de dao („drum, cale"). Daoismul a fost reprezentat de un curent materialist (Lao-ţzî, Ian Ciu, iar mai tîrziu Siun-ţzî, Van Ciun ş.a.), care a interpretat noţiunea de dao în sensul de ordine universală proprie fenomenelor naturii, vieţii sociale şi gîndirii oamenilor, şi de un curent idealist (Ciuan-ţzî, Van Bi ş.a.), care a interpretat-o ca un principiu ideal speculativ sau ca o „cale divină". 2* (IST. REL.) Religie chineză, constituită în sec. I —III e.n. Mistificînd ideile filozofice materialiste ale lui Lao-ţzî, care a fost divinizat în anul 166 e.n., religia daoistă a transformat noţiunea de dao într-un principiu divin, care ar fi accesibil oamenilor numai prin extaz mistic. D. a contribuit la consolidarea orîn-duirii feudale în China. în sec. al XVII-lea el a început să decadă. Numărul adepţilor acestei religii este astăzi restrîns.
   Daponte, Constantin (Chesa-rie) (1712—1784), cronicar grec, secretar al domnului fanariot Constantin Mavrocordat. A scris în limba greacă o cronică a războiului ruso-austro-turc (1736-1739) şi un „catalog" al oamenilor iluştri dintre 1700 şi 1784.
   Dapyx, căpetenie getă, care, pe la sfîrşitul sec. I î.e.n., stă-pînea centrul Dobrogii.
   Daquin / dacht /, Louis (n. 1908), regizor francez de film. în timpul ocupaţiei fasciste a Franţei a luptat în mişcarea de rezistenţă. A realizat filme realiste în care a criticat viciile societăţii capitaliste („în zori de zi", 1948; „Bătălia vieţii", 1949; „Bel Ami", 1955, după romanul cu acelaşi nume al lui Maupassant; fil-
mul romînesc „Ciulinii Bărăganului", 1957, după romanul lui Panait Istrati ş.a.).
   darác (IND. TEXT.) 1. Unealtă în formă de scaun pe suprafaţa căreia sînt montaţi piepteni. D. este folosit la decapsu-larea tulpinilor de in, iar în industria casnică şi pentru pieptănatul cînepii, inului şi lînii. 2. Unealtă de scărmănat lîna pentru tapiţerie şi plăpumi, avînd două suprafeţe de lucru paralele (una concavă şi alta convexă) şi prevăzute cu cuie. Organul cu suprafaţa concavă este fix, iar cel cu suprafaţa convexă are o mişcare pendulară. 3. Cardă pentru destrămarea fibrelor de lînă, pînă la individualizare, în vederea filării.
   Darboux [ darbú/, Jean Gaston (1842—1917), matematician francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A adus contribuţii în domeniile geometriei diferenţiale, algebrei, teoriei integrării şi funcţiilor analitice.
   Darclée, Hariclea (pe adevăratul nume Hariclea Harta» lari) (1860 — 1939), cîntăreaţă romînă de operă. De la debut
H. Darclée
(în spectacolul „Faust" de Gounod, la Ope^a mare din Paris în 1888) a obţinut un succes remarcabil, datorit atît întinderii excepţionale a vocii cît şi jocului scenic de o deosebită expresivitate. A creat rolul titular din „Tosca" de Puccini şi a interpretat numeroase alte roluri din repertoriul de operă. Darclée a cîntat pe scenele marilor teatre ale lumii, devenind una dintre cele mai apreciate cîntăreţe ale timpului. A încurajat pe unii compozitori
şi interpreţi romîni şi a sprijinit strădaniile lui G. Ştephă-nescu pentru înfiinţarea unui teatru romînesc de operă.
   Dardanele, strîmtoare între Peninsula Balcanică şi Asia Mică; uneşte Marea Marmara cu Marea Egee. Lungimea: 65 km; lăţimea: 1,3 pînă la 7,5 km; adîncimea: 53—106 m. Navigaţia prin D. a fost reglementată prin convenţia internaţională de la Montreux (1936).
   dârdă (IST.), armă albă, de împuns şi de aruncat, folosită în evul mediu. Se compunea dintr-un băţ subţire de lemn, cu vîrful ascuţit de fier.
   dâre (IST.), nume generic pentru obligaţiile în bani şi în natură ale locuitorilor Ţării Romîneşti şi Moldovei către domnie în tot cursul evului mediu. — Darea calului, obligaţie feudală care consta în răscumpărarea simbolică a pă-mîntului de la domnii ţărilor romíné, consideraţi ca stă-pîni supremi ai pămîntului (v. dominium eminens). Noul proprietar era obligat să dăruiască domnului unul sau mai mulţi cai în cazul confirmării de către acesta a cumpărării, primirii în dar, moştenirii etc. unei proprietăţi.
   dare de seamă, raport, referat asupra unei activităţi, a unei gestiuni etc. Prezentarea de d* de s* constituie una dintre metodele caracteristice activităţii şi vieţii interne a organizaţiilor democratice. —D. de s. contabilă, lucrare de sinteză întocmită periodic (lunar, trimestrial, anual) de către întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii pe baza datelor evidenţei contabile; este compusă din bilanţ şi din alte formulare şi are ca obiect reflectarea în expresie valorică a activităţii economice şi financiare pe perioada raportată. D. de s* c. constituie un mijloc d? control asupra îndeplinirii planului, de scoatere la iveală a rezervelor şi de îmbunătăţire a muncii pentru perioada următoare. — D. de s. statistică, formă a observării statistice, caracteristică statisticii socialiste. D. de s. s. se întocmeşte de către întreprinderi şi instituţii ps un formular care cuprinde ün număr de indicatori, de
  Vedere din Dar es Salaam
obicei în comparaţie cu planul, pentru o perioadă dată, şi se trimite organelor statistice la termenele stabilite. Pot fi d. de s. s. ale unităţilor de bază (întreprinderi etc.) şi d. de s. s. de stat centralizate (ale direcţiilor generale, ministerelor etc.). Din punctul de vedere al circulaţiei, d. de s. s. sînt comune, adică obligatorii pentru toate unităţile, şi specifice, valabile numai în cadrul unui minister etc. Condiţiile de bază pentru d. de s. s. sînt: autenticitatea datelor, volumul lor complet şi înaintarea lor la termenele stabilite.
   Dar es Salaam, capitala Republicii Unite Tanganica şi Zanzibar. 130000 loc. (1960). Important port la Oceanul Indian, prin care se exportă copra, sisal, bumbac, cafea etc. (2/3 din exportul ţării). Aeroport. Mici întreprinderi ale industriei uşoare. La D. e. S. există o secţie a Universităţii Africii de Est.
   Dargomîjski, Aleksandr Sergheevici (1813—1869), compozitor rus, unul dintre primii reprezentanţi ai realismului critic în muzică, discipol apropiat al lui Glinka. D. a creat, îndeosebi pe versuri de Puşkin, numeroase lucrări muzicale ample: cantata „Triumful lui Ba-chus“ (1841), devenită în 1848 operă-balet, opera „Rusalka“ (1855), în care apare cu pregnanţă tema inegalităţii sociale, şi drama muzicală „Oaspetele de piatră*4, terminată după moartea sa de Ţ. A. Kiui şi N.A. Rimski-Korsakov (reprezentată în 1872). A mai compus opera „Esmeralda** (1841), în care se manifestă înrîuririle ro-
mantismului. Dargomîjski este şi autorul unor lucrări simfonice şi de cameră, precum şi a numeroase romanţe. Muzica lui reproduce intonaţiile melodiilor populare şi redă inflexiunile vocii omeneşti. Sub influenţa cercurilor literare înaintate din Rusia (poeţii din jurul revistei „Iskra“), concepţiile sale sociale au căpătat între anii 1850 şi 1860 o nuanţă mult mai radicală. A creat cîntece în spirit comic-satiric şi dramatic. Aceste trăsături apar şi în unele lucrări simfonice (fantezia „Baba Iaga**, 1862). S-a apropiat de compozitorii grupului celor cinci, a căror creaţie a încurajat-o, exercitînd asupra acestora, şi îndeosebi asupra lui Mu-sorgski, o mare influenţă.
   Dario, Rubén (1867— 1916), poet nicaraguan. A debutat cu versuri simboliste, dar mai tîr-ziu, sub influenţa mişcării anti-imperialiste a maselor, în opera lui apar accente patriotice şi de revoltă împotriva înrobirii popoarelor latino - americane („Cîntece de viaţă şi speranţă**,
1905). A influenţat puternic dezvoltarea în spirit democratic a poeziei de limbă spaniolă.
   Darius, numele a trei regi persani din dinastia Ahemenizi-lor, dintre care mai cunoscuţi sínt: D. I (522—486 î.e.n.); a înfăptuit o serie de reform î care au avut drept urmare întărirea statului sclavagist persan. A purtat o campanie împotriva sciţilor (514—513 î.e.n.)» ajungînd pînă pe teritoriul actual al ţării noastre, fapt despre care pomeneşte şi M. Eminescu în „Scrisoarea a III-a“. Rela-tînd expediţia lui D. împotriva
sciţilor, Herodot dă primele informaţii sigure şi mai ample despre dacii (geţii) de la gurile Dunării. A început războaiele cu grecii, în timpul cărora a fost înfrînt în lupta de la Maraton (490 î.e.n.). D. al lll~lea Codomanul (336—330 î.e.n.); în timpul lui, statul persan a trecut printr-o profundă criză economică şi politică. A fost înfrînt de Alexandru M a c e d o n.
   Dar ling [ dâ:lir\/, rîu în Australia (2 740 km), afluent pe dreapta al fluviului Murny. Izvorăşte din munţii New En-gland (Aîpii Australieni). Debit foarte variabili în anotimpul secetos, cursul inferior al rîului se transformă într-o salbă de lacuri.
   Darmstadt [dârmştat/, oraş în R.F. Germană, în landul Hessen. 136 410 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică (radio şi teleaparatură), chimico-farma-ceutică, uşoară, poligrafică. Şcoli superioare.
   „Darul lui Constantini document fals, întocmit de curia papală către mijlocul sec. al VIII-lea, după care împăratul Constantin cel Mare (306—337) ar fi cedat papii Silvestru I (314—335) şi urmaşilor lui puterea lumească asupra Romei, asupra Italiei şi a celorlalte provincii ale Imperiului roman de apus. Neautenti-citatea acestui document, prin care se urmărea înglobarea întregii Italii în statul papal şi consolidarea puterii lumeşti a papilor în cearta dintre papi şi împăraţi, a fost dovedită în sec. al XV-lea de umanistul italian Lorenzo V a 11 a.
   Darvas [ d$rvqş], József (n. 1912), scriitor, publicist şi om politic ungur. In primele sale lucrări a descris situaţia grea a ţărănimii din Ungaria exploatată de capitalişti şi de moşieri (romanul „De la bobotează la Anul nou**, monografia „Istoria unei familii de ţărani**).
D.  s-a alăturat aripii de stînga a grupului scriitorilor popora-nişti „cercetători ai satului După 1945 a fost unul dintre conducătorii aripii de stînja a Partidului ţărănesc şi de mai multe ori ministru, fără a-şi întrerupe activitatea literară
18
Naraţiunea „Oraş pe mlaştină44 (1945) înfăţişează decăderea a-ristocraţiei maghiare, iar drama „Cer întunecat** contrarevoluţia din Ungaria din 1956. Din 1951 D, este preşedinte al Uniunii scriitorilor din R-P* Ungară. Laureat al Premiului Kossuth.
   darvinism, concepţie evoluţionistă elaborată de Ch.R. Darwin şi expusă pentru prima dată în cartea sa „Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă**, apărută în anul 1859. Darvinismul demonstrează că speciile actuale de plante şi de animale provin din transformarea treptată a altor specii care au trăit odinioară pe pămînt. El nu se limitează numai la demonstrarea existenţei procesului evoluţiei, ci scoate la iveală şi cauzele acestui proces, legităţile sale. în concepţia darvinistă, evoluţia se realizează pe baza interacţiunii următorilor factori: variabilitatea, ereditatea, supra-populaţia, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală. V a-riabilitatea determină apariţia unor particularităţi (variaţii) în structura şi funcţiunea organismelor şi oferă astfel material pentru acţiunea selecţiei. D. consideră că variaţiile individuale apar atît ca rezultat al modificării condiţiilor de mediu cît şi ca rezultat al acţiunii factorilor interni ai organismului. Ereditatea fixează variaţiile şi face posibilă acumularea lor în cursul generaţiilor. D. admite ereditatea caracterelor dobîndi-te. El consideră că în urma tendinţei către înmulţirea nelimitată a vieţuitoarelor apare suprapopulaţi a, adică creşterea exagerată a numărului de indivizi ai unei specii în raport cu mijloacele de trai. Ca urmare a suprapopulaţiei, apare lupta pentru existenţă, care se duce între organismele aceleiaşi specii, între specii diferite şi între organisme şi factorii abiotici. în această luptă supravieţuiesc şi dau descendenţi indivizii purtători ai unor variaţii favorabile. Acest proces de supravieţuire şi de reproducere preferenţială a indivizilor care au
caractere mai avantajoase a fost denumit de Darwin selecţie naturală. Darwin a descoperit acest proces pornind de la studiul selecţiei artificiale aplicate de om pentru obţinerea de noi rase de animale domestice şi de noi soiuri de plante cultivate. Selecţia naturală nu constă doar în trierea mecanică a unor forme preexistente (cum socotesc unele şcoli biologice), ci, după cum arată d., ea are, în esenţă, un rol creator, care se manifestă prin eliminarea variaţiilor dăunătoare şi prin păstrarea, acumularea şi accentuarea celor utile. în concepţia darvinistă, acumularea treptată a variaţiilor utile, ca rezultat al acţiunii selecţiei naturale, duce în decursul generaţiilor la apariţia unor caractere morfofizio-logice noi, deosebite, care marchează momentul apariţiei noilor specii. Acest proces de evoluţie a speciilor ca rezultat al acţiunii selecţiei are un caracter adaptativ. D. a constituit o mare cucerire a omenirii în cunoaşterea lumii vii. El a dat o puternică lovitură concepţiilor metafizice, finaliste şi religioase despre crearea lumii şi fixitatea speciilor. Prin apariţia d., gîndirea materialistă a cîştigat una dintre cele mai însemnate victorii ale sale. Clasicii mar-xism-leninismului au acordat
o   înaltă apreciere concepţiei darviniste, pe care o considerau drept una dintre cele trei mari descoperiri ale sec. al XIX-lea care au contribuit hotărîtor la triumful concepţiei dialectice despre natură. D. are însă unele limite. Lipsurile lui esenţiale constau în exagerarea rolului atribuit suprapopulaţiei şi luptei dintre indivizii aparţi-nînd aceleiaşi specii, precum şi în subestimarea rolului acţiunii directe a factorilor de mediu, în a doua jumătate a sec. al
XIX-lea   şi la începutul sec. al
XX-lea,   în condiţiile cotiturii ideologiei burgheze spre reac-ţiune, au apărut numeroase curente care încearcă, sub diferite forme, să nege esenţa materialistă a darvinismului. Printre aceste curente, mai importante au fost neodar-vinismul lui A. Weismann, mutaţionismul lui H. de Vries,
neovitalismul, diferite concepţii finaliste etc. în unele state din S.U.A., predarea darvinismului în şcoli a fost mult timp interzisă chiar şi * în sec. al
XX-lea. Antidarvinismul exprimă şi astăzi poziţiile înapoiate în biologie. Darvinismul a fost apărat şi dezvoltat de către biologii progresişti din.toată lumea: Th. Huxley, J. D. Hooker, Asa Cray, L. Burbank, E. Hae-ckel, F. Müller, A. 0. Kovalevski, V.Ö. Kovalevski, I.I. Mecinikov, K.A. Timi-reazev, I. V. Miciurin. D. a pătruns în Romînia în deceniul al şap telea al secolului trecut. El a fost îmbrăţişat şi popularizat în ţara noastră de natura-lişti romîni de seamă, ca Gr. Ştefănescu, Gr. Cobălcescu,
D.  Brîndză, N. León, D. Voinov,
E.  Racoviţă ş.a. Un rol important în acţiunea de răspîndire a d. în Romînia i-a revenit revistei „Contemporanul** din Iaşi. D. constituie şi astăzi baza ştiinţifică a biologiei generale ca ştiinţă despre legile apariţiei şi dezvoltării lumii vii.
   darvinism social, curent sociologic burghez reacţionar, apărut în a doua jumătate a sec. al. XIX-lea, care încearcă să explice dezvoltarea socială şi raporturile dintre oameni prin extinderea mecanică asupra vieţii sociale a legilor biologice ale luptei pentru existenţă şi ale selecţiei naturale, descoperite de Darwin în lumea plantelor şi animalelor. D.s. desconsideră deosebirea calitativă dintre fenomenele biologice şi cele sociale, neagă legitatea obiectivă specifică a dezvoltării societăţii şi încearcă, pe această bază, să prezinte capitalismul ca o orînduire conformă naturii şi deci veşnică; el serveşte la „fundamentarea** colonialismului. D. 5. este înrudit cu organicismul lui H- Spencer, cu m a 1 -thusianismul şi cu rasismul. Principalii săi exponenţi au fost F.A. Lange şi O. Ammon (Germania), L. Gumplowicz (Austria),
G.  Vacher de Lapouge (Franţa). Clasicii marxism-leninis-mului au combătut d.s. şi influenţa exercitată de acesta asupra unor renegaţi ai mişcării muncitoreşti.
DARWIN
19
 DATIV
   Darwin^ Charles Róbert (1809—1882), biolog englez, întemeietorul biologiei ştiinţifice şi al concepţiei despre evoluţia istorică a speciilor de
Ch. Darwin
plante şi animale pe calea selecţiei naturale, cunoscută sub numele de darvinism. După absolvirea Universităţii din Cambridge, D.ia parte la expediţia în jurul lumii a corăbiei „Beagle**, în calitate de naturalist. In timpul călătoriei (1831 —
1836), a adunat un vast material geologic, paleontologic, botanic, zoologic, etnografic etc. După înapoierea în Anglia, D. a publicat „Jurnal de cercetări“ (1839), prima ediţie a cărţii cunoscute mai tîrziu sub titlul „Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe corabia «Beagle»“. In urma observaţiilor geologice din timpul expediţiei, D. face importante generalizări teoretice referitoare la mişcarea seculară a scoarţei Pămîntului, la originea recifelor de corali şi a insulelor oceanice („Structura şi răspîndirea recifelor de corali“, 1842; „Observaţii geologice asupra insulelor vulcanice“, 1844 i „Observaţii geologice asupra Americii de Sud“, 1846). Rezultatul principal al călătoriei, considerată de D. drept cel mai însemnat eveniment din viaţa Iui, a fost acela că marele biolog s-a convins de existenţa reală a procesului evoluţiei lumii vii. La această concluzie a ajuns pe baza studiului faunei şi florei din America de Sud, a materialelor paleontologice şi mai ales prin cercetarea comparată a plantelor şi animalelor din arhipelagul Galápagos şi din America de Sud. La întoarcerea sa
din călătoria, analiza materialelor acumulate de ştiinţele naturii în toate domeniile, dar mai ales examinarea atentă a metodelor utilizate de cultivatorii de plante şi crescătorii de animale, precum şi a rezultatelor obţinute de aceştia, i-au dezvăluit lui D. mecanismele (factorii) care determină desfăşurarea evoluţiei vieţuitoarelor. Lucrarea de bază în care şi-a expus concepţia evoluţionistă este „Originea speciilor prin selecţie naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă** (1859). în lucrarea „Variaţia animalelor şi plantelor sub influenţa domesticirii** (1868), el a prezentat un bogat material de dovezi faptice despre evoluţia speciilor pe baza selecţiei artificiale, material cules din practica de veacuri a omului. Această lucrare a constituit o completare logică la „Originea speciilor“. în lucrarea „Originea omului şi selecţia sexuală** (1871) este demonstrată ştiinţific pentru prima dată originea animală a omului. Numeroase alte lucrări ale lui D. sînt consacrate mecanismelor de transformare adap-tativă a speciilor prin acţiunea selecţiei naturale. Pe măsura formării concepţiei sale evoluţioniste, D. părăseşte religia şi trece pe poziţiile ateismului şi materialismului. Prin concepţia sa, D. a fost un materialist şi un dialectician spontan. El a recunoscut continua mişcare şi dezvoltare a lumii, deşi nu s-a putut ridica la înţelegerea deplină a dialecticii acestui proces. Lucrările ştiinţifice ale lui D* au marcat triumful gîn-dirii dialectice şi materialiste asupra celei metafizice şi idealiste în ştiinţele despre natura vie şi au influenţat concepţiile multor gînditori ai vremii t ele au o mare^ valoare ştiinţifică-filozofică şi în zilele noastre. Cele mai importante sînt traduse în numeroase limbi.
   dată certă (DR.), data unui înscris sub semnătură privată (întocmit de părţi fără intervenţia unui organ de stat), dată care se obţine potrivit legii şi care astfel nu poate fi contestată de terţe persoane. Un înscris capătă d.c. prin înfăţişarea sau înregistrarea lui la o instituţie
de stat, prin moartea unuia dintre semnatari sau prin trecerea lui, fie şi sub formă prescurtată, în alte înscrisuri care emană de Ia un organ de stat. Printre atribuţiile notariatului de stat este şi aceea de a da d.c. înscrisurilor sub semnătură privată.
   date preliminare (EC.), indicatori, exprimaţi în mărimi absolute sau relative, ce caracterizează realizarea planului şi schimbările care au avut loc într-un grup de fenomene so-ciál-economice pe o anumită perioadă. D.p. se bazează atît pe realizări efective cît şi, pentru o parte a perioadei analizate, pe date estimative legate de posibilităţile viitoare de îndeplinire a planului. Aceste date sînt provizorii, ele urmînd să fie definitivate pe baza realizărilor efective. Se folosesc în planificare, atît Ia analiza realizărilor cît şi ca punct de plecare în alcătuirea planurilor pe perioada următoare.
   dativ (LINGV.), caz cu diverse funcţiuni, printre care cea mai frecventă e aceea de a exprima destinaţia acţiunii unui verb. Este, în genere, cazul complementului indirect (ex. în propoziţia dau o carte băiatului, substantivul băiatului stă la cazul d., arătînd destinaţia acţiunii exprimate prin dau). — D. adnominal, dativ care determină un nume, avînd funcţiunea de atribut (ex. în construcţiile arhaice de tipul: domn Ţării Romîneşti, substantivul ţării este J.a., atribut al substantivului domn). — D. etic: dativul unui pronume care indică persoana interesată în acţiune (ex. pronumele mi, în vezi să nu mi te Jad de rîs, este d.e.). —D. posesiv a) Dativ care, în unele limbi (ex. în latină), exprimă posesorul cu funcţiune de subiect logic, în-tr-o construcţie ca lat. mihi liber est (literal „mie (dativ) îmi este o carte*4 = „eu am o carte**); romîna păstrează urme ale acestui dativ în construcţii de tipul mi-e foame („am foame, am senzaţia de foame *). b) Dativ al pronumelui personal (şi reflexiv) neaccentuat, folosit cu funcţiune atributivă şi echivalent cu un adjectiv posesiv sau cu genitivul pronumelui
 DATORIE
 20
personal (ex. pronumele i, în casa-i = casa sa, casa lui, este dativ posesiv).
   datorie1 (FIN.), sumă de plată { prestaţie de efectuat. — Datoria statului (sau d. publică), totalitatea sumelor provenite din împrumuturi, datorate la un moment dat de către stat creditorilor săi interni şi externi. în sens larg, d.s. cuprinde şi obligaţiile băneşti ale statului faţă de furnizorii săi şi faţă de alte persoane fizice sau juridice, care nu izvorăsc din împrumuturi de stat. In capitalism, şi în special în perioada crizei sale generale, d.s. creşte neîntrerupt în legătură cu necesitatea acoperirii deficitelor bugetare determinate de crizele economice, de militarizarea economiei etc. în capitalism, d.s. exigibilă la termen scurt formează d. flotantă. D. s. scadentă Ia termene mijlocii sau lungi, ca şi cea perpetuă, formează d. consolidată. în socialism, sumele datorate de stat din împrumuturi primite de la populaţie formează d.s. amortizabilă (rambursabilă), iar sumele datorate de stat organizaţiilor socialiste (case de economii, instituţii de asigurări etc.) din preluarea şi folosirea pentru dezvoltarea economiei naţionale a soldurilor lor băneşti permanente formează d. s. neamortizabilă (perpetuă). Statul restituie la cererea acestor organizaţii sumele care le sînt necesare. V. şi credit de stat.
   datorie2 (FILOZ.), categorie a eticii care exprimă obligaţiile morale ale omului faţă de clasă, patrie, societate, precum şi faţă de familie, prieteni, tovarăşi etc. Concepţiile despre d. din istoria gîndirii premarxiste au avut în general un caracter idealist. Ele vedeau izvorul d* în dumnezeu sau în lumea interioară a omului, considerată ca independentă de relaţiile sociale. Ele aveau de asemenea un caracter metafizic abstract, exprimînd cerinţe considerate valabile pentru toate timpurile şi popoarele. Din aceste motive, concepţiile premarxiste despre d. erau lipsite în mare măsură de eficienţă practică. Cu toate acestea, unii gînditori premar-xişti progresişti au avut meritul de a fi legat noţiunea
de d. de lupta pentru înfăptuirea aspiraţiilor de libertate şi dreptate ale maselor populare. Marxism-leninismul a dezvăluit caracterul istoric schimbător şi conţinutul de clasă al concepţiilor despre d. El a identificat izvorul d. în nevoile dezvoltării progresive a societăţii. Morala comunistă, care reflectă adecvat cerinţele obiective ale dezvoltării sociale în etapa trecerii de la capitalism la comunism, presupune o înalta conştiinţă a d. obşteşti, intoleranţa faţă de orice încălcare a intereselor obşteşti.
   Datun, oraş în nordul R.P. Chineze. 270 000 loc. (1956). Este centrul unui important bazin carbonifer.
   Dauhigny [dobini], Charles Francois (1817—1878), pictor peisagist şi gravor francez din grupul de la Barbizon. A pictat peisaje pătrunse de veridicitate şi lirism, redînd cu multă fineţe şi măiestrie a coloritului colţuri de natură şi sate („Intrare în sat“, 1852; „Primăvara**, 1857 ş.a.). în priveliştile de pe malul apei a redat jocul luminii în aer şi în ape, anticipînd pe impresionişti. Este reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tabloul „Sat la marginea apei“ şi printr-un număr de acuaforte şi crochiuri.
   Dăubler [d$ibhr], Theodor (1876—1934), scriitor austriac, reprezentant al expresionismului. Este autorul unei epopei cosmice-mitice de orientare idealistă („Aurora boreală**, 1910), al volumului de versuri „Copilul stelelor** (1916) etc.
   Daudet [dódél], Alphonse (1840—1897), scriitor realist francez. A scris nuvele pătrunse de sentimentalism („Scrisori din moara mea“, 1869, trad. rom. 1908), dar şi de accente patriotice („Povestiri de luni**, 1873). în trilogia „Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon** (1872, trad. rom. 1908, uit. trad. rom. 1960), „Tartarin în Alpi“ (1885, trad. rom. 1956) şi „Port-Tarascon“ (1890), D. a creat tipul micului burghez lăudăros, care, îmboldit şi de temperamentul lui meridional, visează fapte eroice, dovedin-du-se însă în cele din urmă ridicol prin laşitatea sa. în romanele sale cu tematică so-
 cială, umorul fin şi tonul liric se împletesc cu atitudinea satirică faţă de instituţiile şi moravurile burgheze („Piciul**, 1868, uit. trad. rom. 1961; „Jack“, 1876, trad. rom.; „Nababul**, 1877; „Evanghelista**, 1883; „Sapho“, 1884, trad. rom. 1908). Dintre piesele lui Daudet, mai cunoscută este „Arle-
A. Daudet
 ziana“ (1872), care a inspirat suita cu acelaşi titlu de G. Bizet. D. a fost influenţat de Dickens 5-i de Turgheniev. Opera lui D., care se distinge prin arta povestirii, are remarcabile trăsături realist-critice.
   Daugavpils, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Letonă, port pe fluviul Dvina de Vest. 70 000 loc. (1960). Nod feroviar. Industrie uşoară şi a materialelor de construcţie.
   Daumier [domié7, Honoré (1808—1879), pictor, gravor (în special Iitograf) şi sculptor francez, reprezentant de seamă al realismului critic. După revoluţia din 1830, Daumier s-a făcut cunoscut ca maestru al caricaturii politice. în lucrările sale a demascat fără cruţare monarhia, reacţiunea burgheză şi clericală. Caricaturile sale se car icterizează prin generalizări politice curajoase, prin adevărul şi forţa expresiei („Gargantua**; „Strada Transnonain“, 1834; „Libertatea presei**, 1834). După interzicerea caricaturii politice (1835), D. s-a îndreptat spre satira de moravuri, biciuind corupţia şi convenţionalismul burgheziei („Oamenii justiţiei",
 1845—1848;    „Bunii burghezi *,
 1846—1849).   în toate lucrările sale, forţa demascatoare şi sarcasmul ascuţit sînt servite de verva şi concizia desenului. în
DAUNĂ
21
DÁVID
 perioada revoluţiei din 1848 şi a Comunei din Paris (a fost membru al Federaţiei artiştilor comunarzi), Daumier revine la caricatura politică. în timpul războiului franco-prusac a dezvăluit tragismul războiului. în afara temelor satirice, D. a fost atras de scene cu oameni simpli, de figuri ale unor eroi ai revoluţiei, de cele romantice-gro-teşti ale actorilor, ale visătorilor sterili, revenind, în pictură, de nenumărate ori asupra tipului lui Don Quijote. Pictura lui, cu subiecte luate adesea din piesele lui Moliére ori din viaţa zilnică, se caracterizează prin pitorescul contrastelor, prin vigoarea formelor şi prin
             H. Daumier
felul larg în care este executată („Familia pe baricade**, 1848— 1849; „Spălătoreasă**, 1860; „Vagon de clasa a II I-a**, c. 1862 — 1863; „Saltimbancii**). In sculptură, D. s-a distins prin îndrăzneala, originalitatea şi expresivitatea modelajului, care adesea servea ca punct de plecare pentru portretul-cari-catură („Ratapoil"). Creaţia sa a avut o mare influenţă asupra artei progresiste de mai tîr-ziu. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tablourile „Compartimentul de clasa a
II-a“ şi „Saltimbancii**, iar în cabinetul de stampe al aceluiaşi muzeu şi în cel al Bibliotecii Academiei R.P.R. şi în colecţia acesteia prin peste
4 000 de litografii.
   daună (DR.), pagubă provocată unei persoane ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii contractuale sau legale, a să-vîrşirii unui delict sau cvasi-delict, precum şi atunci cînd, cu toate că nu este urmarea neînde-
   linirii unei obligaţii, legea sta-ileşte expres obligaţia de a o repara. Sin. prejudicia.—D. ma-teriaîâ, pagubă adusă unui drept patrimonial (ex. dreptul de proprietate) sau, uneori, chiar unui drept personal nepatrimonial (ex. integritatea corporală). — Z). morală (în dreptul burghez), pagubă suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale (ex. reputaţie, onoare, nume) sau ca urmare a provocării unei suferinţe morale (ex. moartea unei persoane apropiate). în dreptul socialist, suferinţa morală nu poate fi reparată în bani, ea neputînd constitui o sursă de venituri, şi tot astfel nu pot fi reparate în bani prejudiciile determinate de atingeri aduse unor drepturi personale nepatrimoniale, legea prevăzînd alte mijloace de proteguire.—D. compensatorie, pagubă cauzată creditorului prin neîndepli-nirea obligaţiei de către debitor. — D. moratorie, pagubă pricinuită creditorului prin aceea că debitorul nu şi-a îndeplinit, la termenul prevăzut, obligaţia sa.
   dáva, cuvînt dac care înseamnă „aşezare, localitate**. Apare frecvent în toponimia traco-dacă, în compuse, ca al doilea element (ex. Capidava, Sucidava, Cumidava, Ramidava, Piroboridava).
   Davao,     oraş în Filipine,
situat în     partea de sud-est
a insulei     Mindanao, important port     la Oceanul Pa-
cific. 138900 loc. (1960). Industrie forestieră, de prelucrare a lemnului şi a plantelor textile (abaca). Prin port se exportă copra, lemn, rafie, abaca şi alte produse tropicale.
   David, rege semilegendar al statului Israel (sec. al XI-lea î.e.n.). Potrivit legendei biblice, ar fi omorît în luptă pe căpetenia militară a filistenilor, uriaşul Góliát. A reunit sub conducerea sa statele antice Israel şi Iudeea. Este considerat şi ca autor al cîntărilor biblice denumite psalmi.
   David, Constantin (1908 —
1941), militant în mişcarea muncitorească din Romînia. în 1928 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist.
Ca muncitor strungar la Atelierele C.F.R. „Griviţa**, a luat parte la eroicele lupte ale ceferiştilor din februarie 1933. în anul următor a devenit membru
C. David
al Partidului Comunist din Romînia. A fost, timp de mai mulţi ani, instructor al C.C. al P.C.R. şi apoi secretar al Organizaţiei Bucureşti a P.C.R. în ianuarie 1941, arestat de poliţia legionară, a fost ucis în mod bestial în pădurea Pantelimon.
   David, Gérard (1460 — 1523), pictor olandez. A activat la Bruges, unde s-a stabilit în 1483. A creat opere cu subiecte religioase. Cea mai importantă dintre lucrările sale este „Madona între sfinte**.
   David, Jacques Louis (1748— 1825), pictor francez, şeful şcolii neoclasice din Franţa. în timpul revoluţiei burgheze din Franţa, D. a fost membru al Convenţiei, iacobin, şi conducător recunoscut al vieţii artistice, căreia i-a imprimat un caracter democratic. în prima perioadă, creaţia sa, de un dramatism sever („Jurămîntul Horaţilor**, 1784 ş.a.), a avut o tematică inspirată în special din istoria eroică a Romei republicane. Ea se distingea prin sobrietatea compoziţiei, inspirată de reliefuri antice, a desenului şi a culorii. D. a pictat, cu avînt revoluţionar şi cu mare simplitate expresivă, tablouri închinate evenimentelor şi eroilor revoluţiei („Moartea lui Marat“, 1793; „Portretul lui Lépelie-tier“, 1793). Mai tîrziu, de-părtîndu-se de arta realistă a epocii revoluţiei, D. a pictat, în spiritul unui academism rece,
DAVID
DAVILA
unele portrete şi compoziţii fastuoase închinate lui Napoleon I, al cărui pictor de curte a fost („încoronarea lui Napoleon la Notre-Dame**, 1805—1807). D.
                                                     J. L. David
                                        s-a distins şi ca portretist de
o  remarcabilă vigoare realistă („Michel Gérard şi familia sa**,
c. 1791; „Zarzavagioaica**, 1795; portretul lui Napoleon, c. 1797; „M-me Recamier**, 1800 ş.a.)» Exilat în timpul Restauraţiei în Belgia, a continuat totuşi să conducă şcoala franceză, asupra căreia a avut o influenţă considerabilă. Lui J.L. David îi sînt atribuite tablourile „Andromaca lîngă cadavrul lui Hector“ şi „Triumful lui Ahile“, care se află expuse în Muzeul de artă al R P R David* Mi hai (1886-1954), geograf romín. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. Mihai Da\idaadus contribuţii de seamă la dezvoltarea geomorfologiei în Romînia. Op.pr.: „O schiţă morfologică a Podişului Sar-matic Moldovenesc** (1920), „Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamţ şi Bacău** (1931), „Geneza, evoluţia şi aspectele de relief ale Podişului Transilvaniei** (1945).
   David d’Angers [dă jé], Pierre Jean (1788— 1856), sculptor francez de formaţie neoclasică, influenţat de romantism. Republican şi revoluţionar activ, a fost nevoit să fugă din Franţa în 1851, după venirea la putere a lui Napoleon al 111-lea. în unele lucrări, pătrunse de patriotism şi dragoste de libertate, alături de figuri care reproduc modele luate din viaţă apar şi alegorii simbolizînd virtuţi conforme ideilor sale politice (relieful de pe frontonul
Pantheonului din Paris, 1830—
1837). Portretele sale, în special medalioane, în număr de cîteva sute, se caracterizează prin adîncimea psihologică şi modelajul expresiv (ex. medalioanele lui Lamartine, Hugo, Goethe etc.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin trei medalioane („Generalul Bonaparte**, „Eugene De-veria“, „Jules Michelet**) şi printr-un portret („Ambroise Pare**).
   Davidescu, Alexandru (1858—1937), inginer constructor romín; a fost profesor la Şcoala politehnică din Bucureşti. Are lucrări privind îmbunătăţirile funciare, teoria maşinilor hidraulice, navigaţia pe Dunăre şi construcţia oraşelor.
   Davidoglu, Anton (1876—
1958), matematician romín. A fost timp de 40 de ani profesor de analiză matematică la Universitatea din Bucureşti. Pe lîngă bogata activitate pedagogică, A. Davidoglu a publicat
A- Davidoglu
lucrări în domeniul ecuaţiilor diferenţiale.
   Davidoglu, Mihail (n. 1910), dramaturg romín. Opera sa dramatică („Omul din Ceatal**, 1948; „Minerii**, 1949; „Cetatea de foc“, 1950; „Horia**, 1956; „Uriaşul din cîmpie**, 1960; „Trandafirul negru**, 1961 ş.a.) reflectă aspecte ale procesului de construire a socialismului în ţara noastră, ale făuririi noii conştiinţe socialiste. Davidoglu se numără printre primii dramaturgi ro-mîni actuali care au adus în scenă chipuri de muncitori comunişti. Este laureat al Premiului de stat.
                                        Davila, Alexandru (1862—
1929), dramaturg şi om de teatru romín, fiul doctorului Carol Davila. A debutat cu poezii. Capodopera lui este drama istorică în versuri „Vlaicu Vodă“ (1902) capitol dintr-o proiectată trilogie, „Mirciada‘\ una dintre operele de bază ale repertoriului dramatic romînesc.
                                                    AI. Davila
în ea se evocă, în versuri de amploare romantică, unul dintre momentele din lupta pentru menţinerea şi întărirea independenţei Ţării Romîneşti. Alexandru Davila a fost, ca director al Teatrului naţional din Bucureşti (între 1905 şi 1908, apoi între 1912 şi 1914) şi în calitate de regizor al companiei de teatru personale (1909), un militant neobosit pentru afirmarea dramaturgiei naţionale, precum şi a celei universale.
   Davila, Carol (1828—1884), medic romín de origine franceză. A organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice. în colaborare cu Nicolaie Kretzulescu a pus bazele învăţământului medical din ţara noastră, înfiinţînd, în 1857, Şcoala naţională de medicină şi farmacie. De numele lui se leagă ap>ariţia primelor instrucţiuni oficiale pentru apărarea sănătăţii muncitorilor din fabrici şi ateliere, precum şi organizarea primelor arondismente sanitare din ţară. Datorită activităţii sale multilaterale au luat fiinţă în ţara noastră o serie de societăţi ştiinţifice: Societatea medicală (1857), Societatea de Cruce Roşie (1876), Societatea ştiinţelor naturale (1865), precum şi două reviste medicale: „Monitorul medical** (1862) şi „Gazeta medicală" (1865). în
DAVIS
 23
DĂNEŞTI
C. Davila
războiul pentru independenţă (1877—1878) a condus serviciul sanitar al armatei. Op. pr.: „Profilaxia sifilisului** (1853); „Aerul atmosferic44 (1871).
    Davis [déivis], Bette (n.
1908), actriţă de cinema americană. A interpretat cu multă sensibilitate şi cu forţă de comunicare personaje din numeroase filme:         „Dor    nestins**,
B. Davis
„Taina ei“, „Pădurea împietrită**, „Fată bătrînă**, „Vipera**, „Nesupusa** ş.a.
   Davis[déivis], William Morris (1850—1934), geograf american. S-a ocupat de problema genezei şi evoluţiei formelor de relief,elaborîndteoria ciclului de eroziune, care a constituit o contribuţie de seamă în dezvoltarea geomorfo-logiei.
   Davisson [déivisdn], Clinton Joseph (1881 — 1958), fizician american. A descoperit (1927), împreună cu L.H. Ger-mer, fenomenul de difracţie a electronilor. Rezultatele experienţelor sale au pus în evidenţă calitativ şi cantitativ proprietăţile ondulatorii ale electrc nilor,
confirmînd astfel ipoteza dualismului undă-corpuscul, emisă de către L. de Broglie. Premiul Nobel, împreună cu G.P. Thomson (1937).
   Davîdov, Denis Vasilievici (1784—1839), general şi poet rus, participant Ia războiul împotriva lui Napoleon I (1807). In 1812 a organizat mişcarea de partizani în spatele trupelor franceze invadatoare. Este autorul unor lucrări istorice.
   Davos, oraş în estul Elveţiei, situat în Âlpii Retici, în-tr-o vale largă, la cca. 1 560 m altitudine. Renumită staţiune climaterică (pentru bolnavii de plămîni) şi centru turistic, mai ales pentru sporturile de iarnă.
11  000 de locuitori permanenţi (1956) şi cca. 16 000 de locuitori sezonieri anual,
   Davout [davú7, Louis Ni-colas (1770 — 1823), mareşal francez, participant la expediţiile militare ale lui Napoleon I. S-a remarcat în bătălia de la Austerlitz (1805) şi a cîştigat victoria de Ia Auerstedt (1806). In timpul celor „100 de zile** (1815), cînd Napoleon Bonaparte a revenit din exilul de pe insula Elba, a fost ministru de război.
   Davy / déivi/, Humphry (1778—1829), chimist şi fizician englez. A fost membru şi apoi preşedinte al Societăţii Regale din Londra. A studiat efectele fiziologice ale gazelor şi a descoperit acţiunea ilariantă a protoxidului de azot. Este întemeietorul teoriei electrochimice, dezvoltată în continuare de Ber-zelius. A obţinut pe cale electrolitică sodiul şi potasiul metalic (1807), precum şi amalgamul calciului, bariului, magneziului şi stronţiului. D. prezintă pentru prima dată clorul ca o substanţă simplă şi promovează o teorie nouă despre acizi, împotriva concepţiilor lui Lavoisier. A inventat lámpa de siguranţă pentru mineri (1812), a emis ideea naturii cinetice a căldu ii şi a descoperit importanţa sărurilor minerale în hrana plantelor. D. este autorul unor interesante însemnări de călătorie, intitulate „Salmonia**, bogate în observaţii privind istoria naturală. Opere principal;: „începutul filozofiei chimice** (1812), „Bazele chimiei agricole** (1813).
H. Davy
   Dawes [d$:z], Planul^, plan de plată a reparaţiilor de război datorate de Germania după primul război mondial ţ a fost întocmit de un comitet internaţional de experţi, sub preşedinţia financiarului american generalul Dawes, şi a fost aprobat la 16 august 1924 de conferinţa reprezentanţilor statelor aliate, întrunită la Londra. Prevedea acordarea de împrumuturi şi credite Germaniei de către statele aliate, în scopul refacerii industriei, în special a industriei de război, întăririi poziţiilor imperialismului german, urmînd ca acestea să-şi recupereze apoi sumele respective pe seama Germaniei. P.D. a netezit calea penetraţiei capitalului străin, mai ales a celui din S.U.A., în industria germană şi a jucat un rol important în refacerea potenţialului industriei de război germane, în 1929 el a fost înlocuit cu Planul Y o u n g.
   Dăbuleni, comună în raionul Corabia, reg. Oltenia, vechi centru de cojocărie. Produce pieptare scurte şi cojoace mari femeieşti („cu clini**), împodobite cu broderii în decor geometric şi cu fîşii înguste de piele verde, aplicate în formă de spirale mari.
   dăltiţă (ARTE PLAST.), instrument ascuţit de oţel, cu mîner de lemn, folosit în gravură pentru a scobi liniile unei imagini pe placa de metal.
   Dăneşti, ramură a familiei domnitoare din Ţara Romî-nească, alcătuită din urmaşii lui Dan I (c. 1383—1386), fratele lui Mircea cel Bătrîn. Membrii ei au avut un rol important în perioada fărîmi-ţării feudale, pînă spre sfîrşi-
,DĂRĂBAN1
tul sec. al XV-lea. Din familia D. au făcut parte Dan al II-lea, Laiotă Basarab ş.a. dărâbâni v. dorobanţi. Dărăscu, Nicolaie (1883 —
1959), pictor romín. A studiat la Şcoala de arte frumoase
N. Dărăscu
din Bucureşti şi apoi la Academia Julián din Paris. A călătorit în Italia şi în Spania. Influenţat de impresionism şi de neoimpresionism, dar evitînd excesele care duceau la dizolvarea formelor, el a tins spre echilibrul compoziţiei, luminozitatea şi armonia culorilor. In creaţia sa, îndeosebi peisagistică, D. s-a dovedit un maestru în redarea transparenţei aerului şi apei, a reflexelor luminii, a frăgezimii şi exuberanţei vegetaţiei. Peisajele sale din Deltă, cele din Muscel, peisajele veneţiene şi, în genere, marinele sale, caracteristice prin dinamismul stăpînit, lucrările înfăţişînd cherhanale şi tîrguri, de o remarcabilă amploare a viziunii, ca şi admirabilele acuarele care se apropie întrucîtva de neoimpresionism, redau cu putere sentimentul bucuriei de a trăi.
  Dărmăneşti, localitate de tip urban situată pe valea Trotuşului, în raionul Moineşti, reg. Bacău. 13 100 loc. (1964). Centru de prelucrare a lemnului (fabrică de cherestea); industrie chimică. In anii puterii populare, la Dărmăneşti a fost construită o rafinărie modernă de petrol, cu o centrală proprie de termificare.
  Dărmăneşti, comună din regiunea Ploieşti, centru de ceramică dc uz. Produce ceramică smălţuită, care, prin decoraţie, are asemănări cu
 DEALU
ceramica de Oboga şi Horezu, în forme păstrează tradiţii preistorice.
   deadweight [dédueit] (engl. dead „mort, inert, în nemişcare*4 şi weight „greutate44; NAV.), capacitatea maximă de încărcare a unei nave comerciale, reprezentînd rezervele de combustibil, de ulei şi de apă, proviziile şi încărcătura utilă, inclusiv echipajul şi pasagerii cu bagajele lor. Se măsoară în tone-greutate şi, împreună cu d e-plasamentul navei goale, cu greutatea instalaţiei de propulsie şi a celorlalte instalaţii ale navei, formează deplasamentul navei complet încărcate. Se numeşte şi greutate purtată, încărcătură totală. Se notează cu simbolul dw.
^ deaferentâre (lat. de „din“ şi afferre „a lua, a scoate*4 j MED.), secţionare a rădăcinilor posterioare ale măduvei spinării, cu scopul de a întrerupe căile nervoase aferente (care vin din diferite segmente ale organismului către creier). Se practică mai mult experimental.
   Deaghilev, Serghei Pavloviéi (1872—1929), critic de artă rus, conducător de companii artistice şi organizator de expoziţii. A condus trupa Baletele ruse, compusă din artişti de seamă, ca dansatorii V. Nijinski, A. Pa-vlova, T. Karsavina, coregraful M. Fokin, pictorul L. Bakst. Spre sfîrşitul vieţii a fost atras de arta formalistă occidentală.
   Deák, Ferenc (1803— 1876), om politic maghiar, ministru în guvernul revoluţionar din
                                                                                                  Dealul Proştea din
 1848.  Mai tîrziu, reprezentînd interesele celei mai reacţionare părţi a claselor dominante din Ungaria, a devenit adept al înţelegerii cu Austria şi unul dintre creatorii statului dualist Austro-Ungaria (1867).
   deal, formă de relief convexă, mai rar plată sau ascuţită, în general cu înălţimi absolute cuprinse între cca. 200 şi 800 m, dominînd fundul văilor învecinate cu cca. 100 — 500 m. După origine, d. poate fi de eroziune sau de acumulare D. de eroziune sînt rezultatul fragmentării de către apele curgătoare a unei regiuni cu structură cutată (ex. Subcarpaţii Orientali, Subcarpaţii Meridionali), a unui podiş (dealurile Tutovei, dealurile Sucevei), a unui piemont (Măgura Odo-beşti, dealul Cîndeştilor, dealurile Cotmenei) sau a unei cîmpii (dealurile din Cîmpia Jijiei). D. de acumulare s-au format în urma acţiunii de depunere exercitate de gheţari (ex. dealurile morenice din partea de nord-vest a Cîmpiei Ruse, cele din partea centrală şi nordică a Cîmpiei Germano-Poloneze) sau de vînt (dunele din deşerturile Asiei Centrale şi ale Africii). în unele lucrări geografice, d. prelungi sînt numite coline.
   Dealu, Mănăstirea mănăstire situată lîngă Tîrgovişte. Exista, probabil, şi în timpul lui Mircea cel Bătrîn. A fost renovată în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508) Se pare că aici a funcţionat t»-
 Podişul Tîrnavelor
AMBULATORIU
 25
 DEBITARE
grafia lui Macarie din sec. XVI-lea; tot aici s^a înfiinţat :ipografie în timpul lui Matei sarab. La această mănăstire fost adus capul lui Mihai teazul după asasinarea lui Cîmpia Turzii. deambulatoriu (din lat. ibulare „a umbla“; ARHIT.),
Deambulatoriu
: de circulaţie în spatele alta-lui din absida centrală a unei serici romanice sau gotice. De Amicis, Edmondo B46—1908), scriitor italian. A rticipat la războiul din 1866 irtat împotriva Austriei, care
i inspirat culegerea de po-ştiri „Viaţa militară*4 (1868).
i 1894 a intrat în partidul cialist. S-a făcut cunoscut in romanul educativ „Cuore“ B86, trad. rom. 1893), a rui morală este însă pă-msă de sentimentalism. In e lucrări (romanul „învăţa-irea muncitorilor**, 1895) a ăţişat, în manieră natura-tă, sărăcia maselor populare, jmovînd soluţiile democra-mului filantropic mic-bur-ez.
debarcader (NAV.), complex amenajări şi instalaţii spe-
ciale de pe malul unei ape sau de pe o porţiune de chei din-tr-un port, avînd scopul de a înlesni acostarea navelor, îmbarcarea şi debarcarea persoanelor cu bagajul lor, a animalelor sau a materialelor transportate de nave.
   debarc áré, navă de ^, navă cu prora plată şi dreaptă, cu pcscaj mic la proră permiţînd o cît mai mare apropiere de uscat, în vederea debarcării trupelor şi a materialelor.
   debavurâre (tehnica), operaţie de îndepărtare a b a-v u r i 1 o r de pe piesele presate, matriţate, turnate sau laminate.
   debilitâte (MED.), stare de slăbiciune însoţită de rezistenţă scăzută la eforturi fizice şi la diferite boli. Poate fi de mai multe tipuri: congenitală, senilă etc. — D. mintală, formă de înapoiere mintală, mai uşoară decît idioţia şi imbecilitatea. Debilitatea mintală se caracterizează prin dificultatea înţelegerii relaţiilor logice dintre fenomene, precum şi prin dificultatea acumulărilor intelectuale şi didactice etc.
   débit1 1. (FIZ., GEOGR., H1DROTEHN.) Volum de fluid (sau de material pulverulent foarte fin) care trece în unitatea de timp printr-o secţiune (sau suprafaţă) dată a unui curenţi se mai numeşte d. de volum sau d. volumic. Masa d. de volum care trece în unitatea de timp printr-o secţiune se numeşte d. de masă sau d. ma-sic, iar greutatea d. de volum se numeşte d. de greutate sau d. ponderal. Valoarea d. unui curs de apă depinde de suprafaţa şi de forma bazinului hidrografic şi de condiţiile fizico-geografice ^ din cadrul acestuia. La acelaşi curs de apă, d« variază în funcţie de variaţia anuală a elementelor meteorologice etc. Se deosebesc la cursurile de apă d. medii lunare sau anuale, d. maxime sau minime etc. în alimentarea cu
apă au o importanţă deosebită d. orar maxim şi d. zilnic maxim. — D. de servitute, cantitatea minimă de apă care trebuie lăsată să se scurgă în unitatea de timp printr-o secţiune transversală a unui curs de apă pentru satisfacerea folosinţelor din aval în cadrul activităţii de gospodărire a apelor.
—   D. de diluţie, debitul minim pe un curs de apă care asigură o diluare suficientă a apelor murdare, deversate de la industrii sau aşezări umane, pentru a nu dăuna folosinţelor din aval. — D. instalat, valoarea maximă a d* unui curs de apă care poate fi folosit de turbinele unei instalaţii hidroelectrice. efectiv (sau practic), debitul măsurat într-o secţiune a unei conducte de fluid. — D. specific (sau unitar), debitul corespunzător unei secţiuni-uni-tate (ex. d. pe metru liniar într-un canal al unui deversor sau în secţiune transversală i d. scurs de pe un kilometru pătrat al bazinului de recepţie al unui rîu etc.). — D. solid, cantitatea de material solid transportată de către un curs de apă printr-o secţiune transversală într-o unitate de timp (kg/s sau t/an). Materialul solid provenit din eroziunea albiei şi din spălarea particulelor de pe suprafaţa bazinului este transportat sub formă de aluviuni în suspensie şi de aluviuni tîrîte pe fundul albiei. Cunoaşterea d. s. prezintă importanţă pentru realizarea lucrărilor hidrotehnice. 2. (FIZIOL.) Debit cardiac, cantitatea de sînge care trece din ventriculul stîng în circulaţie în cursul unei revoluţii cardiace. Se mai numeşte debit-bătaie. 3. (MILIT.) Debit de foc, numărul de lovituri care se poate trage cu o gură de foc într-o anumită unitate de timp (minut, oră), fără a provoca scoaterea ei din serviciu. Se mai numeşte regim de foc.
   débit2 (EC.), sumă datorată de o întreprindere, de o orga* nizaţie economică, de o persoană fizică (ex. d. fiscal).
   debitáre 1. (TEHN.) Tăiere a unui material în bucăţi cu dimensiuni definite în vederea unei anumite folosiri a acestora. 2. (CONTAB.) Operaţie de în?
DEBITE ZĂ                                        26                                       DEBURBAJ
registrare a existenţelor şi sporirilor unui element de activ sau a micşorărilor unui element de pasiv în partea stingă a unui cont.
   debiteză (TEHN,), piesă din
material refractar, cu o deschidere longitudinală, prin care se trage sticla topită la fabricarea geamurilor.
   debitmetru 1. (TEHN.) Instrument folosit pentru măsurarea debitului unui fluid care curge printr-o conductă închisă. D. indică valoarea instantanee a debitului sau înregistrează
Debitmetru
variaţia în timp a acestuia. — D. cu indice plutitor, debitmetru a cărui construcţie şi funcţionare sînt bazate pe variaţia înălţimii la care se ridică un plutitor mişcat de fluid într-un tub de sticlă gradat, de formă tron-conică, aşezat vertical, cu baza mică în jos. 2* (FIZ.) Debitmetru pentru radiaţii, aparat care serveşte la măsurarea debitului dozei de radiaţii. Se foloseşte mai ales la explorarea cîmpurilor de radiaţii şi pentru controlul condiţiilor de protecţie a organismului uman contra acţiunii radiaţiilor.
Este format dintr-un detector de radiaţii (ex. contor G e i g e r-M ü-
11 e r, cameră de io-nizare etc.) şi o in-
stalaţie electronică auxiliară, care mediază în timp informaţia culeasă de detector. Se disting: d. pentru r. gamma, beta, d. pentru neutroni etc.
   debitor (DR., într-un raport de obligaţii), persoană obligată de a da, a face sau a nu face ceva în folosul creditorului.
   debleiére (CONSTR.), ansamblu de operaţii efectuate pentru realizarea unei săpături deschise la o cale de comunicaţie (drum, cale ferată, canal navigabil). Cuprinde săparea pămîntului, îndepărtarea materialului săpat, consolidarea şi protejarea talu-zelor. Săpăturile se execută mecanic (cu gredere, buldozere, excavatoare, screpere etc.), hidromecanic sau cu explozivi.
   debléu (CONSTR.), săpătură deschisă efectuată pentru obţinerea unei platforme, sub nivelul terenului natural, necesară unei căi de comunicaţie (drum, cale ferată) sau pentru realizarea unui canal navigabil deschis. Pereţii săpăturii sînt astfel înclinaţi, încît să asigure stabilitatea masei de pămînt în funcţie de caracteristicile acesteia. D. necesită construirea de şanţuri pentru evacuarea apelor provenite din precipitaţii sau din alte surse.
   deblocâre (CONT.), revenire asupra interzicerii folosirii unei sume de bani pentru o anumită destinaţie (d. unei sume) sau asupra suspendării plăţilor dintr-un cont (d. contului).
   Deborin, Abram Moiseevici (1881 — 1963), filozof şi istoric sovietic. A fost membru al A-cademiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A elaborat numeroase lucrări consacrate istoriei filozofiei şi problemelor filozofice ale ştiinţelor naturii.
   Debreţin, oraş în nord-estul R.P. Ungare. 132 000 loc.
(1961). Important nod fero-
viar. Industrie constructoare de maşini (vagoane, maşini agricole, rulmenţi, aparate medicale), industrie textilă, de produse farmaceutice, alimentară (morărit, conserve). Centru universitar (Universitatea „L. Kossuth“, institut de medicină, academie agricolă, conservator). — Istoric. A fost unul dintre centrele revoluţiei maghiare din 1848 şi sediul guvernului revoluţionar în 1849. Aici a proclamat Kossuth (la 14 aprilie 1849) independenţa Ungariei. în timpul celui de-al doilea război mondial, în octombrie 1944, la eliberarea D. a participat Divizia romî-nească de voluntari „Tudor Vladimirescu“, numită de atunci Divizia „Tudor Vladimirescu-Debreţin".
   Debs [debz/, Eugene (1855 — 1926), militanta! mişcării muncitoreşti din S.U.A. A fost conducătorul aripii de stînga a Partidului socialist, creat în 1900—1901. Pentru activitatea sa antirăzboinică a fost condamnat în 19181a 10 ani închisoare, dar, ca urmare a protestelor maselor, a fost amnistiat
în 1921.
   deburáre (IND. TEXT.), operaţie de curăţire a garniturilor de ace ale cardelor de impurităţile şi fibrele scurte care intră în interiorul acestora în timpul cardării. La cardele de lînă, d. se execută manual, în timpul opririi maşinilor. La cardele de bumbac, d. se execută mecanic (periodic sau continuu), cu a-jutoru! unor dispozitive de de-burare, fără a fi necesară o-prirea maşinilor.
   Deburau /döbüró/, familie de celebri mimi şi saltimbanci francezi din sec. al XIX-lea. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei familii sînt: Jean-Baptiste Gaspard D. (1796— 1846); în tinereţe acrobat, a debutat ca mim la Theâtre des Funambules din Paris, pe scena căruia a creat personajul popular Pierrot. Prin jocul său excepţional, G.D. a redeşteptat interesul publicului faţă de arta pantomiméi; Charles D. (1829— 1873), fiul lui Gaspard, a continuat tradiţiile tatălui său.
   deburbáj (din fr. debourber „a spăla de noroi“; V1TICULT.), operaţie de limpezire a mustu-
DANSURI POPULARE DIN R.P.R.
 )IFRACŢIE-INTERFER,-NŢĂ
V ^           **■            'la    '"v \ V
• ' ,*                        ® ^ v v V
.«r-          *'
                                2                                               3
   1. Difracţia electronilor într-o peliculă cristalină de stibiu
   2.  Difracţia electronilor într-o peliculă de oxid de fier
   3.  Difracţia electronilor într-o peliculă de aliaj cupru-alu-m i n i u
   4. Difracţia electronilor reflectaţi pe o faţetă a unui diamant
   5.  Difracţia luminii printr-un şablon cu 56 orificii identice distribuite întîmplător (a) şi ordonat (b). în partea de jos a figurilor se dau forma şi distribuţia orificiilor
   6. Difracţia luminii printr-un orificiu dreptunghiular
                                                                                                                                              6
 % f
 • H
*
 •••
   7. Franje Young
   8. Inelele lui Newton
   9. Interferenţa luminii polarizate într-un topaz de Brazilia
   10. Interferenţa luminii polarizate în fluorspat
DEBUSSY
27
 DECAGON
lui înainte de fermentaţie. Se realizează prin ţinerea mustului în vase mari, pentru a se depune impurităţile aflate în suspensie (seminţe, pieliţe, părţi lemnoase etc.) provenite în urma presării strugurilor. După depunerea impurităţilor, mustul limpezit se separă prin pritocire.
   Debussy fdöbüst], Claude Achille (1862—1918), compozitor francez, pianist, dirijor
             C.A. Debussy
şi critic muzical, cel mai de seamă reprezentant al impresionismului în muzică. Opunîn-du-se influenţelor artei wagneriene, al cărei admirator a fost la început, D. a căutat să valorifice tradiţiile glorioase ale clasicismului francez, mai ales arta claveciniştilor Cou-perin şi Rameau. El s-a ridicat, în acelaşi timp, împotriva academismului şi rutinei. D. a fost un inovator îndeosebi în domeniul armoniei, căreia i-a imprimat o mare mobilitate, şi al orchestraţiei întemeiate pe variate combinaţii instrumentale cu efect coloris-tic. Subtilă, complexă şi personală, creaţia lui D. se remarcă prin graţia şi farmecul poetic al melodiilor, prin supleţea ritmurilor, pitorescul şi plasticitatea evocatoare a imaginilor, prin redarea cu precizie şi fineţe a senzaţiilor momentane, fugitive („Preludiu la după-amiaza unui faun", după Maî-larmé, 1894; ciclurile „Nocturne", 1897—1899; „Marea“, 1903-1905; „Imagini", 1906—
1909). Asupra creaţiei Iui D. a exercitat o influenţă vădită muzica rusă, în special realismul stilului vocal al lui Mu-sorgski (din opera „Boris Godu-nov"). Talentul lui şi-a afirmat
3  — Dicţionar enciclopedic voi. II
puternic originalitatea în limitele coordonatelor vieţii emoţionale a unor eroi care trăiesc îndeobşte departe de viaţa socială, dar sensibili la frumuseţea vieţii şi la farmecul naturii. Creaţiei lui D. îi este proprie contradicţia dintre estetica impresionistă şi elementele realiste. în condiţiile crizei ideolo-gice-artistice de la sfîrşitul secolului trecut, muzica lui D. a devenit treptat, şi în special în ultimii ani ai vieţii, expresia unor sentimente intimiste, a unor stări de spirit individualiste. în melodiile pe versuri de Verlaine şi Mallar-mé se manifestă rafinamentul excesiv, iar în drama lirică „Pelleas şi Méiisande" (1892 —
 1902), după Maeterlinck, apar pe alocuri sentimente stranii, înclinaţia către o melancolie apăsătoare. Debussy a mai scris balete, lucrări vocal-simfonice (printre care „Fiul rătăcitor 1884), muzică de cameră (un cvartet, sonate, rapsodii), lucrări pentru pian (ciclul „Stampe “, 1903; „Insula bucuriei 1906-1908; 24 de preludii, 1910-1913; 12 studii, 1915),
 o simfonie, numeroase melodii. A adus contribuţii originale la îmbogăţirea artei pianistice cu sonorităţi şi procedee tehnice noi. Arta sa a avut o puternică înrîurire asupra dezvoltării muzicii franceze şi, în general, asupra artei muzicale europene a vremii.
   debuşeu (EC. POL.), ţară, regiune, oraş etc. care constituie
 o piaţă de desfacere a mărfurilor. V. şi p i a ţ ă.
   debuşeu! podul ui (CONSTR.), debitul maxim de apa care poate curge pe sub un pod astfel încît să mai rămînă un spaţiu liber pînă la partea superioară a suprastructurii podului, denumit înălţime de liberă trecere sub pod.
   Debye [dibâi], Peter (n. 1884), fizician olandez. S-a ocupat de fizica cristalelor (metoda de studiu cu raze X Debye -Scherrer, 1915) şi de chimia fizică (teoria electroliţilor). Este autorul teoriei dipolilor moleculari, cu care explică proprietăţile fundamentale ale dielec-tricilor; a elaborat teoria cuantică a căldurii specifice la cristale (1907), valabilă pentru
 un mare număr de substanţe. Din 1940, Debye este profesor universitar în S.U.A. Premiul Nobel (1936).
   deca~ (gr. deka „zece"), element de compunere cu sensul „zece“(ex. decagram, decasilabic).
   decadentism, denumire generică dată curentelor antirealiste apărute în literatura şi în arta claselor pe cale de dispariţie, iar în zilele noastre în arta şi în literatura burgheză a epocii imperialismului. D. contemporan este fundamentat teoretic de idealismul subiectiv. El cunoaşte în diferite perioade şi în diferite ramuri ale artei numeroase variante. în ele se pot recunoaşte însă trăsăturile concepţiei individualist-burghe-ze despre viaţă, împinse pînă la cultivarea arbitrarului subiectiv, la anarhism sau pesimism total, la misticism, ca şi la orice altă formă de eludare sau de mistificare a realităţii sociale. Evoluţia d. epocii contemporane se caracterizează prin dezagregarea progresivă a conţinutului ideologic şi emoţional al operei de artă şi, corespunzător cu aceasta, prin dezagregarea formei. Acest proces continuu de disoluţie a mesajului uman şi a mijloacelor de expresie se manifestă în literatură (ex. 1 e t r i s m u 1), în artele olastice (ex. abstracţionismul), în muzicS (ex. d o-decafonismu 1). Prin fundamentul său teoretic şi pnn tradiţiile sale, d« împinge creaţia artistică în mod inevitabil spre variantele extreme ale formalismului.
   decaédru (gr. deca „zece“ ş'ihedra „bază** MAT.), corp geometric cu zece feţe.
   decaleinizare (CHIM.), extragere a cafeinei din boabele verzi de cafea, fie pentru a obţine o cafea necesară bolnavilor de anumite afecţiuni, fie pentru a obţine cafeina. După tratarea boabelor de cafea cu vapori de apă, extracţia cafeinei se face cu ajutorul unui solvent. D. se aplică şi deşeurilor de ceai, care conţin de asemenea cafeină.
   decagón (gr. deka „zece" şi gonia „unghi**; MAT.), poligon cu zece laturi şi zece unghiuri. D. regulat are laturile şi unghiurile egale între ele. Unind din
DECALAJ
 28
DECAPARE
Decagon
trei în trei vîrfurile unui deca-gon regalat, se obţine un decagon regalat stelat.
   decalâj 1, (FIZ.) Distanţa, pe un anumit parcurs, între poziţiile unor corpuri care se deplasează în acelaşi sens. 2. (AV.) Diferenţa de poziţie între două elemente ale unui avion (ex., la biplan, d. unei aripi faţă de cealaltă).
   decalciíxánt (CHIM.), substanţă folosită la îndepărtarea calciului din piei. Pieile tratate cu hidroxid de calciu în operaţia de cenuşărit (operaţie premergătoare tăbăcirii pro-priu-zise pentru îndepărtarea dermei şi a părului) reţin calciul ca hidroxid de calciu combinat cu colagenul din piele şi c$ hidroxid de calciu liber. Pentru îndepărtarea calciului se folosesc ca d. diverşi agenţi chimici: acizi anorganici şi organici, săruri de amoniu, substanţe zaharoase etc.
   decalcificâre (MED.), de-mineralizare a ţesutului osos, urmată de scăderea rezistenţei oaselor, a dinţilor şi de defor-marea^ acestora. Se întîlneşte în rahitism, osteoporoză, osteo-malacie, în multe boli endocrine (hiperparatiroidism, hipertiroi-dism etc.), în cursul diareelor cronice, în diabet şi, uneori, la gravide. Se tratează prin regim alimentar bogat în calciu (vegetale, făinoase) şi prin preparate medicamentoase cu calciu, decalcomaníe (POLIGR.)
1.  Procedeu poligrafic de obţinere a unor imagini colorate pe straturi adezive aplicate pe un suport provizoriu de hîrtie.
2.  Procedeu de decorare a unei suprafeţe prin transpunerea pe aceasta a imaginilor obţinute prin decalcomanie (1). Este folosită în industria porţelanului, la decorarea sau la marcarea obiectelor de sticlă, de tablă, de lemn etc.
   decalog (gr. deka „zeceLsl logos „cuvînt, principiu**), ?8le „zece porunci** care, potrivit legendei biblice, ar fi fost primite de Moise de la Iahve pe muntele Sinai şi care sînt cuprinse în „Vechiul testament** ca norme fundamentale ale vieţii religioase şi morale. D. a fost întocmit de către preoţii iudei ca mijloc de justificare etică-juridică a proprietăţii private şi a statului.
   Decamps [docâ], Alexandre Gábriel (1803—1860), pictor, gravor şi litograf francez. A aparţinut aripii democratice a şcolii romantice şi s-a bucurat de un mare renume. După o călătorie în Turcia, a pictat, cu mult simţ de observaţie şi cu măiestrie în distribuirea culorii, tipuri şi scene din viaţa acestei ţări („Copii la fîntînă** i „Stradă în Orient**, 1849). A pictat de asemenea scene de gen din viaţa zilnică a oraşului („Cer-şetorii“), iar după 1858 peisaje şi scene de vînătoare. A gravat şi a litografiat imagini pitoreşti din Orient şi unele caricaturi politice antimonarhiste. Decamps este reprezentat în Muzeul de artă al R.P-R. prin tabloul „Templul maur“, prin trei desene şi un număr important de litografii.
   decán 1* Conducător al unei facultăţi în instituţiile deînvă-ţămînt superior. 2. Titlu dat celui mai vîrstnic sau celui mai vechi în funcţie în anumite corpuri constituite (asociaţii, colegii, instituţii parlamentare, religioase etc.), ori conducătorilor acestora.— Decanul corpului diplomatic, agent diplomatic cu gradul cel mai înalt, care, fiind cel mai vechi dintre diplomaţii acreditaţi într-un stat (în raport cu momentul înmînării scrisorilor de acreditare)^ se găseşte în fruntea corpului diplomatic din statul respectiv.
   decantare (TEHN.), operaţie de sedimentare sub acţiunea gravitaţiei a particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid. D. e folosită în alimentaţia cu apă, ca primă fază de limpezire a apei de suprafaţă, şi în diverse procese chimice şi hidrometalurgice (ex. în procesul tehnologic de preparare mecanică a minereurilor).
   decantór 1. (TEHN.) Construcţie hidrotehnică destinată îmbunătăţirii calităţii apei prin reţinerea corpurilor de dimen> siuni foarte mici şi în suspensie (nisipuri foarte fine, nămoluri, suspensii diferite de origine minerală sau organică). D* constau din bazine în care apa circulă cu viteze foarte mici, favorizînd depunerea (sedimentarea) corpurilor solide. înainte de decantare, apa este uneori amestecată cu substanţe chimice (coagulanţi), care accelerează depunerea particulelor fine prin aglomerarea lor. După sensul de mişcare a apei se deosebesc d. orizontale, verticale şi radiale. 2. (IND. EXTR.) Instalaţie pentru eliminarea prin decantare a apei din ţiţei. Cele mai multe decantoare sînt alcătuite din rezervoare prevăzute cu dispozitive de evacuare a apei din stratele inferioare şi cu instalaţii de pompare spre instalaţiile de utilizare a ţiţeiului.
   decapânt (METAL.), soluţie care are o ^ acţiune dizolvantă asupra oxizilor, înnegririlor şi asupra altor corpuri străine aflate pe suprafaţa pieselor metalice, fără a ataca în mod apreciabil metalul de bază. D. conţine unul sau mai mulţi reactivi, ca: acid clorhidric, acid sulfuric, acid nitric, acid orto-fosforic, hidruri metalice sau sodă caustică.
   decapáre 1. (METAL.) Operaţie de curăţire a suprafeţelor metalice (table, fire etc.) în vederea unui tratament ulterior de protecţie a suprafeţei (vopsire, metalizare, smălţuire etc.) sau în vederea unei operaţii de prelucrare prin deformare (tre-filare, ambutisare, presare, tragere etc.) care reclamă suprafeţe curate. Se realizează prin mijloace mecanice (periere, sa-blare), chimice (cu decapant) sau electrolitice. 2. (CONSTR.) Operaţie (manuală sau mecanizată) de tăiere sau de săpare şi de îndepărtare a unui strat superficial relativ subţire de pe un teren, de pe platforma unui drum, de la suprafaţa superioară a unei îmbrăcăminţi rutiere etc., pentru a le nivela, pentru a recupera un material care poate fi refolosit sau pentru a îndepărta un material de calitate inferioară.
 DECAPOD
29
DECELERAŢIE
Decapod
   decapód (gr. deka „zece" şi pus, podos „picior**; TRANSP.), locomotivă cu aburi cu cinci osii motoare cuplate, folosită la trenurile de marfă.
   decapóde (ZOOL.) 1. Ordin de crustacee caracterizate prin prezenţa a cinci perechi de apendice (picioare), adaptate pentru mers (ex. racul, crabul, homarul, langusta). 2. Ordin de cefalopode care au în jurul capului zece tentacule (dintre care două sînt braţe prehensile) şi prezintă un rudiment de cochilie (ex. sepia, calmarul).
   decapsulare (MED.), înlăturare chirurgicală a membranei care înveleşte rinichiul. Constituie unul dintre tratamentele nefritei cronice.
   decarboxilâre (biochim.), reacţie chimică de scoatere a bioxidului de carbon dintr-un acid organic carboxilic. Reacţii importante de d. au loc în organisme sub influenţa enzi-melor numite decarboxilaze (ex. d. acidului piruvic la aldehida acetică).
   decarburâre (METAL.), eliminare a carbonului prin oxi-dare, în procesul de afinare la elaborarea oţelului. D. are loc şi la suprafaţa pieselor încălzite, sub acţiunea atmosferei oxidante.
   decasiláb (gr. deka „zece“ şi silaba), vers alcătuit din zece silabe, despărţit de cezură în două grupe după silaba a patra sau a cincea. Decasilabul era frecvent întrebuinţat în poezia antică greacă şi latină precum şi în versificaţia evului mediu.
   decatăre (IND. TEXT.), operaţie de fixare a dimensiunilor şi de îmbunătăţire a calităţii ţesăturilor de lînă, pentru a se preveni contracţia confecţiilor din aceste ţesături în timpul purtării. Constă în înfăşurarea şi în întinderea puternică a ţesăturii pe un cilindru perforat şi în supunerea ei la acţiunea aburului sau a apei calde, după care ţesătura este răcită, uscată şi calandrată.
   decatlon (gr. deka „zece** şi athlon „luptă**i SPORT), complex de zece probe atletice (alergări de 100 m, 400 m şi
1  500 m plat, 110 m garduri, săritura în lungime, în înălţime şi cu prăjina, aruncarea greutăţii, a discului şi a suliţei), pe care unul şi acelaşi sportiv trebuie să le treacă în decurs de patru jumătăţi de zi consecutive. Performanţa realizată la fiecare probă este marcată printr-un anumit număr de puncte, după o tabelă comparativă în vigoare în întreaga lume. Rezultatul d* se determină prin adunarea punctelor realizate la fiecare probă în parte.
   decădere (DR.) 1. Pierdere a unui drept cu titlu de sancţiune (ex. d. din drepturile părinteşti). 2. Pierdere a unui drept (ex. de recurs) ca urmare a neexer-citării lui în termenul şi în condiţiile stabilite de lege, de o hotărîre judecătorească sau de
o  convenţie.
   decălire (METAL.), tratament aplicat unor aliaje metalice sau metale (oţeluri, fonte, metale neferoase), cu scopul de a le micşora duritatea. V. şi recoacere; revenire.
   Deccan, Podişul podiş care ocupă toată zona internă a peninsulei India, întinzîndu-se în nord pînă la valea rîului Narbada. Reprezintă o veche platformă, acoperită de depozite sedimentare şi, în nord-vest, de roci eruptive, în special bazalté. In subsol există zăcăminte bogate de cărbune, de minereu de fier şi de mangan. Suprafaţa slab vălurită a podişului e întreruptă pe alocuri de culmi şi masive izolate. în est şi vest marginile podişului sînt înălţate, apărînd sub formă de munţi. E străbătut de numeroase ape curgătoare (Mahanadi, Godavari, Krishna, Narbada). Vegetaţie: savane şi păduri rare. Culturile sînt irigate.
   Decebal, rege dac (87—106), organizatorul şi conducătorul a două războaie de apărare împotriva expansiunii romane.
Decebal
înzestrat cu mari însuşiri militare şi politice, a repurtat cî-teva victorii asupra romanilor. Abil diplomat, a încheiat cu Domiţian, după victoria romanilor de la Tapae, o pace favorabilă dacilor (89), dar n-a încetat să se pregătească în vederea unui nou război cu romanii, pe care-1 prevedea. A întărit armata, a fortificat cetăţile şi a încercat să coalizeze împotriva romanilor toate popoarele vecine, la fel de ameninţate. Al doilea război cu romanii a început în 101. Deşi s-a apărat eroic, poporul dac a fost supus (în cele două campanii de la
101T102 şi 105-106), iar D.
s-a sinucis pentru a evita umilinţa captivităţii.
   decelerâţie (FIZ.), scădere a vitezei unui punct material, raportată la unitatea de timp*
DECEMBRIE
30
 DECEPTIONISM
Sin. încetinire. V. şi acceleraţie.
  Decembrie, 13 Decembrie 1918' v. Luptele muncitoreşti din 13 Decembrie 1918.
  Decembrie, 30 Decembrie, sărbătoare naţională a poporului romín, ziua abolirii monarhiei şi proclamării Republicii Populare Romíné. Act revoluţionar de o deosebită importanţă istorică, răsturnarea monarhiei şi proclamarea R.P.R. la 30 decembrie 1947 a marcat momentul încheierii primei etape a revoluţiei democrat-popu-lare şi al trecerii la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste. Condiţiile obiective şi subiective create în ţară după înfrîn-gerea zdrobitoare suferită de partidele burgheze în alegerile din 1946 şi îndepărtarea din guvern a ultimilor reprezentanţi ai burgheziei au pus la ordinea zilei problema doborîrii monarhiei, ultimul stîlp al reacţiunii interne şi externe, care încerca cu îndîrjire să stăvilească lupta revoluţionară a poporului pentru transformări democratice. „Victoria strălucită în alegeri a deschis drum larg înaintării impetuoase a revoluţiei populare, înfăptuirea unor importante reforme cu caracter democratic, începerea acţiunii de redresare a economiei, îndepărtarea din guvern a ultimilor reprezentanţi ai burgheziei au constituit verigi ale unui proces revoluţionar neîntrerupt, care întărea pas cu pas poziţiile clasei muncitoare şi aliaţilor ei, creînd premise favorabile pentru dobo-rîrea ultimului pilon al claselor evoloatatoare, monarhia4* (Gh. Gheorghiu-Dej). în condiţiile schimbării radicale, în ţara noastră, a raportului de forţe în favoarea clasei muncitoare şi a aliaţilor ei, partidul a urmărit să realizeze înlăturarea monarhiei fără vărsare de sînge. Din însărcinarea partidului şi a guvernului şi în numele tuturor forţelor democratice, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, împreună cu dr. Petru Groza, au cerut regelui să abdice. Raportul real de forţe din interiorul ţării şi de pe arena internaţională, precum şi măsurile de prevedere şi vigilenţă luate au făcut imposibilă împotrivirea prin mijloace
violente a regelui şi a reacţiunii grupate în jurul său. Comple^ izolată, monarhia nu s-a mai putut baza nici pe forţe interne, nici pe ajutor extern, într-o eventuală încercare de împotrivire. Astfel, regele a acceptat semnarea actului de abdicare ce
i s-a înmînat. Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Romíné au constituit punctul culminant al luptei antimonarhice, dusă cu eroism şi abnegaţie, timp de decenii, de cei mai buni patrioţi, de elementele democratice, de forţele progresiste ale poporului, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva dinastiei de Hohenzollern, simbol al regimului de teroare şi de exploatare burghezo-moşie-rească. Idealurile pentru care au luptat şi şi-au vărsat sîngele cei mai buni fii ai poporului romín, libertatea şi independenţa patriei, dreptul celor ce muncesc de a fi singurii stă-pîni ai destinelor lor şi-au găsit astfel înfăptuirea. Proclamarea Republicii Populare a însemnat cucerirea deplină a puterii de către clasa muncitoare în alianţă cu masele largi ale ţărănimii şi a deschis patriei noastre calea celor mai profunde schimbări spre victoria definitivă a socialismului la oraşe şi sate.
   decembrişti, revoluţionari ruşi, de origine nobiliară, participanţi la mişcarea împotriva absolutismului ţarist şi iobă-giei, care au organizat la Petersburg răscoala armată de la 14 (26) decembrie 1825 (de unde şi denumirea de d.). Mişcarea d. a luat naştere în condiţiile descompunerii orînduirii feudale, ale începutului dezvoltării capitalismului în Rusia şi sub i nfluenţa ideilor revoluţiei burgheze din Franţa. Societăţile politice secrete ale d*: Uniunea salvării, Societatea din sud (în Ucraina), Societatea din nord (la Petersburg), Societatea slavilor uniţi, urmăreau, în general, desfiinţarea autocraţiei şi a iobăgiei pe calea complotului antiţarist. D. au organizat două răscoale armate, la Petersburg (14 decembrie 1825) şi în Ucraina (29 decembrie 1825), înăbuşite de ţarism, care a pedepsit cu cruzime pe răsculaţi şi a condamnat ia moarte pe conducătorii lor. în cadrul
luptei împotriva nedreptăţii sociale, d. au acordat un loc însemnat filozofiei, pe care au căutat s-o lege de viaţă, de rezolvarea problemelor practice ale dezvoltării sociale. Concepţiile filozofice ale d. nu au avut un caracter unitar, între ei în~ tîlnindu-se atît materialişti (I. D. Iakuşkin, V.F. Raevski, P.I., Borisov, N.A. Kriiikov, A.P. Bareatinski ş.a.), cît şi idealişti (M.S. Lunin, E.P. Obolenski, V.K. Kiuhelbeker ş.a.). Concepţiile d. asupra societăţii au avut un caracter idealist. Ei considerau că factorul determinant al schimbărilor sociale ar fi „spiritul vremii44, instrucţiunea, ideile politice. D. s-au manifestat ca adepţi ai dreptului natural şi ai teoriei contractului social. Din rîndurile d. au făcut parte mulţi scriitori şi poeţi (K.F. Rîleev, A. A. Bestujev, A. I. Odoevski, V.K. Kiuhelbeker). Ei au făcut parte din Asociaţia voluntară a iubitorilor literaturii ruse şi au editat almanahurile „Polearnaia zvezda" şi „Mnemozina44. Creaţia lui A.S. Puşkin şi A. S. Griboedov a fost puternic influenţată de decembrişti. Prin concepţiile lor estetice, decembriştii au promovat patriotismul luminat, tendinţa de a crea o literatură rusă cu adevărat populară. Estetica d* constituie unul dintre izvoarele esteticii realiste ruse.
   decemviri (lat. decern „zece** şi vir „bărbat44 i IST.) 1. Titlu dat celor zece magistraţi romani aleşi în anul 451 î.e.n. pentru a întocmi legile scrise (cele 12 table). 2. Membrii unui colegiu sacerdotal din Roma antică.
   Deceneu (sec. I î.e.n.), mare preot al geto-dacilor, sfetnic al lui Burebista. A contribuit la unificarea triburilor geto-dace şi la întocmirea unor legi şi norme menite să consolideze dominaţia de clasă a stă-pînilor de sclavi. Tradiţia atribuie lui Deceneu hotărîrea de a distruge viţa de vie, spre a feri poporul dac de excesele băuturii.
   decepţionism (din lat. de~ ceptio „amăgire, decepţie44), fenomen prezent în arta şi în literatura burgheză a sec. al XIX-lea, care se concretizează
DECEREBRARE
 31
DECLARAŢIE
în atitudinea pesimistă faţă de realitatea socială. D. se manifestă prin afirmarea unei permanente dezamăgiri şi a sentimentului de neîncredere în progres. Ânalizînd cauzele d. în literatura noastră, C. Dobro-geanu-Gherea a arătat că ele trebuie căutate în neînţelegerea de către unii artişti a racilelor societăţii burgheze, în neînţelegerea contradicţiilor de care ea e sfîşiată şi cărora aceşti artişti le cad victimă.
   decerebrâre (MED.), îndepărtare a emisferelor cerebrale. S2 practică experimental pe diferite animale în scopul studierii activităţii sistemului nervos central. Animalele decerebrate prezintă grave tulburări motorii, de sensibilitate, de echilibru, de orientare etc.
   Decev, Dimităr (1877—1958) lingvist bulgar. A fost profesor la Universitatea din Sofia şi membru al Academiei Bulgare de Ştiinţe. A studiat limba şi religia tracilor şi corespondenţele lingvistice traco-celtice şi traco-slave. Traducător din literatura clasică greacă şi latină. Op. pr.: „Numele de plante dacice** (1928), „Caracterizare a limbii trace“ (1952), „Resturile de limbă tracă** (1957).
   deci- (lat. decern „zece“), element de compunere cu sensul „de zece ori mai mic**.
   decibél (METR.), subunitate de măsură egală cu o zecime dintr-un bel. Este folosit curent în telecomunicaţii pentru măsurarea atenuării, amplificării şi nivelului transmisiunii semnalelor. Se notează cu simbolul db.
   decibelmétru (ÉLT., TELEC.), voltmetru de curent alternativ gradat în decibeli, în raport cu nivelul de referinţă. D. se utilizează ca instrument de măsură în instalaţiile electroacustice.
   decimál v. balanţă zecimală.
   decimă (MUZ.), interval care cuprinde zece trepte. Este un interval compus, fiind format dintr-o terţă plus o octavă.
              
         f3 1 
-w----        
Decimă
   Decius, Gaius Messius Tra-ianus, împărat roman (249— 251), proclamat de legiunile din Moesia. Domnia lui a fost fră-mîntată de războaie interne. A murit în lupta împotriva goţilor, la Abrittus (azi Raz-grad, în nord-estul R.P. Bulgaria).
   decizie1 (DR.) 1. Denumire a actelor comitetelor executive ale sfaturilor populare din R.P.R. 2. a) Hotărîre dată asupra unui recurs de către o instanţă judecătorească. b) Decizie de îndrumare, directivă cu privire la o justă aplicare a legii» dată de plenul Tribunalului Suprem al R.P.R., în realizarea sarcinii sale constituţionale de supraveghere a activităţii instanţelor judecătoreşti. Z). de î. se dă, pe baza generalizării practicii judiciare, în şedinţe ale plenului, la care participă ministrul justiţiei şi pune concluzii procurorul general al R.P.R.
   decizie2, problema decizia. (LOG.), problema găsirii unei metode care să ne permită să decidem dacă o propoziţie este sau nu adevărată. într-o disciplină formalizată (ex. în logica propoziţiilor, a predicatelor şi a relaţiilor, în teoria mulţimilor, în aritmetică sau în geometrie) se pune problema de a se da o metodă care, pentru fiecare propoziţie formulată în acea teorie, să ne conducă într-un număr finit de paşi la stabilirea faptului dacă propoziţia este adevărată sau falsă.
O   astfel de metodă a fost dată pentru logica propoziţiilor, pentru o parte din aritmetică (aritmetica numerelor naturale, cu principiul inducţiei complete şi cu adunarea numerelor naturale), pentru logica predicatelor cu o variabilă, precum şi pentru alte discipline matematice mai simple. S-a dovedit că, pentru logica predicatelor şi a relaţiilor, pentru aritmetică şi pentru teoria mulţimilor, p.d. nu se poate rezolva.
   declanşare (TEHN.), desfacere rapidă şi comandată cu ajutorul unei energii acumulate în prealabil (ex. într-un arc deformat) a unui mecanism, în vederea provocăr i sau a întreruperii unei ac-iuai. Se realizează prin îndepărtarea unei piedici de blocare. Ex.
deschiderea unui întrerupător automat dintr-un circuit electric.
  declanşator (TEHN.), dispozitiv care provoacă pe cale mecanică suprimarea unei ză-vorîri sau declanşarea unui întrerupător; poate fi acţionat
Declanşator
manual, mecanic, electric, termic etc. D. intră în funcţiune cînd mărimea care determină acţiunea lui atinge o anumită va-loare-limită (ex. curent electric maxim sau minim, supratensiune electrică, tensiune electrică minimă sau nulă, presiune maximă etc.). Se mai numeşte declanşor.
   „Declaraţia cu privire la a-cordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale", declaraţie adoptată la sesiunea a XV-a a Adunării Generale a
O.N.U., la 14 decembrie 1960, pe baza propunerii făcute de reprezentanţii a 43 de ţări afro-asiatice. Ea reflectă, în esenţă, declaraţia U.R.S.S. în această problemă, prezentată la începutul sesiunii. Declaraţia a fost a-doptată cu 90 de voturi pentru şi nouă abţineri ale puterilor colonialiste, constituind o mare victorie a frontului unit al forţelor anticolonialiste. în declaraţie se subliniază dreptul popoarelor la autodeterminare şi necesitatea de a se pune capăt imediat şi necondiţionat colonialismului, sub toate formele şi manifestările lui, şi se enumeră
o serie de măsuri menite să ducă la lichidarea acestuia. Printre
 DECLARAŢIE
32
DECLARAŢIE
măsurile propuse sînt: încetarea oricăror acţiuni armate sau represive împotriva popoarelor coloniale, respectarea unităţii naţionale şi integrităţii teritoriilor lor, transmiterea întregii puteri acestor popoare, fără condiţii, rezerve şi discriminări. R.P.R., ca şi celelalte ţări socialiste, sprijină mişcarea de eliberare naţională şi cere aducerea la îndeplinire a D., pentru lichidarea grabnică a colonialismului sub toate formele sale, pentru asigurarea progresului politic, economic şi social al popoarelor coloniale. V. şi c o-
1 o n i a 1 i s m.
  „Declaraţia de indepen* denţă“, document adoptat la
4 iulie 1776 de Congresul celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente şi au proclamat crearea Statelor Unite ale Americii (S.U. A.)- Redactată de T. Jefferson, ea proclamă dreptul oamenilor la viaţă, libertate, egalitate, năzuinţă către fericire, recunos-cînd suveranitatea poporului. Prin caracterul ei progresist, D. de i. a mobilizat masele populare la lupta împotriva colonialiştilor englezi.
  „Declaraţia de principii a Partidului socialist din Romînia" (decembrie 1918), program al Partidului socialist din Romînia, adoptat în decembrie 1918. Spre deosebire de programul adoptat la Congresul
I al Partidului social-democrat romín (1910), din declaraţie erau înlăturate tezele inspirate de teoriile gheriste privind rolul hotărîtor al influenţei ţărilor capitaliste occidentale asupra dezvoltării societăţii romîneşti. Apreciind că primul război mondial, generat de contradicţiile inerente capitalismului, a pus la ordinea zilei lichidarea orînduirii capitaliste, declaraţia a fost primul program oficial al mişcării muncitoreşti din Romînia în care se preciza că scopul luptei clasei muncitoare este instaurarea dictaturii proletare şi înfăptuirea comunismului. Ea recunoştea însemnătatea internaţională a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi arăta că aceasta constituie începutul revoluţiei mondiale.
Ideea solidarităţii cu Partidul Comunist (bolşevic) din Rusia era cuprinsă în declaraţie în sensul afirmării identităţii scopului final, comunismul, în ciuda lipsurilor ei, determinate de stadiul dezvoltării din acea vreme a clasei noastre muncitoare, „Declaraţia de principii*4 din decembrie 1918 oglindea creşterea influenţei aripii revoluţionare asupra majorităţii secţiunilor partidului. Adoptarea ei a constituit unul dintre momentele importante ale pregătirii transformării partidului socialist în partid comunist.
   „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", document programatic al revoluţiei burgheze din Franţa, adoptat la 26 august 1789 de către Adunarea Constituantă. Exprimă tendinţele politice ale burgheziei în perioada cînd aceasta se afla în preajma cuceririi puterii şi era o clasă progresistă. Drept călăuză pentru autorii declaraţiei au servit ideile iluminiştilor francezi şi englezi, precum şi „Declaraţia de independenţă** a coloniilor engleze din America de Nord. Declaraţia proclamă libertatea, proprietatea individuală şi rezistenţa împotriva asupririi ca drepturi naturale şi de neatins ale omului, iar legea, ca expresie a voinţei comune, egală pentru toţi. Socotind proprietatea privată sacră şi inviolabilă (art. 17), declaraţia înlocuia inegalitatea bazată pe origine, existentă pînă la revoluţie, cu alta nouă, bazată pe deosebirea dintre săraci şi bogaţi. Prevederile ei stau la baza constituţiilor statelor burgheze.
   „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia", unul dintre primele acte legislative ale Statului sovietic, care a stabilit principiile politicii leniniste în problema naţională. Publicată la 3 (16) noiembrie 1917, declaraţia proclama: egalitate şi suveranitate tuturor popoarelor din Rusia; dreptul popoa^ relor din Rusia la liberă autodeterminare pînă la despărţire şi la formarea statului independent; desfiinţarea privilegiilor şi îngrădirilor naţionale şi na-ţional-religioase de orice fel; libera dezvoltare a minorităţi-
lor naţionale şi a grupurilor etnice. Toate măsurile ulterioare
 * ale Puterii sovietice în problema naţională au avut la bază directivele principiale ale acestei declaraţii.
   „Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat", act constituţional întocmit de V. I. Lenin şi adoptat la 12 ianuarie 1918 de către cel de-al III-lea Congres general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia. Declaraţia a confirmat „Decretul asupra păcii“, „Decretul asupra pămîntului**, precum şi alte decrete, a consfinţit crearea Republicii Sovietice Ruse, în care întreaga putere aparţine Sovietelor, a fixat principalele sarcini ale Puterii sovietice (lichidarea oricărei exploatări a omului de către om, zdrobirea împotrivirii exploatatorilor, organizarea socialistă a societăţii etc.), a pregătit condiţiile pentru trecerea la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi a statornicit principiile politicii externe a Statului sovietic (politică de pace, respectarea suveranităţii naţionale a tuturor popoarelor etc.). în 1918 declaraţia a fost inclusă în prima parte a Constituţiei R.S.F.S. Ruse.
   „Declaraţia privitoare la formarea U.R.S.S.", document istoric care a proclamat crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. La 29 decembrie 1922, proiectul declaraţiei a fost aprobat de conferinţa împuterniciţilor R.S.F.S. Ruse, R.S.S. Ucrainene, R.S.S. Bieloruse şi R.S.F.S. Transcau-caziene, iar la 30 decembrie 1922 declaraţia şi acordul privitor la formarea U.R.S.S. au fost adoptate de către Congresul I al Sovietelor din U.R.S.S. Se consacra astfel formarea primului stat multinaţional, internaţionalist din lume al muncitorilor şi ţăranilor.
   „Declaraţia universală a drepturilor omului", declaraţie adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, primul document internaţional care prevede necesitatea respectării universale a drepturilor omului şi cuprinde o enumerare a acestora: drep-
DECLASARE
 33
DECLIVITATE
 turile elementare ale persoanei, drepturile şi libertăţile civile şi politice, drepturile economice şi sociale. Adoptarea D.u.ad. o* a oglindit modificările de importanţă istorică care s-au produs în relaţiile internaţionale ca urmare a creşterii forţelor democraţiei, păcii şi socialismului. Aceasta răspundea revendicărilor unanime ale popoarelor privind apărarea drepturilor persoanei şi a democraţiei. Declaraţia universală a drepturilor omului nu prevedea însă dispoziţii referitoare la măsuri concrete pentru înfăptuirea şi garantarea respectării drepturilor înscrise, ceea ce a făcut să aibă caracterul unui document juridic formal. Cu toate aceste lacune, D. u. a d. o. constituie un sprijin în lupta popoarelor din ţările capitaliste şi coloniale pentru recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice. Ziua adoptării D. u* ad. o. a fost proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. ca Ziua drepturilor omului.
   declasare (METAL.), folosire a unui produs, necorespunzător cerinţelor clasei pentru care a fost destinat, într-un scop mai puţin important (ex. folosirea unor sortimente de oţel, destinate iniţial construcţiei de poduri, macarale etc., la fabricarea obiectelor de larg consum).
   declic (TEHN.), dispozitiv în formă de pîrghie, cu cîrlig la una dintre extremităţi, care
permite eliberarea unei piese sau a unui element al acesteia. Declicul este folosit la mecanisme de distribuţie, la berbeci de sonetă etc.
   declin áré (LINGV.) 1. Totalitate a modificărilor suferite de forma unui substantiv, a u-nui pronume, adjectiv, numeral sau articol pentru exprimarea cazurilor, la singular şi la plural. 2. Categorie sau clasă de substantive care folosesc aceleaşi mijloace în realizarea flexiunii (ex., în limba romînă, substantivele se grupează în trei declinări, după terminaţia lor la cazul nominativ singular nearticulat: deci. I: casa, steaţ deci. a Il-a: bărbat, erou, tei, ţeatrui deci. a III-a: frate, carte),
   declinare de competenţă (DR.), trimitere a unei pricini la organul competent, în temeiul hotărîrii prin care un organ de jurisdicţie constată necom-petenţa sa.
   declinator goniometric (TOPOGR.), instrument folosit în măsurătorile topografice
V        / 
  ■/\U^%   
0          
/        \ 
                                                    Declinator goniometric
pentru stabilirea orientării direcţiilor în raport cu meridianul magnetic. Este format dintr-o cutie paralelipipedică, în centrul căreia se află un ac magnetic care nu poate oscila decît cu cîteva grade de o parte şi de alta a axei, şi este prevăzut cu un sector circular gradat pentru măsurarea unghiurilor.
   declinaţie magnetică (FIZ.), unghiul format de direcţ a acului magnetic al busolei cu direcţia geografică nord-sud, datorită faptului că( polii magnetici nu coincid cu cei geografici. Dacă acul magnetic este rotit spre est faţă de direcţia geografică nord-sud, d.m. se numeşte pozitivă, iar în caz contrar, negativă. D.m. prezintă o variaţie lentă în timp (diurnă, anuală, seculară) şi o distribuţie geografică diferită, mai ales în funcţie
de proprietăţile magnetice ale diferitelor roci. In ţara noastră, variaţia anuală a d.m. este în prezent pozitivă, de 3—6 minute pe an. Uneori acul magnetic poate suferi abateri din cauza unor fenomene solare (v. activitate solară).
   declinográf, instrument folosit pentru înregistrarea variaţiei declinaţiei magnetice într-un punct al scoarţei Pă-mîntului.
   declinométru, aparat folosit pentru măsurarea declinaţiei magnetice. In cercetările geofizice se folosesc d. cu pivot sau d. cu fir, aşezate pe un teodolit magnetic. în topografie se folosesc d. tubulare (de tip declinator), ataşate la o lunetă goniometrică.
   declivitâte (din lat. declivm ,,pantă“) 1. (GEOGR.) înclinare a unei suprafeţe de teren faţă de un plan orizontal. Se exprimă de obicei în grade; cînd se măsoară însă înclinarea medie a talvegului unui rîu sau a podului teraselor în profil longitudinal, d. se exprimă în metri pe kilometru. 2. (DRUM., C.F.) înclinarea faţă de orizontală a axei unui traseu de cale ferată sau de şosea; se măsoară prin raportul dintre înălţime şi distanţa parcursă pe orizontală ; acest raport se exprimă în miimi (mm/m) la calea ferată şi în sutimi (cm/m) la drumuri. D. unui traseu poate fi: în urcuş, cotele punctelor succesive crescînd (în acest caz se numeşte rampă) ţ în coborîş, cotele punctelor succesive descrescînd (în acest caz se numeşte pantă) i porţiunea orizontală a traseului formează un palier. Succesiunea de rampe, paliere, pante, care alcătuieşte d. generală a unui traseu, apare în profilul longitudinal al traseului. D. este unul dintre elementele caracteristice ale traseului; în raport cu importanţa drumului sau a căii ferate (normală, îngustă etc.) şi cu regiunea geografică (şes, deal sau munte) sînt stabilite limitele maxime admise ale d. (de ex. la C.F.R., pentru liniile principale de cale ferată normală, d. maxime admise sînt 25—30°/oo în regiuni de munte, 12—15%0 la deal şi 6— 12°/oo la şes); în porţiuni
 DECOCT
34
 DECORAŢII ALE R.P.R.
 grele de munte, unde trebuie să se admită o d. mai mare de 30°/qo, se recurge la sisteme speciale de tracţiune (ex. pe linia ferată Sarmizegetusa-Bo-uţari, cu d. de 50°/00, tracţiunea se face cu locomotive speciale cu cremalieră). Pentru liniile de cale ferată îngustă se admit d. pînă la 40%o, iar cînd trebuie admise d. mai mari se recurge la tracţiune cu funi-cularul. D. unei linii de cale ferată sînt marcate pe teren prin indicatori de d. La şosele se admite o d. de 4—8°/0 (pentru viteze variind între 100 şi 250 km/h) şi în mod excepţional de 10—12°/0 (ex. drumul Braşov-Poiana Braşov are declivităţi de 14%).Pentru porţiunile de şosea sau de cale ferată executate în debleu, ca şi la străzi, se indică o d. minimă (0,5%), pentru a se asigura scurgerea apelor de suprafaţă. Două declivităţi succesive se racordează prin curbe de racordare convexe (în cazul şeilor) sau concave (în cazul văilor).
   decóct (lat. decoctus „fiert“; FARM.), soluţie apoasă obţinută prin fierberea în apă a produselor vegetale, în scopul extragerii principiilor active din acestea (ex. d. de chinchină).
   decofrâre (CONSTR.), operaţie de scoatere a cofrajelor unei construcţii de beton armat după întărirea betonului. D. se face după un anumit termen de la turnarea betonului.
   decoláre (AV.), evoluţie a unui aparat de zbor în cursul căreia acesta părăseşte solul (sau suprafaţa apei). Pentru avioane, această operaţie comportă trei faze: rularea pe sol de la punctul de plecare pînă la acela de desprindere; palierul, care constă într-un zbor orizontal la înălţime foarte redusă şi în cursul căruia aparatul îşi sporeşte mult viteza; depărtarea de la sol pînă la înălţimea dată.
   decoletâre (AGR.), operaţie de îndepărtare prin tăiere, la recoltare, a coletului şi a frunzelor sfeclei de zahăr.
   decolorânţi (CHIM.), substanţe folosite în operaţiile de decolorare. Există a. fizici şi d. chimici. D. fizici (ex. cărbunele activ, pămînturile decolo-rante etc.) servesc la extragerea
 prin adsorbţie a substanţelor colorante sau colorate. Z). chimici servesc la distrugerea colorantului, fie prin acţiunea lor oxidantă (ex. hipocloritul de calciu sau de sodiu, apa oxigenată, perboraţii, persulfaţii etc.), fie prin acţiunea lor re-ducătoare (ex. sulful, bisulfiţii şi hidrosulfiţii alcalini şi derivaţii lor etc.).
   decolorâre (CHIM.), operaţie care are ca scop îndepărtarea unei substanţe colorante sau colorate, ^ în vederea purificării, albirii, vopsirii, imprimării etc. a diferite produse, cu ajutorul decoloranţilor.
   decompensâre(MED.), manifestare clinică a unei leziuni organice datorită epuizării sau depăşirii resurselor funcţionale ale organului respectiv (ex. apariţia edemelor, a greutăţii în respiraţie etc. în cazul d. cardiace).
   decompresiune (MAŞ.), reducerea presiunii din cilindrul unui motor sau dintr-un recipient prin stabilirea unei comunicaţii cu mediul înconjurător. D. se foloseşte la pornirea unor motoare cu ardere internă (ex. la motoarele diesel, pentru a uşura rotirea arborelui cotit). Se realizează prin deschiderea unei supape care permite ieşirea aerului din cilindru în mediul exterior.
   deconectânt (FARM.), substanţă medicamentoasă cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos central (ex. clor-promazina, reserpina, nervatilal, meprobamatul etc.).
   deconectare (ELT.), operaţie de desfacere, cu ajutorul unui aparat de conectare, a legăturilor conductoare dintre o maşină sau un aparat electric şi un circuit sau o reţea electrică. In cazul scurtcircuitelor în sistemele electrice, se efectuează deconectarea rapidă a liniilor electrice avariate, în scopul măririi stabilităţii dinamice a sistemului.
   decongeláre (IND. ALIMENT.), trecere a unui corp congelat (ex. a cărnii) în starea pe care a avut-o înainte de congelare. Se realizează cu apă caldă, cu aer cald, cu vapori de apă etc.
   decont áré (EC.), operaţie prin care o întreprindere, o orga-
 nizaţie economică sau o instituţie îşi achită o datorie faţă ■tife altă întreprindere, organizaţie sau instituţie, prin virarea din contul de decontare a sumei datorate. Banca de Stat a R.P.R. are sarcina organizării decontărilor pe întreg teritoriul ţării. —Z) fără numerar, plăţile şi încasările întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor socialiste efectuate prin conturile deschise la bănci şi prin compensare, fără folosirea numerarului. — D. prin compensare, plată fără numerar organizată de bancă, care constă în stingerea datoriilor reciproce, certe şi scadente a două sau a mai multor organizaţii socialiste. Partea necompensată se lichidează prin conturile de decontare sau prin împrumut.
    decor (TEATRU, CINEMA), ansamblul obiectelor (perdele, panouri, sufite, practicabile, mobile etc.) destinate să împodobească scena sau să redea pe scenă, în studio sau pe platoul de filmare cadrul şi ambianţa în care se desfăşoară o acţiune dramatică. V. şi scenografie. t decoraţii ale R.P.R., distincţii constînd în ordine şi medalii, care se conferă pentru fapte de eroism şi devotament faţă de patrie, faţă de mişcarea muncitorească şi pentru merite excepţionale în construirea socialismului. In R.P.R., decoraţiile se conferă de către Consiliul de Stat cetăţenilor R.P.R. şi ai altor state şi, în anumite cazuri, instituţiilor, întreprinderilor de stat, organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti, precum şi colectivelor de oameni ai muncii. Dreptul de a purta decoraţiile se atestă prin diplome, brevete şi legitimaţii. Cei decoraţi se bucură de anumite avantaje (ex. scutiri sau reduceri de impozite), ierarhia decoraţiilor R.P.R. este următoarea: Medalia de aur „Secera şi ciocanul**; Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne4‘; Ordinul „23 August*4; Ordinul „Apărarea Patriei*4; Ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat*4; Ordinul Muncii; Ordinul „Meritul militar**; Ordinul „în serviciul Patriei socialiste44; Medalia „40 de ani
DECORTICARE
 35
DECRET
 de la înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia**; Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist**; Medalia „în cinstea încheierii colectivizării agriculturii**; Medalia #fVirtutea ostăşească**; Medalia „A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor**; Medalia „50 de ani de la răscoala ţăranilor din 1907**; Medalia Muncii; Medalia „Pentru vitejie**; Medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii de stat**; Medalia „Meritul militar**; Medalia „în serviciul Patriei socialiste**; Medalia „De strajă Patriei**; Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Romíné**; Medalia „10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Romíné**; Medalia „Pentru paza contra incendiilor Pentru mamele decorate, ierarhia decoraţiilor se completează astfel: după Medalia de aur „Secera şi ciocanul “ urmează ordinele „Mamă eroină** şi „Gloria maternă**, iar după Medalia „Pentru paza contra incendiilor** urmează Medalia Maternităţii* dec or ti cáré (lat. de „fără" şi cortex „scoarţă“) 1. (IND. ALIMENT.) Operaţie de înlăturare a cojilor de pe seminţe (ex. la orez, la orz etc.) în vederea consumului seminţelor. Se execută cu maşini speciale.
2.  (MED.) îndepărtare chirurgicală a părţii corticale a unor organe (creier, rinichi). Poate fi totală sau parţială.
   decositorire (METAL.), proces de recuperare a cositorului de pe deşeurile de oţel cositorite (cutii de conserve, resturi de tablă etc.), prin procedee chimice, electrolitice etc.
   Decour [docúr], Jacques (1910—1942), scriitor şi publicist comunist francez. A luat parte la mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost executat de nazişti. Á scris romane („înţeleptul şi caporalul**, 1930; „Pă-rinţii“, 1936) şi eseuri („Philis-terburg**, 1932). A fost director al revistei „Commune** şi a întemeiat, în 1942, revista „Les Lettres fran$aises“.
   decovíl (C.F.) 1. Cale ferată îngustă, cu ecartament de 400— 600 mm, folosită temporar în fabrici, ateliere, şantiere de
construcţie, balastiere, cariere de piatră etc. Şinele, de o anumită lungime, fixate pe.traverse metalice (mai rar din lemn), formează panouri uşor transportabile care se aşază pe teren nivelat şi se leagă pe loc, for-mînd calea. Termenul provine d* la inventatorul acestui sistem de cale ferată, inginerul francez Paul Décauville (1846— 1922). 2» Termen impropriu folosit în general pentru calea ferată îngustă.
   decozină (FARM.), alcaloid conţinut în planta numită nem-ţişor (Delphinium consolida). Este un elcaloid cu un schelet diterpenic triciclic şi cu un nucleu heterociclic, avînd formula brută                  Prezintă ac-
ţiune simliară aconitinei, dar este mai puţin activă; determină scăderea tensiunii arteriale şi încetinirea ritmului cardiac.
   decrement logaritxnic (Fl z), caracteristică cantitativă a vitezei de amortizare a unui fenomen oscilatoriu (ex. a unei vibraţii a unui curent alternativ amortizat după o funcţie exponenţială etc.). D. 1. este egal cu logaritmul natural (neperian) al raportului dintre două amplitudini consecutive de acelaşi sens ale oscilaţiei amortizate. El prezintă importanţă pentru studiul oscilaţiilor (ex. în radiotehnică).
   decrescéndo (MUZ.), termen care indică scăderea treptată a intensităţii unui sunet sau a unui fragment melodic. Sin. dimi~ nuendo. V. şi crescendo.
   decret (DR-), act juridic ema-nînd de la organul învestit de constituţie cu atribuţiile de şef al statului, prin care se regle<^ mentează situaţii generale şi impersonale (d. normative) sau situaţii individuale concrete (ex. numirea sau revocarea unui ministru). în R.P.R., d. se emit de Consiliul de Stat Cînd reprezintă acte normative, ele au putere de lege, fiind supuse, spre ratificare, Marii Adunări Naţionale. — D.Aege (în statele burgheze), act prin care guvernele legiferează din proprie iniţiativă, în locul parlamentului. Constituie un mijloc de restrîn<?ere a dreptu ilor pa^lamentuldi în folosul guvernelor*
   „Decretul asupra păcii"*
primul decret al Puterii sovietice, elaborat de V. I. Lenin şi adoptat la al II-lea Congrés general al Sovietelor din Rusia, la 26 octombrie (8 noiembrie) 1917. Din primul moment al victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în plină desfăşurare a primului război mondial, guvernul sovietic a propus* tuturor popoarelor şi guvernelor beligerante încheierea imediată a unei păci drepte şi democratice, fără anexiuni şi contribuţii. Propunînd încheierea unui armis;iţiu pe timp de cel puţin trei luni în vederea ducerii tratativelor de pace, guvernul sovietic se declara gata să examineze orice alte propuneri de pace. „Decretul asupra păcii" a demonstrat încă de atunci că socialismul şi pacea sînt de nedespărţit, că la baza politicii externe a Statului sovietic a stat, din momentul înfiinţării sale, ideea luptei pentru pace.
   „Decretul asupra pămîn* tului", decret adoptat după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, la al I I-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, la 26 octombrie (8 noiembrie) 1917, pe baza raportului în problema pămîntului, prezentat de V. I. Lenin. Decretul prevedea confiscarea imediată şi fără despăgubire a tuturor pă-mlnturilor moşiereşti. Desfiin-ţînd dreptul de proprietate privată asupra pămîntului şi înlocuindu-1 prin        proprieta-
tea statului asupra pămîntului, decretul înfăptuia naţionalizarea ' acestuia şi lichidarea       moşierimii    ca clasă.
Pămînturile moşiereşti, ca şi toate      pămînturile   domeniale,
mănăstireşti şi bisericeşti, cu tot inventarul lor viu şi mort, treceau la dispoziţia comitetelor agrare de plasă şi a sovietelor judeţene de deputaţi ai ţăranilor, fiind date în folosinţă tuturor celor ce voiau să le lucreze. Toate bogăţiile subsolului (petrolul,     cărbunele,  minereurile
etc.), pădurile şi apele au trecut în proprietatea poporului. în condiţiile concret-istorice date, această lege a avut o deosebită importanţă, contribuind la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea.
 DECROLY
36
DED IŢEI
   Decroly [ docrolí 7, Ovidé (1871 — 1932), medic, psiholog şi pedagog belgian, autor al aşa-numitei metode a „centrelor de interes**, metodă care urmăreşte trezirea şi satisfacerea înclinaţiilor copiilor, activitatea independentă a acestora în laboratoare şi biblioteci, pe parcele experimentale etc. A~ ceastă metodă, preconizînd renunţarea la învăţămîntul pe clase şi programe unitare şi stabile, atrage după sine, în mod inevitabil, o instrucţie incompletă, nesistematică, neunitară. Totodată, metoda lui D» are în ansamblu un caracter biologi-zant, deoarece pune pe primul plan tendinţele instinctuale ale copiilor.
   decroşăre (GEOL.), fractură din scoarţa terestră în lungul căreia unul dintre compartimentele rezultate este deplasat
Decroşăre
în sens orizontal în raport cu celălalt compartiment. în regiunile cu strate orizontale, d. nu pot fi practic recunoscute, în regiunile cutate, d. orientate perpendicular sau oblic faţă de direcţia stratelor se recunosc uşor prin aceea că determină
o   deplasare pe orizontală a axului cutelor. D. paralele cu direcţia stratelor se pot pune cu greu în evidenţă. Studiul d. prezintă un interes deosebit, în special pentru urmărirea extinderii în spaţiu a zăcămintelor de substanţe minerale utile afectate de fracturi (ex. zăcămintele de cărbune).
   decúbit (lat. decubitus „cul-cat“; MED.), poziţie a corpului cînd este întins în plan orizontal. D. poate fi dorsal (pe spate), ventral (pe burtă) sau lateral (pe o parte).
   decupaj (fr. découpage „tăietură**; CINEMA.), operaţie artistică prealabilă filmării, con-stînd din despărţirea în fragmente (cadre) a scenariului unui film, cu indicarea lungimii în metri a fiecărui plan, a unghiului de filmare, a mişcării apara-
tului, a acţiunii actorilor în fiecare cadru, a folosirii muzicii şi efectelor sonore etc. D. se execută de către regizor.
   decuplâre (TEHN.), desfacerea unui cuplai.
   decúrie (IST.) 1. Subdiviziune în armata romană, formată din zece soldaţi. 2* Grupare (colegiu) de mici funcţionari la Roma şi în municipiile romane (ex. d« scribilor, d. lictorilor etc.).
   decurión (IST.) 1. Comandant al unei decurii. 2. Membru al consiliului municioiilor şi coloniilor din Imperiul roman.
3. (în perioada de la sfîrşitul Imperiului roman) Şef al unui serviciu al administraţiei palatului imperial.
   decusâţie (lat. decussatio, de la decussare „a se întretăia**; ANAT.), încrucişare în forma de X a unor formaţii anatomice (ex. d. căilor nervoase motorii şi senzitive la nivelul bulbului, d. nervilor optici).
   decuscutâre (FITOTEHN.), operaţie de separare a seminţelor de cuscută de seminţele de lucernă, de trifoi etc. Se execută cu maşini speciale în care sînt introduse seminţele amestecate cu pilitură de fier foarte fină şi umezită; întregul material este^ trecut apoi prin cîmpulde acţiune al unui elec-tromagnet puternic. Seminţele de cuscută, avînd asperităţi pe suprafaţa externă, reţin pilitura de fier şi sînt atrase astfel de electromagnet, pe cînd celelalte seminţe' tre® mai^ departe prin maşină. Operaţia de d. este obligatorie, iar circulaţia şi folosirea seminţelor nedecus-cutate este interzisă prin lege.
   Dedal, personaj din mitologia greacă, considerat iscusit meşteşugar, sculptor şi arhitect, căruia i se atribuie inventarea ferăstrăului, a teslei, a cumpenei zidarului, precum şi făurirea primelor statui. Potrivit legendei, D. a construit Labirintul pentru regele Minos al Cretei. Certîndu-se însă cu acesta, a fost închis în Labirint, de unde a reuşit să evadeze, împreună cu fiul său
I  c a r, cu ajutorul unor aripi făcute de el din pene lipite cu ceară. D. ar fi ajuns cu bine în Italia sau în Egipt, spre deosebire de fiul său, care s-ar fi prăbuşit în mare.
Dedal şi Icar
   Dedekind, Richard (1831 —
1916), matematician german. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A lucrat în domeniul ecuaţiilor şi funcţiilor algebrice, al teoriei numerelor algebrice, precum şi în cel al fundamentelor analizei; în acest domeniu a dezvoltat teoria şirurilor de numere şi a numerelor iraţionale şi a introdus noţiunea de tăietură, care i-a permis să precizeze conceptul de număr incomensurabil.
   dédiná (v. sl. deadina „moştenire**; în evul mediu, în ţările romíné), avere moştenită de la înaintaşi, stăpînire feudală ereditară.
   dediţei (BOT.), plante erbacee perene din genul Pulsatilla
Dediţei
(Pulsatilla alba, Pulsatilla montana etc.), familia ranuncula-ceelor, cu rizomi puternici şi frunze păroase, penat- sau pal-mat-compuse. Florile sînt mari, de culori diferite, mai ales albastre-violacee, cu numeroase stamine. D. sînt plante toxice; înfloresc primăvara timpuriu (martie-aprilie) şi cresc pe coline
DED IŢEI-DE- MARE
37
 DEFECT DE MASÂ
uscate, în poieni şi la marginea pădurilor. Uneori sînt folosiţi ca plante decorative.
   dediţei~de~mâre (ZOOL.) v. actinii.
   de doi, dans popular romînesc, răspîndit în Banat. Jucătorii sînt grupaţi în perechi şi se ţin de mînă, executînd paşi mărunţi şi repezi. Are ritm binar. Caracteristice şi spectaculoase sînt învîrtiturile şi trecerile variate pe sub mînă ale partenerilor.
   dedublare a personalităţii (MED.), tulburare a conştiinţei, caracterizată prin trăirea paralelă şi cvasiindependentă a două vieţi. Apare în urma formării simultane şi independente a unor focare de activitate în scoarţa cerebrală. Se manifestă prin ijuzii asupra naturii propriului corp, prin amnezii şi paramnezii etc.
   dedublarea unicului (FU LOZ.), noţiune a dialecticii marxiste, care reflectă esenţa procesului dezvoltării contradicţiilor interne ale unui fenomen sau obiect dat, procesul autoscindării lui în laturi şi tendinţe contrare ce se exclud reciproc şi a căror luptă determină automişcarea, autodezvol-tarea obiectului (ex. dedublarea fotonilor în perechi elec-tron-pozitron, a mişcării în acţiune şi reacţiune, a mărfii în valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb, în condiţiile economiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată, sau divizarea în clase antagoniste a societăţilor bazate pe exploatare). Cunoaşterea dedublării obiectului, adică cunoaşterea lui ca o unitate a contrariilor, constituie condiţia înţelegerii autodezvoltării sale, a înţelegerii transformărilor sale calitative, care au loc pe calea nimicirii vechiului şi a apariţiei necesare a noului. V. şi de o-sebire; unitatea şi lupta contrariilor.
   deducţie (LOG.), formă de raţionament caracterizată prin faptul că concluzia decurge cu necesitate din premise şi numai din ele. Tipul fundamental de d. în logica clasică este deducţia silogistică. Ea porneşte de la universal la particular, subsu-mînd un caz dat clasei din care face parte şi conchizînd,
în acest fel, asupra acestuia pe baza legii sau regulii generale, valabile în limitele clasei respective. Raţionamentele izolate, înlănţuirile de raţionamente, precum şi procesul construirii după principiile d. a unor întregi teorii (ex. construirea geometriei, a aritmeticii), constituie exemple de d. In logica simbolică (matematică), d. este înţeleasă într-un sens mai larg: pe baza unor reguli de d. explicit formulate se derivă din enunţuri date noi enunţuri. Principalele reguli de d. sînt: a) substituţia (înlocuirea unui simbol prin-tr-un alt simbol sau printr-o altă grupă de simboluri); b) moduS' ponensy pe baza căruia, dat fiind adevărul antecedentului (premiselor), se poate susţine adevărul consecventului (concluziei), care dobîndeşte astfel caracter de sine stătător. In acest fel, prin derivarea teoremelor din axiome se construieşte în mod axiomatic o teorie unitară, de exemplu în geometrie, în aritmetică şi în alte ştiinţe. în logica simbolică a apărut aşa-numita teorie a deducţiei naturale. Ea se caracterizează prin aceea că, plecîn-du-se de la o anumită supoziţie, se deduc din aceasta, în virtutea anumitor reguli, anumite consecinţe, iar în concluzie se poate enunţa validitatea logică a implicaţiei formate din supoziţia dată şi din acea consecinţă a ei care ne interesează în cazul în speţă. Acest mod de a raţiona a fost numit teoria deducţiei naturale, deoarece este modul cel mai natural de a raţiona, de exemplu în matematică. Din punct de vedere gnoseologic, d. se caracterizează ca o mişcare a gîndirii ce se efectuează pe planul conceptelor, fiind în consecinţă atît analitică cît şi sintetică. Aceasta este şi cauza pentru care concluzia decurge cu necesitate din premise. Totodată însă, d., ca mişcare desfăşurată exclusiv pe planul conceptelor, presupune inducţia, care realizează ridicarea cunoaşterii de la nivelul faptelor la nivelul conceptelor, al generalului, furnizîndu-i deducţiei premisele. între inducţie şi d* există, aşa cum arată Engels,
o  legătură indestructibilă; ele
se află într-un raport de unitate dialectică. Bazele teoriei d. au fost puse de Aristotel prin doctrina despre silogism. Teoria asupra d. a fost dezvoltată în timpurile moderne de Descartes şi în special de Leibniz. Ea a cunoscut un mare avîrit începînd cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea, pe baza cercetărilor de logică matematică şi în strînsă legătură cu dezvoltarea acestora.
   dedurizarea apei (CHIM.), eliminarea din apă a sărurilor (bicarbonaţi, cloruri, sulfaţi) de calciu şi de magneziu, care dau apei d u r i t a t e. D. a. se realizează prin procedee termice (dedurizare parţială) şi chimice, cu var şi sodă, cu compuşi ai fosforului (fosfat trisodic, hexa-metafosfat de sodiu), cu schimbători de ioni etc.
   de facto (în dreptul internaţional), expresie latină folosită pentru a caracteriza recunoaşterea incompletă de către un stat a unui alt stat sau guvern. Recunoaşterea d* f. nu atrage stabilirea de relaţii diplomatice, relaţiile ce se statornicesc fiind mai restrînse decît în cazul recunoaşterii de i u r e şi avînd un caracter oarecum nestabil şi provizoriu.
   defazáj (FIZ., ELT.), mărime egală cu diferenţa dintre fazele a două mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă. Se măsoară de obicei în radi-ani, considerînd că are valori cuprinse între zero şi 2rc ra-diani; poate fi pozitiv, negativ sau nul, după cum mărimea din faza căreia se scade faza celeilalte mărimi este defazată înaintea, în urma celeilalte sau este în fază cu aceasta. în electrotehnică interesează în special d. dintre tensiunea alternativă aplicată unui circuit şi curentul din acel circuit; dacă tensiunea e defazată înaintea curentului, se numeşte J. inductiv, iar dacă tensiunea e defazată în urma curentului, d. capacitiv. Sin. diferenţă de fază.
   defect de masă (FIZ.), diferenţă dintre suma maselor protonilor şi neutronilor care constituie nucleul unui atom şi masa nucleului; d. de m. este proporţional cu energia de legătură a particulelor din nucleu, care, în
 DEFECTIV
 38
DEFIBRARE
anumite reacţii nucleare, apare sub formă de energie disponibilă. V. şi energie nucleară.
   defectiv (LINGV.; despre o parte de vorbire flexibilă), care are o flexiune incompletă (ex., în limba romînă, verbele a ploua, a ninge nu se conjugă decît la persoana a treia singulari verbul defectiv a discerne nu se întrebuinţează în mod obişnuit la timpurile trecute).
   defectoloşie (lat. defectus „lipsă" şi gr. logos „ştiinţă44), disciplină ştiinţifică care se ocupă cu studiul psihologic şi pedagogic al persoanelor cu deficienţe senzoriale, intelectuale etc. D. elaborează un sistem specific de instruire şi educare a copiilor deficienţi, pe baza studierii mecanismelor fi-zio- şi psihopatologice ale deficienţelor şi în funcţie de caracterul şi de gravitatea acestora. D. are mai multe ramuri principale: tijlopedagogia (privitoare la deficienţele de vedere), surdo-pedagogia (privitoare la deficienţele de auz), logopédia (privitoare la tulburările de vorbire), oligofrenopedagogia (privitoare la deficienţe ale dezvoltării intelectuale). Rezultatele cercetărilor în domeniul d. sînt aplicate în practică în cadrul şcolilor speciale pentru copii deficienţi.
   defectoscóp (TEHN.), aparat folosit pentru defectcscopie.
   1   910                       2
Există: d. magnetic, d. cu raze Xt d. cu raze gamma, d. cu ultrasunete etc.
   defectoscopie (lat. dejectus „lipsă** şi gr. skopia „examinare44; TEHN.), examinare a materialelor şi a pieselor prin care se obţin indicaţii în le-
gătură cu neomogenitatea unor proprietăţi fizice, cu discontinuitatea secţiunilor şi suprafeţelor (fisuri, goluri etc.), folosi ndu-se metode prin care materialele sau piesele supuse examinării nu sînt distruse. Astfel de metode sînt: d. cu raze gamma, în care razele gamma ale unor izotopi radioactivi, de ex. ai cobaltului, după ce iradiază obiectele de examinat, impresionează în mod diferenţiat un film fotografic plasat în dosul acestora (razele care trec prin goluri acţionează mai intens asupra filmului, producînd o înnegrire mai intensă a acestuia); d. cu raze X, în care razele X, după ce iradiază corpul de examinat, impresionează în mod diferenţiat un ecran fluorescent sau un film fotografic plasat în dosul corpului, razele X acţionînd similar cu razele gamma; defectoscopie cu ultrasunete, în care unde cu frecvenţă de peste 20 000 Hz, emise de o sursă de ultrasunete, trec prin corpul de examinat şi sînt parţial reflectate cînd întîlnesc o suprafaţă de separare a două medii (incluziuni de zgură, pelicule de oxizi, sufluri umplute cu gaz sau aer, fisuri, crăpături etc.); cu ajutorul unui receptor de ultrasunete se înregistrează fie variaţia undelor reflectate (metoda prin reflexie), fie variaţia undelor care au străbătut obiectul (metoda umbrei sonore);
 4 5                   85
 d. cu pulbere magnetică (a coi" purilor din materiale feromag" netice), în care corpul este plasat într-un cîmp electromagnetic şi stropit încontinuu cu o emulsie de pulbere de fier în petrol; cînd liniile cîmpului electromagnetic, la trecerea prin
 corp, întîlnesc zone ne magnetice (structuri constituite din auste-niifc fisuri, goluri, incluziuni nemetalice etc.), pulberea de fier se îngrămădeşte în dreptul zonei nemagnetice, formînd desene caracteristice şi indicînd astfel defectul; d. prin acoperire, în care suprafaţa corpului de examinat este atacată cu un agent reactiv corespunzător. Substanţele rezultate prin atacul reactivului indică distribuţia constituenţilor suprafeţei (distribuţia sulfului, de ex., poate fi fixată pe o hîrtie fotografică ce se aplică pe suprafaţa piesei încă umede).
   defensism (din lat. defensio „apărare**), atitudine adoptată de reacţiune în timpul primului război mondial, care, sub lozinca pretins patriotică a „apărării patriei**, urmărea atragerea maselor în acest război şi camuflarea caracterului său imperialist. V. I. Lenin, demas-cînd defensismul social-şovin, a arătat totodată că războaiele pentru cucerirea independenţei, împotriva asupririi naţionale, pentru apărarea independcţei şi suveranităţii, împotriva imperialismului, sau pentru apărarea democraţiei sînt juste şi că apărarea patriei socialiste este obligatorie pentru proletariatul care a cucerit puterea şi o datorie internaţionalistă a lui. V. I. Lenin a calificat acest defensism ca just subliniind esenţa lui revoluţionară.
   defensivă (MILIT.)v. apărare, deferlâre (NAV.), revărsare a unui val, prin îndoirea părţii sale superioare, urmată de spargerea şi împrăştierea lui. D» este produsă de vînt sau de scăderea adîncimii apei sub o anumită limită.
   defervescânţă (MED.), perioadă de scădere a febrei în cursul unei boli febrile. De obicei d. exprimă evoluţia favorabilă a bolii.
   defibráre 1. (IND. LEMN., IND. HlRTlEl) Operaţie de mă-runţire şi despărţire a lemnului în fascicule de fibre în vederea obţinerii pastei pentru plăci de lemn aglomerat sau a pastei de lemn pentru fabricarea hîrliei. 2. (IND. TEXT.) Operaţie de mărunţire, pînă la transformarea într-o scamă fibroasă, a foilor de alcaliceluloză în procesul
                          Defectoscop de materiale cu radiaţii gamma i dispozitiv de acţionare; 2— container; 3 — cap de iradiere; 4 — sursă radioactivă; 5— container central; 6— film fotografic; 7— obiect de controlat; 8— tub de iradiere; 9 ~~ întrerup tor electric; 10 — bec de semnalizare
 DEFíCIT
39
 DEFLECTOR
de fabricare a viscozei. Se efectuează cu maşini care au cuţite elicoidale.
   deficit (EC.), sumă care reprezintă plusul de cheltuieli faţă de venituri i pierdere.
   defilat (MILIT.), care este ascuns de vederea inamicului înapoia unei acoperiri.
   deíiléu (GEOGR.), vale transversală îngustă cu pereţii ab-
Defileul Oltului
rupţi, caracteristică rîurilorcare străbat regiuni muntoase.
   Da Filippo, Eduardo (n. 1900), dramaturg, scenarist, regizor şi actor italian. Comediile lui, scrise în italiană sau în dialect napolitan, dezvoltă tradiţiile democratice ale teatrului popular din Italia („Blestematele fantome**, 1945; „Filu-mena Marturano**, 1947; „Minciuna are picioare lungi**, 1948; „Napoli, oraşul milionarilor**, 1945; „De pretore Vincenzo**, 1957) şi zugrăvesc cu simpatie chipul omului simplu, apăsat de mizerie, revoltat împotriva nedreptăţilor sociale. Autorul nu izbuteşte să se ridice însă pînă la înţelegerea necesităţii luptei politice. Ca scenarist, regizor şi actor, a contribuit la realizarea filmelor „Nipoli,
oraşul milionarilor", „Filumena Marturano**, „Fetele din Piaţa Spaniei**.
   definitiv áré (DRUM.), ansamblu de operaţii rutiere privind amenajarea suprastructurii unui drum modern. Constă din consolidarea corpului şoselei şi din aplicarea unei îmbrăcăminţi definitive, capabilă să suporte circulaţia mecanică, ţinîndu-se seama de tipurile
              i de vehicule şi de ! intensitatea circulaţiei.
   definiţie (LOG.)
1.                 Operaţie logică de dezvăluire a conţinutului noţiunii. D. se compune din două e-lemente: definitul, adică noţiunea de definit, şi definitorul, adică noţiunea care defineşte (ex.,înd. „Logica este ştiinţa corectitudinii gîndirii**, noţiunea „logica** este definitul, iar noţiunea „ştiinţa corectitudinii gîn-dirii“ este definitorul). D. se realizează prin aceea că în definitor se enunţă genul proxim, adică genul cel mai a-propiat de specia de definit, şi d i-ferenţa specifică, adică nota prin care noţiunea de definit se deosebeşte de celelalte noţiuni-specii ale genului proxim (ex., în definitorul „ştiinţa corectitudinii gîndirii**, cuvîntul „ştiinţă** denumeşte genul proxim al noţiunii „logică**, iar specificarea „corectitudinii gîn-dirii“ desemnează diferenţa specifică a acestei noţiuni). Pentru a fi corectă, definiţia trebuie să se supună- următoarelor reguli: a) să fie adecvată, adică definitul şi definitorul să fie noţiuni identice ca sferă ^ altfel spus, definitorul să corespunda definitului şi numai lui i b) să fie afirmativă,' c) să nu formeze un cerc vicios i d) să nu fie enunţată prin expresii metaforice. Definiţia cea mai obişnuită este definiţia reala,
care arată ce este un lucru (lat. ,,res“), ce însuşiri esenţiale are acesta. D. explicativă a înţelesului unui cuvînt prin care se exprimă o noţiune se numeşte d. nominală sau verbală (ex.: „Atom este un cuvînt care înseamnă pe greceşte in-divizibil“). D. nominale servesc adeseori la însuşirea d. reale. Definiţia care indică originea unui obiect sau fenomen se numeşte d. genetică. Ea foloseşte, ca şi d. reală, genul proxim şi diferenţa specifică. D. genetice se aplică pe scară largă în matematică, unde arată, de exemplu, cum se construiesc obiectele geometrice (ex.: „Cilindrul circular drept este un corp geometric generat prin rotirea unui dreptunghi în jurul uneia dintre laturile sale**).
D.  are o însemnătate fundamentală pentru cunoaşterea esenţei obiectelor şi a fenomenelor, pentru stăpînirea noţiunilor şi operarea corectă cu ele în raţionament. în anumite cazuri, de exemplu pe primele trepte ale procesului de însuşire a cunoştinţelor noi, d. pot fi înlocuite prin diverse procedee, ca: indicarea, descrierea, caracterizarea, comparaţia şi deosebirea. 2* (în logica simbolică, la construirea sistemului axiomatic) Stabilirea faptului că un simbol (sau o grupă de simboluri) poate fi întrebuinţat în locul altuia, potrivit necesităţilor de calcul în cazul dat.
   deflâţie 1. (FIN. * în capitalism) Retragerea din circu^ laţie a unei părţi din biletele de bancă neconvertibile (avînd curs forţat). Se efectuează uneori după o perioadă de inflaţie, prin sporirea impozitelor, prin restrîngerea creditelor destinate economiei. Urmările d. sînt suportate de oamenii muncii, deoarece, du-cînd la restrîngerea activităţii economice, determină creşterea şomajului, scăderea salariilor etc. 2. (GEOGR.) Acţiune de îndepărtare a materialului afî-nat, exercitată de vînt. D. acţionează în strînsă legătură cu coraziunea şi este foarte puternică în regiunile aride, unde învelişul vegetal protector e slab dezvoltat.
   deflector (TEHN.), piesă sau dispozitiv care serveşte 1<»
 40
 DEGAJARE
schimbarea direcţiei unui curent de gaz sau de lichid. Este folosit, de exemplu, la unele focare, pentru a conduce aerul proaspăt şi a asigura un amestec mai bun cu gazele din focar; la unele motoare în doi timpi, pentru dirijarea baleiajului; la turbinele Pelton, pentru a abate brusc curentul de apă la ieşirea din injector, cînd rotorul a atins o anumită viteză, şi pentru a evita astfel ambalarea turbinei.
   deflegmare (CHIM.), operaţie de condensare parţială a vaporilor rezultaţi dintr-o distilare, prin intermediul unui dispozitiv (deflegmator) aşezat între blazul sau coloana de distilare şi condensator; prin d. se realizează condiţii de separare mai bune decît la distilarea simplă, formîndu-se două faze: faza de vapori, mai bogată în componentul mai volatil, şi faza lichidă (reflux), mai bogată în componentul mai puţin volatil, care se reintroduce în blazul sau în coloana de distilare. Separarea este cu atît mai bună cu cît cantitatea relativă de reflux este mai mare.
   deflexiűne 1. (TEHN.) Operaţie de abatere a unui curent de fluid de la direcţia lui de curgere cu ajutorul unui deflec-tor. Se efectuează în scopul dirijării curentului de fluid sau pentru ca, micşorîndu-se viteza de curgere, să se poată depune particulele solide sau lichide pe care fluidul le poartă în suspensie. 2. (AV.) Schimbare a direcţiei unui curent de aer în urma interacţiunii lui cu o aripă, cu un sistem de aripi sau cu alt obstacol. 3. (TELEC.) V. deviaţie.
   def locul áré (CHIM.), proces de solubilizare a unor precipitate amorfe de floculare sau geluri (soluţii coloidale), prin adăugare de electroliţi ai căror ioni încarcă electric particulele solide precipitate, desfăcîndu-le în microparticule. Sin. pepiizare.
   Defoe [d?}<m], Daniel (c. 1660—1731), scriitor iluminist şi om politic englez, unul dintre întemeietorii romanului realist în Anglia. S-a născut la Londra. A fost comerciant şi ziarist. A făcut parte din partidul whig, iar mai tîrziu din partidul tory. în vasta sa activitate publicis-
tică, a militat pentru instaurarea regimului constituţional şi pentru democratizarea literaturii, între 1704 şi 1713 a editat $ revistă politică săptămînală.
D. Defoe
 în lucrarea ,,Eseu asupra unor proiecte** (1697), D. s-a pronunţat în favoarea unor reforme sociale de tip burghez, iar în pamfletul versificat „Englezul veritabil** (1701) a criticat pe partizanii Stuarţilor. A devenit celebru prin romanul „Viaţa şi nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe" (1719, trad. rom. 1899, uit. trad. rom. 1959). Prin aventurile eroului acestui roman, sugerate de întîmplări reale, D. aduce un elogiu puterii omului de a rezista celor mai aspre condiţii ale naturii şi de a şi le adapta. Romanul este însă şi o apologie a spiritului individualist. Ideea centrală a romanului, după care cultura materială poate fi realizată în afara formelor sociale de muncă, este dezminţită de însuşi conţinutul lui, pentru că eroul îşi asigură existenţa datorită produselor materiale şi spirituale ale societăţii civilizate. Defoe a mai scris o serie de romane realiste cu caracter satiric, picaresc.
    defoliére (lat. de „fără" şi folium „frunză**; FITOTEHN.), măsură agrotehnică care constă în înlăturarea frunzelor la unele plante înainte de recoltare, pentru a grăbi coacerea sau a uşura recoltarea mecanizată. Detalierea se face prin stropirea plantelor cu diferite soluţii speciale, defoliatoare; se practică mai ales în cultura bumbacului, pentru a grăbi deschiderea capsulelor.
   deformâţie(FJZ.,REZ. MAT.), schimbare a formei sau a dimensiunilor unui corp (ex. îndoirea, alungirea sau răsucirea unei bare, comprimarea unui resort, a unui lichid sau a unui gaz etc.). D. poate fi produsă ca urmare a dilataţiei termice, a acţiunii forţelor mecanice exterioare sau a unor eforturi unitare interioare, sub acţiunea cîmpului ^ electric (v. ele c-trostricţiune) sau magnetic (v. magnetostric-ţ i u n e).^ Prin deformaţie se înţelege şi schimbarea poziţiilor relative ale punctelor corpului (ex. în cazul torsiunii unei bare cilindrice circulare), chiar dacă ea nu implică modificarea formei exterioare a corpului. — D. elastică, deformaţie care dispare cînd solicitarea care a produs-o încetează de a acţiona.—D. permanentă, deformaţie care rămîne şi după ce solicitarea care a produs-o încetează de a acţiona. Se mai numeşte d. reziduală. — D. plastică, deformaţie permanentă a unui material supus unor solicitări care depăşesc limita de elasticitate şi care creşte continuu chiar fără creşterea solicitării. V. şi f 1 u a j. — D. specifică, deformaţie a unui segment egal cu unitatea (lungire specifică) sau a unui unghi egal cu unitatea (lunecare specifică).
—   D. unghiulară, modificare a unghiului format de două direcţii legate invariabil de un solid, provocată de acţiunea unor forţe.
   defosforare (METAL.), eliminarea fosforului prin oxidare în procesul de afinare la elaborarea oţelului.
   defrişare (SILV.), înlăturarea completă a arboretului de pe o anumită suprafaţă, pentru ca terenul să poată fi folosit în alte scopuri sau pentru a-1 împăduri din nou. Se numeşte şi despădurire.
   degajare l.(TEHN.) a) Operaţie de îndepărtare a unei porţiuni de material de pe o piesă, de pe un teren etc., pentru a permite o operaţie ulterioară sau pentru a obţine o suprafaţă curată, b) Canelură circulară realizată prin aşchiere (strunjire, frezare etc.) la exteriorul sau în interiorul unei piese cilindrice. 2. (SILV.) Ope-
DÉGAS
 41
 DEGET
raţie de îngrijire a arb-Oţetelor tinere, în vederea apărării speciilor valoroase pentru a nu fi copleşite de alte specii mai puţin valoroase, dar care au un ritm de creştere mai rapid. în acelaşi scop se apără şi exemplarele provenite din sămînţă împotriva celor crescute din lăstari.
   De gas / dögá /, Edgár (1834—
1917), pictor, desenator, gravor şi sculptor francez. în prima perioadă de creaţie a pictat cu multă măiestrie portrete realiste („Achile ^Degas", 1856; „Familia Belleli", 1860), remarcabile prin evocarea caracterelor şi a mediului social, prin puritatea desenului şi sobrietatea culorii, precum şi tablouri
              E. Degas
istorice („Tinere spartane an-trenîndu-se pentru luptă *\ 1860). După 1862 a pictat scene din viaţa pariziană contemporană, aspecte ale străzii, scene din teatru, de cabaret etc., care denotă profunzime şi o deosebită agerime a observaţiei, în scenele reprezentînd, de pildă, femei care muncesc („Călcăto-resele", 1882), şi ironie în surprinderea obiceiurilor burgheziei şi boemei („Absintul", 1876—1877). Folosind o linie precisă şi suplă în desen, el a redat cu multă fineţe nuanţele fizionomiei personajelor, pe cele ale mişcării, precum şi senzaţiile fugitive. El a pictat în multe lucrări aspecte din viaţa dansatoarelor, a creat scene care sugerează elementele dinamice şi instantanee din lumea înconjurătoare. Pictura sa se remarcă prin capacitatea de transfigurare a formelor cu ajutorul culorii, ceea ce îl apropie de impresionişti, prietenii
lui („Repetiţia unui balet pe scena", 1874; „Dansatoare aranjîndu-şi papucul', 1875 — 1877 ş.a.). Cu timpul, în arta lui D. apar, o dată cu indiferenţa faţă de sensul fenomenelor sociale, soluţii compoziţionale şi efecte mai puţin naturale. în ultima perioadă de creaţie, ameninţat de orbire, D. a pictat în special în pastel şi s-a îndreptat spre sculptură.
  De Gasperi, Alcide (1881 — 1954), om politic şi de stat italian, unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului popular catolic (1919) şi apoi ai Partidului democrat-creştin. în calitate de prim-ministru(1945-1953) şi ministru de externe (1945-1947 şi 1951-1953) De Gasperi a dus o politică de includere a Italiei în Pactul Atlanticului de Nord.
  degazáre 1. (CHIM.) îndepărtare a gazelor din produsele solide sau lichide (ex. eliminarea bioxidului de carbon şi a oxigenului din apă pentru a evita coroziunea în instalaţii, îndepărtarea gazelor absorbite în diverse lichide, separarea gazelor din ţiţei prin destindere în separatorul de gaze de sondă). Se mai numeşte stabilizare. 2. (MILIT.) Operaţie executată în scopul neutralizării efectelor substanţelor toxice de luptă. După natura substanţei toxice şi a obiectului infectat, d. se poate face prin procedee fizice (îndepărtarea substanţelor toxice), fizico-chi-mice şi chimice (transformarea substanţelor toxice în substanţe chimice netoxice). V. şi^ protecţie antichimică.
  degazificâre (CHIM.), îndepărtare a materiilor volatile din cărbuni prin distilare la temperaturi înalte, în afara contactului cu aerul.
  degazolinâre (CHIM., EXPL. PETR.), operaţie la care sînt supuse gazele bogate după extragerea lor din sondele de ţiţei şi gaze, pentru a separa şi a recupera din ele gazolina şi a obţine astfel gaze sărace. Procesul de separare are loc în instalaţii special construite, printr-unul dintre procedeele de absorbţie (folosind ca absorbanţi motorina, tetralina etc.), adsorbţie pe cărbune activ sau compresiune. Sin. âezbenzinare.
   degazór (TEHN.), aparat folosit pentru îndepărtarea gazelor (oxigen, bioxid de carbon) dizolvate în apa de alimentare a cazanelor de abur şi în apa de adaos a reţelelor de termi-ficare, în scopul evitării coroziunii metalului care vine în contact cu apa.
   degenerâre (BIOL.), proces de regresiune sau de dispariţie a unor organe şi funcţiuni ale animalelor, care are loc fie în cursul dezvoltării individuale (ex. dispariţia cozii de mormoloc în timpul metamorfozei), fie în urma acţiunii condiţiilor nefavorabile de mediu sau ca urmare a inactivităţii unui organ. Modul de viaţă sedentar sau parazitar al unor animale duce de asemenea la d. unor organe sau a individului întreg. Termenul de d* desemnează şi pierderea, din generaţie în generaţie, a unor proprietăţi valoroase din punct de vedere economic ale unor animale domestice şi ale unor plante de cultură, proces care se datoreşte consangvinizărilor îndelungate, condiţiilor necorespunzătoare de întreţinere etc.
   de genere scânţă (FIZIOL.), proces de regresiune pe care îl suferă un organ, o celulă sau o parte de celulă ca urmare a lipsei de legătură fie cu sistemul nervos central, fie cu circulaţia sanguină sau ca urmare a unei intoxicaţii grave a organismului. Acest proces are loc prin liza materiei vii, care este resorbită sau fagocitată treptat de alte celule (ex. d. toaleriană, d. grasă hepatică, d. amiloidâ).
   de gerătură (MED.), ansamblu de leziuni produse de acţiunea frigului asupra ţesuturilor. Prezintă aspecte diferite, de la roşeaţa şi umflarea temporară a regiunii degerate, în formele uşoare, pînă la gangrena umedă, în formele grave.
   de germinare (IND. ALIMENT.), operaţie de separare a embrionului din cereale (porumb, grîu etc.) în procesul de obţinere a făinurilor sau a crupelor; se elimină astfel cantităţi mari de grăsimi care ar scurta durata de păstrare a acestor făinuri sau crupe.
   déget1 (MAŞ. AGR.), piesă componentă a aparatelor de
DEGET
42
 DEGRÉ
tăiere la cositori, secerători, combine de cereale etc., care are rolul de a separa masa de plante în fîşii de lăţime mică, pentru a fi tăiate mai uşor,
Deget
 şi de a sprijini plantele în momentul tăierii. Se confecţionează din fontă sau oţel şi se fixează prin şuruburi de bara portdegete a maşinii respective.
   deget2 (IST.), măsură de lungime, de suprafaţă şi de volum, folosită în trecut, submultiplu al palmei (= 1/10 dintr-o palmă).
   degeţel-roşu (Digitális pur-purea), specie de plantă erbacee bienală din familia scrofularia-ceelor, cu tulpina înaltă de 30—100 cm, cu frunzele mari, oval-alungite, cu nervuri pronunţate. Florile, grupate într-un racem lung, au corola tubu-loasă de culoare roşie-purpurie şi cu punctaţii negre în interior. Se cultivă ca plantă medicinală pentru frunzele sale care conţin glicozizi activi, utilizaţi în medicină ca tonic cardiovascular. In farmacologie, d.-r# este cunoscut şi sub denumirea de digitală. Se cultivă şi ca plantă ornamentală.
   Degeyter [döjeté], Pierre (1848—1932), compozitor francez, originar din Belgia, autorul
P* Degeyter
 melodiei „Internaţionala**, imnul revoluţionar al proletariatului internaţional (pe versuri de Eugene Pottier). De profesiune meşter tîmplar, D. a fost membru al partidului muncito-
 resc al lui J. Guesde, iar din 1920 a devenit comunist. A condus formaţii corale muncitoreşti, pentru care a creat multe cîntece de masă („înainte, clasă muncitoare!**, „Comunardul „Triumful revoluţiei ruse“ ş.a.).
   degivrór (AV.), dispozitiv pentru înlăturarea      g i v r a -
 j u 1 u i la aeronave.
   degluţiţie (din lat. deglutire „a înghiţi**; FIZIOL.), totalitatea contracţiilor musculare datorită cărora alimentele sînt împinse din gură, prin faringe şi esofag, în stomac. La om, d. reprezintă un act reflex complex, care se
                                          Calea bolului alimentar în actul deglutiţiei
 declanşează în urma excitării terminaţiilor senzitive ale unor nervi din mucoasa palatului moale al gurii şi din faringe. Paralizia muşchilor faringieni, intoxicaţiile cu narcotice, uremia etc. duc la tulburări ale d.
   degomâre (IND: TEXT.), eliminare a sericinei din firele sau ţesăturile de mătase crudă, prin fierberea acestora într-o soluţie apoasă de săpun. Ele devin astfel mai strălucitoare, mai suple şi se pot colora uniform.
   degradare 1. (TEHN.) Schimbare a calităţilor unui material, ale unui sistem fizic sau ale unui sistem tehnic, care le scade valoarea dintr-un anumit punct de vedere, folosirea lor nemai-fiind posibilă în condiţii normale. 2. (HIDROTEHN.) Degradarea apelor, murdărirea apelor naturale prin scurgeri industriale reziduale sau menajere; apele degradate devin neigienice şi improprii pentru piscicul-tură. 3. (PEDOL., AGR1C.) Degradarea     solului,    totalitatea
 schimbărilor produse în solurile spălate prin apa de infiltraţie; se manifestă prin alterarea
 structurii glomerularé în orizontul superior (A), debazificat şi sărăcit de argilă, şi prin formarea unui orizont (B) de Ülimulare a argilei. Prin d. s., însuşirile fizice şi chimice ale solului sînt influenţate nefavorabil, ceea ce duce la scăderea fertilităţii lui. Termenul de degradare stepică se referă la procesul de evoluţie a cerno^ ziomului spre soluri de semi-pustiu. V. şi s o î o n e ţ.
 4. (GEOGR.) Degradarea terenului, proces prin care suprafaţa unui teren este puternic fragmentată şi stratul de sol fertil este în cea mai mare parte îndepărtat. D. /. se produce ca urmare a şiroirii, a alunecărilor de teren, a acţiunii torenţi-lor etc., fiind foarte puternică în regiunile cu roci friabile şi versanţi cu înclinare mare. De multe ori este favorizată de despăduriri, păşunat excesiv, arat în lungul pantei etc.
 5. (DR.) a) Degradare civică, pedeapsă care constă în pierderea sau suspendarea exerciţiului unor drepturi politice, cetăţeneşti sau civile ale condamnatului (ca dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a fi curator etc.). D. c. însoţeşte anumite pedepse privative de libertate şi poate fi aplicată şi ca pedeapsă complementară, b) Degradare militară, pedeapsă care constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniforma şi semnele distinctive corespunzătoare, în îndepărtarea din armată şi în interzicerea de a purta decoraţii. Se aplică militarilor de orice grad pentru crime sau infracţiuni grave prevăzute de Codul penal.
   degrás (IND. PIEL.), amestec de grăsimi emulsionabile (untură de peşte oxidată cu adaosuri de seu, stearină, cere-zină, lanolină etc.), întrebuinţat la ungerea pieilor, mai ales a celor tăbăcite vegetal, în vederea înmuierii şi impermea-bilizării lor.
   Degré, Alexandru (1839—
 1900), jurist romín, adept al şcolii istorice a dreptului. A fost consilier la Curtea de casaţie şi justiţie (1889— 1900). A desfăşurat o activitate susţinută pentru organizarea justiţiei burgheze din
 DEGRESANT
 43
 DEISM
 ţara noastră şi pentru formarea unei doctrine a dreptului romín burghez prin prelucrarea practicii judecătoreşti. Numeroasele sale studii din toate ramurile de drept, apărute îndeosebi în revista „Dreptul", alcătuiesc patru volume de „Scrieri juridice" (1900-1901).
   degresánt 1. (CHIM.) Substanţă întrebuinţată pentru îndepărtarea grăsimilor de pe suprafaţa anumitor obiecte. Ca d. se folosesc în general soluţii alcaline (sodă calcinată, sodă caustică etc.) care formează cu grăsimile săpunuri solubile în apă sau solvenţi (eter de petrol, benzină de extracţie, benzen etc.) care dizolvă grăsimile. 2.(IND. EXTR.) Reactiv modificator, folosit în flotaţia substanţelor minerale.
   degresáre 1. (CHIM.) Operaţie de extragere a grăsimilor din anumite produse organice, din alimente grase, fie în vederea unei prelucrări ulterioare a acestor produse, fie în scopuri dietetice. 2. (TEHN.) Operaţie de îndepărtare a grăsimilor de pe suprafeţele obiectelor metalice, în vederea constatării unor defecte sau a pregătirii lor pentru o prelucrare ulterioară (lipire, vopsire, galvanizare etc.). D. se efectuează prin cufundarea pieselor în soluţii alcaline sau în băi de solvenţi organici, prin fierbere, spălare sau stropire cu jet fierbinte de soluţii alcaline sub presiune, ori prin încălzire în cuptoare. V. şi decapare.
   De Groot [kro:t], Paul (n. 1 899), preşedinte al C.C. al Partidului Comunist din O-landa (din 1962). Membru al partidului din 1926. A fost ales membru al C.C., al Biroului Politic al C.C. şi al Secretariatului C.C. al P.C. din Olanda în 1930. In timpul ocupaţiei Olandei de către Germania hitleristă (1940—1945) a fost unul dintre conducătorii mişcării de rezistenţă. Intre 1946 şi 1962 a fost secretar general al partidului.
   de gro ş are (TEHN.), operaţie de îndepărtare sub formă de aşchii a celei mai mari părţi din adaosul de prelucrare de pe suprafaţa unei piese, spre a o aduce la o formă şi la dimensiuni cît mai apropiate de cele
impuse prin desenul de execuţie a acesteia. D. poate fi efectuată la maşini de frezat, de alezat, la strung etc. Sin. ebo~ şare.
  dehidráze (BIOCHIM.) v. dehidrogenaze.
  dehidrogenáre (CHIM.), eliminare parţială a atomilor de hidrogen din molecula unui compus organic. Are numeroase aplicaţii industriale: în industria petrolului serveşte la obţinerea alchenelor (CnHm) din alcani (CnHzn+z), a hidrocarburilor aromatice (CnH2n-e) din cicloalcani (CnH271); în industria chimică serveşte la obţinerea aldehidei formice din alcool metilic, a acetaldehidei din alcool etilic etc. V. şi aromatizare.
  dehidrogenaze (BIOCHIM.), enzime care catalizează procesele reversibile de oxidoredu-cere prin transfer de hidrogen de pe o suprafaţă (donator) spre oxigen sau spre o altă substanţă (acceptor). D. se împart în d. aerobe, cînd acceptorul hidrogenului este oxigenul, şi d. anaerobet cînd acceptorul de hidrogen este o substanţă oarecare. Reacţiile catalizate de d, sînt de cea mai mare importanţă în respiraţia celulară, în fermentaţia alcoolică, în procesul de fotosinteză şi în mecanismul vederii. Sin. dehidraze, t ranshidrogena ze.
  dehiscenţă (lat. dehiscere „a se desface"; BOT.), deschidere prin pori, crăpături etc. a unor fructe uscate şi a unor sporangi sau antere ajunse la maturitate. Prin d. se permite împrăş-tierea seminţelor, sporilor şi grăunţelor de polen.
  Dehmel [dé:mdl], Richard (1863—1920), scriitor german cu puternice tendinţe realiste. La început a fost influenţat de naturalism. A atacat, în versuri patetice, falsitatea moralei burgheze. Spre sfîrşitul vieţii s-a orientat spre simbolism. Dintre lucrările lui se remarcă volumele de versuri „Mîntuiri"
(1891), „Dar dragostea..." (1893), „Femeie şi univers" (1896) şi romanul liric „Doi oameni" (1903).
  Deianira, eroină din mitologia greacă, fiica regelui Oineus, soţia lui Hercule (Herakles). După legendă, D. ar fi pricinuit,
 fără să vrea, moartea soţului său, trimiţîndu-i o cămaşă îmbibată cu sîngele otrăvit al centaurului Nessus. Mitul a inspi-
rat muzica operei „Daianira" de Saint-Saéns şi unele pînze ale lui Rubens, Veronese ş.a.
   Deineka, Aleksandr Alek-sandrovici (n. 1899), pictor, grafician şi sculptor sovietic, artist al poporului dinU. R.S.S., membru al Academiei de arte a U.R.S.S. A creat tablouri pătrunse de avînt eroic („Apărarea Petrogradului", 1927 — 1928; „Apărarea Sevastopolu-lui", 1942), peisaje dramatice din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei („La marginea Moscovei. Noiembrie 1941"), precum şi tablouri ex-primînd bucuria de a trăi a poporului („Viitorii aviatori"). Creaţia sa se caracterizează prin-tr-o viziune decorativ-monumentală. A lucrat şi grafică de şevalet, acuarele, ilustraţii şi afişe, precum şi sculptură şi mozaicuri.Laureat al Premiului Lenin.
   deism (din lat. deus „zeu, dumnezeu"), doctrină filozo-fică-religioasă care recunoaşte pe dumnezeu ca creator al naturii, dar care, spre deosebire de t e i s m, neagă intervenţia divinităţii în desfăşurarea fenomenelor din univers. Opunînd religiei oficiale „revelate" aşa-numita „religie naturală" sau „raţională", deiş-tii din sec. XVII—XVIII (Her-bert de Cherbury, Shaftesbury, Locke, Voltaire ş.a.) au supus religia unei critici raţionaliste, respingînd credinţa într-un dumnezeu personal, revelaţia, minunile, ritualul bisericesc, au preconizat eliberarea ştiinţei de rel gie şi au aiirmat că natura
4  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
DE 1URE
 44
 DELAVIGNE
se dezvoltă după legile ei proprii. D. din sec. XVII-XVIII a avut un rol progresist în lupta împotriva teologiei medievale, fiind adesea o formă camuflată a ateismului, un mijloc comod pentru ideologii burgheziei de a se debarasa de tutela religiei. In zilele noastre, propagarea d. ascunde tendinţa reacţionară de a apăra religia împotriva materialismului şi ştiinţei.
   de iure (în dreptul internaţional), expresie latinească folosită pentru a caracteriza recunoaşterea deplină de către un stat a unui alt stat sau guvern. De obicei, această recunoaştere atrage după sine statornicirea, între statele în cauză, a unor relaţii diplomatice şi a altor forme de relaţii mai stabile decît în cazul recunoaşterii de f a c t o.
   de împărţit (MAT.), primul termen al unei împărţiri, care trebuie împărţit cu al doilea termen, numit împârţitor.
   de înmulţit (MAT.), primul factor dintr-o înmulţire, care se multiplică cu al doilea, numit înmulţitor. în cazul cînd înmulţirea este comutativă, oricare dintre cei doi factori poate fi socotit ca deînmulţit sau înmulţitor.
   Dej, oraş raional în regiunea Cluj, reşedinţă de raion. 23 040 loc. (1964). Industrie alimentară şi de materiale de construcţie (o fabrică de produse refractare). în 1963 a intrat în funcţiune o mare fabrică de mobilă. Se află în construcţie un combinat de celuloză şi hîrtie. — Istoric. E menţionat în documente din sec. al XIII-lea. A devenit mai tîrziu un centru meşteşugăresc. Lucrătorii de la ocnele Dejului au participat la răscoalele ţărăneşti din 1437       şi  1514. în    anii
1931 — 1932 a   activat la      Dej
tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a       condus,   de   aici,
lucrările pentru organizarea conferinţei    pe  ţară  a cefe-
riştilor, ţinută la Bucureşti în 1932. — Raionul Z). cu 148540 loc. (1964). Economie agricolă: creşterea animalelor, cultura cerealelor (grîu şi porumb), pomicultură. Exploatări de sare (la Ocna Dejului) şi de piatră de construcţii.
   dejojâre (AV.), manevră în timpul decolării unui hidro-avion, prin care acesta e ridicat cu coca deasupra valurilor, avînd în apă numai r e d a-n u 1, cu scopul de a micşora rezistenţa la înaintare. *
   Dekker, Eduard Douwes v. Multa tuli.
   Dekker [décs], Thomas (c. 1572—c. 1632), dramaturg englez. în piesele sale („Sărbătoarea cizmarului44, c. 1600? „Depravata cinstită44, 1604), a înfăţişat, într-un stil vioi şi cu simpatie, scene realiste din viaţa meşteşugarilor londonezi. D. a elogiat spiritul întreprinzător burghez şi normele moralei burgheze şi a ironizat aristocraţia. Prin tratarea temelor vieţii cotidiene şi prin înclinaţia spre sentimentalism, el este un precursor al dramei burgheze din sec. al XVIII-lea.
   Delacroix [dölacruá7, Eu-géné (1798—1863), pictor francez, desenator, gravor şi lito-graf, reprezentant de seamă al
E. Delacroix
 romantismului de orientare progresistă. în pictura sa, inspirată mai ales din istorie şi din literatură („Barca lui Dante44, 1822), a înfăţişat conflicte contemporane de un dramatism intens, sentimente şi idealuri eroice, precum şi caractere puternice, curajoase, însetate de libertate, într-un colorit de strălucită expresivitate, bogat în semitonuri şi reflexe („Masacrul din Chios44, expus în 1824 \ „Grecia expirînd la Missolonghi‘\ 1826; „Libertatea conducînd ^ poporul44, în care apar figuri de pe baricadele revoluţiei din 1830). Desenul său se distinge prin spontaneitate şi fantezie. Participarea lui D. la saloanele
 de pictură ale vremii a constituit un eveniment artistic de seamă, în jurul tablourilor sale dezlănţuindu-se adesea violádé ciocniri de opinii între elementele conservatoare şi cele progresiste. După o călătorie în Maroc şi în Algeria (1832), a creat tablouri cu teme orientale şi istorice pline de poezie („Femei din Alger44, 1834; „Nuntă evreiască44, expus în 1841). A pictat de asemenea portrete, naturi moarte, scene de vînătoare, peisaje. D. a ilustrat „Faust44 de Goethe (1828), „Hamlet44 de Shakespeare (1834—1843), precum şi diverse opere romantice ale lui Byron, W. Scott ş.a. Spre sfîrşitul vieţii a executat lucrări monumentale cu caracter decorativ. D. a lăsat un „Jurnar, deosebit de interesant prin reflecţiile sale asupra picturii, literaturii şi muzicii, articole critice, precum şi o bogată corespondenţă. Reprezentat în Muzeul 3e artă al R.P.R. şi în colecţia Academiei R.P.R. prin-tr-o serie de desene, iar în Muzeul „Zambaccian44 prin tabloul „Odaliscă*4.
   Delamarina, Victor Vlad (1870—1896), poet romín. Dintre poeziile sale, scrise în grai bănăţean, cea mai cunoscută a devenit snoava „Ăl mai tărie om din lumie44. Culegerea „Poezii bănăţeneşti. întocmiri44, tipărită postum (1902), se remarcă prin conţinutul ei patriotic şi prin umorul de esenţă populară.
   delapidáre (DR.), infracţiune care constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său sau pentru altul, a unor bunuri (bani, produse etc.) din avutul obştesc pe care le gestionează sau le administrează. Fiind una dintre infracţiunile cele mai periculoase împotriva avutului obştesc, este combătută cu fermitate, atît prin măsuri de prevenire cît şi prin sancţionarea ei severă.
   Delavigne [dolavin], Casi-mir (1793—1843), poet şi dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze, în tinereţe a cîntat pe luptătorii de la Waterloo („Mese-nienele44, 1816 — 1822). Mai tîrziu a devenit partizanul
 DELAVRANCEA
 45
 DELEGAT
 monarhiei din iulie a lui Ludovic Filip. In dramele istorice, Delavigne a îmbinat în ^ mod artificial maniera clasică cu tematica ^ romantică, imprimînd creaţiei sale un caracter eclectic şi academic („Vecerniile siciliene**, 1818; „Ludovic al XI-lea“, 1832).
    Delavrancea, Barbu (pseudonimul lui Barbu Ştefânescu) (1858—1918), scriitor realist critic romín, orator şi om politic.
           B. Delavrancea
A fost membru al Academiei Romíné. S-a născut la Bucureşti. A făcut studii juridice la Bucureşti şi la Paris. A avut o activitate publicistică bogată, colaborînd, printre altele, la ziarul socialist „Drepturile o-mului** şi la publicaţia lui Do-brogeanu-Gherea, „Literatură şi ştiinţă** (1893). A editat el însuşi o revistă, „Lupta literară** (1887). O strînsă prietenie l-a legat de I.L. Cara-giale şi Al. Vlahuţă. Pe cel dinţii l-a apărat într-un proces celebru, spulberînd calomniile lui C. Ionescu-Caion. Nuvelele şi povestirile adunate în volumele „Sultănica “ (1885), „Trubadurul “ (1887), „Paraziţii** (1893), „între vis şi viaţă** (1893), „Hagi Tudose**
(1903)   demască parazitismul claselor intrate în descompunere, cosmopolitismul, dispreţul faţă de popor, regimul şcolar tiranic şi umilitor pentru copiii nevoiaşi. Capodopera lui D* e nuvela „Hagi Tudose**, în care este denunţată dezumanizarea insului stăpînit de avariţie. Trilogia istorică compusă din dramele „Apus de soare** (1909), „Viforul** (1910) şi „Luceafărul** (1910), evocă trecutul de luptă al po-
porului, aducînd pe scenă eroi pilduitori prin patriotismul lor. Drama cea mai puternică este „Apus de soare**, care are în centru figura luminoasă a lui Ştefan cel Mare. D. a fost un bun cunoscător al creaţiei populare, căreia i-a reliefat valorile artistice (studiul „Estetica poeziei populare**, 1913, şi conferinţa „Doina**). Aceeaşi atitudine de preţuire a folclorului naţional apare şi în seria de articole „Carmen Sylva, Neagoie Basarab şi Meşterul Manole"
 (1892), în care D. ia atitudine hotărîtă împotriva deformării creaţiei populare în scrierile reginei Elisabeta (Carmen Sylva). A scris şi articole de critică literară şi artistică. D. se distinge prin subtilitatea analizei psihologice, prinlirismul descrierilor de natură, printr-un deosebit simţ al plasticului. Limba operelor sale e bogată în metafore şi elemente de vorbire populară. Ca om politic şi ministru în cîteva guverne, D. a făcut, spre sfîrşitul vieţii, unele concesii politicii partidelor bur-ghezo-moşiereşti. Barbu DeJa-vrancea este unul dintre scriitorii de frunte care au contribuit în mod substanţial Ia dezvoltarea realismului critic în literatura noastră.
  Delaware [déldued], stat în estul S.U.A. Suprafaţa:
 5 328 km2. Populaţia: 446 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Dover. Este unul dintre cele \ 3 state iniţiale ale Federaţiei S.U.A. Economie indus-trial-agrară: industrie chimică foarte dezvoltată, construcţii navale, industrie de utilaj minier, textilă, alimentară. Agricultură intensivă de tip preorăşenesc (legumicultură, creşterea animalelor pentru lapte şi a păsărilor).
  Delbet [delbé], Pierre (1861 -ţ 1957), chirurg francez, unul dintre şefii şcolii chirurgicale moderne franceze. A fost membru al Academiei de medicină din Paris. Are o serie de inovaţii tehnice în tratamentul fracturilor. Op. pr.: „Clinica chirurgicală„Anatomie topografică„Marile procese morbide**.
  Del Chiaro, Anton Maria (sfîrşitul sec. XVII—începutul sec. XVIII), scriitor italian, se-
 cretar al domnilor Ţării Romîneşti Constantin Brîncovea-nu şi Ştefan Cantacuzino. Lucrarea sa „Istoria revoluţiilor moderne din Ţara Romîneas-că“, în limba italiană, apărută în 1718 la Veneţia, în care descrie evenimentele la care a fost martor, este un izvor important pentru cunoaşterea dezvoltării economice, culturale, precum şi a vieţii politice din Ţara Ro-mînească de pe vremea sa.
   délco (TEHN.), nume impropriu (reprezentînd o marcă de fabrică) atribuit capului distribuitor.
   Deledda, Grazia (1871 — 1936), scriitoare italiană, reprezentantă de seamă a v e r i s-m u 1 u i. A scris povestiri, romane şi drame, majoritatea consacrate oglindirii realităţilor sociale din Sardinia, în perioada pătrunderii capitalismului la ţară. D. reliefează cu putere contrastul dintre oraşul burghez şi satui rămas în condiţiile unor relaţii încă feudale, protestează împotriva politicii de abandonare economică a Sardiniei şi explică dramele familiale, delictele şi pasiunile prin rădăcinile lor sociale. D. se remarcă prin realismul uneori crud al viziunii, prin măiestria analizei psihologice şi a descrierii peisajelor sarde, prin interesul deosebit acordat folclorului. Op.pr.: „Elias Portolü" (1903), „Scrum** (1904), „Iedera** (1908). Premiul Nobel (1926).
   delegáre (DR.), trimitere a unui angajat, pe un termen determinat şi în afara locului de muncă obişnuit, pentru a îndeplini anumite însărcinări de serviciu în interesul unităţii din care face parte. în R.P.R., d. se poate face pe cel mult 60 de zile. Angajatului trimis în d. i se rambursează cheltuielile de transport şi i se plăteşte o diurnă, calculată în raport cu salariul. Pe durata d., angajatului i se păstrează funcţia şi salariul avute anterior d* dele gát (DR.) 1. împuternicit al unui organ de stat, al unei instituţii, întreprinderi sau al altei organizaţii de stat, al unei organizaţii cooperatiste sau obşteşti ori al unei persoane fizice în vederea îndeplinirii unei anumite însărcinări. — D. de stare civilă, persoană avînd atri-
DELFI
 46
DELH!
 buţia de a înregistra actele şi faptele de stare civilă (ex. naşteri, căsătorii, decese, recunoaşteri de copii). In R.P.R. sînt d. de s. c. preşedinţii comitetelor executive ale sfaturilor populare din comune, oraşe sau raioane orăşeneşti, şefii secţiilor sau birourilor de stare civilă din oraşe şi raioane orăşeneşti etc. Atribuţii de d. de s. c. au şi şefii oficiilor diplomatice sau consulare şi delegaţii lor, pentru actele şi faptele de stare civilă referitoare la cetăţenii R.P.R. aflaţi în străinătate, precum şi comandanţii de nave şi aeronave în timpul unei călătorii în afara graniţelor R.P.R., cu privire la naşteri, căsătorii sau decese (comandantul aeronavei nu poate înregistra decît naşteri sau decese). 2. (In relaţiile externe) Reprezentant sau trimis al unui stat sau guvern la o conferinţă sau la o organizaţie internaţională (ex. d, R.P.R. la O.N.U.).
   Delfi, oraş din Grecia antică, situat în provincia Focida, pe versantul sud-vestic al Parna-sului, unde se găsea cel mai vechi sanctuar al lui Apolo (sec. al VlII-lea î.e.n.) şi un oracol vestit. La D. a fost creată
 o importantă amficţionie. Aici aveau loc concursuri artistice şi întreceri atletice în cinstea zeului tutelar (jocurile deU fice). Templul şi oracolul au fost închise în anul 390. Ince-pînd din 1892, la D. au fost efectuate săpături, care au scos
 la iveală ruinele templului în stil doric, stadionul şi teatrul. Majoritatea construcţiilor de la D. datează din sec. VI —V î.e.n.
                                                                                       delfin1 1. (ZOOL. * Delphi-nus delphis) Specie de mamifer
                                                             Delfin
din ordinul cetaceelor, cu corpul fusiform, fălci alungite în formă de cioc, prevăzute cu dinţi numeroşi, uniformi; pe mijlocul spinării are o înotătoare de formă triunghiulară. Ajunge la 2*5 m lungime. Sa hrăneşte cu peşti şi cu alte animale acvatice. D. sînt răs-pîndiţi în toate mările şi oceanele, fiind foarte numeroşi în Marea Neagră. este pescuit pentru untură, carne, precum şi pentru pielea sa, din care se confecţionează diferite articole de marochinărie fină. Este un foarte bun înotător, putîn-du-se deplasa cu viteze considerabile pe distanţe mari. 2. (SPORT) Variantă a procedeului tehnic de înot fluture, caracterizată prin mişcarea de tracţiune executată simultan şi simetric de braţe înainte spre înapoi, coordonată cu mişcarea picioarelor efectuată în plan
vertical. La d., corpul realizează o mişcare ondulatorie.
    delfin2 (IST.) 1. Titlu purtat de conţii şi ducii din provinciile frâneze Viennois (Dauphiné) şi Auvergne. 2. Titlu purtat de fiul cel mare al regelui Franţei, moştenitor prezumtiv al tronului, după ce provincia Dau-phiné a fost alipită domeniului regal prin cumpărare (1349).
    Delfinul (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală, avînd forma unui mic romb cu coadă.
 Se compune din zece stele vizibile cu o-chiul liber.
 Cea mai luminoasă stea din constelaţia Delfinul
 este de mări- Constelaţia Delfinul mea a patra.
    Delft, centru olandez de ceramică, unul dintre cele mai importânte din Europa, cunoscut încă din ultimii ani ai sec. al XVI-lea. Faianţa de D. se caracterizează printr-o ornamentaţie bogată, cu motive vegetale şi figurative variate, în care tonul dominant este albastrul.
    Delhi, capitala Indiei, situată în nordul ţării, pe rîul Jumna.
 1 672 000 loc. (1962), inclusiv New Delhi. Important nod de comunicaţii, centru economic şi cultural. Industrie de prelucrare a bumbacului, de tricotaje, de confecţii, alimentară, farmaceutică, de încălţăminte, sticlă şi porţelanuri etc. D. are o universitate, precum şi alte institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, muzee etc. In partea veche a oraşului se află numeroase monumente arhitectonice şi istorice: Coloana de fier (ridicată în anul 415 e.n.), Minaretul Kutb Mi-nar (sec. al XIII-lea), Fortul roşu, Moscheea perlelor, mor-mîntul lui Gandhi ş.a. — /s/o-ric. întemeiat în sec. al XI-lea, pe locul unui vechi oraş indian. Delhi a fost capitala sultanatului cu acelaşi nume (s'c.
 XIII—XVI), iar din 1526 capitala Imperiului Marilor Mogoli (sec. XVI-XVIII), în timpul căruia atinge apogeul. A fost ocupat de englezi în
 1803. In 1857-1859 a fost
Delfi. Trezoreria Atenei (sec. V. î.".n.)
DELIBERARE
47
DELORME
Vedere din Delhi
 centrul răscoalei de eliberare a ş i p a i 1 o r. In 191 î s-a început construirea noului Delhi (New Delhi), care, între 1911 şi 1947, a fost capitala Indiei britanice. In 1947 D. a devenit capitala dominionului britanic India, iar în 1950 a Republicii India.
   deliberâre (DR.), chibzuire în comun, în vederea pronunţării hotărîrii de către un organ colegial de jurisdicţie, asupra soluţiei ce urmează a se da. D. are loc în secret, de obicei în camera de chibzuire.
   Delibes [datib], Leo(1836-1891), compozitor francez.
L. Delibes
 Creaţia sa cuprinde opere bufe şi operete, lucrări în genul operei comice franceze. Dintre lucrările sale, cele mai valoroase sînt opera „Lakmé" (1883), cu o bogată culoare exotică,
 şi baletele „Cop-pelia“ (1870) şi „Sylvia" (1878), a căror muzică melodioasă, plină de graţie şi expresivitate, le-a asigurat o largă popularitate. D* a mai scris melodii vocale, coruri etc. A făcut şi critică muzicală.
   delict (DR.), faptă care constituie o încălcare a unei dispoziţii din legea penală. Potrivit unor legislaţii penale, prin delict se înţeleg numai infracţiunile pedepsite cu închisoare corecţiona-lă sau cu amendă penală. Persoana care a săvîrşit un d. se numeşte delincvent.
 —  D. civil, fapt săvîrşit fără drept, prin care s-a adus altuia un prejudiciu, a cărui reparare este obligatorie pentru cel care l-a pricinuit în mod culpabil, adică fie cu intenţie, fie, în cazul cvasidelictelor, din neglijenţă sau imprudenţă.
   delicvescenţa (din lat. deli-quescere „a se topi“; CHIM.), proprietate, a unor substanţe solide (clorura de calciu, hidroxidul de sodiu, unii azotaţi etc.) de a absorbi vaporii de apă din atmosferă pînă la solubilizare.
   delineavit, termen latin în-semnînd „a desenat**, care însoţeşte, într-unul dintre colţurile de jos ale unei gravuri, numele autorului. Se scrie, prescurtat, şi delin.
   Delineşti, comună în raionul Caransebeş, reg. Banat. 1 930 loc. (1964). Zăcăminte de minereu de mahgan.
   delir (MED.), tulburare trecătoare sau definitivă a conştiinţei, caracterizată prin iluzii şi halucinaţii, prin erori de raţionament şi printr-o imaginaţie patologică pe un fond de excitaţie nervoasă pronunţată. Uneori are forme sistematizate (ex. d. de grandoare, d. de persecuţie etc.). Se întîlneşte în unele boli mintale (paranoia, schizofrenie), în stările febrile grave şi în diferite intoxicaţii.
   delirium tremens (med.), manifestare acută cu caracter de criză, care apare la alcoolicii cronici. Se caracterizează prin-tr-o stare de delir cu excitaţie nervoasă generalizată, tremurături ale corpului şi ale extremităţilor, convulsii, la care se adaugă uneori o stare de nelinişte, transpiraţii abundente» febră ridicată, dureri de inimă, halucinaţii terifiante etc.
   Delluc [dől iic], Louis (1890—
 1924), scriitor francez, scenarist şi regizor de film. Este iniţiatorul criticii cinematografice („Photogénie"; „Cinema et Cie*‘, 1919; „Drames de cinema**, 1923 ş. a.) şi fondatorul primului cineclub (1920). A scris scenarii pentru filmul „Sărbătoarea spaniolă4*, realizat de Ger-maine Dulac, şi pentru filmele sale „Femeia denicăieri**, „Friguri** şi „Inundatia“, concepute în tradiţia cinematografului naturalist francez.
   dâlniţă (în evul mediu, în Ţara Romînească), partea de moşie folosită ereditar de familia unui ţăran dependent (vecin, rumîn) în schimbul rentei feudale (în muncă, natură sau bani) către stăpînul feudal al moşiei.
   Deloney [ddl$:ni]t Thomas (c. 1543—c. 1607), scriitor en-
 lez. în romanele sale („Jack in Newbury“, 1597 i „Nobila meserie**, 1597—1598 i „Thomas din Reading**, 1600), D. descrie, într-un stil popular realist, plin de vervă, lumea meseriaşilor englezi de la sfîrşitul sec. al XVI-lea, din care a făcut şi el parte în tinereţe, ca ţesător. Este şi autor al unor balade despre răscoala ţărănească a lui Wat Tyler.
   Delorme [dölórm7, Emma-nuel, poet francez. Fiu de muncitor, este autorul unor cîntece de masă închinate Comunei din Paris („Cîntecele lui Emmanuel Delorme**, 1890), în care îndeamnă pe muncitori şi pe ţărani să se unească în lupta împotriva exploatatorilor.
   Delorme (De L'Orme) [dölórm 7, Philibert (c. 1515—1570), arhitect, reprezentant al Renaşterii franceze. Stilul său arhitectonic se caracterizează prin sobrietate, puritatea liniei şi prin economia decoraţiei scuip-
DELOS
 48
DELTA DUNĂRII
 taté (Castelul Anét, c. 1552— 1556; galeria palatului Chenon-ceaux, 1556; palatul Tuileries, la Paris, 1563). D. a utilizat pentru prima oară coloana cu fusul întrerupt de inele succesive, scoase în relief, şi a perfecţionat metoda de tăiere a pietrelor şi pe aceea de construcţie a bolţilor. A scris un tratat de arhitectură (1567) şi lucrarea „Noi invenţii pentru a construi bine şi economic** (1561).
   Delos, Liga maritimă de la ~, confederaţie a oraşelor-state din Grecia antică (cu excepţia Spartei), cunoscută în istorie şi ca prima ligă maritimă ateniană. A fost constituită în anul 477 î.e.n., în vederea războiului contra perşilor. Liga îşi avea sediul pe insula Delos. După războaiele medice, Atena i-a subordonat pe confederaţi din punct de vedere economic şi politic. L. m. de la D. a fost desfiinţată în urma înfrîn-gerii Atenei în războiul pelopo-neziac (431—404 î.e.n.).
   Delta Dunării, mare formaţiune deltaică, cuprinsă între Ceatalul (Furca) Ismailului şi Marea Neagră. Suprafaţa:
5  050 km2 (inclusiv complexul lacustru Razelm), din care
4  340 km2 pe teritoriul R.P.R. La Ceatalul Ismailului, Dunărea se desparte în două braţe: Chilia şi Tulcea. Braţul Chilia, care formează graniţa cu U.R.S.S., transportă cca. 70% din apele Dunării. El se despleteşte în cîteva braţe secundare, care se reunesc de două ori şi formează la vărsare o deltă secundară. Braţul Tulcea se desparte la rîndul său, după 17 km, în braţul Sulina, transformat în canal navigabil, şi braţul Sfîn-tul Gheorghe, foarte meandrat. D. D. este o unitate de relief recentă (din epoca preistorică), formată prin colmatarea unui şolf marin devenit liman. In funcţie de rolul pe care l-au avut în formarea reliefului ce; doi agenţi principali, fluviul şi marea, se disting în D. D. doua sectoare: delta fluvială în vest, pînă la marginea vestică a grindurilor Letea, Caraor-man, Crasnicol, şi delta fluvio-marină în est. Cele trei braţe dunărene împart delta în trei mari ostroave complexe: Le-tea, Sfîntul Gheorghe şi Dra-
nov. Suprafaţa acestora e brăzdată de numeroase braţe secundare, gîrle şi canale artificiale (rezultate prin rectificarea gîrlelor), care leagă fluviul cu numeroasele lacuri şi mlaştini din interior. Cele mai întinse lacuri sînt Fortuna, Gorgova, Matiţa, Merheiul, Isacova, Roşu. Partea sudică a D. D. e ocupată de complexul lacustru Razelm, format din lacurile Razelm, Babadag, Goloviţa, Zmeica, Sinoe şi Tuzla. Cam 80°/o din suprafaţa deltei este acoperită de apă în tot cursul anului, restul fiind constituit din japşe şi grinduri, care sînt inundate în perioada cînd nivelul apelor este crescut,mai ales primăvara. Doar grindurile mai înalte, reprezentînd cca. 1/12 din suprafaţa deltei, sînt neinundabile. Grindurile fluviale se întind ca nişte fîşii înguste de-a lungul braţelor fluviului şi gîr-
lelor. Grindurile marine, vechi cordoane litorale rămase acum în interiorul deltei, sînt mult mai întinse şi sînt aşezate perpendicular pe direcţia braţelor Dunării. Ele sînt acoperite pe mari porţiuni cu dune şi sără-turi. Grindurile Chilia şi Sti-poc sînt resturi ale uscatului predeltaic. Relieful deltei este într-o continuă transformare, datorită aluvionării, eroziunii şi depunerii de materie organică. Grindurile fluviatile se lărgesc şi se înalţă treptat, multe gîrle se împotmolesc, fundul bălţilor şi al mlaştinilor se ridică, delta înaintează în mare (la gura braţului Chilia cu peste 80 m anual). Aluviunile ajunse în mare sînt antrenate de curentul marin, şi apoi depuse, formînd astfel cordoane litorale; în alte sectoare curenţii şi valurile rod cordonul litoral. Clima este
DELTA DUNĂRII
 49
DEMAGOG
continentală, cu mari amplitudini de temperatură, cu precipitaţii puţine, dar cu umiditate atmosferică ridicată, ca urmare a evaporaţiei de pe întinsele suprafeţe de apă. Vegetaţia deltei e foarte variată şi originală. Peisajul dominant îl formează stufăriile, mărginite spre uscat de o centură de papură şi rogozuri. Pătura plutitoare de stuf, plaurul, din care se desprind uneori mici insule purtate de curent, ocupă o suprafaţă de cca. î 00 000 ha. în partea centrală a lacurilor din deltă, neacoperită de stuf, cresc numeroase plante acvatice (nufărul alb şi galben, săgeata-apei, broscăriţa, brădişul etc.). Pe grinduri cresc sălcii şi plopi, care formează zăvoaie, cătină, ierburi, iar pe unele porţiuni vegetaţie de sărătură şi de nisip. Pe grindurile maritime sînt păduri cu stejari, anini şi frasini; între acestea, renumita pădure Letea, cu subar-boret bogat şi numeroase plante agăţătoare (viţă sălbatică, iederă, hamei, curpen, volbură, liana Periploca graeca), care-i dau un aspect de vegetaţie tropicală. D. D. este foarte bogată în peşte; din punct de vedere economic, cele mai importante specii de peşti sînt: crapul, plă-tica, somnul, babuşca, roşioara, avatul, ştiuca, bibanul şi şalăul. Pe lîngă aceştia, în P* D« pătrund şi peşti marini migratori (nisetrul, păstruga, morunul, scrumbiile de Dunăre etc.), care constituie obiectul unui pescuit intens. Fauna păsărilor este foarte variată şi bogată (cca. 300 de specii), D. D. fiind considerată ca un adevărat „paradis al păsărilor**. Printre acestea, cele mai valoroase sînt diferitele specii de raţe şi gîşte sălbatice, gîrliţele, lebedele, fluierarii, becaţinele, sitarii, cocorii etc. Unele specii de păsări, cum sînt pelicanul comun şi creţ, lopătarul, egreta mare şi mică, călifarul alb şi roşu şi altele, au fost declarate monumente ale naturii pentru frumuseţea şi raritatea lor. Alături de acestea, în D.D. trăiesc numeroşi stîrci, cormorani, pescăruşi, diferite specii de răpitoare etc. Fauna mamiferelor este reprezentată prin mistreţi, lupi, vulpi, vidre,
nurci, bizami, cîini enot etc. Pentru conservarea frumuseţilor D. D*, precum şi pentru menţinerea echilibrului biologic existent, unele regiuni ale Deltei Dunării au fost declarate rezervaţii naturale (pădurea Has macul Mare din Letea, regiunea Pardina şi partea nordică a zonei lacurilor din aval de Caraorman). Prin condiţiile şi resursele ei naturale, D. D. constituie o unitate economică deosebită. Stuful, care ocupă o suprafaţă de cca. 260 000 ha, din care 15°/o stufării uşor exploatabile, a început să fie valorificat în anii regimului de democraţie populară, servind la producerea de. celuloză, hîrtie, fibre artificiale ş.a. In Delta Dunării, la Maliuc, se află si o staţiune experimentală stufico-lă.D.D. este un important raion piscicol, dînd cca. 50% din producţia totală de peşte de apă dulce a ţării. Centre piscicole mai importante sînt Sulina, Sfîntul Gheorghe, Jurilovca, Mila 23, Tatanir, Dranov, Perişor. Se extind suprafeţele cultivate cu cereale, legume, viţă de vie şi pomi fructiferi, în special gutui. Regiune de mare interes turistic şi vînătoresc.
   délta, formă de relief litoral în zona de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac, în mare sau în ocean, care ia naştere cînd procesul acumulării aluviunilor aduse de apa curgătoare predomină asupra procesului spălării acestora de către maree, curenţi litorali şi valuri. Condiţiile care favorizează formarea d. sînt:      existenţa unui
ş e 1 f întins cu pantă redusă, a unui curs de apă care aduce o cantitate foarte mare de aluviuni şi lipsa mareelor sau existenţa unor maree slabe. Procesul acumulării de aluviuni are loc datorită scăderii vitezei cursului de apă şi floculaţiei particulelor fine sub acţiunea apei de mare. Datorită pantei reduse de curgere, în d. are loc despărţirea cursului de apă în braţe, dispuse în general în formă de triunghi cu vîrful în amonte, asemănător literei majuscule ^ greceşti delta (A), de unde îi provine şi numele. D. este în continuă modificare, deoarece, datorită pantei reduse şi intenselor procese de acumu-
lare, are loc o frecventă schimbare a poziţiei braţelor, iar datorită raportului variabil dintre acumulare şi spălare, unele sectoare ale d. se retrag (ex. Delta Dunării la sud de braţul Sulina), iar altele înaintează (ex. Delta Dunării la gura braţului Chilia). In funcţie de forma lor şi de procesul predominant, se deosebesc J. lobate (Ron, Pad), d. digitale (Mississippi), J. rotunjite (Tibru, Nil), d. răsfirate (Volga).
   deltoid (ANAT.), muşchi din regiunea umărului, în forma literei greceşti delta întors (V), cu inserţii pe omoplat şi pe humerus. Determină rotaţia internă şi externă a braţului, precum şi îndepărtarea braţului de trunchi. Paralizia deltoidului aduce după sine imposibilitatea de a mai folosi braţul.
   D elvig, Anton Antonovici (î 798—1831), poet rus, simpatizant al mişcării decembriste, prieten cu A.S. Puskin. In lirica lui D. predomină motive elegiace şi teme ca dragostea şi prietenia. Unele dintre poeziile sale, inspirate din folclorul rus, au fost puse pe muzică (de ex. „Privighetoarea** de A. A. Aleabiev).
   demagnetizare (ELT.), fenomen de trecere în stare magnetic-neutră a unui corp sau a unui material magneti-zat. Poate avea loc ca urmare a unui proces de îmbătrînire (la magneţii permanenţi), poate fi accidentală sau produsă intenţionat. D. intenţionată se efectuează de obicei cu ajutorul curentului electric, care produce un cîmp magnetic demag-netizant, opus cîmpului din material. Magneţii permanenţi (metalici sau ferite) pot fi demagnetizaţi şi prin încălzire la o temperatură superioară punctului Curie. V. şi magnetizare.
#  demagóg (gr. demos „popor** şi agein „a conduce**), denumire a şefului partidului popular în statele sclavagiste democratice din Grecia antică, care ducea o politică în interesul păturilor largi ale cetăţenilor liberi. D. se bucurau de mare prestigiu. Mai tîrziu, termenul a căpătat sensul de politician fără scrupule, înşelător al maselor.
DEMARARE
50
DE METRI ADE
   demaráre (TEHN.), trecere a unui vehicul sau a unei maşini din starea de repaus în starea de mişcare. D. motoarelor cu ardere internă se face cu ajutorul unui demaror sau prin acţionare manuală. Se numeşte şi demaraj.
   demarcaţia frontierei (DR.), operaţie prin care se stabileşte, la faţa locului, linia de frontieră dintre state. V. şi frontieră.
   demarór (MAS.), mecanism, motor sau instalaţie care serveşte ia pornirea motoarelor cu ardere
internă, producind energia cinetică necesară .cestui scop. După pornirea motoarelor, demarorul îşi încetează funcţionarea. Se folosesc ca d* motoare electrice, instalaţii cu aer comprimat, manivele etc.
   demascáre (MiLIT.), defecţiune în aplicarea regulilor şi cerinţelor mascării, care dă posibilitate inamicului de a identifica obiectivul sau acţiunea mascată (ex. d, dispozitivului, d. manevrei etc.).
   De Max, Eduard (1869—
1924), actor francez, de origine romînă, născut la Iaşi. A activat la Teatrul Odeon, condus de regizorul A. A n t o i n e. A vădit un talent cu totul excepţional în interpretarea rolurilor din marea tragedie clasică. D*M. a devenit societar al Comediei franceze, fără a renunţa la cetăţenia romînă.
   démá(din gr. demos „popor**; lSf\) 1. Diviziune administrativă în Grecia antică şi în Imperial bizantin. 2. Miliţie orăşenească şi facţiune politică în Bizanţ.
   Dembiţchi, Henrik (1830—
1906), caricaturist şi ilustrator romín, de origine poloneză. După răscoala poporului polo-
nez din 1863—1864 s-a refugiat în ţara noastră, unde a legat o strînsă prietenie cu revoluţionarul bulgar Hristo Botev. A publicat în periodicele satirice romîneşti ale vremii („Ghimpele*4, Asmodeu**, „Daracul**) litografii inspirate de lupta poporului romín şi a poporului bulgar pentru eliberarea de sub iugul otoman, precum şi numeroase caricaturi antidinastice şi antiprusace („Ora fatală a monarhiei se apropie**, „Re-publica**, „Reacţiunea dezgro-pînd trecutul**).
   Dembo wski       / dembófschi/,
Edward (1822 — 1846), democrat revoluţionar şi filozof materialist polonez. A fost unul dinire conducătorii răscoalei din 1846 de la Cracovia. Ca filozof, D. a evoluat de la idealismul hegelian la materialism, a criticat filozofia Iui Schelling şi Hegel, precum şi materialismul metafizic, strădui nda-se să aplice dialectica în explicarea naturii şi a societăţii. El nu a depăşit însă idealismul in interpretarea vieţii sociale, considerînd, în spirit iluminist, că forţa motrice a istoriei ar fi raţiunea umană. în estetică a susţinut realismul.
   demânţă (lat. de „fără4* şi mens, -ntis „minte*4; MED.), dezintegrare a activităţii psihice, urmată de pierderea capacităţii de adaptare a individului la viaţa socială. D. poate fi: precoce, senilă, paralitică etc. Demeter (mit.) v. Ceres.
   Demetrescu, Gheorghe (n.   1885), astronom romín,
Gh Demetrescu
 membru al Academiei R.P.R. D. a fost timp de 20 de ani director al Observatorului astro-
nomic din Bucureşti, la organizarea căruia a lucrat încă de la înfiinţarea sa (1908); a fundat Observatorul astronomic dfe Cluj (1926). Profesor e-merit al R. P. Romíné. A publicat studii asupra obiectivelor instrumentelor astronomice; a elaborat o metodă nouă de calcul a eclipselor de Soare, a studiat cîteya planete mici, stele duble etc. D* a organizat cercetările de astrometrie din ţara noastră. A pus bazele seismologiei romîneşti, înfiinţînd reţeaua de staţii seismice; a scos în evidenţă caracterul singular şi persistent al focarului seismic din Vrancea şi a determinat grosimea scoarţei pămînteşti şi a diferitelor ei strate în R.P.R.
D.  este membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine.
   Demetre seu, T raian (cu nos-cut şi sub pseudonimul 7Ya-dem) (1866—1896), poet şi prozator romín. Aderînd la mişcarea muncitorească, a fost delegat în 1893 la congresul de constituire a Partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia. în primele sale volume de versuri („Poezii*4, 1885; „Freamăte**, 1887), D. se manifestă ca un liric sentimental, înclinat spre intimism, deşi notele critice la adresa societăţii burgheze nu lipsesc. în volumele următoare („Sensitive", 1894; „Aquarele", 1896 ş.a.), tematica lui D. se îmbogăţeşte simţitor, poetul mărturisindu-şi ataşamentul la cauza maselor muncitoare (poeziile „Proletarii**, „Muncitorilor44). A scris şi pamflete în versuri cu caracter antimonarhic („Nunta de argint**, 1891 ş.a.) sau care demascau politicianismul partidelor burgheze. Prin unele poezii de factură simbolistă, D. este un precursor ai lui Bacovia. Proza lui D. e romanţioasă, afectată.
   Demetriade, Aristide (1872—
1930), actor romín, elev al lui Ştefan Vellescu. A jucat la Teatrul naţional din Bucureşti. Tragedian cu bogate resurse, Demetriade a interpretat cu patos romantic şi cu un deosebit simţ al nuanţelor, obţinînd întruchiparea diferenţiată a fiecărui personaj, rolurile principale din piesele „Răzvan şi Vidra" de B.P. Hasdeu, „Des--
DEMETRIOS
 51
DEMOCRATIZARE
pot-Vodă** de Vasile Alecsandri, „Trandafirii roşii** de Z. Bîrsan, „Hamlet “ şi „Iuliu Cezar** de
A. Demetriade
Shakespeare, „Ruy Blas“ de Victor Hugo ş.a.
  Demetrios Poliorcetes (337—283 î.e.n.), conducător de mercenari, talentat comandant militar. S-a remarcat în timpul luptei pentru putere dintre diadohi după moartea lui Alexandru Macedón. A fost poreclit Poliorcetes („asediatorul oraşelor**) datorită tehnicii şi tacticii sale speciale de asediu. A murit ca prizonier al diadohului Seleucos.
  Demetrius, Lucia (n. 1910), scriitoare romînă. In lucrările scrise înainte de 1944 (romanele „Tinereţe", 1936; „Marea fugă“, 1937; volumul de nuvele „Destine**, 1939; volumul de versuri „Intermezzo**, 1939) a manifestat unele înclinaţii spre psihologism. După 1944 scrie îndeosebi teatru, abordînd, printre primii dramaturgi romîni contemporani, o tematică inspirată din realităţile sociale actuale. în dramele sale („Cumpăna**, 1949; „Vadul nou**, 1950; „Oameni de azi“, 1952; „Trei generaţii^*, 1956; „Vlaicu şi feciorii lui**, 1959), ca şi în nuvele ori romane (volumele de nuvele „Premiera**, 1952; „Oameni şi jivine**, 1956; „Oglinda**, 1957; „Nunta Ilo-nei“, 1960; „Limpezire**, 1962; romanul „Primăvara pe Tîrna-ye“, 2 voi., 1961-1963), D. înfăţişează momente importante din noua istorie a patriei, procesul de ivire şi de formare a noii conştiinţe socialiste. Desfăşoară o bogată activitate obştească. Laureată a Premiului de stat.
   Demetrius, Vasile (1878—
1942), poet şi prozator romín. A condus, împreună cu T. Ar-ghezi, revista „Linia dreaptă**
(1904). Poeziile sale exprimă compasiunea faţă de viaţa grea a celor oropsiţi („Versuri**, 1901; „Trepte rupte**, 1906; „Sonete**, 1914; „Canarul mizantropului**, 1916). Ca prozator a fost atras îndeosebi de zugrăvirea critică a burgheziei şi a efectelor nocive pe care relaţiile capitaliste le au asupra omului (romanele: „Tinereţea Casandrei**, 1914; „Oraşul bucuriei**, 1920; „Matei Dumbărău**, 1920; „Domnul colonel**, 1921; „Domnul deputat...**, 1921; „Vieţi zdro-bite“, 1926). Realismul operelor sale e umbrit însă adesea de o viziune sentimentalistă, cu implicaţii naturaliste.
   demi~ (fr. demi „jumătate**), element de compunere cu sensul „jumătate** (ex. demisol, demijond).
   demilitarizare, distrugere a instalaţiilor militare şi interzicerea de a construi altele noi, precum şi interzicerea de a menţine forţe armate pe un anumit teritoriu (J. parţială; de ex. d. Ruhrului, hotărîtă prin tratatul de pace de la Versailles din 1919). După al doilea război mondial, noţiunea de d. se foloseşte şi în sensul mai larg, de distrugere a întregului potenţial militar al unui stat (d. totală). La Conferinţa de la Potsdam din 1945 s-a hotărît d. totală a Germaniei şi lichidarea industriei ei de război. Măsuri asemănătoare au fost stabilite şi pentru Japonia. Guvernele puterilor imperialiste au încălcat hotărîrile Conferinţei de la Potsdam, îngăduind şi ajutînd la refacerea forţelor armate şi a industriei de război a Germaniei occidentale. V. şi dezarmare.
   deminâre (MILIT.), înlăturare a minelor dintr-un baraj de mine. D* este executată de pionieri sau de militari din alte arme, instruiţi special. V. şi detector de mine.
   demineralizáre 1. (CHIM.) îndepărtare din apă a sărurilor dizolvate, pentru a o face proprie unor anumite întrebuinţări (ex. în termocentralele electrice, în industria chimică, farmaceutică etc.). D. se poate
efectua pe cale fizică (prin distilare, electroosmoză) şi pe cale chimică (cu schimbători de ioni, diferite adaosuri). V. şi dedurizarea apei.
2.(MED.) Eliminare exagerată de săruri minerale din organism. Se observă în stările caşectice (tuberculoză, cancer), în unele boli endocrine, în stări febrile grave (febră tifoidă, pneumonie), în timpul gravidităţii etc.
   demiténtá (ARTE PLAST.), valoare intermediară de ton, care leagă în mod armonios părţile luminate de cele întunecate ale unei picturi sau ale unei gravuri.
   demiurg (gr. demiurgos „lucrător, creator“) 1. (F1LOZ.) Denumire dată în filozofia greacă idealistă, în special de Platón, divinităţii ca pretins principiu raţional organizator al universului, ca aşa-zis „arhitect** sau „creator** al acestuia.
   demo- (gr. demos „popor**), element de compunere cu sensul „referitor la popor sau la populaţie, care aparţine poporului “ (ex. democraţie, demografie).
   demobilizâre, trecere a forţelor armate de la starea de război la starea de pace, prin lăsarea la vatră a unei părţi din efectiv, prin redarea în circuitul economic a materialelor care prisosesc şi prin trecerea economiei naţionale la producţia de pace.
   „democratizarea capitalului", teorie burgheză, anti-ştiinţifică, potrivit căreia dezvoltarea societăţilor pe acţiuni şi plasarea unor acţiuni în rîndurile celor ce muncesc ar schimba natura capitalismului, fiecare posesor al unei acţiuni devenind coproprietar al întreprinderii respective, partici-pînd la beneficiul şi la conducerea ei. în realitate, prin intermediul societăţilor pe acţiuni, capitaliştii mobilizează o parte din economiile păturilor neavute ale populaţiei şi le utilizează în scopul stoarcerii de profituri; micii deţinători de acţiuni nu au nici o posibilitate de a-şi spune cuvîntul în conducerea societăţilor respective, aflate în mîna deţinătorilor pachetelor de acţiuni, care, pe această bază, îşi însuşesc cea mai mare parte a beneficiilor şi se folc-
DEMOCRAŢIA SOCIALĂ
52
DEMOCRAŢIE
sesc de toate avantajele capitalului social astfel format. Ţelul evident al acestei teorii este crearea în rîndul maselor a iluziei că în capitalism au posibilităţi egale cu cele ale capitaliştilor şi de a le abate astfel de la lupta de clasă împotriva exploatării capitaliste. A-ceastă teorie reprezintă unul dintre ^ pilonii pe care este construită concepţia apologetică a „capitalismului popula r‘\
  „Democraţia socială", gazetă săptămînală editată, din ianuarie pînă în decembrie 1892, de clubul muncitorilor din Ploieşti. A avut un rol însemnat în răspîndirea ideilor socialiste şi în^ demascarea politicianismului partidelor burghezo-moşie-reşţi. A militat pentru întemeierea unui partid politic muncitoresc. * democraţie (gr. demos „po-por‘4şi kratos „putere"), formă de guvernare care proclamă principiul că puterea aparţine poporului. In societăţile bazate pe clase antagoniste, acest principiu rămîne formali el este tradus în viaţă în mod real numai în statele socialiste. In societăţile împărţite în clase, d* este, ca orice formă de guvernare, expresia dictaturii claselor aflate la putere, acest fapt determinînd conţinutul şi esenţa ei. D, sclavagistă era expresia intereselor clasei stă-pînitorilor de sclavi, în timp ce sclavii erau lipsiţi de orice drepturi politice şi juridice. Spre deosebire de democraţiile anterioare, care excludeau prin lege majoritatea cetăţenilor de la conducerea treburilor publice, democraţia burgheză proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertăţile democratice (libertatea cuvîn-tului, a presei, a întrunirilor etc.), introduce unele instituţii democratice, ca parlamentul, votul universal etc. D. burgheză, deşi a reprezentat un mare progres istoric în comparaţie cu celelalte forme de guvernare anterioare, „rămîne întotdeauna
—  şi în condiţiile capitalismului nu poate să nu rămîna — strîmtă, ciuntită, falsă, ipocrită, un rai pentru cei bogaţi, o capcană şi o minciună pentru cei exploataţi şi săraci"
(V.I.Lenin). Proclamarea libertăţilor democratice serveşte burgheziei pentru a camufla esenţa de clasă a statului burghez, dictatura ei asupra maselor largi de oameni ai muncii. în etapa actuală a dezvoltării istorice, în condiţiile transformării capitalismului monopolist în capitalism monopolist de stat, se intensifică tendinţa spre restrîngerea democraţiei burgheze, ca una din trăsăturile adîncirii crizei generale a capitalismului. Aceasta se manifestă prin îngrădirea puterii parlamentului, trecerea la metode de guvernare autocrate şi fasciste, crearea de uniuni militare şi politice între statele imperialiste în vederea înăbuşirii mişcărilor de eliberare naţională, a mişcării muncitoreşti şi socialiste. Unind în jurul ei toate forţele care se opun tendinţelor antidemocratice ale capitalis mului monopolist, clasa muncitoare din ţările capitaliste luptă pentru apărarea d. în ţările recent eliberate, forţele democratice, partidele comuniste luptă pentru ducerea pînă la capăt a revoluţiei antiimperia-liste, antifeudale, democratice, pentru înfăptuirea unor transformări progresiste în viaţa economică, politică şi socială.* Lupta pentru d. este o parte integrantă a luptei pentru înfăptuirea revoluţiei socialiste şi instaurarea democraţiei socialiste. D. socialistă, înfăptuită în ţările socialiste în prima fază a comunismului, ca expresie a uneia sau alteia dintre formele dictaturii proletariatului, reprezintă un tip nou, superior de d* în opoziţie cu d. burgheză, d. socialistă exprimă cu adevărat puterea poporului, interesele şi voinţa clasei muncitoare şi a tuturor oamenilor muncii. D. socialistă asigură maselor populare, indiferent de sex, de rasă şi de naţionalitate, participarea la conducerea statului, a economiei, ^ la viaţa obştească, precum şi drepturi şi libertăţi reale. La temelia acestor drepturi stă proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, care garantează exercitarea lor, şi faptul că puterea aparţine clasei muncitoare aliate cu ţărănimea muncitoare. în statele socia-
liste, organele puterii de stat se află sub controlul maselor, votul este universal, egal Şi J£cret* P« socialistă cuprinde atfPlibertăţile politice: libertatea cuvîntului, a presei, a mitingurilor şi adunărilor, dreptul de a alege şi a fi ales, pe baza votului universal, egal şi secret, cît şi drepturile sociale: dreptul la muncă, la odihnă, la învăţămînt, Ia asigurarea materială la bătrîneţe, în caz de boală şi de pierdere a capacităţii de muncă; egalitatea în drepturi a cetăţenilor de toate rasele şi naţionalităţile; egalitatea femeii cu bărbatul în toate domeniile vieţii sociale. Dezvoltarea şi perfecţionarea multilaterală a d. socialiste, care asigură participarea tot mai largă a maselor la conducerea treburilor de stat şi obşteşti, constituie direcţia principală a evoluţiei vieţii de stat socialiste. în ţara noastră, profundul democratism al orînduirii socialiste îşi găseşte expresia în drepturile şi libertăţile largi şi reale de care se bucură oamenii muncii. Construirea bazei economice a socialismului şi trecerea la etapa desăvîrşirii construcţiei socialiste, formarea unităţii moral-politice a întregului popor permit dezvoltarea şi perfecţionarea multilaterală a d. socialiste. Funcţiile economi-că-organizatorică şi cuitural-educativă ale statului democrat-popular se lărgesc continuu. Sub conducerea partidului, masele sînt atrase tot mai activ, în forme multiple, Ia activitatea organelor puterii de stat (şedinţele alegătorilor cu deputaţii, comisiile permanente, comitetele de cetăţeni pe circumscripţii electorale, comitetele de cetăţeni alese de adunările populare, comitetele de cartier, de străzi, de bloc, echipele de control obştesc etc.). Problemele planului de stat sînt larg dezbătute de colectivele de oameni ai muncii. Creşte rolul consfătuirilor de producţie ca formă de participare nemijlocită a oamenilor muncii la conducerea producţiei. Se lărgesc atribuţiile sfaturilor populare, cresc drepturile şi răspunderea lor pentru dezvoltarea economică şi social-culturală a regiunilor, raioanelor, oraşelor şi co-
DEMOCRAŢIE
53
DEMOCRAŢIE POPULARĂ
munelor. Reorganizarea conducerii agriculturii, a culturii şi artei a lărgit participarea maselor la conducerea treburilor din domeniile de activitate respective, prin atragerea în organele de conducere a unui număr însemnat de specialişti şi alţi oameni ai muncii care lucrează nemijlocit în aceste domenii. In etapa actuală sporesc rolul şi influenţa organizaţiilor obşteşti în viaţa socială, creşte rolul opiniei publice înaintate, importanţa formelor obşteşti de înrîurire şi reeducare, a influenţei educative exercitate nemijlocit de colectivitatea oamenilor muncii. Astfel, combaterea unor încălcări a regulilor de convieţuire în societate trece treptat din competenţa organelor administrative ale statului în competenţa organelor obşteşti (consiliile de judecată tovărăşească, adunările generale ale oamenilor muncii).
  democraţie internă    de
partid, parte integrantă a principiului centralismului de mocratic, principiul călăuzitor al structurii organizatorice a partidului marxist-leni-nist. Potrivit cerinţelor d. i. de p., toate organele conducătoare de partid, de jos şi pînă sus, sînt alese; organele de partid sînt obligate a prezenta periodic dări de seamă în faţa organizaţiilor de partid; disciplina de partid, una dintre condiţiile de bază pentru asigurarea unităţii politice, de voinţă şi de acţiune a partidului, este obligatorie pentru toate organizaţiile şi pentru toţi membrii de partid; minoritatea se supune necondiţionat majorităţii şi este obligată să aplice în practică, fără rezerve, hotărîrile luate; participarea la discutarea liberă şi concretă, în adunările de partid şi în presa de partid, a problemelor politicii partidului este un drept de neatins al fiecărui membru de partid; fiecare membru de partid are dreptul să aleagă şi să fie ales în organele de partid; să ceară să participe personal în toate cazurile în care urmează a se lua o hotărîre cu privire la activitatea sau purtarea 1 ui; să se adreseze cu orice chestiune sau cerere oricărui organ de partid, inclusiv Comitetului Central.
Organele conducătoare de partid îşi desfăşoară întreaga activitate pe baza principiului leninist al muncii colective, principiul suprem al conducerii de partid; în sînul partidului se foloseşte critica şi autocritica. Măsurile organizatorice în vederea dezvoltării democraţiei interne de partid, ca şi a preîn-tîmpinării încercărilor de a folosi democraţia internă de partid pentru subminarea unităţii partidului, sînt înscrise în Statutul Partidului Muncitoresc Romín.
   democraţie militară (IST.), formă de organizare politică a perioadei de descompunere a comunei primitive. Se caracterizează, din punctul de vedere al dezvoltării forţelor de producţie, prin înlocuirea pietrei cu metalul (epoca bronzului şi începutul epocii fierului), care a avut ca urmare dezvoltarea activităţii economice (meşteşugurile, schimbul etc.) şi a tehnicii militare, precum şi apariţia proprietăţii private şi a claselor, în perioada d.m., războiul de jaf a devenit principala preocupare a triburilor. Organele de conducere ale acestei forme de organizare politică erau: adunarea poporului înarmat, conducătorul militar şi sfatul bătrînilor. Exemple clasice de d.m. sînt: societatea greacă din epoca homerică, societatea romană în aşa-zisa perioadă a regalităţii, societatea dacă înainte de Burebista, societatea vechilor germani etc. Termenul de d.m. a fost introdus în literatura ştiinţifică de etnograful american L. Morgan şi folosit de K. Marx şi F. Engels.
   democraţie populară, formă politică de organizare a societăţii, al cărei conţinut, în funcţie de condiţiile concret-isto-rice, îl constituie fie dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi ţărănimii, fie dictatura proletariatului. D.p. a a-părut după cel de-al doilea război mondial» fiind instaurată într-o serie de ţări din Europa şi din Asia, între care şi Romînia, ca rezultat al revoluţiilor antiimperialiste şi antifeudale în condiţiile slăbirii imperialismului şi ale schimbării raportului de forţe în favoarea socialismului. în di-
feritele ţări, revoluţia democrat-populară s-a desfăşurat în mod diferit, în funcţie de condiţiile istorice concrete şi de raportul dintre forţele de clasă pe plan intern şi internaţional. Crearea d.p.într-o serie de ţări a început cu instaurarea dictaturii revolu-ţionar-democratice a proletariatului şi ţărănimii, în care rolul conducător aparţinea clasei muncitoare în frunte cu partidul său revoluţionar. Principala particularitate a acestei perioade constă în caracterul ei antiimperialist şi antifeudal, caracter în virtutea căruia revoluţia democrat-populară a depăşit cadrul revoluţiei bur-ghezo-democratice obişnuite. Dezvoltarea ulterioară a d.p. se caracterizează prin instaurarea dictaturii proletariatului şi trecerea la construirea socialismului. în procesul înfăptuirii şi dezvoltării d. p. s-au manifestat trăsăturile şi legităţile generale ale construirii socialismului, aplicate însă în condiţii concrete de o mare diversitate, potrivit stadiului sau etapei de dezvoltare a fiecărei ţări socialiste, particularităţilor ei istorice. în ţara noastră, d. p. s-a instaurat la 6 martie 1945, ca urmare a luptelor revoluţionare ale maselor populare, conduse de P.C.R., împotriva mo-şierimii şi a marii burghezii reacţionare, precum şi împotriva puterilor imperialiste, care urmăreau să readucă Romînia la vechea stare de ţară dependentă. Prin conţinutul său de clasă, statul de democraţie populară din ţara noastră a reprezentat, în prima etapă a dezvoltării sale, dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi ţărănimii, în care clasa muncitoare, în frunte cu P.C.R., deţinea rolul conducător. în această etapă, statul nostru de democraţie populară a servit clasei muncitoare şi aliaţilor ei ca instrument pentru desavîr-şirea revoluţiei burghezo-demo-cratice şi pentru trecerea la revoluţia socialistă. O particularitate a democraţiei populare din Romînia în această perioadă a constat în aceea că, deşi forma statului continua să fie monarhia constituţională* din punctul de vedere al conţinutului său de clasă el reprezenta puterea ma-
DEMOCRAŢI REVOLUŢIONARI
54
DEMOCRAŢI REVOLUŢIONARI
selor. îndepărtarea din guvern a ultimilor reprezentanţi ai burgheziei, abolirea monarhiei şi proclamarea R.P.R. la 30 decembrie 1947 au marcat încheierea primei etape a revoluţiei democrat-populare şi trecerea la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste.transforma-rea statului democrat-popular ca formă a dictaturii revoluţio-nar-democratice a proletariatului şi ţărănimii într-un stat democrat-popular ca formă a dictaturii proletariatului, al cărei principiu suprem este a-Jianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare. „Prin conţinutul de clasă, prin funcţiile sale îndreptate spre slujirea intereselor fundamentale ale poporului, ca şi prin întreaga sa activitate, statul democrat-popular întruchipează puterea politică a oamenilor muncii; formele de organizare a statului şi metodele de exercitare a puterii asigură participarea activă, permanentă, nemijlocită a celor mai largi mase la conducerea treburilor obşteşti. In aceasta constă izvorul forţei de nebiruit a orînduirii noastre de stat“ (Gh. Gheorghiu- Dej). V. şi revoluţia democrat-populară; stat democrat-popular.
   democraţi revoluţionaţi, ideologi şi militanţi ai revoluţiilor burghezo-democratice care s-au situat în mod consecvent pe poziţia luptei pentru desfiinţarea iobăgiei şi lichidarea pe cale revoluţionară a rîn-duielilor feudale. Ca reprezentanţi ai claselor şi ai păturilor sociale asuprite, interesate în răsturnarea orînduirii feudale, ei au luptat împotriva liberalismului şi reformismului burghez, înclinat să încheie tranzacţii cu reacţiunea politică.
D.r. au propagat concepţii înaintate despre rolul hotărîtor al poporului în istorie şi au fost adepţi înflăcăraţi ai răspîn-dirii culturii în masele largi populare, ai „luminării" acestora. Caracterizarea d.r, prin aceste trăsături generale nu exclude existenţa unor deosebiri mai mici sau mai mari în concepţiile lor, în funcţie de condiţiile specifice ale epocilor istorice şi ale ţărilor în care au fost formulata Democratismul
revoluţionar a cunoscut o evoluţie îndelungată, de aproape două veacuri, şi a străbătut în dezvoltarea sa mai multe etape, începînd cu aceea din timpul revoluţiei burgheze de la
1789—1795 din Franţa. Primul curent democrat-revoluţionar l-au constituit iacobinii (M. Robespierre, J.P. Marat,
G.J. Danton, L.A. Saint-Just ş.a.), reprezentanţii aripii radicale ai acestei revoluţii, parti-zeni ai dictaturii revoluţionare a maselor plebeiene. Sub înrîu-rirea iacobinilor s-au aflat şi unii revoluţionari din alte ţări. în perioada revoluţiilor burghezo-democratice din 1848— 1849 şi în genere între deceniile al cincilea şi al optulea ale sec. al XIX-lea, democratismul revoluţionar s-a dezvoltat cu precădere în diverse ţări înapoiate sub raport economic şi social-politic, îndeosebi în ţările din răsăritul Europei, unde s-a manifestat mai ales ca o ideologie a mişcării de eliberare a ţărănimii. D.r. au avut totodată un rol de seamă în mişcarea de eliberare naţională din aceste ţări. Principalii d.r» din perioada revoluţiilor din 1848—1849 au fost: Nicolaie Bălcescu* Cezar Bolliac, Avram Iancu, Lftimie Murgu ş.a. în ţările romíné,
E.    Arnold în Cehia, E. Dem-bowski în Polonia, Petőfi S. şi Táncsics M. în Ungaria. Un rol important în dezvoltarea gîndirii social-politice şi filozofice au avut d» r« ruşi (A.I. Herzen, N.P. Ogariov, V.G. Belinski, N.G. Cernîşevski, N.A. Do-broliubov), care au îmbinat ideea revoluţiei ţărăneşti cu concepţii socialist-utopice. Democratismul revoluţionar rus a atins apogeul în timpul situaţiei revoluţionare din 1859—1861. După cum a arătat V.I. Lenin, d.r. ruşi s-au apropiat foarte mult de materialismul dialectic, însă, datorită stării de înapoiere din Rusia, unde proletariatul se găsea abia la începutul dezvoltării sale, ei s-au oprit în faţa materialismului istoric. D.r. ruşi şi-au propagat ideile mai ales prin revista „Sovremennik" (Contemporanul). Ei au înfiinţat organizaţia revoluţionară „Zemlea i volea" (Pămînt şi li-
bertate). Ideile d. r. ruşi au exercitat o influenţă puternică asupra scriitorilor şi gîndito-progresişti din Rusia, precum şi asupra unor d. r. de seamă din ţările din sud-estul Europei (H. Botev în Bulgaria,
S.  Markovié în Serbia ş.a.). V.I. Lenin i-a considerat pe
d.  r. ruşi drept precursorii so-cial-democraţilor ruşi. După trecerea capitalismului în faza sa imperialistă, democratismul revoluţionar este reprezentat îndeosebi de aripa cea mai înaintată a burgheziei naţionale în revoluţiile burghezo-democra-tice cu caracter antifeudal,agrar şi antiimperialist din ţările înapoiate ale Asiei, Americii Latine şi Africii. Un d.r. reprezentativ pentru această perioadă, în care revoluţia burghezo-de-mocratică precedă şi pregăteşte revoluţia socialistă, este, în China, Sun Iat-sen (1866—
1925). In ţările romíné, democratismul revoluţionar s-a manifestat în perioada revoluţiei din 1848—1849, reprezentînd orientarea cea mai înaintată în cadrul ideologiei paşoptiste. Conducătorul recunoscut al curentului democrat-revoluţionar din Ţara Romînească, figura cea mai luminoasă a revoluţiei din 1848, a fost N. Bălcescu. Pe platforma ideologică a democratismului revoluţionar s-au mai situat, în cursul revoluţiei din Ţara Romînească, Al.G. Golescu (Negru), I. Ionescu d<=: la Brad, C. Bolliac, generalul Gh. Magheru ş.a. D.r. din Ţara Romînească considerau că obiectivul principal al revoluţiei este desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor (revendicare formulată în art. 13 al Proclamaţiei de la Islaz). Partizani fervenţi ai luminării poporului, ei au militat pentru educarea maselor în spirit revoluţionar, pentru ridicarea întregului popor la lupta armată împotriva duşmanilor interni şi externi ai revoluţiei. împletind revendicările sociale ale revoluţiei cu cele naţionale, ei au luptat pentru obţinerea independenţei ţării, pentru crearea statului naţional unitar. D.r. din Ţara Romînească, în special Nicolaie Bălcescu şi Cezar Bolliac, au preconizat unirea mişcărilor re-
OEMOCRIT
55
DEMONSTRAŢIE
voîuţionare ale popoarelor romín şi ungar şi s-au străduit să mijlocească o împăcare între revoluţionarii romîni şi revoluţionarii unguri. Pe poziţii în esenţă democrat-revoluţionare s-au situat în Transilvania Avram iancu, I. Buteanu, AL Papiu-Ilarian ş.a., iar în Banat şi Eftimie Murgu. Spre deosebire de democraţii burghezi (G. Bariţiu, T. Cipariu, St. L. Roth ş.a.), d. r. din Transilvania s-au caracterizat printr-o atitudine consecvent revoluţionară în problemele socială şi naţională. Ei n-au avut însă orizontul politic larg al lui N. Bălcescu, care privea problema revoluţiei din Transilvania în legătură cu marile probleme ale revoluţiilor burghezo-democratice europene. Neînţelegerile dintre conducătorii ungurilor şi ai romînilor în timpul revoluţiei din 1848, determinate de greşelile guvernului revoluţionar ungar în problema naţională şi de limitele politice şi ideologice ale revoluţionarilor romîni din Transilvania, au dăunat unirii forţelor revoluţionare ale celor două popoare şi au fost speculate de reacţiunea habsburgică. In Moldova, cu toate că în condiţiile neprielnice ale revoluţiei nu s-a putut cristaliza un curent democrat-revoluţionar, democraţii burghezi moldoveni, în frunte cu M. Ko-gălniceanu, V. Alecsandri,
C.   Negri, Al. Russo ş.a., au formulat în timpul exilului, în documentele „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei** şi „Dorinţele partidei naţio-nale“, revendicări radicale, sub influenţa directă a ideilor democrat-revoluţionare ale programului revoluţiei din Ţara Romînească. D.r., îndeosebi cei din Ţara Romînească, au adus o importantă contribuţie la dezvoltarea culturii înaintate, a literaturii şi ştiinţei romîneşti. Ideile d.r. romîni şi ale altor patrioţi paşoptişti au exercitat o înrîurire rodnică asupra gîndirii lui B.P. Hasdeu, M. Emi-nescu, I.L. Caragiale ş.a. Ei au avut un rol de seamă în lupta pentru unirea Moldovei cu Ţara Romînească şi în pregătirea reformelor progresiste înfăptuite în timpul dom-
niei lui Alexandru Ioan Cuza. Intre d* r. romîni există diferenţe sensibile privind coerenţa, 'profunzimea şi radicalismul concepţiilor teoretice. Cu tot caracterul lor înaintat, concepţiile d. r. romîni sînt în genere tributare idealismului, fapt care se explică în primul rînd prin starea de înapoiere a ţărilor romíné. După înfrîn-gerea revoluţiilor din 1848—
1849,  unii d. r. romîni au alunecat treptat pe poziţiile liberalismului şi reformismului burghez. După formarea coaliţiei burghezo-moşie-reşti, moştenitoarea şi continuatoarea firească a tradiţiilor de luptă ale democratismului revoluţionar a devenit mişcarea muncitorească din , Romînia. V. şi revoluţia de la 184 8.
   Democrit (c. 460 — 370 î.e.n.), filozof antic grec, originar din oraşul Abdera (Tra-cia), reprezentant de seamă al materialismului şi ateismului,
                                                      Democrit
exponent ideologic al democraţiei sclavagiste. împreună cu învăţătorul său L e u c i p, D. eşte întemeietorul teoriei atomiste în Grecia. După D., lumea e formată din atomi şi din vid, atomii fiind părticele de materie, practic imperceptibile, necreate, eterne, indivizibile, lipsite de structură, invariabile şi aflate în continuă mişcare; atomii se deosebesc unii de alţii prin formă, poziţie şi ordine; corpurile materiale, ca şi psihicul uman, sînt combinaţii de atomi; zeii nu au nici un fel de rol în lume.
D.   a afirmat cu tărie determinismul şi a negat finalismul. Gnoseologia sa are un caracter
materialist. El consideră că senzaţiile sînt provocate de o acţiune mecanică a obiectelor materiale asupra organelor de simţ, pe ale căror date se întemeiază raţiunea. După D., numai raţiunea poate pătrunde în esenţa lucrurilor. Materialismul său are anumite limite, printre care neînţelegerea, în cadrul recunoaşterii unităţii materiale a lumii, a specificului spiritului, ideea după care atomii ar fi părticele „ultime**, lipsite de dinamism intern etc. Gîndirea sa social-politică este idealistă, dar cuprinde şi elemente realiste, progresiste pentru epoca respectivă: subordonarea intereselor individului faţă de cele ale statului democratic sclavagist, ideea educa-bilităţii oamenilor şi a promovării lor după aptitudini, şi nu după origine. Democrit a recunoscut ideea dezvoltării societăţii spre forme superioare şi a întrevăzut legătura dintre această dezvoltare şi activitatea materială a oamenilor, susţinînd că forţa motrice a istoriei a fost nevoia.
   demodulator (TELEC.), dispozitiv folosit pentru obţinerea semnalului primar (de frecvenţă joasă) din semnalul modulat (de înaltă frecvenţă). în telefonia cu curenţi purtători,
d.  este constituit, în general, din elemente redresoare montate în inel. V. şi detector; discriminator.
   demografie (gr. demos „popor** şi graphein „a scrie, a nota“), ramură a geografiei care studiază structura populaţiei (după vîrstă, sexe, profesiuni, clase sociale etc.), mişcarea ei naturală (natalitatea, mortalitatea, sporul natural) şi migratoare.
   démon (gr. daimon „zeu, geniu“) 1. (în religia şi mitologia greacă) Spirit care ar dirija destinul unui om, al unei cetăţi etc. 2. (în religia creştină) Fiinţă imaginară considerată ca spirit al răului.
   demonetizare (FIN.), retragere prin lege a calităţii de metal bănesc (marfă-bani, din care se confecţionează bani), metal pus la baza unui sistem monetar. V. şi devalorizare.
   demonstraţie (LOG.), procedeu logic de întemeiere de-
DEMOS
56
DENDRINO
   ductivă a adevărului unui enunţ. Elementele d. sînt: a) teza de demonstraţi b) argumentele (fundamentele) demonstraţiei ; c) modul de raţio-nare (procedeul demonstraţiei), prin care teza de demonstrat este dedusă din argumente. — D. apagogicâ, raţionament care, pe baza demonstrării falsităţii unei teze care contrazice teza de demonstrat, conchide asupra adevărului acesteia din urmă. Ea se numeşte şi indirectă, deoarece se înfăptuieşte prin reducerea unei probleme (demonstrarea adevărului tezei) la o altă problemă (demonstrarea falsităţii tezei care contrazice teza de demonstrat). V. şi argumentum ad absurd u m.
   démos (IST.), denumire în Grecia antică a păturilor largi ale oamenilor liberi (negustori, meşteşugari, agricultori mici şi mijlocii), opuse ca interese atît aristocraţiei sclavagiste (eupatrizii) cît şi păturilor de cetăţeni fără drepturi politice depline (metecii) şi sclavilor.
   Demostene (384—322 î.e.n.), cel mai mare orator al Greciei antice, om politic atenian, şeful partidului antimacedonean, democratic, care se opunea tendinţei lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, de a supune Grecia. S-au păstrat cca. 40 de discursuri ale lui D., în care se reflectă viaţa socială a polisurilor din Grecia antică. Discursurile sale împotriva lui Filip (Filipicele) au rămas cele-bre^ prin polemica vehementă, logica strînsă a argumentaţiei şi
                                                            Demostene
patosul patriotic. In anul 322 î.e.n., în urma înfrîngerii noii mişcări anti macedonene
   izbucnite la moartea lui Alexandru Macedón, Demostene s-a sinucis pentru a nu cădea de viu în mîinile macedonenilor.
  Demosthen, Atanase (1845—
1925), medic^ romín. A fost profesor de fiziologie la Universitatea din Bucureşti şi inspector general al Serviciului sanitar al armatei. A întemeiat în 1897 „Revista sanitară militară", iar mai tîrziu „Societatea ştiinţifică a ofiţerilor Corpului sanitar romín4*.
  demucilagináre (IND. ALIMENT.), fază din procesul de rafinare a uleiurilor vegetale comestibile şi a grăsimilor, constînd în eliminarea unor impurităţi, ca mucilagii, fosfatide, proteine, coloranţi etc., care se găsesc în stare coloidală sau în suspensie în uleiuri. D. se efectuează prin tratare cu acizi (sulfuric sau clorhidric), prin hidratare, prin tratare cu reactivi (acid fosforic, acid boric, tanin, bisulfiţi etc.) sau prin procedee fizice (încălzire, absorbţie, descărcări electrice). După d., uleiurile sînt neutralizate, albite şi dezodorizate.
Denar. Avera
   dénár (IST.) 1. Monedă de argint în Roma antică. 2. Unitate monetară în unele ţări ale Europei în evul mediu.
   denaturâre (CHIM.),operaţie de adăugare a unei cantităţi mici dintr-o substanţă, numită denaturant, la un produs spre a-1 face impropriu pentru alte scopuri decît cel căruia i-a fost destinat. Astfel, alcoolul etilic, cînd este folosit drept combustibil, se denaturează cu alcool metilic sau cu baze piri-dice, alcoolul farmaceutic cu sa-licilat de metil etc.
   denazificare, complex de măsuri menite să elimine nazismul (fascismul) din viaţa socială, politică şi economică a Germaniei şi să înlesnească astfel democratizarea ţării. Aceste
   măsuri au fost prevăzute în hotărîrile Conferinţei de la Berlin (Potsdam) din 1945 şi în actele legislative adoptate pentru aplicarea lor de către Comisia aliată de control din G&mania. Ele priveau lichidarea Partidului naţio nal-socialist, dizolvarea tuturor instituţiilor naţional-socialiste şi împiedicarea renaşterii lor, încetarea oricărei propagande şi activităţi fasciste; judecarea conducătorilor nazişti de către tribunalele de denazificare; înlăturarea membrilor Partidului naţional-socialist din viaţa publică şi din funcţiile de răspundere în principalele întreprinderi particulare; abrogarea legilor naziste; înlăturarea doctrinei naziste din sistemul educaţiei. Comisia aliată de control din Germania a dat la 12 ianuarie 1946 directive speciale privind denazificarea întregii Germanii. Deşi denazificarea constituie o condiţie esenţială pentru dezvoltarea democratică a Germaniei, ea s-a aplicat consecvent numai pe teritoriul Germaniei de est şi s-a încheiat în primăvara anului 1948. în Germania occidentală aşa-numitele măsuri de d. nu au dus la înlăturarea criminalilor de război şi a naziştilor din viaţa social-politică a ţării, ceea ce contribuie la renaşterea militarismului revanşard.
   Dendrino, Gherase (n.
1901), compozitor şi dirijor romín, maestru emerit al artei din R.P.R. A scris operetele „Lă-saţi-mă să cînt44 (1955), inspirată de viaţa compozitorului Ciprian Porumbescu, şi „Lysis-trata“ (1959), care actualizează mesajul de pace şi ideile social-politice cuprinse în comedia cu acelaşi nume a lui Aristofan. întemeindu-se pe tradiţia naţională a genului, D. a reuşit prin aceste lucrări să ridice opereta romînească la un înalt nivel artistic. A compus de asemenea o piesă radiofonică pentru copii, muzică pentru filme şi numeroase piese de muzică uşoară. Creaţia lui D. se impune prin perspectiva largă a tratării subiectelor, prin bogăţia melodică şi prin forţa expresivă a muzicii, inspirată din cîntecul şi din jocul popular. Laureat al Premiului de stat.
 DENDRITĂ
 57
DENN1S
   dendrită (gr. dendron „arbore") 1. (ANAT.) Prelungire protoplasmatică cu aspect arborescent a corpului célúiéi nervoase. Are rolul de a conduce
                                                 Dendrite (2)
influxul nervos în sens centripet, adică spre corpul celulei. 2. (MINER.; la pl.) Depuneri de minerale caracterizate prin forme arborescente (ex. d. de oxizi de mangan pe crăpăturile unor şisturi cristaline din munţii Highiş, reg. Banat; d. de cupru nativ în mina de la Altîntepe, reg. Dobrogea; d. de aur în filoanele de la Roşia Montană, reg. Cluj).
   dendrologie (gr. dendron „arbore44 şi logos „ştiinţă**)» capitol al botanicii care se ocupă cu studiul plantelor lemnoase.
   dendrometrie (gr. dendron „arbore44 şi metrón „măsură"; SILV.), disciplină care se ocupă cu metodele de măsurare a volumului arborilor şi arboretelor. Uneori se foloseşte şi denu-fnirea de taxaţie forestieră.
   dendrométru (SILV.), instrument Utilizat pentru determi-
narea înălţimii arborilor în picioare.
   Deneb (ASTR.), steaua a din constelaţia Lebedei; are mărimea stelară unu.
   Denebola (ASTR.), steaua P din constelaţia Leului; are mărimea stelară doi şi este situată în coada acestei constelaţii.
   denegare de dreptate (DR.), refuzul, fără motiv legal, al celor ce alcătuiesc un organ de jurisdicţie de a judeca o pricină ce le-a fost repartizată. Sin. tăgadă de dreptate.
   Deni, Viktor Nikolaevici (pe numele adevărat V.N. De-nisov) (1893— 1946), grafician sovietic, maestru emerit al artei din R.S.F.S. Rusă, unul dintre creatorii afişului politic sovietic („Capitalul*4, 1919; „Pe mor-mîntul contrarevoluţiei*4, 1920). Şarjele şi caricaturile politice pe teme internaţionale („Marxismul lui Karl Kautsky**, 1925), ca şi caricaturile în care apar scene de gen şi elemente de peisaj, publicate cu regularitate în paginile ziarului „Pravda**, se remarcă printr-un ascuţit spirit satiric.
   denicotinizâre, operaţie de îndepărtare a unei părţi din nicotină conţinută în tutun, prin tratarea acestuia cu abur sub presiune şi cu amoniac.
   deniér (IND. TEXT.) 1. Unitate de măsură a masei egală cu 0,05 g, folosită în industria textilă. 2. Masa în g a 9 000 m de fibră sau fir continuu. O fibră sau un fir este cu atît mai fin, cu cît d. este mai mic. Cînd se referă la mătase, se mai numeşte titlu (sau titru) legal.
   denisipatór (HIDROTEHN.), bazin pentru curăţirea apei, împărţit adeseori în compartimente, destinat reţinerii aluviunilor de dimensiuni mijlocii (de la nisipuri fine la pietrişuri fine). Aluviunile depuse se înlătură de obicei prin spălări continue sau periodice ale bazinelor.
   Denisov, Andrei Ivanovici (n. 1906), jurist sovietic, specialist în teoria generală a statului şi dreptului. S-a ocupat în special de problemele esenţei, fazelor şi funcţiilor statului socialist, de principiile şi sistemul dreptului socialist.
   denitrificáre (PEDOL.), proces dé reducere a nitraţilor şi nitriţilor din sol, în urma căruia rezultă produşi cu mai puţin oxigen în moleculă (nitriţi) sau amoniac şi azot liber. D. se produce datorită activităţii microorganismelor anaerobe deni-trifi cânte (Baccillus denitrifi-
cans, Bacterium pyocyaneus etc.) în solurile neaerate, îmbibate
cu apă (de ex. în orezării), şi are ^ drept consecinţă scăderea fertilităţii solului. D« este un proces invers celui de n i t r i-
   de ni vel are 1. (GEOGR.) a) Accident de teren într-o suprafaţă relativ plană. D. poate fi un accident pozitiv (ex. o movilă) sau un accident negativ (ex. un crov). b) Diferenţa de înălţime între două unităţi morfologice limitrofe. 2• (HIDROTEHN.) Modificare a nivelului suprafeţei libere a unei ape de suprafaţă sau a apei subterane. D. poate avea loc la rîuri şi fluvii, ca urmare a realizării unei construcţii hidrotehnice (ex. a unui baraj), iar la apele subterane prin pomparea apei din puţuri sau prin drenarea lor.
   Denjoy [dăjuâ ] Arnaud (n. 1884), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, membru corespondent al Academiei R.P.R. A publicat lucrări însemnate în domeniul analizei matematice, în special în teoria funcţiilor de variabilă reală. A introdus în matematici integrala care-i poartă numele.
   Dennis [denis/, Eugéne (1904—1961), militant al mişcării muncitoreşti din S.U.A.
              E. Dennis
Membru al Partidului Comunist din S.U.A. din 1927. A fost ales membru al Comitetului Naţional al partidului în 1938. In 1946—1957 a fost secretar general al partidului, iar din 1959 pînă la sfîrşitul vieţii sale, preşedinte al Comitetului Naţional al P.C. din S.U.A. Pentru activitatea sa revoluţionară, Dennis a fost în repetate rînduri arestat şi întemniţat.
DENOMINALIZARE
58
DENSUŞIANU
   denominalizáre (FIN.), reducere a valorii nominale a semnului monetar (ex. de la 1 000 de unităţi monetare se reduce la o unitate monetară).
   denominativ (LINGV.), cuvînt derivat de la un substantiv sau de la un adjectiv (ex* verbul a lustrui este un denominativ de la substantivul lustru).
   Den Seao~pin (n. 1904), membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic şi secretar general al C.C. al Partidului Comunist Chinez (din 1956). Membru al P.C. Chinez din 1924. în 1945 a fost ales membru al C.C., iar în 1955 şi al Biroului Politic al C.C. al P.C. Chinez.
   densigramă (FIZ.), diagramă cu ajutorul căreia se pot transforma valori ale densităţilor dintr-un sistem de unităţi de măsură în altul.
   densimetríe (FIZ.), ansamblu al metodelor de măsurare a densităţilor unor corpuri, în special a lichidelor, cu ajutorul aparatelor de tipul areo-m e t r e 1 o r.
   densimétru (FIZ.), areome-ţru cu greutate constantă, care indică direct densitatea lichidului. Este format dintr-un plutitor cilindric de sticlă care are la partea de jos mercur cu alice de plumb, iar în sus se continuă printr-un cilindru de sticlă gradat. Introdus într-un lichid, densimetrul se scufundă cu atît mai mult cu cît densitatea lichidului este mai mică.
   densitate 1. (FIZ.) Mărime fizică definită prin raportul dintre masa şi volumul unui corp. Reprezintă numeric masa unităţii de volum şi se exprimă de obicei în grame pe centimetru cub sau în kilograme pe metru cub. D. se schimbă în raport cu temperatura, cu presiunea, cu starea de agregare sau cu structura internă. Ea este caracteristică unei substanţe date numai în condiţii fixate prin convenţie ca „nor-male“ (ex., la gaze, sub presiunea de 760 mm coloană de mercur şi la temperatura de 0CC). Sin. masa specifică. —D. aparentă (medie sau globală) , raportul dintre masa şi volumul delimitat de suprafaţa exterioară la un corp găunos,
neomogen sau poros (ex. d.a. a Pămîntului este 5,5 g/cm?).
 —  D. reală, raportul dintre masa unui corp şi volumul pe care l-ar ocupa efectiv dacă nu ar exista pori sau spaţii goale.
 —  D. relativă, număr egal cu raportul dintre masa unui corp omogen şi masa unui volum egal de material omogen luat ca referinţă. Dacă se ia ca unitate de masă masa unităţii de volum de apă distilată la + 4 °C şi la presiunea normală, atît densitatea cît şi d. r. se exprimă prin acelaşi număr. D. r. în raport cu apa a unui solid se măsoară, de ex., cu balanţa hidrostatică sau cu picnometrul. 2. (FIZ.) Densitate fotografică, mărime egală cu raportul dintre masa de argint redus şi aria suprafeţei unei emulsii fotografice. Densitatea fotograf că este direct proporţională cu opaalatea nega tivului fotografic. 3. (ELT.) Densitate de curent, cantitatea de sarcină electrică care trece în unitatea de timp prin unitatea de arie a unei suprafeţe perpendiculare pe direcţia de curgere a unui curent electric. Este un vector care are direcţia curentului şi acelaşi sens cu sensul de curgere a unei sarcini pozitive. D. de c. se foloseşte şi la descrierea altor fenomene de curgere sau de transport (de ex. în hidrodinamică). 4. (AGR.) Masa în kilograme a unei cantităţi de cereale raportată la numărul corespunzător de hectolitri. 5. (MILIT.) Raportul dintre cantitatea forţelor şi a mijloacelor de luptă şi lărgimea în km a frontului pe care acţionează acestea. Cînd se referă la
 o unitate sau la o mare unitate tactică de arme întrunite se numeşte d. tactică, iar cînd se referă la un eşalon operativ (armată, front) se numeşte d. operativă. — D. de foc, numărul de proiectile, mine etc. trase pe o unitate de suprafaţă (ex. un ha) a unui obiectiv şi într-un timp determinat, în scopul obţinerii unui anumit efect (neutralizare, nimicire, distrugere etc.). 6. (GEOGR.) Densitatea populaţiei, raportul dintre numărul de locuitori şi suprafaţa unui teritoriu. Densitatea medie a populaţiei globului este de 22,5 loc./km2 (1962).
 ------------------—----:---------
 D. p. pe continente este foarte diferită. în Europa densitatea medie a populaţiei este de 58 loc./km?(1962), în Asia de 38,5 lo^/km2 (1962), în Africa de 8,Fioc./km2 (1962), în America de Nord de 11 loc./km2 (1961), în America de          Sud     ae
 8 loc./km2 (1961), în Oceania şi Australia de 1,7 loc./km2 (1962). în cadrul continentelor se pot distinge      regiuni   cu
 densităţi mari de populaţie, uneori peste 1 000 loc./km2 (de ex. delta fluviului Siţzean din R.P. Chineză, ţinutul Adi-verno din insula Java, delta Gangelui, Silezia superioară etc.), regiuni cu densităţi foarte mici, de mai puţin de
 1 loc./km2 (de ex. Groenlanda), şi regiuni nelocuite (Antarctica şi unele insule). D. p.   nu
 poate caracteriza    gradul    de
 dezvoltare a unei ţări. Ea constituie una dintre condiţiile vieţii materiale a societăţii, deoarece de creşterea şi desimea populaţiei depinde, într-o anumită măsură, accelerarea sau încetinirea ritmului dezvoltării sociale. După cum a demonstrat materialismul istoric, d. p. nu este însă un factor determinant al dezvoltării sociale, deoarece ea nu poate explica trecerea societăţii omeneşti de la o anumită formaţiune social-economică la alta. Factorul determinant al transformării societăţii este schimbarea modului de producţie. V. şi p o p u 1 a ţ i e.
   Densusianu, Ovid (1873— 1938), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet romín. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Romíné, membru al Societăţii de texte vechi franceze şi al Societăţii de lingvistică din Paris. A întemeiat, în cadrul Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti, Societatea filologică (1907) şi Institutul de filologie şi folclor (1921). A întemeiat şi a condus revistele „Viaţa nouă“ (1905 — 1925) şi „Grai şi suflet** (1923—1938). A studiat fenomenele de limbă în strînsă legătură cu folclorul şi cu etnografia. Este creatorul şcolii lingvistice de la Bucureşti. A publicat numeroase lucrări, printre care: „Istoria limbii romíné" (2 voi., 1901 — 1938), prima mare operă
 DECORAŢII ALE REPUBLICII POPULARE ROM ÎN E. Ordine: /. Medalia de aur-Secera şi ciocanul. 2. Ordinul Steaua Republicii Populare Romíné clasa l. 3, Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne clasa a Ili-a. 4. Ordinul 23 August clasa Í. 5. Ordinul 23 August clasa a Ill-a. 6. Ordinul Apărarea Patriei clasa I. -7. Ordinul Apărarea. Patriei clasa a Ifl-a. 8. Ordinul Pentru seroicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat clasa I. 9. Ordinul Pentru seroicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat clasa a Ili-a. W. Ordinul Muncii clasa Í. //. Ordinul Meritul militar clasa I. 12. Ordinul în serviciul Patriei socialiste clasa I. 13. Ordinul Mamă eroină. 14. Ordinul Gloria maternă clasa I-
DECORAŢII ALE REPUBLICII POPULARE ROM ÎN E. Medalii: /. Medalia jubiliară 40 de ani dela înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia. 2. Medalia Eliberarea de sub jugul fascist, 3. Medalia,în cinstea încheierii colectivizării agriculturii. 4. Medalia Virtutea ostăşească clasa Í. 5. Medalia A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor. 6. Medalia 50 de ani de la răscoala ţăranilor din 1907. 7. Medalia Muncii. 8. Medalia Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii de stal. 9. Medalia Meritul militar clasa I. 10. Medalia In serviciul Patriei socialiste. 11. Medalia De strajă patriei. 12. Medalia A 5-a aniversare a Republicii Populare Romíné. 13. Medalia 10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Romíné. 14. Medalia Pentru paza contra incendiilor. 15. Medalia Maternităţii clasa Í
DENSUŞ
 59
DENTITÍE
de sinteză consacrată originii şi evoluţiei limbii romíné (pînă în sec. al XVI-lea inclusiv), „Graiul din Ţara Haţegului** (1915), „Viaţa păstorească în
O. Densusianu
poezia noastră populară4* (2 voi., 1922—1923), „Literatura romînă modernă** (3 voi., 1929— 1933); în colaborare cu L-A. Candrea a publicat „Dicţionarul etimologic al limbii romíné: Elementele latine** (de la a la putea, 1907—1914), iar cu I.-A. Candrea şi Th. Spe-rantia „Graiul nostru**, culegere de texte dialectale romîneşti (2 voi., 1906—1907). Studiile sale se remarcă prin bogăţia documentării, claritatea
expunerii, prin grija pentru obiectivitatea ştiinţifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepţiei n e o-gramatice căreia i-a fost ataşat. în domeniul literaturii, Densusianu este unul dintre promotorii curentului simbolist în Romînia.
  Densuş, comună în raionul Haţeg, regiunea Hunedoara, importantă prin biserica construită, la sfîrşitul sec. al
XIII-lea   şi începutul sec. al
XIV-lea,   din piatră provenită de la monumentele romane din Ulpia Traiana. Clădirea, de plan central, aminteşte de monumentele cu mult mai vechi din arhitectura creştină. Păstrează urme de pictură din sec. XV.
  Densuşianu, Áron (1837— 1900), istoric literar şi filolog romín. A fost profesor de literatură la Universitatea din Iaşi. Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziţii naţionaliste. Lucrările sale literare sînt lipsite de valoare artistică. D* s-a numărat printre detractorii Iui Eminescu.
  Densuşianu, Nicolaie (1846-1911), istoric romín din Transilvania. A fost membru corespondent al Academiei Romíné. D. a căutat să stabilească rolul so-cial-politic al ro-mînilor în Transilvania în evul mediu, subliniind însemnătatea luptei lor pentru libertate. Nicolaie Densuşianu a căzut însă în unele exagerări, negînd influenţa slavilor în dezvoltarea societăţii şi a culturii romîneşti. Op. pr.: „Revo-luţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria, 1784 -1785“ (1884),
„Documente privitoare la istoria romînilor** (6 voi., în colecţia Hur-muzaki, 1887 — 1897), „Dacia preistorică** (1913).
   dentâlă (LlNGV.), consoană a cărei articulare are loc în regiunea dinţilor, prin apropierea vîrfului limbii de incisivii superiori (de ex., în limba romînă, t şi d) sau de cei inferiori (s şi z).
   dentícul (ARH1T.), element decorativ în formă de dinte.
                                                           Denticuli
Se foloseşte, de regulă, în compoziţia cornişei, aşezîn-du-se în şir, unul după altul, la intervale egale cu jumătate din lăţimea lor.
   dentíná (H1ST.), ţesut osos modificat, lipsit de celule, care formează masa principală a dintelui. Este constituită din substanţe minerale în proporţie de 70% şi acoperită de email şi ciment. Sin. ivoriu2.
   dentiţie (ZOOL., FlZlOL.), totalitatea dinţilor, consideraţi ca număr, formă, mărime, structură şi funcţiune. D. poate fi: a) izodontâ, cînd toţi dinţii care o alcătuiesc sînt identici; este caracteristică animalelor care înghit prada vie fără nici o prelucrare (ex. delfinul, reptilele etc.),* b) heterodontc?, cînd dinţii sînt diferiţi ca formă şi funcţiune; este caracteristică majorităţii mamiferelor şi diferită de la un grup de animale la altul, în funcţie de regimul de hrană (ex, d. de rozător, d. de carnivor, d. de erbivor etc.). La om d, se dezvoltă în două perioade: prima d. (den-tiţia de lapte), care apare între vîrsta de 6 luni şi 3 ani, şi a doua d. (dentiţia definitivă), care apare începind de la vîrsta de 6—7 ani. Dinţii de lapte sînt în număr de 20, iar cei definitivi 32. Ultimele măsele, măselele de minte, apar către 20-25 de ani, uneori mai tîrziu sau de loc.
 DENUDATIE
 60
 DEPARAZITARE
Dentiţia la mamifere
                       la delfin; 2 — la carnivore (tigru); 3 — la rozătoare (castor); 4 — Ia rumegătoare / — tipul izodont; 2-4 — tipul heterodont
(bou)
   denudâţie (GEOGR.), proces complex de nivelare a reliefului sub acţiunea agenţilor externi (apă, vînt, gheţari etc.) prin dezagregarea, alterarea şi erodarea rocilor şi îndepărtarea materialelor rezultate, care apoi se acumulează în regiunile mai cobo-rîte. Procesele de d. acţionează antagonist faţă de mişcările de ridicare a scoarţei. Prin restricţie, termenul de d. desemnează numai procesul de îndepărtare, prin spălarea în suprafaţă, a materialelor provenite ain dezagregare şi din alterare.
   denunţâre (DR.) 1. Manifestare unilaterală de voinţă prin care o parte contractantă face să înceteze pentru viitor executarea unui contract. D. poate interveni numai dacă părţile au prevăzut posibilitatea ei, dacă contractul a fost încheiat fără termen sau în orice alte cazuri prevăzute de lege. 2. Denunţarea unui tratat internaţionaldeclaraţie prin care un stat îşi manifestă voinţa de a nu mai fi legat printr-un tratat la care a participat. în R.P.R., d. tratatelor internaţionale intră în atribuţiile Consiliului de Stat al Republicii Populare Romíné. Z* Denunţare calomnioasă, infracţiune care constă în a aduce unei persoane, printr-o plîngere sau printr-un denunţ adresat unui organ de stat, învinuirea, intenţionat mincinoasă, că ar fi săvîrşit o infracţiune, o contravenţie sau o abatere disciplinară, ori
în a folosi probe mincinoase împotriva unei persoane învinuite.
   denutriţie (MED.), scădere importantă în greutate, datorită tulburărilor profunde ale metabolismului organismului, cînd dezasimilaţia depăşeşte asi-milaţia. Se întîlneşte în cancerul avansat, în unele, boli cronice (tuberculoză), în majoritatea bolilor febrile grave etc.
   Denver [dénva], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Colorado, întemeiat în 1858 de către căutătorii de aur. Populaţia: 493 890 locuitori (1960). Nod de căi de comunicaţie. Important centru industrial şi comercial. Mari întreprinderi pentru conservarea cărnii, de pielărie, de construcţii de maşini (utilaj minier, avioane) şi pentru prelucrarea cauciucului. Centru universitar. în apropiere se află exploatări de aur şi de metale neferoase. Centru turistic.
   deontologie (gr. deon> deon~ tos „ceea ce se cade, datorie** şi logos „ştiinţă**; MED.), ansamblul normelor de conduită şi al obligaţiilor medicului faţă de bolnavii pe care-i îngrijeşte, faţă de colegii săi şi faţă de societate.
   deosebire (FILOZ.), noţiune care reflectă începutul dezvoltării unei contradicţii interne. Prin dezvoltarea ulterioară a contradicţiei, d. se transformă în o p o z i ţ i e. D. este opusă identităţii şi se află în unitate dialectică
cu aceasta. D. a fost analizată mai întîi de Aristotel şi ulterior de Hegel. Materialismul istoric a-rată că unele contradicţii sociale secundare ale capitalismului, o dată cu rezolvarea revoluţionară a contradicţiei fundamentale a acestuia (dintre proletariat şi burghezie), capătă caracter de d. (ex. d. dintre munca fizică şi cea intelectuală, d. dintre oraş şi sat). Idealismul şi metafizica (ex. B. Croce) încearcă să substituie contradicţiei deosebirea, în scopul negării antagonismelor sociale.
   depanare (TEHN.), reparare a unui defect (a unei pane) la un sistem tehnic (vehicul, aparat, instalaţie sau instrument). D. se face de obicei pe loc, atlică acolo unde se găseşte sistemul tehnic în momentul în care se produce defectarea, prin înlocuirea pieselor defectate sau prin repararea lor.
   deparafinâre (CHIM.), operaţie de îndepărtare a hidrocarburilor parafinice solide din produsele petroliere sau din distilatele parafinoase obţinute din gudronul de semicocsifi-care, în vederea obţinerii parafinei, a unor uleiuri sau a motorinei de calitate superioară cu punct de congelare scăzut. D. se poate face prin răcirea şi filtrarea parafinei cristalizate sau prin tratare cu diverşi solvenţi (ex. propánul lichid, amestecurile benzen-acetonă, benzen-metiletilcetonă etc.), din care, prin răcire, precipită parafină.— Deparafinarea ţevilor, îndepărtarea depunerilor de parafine solide de pe ţevile de extracţie ale sondelor petroliere (depuneri care au ca efect o micşorare a secţiunii ţevilor şi deci o scădere a productivităţii zilnice), precum şi de pe conducte, de pe rezervoare etc.
   deparazitare 1. (med., MED. VET.) Operaţia de distrugere a paraziţilor vegetali şi animali (insecte, viermi, ciuperci, mucegaiuri etc.) cu aju-
departament
61
deplasare
 torul unor substanţe chimice (D.D.T., gamexan, acid cian-hidric, bioxid de sulf), prin metode fizice (cu ajutorul temperaturii ridicate) şi prin metode biologice (folosirea duşmanilor naturali ai paraziţilor). 2. (TELEC.) Deparazitare radio-electrică, înlăturare totală sau parţială a perturbaţiilor pe care anumite instalaţii tehnice (în care se produc scîntei electrice sau se generează oscilaţii radioelectrice) le provoacă în funcţionarea radioreceptoarelor. Se poate efectua prin ecra-narea sursei de paraziţi, prin folosirea filtrelor electrice etc.
   departament (DR.) 1. (In R.P.R.) Subdiviziune a unui minister condusă de un adjunct al ministrului şi subordonată acestuia. Unele d. sînt subordonate direct Consiliului de Miniştri. 2. (în unele state burgheze) a) Minister (ex. D, de Stat în S.U.A.). Unitate administrativ-teritorială în unele ţări (ex. în Franţa).
   depánátoáre (IND. TEXT.), maşină de lucru folosită pentru trecerea firelor de la un mod de înfăşurare la altul, mai corespunzător prelucrării ulterioare (ex. vîrtelniţa deapănă în sculuri firul de pe ţevi şi de pe bobine; maşina de bobinat înfăşoară pe bobine, cilindrice sau conice, firul de pe ţevi şi sculuri etc.).
   depămişător (MAŞ. AGR.), maşină destinată desfacerii pă~ nuşilor (frunzelor) de pe ştiuleţii de porumb.
 D. pot fi montate şi pe maşinile de recoltat porumb şi, în acest caz, constituie un suban-samblu al acestora. Organele principale de lucru sînt una sau mai multe perechi de val-ţuri înclinate, cu suprafaţa striată sau cu asperităţi, care se rotesc în sensuri contrare şi care apucă, trag şi rup pănuşile ştiuleţilor de porumb.
   depáráre (IND.
 PIEL.), operaţie din cursul procesului de tăbăcire prin care se îndepărtează părul de pe pieile tratate în prealabil cu var şi sulfură de sodiu. Sin. depilare.
 5*
  Depărăţeanu, Alexandru (1834—1865), poet şi dramaturg romín. A scris mai ales poezif erotice („Doruri şi amoruri", 1861), dar şi satire sociale în spiritul unei ideologii patriotice şi umanitariste. "Drama în versuri „Grigore Vodă4* (1864) conţine idei democratice, dar este inegală ca valoare artistică, avînd o construcţie cu totul haotică, neverosimilă. A scris, de asemenea, comedia-vodevil, mai puţin cunoscută, „Don Giulică sau Pantofii miraculoşi**. D. a folosit excesiv neologismul de origine franceză, italiană şi spaniolă.
  depărtător (MED.), instrument metalic de diferite forme şi dimensiuni, folosit pentru depărtarea ţesuturilor într-o plagă operatorie.
  depersonalizare (MED.), simptom care apare la unii bolnavi mintali şi care se manifestă prin dispariţia conştiinţei propriei persoane sau prin senzaţia de pierdere a unei părţi a corpului.
  depigmentâre (MED.), de-colorare a pielii ca urmare a diminuării cantitative a pigmentului melanic în diferite structuri anatomice (piele, fire de păr etc.).
  depilare (lat. de „fără“ şi pilus ,,păr“) 1. (MED., MED. VET.) Metodă terapeutică de înlăturare a părului cu ajutorul unor pensete speciale, al substanţelor depilatoare sau al unor
agenţi fizici (ex. raze Roentgen). Este utilizată, printre altele, în tratamentul dermato-micozelor capului. Sin. epilare. 2. (IND. PIEL.) V. depărare.
  depistâre(MED., MED. VET.), acţiune de descoperire a focarului unei boli, a cazurilor de boală, a surselor sau a transmi-ţătorilor de boală. în ţara noastră se duce o acţiune continuă şi sistematică pentru depistarea din timp în rîndurile populaţiei a cazurilor de tuberculoză, de cancer etc.
  deplanare (lat. de „fără** şi planus „neted, egal“; REZ. MAT.), curbare a unei secţiuni iniţial plane a unui corp elastic oarecare, prin deformare sub acţiunea sarcinilor exterioare, fără respectarea ipotezei secţiuni: or plane. Fenomenul se produce la grinzile cu pereţi subţiri supuse la răsucire (torsiune) împiedicată.
  deplasament (NAV.), greutatea volumului de apă dezlocuit de o navă. Exprimă valoarea forţei de împingere hidrostatică. D. variază în raport cu starea de încărcare şi este egal cu greutatea corespunzătoare a navei. Cele mai importante d. sînt: d. cu nava goală (d. gol) şi d. cu nava complet încărcată (d. maxim încărcat sau d. de plină încărcare). D. gel se măsoară în tone-greu-tate şi reprezintă greutatea navei complet terminate şi amenajate; a. maxim încărcat este corespunzător încărcăturii maxime a navei. V. şi d e a d-w e i g h t.
  deplasare, metoda generală a deplasărilor (REZ. MAT.), metodă folosită pentru calculul cadrelor static nedeterminate. Potrivit acestei metode, se înlocuieşte structura reală a cadrului prin sistemul de bază (v. bază, sistem de b.), intro-dueîndu-se legături suplimentare în dreptul nodurilor cadrului, astfel îneît cadrul să devină rigid. în general, sistemul de bază poate ii descompus în bare încastrate şi bare încastrate-ar-ticulate, pentru care se calculează deformaţiile (rotiri şi translaţii) şi momentele înco-voietoare în secţiunile de capăt. Cunoscînd sarcinile reale ale cadrului, precum şi rotirile şi translaţiile tuturor nodurilor sistemului de bază, se poate determina axa deformată reală a cadrului şi se pot calcula eforturile unitare în orice secţiune.
Depănuşător
DEPLASAREA SPRE ROŞU
 62
 DEPOZIT
   deplasarea spre roşu
 (ASTR.), fenomen optic, descoperit între anii 1925 şi 1929 de astronomii americani V. M. Sli-pher şi E.P. Hubble, de deplasare a liniilor spectrale din spectrul nebuloaselor situate în afara Galaxiei noastre (extra-galactice) în direcţia lungimilor de undă mai mari (spre roşu). D. spre r. este proporţională cu distanţa. încă nu se poate da un răspuns definitiv asupra cauzei acestui fenomen, deşi explicarea lui prin îndepărtarea galaxiilor între ele (efectul Doppler) are cei mai mulţi susţinători în momentul de faţă. Cea mai mare deplasare ce s-a putut măsura direct cu mijloace spectrografice corespunde unei viteze de îndepărtare de 138000 km/s. Pe baza d. spre r. a fost emisă teoria idealistă a „expansiunii universului", folosită la „fundamentarea" mitului creării lumii, teorie infirmată şj combătută ştiinţific de materialismul dialectic. Chiar dacă indică o extindere actuală a metagalaxiei, fenomenul d. spre r. nu poate fi generalizat la scara întregului univers.
   depolarizánt (FIZ., CHIM.), element sau combinaţie chimică care împiedică polariza-ţ i a electrozilor în pile electrice sau în celule de electroliză. După starea de agregare, de-polarizanţii pot fi solizi (ex. oxid de cupru, bioxid de man-gan), lichizi (ex. acid azotic) sau gazoşi (ex. oxigenul din aer).
   depolarizáre (Fiz.f CHIM.) 1* Pierdere, parţială sau totală, a stării de polarizaţie a unui fascicul de lumină polarizată liniar în urma anumitor fenomene (ex. d* prin difuziune efectuată în anumite condiţii). 2. Operaţie prin care un corp sau un material, polarizate electric, sînt aduse în starea în care atît polarizaţia electrică cît şi inducţia electrică devin nule.
   depolimerizare, reacţie de ^ (CHIM.), reacţie prin care un polimer trece în polimeri cu greutăţi moleculare mai mici sau în monomeri. R. de d. se produc sub acţiunea căldurii, a luminii, a catalizatorilor, a radiaţiilor, a oxigenului etc., putînd fi inhibate (întîrziate) de stabilizatori. R. de d. duce
 adesea la degradarea polimerilor, din care cauză majoritatea acestora trebuie stabilizaţi.
    depozit1 (GEOL.) 1. Depozit continental, acumulare de materiale provenite din dezagregarea şi alterarea rocilor sau din acţiunea organismelor şi care sînt depuse pe suprafaţa continentelor. După condiţiile în care are loc depunerea lor, d. c. se împart în: d. c. lacustre (depuse în lacuri), jluviatile (depuse în apele curgătoare), glaciare (depuse de gheţari), eoliene (depuse sub acţiunea vîntului) etc. Turba, loessul, pietrişurile şi nisipurile din terase, travertinul etc. sînt d. c. Unele dintre acestea se exploatează ca substanţe minerale utile (ex. turba, travertinul etc.), iar altele fiindcă conţin astfel de substanţe (ex. minerale grele, hidroxizi de aluminiu şi Fier etc.). — D. deluvialt acumulare de materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor, transportate sub acţiunea apei de şiroire şi a gravitaţiei şi depuse pe versanţii culmilor sau la baza pantelor. D. deluviale sînt reprezentate prin argile, nisipuri, grohotişuri etc. şi se caracterizează printr-o slabă rotunjire şi sortare a fragmentelor (ex. grohotişurile de pe versantul vestic al muntelui Piatra Craiului). — D. eluviaU acumulare de materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor şi rămase pe locul de formare. Formate din elemente colţuroase de dimensiuni foarte variabile, d. e. sînt reprezentate prin laterite, pă-mînturi roşii (terra rossa), soluri etc. şi conţin uneori substanţe minerale utile (ex. minereuri de fier, de aluminiu etc.).
 —    D. eoliant acumulare de materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor, care sînt transportate şi depuse sub acţiunea vîntului (ex. nisipurile de dune şi loessul din Cîmpia Romînă, Podişul Moldovenesc etc.). In R.P.R. se duce o acţiune continuă pentru stabilizarea d. e. în mişcare (ex. dunele). Aceasta se realizează în special prin plantarea unor perdele forestiere (ex. în sud-vestul Olteniei). — D. jluviatil, acumulare de materiale provenite din dezagregarea şi alterarea rocilor şi de-
 puse prin acţiunea apelor curgătoare. D.J. este format din pietrişuri rotunjite, nisipuri şi argile caracterizate în mod obişnuit printr-o dispoziţie neparalelă (mcrucişată) a stratelor. Conţine lîneori acumulări de minerale utile (ex. minerale grele). Pietrişurile şi nisipurile din d. f. sînt exploatate ca materiale de construcţie (ex. pietrişurile de Ia Colentina). — D. fluviogîa~ dar, acumulare de materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor sub acţiunea gheţarilor şi care sînt transportate şi depuse de apele curgătoare formate prin topirea gheţarilor. D. j. este alcătuit din pietrişuri slab rotunjite şi din nisipuri cu granule colţuroase, slab sortate şi caracterizate printr-o stratificare oblică, de tip torenţial. — D. glaciar, acumulare de roci provenită din transportarea şi depunerea lor de către gheţari (ex. mo-rene, blocuri eratice etc.). în R.P.R., d. g. se întîlnesc în munţii Retezat, Parîng, Făgăraş Rodna etc. — £). lacustru, acumulare de materiale aduse de apele curgătoare şi depuse în lacuri. D. I. este format din pietrişuri, nisipuri şi argile şi conţine uneori resturi de plante şi chiar strate de cărbuni (ex. cărbunii din bazinul Căpeni-Baraolt, reg. Braşov). — D. loessoidy acumulare de roci neconsolidate, cu caractere asemănătoare loessului şi care aparţin unor tipuri genetice diferite: proluviale, deluviale, aluviale-proluviale etc. D. L sînt foarte răspîndite în ţara noastră în toată Cîmpia Romînă şi în Podişul Moldovenesc, constituind o sursă inepuizabilă de materie primă pentru fabricarea cărămizilor. — D. proluvial, acumulare de materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor şi care sînt transportate şi depuse sub acţiunea torenţilor. La gura torenţilor, d. p. sînt formate din bolovă-nişuri, pietrişuri şi nisipuri, iar în cîmpiile din vecinătatea munţilor şi a dealurilor ele constau, în cea mai mare parte, din argile nisipoase şi nisipuri, în R.P.R., J. p. se întîlnesc frecvent în special în depresiunile din regiunile muntoase (ex. în Depresiunea Bîrsei, în
 DEPOZIT
 63
 DEPRESIUNEA BIRSEI
 bazinul Petroşeni, bazinul Co-măneşti ş.a.). 2. Depozit marín, acumulare de materiale provenite din fragmente de roci, din resturi de organisme şi din substanţe dizolvate în apa mărilor şi depuse pe fundul bazinelor marine. După locul şi condiţiile de formare, J. m. pot fi: neritice, formate la adîn-cimi pînă la 200 m, batiale, formate la adîncimi cuprinse între 200 şi 1 000 (după unii cercetători 2 500) m, şi abisale, formate la adîncimi mai mari de 1 000 (2 500) m. Depozitele marine reprezintă cea mai mare parte a depozitelor sedimentare cunoscute (ex. conglomeratele, gresiile, marnele, calcarele etc.). In d. m. este localizată masa principală a zăcămintelor de petrol, gaze, sare, cărbuni etc. 3. Depozit epicontinentaU acumulare de materiale care provin din dezagregarea şi alterarea rocilor sau din acţiunea organismelor şi care s-au depus pe fundul unor mări de mică adîncime (numite epicontinentale). D. c. sînt formate din pietrişuri, nisipuri, argile, calcare, cretă, diatomite, cărbuni de pămînt etc. în R.P.R. ele au o largă răspîndire în Podişul Moldovenesc, sudul Dobrogii, bazinul Transilvaniei, Cîmpia Romînă etc.
4. Depozit sedimentar, acumulare de materiale provenite din dezagregarea şi alterarea rocilor sau din acţiunea organismelor şi care se depun pe fundul unui bazin acvatic sau pe suprafaţa uscatului. D. 5. au o mare răspîndire; ele cuprind zăcăminte de petrol, gaze, cărbuni, sare, gips, bauxită, minereuri de fier şi man-gan, turbă, argile, nisipuri, calcare, dolomité ş.a.
   depozit2 1. (DR.) Contract prin care o persoană (numită deponent) încredinţează un lucru mişcător altei persoane (numită depozitar), care se obligă, cu titlu gratuit, dacă nu s-a convenit plată, să păstreze lucrul şi să-l restituie. — Z). necesar, contract de depozit pe care o persoană îl încheie fiind constrînsă de împrejurări excepţionale (ex. incendiu, cutremur, naufragiu, război), spre a pune la adăpost bunul ce face obiectul depozitului. 2. (FIN.)
 Depozit bancar, sume sau obiecte depuse la bancă spre păstrare. Pentru depozitul bănesc, băncile plătesc, de regulă, dobînzi, iar pentru cele în obiecte încasează
 o taxă. 3. (Bl BL.) Depozit legal, fond de cărţi constituit din exemplarele pe care tipografiile sau editurile sînt obligate prin lege să le trimită marilor biblioteci publice din ţară.
   depoziţie (DR.), declaraţie a unui martor, în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală, cu privire la fapte pe care le-a văzut, auzit sau săvîrşit şi care pot lămuri pricina. Sin. mărturie. V. şi audiere.
   depreciere monetară (FIN.) v. devalorizare*
   de presant (MINE), reactiv folosit la separarea minereurilor prin procedeul flotaţiei, avînd rolul de a forma la suprafaţa granulelor de minereu învelişuri hidrofilé, cu scopul de a împiedica flotaţia acestora.
   depresâre (MAŞ.), operaţie de demontare a două piese îmbinate forţat, cu ajutorul unei prese mecanice sau hidraulice.
   depresiune1 1. (GEOGRAFIE) Formă complexă de relief, de dimensiuni variabile, situată la un nivel mai coborît decît formele de relief care o încadrează. După origine, d. pot fi: tec-tonice, formate în urma unei prăbuşiri sau scufundări lente, locale a scoarţei terestre (ex. depresiunile: Bîrsei, Petroşeni, Caransebeş-Mehadia); de baraj vulcanic, formate în urma apariţiei la suprafaţă a unor edificii vulcanice, care izolează, între ele şi relieful înalt învecinat, o porţiune joasă de teren (ex. depresiunile: Giur-geului, Ciucurilor, Maramu-reşxilui); de eroziune, rezultate în urma acţiunii distructive a agenţilor externi, în special a apelor curgătoare, în condiţiile unei alternanţe de roci dure şi moi (ex. depresiunile: Cîm-pulung Moldovenesc, Slănic, Jijiei). După poziţia lor faţă de principalele forme de relief, se deosebesc: d. intramontane, cuprinse între culmile unui lanţ muntos (depresiunile: Dor-nelor, Haţeg, Petroşeni); d. submontane, situate la contactul unui lanţ muntos cu formele de relief învecinate (ex. depresiunile subcarpatice Soveja,
Vrancea, Horezu); d. intradelu-roase (sau intracolinare), cuprinse între culmile unui sistem de dealuri (depresiunile Vidra, Dumitreşti). D« pot fi situate în limitele continentelor sau în bazinele oceanice. D. oceanice apar fie pe platforma continentală, în care caz nu au adîncimi prea mari, fie pe fundul unui bazin oceanic sau marin. în cazul cînd sînt foarte adînci, poartă denumirea de gropi, Jose sau ulucuri abisale (ex. groapa Marianelor, groapa Fiii-pinelor din Oceanul Pacific). 2. (ASTR.) Depresiunea orizontuluiunghiul cu cáré se coboară orizontul din cauza ridicării
A  
h  
   
                                        Depresiunea (D) a orizontului din punctul de observaţie A de înălţime h de Ia suprafaţa Pămîntului
observatorului deasupra nivelului mării. 3. (FIZ.) a) Presiune atmosferică inferioară valorii normale a presiunii mediului ambiant (într-o anumită zonă a spaţiului, într-un recipient etc.). b) Diferenţa dintre o presiune de referinţă (de obicei cea atmosferică) şi presiunea unui fluid, cînd aceasta din urmă e mai mică decît presiunea de referinţă.
   depresiune2 (EC. POL.; în capitalism), fază a ciclului economic.
   Depresiunea Birsei, depresiune intramontană, de origine tectonică. Este cuprinsă în zona de curbură a Carpaţilor Orientali şi formată din trei compartimente: Zărneşti-Baraolt, Şesul Frumos şi Tîrgu-Secuiesc. Din punct de vedere morfologic este o cîmpie de acumulare aluvio-proluvială, slab fragmentată, în care apar cîteva dealuri, resturi ale reliefului anterior prăbuşirii. Zona centrală este joasă, mlăştinoasă. Spre munte, d. este mărginită de un şir de dealuri. Climă răcoroasă, cu puternice inversiuni de temperatură iarna (la Bod s-a înregistrat, în 1942,
 DEPRESIUNEA CIUCURILOR
 64
 DEPRESIUNE PSIHICĂ
Depresiunea Ciucurilor
cea mai scăzută temperatură de pe teritoriul ţării: — 38,5°C). D. B. este străbătută de Olt, care primeşte aici cîţiva afluenţi (Rîul Negru, Bîrsa, Bara-oltul). Soluri fertile, favorabile agriculturii (se cultivă în special cartofi şi plante tehnice).
   Depresiunea Ciucurilor, depresiune intramontană în Carpaţii Orientali, de origine tectono-vulcanică. Este cuprinsă între munţii Harghita, Puciosul, Ciucului şi Hăşmaş. Prin pragurile de Ia Racu şi de Ia Jigo-din e împărţită în trei compartimente. Relief de cîmpie înaltă, iar în est relief colinar. Este străbătută de cursul superior al Oltului. Climă răcoroasă, cu inversiuni de temperatură iarna. Exploatări forestiere şi de material de construcţie.
   Depresiunea Cîmpulung* Muscel, depresiune subcarpatică, de origine tectono-erozivă. Este situată la poalele munţilor Iezer, între valea Dîmboviţei şi valea Bratiei, mărginită la sud de culmea subcarpatică Măţău-Ciocanul. Este străbătută de la nord spre sud de rîuri paralele (Bughea, Rîul Tîrgu-lui, Argeşel), care au format compartimente secundare ale depresiunii. Climă blîndă. Pomicultură.
   Depresiunea Giurgeului, depresiune tectono-vulcanică în Carpaţii Orientali. Este cuprinsă între munţii Gurghiului, Hăşmaş şi Giurgeului. Partea nordică e mai înaltă, deluroasă, iar partea sudică are aspect de cîmpie cu
unele zone mlăştinoase. Climă răcoroasă, cu inversiuni de temperatură iarna. E străbătută de cursul superior al Mureşului. Se cultivă în special cartofi, in şi plante furajere.
  Depresiunea Haţeg^Pui, depresiune intramontană, de origine tectonică. Este cuprinsă între munţii Retezat, Poiana Ruscă şi Sebeş. Dealurile Dumbrava, Ploştina şi Poieni o împart în două subunităţi: d. Haţeg, la vest, cu relief de şes aluvionar, mărginită de dealuri, drenată de Rîul Mare (cu multe meandre în zona centrală), şi d. Pui, cu o întinsă zonă pie-montană, străbătută de numeroase rîuri paralele, colectate de Strei. Culturi cerealiere, pomicultură şi creşterea animalelor.
     Depresiunea Jijiei, regiunea nord-estică a Podişului Moldovenesc, cuprinsă între Podişul Sucevei, Podişul Bîrladu-lui şi valea Prutului. Reprezintă o cîmpie de eroziune, cu dealuri joase, avînd culmi do-moale, despărţite de văi largi cu fundul plat. Rezistenţa slabă a rocilor a favorizat o eroziune ^intensă. Sînt frecvente alunecările de teren, mai ales pe ver-sanţii abrupţi ai văilor. Climă continentală, cu precipitaţii puţine. Rîurile care o străbat (Başeul, Jijia cu Bahluiul şi afluenţii lor) au creşteri puternice în timpul ploilor şi al topirii zăpezilor; în perioadele secetoase scad foarte mult şi chiar seacă. Soluri fertile (cernoziomuri levigate). Importantă regiune cerealieră şi pomicolă.
     Depresiunea Maramureşului, depresiune intramontană tectono-vulcanică în Carpaţii Orientali. Este cuprinsă între munţii Oaş, Gutîi, Ţibleş, Rod-nei, Maramureşului şi Carpaţii din U.R.S.S. Relief deluros, cü' altitudini medii de 600 — 700 m. Climă umedă, răcoroasă. D. M. este străbătută de Tisa şi de afluenţii săi (Vişeu, Iza cu Mara etc.). Păduri de fag şi de conifere. Exploatări forestiere şi miniere. Izvoare minerale.
     depresiune psihică (MED.), stare patologică care se manifestă prin tristeţe şi descurajare. în psihoza maniaco-depre-sivă, stările de d. p. alternează cu cele de supraexcitaţie.
Depresiunea Cîmpulung-Musce 1
DEPRESOR
 65
 DEREŞ
   depresór, nerv ^ (ANAT., F1Z10L.), nerv senzitiv ale cărui terminaţii, situate în pereţii unor vase (ex. sinus carotidian), sînt sensibile la variaţiile presiunii sanguine. Excitarea lor determină în mod reflex scăderea tensiunii arteriale.
   Depretis, Agostino (1813— 1887), om politic italian, de mai multe ori ministru şi prim-ministru. Şi-a început cariera politică alături de Mazzini şi de Garibaldi, dar a devenit mai tîrziu slujitor al intereselor imperialismului italian. A participat activ la crearea Triplei Alianţe (1882).
   Deprez [döpré], Marcel (1843—1918), fizician şi elec-trotehnician francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. împreună cu D’Ar-sonval a construit galvanome-trul cu cadru mobil. în 1881 a dovedit posibilitatea transmisiunii energiei electromagnetice la distanţă fără pierderi mari, iar în j 882 a construit, în Germania, prima linie experimentală de transmisiune de energie electromagnetică în curent continuu, la tensiunea de
1 500—2 000 V, avînd lungimea de 57 km (între Miesbach şi München). Ulterior a construit, în Franţa, mai multe linii de transport de energie electrică la tensiune înaltă.
   deprindere (PSIH.), modalitate de acţiune consolidată prin exerciţiu şi executată cu uşurinţă, avînd uneori aspecte automatizate, dar fără pierderea controlului conştient (ex. d. de a merge, de a citi, de a scrie, de a lucra la o maşină, d. sportive etc.). Formarea unei d. necesită iniţial un efort voluntar deosebit, însă, o dată cu stă-pînirea d. respective, încordarea în executarea acţiunii slăbeşte. Gradul de însuşire a unei d. pe baza exerciţiului poate fi constatat prin indicatori obiectivi (creşterea productivităţii muncii, scăderea timpului necesar pentru îndeplinirea acţiunii, diminuarea numărului greşelilor). Mecanismul neurofiziologic corespunzător formării unei d. este elaborarea unui stereotip dina-m i c, datorită căruia anumite operaţii integrate în acţiunea complexă atrag după sine alte
operaţii, ceea ce duce la o economisire a energiei nervoase cheltuite.
   depside (CHIM.), combinaţii organice formate din două sau mai multe molecule de acizi fenolici, legate între ele prin legături esţerice, care au proprietăţi asemănătoare cu cele ale materiilor tanante.
   depunere cărbunoasă (TEHN.) v. calamină.
   depunere de piatră (TEHN.) v. crustă.
   depurativ (lat. de „din" şi purus „curat"; MED., FARM.), agent sau medicament care curăţă umorile organismului, favo-rizînd eliminarea toxinelor şi a produşilor rezultaţi din dezasimilare (ex. purgativele, diureticele etc.).
   deputât (lat. deputatus „trimis, delegat"), persoană aleasă într-un organ legislativ sau în alt organ reprezentativ al puterii de stat. în R.P.R., d. în Marea Adunare Naţională şi în sfaturile populare sînt aleşi, prin vot universal, egal, direct şi secret, ca reprezentanţi ai oamenilor muncii. Poate fi ales ca d. orice cetăţean care a împlinit vîrsta de 23 de ani, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, religie, grad de cultură, profesiune sau de durata domicilierii şi care este înscris în listele electorale. A-ceasta demonstrează largul democratism al orînduirii de stat socialiste, atragerea pe scară largă a oamenilor muncii în conducerea statului. în 1961, în Marea Adunare Naţională au fost aleşi 465 de deputaţi, iar în sfaturile populare 140 925. D. participă activ la îndeplinirea sarcinilor organului puterii din care face parte şi menţine o legătură strînsă şi permanentă cu alegătorii săi, fiind obligat să le prezinte dări de seamă periodice şi să discute cu ei, iniţiind şi stimulînd acţiuni de interes obştesc. Alegătorii au dreptul de a revoca pe deputatul care nu justifică încrederea ce i-a fost acordată. în ţările capitaliste, numai camera inferioară a parlamentului este alcătuită din d. Prin lupta lor perseverentă, oamenii muncii din unele ţări capitaliste reuşesc să-şi trimită reprezentanţii lor în parlament, dar, din cauza
sistemului electoral antidemocratic, numărul acestora este redus faţă de forţa electorală a partidelor democrate, şi în primul rînd a celor comuniste şi muncitoreşti.
   Derain [dori/, André (1880— 1954), pictor şi grafician francez, elev al lui E. Camere. Prieten al pictorilor Vlaminck şi Matisse, D. a devenit protagonist al fovismului, detaşîndu-se însă prin respectarea mai riguroasă a formelor şi prin utilizarea mai armonioasă a culorii („Collioure", 1905; „Un colţ din Hyde Park"; „Baigneuses", 1907). După ce a studiat rînd pe rînd arta neagră, pictura primitivilor sienezi, pictura impresionistă, D. a abordat, în a doua perioadă de creaţie, o viziune mai realistă, originală prin soliditatea construcţiei formelor şi prin exuberanţa culorii („Salinele din Martigues", 1913; „Modelul", 1922 etc.). S-a remarcat ca ilustrator al cărţilor lui Hesiod („Munci şi zile", 1929) şi Rabelais („Pan-tagruel", 1944).
   derapâre (TRANSP.), alunecare transversală, sub acţiunea forţei centrifuge, a unui vehicul care circulă cu viteză mare într-o curbă. Pentru combaterea d., calea se supraînalţă în curbe, iar îmbrăcămintea drumului se execută cu o suprafaţă mai rugoasa. Se numeşte şi derapaj.
   deratizâre (fr. de „fără" şi rat „şoarece"), distrugere a rozătoarelor dăunătoare (şoareci, şobolani etc.). Se execută prin otrăvire sau gazare cu diverse substanţe toxice, numite dera~ tizante (antu, warfarină, cloro-picrină, acid cianhidric, bioxid de sulf), ori prin culturi micro-biene.
   derbi (SPORT) 1. Cursă clasică a cailor de rasă, de trei ani, care are loc anual. Primul derbi s-a disputat în anul 1780. 2* (Prin extensiune) Denumire dată unei întreceri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.) de o mare importanţă şi prestigiu.
   Derby [dâ:bij, oraş în Marea Britanie, în centrul Angliei. 132 300 loc. (1961). Nod feroviar. Industrie constructoare de maşini şi industrie uşoară.
   dâreş (ZOOTEHN.; despre culoarea unui animal), care are
 DÉRI
66
DÉR IVÓ METRU
părul alcătuit din fire albe, negre şi roşii, amestecate în proporţii diferite.
   Déri, Miksa (1854-1938),
 inginer electrotehnician ungur, autor al mai multor invenţii, dintre care mai importante sînt: transformatorul e-lectric cu miez feromagnetic închis, realizat împreună cu
 O. Bláthy şi K. Zipernowszky (1885), şi motorul electric monofazat cu repulsie şi cu două sisteme de perii, numit motorul Déri (1904).
   derivare (lat. de „de Ia“ şi rivus „rîu“; LINGV.), procedeu de formare a unui cuvînt nou, pe baza unui cuvînt existent în limbă, cu ajutorul a f i x e 1 o r sau prin suprimarea acestora.
 —  D. progresivă, termen folosit pentru a denumi formarea cuvintelor noi prin adăugarea a-fixelor. — D. regresivă, procedeu de formare a unor cuvinte noi de la un cuvînt existent în limbă prin suprimarea unui afix. în romîneşte, acest ultim procedeu e des folosit în formarea abstractelor verbale (ex. greş de la a greşit schimb de la a schimba). — D. improprie, trecerea unui cuvînt de la o parte de vorbire la alta (ex. substantivarea adverbului bine: binele, un mare bine). — D. sinonimică, procedeu prin care un cuvînt capătă sensul figurat al altui cuvînt cu care este aproximativ sinonim sau asemănător în înţelesul propriu (ex. m~am ars, m-am fript, m-am prăjit etc.) sau care îi ia locul într-o expresie (ex. a face cuiva zile amare, fripte, grele, negre etc.).
   derivat 1. (CHIM.) a) Produs sau substanţă obţinută prin prelucrarea unei materii prime de bază (ex. benzina este un d. al ţiţeiului), b) Combinaţie chimică obţinută prin înlocuirea unuia sau mai multor atomi dintr-o combinaţie dată cu alţi atomi sau grupe de atomi, păstrîndu-se însă structura de bază primitivă a combinaţiilor principale din care provine. Astfel, derivaţii azoici formează o grupă de substanţe în care se păstrează gruparea azo; derivaţii aromatici sînt combinaţii diferite ale benzenului etc. 2. (LINGV.) Cuvînt format prin derivare (ex. substantivul mărime este un d. al adjectivului mare).
    derivâtă (în punctul x0; MAT.), limită, presupusă ca existentă, către care tinde raportul dintre creşterea unei funcţii şi creşterea variabilei
        y'*y                   n/S  
1?\*        ilSiy      
            Ax j       
            1          
           0           X X+âK*      
Semnificaţia geometrică  a derivate 
             /'(*) = tga            
independente cînd aceasta din urmă tinde spre zero:
   y' = f'{x) = lim ~ =
              Ax ->-o
= limfoîn
As-*0        Ax
care f(xo) e valoarea pe care o ia o funcţie continuă f(x) pentru valoarea xq a variabilei, iar Ax e creşterea variabilei independente. Din punct de vedere geometric, d* unei funcţii y = f (x) într-un punct x = xo e coeficientul unghiular al tangentei la curba y = f(x) în punctul x = xo.
—  D. areolară, noţiune importantă din teoria funcţiilor de variabilă complexă, introdusă în ştiinţă de matematicianul romín D. Pompeiu. D. a. are numeroase aplicaţii în analiza matematică, la a căror punere în valoare au adus o însemnată contribuţie în special matematicienii romîni. Printre primii care au dezvoltat teoria d. a. a fost matematicianul romín N. Teodorescu.
   derivaţie 1,(TEHN.) Legătură secundară între două puncte ale unui curs de apă, ale unei conducte de fluid sau electrice, ale unei căi de comunicaţie etc. 2. (HIDROŢEHN.) Construcţie hidrotehnică destinată să transporte apa captată (derivată) dintr-un rîu ori dintr-un pîrîu la punctul de folosinţă. Există canale de d., tunele şi conducte de d. V. şi a d u c ţ i e.
   derivă 1. (AV.) a) Unghiul măsurat în plan orizontal dintre direcţia axei longitudinale a unei aeronave şi direcţia de deplasare a acesteia sub acţiu-
 nea vîntului lateral. — Viteză de d., componenta vitezei curentului de aer după axa normală pe planul longitudinal al avionului. b) Partea fixă a ampe-najului vertical al unui avion. 2. (NAV.) a) Unghiul dintre direcţia axei longitudinale a unei nave şi direcţia de deplasare a acesteia sub acţiunea ^vîntului (d. de vînt) sau a unui curent marin (d. de curent). b) Distanţa, măsurată în mile marine, dintre poziţia reală a navei (determinată cu mijloace astronomice sau electronice) şi poziţia stabilită prin calcul. 3. (GEOGR.) Deriva gheţurilor, deplasare a cîmpuri-lor de gheaţă plutitoare în Arctica şi Antarctica sub influenţa vîntului şi a curenţilor marini. Ca urmare a influenţei mişcării de rotaţie a Pămîntului, direcţia de deplasare a gheţii deviază cu cca. 30° faţă de direcţia vîntului, spre dreapta în Arctica şi spre stînga în Antarctica. în bazinul arctic, direcţia generală a d,‘£ste dinspre ţărmul de nord-est al Asiei spre regiunea polului şi apoi spre Marea Groenlandei. D. cîmpurilor de gheaţă a fost folosită de diferite expediţii ştiinţifice pentru efectuarea de observaţii şi cercetări în regiunile centrale ale Arcticii. Astfel, vasul norvegian „Fram“, construit special în acest scop, a străbătut, blocat de gheţuri, Oceanul îngheţat (1893—1896), ajungînd pînă la 85°56* lat. N. în 1937, U.R.S.S.
  a organizat o expediţie de cercetare instalată pe gheţurile în
  d. După război, această acţiune a fost continuată, U.R.S.S. şi S.U.A. organizînd o serie de staţiuni in d., pentru efectuarea de observaţii meteorologice, o-ceanografice şi geofizice. în ultimii ani, în cercetarea Arcticii se întrebuinţează tot mai mult staţiuni radiometeorologice automate, instalate pe gheţuri în d. Se numeşte şi drift. 4. (MILIT.; în ochirea indirectă) Unghiul orizontal format de direcţia ţevii unei piese de artilerie îndreptate spre obiectiv (planul de tragere) cu direcţia piesă-punct de ochire (planul de ochire).
    derivométru (AV.), aparat pentru măsurarea derivei unei aeronave.
 QERIVOR
67
DERVIŞ
  derivór (NAV.), placă metalică sau de lemn, prinsă de chila unei ambarcaţii cu vele, cu scopul de a împiedica deplasarea laterală a ambarcaţiei şi de a-i micşora mişcarea de ruliu. D. poate fi fix sau mobil (d. escamotabil) şi are şi rolul de lest.
  Derjavin, Gavrila Romano-vici (1743—1816), poet rus, reprezentant al clasicismului tîrziu şi precursor al lui A.S. Puşkin. A satirizat moravurile de la curte („Feliţa**, 1783), a înfierat nedreptăţile sociale şi parazitismul nobilimii („Demnitarul"). Poezia lui Derjavin se remarcă prin umanismul şi caracterul ei popular, în limba romînă a fost tradusă în 1830, djs C. Stamati, oda „Dumnezeu**.
  Derkovits [dgrcovici], Gyula (1894—1934), pictor şi grafician ungur. în primele sale lucrări se resimt unele influenţe ale expresionismului german. Tematica principală a creaţiei lui D. o constituie lupta revoluţionară a poporului, şi în special a proletariatului maghiar (afişul purtat de demonstranţi la 21 martie 1919; „Pentru pîine“, 1930 ;„Execuţia“; ciclul de gravuri „1514“, 1933). Tablourile „Constructorii de poduri** (1932), „Meşterul de corăbii**, „Ţesători** şi „Mama** (1934) ilustrează aspecte din viaţa grea a oamenilor muncii. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin patru stampe.
  dermatină (IND. PIEL.), înlocuitor al pielii folosit în industria încălţămintei şi la fabricarea articolelor de marochi-nărie. D. se obţine prin aglomerarea, cu ajutorul unui liant, a fibrelor de piele naturală rezultate din măcinarea unor deşeuri de piei tăbăcite mineral sau vegetal.
  dermatită (MED.) v. der* mită.
  dermatof iţie (gr. derma, der~ matos „piele** şi phyton „plantă**), boală de piele provocată de ciuperci parazite microscopice, localizate în pielea capului, în ţesutul subcutanat şi la rădăcina părului.
  dermatologie (gr. derma, dermatos „piele * şi logos „cuvînt, ştiinţă**; MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu anatomia
şi fiziologia pielii, precum şi cu studiul bolilor de piele. Date de d. se întîlnesc încă în cărţile lui Hipocrat. Ea s-a constituit ca ştiinţă în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea. Datorită descoperirilor din domeniul fizio-patologiei din sec. al XX-lea, dermatologia a făcut progrese importante.
   dermatom (gr. derma „piele** şi tome „tăiere**; MED.) 1. Zonă delimitată a pielii, corespunzind ramificaţiilor senzitive ale unui nerv rahidian. 2. Instrument chirurgical cu ajutorul căruia se pot tăia fragmente foarte subţiri de piele în vederea transplantării lor.
   dermatomicoză (gr. derma, dermatos „piele** şi mykes ♦♦ciupercă**; MED.), boală a pielii şi a anexelor ei (păr, unghii), provocată de ciuperci microscopice din genurile Microspo-rum, Trichophyton, Epidermo-phyton etc. Se manifestă prin apariţia unor plăci roşietice care se descuamează prin pustule, urmate de căderea temporară sau definitivă a părului. Răs-pîndită în trecut la copii, d« este astăzi întîlnită din ce în ce mai rar în ţara noastră, datorită ridicării nivelului igienic şi sanitar al populaţiei.
   dermatovener olo gi e (MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor de piele şi al bolilor venerice.
   dermatoză (gr. derma dermatos „piele**; MED.), denumire generală dată bolilor de piele.
—  D. profesionala, nume dat unor boli de piele care se datoresc contactului repetat cu diferite substanţe (benzol, brom, vopsele etc.) în procesul muncii.
   dermatozoonoză (gr. derma dermatos „piele** şi zoon „animal**; MED.), nume dat bolilor de piele produse de paraziţi din clasa arahnidelor (ex. sca-bia).
   dér mă (gr. derma „piele**; H1ST.), pătura profundă a pielii la animalele vertebrate, aşezată sub epidermă. în d* se găsesc vase de sînge, terminaţii nervoase, corpusculi tactili, fibre musculare, grăsime ş.a.
   dermită (MED.), inflamaţie a pielii determinată de diferiţi agenţi: infecţioşi (microbi, virusuri), chimici (unele medi-
camente), fizicj (căldură, frig) şi mecanici (cioburi de sticlă etc.). D. infantilă se datoreşţe nerespectării regulilor de igienă. Sin. dermatită.
   dermo grafism (gr. derma „piele** şi graphein „a scrie**; MED.), roşeaţă intensă, de lungă durată, a pielii, apărută în urma unei excitaţii mecanice uşoare (apăsare cu unghia, cu un creion). Se întîlneşte în meningită, isterie, hipertiroidism etc.
   dermotróp (MICROBIOL.; despre unele bacterii), care se fixează electiv la nivelul tegumentelor şi mucoaselor.
   Derna, comună în raionul Marghita, regiunea Crişana. 4 790 loc. (1964). Exploatări de lignit şi de asfalt.
   derog áré (DR.), excepţie de la dispoziţiile unei legi ori ale unui alt act normativ, ale unui statut sau ale unei convenţii. D. se poate face printr-un act normativ de acelaşi grad sau de grad superior, ori printr-un alt statut sau altă convenţie.
   derulór (IND. LEMN.), ma-şi nă-unealtă pentru debitarea buştenilor în foi de furnir, la
                                                         Derulor
care mişcarea principală este efectuată de buştean, care este rotit în jurul axei sale în faţa uneltei (un cuţit de oţel cu lungimea egală cu cea a buşteanului). Cuţitul este aşezat cu muchia tăietoare paralelă cu axa de rotaţie a buşteanului şi înaintează automat, progresiv, în buştean, detaşînd de pe acesta o foaie continuă de furnir de grosime egală cu mărimea deplasării cuţitului la o rotaţie.
   derviş (în arabă derviş „cerşetor, sărac**), călugăr musulman rătăcitor care trăieşte din daniile credincioşilor. Dervişii respectă cu stricteţe ritualul şi sînt propovăduitori fanatici ai normelor religioase ale Coranului*
DESAIX                                               68                                            DESCARTES
---------------------------------------------------- ------ — -------•— ------------------------------------
   Desaix [dözé7, Louis (1768— 1800), general francez, participant la campania lui Napoleon Bonaparte în Egipt. S-a remarcat în bătălia de la Marengo (1800), unde a şi murit.
   De Sanctis, Francesco (1817 —1883), gînditor şi critic literar italian. Exilat pentru participare la revoluţia din 1848 de la Neapole, a fost, după înfăptuirea unităţii Italiei, exponentul democraţiei moderate şi a promovat, în problemele educaţiei, o politică şcolară liberală. Reînnoitor al criticii literare italiene, în „Eseuri cri-tice“ (1866) şi „Noi eseuri critice** (1872), dar mai ales în principala sa lucrare, „istoria literaturii italiene** (1870— 1871), D. S. susţine metoda realismului în artă, dovedi ndu-se un spirit umanist, admirator al ştiinţei şi adversar al romantismului reacţionar şi al clericalismului.
   desânt (MILIT.) 1. Trupe destinate a fi debarcate sau paraşutate pe teritoriul ocupat de inamic, în scopul îndeplinirii unei misiuni de luptă După compunere şi după scopul acţiunilor de luptă, d* poate fi: tactic, operativ şi strategic, iar după mijloacele de transport: aerian, maritim sau combinat. 2. Trupe de infanterie transportate pe tancuri în timpul luptei.
   De Santis, Giuseppe (n. 1917), regizor de filme şi scenarist italian, reprezentant al neorealismului. In filmele sale, cu un puternic conţinut dramatic („Nu e pace sub măslini**, 1950; „Roma,preIe 11“, 1952; „Anna Zaccheo**, 1953; „Oameni şi lupi“, 1957), D. S. a dezvăluit cu mult curaj aspecte ale conflictelor sociale din Italia contemporană.
   Desar gues [dezárg], Gérard (1593 — 1662), matematician şi inginer francez. A pus bazele geometriei descriptive şi proiective. Lui Desargues îi aparţine una dintre teoremele fundamentale ale geometriei proiective privitoare la conice, denumită de el involuţia a şase puncte.
   descalificâre (SPORT), excludere dintr-un concurs a unui sportiv sau a unei echipe care a săvîrşit o abatere gravă de la regulament.
   Descartes [decárt/, René (1596-1650), filozof şi^ savant francez, unul dintre întemeietorii filozofiei epocii moderne. D. a fost un exponent
R. Descartes
ideologic al burgheziei franceze în ascensiune; în filozofia lui şi-au găsit expresia teoretică nevoile devenite actuale ale dezvoltării ştiinţei moderne, care se năştea în luptă cu scolastica medievală Totodată, concepţia despre lume a lui D. oglindeşte insuficienta dezvoltare a burgheziei, tendinţa ei de a ajunge la un compromis politic şi ideologic cu nobilimea şi cu biserica. Ca şi
F.  Bacon, D* a subliniat însemnătatea practică a filozofiei, contribuţia ei la sporirea dominaţiei omului asupra naturii. Trăsătura fundamentală a filozofiei lui D, o constituie concepţia dualistă despre existenţa a două substanţe independente una de alta: substanţa materială, cu atributul întinderii, şi substanţa spirituală, cu atributul gîndirii. în filozofia sa, D. porneşte de la „îndoiala metodică** asupra tuturor cunoştinţelor, asupra datelor simţurilor şi chiar asupra existenţei lumii şi acceptă ca unic fapt sigur, care trebuie să constituie, după el, temeiul filozofiei şi al ştiinţei, vestita teză: „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist** (Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum). Formula lui D. are un caracter . idealist, deoarece consideră ca adevăr fundamental, de la care trebuie să pornească întreaga filozofie, existenţa certă a gîndirii şi nu existenţa realităţii obiective. Această teză a influenţat idealismul de mai tîrziu. îndo-
iala sa a avut însă o semnificaţie progresistă, ascuţişul ei fiind îndreptat împotriva dogmatismului scolastic. D. a fost un reprezentant de seamă al r a-ţionalismului în filozofia modernă. Pentru el, criteriul adevărului se află în raţiunea însăşi, în evidenţa noţiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoaştere el a pus deducţia, care trebuie să pornească de la adevăruri clare şi distincte, cunoscute nemijlocit de raţiune. D. a recunoscut totuşi şi valoarea cunoaşterii experimentale. Cu tot caracterul său unilateral, raţionalismul lui D. a avut, în condiţiile sec. al
 XVII-lea, un rol progresist, constituind o expresie a luptei împotriva misticismului medieval. Dar D. a lăsat loc în acelaşi timp şi religiei. El a subordonat cele două substanţe, materială şi spirituală, unei a treia, principiului suprem, lui dumnezeu, iar ideea de dumnezeu a considerat-o ca o idee înnâs~ cut/u. D. a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea matematicii, fizicii, biologiei şi a altor ştiinţe. El a pus bazele geometriei analitice prin iniţierea ţnetodei sistemelor de coordonate, numite ulterior carteziene, făcînd posibilă aplicarea algebrei şi analizei la studiul geometriei, ceea ce a constituit o adevărată revoluţie în matematică. A introdus, printre primii, noţiunea de mărime variabilă şi aceea de funcţie, a descoperit legea refracţiei luminii, a formulat legea conservării cantităţii de mişcare şi a emis, primul, ideea de reflex în fiziologie. Fizica lui D. a avut un caracter materialist-mecanicist; el a explicat toate fenomenele naturii prin materia în mişcare, aceasta din urmă fiind concepută numai ca deplasare în spaţiu. Prin teoria sa despre apariţia şi dezvoltarea sistemului solar, Descartes a introdus, pentru prima oară în epoca modernă, punctul de vedere al dezvoltării în cosmologie. în opoziţie cu concepţiile vitaliste şi finaliste ale scolasticilor, D. a extins concepţia sa materialist-mecanicistă şi asupra vieţii organice. Pentru el animalele sînt automate neînsufleţite, omul singur fiind înzes-
DESCAVES
 69
DESCĂRCĂTOR ELECTRIC
  trat cu suflet, existent independent de corp. Prin latura materialistă a gîndirii sale, ca şi prin orientarea antiscolastică a raţionalismului său, D. a contribuit în mare măsură la progresul ştiinţei şi al filozofiei. Fizica materialistă a lui D. a constituit unul dintre izvoarele teoretice ale materialismului francez din sec. al XVIII-lea. Op. pr.: „Discurs asupra metodei" (1637), Geometria" (1637), „Dioptrica* (1637), „Meditaţii metafizice" (1641), „Principiile filozofiei** (1644).
—   (MAT.) Foliul lui £)., curbă
plană cubică, avînd ecuaţia *3 + yz — 3axy=0. Admite ca asimptotă dreapta x-\-y—a— 0, paralelă cu a doua bisectoare. Are importanţă practică în unele probleme de mecanică, de nomografie etc.
   Descaves [decâv], Lucien (1861 — 1949), scriitor francez. Romanele sale „Cazarma, mizeriile săbiei** (1887) şi „Subofiţerii** (1889) satirizează, de pe poziţii naturaliste, armata burgheză. Pentru atitudinea sa antimilitaristă, Descaves a fost dat în judecată. în „Coloana** (1902) şi „Philemon** (1913) a evocat cu simpatie lupta eroică a comunarzilor.
   descărcare electrică (Fiz.), trecerea curentului electric printr-un dielectric sub acţiunea unui cîmp electric exterior. D.
e.  se produce atunci cînd, în urma unui proces fizic specific, conductivitatea electrică a dielectricului a fost considerabil sporită. Procesele micro-fizice care condiţionează o d, e«, precum şi ansamblul fenomenelor exterioare care o însoţesc, sînt diferite la gaze (sau la vapori), la solide şi ia lichide izo-lante. D. e. prezintă importanţă practică pentru electropre-lucrare, la funcţionarea tuburi-
lor electronice etc. — D. e. în gaze, descărcarea electrică produsă atunci cînd gazele sau vaporii devin conducători de electricitate. Producerea d. e. în g. este condiţionată de prezenţa sarcinilor electrice libere (electroni, ioni pozitivi, ioni negativi) în masa gazului, adică de ionizarea lui prealabilă, naturală sau artificială, de mişcarea lor prin gaz şi de dispariţia lor. D. e. în g. sînt însoţite de efecte luminoase, acustice, termice, magnetice etc. Există trei tipuri fundamentale de descărcare electrică într-un gaz: obscură, luminescentă şi în arc. Din punctul de vedere al proceselor care contribuie la menţinerea d. e. în g., se deosebesc descărcări autonome, neautonome şi semiautonome, — D. e. autonomă (sau independentă), descărcare electrică printr-un gaz care are loc fără a fi nevoie de un agent de ionizare extern, ionizarea fiind produsă pfin ciocniri datorite accelerării particulelor încărcate sub acţiunea cîmpului electric aplicat. Descărcarea se întreţine de la sine, datorită unor procese elementare care au loc în gaz şi la electrozi. — D. e. în arc, descărcare electrică autonomă, caracterizată prin prezenţa fenomenelor luminoase şi termice puternice, dielectricul fiind străbătut de curent electric intens. D. e. în a. este întreţinută de numărul mare de electroni produşi de catod prin emisiune termoelectronică sau autoelec-tronică. — D. e. în avalanşe, descărcare electrică printr-un gaz susţinută de dezvoltarea avalanşelor electronice. Mecanismul avalanşelor electronice este următorul: în drumul său spre anod, fiecare electron ionizează
 o  parte din moleculele de gaz întîlnite; noii electroni puşi în libertate se îndreaptă de asemenea spre anod şi, la rîndul lor, prin ciocniri ionizante cu moleculele gazului produc noi ioni şi electroni ş.a.m.d. în felul acesta, numărul de electroni care se deplasează spre anod se măreşte pe măsură ce creşte distanţa de la catod.
 —  D. e. în coroană v. corona, efect c. — D. e. in scînteie, descărcare electrică autonomă, discontinuă,
de durată foarte scurtă şi de mare luminozitate, care are loc la presiuni relativ înalte, în timpul descărcării, sarcina electrică se scurge printr-un canal îngust şi ramificat. Serveşte la măsurarea tensiunilor înalte. — D. e. luminescentă, descărcare electrică autonomă, caracterizată prin prezenţa fenomenelor luminoase specifice. Are loc la presiuni de ordinul a IO-1 — IO"2 mm coloană de mercur şi la tensiuni electrice între catod şi anod de ordinul sutelor de volţi. Purtătorii de sarcini electrice sînt formaţi atît în volumul gazului (ionizarea atomilor prin ciocniri electronice) cît şi la catod (emisiunea electrică datorită bombardamentului ionilor pozitivi, al fotonilor, al atomilor metastabili şi al atomilor neutri rapizi). — D. e. neautonomă, descărcare electrică în care purtătorii de sarcină electrică sînt formaţi în volumul gazului (prin procesul de ionizare) sau la catod (prin efectul fotoelec-tric), exclusiv prin acţiunea unui agent ionizant extern (radiaţii radioactive, raze X, raze ultraviolete etc.); înlăturînd acest agent, descărcarea încetează. — D. e. obscură, descărcare electrică neautonomă, lipsită total de efecte luminoase, energia cîştigată de electroni în cîmpul electric dintre catod şi anod fiind insuficientă pentru excitarea moleculelor gazului. —Z). e.semiautonomă (sau Tov)n~ send), descărcare electrică la care purtătorii de sarcini electrice sînt produşi atît de agentul ionizant exterior cît şi prin cele două procese Townsend (procesul care constă în ionizarea moleculelor gazului de către electronii acceleraţi în cîmpul electric dintre catod şi anod şi procesul în care ionizarea moleculelor gazului e produsă de electronii emişi de catod în urma bombardamentului cu ionii pozitivi), înlăturindu-se agentul ionizátor extern, descărcarea încetează.
  descărcător electric (ELT,), aparat de protecţie a instalaţiilor electrice contra supratensiunilor, constituit dintr-un eclator şi un dispozitiv de stingere a arcului electric după anihilarea undei de tensiune.
 DESCĂTUŞAREA
70
DESCRIPTIVISM
 Dispozitivul de stingere este necesar, deoarece la apariţia unei supratensiuni între electrozii eclatorului se amorsează un arc electric, care are drept efect reducerea tensiunii la borne într-un timp de ordinul fracţiunilor de microsecunde.
Descărcător electric
 Se construiesc mai multe tipuri de d.e.: cu rezistenţă variabilă de carborundum electrotehnic, tubulare, cu suflaj magnetic şi cu descărcări în gaze rarefiate. Sin. parafulger.
   „Descătuşarea", organ ilegal al Ajutorului roşu din Romînia, apărut la Bucureşti în perioada mai 1931—mai 1935. A mobilizat masele de oameni ai muncii pentru ajutorarea luptătorilor revoluţionari şi a demascat regimul de teroare din închisorile burghezo-moşiereşti.
   des căzii t (MAT.), primul termen al unei scăderi, din care se scade al doilea termen, numit scâzâtor.
   Deschamps[deşâ]t Eustache (c. 1340—c. 1407), poet francez. In poemele sale a atacat pe ocupanţii englezi din războiul de 100 de ani şi pe feudalii francezi, străini de interesele naţionale, şi a glorificat patriotismul maselor populare, ale căror suferinţe le-a înţeles („Suferinţele sărmanului popor"). Dintre poemele sale alegorice, cel mai cunoscut este
 „Oglinda căsniciei", în care satirizează căsătoria şi viaţa de familie întemeiate pe normele morale feudale. A scris şi un tratat de poetică (1392).
   deschidere 1. (LINGVISTICĂ) Lărgime a canalului főtt a t o r în timpul articulării unui sunet. 2* (FIZ.) Mărimea maximă a unui unghi plan sau solid, a distanţei sau a unei arii, care caracterizează extensiunea transversală a unui gol sau a unei treceri pentru corpuri, lumină, radiaţii corpuscu-lare sau electromagnetice etc, V. şi a p e r t u r ă. 3. (CONSTR.) Distanţa, măsurată pe orizontală, dintre planurile mediane a două reazeme consecutive ale unui element de construcţie (grindă, arc, cadru). Distanţa dintre axele aparatelor de reazem aşezate la extrem mităţile unei grinzi principale de pod constituie d» podului.
 —  D. liberă, distanţa, măsurată pe orizontală, dintre feţele interioare a două reazeme consecutive ale unui element de construcţie (ex. distanţa dintre feţele interioare ale zidurilor opuse pe care se reazemă grinzile unui planşeu la o clădire). Sin. lumină.     4. (GEOLOGIE)
 Deschidere geologică, loc în care apar la suprafaţa pămîntului rocile sau mineralele dm scoarţa terestră. în d. g.t specialiştii au posibilitatea să observe şi să descrie caracterele rocilor, să culeagă probe şi resturi organice, să măsoare direcţia şi înclinarea stratelor. Se deosebesc d. g. naturale, formate sub acţiunea agenţilor externi, şi d. g. artificiale, executate de oameni. Sin. aflo-riment. 5* (MINE) Lucrări de deschidere, ansamblul lucrărilor executate pentru pătrunderea de la suprafaţa terenului pînă la un zăcămînt exploatabil, crearea reţelei subterane de transport, asigurarea aera-j u 1 u i şi punerea în evidenţă a caracteristicilor zăcămîntului în vederea stabilirii părţilor de zăcămînt care pot fi puse în exploatare la un moment dat.
   descindere locală (DR.) v. cercetare locală.
   descintrâre (CONSTR.), operaţie de coborîre, lentă şi progresivă, a reazemelor unui c i n-t r u care a servit la construirea
  unui arc sau a unei bolţi (din zidărie sau din beton), ori de ridicare a bolţii sau a arcului de pe cintru. Se efectuează, după întărirea betonului sau a mortarului de zidărie, pentru a se încărca progresiv arcul sau bolta cu sarcina permanentă, precum şi pentru demonta-Ş^rea cintrului. D. se execută cu dispozitive de descintrâre, aşezate sub fiecare reazem al cintrului.
    Descîntecele din Merse* burg, numele a două formule magice germane în vers alitera-tiv, datînd din epoca gentilică, transcrise în sec. al X-lea în dialectul turingian al vechii limbi germane şi descoperite în mănăstirea din Merseburg (districtul Halle din R.D.G.). Constituie singura mărturie scrisă privitoare la mitologia vechilor germani.
    descleiére (IND. TEXT.), îndepărtare, cu ajutorul acizilor, bazelor sau enzimelor, a substanţelor folosite la încleierea urzelilor. Sin. dezancolare.
    descompunere (CHIM.), reacţie chimică în urma căreia o substanţă constituită din molecule cu structură mai complicată trece în una sau mai multe substanţe constituite din molecule mai simple. D. este reacţia inversă combină-r i i (ex. d. carbonatului de calciu în oxid de calciu şi bioxid de carbon).
    descriére (UT.) 1. Procedeu literar care constă în înfăţişai ea artistică succesivă a trăsăturilor şi proprietăţilor ce definesc obiectul, fenomenul sau caracterul zugrăvit de scriitor. 2. Fragment dintr-o operă literară în care, pentru realizarea atmosferei, scriitorul înfăţişează un interior, un peisaj etc. (ex. d. Bărăganului din „Pseudo-cynegeticos" de Al. Odobescu).
    descriptivism, direcţie lingvistică americană, care reprezintă o varietate cu trăsături proprii a structuralismului. Este vorba, în esenţă, de fuziunea concepţiei b e-haviorismului cu metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal şi fiziologic şi mai ales aşa cum se prezintă ele astăzi, excluzîndu-se cercetarea dez-
DESCRIPŢIE
 71
DESFĂŞURATĂ
   voltării lor istorice. D. s-a născut din studierea limbilor indiene ale Americii, la baza lui stîrid lucrările lui Franz B o a s. Creatorul d* este L. B 1 o o m f i e 1 d.
   descripţie (LOG.), procedeu de simbolizare prin care individualul este redat din punct de vedere logic. Prin d. s-a inaugurat un domeniu nou al logicii» neexplorat de logica clasică.
   descuamâre (lat. de „fără" şi squama „solz"; MED.), proces de detaşare a stratului superficial al epidermei. Datorită dimensiunilor foarte mici ale fragmentelor detaşate, d., deşi continuă, este invizibilă în condiţii fiziologice normale; ea devine vizibilă în condiţiile expunerii prelungite a pielii la radiaţiile solare, ca şi în condiţii patologice, în unele boli de piele (pitiriazis, ihtioză, psoriazis) sau în unele boli contagioase (scarlatină), din cauza mărimii fragmentelor de piele detaşate.
   desecare 1. (HIDROTEHN.) Măsură de îmbunătăţiri funciare care constă în eliminarea excesului de apă de pe terenurile joase spre a putea fi valorificate în agricultură. Se realizează prin lucrări de asanare, de înălţare a terenurilor joase (colma-tare dirijată) şi de coborîre a nivelului apei freatice ( d r e-n a j). In ţara noastră se aplică în incintele îndiguite din lunca Dunării, în cîmpia vestică şi în unele lunci interioare, mărindu-se astfel suprafaţa arabilă a ţării şi îmbunătăţi n-du-se condiţiile sanitare locale.
2. (TEHN.) Operaţie de îndepărtare a apei din diferite materiale (în special din cărbuni).
   desén l.(ART. PLAST.) Arta de a reda obiectele cu ajutorul mijloacelor grafice (creion, conte, cărbune, cretă, peniţă, la-viu de tuş etc.). Desenul artistic (după natură, din memorie sau din imaginaţie, executat cu mîna liberă) poate fi o lucrare de sine stătătoare, iar ca studiu sau crochiu poate folosi la crearea unor lucrări de pictură, sculptură etc. D. reprezintă punctul de plecare al celorlalte tehnici grafice. Precizia şi expresivitatea d. constituie condiţia măiestriei rea-
liste în toate domeniile artelor plastice, iar studierea d. baza învăţămîntului artistic. D. a apărut din cele mai vechi timpuri, dezvoltîndu-se apoi în antichitate (pe papirus) şi în evul mediu (pe pergament), în Europa şi în Orient (China, India, Japonia, pe mătase şi pe hîrtie). In timpul Renaşterii a fost fundamentată ştiinţific metoda d. realist. Marii maeştri ai artelor plastice au fost în acelaşi timp şi mari maeştri ai desenului.
2.  (ARHIT.) Desen arhitectu~ ral, desen care redă concepţia funcţională şi de folosire a spaţiului, punînd în evidenţă elementele constructive, decorative şi artistice ale unei clădiri.
3.  Desen cartografic, specie a desenului care serveşte la întocmirea hărţilor. V. şi hartă.
4.  (TEHN.) Desen tehnic, reprezentare a obiectelor (piese, organe de maşini etc.)^ prin desen, în scopul fabricării sau construcţiei acestora, cu înscrierea dimensiunilor, folosind atît proiecţia orizontală cît şi proiecţia verticală (elevaţii, secţiuni, profiluri etc.) la o anumită scară de reprezentare. — D. de ansamblu, desen al unei construcţii, instalaţii sau maşini prin care se pun în evidenţă elementele componente ale acestora. In desenul de ansamblu
sînt indicate cotele de gabarit şi de montaj.
—D. de execuţie, desen al unei construcţii sau al unui sistem tehnic, respectiv numai al unei părţi a construcţiei sau a sistemului tehnic, întocmit la scară astfel încît să cuprindă în mod clar toate datele necesare execuţiei.
   desensibilizare (MED.), metodă de înlăturare a stării de alergie, fie prin administrare de doze progresiv crescînde din substanţa faţă de care organismul este sensibilizat (d. specifică), fie prin folosirea de medicamente cu acţiune anti-alergică: antihistaminice de sinteză, hiposulfit de sodiu, săruri de calciu etc. (d. nespecificâ).
   de sen sibilizat or foto grafic (FIZ.), substanţă chimică care se adaugă în soluţiile developatoare pentru a face emulsiile fotografice mai puţin sensibile
faţă de acţiunea luminii (ex. albastru de metilen) fără să modifice imaginea. D. f. uşurează developarea la lumină slabă.
  desesizáre (DR.) 1. încetarea învestirii unui organ de jurisdicţie cu soluţionarea unei pricini, în temeiul propriei ho-tărîri (ex. în caz de necompe-tenţă) sau a hotărîrii unui organ superior (ex. în caz de strămutare). 2* Efect al unei hota-rîri de a împiedica organul de jurisdicţie care a pronunţat-o să ia din nou în cercetare pricina şi să revină asupra soluţiei date.
  desetină, denumire dată în Moldova dijmei în sec.
XV—XVIII. însuma a zecea parte din anumite produse (d. de vin, de stupi, de varză etc.).
  desfácere (EC.; în socialism), procesul de vînzare a mărfurilor prin organizaţii comerciale. întreprinderile industriale desfac produsele în mod planificat, pe baza comenzilor şi contractelor economice încheiate cu beneficiarii. G.A.C. organizează d. produselor agricole atît sub forma achiziţiilor şi contractărilor către stat cît şi prin comerţul colectivist.
  desfácátór (IND. TEXT.), maşină de lucru, folosită în industria textilă pentru desfoierea
materialelor fibroase presate în baloturi sau încîlcite şi pentru curăţirea de impurităţi în vederea uşurării operaţiei de car-dare (ex. d. de baloturi la filatura de bumbac, lupul-bătător la filatura de lîna etc.).
   desfăşurâre (MILIT.), trecere a unei subunităţi, unităţi sau mari unităţi de la dispozitivul de marş la dispozitivul premergător de luptă sau la dispozitivul de luptă.
   desfăşurâtă (MAT.), loc geometric al centrelor de curbuxă (v. cerc de curbură)
Desfăcător
DESFĂŞURĂTOARE
 72
DESMOULINS
ale unei curbe date (desfăşurătoare). Tangentele d* sînt normale la curba dată. Sin. evolută.
   desfăşurătoâre (MAT.), curbă care admite ca desfăşu-
rată o curbă dată. Sin. etsolventă.
   desfundare (AGROTEHN.), lucrare a solului efectuată la adîncimea de 50—80 cm cu pluguri speciale sau cu unelte de mînă. Adîncimea lucrării variază în funcţie de natura solului, de cerinţele plantei şi de scopul urmărit. D. se execută înainte de plantarea viţei de vie, a puieţilor în pepinierele pomicole etc.
   deshidratáre 1. (CHIM.) Proces care constă în eliminarea apei dintr-un material sau din-tr-o combinaţie chimică. D. se face în scopul îndepărtării apei reţinute mecanic (ex. apa reţinută de diverse uleiuri sub formă de picături) şi a apei reţinute fizico-chimic (ex. apa reţinută de cărbuni prin ad-sorbţie). Metodele folosite pentru d.sînt încălzirea, congelarea, distilarea azeotropă, folosirea substanţelor adsorbante (sili-cagel, oxid de aluminiu etc.) sau a unor deshidratanţi (acid sulfuric, anhidridă fosforică etc.). D. se foloseşte şi pentru îndepărtarea apei de cristalizare (ex. prin d. sulfatului de cupru hidratat, CuS04 • 5H20, se obţine sulfatul de cupru anhidru, CuSO& ), precum şi pentru eliminarea apei din molecula unei combinaţii chimice cu formarea unui compus chimic nou (ex. prin d. catalitică a alcoolului etilic se obţine etilenă). Deshidratarea se aplică în industrie pentru obţinerea unor produse ca gipsul, soda calcinată, anhidridele, olefinele etc. 2. (MED.)^ Pierdere importantă a cantităţii de apă din organism, prin transpiraţie abundentă, vărsături repetate, scaune diareice etc. Se întîlneşte în special la copiii mici (sub un an) care suferă de boli ale aparatului
digestiv şi la bolnavii cu insuficienţa glandei corticosupra-renale.
   De Sica, Vittorio (n. 1902), actor şi regizor de film italian, reprezentant al neorealismului. Filmele sale, în care apare uneori şi ca actor, consacrate unor probleme sociale acute ale realităţii italiene contemporane, înfăţişează cu adînc umanism viaţa oamenilor simpli („Hoţii de biciclete'*, 1948; „Umberto D“, 1952; „Staţie terminus**, 1953; „Aurul Nea-polului**, 1954; „Acoperişul**,
1956).
   desiderata (BIBL.), termen latin însemnînd „lucruri dorite** şi care indică publicaţiile absente dintr-o bibliotecă, propuse de cititori pentru achiziţionare.
   desime (IND. TEXT.), numărul de fire de urzeală sau de bătătură cuprinse într-un centimetru de ţesătură.
   desinenţă (LINGV.), element morfologic (alcătuit dintr-un sunet sau un grup de sunete) care, adăugat la tema unui cuvînt, exprimă în flexiunea nominală cazul şi numărul (la adjectiv şi genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul şi, în unele limbi (ex. în latină), diateza. în case, de exemplu, desinenţa -e marchează numărul plural sau cazul genitiv-dativ singular al substantivului casai în citeai, desinenţa -i marchează persoana a 2-a singular; în lat. laudatur, desinenţa -/«r marchează persoana a 3-a singular a diatezei pasive.
   desinit (BIBL.), termen latin însemnînd „(se) sfîrşeşte**, folosit (în lucrări ştiinţifice, în fişe sau cataloage de bibliotecă) la descrierea manuscriselor, pentru a indica cuvintele care încheie un text. Scris, prescurtat, şi des.
   desistâre (DR.), renunţare a reclamantului, în procesul civil, la acţiunea introdusă sau la dreptul pe care astfel voia să-l valorifice. în procesul civil socialist, instanţa îşi exercită rolul activ, avînd grijă ca d. să nu încalce legalitatea socialistă.
   desmán (ZOOL.; Desmana moschata), specie de mamifer din ordinul insectivorelor, cu capul conic, botul în formă de
            #
trompă, coadă lungă, membrele posterioare cu membrană înotătoare între degete. Corpul lui ajunge pînă la circa 20 cm lungime. Trăieşte în vizuini săpate în malurile apelor din bazinele Volgăi, Donului şi Niprului. Blana mătăsoasă, de culoare brună-închis pe spate şi argintie pe abdomen, este
Desman
considerată una dintre blănurile preţioase. Sin. şobolan moscat.
  desmin (gr. desmis „legătură, snop“; MINER.), alumo-sijicat de calciu şi sodiu din grupa zeoliţilor, cristalizat în sistemul monoclinic; are culoarea albă, cu nuanţă gălbuie sau roşiatică şi luciu sticlos sau sidefos. Formează agregate radiare, adesea grupate în formă de snopi. Se găseşte în cavităţile şi pe fisurile rocilor eruptive, în unele filoane metalifere hidrotermale sau ca produs de metasomatoză. împreună cu alţi zeoliţi se utilizează la dedurizarea apei. în R.P.R. se găseşte în valea Leucii (Munţii Bihorului), la Săvîrşin şi Căzaneşti (munţii Drocea) etc.
  Des Moines [dd m§in], oraş în S.U.A., aşezat pe rîul cu acelaşi nume. Centrul administrativ al statului Iowa. 208 980 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini agricole, alimentară (morărit, conserve de carne), industrie chimică. Universitate.
  desmotropie (gr. desmis „legătură" şi trope „schimbare**; CHIM.), tip de tautomerie (izo-merie dinamică) în care formele izomere pot fi izolate şi puse în evidenţă ca indivizi chimici.
  Desmoulins [demult], Ca-mille (1760—1794), om politic, ziarist şi pamfletar francez, din timpul revoluţiei burgheze
DESNA
73
DESPRĂFU1T0R
din Franţa, montagnard. In perioada dictaturii iacobine a aderat la gruparea de dreapta a acesteia (a dantoniştilor), care reprezenta interesele noii burghezii îmbogăţite. A fost ghilotinat în 1794,
   Desna, rîu în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă şi R.S.S. Ucraineană, afluent pe stînga al Niprului cu lungimea de
1  190 km. Izvorăşte din nordul Podişului Central Rusesc. Navigabil pe 535 km.
   Des&ăţui, rîu în sudul Olteniei (95 km). Izvorăşte din sud-vestul Podişului Getic şi se varsă în lacul Nedeia.
   desolvatâre (CHIM.), eliminare a lichidului reţinut de anumite substanţe prin îmbi-bare. Cînd lichidul este apa, operaţia se numeşte deshidratare.
   desorbţie (CHIM., FIZ.), îndepărtare a unei substanţe ad-sorbite de pe suprafaţa unui adisorbant. Desorbţia se produce mai uşor la temperaturi înalte sau la presiuni foarte scăzute. Este un fenomen contrar adsorbţiei.
   despădurire v. defrişare, despăgubire (DR.), repararea unui prejudiciu printr-o sumă de bani echivalentă cu prejudiciul pricinuit. — D. civilă, desbăgubire cerută în cadrul unui proces penal de persoana vătămată printr-o infracţiune sau acordată acesteia din oficiu.
—  Despăgubiri (sau reparaţii) de război, suma pe care statul răspunzător pentru dezlănţuirea unui război de agresiune este obligat s-o plătească, în temeiul unui tratat de pace sau al altor acte internaţionale, pentru a compensa prejudiciile cauzate statului victimă a agresiunii. V. şi contribuţie.
   despărţitor de lan (maş.), organ al maşinilor de recoltat, destinat separării plantelor care urmează să fie tăiate cu ajutorul aparatului de tăiere de restul lanului, pentru a evita înfăşurarea sau agăţarea acestora de roata de transport a maşinii. Se numeşte şi separator de lan.
   Desperriers (Despériers)
[deperié], Bonaventure (c. 1500-1510 — c. 1544), scriitor şi gînditor umanist francez. A fost secretarul Margaretei de Valois, regina Navarrei. Lucrarea sa publicată sub titlul latin „Cymbalum mundi“ (Toaca lumii), 1537, cuprinde o curajoasă satiră la adresa bisericii. Lucrarea a fost arsă. Persecutat de autorităţile ecleziastice, D. s-a sinucis. Culegerea sa de povestiri postume, „Distracţii noi şi conversaţii vesele“ (1558), în care apar multe personaje populare, a-minteşte proza sfătoasă a lui Rabelais.
   despicare 1. (TEHN.) Operaţie de separare prin spargere sau tăiere în două sau mai multe părţi, în direcţia fibrelor, a unui material cu fibre aproape paralele (ex. d. lemnului). 2. (IND. PIEL.) Operaţie făcută în cursul procesului de tabăcire prin care pielea este tăiată în două sau mai multe straturi, după planuri paralele cu suprafaţa sa. Prin d. se reduce grosimea pieii la dimensiunea pieii finisate, se realizează o mărire a producţiei de piele şi o valorificare mai eficienta a materiei prime etc. Sin. şpăltuire.
   despot (gr. despotes „stăpîn, domn“), conducător cu puteri discreţionare, în antichitate şi în evul mediu. Se mai numeşte tiran.
   despotism, regim politic reacţionar caracterizat prin puterea nelimitată şi guvernarea arbitrară, neîngrădită de nici o lege, a despotului, reprezentant al intereselor clasei dominante exploatatoare, precum şi prin lipsa de drepturi a supuşilor.
   De spot-Vodă (Ioan Iacob Eraclid), domn al Moldovei (1561 — 1563). Grec de origine, pretindea că se trage din fa-
milia despoţilor din Samos. Poet, medic şi militar iscusit, era apreciat la curţile suveranilor apuseni. După ce a ocupat scaunul domnesc cu ajutor de
Despot-Vcdă
la Habsburgi şi de la poloni, a dat un edict de toleranţă religioasă, invitînd în Moldova pe protestanţii care erau persecutaţi în ţările lor, precum şi o proclamaţie prin care îşi afirma hotărîrea de a lupta împotriva turcilor şi de a uni, sub sceptrul său, Moldova şi Ţara Romînească. A luat unele măsuri pentru dezvoltarea comerţului şi a oraşelor şi a întemeiat o şcoală, la Cotnari, unde a predat umanistul Ioan Sommer. Impunerea unei dări excepţionale de un galben pe fiecare gospodărie ţărănească a provocat izbucnirea unei răscoale populare, ceea ce a dat prilej boierilor să organizeze un complot şi să-l ucidă.
   despoţie, formă de stat caracteristică orînduirii sclavagiste, îndeosebi în Orient (Babilon, Persia etc.).
   desprăfuitor (TEHN.), aparat sau instalaţie folosite pentru separarea particulelor de praf dintr-un curent de aer sau de alte gaze, în scopul curăţirii acestora sau al recuperării particulelor solide (praful de ciment, de cărbune, pulberile de metale etc.). Este alcătuit, în general, dintr-una sau mai multe prize de captare a aerului (gazului) încărcat cu praf, dintr-o cameră de depunere a prafului, din conducta de evacuare a aerului sau a gazelor curăţite şi din dispozitivul de evacuare a particulelor solide. După principiul de funcţionare, se deosebesc: d. centrifugale (cicloane).
DESPRE COOPERAŢIE
 74
DESSALINES
                                                      Desprăfuitor
 d. prin sedimentare, d. electrostatice, d. prin filtrare etc.
   „Despre cooperaţie", lucrare a lui V.I. Lenin, apărută în „Pravda" în mai 1923, în care se trasează programul transformării socialiste a agriculturii şi se expune planul cooperatist al lui Lenin. In această lucrare, el demonstrează că, dacă în condiţiile capitalismului cooperaţia este „o instituţie capitalistă colectivă", în condiţiile dictaturii proletariatului şi ale proprietăţii socialiste asupra principalelor mijloace de producţie cooperaţia devine o formă socialistă de economie. Ea îmbină interesele individuale ale ţăranilor muncitori cu interesele generale ale statului socialist. Cooperaţia reprezintă calea cea mai simplă, mai uşoară şi mai accesibilă pentru trecerea treptată, pe baza liberului consimţămînt, a ţărănimii la socialism, o adevărată şcoală a colectivismului. V. I. Lenin a subliniat aici necesitatea sprijinului multilateral pe care statul socialist trebuie să-l acorde cooperaţiei, precum şi a folosirii diferitelor forme de cointeresare materială a ţărănimii muncitoare în vederea trecerii ei la socialism. Experienţa construcţiei socialiste în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară a demonstrat valabilitatea planului cooperatist leninist pentru toate ţările care trebuie să înfăptuiască transformarea socialistă a agriculturii. Rezoluţia plenarei C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 şi celelalte documente ale P.M.R. care au stat la baza construirii socialismului la sate reprezintă un mode] de aplicare creatoare la condiţiile Republi-
 cii Populare Romíné a tezelor fundamentale ale planului cooperatist leninist.
   „Despre impozitul în natură (însemnătatea noii politici şi condiţiile ei) ", studiu scris de V.I. Lenin în martie-aprilie 1921 şi publicat în broşură în mai 1921, după ce CongresuL, al X-lea al P.C. (b) din Rusia adoptase, pe baza raportului prezentat de V.I. Lenin, hotă-rîrea de a se înlocui sistemul predării obligatorii a surplusului de produse agricole cu un impozit în natură. Lucrarea face parte integrantă din planul leninist al construcţiei economice socialiste. în ea V. I. Lenin fundamentează multilateral necesitatea trecerii de la politica comunismului de război la noua politică economică (n.e.p.). Această lucrare cuprinde o analiză profundă a rolului pe care-1 îndeplineşte în opera de construcţie socialistă cointeresarea materială a ţărănimii muncitoare în dezvoltarea producţiei agricole şi în dezvoltarea schimbului de mărfuri dintre oraş şi sat ca bază economică a alianţei dintre clasa ' muncitoare şi ţărănimea muncitoare.
   „Despre însemnătatea materialismului militant", lucrare filozofică cu caracter programatic, scrisă de V.I. Lenin în martie 1922 şi publicată în nr. 3 al revistei sovietice „Sub steagul marxismului" (1922—
 1944). în ea se trasează sarcinile principale ale dezvoltării filozofiei marxiste în U.R.S.S. după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. V.I. Lenin arată că activiştii frontului filozofic trebuie să-şi concentreze eforturile în două direcţii: materialismul militant şi ateismul militant. Ca sarcini principale, V.I. Lenin preconizează elaborarea creatoare a problemelor materialismului dialectic şi ale materialismului istoric, strîngerea alianţei dintre ştiinţele naturii şi filozofie, strîngerea alianţei comuniştilor cu materialiştii neco-munişti, în special cu reprezentanţii materialismului spontan ştiinţific-naturalist, dezvoltarea dialecticii materialiste ca unica metodă adecvată cerinţelor ştiinţei moderne, desfăşu-
 rarea propagandei ştiinţifice ateiste într-o formă vie, convingătoare, formarea pe scară de masă a concepţiei materialiste despre lume la oamenii muncii din U.R.S.S. Ideile cuprinse în această lucrare îşi păstrează întreaga lor actualitate în lupta principială împotriva idealismului, a obscurantismului şi a reacţiunii în general, pentru dezvoltarea creatoare a filozofiei marxiste.
   Des Prés [de pre/, Josquin (c.  1445 — 1521), compozitor
 francez, reprezentant ilustru ai polifoniei vocale. Creaţia lui, pătrunsă de umanism, a avut o mare influenţă asupra dezvoltării muzicale din epoca Renaşterii. Opera sa îmbină măiestria tehnică cu originalitatea inspiraţiei. A scris misse, motete, cîntece laice pe mai multe voci etc.
   despresurâre (MILIT.), scoatere, prin acţiuni de luptă, a unei grupări de forţe proprii sau eliberare a unei cetăţi sau a unei localităţi din încercuirea realizată de inamic.
   desprindere (ELT.), trecere a unor maşini electrice, a generatoarelor şi a oscilatoarelor electronice într-un regim de funcţionare instabilă, urmată de ieşirea lor din funcţiune; se datoreşte măririi peste anumite valori critice sau micşorării sub anumite valori critice a parametrilor maşinii sau circuitului respectiv (ex. ieşirea din sincronism a maşinilor sincrone atunci cînd cuplul rezistent, la motoare, sau cuplul motor, la generatoare, depăşeşte valoarea maximă a cuplului pe care-1 poate dezvolta maşina; dezex-citarea unui generator de curent continuu cu excitaţie în derivaţie din cauza micşorării sub o anumită valoare-limită a rezistenţei de sarcină; trecerea în regim amortizat a oscilatoarelor electronice etc.). Se numeşte şi decroşăre.
   Dessalines, Jean Jacques (P — 1806), sclav negru, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare din Haiti. In 1789 a condus revolte ale sclavilor şi a devenit general, comandant al mişcării din sudul insulei Haiti. In 1804 s-a proclamat rege sub numele de Iacob I. A fost ucis în urma unui complot.
 DESSAU
75
DESULFURARE
  Des sau, oraş în R.D. Germană, în districtul Halle. 93 460 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (electromotoare, utilaj greu), chimică şi alimentară.
  Dessau, Paul (n.        1894),
compozitor şi dirijor din R. D. Germană, membru al Academiei germane socialiste de=artă. A compus opera „Interogatoriul lui Lucullus** (1951), cîntece de masă, lucrări pentru orchestră, muzică de film, muzică de scenă pentru piesele „Mutter Courage** de Bertolt Brecht, „Herrenburger Bericht** ş.a. Laureat al Premiului naţional al R.D.G.
  destin (în concepţiile mistice şi în filozofia idealistă), forţă supranaturală imaginară care ar hotărî irevocabil, fatal, toate acţiunile şi întîmplările din viaţa oamenilor. Noţiunea datează dintr-o epocă îndepărtată în care oamenii erau dominaţi de forţele oarbe ale naturii şi societăţii.
  destindere (Fiz., TEHN.), creştere a volumului specific al unui fluid, însoţită de scăderea presiunii. Dacă temperatura fluidului rămîne constantă, d. este izotermicâ, iar dacă se face fără schimb de căldură cu exteriorul, d. este adiabatică (izentropicâ). D. adiabatică a gazelor reale este însoţită de o variaţie a temperaturii (efect Joule~Thomson). D. adiabatică stă la baza procedeelor tehnice de lichefiere a gazelor. Sin. detentă. V. şi expansiune.
  Destouches [detiiş], (pseudonimul lui Philippe Néricaulf) (1680—1754), dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze. în comediile de caracter („Clevetitorul", 1715; „Filozoful căsătorit", 1727; „Orgoliosul", 1732 etc.), scrise sub influenţa lui Moliére, a satirizat prejudecăţile învechite ale aristocraţiei, deşi a fost ostil iluminismului şi partizan al monarhiei absolute. A pregătit apariţia comediei bufe mic-burgheze din sec. al XVIII-lea.
  „De strajă Patriei", medalie care se conferă în R.P.R., de Consiliul de Stat al Republicii Populare Romíné, militarilor din trupele Ministerului Afacerilor Interne care se evi-
                                               Medalia „De strajă Patriei**
denţiază în mod deosebit în muncă, prin acţiuni personale în executarea misiunilor de serviciu sau prin obţinerea de rezultate foarte bune în executarea sarcinilor primite.
   destrămător 1. (IND.TEXT.) Maşină de lucru folosită, în filaturile de bumbac şi de lînă, la destrămarea progresivă a materiei prime, la curăţirea de impurităţi, la amestecarea ei şi la pregătirea materialului fibros pentru operaţiile din procesul de filare (ex. destrămătoarele orizontal şi vertical din filatura de bumbac, lupul destrămător - amestecător în filatura de lînă şi de vigonie etc.).
2. (IND. HÎRTIEI) Maşină folosită pentru mărunţirea semifabricatelor fibroase, ca celuloza, pastele mecanice, lemnul, bracul, maculatura etc.
   Destutt de Tracy [destút dö traşi], Antoine Louis Claude (1754— 1836), economist vulgar, filozof şi om politic francez. în 1789 s-a manifestat ca adept al monarhiei constituţionale, revendicînd neamestecul statului în viaţa economică. Apologet al capitalismului, a pretins că industriaşii ar fi o clasă productivă care ar hrăni pe muncitori şi întreaga populaţie, teză pe care Kari Marx a criticat-o în „Capitalul**. în filozofie a fost senzualist, adept al lui Locke
şi Condillac. Sub Napoleon I era considerat şeful ăşa-numi-ţilor „ideologi**, care abordau problema originii ideilor de pe poziţii empiriste.
   desţelenire (AGROTEHN.), lucrare care constă în întoarcerea prin arătură a unei ţelini (suprafaţă înierbată natural) sau a unui teren cultivat cu plante perene (lucernă, trifoi etc.). Se execută îndeosebi cu plugul prevăzut cu antetrupiţă. Imediat după desţelenirea unei pajişti se cultivă de obicei pepeni verzi, porumb sau cî-nepă, iar după acestea, în al doilea sau în al treilea an, grîu, in, bumbac etc. sau din nou porumb.
   desublimáre (FIZ.), fenomen fizic de trecere directă a unui corp din stare gazoasă în stare solidă (ex. desubli marea iodului).
   desulfitâre (CHIM.), operaţie de îndepărtare a bioxidului de sulf din must sau din unele vinuri care au fost prelucrate cu metabisulfit de potasiu. Desulfitarea se e-fectuează prin aerisire sau prin încălzire.
   Destrămător (2)
   desulfonâre (CHIM.), ope-raţie^ de hidroliză prin care se elimină grupările sulfonice din derivaţii sulfonici. D. se aplică la separarea izomerilor xile-nului, la prepararea acizilor naftolsulfonici etc.
   desulfurâre 1. (CHIM.) Operaţie de eliminare a sulfului sau a unor compuşi care conţin sulf (hidrogen sulfurat, mer-captani, sulfuri) din unele produse petroliere (benzine), din gaze de cocserie, din benzen etc. pentru a le purifica. Sulful şi compuşii cu sulf au miros
6  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
 DEŞERT
76
DETECTOR
neplăcut, sînt inhibitori a numeroase reacţii chimice şi au, în general, acţiune corosivă. îndepărtarea produşilor vătămători se poate face prin trecerea lor în hidrogen sulfurat, uşor de îndepărtat (ex, prin spălare cu soluţii alcaline), sau prin trecerea în compuşi cu caracter mai puţin vătămător (v. doctori-z a r e). Pentru o d. completă, necesară în anumite cazuri, se foloseşte hidrogenarea catalitică, prin care sulful liber şi legat este trecut în hidrogen sulfurat (v. hidrofinare).
2.  (METAL.) a) îndepărtare a sulfului dintr-un metal topit, în special din oţel şi fontă, prin formarea de compuşi care trec în zgură; se efectuează cu ajutorul unor substanţe (oxid de calciu etc.) care reacţionează cu sulful şi formează uşor sulfuri, b) îndepărtarea sulfului în procesul prăjirii sau topirii concentratelor metalifere sulfuroase (concentrate cuproa-se, plumboase etc.).
  deşert (GEOGR.), regiune în care, datorită climei continentale aride, vegetaţia este rară, reţeaua hidrografică este slab dezvoltată, principalii agenţi care modelează relieful fiind radiaţia solară şi vîntul. Regiunile deşertice sînt foarte răspîndite în zonele tropicale (unde bat alizeele); ele apar însă, pe suprafeţe mai restrînse, şi în zonele subtropicale şi temperate, fiind de multe ori situate la altitudini mari, între lanţuri de munţi. Suprafaţa totală a deşerturilor este de cca. 20 000 000 km2. D. întinse există în Africa (Sahara), în interiorul Peninsulei Arabe, în Asia vestică şi centrală, în vestul Australiei etc. După relief şi după natura terenului se disting: d. mun-
toase (care cuprind munţi cu pante a-brupte, înconjuraţi la bază de material acumulativ), d. de piatră (numite hamade, în care suprafaţa terenului este acoperită cu pietre, iar materialul mai fin a fost îndepărtat de vînt),
d. nisipoase (cu cîmpuri mari de dune), d. argiloase (numite şi takîre, care apar de obicei pe mici suprafeţe în cadrul celorlalte deşerturi).
   deşeu (TEHN.), partea din materia primă sau dintr-un material care este înlăturată în decursul procesului tehnologic de realizare a unui produs şşş care nu mai poate fi valorificată direct pentru realizarea acelui produs. Prin îmbunătăţirea procesului tehnologic, d. pot fi reduse la minimum, contri-buindu-se astfel la reducerea preţului de cost. Deşeurile se valorifică în parte prin întrebuinţarea lor în diferite domenii de producţie.
   Deşliu, Dan (n. 1927), poet romín. A debutat în 1945. Poemul epic „Lazăr de la Rusca" (1949) redă, în versuri de factură populară, eroismul unui ţăran comunist în lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii. în poezia sa, Do cîntă cu deosebire frumuseţea morală a omului nou, denunţă pe duşmanii socialismului şi cheamă la vigilenţă revoluţionară (placheta „Goar-* nele inimii", 1949; poemele „Minerii din Maramureş", 1951; „Cuvînt despre sergentul Belate Alexandru", 1956; volumele de poezii „Ceva mai greu", 1958; „Poeme", 1961; „Cercuri de copac", 1962). D. cultivă cu îndemînare hiperbola şi versul evocator, de structură folclorică. Laureat al Premiului de stat.
   Deta, comună, reşedinţă de raion, în reg. Banat. 6 645 loc. (1964). întreprindere de prelucrare a lemnului şi topitorie
Peisaj tipic de deşert nisipos
de cînepă. — Raionul D., raion administrativ în vestul regiunii Banat. 71 290 loc. (1964). E-conomie agrară dezvoltată: cultura cerealelor (grîu, orez) şi creşterea animalelor.
   detalonâre (TEHN.), prelucrare a suprafeţei de aşezare a danturii unei freze, după o spirală, în scopul menţinerii constante a profilului frezei în urma reascuţirilor ei repetate.
   de tare, joc popular bărbătesc din ţinutul Vrancei. Se joacă în formaţie variabilă (cerc, semicerc), cu ţinuta de mînă. Are ritm binar, sincopat şi o execuţie foarte rapidă. Se caracterizează prin bătăi pe loc şi în deplasare şi prin paşi încrucişaţi.
   detaşamânt (MILIT.), reunire temporară a unui număr variabil de subunităţi sau unităţi, de aceeaşi armă sau de arme diferite, sub o comandă unică, în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă cu caracter independent. D. poate fi: înaintat, de asalt, de cercetare, de siguranţă etc.
   detaşare (DR.), trecere temporară a unui angajat, în interes de serviciu, de la o unitate la altă unitate sau chiar în cadrul aceleiaşi unităţi, dar în altă localitate. în R.P.R., d. se face, de regulă, pe termen de cel mult şase luni, angajatul păstrîndu-şi funcţia şi salariul avute anterior.
   detectâre (TEHN.), descoperirea sau identificarea prezenţei unui corp, a unei substanţe sau a unui fenomen oarecare cu ajutorul detectorului (ex. do grizuului într-o mină, d. unui avion etc.).
   detector (lat. detector, de la detegere „a descoperi")
1. (TEHN.) Dispozitiv sau aparat folosit pentru identificarea şi determinarea unui gaz (prin efectuarea rapidă a unor reacţii chimice), a aparatelor de zbor (prin radiolocaţie), a undelor electromagnetice (prin intermediul curenţilor electrici induşi de aceste unde în circuitele antenelor de recepţie), a semnalelor luminoase etc. — (FIZ.) D. de radiaţii, aparat folosit pentru punerea în evidenţă a radiaţiilor electromagnetice (raze ultraviolete, infraroşii etc.)
 detecţie
77
DETERMINARE
Detectoare de radiaţii
şi corpusculare (gamma, beta etc.), funcţionînd pe baza interacţiunii acestor radiaţii cu un anumit mediu. Informaţia dată de un d. de r. este preluată,, de obicei, de o instalaţie auxiliară. V. şi cont orj cameră de ionizare.
—   (MILIT.) D. de mine, aparat electronic cu ajutorul căruia se descoperă minele metalice îngropate, instalate în zidărie, aflate sub apă etc. 2. (TELEC.) Circuit folosit pentru extragerea informaţiilor conţinute în oscilaţiile electrice de înaltă frecvenţă modulate în amplitudine. In prezent au o largă utilizare în radiotehnică d. cu diode semiconductoare şi d. cu tuburi electronice (diode, triode sau pen-tode). V. şi g a 1 e n ă.
                                                                                    detâcţie (TELEC.), operaţie de identificare a prezenţei unui
»i.Antena
Detector
~Í Pémhi
 Cmntvi electric > în circuitul Qsalsnt
Detecţie
semnal util într-o recepţie de unde electromagnetice. în mod obişnuit, prin d. se înţelege operaţia de extragere a oscilaţiei de frecvenţă joasă conţinută în semnalul radio, în scopul transformării acestuia într-un semnal care poate fi auzit.
   detensionare (TEHN.), eliminare sau reducere parţială a tensiunilor interne dintr-o piesă de metal sau de alt material (sticlă etc.), provenite din turnare sau provocate de prelucrări mecanice sau de tratamente termice; se realizează fie pe cale naturală (menţinerea pieselor în depozit timp de 1 —6 luni înainte de utilizare), fie printr-un tratament termic de recoacere.
   detentă 1. (FIZ., TEHN.) V. destindere. 2. (SPORT) Declanşare bruscă a energiei fizice acumulate la maximum, necesară sportivului de performanţă îndeosebi pentru executarea u-nor anumite sărituri, mişcări, lovituri, figuri etc.
   detergenţi (din lat. detergere „a curăţa“; CHIM.), agenţi activi de suprafaţă care se folosesc ca mijloace de spălare şi nu prezintă deficienţele săpunurilor. D. se obţin în cea mai mare parte pe cale petrochimică. Ei pot fi anionactivi, cationactivi sau neionici. Cei mai folosiţi sînt d. anionactivi (alchilarilsul-fonaţii, alcoolii sulfataţi etc.). D. se folosesc în industrie (în
special în industria textilă şi în pielărie) şi pentru uz casnic. în ultima vreme, d. înlocuiesc din ce în ce mai mult săpunurile, fiindu-le superiori prin rezistenţa lor faţă de apa dură, prin capacitatea lor de udare şi de pătrundere în fibră şi prin dependenţa lor mică faţă de temperatură. în R.P.R., d. se fabrică la Uzina de detergenţi Ploieşti (sub denumirea de „Alba") şi la Fabrica chimică Timişoara (sub denumirea de ,,Perlan“).
   determinant 1. (LINGV.) Termen al unui raport sintactic care este subordonat unui alt termen, numit determinat (ex., în expresia bilanţ lunar, termenul lunar este d. al lui bilanţ). Se numeşte şi determinativ, determinare.
2.  (MAT.) Expresie matematică folosită mai ales la rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare. Este definită prin suma algebrică a produselor obţinute cu cele na elemente ale unei matrice pătrate, luate cîte unul din fiecare linie şi din fiecare coloană, produsele fiind precedate de semnul + sau —, după cum numărul permutărilor între indicii elementelor matricii este par, respectiv impar; ex. d. de gradul doi:
   b i  b2 I
   determinare 1, (LOG.) Operaţie logică, inversă generalizării, prin care se trece de la noţiuni mai generale, adică noţiuni cu o sferă mai largă şi un conţinut mai sărac, la noţiuni mai puţin generale, adică noţiuni cu o sferă mai restrînsă şi un conţinut mai bogat (ex. de la noţiunea de vertebrat la noţiunea de mamifer). D. se realizează prin adăugare de noi note la notele noţiunii iniţialei acestea se numesc determinaţii. Limita d. o constituie specia injimâ, adică individualul. 2* (LINGV.) a) Precizare a conţinuiului unui cuvînt sau al unei propoziţii (care constituie termenul numit determinat) cu ajutorul unui determinant. V. determinant.
3.  (FIZ.) Stabilire cantitativă şi calitativă a proprietăţilor unui corp sau ale unui material, a
DETERMINAT
 78
 DETERMINISM GEOGRAFIC
caracteristicilor unui fenomen etc. i măsurare ţ rezultatul unei măsurători.
   determinat (LINGV.), termen al unui raport sintactic care este regentul unui termen numit determinant (ex. d. unui atribut este întotdeauna un substantiv).
   determinatór (BIOL.), gen de lucrare folosită pentru identificarea organismelor vegetale sau animale din diferite categorii sistematice (clase, ordine, familii, genuri, specii, rase).D. cuprinde o descriere concisă a celor mai importante caractere ale organismelor. Primele d. au fost întocmite de J.-B. La-marck în sec. al XVIII-lea. în ţara noastră, cel mai cunoscut d. este „Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în Romînia44 de Iuliu Prodan. Academia R.P.R. editează lucrări cu caracter de d.: „Fauna R.P.R.44 şi „Flora R.P.R.44.* determinism (FILOZ.), teoria interdependentei fenomenelor din univers, care arată că toate fenomenele şi procesele naturale, sociale şi psihice sînt generate, într-un ansamblu de condiţii date, de anumite cauze, se supun necesităţii, fiind guvernate de legi obiective. Potrivit determinismului, orice fenomen are o cauză naturală. D. este legat în mod firesc de concepţia materialistă, care afirmă existenţa obiectivă a lumii şi a legilor ei. Idealismul fie că neagă întru totul d*, opu-nîndu-i f i n a 1 i s m u 1 şi i n-determinismul, fie că promovează concepţii pseudo-deterministe, potrivit cărora gîndirea ar fi aceea care introduce în fenomene legătura cauzală legică. Orice formă ar lua însă, idealismul neagă determinarea cauzală materială a proceselor şi fenomenelor din univers. Reprezentanţii cei mai de seamă ai d« în antichitate au fost Hera-clit, Democrit şi Epicur. în sec. XVIIrXVIII, lupta dusă de filozofii şi savanţii materia-lişti (Galilei, Bacon, Hobbes, Descartes, Spinoza) pentru promovarea d» a dat o lovitură puternică scolasticii şi religiei şi a creat fundamentul metodologic pentru dezvoltarea impetuoasă a ştiinţelor naturii. Ma-
terialismul premarxişt a interpretat însă d. într-un mod metafizic şi mecanicist: el a identificat d. cu cauzalitatea mecanică, a ignorat specificul legităţilor formelor superioare de mişcare a materiei şi a negat caracterul obiectiv al întîmplă-rii. D. mecanicist şi-a găsit formularea clasică la matematţp ciánul şi astronomul francez P. Laplace. Pentru el, o minte atotcuprinzătoare, care ar cunoaşte poziţia tuturor părţilor universului la un moment dat şi forţele care acţionează asupra lor, ar putea cunoaşte cu certitudine întreg trecutul şi viitorul universului. Neajunsurile d. mecanicist, imposibilitatea de a aplica cauzalitatea mecanică Ia fenomenele biologice, psihice sau sociale au fost exploatate de idealism. în zilele noastre, fizicienii şi filozofii idealişti au dat o interpretare indeterministă mecanicii cuantice, susţinînd că în microcosm legea cauzalităţii şi-ar pierde valabilitatea. în realitate, mecanica cuantică (şi în particular relaţiile de nedeterminare) au dovedi numai inaplicabilitatea cauzalităţii mecanice în domeniul microcosmului. Filozofia marxistă, valorificînd elementele raţionale ale concepţiilor anterioare şi sprijinindu-se pe întreaga dezvoltare a ştiinţelor naturii, a depăşit limitarea d. mecanicist şi a elaborat o concepţie superioară, materialist-dialectică, despre d., la baza căreia stă ideea despre interdependenţa şi interacţiunea universală a fenomenelor. Această concepţie dezvăluie caracterul obiectiv al întîmplării şi unitatea dialectică dintre necesitate şi întîmplare; ea subliniază diversitatea calitativă a tipurilor de legături cauzale corespunzătoare diferitelor niveluri de organizare a materiei. Marxismul se opune atît teoriei idealiste a libertăţii absolute a voinţei cît şi d. mecanicist, care nu poate explica ştiinţific relaţia dintre libertate şi necesitate, ajun-gînd la fatalism. El subliniază că d. nu exclude activitatea conştientă, orientată spre anumite scopuri, şi că scopurile oamenilor se pot realiza în măsura în care corespund legilor obiec-
tive ale naturii şi ale societăţii, că libertatea este înţelegerea necesităţii. Legat nemijlocit de
f>rincipiul unităţii materiale a urnii, d. constituie o puternică armă ateistă, respingînd ideea oricăror cauze supranaturale şi arătînd că fenomenele din univers se desfăşoară în conformitate cu legile proprii materiei în mişcare. D. constituie unul dintre principiile teoretice şi metodologice fundamentale ale ştiinţelor naturii şi ştiinţelor sociale. — D. tehnologic, concepţie neştiinţifică iniţiată în deceniul al patrulea al secoluluj nostru de sociologii americani L. Mumford şi W. Ogburn. D.t. absolutizează rolul tehnicii în dezvoltarea socială, susţinînd că progresul tehnic ar determina în mod automat progresul social. Absolutizarea rolului tehnicii serveşte adepţilor d.t. la susţinerea tezei apologetice după care, în capitalism, tehnica modernă n-ar duce la ascuţirea contradicţiilor de clasă, ci la dispariţia lor, iar transformarea progresistă a societăţii ar fi posibilă în însuşi cadrul capitalismului, fără luptă de clasă şi fără revoluţie socialistă.
   determinism geografic, orientare neştiinţifică în sociologie şi în geografie, care consideră mediul geografic (a-şezarea geografică şi condiţiile naturale ale unei ţări) ca factor determinant al dezvoltării sociale. Primele referiri la rolul mediului geografic în dezvoltarea socială datează încă din antichitate (Democrit, Hipocrat, Strabo). Ideile d. g. au căpătat însă o largă răspîndire abia în perioada formării şi dezvoltării capitalismului, fiind reprezentate de gînditori ca J. Bodin, Ch. Mon-tesquieu, J. G. Herder ş.a. Concepţia d. g. a avut un rol progresist în această perioadă, deoarece explica fenomenele vieţii sociale prin factori pămînteşti, naturali, fiind îndreptată împotriva concepţiilor teologice. Ulterior, cînd burghezia a ajuns la putere, d. g. a început să aibă tot mai mult un rol reacţionar, fiind folosit în vederea justificării exploatării coloniale şi a războaielor de agresiune. ^ în condiţiile imperialismului, acest rol al d« g.
DETIMBRARE
 79
 DETROIT
 se adînceşţe; el dă naştere geopoliticii, instrument al politicii de expansiune a burgheziei monopoliste. D.g. are un caracter metafizic, deoarece ignorează autodezvoltarea societăţii, cauzele interne ale dezvoltării sociale, reduce legile vieţii sociale la cele ale naturii. El priveşte în mod eronat relaţia dintre om şi natură ca o adaptare pasivă a oamenilor la natura înconjurătoare, ignorînd transformarea activă a naturii de către om. D. g. duce în ultimă instanţă la idealism, deoarece reprezentanţii săi încearcă să explice istoria popoarelor prin particularităţile psihicului omenesc, care ar fi generate de proprietăţile mediului geografic. Materialismul istoric a demonstrat că mediul geografic poate doar influenţa dezvoltarea socială, grăbind-o sau frînînd-o, dar nu o poate determina, factorul hotărîtor al dezvoltării sociale fiind modul de producţie a bunurilor materiale. Influenţa d. g. s-a făcut simţită şi în lucrările unor geografi romîni în perioada dintre cele două războaie mondiale. Determinismul geografic este cunoscut şi sub denumirea de orientare geo~ grafică în sociologie.
   detimbrâre (TELEC., CINEMA.), modificare a caracteristicii de frecvenţă a unui canal de transmisiune fonică, efectuată în timpul transmisiunii pentru a mări inteligibilitatea dialogului, pentru a compensa pierderile care apar la capetele benzii de frecvenţă ale canalului sau pentru a obţine efecte speciale.
   detonatór L (IND. EXTR.) Exploziv capabil să producă prin detonaţie o undă de şoc puternică. 2. (MILIT.) Element al focosului, dispus în partea care intră în încărcătura de explozie a proiectilului şi avînd rolul de a amplifica impulsia dată de capsa detonantă. Este alcătuit dintr-o teacă de metal, de carton sau de material plastic, în care se află un exploziv mai sensibil decît încărcătura de explozie (ex. tetrilu presat).
   detonâţie (lat. detonare „a răsuna"; CHIM., MAŞ.), proces chimic exotermic, în general ardere rapidă, care se propagă
Vedere din Detroit
 cu viteză ridicată (de ordinul miilor de metri pe secundă) în mediul de reacţie; se caracterizează printr-o creştere bruscă, explozivă, de presiune şi printr-un efect acustic specific (detunătură). D* se datoreşte unei unde de şoc care străbate mediul exploziv şi provoacă ridicarea bruscă a temperaturii, de-terminînd desfăşurarea reacţiei exotermice în frontul undei de şoc, care devine astfel o undă de detonaţie; viteza de propagare a undei explozive (undă de detonaţie stabilă) în mediul de reacţie este foarte ridicată (ex. viteza de propagare într-un amestec exploziv tetranitro-metan-toluen poate atinge
9 600 m/s). D. în motoarele cu electroaprindere reprezintă arderea explozivă (cu o viteză de propagare care poate atinge
2 000—3 000 m/s) a ultimelor tranşe de amestec combustibil din camera de ardere, însoţită de zgomote metalice (ciocăniri în pereţii cilindrilor), scăderea puterii motorului şi apariţia fumului intens la evacuare. Acest proces este provocat de dezvoltarea unor reacţii de oxidare, premergătoare auto-aprinderii, în masa amestecului combustibil nestrăbătut încă de flacăra normală şi care produc un focar de flacără ce se propagă în acest amestec cu viteza undei explozive. Pentru a se evita d« la motoarele cu electroaprindere se utilizează combustibili cu cifră octanică ridicată sau cu antidetonanţi.
   detritic, material — (PE-TROGR.), material sedimentar format prin acumulare de fragmente de roci şi de schelete de organisme (ex. pietrişuri, nisipuri, gresii, argile etc.).
   detrítus 1. (DRUM.) Material granular mărunt, rezultat din uzura provocată de frecarea dintre pietrele unei împietruiri sub acţiunea circulaţiei. D* poate fi folosit la refacerea unei împietruiri; în acest scop se face separarea prin ciuruire a întregului material rezultat din scarificarea împietrui-rii, eliminîndu-se partea fină. 2. (EXPL. PETR.) Material rezultat în timpul săpării găurii de sondă datorită acţiunii instrumentului cu care se sapă (freză, sapă etc.) asupra rocilor; după dislocare, acest material este spălat şi adus la suprafaţă prin intermediul fluidului de foraj cu care se realizează circulaţia în sondă. 3. (MED.) a) Rămăşiţe tisulare prezente în mod obişnuit în focarele inflamatorii, în procesele tumoraié etc. b) Piatra care se formează pe suprafaţa dinţilor cînd nu sînt respectate prescripţiile igienei dentare. Sin. tartru dentar.
   Detroit [ditrŞit], oraş în nordul S.U.A., în statul Mi-chigan. 3 538 000 loc. (1960), inclusiv suburbiile. Port la lacul Erie şi nod feroviar. Mare centru al industriei de automobile, de care sînt legate şi alte ramuri ale industriei (siderurgică, chimică, de maşini-unelte, de produse metalice
 detubare
80
 DEVA
etc.), şi centru al industriei de război (avioane, tancuri). Centru cultural, cu universitate, institute de artă, muzee (printre care un muzeu de istorie a automobilelor) etc.
   detubâre (EXPL. PETR.),operaţie care se execută la sondele de ţiţei şi gaze pentru a scoate din gaura de sondă o parte din burlanele cu care a fost tubată aceasta, avînd ca scop recuperarea lor.
   Detunatele, denumirea a două vîrfuri din Munţii Apuseni (Detunata Goală, 1 169 m, şi Detunata Flocoasă, 1 265 m), alcătuite din bazalté solidificate în formă de coloane prismatice, situate în culmea Trascău-lui, lîngă comuna Bucium (raionul Cîmpeni, regiunea Cluj). Detunatele sînt resturi ale unor vulcani neogeni. Ele constituie un monument al naturii.
   detunător (MILIT.), partea dindărăt a ţevii unei arme de foc de infanterie în care intră tubul-cartuş.
   deturnare de fonduri (DR ), infracţiune care constă în aprobarea sau efectuarea de plăţi cu rea-credinţa, de la un articol bugetar la altul, de către un funcţionar care îndeplineşte a-tribuţii de gestionar sau de administrator.
   deţinere (DR.) 1. (în dreptul civil) Stăpînire materială asupra unui lucru fără ca persoana care o exercită (detentorul) să se pretindă posesorul lui. D. are loc în baza unui raport juridic (ex. închirierea, depozitul, gajul), care obligă la restituire. V. şi posesiune. 2. (în dreptul penal) Pedeapsă privativă de libertate, gradată în raport cu regimul de executare. D. poate fi: grea, riguroasă sau simplă. — D. preventivă, măsură cu caracter provizoriu, care constă în lipsirea de libertate a învinuitului pe baza unui mandat de arestare. Această măsură se poate lua
 în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată, mai înainte de rezolvarea definitivă a cauzei penale. Sin. arestare preventivă, prevenţie.
   Deucalion, personaj din mitologia greacă, fiul lui Prometeu şi al Pandorei. Potrivit legendei, D. şi soţia sa Pyrrha au fost singurii supravieţuitori potopului prin care Zeus urmă-" rise nimicirea neamului ome-
nesc. Un oracol le-ar fi spus că, pentru a repopula pă-mîntul, trebuie să arunce peste cap oasele mamei lor; ei aruncară pietre, considerate oase ale Pămîntului, „mama tuturor oa-menilor“. Din pietrele aruncate de Deucalion ar fi apărut bărbaţi, iar din cele ale Pyr-rhei, femei.
   deutériu (CHIM.), D. Izotop al hidrogenului; număr de masă 2; gr. at. 2,0147; p.f. —249,41CC. Se găseşte în cantităţi mici alături de hidrogenul obişnuit. Se obţine prin distilarea fracţionată a hidrogenului lichid sau prin descompunerea apei grele. Se deosebeşte de hidrogen prin faptul că, pe lîngă proton, mai are în nucleu şi un neutron. Proprietăţile chimice ale d. sînt foarte asemănătoare cu ale hidrogenului obişnuit. Se utilizează la sinteza unor substanţe chimice, la studiul mecanismului de reacţie în care intervine schimbul de hidrogen; în tehnica nucleară are rol de combustibil termonuclear şi de inhibitor în
reactoarele atomice de fisiune* Se numeşte şi hidrogen greu.
   deuterón (FIZ.), nucleu al atomului de deuteriu. Are masa de 3,334 • 10~24g (sau două mase atomice) şi poartă o sarcină electrică elementară pozitivă. Se compune dintr-un proton şi un neutron. Este folosit în acceleratorii de particule Ia realizarea unor reacţii nucleare, îndeosebi a reacţiilor pentru obţinerea neutronilor rapizi; intervine de a-semenea în reacţiile termonucleare. Sin. deuton.
   deutón (FIZ.) v. deuteron.
   Deutsch [dqici], Nicolaus Manuel (c. 1484—J 530), pictor, grafician şi scriitor elveţian, partizan al Reformei. Creaţia sa, în care realitatea se îmbină cu fantasticul, este îndreptată adesea împotriva catolicismului şi a călugărilor, în picturile şi gravurile sale apar figuri de mercenari şi alte elemente laice („Dans macabru**, „Tăierea capului lui Ioan Botezătorul"). Ca dramaturg a apărat ideile Reformei în farse şi comedii satirice.
   dev, denumire generică dată în mazdeism (religia antică persană a lui Zoroastru) spiritelor rele.
   déva, denumire generică dată în India fiinţelor considerate divine.
   Deva, oraş regional în sud-vestul Transilvaniei, situat pe valea Mureşului, reşedinţa regiunii Hunedoara; 22 890 loc. (1964), cu localităţile subordonate 41 490 loc. Industrie a-limentară (conserve de carne, mezeluri). La Simeria, ateliere de reparaţii C.F.R. şi fabrică de prelucrare a laptelui. în apropierea oraşului D. se extrage minereu de cupru şi andezite. Muzeu regional cu importante vestigii dace şi romane; aeroport etc. — Istoric. D. are o cetate zidită prin sec. al XIII-lea, azi în ruine. Important centru strategic în timpul invaziilor turceşti din sec. XV— XVI. Sub zidurile cetăţii, ţăranii răsculaţi în 1784 au suferit cea dintîi înfrîngere (7 noiembrie). La D. a fost (din 1933 pînă în 1944) sediul Frontului plugarilor de sub preşedinţia lui Petru Groza.
Detunata Goală
 DE VALERA
81
 DEVIAŢIE
   De Valera [de vd lézr?], Eamon (n. 1882), preşedintele Irlandei (din 1959). Intre anii 1917 şi 1926 a fost preşedinte al partidului „Sinn Fein“. In timpul războiului
civil (1922-1923), Da V. a fost
unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa naţională a Irlandei. între 1926 şi 1961 a fost preşedinte al partidului republican burghez „Fianna Fail“, care se află la putere. A fost prim-ministru în 1932— 1948,1951 — 1954, 1957-1959.
   De Valois [dö valuâ], Ni-nette (pe numele adevărat Edris Stannus; n. 1898), dansatoare şi coregrafă engleză. A creat o coregrafie clasică şi expresivă pentru baletele „Nimicuri" pe muzică de Mozart, „Cariera unui libertin" pe muzică de Gordon, „Job" pe muzică de Williams ş.a. A adus o contribuţie importantă la dezvoltarea baletului englez.
   devalorizare (lat. de „fără" şi valor „valoare"; FIN.* în capitalism), reducerea de către stat a conţinutului metalic al unităţii băneşti sau a cursului banilor de hîrtie (ori al bancnotelor neconvertibile) în raport cu metalul monetar (aur, argint) sau cu valutele străine. D. este Jăţişă, cînd banii de hîrtie se schimbă pe banii metalici în proporţie inferioară sumei scrise pe banii de hîrtie, şi camujlată, cînd banii de hîrtie se schimbă, în proporţie
de 1 la 1, cu noi semne băneşti al căror conţinut metalic a fost micşorat. D. se efectuează în interesul marilor monopoluri, ducînd la ridicarea preţurilor pe piaţă, şi provoacă scăderea nivelului de trai al maselor muncitoare. D. se face de asemenea în vederea măririi capacităţii de concurenţă a ţărilor capitaliste respective pe piaţa mondială. Sin. depreciere monetară.
  devălmăşie L (DR.) Drept de proprietate pe care două sau mai multe persoane (devălmaşi) îl au asupra aceluiaşi bun nedivizat între ele pe cote-părţi. V. şi coproprietate. 2. (IST.; în evul mediu, în ţările romíné) Stăpînire sau folosire în comun de către răzeşi sau moşneni a unei proprietăţi (pă-mînt, pădure). Este o formă de proprietate apărută în procesul descompunerii obştii săteşti.
  developáre (FIZ.), operaţie prin care se obţine apariţia unei imagini pe o placă, pe un film sau pe o hîrtie fotografică (imagini care corespund părţilor expuse la lumină). Se realizează cu ajutorul unui revelator, care reduce sărurile de argint metalic negru în părţile care au fost expuse luminii. V. şi fotografie.
  developatori. (CHIM.)Substanţă chimică capabilă să producă developarea unui material fotografic impresionat. D. sînt substanţe reducătoare de natură
minerală (hidrosulfit de sodiuy ferooxalat de potasiu etc.) sau de natură organică (metol, hi-drochinonă, glicin etc.). 2. (IND. TEXTILĂ) Substanţă chimică u-tilizată pentru sintetizarea direct pe fibră a anumitor coloranţi (ex. d. pentru coloranţi azoici sînt:     P-naftoIul,    P-naftolatul
de sodiu etc.).
   deversâre (lat. de „în afară" şi versori „a se mişca"), scurgerea surplusului de apă dintr-un rîu sau dintr-un bazin lacustru. Se realizează de obicei prin de-versoare sau prin canale de deversare.
   deversór, parte dintr-o construcţie hidrotehnică, care asigură scurgerea organizată spre aval a cantităţilor de apă ce prisosesc în amenajările hidrotehnice. Este alcătuită dintr-un prag sau dintr-un perete de lemn* metal, pămînt (protejat cu plăci de beton etc.), din anrocamente sau din zidărie de piatră ori de beton.
Deversor
   deviaţie (lat. de „din" şi via „cale") 1. (NAV.) Unghi format de acul magnetic al unei busole (compas magnetic) instalate la bordul unei nave cu meridianul magnetic. D. este cauzată de influenţa magnetismului propriu al navei asupra acului magnetic al busolei şi variază de la navă la navă, depinzînd şi de direcţia navei. 2. (TELEC.) Schimbarea traiectoriei fasciculului de electroni într-un tub catodic cu ajutorul unui cîmp electric sau magnetic. La un tub catodic obişnuit, d. fasciculului de electroni este sesizabilă pe ecranul tubului prin deplasarea corespunzătoare a spotului luminos. Sin. deflexiune. 3. (FIZ.) Deviaţie optică a) Unghiul format de raza emergentă de lumină cu raza incidenţă pe suprafaţa despărţitoare a două medii transparente, b) Unghiul format de direcţia razei emergente cu direcţia razei incidente într-o prismă optică.
DEVITRIFICARE
 82
 dezactivare
4. (MED.) Deviaţie de sept, deformare a peretelui despărţitor al cavităţilor nazale, cu astuparea mai mult sau mai puţin pronunţată a căilor aeriene superioarei predispune la infecţii cronice ale mucoasei nazale.
   devitrificâre (CHIM.), cristalizare parţială a sticlei (care în mod obişnuit este în stare amorfă), datorită acţiunii prelungite a căldurii. Prin d* sticla îşi pierde transparenţa.
   deviz (EC.), situaţie, întocmită anticipat, în care se prezintă detaliat cheltuielile necesare executării unei lucrări proiectate. Serveşte în munca de planificare, finanţare, contractare şi decontare a lucrărilor executate. — D. estimativ, piesă scrisă din documentaţia unui proiect, care cuprinde evaluarea lucrărilor pe bază de antemă-surători, folosind normele de deviz şi analizele de preţuri.
   devize (FIN.), documente de credit şi de plată emise în valută străină şi folosite în decontările internaţionale. Sînt d.: cambiile, acreditivele, cupoanele şi obligaţiunile străine exigibile, cecurile, soldurile debitoare asupra străinătăţii, mandatele poş-tale-telegrafice şi altele. In sens mai larg se foloseşte această denumire pentru toate mijloacele de plată în valută străină.
   Devon [dévdti], insulă din Arhipelagul Arctic Canadian. Suprafaţa: 56 700 km2. Partea estică, mai înaltă, este acoperită de gheaţă; în vest se întinde un podiş calcaros, cu vegetaţie de tundră.
   devonián (STRAT.), a treia perioadă a paleozoicului. A fost descoperit prima dată în comitatul Devonshire (Anglia). In d* se întîlnesc plante terestre cu organizare simplă, criptogame vasculare propriu-zise şi fane-rogame gimnosperme. Fauna d. este reprezentată prin toate clasele de nevertebrate. Dintre acestea, importanţă stratigra-fică prezintă goniatiţii, brahio-podele, unele celenterate, unele echinoderme şi anumite familii de trilobiţi şi lamelibranhiate. In d. apar insectele, iar dintre vertebrate peştii placodermi, crosopterigieni, selacieni şi ga-noizi; la sfîrşitul perioadei apar primii batracieni. Formaţiunile devoniene continentale se întîl-
nesc în nord-vestul Europei. în-cepînd din zona ardeno-polonă către sud, sînt dezvoltate depozitele devoniene marine. în ţara noastră d. apare în Munţii Măcinului.
  Devar [diú&J, James (1842— 1923), fizician şi chimist englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. A eKP borat noi metode de măsurare a capacităţii termice a corpurilor în domeniul temperaturilor joase, iar în 1898 a construit vasele D. în chimie a studiat combinaţii ale ozonului şi a stabilit (1871) formulele structurale ale benzolul ui şi piridi-nei. A demonstrat identitatea dintre particula a şi nucleul de
heliu (1908—1910). — Vas D.,
vas de sticlă cu pereţi dubli dintre care s-a scos aerul şi cu faţa interioară argintată.
                                                      Vase Dewar
Se foloseşte ca izolator termic, în special pentru păstrarea gazelor lichefiate la temperaturi joase (ex. aerul lichid). In mod obişnuit se întîlneşte sub formă de termos, avînd o cămaşă metalică protectoare; este folosit pentru păstrarea lichidelor la temperatura iniţială (mai joasă sau mai ridicată decît temperatura mediului ambiant).
                                           Dewey [diú:i], John (1859—
1952), filozof idealist din
S.U.A. D* a procedat la o „reconstruire14 a filozofiei idealiste tradiţionale, cu scopul de a o adapta la cerinţele ideologice ale burgheziei monopoliste americane. Concepţia sa idealist-subiectivă, numită instrumentalism, constituie o variantă a pragmatismului. După Dewey, ideile, teoriile sînt lipsite de orice conţinut o-biectiv şi nu reprezintă decît nişte instrumente pentru săvîr-şirea de acţiuni utile individului. Ca pedagog, D. a subapreciat, în spirit practicist îngust, predarea sistematică a ştiinţe-
lor în şcoală, exagerînd rolul înclinaţiilor şi experienţei individuale a elevilor.
   dextrani (BIOCHIM.), poliza-hafide produse prin acţiunea enzimelor care se găsesc în unele microorganisme. Unitatea structurală de bază este glucoza. Se produc pe scară industrială, fiind folosite ca substituenţi de plasmă.
   dextrine (CHIM.), amestec de produşi obţinut prin degradarea parţială a amidonului, fie prin încălzire la 180—275°C (în acest caz este de culoare mai închisă), fie prin tratare cu acizi minerali diluaţi (acid clorhidric, acid sulfuric etc.), fie pe cale fermentativă (prin acţiunea diastazei asupra amidonului). In stare pură, d. este o pulbere albă sau alb-gălbuie, solubilă în apă. Se foloseşte ca înlocuitor al gumei-arabice, la fabricarea unor cleiuri reci şi clei uri speciale, ca material de apretare la fabricarea hîrtiei şi cartonului etc.
   dextrinizare (CHIM.), proces de transformare a amidonului în dextrine.
   dextrocardie (lat. dexter „dreapta" şi gr. fţardia „ini-mă“), situarea inimii în partea dreaptă a toracelui, datorită unei anomalii congenitale sau unor procese patologice din vecinătate (tumoare mediastinală, pleurezie stîngă) care împing inima spre dreapta.
   dextrogir (lat. dexter „dreapta** şi gyrus „rotire**; FIZ.; despre o substanţă), care are proprietatea de a roti planul de polarizare al luminii polarizate spre dreapta (în sensul mersului acelor unui ceasornic), pentru un observator către care se propagă lumina. V. şi a c-tivitate optică.
   dextroză (CHIM.), glucoză dextrogiră, solubilă în apă. Se obţine prin hidroliza acidă a zahărului, amidonului, celulozei. Se foloseşte în dietetică. In natură se găseşte în multe fructe, în miere etc.; în cantităţi mici se găseşte în urina bolnavilor de diabet.
   dezactiváré1 (CHIM.) 1. Trecere în stare inactivă a particulelor activate ale unei substanţe (molecule, atomi, radicali). D. poate avea loc prin ciocnirea particulelor de pereţii
DEZACTIVARE
83
DEZARMARE
vaselor, prin ciocnire cu alte particule cu care formează compuşi nereactivi sau datorită prezenţei inhibitorilor. 2* Dezactivarea catalizatorului, otrăvire produsă de prezenţa unor substanţe care sînt adsorbite pe catalizator şi împiedică activitatea acestuia.
   dezactivâre2 (MILIT.), îndepărtare a substanţelor radioactive de pe armament, tehnică de luptă, lucrări de apărare, teren, din apă, alimente, furaje etc., în scopul prevenirii infectării populaţiei şi a trupelor. Se execută prin procedee fizice şi cu ajutorul substanţelor dezac-tivante.
   dezaeráre (IND. HlRTlEl), o-peraţie de eliminare a aerului aflat în materia primă fibroasă sau în pasta de hîrtie. Se obţine astfel o îmbunătăţire a calităţii semifabricatelor şi a randamentului lor, precum şi accelerarea procesului de fabricaţie.
   dezagregáre 1. (CHIM.) Transformare chimică a unui material sau a unei combinaţji chimice insolubile în dizolvanţii obişnuiţi în una sau mai multe substanţe solubile, cu ajutorul unor reactivi specifici. Se efectuează fie prin topire cu carbonaţi alcalini, fie prin tratare cu diferiţi acizi sau amestecuri de acizi, Ia care se adaugă uneori săruri oxidante. D. se foloseşte în analiza chimică a rocilor, a minereurilor şi a aliajelor. 2. (PE-TROGR.) Fragmentare a rocilor fără schimbarea compoziţiei lor chimice, sub influenţa unor agenţi externi şi, mai ales, a diferenţelor mari de temperatură, a îngheţului repetat ai apei infiltrate prin fisuri, sub influenţa acţiunii mecanice a gheţarilor, a vîntului şi a apelor de şiroi re, a rădăcinilor de plante etc. 3. (FIZ.) Dezagregare atomică, termen impropriu pentru dezintegrare radioactivă.
   dezaminâre (BIOCHIM.), reacţie chimică de eliminare a grupării aminice. Reacţii de d. a unor substanţe importante (a-minoacizi, purine etc.) au loc în organism sub acţiunea enzi-melor numite dezaminaze. D. are loc în special la nivelul ficatului şi al intestinului.
   Dézamy [dezami], Théo-dore (1803 — 1850), reprezentant de seamă al aripii revolu-
ţionare şi materialiste a comunismului utopic francez de la mijlocul sec. al XIX-lea. D. concepea comunismul ca o expresie a legilor naturii încălcate de societatea bazată pe exploatare. Deşi nu a înţeles pe deplin rolul istoric al proletariatului, D. a acordat o importanţă deosebită activităţii politice a acestuia, considerîndu-1 purtătorul viitoarei orînduiri comuniste. în 1848 a participat Ia revoluţie alături de J. A. B1 a n q ui şi a editat revista „Les droits de Thomme. Tribune des prolétaires". Marx şi Engels au dat o înaltă apreciere, în lucrarea lor „Sfînta familie", eforturilor lui D. şi J. Gay de a dezvolta materialismul ca bază teoretică a comunismului. Op. pr. :„Codul comunităţii" (1842).
   dezancoláre (IND. TEXT.) v. descleiere.
   dezaristatór (MAŞ.), organ al batozelor de cereale păioase, care are rolul de a rupe şi de a desface aristele şi paleele rămase pe boabe după trecerea acestora prin aparatul de treier. Este format dintr-o carcasă de fontă cu o porţiune cilindrică şi una tronconică, în interiorul căreia se roteşte un ax pe care sînt montate un şnec transportor, 4—6 palete dispuse radial şi un bătător cu şine.
   dezarmare, ansamblu de măsuri a căror înfăptuire trebuie să ducă fie la lichidarea generală şi totală a oricăror forme de armamente şi a forţelor armate ale statelor (dezarmarea generală şi totală), fie Ia limitarea armamentelor şi forţelor armate, inclusiv la interzicerea folosirii armelor termonucleare şi a altor arme de exterminare în masă. Idee cu adînc răsunet în masele largi, problema d. a fost pusă de mult de către clasicii mar-xism-leninismului. încă în deceniul al nouălea al sec. al XIX-lea, Engels arăta: „în toate ţările, păturile largi ale populaţiei, asupra cărora apasă aproape în exclusivitate obligaţia de a furniza masa soldaţilor şi de a plăti cea mai mare parte din impozite, cheamă la dezarmare". Propuneri privind reducerea generală a armamentelor şi dezarmarea generală au fost prezentate pentru prima
oară, la indicaţia lui V. I. Lenin, de către statul sovietic, la Conferinţa de la Genova, în 1922, apoi în cadrul Comisiei pregătitoare pentru dezarmare a Ligii Naţiunilor (1927). U.R.S.S. a făcut propuneri de d. generală şi totală la Conferinţa generală pentru dezarmare a Ligii Naţiunilor (1932—1935). După cel de-al doilea război mondial, d* a devenit o necesitate istorică arzătoare, datorită primejdiei pe care o reprezintă armele moderne. O conflagraţie mondială, în care inevitabil s-ar folosi armele racheto-nucleare, ar duce la distrugerea unor ţări şi popoare întregi, beligerante sau nebeligerante, la transformarea în ruine a principalelor centre ale producţiei şi culturii, la exterminarea a sute de milioane de oameni, ar crea o gravă primejdie biologică pentru specia umană, pentru viaţa pe pămînt. înarmarea implică o enormă risipă de mijloace materiale. După aprecierile O.N.U., se cheltuiesc anual 120 miliarde dolari pentru acumularea de arme de distrugere şi întreţinerea unor imense forţe armate. Mijloacele şi resursele care ar deveni disponibile în urma d. ar putea fi folosite pentru nevoile producţiei paşnice, pentru lichidarea înapoierii economice a unui mare număr de ţări, pentru îmbunătăţirea vieţii tuturor popoarelor. Militînd pentru d., ţările socialiste, partidele comuniste şi muncitoreşti consideră de datoria lor să dezvăluie proporţiile reale ale primejdiei războiului termonuclear, uriaşa risipă de mijloace materiale, pentru a mobiliza şi a ridica la luptă hotărîtă clasa muncitoare internaţională, forţele revoluţionare, popoarele lumii întregi, în scopul de a bara drumul războiului. Lup-tînd pentru salvgardarea păcii, ţările socialiste manifestă, în acelaşi timp, vigilenţă neslăbită, întăresc capacitatea lor de apărare, pentru a putea da riposta cuvenită oricărui agresor. Realizarea programului de dezarmare generală preconizat de U.R.S.S. şi susţinut de celelalte ţări socialiste şi de alte state iubitoare de pace ar avea o importanţă istorică pentru des-
DEZARMARE
 84
dezasfaltare
tinele omenirii, deoarece aceasta înseamnă a lichida însăşi posibilitatea de ducere a războaielor între state. în condiţiile schimbării necontenite a raportului de forţe în favoarea socialismului şi a păcii, problema d. a căpătat o uriaşă popularitate; ea a fost prezentă pe ordinea de zi a diverselor organizaţii internaţionale şi s-au făcut unii paşi pe calea trecerii la rezolvarea ei. Astfel, la sesiunea a
XlV-a a Adunării Generale a
O.N.U. (1959) s-a adoptat în unanimitate o rezoluţie în problema d. generale şi totale; Ia sesiunea a XVI-a (1961) au fost aprobate principiile fundamentale ale dezarmării generale şi totale şi s-a constituit Comitetul celor 18 state pentru dezarmare, din care face parte şi R.P.R. La lucrările acestui comitet (începute în martie 1962), Uniunea Sovietică a depus un proiect de tratat care prevedea realizarea d. generale şi totale pe etape, după desăvârşirea ultimei etape urmînd să fie lichidată complet întreaga maşină de război a statelor, fiecare măsură de d. fiind însoţită de măsurile de control necesare pentru verificarea înfăptuirii ei. Principalele măsuri preconizate sînt: interzicerea şi încetarea producţiei oricărui gen de arme, inclusiv^ cele atomice, cu hidrogen, chimice, bacteriologice, distrugerea stocurilor, distrugerea tuturor mijloacelor de transportare a acestor arme la ţintă, lichidarea tuturor bazelor militare de pe teritorii străine, desfiinţarea tuturor forţelor armate. Cercurile monopoliste cele mai agresive, profitoare ale cursei înarmărilor, se opun cu înverşunare oricăror măsuri în direcţia dezarmării şi destinderii încordării. Lupta pentru pace, pentru d., mobili-zînd şi unind masele largi populare, popoarele lumii tocmai împotriva cercurilor agresive ale imperialismului, împotriva celor mai reacţionare forţe din societatea contemporană, are un profund caracter anti-imperialist; înfăptuirea d* generale şi totale nu duce aşadar la dezarmarea mişcării de eliberare naţională a popoarelor asuprite în faţa asupritorilor. Este semnificativă pentru mo-
dificările radicale produse în aceşti ani în raportul de forţe pe plan mondial poziţia favorabilă d. exprimată de diferite state, inclusiv state nesocialiste. în acest sens trebuie apreciat şi Tratatul de la Moscova cu privire la interzicerea experjgp-ţelor cu arme nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă, semnat de peste 100 de state (1963). încheierea lui constituie un succes al acţiunii desfăşurate de forţele păcii pentru a se pune capăt contaminării aerului şi apei de pe urma radiaţiilor, care periclitau de pe acum sănătatea şi viaţa oamenilor. Deşi tratatul nu rezolvă problemele majore ale pre-întîmpinării războiului, însemnătatea Iui constă în faptul că a contribuit la o anumită înseninare a atmosferei internaţionale, încheierea Iui de-monstrînd că problemele internaţionale litigioase pot fi rezolvate pe calea tratativelor. Aşa cum se arată în Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1960, lupta pentru d* trebuie dusă cu o amploare cres-cîndă, urmărind cu perseverenţă obţinerea unor rezultate reale în direcţia interzicerii oricăror experienţe cu arme nucleare şi a fabricării acestor arme, lichidării blocurilor militare şi a bazelor militare de pe teritorii străine, reducerii considerabile a forţelor armate şi a armamentelor, netezindu-se astfel calea spre d. generală şi totală. Forţele care militează pentru pace. şi d* au făcut în acest scop şi alte propuneri, ca: încheierea unui pact de neagresiune între membrii N.A.T.O. şi statele participante la Tratatul de la Varşovia, reducerea bugetelor militare ale statelor, crearea unor zone denucleari-zate, retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor ţări, R.P.R. consideră că orice stat, mare sau mic, poartă răspunderea pentru asigurarea păcii. „Unindu-şi eforturile cu celelalte ţări socialiste, cu toate forţele păcii şi progresului, ţara noastră militează neabătut pentru destinderea internaţională, zădărnicirea acţiunilor agresive, înfăptuirea dezarmării, pentru întărirea păcii şi prieteniei între
popoare** (Declaraţia P.M.R. din aprilie 1964). Pe această linie, R.P.R. militează în cadrul comitetului celor 18 state pentru dezarmare şi în cadrul dezbaterilor Adunării Generale a
O.N.U., sprijină cu hotărîre orice propuneri concrete şi eficace şi ia iniţiative pentru adoptarea unor măsuri de natură să favorizeze destinderea, să apropie rezolvarea problemei dezarmării. R.P.R. a fost printre primele ţări semnatare ale Tratatului cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în cele trei medii. R.P.R. se pronunţă hotărît împotriva răs-pîndirii armelor atomice în lume, pentru desfiinţarea oricăror blocuri militare. Sprijinind ideea creării de zone denu-clearizate, ţara noastră a făcut, în anii 1957—1959, unele propuneri şi continuă să depună eforturi pentru transformarea Balcanilor într-o zonă fără arme nucleare, o zonă a păcii şi a colaborării internaţionale. De asemenea, la propunerea R.P. Romíné, făcută încă la sesiunea a XV~a, a fost înscrisă pe ordinea de zi a Adunării Generale a O.N.U. realizarea unor acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor dintre state europene aparţinînd unor sisteme social-politice diferite. înfăptuirea Junor asemenea acţiuni ar contribui la promovarea unor relaţii de bună vecinătate şi de colaborare normală între state şi ar sustrage de la cursa înarmărilor zone întinse ale globului. Prin lupta activă şi hotărîtă a statelor socialiste şi a altor state iubitoare de pace, a clasei muncitoare internaţionale, a maselor largi populare din toate ţările, se pot obţine izolarea cercurilor celor mai reacţionare şi agresive, promotoare ale încordării internaţionale, zădărnicirea cursei înarmărilor şi a pregătirilor de război, realizarea d* generale şi totale.
   dezarticulare (MED.), intervenţie chirurgicală prin care se realizează amputarea unui segment de membru sau a unui membru în totalitate , la nivelul unei articulaţii.
   dezasfaltâre (CHIM.), separare a asfaltului din păcură, din reziduurile de la distila-
DEZASIMILARE
85
 DEZMIRIŞTIRE
rea păcurii sau din uleiuri. Se realizează prin distilare în vid, printr-un tratament chimic (ex. cu acid sulfuric) sau cu ajutorul unui solvent selectiv (ex. cu propán lichid sau cu alte hidrocarburi uşoare lichide).
   dezasimilâţie (BIOL.) v. ca-tabolism* dezbenzináre (IND. EXTR.) v. degazolinare.
   dezdrobonitór (MAŞ,), maşină cu ajutorul căreia se separă ciorchinii strugurilor de boabe înainte de zdrobire şi presare.
   dezemulsionani (CHIM.), substanţă chimică folosită la ruperea emulsiilor pentru separarea componenţilor în straturi distincte (ex. electroliţii, uleiurile sulfonate, dizolvanţii inerţi etc.).
   dezemulsionâre (CHIM.), rupere a unei emulsii şi separare a celor două faze nemiscibile ale ei prin încălzire, centrifugare, trecerea curentului electric, a-dăugarea de dezemulsionanţi. Este o operaţie aplicată în industria petrolieră (ex. la separarea apei dispersate în ţiţei), la separarea grăsimilor (separarea apei emulsionate în grăsimi), la fabricarea polimerilor obţinuţi prin sinteză în emulsie etc.
   dezertâre (DR.), infracţiune militară care constă în lipsa nejustificată a unui militar de la unitate sau de la locul serviciului.
   dezexcitáre (ELT.), descreştere a cîmpului magnetic inductor al unei maşini electrice în urma micşorării pînă la zero a curentului de excitare. Se realizează prin mărirea treptată a rezistenţei (cu ajutorul unui reostat) circuitului de excitaţie, urmată de întreruperea acestuia, sau prin legarea lui în scurtcircuit.
   dezghiocător (MAŞ. AGR.), maşină destinată scoaterii seminţelor de leguminoase din păstăi şi separării acestora de pleavă şi de alte impurităţi. Este compusă dintr-o carcasă cilindrică de sîrmă împletită şi un organ cu palete care se roteşte în interiorul carcasei.
   dezincrustânţi (TEHN.), substanţe chimice folosite la dez-incrustare. D. pot fi acizi diluaţi sau soluţii alcaline cu care se îndepărtează crusta sau
se tratează apa folosită în cazane, turbine sau motoare cu ardere internă. în acest caz se numesc şi precipitanfi.
   dezincrustáre 1. (TEHN.) Operaţie de îndepărtare a crustei sau de împiedicare a formării acesteia în cazanele de abur, în turbinele cu abur şi în camerele de apă ale motoarelor cu ardere internă. Se face pe cale chimică, cu ajutorul dezincrustanţilor sau cu unelte acţionate manual sau mecanic. 2. (IND. HÎRTIEI) Proces de îndepărtare, cu ajutorul dezincrustanţilor, a unor substanţe (lignină, semicelulo-ză, răşini, silice etc.) care însoţesc celuloza în materia primă fibroasă.
   dezinfectáre 1. (MED., MED. VET.) Operaţie de distrugere a microorganismelor patogene cu ajutorul substanţelor chimice sau al agenţilor fizici (hi-pocloriţi, formol, căldură etc.). Se efectuează în camerele de bolnavi, în sălile de operaţie, asupra instrumentelor chirurgicale etc. — D. continua, dezinfectare aplicată, în tot timpul unei boli contagioase, produselor care conţin agentul patogen (spută, materii fecale etc.) îndată după eliminarea lor. — D. terminală, dezinfectare efectuată după vindecarea sau decesul unui bolnav care a suferit de o boală infecţioasă. 2. (F1TOPAT.) Operaţie de tratare a seminţelor destinate însă-mînţării, a materialului de plantat (răsaduri, puieţi), a solului etc., cu scopul de a distruge germenii bolilor sau dăunătorilor. D. se poate realiza pe cale termică (prin încălzire la temperaturi ridicate) sau chimică (cu bioxid de sulf, formol, sulfură de carbon etc.).
   dezinsectizâre (MED.), distrugere a insectelor ectoparazite (adulţi sau larve) transmiţătoa-re de boli, întîlnite pe corpul sau pe îmbrăcămintea indivizilor şi în mediul înconjurător. Di se face cu aceleaşi mijloace ca şi deparazitarea.
   dezinserţie (lat. di(s) „în afară“ şi insertio „aşezare"; MED.), intervenţie chirurgicală prin care se desprinde un muşchi sau un tendon de la locul de fixare pe os (ex. d. muşchiului pectoral de pe coaste).
                                                                        dezintegrare radioactiva
(FIZ.), transformare spontană a unor nuclee atomice (denumite radioactive) în alte nuclee, însoţită de emisiune de electroni (dezintegrare$) sau de nuclee de heliu (dezintegrare ot). De cele mai multe ori, d. r. este însoţită de emisiune de energie electromagnetică sub formă de raze y. Numărul de dezintegrări în unitatea de timp a unei anumite cantităţi de element radioactiv scade timpul, după o funcţie exponenţială» Se mai numeşte dezintegrare nucleară (sau atomică). V. şi radioactivitate.
                                                                      dezintegrator (TEHN.), maşină folosită pentru măcinarea
materialelor semidure (gips, sare, amestec de formare pentru turnătorii etc.) şi fibroase (azbest, coji, oase etc.). Este format din tobe concentrice, introduse una în interiorul celeilalte, care se rotesc în sensuri opuse. în interiorul tobelor sînt fixate nişte bare din oţel, care, datorită rotaţiei în sensuri opuse a tobelor, sfărîmă materialul.
   dezintoxicâre (MED.), acţiune de curăţire a organismului de toxine şi, prin aceasta, de înlăturare a efectelor lor asupra organismului (ex. cura de d. aplicată morfinomanilor, alcoolicilor cronici etc.).
   dezlipire de retină (MED.), afecţiune oculară care constă în desprinderea retinei de pe coroidă, ducînd deseori la pierderea vederii. Apare la indivizii cu miopie pronunţată sau după traumatisme, după accese de hipertensiune arterială etc.
   dezmiriştire (AGROTEHN.), lucrare a solului care se realizează cu plugul sau cu discuitorul, vara imediat după ce se recoltează cerealele păioase, mazărea, borceagul etc. Dezmiriştirea se execută la adîncimea de
DEZMIRIŞTITOR
86
DEZVOLTARE
cca. 12 cm. Scopul d. este de a combate buruienile şi de a îmbunătăţi condiţiile de umiditate şi de hrană pentru plantele care urmează să se cultive pe terenul lucrat.
   dezmiriştitor (MAŞ. AGR.)* maşină folosită la dezmiriştire. Dezmiriştitorul poate fi un plug cu mai multe corpuri sau un d i s c ui t or.
   dezmoştenire (DR.), înlăturarea de la succesiune, prin testament, a unui moştenitor legal. în privinţa moştenitorilor cu drept de rezervă succesorală, d. nu produce efecte decît pentru partea care depăşeşte rezerva.
   deznodămînt, partea finală a unei lucrări literare, epice sau dramatice, marcînd rezolvarea intrigii în jurul căreia scriitorul şi-a axat acţiunea operei sale.
   dezodorizâre (lat. di(s) „fără“ şi odor„miros“; CHIM.), operaţie de eliminare a substanţelor rău mirositoare dintr-un produs. Cele mai folosite metode sînt: antrenarea cu vapori de apă supraîncălziţi (folosită în mod curent la d. grăsimilor animale şi vegetale), adsorbţia pe cărbune activ, pămînturi adsor-bante, silicagel etc. D. uleiurilor vegetale se obţine prin antrenarea substanţelor mirositoare cu vapori de apă în vid (5—30 mm coloană de mercur la temperaturi de 175—220 3C).
   dezongulare (lat. di(s) „fără" şi unguîa ,,copită“), desprinderea şi căderea cutiei cornoase a copitei la animale din cauza unor accidente sau a unor boli infecţioase, în special a febrei aftoase la rumegătoare şi la porci şi a pododermatitei infecţioase la oi.
   dezoxicplic, acid ^ (BIOCHIM.), acid biliar de natură sterolică. Se găseşte în special in fierea omului şi a unor animale (cornute mari), sub formă de combinaţie cu glicocolul şi taurina (acid glicodezoxicolic şi acid taurodezoxicolic).
   dezoxicorticosterón (BIOCHIM., F1ZIOL.), substanţă cu acţiune hormonală izolată din glanda corticosuprarenală şi obţinută prin sinteză sub formă de acetat de dezoxicorticoste-ron. Intervine în metabolismul apei şi al sărurilor. Reţine în
organism apa şi clorura de sodiu şi favorizează eliminarea prin urină a potasiului.
   dezoxidâre (CHIM., METAL.), operaţie de îndepărtare a oxigenului din topiturile metalice, în procesul de elaborare a ote-, lului sau altor aliaje şi metale (bronz, alamă, cupru etc.), în vederea îmbunătăţirii proprietăţilor aliajului sau ale metalului respectiv. Dezoxidarea se efectuează prin introducerea în baia metalică a unor elemente (dezoxidanţi) care au o afinitate mai mare pentru oxigen decît metalul de bază. Dezoxi-danţii formează cu oxigenul combinaţii care nu afectează calitatea aliajului sau a metalului şi care pot fi îndepărtaţi uşor, trecînd de obicei în zgură (ex. d. oţelului, respectiv a oxidului de fier dizolvat în baia metalică, se face prin adăugare de feromangan, aluminiu, siliciu, titan etc.).
   dezoxiribonucléic, acid ~ (GENET.), acid localizat în nucleul celulelor (după unele date şi în citoplasmă), care se prezintă sub formă de macromo-lecule de dimensiuni foarte mari (prescurtat ADN). Este format din două lanţuri paralele de acid fosforie şi de-zoxiriboză, care alternează între ele. Cele două lanţuri sînt unite prin perechi de baze puri-nice (adenina şi guanina) şi pirimidinice (citozina şi timi-na). Cercetări recente au arătat că ADN are un rol important în transmiterea ereditară a caracterelor şi însuşirilor la organismele vii, fără a putea fi însă considerat singurul purtător al eredităţii. V. şi e r e-d i t a t e.
   „Dezrobirea", publicaţie săptămînală, editată la Bucureşti din decembrie 1887 pînă în aprilie 1888 de către militanţii din Cercul muncitorilor; publicaţia avea subtitlul: „Organ al partidului muncitoresc**.
A avut o însemnată contribuţie la stabilirea unor legături între Cercul muncitorilor din Bucureşti şi asociaţiile profesionale muncitoreşti. Publicaţia a contribuit la lărgirea propagandei socialiste în mase, la unirea şi la organizarea muncitorilor.
   dezuleiére (CHIM.), operaţie de îndepărtare a uleiului reţinut
de parafina brută rezultată din procesul de deparafinare. D. se poate realiza prin sudâţie sau prin extracţia uleiului cu un solvent în care parafina este insolubilă la rece, urmată de filtrare. V. şi deparafinare.
   dezvelire (MINE), operaţie de îndepărtare a rocilor sterile din acoperişul unui zăcămînt şi a părţilor alterate din zăcămînt, executată manual sau mecanic, pentru a permite exploatarea la zi a acestuia.
   dezvoltare 1. (FILOZ.) Proces obiectiv, universal şi necesar, care se realizează ca mişcare ascendentă, de la simplu la complex, de la inferior la superior, prin trecerea de la o stare calitativă veche la alta nouă, mai înaltă. Procesul d. implică progresul, continua reînnoire, înlocuire legică a vechiului prin nou, în opoziţie cu descompunerea, regresul, decăderea. Momentul iniţial al d. este d e d u b 1 a r e a unicului în contrarii care se exclud reciproc. Metafizica nu poate da o explicaţie ştiinţifică, consecventă d.J ea o simplifică, redueînd-o fie la o mişcare în cerc, fie la o simplă creştere cantitativă, fie la schimbarea calitativă nepregătită de acumulări cantitative, lăsînd în umbră izvorul mişcării sau transpunîndu-1 în afara materiei. Dialectica marxistă este singura concepţie ştiinţifică, profundă şi liberă de unilateralitate asupra d« Ea concepe d. ca automişcare, considerînd că obiectele şi fenomenele conţin în ele înseşi cauzele propriei lor dezvoltări. Ea descoperă izvorul şi forţa motrice a procesului d* în permanenta apariţie şi rezolvare a contradicţiilor interne în lupta dintre nou şi vechi, privind d* ca un proces unic ale cărui momente necesare, în indisolubilă unitate dialectică, sînt evoluţia, adică schimbările cantitative treptate, şi revoluţia, adică schimbarea calitativă radicală care se înfăptuieşte în multiplele forme ale saltului calitativ. Legile cele mai generale ale d. naturii, societăţii şi gîndirii sînt legile dialecticii. V.    şi auto-
dezvoltare; ciclu istoric; negarea nega-
DEZVOLTARE
 87
DEZVOLTARE
ţi ei. 2. (GENET.) Dezvoltarea stadială a plantelor, fenomen caracteristic plantelor superioare, descoperit de T.D. Lîsen-ko, care a arătat că, în dezvoltarea lor individuală, plantele trec prin mai multe stadii obligatorii. Intrucît în cursul dezvoltării individuale organismele vegetale sînt mai plastice, mai receptive faţă de acţiunea factorilor externi, cercetarea d. s. a p. are o mare importanţă practică pentru modificarea dirijată a eredităţii. V. şi stadii de dezvoltare. 3. (MED.) Dezvoltarea fizică a omului, realizarea formelor şi funcţiunilor organismului uman în cursul dezvoltării individuale. D. /. a o. este determinată atît de factorii interni (ereditate, viaţă intrauterină) cît şi de factorii externi (mediul fizic şi condiţiile vieţii sociale). Cea mai importantă condi"' ţie care contribuie la dezvoltarea omului este însă munca. D. /. a o. este puternic influenţată şi de practicarea sistematică a exerciţiilor fizice şi a sportului, care asigură atît o dezvoltare armonioasă a întregului organism cît şi creşterea longevităţii. Studiul şi determinarea d. j. a o. se face pe baza unor indici: înălţime, circumferinţă toracică, capacitate vitală respiratorie, greutate etc. împreună cu natalitatea, morbiditatea şi mortalitatea, d. f. a o. constituie un indice de apreciere a bunăstării populaţiei.
 4.  (MAT.) Dezvoltare în serie, operaţia de construire a unei serii de funcţii, a cărei sumă este egală cu o funcţie dată atunci cînd aceasta este posibilă. V. şi serie. 5. (MILIT.) Dezvoltarea succesului, ansamblul măsurilor luate pentru exploatarea rezultatelor favorabile obţinute în luptă, în scopul nimicirii complete a inamicului. Se obţine în special prin intensificarea acţiunilor de foc asupra inamicului şi prin introducerea de noi forţe în luptă.
   „Dezvoltarea capitalismului în Rusia. Procesul formării pieţei interne pentru marea industrie“, lucrare clasică a economiei politice marxist-leniniste, scrisă de V.I. Lenin în perioada 1896—1899 şi publicată în martie 1899.
 Dezvoltînd ideile din „Capitalul" lui Kari Marx şi folosind un uriaş material faptic, V.I. Lenin aplică în mod strălucit teoria marxistă la condiţiile social-economice ale Rusiei. Pe această bază el demonstrează caracterul necesar al procesului de transformare a Rusiei într-o ţară capitalistă, ascuţirea contradicţiilor dintre capitalism şi rămăşiţele feudalismului, modul în care dezvoltarea capitalismului subminează temeliile orînduirii absolutiste, procesul de formare a forţelor revoluţionare în Rusia, inevitabilitatea revoluţiei în Rusia. Lucrarea constituie o fundamentare economică a rolului conducător al proletariatului în revoluţia burghezo-democrati-că, V. I. Lenin demonstrînd că ţărănimea nu poate să conducă revoluţia, ci poate şi trebuie să devină aliatul principal al clasei muncitoare. Analiza dezvoltării economice şi a relaţiilor de clasă din Rusia făcută de Lenin în această lucrare a desăvîrşit zdrobirea ideologică a narodnicismului şi a stat la baza elaborării programului şi tacticii partidului marxist al clasei muncitoare. Lucrarea „Dezvoltarea capitalismului în Rusia" constituie de asemenea o dezvoltare creatoare a economiei politice marxiste cu privire la pieţe, reproducţie, crize.
   dezvoltarea planică pro-porţională a economiei naţionale, lege economică obiectivă a socialismului şi comunismului \ exprimă necesitatea conducerii centralizate a economiei naţionale pe bază de plan, a asigurării unei proporţionalităţi ştiinţific determinate şi conştient menţinute, în dezvoltarea tuturor ramurilor economiei, a sectoarelor producţiei sociale etc. Baza obiectivă a acţiunii acestei legi este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, şi în primul rînd proprietatea socialistă de stat, care uneşte laolaltă toate ramurile economiei socialiste şi toate întreprinderile într-un organism economic unic. Economia socialistă asigură astfel posibilitatea stabilirii conştiente, pe baze ştiinţifice, atît a necesităţilor dezvoltării eco-
 nomiei naţionale cît şi a resurselor producţiei care să acopere aceste necesităţi, ceea ce permite desfăşurarea neîntreruptă a reproducţiei socialiste lărgite. Legea dezvoltării pla-nice proporţionale este regulatorul producţiei în socialism, determinînd necesitatea obiectivă a păstrării unor asemenea proporţii în repartizarea mijloacelor de producţie, a resurselor de muncă şi financiare între diferite ramuri ale economiei naţionale care să corespundă cerinţelor legii economice fundamentale a socialismului, şi care să asigure o dezvoltare multilaterală a economiei, progresul tehnic neîntrerupt, repartizarea raţională a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării. Asigurarea proporţionalităţii în cadrul economiei naţionale presupune ca producţia fiecărei ramuri să fie în cantitatea, calitatea şi sortimentul necesar ramurilor conexe, necesar formării rezervelor, exportului etc. Principalele proporţii obiectiv necesare în cadrul economiei socialiste sînt: proporţiile reproducţiei socialiste lărgite (ex. dintre producţie şi consum, dintre consum şi acumulare, dintre sectorul I şi II); proporţiile dintre ramurile şi subramurile producţiei materiale (ex. dintre industrie şi agricultură, dintre industria extractivă şi cea prelucrătoare, dintre cultura plantelor şi creşterea animalelor); proporţiile privind folosirea forţei de muncă (ex. dintre necesităţile de cadre şi resursele disponibile); proporţiile în vederea asigurării unei dezvoltări complexe a tuturor regiunilor. Proporţiile nu sînt fixe, date o dată pentru totdeauna, ci ele au un conţinut concret istoric, care se schimbă o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, a ştiinţei şi tehnicii în general. Cerinţele legii d. p. p. a e. n. se realizează prin planificarea economiei, înfăptuită, pe baza directivelor stabilite de partidul marxist-leninist, de către statul socialist, care asigură respectarea în planul unic de stat şi în procesul îndeplinirii lui a proporţiilor obiectiv necesare în fiecare etapă a construcţiei socialismului şi comunismului.
DHARMA
 88
DIADLMENUL
Conducerea planificată a economiei naţionale este unul din atributele fundamentale, esenţiale şi inalienabile ale suveranităţii statului socialist. In R.P.R., pe baza respectării cerinţelor legii d'P'p. a e.n. se asigură dezvoltarea multilaterală, armonioasă, echilibrată, pe
o linie mereu ascendentă şi în ritm rapid a întregii economii naţionale. îndeplinirea cu succes a planurilor noastre de stat confirmă caracterul lor realist, faptul că au fost temeinic fundamentate din punct de vedere ştiinţific, că ele au corespuns condiţiilor specifice ţării noastre. V. şi planificarea economiei.
  dhárma (FILOZ.) 1. Noţiune fundamentală a budismului timpuriu, care desemnează diferite elemente materiale şi spirituale efemere, din care ar fi alcătuită lumea, şi care ar explica veşnica schimbare a acesteia. Noţiunea de d. are şi înţelesul de ordine, lege. 2. (în brahmanism şi hinduism) Ansamblu de norme etice-reli-gioase menite să apere şi să întărească sistemul castelor în India. (în altă accepţiune) D* absolutul.
                                                                       D’Holbach v. Holba ch. di- (gr. di(s) „de două ori“), element de compunere cu sensul „doi, dublu** (ex. dicotile-donat, distih).
  dia- (gr. dia „prin, între“), element de compunere cu sensul „prin, între, de-a curmezişul** (ex. diacronic, diametru).
  diabáz (PETROGR.), rocă vulcanică preterţiară cu structură ofitică, de culoare verzuie sau cenuşie, în care mineralele componente sînt de obicei transformate (piroxenii în horn-blendă şi clorit, iar plagiocla-zii în sausurit sau albit). Este utilizat local ca material de construcţie pentru drumuri. în R.P.R. se găseşte în Maramureş, în Munţii Apuseni şi în nordul Dobrogii.
  Diabelli, Anton (1781—1858), compozitor şi editor muzical austriac. A compus lucrări pentru pian cu caracter pedagogic (sonate, sonatine, piese la patru mîini etc.), misse, arii ş.a. A editat şi a difuzat operele lui Haydn, Mozart, Cheru-bini, Schubert etc. Pe tema unui
vals al lui D*, Beethoven a compus celebrele „Variatiuni** op. 120.
   diabét (gr. diabetes, din dia „prin“ şi bainein trece**; MED.), boală metabolică caracterizată printr-o eliminare abundentă de. urină, cu modificarea compoziţiei urinei, şi tendinţă la c a ş e x i e. Se cunosc două forme de diabet: zaharat şi insipid. — D. insipid, boală neuro-endocrină datorită unei leziuni sau unei tulburări funcţionale a centrilor nervoşi de la baza creierului sau a hipofizei posterioare. Se caracterizează prin imposibilitatea de a reţine apa în organism. Se manifestă clinic prin creşterea excesivă a secreţiei urinare, prin absenţa zahărului din urină şi prin sete continuă, care determină pe bolnav să bea cantităţi foarte mari de lichide. Tratamentul d. i. se face cu extract de hipofiză posterioară. — D. zaharat, boală endocrină datorită insuficienţei pancreasului endocrin (a insulelor Langerhans din pancreas, care secretă insulina). Se caracterizează printr-o tulburare profundă în primul rînd a metabolismului glu-cidic, cu patologia consecutivă a celorlalte metabölisme. Semne clinice şi de laborator: creşterea concentraţiei glucozei sanguine (hiperglicemie) cu apariţia acesteia în urină (glicozu-rie), sete şi foame exagerată, creşterea secreţiei urinare, uneori scăderea în greutate etc. în formele grave creşte concentraţia sanguină a corpilor cetonici, apare acidoza, uneori coma şi moartea. Tratamentul cu insulină nu vindecă boala, dar permite reechilibrarea metabolică a bolnavului, împiedi-cînd apariţia complicaţiilor.
   diác (în evul mediu, în ţările romíné), scriitor la cancelaria domnească şi slujbaş al vistieriei; subaltern al marelui logofăt. I se mai spunea pisar, uricar şi grămătic.
   diaclază (gr. diaklasis „spăr-tură“; PETROGR.), crăpătură în roci, cu deschidere mică, formată prin presiune sau răcire, de-a lungul căreia n-au avut loc deplasări ale rocilor. D. pot fi umplute cu depuneri minerale din soluţiile care au circulat prin aceste spaţii libere
(ex. d. umplute cu calcit, cu calcedonie, cu opal etc.).
  Diacono viei, Cor neliu (1859— 1923)* publicist romín din Transilvania, redactor şi director al mai multor ziare şi reviste. A fost prim-secretar al Asociaţiunii transilvane pentru literatura romînă şi cultura poporului romín ( Astra) şi redactor principal al „E n c i c 1 o-p e d i e i r o m î n e“ (3 voi.* 1898—1904), prima lucrare de acest fel realizată în limba romînă.
  Diaconovici-Loga, Constantin (1770—1850), profesor şi director al şcolilor romîneşti din Banat, luptător pentru răs-pîndirea culturii naţionale printre romînii bănăţeni. A încercat să creeze o terminologie gramaticală sub influenţa şcolii latiniste. Op. pr.: „Ortografia sau dreapta scrisoare** (1818), „Gramatica romînească pentru îndreptarea tinerilor** (1822).
  diacronie (gr. dia „prin** şi chronos „timp**; LINGV.), aspect evolutiv al faptelor de limbă (se opune sincroniei). V. şi lingvistică diacronică.
  diademă (gr. diadema, de la diádéin „a lega“) 1. Bandă de metal sau de stofă, folosită încă din antichitate ca podoabă, pentru strîngerea părului în jurul capului. 2. însemn al puterii regale şi ecleziastice. Diademele erau simple sau decorate cu pietre scumpe şi cu broderii.
  diadóh (gr. diadochos „succesor, urmaş**; IST.) 1. Nume dat generalilor lui Alexandru Macedón care şi-au împărţit imperiul creat în urma cuceririlor acestuia şi care au purtat între ei o luptă îndelungată pentru putere. Cei mai cunoscuţi dintre d. au fost L i s i m a h, Ptolemeu şi Seleucos.
2.  (în Grecia modernă) Titlu purtat de moştenitorul tronului.
  „Diadumenui" (ARTE PLAST.), statuie celebră creată de sculptorul grec P o 1 i c 1 e t în jurul anului 420 î. e. n., păstrată în copii romane fidele originalului (copia în marmură de la Muzeul naţional din Atena). Reprezintă un tînăr atlet, armonios proporţionat, zvelt, cu chipul inspirat şi schiţînd o
-'DIAFIZ Â
89
DIAGONAL
„DiadumenuT* ^Policlet)
uşoară mişcare a corpului. D. a rămas unul dintre modelele de perfecţiune umană în sculptura greacă antică.
   diafiză (gr. diaphysis „creş-tere“; ANAT.), porţiunea de mijloc a unui os lung; corpul osului. V. şi o s.
   diafonie (gr. dia„prin, peste** şi phone ,,sunet“), auzire a unei convorbiri telefonice de pe un circuit pe altul sau, în general, trecerea unui semnal (audio, video etc.) de pe o cale de transmisiune pe o altă cale, vecină. D. poate apărea datorită cuplajelor electrice şi magnetice dintre două circuite paralele, imperfecţiunii de separaţie a filtrelor electrice sau altor fenomene de interacţiune dintre semnalele mai multor căi.
   diaforétic (FARM.), agent sau medicament care provoacă transpiraţie (ex. lichidele calde, mai ales ceaiurile, pilocarpina, sărurile amoniacale, alcoolul etc.).
   diaforeză (gr. diaphoresis „dispersare MED.), proces de eliminare a sudorii prin piele. D.
este fiziologică (în urma unui efort fizic sau în timpul somnului) şi patologică (în boli febrile). Variază în funcţie de individ, de vîrstă, de stare patologică etc.
   diafragmáre (FIZ.), dispunere a uneia sau a mai multor diafragme pe traiectul unui fascicul de radiaţii, pentru a limita deschiderea fasciculului (ex. la aparatul fotografic).
   diafrâgmă(gr. dia „prin“ şi phragma „închidere**) 1. (FIZ.)
a)  Membrană care poate vibra sub acţiunea unor forţe mecanice, electrice sau magnetice; produce sau redă sunete, b) Placă subţire, opacă, cu deschidere uneori reglabilă, care limitează diametrul unui fascicul de radiaţii. 2. (TEHN.) Placă de grosime mică aşezată între două piese şi folosită ca element separator sau de rigi-dizare. 3. (CONSTR.) Element de rigidizare a construcţiilor înalte care le asigură o rezistenţă mai mare la acţiunea forţelor orizontale sau înclinate. Este alcătuită, de obicei, dintr-o placă plană sau dintr-un planşeu de beton sau de beton armat, ori din grinzi cu zăbrele sau cadre. Diafragma se aşază orizontal, vertical sau în orice plan, după nevoile de rigidizare ale construcţiei. 4. (HIDROTEHNICĂ) Dispozitiv format di ntr-o membrană cu
                                          Diafragmă folosită într-un instrument optic
                                          AB— paravan; O —fantă; PjPa — diafragmă ; Lj — lentilă
un orificiu, introdus într-o conductă pentru a măsura debitul şi viteza lichidului.
5.  (ANAT.) Organ musculoten-dinos, lat, de formă boltită, cate desparte cavitatea toracică de cea abdominală. La mamifere şi la om, d. are un rol important în actul respirator: prin contracţia sau relaxarea muşchilor săi determină mărirea sau micşorarea volumului cavităţii toracice.
Diafragmă (5)
   diaftoreză (PETROGR.), proces de metamorfism prin care şisturile cristaline se adaptează unor condiţii de metamorfism mai puţin intens decît acela care a determinat formarea lor iniţială. D. se dezvoltă în zonele de intensă dislocaţie în care a fost activă circulaţia unor soluţii metamorfozante. In R.P.R., şisturi cristaline diaftorizate se găsesc în Carpaţii Meridionali (ex. unele filite sau şisturi cu clorit derivate din micaşisturi sau gnaisuri). Sin. metamorfism retrograd.
   dia geneză (gr. dia „prin" şi genesis „naştere, apariţie**; PETROGR.), totalitatea transformărilor chimice, mineralogice, de structură şi de textură pe care le suferă sedimentele în cursul consolidării lor după ce au pierdut legătura cu mediul în care s-au format. Prin d. se formează din sedimente rocile sedimentare (ex. cimentarea nisipurilor şi formarea gresiilor prin depunerea de silice sau de carbonat de calciu, deshidratarea şi cristalizarea nămolurilor argiloase şi apariţia argilelor etc.). Diagbilev v. Deaghilev. diagnostic (gr. dia „prin** şi gnosis „cunoaştere**; MED., MED. VET.), proces de identificare a u-nei boli pe baza semnelor clinice şi a examenelor de laborator. Pe baza d. se poate prevedea evoluţia bolii şi stabili tratamentul necesar. — D. diferenţial, etapa premergătoare stabilirii d. pro-priu-zis, constînd în compararea semnelor pe care le prezintă bolnavul cu semnele altor boli apropiate, în vederea înlăturării diverselor ipoteze diagnostice.
   diagonal (IND. TEXT.), mod de legătură între firele urzelii şi ale bătăturii di ntr-o
DIAGONALĂ
 90
 DIAGRAMĂ
ţesătură, caracterizat prin producerea unor desene vizibile în formă de linii paralele şi înclinate faţă de firele de urzeală.
   diagonálá (gr. dia „prin4* şi gonia ,,unghi“) 1. (MAT.) Segment de dreaptă care uneşte două vîrfuri neconsecutive ale unui poligon sau două vîrfuri ale unui poliedru care nu aparţin aceleiaşi feţe. 2. (CONSTTR.) Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele.
   diagramă (gr. diagramma „desen**) 1. (MAT.) Reprezentare grafică folosită pentru a exprima variaţia unei mărimi în funcţie de altă mărime.
2. (STATIST.) Reprezentare grafică fie a valorilor unor mărimi, fie a proporţiilor dintre
                                                                                                              1
ele. Principalele d* sînt:         d.
prin coloane, </• prin figuri geo~ metrice de suprafaţa şi d- de structură. V. şi grafic.
3.  (FIZ.) Diagramă de staret reprezentare grafică a evoluţiei proprietăţilor unui sistem fi-zico-chimic în funcţie de una dintre variabilele de stare, numită parametru. — D. entro-pică J-s“ a vaporilor de apâ> diagramă construită într-un sistem de coordonate rectangulare, în care în abscisă este figurată entropia s, iar în ordonată temperatura absolută T, şi cu ajutorul căreia se reprezintă variaţia temperaturii apei şi aburului în stare de saturaţie, ca şi a aburului supraîncălzit, în funcţie de entropia acestora, în cursul unei transformări re-
Mii kW             2
                              3                                                           4
Miliard® kWh                                                   kWh
                             Diverse diagrame statistice /—investiţii în industria energiei electrice şi termice; 2— puterea instalată în centrale;   3  — creşterea producţiei  de  energie  electrică;  4  —  consumul   de
                                          energie electrică pe un muncitor din industrie
versibile. In această d. se trec curbele de presiune constantă (izobare, p = const.), curbele de volum specific constant (izo-córe, v = const.) şi curbele de titlu de abur constant (* == const.) în domeniul aburului umed. Se numeşte şi diagramă termică. — D. „i-s“ a vaporilor de apă (Mollier), diagramă construită într-un sistem de coordonate rectangulare, în care în abscisă este figurată entropia s, iar în ordonată entalpia i, şi cu ajutorul căreia se reprezintă variaţia entalpiei unui kg de abur în stare de saturaţie, ca şi a aburului supraîncălzit, în funcţie de entropia acestuia, în cursul unei transformări. în această d. se trec curbele de presiune constantă (izobare, p = const.), curbele de volum specific constant (izocore, v — const.), curbele de temperatură constantă (izoterme, t = const.) şi curbele de titlu de abur constant (x = const.) în domeniul aburului saturat.
—    D. „p-v“ (Clapeyron), diagramă construită într-un sistem de coordonate rectangulare, în care în abscisă este figurat volumul specific v> iar în ordonată presiunea p, şi cu ajutorul căreia se reprezintă variaţia presiunii unui gaz, în funcţie de volumul specific al acestuia, în cursul unei transformări reversibile. în această d. se trec curbele de temperatură constantă (izoterme, t = const.) şi curbele de entropie constantă (izentrope sau adiabate, s = const.). Se numeşte şi diagramă mecanică. 4. (REZ. MAT., ST. CONSTR.) Diagrama eforturilor, diagramă care reprezintă variaţia unui efort (forţă axială, forţă tăietoare, moment încovoietor etc.) în diferite secţiuni transversale succesive de-a lungul unei bare. D. e. unitare reprezintă variaţia efortului unitar (normal sau tangenţial) în diferite fibre, într-o secţiune oarecare a unei bare.
5,   (METAL.) a) Diagramă de echilibru, grafic în care sînt reprezentate relaţiile de echilibru între componenţii unui sistem în funcţie de temperatură, cu arătarea numărului şi naturii fazelor existente. în abscisă sînt marcate concentraţiile,, în ordonată temperaturile, iar
 díalag
91
 DIALECTICA JUDECĂŢII
liniile principale ale d. sînt: curba lichidus, curba solidus şi liniile de transformare în stare solidă. D. de e. a unui sistem binar poate fi reprezentată în plan, în timp ce pentru aliajele ternare sau mai complexe ea trebuie reprezentată în spaţiu. b) Diagramă fier-carbon, diagramă de echilibru a sistemului de aliaj fier-carbon. Este trasată pînă la un conţinut de cca. 7% carbon şi o temperatură de 1 600 °C, cuprinzînd domeniul fierului de la 0—0,04°/o carbon, domeniul oţelului pînă la cca. 1,7% carbon şi domeniul fontei peste 1,7% carbon. D. j.-c. arată fazele şi constituenţii structurali normali de echilibru ai aliajelor, precum şi mecanismul transformărilor care au loc începînd de la temperatura ordinară şi pînă la punctul de topire. D.f.-c. dă şi indicaţii cu privire la topire, so-lidificare şi aplicarea tratamentelor termice. Există două variante ale d.f.-c, după cum carbonul apare combinat cu cementita (linii continue) sau liber ca grafit (linii punctate).
6. (METEOR.) Diagramă meteorologică, diagramă prin care se reprezintă variaţiile în timp ale unui element meteorologic. De obicei este înscrisă de peniţa unui instrument înregistrator (ex. barograf, termograf) pe hîrtia ataşată la un cilindru care se roteşte cu o viteză uniformă.
7. (BOT.) Diagramă florală, figură schematică care reprezintă
                                            Diagramă florală o — sepale; b — petale; c — d — an-droceu; e — gineceu
în proiecţie orizontală toate părţile componente ale unei flori sau inflorescenţe, redate în secţiuni transversale.
   dialág (MINER.), varietate de piroxen monoclinic, care, în afara direcţiilor de clivaj caracteristice piroxenilor, se des-
7   — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
face şi în altă direcţie. Este un component important al rocilor eruptive bazice ca gabrouri, peridotite etc. în R. P. R. se găseşte în gabroul de la Iuţi (sudul Banatului), în perido-titele din Carpaţii Meridionali etc.
   dialéct (gr. dialektos „grai‘\ din dia „cu, prin“ şi legein „a vorbi**; LINGV.), ramificaţie teritorială a unei limbi, caracterizată prin anumite particularităţi (mai ales fonetice şi lexicale, mai puţin morfologice şi sintactice), care o deosebesc de alte ramificaţii teritoriale ale aceleiaşi limbi. D. este constituit dintr-un grup de graiuri locale care prezintă trăsături comune; unii lingvişti vorbesc şi de o subdiviziune intermediară între grai şi dialect, numită subdialect. Limba romînă are patru dialecte: dacoromîn (în nordul Dunării), aromîn, meglenoromîn şi istroromîn (în sudul Dunării).
   dialectica judecăţii (LOG.), dezvoltarea formei judecăţii, de la inferior la superior, de la simplu la complex, pe baza contradicţiei sale lăuntrice, contradicţia dintre singular (subiectul) şi universal (predicatul). Această contradicţie se dezvoltă datorită medierii de către copulă (particularul) a raportului dintre subiectul şi predicatul logic. Astfel clasificarea dialectică a judecăţilor marchează, prin diferitele sale specii, treptele dialecticii judecăţii. D. j. reprezintă un exemplu pregnant de logică dialectică, în care, după cum arată F. Engels în „Dialectica naturii", spre deosebire de logica formală, formele de mişcare ale gîndirii nu sînt înşirate pur şi simplu unele lîngă altele, ci sînt deduse unele din altele, cele superioare dezvoltîndu-se din cele inferioare. în clasificarea dialectică a judecăţilor, gîn-direa noastră străbate următoarele etape: a) judecata de existenţiî, în care se enunţă o calitate generală a unui lucru singular (ex. „Trandafirul este roşu**), în j. de e. ne aflăm pe treapta observaţiei empirice. La acest nivel, d. j. constă în identificarea nemijlocită a unui obiect oarecare (singularul), pe baza unei calităţi generale, empirice
a acestuia (universalul abstract). Acel obiect are însă si alte calităţi generale, iar acea calitate generală o au, de asemenea, şi alte obiecte. Mişcarea gîndirii parcurge în j. de e. stadiul experienţei nemijlocite şi îl depăşeşte. Astfel gîndirea trece la b) judecata de reflexie, în care se enunţă, în legătură cu un subiect, o determinaţie relativă, o relaţie (ex. „Această plantă e folositoare**,' „Omul e muritor*'). La acest nivel, gîndirea descoperă corelaţia dintre însuşire şi obiect. Totodată însă identitatea dintre obiect şi însuşire este înţeleasă numai ca exterioară. în j. de r., mişcarea gîndirii, par-curgînd întreg ciclul cunoaşterii empirice, ajunge să resimtă lipsa veritabilei universalităţi. Astfel gîndirea trece la c) ju~ decata de necesitate, în care se enunţă determinaţia substanţială a subiectului (ex. judecata categorică „Trandafirul este o plantă**; judecata ipotetică „Dacă soarele răsare, se face ziuă**; judecata disjunctivă „Le-pidozaurul este sau peşte, sau amfibie**). în j. de n. gîndirea descoperă genul, universalitatea şi esenţialitatea. La acest nivel, singularul, ca specie, este înţeles în lumina universalului, ca gen, iar universalul, genul, este înţeles ca existînd în şi prin singular, prin specie. Genul este însă înţeles aici ca fiind încă separabil de specie, iar unitatea dialectică a genului şi speciei este încă neîmplinită. De aceea gîndirea trebuie sa treacă dincolo de judecata de necesitate, la d) judecata de concept, care enunţă în ce măsură un subiect corespunde naturii lui universale, conceptului său (ex. judecata asertorică „Această casă este rea“; judecata problematică „Dacă o casă are cutare sau cutare calitate, ea este bună“; judecata apodictică „O casă avînd cutare sau cutare calitate este bună**). în j. de c.y gîndirea descoperă întrepătrunderea universalului şi a singularului, identitatea subiectului şi a predicatului. Astfel sensul dialectic al copu^ lei este împlinit: ea redă explicit temeiul unităţii subiectului şi predicatului (în judecata apodictică), iar prin aceasta jude-
 DIALECTICA NATURII
92
 DIALECTICĂ
cata trece în raţionament. D. j. manifestată în clasificarea dialectică a judecăţilor a fost expusă în formă speculativă de Hegel în „Ştiinţa logi-cii“. F. Engels a arătat în „Dialectica naturii“ că, oricît ar părea de seacă şi de arbitrară analiza hegeliană, ea cuprinde totuşi o necesitate internă, care se bazează nu numai pe legile gîndirii, ci, în ultimă instanţă, pe legile naturii. Judecata simplă de existenţă „Frecarea este izvor de căldură**, care înregistrează un fapt izolat, o experienţă singulară, este adîn-cită, pe baza cunoaşterii ştiinţifice, prin judecata „Orice mişcare mecanică pqate fi transformată în căldură prin intermediul frecării**. In această judecată universală de reflexie se stabileşte relaţia constantă dintre două forme particulare de mişcare, în anumite condiţii. Ultimul pas pe care îl realizează cunoaşterea este exprimat în judecata de concept apodictică „Orice formă a mişcării poate şi trebuie să se convertească în mod necesar, pe baza unor condiţii determinate, direct sau indirect, în orice altă formă de mişcare**. In această judecată, gîndirea, pătrunzînd esenţa fenomenului cercetat, se ridică la nivelul universalităţii, atît prin forma cît şi prin conţinutul judecăţii. Deci ceea ce la Hegel apare ca o dezvoltare a judecăţii ca atare reprezintă în realitate dezvoltarea istorică a cunoştinţelor noastre teoretice pe baza experienţei şi a practicii milenare a omenirii.
  „Dialectica naturii", lucrare de filozofie a ştiinţelor naturii elaborată de F. Engels între anii 1873 şi 1883 şi publicată pentru prima oară în U.R.S.S. în 1925. Ea se compune din mai multe studii redactate integral şi din numeroase note rămase în formă de fragmente. Tema centrală a D. n. este fundamentarea filozofică a ştiinţelor naturii şi a matematicii în lumina materialismului dialectic. în acest scop, Engels dezvoltă multilateral următoarele idei: legătura indisolubilă dintre materie şi mişcare; specificul calitativ al diferitelor forme ale materiei în mişcare şi al ştiin-
ţelor care le studiază (mecanica, fizica, chimia, biologia); trecerea dialectică de la o formă de mişcare a materiei la alta şi, implicit, de la o ştiinţă la alta. D.n. cuprinde: un istoric succint al ştiinţelor naturii în sec. XVI—XIX, în care Engels demonstrează că însăşi dezvoltarea acestor ştiinţe a determinat afirmarea tot mai puternică a gîndirii dialectice şi infirmarea gîndirii metafizice; o expunere amplă a legilor şi a categoriilor dialecticii materialiste şi a unor importante probleme de logică dialectică şi de teorie a cunoaşterii; consideraţii pătrunzătoare cu privire la conţinutul dialectic al diferitelor ştiinţe (ex. interpretarea materialist-dialectică a legii conservării şi transformării energiei şi a principiului al doilea al termodinamicii, definiţia vieţii, expunerea bazelor filozofice ale darvinismului şi analiza lui critică etc.), precum şi remarcabilul studiu „Rolul muncii în procesul transformării maimuţei în om“, care ilustrează legătura dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. D. n. reprezintă prima sinteză filozofică marxistă a ştiinţelor moderne ale naturii. Unele teze expuse în această lucrare au anticipat cu decenii dezvoltarea ştiinţelor. în D. n. sînt combătute cu o argumentare teoretică profundă idealismul filozofic, empirismul pozitivist, agnosticismul şi materialismul mecanicist. Tezele filozofice şi ştiinţifice formulate de Engels au o mare însemnătate principială; ele constituie un îndrumar preţios pentru fundamentarea materialist-dialectică a ştiinţelor contemporane ale naturii şi pentru combaterea intransigentă a imixtiunii în ştiinţă a idealismului filozofic şi clerical.
   dialectica noţiunii (LOG.), interacţiunea dialectică a universalului, particularului şi singularului, pe baza căreia noi recunoaştem singularul în lumina universalului. Astfel, în-trucît un obiect este marfă, el (ca singular) este recunoscut în lumina naturii sale universale (valoarea) sub forma banilor (forma particulară de realizare a valorii). La nivelul no-
 ţiunii, diferenţa dintre universal, particular şi singular este implicită, ea existînd numai în stare potenţială. în acest sens, K. Marx spune în prefaţa la ediţia I a „Capitalului “ că forma marfă reprezintă „forma celulei economice**, adică orice marfă cuprinde în ea, în mod virtual, valoarea şi, în consecinţă, banii, care se realizează însă numai în şi prin procesul schimbului. Tot astfel diferenţele implicite dintre universal, particular şi singular, cuprinse în noţiune, devin explicite abia în judecată. De aceea noţiunea se transformă, prin propria ei dialectică, în judecată, forma logică în care dialectica universalului, particularului şi singularului este explicitată prin medierea de către particular a raportului dintre singular şi universal. V. şi g e n e r al, particular şi singular.
   dialectica raţionamentului
 (LOG.), mişcare a gîndirii prin care dialectica singularului, particularului şi universalului este expusă logic ca mediere reciprocă a acestor trei categorii. Fiecare dintre ele mediază în premisele raţionamentului raportul dintre celelalte două, în concluzie exprimîndu-se unitatea întemeiată a acestora. în acest ciclu de mediaţii recipro* ce, „toate premisele procesului apar ca rezultat al său, ca o premisă produsă de el însuşi [şi toate rezultatele procesului apar ca premise ale lui]. Fiecare moment apare ca punct de plecare, ca punct de trecere şi ca punct de întoarcere** K. Marx). Astfel, d. r. re-lectă automişcarea, autodezvol-tarea obiectelor şi a fenomenelor în totalitatea ei, reprodu-cînd-o pe plan logic, iar raţionamentul însuşi se dovedeşte a fi realizarea sensului logic al noţiunii şi al judecăţii, al dialecticii acestora.
   dialectică (gr. dialektika din dia „cu** şi legein „a vorbi, a discuta**), ştiinţă a legilor celor mai generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii; teorie şi metodă generală de cunoaştere a realităţii. în istoria filozofiei, termenul d. a avut diferite accepţii succesive, dialectica materialistă, marxist-le-
DIALECTICĂ
 93
DIALECTICĂ
 ninistă fiind rezultatul unui îndelungat proces de evoluţie. Elemente de gîndire dialectică se întîlnesc încă în concepţiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc.). în Europa, un rol însemnat în elaborarea d. au avut filozofii antici greci, şi în special Heraclit din Efes şi Aristotel. în filozofia premar-xistă se cunosc două forme ale d.îa) d. naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le poată da însă o explicaţie ştiinţifică, datorită nivelului insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice; b) d. idealistă a filozofiei clasice germane de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi din primele decenii ale sec. al XIX-lea, care a culminat cu d. lui Hege 1. D. hegeliană este o d. idealistă, mistificată, „răsturnată cu capul în jos“, care nu redă autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea fictivă a spiritului absolut. Hegel a ghicit doar, cum spune V.I. Lenin, dialectica lucrurilor în dialectica noţiunilor. Democraţii revoluţionari ruşi au făcut o încercare valoroasă de a prelucra dialectica hegeliană de pe poziţii materialiste, de a aplica d. la viaţa socială şi de a o transforma într-o „algebră a revoluţiei**. Adevăraţii creatori ai d. ca ştiinţă au fost Marx şi Engels. Eliberînd d. de idealism şi de elementele mistice ale filozofiei hegeliene, Marx şi Engels au creat o d. materialistă, opusă d. hegeliene. D* marxistă se întemeiază pe cuceririle cele mai de seamă ale gîndirii dialectice din cursul întregii istorii a filozofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii, a experienţei luptei de clasă a proletariatului. Ea porneşte de la mişcarea reală din natură şi din societate, subliniind că d. obiectivă (a fenomenelor naturii şi ale societăţii) determină d. subiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă în aceasta. „Dialectica lucrurilor — scrie V. I. Leni n în „Caiete filozofice/* — creează dialectica ideilor şi nu ?*
 invers**. Tocmai pentru că sînt legi ale d. obiective, legile dialecticii apar şi ca legi ale d. subiective, adică ale cunoaşterii. Elaborarea d. materialiste de către Marx şi Engels constituie o parte integrantă a revoluţiei săvîrşite de ei în filozofie. D. se opune metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii interne, identice cu ele înseşi. Înţelegînd lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă, d. materialistă le studiază în interdependenţa şi interacţiunea lor. D. este învăţătura cea mai profundă, mai multilaterală şi mai bogată în conţinut despre dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca automişcare, ca autodezvoltare, ca proces infinit, ascendent, progresiv, care se desfăşoară în formă de spirală, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la vechi la nou. Acest proces reprezintă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative radicale (a saltului, a revoluţiei). Izvorul şi forţa motrice permanentă a autodezvol-tării sînt contradicţiile interne proprii tuturor obiectelor şi proceselor. în condiţii istorice noi, V.I.Lenin a dezvoltat şi a îmbogăţit d., interpretînd în spiritul ei noile date ale ştiinţelor naturii şi aplicînd-o în mod creator la lupta revoluţionară a proletariatului. Legile principale ale d. (unitatea şi lupta contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei) sînt legi universale ale realităţii obiective şi ale reflectării ei în conştiinţă. în aceste legi se concentrează concepţia dialectică asupra dezvoltării, opusă celei metafizice. Legile d. nu se reduc însă Ia aceste legi principalei legităţile dialectice care concretizează şi completează pe cele principale sînt exprimate în categoriile esenţă şi jenomen, conţinut şi formă, necesitate şi întîmplare, cauză şi efect, interdependenţă, lege, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc. Esenţa d., după expresia
 lui V.I. Lenin, este legea unităţii şi luptei contrariilor. Toate celelalte legi ale d« se concentrează ca într-un focar în această lege fundamentală, care dezvăluie izvorul mişcării. Aşa cum a arătat Lenin, d. materialistă include teoria cunoaşterii (gnoseologia) şi logica dialectică, cu care se află într-un raport de unitate dialectică. D. materialistă se dezvoltă permanent, avînd un caracter creator. La baza acestei dezvoltări stă generalizarea datelor celor mai noi ale ştiinţelor speciale şi ale practicii social-istorice. D* marxist-leninistă este o metodă de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a naturii şi a societăţii. Reflectînd fidel legile lumii obiective, ea constituie o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică, singura metodologie corespunzătoare nivelului de dezvoltare al ştiinţei moderne. Ca metodă generală, d* materialistă este comună tuturor ştiinţelor speciale; ea constituie fundamentul teoretic al metodelor particulare folosite de aceste ştiinţe. D. se opune atît eclectismului, care pune pe acelaşi plan însuşirile şi conexiunile esenţiale şi neesenţiale ale obiectelor, cît şi sofisticii, care substituie în mod arbitrar conexiunilor esenţiale conexiuni neesenţiale şi invers. D. marxistă este, prin esenţa ei, critică şi revoluţionară; ea arată caracterul istoriceşte trecător al tuturor formelor vieţii sociale, distinge ceea ce este nou de ceea ce este vechi şi ajută la victoria noului asupra vechiului. Spre deosebire de d. hegeliană, îndreptată spre trecut, d* marxist-leninistă e îndreptată mai ales spre prezent şi viitor. Ea fundamentează ştiinţific pieirea inevitabilă a orînduirii capitaliste şi victoria orînduirii socialiste. în analiza realităţii contemporane, ea ţine seama de complexitatea şi diversitatea crescîndă a vieţii social-politice în continuă transformare, de direcţia principală a dezvoltării. D. marxistă are un caracter partinic şi militant, fiind organic unită cu lupta revoluţionară a proletariatului pentru eliberarea definitivă a omului de orice exploatare şi asuprire, repre-
 DIALECTOLOGIE
94
DIAMANT
 zentînd arma sa teoretică, călăuza sa sigură în această luptă. D. marxistă serveşte Ia fundamentarea strategiei şi tacticii revoluţionare a clasei muncitoare; de aceea adversarii ideologici ai marxismului încearcă să denatureze esenţa dialecticii, s-o adapteze intereselor burgheziei. D« marxistă e incompatibilă cu dogmatismul şi cu revizionismul. Dezvoltarea societăţii contemporane şi a tuturor ştiinţelor aduce mereu noi confirmări ale viabilităţii d. materialiste, ale caracterului ei ştiinţific şi eficient. V. şi materialism dialectic; materialism istoric.
   dialectologie (dialect şi gr. logos „ştiinţă**), disciplină lingvistică al cărei obiect îl constituie studiul dialectelor şi graiurilor unei limbi sau ale unui grup de limbi.
   diaUpetâle (BOT.), subclasă de dicotiledonate, care cuprinde specii de plante ale căror flori au petalele neconcrescute (ex. piciorul-coco-şului, mărul, fasolea etc.).
   dialít (IND. STICL.), material termoizolant, prezentat în formă de cărămizi şi utilizat la temperaturi de 1 000—1500 °C. Se fabrică dintr-un amestec de praf de d i a t o m i t cu un liant (argilă sau var stins) şi un material combustibil (ex. rumeguş de lemn), care, ar-zînd, măreşte porozitatea cărămizilor de d. Are rezistenţă mecanică mică şi este sensibil la condiţiile atmosferice.
   dializator (CHIM.) v. di aii* zor.
   dializă (CHIM.), proces de separare a unei substanţe cu dispersie coloidală de particulele cu dispersie moleculară (ionică) sau de separare a unui coloid de un cristaloid. Se bazează pe proprietatea unor membrane semipermeabile (pergamentul, membrana de băşică de bou, pelicula de colodiu) care permit trecerea ionilor sau moleculelor obişnuite şi opresc particulele coloidale. Se realizează cu ajutorul dializorului.
   dializor (CHIM.), aparat folosit la purificarea coloizilor prin dializă. In acest laparat, care conţine o membrană semiper-meabilă, are loc difuziunea în
  soluţie a ionilor şi a moleculelor străine de coloid. Se mai numeşte şi dializator.
Dializor
   dialóg (gr. dialogos, din dia „cu“ şi logos „cuvînt, vorbire4*)
1.  Procedeu literar care constă în schimbul de idei între două sau mai multe personaje ale unei opere literare; este folosit îndeosebi în genurile literare care presupun desfăşurarea unei acţiuni (epic şi dramatic). D. este caracteristic genului dramatic, constituind în dramaturgie unul dintre principalele mijloace artistice de realizare a unui caracter, a unui tip.
2.  Succesiune a replicilor rostite de personajele unei piese.
3.  Operă scrisă sub formă de conversaţie între doi sau mai mulţi oponenţi, în care autorul urmăreşte demonstrarea justeţei unui anume sistem de idei, concepţii etc. (ex. dialogurile filozofice ale lui Platón).
   diama gnetísm (FIZ.), proprietate a unui corp (denumit dia-magnetic) de a prezenta o mag-netizare de sens contrar intensităţii cîmpului magnetic care i se aplică. Susceptibilitatea magnetică a dia-magneticilor are o valoare negativă mică (de ordinul 10~6), iar permeabilitatea magnetică relativă este puţin mai mică decît unitatea. D« se datoreşte mag-netizării induse a unui corp ale cărui molecule nu au moment magnetic spontan. Sînt dia-magnetice aproape toate gazele, majoritatea di electricilor lichizi şi solizi ale căror molecule au pături de electroni complet ocupate, precum şi unele metale (ex. cuprul). Permeabilitatea magnetică a corpurilor diamag-netice este practic independentă de temperatură. Fenomenul de d. este prezent aproape la toate corpurile, adeseori însă lipseşte complet la corpurile ale căror molecule au moment magnetic spontan (corpurile paramagne-tice). Corpurile supraconduc-toare se comportă ca diamag-netice ideale, pentru care per-
meabilitatea, deci şi inducţia» sînt nule.
   diamâlţ (IND. ALIM.), produs bogat în zaharuri (maltoză) şi enzime, preparat prin concentrarea în vid şi filtrarea extractului apos din făina de malţ, pînă la consistenţa siropoasă. Se întrebuinţează la fabricarea bomboanelor, a produselor de patiserie etc., precum şi în industria textilă (la degomare, apretare, dezancolare ş.a.).
   diamant 1. (MINER.) Carbon nativ, cristalizat în sistemul cubic, în cristale octaedrice, incolore, rareori albastre sau brune, cu indicele de refracţie ridicat, avînd cea mai mare duritate dintre toate mineralele. Varietăţile transparente de d. sînt folosite ca piatră preţioasă, iar varietăţile impure (b o r-tal, carbonado) pentru armarea diferitelor unelte de tăiat, găurit etc. Se întîlneşte în unele roci ultrabazice (k i m-b e r 1 i t e) şi în conglomeratele şi aluviunile formate pe seama acestora. D. sînt răspîndite în îndia, Africa sudică şi centrală, Venezuela, Guyana, Brazilia, Iakuţia (U.R.S.S.). 2.(PO-L1GR.) Corp de literă de patru puncte tipografice.
   Diamant, T eodor (? — 1841), reprezentant al socialismului utopic în Romînia. A studiat matematica mai întîi în Germania şi apoi în Franţa, unde a devenit discipol al lui Ch. Fourier. Reîntors în ţară, a colaborat la „Curierul romînesc", unde şi-a expus concepţiile social-economice. D. a căutat să adapteze doctrina fourieristă la relaţiile economice din ţările romíné din acea perioadă. El preconiza lucrarea colectivă a pămîntului de către oameni liberi, întovărăşiţi, prin folosirea unor mijloace comune, perfecţionate. Spre deosebire de Fourier, D. a subliniat şi necesitatea creării unei industrii autohtone. El concepea această reorganizare a societăţii în mod naiv, fără schimbări în domeniul puterii politice, prin experimentarea în mic a unor noi rînduieli economice, pentru crearea şi extinderea cărora nu existau condiţii o-biective. De aceea experienţele lui au eşuat; falansterul înfiinţat de el la Scăieni (reg.
 DIAMETRU
 95
DIASPOR
Ploieşti) în 1835, pe moşia lui Emanoil Bălăceanu, a fost dizolvat, iar propunerea lui de a organiza în Moldova, în 1841, „colonii agricole-industriale44 nu a fost acceptată. D» a preconizat lichidarea analfabetismului şi a superstiţiilor, precum şi ideea unirii instrucţiei copiilor cu munca productivă. Opere: „Scrieri economice**, apărute în volum în 1958.
   diametru (gr. dia „prin44 şi metrón „măsură"; MAT.) 1. Coarda care trece prin centrul cercului sau al sferei. 2. (într-o conică) Locul mijlocurilor coardelor paralele cu o direcţie dată. 3. (într-o cuadrică) Locul centrelor secţiunilor plane, paralele cu un plan dat.
   diamonfós (AGROCHIM.), în-grăşămînt agricol care conţine ca substanţă de bază fosfatul diamoniacal — {NH^HPO^ Are un conţinut de 51—53% fosfor (P205) şi 20—21% a-zot (N), cu o reacţie uşor bazică. D. este higroscopic şi se prezintă sub formă de cristale poliedrice incolore; cînd este granulat, i se dă culoarea galbenă sau cenuşie.
   Diana, zeiţa vînătorii la romani, protectoarea animalelor, considerată uneori personificarea Lunii şi identificată cu zeiţa Artemis din mitologia greacă. Era fiica lui Iupiter şi a Latonei şi sora lui Apolo. D. avea numeroase sanctuare,
Diana
dintre care cel mai cunoscut a fost templul Dianei din Efes, una dintre cele şapte minuni ale lumii. Printre numeroasele capodopere inspirate de această figură mitologică se numără statuile lui Goujon şi Houdon (Luvru) şi picturile lui Tiziano şi Boucher.
   diapáuzá (ZOOL.), perioadă de repaus aparent la insecte, în care acestea îşi încetinesc foarte mult funcţiunile vitale, supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă. D. are loc în diferite stadii ale ciclului de dezvoltare (ex. la viermele de mătase are loc în stadiul de ou şi coincide cu anotimpul de iarnă). Ca fenomen adaptiv apare în general înaintea condiţiilor nefavorabile, pe care astfel le preîn-tîmpină.
   diapazon (gr. diapazon „ga-rnă“) 1. (FIZ., MUZ.) Instrument acustic construit dintr-o bară de oţel cu secţiunea dreptunghiulară* îndoită în formă de U şi prelungită la bază cu un picior care serveşte la fixarea pe un rezonator sau la mînuire.
Pus în vibraţie, Diapazon produce un sunet de o anumită frecvenţă constantă şi unică (440 de vibraţii pe secundă), corespunzătoare notei la din octava întîi. Se foloseşte la acordarea instrumentelor şi la indicarea tonului de către dirijor pentru corurile a cappella. 2, (MUZ.) Totalitatea sunetelor de diferite înălţimi, accesibile unei voci sau unui instrument.
   diapedeză (gr. dia »,pnn“ şi pedan „a sări, a trece peste44; FIZIOL.), procesul de trecere a globulelor albe (leucocite) prin pereţii capilarelor sanguine. Se observă atît în condiţii fiziologice (în timpul digestiei) cît şi în condiţii patologice (în inflamaţii etc.). D. a fost pusă în evidenţă pentru prima oară de biologul rus I. I. Meci-nikov.
   diapirísm (gr. dia „prin44 şi peirein „a străpunge“; GEOL.), proces prin care rocile plastice şi cu densitate mică (sarea gemă, argila etc.), sub acţiunea
presiunii din scoarţa Pămîntului, migrează din zonele profunde spre suprafaţă, boltind şi străpungînd stratele situate deasupra lor. D. este determinat fie de mişcările tectonice, fie de presiunea datorită greutăţii stratelor (litostatică) sau de acţiunea combinată a acestora. în R.P.R., procesele de d, au avut loc în bazinul Transilvaniei şi în Subcarpaţi şi au contribuit într-o măsură importantă la acumularea unor masive mari de sare şi la formarea structurilor favorabile localizării unor importante zăcăminte de petrol şi gaze (ex. la Moreni, Ţintea, Băi coi din reg. Ploieşti). Termenul de d. a fost introdus în ştiinţă de geologul romín L. Mrazek.
  diapozitív (FIZ.), pozitiv fotografic copiat pe placă sau pe film fotografic de pe negativul obţinut la fotografiere. D. sînt folosite mai ales la proiecţii.
  diarée (gr. dia „prin4* şi rhein ,,a curge44) 1. (MED.) Stare patologică manifestată prin eliminarea repetată, de mai multe ori pe zi (3—50), de materii fecale moi sau lichide. Apare în cursul bolilor digestive acute sau cronice, ca enterita, dizenteria, în avitaminoze, boli endocrine, boli infectocontagioase, intoxicaţii, în urma exceselor alimentare etc, 2. (MED. VET.) Diareea albă a puilor, boală contagioasă mi-crobiană, provocată de Bacii-lus pullorum, care atinge puii de găină în primele 14 zile după ecloziune. Microbul se transmite prin ouă în urma localizării acestuia în ovarul găinilor ouătoare. Se combate prin depistarea găinilor infectate şi înlăturarea lor din crescătorie.
  diartróza (gr. dia „între4* şi arthron „articulaţie**; ANAT.),, articulaţia mobilă dintre oase (ex. diartroza genunchiului, a cotului etc.).
  diascop (gr. dia „prin44 şi skopein „a observa, a vedea44; FIZ.), aparat care serveşte la proiecţia prin transparenţă a diapozitivelor.
  diaspór (MINER.), oxid natural hidratat de aluminiu, cristalizat în sistemul rombic în cristale tabulare, de regulă foarte mărunte, de culoare albă,
D1ASTOLĂ
 96
 DIAZ
cenuşie sau brună, cu luciu sticlos sau sidefos. Constituie un component principal al bauxitelor. Din d. se extrage aluminiu.
   diastolă (gr. diastole „dilatare"; FIZIOL.), dilatarea şi relaxarea fiziologică a cavităţilor inimii în momentul în care sîn-gele ajunge din venele mari în auricule şi din acestea în ventricule. D. urmează contracţiei sistolice. La auscultaţie, d* corespunde zgomotului al doilea al cordului.
   diastrofism (gr. ^ diastroje „răsucire, deformare"; GEOL.), ansamblu al deformărilor şi dislocărilor pe care le suferă stra-tele din scoarţa terestră după depunere şi consolidare, sub acţiunea mişcărilor tectonice. Stratele care au suferit un d. puternic sînt cutate şi faliate (ex. stratele de Sinaia).
   diatermán (FIZ., despre un mediu), care are calitatea de a permite transmiterea căldurii.
   diatermíe (gr. dia „prin" şi therme „căldură"; MED.), tratament fizioterapeutic cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă, care determină creşterea temperaturii organelor profunde şi un aflux de sînge în organele respective, favorizînd prin aceasta vindecarea proceselor inflamatorii.
   diatermocoaguláre (gr. dia „prin", thermos „cald" şi lat. coagulare „a închega"; MED.), distrugere prin coagulare a unor formaţii patologice (negi, nevi, angiome, polipi etc.) cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă şi de tensiune joasă.
   diateză (gr. diathesis „aşezare, situare") 1. (LINGV.) Categorie gramaticală care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea verbului. Cînd subiectul e autorul acţiunii exprimate de verb (fetiţa spală), avem d. activă; cînd subiectul suferă acţiunea săvîrşită de altcineva (fetiţa este spălată de mama ei), avem d. pasivă; cînd subiectul e în acelaşi timp autorul şi obiectul acţiunii (fetiţa se spală), avem d. reflexivă. In limba romînă, diateza reflexivă se deosebeşte de cea activă prin faptul că verbul e însoţit de pronumele reflexiv; flexiunea diatezei pasive se realizează cu ajutorul verbului a fi şi al participiului verbului care se conjugă,
acordat în număr şi gen cu subiectul. Numai verbele tranzitive pot avea forme pentru toate diatezele. Unele limbi (de ex. greaca veche) cunosc şi o d. medie, care exprimă participarea intensă a subiectului la acţiune. 2. (MED.) Reactivitate specială a organismului la diverşi factori de mediu, manifestată prin predispoziţia la anumite boli(ex. diateză hemo-ragică, diateză alergică, diateză reumatică).
   diatomee (BOT., PALEONT.; Diatomeae), alge microscopice
unicelulare, cu clorofila mascată de un pigment brun; au corpul cuprins între două valve silicioase şi trăiesc în apă marină, în apă dulce sau în sol. D. iau parte, alături de alte alge, la formarea fitoplanctonului marin şi de apă dulce; au deosebită importanţă pentru pisci-cultură, reprezentînd baza trofică în bazinele acvatice. Unele diatomee trăiesc în mîlul de pe fundul apelor, pe plantele acvatice sau la suprafaţa diferitelor obiecte din apa. Există din de-vonian pînă astăzi. Prin acumularea de diatomee de-a lungul epocilor geologice s-au format depozite de diatomite.
   diatomit (PETROGR.), rocă silicioasă alcătuită în cea mai mare parte din resturile minerale ale diatomeelor. în afară de opal şi calcedonie, d. mai conţine material argilos sau calcaros în proporţii variabile. Este de culoare albă sau gălbuie, poros, uşor şi friabil. D. este întrebuinţat ca material izolant; ca material abraziv; în industria petrolieră la deparafinarea, albirea şi regenerarea uleiurilor minerale; în industria alimentară ca material de filtrare a uleiurilor, a gela-
tinei etc.; ca suport pentru fa-* bricarea dinamitei şi a altor ex-« plozivi etc. în ţara noastră» diatomitul se găseşte sporadic la Tăuţi (reg. Banat), Sibiciu (reg. Ploieşti), Racoşul de Sus (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) şi în zăcăminte mari la Adamclisi (reg. Dobrogea).
   diatónicá (gr. dia „prin" şi tonos „sunet"; MUZ.) 1. Suc* cesiune de mai multe sunete la distanţă de tonuri şi semitonuri. D. conţine numai intervale perfecte, mari şi mici (cu excepţia tritonului), spre deosebire de scara cromatică, care se bazează pe succesiunea sunetelor la interval de semiton nuri. V. şi cromatism.
 2.  Termen folosit pentru a indica o structură melodică alcătuită din tonuri şi semitonuri.
   Diaz [dîaO], Jose Ramos (1894—1942), militant al mişcării muncitoreşti spaniole şi internaţionale. Membru al Partidului Comunist din Spania din 1926. Ales secretar general al P.C. din Spania în 1932, a avut o contribuţie de seamă în lupta pentru transformarea partidului într-un partid mar* xist-leninist de masă, la crea* rea Frontului popular antifas* cist (1935—1936) şi la organizarea şi conducerea războiu-
                                                    J. R. Diaz
 lui naţional-revoluţionar al poporului spaniol împotriva rebeliunii fasciste şi a intervenţiei italo-germane (1936—1939).
   Diaiz[díaOj, Porfirio (1830— 1915), general şi om de stat mexican, preşedinte şi dictator al Mexicului între 1877 \i 1880, apoi între 1884 şi 1911. A cucerit puterea printr-o lovitură de stat şi a instaurat dictatura*
 DIAZ DE LA PENA
97
 DICKENS
 aservind ţara monopolurilor străine. A fost răsturnat de la putere de revoluţia din 1911.
  Diaz de la Pena [diáz dö la péna]9 Narcisse Virgilé (1808— 1876), pictor şi litograf francez, de origine spaniolă. Atras de grupul artiştilor de la Ba r-bizon, a pictat peisaje, în special colţuri de pădure, în care apar uneori atît personaje mitologice cît şi reale. Pictura lui se caracterizează printr-o execuţie vioaie, liberă, prin efecte de lumină şi o pastă abundentă („Sărbătoare cîm-penească“, „Pădurea de la Fon-tainebleau" etc.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tablourile „Odaliscă", „Bet-sabea şi regele David" şi prin peisajele „Drum prin pădure", „Peisaj cu pîrîiaş".
  diazoderiyâţi (CHIM.), compuşi organici care conţin în molecula lor cel puţin o grupare de doi atomi de azot, legaţi între ei prin legături duble sau triple. Se obţin uşor prin reacţia de diazotare. Se deosebesc două mari clase: d. alifatici şi d. aromatici. Importanţă deosebită au d. aromatici, obţinuţi şi utilizaţi sub formă de săruri, numite generic săruri de diazoniu (ex. clorura de diazobenzen [C6//sTN=N]+C/“) sau hidro-xizi (hidroxidul de diazobenzen [CsH5 - N=*N]+OH~). în stare solidă sînt substanţe cristaline foarte reactive, explozivei de aceea sînt folosiţi de obicei în soluţii apoase. Cea mai importantă reacţie a lor este reacţia de cuplare cu fenolii, naftolii sau aminele aromatice, care stă la baza preparării coloranţilor azoici. Dintre d. alifatici, mai important este diazometanul (CH2=N=N\ folosit ca agent de metilare. Se numesc şi combinaţii diazoice.
  diazotare (CHIM.), reacţie chimică de obţinere a sărurilor de diazoniu prin tratarea aminelor primare aromatice la temperatură joasă cu o soluţie de nitrit de sodiu în prezenţa unui acid mineral (clorhidric, azotic, sulfuric). Diazotarea este folosită în special în industria coloranţilor, la prepararea coloranţilor azoici.
  dibla (TEHN ), bucată de lemn, de metal sau de alt material
adecvat, care se fixează într-o scobitură făcută în zidărie şi care serveşte la prinderea de ea (cu un cui sau cu un şurub) a unei piese.
   dibr omet ân (chim .), C 2 HJB r2. Lichid incolor sau gălbui obţinut prin bromurarea etilenei. Se foloseşte în sinteza organică şi, în amestec cu tetraetil-plumb, ca produs antidetonant. V. şi e t i 1 f 1 u i d.
   diceras (PALEONT.), gen fosil de lamelibranhiate din ordinul Pachyodonta (cu dinţi groşi), care se caracterizează printr-o cochilie cu valve groase. Um-boanele, foarte dezvoltate, sînt răsucite în forma coarnelor de berbec, iar pe partea internă a cochiliei se văd impresiunile a doi muşchi închizători. Pe valva dreaptă se găsesc doi dinţi scurţi şi groşi, iar pe cea
                                                            Diceras
stîngă un dinte mare. în R.P.R. se întîlneşte în depozitele jurasice de la Hîrşova şi Constanţa.
   Dicescu'Dic, Ion (1893— 1935), militant revoluţionar şi publicist romín. Şi-a început activitatea revoluţionară încă din timpul studenţiei, colabo-rînd la ziarul „Romînia muncitoare". în 1909 a devenit membru al Uniunii socialiste din Romînia. La începutul anului 1917 a fost rănit pe front şi evacuat la Petrograd, unde a intrat în Partidul Comunist (bolşevic) din Rusia şi a participat la Marea Revoluţie Socialistă din Octom-b ie. în 1918 a fost secretar al Comitetului militar-revoluţio-nar romín din Odesa şi comisar al unuia dintre batalioanele de voluntari romîni. în 1918—1920 a luptat pe diferite fronturi ale războiului civil.
I. Dicescu-Dic
Începînd din 1922 a fost profesor la diferite instituţii de învăţămînt superior din Moscova. A publicat lucrări de economie. A murit în 1935. di cián (CHIM.) v. cian. dicinodón (PALEONT.), gen fosil de reptile din ordinul The-romorpha; avea talia variabilă, de la aceea a unei pisici pînă la aceea a unui leu, premaxila-rele transformate într-un cioc cornos, iar caninii foarte puternici, cu aspect de defense. La craniu, arcada zigomatică era la fel ca la mamifere. D. se întîlneşte în depozitele permiene şi triasice din Africa.
   Dickens /dichinz/, Charles (1812—1870), scriitor englez, reprezentant de seamă al realismului critic şi unul dintre maeştrii romanului în literatura universală. S-a născut la Portsmouth. După ce a schimbat mai multe îndeletniciri, s-a dedicat literaturii, debutînd în 1836 cu un volum de schiţe, semnate cu pseudonimul Boz, şi cu romanul, publicat iniţial în fascicule, „Documentele postume ale clubului Pickwick" (uit. trad. rom. 1961), adevărată epopee umoristică, scrisă în manieră picarescă, în care D* redă peripeţiile unor mic-bur-ghezi londonezi, naivi, năstruşnici şi ridiculi. D. s-a afirmat însă mai cu seamă prin operele consacrate oglindirii critice a societăţii engleze din perioada dezvoltării rapide a capitalului industrial. Reflec-tînd multilateral aspectele contradictorii ale realităţii contemporane lui, D. a realizat o suită de romane nemuritoare prin realismul şi mesajul lor umanitarist, vădindu-se a fi,
DICLORBENZENI
98
DICTAT
după expresia lui G. Ibrăi~ leanu, un „prieten generos al celor umiliţi şi ofensaţi**. De pe poziţia aceasta, Dickens înfăţişează tragedia copiilor de oameni sărmani în societatea
Ch. Dickens
 burgheză („Aventurile lui Olivér Twist", 1838, uit. trad. rom. 1959; „Nicholas Nickleby", 1839, uit. trad. rom. 1960), soarta dramatică a „oamenilor mărunţi" („Dugheana cu vechituri", 1841), cultul mic-burghez pentru confort şi tradiţie („Poveşti de crăciun", 1843, trad. rom. 1949), morala filistină şi individualismul arogant şi brutal al marii burghezii („Dombey şi fiul", 1846 — 1848, trad. rom. 1957), birocratismul justiţiei („Casa sumbră", 1853), dispreţul celor avuţi faţă de valorile spirituale ale vieţii („Timpuri grele", 1854, trad. rom. 1894, uit. trad. rom. 1964), spulberarea visurilor de fericire sub acţiunea strivitoare a relaţiilor capitaliste întemeiate pe egoism („Marile speranţe", 1861, uit. trad. rom. 1949), vicisitudinile familiei burgheze („David Copperfield", 1850, uit. trad. rom. 1959) ş.a. în urma unei călătorii efectuate în S.U.A., D. scrie „Note din America" (1842, trad. rom.
 1953)   şi romanul „Martin Chuzzlewit" (1844, uit. trad. rom. 1959), în care satirizează unele aspecte ale modului de viaţă american, segregaţia rasială, moravurile venale ale presei, setea de îmbogăţire. Preocupat să reflecte critic adevărul vieţii în variatele lui ipostaze, D* n-a izbutit însă să depăşească o viziune umanitaristă cu caracter filantropic, culţi -vînd iluzia păcii sociale, a
 triumfului binelui în cadrul orînduirii burgheze. Creator al unui mare număr de tipuri (în privinţa aceasta îl concurează pe Shakespeare şi pe Balzac), D* s-a remarcat ca un excelent portretist, fie că este vorba de eroi ideali stă-pîniţi de o bunătate cuceritoare şi de spirit de sacrificiu, fie că este vorba de personaje care întruchipează vicii ale societăţii capitaliste sau de oameni ciudaţi, misterioşi, inadaptabili. D. s-a format la şcoala romanului realist englez din sec. al
 XVIII-lea (Fielding şi Smol-lett), dar a preluat şi atitudini caracteristice romantismului (o-poziţia dintre virtute şi viciu, om bun şi om rău etc.). Folosind o limbă de mare plasticitate, presărată cu numeroase expresii populare, D. cultivă în scrierile sale deopotrivă realul şi fantasticul, descripţia exactă şi atmosfera de aventură şi mister, satira şi lirismul, grotescul şi caricaturalul, umorul fin, ironia sclipitoare şi patetismul. Opera sa a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii engleze de mai tîrziu, în special asupra unor scriitori ca G. B. Shaw, H. Wells, Th. Hardy, J. Galsworthy, care au apreciat cu deosebire latura umanistă, dramatică, satirică şi umoristică a scrierilor lui D. în ţara noastră, opera lui D. a început să fie cunoscută de la sfîrşitul sec. al XIX-lea, cele mai vechi traduceri fiind publicate în revista „Contemporanul". Popularizate în trecut în special în revistele şi ziarele muncitoreşti, cărţile sale se bucură în anii puterii populare de o mare circulaţie.
   diclorbenzéni (CHIM.), (C6f/4)C/2. Derivaţi diclorsub-stituiţi ai benzenului, obţinuţi prin clorurarea catalitică a acestuia. Se cunosc trei izomeri (orto-, meta- şi paradiclorben-zen); ortodiclorbenzenul este un lichid cu p.f. 179°C, folosit ca solvent; paradiclorbenzenul este o substanţă solidă albă, folosită ca insecticid (în special contra moliilor).
   dicloretan (CHIM.),
 Lichid incolor preparat prin clorurarea etilenei. Este dizolvant pentru grăsimi, lacuri, bitum, cauciuc, plexiglas. D. serveşte
 la prepararea etilendiaminei, clorurii de vinii etc.
   diclormetan (CHIM.) v. clo-rură de metilen.
   Dicomes, conducător al u-nei formaţiuni statale începătoare a dacilor (geţilor) de la sfîrşitul sec. I î.e.n. şi începutul sec. I e.n., cu centrul probabil pe Argeş, în locul unde se află astăzi satul Popeşti.
   dicotiledonate (BOT.; D/co-tyledonatae), clasă din încrengătura angiospermelor; cuprinde plantele al căror embrion are două cotiledoane bine dezvoltate. Clasa d. are cca. 264 de familii (ex. ranunculacee, ro~ zacee, leguminoase etc.) şi 120 000 de specii de plante.
   dicotomie (gr. dicha „în două" şi tome „tăietură"; BOT.), mod de ramificaţie a talului şi a tulpinilor în două ramuri egale, al căror vîrf se divide la
Dicotomie
 rîndul lui în alte două ramuri egale ş.a.m.d. Se întîlneşte la unele alge, criptogame vasculare şi plante superioare.
   di eroism (FIZ.), fenomen de absorbţie selectivă pe care-1 prezintă unele substanţe cristalizate, birefringente, pentru una dintre cele două raze refractate (raza ordinară şi raza extraordinară). D. se întîlneşte la turmalin, berii etc.
   dictafón, aparat de înregistrat un text vorbit, cu ajutorul unei benzi magnetice. Se utilizează, ca auxiliar sau în locul maşinii de scris, pentru înregistrarea automată a mesajelor vorbite.
   dictat (OR.), act inechitabil prin care un stat impune anumite condiţii unui alt stat împo-triva voinţei acestuia. D. este un mijloc specific al politicii statelor imperialiste în relaţiile cu alte state. Ţările socialiste resping politica de d. şi luptă pentru o colaborare internaţională bazată pe egalitate în drepturi.
DICTATOR
 99
 DICTATURA PROLETARIATULUI
   dictator 1. (în Roma antică în perioada Republicii) Magistrat superior, învestit de senat cu puteri nelimitate pe o durată determinată, în împrejurări excepţionale (în timpul războiului sau în scopul reprimării răscoalelor populare). Ca simbol al prerogativelor sale excepţionale, d. era însoţit de 24 de 1 i c t o r i. 2. (Prin extensiune, azi) Persoană care exercită o conducere unipersonală a statului, avînd o putere nelimitată şi acţionînd în interesele claselor exploatatoare.
   dictatul de la Viena, ho-tărîre arbitrară impusă Romî-niei de către reprezentanţii Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste la Viena, în ziua de 30 august 1940, prin care partea de nord a Transilvaniei (43 500 km2 şi 2 600 000 de Jo-
cuitori, în majoritate romîni) a fost smulsă din trupul ţării şi cedată Ungariei horthiste. Cercurile guvernante şi monarhia au acceptat dictatul imperialist de la Viena, ceea ce a însemnat o gravă ştirbire a suveranităţii naţionale şi aservirea totală a ţării faţă de Germania hitleristă. Prin acest act, hitle-riştii au urmărit să răsplătească şi să lege mai strîns de imperialismul german pe fasciştii unguri şi totodată să aţîţe în mod artificial contradicţiile dintre Romînia şi Ungaria, pentru a putea şantaja şi stăpîni ambele ţări şi a întări dependenţa lor faţă de Germania. Răpirea părţii de nord a Transilvaniei a stîrnit indignarea generală a maselor populare, care a culminat cu marile manifestaţii din Cluj, Braşov, Sibiu, Timişoara, Iaşi etc. Din primul moment, P.C.R. s-a pronunţat hotărît împotriva d. de la V. Partidele naţional-ţărănesc şi naţional-liberal, deşi au făcut declaraţii împotriva d* de la V., au sabotat lupta maselor împotriva lui şi n-au răspuns chemării P.C.R. cu privire la o acţiune comună în vederea apărării independenţei, integrităţii şi suveranităţii naţionale. După răsturnarea dictaturii militare-fasciste din Romînia, dictatul a fost anulat (12 septembrie 1944). La 25 octombrie 1944, în urma luptelor purtate de trupele romíné şi de trupele
sovietice* a fost eliberată partea de nord a Transilvaniei. Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947) a restabilit drepturile suverane ale Romîniei asupra teritoriului ei naţional.
   dictatura milita ră^f ase istă (6 sept. 1940—23 aug. 1944), dictatură teroristă a celor mai şovine şi mai agresive cercuri prohitleriste şi militariste ale burgheziei şi moşierimii romíné. A fost instaurată la 6 septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai de Hohenzollern. Prin decret regal, generalul Ion Antonescu a fost numit „conducător al statului romín". La 15 septembrie Romînia a fost proclamată „stat naţional legionar". Guvernul a fost alcătuit din legionari, militari reacţionari şi dintr-o seamă de „specialişti" ai partidelor „istorice" în domeniul economiei şi altor sectoare ale conducerii de stat. După rebeliunea legionară, prin care Garda de fier a urmărit să acapareze singură puterea, a-ceasta a fost îndepărtată din guvern (23 ianuarie 1941). în mîinile dictatorului fascist Ion Antonescu a fost concentrată întreaga putere de stat. D. m.*f. a îmbinat reprimarea sîngeroasă şi exploatarea împinsă la maximum a maselor cu înfeudarea ţării faţă de Germania fascistă. Romînia a fost tîrîtă în războiul împotriva U.R.S.S. Prin i n-surecţia armată din august 1944, dictatura militară-fascistă a fost răsturnată. V. şi fascism; fascizare.
   dictatura proletariatului, puterea de stat a clasei muncitoare, instaurată prin revoluţia socialistă, exercitată cu sprijinul maselor muncitoare neproletare în interesul majorităţii populaţiei, împotriva minorităţii de exploatatori răsturnaţi de la putere, în vederea lichidării capitalismului şi a construirii socialismului. K. Marx a arătat pentru prima oară că pu-terea de stat corespunzătoare trecerii de la capitalism la socialism este în mod necesar d*p* V. I. Lenin a dezvoltat teoria despre d*p*în condiţiile imperialismului, subliniind atît necesitatea obiectivă a acesteia
cît şi faptul că ea reprezintă o formă deosebită a alianţei proletariatului cu masele muncitoare neproletare, şi în primul rînd cu ţărănimea muncitoare, în care proletariatul are rolul de conducător. Ea reprezintă o democraţie de tip nou, democraţia pentru oamenii muncii (v. democraţie). Forţa conducătoare şi îndrumătoare în sistemul dictaturii proletariatului este partidul marxist-leninist al clasei muncitoare. în acest sistem, legătura dintre partid şi masele largi populare o fac organele puterii de stat, sindicatele, organizaţiile de tineret, de femei, cooperaţia şi alte organizaţii de masă. Instrumentul principal al noii puteri este statul socialist (v. şi stat d e m o c r a t-p o p u 1 a r). Clasa muncitoare are nevoie de statul dictaturii proletariatului ca instrument al luptei sale de clasă pentru reprimarea încercărilor claselor răsturnate de la putere de a restaura capitalismul. Dar d.p., după cum spune Lenin, „...nu înseamnă numai violenţă, exercitată împotriva exploatatorilor şi nici nu înseamnă în primul rînd violenţă". Funcţiile principale ale noii puteri sînt, înainte de toate, cele de creare şi dezvoltare a economiei socialiste, de înfăptuire a revoluţiei în cultură şi ideologie. Forma de stat în care se înfăptuieşte d.p. poate să difere de la o ţară la alta şi de la o perioadă istorică la alta. Astfel, ca urmare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a apărut prima formă de stat victorioasă a d.p.: forma sovietică. După al doilea război mondial, într-o serie de ţări din Europa şi din Asia, printre care şi ţara noastră, a apărut o altă formă a noii puteri de stat, forma democraţiei populare. în acelaşi timp, în procesul construirii socialismului, noua putere de stat a cunoscut o serie de schimbări. Programul P.C.U.S., adoptat de Congresul al XXII-lea, a precizat că în U.R.S.S. statul care a luat naştere ca stat al d,p. a intrat în prezent într-o altă fază: el s-a transformat în statul întregului popor, organul de exprimare a intereselor şi voinţei întregului popor. în
 DICTATURĂ
 100
DICTATURĂ
ţara noastră, d.p, s-a făurit în focul revoluţiei populare. După desăvîrşirea sarcinilor revoluţiei burghezo-democratice, statul de democraţie populară, instaurat la 6 martie 1945, a devenit, o dată cu răsturnarea monarhiei şi cu proclamarea Republicii Populare la 30 decembrie 1947, un stat de tip socialist. Instaurarea proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, desfiinţarea claselor exploatatoare şi a exploatării omului de către om, construirea bazei economice a socialismului, industrializarea socialistă a ţării şi colectivizarea agriculturii, toate aceste cuceriri istorice au fost posibile datorită instaurării puterii populare. In cursul construirii socialismului, în funcţie de transformările structurale care au avut loc în economia ţării, baza socială a noii puteri s-a lărgit continuu. P.M.R. s-a preocupat în permanenţă de dezvoltarea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, de întărirea rolului conducător al clasr.i muncitoare, de consolidarea unităţii moral-po-litice a poporului, de atragerea tot mai largă a maselor la conducerea treburilor de stat şi obşteşti în vederea întăririi statului socialist. Pe măsura obţinerii acestor succese a avut loc un proces de restrîngere treptată a funcţiei represive a statului, fără ca aceasta să însemne slăbirea vigilenţei faţă de elementele reacţionare. î n etapa actuală, a desăvîrşirii construcţiei socialiste, se dezvoltă tot mai mult funcţiile econo-mică-organizatorică şi cultural-educativă ale statului nostru, creşte importanţa lor. Tendinţa principală a dezvoltării statului nostru în procesul de desăvîr-şire a construirii socialismului o constituie lărgirea continuă a democratismului socialist prin antrenarea şi mai largă a maselor populare în activitatea politică, economică şi culturală, punerea şi mai mult în valoare a forţelor creatoare ale poporului muncitor, creşterea importanţei formelor obşteşti de înrîurire şi reeducare, a influenţei educative exercitate nemijlocit de colectivitate.
                                                                       dictatura regală (10 februarie 1938—6 septembrie 1940),
 dictatură a vîrfurilor capitalului monopolist din Romînia, grupate în jurul regelui Carol al II-lea. In perioada d. r. a fost impusă o constituţie prin care întreaga putere de stat a trecut în mîinile regelui (februarie 1938); a fost interzisă activitatea partidelor politice şi a sindicatelor muncitoreşti. Re-strîngîndu-se drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, au fost menţinute formal unele instituţii şi forme de guvernare parlamentare. Potrivit noii constituţii, a funcţionat un parlament ales pe baze corporatiste. D* r. a încercat să-şi creeze o bază de masă prin înfiinţarea „Frontului renaşterii naţionale**, prin organizarea breslelor supuse controlului guvernului. în politica externă, d. r. a căutat să manevreze între interesele contradictorii ale marilor puteri capitaliste, iar după acordul de la München (1938), stimulată de politica de concesii faţă de agresorii fascişti dusă de cercurile guvernante din Anglia şi Franţa, s-a orientat tot mai mult spre împingerea ţării în orbita Germaniei hitleriste. La 23 martie 1939, după cotropirea Cehoslovaciei de către armatele hitleriste, guvernul d* r. a cedat în faţa presiunii Germaniei, respingînd calea rezistenţei împotriva expansiunii a-cesteia şi a încheiat tratatul economic romîno-german. Prin acest tratat, care încălca independenţa ţării, se urmărea transformarea Romîniei într-o sursă de petrol şi alte materii prime, subjugarea ei economică şi politică de către Germania hitleristă. După înfrîngerile suferite de Franţa, Anglia şi aliaţii lor, în Europa occidentală, la începutul celui de-al doilea război mondial, poziţiile grupărilor progermane s-au întărit în rîn-durile cercurilor guvernante din Romînia. Frontul renaşterii naţionale s-a transformat în „Partidul naţiunii** cu participarea unor membri ai Gărzii de fier. Orientarea d. r. spre Germania devenise dominantă. La 4 iulie a fost instaurat un guvern făţiş prohitlerist (Gigurtu) Ia care participau şi legionarii. Acceptarea de către cercurile guvernante şi monarhie a Dictatului de la Viena a fost o expresie
 brutală a trădării intereselor naţionale şi a dus la compromiterea definitivă a d.r. în ochii poporului; ea a însemnat capitularea totală în faţa Germaniei hitleriste şi a permis acapararea întregii puteri de către fascişti. La 6 septembrie 1940 a fost instaurată dictatura militar ă-f a s c i s t ă.
   dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi ţ ărănimii, putere de stat democratică a muncitorilor şi ţăranilor, în care clasa muncitoare, în frunte cu partidul său revoluţionar, deţine rolul conducător, instaurată în scopul înfăptuirii şi desăvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice şi pentru pregătirea trecerii la revoluţia socialistă. Caracteristica esenţială a statului dictaturii revoluţionar-democratice a proletariatului şi ţărănimii constă în aceea că, deşi baza lui economică continuă să fie capitalistă, el reprezintă puterea maselor populare de la oraşe şi sate, care au luptat şi au obţinut victoria în revoluţie. Ideea d.r.-d. a p. şi ţ. a fost formulată pentru prima oară de V.I. Lenin, în lucrarea „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică**. Teza leninistă cu privire la dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi ţărănimii a căpătat o aplicare creatoare după cel de-al doilea război mondial, cînd popoarele dintr-o serie de ţări din Europa şi din Asia s-au smuls din sistemul imperialist şi au înfăptuit revoluţii populare. Noua putere din majoritatea acestor ţări reprezenta la început un stat care a asigurat îndeplinirea sarcinilor antiimperialiste, antifeudale şi democratice ale revoluţiei, a zdrobit forţele reacţionare şi uneltirile lor contrarevoluţionare, a creat condiţiile obiective şi subiective ale dezvoltării revoluţiei spre socialism. Regimul democrat-popular, instaurat în ţara noastră prin lupta maselor populare la 6 martie 1945, a reprezentat o formă a dictaturii revoluţionar-democratice a proletariatului şi ţărănimii. Guvernul democratic condus de dr. Petru Groza, înfrîngînd rezistenţa forţelor reacţionare şi sabotajul economic practicat
 DICTATUFĂ
101
DICŢIONAR
de acestea, a luat un ansamblu de măsuri economice şi politice pentru democratizarea ţării, pentru refacerea economiei naţionale şi îmbunătăţirea situaţiei materiale a oamenilor muncii, printre care consfinţirea prin lege a reformei agrare, introducerea controlului economic de stat asupra tuturor sectoarelor economice, reforma monetară, înlăturarea elementelor reacţionare din aparatul de stat etc. Aceasta a avut ca urmare consolidarea regimului demo-crat-popular, ceea ce a asigurat înfăptuirea consecventă a sarcinilor desăvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice şi trecerea la construirea socialismului.
   dictatură (DR.), conducerea de stat a societăţii, înfăptuită de clasa dominantă în scopul apărării şi dezvoltării rînduie-lilor avantajoase ei şi al reprimării claselor ostile. Istoria cunoaşte trei tipuri de d. ale claselor exploatatoare: sclavagistă, feudală şi burgheză. A-ceste trei tipuri de d. au însemnat, pe rînd, subjugarea sclavilor de către clasa stăpî-nilor de sclavi, a ţărănimii iobage de către clasa feudalilor, a proletariatului şi a tuturor oamenilor muncii de către burghezie. D. burgheză poate îmbrăca fie forma unei dictaturi făţişe (ex. d. fascistă), fie forma democraţiei burghe-z e. „Formele statelor burgheze sînt extrem de variate, esenţa lor este însă aceeaşi; toate aceste state sînt într-un fel sau altul, dar în ultimă analiză neapărat, dictatura burgheziei“ (V.I. Lenin). Fiind fundamental deosebită de d. claselor exploatatoare, atît prin esenţa sa cît şi prin formele sale de realizare, dictatura proletariatului reprezintă conducerea societăţii de către clasa muncitoare, în frunte cu partidul ei marxist-leninist, în interesul tuturor oamenilor muncii şi constituie astfel o democraţie reală. V. şi democraţie; stat.
   dictiocauloză (MED. VET.), boală parazitară întîlnită la erbivorele domestice şi sălbatice, mai frecvent la oi. Este provocată de viermi nematozi paraziţi, care se localizează în plămîni, provocînd bronşite şi bronhopneumonii verminoase.
Se tratează prin injecţii cu derivaţi ai piperazinei (ditrazin) şi cu hidrazida cyanacetica. Se previne prin măsuri de zooigie-nă şi prin administrare de substanţe antihelmintice (fenotiazină) în hrană.
  dictionema (PALEONT.), gen fosil de graptoliţi, care se caracterizează prin colonii arborescente cu forme foarte neregulate, fixate printr-un pedun-
Dictionema
cui. A trăit din ordovician pînă în carbonifer.
  dictum de omni, dictum de nullo (LOG.) v. axioma silogismului.
  dicţionar, lucrare lexicografică cuprinzînd cuvintele unei limbi, aşezate de obicei în ordine alfabetică. Cuvintele pot fi însoţite de definiţii (d. explicativ), de indicaţii asupra originii lor (d. etimologic) sau de traducerea în una sau mai multe limbi (d. bilingv, d. plurilingv). Pe lîngă d. de limbă există şi J. enciclopedice (sau lexicoane), al căror nivel de informare, în toate domeniile ştiinţei şi culturii, este mai adînc. Unele dintre acestea privesc un singur domeniu de specialitate (d. istoric, d. geografic, d. de literatură, d. de medicină) (v. şi enciclopedie). Primele dicţionare de limbă de care avem cunoştinţă au fost întocmite în Grecia antică (sec. al V-lea î.e.n.), apoi la Roma. în China s-au lucrat diferite d. (dialectale, de sinonime, de rime) începînd din sec. I î.e.n. Printre cele mai vechi dicţionare pot fi amintite şi cele turceşti (sec. al XI-lea) şi indiene (sec. al XII-lea). O dată cu inventarea tiparului, lexicografia a început să se dezvolte în toate ţările;
o  epocă de mare înflorire a le-xicografiei europene a fost sec. al XVI II-lea. Primele dicţionare romîneşti, manuscrise, au fost glosare bilingve (slavo-ro-mîne), dintre care cele mai vechi datează din sec. al XVI-lea. Cea dintîi lucrare lexicografică bilingvă cu limba de bază romînească datează din jurul anului 1700; este un dicţionar ro-mîn-latin, redactat de un bănăţean rămas necunoscut (v. Anonymus Caransebeş i e n s i s). Primul d. tipărit a fost tot bilingv, şi anume d.rus-romîn, alcătuit de Mihail Strilbiţki (Iaşi, 1789). O lucrare lexicografică remarcabilă este „Lexiconul romînesc-nemţesc4* al lui Budai - Deleanu (1818), rămas în manuscris. Lucrarea se bazează pe un material extras din texte şi cuprinde indicaţii de ordin gramatical, stilistic şi etimologic. După „Dicţionarul romînesc, latinesc şi unguresc4*, în două volume, elaborat „din orînduiala“ episcopului Ioan Bob de un autor încă neidentificat şi tipărit la Cluj (1822—1823), urmează lucrarea considerată drept început al lexicografiei romíné moderne, „Lexiconul de la Buda*' (1825), d. romîn-latin-maghiar-german. Academia Romînă şi-a înscris în statut elaborarea unui d. al limbii romíné. Prima încercare în acest sens a fost „Dicţionarul limbii romíné** al lui A.T. Laurian şi I.C. Mas-sim (3 voi., 1871-1877), lucrare care se caracterizează prin latinism exagerat. După eşecul acestei încercări, Academia a încredinţat sarcina de a elabora dicţionarul limbii romíné lui B.P. H a s d e u. Acesta concepe un d. de proporţii vaste, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal şi onomastic, intitulat „Etymologicum Mag-num Romániáé**, din care au apărut numai trei volume (1886—1893), cuprinzînd litera A şi parte din B; conducerea lucrării a fost apoi încredinţată lui AL Philippide şi, în sfîrşit, lui S. Puşcariu. Acesta a publicat, între 1906 şi 1944, literele A—C şi F—L din „Dicţionarul limbii romíné**, lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ şi normativ. Printre
DICŢIUNE
■a
102
DIDEROT
d. limbii romíné lucrate în afara Academiei, mai importante sînt: „Dictionnaire d’étymologie daco-romane" al lui A. Ciha c (2 voi., 1870, voi. I; 1879, voi.al II-lea),care constituie o replică dată exagerărilor latiniste; „Nouveau dictionnaire roumain-franQais" al lui Frédéric Damé (1893— 1895), cel dintîi dicţionar bilingv apărut la ^ noi cu sensurile ilustrate prin citate din autori; „Dicţionarul universal al limbii romíné" de Lazăr Şăineanu, apărut în 1896 şi apoi în numeroase alte ediţii; „Rumanisch-Deutsches Wör-terbuch" al lui H. T i k t i n (3 voi., 1895-1924), d. istoric
 şi etimologic, bogat în explicaţii şi citate ilustrative; „Ety-mologisches Wörterbuch" al lui
 S. Puşcariu (1905), d. etimologic al elementelor latine din limba romînă; „Dicţionarul etimologic" al lui I.-A. C a n~ drea şi O. Densusianu (1907—1914), cuprinzînd elementele latine ale limbii romíné de la A la P; „Dicţionarul limbii romíné din trecut şi de astăzi“ al lui I.-A. Candrea (1931). După organizarea Academiei R.P.R., lexi-cografia romînească a luat un mare avînt. Operele importante apărute în anii regimului democrat-popular sînt: „Dicţionarul limbii romíné literare contemporane" (4 voi., 1955 —
 1957), explicativ, bogat incitate; „Dicţionarul limbii romíné moderne" (1958), d. explicativ şi ilustrat, care conţine şi indicaţii etimologice. In prezent s-au reluat lucrările la „Dicţionarul limbii romíné", conti-nuîndu-se de la litera M, unde s^a oprit redactarea sub conducerea lui S. Puşcariu.
                                                                         dicţiune (lat. dictio „rostire", de la dicere „a vorbi")
 1. Modul de a pronunţa cuvintele, silabele şi sunetele. 2. (TEATRU) Arta educării vorbirii actorului, constînd dintr-un sistem de exerciţii destinate dezvoltării pronunţiei, punctuaţiei, intonaţiei şi declamării. D. are o mare importanţă pentru întărirea vocii şi formarea timbrului acesteia. Cu ajutorul d., actorul pune în valoare conţinutul de idei şi emoţional al textului.
   dicumaról (FARM.), derivat al cumarinei care se găseşte în unele plante de nutreţ (ex. în fînul de trifoi) şi se formează sub influenţa unei ciuperci parazite. D. se prepară şi pe cale sintetică. Este folosit ca anticoa-gulant în tratamentul infarctului miocardic, tromboflebitelor, flebitelor etc.
#  didâctică (din gr. didaktikos „instructiv"), parte a pedagogiei care cuprinde teoria generală a învăţămîntului şi a instrucţiei; studiază sarcinile şi conţinutul învăţămîntului, procesul însuşirii de către elevi a unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, stabilind principiile, metodele şi formele de organizare ale procesului de învăţămînt. Termenul didactică a fost introdus în prima jumătate a séc. al XVII-lea de W. Ratke si J. A. K o m e n s k y. Merite mari în dezvoltarea ulterioară a d. au avut: J.H. Pestalozzi, A. Diesterweg, K. D. Uşin-ski ş.a. Tratînd problemele generale ale învăţămîntului, d. se deosebeşte de metodici, care se ocupă cu problemele specifice ale predării unui anumit obiect de învăţămînt. Cele mai importante principii didactice ale pedagogiei ştiinţifice sînt: intuiţia, însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor, sistematizarea şi continuitatea cunoştinţelor, accesibilitatea cunoştinţelor, însuşirea temeinică a cunoştinţelor şi a deprinderilor, respectarea particularităţilor de vîrstă şi individuale ale elevilor.
   didáhíe (UT.), termen vechi denumind o predică moralizatoare care are drept punct de plecare un text din evanghelie (ex. „Didahiile" lui Antim Ivi-reanul).
   Diderot [didró/, Denis (1713—1784), filozof materialist, scriitor şi estetician francez, unul dintre cei mai de seamă iluminişti, fondator şi redactor principal al „Enciclopediei". A fost unul dintre precursorii ideologici cei mai însemnaţi ai revoluţiei burgheze din Franţa, un promotor consecvent al ideilor progresiste ale timpului. Diderot a fost Ia începutul activităţii sale deist, situîndu-se apoi pe poziţiile unui materia-
lism militant, ateist. El afirmă existenţa obiectivă a materiei şi consideră că senzaţia e o proprietate a acesteia, iar gîndirea o formă dezvoltată a
D. Diderot
 sensibilităţii. D. a criticat agnosticismul şi a demonstrat cognoscibilitatea lumii. Deşi materialismul său este în genere mecanicist şi metafizic, D. a formulat şi unele teze dialectice remarcabile. El s-a apropiat de ideea automişcării materiei, a privit conştiinţa ca o însuşire a materiei superior organizate şi a anticipat evoluţionismul, situîndu-se astfel pe poziţia cea mai înaintată printre mate-rialiştii francezi din sec. al XVI II-lea. După D., factorul hotărîtor pentru formarea personalităţii este mediul social. Prin mediul social el înţelegea ideile, moravurile, legile şi instituţiile juridice. De aceea, în concepţia asupra istoriei, el rămîne idealist. D. a atribuit educaţiei un rol important, dar a criticat teza exagerată a lui Helvétius despre atotputernicia ei. A pledat pentru apropierea artei de viaţă şi a susţinut rolul ei etic, educativ, afir-mîndu-se ca un teoretician şi propagandist al realismului în estetică şi în critica de artă. în creaţiile sale literare, D. a demascat fără cruţare moravurile corupte ale societăţii feudale în descompunere, rolul reacţionar al religiei, cărora le-a opus optimismul sănătos al poporului. Partizan al unei monarhii constituţionale „luminate", D. a înclinat în ultima perioadă a activităţii sale spre republicanism. Op.pr.: „Cugetări asupra interpretării naturii" (1754), „Călugăriţa"
 DIDONA
103
 DIERNA
 (1760), „Nepotul lui Rameau“ (1762), „Convorbire între D’Alembert şi Diderot" (1769), „Saloanele" (1759, 1761-1771, 1775, 1781).
   Didona, personaj legendar, fiica regelui Mutto al Tirului şi sora lui Pigmalion. După moartea soţului ei Sicheu, ucis de Pigmalion, D. a fugit în Africa, unde a întemeiat Car-tagina. Aici, potrivit unei legende romane evocate de Virgiliu în Eneida, a naufragiat Enea după părăsirea Troiei. Cuprinsă de o puternică pasiune pentru eroul grec, D. a încercat zadarnic să-l reţină. Părăsită pe neaşteptate, ea şi-a pus capăt zilelor. Legenda acestei pasiuni nefericite a inspirat pe mulţi poeţi, artişti plastici şi compozitori.
   Didót [didó], vestită familie de tipografi, gravori şi editori francezi, ai cărei membri au trăit între 1689 şi începutul sec. al XX-lea şi au adus importante inovaţii şi perfecţionări în domeniul caracterelor tipografice ale literelor (anticva-didot), al stereotipiei şi al fabricării hîrtiei (hîrtia velină).
   diédru (gr. dis „cîte doi" şi hedra „bază") 1. (MAT.) Fiecare dintre cele patru porţiuni din spaţiu formate de două plane
                                                    Diedre formate de pianele P şi Q care se intersectează
care se intersectează. Dreapta de intersecţie se numeşte muchia diedrului. V. şi unghi d i e d r u. 2. (AV.) Unghiul pe care îl face axa aripii unui avion cu un plan orizontal în cazul cînd planul de simetrie al avionului este vertical şi axa fuzelajului acestuia este orizontală.
  Dief enbach, Laurentius (1806—1883), filolog german, specialist în limbile clasice şi germanice. Este autorul unui supliment valoros („Glossarium
latino-germanicum mediae et infimae aetatis", 1857) la celebrul glosar al limbii latine medii şi tîrzii elaborat de Du Cange. Ca germanist este autorul unui dicţionar comparat al limbii gotice.
   Diegis, fratele lui Decebal delegat de către acesta să ducă tratative de pace cu Domiţian după victoria romană de la Tapae (anul 88). D. a încheiat un tratat de pace favorabil dacilor (anul 89), care a fost anulat de către Traian în urma primei campanii împotriva dacilor (101-102).
   Diego~Suarez, oraş în Republica Malgaşă, situat în nord-estul insulei Madagascar. 28 800 Ioc. (1961). Important port la Oceanul Indian. Industrie alimentară, reparaţii navale.
   Diehl [dil], Charles (1859— 1944), istoric francez, specialist în istoria bizantină. A acordat atenţie mai mult istoriei politice şi culturii Imperiului bizantin, exagerînd rolul personalităţilor, îndeosebi al împăraţilor. Lucrările sale („Ius-tinian şi civilizaţia bizantină în sec. al VI-lea", 1901; „Principalele probleme ale istoriei bizantine", 1943; „Figuri bizantine", 1906—1908, 2 voi.) cuprind tablouri de epocă, bogat colorate. Este autorul unui foarte cunoscut „Manual de artă bizantină" (1910,2 voi.).
   dieléctric (FIZ.), material electric izolant, care se polarizează în cîmpul electric. Este folosit în construcţia condensatoarelor şi, în general, ca material izolant. Un d. poate fi solid, lichid sau gazos şi este format din molecule polare sau nepolare. Moleculele polare posedă un moment dipolar chiar în absenţa unui cîmp electric. în cîmpul electric, de ex. al condensatorului, ele se ordonează astfel încît d. se polarizează în întregime. Din cauză că acţiunii de ordonare i se o-pune agitaţia termică a moleculelor, constanta dielectricâ, care caracterizează un material dielectric, este dependentă de temperatură. Moleculele nepolare devin dipoli în cîmpul electric, pentru că sub influenţa acestuia sarcinile electrice pozitive şi negative din moleculă se deplasează unele faţă de
altele. Dielectricii formaţi din molecule nepolare nu manifestă influenţă faţă de temperatură, în multe aplicaţii practice se cere ca d. să posede şi o rigiditate dielectrică     mare.   Materialele
dielectrice   folosite    curent în
tehnică sînt: sticla, mica, parafina, uleiurile minerale, materialele ceramice (ca silicaţii de magneziu, bioxidul de titan, titanatul de bariu) etc. Termenul de d. a fost introdus de Faraday în 1839.
   Diels      [di:ls]y     Hermán n
(1848—1922), filolog german şi istoric al   filozofiei   antice. A
devenit cunoscut prin editarea textelor doxografilor („Doxographi Graeci", 1879), dar mai ales prin lucrarea „Fragmentele presocraticilor" (1903), prima ediţie critică globală a fragmentelor rămase de la filozofii greci din sec. VI—V î.e.n. şi a mărturiilor antice asupra doctrinelor acestora.
   Diels [di:ls], Ottó (1876—
1954), chimist german. în 1927 a propus metoda de dehidro-genare a compuşilor organici fără distrugerea scheletului lor. în 1928, împreună cu chimistul K. Alder, a descoperit reacţia de condensare a hidrocarburilor dienice cu compuşi carbo-nilici şi carboxilici nesaturaţi, pe baza căreia a sintetizat numeroşi compuşi organici noi. Laureat al Premiului Nobel (1950).
   diencefál (ANAT.), segment al creierului, situat între trunchiul cerebral şi substanţa albă a creierului. D. este o staţie intermediară mai ales pentru impulsurile centripete (senzitive) care se îndreaptă spre scoarţa cerebrală. Se compune din următoarele formaţii cenuşii: talamus, hipotalamus şi regiunea subtalamicâ.
   diereză (gr. diairesis „despărţire, deosebire"; LINGV.), disociere a elementelor care alcătuiesc un diftong, avînd drept rezultat transformarea diftongului într-un grup de două vocale (ex., în trecerea de la lat. aurum, pronunţat au-rum, la rom. aurt pronunţat a-ur, s-a produs d. diftongului latinesc au).
   Dierna (Tsierna), denumirea dacică a aşezării romane care se afla la vărsarea rîului Cerna în Dunăre, lîngă oraşul Orşova.
DIESEL
 104
 DIETRICH
   Diesel, [di:z9Î], Rudolf (1858—1913), inventator german, în 1892 a patentat ideea construirii unui motor cu ardere internă economic care să funcţioneze după ciclul Carnot. în
R. Diesel
1897 a construit un nou tip de motor cu aprindere prin compresie, cunoscut sub denumirea de motor diesel, caracterizat printr-un randament ridicat şi care, în urma perfecţionărilor ulterioare, a găsit o foarte largă întrebuinţare în industrie şi transporturi.
   diesel [di:z?l], motor ~ MAŞ.), motor cu ardere internă, la care combustibilul, introdus prin injectare în camera de ardere, se autoaprinde venind în contact cu aerul, comprimat în prealabil în cilindrul motorului, datorită temperaturii înalte realizate prin comprimare. Presiunea aerului comprimat este cuprinsă între 30 şi 60 at. şi temperatura între 500 şi 700°C, corespunzător unui raport volumetric de comprimare cuprins între 12 : 1 şi 22 : 1. Injectarea combustibilului se face fie direct în camera principală de ardere (injecţie directă), fie într-o cameră separată, auxiliară (injecţie indirectă). Introducerea (pulverizarea) combustibilului în camera de ardere se face cu ajutorul injectorului. Presiunea necesară pentru pulverizarea combustibilului se realizează cu o pompă de injecţie (injecţie mecanică) sau, la unele motoare folosite în centralele electrice, cu ajutorul aerului comprimat (injecţie pneumatică). Combustibilul utilizat este în general motorină, dar există tipuri de m.d. care funcţionează cu păcură, cu
gaze naturale sau cu praf de cărbune. M. d. pot fi cu simplu sau cu dublu efect, după cüm presiunea gazelor de ardere se exercită pe una sau pe ambele feţe frontale ale pistonului. Randamentul total (efectiv) al m. d. este cuprins între 0,28 şi 0,40. Se construiesc m. d. pentru puteri pînă la 27 000 CP pe unitate şi cu turaţii între 100 şi 3 000 rot/min. M. d. sînt folosite în centrale termoelectrice (în general motoare în doi timpi cu puteri mari şi turaţii reduse), pe nave, locomotive, autovehicule etc. Se numesc şi motoare cu aprindere prin comprimare. Uzinele constructoare de m. d. în R.P.R. sînt: Uzinele constructoare de maşini Reşiţa, Uzinele „23 August*1 Bucureşti, Uzinele „Tractorul" Braşov, Uzinele „Timpuri noi" Bucureşti. V. şi motor cu ardere internă.
  Diesterweg       f dicstsroeg],
Friedrich Adolf (1790—1866), pedagog german progresist, care a militat activ, în spiritul ideilor lui Pestalozzi, pentru răspîn-direa învăţămîntului elementar şi îmbunătăţirea metodelor de predare. D. a susţinut laicizarea şi democratizarea învâţămîntu-lui prin desfiinţarea îngrădirilor religioase, de castă şi naţionale. A militat pentru ridicarea nivelului profesional al învăţătorilor şi îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă. D. a subliniat unitatea dintre instrucţie şi educaţie. El a supraapreciat însă, în sens iluminist, rolul educaţiei în schimbarea condiţiilor de viaţă ale poporului. în Republica Democrată Germană s-a instituit medalia „Diesterweg" pentru cadrele didactice fruntaşe. Principala operă a lui Diester-wej este „îndrumător pentru formarea învăţătorilor germani" (1835).
  dietanolaminâ (CHIM.), NH (CH2—CHzOH) ?. Lichid uleios obţinut din oxid de eti-lenă şi amoniac sub presiune. Dietanolamina se foloseşte în cosmetică la prepararea unor creme, a unor săpunuri, precum şi în industria textilă şi a pielăriei.
  Dieta Transilvaniei, organ constituţional şi politic al principatului Transilvaniei, creat
în sec. al XVI-lea ţi alcătuit din reprezentanţi ai claselor exploatatoare ale celor trei „naţiuni" privilegiate din Transilvania (ungurii, saşii şi secuii) şi ai religiilor recunoscute (catolică, luterană, calvină» ulterior şi unitariană). Romîniu deşi alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, nu erau reprezentaţi în diete. Dieta întrunită la Tg.-Mureş(20 ianuarie 1542) şi la Turda (2 martie 1542) a pus bazele organizării politice-administrative a principatului Transilvaniei. Ea lua hotărîri de ordin politic, administrativ, juridic,, militar şi economic şi alegea, un principe. Dieta Transilvaniei a existat pînă la crearea statului dualist Austro-Ungaria (1867) şi a fost un instrument de asuprire socială a maselor muncitoare, iar pentru romînii din Transilvania şi de asuprire naţională.
   diétá (gr. diaita „fel de viaţă"; MED.), regim alimentar special, recomandat în tratamentul unor boli (ex. d. hidrică, d. lactată, d. hidroza-harată etc.).
   dietéticá (MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu studiul regimurilor alimentare. D* caută să adapteze regimul alimentar necesităţilor fiecărui bolnav.
   Dietrich [dî:trih], Marlene (pseudonimul Mariéi Magdalé-na von Losch) (n. 1904), ac-
M. Dietrich
 triţă de film şi de teatru germană. A studiat cu Max Rein-hardt şi a debutat în anul 1922 în teatru şi în cinema („Tragedia dragostei"). S-a impus prin strălucirea şi vivacitatea jocului în filmul „îngerul albastru"»
MOTOARE DIESEL
105
MOTOARE DIESEL
                                                       Din istoricul motoarelor diesel
/—motorul construit de Rudolf Diesel în 1897;            2 — motor diesel, 1899          3 — motor diesel vertical, 1899;          4 — motor
diesel în doi timpi de 15 000 CP pentru centrale electrice; 5— motorul diesel D-103 al tractorului Universal-650, fabricat în R P.R.; 6 — motorul diesel de 2 100 CP al locomotivei diesel-eleclric.e fabricate în R.P.R.; 7— motor diesel cu răcire cu aer.
 DIETZGEN
106
DIFERENŢIAL
1930, după romanul „Profesorul Unrat“ de H. Mann. în semn de protest faţă de instaurarea fascismului în Germania, D. a emigrat în S. U. A. A jucat în multe producţii ale studiourilor din Hollywood (ex. „Ma-rocco"; „Shanghai Express",
1932), din Franţa, Anglia şi Italia. O creaţie valoroasă a realizat în fimul „Procesul de la Nürnberg", regizat de cunoscutul producător american Stanley Kramer.
                                                                      Dietzgen [diţgdn], Joseph (1828-1888), filozof şi frun-
J. Dietzgen
taş al social-democraţiei germane. A fost muncitor tăbă-car şi şi-a însuşit ca autodidact cultura filozofică. D. a participat la revoluţia de la 1848 din Germania, după în-frîngerea căreia a trăit cîtva timp în Rusia. Spre sfîrşitul vieţii a activat în mişcarea socialistă din S.U.A. După cum au arătat clasicii marxism-leni-nismului, D. a ajuns în mod independent la materialismul dialectic. După ce i-a cunoscut pe Marx şi Engels şi a studiat filozofia marxistă, a devenit un adept convins al ideilor marxiste. D. a fost un adversar neîmpăcat al „partidului de mijloc" în filozofie, al pretenţiilor acestuia de a se situa deasupra luptei dintre materialism şi idealism. El a combătut agnosticismul, idealismul filozofic şi clerical. Lucrările lui D. cuprind şi unele greşeli şi imprecizii, criticate de clasicii marxism-leninismului (de ex. el a identificat uneori gîndirea cu materia), greşeli care nu diminuează însă meritele lui în elaborarea multor probleme ale materialismului dialectic.
 Op. pr.: „Esenţa muncii cerebrale a omului" (1869).
   diéz (gr. diesis „semiton"; MUZ.), semn aşezat înaintea unei note (v. a 11 e r a ţ i e) sau la începutul portativului (v. armură), avînd ca efect ridicarea înălţimii sunetului respectiv cu un semiton. Dublul d. ridică înălţimea sunetului cu un ton.
   Diez /^i:/7>Friedrich (1794— 1876), filolog german, creator al studiilor ştiinţifice de filologie romanică (lingvistică, filologie propriu-zisă, istorie literară). A fost profesor la Universitatea din Bonn. Autor al primei gramatici a limbilor romanice (3 voi., 1836—1843) şi al primului dicţionar etimologic al limbilor romanice (1854). în aceste lucrări se demonstrează pentru prima dată pe plan european latinitatea limbii romíné.
   difeniloxid (CHIM.), eter aromatic, (C6//5)20, cu p.t. 28°C şi p.f. 250°C, cu bună stabilitate termică. Se foloseşte în amestec cu difenilul, ca a-gent purtător de căldură (sub numele de dowtherm). Se mai numeşte difeuileter.
   diferenţă 1. (MAT.) a) Rezultatul unei scăderi numerice, algebrice sau vectoriale. b)Ope-
    Diferenţa a două mulţimi A şi B
 raţie de aflare a valorii unei mărimi care, adăugată la valoarea mărimii ce se scade, dă valoarea mărimii din care se scade, c) Relaţia de diferenţă, relaţia a =j= b între a şi bt care are loc atunci cînd identitatea a £= b este falsă, d) Diferenţa A — B a două mulţimi A şi £, mulţimea ce rămîne din A cînd scoatem toate elementele lui B. e) Diferenţa simetrică a două mulţimi A şi B, mulţimea elementelor ce aparţin uneia, dar numai uneia din cele două mulţimi. 2. (ELT.) Diferenţă de potenţial, diferenţa dintre valorile pe care le ia potenţialul unui cîmp potenţial (iro-
 taţional) în două puncte date ale spaţiului. Este egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea unei particule avînd sarcină (ex. sarcină electrică în cîmpul electric, masă în cîmpul de gravitaţie etc.) de-a lungul oricărei curbe deschise între cele două puncte şi mărimea acestei sarcini, adică egală cu integrala de linie a vectorului-cîmp, respectiv în lungul oricărei curbe deschise între cele două puncte considerate. în cîm-purile electrice statice şi staţionare, d. de p. este numeric egală cu tensiunea e-
1 e c t r i c ă dintre cele două puncte. — D. de fază v. defazaj. 3. (LOG.) Diferenţă specifică, notă prin care specia de definit se deosebeşte de celelalte specii cuprinse în genul ei proxim (de ex., în definiţia „Omul este un animal producător de unelte“, „producător de unelte" constituie d.s. prin care omul se deosebeşte de celelalte animale).
   diferenţial (TEHN.), mecanism alcătuit din două roţi dinţate planetare care se rotesc în jurul unei axe centrale şi din două sau mai multe roţi dinţate satelite, montate pe un portsatelit (un ax în cazul a doi sateliţi sau o cruce în cazul a patru sateliţi) care se roteşte în jurul aceleiaşi axe centrale. Sateliţii sînt angrenaţi cu cele două roţi planetare şi au o mişcare de rotaţie în jurul axei lor şi o mişcare de revoluţie în jurul axei centrale, permi-ţînd obţinerea de turaţii diferite a celor două roţi planetare. D. au o largă întrebuinţare la autovehicule (automobile, trac-
Diferenţial
DIFERENŢIALĂ
107
 DIFRACŢIE
toare etc.), montîndu-se între arborele de transmisiune şi arborii planetari şi permiţînd celor două roţi de tracţiune ale autovehiculului să aibă turaţii diferite la înscrierea în curbe sau la trecerea peste diferite obstacole.
   difereaţiâlă (MAT.) v. funcţie, ^ diferenţiabilă.
   diferenţiere 1* (PSIH,) Proces prin care se realizează analiza însuşirilor deosebite ale obiectelor, în cadrul percepţiilor, respectiv al gîndirii.
2.(FÎZ1C>L-) Diferenţiere corticalâ, fenomen constînd în apariţia unor reacţii deosebite la acţiunea unor stimuli diferiţi, adesea foarte apropiaţi între ei. Mecanismul d.c. constă în concentrarea proceselor corticale şi în elaborarea inhibiţiei condiţionate de diferenţiere. Pe baza d. c. se realizează funcţiunea de analiză proprie emisferelor cerebrale, care permite animalelor superioare să deosebească elementele mediului înconjurător în funcţie de importanţa lor biologică.
3.           (LINGV.) Modificare fonetică avînd drept rezultat accentuarea deosebirii unui sunet faţă de sunetul învecinat; se numeşte şi disimilaţie în contact (ex. pronunţarea regională sîmt pentru sînt se datoreşte tendinţei de diferenţiere). 4. (MAT.) Operaţie matematică prin care se obţin diferenţialele unei funcţii. 5. (GEOL.) Diferenţiere magmatică, totalitatea proceselor prin care din aceeaşi masă magmatică iau naştere roci deosebite, for-mînd fie un corp unic, fie corpuri distincte. D. m. are loc mai ales prin cristalizare, creîndu-se magme parţiale cu compoziţie deosebită, datorită concentrării cristalelor sub acţiunea gravitaţiei, a curenţilor interni ai magmei sau a deplasării şi separării masei topite sub acţiunea presiunilor externe; în unele cazuri, d. m. are loc prin dezamestecul spontan al magmei în magme parţiale în întregime lichide sau prin separarea unei soluţii fluide bogate în substanţe volatile. în procesul de d. m. se pot forma concentraţii de minereuri de magnetit, il-menit, titanomagnetit, cromit, pirotină cu nichel etc. (ex. cro-
mitul din serpentinele de la Plavişeviţa, reg. Banat, titano-magnetitul şi pirotină din ga-brourile de la Căzăneşti şi Ciungani, reg. Hunedoara).
    difracţie (FIZ.), fenomen de abatere de la propagarea rectilinie a undelor (luminoase, acustice etc.) într-un mediu omogen şi care se produce la marginea unui obstacol (ex. cînd un fascicul luminos traversează o deschidere îngustă sau întîlneşte muchia unui corp). D. apare ca o ocolire a marginii obstacolului şi ca o propagare a undelor în spatele iui. — D. luminii, abaterea de la legea de propagare în linie dreaptă a luminii. Dacă se examinează foarte atent umbra unui obiect luminat de o sursă punctiformă sau foarte îndepărtată (ex. Soarele), se constată că marginea ei nu este netă.
 m
                                 RAZE PARALELE
 În regiunea în care, conform opticii geometrice, ar trebui să fie umbră se observă o iluminare slabă, iar în partea luminată o serie de fîşii alternativ luminoase şi întunecate, alcătuind o figură de difracţie. Aceste figuri se datoresc naturii ondulatorii a luminii şi se explică prin fenomenul de interferenţă a undelor luminoase împrăştiate (difractate) de către marginea obiectului. în funcţie de forma sursei luminoase se deosebesc:     difracţia   Fresnel,
 dacă sursa luminoasă punctiformă este apropiată (fascicul de lumină divergent), şi difracţia Fraunhofer, în experienţele în care fasciculul de lumină este paralel (sursă de lumină depărtată sau sursă punctiformă plasată în focarul unei lentile convergente). în cazul difracţiei Fresnel produsă de obiecte circulare opace foarte mici, în centrul umbrei se observă o pată luminoasă (înconjurată de inele
 luminoase). Figura de difracţie corespunzătoare unei deschideri circulare se aseamănă cu cea descrisă mai sus, dar centrul ei poate fi luminos sau întunecos. Difracţia pe deschideri circulare are loc în toate instrumentele optice, limitînd puterea lor separatoare. în cazul difracţiei Fraunhofer pe o fantă (deschidere lungă şi foarte îngustă), figura de difracţie este reprezentată de o fîşie luminoasă centrală, paralelă cu fanta şi mai largă decît aceasta (cu atît mai largă cu cît fanta este mai îngustă), mărginită de o serie de fîşii luminoase. Dacă se aşază o serie de fante la distanţe egale şi paralele, se obţine ceea ce se numeşte o reţea de difracţie.
 —   D. undelor radio, proprietate a undelor radio de a se propaga dincolo de orizont sau în spatele unor obstacole, cum sînt munţii şi dealurile. Undele kilometrice (lungi) sau hectome-trice (medii) se propagă relativ uşor în spatele obstacolelor, pe cînd cele metrice şi mai a-les submetrice nu trec dincolo de obstacolele amintite, ele tinzînd spre o comportare asemănătoare undelor luminoase. D. u. r. explică faptul că undele lungi şi medii pot fi recepţionate chiar ia mii de km în spatele obstacolelor şi sub orizont. — D. particulelor, difracţie produsă atunci cînd un fascicul de electroni, neutroni, atomi, molecule etc. străbate un cristal, un lichid sau un gaz şi care constă din împrăş-tierea particulelor ce formează fascicule secundare. D. p., ca şi apariţia fasciculelor secundare, se poate explica admiţînd că fiecărei particule i se asociază o undă (undă asociată) capabilă de interferenţă. Figurile de difracţie corespunzătoare se aseamănă cu cele întîl-nite în cazul difracţiei luminii. Spre deosebire de razele X, a căror difracţie dă o indicaţie privitoare la norul de electroni al nodurilor reţelelor cristaline, difracţia particulelor (în special a electronilor) dă indicaţii precise privitoare la nuclee şi la distanţele dintre ele. — Reţea de d., dispozitiv constînd dintr-un număr foarte mare de linii (trăsături) paralele şi echidistante, trasate cu un vîrf de diamant pe
8  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
DIFTERIE
108
 DIFUZOR
 sticlă, cuarţ etc., pe o sticlă acoperită cu un strat metalic reflec-tator (aluminiu, argint etc.) sau replici (copii) ale acestora. Ele pot fi utilizate în transmisiune (cînd reţelele sînt transparente) sau în reflexie (la reţele metalizate). Reţelele plane sau concave servesc în special la construcţia aparatelor spectrale, avînd rolul de a descompune lumina (radiaţiile) în culorile componente (după lungimile
Reţea de difracţie
de undă corespunzătoare), asemănător cu prismele de sticlă, cuarţ etc. Razele paralele care cad pe reţea sînt împrăştiate în toate direcţiile. Aceste raze sînt adunate de către lentilă în planul ei focal, după unghiurile de difracţie a, fiecărui unghi co-respunzîndu-i un punct în planul focal. Pe ecran, razele interferează în aşa fel, încît pot conduce, în diferite puncte, la maxime sau la minime ale intensităţii luminii. Pentru o distanţă între trăsături d dată (o anumită reţea), unghiul a depinde de lungimea de undă a luminii, aşa încît diverselor culori (caracterizate prin lungimi de undă diferite) le vor corespunde locuri diferite în planul focal al lentilei i rezultă astfel o descompunere a luminii în culorile componente (după lungimile de undă). Această imagine se numeşte spectru. Calitatea unei reţele este cu atît mai ridicată, cu cît distanţa dintre trăsături este mai mică (s-a ajuns la mai puţin de un micron) şi cu cît numărul total de trăsături este mai mare (adică lărgimea reţelei este mai mare; astăzi 10—15 cm). Mai există reţele de difracţie numite „în trepte“, constînd din lame de sticlă, cuarţ etc. de aceeaşi grosime, suprapuse parţial pentru a forma trepte. Ca şi primele, ele pot fi utilizate în transmisiune sau în reflexie. Cu totul asemănătoare din punct de ve-
dere principial sînt reţelele spaţiale (formate din nodurile reţelelor cristaline). Ele au aplicaţii în domeniul razelor roentgen.
   difterie (gr. diphtera „membrană"), boală toxiinfecţioasă acută, provocată de răspîndirea în organism a toxinei bacilului difterie (Corynebacterium dîph-teriae). Se manifestă prin a-pariţia, pe amigdale, pe faringe sau pe laringe, de false membrane (pete cenuşii, în care se găsesc microbii), prin febră şi scăderea tensiunii arteriale, stare de somnolenţă, albumi-nurie etc. Cea mai frecventă localizare a difteriei este la nivelul faringelui, constituind aşa-numita angitiă di}-tericâ> caracterizată prin greutate în respiraţie şi la înghiţirea alimentelor. Cînd falsele membrane se fixează la nivelul la-ritigelui, boala se numeşte crup difterie, formă gravă a d., care poate duce la asfixie şi la moarte dacă nu se intervine de urgenţă cu traheotomie sau cu tubajul laringelui. Bacilul difterie poate atinge şi alte organe, ca rinichii şi suprarenalele. Tratamentul, atît profilactic cît şi curativ, se face cu ser antidifteric, antibiotice, vitamina C etc.
   diftero variola aviară (MED. VET.), boală contagioasă provocată de un virus, specifică găinilor, curcilor, bibilicilor, păunilor şi porumbeilor. Se manifestă prin erupţii nodulare pe pielea capului, a picioarelor şi a altor regiuni şi prin inflamaţia mucoasei bucofaringiene. Difterovariola aviară se combate prin vaccinări profilactice şi prin măsuri de igienă.
   diftong (gr. dis „de două ori" şi phtongos „sunet";LINGV.), emisiune vocalică constituită din două sunete diferite (semivoca-lă + vocală sau vocală + se-mivocală), pronunţate în aceeaşi silabă, cu o singură tensiune musculară. ■— D. ascendent (sau crescîndy suitor, urcător), diftong în care elementul semivocalic ocupă primul loc (ex. ia în iarnă, piatră; ie în pierde; ea în deal etc.). — D. descendent (sau descrescînd, co-borîtor), diftong în care elementul semivocalic ocupă locul al doilea (ex. ou în bou; âu în tău; îu în rîul al în mai;
ui în pui etc.). — D. egal (în unele limbi, ca, de ex., în germană), diftong constituit din elemente vocalice egale, care au aproximativ aceeaşi durată, aceeaşi intensitate şi acelaşi grad de deschidere (ex. în germ. neu „nou").
   diflizibilitate termică(FlZ.), raportul a dintre conductivitatea termică X a unui material şi produsul dintre căldura specifică c şi masa specifică p : X
                                                                                                                  a — —. p c
   difuziune (lat. diffusio, -on/s, de la diffundere „a împrăştia") L (FI Z., CH1M. .METAL.) Fenomen de pătrundere a moleculelor sau a atomilor unei substanţe în masa unei alte substanţe, datorită exclusiv mişcărilor de agitaţie termică moleculară. D. în solide se produce foarte încet faţă de d. în fluide. Prin încălzire, mişcarea moleculară devine mai vie, iar d. mai intensă. D. care apare în procesul de elaborare a oţelului constă în deplasarea moleculelor de oxid feros şi de alţi oxizi din baia metalică în zgură, şi invers, şi este folosită în tratamentele termochimice de carburare, nitrurare, alitare etc. Extracţia zahărului din tăiţeii de sfeclă se efectuează prin d. — D. termică, fenomen care se produce într-un amestec de gaze sau de lichide avînd temperatură neuniformă şi care constă în deplasarea cu precădere a moleculelor grele spre regiunile mai reci şi a moleculelor uşoare spre regiunile mai calde. D. t. este folosită la separarea izotopilor. Sin. termodifuziune.
2. (FIZ., TELEC.) Fenomen de răspîndire în toate direcţiile a razelor unui fascicul incident de radiaţii electromagnetice (lumină, unde radioelectrice etc.), care trece printr-un mediu translucid sau este reflectat de o suprafaţă cu asperităţi* D. undelor radioelectrice, emise de staţiile de radioemisiune terestre, se produce atît pe sol (d. undei reflectate) cît şi în troposferă (d. troposferică) şi în ionosferă (d. ionos}erică). Se mai numeşte împrăştiere.
   difuzor 1. (TEHN., AV.) Porţiune de conductă a cărei secţiune transversală creşte în sen-
 DIG
109
DIGESTIV
îsuI curgerii fluidului şi în care .are loc transformarea parţială *a energiei cinetice în energie potenţială a fluidului, micşo-rîndu-se viteza de curgere şi crescînd presiunea statică a ^acestuia (ex. d. unui reactor, *d. unei turbine cu reacţie, numit şi tub de aspiraţie, d. ;unui ventilator etc.). 2. (MAŞ.) .Ajutaj convergent-divergent din -camera de amestec a carburatorului, în dreptul căruia este plasat capătul tubului jiclorului principal. Datorită formei d., viteza curentului de aer creşte, presiunea scade, provocînd ie-sşirea combustibilului din tubul jiclorului şi pulverizarea acestuia. 3. (TELEC.) Dispozitiv pentru redarea sunetelor transmise pe cale electrică (prin
Difuzor electrodinamic
unde radioelectrice, prin curenţi de înaltă frecvenţă etc.), folosit în aparatele de radio-îrecepţie, în instalaţiile de amplificare a sunetelor etc., de obicei în vederea audiţiei colective a programelor vorbite sau muzicale. Se construiesc d. «electrodinamice, electromagnetice, electrostatice, piezoelectri-«ce şi magnetostrictive. In mod curent se utilizează d. elec-itrodinamice, constituite dintr-o bobină fixată pe o membrană «conică de carton special şi care se poate mişca liber în cîmpul magnetic constant, produs cu ajutorul unui magnet permanent sau, mai rar, al unui electromagnet. 4. (IND. ALIMENT.) Aparat pentru extragerea prin difuziune a zahărului din sfecla de zahăr.
   dig 1. (H1DROTEHN.) Construcţie de pămînt, de piatră, de zid sau de beton armat cu secţiunea transversală de obicei trapezoidală. Se execută de-a lungul malului unui curs de apă (d. fluvial), al unui lac
 8*
sau al unei mări supuse mare-elor (d. maritim), ori spre larg, şi serveşte pentru dirijarea curentului apei şi pentru protecţia malurilor, uscatului etc. de acţiunea apei şi a curenţilor. In porturi (d. portuar),d.este destinat să protejeze bazinele portuare de efectul valurilor sau al curenţilor. în R.P.R., prin îndiguirile executate în lunca inundabilă a Dunării în anii regimului de democraţie populară, au fost date în folosinţă agricolă suprafeţe întinse de terenuri cu fertilitate foarte mare.
2. (MINE) Dig de mina, construcţie de lemn, de zidărie sau de beton, folosită în lucrările miniere subterane pentru a închide o galerie în care s-ar putea produce viituri mari de ape. Se deosebesc d. de închidere şi d. de izolare.
   digámma (LINGV.), semivocală cu valoarea unui u consoană (constrictivă bilabială sonoră), notată în transcriere fonetică u sau w. în limba romînă, d. apare ca element constitutiv al anumitor diftongi (ex. u din bou) sau triftongi (ex. u din iau).
   digéste (din lat. di gest a „lucruri puse în ordine“; DR. ROMAN), culegere de opinii ale juriştilor romani asupra unora dintre cele mai importante probleme de drept. Reprezentau o sistematizare a dreptului civil roman. Au fost publicate în timpul împăratului Iustinian (533) şi se compuneau din 50 de cărţi care conţineau extrase din numeroase lucrări ale juriştilor clasici romani. Mai tîrziu textele digestelor au fost adesea alterate pentru a fi puse de acord cu cerinţele noilor instituţii de drept. Aceste intervenţii sînt numite interpolări. Sin. pandecte.
   digestie, proces fiziologic complex în cursul căruia alimentele sînt supuse, în organismul animal, unor prelucrări mecanice şi chimice, care au ca rezultat transformarea treptată a materiilor din alimente în substanţe asimilabile. La animalele uni-celulare şi la unele pluricelu-lare, d. are loc în interiorul celulelor (d. intracelulară) şi constă în aceea că celulele iau particulele nutritive din me-
diul extern, le înglobează în protoplasmă, unde, cu ajutorul fermenţilor, are loc digera-rea lor. La majoritatea animalelor pluricelulare, d. este ex-tracelularâ şi se realizează în tubul digestiv, în ale cărui segmente se efectuează cîte o etapă a ei. Astfel, în cavitatea bucală alimentele sînt supuse masticaţiei, sînt îmbibate cu salivă şi formează bolul alimentar. în aceiaşi timp, fermenţii din salivă (amilaza şi maltaza) transformă o parte din amidon în monozaharide. Prin deglutiţie, bolul trece prin esofag în stomac, unde, sub acţiunea pepsinei şi a acidului clorhidric din sucul gastric, proteinele sînt hidrolizate în compuşi mai simpli (albu-moze şi peptoze solubile). Acţiunea sucului gastric este înlesnită de contracţiile ritmice ale stomacului. Alimentele parţial digerate (chimul) sînt împinse apoi în prima parte a intestinului subţire (duoden),unde fermenţii pancreatici acţionează astfel: amilaza şi maltaza transformă polizaharidele în zaha-ruri simplei lipaza hidrolizea-ză grăsimile în glicerină şi acizi graşii tripsina transformă albumozele şi peptozele în ami-noacizi. în duoden se mai varsă şi secreţia biliară, care emulsionează grăsimile; tot aici zaharoza şi lactoza se transformă în glucoză (sub acţiunea inver-tazei), iar peptonele şi cazeina sînt descompuse în aminoacizi. Produşii d. sînt absorbiţi în intestinul subţire şi apoi sînt antrenaţi în circulaţia sanguină. Resturile nedigerate ajung în intestinul gros, de unde mai tîrziu sînt eliminate. întregul proces al d. este coordonat de scoarţa cerebrală. Mirosul, vederea sau numai perceperea sunetelor legate de prepararea alimentelor duc la declanşarea secreţiei salivare sau gastrice, pregătind astfel tubul digestiv pentru digestie, corespunzător mecanismului reflexelor condiţionate.
   digestiv, aparat ^ (ANAT.), ansamblu de organe legate de procesul digestiei. A. d. este format din tubul digestiv, împărţit în cîteva segmente de formă şi dimensiuni variabile, precum şi din glandele anexe.
DIGESTOR
 110
 DIJMĂ
La om, tubul d. are circa 11 m lungime şi este alcătuit din cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros (care se subîmparte, la rîndul său, în colon şi rect); glandele anexe sînt: glandele salivare, ficatul şi pancreasul. Pentru îndeplinirea proceselor complexe ale digestiei, structura a. d. este adaptată funcţiunilor de transport, digerare şi absorbţie a alimentelor. Peretele tubului digestiv este format din trei tunici: tunica internă (mucoasă), mijlocie (musculoasă) şi externă (seroasă). în tunica mucoasă se află numeroase glande digestive, care secretă fermenţi cu ajutorul cărora se efectuează digestia * cele mai multe glande se află în stomac şi în intestinul subţire, unde alimentele suferă importante transformări chimice. Tunica musculoasă asigură mobilitatea tubului digestiv, contracţiile musculaturii sale provocînd amestecul alimentelor şi înaintarea lor în lungul acestui tub. La animalele vertebrate, structura a. d. variază de la un grup de animale la altul, mai ales în ce priveşte dimensiunile şi conformaţia segmentelor care îl alcătuiesc. Unele părţi ale a. d. pot lipsi (de ex. la peşti lipsesc glandele salivare), iar alte părţi pot îndeplini funcţiuni mixte (de ex., la vertebratele cu respiraţie branhială, faringele capătă şi funcţiuni respiratorii). La majoritatea speciilor de peşti, la amfibieni, la reptile, la mamiferele carnivore şi omnivore, stomacul este simplu, pe cînd la păsări, la mamiferele rumegătoare şi la cetacee are o alcătuire complexă, fiind format din mai multe încăperi. Intestinul variază ca lungime, la diferite grupe de vertebrate, în legătură cu regimul de hrană (este mai lung la cele erbivore şi mai scurt la carnivore).
   digestór (IND. ALIMENT.), recipient asemănător cu o auto-clavă verticală, construit din materiale inoxidabile şi utilizat pentru opărirea cu apă sau în vapori a fructelor şi a legumelor destinate preparării conservelor.
   diggeri (engl. diggerf de la dig „a săpa"),denumire a adepţi-
lor curentului de extremă stîngă din timpul revoluţiei burgheze din Anglia (sec. al XVII-lea). Reprezentau interesele ţărănimii sărace. D. cereau lichidarea proprietăţii private asupra pa-mîntului şi a privilegiilor marilor proprietari de pămînt (land-lorzi). Ei propagau ideile comunismului primitiv egalitarist şi au încercat să le înfăptuiască trecînd la munca în comun a pămînturilor nelucrate (1649). Mişcarea d. a fost înăbuşită de trupele guvernamentale ale lui Cromwell în 1651. Ideologul şi conducătorul di-ggerilor a fost Gerrard W i n-Stanley.
   digitâlă, denumire dată în farmacologie plantei degeţel-roşu.
   digitalină (FARM.), glicozid extras din frunzele plantei numită degeţel-roşu. Se prezimă sub formă de granule cristaline, albe, cu gust foarte amar. în stare pură, aigitalina este solubilă în apă (1:1 000) şi în alcool de 50° şi insolubilă în eter şi în cloroform. Digita-lina se utilizează în tratamentul bolilor cardiovasculare şi ca diuretic*
   digitaţia cutelor (GEOL ). formă ramificată de dispoziţie a cutelor, ale căror axe se scufundă într-o direcţie.
   digitâţie(lat. digitus „deget"), tehnica repartizării degetelor pentru a obţine maximum de precizie în execuţia unei lucrări la un instrument muzical cu clape sau cu coarde.
   digitigrâde, nume dat mamiferelor care ating în mers pă-mîntul numai cu degetele, fără a călca pe toată talpa (ex. dinele, pisica etc.).
   dihidrochinină (FARM.), derivat al chininei, care se găseşte, în cantităţi mici, în coaja arborelui de chinină. Se prepară industrial prin reducerea chininei, prin hidrogenare catalitică. Se foloseşte în medicină sub formă de clorhidrat de d., cu aceleaşi indicaţii ca şi clorhi-dratul de chinină.
   dihidromorfinonă (FARM.), derivat al morfinei, de opt ori mai activ decît aceasta. Este întrebuinţat ca analgezic, în special în crizele dureroase rezistente la morfină. Se numeşte şi dilaudid, dilauden.
   dihór (Putorius), gen de mamifere carnivore din familia mustelidelor, caracterizat prin secreţia urît mirositoare a glandelor sale anale. în ţara noastră trăieşte d. comun (Putorius putorius), de mărimea unei
Dihor
pisici, cu corpul lung şi subţire, picioare scurte şi blana cafenie* Produce pagube pe terenurile de vînătoare şi printre păsările domestice, dar este şi folositor, deoarece distruge un număr mare de rozătoare. Blana d. este apreciată în industrie.
   diiodotirozină (BIOCHIM., F1Z10L.), derivat diiodurat al aminoaciduîui tirozină, produs intermediar în biosinteza hormonilor tiroidieni. Se găseşte în glanda tiroidă. Este utilizată în tratamentul hipertiroi-dismului.
   dijmă 1, (IST.; în evul mediu în ţările romíné), dare care consta în a zecea parte din produse, percepută de clasa stăpîni-toare (domn, cler, boierime) de la producătorii direcţi. Se lua la început în natură, apoi în bani. în sec. XIV—XVI, d. era forma predominantă a rentei feudale.
2.  (EC.) Dijma la tarla, formă a rentei funciare feudale în produse, potrivit căreia ţăranii munceau fără plată, cu inventar propriu, suprafaţa de pămînt primită pentru a fi lucrată în parte de la proprietarul funciar, dîndu-i acestuia plusprodusul în natură. D. la t. „una din două" a fost forma de dijmă dominantă în agricultura ţării noastre în perioada de descompunere a feudalismului şi de pătrundere a capitalismului în agricultură. Alături de ea a fost practicată şi dijma mai apăsătoare de „două din trei" şi „trei din cinci". D. la t. s-a menţinut în Romînia, alături de alte forme de exploatare semifeudală, pînă la
DÍJON
111
DIMA
reforma agrară din 1945, cînd a fost lichidată marea proprietate moşierească.
   , Dijon [dijo], oraş în estul Franţei. 135 690 loc. (1962). Important centru feroviar. întreprinderi ale industriei alimentare, constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, chimice etc. Centru comercial pentru vinurile de Burgundia. D. este vestit prin monumentele sale arhitectonice (Catedrala St.-Benigne, în stil gotic, sec. al XIII-lea; palatul ducilor Burgundiéi, sec. XV— XVIII; palatul Justiţiei, sec.
XV—XVI etc.)* Universitate.
   dilatográf (FIZ.), dilatome-tru absolut sau diferenţial înregistrator, folosit pentru determinarea dilataţiei termice a produselor refractare.
   dilataţie (din \aX. dilatare, de la latus „larg, mare" ţ FIZ.), creştere a dimensiunilor unui corp datorită variaţiei de temperatură. După cum se consideră creşterea unei dimensiuni liniare, a ariei sau a volumului, se deosebesc d. liniară, d. superficială şi d. de volum (sau cubică). La d. liniară se defineşte un coeficient de dilataţie liniară, egal cu variaţia în lungime a unui corp produsă de o creştere de temperatură de 1°C, raportată la lungimea iniţială a corpului; la d. de volum, un coeficient de dilataţie volu-mică (sau cubică), egal cu variaţia de volum a unui corp produsă de o creştere de temperatură cu ΰC> raportată la volumul lui iniţial, şi egal aproximativ cu triplul coeficientului de dilataţie liniară a aceleiaşi substanţe. V. şi Ga y-L u s-s a c, legea lui G.-L. — D. absolută, dilataţie a unui fluid la care s-a ţinut seama şi de d* recipientului în care se află fluidul. Se mai numeşte d. reală (sau adevărată). — D. relativă, dilataţie a unui fluid care este influenţată de d, recipientului în care se află fluidul şi deci mai mare decît d* absolută. Se mai numeşte d. a-parentă•
   dilatométrie (FIZ.), totalitatea metodelor şi aparatelor de măsură a dilataţiei termice şi a variaţiilor de dimensiune a corpurilor datorite diferitelor procese fizico-chimice (reacţii în
faza solidă sau lichidă ş.a.) produse sub acţiunea căldurii.
   dilatometru (FIZ.) 1. Aparat pentru măsurarea dilataţiei termice. — D. de volum, dilato-metru care serveşte la măsurarea variaţiei volumului unui lichid în raport cu temperatura. Este format dintr-un rezervor cu volum cunoscut, prevăzut Ia partea superioară cu un tub capilar gradat în care se poate ridica lichidul dilatat, pu-tîndu-se astfel măsura variaţia de volum. — D. diferenţial, dilatometru în care dilataţia substanţei studiate este comparată cu aceea a unei substanţe cu dilataţie binecunoscută şi în care se înregistrează diferenţa dintre cele două dilataţii. — D. interferenţial, dilatometru în care variaţia dimensiunilor corpului studiat provoacă modificarea unui sistem de franje de interferenţă. De cele mai multe ori, sistemul de franje se deplasează, iar variaţia dimensiunilor corpului se deduce din numărul de franje care trec prin dreptul unui reper. 2* Aparat folosit pentru studiul transformărilor structurale fizice şi chimice, însoţite de variaţii de lungime, pe care le poate suferi un corp sub acţiunea căldurii. Variaţia lungimii unui corp în funcţie de temperatură este înregistrată pe o diagramă, numită dilatogramă.
   dilatóriu (din lat. dilatus, de la differe „a amîna"; DR.), caracterul unui mijloc procesual de apărare care tinde la amî-narea soluţionării pricinii. V. şi excepţie.
   dilemă (gr. di(s) „doi" şi lemma „argument"; LOG.), raţionament disjunctiv ipotetic cuprinzînd o premisă care prezintă o alternativă şi alte premise care arată că fiecare termen al alternativei duce la aceeaşi consecinţă. Schema d. este: „Dacă A este B, atunci A este D; dacă A este non-B, şi atunci A este tot D ţ însă A este sau B sau non-fî; deci A este în orice caz D". De aceea expresia „a fi în dilemă" înseamnă a te afla într-o situaţie în care orice acţiune întreprinsă duce la acelaşi rezultat (ex. „Dacă adevărul nu este ascuns, el iese la iveală; dacă adevărul este ascuns, el iese şi în acest caz la
iveală i adevărul însă sau este,, sau nu este ascuns; deci adevărul iese oricum la iveala).
   diligenţă, trăsură de dimensiuni mari, acoperită, trasă de mai multe perechi de cai, cu
Diligenţă
ajutorul căreia se făcea, în trecut, transportul călătorilor şi al poştei. Era împărţită în două sau trei compartimente.
   Diithey, Wilhelm (1833— 1911), filozof şi psiholog idealist german, unul dintre fondatorii curentului iraţionalist al aşa-numitei „filozofii a vieţii" („Lebensphilosophie"), bazată pe noţiunile mistice de „trăire" şi „înţelegere". în psihologie a preconizat concepţia eronată a gheştaltismului. Op. pr.:       „Introducere în
ştiinţele spiritului" (1883).
   diluant (CHIM.), substanţă solidă, lichidă sau gazoasă care are rolul de a micşora concentraţia unui produs chimic.
   diluare (CHIM.), micşorare a concentraţiei unui solid, lichid sau gaz prin amestecare cu o altă substanţă solidă, lichidă sau gazoasă fără a influenţa proprietăţile chimice ale substanţei respective. De ex. d. cu apă a soluţiilor concentrate de acizi sau baze, d. oxigenului cu azot, d. insecticidelor solide cu substanţe inerte (ex. talc). Se mai numeşte diluţie.
   dilver (METAL.), aliaj binar fier-nichel (42 —50% nichel şt restul fier), avînd coeficientul de dilataţie termică egal, între limite largi de temperatură, cu cel al sticlei şi al platinei. Este utilizat la confecţionarea electrozilor pentru lămpi electrice, tuburi electronice etc.
   Dima, Gheorghe (1847— 1925), compozitor romín şi animator al vieţii muzicale din Transilvania. A studiat în Germania. A fost profesor şi director al Conservatorului de muzică din Cluj, care astăzi îi
DIMENSIONARE
112
 DIMITRESCU
 poartă numele. D. a armonizat şi a prelucrat în stil polifon melodii populare romîneşti, care au un rol însemnat în creaţia sa originală. A scris
Gh. Di ma
 cantate („Mama lui Ştefan cel Mare", pe versurile lui D. Bolintineanu, şi „Hai în horă", pe versurile lui V. Alecsandri), balade vocale (între ■care „Groza", cu un pronunţat •conţinut social), coruri şi lieduri pe versuri populare şi din literatura clasică romînă şi germană, muzică religioasă etc.
    dimensionâre (TEHN.), operaţie prin care se stabilesc, cu ajutorul calculului, dimensiunile pieselor unei construcţii, ale unei maşini, ale unui aparat etc., după caracteristicile materialului. D. se efectuează în scopul asigurării rezistenţei pieselor la solicitări şi este impusă de cercetări şi studii experimentale, de norme, de caiete de sarcini etc.
    dimensiune 1. (FIZ.) Noţiune folosită în fizică pentru a pune în evidenţă mărimile care pot fi măsurate cu aceleaşi unităţi de măsură (ex. două hectare şi zece pogoane, deşi sînt neegale, au aceleaşi d., ambele fiind măsuri pentru suprafeţe). De cele mai multe ori, d. sînt exprimate în funcţie de cîteva unităţi fundamentale (ex. de lungime, masă şi timp). Astfel, d. unei arii este lungimea la pătrat [L2/, a unei viteze este lungimea pe timp [L/T] etc. Noţiunea de d. este folosită practic în operaţia de analiză dimensională, bazată pe faptul că mărimile din cei doi membri ai unei ecuaţii trebuie să aibă aceleaşi d», deoarece o egalitate se poate stabili numai între
 mărimi de aceeaşi natură. Analiza dimensională s-a dovedit extrem de utilă la rezolvarea unor probleme ale ae-ro- şi hidrodinamicii. 2. (MAT.)
 a) Lungime care determină, singură sau împreună cu altele, mărimea unei figuri geometrice sau a unui corp (ex. diametrul şi înălţimea unui cilindru).
 b) Numărul elementelor unei baze finite a unui spaţiu liniar (ex. dimensiunea spaţiului euclidian este trei). Noţiunea se extinde şi la spaţii cu n dimensiuni. O dată cu descoperirea teoriei relativităţii de către A. Einstein, studiul spaţiilor cvadridimensionale sau, în general, cu mai mult de trei dimensiuni a căpătat o largă dezvoltare în fizică şi în matematică.
   dimér (gr. di(s) „doi4i şi meros „parte"; CHIM.), combinaţie chimică alcătuită din două molecule de monomer.
   dimercaptopropanól (BIOCHIM.) v. B.A.L.
   dimerizâre, reacţie de —, reacţie chimică de formare a unui dimer.
   dimerlie, veche măsură de capacitate pentru cereale, echivalentă în Ţara Romînească cu 34 1, iar în Moldova cu 21,5 1.
   dimetilformaxnidă (CHIM.), HCO-N(CHJv Lichid cu p.f. 155°C; este un solvent utilizat în industria organică (în special ca dizolvant al nitrilu-lui poliacrilic) la fabricarea fibrelor sintetice poliacrilonitri-lice etc.
   dimetilsuifát (CHIM.) v. sulfat dimetilic.
   dimetrodán (PALEONT.), gen de reptile fosile, din ordinul pelicosaurienilor, care aveau apofizele vertebrelor foarte dezvoltate, formînd o adevărată creastă dorsală şi dentiţia diferenţiată.
   dimétru (gr, di(s) „doi*4 şi metrón „măsură"), vers antic format din două măsuri de două picioare fiecare.
   dimie (IND. TEXT.), postav de lînă, în special de culoare albă, bătut puternic la piuă. D. se produce în industria casnică.
   „Dimineaţa", ziar burghez de informaţii, întemeiat de C. Miile în 1904. A apărut la Bucureşti între anii 1904 şi 1916,
 apoi între 1919 şi 1938. A luat uneori poziţie împotriva corupţiei regimului burghezo-moşie-resc şi a reflectat în coloanele sale unele revendicări economice ale oamenilor muncii.
   diminuéndo (MUZ.) v. de-crescendo.
   diminutiv (lat. diminutus, de la diminuere „a micşora"), cuvînt format cu ajutorul unui sufix numit diminutival şi al cărui sens diferă de cel al cuvîntu-lui de bază prin ideea suplimentară de micime sau printr-o nuanţă afectivă (ex. grădinuţă şi grădiniţă sînt d. ale substantivului grădină; Ionel e un d* al numelui Ion). Unele diminutive evocă o asemănare cu noţiunea exprimată de cuvîntul de bază (ex. pescăruş).
   Dimitrescu, Constantin (1847 --1928), compozitor şi violoncelist romín. A scris piese pentru violoncel şi pian („Dans ţărănesc", „Serenada romînă" etc.), şapte cvartete pentru coarde, concerte pentru violoncel şi muzică de scenă. Creaţia sa se caracterizează prin unele intonaţii folclorice şi prin melodici-tate. Dimitrescu a fost unul dintre principalii promotori ai muzicii de cameră în Romînia.
   Dimitrescu, Ştefan (1886—
1933), pictor şi desenator romín realist-critic. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Iaşi
Şt. Dimitrescu
şi apoi la Paris. Este unul dintre fondatorii, în 1918, ai asociaţiei „Arta romînă". împreună cu N. Tonitza, Fr. Şirato şi
O.  Han, a întemeiat, în 1926, Grupul celor patru. Din 1927 a fost profesor la Şcoala de arte frumoase din Iaşi. Opera sa (compoziţii, portrete şi peisa^ je) înfăţişează cu o emoţie sin „
DIMITRESCU-ALDEM
11.3
DIMITROV-MAISTORUL
ceră, uneori cu un dramatism reţinut, scene şi tipuri autentice, îndeosebi din lumea satelor şi a muncitorilor mineri, cuprinzînd elemente de critică la adresa societăţii din vremea sa. In operele lui Şt. Dimi-trescu, factura robustă şi sobră echilibrează culoarea şi conturul grafic. Caracteristice, în această privinţă, sînt: „Morţii de la Caşin", 1917; „Minerii", 1921; „Cina", 1924; „Ţărănoi lucrînd la război", 1929.
   Dimitrescu~Aldem, Alexandru (1880—1917), geograf romín, adept al teoriei c i -clului de eroziune. A adus contribuţii în probleme de geomorfologie. Op. pr.: „Dunărea inferioară între Turnu-Se-verin şi Brăila" (1910), „Cîteva puncte cardinale în ale geografiei" (1915).
   Dimitrescu-laşi, Constantin (1849—1923), filozof, sociolog
C. Dimitrescu-laşi
şi pedagog romín, reprezentant al democratismului burghez. A fost profesor de filozofie la Universitatea din Iaşi şi apoi la Universitatea din Bucureşti. Continuînd orientarea materialistă a lui V. Conta, D.-I. a înclinat spre un monism materialist mecanicist şi a desfăşurat o activitate ateistă. Fără să ajungă la o concepţie materialistă asupra societăţii, el a pus la baza activităţii omului nevoia de hrană şi a conceput societatea ca „un mare atelier pentru crearea mijloacelor de trai" („Maragna sau nevoia de hrană", 1891). Influenţat de mişcarea socialistă, Dimitrescu-laşi a criticat exploatarea capitalistă, morala burgheză ipocrită („Două morale", 1906) şi pe intelectualii care dis-
preţuiau poporul. El a luat apărarea ţărănimii oprimate şi a susţinut necesitatea industrializării ţării. Spre sfîrşitul vieţii s-a lăsat antrenat însă de propaganda antisocialistă; totodată el a preconizat ideea împăcării claselor antagoniste. In domeniul pedagogiei, D.-I. a militat pentru un învăţămînt realist, legat de viaţă. El a subliniat necesitatea îmbinării organice a instrucţiei şi educaţiei şi a preconizat o strinsă colaborare între familie şi şcoală în educarea copiilor. C. Dimi-trescu-Iaşi a întemeiat şi a condus „Revista pedagogică" (1891-1898).
   Dimitrov, Gheorghi Mihai-lovici (1882—1949), militant de seamă al mişcării muncitoreşti bulgare şi internaţionale. Intrînd în Partidul social-de-mocrat bulgar (1902), a luat parte activă, alături de Dimităr Blagoev, la constituirea partidului socialist de stînga al „tes-neacilor" (1903), care în 1919 a devenit Partidul Comunist Bulgar. Ca delegat al partidului tes-neacilor, D. a luat parte în 1912 la Congresul al II-lea al Partidului social-democrat din Romînia, iar în 1915 la Conferinţa socialistă interbalcanică de la Bucureşti. In septembrie 1923, D. a făcut parte din conducerea răscoalei armate antifasciste a maselor muncitoare din Bulgaria. Nevoit să emigreze, a activat în străinătate. A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste. In procesul de la Leipzig (1933), înscenat lui D. de autorităţile hitleriste din Germania sub învinuirea de a fi incendiat Reichstagul, el a demascat fascismul, chemînd masele muncitoare la lupta împotriva pericolului de război. Sub presiunea opiniei publice internaţionale, Dimitrov a fost eliberat din închisoare (1934). In 1935—1943 a fost secretar general al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste. La Congresul al V II-lea al Internaţionalei Comuniste (1935), D. a fost raportor în problema organizării luptei împotriva fascismului. în timpul celui de-al doilea război mondial, D. a fost unul dintre organizatorii Frontului Patriei (1942), ai mişcării de
   partizani şi ai insurecţiei armate, care au dus Ia răsturnarea regimului fascist din Bulgaria şi la instaurarea puterii populare. A îndeplinit funcţia de secretar general al Partidului Comunist Bulgar şi de preşedinte al Consiliului de Miniştri*
G. M. Dimitrov
GM. Dimitrov a desfăşurat o bogată activitate publicistică. Op. pr.: „Opere" (14 voi.» 1951-1955), „Opere alese" (trad. rom. 1959).
   Dimitrov grad, oraş în sudul R. P. Bulgaria, situat pe fluviul Mariţa, în cadrul unui bazin carbonifer. 34 000 loc.
(1956). Centru industrial apărut în anii puterii populare
(1947). Important nod feroviar. Exploatări carbonifere, două termocentrale, combinat chimic (superfosfaţi, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, acid sulfuric) şi fabrici de ciment, de azbociment, de conserve de fructe.
   Dimitrov~Mai storul, Vladimír (1882—1960), pictor bulgar, artist al poporului din R.P. Bulgaria, unul dintre cei mai reprezentativi creatori din arta plastică bulgară contemporană. Creaţia sa, care se caracterizează printr-un lirism cald,, redă peisajul satului bulgar şi poezia muncii ţăranului. Pictor plin de umanitate, D.-M. a creat figuri care exprimă o mare puritate sufletească. A folosit o> gamă cromatică bazată pe culori pure, vii şi strălucitoare; desenul său pune în valoare construcţia formelor. în semn de cinstea fost supranumit„Mais-torul". Op. pr.: „Autoportret"» „Secerătoare", „Părinţii cu copilul", „Nunta", „Mama", „Hora" etc.
 DIMORFISM
114
DINAMICĂ
Dimitrovgrad. Blocuri noi de locuinţe
                                                                               dimorfism (gr. di(s) „dublu" şi morphe „formă")
1.  (BIOL.) a) (La animale) Prezenţa la aceeaşi specie a două forme, care se deosebesc după particularităţile lor morfofizio-logice. — D. sezonier, dimorfism constînd în prezenţa a două aspecte distincte sub care se prezintă un animal în anotimpuri diferite, aspecte apărute sub influenţa factorilor climatici şi care se referă la deosebirile de mărime (ex. la unii fluturi), de calitate şi de culoare a blănii (ex. culorile de vară şi de iarnă la hermină, veveriţă, nevăstuică etc.).
—   D. sexual, dimorfism constînd în deosebirea de formă, mărime, culoare etc. între indivizii de aceeaşi specie, dar cu sexe diferite. D. s. este foarte -evident la păun, la pa-sărea-paradisului, la cocoş etc.; la unele nevertebrate, femela este de zeci de ori mai mare decît masculul, care este minuscul şi trăieşte ca parazit pe femelă (ex. Bonellia).
D.  se mai observă şi la unele specii care prezintă în ciclul lor <le dezvoltare indivizi sexuaţi şi asexuaţi (ex. meduzele). b) (La plante) Existenţa a două forme deosebite sub care se prezintă indivizii unei specii sau prezenţa la acelaşi individ a unui organ în
formă dublă. D. se observă la forma florilor (ex. la compozite), a stilului (heterostilie), a frunzelor (heterofilie) etc. D. este un caz particular de polimorfism. 2. (FIZ.) Proprietate a unor substanţe chimice (ex. carbonatul de calciu, sulfura de fier etc.) de a cristaliza în două sisteme cristalogra-fice deosebite. Proprietăţile fizice şi chimice ale acestor cristale diferă de la un sistem la altul. V. şi polimorfism.
   Dimov, Dimităr (n. 1909), scriitor bulgar. în „Tutunul" (1951, trad. rom.), cel mai cunoscut dintre romanele sale, Dimov înfăţişează cu o mare forţă artistică lupta revoluţionară a muncitorilor din industria tutunului în ajunul şi în anii celui de-al doilea război mondial. Laureat al Premiului Dimitrov.
   dinám (ELT.) v. generator electric de curent continuu.
   dinamétru (FIZ.), aparat folosit pentru măsurarea puterii măritoare unghiulare la lunete.
   dinâmică (gr. dynamis „forţă, putere") 1. (FIZ.) Parte a mecanicii care studiază schimbările stărilor de mişcare a corpurilor sub influenţa forţelor. D. rezolvă două tipuri de probleme: a) determinarea forţelor sub acţiunea cărora se produce mişcarea unui corp dat, pe baza cunoaşterii legilor de mişcare a acestuia, şi b) determinarea legii de mişcare a unui corp sau a unui sistem de corpuri, adică determinarea poziţiilor succesive şi a vitezelor tuturor punctelor respective, pe baza cunoaşterii forţelor care
                                         Dimorfism sexual I — Bonellia viridis; 2 — rădaşcă; 3 — Acanthocinus aedilis;
                                 sărea-paradisului; 6 — cerb (a — masculii; b — femelele)
: Xiphophoras helleri; 5 -
DINAMICĂ
 115
DI NAMOMETRU
acţionează asupra corpului sau a sistemului. Legile fundamentale ale dinamicii clasice au fost formulate de I. Newton în 1667 şi sînt în număr de trei: legea inerţiei, legea proporţionalită-ţii impulsului cu forţa şi legea acţiunii şi reacţiunii forjélor. După proprietăţile corpului studiat, d. se împarte în d. punctului material, d. corpului solid, d. unui corp cu masa variabilă, d. unui corp elastic, d. lichidelor şi gazelor. D. mai studiază şi unele probleme speciale, ca teoria giroscopului, teoria oscilaţiilor mecanice, teoria stabilităţii mişcării etc. — Dinamica gazelor, ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu mişcarea gazelor sub acţiunea unor forţe exterioare. D. g. studiază în special curgerea gazelor prin tuburi de diferite forme la diferite presiuni, acţiunea mecanică a curenţilor de gaz asupra diferitelor corpuri şi mişcarea corpurilor rigide în gaze. D. g. are numeroase aplicaţii în tehnică, la construcţia conductelor de gaz, a avioanelor etc. V. şi aerodinamică; hidrodi-n a m i c ă. — (ST. CONSTR.) Dinamica construcţiilor, ramură a mecanicii aplicate care cuprinde metodele de calcul (calculul de rezistenţă, de stabilitate şi la vibraţii) al construcţiilor supuse unor acţiuni (forţe) dinamice. 2. (GEOL.) Dinamică externă, totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarţa terestră sau la suprafaţa ei sub acţiunea unor agenţi a căror sursă de energie se găseşte în afara Pămîntului (agenţi externi). Procesele d. e. determină, pe de o parte, denudarea, adică distrugerea rocilor de la suprafaţa Pămîntului şi transportul materialului rezultat, iar pe de altă parte sedimentarea, adică depunerea materialului denudat şi formarea rocilor sedimentare. — Dinamică internă, totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarţa Pămîntului sau la suprafaţa ei sub acţiunea unor agenţi care îşi au originea în interiorul Pămîntului, cel mai important dintre aceştia fiind căldura internă a Pămîntului. D. i. cuprinde
două categorii de mişcări: a) mişcările magmelor, adică a topiturilor de silicaţi din scoarţa terestră, şi b) mişcările scoarţei terestre, dintre care se disting cutremurele, mişcările orogenice şi mişcările epirogenice. Procesele de d. î. tind să creeze şi să accentueze neregularităţile reliefului scoarţei terestre. Acestei tendinţe i se opune acţiunea geologică a agenţilor externi (dinamica externă), care tind să şteargă neregularităţile reliefului. Lupta continuă a acestor două categorii de forţe contrare determină evoluţia reliefului scoarţei terestre şi influenţează evoluţia plantelor şi animalelor. 3. (TELEC.) Gamă (interval) de intensităţi sonore dintr-o transmisiune audio, în telefonie, d. se întinde pe un interval de 30—40 de decibeli. în radiotransmisiunile muzicale, d. cuprinde un interval de 60—70 de decibeli.
 4.  (MUZ.) Totalitatea fenomenelor legate de intensitatea sonorităţii muzicale. D. se bazează pe folosirea diferitelor trepte ale intensităţii sunetelor, pe înlănţuirea lor, prin trecerea bruscă sau treptată de la o intensitate la alta etc. Notaţiile principale pentru efectele dinamice sînt: forte şi piano, crescendo şi decrescendo.
 5.  (BIOL.) Dinamica populaţiei, totalitatea schimbărilor care au loc, într-un anumit interval de timp, sub raport cantitativ (ca număr de indivizi) sau calitativ (ca număr de specii), în populaţia unui biotop în funcţie de condiţiile de mediu. Studierea d. p. prezintă importanţă practică pentru cunoaşterea stării biotopului, a timpului celui mai potrivit pentru vînătoare, pescuit sau pentru acţiuni de combatere a dăunătorilor. 6. (F1Z10L.) Dinamică corticală, totalitatea proceselor fiziologice fundamentale, cum sînt excitaţia, inhibiţia şi mobilitatea, care se petrec la nivelul scoarţei cerebrale şi care determină caracteristicile ei funcţionale într-un moment dat.
    dinamism, concepţie filozofică idealistă, potrivit căreia factorul primordial nu ar fi materia, ci mişcarea pură, imaterială, întemeietorul d. a fost L e i b-
 n i z, care considera materia ca un factor derivat din interacţiunea a două forţe imateriale opuse: atracţia şi repulsia. Lupta dintre adepţii atomismului şi cei ai dinamismului a constituit în sec. XVIII—XIX o formă a luptei dintre materialism şi idealism. Susţinători ai concepţiei dinamiste au fost Kant* Bolzano, Schelling, Hegel, Goethe ş.a. încercări artificiale de a îmbina d. cu atomismul au fost făcute de R. J. B o s k o-v i c şi E. H a e c k e 1. La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, d* s-a manifestat sub forma energetismului.
   dinamită, exploziv detonant alcătuit din nitroglicerină, ca substanţă explozivă principală, şi dintr-un adaos care o fixează sau o leagă pe aceasta.
   dinamó gráf (gr. dynamis „forţă** şi graphein „a nota")
1. (TEHN.) Aparat folosit pentru măsurarea forţei de tracţiune şi înregistrarea variaţiei acesteia la tractoare, locomotive etc. V. şi dinamometru.
2. (EXPL. PETR.) Aparat folosit la unele sonde pentru înregistrarea curbei de variaţie a sarcinii care acţionează asupra prăjinii lustruite sau asupra tijei pistonului în timpul unui ciclu de pompare. După locul unde se montează, se deosebesc d. de suprafaţă şi d. de adîn-cime. D. de suprafaţă pot fi hidraulice, mecanice şi electrice; d. de adîncime sînt mecanice.
   dinamometamorfism (PETROGR.), proces de transformare distructivă a rocilor în zonele de mişcare ale scoarţei terestre, caracterizat prin efecte de îndoire, crăpare sau măcinare a lor. Prin d. se formează graniţe şi gabrouri şistoase, milo-nite etc. în R.P.R., d. a afectat puternic graniţele de Pri-copan (Dobrogea), graniţele şi granodioritele din Munţii Pa-rîng, Retezat (Carpaţii Meridionali), Highiş (Carpaţii Apuseni) etc.
   dinamometrie (FIZIOL.), măsurarea forţei contracţiei musculare cu ajutorul unui aparat special, numit dinamóméinu.
   dinamometru (gr. dynamis „putere“ şi metrón „măsură**;
 DINANTIAN
116
 DINOZAURIENI
FIZ.), aparat pentru măsurarea forţelor sau cuplurilor i se bazează fie pe determinarea unui îucru mecanic efectuat de forţa sau cuplul de măsurat, fie pe echilibrarea a-cestora prin forţe sau cupluri (elastice, electrice etc.) de valoare cunoscută.
D.  sînt instrumente cu construcţie simplă, cu sensibilitate redusă; se folosesc cel mai adesea pentru măsurarea forţelor şi cuplurilor de valori ridicate.
Dinamometrele se împart, după principiul de funcţionare şi de transmitere,
(dinamometru cu arc, dinamometru cu torsiune, dinamometru hidraulic etc.) şi electrice, care folosesc cristalele piezo-electrice, magnetostricţiunea, inducţia electromagnetică etc.
   dinantián (STRAT.), epocă inferioară a carboniferului, care se caracterizează prin anumite specii de brahiopode, gonia-tiţi, lamelibranhiate, gasteropode etc. Formaţiunile d. sînt bine dezvoltate în vestul şi sudul Europei şi în partea centrală şi de est a U.R.S.S.
   dinastie, şir de suverani (împăraţi, regi, prinţi, voievozi) aparţinînd aceleiaşi familii şi care se succedau ereditar la conducerea statului (ex. d. Muşatinilor în Moldova, a Ba-sarabilor în Ţara Romînească etc.); familie din care fac parte aceşti suverani.
   dinatrón, eject —, (TELEC.), fenomen anormal întîlnit la tuburile electronice, caracterizat prin scăderea curentului care trece printr-un electrod la creşterea tensiunii, din cauza unei emisiunii secundare de electroni; în mod normal, fără această emisiune, curentul creşte
o   dată cu tensiunea. Se întîlneşte frecvent la tetrode, cînd ecranul se află la un potenţial mai înalt decît anodul. E. d. este dăunător, deoarece poate produce creşterea distorsiunilor şi uneori oscilaţii parazite.
   dină (gr. dynamis „forţă**; METR.), unitate de măsură a forţei în sistemul CGS. Reprezintă forţa care imprimă masei de un gram o acceleraţie de un centimetru pe secundă la pătrat. Se notează cu simbolul dyn.
   Dinculescu, Constantin (n. 1898), inginer electromecanic romín, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. D. a proiectat şi a condus lucrările de construcţie a mai multor centrale termoelectrice, a contribuit la rezolvarea în R.P.R. a unor probleme de termificare industrială şi urbană, de tracţiune diesel şi diesel-electrică pe căile ferate. A participat la elaborarea planului de electrificare şi folosire a apelor din
 R.P.R (1951 — 1960).
   Dinicu, Dimitrie (1868— 1936), violoncelist, dirijor şi pedagog romín. A fost profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti şi unul dintre animatorii vieţii muzicale romîneşti. Ca dirijor, a condus Orchestra simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, pînă la înfiinţarea orchestrei filarmonice. Este autorul unor lucrări cu caracter didactic.
   Dinicu, Grigoraş (1889— 1949), renumit violonist romín. A studiat la Conservatorul
Gr, Dinicu
 din Bucureşti. S-a remarcat ca interpret atît al repertoriului popular romînesc cît şi al celui cult (concertele de Bach, Men-delsohn-Bartholdy, Bruch, Wie-niawski). Interpretarea sa se distingea prin virtuozitate, muzicalitate şi căldură. D. este autorul unui mare număr de piese muzicale (printre care şi cunoscuta „Hora staccato**, or-
 chestrată de P. Vladigherov), precum şi al unor lucrări care s-au impus în repertoriul soliştilor şi al ansamblurilor de muzică populară („Ciocîrlia*4, „Hora mărţişorului** etc.).
   dinodă(FlZ.), electrod adiţional care emite electroni secundari sub acţiunea bombardamentului cu electroni proveniţi de la catodul unui tub electronic sau de la o altă dinodă, producînd astfel amplificarea curentului electric. Se întîlneşte la multiplicatoarele electronice cu emisiune secundară şi la pentodele amplificatoare cu emisiune secundară.
   Dinogetia, aşezare feudală timpurie (sec. X—XII), descoperită pe teritoriul satului Garvăn, raionul Măcin, reg. Dobrogea, pe locul unei cetăţi romano-bizantine din sec.
 IV—VI. Numeroasele locuinţe de forma unor bordeie, precum şi importantele urme ale culturii materiale (unelte, arme, vase, obiecte de podoabă, monede), descoperite la D«, oglindesc atît gradul de dezvoltare al acestei aşezări feudale timpurii cît şi puternicele ei legături economice şi culturale cu Bizanţul şi cu statul rus de la Kiev.
   dinotériu (PALEONT.), gen fosil de mamifere din ordinul proboscidienilor, care cuprindea animale cu talia adesea mai mare decît a elefanţilor. Este caracterizat în special prin absenţa defenselor de pe maxilarul superior, acestea găsindu-se pe maxilarul inferior, curbate în jos. Aveau cîte zece molari pe fiecare maxilar. D. a trăit în miocén şi pliocen în Europa, Asia şi Africa (ex. Dinotherium gigantissimum din pliocenul de la Mînzaţi, reg. Iaşi, şi Găiceana, reg. Bacău).
   dinozauriéni (PALEONT.), ordin de reptile fosile care cuprinde formele cele mai mari de reptile şi în general de animale cunoscute; aveau craniul mic şi creierul redus, spre deosebire de măduva spinării, care era în porţiunea sacrală mult mai dezvoltată decît creierul. Vertebrele erau complet osificate, centura scapulară lipsită de claviculă, iar centura pel-viană la unele genuri avea un postpubis ca la păsări. Au trăit
DINTE
1Î7
DIODA
 în jurasic şi cretacic. în R.P.R. s-au găsit dinozaurieni în bazinul Haţegului.
    dinte (ANAT.), organ special osos, existent la majoritatea vertebratelor, situat în cavitatea bucală. Broaştele ţestoase,
         Structura unui dinte 1 — coroana;   2 — coletul; 3 — rădă-
                                             cina; 4 — emailul; 5 — cimentul; 6 — dentira: 7— pulpe
 păsările, sturionii adulţi şi unele specii de mamifere nu au dinţi; la unii peşti, d. sînt situaţi şi în faringe. D. îndeplinesc funcţiunea de apucare, reţinere şi prelucrare mecanică a alimentelor, iar la unele animale şi de apărare. D. se compune din trei părţi anatomice: coroana, coletul şi rădăcina. Principala masă a d. o constituie dentina; în coroană, dentina este acoperită cu email, iar coletul şi rădăcina cu ciment. în interiorul d. se găseşte o cavitate care cuprinde pulpa dentară, constituită din ţesut conjunctiv bogat în terminaţii nervoase şi vase sanguine şi care asigură nutriţia şi creşterea d* La peşti, la amfibieni şi la cele mai multe reptile, d. nu au rădăcină şi sînt sudaţi cu oasele maxilare; la mamifere şi la om sînt îm-plîntaţi în cavităţi speciale ale maxilarelor, numite alveole. La majoritatea vertebratelor (în a-fară de mamifere), d. se schimbă mereu în decursul vieţii; la mamifere, schimbarea d. are loc numai o singură dată, la vîrstă tînără. Forma, mărimea şi structura d. sînt în strînsă legătură cu funcţiunea lor. Astfel, la animalele care înghit hrana fără s-o mestece, d. sînt simpli, conici, ascuţiţi şi servesc la apucarea şi la reţinerea
 prăzii prinse. La cele mai multe mamifere, la care regimul de hrană este foarte variat, d. sînt diferenţiaţi, după structură, în: incisivi (pentru tăiatul alimentelor), canini (pentru sfî-şiat), premolari şi molari (pentru măcinarea hranei). V. şi d e n t i ţ i e.
   dinţâre (TEHN.), prelucrare de aşchiere executată cu o sculă adecvată şi care constă în tăierea de dinţi la periferia unui obiect. în general, d. se realizează prin frezare, mortezare sau rectificare, folosind fie maşini speciale de dinţat, fie maşini de frezat, de mortezat sau de rectificat.
   dinţătiiră, perforare făcută pe laturile unei mărci poştale pentru a se desprinde uşor din coală.
   dinucleotide, combinaţii chimice organice compuse din acid fosfoiic, zahăr şi baze azotoase. D. se găsesc în celulele din muşchi.
   Dio Cassius, Cocceianus (c. 155—c. 235), istoric roman de limbă greacă, reprezentant al aristocraţiei senatoriale. Este autorul unei vaste istorii a Imperiului roman, în 80 de cărţi, dintre care n-au rămas în întregime decît cărţile 36—60. A lăsat informaţii despre războaiele romanilor cu dacii, care nu s-au păstrat însă decît în nişte rezumate bizantine tîr-zii ale cărţilor sale. Deşi părtinitoare, întreaga operă a lui Dio Cassius are o mare valoare documentară.
   dioceză 1. (IST.) Diviziune administrativă a Imperiului roman tîrziu, condusă de un guvernator, numit vicar. A fost creată printr-o reformă administrativă în timpul lui Diocle-ţian. 2. (în Europa apuseană, începînd din evul mediu) Circumscripţie ecleziastică condusă de un episcop sau arhiepiscop.
   Dio Chrysostomos (sec.
 I—II e.n.), orator şi filozof cinic din Prusa (Bitinia). A combătut politica lui D o m i ţ i a n şi, persecutat de acesta, s-a refugiat la daci. D*C. a lăsat informaţii despre daci în „Oratio-nes“. Lucrarea intitulată „Geti-ca“ nu s-a păstrat. Reîntors la Roma în timpul lui Traian, Dio Chrysostomos a participat împreună cu acesta la războa-
 iele daco-romane. A fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai idealului politic al noii aristocraţii din municipiile Italiei şi din provincii: instituirea unei monarhii supuse senatului, capabilă să-i apere interesele.
   Diocleţian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus), împărat roman (284—305). în timpul lui D* s-a reorganizat imperiul, s-au înfăptuit o serie de reforme menite să întărească puterea economică, politică şi militară a imperiului şi au fost înăbuşite puternicele răscoale ale bagauzilor din Galia şi
Diocleţian
 ale colonilor din Africa. întregul sistem politic-adminis-trativ creat de D. este denumit dominat (de la titlul împăratului, care era numit domi-nus ,,stăpîn“). A abdicat în anul 305.
    diodă (gr. diodos „trecere"; TELEC.), element de circuit e-lectric cu doi electrozi (principali) şi care prezintă o rezistenţă electrică mică pentru un anumit sens de trecere a curentului electric (sensul direct) şi foarte mare pentru sensul opus (sensul invers). D. sînt folosite în general pentru redresarea curentului alternativ. — D. cu gaz, tub electronic cu doi electrozi, catodul (care emite electroni) şi anodul (care captează electroni), şi care se află într-o incintă cu gaz rarefiat (argon» neon, vapori de mercur). D. cu g. pot fi cu catodul cald (numite şi gazotron sau fano~ tron), folosite la redresarea curentului alternativ de frecvenţă industrială, sau cu catodul rece, utilizate ca stabilizatoare de tensiune (v. stabilivoit), tu-
DIODOR DIN SIC ILI A
118
DIONYSOS
 buri semnalizatoare, eclatoare, redresoare etc. — D. ca vid, tub electronic care are cei doi electrozi dispuşi într-o incintă cu vid înaintat. Este folosită la
redresarea curenţilor alternativi de joasă şi de înaltă frecvenţă, la detecţia undelor modulate în amplitudine, ca elemente neliniare, în circuite electronice de calcul etc. — D. semiconductoare, diodă constituită fie prin joncţiunea a două semiconductoare, dintre care unul cu conducţie electronică (semiconductor n) şi celălalt cu conducţie lacunară (semiconductor p), fie dintr-un material semiconductor pe suprafaţa căruia apasă un vîrf metalic (de wolfram) foarte fin. în prezent, principalele d. s. folosite în electrotermică şi ra-diotehnică sînt d. cu seleniu,
d.  cu cuproxid, d. cu germaniu şi d* cu siliciu.
   Diodor din Sicilia (c. 80— 29 î.e.n.), istoric grec din Sicilia. A scris „Biblioteca istorică**, operă cu caracter de compilaţie, care este o primă încercare de a prezenta întreaga istorie a antichităţii. Deosebit de importante sînt relatările lui despre răscoalele sclavilor din Sicilia. Din cele 40 de cărţi, s-au păstrat cărţile 1—5, 1Í —20 şi cîteva fragmente din alte cărţi.
   Diofant (325—409), matematician grec din Alexandria. Este considerat creatorul algebrei. Din tratatul său „Aritmetica'* s-a păstrat numai o parte (6 cărţi din 13), cuprinzînd rezolvarea unor probleme care se reduc la ecuaţii pînă la gradul patru (numite ecuaţii diofantice sau nedeterminate, deoarece numărul necunoscutelor întrece numărul ecuaţiilor). D* foloseşte numai numere raţionale pozitive.
   Dio gene din Sinope (c. 404
—323 î.e.n.), filozof grec care a aplicat în mod consecvent principiile şcolii cinice, trăind „conform cu natura**, în dispreţul civilizaţiei. După legendă, locuia într-un butoi şi umbla ziua în amiaza-mare cu felinarul aprins în căutarea „unui om“. A promovat ideea cosmopolitismului antic, con-siderînd că omul trebuie să fie „cetăţean al universului". Biografia sa, aproape legendară, cuprinde numeroase întîmplări cu tîlc filozofic. V. şi cinicii.
   Dio gene Laerţiu (sec. III
e.n.), învăţat grec, a cărui operă „Despre vieţile şi doctrinele filozofilor** (10 cărţi) constituie un important izvor pentru studierea filozofiei antice greceşti.
   dióic (despre plante uni-sexuate), la care unii indivizi poartă florile masculine, iar alţii florile feminine (ex. cî-nepa, urzica mare, tisa etc.).
   diolefine (CHIM.), hidrocarburi aciclice sau ciclice nesaturate cu două duble legături în moleculă. Dublele legături pot fi cumulate (C=C=C), conjugate (C=C—C=C) sau izolate (adică separate prin două sau mai multe grupe metilenice, — CH2 — ). Se caracterizează prin reacţii de adiţie la dublele legături şi prin reacţii de polimerizare (în special cele cu duble legături conjugate, de ex. but a-d i e n a). Se numesc şi diene.
   Diomede, personaj din mitologia greacă, unul dintre principalii eroi ai „Iliadei**, fiul lui Tideu. Protejat de Atena, el a săvîrşit numeroase fapte de vitejie. La întoarcerea în Argos după victoria aheilor, a fost trădat de soţia sa şi silit să se exileze în Italia, unde ar fi fondat unele aşezări greceşti.
D.   este şi un personaj din legendele tebane, de obicei înglobat printre epigoni.
   dionfnă (FARM.), clorhidrat de etilmorfină, obţinut prin sinteza morfinei. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, amară, fără miros, solubilă în apă. Exercită o acţiune analgezică şi de calmare a tusei. Are aceleaşi efecte terapeutice ca şi codeina.
   dionisiace, sărbătorile serbări organizate în Grecia antică în cinstea lui Dionysos (Ba-
chus), care stau la originea reprezentaţiilor teatrale. Din ditirambii interpretaţi în cadrul marilor d. la Atena a apărut tragedia, iar din cîntecele comice executate la serbările cîmpeneşti în cinstea acestui zeu (d* mici sau săteşti) s-a născut comedia.
   Dionisie Eclesiarhul, călugăr, caligraf şi cronicar muntean. A tradus în romîneşte şi a transcris un mare număr de acte, pe care le-a strîns, pînă în 1819, în 25 de condici manuscrise, unele dintre ele însoţite de prefeţe şi de desene lucrate artistic în peniţă. Este autor al „Cronografului Ţării Romîneşti de la 1764 pînă la 1815“.
   Dionisie Lupu (1769— 1831), mitropolit al Ţării Romîneşti (1819—1823). A fost membru al e t e r i e i şi a prezidat divanul ţării sub Tudor Via-dimirescu (1821). După înfrîn-gerea răscoalei s-a refugiat Ia Braşov, de unde s-a reîntors în ţară în 1827, devenind egumen la Mănăstirea Dealu.
   Dionysios din Halicarnas (sfîrşitul sec. I î.e.n.), istoric roman de limbă greacă, exponent al intereselor păturilor aristocratice. Este autorul unei istorii a Romei („Antichităţi romane*4), scrisă cu scopul de a dovedi înrudirea dintre instituţiile romane şi cele greceşti. A scris şi numeroase opere de retorică şi de critică literară.
   Dionysios Thrax (170—90 î.e.n.), gramatic din şcoala alexandrină. A fost profesor de retorică la Roma. A scris lucrări de gramatică şi de critică literară; cea mai cunoscută dintre lucrările sale este tratatul „Arta gramaticii", care a exercitat o mare influenţă asupra gramaticilor latini.
   Dionysopolis, colonie greacă întemeiată în sec. al VI-lea î.e.n. de colonişti veniţi din oraşul Milet (Asia Mică). A fost numită mai întîi Crunou Istoria oraşului, în primele timpuri ale existenţei sale, este puţin cunoscută. A întreţinut legături cu Burebista, care
 l-a folosit pe Acornion, cetăţean al acestui oraş, în diferite misiuni diplomatice. Azi Balcic (în R.P. Bulgaria).
   Dionysos v. Bachus.
 diopsid
119
 DIPLOMA IOANIŢILOR
   diopsid (MINER.), silicat natural de calciu şi de magneziu, «din grupa piroxenilor monocli-nici. Apare în cristale prismatice sau în mase grăunţoase incolore sau verzui-cenuşii cu luciu sticlos. Se găseşte în rocile eruptive bazice şi ultrabazice, în unele gabrouri, în unele ande-zite, precum şi în unele roci me-tamorfice ca skarne, corneene, şisturi cristaline etc. în R.P.R., d. se găseşte la Ocna de Fier (reg. Banat), în munţii Drocea, Bihor, Măcin ş.a.
   dioptâz (MINER.), silicat hi-dratat de cupru, cristalizat în sistemul trigonal. Se formează împreună cu carbonaţii de cupru prin alterarea sulfurilor de cupru. Are culoarea verde de smarald şi luciu sticlos. Varietăţile limpezi sînt utilizate ca pietre semipreţioase.
   dioptrie (gr. dioptra, din dia „prin* şi optomai „văd“; METR.), unitate de măsură a puterii unei lentile, egală cu puterea unei lentile avînd distanţa focală de un metru. Puterea lentilei este inversul distanţei focale, exprimată în metri.
   dioptrii (FIZ.) 1. Suprafaţa care separă două medii transparente cu indici de refracţie
                                               Dioptru sferic nl» n2 medii cu indici de refracţie diferiţi;
Ii — rază incidenţă; /2 — rază refractată ; V — suprafaţa dioptrului; P — punct-obiect;   P9, P^ — puncte-ima-
                                                       gini ale punctului-obiect
diferiţi. 2. Dispozitiv sau instrument cu ajutorul căruia se determină linia de vizare spre un anumit punct. Se compune din două părţi: ocularul şi o-biectivul. D. al cărui obiectiv poate îndeplini şi funcţia de ocular şi al cărui ocular poate îndeplini şi funcţia de obiectiv se numeşte d. dublu.
    diorâmă (gr. dia „prin“ şi horama „vedere**) 1. Reprezentare a unui peisaj dintr-un mediu natural (stepă, pădure, baltă etc.), folosită în muzeele de ştiinţe naturale pentru expunerea într-un mod sugestiv a unor animale naturalizate ca-
racteristice acelui mediu. Sub efectul unei iluminări corespunzătoare, d. creează impresia realităţii. Iniţiatorul d* biologice este naturalistul romín Gr. Antipa. La Muzeul de istorie naturală din Bucureşti, care-i poartă numele, sînt expuse numeroase diorame (ex. d. faunei de stepă, de pădure etc.). 2* Tablou sau ansamblu de imagini care constituie o vedere, perspectivă sau pictură pe fond transparent, avînd dimensiuni mari şi fiind supusă unei iluminări cu tonuri de lumină schimbătoare. Pictura e executată pe ambele feţe ale pînzei, şi anume pe faţă în culori transparente, iar pe revers în culori opace. Dioramele se folosesc pentru reprezentarea unor scene istorice în expoziţii cu caracter aniversar sau în muzee.
   Di ori, Hamani (n. 1916), preşedinte al Republicii Niger (din
1960)  şi şef al guvernului, secretar general al Partidului progresist din Niger.
   diorit (PETROGR.), rocă in-trusivă cu structura grăunţoasă, formată din feldspat plagioclaz şi hornblendă sau biotit. Are culoarea cenuşie şi formează masive sau filoane. Este folosit ca piatră de construcţie, la pavaje etc. în R.P.R. este răspîndit în Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni şi în Dobrogea.
   Dioscoride, Pedanios (sec.
I e.n.), medic şi botanist grec, originar din Asia Mică. A scris „Despre mijloacele de vindecare*4, lucrare de medicină foarte răspîndită în evul mediu, în care sînt descrise medicamentele de origine vegetală, animală sau minerală din timpul său. între denumirile de plante, cîteva zeci sînt dacice, interpolate în lucrarea lui D. în secolul al III-lea.
   dip&ptide (BIOCHIM.), combinaţie cu caracter amidic, care rezultă din două molecule de aminoacizi, cu formare de grupări peptidice (NH — CO) şi eliminare de apă. Au importanţă pentru stabilirea structurii proteinelor. V. şi pepiide, diplegie (gr. di($) „dublu44 şi plege „lovitură**; MED.), paralizie bilaterală a corpului (hemiplegie dublă). D* se datoreşte unei leziuni cerebrale.
   diplobacil (gr. diploos „dublu*4 şi bacii; MICROBIOL.), bacterii în formă de bastonaşe grupate cîte două capăt la capăt, reunite prin intermediul unei substanţe gelatinoase (ex. Baciilus anthracis, agentul patogen al dalacului).
   diplocóci (gr. diploos „dublu** şi coci; M1CROBIOL.), bacterii sferice grupate două cîte două. D. sînt imobili şi nu formează spori. Printre d* se întîlnesc atît forme saprofite (în sol, în bazine de apă) cît şi forme patogene (gonococul, agentul patogen al gonoreii, şi meningococul, agentul patogen al meningitei epidemice etc.).
   diplodóc (PALEONT.), specie de reptilă fosilă din grupul dinozaurienilor, ale cărei resturi au fost descoperite în jurasicul superior din America de Nord. Era un animal erbivor, cu o lungime de circa 26 m. Avea picioarele foarte groase, coada şi gîtul lung şi capul foarte mic în raport cu trunchiul. Trăia şi pe uscat şi în apă, unde înota cu uşurinţă.
   diplóe (gr. diploos „dublu**; ANAT.), ţesutul osos spongios cuprins între cele două table osoase compacte (externă şi internă) ale oaselor late craniene.
   diploidă (gr. diploos „dublu** şi eiaos„aspect“;B10L.),/aza —, perioadă în dezvoltarea organismelor (plante sau animale) caracterizată prin prezenţa în nucleele celulelor a unui număr dublu de cromozomi (2n) faţă de numărul cromozomilor din celulele sexuale (n). F. d. rezultă în urma unirii gârneţilor mascul şi femei (care se află în faza h a p 1 o i d ă) în procesul fecundaţiei. Este caracteristică pentru plantele sporo-fite şi pentru celulele somatice ale organismului animal. Se numeşte şi diplofază.
   „Diploma ioaniţilor", denumirea privilegiului acordat în 1247 de regele Ungariei, Béla al IV-Iea, cavalerilor i o a n i ţ i (ospitalieri), prin care aceştia primeau o serie de venituri şi de scutiri în schimbul obligaţiei de a apăra hotarele de sud ale regatului feudal ungar, cu sprijinul populaţiei romîneşti locale. Această diplomă menţionează pentru prima oară formaţiunile statale feudale romîneşti
 DIPLOMAT
 120
DIPOL.
dintre Carpaţi şi Dunăre: ţara Severinului, cnezatele Iui Ioan şi F a r c a ş şi voievodatele lui L i t o v o i şi S e n e s-la v; ea conţine, de asemenea, date privitoare la situaţia eco-nonomică, socială, politică şi militară a acestora.
   diplomát v. agent di pier matic.
   diplomatică, disciplină auxi-liară a istoriei, avînd ca obiect, studiul critic al actelor oficiale, numite diplome, sub raportul autenticităţii, pe baza caracterelor externe (material, scris, ornamente) şi interne (conţinut, limbă).
   diplomaţie (gr. diploma „împăturit în două“, mai tîrziu „act închis, ca un plic, emanînd de la şefii de state**), activitatea şefilor de state, a guvernelor şi a organelor speciale pentru relaţiile externe, în vederea realizării scopurilor politicii externe a statului. Principalele forme ale activităţii d. sînt: tratativele, schimburile de note, încheierea de înţelegeri internaţionale, organizarea de conferinţe internaţionale. Caracterul d. depinde de esenţa politicii externe a clasei dominante în statul respectiv. D. a existat din cele mai vechi timpuri, însă formele ei cctuale au luat naştere în sec. al XVI-lea şi al XVlI-lea, cu prilejul creării marilor state centralizate şi extinderii relaţiilor lor internaţionale. O dată cu intrarea capitalismului în faza sa imperialistă, în care s-au agravat contradicţiile dintre statele capitaliste, d. puterilor imperialiste a devenit tot mai mult un instrument al politicii lor expansioniste şi de dominaţie, în opoziţie cu aceasta, d. socialistă s-a manifestat de la început ca o d. de tip nou care militează pentru respectarea independenţei şi suveranităţii, a ^egalităţii în drepturi, a autodeterminării popoarelor, a neamestecului în treburile interne ale altor ţări şi pentru îndeplinirea obligaţiilor decurgînd din înţelegerile internaţionale, pentru coexistenţă paşnică. în epoca actuală, cînd apărarea păcii a devenit cauza vitală a întregii omeniri şi cînd realitatea demonstrează că problemele internaţionale litigioase pot fi rezolvate pe calea
 tratativelor, d. capătă o însemnătate deosebită. în lupta pentru preîntîmpinarea războiului, d. socialistă manifestă realism şi perseverenţă, dînd dovadă de multă iniţiativă şi elasticitate, în condiţiile schimbării raportului de forţe pe plan internaţional în favoarea păcii şi socialismului, chiar şi în cercuri conducătoare din ţările capitaliste se manifestă aprecieri realiste, tendinţe spre normalizarea relaţiilor internaţionale, spre evitarea evoluţiei evenimentelor în direcţia unei conflagraţii mondiale. Un rol activ în promovarea tratativelor în relaţiile internaţionale îl au tinerele state suverane. Expresie a politicii externe a R.P.R., diplomaţia ţării noastre se afirmă tot mai activ în viaţa internaţională în slujba cauzei păcii, democraţiei şi socialismului. Vezi şi Republica Populară Romînă (Politica externă a R.P.R.).
   diplopie (gr. diploos „dublu“ şi opsis „vedere**; MED.), tulburare a vederii, care constă în perceperea dedublată a imaginii obiectelor, ca urmare a paraliziei unor muşchi oculari.
   diplopőra (PALEONT.), gen fosil de alge verzi cu talul mic nedivizat, incrustat cu carbonat
Diplopora
 de calciu, avînd tulpini cu ramuri grupate cîte 2—5 în mănunchiuri. Speciile acestui gen au trăit din triasicul mediu pînă în eocen (ex. d. găsită în depozitele triasice de la Vaşcău, reg. Crişana).
   diplúra (ZOOL.), ordin de insecte inferioare, de dimensiuni milimetrice, care trăiesc în locuri întunecoase (în frunzarul pădurilor, sub pietre, în peşteri). Au corpul complet depig-mentat, fără ochi, lipsa acestora fiind suplinită de o pereche de
 antene lungi, cu ajutorul cărora* se orientează (ex. Japyx soli— fugus). Sin. campodeoidea.
   dipmétru (EXPL. PETR.), aparat care se introduce în sonde la un anumit punct, pentru a măsura şi înregistra deviaţia-faţă de verticală în timpul săpării.
   dipnói (gr."di(s) „doi“ şi pnein „a respira**), grup de peşti care respiră atît prin branhii
                                                        Dipnoi
                                         1 — Protopterus aethiopicus; 2 — Le-pidosiren paradoxa; i — Neoceratodus forsteri
 cît şi prin plămîni. Datorită acestui fapt, d. pot trăi şi în. apă, şi pe uscat. Prezenţa acestor caractere îi apropie deamfibieni. Sînt cunoscute multe specii de d. fosili (începînddindevonian)i puţinele specii actuale sînt răs-pîndite în Africa centrală, bazi-nul Amazonului şi Australia (ex. Neoceratodus, Lepidosiren).
   dipodide (ZOOL.; Dipodidae), familie de rozătoare care trăiesc în stepă şi în deşert. Cu ajutorul picioarelor posterioare, care sînt lungi, adaptate la sărit, aleargă repede, în salturi. Picioarele anterioare sînt scurte-Sînt dăunătoare pentru agricultură.
   dipodie (gr. di(s) „doi“ şi pous, podos „picior"), grup de două picioare constituind o unitate în versificaţia antică; are două accente marcate, dintre care unul este principal.
   dipól (gr. di(s) „doi“ şi polos „pol“) 1. (ELT.) Circuit electric sau reţea electrică, care are două borne de acces pentru conectarea la o reţea exterioară şi care nu mai prezintă alte legături electrice sau magnetice cu exteriorul. Interacţiunea unui d. cu exteriorul este complet caracterizată de curentul electric, care intră printr-una dintre borne şi iese prin cealaltă (conform primei teoreme a lui Kirchhoff), şi de
DIPSOMANIE
121
DIRAC
 tensiunea electrică dintre cele două borne de acces. 2. Dipol electric a) (FIZ., ELT.) Sistem de două sarcini electrice punctuale, egale şi de semn contrar (+(7, — (7), situate la o distanţă (r) mică faţă de distanţa la care se calculează sau se măsoară acţiunea d. (cîmpul sau forţele exercitate). Dacă se modifică periodic distanţa dintre sarcini sau valoarea lor, d. e. poate fi considerat ca sursă a unui cîmp electromagnetic variabil în timp. Sin. dublet electric. b) (TELEC.) Antenă constituită din două corpuri conductoare, dispuse şi alimentate simetric. 3. (FIZ.) Dipol magnetic a) Spiră mică conductoare, parcursă de un curent electric de conducţie de intensitate dată. Se mai numeşte buclă de curent. b) Model fictiv al unui mic corp magne-tizat, format din două puncte materiale cu sarcini magnetice (ipotetice) egale şi de nume contrare (+<7m,—qm), situate la o distanţă r unul de altul. Sin. dublet magnetic.
   dipsomanie (gr. dipsos „sete*4 şi mania „nebunie44; MED.), tendinţă patologică de a consuma mari cantităţi de lichide, în special băuturi alcoolice.
   diptére (gr. di(s) „doi‘‘ şi pteron „aripă44i ZOOL.; Diptera), ordin de insecte caracterizate prin existenţa unei singure perechi de aripi pentru zbor (perechea anterioară), cea de-a doua pereche fiind redusă şi transformată în organe de echi-
libru (balansiere). Se cunosc aproximativ 100 000 de specii de d., care variază mult ca formă şi ca mod de viaţă. In general se disting două tipuri: unul, reprezentat prin ţînţar şi prin alte d* asemănătoare acestuia (subordinul nematocere), cu antene lungi, cu abdomen alungit; larvele acestora au cap distinct, bine conformat; al doilea tip, reprezentat prin muşte, tăuni etc. (subordinul brahicere), cu antene scurte, cu abdomen bombat şi cu larve fără cap vizibil. Larvele de d. sînt totdeauna lipsite de picioare şi trăiesc prin locuri bogate în substanţe organice (mai ales în descompunere), precum şi în ape, unde duc viaţă liberă (ex. larvele de ţînţari) sau ca paraziţi pe alte insecte sau pe animale mari (ex. larvele mai multor specii de muşte). Numeroase specii de d. sînt foarte dăunătoare, în special ca paraziţi sau ca purtători ai diferitelor boli; pentru distrugerea lor se întreprind acţiuni cu caracter local sau general, folosindu-se mai ales metodele 'chimice şi cele biologice.
   dipterocarpacée (BOT.; Dipterocarpaceae), familie de plante dicotiledonate care cuprinde arbori cu frunze alterne, flori mari, fructe lemnoase; au lemn preţios şi produc răşini, balsamuri, camfor. Trăiesc în regiunile tropicale din Asia şi Africa.
   diptic (ARTE PLAST.), piesă compusă din două panouri, fixe
sau mobile. La romani, dipticul servea ca tăbliţe oficiale pentru scris, exteriorul celor două panouri fiind decorat cu reliefuri sculpturale. In evul mediu, d. au fost utilizate ca altare pliante (de călătorie), cu scene sculptate sau pictate. Au rămas celebre d. din plăci mici de fildeş, lucrate de sculptorii medievali, şi numeroase dip-ticuri pictate, mai ales ale unor artişti flamanzi din sec.
XIV-XVI.
   Dirac [diréc7, Paul Adrién Maurice (n.      1902),  fizician
englez, membru al Societăţii
P. Dirac
Regale din Londra. Este u-nul dintre întemeietorii mecanicii şi electrodinamicii cuantice. Pe baza dezvoltării teoriei relativiste a mişcării electronului, elaborată de el (1928), s-a prevăzut existenţa pozitronului (1930), descoperit mai tîrziu de C. Anderson şi P. Blackett (1932). A pus bazele (1925) statisticii cuantice moderne a fermionilor (particule cu spin impar), independent de
E.  Fermi (statistica Fermi-Di-rac). A introdus funcţia pentru distribuţii punctuale, care-i poartă numele (funcţia D.). Premiul Nobel, împreună cu
E.  Schrődinger (1933). Op. pr.: „Principiile mecanicii cuantice*4 (1929-1930). — Funcţia JeU ta44 a lui D.y funcţia improprie 8(at—x')t a cărei integrală extinsă asupra unui interval [a>b] este sau egală cu unitatea, sau nulă, după cum intervalul cuprinde sau nu cuprinde punctul singular x = x . Practic, funcţia S(* — x') se consideră nulă în toate punctele axei x, afară de punctul singular x=x\ unde este infinită.
  Diptere
                          — ţînţarul anofel ( Anophzles maculipennis) ; 2 — Tendipes plumosus; 3 — tăun (Tabanus booinus) ; 4 — chichiriţa (Melophagus cvinus) ; 5— streche (Hypoderma bouis) ; 6 — musca de casă (Musca domcstica)
DIRECTOARE
 122
 DIRICHLET
  directoare (MAT.) 1. Curba pe care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafeţe riglate (ex., la un cilindru circular, d. este un cerc).
Directoare (2)
2.  (La conice) Dreaptă a cărei proprietate constă în aceea că raportul distanţelor oricărui punct al conicei la un focar şi la această dreaptă este constant. Acest raport se numeşte excentricitate. Conica este de genul elipsă, hiperbolă sau parabolă, după cum excentricitatea este subunitară, supraunitară sau echiunitară.
   directoire [directuâr7, termen francez denumind stilul care s-a dezvoltat în special în mobilier şi orfevrărie în perioada Directoratului în Franţa
Stil directoire. Secrétaire
(1795—1799) şi care face astfel trecerea între stilul L u-d o v i c a 1 X V 1-1 e a şi cel e m p i r e; îi este caracteristică şi ornamentaţia inspirată din arta veche egipteană. Se mai numeşte stil Messidor.
   Directorat, organ conducător al puterii în Franţa între 1795 şi 1799, format din 5 directori
aleşi de Consiliul celor 500 şi de Senat (Consiliul bătrîni-lor); anual, unul dintre directori era înlocuit prin tragere la sorţi. Politica D. servea interesele marii burghezii care-1 crease, pregătind astfel dictatura militară a lui Napoleon Bonaparte. D. a fost răsturnat printr-o lovitură de stat, în noiembrie 1799 (18 brumar), de către generalul Bonaparte, care a instituit în locul lui Consulatul.
  direct proporţionale (MAT.; despre două sau mai multe mărimi), care variază în aşa fel, încît creşterea sau descreşterea de un anumit număr de ori a unei mărimi provoacă creşterea sau descreşterea de acelaşi număr de ori a celorlalte mărimi (ex., în legea spaţiului din mecanică s = tspaţiul s este direct proporţional cu viteza v şi cu timpul t).
  Direcţia Centrală de Statistică (D.C.S) de pe lîngă Consiliul de Miniştri al R.P.R., organ central al evidenţei şi statisticii, avînd ca sarcină principală organizarea sistemului unic de evidenţă a economiei naţionale şi a culturii, furnizarea regulată a materialului statistic, cules şi prelucrat ştiinţific, cu privire la îndeplinirea planului de stat, la dezvoltarea economiei naţionale şi a ramurilor, la eventualele disproporţii, la rezervele interne existente. D. C. 5. dispune de o reţea de organe teritoriale: direcţii regionale de statistică, inspectorate raionale şi orăşeneşti de statistică.
  dirâcţie 1. (MAT.) Proprietate comună a tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă dată. D. unei drepte se determină analitic prin cosinusurile unghiurilor făcute de ea cu axele unui triedru de referinţă (cosinusuri directoare) sau vectorial, prin-tr-un vector-unitate (versor), avînd ca suport dreapta dată sau o paralelă cu ea. 2. (AV). Partea mobilă a ampenajului vertical al avionului, cu ajutorul căreia se comandă mişcarea acestuia în jurul axului de giraţie. 3. (MILIT.) Direcţie de atac, linie care marchează orientarea atacului de la aliniamentul de plecare pînă la obiectivul de cucerit. Ea se indică prin
detalii caracteristice de teren (copaci, clădiri etc.). — D. principală, fîşie de teren în care unităţile şi marile unităţi îşi concentrează majoritatea forţelor şi mijloacelor de luptă pentru îndeplinirea misiunii primite, în ofensivă se numeşte direcţia loviturii principale, iar în apărare direcţia principală de inter~ zis. Se indică prin detalii de teren aflate în centrul fîşiei.
—   D. secundară, fîşie de teren în care marile unităţi duc acţiuni de luptă cu o parte din forţe şi mijloace pentru a ajuta acţiunea trupelor de pe direcţia principală. 4. (GEOL.) Direcţia şi înclinarea stratelor, elemente ale poziţiei în spaţiu a stratelor înclinate. Direcţia unui strat este linia după care un plan de
stratificaţie este întretăiat de un plan orizontal. Orientarea d. se exprimă prin unghiul format între o linie orizontală cuprinsă în planul de stratificaţie şi direcţia nord. înclinarea unui strat este unghiul format între un plan de stratificaţie şi un plan orizontal. D. şi î. s. se măsoară cu ajutorul busolei geologice. 5. (TEATRU) Direcţie de scenă v. regie.
  Direptate, Cîmpia de la cîmpie lîngă Suceava, pe Şiret, unde adunarea boierilor a recunoscut ca domn al Moldovei pe Ştefan cel Mare (1457).
  direse (lat. dirigere Ma conduce**; în evul mediu), termen generic cu care erau denumite actele emise de cancelaria domnească în ţările romíné.
  Dirichlet [ diridé7, Peter Gusta v Lej eu ne (1805 — 1859), matematician german. A elaborat lucrări în domeniul teoriei numerelor şi analizei matematice. D. a aplicat metodele analizei matematice la rezolva-
■momtraîic muncitorilor din (Itmfiina în faţa închisorii Doftana,
  Schiţă -- tempera p-e lemn de Şt, Consi^.nUaeâi'.i
 DIRIGINTE
123
 DISCIPLINĂ
 rea problemelor de aritmetică şi a făcut cercetări de mecanică şi fizică matematică.
    diriginte (lat. dirigere „a conduce") 1. Profesor însăr-cinat cu îndrumarea şi controlul elevilor unei clase într-un colectiv unit de muncă şcolară. D. asigură legătura dintre profesorii clasei, precum şi dintre aceştia şi familie, pentru coordonarea activităţii instructiv-educative. 2. (In trecut) Director al unei şcoli primare rurale.
 3. Şef al unui oficiu poştal sau vamal.
    dirijabil (din lat. dirigere „a conduce4*; AV.), balon cilindric de secţiune circulară sau o-vală, cu extremităţile alungite, prevăzut cu organe de propulsie şi comandă, care îi asigură deplasarea în orice direcţie. V. şi a e r o s t a t.
    dirijor (MUZ.), persoană care îndrumează studiul şi conduce execuţia muzicală a unui ansamblu coral, instrumental sau coral-instrumental, urmărind redarea exactă şi expresivă a partiturii. Contribuţia d. este hotărîtoare în ceea ce priveşte interpretarea artistică a lucrării muzicale executate.
    dirimânt (lat. dirimere „a nimici44; DR.), piedică la căsătorie prevăzută de lege şi a cărei nerespectare are drept consecinţă nulitatea căsătoriei (ex. existenţa unui grad de rudenie apropiat).
    di(s)1* (lat. di(s) „separat, lipsit, deosebit**), element de compunere care arată separarea, deosebirea, absenţa (ex. discort ţinui tate, disi mi la re).
    dis2" (gr. dys „greu, neplăcut**), element de compunere care arată dificultatea, neplăcerea etc. (ex. disartrie, dis~ jagie).
    disartrie (gr. dys „greu şi arthrort „articulaţie**; MED.), greutate în articularea cuvintelor. Se întîlneşte în unele boli nervoase (ex. paralizie generală progresivă), în leziuni vasculare cerebrale etc.
    disc 1. (TEHN.) Obiect plat în formă de corp de revoluţie, avînd diverse utilizări în tehnică (ex. d. cu came, d. de jrînâ, d. de roată, d. de cen~ trare etc.). 2. (TELEC.) Disc de
 9  — Dicţionarul enciclopedic, toI. II
 apel, dispozitiv aplicat pe aparatul telefonic automat sau pe pupitrul unui schimbător telefonic, servind pentru formarea numărului de apel spre centrala automată. Este compus dintr-un disc care se învîrteşte, pentru fiecare cifră aleasă, pînă la un opritor. Cînd se liberează, discul se întoarce singur la poziţia de repaus, cu viteză constantă, fiind antrenat de un resort. Această mişcare de întoarcere provoacă întreruperea ritmică a unor contacte, transmiţînd astfel pe linie impulsii de curent care acţionează la distanţă dis-
 pozitivul de selecţie al centralei automate. V. şi selector telefonic. 3. (MUZ.) Placă din material plastic, care serveşte la înregistrarea şi la reproducerea sonoră de muzică, teatru, lecţii, conferinţe etc. Diametrul discurilor este de 30, 25 sau 17 cm, iar turaţia este de 78 (standard), 45, 331/3 sau I6V3 (microsion) rotaţii pe minut. Durata înregistrării este direct proporţională cu diametrul şi invers proporţională cu turaţia. în Romînia, primele înregistrări pe discuri s-au făcut în deceniul al treilea al secolului nostru. Astăzi d. se produc la noi de către casa de discuri „Electrecord*‘, înzestrată cu utilaj modern. Discurile cu muzică populară, de operă, simfonică, de cameră, cu muzică uşoară, în interpretarea artiştilor romîni sau străini, fabricate în R.P.R., se exportă în aproximativ 20 de ţări. 4. (EMBRIOL.) Disc embrionar,, embrionul în stadiul de blastulă la animalele cu ouă telolecite (rechini, peşti osoşi, reptile şi păsări); are forma unui disc şi e situat la suprafaţa gălbenuşului oului. Sin. (la păsări) bănuţ. 5. (ANAT.) Disc interverte-bral, cartilaj elastic care separă vertebrele între ele. 6. (H1ST.) Fiecare dintre elementele clare sau întunecate, vizibile în lungul fibrelor musculare striate, a
 căror alternanţă determină aspectul caracteristic al acestor fibre. 7. (SPORT) a) Obiect folosit în aruncările atletice, în formă de lentilă circulară bi-convexă şi cu o greutate de 2 kg pentru bărbaţi şi de 1 kg pentru femei, b) Proba atletică corespunzătoare.
   discheratoză (gr. dys „greu, dificil** şi Iţeras, keratos „corn*4; MED.), îngroşare a pielii datorită înmulţirii exagerate şi neregulate a celulelor stratului cornos al epidermei. Uneori evoluează spre cancerizare.
   disciplină, respectarea obligatorie de către toţi membrii unui colectiv a ordinii determinate, prevăzută de statute, regulamente, legi etc. — (EC. POL.) Disciplina muncii, modul istoriceşte determinat de încadrare a producătorilor în procesul cooperării muncii; modul de însuşire şi de respectare a normelor pe care le implică desfăşurarea procesului de muncă. Fiecărui mod de producţie şi fiecărei forme istoriceşte determinate a organizării muncii sociale le corespunde o formă specifică de disciplină a muncii, determinată de relaţiile de producţie respective. în orînduirile bazate pe clase antagoniste, rolul social al d. m. este de a asigura supunerea şi subordonarea claselor exploatate faţă de exploatatori. în sclavagism şi în feudalism, d. m. se baza pe constrîngerea extra economică; în capitalism, ea se bazează pe constrîngerea economică. Disciplina capitalistă a muncii rezultă din subordonarea de către capital a muncitorilor, care, lipsiţi de mijloace de producţie, sînt siliţi să muncească pentru capitalist, să-i cedeze plusprodusul. în socialism, disciplina muncii are un caracter esenţial diferit, în-temeindu-se pe activitatea conştientă a muncitorului eliberat de exploatare, care munceşte pentru el şi pentru societate, pe disciplina liber consimţită. Disciplina socialistă a muncii înseamnă îndeplinirea de către fiecare om al muncii a sarcinilor de plan, respectarea ordinii stabilite în întreprindere şi a dispoziţiilor conducerii acesteia.
Dirijabil
 DISCIPLINĂ
 124
DISCOLITE
 Ea se făureşte în procesul de producţie, fiind întemeiată pe relaţiile de colaborare tovărăşească şi de ajutor reciproc, determinate de proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie. Ea presupune organizarea ştiinţifică a producţiei, dezvoltarea iniţiativei creatoare şi a întrecerii socialiste, lichidarea deprinderilor şi a prejudecăţilor cu privire la muncă moştenite de la orînduirea capitalistă, educarea tuturor oamenilor muncii în spiritul unei noi atitudini faţă de muncă şi faţă de avutul obştesc. Disciplina socialistă a muncii se realizează prin metoda convingerii. în R.P.R., în vederea întăririi d' conştiente se foloseşte o mare varietate de mijloace de stimulare morală şi cointeresare materială a oamenilor muncii: evidenţieri, acordare de decoraţii, distincţii, sistemul premial etc. împotriva celor care nu o respectă, societatea socialistă foloseşte şi constrîngerea, ca metodă de educare. Respectarea d. socialiste a muncii duce la creşterea roductivităţii muncii, la îm-unătăţirea activităţii economice a întreprinderii. — (EC.) Disciplină contractuală, respectarea totalităţii prevederilor din contractele economice încheiate intre întreprinderile socialiste, Sn vederea asigurării îndeplinirii planului de stat. Respectarea j.c. este o pîrghie importantă pentru îndeplinirea planului atît de către furnizor cît şi de beneficiar, asigurînd condiţiile pentru îndeplinirea ritmică a planului şi folosirea economicoasă şi raţională a resurselor. încălcarea d. c. provoacă perturbări în înfăptuirea ritmică a aprovizionării tehnice-materiale şi influenţează negativ rezultatele economice ale întreprinderilor contractante, sumele plătite drept penalizări grevînd asupra preţului de cost al producţiei.
 —  (PLAN.) Disciplină de plan, îndeplinirea sarcinilor care decurg din planul de stat de către fiecare întreprindere, prin folosirea raţională şi economică a resurselor, introducerea tehnicii noi, organizarea judicioasă a muncii, folosirea şi generalizarea experienţei înaintate etc. D. de p. cere îndeplinirea pla-
 nului de producţie potrivit volumului şi sortimentului stabilit, asigurarea unei înalte calităţi a producţiei, creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost, respectarea normelor de consum şi a tuturor celorlalţi indicatori de plan. Respectarea d. de p. reprezintă o obligaţie fundamentală a colectivelor de lucrători din fiecare întreprindere sau sector de activitate, a fiecărui om al muncii. — (FIN.) Disciplină financiară, respectarea de către organizaţiile şi instituţiile socialiste a dispoziţiilor şi normelor legale privitoare la modul de întocmire şi aprobare a planurilor financiare, utilizarea raţionala, conform destinaţiei planificate, a fondurilor băneşti aflate la dispoziţia unităţilor economice şi bugetare, calcularea, perceperea şi vărsarea veniturilor bugetare, acordarea şi rambursarea creditelor bancare şi efectuarea decontărilor băneşti între întreprinderi, organizaţii şi instituţii.
—   (PEDAG.) Disciplină şcolară, respectarea strictă şi exactă de către elevi a ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare într-o instituţie de învăţămînt. Disciplina şcolară este determinată, în ultimă instanţă, de nevoile disciplinei sociale a muncii şi, ca atare, caracterul ei diferă de la o orînduire socială la alta. Şcolii socialiste îi este caracteristică o d.ş. conştientă, liber consimţită, pătrunsă de spiritul colectivismului, o disciplină care decurge din sarcinile educaţiei comuniste, în şcoala socialistă, disciplina este, aşa cum a arătat
A.S. Makarenko, un rezultat al întregii munci educative şi, în acelaşi timp, o condiţie a bunei ei desfăşurări. în educarea disciplinei conştiente, şcoala socialistă este ajutată de organizaţiile de tineret şi de pionieri, precum şi de familie. Cerinţele elementare ale d. ş. socialiste sînt consemnate în „Reguli de purtare pentru elevi".
—   (MILIT.) Disciplină militară, respectarea cu stricteţe şi întocmai de către militarii de toate gradele a ordinii şi regulilor stabilite prin legile şi regulamentele militare. D. m. în Forţele Armate ale R.P.R. se ba-
zează pe recunoaşterea conştientă de către fiecare militar a necesităţii îndeplinirii întocmai a îndatoririlor militare ce-i revin şi pe simţul răspunderii personale pentru apărarea patriei.
   discoasteride (PALEONT.), grupă fosilă de protozoa re flagelate din clasa cocolitofori-deelor, reprezentată prin cor-puscule calcaroase stelare. Se cunosc din cretacic, cînd s-au depozitat în mîlurile batiale cu globigeriene.
^ discobol (gr. diskos „disc** şi ballein „a arunca“ \ SPORT), denumire dată în atletism aruncătorului de disc. Termenul a fost folosit îndeosebi în antichitatea greacă.
   „Discobolul" (ARTE PLAST.), statuie antică, creată de sculptorul grec M i r o n în prima
„Discobolur (Miron)
jumătate a sec. al V-lea î.e.n., păstrată în copii antice (copia din Muzeul Termelor din Roma ş.a.). D. reprezintă un atlet în momentul încordării maxime dinaintea aruncării discului şi este una dintre cele mai perfecte reprezentări din sculptura universală ale omului în mişcare.
   discociclina (PALEONT.), gen fosil de foraminifere perforate din grupa orbitoizilor, care avea testul discoidal, bombat, uneori stelat. A trăit în eocen şi oligocen.
   disc o li te (PETROGR.), formaţiuni rotunde sau elipsoidale, concentrice, care apar în nămolurile calcaroase batiale şi în depozitele cretoase.
DISCONTINUITATE
Î25
DISCUIRE
   discontinuitáte 1. (FILOZ.) întrerupere în spaţiu, în dispunerea elementelor unui conţinut, şi în timp, în dezvoltarea fenomenelor i contrariul continuităţii. Discontinuitatea (caracterul discret) se manifestă în existenţa galaxiilor, a stelelor, a obiectelor distincte, a moleculelor, atomilor, electronilor etc.; în existenţa speciilor vegetale şi animale; în deosebirea şi în succesiunea iormaţiunilor so-cial-economice; în existenţa treptelor cunoaşterii \ în întreruperea dezvoltării evolutive sub forma saltului calitativ ş.a.m.d. D. şi continuitatea reprezintă o unitate dialectică de contrarii. V. şi continuitate şi discontinuitate. 2. (MAT.) a) Proprietate a unei mărimi de a trece brusc, prin salturi, de la o valoare la alta fără a mai parcurge valori intermediare, b) Proprietate a unei funcţii de a nu fi continuă pentru anumite valori ale variabilelor independente. 3. (FIZ.) Variaţie bruscă, în salturi, în spaţiu şi timp, a valorii unei mărimi fizice pentru anumite valori ale unuia sau ale mai multor parametri de care depinde acea mărime. Astfel volumul unui corp încălzit variază continuu cu temperatura, iar la temperatura de topire volumul creşte brusc, cu rare excepţii (de exemplu gheaţa, fonta), cînd scade brusc.
   discordanţă (GEOL.), raport între stratele mai vechi, care au suferit o eroziune parţială,
                                                       Discordanţa
 şi stratele mai noi care le acoperă. Distingem două feluri de d*: d. paralelă sau concordanţă falsă (dacă cele două strate sînt paralele) şi d. unghiulară (dacă nu sînt paralele). Studiul d. paralele serveşte la stabilirea timpului cînd au avut loc ridicări în bloc ale scoarţei terestre, iar studiul d. unghiulare la stabilirea vîrstei fazelor de cutare.
   discotecă, colecţie de discuri. Cuprinde înregistrări de inuzi-că, piese de teatru, recitări, lecturi de texte, cuvîntări etc.
   discrazie (gr. dys „greu, .dificil" şi £rasis „amestec"; MED.), stare patologică a umorilor din organism, manifestată prin apariţia de tulburări ale acestora fără o cauză aparentă (ex. d. sanguină).
   di serét (FIZ., mat.; despre valorile posibile ale unor mulţimi, mărimi fizice etc.), care au o distribuţie discontinuă^ în salturi, fiind separate prin intervale de valori pe care mărimea respectivă nu le poate avea (ex. şirul numerelor întregi, în opoziţie cu şirul numerelor reale; armonicele de vibraţie ale unei corzi finite, care au frecvenţele egale întotdeauna cu multiplii întregi ai frecvenţei undei fundamentale; valorile energiei electronului în atomul de hidrogen). V. şi continuitate şi discontinuitate.
   discriminânt (MAŢ.) 1. Denumire pentru determinantul A, format cu coeficienţii A, Bt C, Dt E, F, u M,# N şi P din ecuaţia cuadricei Ax2 + Bxy-\-+ Cy2 ■+- 2Dxz 4- 2 Eyz 4-+ Fz2 4- 2 Lx 4- 2 My 4- 2 Nz + ABDL BCEM DEFN LMNP
2. Expresia 62 — 4ac, formată cu coeficienţii unei ecuaţii de gradul al doilea ax2 ~j- hx -f H- c = 0, care intervine în for-
  + P — 0. Este =
  mula Xx,2 =
b ± fb* - Aac
    2 a
de rezolvare a acestei ecuaţii şi de care depinde natura acestor rădăcini. Sin. realizanU
    discriminare (în statele exploatatoare), diferenţiere, limitare a drepturilor pe motive nelegitime, care pune unele persoane, unele state ori organizaţii într-o situaţie de inegalitate în comparaţie cu altele. —D. rasială sau naţională, limitare a drepturilor, lipsirea de drepturi sau persecutarea unor categorii de cetăţeni pe motivul apartenenţei lor rasiale sau naţionale. Această d. se întemeiază pe teoriile reacţionare şi fasciste cu privire la rasele „superioare" şi „inferioare".
 Z). r. sau n. constituie o parte integrantă a politicii coloniale a statelor imperialiste. Ea este practicată în unele state capitaliste şi împotriva populaţiei de altă naţionalitate sau rasă. D* se practică larg în statele capitaliste şi după criteriul sexului, precum şi al convingerilor politice şi religioase. Ea se manifestă prin: lipsirea femeilor de drepturi electorale, plata mai redusă a muncii femeilor, eliminarea din funcţii de stat a unor cetăţeni din cauza concepţiilor lor progresiste etc. în Romînia burghezo-moşierească, J. r. sau n, a fost folosită de clasele dominante pentru camuflarea politicii de exploatare a oamenilor muncii de toate naţionalităţile şi abaterea lor de la lupta de clasă. în R.P.R., ca şi în celelalte ţări socialiste, constituţia garantează egalitatea în drepturi a cetăţenilor indiferent de sex, rasă, naţionalitate, convingeri religioase, iar orice manifestări de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină sînt interzise. — Z). în relaţiile internaţionale, restrîngerea drepturilor unor state sau ale reprezentanţilor lor, ale unor organizaţii ori ale cetăţenilor unui stat în raport cu drepturile de care se bucură alte state, reprezentanţii lor, ori organizaţiile sau cetăţenii altor state. R.P.R., ca şi celelalte ţări socialiste, luptînd cu hotărîre împotriva oricăror forme de d. în r. <*., militează pentru deplina egalitate în drepturi a tuturor statelor şi aplică consecvent principiul coexistenţei paşnice a statelor cu sisteme sociale diferite. în lupta împotriva discriminării în relaţiile internaţionale, un rol activ îl au statele recent eliberate.
   discriminator (TELEC.), circuit electronic utilizat la demo-dularea (extragerea informaţiei utile) a oscilaţiilor modulate în frecvenţă sau în fază. V. şi demodulator.
   discuíre (AGROTEHN.), lucrare a solului executată cu discui-torul, vara la dezmiriştire, toamna pentru mărunţirea bulgărilor şi afînarea solului înainte de semănat, primăvara pentru mobilizarea solului tasat în cursul iernii şi distrugerea buruienilor.
DISCUITOR
 126
DISLOGATIE
   discuitór (MAŞ. AGR.), unealtă destinată lucrărilor superficiale ale solului (arături pînă la 6—10 cm, dezmiriştire etc.), care ţ are ca organe active \ mai multe discuri con- \ cave de oţel, fixate pe un ax în jurul că-ruia se învîrtesc şi care este dispus o-blic faţă de direcţia de înaintare.
   disecţie (din lat. dissectus, de la dissecare „a tăia*4; ANAT.), studiul anatomiei corpului uman şi animal prin separarea şi scoaterea metodică în evidenţă a diverselor părţi ale organismului cu ajutorul mijloacelor chirurgicale.
   diseminare (lat. dis „împrăştiat" şi seminare „a semăna4*; MED.), răspîndire în organism a agenţilor unei boli (ex. înd. tuberculoasă are loc răspîndi-rea şi însămînţarea bacilului Koch pe cale sanguină, în diverse organe, de la un focar pulmonar la rinichi, la intestin, la meninge etc.).
   disertâţie (din lat. disertus „priceput**, de la disserere „adis-cuta**) 1, Expunere în care se tratează o problemă pe baza unei ample documentări ştiinţifice. 2. Lucrare ştiinţifică susţinută public de cel care doreşte să obţină titlul de candidat sau doctor în ştiinţe.
   disfagie (gr. dys „greu, dificil4* şi phagein „a mînca4*; MED.), greutate în înghiţire. Se întîlneşte în inflamaţii, stricturi, compresiuni, spasme, paralizii ale esofagului.
   disfonie (gr. dys „greu, dificil4* şi phone „voce44; MED.), alterare a vocii, greutate sau imposibilitate de a pronunţa cuvintele datorită unei leziuni a coardelor vocale (tuberculoză sau tumoare laringiană etc.), a nervilor laringieni sau a centrilor nervoşi superiori.
   di sf ţineţi e (MED.), tulburare funcţională a unui organ, a unei glande endocrine (ex. d* hepatică, d. tiroidiană etc.).
   disgravidie (MED.) v. ges-toză.'
   di simetrie (MAT.) v. asimetrie.
   disimilaţie (LINGV.), fenomen fonetic (opus asimilaţi ei) care constă în modificarea
sau dispariţia unui sunet sub influenţa unui sunet identic sau
        Discuitor
asemănător dintr-un cuvînt. Ca şi asimilaţia,d. se poate produce între sunete în contact direct (v. diferenţiere) sau între sunete situate la oarecare distanţă. Din punctul de vedere al rezultatului, ea poate fi: parţială, cînd constă în modificarea unui sunet (ex. rom. mănunt, din lat. minutas, devenit mărunt), sau totală, cînd constă în dispariţia unui sunet (ex. rom. fereastră, pronunţat jereastă); din punctul de vedere al poziţiei celor două sunete unul faţă de altul, ea este progresivă, sînd sunetul modificat stă după cel care exercită influenţa modificatoare (ex. jereastă < fereastră), sau regresivă, cînd sunetul modificat stă înaintea sunetului care exercită influenţa modificatoare (ex. mărunt < mănunt). Există de asemenea şi o d. silabică. V. şi h a p 1 o 1 o g i e.
   disipat or de energie (HI-DROTEHN.), element al unei construcţii hidrotehnice destinat sa transforme curenţii de apă cu viteze foarte mari (ex. la piciorul barajelor) în curenţi cu viteze mai reduse, în scopul evitării acţiunii distructive a apei. în practică se construiesc mai cu seamă d. de e. cu r e d a n e sau creneluri, cu grinzi şi cu praguri dinţate. Sin. bazin di-sipator.
   dis june tór (ELT.), întrerupător care poate fi acţionat fie prin comandă voită, fie automat şi care serveşte la protejarea circuitelor electrice de efecte perturbatoare (supratensiuni, sub-tensiuni, supracurent etc.).
   disjiincţie (lat. disjunctio „separare, diversitate44; LOG.), relaţie logică între două enunţuri. D* este exclusivă atunci cînd cele două enunţuri nu pot fi nici adevărate şi nici false împreună, cînd, aşadar, ele se exclud re-
ciproc (ex. propoziţia adevărată „Orice lege are caracter obiectiv*4 exclude propoziţia falsă „Există legi care nu au caracter obiectiv44). în afară de d. exclusivă din logica clasică, există şi o d. neexclusivă; aceasta este relaţia logică dintre două enunţuri care pot fi adevărate împreună, însă nu pot fi împreună false. Astfel în disjunc-ţia „Alerg spre o ţintă sau, cel puţin, merg înspre ea44, enunţul „Alerg spre o ţintă44 poate fi adevărat împreună cu enunţul „merg spre ea“. D. neexclusivă s-a impus ca tip fundamental de d. în logica matematică.
   disjungere (lat. disjungere „a separa44; DR.), măsură procesuală prin care organul judiciar sau organul de jurisdicţie sesizat separă, spre a le cerceta sau judeca deosebit, două sau mai multe pricini care ar fi urmat să fie cercetate ori rezolvate împreună.
   dislocâre (lat. dis „fără44 şi locare „a aşeza44) 1. (GEOL.) Mişcare a stratelor scoarţei terestre din poziţia lor iniţială orizontală sub acţiunea forţelor tectonice. Se disting două categorii de d.: a) d. plicative (tangenţiale sau de cutare)t care determină îndoirea stratelor şi apariţia cutelor, şi b) d. disjunctive (radiare sau ruptu-rale), care determină apariţia unor fracturi de-a lungul cărora stratele suferă deplasări. 2. (LINGV.) Separare a doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea unuia sau a mai multor cuvinte între determinat şi determinant (ex., în versurile: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate4* de M. Emi-nescu, grupul sintactic vecie de dureri este dislocat prin plasarea verbului scoate între substantivul vecie şi atributul lui, de dureri). Unii lingvişti numesc d. disjuncţie-
   dislocâţie(FIZ.), defect structural al unui cristal, care constă în perturbarea distribuţiei atomilor faţă de distribuţia din reţeaua cristalină perfectă (regulată), în jurul unei linii curbe închise sau limitate de feţele cristalului, numită linie de dis-locaţie. D. reprezintă linii de
DISMENOREE
 127
 DISPECER
minimă rezistenţă a materialelor. Ele au o mare influenţă asupra proprietăţilor mecanice, electrice, magnetice şi termice ale cristalelor.
  dismenorée (gr. î/i/s „dificil", men „lună“ şi rhein „a curge4*; MED.), menstruaţie cu dureri. Poate fi datorită unei poziţii vicioase a uterului, unei tulburări endocrine (hiperfoliculinie, insuficienţă ovariană cu dezvoltare uterină redusă), inflama-ţiei colului uterin etc.
  Disney [dizni],Walt (n. 1901), producător american de filme de desen animat, desenator şi regizor. Şi-a început activitatea în 1923, cu filme umoristice de scurt metraj. E creatorul personajului „Mickey Mouse** şi al filmelor respective. Mai tîrziu şi-a continuat activitatea cu filmele de lung metraj „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici**, 1938 (după Grimm); „Pinocchio**, 1939 (după Col-lodi); „Alice în ţara minunilor** (după Lewis Carrol) etc.
  disociâţie (CHIM.), scindare reversibilă a unei molecule în molecule mai simple sau în ioni. — (CHIM., ELT.) D. electrolitică, scindarea în ioni a unui electrolit prin dizolvare într-un solvent corespunzător sau prin topire. Soluţiile obţinute prin dizolvarea electroli-ţilor sînt conductoare electrice de speţa a doua şi au presiunea osmotică mărită din cauza creşterii, prin disociere, a numărului de particule. Gradul de d., adică raportul dintre numărul de molecule disociate şi numărul total de molecule dizolvate, depinde de natura electrolitu-lui, de natura solventului (d. e. este mai puternică în solvenţii cu constantă dielectrică mare) şi, la o temperatură constantă, de concentraţia soluţiei (gradul de d. scade o dată cu creşterea concentraţiei). Electroliţii sînt caracterizaţi prin mărimea numită constantă de d., definită ca raportul dintre produsul concentraţiilor ionilor (anioni şi cationi) şi concentraţia moleculelor nedisociate ale elec-trolitului. — D. fotochimică, scindare reversibilă a unor molecule complexe în molecule mai simple, în atomi sau în radicali liberi, sub influenţa radiaţiilor luminoase (ex. scin-
darea în atomi a moleculei de clor sub acţiunea radiaţiei ultraviolete). — Z). termică, scindare reversibilă în elemente sau în compuşi a unei substanţe sub acţiunea temperaturii (ex. d. f. a clorurii de amoniu în amoniac şi acid clor-hidric, a carbonatului de calciu în oxid de calciu şi bioxid de carbon etc.).
   disociere (FIZIOL.), fenomen care se produce în somn, în stările hipnotice sau în unele cazuri patologice, cînd nu se mai păstrează unitatea şi echilibrul dintre al doilea sistem de semnalizare, pe de o parte, şi primul sistem şi activitatea centrilor subcorticali, pe de altă parte. D. fiziologică dintre instanţele nervoase determină în genere, la om, tulburarea sau suprimarea reflectării conştiente.
   disonânţă (MUZ.), relaţie între două sau mai multe sunete de înălţimi diferite, care, auzite simultan, produc o senzaţie de încordare şi de instabilitate şi care în mod firesc cer rezolvarea în consonanţă, în această categorie intră intervalele : secunda mare şi secunda mică, septima şi nona, cvarta mărită şi cvinta micşorată, iar în unele cazuri si cvarta perfectă. D. este un mijloc de expresie muzicală, dar folosirea ei ca principiu de bază în creaţie duce la destrămarea armoniei şi imprimă muzicii un caracter haotic, fenomen caracteristic pentru muzica formalistă. V. şi formalism.
   dispécer (engl. dispatcher, de la dispatch „a expedia, a trimite**), funcţie tehnică-orga-nizatorică în cadrul întreprinderilor industriale, de construcţii, în transporturi, precum şi în ramuri şi subramuri de producţie. D. asigură controlul şi conducerea centralizată, operativă şi permanentă a procesului de producţie; urmăreşte mersul procesului de muncă conform planului sau graficului stabilit, asigurarea condiţiilor necesare pentru obţinerea la timp şi în bune condiţii economice a producţiei prescrise; coordonează legăturile dintre diferitele verigi organizatorice ale procesului de muncă (ateliere, secţii, sectoare, întreprinderi, centrale
electrice etc.); semnalează şi previne avariile şi întreruperile în desfăşurarea procesului de producţie, luînd măsurile operative necesare în acest scop. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, d. dispune de mijloace tehnice de comunicaţie, de semnalizare, de control, de calcul şi de comandă cu ajutorul cărora se culeg informaţiile necesare, se prelucrează informaţiile primite şi se menţine legătura cu unităţile productive. în in-treprinderile automatizate sau înzestrate cu linii automate, informaţiile sînt transmise automat direct de Ia maşinile care execută procesele tehnologice respective. Se dezvoltă, de asemenea, metoda de control prin televiziune, ceea ce permite urmărirea de la distanţă a proceselor de producţie în industria siderurgică, chimică, atomică etc. în sistemele energetice, atribuţiile d. sînt: stabilirea zilnică a prevederilor de consum, repartizarea sarcinilor de producţie între diferitele centrale electrice, determinarea capacităţilor de transport ale diferitelor linii electrice, urmărirea executării programelor stabilite şi corectarea acestora, urmărirea menţinerii tensiunii şi frecvenţei la valorile nominale, comanda manevrelor necesare pentru a fi asigurată circulaţia stabilită a energiei, prevenirea avariilor, coordonarea operaţiilor de reluare rapidă a serviciului în cazuri de avarie, coordonarea opririi agregatelor pentru întreţinere etc. Pentru sistemele energetice există servicii de d. regional şi naţional, iar în cadrul C.A.E.R. funcţionează Dispeceratul central al sistemelor energetice al ţărilor europene membre ale C.A.E.R. în transporturile feroviare, d. asigură conducerea dintr-un singur punct a procesului de exploatare din staţiile unei secţiuni de cale ferată, prin comanda centralizată a semnalelor şi macazurilor (instalaţii de centralizare-dispecer) şi prin controlul realizării la timp a procesului de exploatare (instalaţii de control-dispecer). în ultimul timp, în instalaţiile de control-dispecer au început să fie utilizate instalaţii de televiziune pentru urmărirea de
DISPECER
128
 DISPECER
Schema sistemului dispecer energetic
                —— linii de transmisiune a energiei electrice                                      ____^                           ,
                          .. ,          . .              ..                                       ——■—_____”           conducta de abur
                -----inii de transmisiune a comenzilor                                     ------peIitru termificare
                • — liiui de transmisiune a informaţiilor
DISPENSAR
129
DISPOZIŢIE
 îa distanţă a formării trenurilor, pentru urmărirea executării comenzilor etc.
   dispensar (MED.), unitate medico-sanitară care asigură asistenţa curativ-profilactică a bolnavilor de pe un anumit teritoriu. Poate avea un profil delimitat (ex. dispensar TBC, dispensar dermatovenerian). In R.P.R., în anii puterii populare s-a creat o largă reţea de dispensare, care reprezintă una dintre formele de asigurare a asistenţei medicale gratuite şi calificate.
   dispensă (din lat. dispensare „a scuti de sarcini"; DR.), scutire a unei persoane de îndeplinirea unei anumite condiţii sau obligaţii prevăzute de lege (ex. d. pe care comitetul executiv al sfatului popular o acordă femeii de a se căsători înainte de împlinirea vîrstei legale).
   dispepsie (gr. dys „greu*4 şi pepsis „digestie**; MED.), tulburare a procesului de digestie. D. se manifestă de obicei prin dureri de stomac, care apar după masa de prînz, şi prin modificări ale procesului de evacuare stomacală sau intestinală.
   dispersare (lat. dispersus „împrăştiat, răspîndiţ**) 1. (CHIM.) Operaţie de divizare a unei substanţe solide, lichide sau a unui gaz în particule foarte mici (fază dispersăJ, într-un mediu oarecare solid, lichid sau gazos (mediu de disper-sie). D. se poate realiza prin pulverizare, prin folosirea de mori coloidale, a ultrasunetelor, a agenţilor activi de suprafaţă sau prin metode electrice. 2. (MILIT.) Dispunere a trupelor pe subunităţi, în raioane situate la anumite distanţe unele de altele, spre a evita aglomerările şi a limita astfel efectul focului inamic de toate categoriile.
   dispersie 1. (FIZ.) a) Separarea unei radiaţii sau a unei unde sonore complexe în componente, obţinută prin fenomene de refracţie, de difracţie etc. b) Valoarea variaţiei relative a indicelui de refracţie al unui mediu cu lungimea de undă sau cu frecvenţa. In general, indicele de refracţie descreşte cînd lungimea de undă creşte, cu excepţia discontinuităţilor care apar în domeniile de lungimi de undă, unde componenta
 respectivă este absorbită de către mediul considerat (d. anomalâ). c) Dispersia luminii, descompunere în radiaţiile monocromatice componente a unui fascicul de lumină albă de către un mediu dispersiv, datorită dependenţei indicelui de refracţie al unui mediu de frecvenţa radiaţiei luminoase care-1 străbate (ex. o prismă de sticlă descompune o rază solară în razele monocromatice: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet). 2. (MAT., STATIST.) Expresie matematică care măsoară concentrarea unei mulţimi de valori a unei distribuţii probabilistice sau statistice în jurul unei valori tipice a ei, în primul rînd în jurul valorii ei medii. Consi-derînd distribuţia care ia valorile xlt *2» *n cu probabilităţile respective plt pz,--*pn n
(Lpi = 1) şi notînd m = £ piXi î
valoarea dispersiei D este dată de
formula: D2 = (xt — m)2.
Se notează de obicei prin S2, $ fiind abaterea pătratică medie. Dispersia are un rol de bază in teoria selecţiei din statistică.
   displazie (gr. dys „greu, di-ficil** şi plassein „a forma** ;MED.), abatere de la normal în procesul de formare a unui ţesut, a unui organ, a unei părţi a corpului sau a unuia dintre sistemele întregului organism.
   dispnée (gr. dys „greu** şi pnein „a respira**; MED.), greutate în respiraţie, datorită unor boli cardiace, pulmonare etc.; se întîlneşte şi la nevropaţi; Se manifestă subiectiv prin sete de aer şi obiectiv prin creşterea frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor respiratorii.
   disponibil (CONT.) 1. Sume păstrate la bancă şi destinate acoperirii cheltuielilor legate de activitatea unei întreprinderi. 2. Sume păstrate în casieria unei întreprinderi şi destinate acoperirii cheltuielilor ei în limita plafonului de casă.
   disponibilitâte (DR-)» principiu al dreptului procesual civil, potrivit căruia părţile din proces pot dispune de dreptul invocat în faţa organului de
jurisdicţie, ca şi de mijloacele procesuale de apărare ale acestui drept. în procesul civil socialist, organul de jurisdicţie, prin rolul său activ, asigură ca d. să se exercite numai cu privire la drepturi de care părţile pot dispune şi în conformitate cu legalitatea socialistă.
   dispozitiv 1. (TEHN.) Grup de organe legate între ele în-tr-un fel determinat, care îndeplineşte o funcţie anumită într-un sistem tehnic dat. Folosirea d. la operaţiile de prelucrare, de control, de montaj etc. lărgeşte posibilitatea mecanizării şi automatizării producţiei. — D. de prelucrare, dispozitiv suplimentar al ma-şinilor-unelte folosit pentru aşezarea şi fixarea pieselor de prelucrat pe maşină sau a sculelor aşchietoare în vederea uşurării muncii, creşterii productivităţii şi îmbunătăţirii calităţii pieselor. — D. de control, dispozitiv folosit în procesele tehnologice pentru accelerarea şi uşurarea operaţiilor de control. — Dis-pozitiv de montaj, dispozitiv folosit în procesele tehnologice pentru accelerarea, uşurarea şi mărirea preciziei montajului. 2. (DR.) Parte finală a hotă-rîrii unui organ de juris-dicţie, în care se arată soluţia ce s-a dat pricinii şi care poate cuprinde şi unele dispoziţii accesorii (ex. acordarea cheltuielilor de judecată). 3. (MILIT.)
a)  Dispozitiv de luptă, gruparea forţelor şi mijloacelor unei unităţi sau mari unităţi în vederea unei acţiuni de luptă.
b)  Dispozitiv de marş, gruparea forţelor şi mijloacelor unei subunităţi, unităţi sau mari unităţi, pe timpul deplasării dintr-un raion în altul.
   dispoziţie (CONT.) 1. Dispoziţie de încasare, document de decontare prin care creditorul îndreptăţit de lege sau de o hotărîre judecătorească cere băncii să vireze din contul debitorului în contul său suma datorată. 2. Dispoziţie de plată, document prin care un titular de cont dă dispoziţie băncii cu care lucrează să vireze din contul său în contul altui titular de cont o anumită sumă sau să efectueze o plată în favoarea unei persoane care nu are cont deschis la bancă.
DISPROSIU
130
DISTILARE
   disprósiu (CHIM.), Dy. Element trivaleiit din familia pământurilor rare, cu nr. at. 66, gr. at. 162,46. Sărurile sale sînt colorate de la galben pînă la galben-verzui.
   disputa universaliilor (FI-LOZ.) v. cearta universaliilor.
   Disraeli [ dizréili /, Benjamin, Lord Beaconsfield (1804— 1881), om de stat englez şi scriitor, lider şi ideolog al partidului tory (conservator), de mai multe ori prim-ministru. A dus o politică de expansiune în Asia şi în Africa. In 1875 a obţinut pentru Anglia acţiunile Canalului Suez, deţinute de kedivul egiptean Ismail, iar în 1877 a proclamat-o pe regina Victoria împărăteasă a Indiei. Nuvelele şi romanele lui D., scrise sub influenţa romantismului, oglindesc şi ele poziţia sa conservatoare.
   Dis se seu, Constantin (1854 —1932), jurist romín. A fost profesor de drept public la Universitatea din Bucureşti, ministru de justiţie (1899), ministru al instrucţiunii (1906 şi
 1912)   în guvernele conservatoare. Este primul autor al unui curs romînesc de drept constituţional. Prin activitatea lui în domeniul politic şi juridic, D. a servit, pe rînd, interesele moşierimii conservatoare şi ale burgheziei liberale.
 ^ distanţă l.(MAT.) Număr asociat unui interval care separă două puncte ale spaţiului sau două momente ale timpului. Măsura distanţei este dată de raportul care arată de cîte ori unitatea de măsură respectivă este cuprinsă în acest interval. D. de la un punct la un plan sau la o dreaptă se măsoară între acel punct şi piciorul perpendicularei coborîte din punct pe plan sau pe dreaptă. 2. (ASTR.) Distanţă unghiulară, unghiul dintre semidreptele care unesc un punct de referinţă (centrul sferei cereşti) cu doi aştri între care se măsoară distanţa. — D. zenitalâ a) Unghiul pe care îl face raza vizuală care porneşte de la un observator către un astru de pe bolta cerească cu verticala locului, adică cu dreapta care trece prin zenit. *>> Arcul de pe cercul vertical al astrului respectiv cuprins între zenit şi astru. D. z. este
 complementul înălţimii deasupra orizontului şi una dintre coordonatele orizontale. 3. (FIZ.) a) Distanţă focală, distanţa dintre punctele principale şi focarele respective ale unui sistem optic (ex., la o oglindă sferică, J. f. este distanţa de la vîrful oglinzii pînă la punctul de intersecţie cu axa optică a razelor obţinute prin reflectarea pe oglindă a unui fascicul incident de raze paralele şi vecine cu axa), b) Distanţă minimă de vedere distinctă, distanţă minimă la care trebuie să se găsească un obiect pentru ca imaginea lui să se formeze clar pe retină. Pentru un ochi normal, d. m. de V. d. este de 25 cm. 4. (MILIT.) Distanţă de tragere, distanţă, măsurată pe orizontală, de la gura de foc pînă la obiectul în care se trage. Sin. bătaie. 5. (DRUM.) a) Distanţă de vizibilitate, distanţa minimă necesară la încrucişări sau la curbe pentru ca un conducător de vehicul să vadă la timp un alt vehicul sau obstacol, astfel încît să evite ciocnirea, b) Distanţă medie de transport, media ponderată a distanţelor pe care se face transportul pămîntului necesar executării tera-samentelor unei căi de comunicaţii din debleu sau din gropi de împrumut în rambleu sau în depozit. 6. (C. F.) Distanţă de frînare, distanţa parcursă de un vehicul din momentul cînd conducătorul sesizează necesitatea de a frîna şi pînă în momentul opririi. Această distanţă variază în funcţie de felul vehiculului, greutatea lui, viteza şi felul frînării. D. de }. maximă pentru trenuri în ţara noastră este fixată la 700 m, ceea ce corespunde unei viteze de cel mult 120 km/h.
   distén (MINER.), silicat natural de aluminiu, care cristalizează în sistemul triclinic sub formă de prisme turtite, cu clivajul evident. Culoarea d. este albăstruie, uneori gălbuie şi are luciu sidef os. Este întrebuinţat în ceramică ca material refractar, iar varietăţile limpezi ca piatră semipreţioasă. Se găseşte în şisturile cristaline din Munţii Făgăraşului, Munţii Sebeşului şi Munţii Semenicului. -Sin. cianit.
    distih (gr. di(s) „doi** şi stichos' ,,rînd‘*), grup de două versuri, cu înţeles de sine stătător, frecvent în poezia antică, mai ales la elegiaci (d. elegiac); este alcătuit dintr-un hexametru urmat de un penta-metru. A fost cultivat îndeosebi de poeţii alexandrini şi de Ovidiu. în literatura romînă a fost folosit de G. Coşbuc, T. Arghezi ş.a.
    distilare (CHIM.) 1# Trecere în stare de vapori a unui lichid prin încălzirea la fierbere şi condensarea vaporilor obţinuţi. Ea poate fi efectuată la presiune normală (atmosferică), la presiune redusă sau la presiune ridicată. D. are drept scop purificarea unei substanţe, separarea componenţilor unui amestec lichid, îndepărtarea unui solvent etc. — D. simplă, distilare la care lichidul se încălzeşte la fierbere într-un blaz de distilare, vaporii formaţi trecînd direct în condensator. Se foloseşte numai în cazul cînd se separă un lichid sau amestec de lichide de un reziduu nevolatil sau cînd diferenţa de volatilitate între doi componenţi este foarte mare. — D. fracţionată, separarea prin d. a două sau mai multe substanţe cu puncte de fierbere diferite. Se bazează pe următorul principiu : atunci cînd un curent de lichid şi un curent de vapori vin în contact în contracurent, vaporii se îmbogăţesc în componentul mai volatil, iar lichidul în componentul mai puţin volatil. Se cunosc două tipuri de d. }.: discontinuă (sau în trepte succesive) şi continuă. D. /. discontinuă este o metodă veche de distilare, în care încărcătura cazanului este distilată pînă la terminarea operaţiei, în fiecare cazan în parte, independent unul de aîtuL Operaţiile se succedă în timp cu oprirea necesară scurgerii reziduurilor şi reîncărcării ca-zanelor. D. fracţionată continuă se realizează în coloanele de fracţionare folosite în industrie pentru separarea substanţelor cu puncte de fierbere apropiate. Coloanele trebuie să aibă o eficacitate cu atît mai mare cu cît punctele de fierbere sînt mai apropiate. în tehnică se consideră, în general, ren-
distilare
131
D1ST0NIE
 tabilă separarea prin distilare fracţionată a substanţelor ale căror puncte de fierbere se deosebesc cel puţin cu 3°C. — D.}. sub presiune, distilare fracţionată care se foloseşte pentru separarea componenţilor gazoşi sau a lichidelor cu punct de fierbere mic (sub 50°C); se utilizează coloane de presiune şi temperaturi scăzute; se aplică, de exemplu, la separarea componentelor gazelor de sondă şi în special a celor de cracare, la separarea oxi-enului de azot prin istilarea aerului lichid etc. —- Distilare în vid, distilare la presiune redusă (sub 760 mm coloană de mercur), folosită pentru a micşora punctul de fierbere al substanţelor care se vaporizează la temperaturi înalte, cu scopul de a evita descompunerea lor. — Distilare azeotropâ, separare a doi componenţi cu puncte de fierbere apropiate, prin adăugarea unui alt component care formează un amestec azeo-tropic cu unul dintre componenţii iniţiali; acest amestec are punctul de fierbere diferit de al celuilalt component (respectiv diferenţa dintre punctele de fierbere ale amestecului azeotrop şi ale celuilalt component este mai mare decît cea dintre punctele de fierbere ale componenţilor iniţiali şi deci separarea se face mai uşor).
—  D. extractivă, separare a unor lichide cu puncte de fierbere xoarte apropiate, prin introducerea în amestec a unui alt component care are ca efect o creştere a diferenţei de volatilitate a componenţilor, în acelaşi timp avînd loc şi o dizolvare a componentului care a devenit mai puţin volatil. Se realizează practic prin vaporizarea amestecului de distilat şi spălarea în contracurent a vaporilor cu solventul folosit. La partea de sus a coloanei se evacuează unul dintre componenţi, solventul cu componentul mai puţin volatil scurgîndu-se la baza coloanei (ex. separarea toluenului din amestecul de hidrocarburi alifa-tice cu p.f. apropiate prin tra-
tarea acestui amestec cu fenol, care reţine toluenul, în timp ce hidrocarburile alifatice se vaporizează; separarea butenei din amestecul cu butan-butene prin distilare extractivă cu furfurol cu 4% apă. — D. moleculară, distilare realizată într-un vid la care presiunea este atît de joasă,
încît moleculele desprinse de pe suprafaţa de evaporare a lichidului ajung la suprafaţa de condensare fără a se ciocni de alte molecule. Pentru aceasta, distanţa dintre suprafaţa de evaporare a lichidului şi suprafaţa condensatorului trebuie să fie mai mică decît drumul liber mijlociu al moleculei. Se foloseşte la purificarea substanţelor care se descompun la temperaturi mai ridicate, în special a celor cu greutate moleculară mare. — D. primară, distilare fracţionată a ţiţeiului la presiunea atmosferică în vederea obţinerii diverselor fracţiuni petroliere distilate, numite distilate primare. D. p. are drept scop obţinerea fracţiunilor volatile sub 330°C, anume benzină, white-spirit, petrol lam-pant şi motorină; în urma d. p. rămîne un reziduu (păcura). Instalaţiile folosite sînt: tipul mai vechi, format din baterii încălzite la diferite temperaturi, prevăzute cu deflegma-toare, în fiecare separîndu-se o anumită fracţiune, şi tipul mai nou, la care încălzirea ţiţeiului se face prin pomparea lui continuă într-un cuptor tu-bular, care este legat de o coloană de fracţionare eficace.
2. Vaporizare a lichidelor conţinute în unele materii solide (ex. d. şisturilor bituminoase) sau rezultate din descompunerea termică a acestora (ex. d.
uscată a lemnului). — D. distructivă, distilare a produşilor volatili, obţinuţi prin reacţii de descompunere chimică a diverse substanţe, pe măsură ce se formează aceşti produşi.
—   D. uscată, descompunere termică a cărbunilor sau a lemnului (v. carbonizare) în absenţa^ aerului, cu formare de produşi volatili care se vaporizează pe măsură ce iau naştere.
   distilát (CHIM.), produs obţinut prin condensarea vaporilor rezultaţi în operaţiile de distilare.
   distilerie (CHIM.), instalaţie industrială în care se efectuează operaţia de distilare. Se deosebesc d. de lemn pentru distilarea uscată a lemnului (v. carbonizarea lemnului); d. pentru obţinerea alcoolului etilic din produsele de fermentaţie (a zaharurilor din fructe sau a amidonului din cartofi, cereale etc.); d. pentru obţinerea băuturilor alcoolice concentrate (ţuică, coniac etc.); d. pentru obţinerea unor compuşi chimici în industria chimică. în industria petrolieră se numeşte rafinărie.
   distincţii (în ţările socialiste), forme de recompensă morală pentru realizări în muncă în diferitele ramuri de activitate, precum şi pentru alte merite deosebite. în R.P.R. se acordă următoarele d*: titluri de onoare (ex. Erou al Muncii Socialiste) şi decoraţii (ordine şi medalii).
   dis toci e (MED. VET.), desfăşurare anormală a actului fătării la animale, expulzarea fătului fiind uneori imposibilă fără intervenţie obstetricală. Se da-toreşte fie poziţiei sau dezvoltării anormale a fătului, fie unei stări anormale a organelor genitale şi a oaselor bazinului femelei.
   distomatoză (MED. VET.) v. fascioloză.
   distonâre (MUZ.), intonare falsă a unui sunet muzical, mai sus sau mai jos decît înălţimea exactă a acestuia.
   distonie (gr. ^dys „dificil** şi tonos „vigoare**; MED.), dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ, cu aspecte variate: vagotonie, simpatico-tonie, amfotonie.
                                   Instalaţie de distilare în laborator 1 — balon de distilare; 2 — termometru; 3 — refrigerent; 4 — vas colector; 5 — baie de nisip
 DISTORSIUNE
 132
 DISTRICT
    distorsiune (lat. distorsio, ~onis, de la distorquere „a răsuci") 1. (FIZ.) Una dintre cele cinci aberaţii geometrice ale sistemelor optice cu suprafeţe sferice. Din cauza d*, imaginea apare
  deformată, dreptele avînd ca imagini linii curbe. V. şi a b e-raţie optică. 2. (TELEC.) Deformare a semnalelor audio, video sau grafice în cursul transmisiunii, înregistrării ori redării lor. D. pot fi liniare, cînd componentele de diferite frecvenţe ale semnalului sînt transmise, înregistrate sau redate în mod inegal din cauza existenţei în reţea a unor elemente reactive (inductivităţi, capacităţi), sau neliniare, cînd în afara componentelor de frecvenţe iniţiale ale semnalului apar şi componente de frecvenţe diferite, datorită prezenţei elementelor neliniare (tuburi electronice, bobine cu miez de fier etc.) în circuitele electrice.
     distribuirea primară a venitului naţional (EC. POL.), prima etapă a repartiţiei venitului naţional, care are loc între participanţii direcţi la procesul de producţie, ducînd la formarea veniturilor primare (ex., în socialism, în cadrul întreprinderilor de stat, d» p. a v. n« are loc între stat, întreprindere şi lucrătorii productivi, în gospodăria colectivă între aceasta şi membrii ei etc.). V. şi v e-nit naţional.
     distribuitor 1. (TEHNICĂ; HIDROTEHN.) Piesă, aparat sau dispozitiv cu ajutorul cărora se efectuează distribuirea agentului motor într-o maşină termică, a apei la turbinele unei centrale hidroelectrice etc. 2. (HIDROTEHN.) Ansamblu de conducte format din partea terminală a conductei forţate, împreună cu conductele scurte,
  ramificate din aceasta către turbinele unei uzine hidroelectrice. 3. (TEHN.) Distribuitor de aburt parte din distribuţia interioară a unei maşini cu abur cu piston, care realizează intra-
  rea în cilindru şi ieşirea din cilindru a aburului (ex. sertăraşele, supapele). 4. (DRUM.) Maşină de răspîndit agregate (criblură, balast) sau mixturi (beton asfaltic sau de ciment) pe suprafaţa drumului, în cantităţi anumite şi în mod uniform. De cele mai multe ori este cuplată cu o cisternă stropitoare, cu o maşină de compactat sau cu un finisor, formînd împreună un agregat. Sin. repartizor.
    disţributivitâte (MAT. LOG.), proprietate a unei operaţii „ • “ de a putea fi efectuată separat asupra diferiţilor termeni dintr-o expresie, legaţi între ei printr-o altă operaţie, „+**, rezultatul obţinut fiind acelaşi ca şi în cazul cînd ar fi aplicată întregii expresii (ex. produsul a două numere reale este distributiv faţă de adunarea numerelor reale, adică a(6+c) = = ab-^ac şi (a~\~b)c = ac-f&c; într-o algebră booleană, dis-juncţia este distributivă faţă de conjuncţie, adică a U (b fi c) = = (a U b) n (a U c) şi conjuncţia este distributivă faţă de dis-juncţie, adică a H (b U c) = = (aH b) U (a fi c)).
    distribuţie 1. Mod de repartiţie, după un anumit criteriu (ex. după mărime, valoare, calităţi, utilizări etc.), a elementelor unei colectivităţi. 2. (MAŞ.) Ansamblul organelor unui motor termic, care comandă automat efectuarea diferitelor faze de funcţionare ale acestuia prin închiderea şi deschiderea orificiilor de admisie şi de evacuare a agentului energetic (abur, aer comprimat, gaze sau un amestec
  de aer şi combustibil lichid pulverizat etc.). La motoarele cu ardere internă, o mare răspîndire are distribuţia cu supape, iar la motoarele cu abur d. cu sertăraşe (plane, cilindrice sau combinate). 3. (MAŞ. AGR.) Aparat de distribuţie, aparat al maşinilor de semănat şi al maşinilor de împrăştiat îngrăşăminte minerale, care antrenează şi repartizează uniform seminţele sau îngrăşămintele din rezervorul maşinii la brăzdate. Se deosebesc a. de J. cu cilindri canelaţi, cu alveole reglabile, cu palete, cu discuri etc, 4. (ELT.) Distribuţie electrica a) Transmisiune cu fir şi distribuire spre diferiţi consumatori a energiei electromagnetice de la centrale electrice locale sau de la staţii electrice locale, b) Ansamblul instalaţiilor electrice
Aparat de distribuţie
  care servesc la realizarea t. 5. (TEATRU) a) Acţiunea prin care se repartizează actorilor spre interpretare diversele roluri ale unei piese, ţinîndu-se seama de însuşirile şi înclinaţiile particulare ale fiecăruia. b) Ansamblu de interpreţi într-o piesă.
     district» unitate administra-tiv-teritorială din unele ţări. — D. federal, denumire dată, în unele state burgheze, unităţii teritoriale care cuprinde capitala ţării şi împrejurimile ei (ex. Districtul Federal Columbia, pe teritoriul căruia se află oraşul Washington şi împrejurimile lui). — D. naţional (în R.S.F.S. Rusă), unitate admi-
                                                               Distorsiune
                         a — imagine nedeformată; b — distorsiune în formă de perniţă; c — distorsiune în formă de butoiaş
 D1STR0FIE
133
 DIVERGENT
nistrativ-ţeritorială care are o compoziţie naţională omogenă. Există zece asemenea d. n., care trimit cîte un deputat în Sovietul Naţionalităţilor.
   distrofic (gr. dys „greu** şi trophe „hrană**; MED.), tulburare de nutriţie a unui ţesut, a unei regiuni anatomice sau a organismului în întregime (ex. d. musculară progresivă, d. a sugarului etc.). Se manifestă clinic prin scăderea în volum a organelor sau a ţesuturilor respective, prin tulburări digestive (diaree), deshidratare, pierdere 111 greutate etc.
   distrugător (MILIT.), navă de luptă de tonaj mediu (între 800 şi 2 500 t), cu armament de artilerie, torpile, rachete,
fără protecţie prin cuirasă şi dispunînd de viteză mare (pînă la 40—45 de mile/oră). Sin. contîatorpilor.
   di surie (şr. dys „greu, anevoios, dificil ‘şi ourein „a urina**; MED.), greutate de a urina. Poate fi cauzată de unele stricturi uretrale, de hipertrofia prostatei, de cistită, calculoză, spasmul vezicii urinare etc.
   ditiónic, acid ^ (CHIM.), H’SzOq, Acid oxigenat al sulfului, care se formează în diferite procese de oxidare a acidului sulfuros. Stabil numai în soluţii apoase diluate; peste o anumită concentraţie a soluţiei, a. d. se descompune în bioxid de sulf şi acid sulfuric. Sin. acid hiposulfuric.
   ditioniţi MeKSşOJ2". Săruri ale acidului ditionos, obţinute prin acţiunea pulberii de zinc, la 20°C, asupra unei soluţii concentrate de sulfit acid de sodiu în prezenţa acidului sulfuros. D. de sodiu, de caiciu şi de zinc sînt folosiţi ca decoloranţi în industria textilă şi la analiza de gaze pentru absorbţia oxigenului. Se mai numesc, impropriu, hidrosulfiţi.
   ditiramb, imn antic scris în cinstea lui Dionysos (Ba-chus), mai tîrziu şi a altor divinităţi, caracterizat prin lirism tumultuos, prin strofe neregulate, dinamice, prin imagini hiperbolice; era cîntat de un cor dispus circular, format probabil din cinci cîntăreţi-dansa-tori, acompaniaţi mai tîrziu de fluier. D. se află la originea tragediei. Prin extensiune, termenul indică o laudă excesivă, zgomotoasă, în formule retorice.
   Ditrău, comună în raionul Gheorgheni, reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară. 7 070 loc.
 (1961). Cariere de roci de construcţie şi fabrică de cherestea.
   ditroit (PETROGR.), varietate de s i e n i t cu netelin şi so-dalit. Se întîlneşte sporadic în masivul eruptiv de la Ditrău.
   diuretic (FARM.), medicament natural sau de sinteză care provoacă creşterea secreţiei şi eliminării de urină (ex. diuretina, teobromina cafeina, ceaiurile diuretice dî coada-calului, cozi de cireşe mătase de porumb, compuşii mercuriali, salidiureticele etc.). Diureticele se utilizează în insiifici-enţa renală, în insuficienţa cardiacă şi în ciroza hepatică cînd aceste boli sînt însoţite de reţinerea apei în organism.
   diurézá (gr. dia „prin** şi ourein „a urina**; FIZIOL.) 1, Proces normal de producere şi evacuare a urinei. 2. Creştere a secreţiei şi excreţiei de urină.
   divagare (lat. divagari „a rătăci**; GEOGR.), pendularea cursului nurilor în cîmpiile de subsidenţă, ca urmare a pantei reduse şi a aluvionării puternice. Din acţiunea de d. rezultă: meandre, belciuge, insule, renii, zone mlăştinoase etc. (ex. d. rîurilor Ialomiţa, Prahova, Buzău şi Şiret în cursul inferior).
   díván 1. (IST.) a) Consiliu administrativ al Imperiului otoman, compus din principalii demnitari. b) Adunare similară în Ţara Romînească şi în Moldova începînd cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea pînă la Unirea Principatelor, alcătuită din reprezentanţii boierimii de la curtea domnească şi avînd atribuţii politice, judecătoreşti şi administrative. 2. (LIT.) Culegere postumă de versuri ale
 unui poet oriental. D. este format din diverse compoziţii poetice, specific orientale, ca: rubaiate, gazeluri ş.a. Printre cele mai cunoscute d* sînt acelea care aparţin lui Hafiz, Djami ş.a.
   Divanurile ad-hoc (Adunările ad-hoc), adunări obşteşti extraordinare, convocate în 1857 în Ţara Romînească şi în Moldova (cu reprezentanţi aleşi din toate păturile sociale), care trebuiau să se pronunţe asupra organizării politice şi sociale a ţărilor romíné. Convocarea Adunărilor a fost hotă-rîtă la Congresul de pace de la Paris (1856), dar tărăgănată timp de un an şi jumătate din cauza poziţiei potrivnice a Turciei, Angliei şi Austriei. In Moldova, primele alegeri pentru Adunare au fost falsificate de reacţiunea antiunionistă; reluate în urma protestelor unio-niştilor, ele au avut ca rezultat o majoritate a acestora. Şedinţele de deschidere a acestor adunări au avut loc la 22 septembrie 1857 (Moldova) şi 30 septembrie 1857 (Ţara Romînească). Dorinţele exprimate de Adunări (autonomia principatelor, unirea lor într-un singur stat, guvern constituţional reprezentativ etc.) au fost prezentate Conferinţei de la Paris (1858) a marilor puteri. Conferinţa a elaborat o convenţie care nu răspundea decît în parte dorinţei poporului romín de a-şi făuri unitatea naţională (se admitea doar o unire formală, fiecare principat urmînd să aibă un domn, o armată, un guvern etc* aparte). Deputaţii ţărani (printre care moş Ion Roată, în Moldova, şi Tănase Constantin, în Ţara Romînească) au ridicat şi problema agrară, dar reprezentanţii claselor exploatatoare, care erau în majoritate, se opuneau discutării unor reforme sociale. V. şi U n i r e a Principatelor.
   divergent (lat. di(s) „în afară“ 1 şi vergere „a se îndrepta**; FIZ.; despre un sistem optic), care produce un fascicul de raze de lumină ce se depărtează unele de altele (ex. lentilă d.); (despre fascicule luminoase) în‘ care razele de lumină se depărtează unele de altele.
 DIVERGENTĂ
134
DIVIZIE
   divergenţă 1. (MAT.) a) Proprietate a unui şir „infinit sau a unei serii de a nu fi convergente. b) Proprietate a unui fascicul de semidrepte orientate care se îndepărtează unele de altele cînd sînt parcurse simultan în sensul adoptat pe fiecare dintre ele. c) Divergenţa unui cîmp vectorial v(x, yt z), scalar egal cu suma derivatelor parţiale a componentelor Vx> Vy» Vz (într-un sistem de coordonate rectangulare) în raport cu x, y • j- -                   ^Vx |
 şi Zy respectiv div v — r cx
   , dVy , dVz
 + — + — '2. (biol.) Di-
      CV       z .           .  .
 vergenţa caracterelor, principiu enunţat de Darwin, prin care se explică procesul de formare a speciilor noi de plante sau animale pornind de la o anumită formă strămoşească. Acest proces are loc ca rezultat al selecţiei naturale, sub acţiunea căreia sînt acumulate şi fixate variaţiile utile, sînt înlăturate formele intermediare şi supravieţuiesc numai variaţiile extreme. In decursul a numeroase generaţii, pe măsura acumulării şi accentuării diferenţelor, apar astfel dintr-o specie dată rase, varietăţi, subspecii noi, care sînt din ce în ce mai deosebite (divergente) între ele (ca înfăţişare, mod de viaţă, comportament etc.) şi care diferă tot mai mult de specia iniţială; cu timpul, acest proces duce la individualizarea unor specii independente. D. c.y ca rezultat al selecţiei, demonstrează originea comună a speciilor naturale, explică lipsa formelor intermediare între specii şi diversitatea crescîndă a lumii vii.
   diverticul (ANAT.), mică prelungire în formă de fund de sac a unui organ tubular. Apendicele vermiform este un d. al cecumului.
   divertisment l.(TEATŞU) a) Episod distractiv alcătuit din dansuri şi arii, introdus în teatrul sec.^ XV1I-XVIII. D. se executa în antracte, de către dansatori şi cîntăreţi, sau ca încheiere a unei piese, de către toţi actorii. Au rămas cunoscute d. scrise de Lully, Gillier, Mouret ş.a. pentru piesele lui Moliére, Regnard, Marivaux
 şa. b) Mică piesă scrisă pentru teatrul de societate.
 2. (COR.) Denumire dată suitelor de dansuri sau numerelor de dans introduse în opere, opere-balete şi balete, care nu au legătură cu subiectul spectacolului (ex. d. din „Faust" de Gounod, din „Hughenoţii" de Meyerbeer, din „Spărgătorul de nuci" de Ceaikovski ş.a.).
 3. (MUZ.) a) (La sfîrşitul sec. al XVI II-lea) Ciclu compus din mai multe piese instrumentale cu caracter diferit, asemănător cu suita, partita, serenada.
    Titulatură dată unor piese instrumentale cu caracter distractiv. c) Secţiune a unei fugi în care este prelucrată tema.
    dividend (în capitalism), parte din profitul unei societăţi anonime, repartizată acţionarilor după scăderea sumelor destinate sporirii capitalului social, a fondurilor speciale şi de re-zervă-după remunerarea membrilor consiliului de administraţie, a administratorilor delegaţi etc. D. poate fi proporţional cu profiturile reale obţinute, fiind însuşit de marii acţionari, deţinătorii pachetelor de acţiuni de control, sau sub forma unei sume fixe, independentă de profitul obţinut (se stabileşte de obicei la acţiunile plasate printre posesorii mici şi mijlocii). Cuantumul d. are o importanţă deosebită pentru cursul acţiunilor.
    Di Vittorio, Giuseppe (1892—1957), militant al mişcării muncitoreşti italiene şi
G Di Vittorio
 internaţionale. Membru al Partidului Comunist Italian din
 1924. A fost unul dintre organizatorii brigăzilor internaţionale din Spania (1936—1939).
In 1945 a devenit secretar general al Confederaţiei Generale a Muncii din Italia şi vicepreşedinte al Federaţiei Sindicale Mondiale. Intre 1949 şi 1957 a fost preşedinte al F.S.M.
  divizâre (DR.), formă de reorganizare a unei persoane juridice, constînd în împărţirea patrimoniului ei între mai multe persoane juridice care există sau iau astfel fiinţă. D. este totală, în cazul cînd persoana juridică supusă d. încetează de a mai avea fiinţă pentru că întreg patrimoniul ei se împarte între mai multe persoane juridice; d. este parţială, în cazul cînd numai o parte din patrimoniul persoanei juridice supuse d. se desprinde, pentru a fi transmisă la una sau mai multe persoane juridice care există în momentul desprinderii sau iau fiinţă tocmai ca urmare a acelei desprinderi.
  Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan“, a doua mare u-nitate de voluntari, formată în U.R.S.S. din foştii prizonieri romîni în aprilie 1945.
  Divizia „Tudor Viadimi-rescu“, prima mare unitate de voluntari, constituită în 1943 pe teritoriul U.R.S.S. din foştii prizonieri romîni care au cerut să lupte alături de Armata Sovietică împotriva Germaniei hitleriste. La 31 august 1944, unităţi ale Diviziei „Tudor Vla-dimirescu" au intrat în luptă în cadrul acţiunii de nimicire a grupării hitleriste încercuite între Chişinău şi Huşi. Ea a participat împreună cu celelalte mari unităţi romîneşti la eliberarea întregului teritoriu al patriei noastre şi la înfrîn-gerea Germaniei hitleriste. S-a distins îndeosebi în luptele pentru eliberarea oraşului Debreţin, fapt pentru care i s-a acordat de către Comandamentul Suprem Sovietic cinstea de a se numi Divizia „Tudor Vla-dimirescu-Debreţin". Pentru vitejia şi eroismul de care a dat dovadă în lupta împotriva Germaniei hitleriste, Divizia „Tudor Vladimirescu-Debreţin" a fost decorată de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. cu ordinul „Apărarea Patriei" clasa I, iar de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Drapelul Roşu".
 DIVIZIBILITÁTE
 135
DIVIZIUNE
   divizibilitáte (MAT.), relaţie între două numere (polinoame, polinoame cu coeficienţi întregi, etc.) A şi £, care are loc atunci cînd există un număr întreg (un polinom) C, astfel încît A = B*C. De ex. 6 e divizibil prin 3, deoarece 6 = 2*3; x2- — 1 e divizibil prin x + 1» deoarece x2 — 1 = (x + !)•
 (* T ]): ,
   divizie (MILIT.), mare unitate formată din regimente (brigăzi, batalioane). După felul unităţilor de bază care intră în compunerea ei, d. poate fi: de infanterie, mecanizată, de tancuri, de artilerie, de aviaţie, de desant aerian etc.
   divizion (MILIT.) 1. Subunitate de artilerie sau cavalerie care corespunde batalionului. D. de artilerie este format din mai multe baterii, iar d. de cavalerie din mai multe esca-droane. 2. Divizion de nave, unitate în forţele maritime militare compusă din mai multe nave de acelaşi tip.
   diviziune 1. (LOG.) Operaţie logică de împărţire a genului în speciile sale. Elementele logice ale d. sînt: genul, adică noţiunea de divizat; membrii diviziunii, adică speciile obţinute prin d.; criteriul diviziunii, adică punctul de vedere conform căruia se realizează d. Ca exemplu de d. poate servi împărţirea după laturi a genului triunghi în speciile sale: echilateral, isoscel şi scalen. D* se supune următoarelor reguli: a) criteriul d. trebuie să fie unic şi esenţial; b) membrii d. trebuie să se excludă între ei; c) ei trebuie să fie enumeraţi complet, astfel ca să epuizeze sfera noţiunii de divizat; d) în d. nu trebuie să se facă salturi, adică să se includă subspecii printre specii. D. este dihotomică atunci cînd are doi membri, trihotomică atunci cînd are trei membri, polito-mică atunci cînd are mai mult de trei membri. 2, (MAT.) Divi~ ziune armonică, configuraţie geometrică formată de patru puncte A, B, C, D, situate pe aceeaşi dreaptă, satisfăcînd re-AC BC
la{ia : AD
ACBD
  BD
ADBC
 = — 1. 3, (METR.)
Linioară marcată pe o scară funcţională sau pe cadranul unui instrument de măsură, care corespunde unei anumite valori a funcţiei ori mărimii măsurate la distanţa dintre două d. consecutive. — D. cente-zimalăf mod de împărţire a cercului în 400° (grade centezi-male). Un grad centezimal are 100' şi un minut 100". Este folosită la gradarea goniometrelor, a diferitelor aparate topometrice etc. — D. sexagesimalâ, mod de împărţire a cercului în 360° (grade sexagesimale). Un grad sexagesimal are 60' şi un minut 60". Este folosită în matematică, astronomie şi în geodezie. 4. (BIOL.) Diviziune celulară, mod de înmulţire a celulelor vegetale şi animale, care constă în împărţirea unei celule-mame în două sau mai multe celule-fiice. D. c. stă la baza fenomenelor de creştere şi de dezvoltare a organismelor vii ; are loc prin d. directă (a m i t o z ă), sau prin d. indirectă (c a r i o-chineză sau m i t o z ă).
   diviziunea internaţionala a muncii, diviziunea muncii între ţări. Apariţia şi adîncirea d.i.a m. este un proces obiectiv, legat de dezvoltarea forţelor de producţie, şi în primul rînd de dezvoltarea industriei, de condiţiile naturale şi economice existente în diferite ţări, de progresul tehnic continuu. D.i.am* constituie baza schimbului de mărfuri între ţări. Caracterul d.i*a m* este determinat de orînduirea social-econo-mică a ţărilor participante, de legile economice, şi în primul rînd de legea economică fundamentală a orînduirii respective, şi de caracterul relaţiilor dintre aceste ţări. O dată cu formarea sistemului mondial capitalist şi a pieţei mondiale capitaliste, care a început încă în perioada manufacturieră a capitalismului, a apărut şi d.i.a m* In epoca noastră, epoca trecerii de la capitalism la socialism, se disting
—  corespunzător celor două sisteme mondiale — două tipuri ale d*i*a m*: diviziunea internaţională capitalistă a muncii şi diviziunea internaţională socialistă a muncii. Diviziunea internaţională capitalistă a muncii are loc între ţările sistemului mondial capitalist. Ea s-a format în
cursul dezvoltării stihinice a forţelor de producţie în ţările capitaliste, determinată de goana capitaliştilor după profituri cît mai ridicate, în condiţiile unei concurenţe tot mai ascuţite, prin subordonarea unor ţări de către altele, prin asuprirea, jefuirea şi exploatarea de către ţările imperialiste a popoarelor din ţările mai puţin dezvoltate, prin subordonarea întregii economii a ţărilor coloniale şi dependente de către puterile imperialiste. Trăsătura dominantă a d.i.c.a m. o constituie împărţirea lumii în ţări industriale dezvoltate şi ţări slab dezvoltate din punct de vedere economic. în condiţiile dominaţiei şi expansiunii monopolurilor, ale restrîngerii sferei de acţiune a imperialismului, d.i.c.a m. adîn-ceşte inegalitatea nivelurilor de dezvoltare economică a diferitelor ţări; exploatarea de către puterile imperialiste a resurselor ţărilor slab dezvoltate împiedică crearea în aceste ţări a unei industrii naţionale dezvoltate, frî-nează progresul lor. Toate acestea măresc decalajul dintre grupul de ţări capitaliste înaintate din punct de vedere economic şi numeroasele ţări slab dezvoltate. Aşa se explică de ce alături de un număr restrîns de ţări dezvoltate din punct de vedere industrial există un număr mare de ţări slab dezvoltate, iără o industrie proprie sau cu o industrie slab şi unilateral dezvoltată. Astfel, şase ţări capitaliste (S.U.A., Anglia, Franţa, R.F. Germană, Italia, Japonia), care în 1961 reprezentau circa 24% din populaţia şi 10,7% din suprafaţa lumii capitaliste, au dat la un loc 75,2% din producţia industrială a lumii capitaliste. D.i.c.a m. duce la adîncirea contradicţiilor dintre diferitele puteri imperialiste în lupta pentru noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere, precum şi dintre acestea şi popoarele asuprite din ţările coloniale, dependente sau slab dezvoltate. Un aspect nou al acestor contradicţii îl prezintă lupta dintre ţările imperialiste şi ţările slab dezvoltate care şi-au cîştigat de curînd independenţa politică şi care caută să-şi cîştige şi independenţa economică. Diviziunea inter-
 DIVIZIUNE
136
DIVIZIUNE
naţională socialistă a muncii a apărut în urma formării sistemului mondial socialist, în procesul colaborării economice şi ştiinţifice-tehnice dintre ţările socialiste. In această colaborare, ţările socialiste se călăuzesc după principiile deplinei egalităţi în drepturi, respectării independenţei, a suveranităţii şi intereselor naţionale, întrajutorării şi avantajului reciproc. Pentru prima dată în istorie, socialismul a creat condiţii pentru o colaborare cu drepturi egale şi reciproc avantajoasă între popoarele mari şi mici, excluzînd posibilitatea subjugării şi exploatării unei ţări de către alta. D.i.s.a m. se realizează în mod conştient, planificat, îmbinînd specializarea şi cooperarea internaţională a producţiei cu dezvoltarea complexă, multilaterală a economiei fiecărei ţări socialiste. în procesul adîncirii d.i.s. a m. se înlătură treptat diferenţele formate în cursul istoriei între nivelurile de dezvoltare economică, în primul rînd prin industrializarea ţărilor cu nivel relativ scăzut de dezvoltare economică. în felul acesta d.i.s.a m. duce la lichidarea urmărilor d.i.c.a m., creînd astfel condiţii ca ţările care au moştenit de la capitalism o economie relativ înapoiată, folosind, în primul rînd, toate posibilităţile interne prin mobilizarea intensă a propriilor forţe şi prin valorificarea maximă a resurselor naturale, precum şi avantajele sistemului mondial socialist, să se dezvolte într-un ritm mai rapid decît cel al ţărilor mai înaintate, care nu stau nici ele pe loc, ci se dezvoltă în ritmuri înalte, caracteristice în general ţărilor socialiste* Astfel se realizează egalizarea nivelurilor de dezvoltare economică a ţărilor socialiste şi întărirea întregului sistem mondial socialist. Un rol important în organizarea d.i.s. a m. îl are Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. La sesiunea a XV-a a C.A.E.R. (1961) au fost elaborate „Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale socialiste a muncii", care au fost aprobare la Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţă-
rile membre ale C.A.E.R. din iunie 1962. Principalul mijloc de înfăptuire a d.i.s.a m., forma principală de colaborare între economiile lor naţionale, este coordonarea planurilor pe baza înţelegerilor bi- şi multilaterale. Aceasta corespunde cerinţelor obiective ale etapei istorice actuale, în care sistemul economic mondial socialist este alcătuit din economii naţionale ale unor ţări suverane şi independente. „Coordonarea planurilor economice, aplicarea principiilor diviziunii internaţionale socialiste a muncii creează condiţii favorabile pentru egalizarea nivelurilor tuturor ţărilor socialiste, pentru dezvoltarea continuă a colaborării lor economice — factor principal în consolidarea sistemului mondial socialist şi în dobîndirea victoriei socialismului în întrecerea istorică cu capitalismul** (Gh. Gheorghiu-Dej). „P.M.R. se pronunţă statornic pentru întărirea şi lărgirea colaborării cu toate ţările socialiste, pentru înfăptuirea d.i.s.a m. pe întregul sistem economic socialist, ca necesitate obiectivă a dezvoltării acestui sistem. Totodată d.i.s.a m. nu poate însemna izolarea ţărilor socialiste de ansamblul relaţiilor economice mondiale** (Declaraţia f.M.R. din aprilie 1964). D.i.s.a m. se înfăptuieşte ţinînd seama de diviziunea mondială a muncii. R.P.R., ca şi celelalte ţări socialiste, militează pentru promovarea unor relaţii economice normale, reciproc avantajoase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, şi, pe această bază, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orînduirea lor socială. Dezvoltînd relaţiile lor economice cu toate ţările lumii, ţările socialiste consolidează prin a-ceasta baza materială pentru coexistenţa paşnică a celor două sisteme social-economice mondiale. V. şi sistemul mondial socialist.
   diviziunea muncii, procesul desprinderii diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii sociale şi al fixării lor ca activităţi de sine stătătoare; totalitatea diferitelor categorii de activitate existente simultan. Ea se reflectă în împăr-
ţirea economiei naţionale în ramuri (industrie, agricultură, transporturi, comerţ etc.), precum şi în împărţirea acestora în subramuri (industrie grea, industrie uşoară, cultura plantelor, creşterea animalelor etc.). Dezvoltarea forţelor de producţie duce la adîncirea d, m., care, la rîndul ei, duce la creşterea productivităţii muncii, la dezvoltarea forţelor de producţie. Prima şi cea mai simplă formă a d. m, este diviziunea naturală a muncii, „întemeiată pe deosebirile de sex şi vîrstă, adică pe o bază pur fiziologică*4 (K. Marx). Ea a avut loc între adulţi, între bătrîni şi copii, între bărbaţi şi femei. Bărbaţii maturi se ocupau cu vînătoarea, cu pescuitul, duceau războiul, făceau uneltele necesare, iar femeile se ocupau cu culesul fructelor, cu gospodăria, cu agricultura primitivă etc. 0 dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, în perioada descompunerii comunei primitive apare diviziunea socială a muncii, în virtutea căreia producătorii desfăşoară activităţi de producţie diferite. Prima mare d. s. am. a constituit-o desprinderea triburilor de păstori de celelalte triburi. Ea a dus la creşterea productivităţii muncii, la apariţia plusprodusului şi a unui schimb regulat de produse, a creat premisele materiale pentru apariţia proprietăţii private şi a împărţirii societăţii în clase. în urma descoperirii metalelor şi a inventării procedeelor de topire şi de prelucrare a lor, s-au dezvoltat meşteşugurile: fierăria, olăritul, ţesătoria etc., maiîntîi în cadrul comunităţilor de agricultori, iar apoi ca activităţi de sine stătătoare. Desprinderea meşteşugurilor de agricultură a constituit cea de-a doua mare d. s. a m. 0 dată cu aceasta a apărut producţia de mărfuri. Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a pieţei a dus la cea de-a treia mare d. s. a m., desprinderea negustorilor care se ocupau cu schimbul. încă din perioada desprinderii meşteşugurilor de agricultură, o dată cu dezvoltarea schimbului, în sclavagism a început procesul de separare a oraşului de sat; opoziţia dintre oraş şi sat s-a adîncit permanent în de-
DIVIZIUNE
 137
DIVULGARE
cursul tuturor orînduirilor bazate pe clase antagoniste şi pe exploatare. Paralel cu aceasta s-a desfăşurat procesul de separare a muncii intelectuale de munca fizică şi s-a adîncit contradicţia antagonistă dintre ele. D. s. a m. este strîns legată dé specializarea profesională a producătorilor, noile ramuri de producţie determinmd apariţia unor noi profesiuni. O dată cu diferenţierea uneltelor de muncă, spune Marx, se diferenţiază tot mai mult şi meseriile care produc aceste unelte. D. s. a m. este una dintre formele cele mai importante ale manifestării procesului de socializare a producţiei. In capitalism, adîncirea d. s. a m. se caracterizează prin apariţia şi adîncirea d. m. în cadrul ramurilor şi subramurilor economiei, ca şi în cadrul întreprinderii, iar aceasta, la rîndul său, duce la dezvoltarea d.m. în cadrul societăţii. Formele concrete şi conţinutul d. m. depind nu numai de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, ci şi de caracterul relaţiilor de producţie. Astfel, în capitalism, d. s. a m. se desfăşoară spontan, anarhic, ceea ce duce la cheltuieli inutile de muncă socială. în socialism, d. s. a m. se deosebeşte radical de cea din capitalism. Specializarea şi cooperarea ramurilor şi întreprinderilor se înfăptuieşte pe bază de plan, în scopul dezvoltării armonioase a producţiei sociale, sporirii necontenite a productivităţii muncii şi ridicării nivelului de trai al populaţiei. în socialism este desfiinţată opoziţia de interese dintre oraş şi sat, dintre munca fizică şi cea intelectuală, d. $, a m. realizîndu-se în condiţiile colaborării şi întrajutorării planificate a oamenilor liberi de exploatare. D. s. a m. în socialism îmbracă următoarele forme principale:    a) speciali-
zarea producţiei pe baza cooperării strînse între întreprinderi şi ramuri; b) divizi-unea teritoriala a muncii, care înseamnă repartizarea diferitelor ramuri de producţie pe anumite raioane şi regiuni ale ţării în aşa fel încît să asigure atragerea în circuitul ecoîiomic a resurselor naturale de pe tot
cuprinsul ţării, folosirea deplină şi raţională a forţei de muncă în toate regiunile; dezvolţarea multilaterală a tuturor regiunilor ţării concomitent cu specializarea planificată a producţiei lor; creşterea productivităţii muncii sociale şi reducerea cheltuielilor de producţie şi de circulaţie; c) diviziunea profesională amunciit adică specializarea lucrătorilor într-un anumit domeniu de activitate, aceasta contribuind la ridicarea calificării cadrelor, la acumularea experienţei de producţie şi deci la creşterea productivităţii muncii; d) diviziunea inter-naţională socialistă a muncii.
O  dată cu intensificarea progresului tehnic (mecanizarea complexă, automatizarea producţiei, chimizarea etc.) are loc şi dezvoltarea formelor d. s. a m., în cadrul căreia greutatea specifică a muncii cu o înaltă calificare, a muncii intelectuale creşte. în comunism se vor lichida deosebirile esenţiale dintre munca fizică şi cea intelectuală, dintre oraş şi sat. Pe această treaptă a dezvoltării societăţii „va dispărea subordonarea înrobitoare a oamenilor faţă de diviziunea muncii", vor dispărea condiţiile care leagă pe om toată viaţa de o singură profesiune şi vor apărea posibilităţi largi pentru dezvoltarea multilaterală a capacităţilor oamenilor, pentru participarea lor multilaterală la producţia materială şi spirituală a societăţii. — Diviziunea ma-nufacturieră a muncii, formă a diviziunii muncii care apare în interiorul manufacturii capitaliste. Ea înseamnă specializarea muncitorilor în executarea unei anumite părţi sau a unei anumite operaţii, necesară producerii unui singur produs. D. m. a m. presupune un anumit grad de dezvoltare a diviziunii sociale a muncii, determinînd, la rîndul ei, adîncirea acesteia. D. m. a m, a simplificat numeroasele operaţii, a dus la perfecţionarea şi specializarea uneltelor de muncă şi la formarea unor muncitori iscusiţi şi, prin aceasta, a creat condiţiile de trecere la m a-ş i n i s m. Ea a dus, pe de o parte, la economisirea muncii şi la creşterea productivităţii
ei, iar pe de altă parte Ia intensificarea muncii şi la mărirea plusvalorii însuşite de capitalişti cu preţul schilodirii psihice şi fizice a muncitorilor. Diviziunea manufacturieră a muncii, după cum a arătat K. Marx, creează condiţii noi pentru dominaţia capitalului asupra muncii; ea apare ca un mijloc de exploatare civilizată şi rafinată.
   divizor (MAT.), număr întreg care împarte exact un alt număr întreg; un număr întreg ű 0 este d. al unui întreg b =ţ= 0 dacă există un al treilea întreg k» astfel încît b = ka. în acest caz, b este un multiplu al lui a. —- D. banal, unitatea pozitivă sau negativă care divide orice întreg. — D. impropriu, numărul b însuşi considerat ca d. al său. — D. propriu, orice d. care nu e nici banal, nici impropriu, deci un număr mai mic decît numărul pe care îl divide şi diferit de unitate şi de zero. — D. comun, număr întreg şi diferit de zero care împarte exact două sau mai multe numere întregi date (ex.
3  este J. c. pentru 6 şi 9). Sin. factor comun.      — Cel mai
mare divizor comun (a două numere întregi a şi b), numărul întreg care are proprietatea de a divide fiecare dintre numerele întregi a şi b şi de a fi divizat de oricare divizor comun aî lui a şi b. Se poate extinde la mai multe numere întregi. Se notează prescurtat c.m.m.J.c. (ex. c.m.m.d.c. al numerelor 63 şi 18 este 9).
   divorţ (pR*)> desfacerea căsătoriei prin hotărîre judecătorească. în R.P.R., urmărindu-se să se asigure stabilitatea familiei, d* se pronunţă numai dacă există motive temeinice care fac cu neputinţă continuarea căsătoriei. La aprecierea temeiniciei motivelor de d. invocate se ţine seama şi de interesele copiilor minori.
   divulgâre (lat. divulgare „a face cunoscut mulţimii"; DR.), denumire dată infracţiunilor care se săvîrşesc prin destăinuirea, dezvăluirea sau transmiterea unui secret către o persoană neîndreptăţită să-î cunoască (ex. divulgarea secretelor de stat, divulgarea actelor de procedură secretă).
DIX
 138
 DÎRMON
   Dix, Otto (n. 1891), pictor, desenator şi gravor din Republica Federală Germană. A fost influenţat de expresionism şi de curentul numit „noul obiectivism" („Die neue Sach-lichkeit"), cu accente de critică socială. Compoziţiile sale înfăţişează războiul şi urmările lui tragice, şomajul, viaţa plină de lipsuri a proletariatului german („Vînzătorul de chibrituri", 1920; „Metropola", triptic, 1928; „Războiul", triptic, 1929—1932; „Triumful morţii", 1934), într-o viziune demascatoare, uneori tragică. A pictat de asemenea portrete, scene de gen şi peisaje.
   Dixon [dixn]y Richard (n.
1905), preşedinte al C.C. al Partidului Comunist din Australia (din 1948). Membru al partidului din 1928. A fost ales membru al C.C., al Comitetului Politic al C.C. şi al Secretariatului C.C. în 1929.
   dixtuór (MUZ.) 1. Ansamblu compus din zece interpreţi care execută o piesă muzicală. 2. Compoziţie destinată să fie interpretată de o asemenea formaţie, fiecare membru al acesteia executînd o partidă separată.
   dizaharide (CHIM.), compuşi din clasa hidraţilor de carbon formaţi din două molecule de monozaharide (în general hexoze) prin eliminarea unei molecule de apă (ex. zaha-roza sau zahărul din sfecla sau trestia de zahăr, format din glucoză dextrogiră şi fructoză dextrogiră; lactoza sau zahărul din lapte, format din glucoză dextrogiră şi galactoză dextrogiră etc.).
   dizenterie (gr. dys „dificil" şi enieron „intestin") 1. (MED.) Boală infectocontagioasă datorită localizării în intestinul gros a unei amibe patogene (Enta-moeba histolythica), a bacilului dizenterie sau a altor germeni. D. amibiană este caracteristică ţărilor calde; d. bacilarâ se întîlneşte mai ales în ţările temperate. D. se caracterizează prin crize dureroase abdominale, care apar în special cu prilejul scaunelor, din cauza ulceraţiilor existente pe mucoasa intestinului gros; scaunele sînt foarte frecvente, diareice, bogate în mucus şi striate cu sînge. In
tratamentul dizenteriei, antibioticele ocupă un loc important. 2. (MED. VET.) Dizenteria anaerobâ a mieilor, boală toxico-infecţioasă mortală a mieilor, provocată de un microb anaerob (Clostridium welchii), care atacă mieii în primele 10 zile după naştere. Se previne prin vaccinarea oilor în ultima lună de gestaţie.
  dizolvant (CHIM.) v. solvent, dizolvare (CHIM.), proces de dispersare moleculară a unei substanţe solide, lichide sau a unui gaz într-un mediu de dispersare în general lichid, cu formarea unei soluţii. Substanţa dizolvată se numeşte dizolvat (solvat), iar mediul de dispersare dizolvant (solvent). D. se realizează atît prin simplul contact între dizolvant şi substanţa dizolvată cît şi prin agitare, încălzire. Se foloseşte în diverse scopuri (ex. crearea unui mediu omogen de reacţie, separarea unor substanţe, obţinerea de substanţe pure prin cristalizare etc.).
  dizolvare (DR.), mod prin care încetează de a avea fiinţă, ca persoane juridice, organizaţiile cooperatiste sau obşteşti. Dizolvarea, de regulă, se produce de plin drept; în unele cazuri, d. se face prin actul organului competent, în condiţiile prevăzute de lege, sau prin hotărîrea a-dunării generale a membrilor organizaţiei.
  Dîmhovicioara, peşteră săpată în calcare jurasice, în partea de sud-vest a culoarului depresionar Rucăr-Bran, pe versantul stîng al rîului cu acelaşi nume. Altitudine: 861 m. Importanţă turistică.
  Dîmboviţa, aflu-ent pe stînga al Argeşului (266 km). Izvorăşte din Munţii Iezerului, trece prin culoarul Rucăr-Bran, desparte Subcarpaţii de la curbură de Subcarpaţii Getici şi de Piemontul Getic, străbate Cîmpia Romînă, trecînd [prin
Bucureşti, şi se varsă în Argeş la Budeşti. Afluenţi: Dîmbovi-cioara, Colentina şi Cîlnăul. Alimentează parţial Bucureş-tiul cu apă potabilă.
   Dîrjov, afluent pe stînga al Oltului (raionul Slatina, reg. Argeş). Pe valea D. s-au făcut descoperiri arheologice de mare importanţă, constînd în unelte de prund şi aşchii tăioase lucrate în cremene din protopaleolitic (cca. 600 000—480 000 î.e.n.), topo-raşe de mînă de tip abbevillian (cca. 500 000-435 000 î.e.n.), toporaşe de mînă de tip a-cheulean (cca. 435 000— 180 000 î.e.n.) etc. Descoperirea uneltelor din protopaleolitic a făcut posibilă emiterea ipotezei cu privire la prezenţa pe teritoriul ţării noastre a Aomi-nizilor (care trăiau în cete pe marginea apelor, prin păduri, fără a avea locuinţe şi îmbrăcăminte şi care se hrăneau cu vî-nat, fructe, seminţe şi rădăcini).
   dîrmon (MAŞ. AGR.), sită cu dimensiunile orificiilor de
10—15 mm, care separă boabele de pleavă şi paiele scurte la batozele şi la unele combine de cereale păioase. Pentru a uşura procesul de separare, orificiile d. au o formă specială.
Peştera Dîmbovicioara
 DIRMOX
139
DJAMBUL
Cheile Dîmboviţei
   dîrmox ( Viburnum lantana), arbust din familia caprifo-liaceelor, cu frunze opuse, ovale, cu flori albe dispuse în inflorescenţe umbeliforme;
Dîrmox
fructul este o drupă, la început roşie, pe urmă neagră. Creşte frecvent în regiunea de dealuri din ţara noastră, mai ales pe pămînturi calcaroase.
   Djakarta, capitala Indoneziei, situată pe coasta nord-vestică a insulei Java. 2 973 000 loc. (1962). Centrul politic, economic şi cultural al ţării. Şantiere navale, întreprinderi de prelucrare a cauciucului, de pielărie, alimentare etc. Important nod de comunicaţii (portul Tandjungpriok, situat la cca 10 km de oraş, aeroportul Kemajoran). Universitate, academie naţională, numeroase institute ştiinţifice, muzeu etnografic şi arheologic (din 1778). Are un mare şi modern stadion, cu o capacitate de 100 000 de locuri. Din punct de vedere urbanistic, în D. se deosebesc două sectoare : oraşul de jos, vechi, cu numeroase canale, care cuprinde cartierul comercial-financiar, şi
  10
oraşul de sus, cu arhitectură modernă, străzi largi, numeroase parcuri. Centrul oraşului este Piaţa Merdeka (Libertăţii), în faţa palatului prezidenţial. Oraşul, numit la început Bata-via, s-a format în jurul unei fortăreţe olandeze, pe locul oraşului indonezian Djajakarta, distrus la începutul sec. al XVII-lea, în timpul ciocnirilor anglo-olandeze. La 17 august 1945 s-a proclamat aici independenţa Indoneziei, oraşul primind numele de Djakarta. De atunci este capitala ţării (cu excepţia anilor 1946—1949).
  Djakcvic [giácoviá], Djuro (1886—1929), militant al mişcării muncitoreşti din Iugoslavia. Membru al C.C. al Parti-
dului Comunist din Iugoslavia din 1920 şi secretar al C.C. al partidului din 1928. A fost ucis de poliţişti în 1929.
   Djalil, Musa (1906-1944),
 poet sovietic tătar, erou post-mortem al U.R.S.S. A fost executat de către hitlerişti. întemeietor al poeziei sovietice tătare. Versurile sale se caracterizează prin entuziasm romantic, patetism eroic, bărbăţie. Pentru ciclul „Caietul de la Moabit" (trad. rom.), compus în temniţă, i s-a decernat post-mortem, titlul de laureat al Premiului Lenin.
   Djambul, oraş în R.S.S.Ka-zahă. 136000 Ioc. (1962). Centru economic şi cultural. întreprinderi ale industriei chimice (superfosfaţi), uşoare şi alimentare.
   Djambul, Djabaev (1846— 1945), a k î n kazah. A devenit celebru încă înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. în cîntece lirice, de ritual şi satirice, precum şi în poeme eroice („Hanul şi akînul“), D* zugrăvea viaţa poporului asuprit şi proslăvea spiritul de dreptate. în epoca sovietică, D. a cîntat cu patos patria socialistă, perspectivele luminoase ale omenirii („Patria mea", 1936; „Cîntec despre frăţia popoarelor" ş.a.). în anii celui de-al doilea război mondial a scris versuri înflăcărate despre apărătorii patriei („Poemul dragostei şi al urii", „Leningrădeni, copiii mei"
Djakarta. Parlamentul
DJAMI
 140
 DOBI
ş.a.). Poezia lui D* se caracterizează prin muzicalitate, prin limbajul aforistic, colorat, bogat în metafore şi comparaţii.
Djambul Djabaev
Numeroase poeme şi cîntece ale lui D* au fost traduse şi în romîneşte. Laureat al premiului de stat al U.R.S.S.
  Djami, Abdurrahman Nu-reddin bin-Ahmad (1414— 1492), poet, filozof şi filolog tad-jic. A fost adept al s u f i s-m u 1 u i. A scris cca. 100 de lucrări literare şi ştiinţifice, dintre care cele mai importante sînt: „Adieri de strînsă prietenie din palatul sfinţeniei" (604 biografii ale adepţilor su-fismului), „Beharestan" („Grădina de pomi"), trei divanuri conţinînd gazeluri şi rubaiate.
  Djammu-Kashmir v. Jam-mu-Kasfcmir.
  Diezkazgan, oraş în R.S.S. Kazahă. 29 100 loc. (1956). Unul dintre cele mai importante centre de extracţie şi de prelucrare primară a minereului de cupru din U.R.S.S.
  Djibouti [gibúti/, oraş în estul Africii, centrul administrativ al Somaliei franceze. 41200 loc. (1961). Port la Oceanul Indian (golful Aden). Este legat printr-o cale ferată cu Addis Abeba (capitala Etiopiei). Prin D, se exportă cafea, seminţe oleaginoase şi piei.
  djiim (în arabă „spirit, geniu"), denumire dată duhurilor, în special duhurilor rele, care, potrivit tradiţiei islamice, ar popula lumea.
  Djungaria v. Ţungaria, Dhigosz [ dlúgos], Jan (1415—1480), istoric şi diplomat polonez. A scris o serie de lucrări în limba polonă şi latină, dintre care cea mai impor-
tantă, „Istoria Poloniei" (din cele mai vechi timpuri pînă în anul 1480, în 12 părţi, 2 volume), conţine preţioase informaţii despre Moldova, privind îndeosebi domnia lui Ştefan cel Mare.
   Dmitri Ivanovici Donskoi, mare cneaz al Moscovei (1359 — 1389), erou al luptei de eliberare a poporului rus împotriva jugului tătar-mongol. Începînd lupta împotriva Hoardei de a u r, a consolidat poziţia conducătoare a cnezatului Moscovei între cnezatele ruseşti, în 1380 a zdrobit, în bătălia de la Kulikovo, oastea tătară condusă de Mamai. în timpul domniei lui s-au construit zidurile din piatră albă ale Kremlinului (1367).
   Dneprodzerjinsk, oraş în U.R.S.S., în sudul R.S.S.Ucrainene, port pe Nipru. 207 000 loc. (1962). Industrie siderurgică, cocsochimică şi instructoare de maşini (material rulant).
   Dneproghes, hidrocentrală în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, situată pe Nipru, lîngă oraşul Zaporojie. A fost construită în cadrul planului G O E L R O, între anii
 1927  şi 1932. Putere instalată: 653 000 kW. Face parte din cascada de hidrocentrale de pe Nipru. Prin construirea ei» porţiunea cu praguri a Nipru-lui a devenit navigabilă.
   Dnepropetrovsk, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, port pe Nipru. 722 000 loc. (1962). Puternic centru al industriei grele: uzine siderurgice, cocsochimice, de utilaj industrial şi feroviar, de maşini agricole, de aparatură radio şi de materiale refractare. Industrie uşoară şi alimentară. Important centru cultural (institute de învăţămînt superior, teatre, muzee, centru de televiziune).
   do (MUZ.) 1. Denumire a unuia dintre cele şapte sunete ale gamei, care a înlocuit vechea denumire ut. Corespunde notaţiei literale C sau c. 2. Denumire a uneia dintre chei.
   Doaga, sat aparţinînd comunei Ciuşlea, raionul Panciu, reg. Galaţi. 730 loc. (1956). Fabrică de cărămizi silicocalcaroase şi de prefabricate din beton, construită în anii puterii populare.
   Dobb/^dqb/, Maurice Herbert (n. 1900), economist englez, profesor de ştiinţe economice la Trinity College din Cambridge. D* se situează în general pe linia concepţiei marxiste. A colaborat cu P. Sraffa la editarea operei şi a corespondenţei lui D. Ricardo.
   Dobi, István (n. 1898), preşedintele Consiliului Preziden-
Dobi István
ţial al Republicii Populare Ungare (din 1952). în 1919 a luat parte la luptele pentru apărarea Republicii Sovietice Ungare. în 1937 a devenit membru al Partidului micilor agrarieni, fă-cînd parte din aripa de stînga a acestuia. în perioada celui de-al doilea război mondial a participat la mişcarea de rezistenţă împotriva fascismului. între 1949 şi 1952 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri. Din
Dnepropetrovsk. Bulevardul Kari Marx
 DOB IA S
 141
 DOBROGEA
1959 este membru al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi al Gorhitetului Central al acestuia (1961).
   Dobi ás [dóbias7, Václav (n, 1909), compozitor ceh, preşedinte al Uniunii compozitorilor din R.S. Cehoslovacă. Autor de cantate, cîntece de masă, lucrări simfonice şi de cameră. în anul 1947 a scris cantata „Polca cehoslovacă", prelucrată apoi în 1949 sub numele: „Construind ţara, întăreşti pacea", pentru care i s-a acordat, în 1950, Medalia de aur a păcii.
   Dobîca, veche cetate în raionul Gherla (reg. Cluj), menţionată prima dată în documente în sec. al XII-lea, ca centru al comitatului Dobîca.
   dobîodă 1* (în capitalism) Partea din plusvaloare pe care capitalistul din industrie, agricultură, comerţ, transporturi etc* o cedează deţinătorului de capital de împrumut pentru folosirea temporară a capitalului acestuia. Nivelul d. este determinat de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de rata medie a profitului. 2. (în socialism) Parte din venitul net al întreprinderii, plătită de aceasta băncilor pentru folosirea temporară a fondurilor băneşti primite de la stat sub formă de credit. Nivelul d, se stabileşte de stat în aşa fel încît să stimuleze şi să cointereseze întreprinderile în folosirea raţională şi eficientă a creditelor. D. serveşte pentru acoperirea cheltuielilor aparatului bancar şi formarea beneficiului băncilor. 3. D. legală, sumă stabilită prin lege ca d* pe un an la 100 de unităţi monetare. 4* D. uzurară v. camătă.
   dobîndire (DR.), intrare a unui bun în patrimoniul unei persoane. D. poate fi: cu titlu particular, cînd o persoană obţine prin contract, de la o altă persoană, unul sau mai muîte bunuri individual determinate (ex. în caz de vînzare, de schimb); cu titlu universal, cînd o persoană obţine totalitatea patrimoniului unei alte persoane ori numai o fracţiune a acestei totalităţi. De obicei d. cu titlu universal are loc pe cale de moştenire legală sau testamentară, dar ea poate avea loc şi prin transmiterea patrimo-
 10*
 niului sau a unei fracţiuni a acestuia, de Ia o persoană juridică la alta, în caz de fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială. V. şi legat universal.
   Döblin, Alfréd (1878— 1957), scriitor şi medic psiho-patolog german. în 1933 a emigrat din Germania hitle-ristă în Franţa şi apoi în S.U.A. După război s-a întors în R.F.G., de unde a plecat apoi în Franţa. A scris romane expresioniste („Berlin-Alexander-platz", 1930), a căror temă este neputinţa „omului mic" în faţa forţelor oarbe ale capitalismului, şi trilogia „Noiembrie 1918", în care prezintă în mod denaturat revoluţia din 1918 din Germania. Elementele realist-critice ale creaţiei lui literare sînt întunecate de tendinţe mistice şi formaliste.
   Dobrogea, regiune admi-nistrativ-economică situată în sud-estul ţării, între Dunăre, Marea Neagră şi frontiera cu R.P. Bulgaria, a cărei reşedinţă este oraşul Constanţa, Suprafaţa: 15 460 km2. Populaţia: 519 040 loc. (1964). E împărţită
 în şapte raioane administrative, cu opt oraşe raionale. Oraşul Constanţa, care înglobează porţiunea de litoral cuprinsă între Năvodari şi Mangalia, avînd un regim asemănător regiunilor, nu face parte din punct de vedere administrativ din regiunea D. Partea nordică a regiunii, masivul Dobrogii, reprezintă un rest al lanţului muntos hercinic, foarte puternic erodat şi în mare parte acoperit de depozite mai noi; cuprinde Munţii Pricopanului (Măcinu-lui), munţi joşi, tociţi (altitudine maximă: 467 m, vîrful Ţuţuiatul), înconjuraţi de podişuri larg vălurite (Podişul Tulcei, Podişul Babadag, Podişul Casimcei), întrerupte de depresiuni. în nord-estul regiunii se află Delta Dunării, în sud se întinde un podiş tabular, cu fragmentare redusă, cu caracter de cîmpie de eroziune. Relieful este acoperit de un strat gros de loess pe care s-au format soluri cernozio-mice, cernoziomuri levigate, sol bălan ş.a. Clima este continentală secetoasă; doar o fîşie îngustă de-a lungul ţărmului are
 climă de tip marin. Reţeaua hidrografică este slab dezvoltată. Bogăţii de subsol: pirită cupriferă (la Altîntepe), baritină (la Somova, Cîşla), cretă (la Basa-rabi), diatomite şi argile bento-nitice, granit etc. în deltă există mari rezerve de stuf, exploatate intens în vederea aprovizionării cu materie primă a Combinatului de celuloză şi hîrtie Brăila. Economia regiunii Dobrogea, în trecut bazată pe o agricultură cu caracter extensiv, s-a dezvoltat intens în anii puterii populare. S-au construit întreprinderi industriale, ca întreprinderea metalurgică de utilaj Medgidia, Fabrica de ciment Medgidia, întreprinderea de industrializare şi desfacere a eştelui Tulcea. Producţia glo-ală industrială a regiunii a fost în î 963 de 6,9 ori mai mare decît în 1950. Principalele produse industriale: maşini agricole, piese de schimb, utilaj pentru recoltat stuful (Medgidia), pontoane, drage (întreprinderea de construcţii şi reparaţii navale Tulcea), şuruburi (Saligny), ciment (23°/0 din producţia ţării pe 1963, la Medgidia şi Cernavodă), var* cărămizi, produse alimentare (conserve de peşte la Tuî-cea). în agricultură s-au obţinut succese importante. Regiunea D„ a fost prima din ţara noastră care a realizat colectivizarea completă a agriculturii
 (1957). Prin mecanizare şi lucrări agroameliorative a crescut mult productivitatea culturilor agricole. Se cultivă cereale (61,4°/q din suprafaţa cultivată), în special grîu şi porumb, floa-rea-soarelui, in pentru ulei ş.a. Există unele centre viticole renumite ( Murfatlar, Nicoliţel, Ostrov). în sectorul creşterii animalelor, creşterea ovinelor cu lînă fină şi semifină ocupă locui cel mai important, regiunea situîndu-se în 1963 pe primul loc în producţia de lînă a ţării (12,3%). Se cresc şi porcine şi vite cornute mari. Delta, zona inundabilă a Dunării şi Marea Neagră sînt cele mai importante regiuni piscicole ale ţării (regiunea D. dă circa 2/3 din producţia de peşte de apă dulcea ţării). Trans-porturile în interiorul regiunii sînt asigurate de căile ferate
 DOBROGEA
142
DOBROGEANU-GHEREA
şi în special de reţeaua rutieră; legătura cu restul ţării, peste Dunăre, se face prin podul de la Cernavodă (pentru calea ferată) şi pe bacuri la Ostrov, Vadu-Oii şi Smîrdanu-Nou. Navigaţia pe Dunăre este deservită de 11 porturi, dintre care mai importante sînt Cernavodă, Hîr-şova, Măcin şi Tulcea. în anul şcolar 1963—1964 au funcţionat în regiune 391 de şcoli de cultură generală. La sfîrşitul anului 1963 existau 315 cămine culturale şi case de citit, 334 de biblioteci publice, 184 de cinematografe în reţeaua sfaturilor populare.
                                                                Dobrogea, veche provincie istorică între Dunăre şi Marea
Neagră, locuită în timpuri străvechi de geţi şi sciţi (de unde numele roman de Scythia Minor). în D., pe coasta mării, s-au ridicat în antichitate (sec. al VI-lea î.e.n.) oraşele-colonii greceşti C a 1 1 a t i s (azi Mangalia), Tomis (azi Constanţa, cel mai mare port maritim al ţării), Histria ş.a. în sec.
I   e.n. a fost ocupată de romani, iar după împărţirea în două a imperiului a revenit Imperiului roman de răsărit, devenit mai tîrziu Imperiul bizantin. Din sec. al III-lea a cunoscut invaziile popoarelor migratoare (goţi, huni, alani ş.a.). în sec. al VI-lea au apărut în D. triburile slave. în
sec. al VII-lea a făcut parte din primul ţarat bulgar. în sec. XI—XII aparţine dira nou Bizanţului. în sec. al XIV-lea devine un mic stat independent, sub conducerea despotului Dobrotici* de la care se pare că îi provine numele. în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîra (1386—1418) a intrat în componenţa Ţării Romîneşti. Spre sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al sec. al XV-lea a fost anexată Imperiului otoman, care a stăpînit-o pînă în 1878-în urma războiului ruso-ro-mîno-turc din 1877—1878, Ro-mînia a primit din teritoriul D* două judeţe (Constanţa şi Tulcea). în 1913, prin tratatul de la Bucureşti, Romînia burghe-zo-moşierească a anexat şâ partea de sud a Dobrogii (Ca-drilaterul), care a fost înapoiată Bulgariei prin tratatul de la Craiova (1940).
  „Dobrogea nouă'*, organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Dobrogea şi al Sfatului popular regional. Apare zilnic la Constanţa din mai 1948.
  Dobrogeanu~Gherea, Alexandru (1877—1937), militant de seamă în mişcarea muncitorească din Romînia, inginer şi publicist, fiul lui Constantini Dobrogeanu-Gherea. Intrat de tînăr în mişcarea muncitorească, a făcut parte din, aripa de stînga a mişcării socialiste şi
DOBROGEANU-GHEREA
 143
DOCIMAZIE
din conducerea grupurilor comuniste. în 1920 a fost deputat socialist. Ca membru al delegaţiei Partidului socialist din Romînia la Congresul al
 II-lea al Internaţionalei Comuniste, s-a întîlnit cu V.I. Lenin. A fost arestat şi implicat în procesul din Dealul Spirii. La Congresul al II-lea al P.C.R. (1922) a fost ales membru al Comisiei de Control, iar la Congresul al I II-lea (1924) membru al C.C. al P.C.R. Condamnat în contumacie la
 10 ani închisoare, urmărit, arestat şi deţinut în închisorile Văcăreşti şi Jilava, a emigrat în
 1932  în U.R.S.S., unde s-a ocupat pînă la sfîrşitul vieţii cu traducerea în romîneşte a operelor lui V. I. Lenin. A murit în 1937.
   Dobrogeanu-Gherea, Constantin v. Gherea.
   Dobroliubov, Nikolai Alek-sandroviei (1836—1861), democrat revoluţionar, filozof ma-
N.A. Dobroliubov
 terialist, critic literar şi publicist rus. Activitatea lui D. este strîns legată de revista „Sovre-mennik" („Contemporanul"). Discipol şi tovarăş de luptă al lui Cernîşevski, D. a fost unul dintre ideologii revoluţiei ţărăneşti din Rusia. El a chemat la luptă pentru eliberarea poporului de sub jugul autocraţiei şi a dezvăluit totodată racilele societăţii capitaliste, criticînd liberalismul. D. a sesizat legătura strînsă dintre reacţiunea politică şi religie. Ca socialist utopic, D. a considerat în mod greşit că trecerea la socialism se va înfăptui prin intermediul obştii ţărăneşti. Ca filozof, a combătut idealismul şi metafizica şi a
 apărat ideea materialităţii şi cognoscibilităţii lumii. D« a dezvoltat principiile estetice ale lui Belinski, subliniind importanţa socială şi educativă a literaturii şi cerîndu-le scriitorilor să înfăţişeze veridic şi multilateral realitatea, să critice aspectele ei întunecate. Prin articolele sale de critică literară „Ce e «oblomovismul»?" (1859), „împărăţia întunericului" (1859), „O rază de lumină în împărăţia întunericului" (1860), „Cînd va veni ziua cea adevărată?" (1860) ş.a., D. a promovat o literatură realistă legată de viaţă.
    Dobrotici, despot al Dobro-gii (c. 1354—1386), care stă-pînea toată regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră, pînă la Mesembria. S-a amestecat în luptele dinastice din Bizanţ şi a dus un război de lungă durată cu genovezii, în scopul împiedicării expansiunii acestora la gurile Dunării. De la el rovine, probabil, numele Do-rogii.
    Dobrujanska revoluţionna organizaţia (D-R.O.) (Organizaţia revoluţionară dobro-geană), organizaţie revoluţionară ţărănească, creată şi condusă de Partidul Comunist din Romînia. Activitatea D.R.O- s-a desfăşurat între 1925 şi 1940 în Dobrogea. în activitatea sa, D.R.O. a îmbinat formele ilegale de activitate cu cele legale (presă, cămine culturale, biblioteci etc.). A editat, între
 1933   şi 1934, publicaţiile periodice în limba bulgară „Dobrujanska duma" („Gîndul dobro-gean“),după interzicerea acesteia „Naşa duma" („Gîndul nostru"), suspendată şi ea, apoi „Duma" şi revista „C1 a-s o v e" („Spicuiri"), care a apărut între septembrie 1934 şi martie 1935.
    doc (oland. dok „bazin"; NAV.), ansamblu de construcţii portuare şi de instalaţii (bazine, platforme, magazii, linii ferate, utilaj de ridicat etc.), împreună cu serviciile tehnice, administrative aferente, care servesc la încărcarea, descărcarea şi depozitarea mărfurilor într-un port.
 —  D. plutitor, corp plutitor cu secţiune transversală în formă de U sau L, compus din pontoane centrale şi laterale, rigid legate între ele. Serveşte la ridicarea din apă a navelor în vederea executării unor lucrări de reparaţie sau de întreţinere a carenei lor. Spaţiul interior al d. p. este împărţit în compartimente etanşe, care, umplute cu apă, provoacă o scufundare parţială a d.; după aducerea şi fixarea navei deasupra părţii centrale a d., se pompează apa din compartimentele lui şi d. ridică deasupra apei nava aflată pe el. Pentru lăsarea la apă a navei se introduce apă în compartimentele d. pînă cînd acesta se scufundă suficient, astfel ca nava să poată pluti. D. p. dispune de o instalaţie de pompare şi de diferite instalaţii pentru înlesnirea lucrărilor care se execută la nave. în locul docurilor plutitoare se pot folosi bazine de carenaj, denumite şi docuri uscate. — D. uscat, bazin îngropat, deschis la partea superioară, executat din zidărie sau din beton simplu ori armat, care poate fi golit de apă pentru a permite navelor să rămînă „Ia uscat", în scopul efectuării unor lucrări de reparaţie şi de întreţinere; uneori serveşte şi la construirea navelor maritime.
   docent (lat. docere „a învăţa")
 1. (în trecut, Ia noi) Persoană care obţinea, pe bază de concurs, dreptul de a ţine cursuri la universitate fără retribuire.
 2. (în unele ţări socialiste) Grad didactic acordat cadrelor didactice universitare care au obţinut titlul ştiinţific de candidat în ştiinţe.
   docimazie (gr. dokimasia „examen, încercare"; MED.), probă de laborator folosită în
Doc uscat
 DOCTOR
144
DOFTANA
 medicina iudiciară în vederea precizării împrejurărilor decesului (ex. d. auriculară, d. hepatică etc.). — D. pulmonară, probă care precizează dacă un copil s-a născut mort sau dacă a murit la scurt timp după naştere.
   doctor (din lat. doctum, de la docere „a învăţa4*), cel mai înalt titlu ştiinţific acordat de către o instituţie de învăţămînt superior. In unele ţări socialiste se acordă titlul de d. în ştiinţe persoanelor care susţin disertaţia de doctor, după obţinerea titlului de candidat în ştiinţe. — Doctor honoris causa, titlu onorific acordat de instituţiile de învă-ămînt superior unor persona-ităţi de mare prestigiu ştiinţific sau social (de obicei străine), fără susţinerea disertaţiei.
   doctorand, persoană care este înscrisă la examenul de doctorat şi îşi pregăteşte di" sertaţia de doctor în ştiinţe.
   doctorizáre(CHl M.), tratarea benzinelor de distilare primară şi de cracare cu o soluţie alcalină de plumbit de sodiu şi floare de sulf (soluţie doctor), pentru a elimina mercaptanii (substanţe rău mirositoare avînd caracter corosiv) prin trecerea lor în disulfuri organice (substanţe inactive, necorosive). V. şi desulfurare.
   document (lat. documentum, de la docere „a învăţa, a arăta")
1.  Act de provenienţă publică sau particulară, cuprinzînd date istorice. 2* D. audiovizual, denumire dată unei categorii speciale de documente: plăci de patefon, benzi de magnetofon, filme, microfilme, fotografii.
3.  (CONT.) Act scris prin care se dă dispoziţie de a se executa o operaţie, se constată executarea unei operaţii sau se atestă identitatea unui lucru sau a unei persoane. Documentele servesc ca dovadă a înfăptuirii operaţiilor, pentru înregistrarea în evidenţă şi ca sursă de control şi de analiză. — D. justificativ, act prin care se confirmă faptul că o operaţie (cheltuială, înmagazinare de materiale, livrare de produse etc.) a fost executată. — D. primar, document care înregistrează pentru prima dată o operaţie economică (ex. proces-verbal
de recepţie, chitanţe etc.). Z). tipizat, act al cărui conţinut, format şi dimensiune sînt fixate prin dispoziţiile legale în vigoare. Tipizarea documentelor contribuie la îmbunătăţirea circuitului acestora în cadrul întreprinderilor, la ridicarea calităţii evidenţei, la asigurarea unităţii şi concordanţei indicatorilor etc.
  documentaţie tehnică de proiect şi de deviz (EC), totalitate a documentelor scrise şi desenate necesare pentru a-probarea şi executarea lucrărilor de investiţii de către unităţile socialiste (ex. tema de proiectare, proiectul de ansamblu cu devizul general, proiectul^ de execuţie cu devizele pe obiect, devizele pe categorii de lucrări etc.). Această documentaţie, împreună cu alte documente cerute de dispoziţiile legale, se depune de către beneficiarii de investiţii la bancă pentru verificarea şi efectuarea plăţilor.
  dodecaédru (gr. dodeka „doisprezece" şi hedra „bază, latură"; MAT.), poliedru cu 12 feţe; poate fi pentagonal sau
romboidal. Unele forme cris-talografice întîlnite în natură, care aparţin sistemului cubic, au forme de d.
   dodecafonism (gr. dodeka „doisprezece" şi phone „sunet"; MUZ.), tehnică formalistă de compoziţie care se întemeiază pe folosirea sistematică a unor serii de note cuprinzînd totalitatea celor 12 sunete cromatice, considerate ca avînd aceeaşi importanţă. Ignorarea atracţiilor naturale dintre sunete duce la destrămarea legăturilor tonale fireşti (a t o n a 1 i s m). Pe baza acestei serii (de aici şi denumirea de „serialism") stabilite prin calcul pentru fiecare compoziţie, se deduce întreaga structură a piesei muzicale. încăl-cînd legile obiective ale modului
şi tonalităţii, d. provoacă degenerarea artei muzicale (v. şi atonalitate). Tehnica d. poate fi folosită uneori, parţial, pentru exprimarea stărilor emoţionale depresive, de groază, a unor halucinaţii, pentru evocarea unor imagini fantastice, ca metodă subordonată unei concepţii generale realiste. D. a fost iniţiat de A. Schőnberg în jurul anului 1920.
   dodecagon (gr. dodeka „doisprezece" şi gonia „unghi"; MAT.), poligon închis, cu 12 laturi şi 12 unghiuri. D. regulat are laturile şi unghiurile egale între ele. Unind din cinci în cinci vîrfurile unui d, regulat, se obţine un d. regulat stelat.
   Dodecanez (gr. dodeka „doisprezece" şi nesos „insulă"), grup de insule greceşti în arhipelagul Sporadele de Sud din Marea Egee, situat în apropierea ţărmului sud-vestic al Asiei Mici. Suprafaţa:
2 682 km2. Cele mai mari insule din D. sînt Rodos* Karpathos şi Kos. Principalul oraş al D. este Rodos, în insula cu acelaşi nume. Insulele sînt stîncoase, cu climă mediteraneană. Cultura viţei de vie, a măslinilor şi creşterea vitelor.
   dodecar (gr. dodeka „doisprezece"), monedă turcească de aur care a circulat în ţările romíné în prima jumătate a sec. al XIX-lea.
   dodecasilâb (gr. dodeka „doisprezece" şi silabă), vers compus din douăsprezece silabe (ex. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă". Arghezi).
   dodecilbenzén (CHIM.), CA- Cţ2^25- Produs obţinut prin alchilarea benzenului cu dodecenă (hidrocarbură nesaturată cu 12 atomi de carbon) şi care se foloseşte la prepararea detergenţilor alchiîarilsulfonici.
   D oft an a, afluent pe stînga al Prahovei (44 km). Izvorăşte din Munţii Gîrbovei.
   Doftana, închisoare clădită, între 1894 şi 1897, în satul Te-lega (raionul Címpina, reg. Ploieşti), pentru a înlocui vechea ocnă din acelaşi sat, unde erau întemniţaţi de obicei răzvrătiţii împotriva stăpînirii (aici a fost închis şi Iancu Jianu). între zidurile D. au fost întemniţaţi mulţi dintre ţăranii răsculaţi în 1907, unii dintre
 DOFTANA
145
DOFTANA
ei stînd închişi 10—20 de ani. In anii avîntului revoluţionar (1917—1921) s-a accentuat caracterul D, de închisoare politică. Aici au fost întemniţaţi mulţi militanţi de frunte ai mişcării revoluţionare muncitoreşti din Romînia. După crearea Partidului Comunist din Romînia şi după punerea lui în afara legii, la D. au fost întemniţate numeroase cadre de frunte ale partidului. Datorită acestui fapt, D. a devenit un centru al luptei revoluţionare, unde s-au format şi s-au educat numeroase cadre valoroase pentru partid şi organizaţiile revoluţionare. Lupta eroică a deţinuţilor politici de la D. (denumită şi „Bastilia romînească*4) pentru apărarea demnităţii lor, împotriva regimului de exterminare fizică, pentru obţinerea unui regim politic, a dreptului de a primi cărţi, ziare, reviste, alimente, medicamente, de a organiza ateliere de lucru, de a întreţine legături cu rudele şi cunoscuţii a fost sprijinită permanent de oamenii muncii din ţară şi din străinătate. Pentru a înfrînge rezistenţa eroică a deţinuţilor politici, guvernul burghezo-moşieresc a instaurat la D,, în 1935, cea mai sălbatică teroare din cîte au cunoscut vreodată închisorile din Romînia. In 1936 guvernul burghezo-moşieresc a hotărît să concentreze la D. cea mai mare parte a comuniştilor şi antifasciştilor închişi. Dar o dată cú aceasta, şi mai ales cu mutarea la D., în mai 1937, a^ tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, lupta pentru obţinerea regimului politic a crescut în amploare. La D. s-a organizat un puternic colectiv de deţinuţi politici comunişti. Munca politică-edu-cativă a devenit mai complexă şi a fost legată mai strîns de problemele economice şi politice ale Romîniei. La D. se practica un complex şi eficient sistem de corespondenţă între deţinuţi şi organizaţiile de partid din afară, de introducere în închisoare a literaturii marxist-leniniste. Comuniştii au organizat, în unele perioade, apariţia conspirativă a unor ziare scrise de mînă şi multiplicate. Astfel, în anii 1924—1929 şi în 1932 a
apărut „Doftana**, în 1931—1932 „Bolşevicul încătuşatiar în 1934—1938 „Antifascistul încătuşat“. în 1938, în urma unei lupte îndelungate, deţinuţii politici au obţinut satisfacerea unor revendicări, printre care organizarea unor ateliere de lucru, ceea ce, în ciuda supravegherii stricte, a constituit un mijloc de comunicare între ei şi de desfăşurare a unei munci politice-educative, o posibilitate de îmbunătăţire a stării sănătăţii lor. Conferinţa celulei de partid din D. (februarie-martie
 1938), iniţiată şi condusă ae tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a elaborat directivele privind lupta pentru menţinerea şi lărgirea regimului politic în închisori, precum şi planul de studiu pentru ridicarea nivelului de pregătire politică şi ideologică a comuniştilor şi antifasciştilor închişi. La 22 octombrie 1940, un cutremur a produs crăpături în zidurile celulelor. în ciuda memoriului conducerii colectivului de deţinuţi politici, care aprecia că rămînerea mai departe la D* ar fi însemnat expunerea la un pericol de moarte, închisoarea nu a fost evacuată, pre-meditîndu-se astfel, sub paravanul asigurărilor date de către o comisie de „experţi**, omorîrea deţinuţilor. în noaptea de 9—10 noiembrie 1940, în urma unui nou cutremur, zidurile închisorii s-au prăbuşit şi numeroşi deţinuţi revoluţionari, printre care şi Ilie Pintilie, membru al Comitetului Central al P.C.R., au fost ucişi. După Eliberare, închisoarea a fost transformată în muzeu, refăcîndu-i-se, parţial, zidurile.
   „Doftana", gazetă manuscri-să apărută în 1924—1929 în închisoarea Doftana. în 1932 a apărut sub titlul „Doftana roşie**.
   doge, titlu purtat de conducătorii politici ai republicilor aristocratice Veneţia (între 697 şi 1797) şi Genova (între 1339 şi 1797). D. aveau aproape autoritatea unui suveran.
   dog ger (STRAT.), seria de mijloc a jurasicului (jurasicul mediu), caracterizată prin a-numite specii de amoniţi, be-lemniţi, lamelibranhiate etc. D.
 se subîmparte în etajele ba-thonian şi bajocian (la care unii geologi mai adaugă aalenianul). în R.P.R. se găseşte în munţii Rarăului, în regiunea Cheilor Bicazului, în Munţii Hăşmaşu-lui, Perşani, Bucegi, în bazinul Haţegului, în Banat, în munţii Pădurea Craiului etc.
   Dogger Bank fdQgv bşyc], banc întins de nisip în partea centrală a Mării Nordului, situat la mică adîncime (14,6— 36,5 m), cu o lungime de 259 km şi o lăţime medie de 33 km. Regiune importantă pentru pescuit.
   Doghel, Valentin Aleksan-drovici (1882—1955), zoolog sovietic. Autor al unor importante lucrări de zoologie, anatomie comparată a nevertebratelor şi parazitologie. Pentru lucrarea „Protistologia generală*4
 (1951)  i s-a acordat Premiul Lenin post-mortem (1957).
   dogmâtică, partea teologiei care se ocupă cu expunerea sistematică şi susţinerea dogmelor religioase.
   dogmatism 1. Mod degîn-dire rigid, care operează cu teze socotite imuabile, date o dată pentru totdeauna. D. constituie o trăsătură caracteristică a gîndirii religioase, care acceptă orbeşte, pe bază de credinţă, un sistem de teze nedovedite, socotindu-le adevăruri intangibile (dogme). în ştiinţele naturii, ca şi în ştiinţele sociale, d. se manifestă prin tendinţa de a considera drept criteriu al adevărului nu experienţa, practica în continuă dezvoltare, noile experimente, ci exclusiv anumite noţiuni, teze sau teorii, părerile unor autorităţi pretins infailibile. Baza teoretică a d. o constituie negarea sau ignorarea dezvoltării şi aprofundării continue, progresive a cunoaşterii, rămînerea în urmă a cunoaşterii faţă de realitatea în continuă transformare, ignorarea caracterului concret al adevărului, concepţia metafizică despre adevăr ca ceva definitiv, osificat. O teză justă se poate transforma în dogmă dacă este considerată ca ceva împietrit, nesupus dezvoltării, dacă este ruptă de condiţiile istorice concrete, privită ca valabilă pentru toate timpurile şi toate împrejurările. D. constituie o formă tipică a rupe-
DOGMĂ
 146
 DOINĂ
Termocentrala Doiceşti
 rii teoriei de practică. El frî-nează dezvoltarea gîndirii creatoare şi progresul practicii social-istorice. D. contravine esenţei însăşi a marxismului, învăţătură revoluţionară, veşnic vie, în continuă înnoire, care a apărut şi s-a afirmat în luptă cu concepţiile metafizice, dogmatice prin însăşi natura lor. Consfătuirile partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1957 şi 1960 au condamnat d. din mişcarea muncitorească contemporană. Ele au arătat că d. şi sectarismul răpesc partidelor revoluţionare capacitatea de a dezvolta marxism-leninismul pe baza analizei ştiinţifice şi de a-1 aplica în mod creator, potrivit condiţiilor concrete. P.M.R. cere membrilor săi să-şi însuşească şi să aplice creator teoria marxistă, „călăuză sigură în analizarea problemelor mereu mai complexe pe care le ridică realitatea contemporană în permanentă transformare" (Gh. Gheorghiu-Dej). — D. etic, concepţie metafizică care deduce normele morale dintr-un principiu imuabil, absolut, situat în afara istoriei (voinţa lui dumnezeu, „ideea absolută**, conştiinţa de sine ab" stractă, „natura umană** etc.), încercînd să creeze în felul acesta o morală „veşnică**, valabilă pentru toate epocile şi pentru toate clasele sociale. Marxismul respinge atît dogmatismul cît şi relativismul e-t i c, arătînd că normele moralei îşi au izvorul în existenţa socială istoriceşte determinată a oamenilor şi că ele se schimbă conform unor legi obiective. 2* (DR.) Curent răspîndit în ştiinţa juridică, burgheză şi preburgheză, caracterizat prin formalism extrem, prin negarea necesităţii de a studia esenţa, originea şi legile de dezvoltare a dreptului, determinarea sa de către condiţiile materiale de existenţă, precum şi relaţiile sale cu alte fenomene sociale. Acest curent reduce sarcina ştiinţei juridice la descrierea, clasificarea şi sistematizarea normelor juridice în vigoare, privite în sine şi nesusceptibile de critică. Rupînd normele juridice de fenomenele sociale care le determină, dogmatismul ascunde esenţa de clasă a
 dreptului, apărînd astfel ordinea de drept existentă în statele bazate pe exploatare.
   dogmă (gr. dogma „învăţătură**), teză, formulă considerată ca imuabilă, acceptată necritic şi aplicată fără a se ţine seama de condiţiile istorice concrete, de dezvoltarea cunoaşterii. D. reprezintă o piedică în calea progresului, a cunoaşterii. V. şi dogmatism. — D. religioasă, teză fundamentală a unei religii, în care toţi adepţii acesteia sînt obligaţi să creadă nestrămutat, în ciuda caracterului ei iraţional (ex. d. trinităţii, d. învierii morţilor etc.). Autoritatea d. r. este întemeiată de teologi pe pretinsa „revelaţie divină**.
   Dognecea, localitate de tip urban în reg. Banat, subordonată din punct de vedere administrativ oraşului Reşiţa. 3 410 loc. (1964). Exploatări de minereu de fier.
   Doha, capitala emiratului Katar, aşezată pe ţărmul Golfului Persic. 35 000 loc. (1962). Pescuit. Ateliere meşteşugăreşti.
   Doicescu, Octav V. (n. 1902), arhitect romín, profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu**. Printre lucrările sale mai importante se numără: Teatrul de operă şi balet al R.P.R., sediul C.C. al U.T.M. Centrala telefonică Banu Manta, restaurantul din pădurea Bă-neasa, ansamblul de locuinţe de pe strada Herăstrău din Bucureşti etc. D. cultivă în lu-
crările sale tradiţiile arhitecturii urbane romîneşti şi manifestă o deosebită grijă pentru plastica de detaliu. Laureat al Premiului de stat.
   Doiceşti, localitate de tip urban în raionul Tîrgovişte, regiunea Ploieşti. 5 340 loc. (1964).
—   Termocentrala Dtermocentrală construită în anii regimului de democraţie populară pe malul stîng al rîului Ialomiţa, care utilizează lignitul din centrul carbonifer Doiceşti-Şo-tînga-Mărgineanca. Primele capacităţi de producţie au intrat în funcţiune în 1952, iar în 1962 t. D. a ajuns la o putere instalată de 120 000 kW, avînd posibilitatea de a debita energia electrică în reţeaua sistemului electroenergetic naţional de 110 kV şi în reţeaua locală de 35 kV. Producţia termocentralei în 1962 a fost de 937 824 kWh, ceea ce reprezintă cca. 83% din întreaga producţie de energie electrică a Romîniei în 1938.
   doină, specie muzicală a creaţiei lirice orale, caracteristică folclorului romînesc. D. oglindeşte suferinţele, năzuinţele şi felul de viaţă al poporului romín de-a lungul secolelor. In d. omul din popor îşi destăinuie o mare varietate de sentimente: revolta împotriva asupririi, tristeţea pricinuită de o viaţă obidită, speranţa într-o existenţă mai bună, dragostea, dorul de cei dragi sau de locul natal etc. După conţi-
 DÓJA
147
 DOLICOCEFAL
nutul lor, doinele se pot grupa ín d. de bir şi de sărăcie, d. de haiducie, de păstorie, de cătănie, de dor şi jale, de dragoste. D. este una dintre formele cele mai vechi ale cîntecului liric romînesc. în muzică este cunoscută şi sub numele de „horă lungă**, „cîntec prelungat** etc. De obicei se compune din două părţi: una tristă, cu melodii ce se desfăşoară amplu, adesea bogat ornamentate şi a-propiate de recitativ, şi alta vioaie, cu caracter dansant. D. a fost amplu studiată de
B.  P. Hasdeu, B. Şt. Delavrancea, Béla Bartók, G. Breazul, Sabin Drăgoi ş.a. Printre culegătorii de d. se numără: V. Alecsandri, M. Eminescu,
G.  Dem. Teodorescu, Gr. Toci-lescu, Tiberiu Brediceanu ş.a.
   Doja, Gheorghe (?— 1514), conducătorul războiului ţărănesc din Ungaria şi Transilvania din 1514. Ridicat în rîndul micii nobilimi datorită meritelor cîştigate în luptele cu turcii, a fost numit în 1514 comandant al cruciadei antiotomane iniţiate de papa Leon al X-lea, care promisese iobagilor participanţi la cruciadă eliberarea din iobăgie. Cruciada n-a avut loc; nemulţumirile maselor ţărăneşti oprimate au dus la transformarea ei într-un mare război ţărănesc, îndreptat împotriva asupritorilor. D. a formulat o platformă ideologică clară, care exprima năzuinţele maselor de ţărani iobagi, justificarea răscoalei îmbrăcînd o formă teoretică umanistă. Discursul lui D*, ţinut în faţa ţărănimii răsculate, cuprindea teza egalităţii originare a oamenilor. „El proclama republica, desfiinţarea nobilimii şi suveranitatea poporului**, cum arăta F. Engels în „Războiul ţărănesc german**, re-levînd caracterul înaintat, revoluţionar al platformei formulate de Gheorghe Doja. Sub conducerea lui D., armatele răsculaţilor, formate mai ales din iobagi romîni şi unguri, au înfrînt armata nobililor, condusă de Ştefan Báthory, corniţele Timişoarei, şi de episcopul Nicolaie Csáki, la Nădlac, pe Mureş, dar au fost înfrînte lîngă Timişoara de către voievodul
 Transilvaniei, Ioan Zápolya. Rănit şi făcut prizonier împreună cu fratele său Grigore şi cu alţi şefi ai răscoalei, D* a fost ucis în chinuri, iar resturile
Gh. Doja
 trupului său ţintuite pe porţile cetăţilor Buda, Pesta, Alba-Iulia şi Oradea.
    Dokuceaev, Vasili Vasilie-vici (1846—1903), naturalist şi pedolog rus; a elaborat prima clasificare naturală a solurilor după tipuri genetice. în concepţia lui D., solul este un corp natural, care se formează prin conlucrarea factorilor mediului geografic (climă, vegetaţie şi microorganisme, rocă, relief, strat acvifer freatic, vîrsta teritoriului).
    doi (lat. doîus „înşelăciune**; DR.), mijloace viclene folosite de o persoană pentru a determina o altă persoană să încheie un act juridic la care altfel aceasta n-ar fi consimţit de loc (d. principal) sau ar fi consimţit în alte condiţii (d. incident). Viciind hotărîtor consimţămîn-tul persoanei asupra căreia se exercită, d. principal este o cauză de anulare a actului juridic, pe cînd d. incident, de-terminînd persoana numai să se oblige în condiţii mai defavorabile decît cele pe care le-ar fi acceptat în lipsa acestui d., o îndreptăţeşte doar la despăgubiri, validitatea actului ră-mînînd neatinsă.
    dolár 1, Unitatea monetară a Statelor Unite ale Ame-ricii, definită cu un conţinut de 0,888671 g de aur fin; se împarte în 100 de cenţi. Are simbolul $. Denumirea provine de la cuvîn-tul german „thaler**, atribuit monedelor europene de argint
 care circulau înainte de războiul pentru independenţă pe teritoriul de azi al Statelor Unite; ea a fost adoptată de Congresul S.U.A. în 1785. Dolarul S.U.A. este folosit pentru decontările unei mari grupe de ţări care fac parte din zona dolarului. 2. Unitatea monetară într-o serie de ţări, cum sînt Canada, Etiopia, Liberia etc.
   dólce (cuvînt italian însemnînd „dulce**; MUZ.), termen care indică o execuţie delicată a unei piese instrumentale sau vocale.
   Dolcino (?—1307), călugăr, conducător al primei mari răscoale ţărăneşti antifeudale din
 nordul Italiei (1304—1307) şi din apusul Europei în sec. al XIV-lea. A propovăduit egalitatea socială şi instituirea unei comunităţi ţărăneşti libere. După o serie de victorii asupra trupelor feudalilor, în urma cruciadei organizate de papa Clement al V-lea împotriva sa, a fost prins, torturat şi ars pe rug.
   dolcissimo (cuvînt italian însemnînd „foarte dulce**; MUZ.), termen care indică o execuţie cu multă duioşie a unei piese instrumentale sau vocale.
   dolerit, rocă eruptivă de natură bazaltică, larg cristalizată şi caracterizată prin structura ofitică. Formează corpuri intruzive în formă de pînze şi filoane. în R.P.R. se găseşte în munţii Drocea (Munţii Apuseni).
   Dolet [ dole7, Etienne(1509—
 1546), umanist şi tipograf francez. Este autorul lucrării „Comentarii asupra limbii latine** (1536), în care se ridică împotriva scolasticii şi reacţiunii catolice şi apără libertatea de gîndire. Acuzat de erezie, a fost ars pe rug la Paris în urma unei sentinţe a Sorbo-nei, pe atunci Facultatea de teologie din Paris.
   „Dolgozó Nő“ („Femeia muncitoare**), revistă ilustrată din R.P.R., în limba maghiară. Apare lunar la Cluj din martie 1948. Publicaţie a Consiliului naţional al femeilor din R.P.R.
   dolicocefál (gr. dolichos „lung, alungit** şi kephale „cap“; ANTROP.), denumire dată craniului caracterizat prin alungi re anteroposterioară (lăţimea ma*»
DOLIE
148
DOM
ximă nu        depăşeşte    */4 din
lungimea maximă; indice an-tropometric cefalic cuprins între 75 şi 81).
   dólie      (CONSTR.),   linie de
intersecţie a două versante de acoperiş care formează un unghi spre interior.
   dolină (GEOGR.), formă de relief de natură carstică, _ cu aspect depresionar, de obicei în formă de farfurie sau de pîlnie. Se formează prin dizolvarea rocilor la suprafaţă sau prin prăbuşirea porţiunilor de teren de        deasupra  golurilor
formate prin dizolvarea subterană. în dezvoltarea lor, d. se pot uni, formînd uvalasuri şi polje. în R.P.R. există d» în Podişul Mehedinţi, în Banat, în Munţii Apuseni etc.
   Dőli vo «-Dobrovols ki, Mi hail Osipovici (1862—1919), elec-trotehnician de origine rusă. A lucrat în Germania la Compania „Edison**. A construit mai multe tipuri originale de aparate electrice şi a elaborat mai multe scheme electrice de pornire a motoarelor de curent continuu şi a motoarelor asincrone trifazate. în 1888 a propus utilizarea sistemului trifazat de curenţi alternativi şi a construit primul motor asincron trifazat. A inventat motorul asincron cu rotorul în colivie de veveriţă (1890) şi motorul asincron cu rotorul turnat şi acoperit cu un strat de cupru. în 1891 a construit prima linie trifazată de transmisiune a energiei electromagnetice.
   Dollfuss, Engelbert(1892— 1934), om politic austriac, unul dintre liderii Partidului social-creştin, cancelar al Austriei (1932—1934). A promovat o politică externă de apropiere de Italia fascistă. în 1934 a reprimat răscoala muncitorilor austrieci şi a proclamat o constituţie fascistă. A fost asasinat în timpul încercării de puci organizată de naţional-socialiştii austrieci, agenţi ai Germaniei hitleriste.
   Dollin ger [dólingher], Gyula (1849—1937), chirurg maghiar, creatorul şcolii moderne maghiare de chirurgie şi ortopedie. Este autorul a numeroase procedee operatorii, a unor proteze ortopedice etc.
   Dolmatovski,Evgheni Aro-novici (n. 1915), poet sovietic rus, autor al mai multor volume de versuri cu caracter în special patriotic („Cîntec despre Nipru4*, 1942; „Credinţa în victorie*4, 1944; „Cuvînt despre ziua de mîine44, 1949, trad. rom., ş.a.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   dolmen (în bretonă taol, toi „masă44 şi men „piatră**; AR-HIT.), monument preistoric, megalitic, căruia i se atribuie un
distins mai ales în operele lui Mozart şi Rossini şi ca interpretă de lieduri.
   dom (lat. domus „casă, încăpere**) 1. (ARH1T.) a) Cupolă monumentală, înălţată de regulă pe un tambur, care domină silueta unei biserici sau a unui edificiu (ex. Domul din Florenţa, Domul Invalizilor din Paris), b) Biserică principală, de obicei catedrala unui oraş.
2. (GEOL.) Anticlinal cu contur circular sau uşor elipsoidal, cu
Dolmen
caracter funerar, alcătuit din-tr-o lespede de piatră orizontală aşezată pe alte două pietre verticale. Este răspîndit în Europa» nordul Africii, Japonia, India.
   dolomit 1* (MINER.) Carbonat natural dublu de magneziu şi calciu, cristalizat mai ales sub formă de romboedri. Este transparent, alb sau cenuşiu, uneori incolor. 2. (PETROGR.) Rocă grăunţoasă formată din acest mineral. D. este întrebuinţat în industria materialelor refractare, în industria chimică, în metalurgie, ca piatră de construcţie etc. în R.P.R., d* este răspîndit în formaţiunile cristaline din Munţii Apuseni şi Poiana Ruscă, în formaţiunile triasice din Carpaţii Orientali şi din Munţii Apuseni, unde este şi exploatat. Descoperit de D. Dolomieu în 1791.
   dolomitizâre (PETROGR.), fenomen natural de îmbogăţire în magneziu a rocilor calcaroase, avînd drept rezultat formarea rocilor dolomitice. D« poate avea loc în mediul marin (d. recifelor) sau sub influenţa soluţiilor din adîncime bogate în magneziu.
   Doluhanova, Zara (n. 1918), mezzosoprană sovietică, artistă a poporului a R.S.F.S.R. Abordează o mare varietate de stiluri, de la muzica preclasică la cea modernă. S-a
bolta în general foarte largă în care se acumulează de obicei însemnate zăcăminte de gaze naturale. în R.P.R. se cunosc numeroase d. gazifere, în special în zona centrală a bazinului Transilvaniei, care în majoritatea cazurilor au în partea lor centrală un sîmbure de sare (ex. d. Sărmăşel, Şincai, Bogata, Saroş din reg. Mureş-Autonomă Maghiară, Copşa Mică, Noul Săsesc, Bazna, Nadeş, Ilimbav din reg. Braşov etc. şi care formează sursa principală a extracţiei de gaze
                                                       Domul Invalizilor din Paris
                                                               (1680-1691)
DOMAGK
 149
DOMESTICIRE
naturale din ţară, fiind legate prin conducte magistrale de multe regiuni industriale).
   Domagk [dómac], Gerhard (n. 1895), medic şi biochimist german. S-a făcut cunoscut prin cercetările sale asupra sul-famidelor. Lui i se datoreşte folosirea pentru prima oară a sulfamidelor în terapia bolilor infecţioase. Laureat al Premiului Nobel (1939).
   Doman, localitate de tip urban în reg. Banat, subordonată din punct de vedere administrativ oraşului Reşiţa. 1 490 loc. (1964). Important centru de extracţie a huilei.
   Domanovic [domânovici], Radoje (1873— 1908), scriitor realist sîrb. A debutat cu povestiri inspirate din viaţa satului, apoi s-a consacrat cu deosebire satirei politice şi sociale. Cele mai reuşite dintre povestirile sale satirice, în care biciuieşte, folosind de obicei mijloacele alegoriei şi fantasticului, regimul poliţienesc-birocrat al dinastiei Obrenovié, instituţiile şi moravurile burgheze, sînt: „Dangaua44 (1899), „Conducătorul44 (1901), „Marko Kraljevié a doua oară printre sîrbi44 (1901), „Stradia44 (1902) ş.a., dintre care unele sînt traduse şi în romîneşte.
   Domanovszky, Endre (n. 1907), pictor maghiar. După eliberarea Ungariei, tema principală a creaţiei sale o constituie viaţa oamenilor muncii din patria sa. D. s-a remarcat prin realizările sale în domeniul picturii monumentale (fresca „Siderurgiştii“, 1955, de la uzinele siderurgice din localitatea Dunaújváros) şi al picturii de şevalet („Şcoală serală de pictură44, 1950; „Brodeze de drapel44, 1954). Laureat al Premiului Kossuth.
   Dombrowski f dőbrójschi/, Jaroslaw (1836—1871), democrat revoluţionar polonez, erou al Comunei din Paris (1871). Intre 1859 şi 1861 a trăit la Petersburg, unde a urmat cursurile Academiei de stat-major şi a venit în contact cu ideile democraţilor revoluţionari ruşi. Sub conducerea sa a fost pregătită răscoala poporului polonez din 1863—1864. Arestat în 1862, D. a evadat din închisoare (1864) şi s-a
stabilit la Paris, devenind conducătorul emigraţiei revoluţionare poloneze. In perioada apărării Comunei din Paris, Dombrowski a fost comandantul
J. Dombrowski
suprem al forţelor armate ale comunarzilor. A murit pe baricade la 23 mai 1871.
   Domenichino (pe numele a-devărat Domenico Zampieri) (1581
—   1641), pictor italian, reprezentant al academismului Şcolii din Bologna, elev al lui Lo-dovico Carracci. Opera sa se caracterizează prin echilibru şi măsură, prin claritatea şi precizia compoziţiei şi a desenului, prin coloritul luminos („Ultima împărtăşanie a Sf. Ieronim4*, 1614, de la Vatican; „Madona cu mătăniile44; „Martiriul Sf. Agnes4*). Reprezentat în Muzeul de Artă al R.P.R. prin tabloul „Iisus copil ţi-nînd crucea în braţe44.
   domeniu1 (lat. dominium „stăpînire44; în evul mediu, în Europa apuseană), proprietate funciară feudală pe care feudalul îşi avea gospodăria. D* era considerat şi teritoriul asupra căruia se extindea autoritatea politică a regelui (d. regal), a ducelui, a principelui etc.
   domeniu2 1. (MAT.) Mulţime de puncte situate pe o dreaptă, pe o suprafaţă sau în spaţiu, care au două proprietăţi : pentru fiecare punct
din d. există o vecinătate a punctului cuprinsă în d. (aceasta înseamnă că d. este o mulţime deschisa); oricare pereche de puncte din domeniu se pot uni printr-o linie poligonală cuprinsă în domeniu (a-ceastă proprietate se numeşte conexiune). Un domeniu poa-
te fi dat printr-una sau mai multe inegalităţi (ex. x2j\r y2 < R2 defineşie cercul fără punctele de graniţă). — Domeniu convex, figură geometrică care, împreună cu două puncte ale sale, conţine întreg segmentul ce uneşte cele două puncte.
2.  (FIZ.) Domeniu de măsurare, domeniu de valori ale unei mărimi fizice pentru care poate fi folosit un aparat de măsurare dat (ex. d. de m. al unui termometru gradat între 0"C şi 100°C este de la 0°C Ja 100°C).
   domesticirea animalelor, proces îndelungat de adaptare, desfăşurat sub controlul şi prin munca omului, a animalelor sălbatice pînă la transformarea caracteristicilor lor biologice corespunzător intereselor economice ale oamenilor. In general se poate spune că d. a. a apărut din vînătoare, pe baza capturării animalelor vii. D. a, a parcurs trei etape principale: captivitatea (cînd animalele sălbatice sînt ţinute închise, nu se înmulţesc şi, odată puse în libertate, îşi reiau viaţa sălbatică), îmblînzirea (perioada în care animalele sînt menţinute libere în cadrul gospodăriei, putîndu-se înmiilţi în anumite condiţii) şi domesticirea pro-priu-zisă, cînd animalele trăiesc libere pe lîngă casa omului, se înmulţesc sub supravegherea lui şi dau anumite produse sau aduc diferite servicii, nemaiputîndu-şi relua viaţa sălbatică. In ansamblu, procesul domesticirii animalelor a durat, probabil, cîteva mii de ani, iar omul a participat activ la desfăşurarea acestui proces timp de sute de generaţii. Domesticirea primelor animale şi apariţia creşterii animalelor au avut loc în perioada comunei primitive. Resturile osteologice arată că înainte de toate oamenii au domesticit strămoşii cîinelui: lupul şi şacalul, apoi, probabil, porcii sălbatici, mai tîrziu strămoşii sălbatici ai bovinelor, iar şi mai tîrziu caii. Cu aproximativ 2 000—2 500 de ani î.e.n. au fost domesticite găinile. Principalele regiuni unde au avut loc începuturile d.a. sînt sud-vestul Asiei şi bazinul Mării Mediterane. Relativ săracă în animale domestice pare
 DOMICILIU
150
DOMN
a fi fost America. Australia n-a dat nici o specie domestică. D. a* a oferit omului o sursă nouă, mai constantă, de aprovizionare cu carne şi i-a furnizat un aliment nou: laptele, cu derivatele lui, ceea ce a permis dezvoltarea lui fizică şi intelectuală. In procesul domesticirii, sub influenţa modificării condiţiilor de mediu (în special a condiţiilor de hrănire şi întreţinere) şi a selecţiei artificiale, animalele au suferit puternice schimbări în ceea ce priveşte particularităţile anatomofiziologice, ceea ce a dus la formarea şi la dezvoltarea însuşirilor productive ale acestora (pentru carne, lapte, ouă etc.) şi la crearea de numeroase rase.Fiind un proces continuu, domesticirea unor specii de animale sălbatice se face şi în zilele noastre (ex. animalele de blană, antilopa, struţul etc.).
                                                                             domiciliu (DR.), locul unde
 o  persoană îşi are locuinţa stabilă sau, în cazul cînd are mai multe asemenea locuinţe, unde îşi are locuinţa principală. — D. conjugal, domiciliul comun al soţilor. Spre deosebire de dreptul burghez, unde, bărbatul fiind titularul puterii maritale, d. lui este şi d. soţiei, în dreptul R.P.R., în temeiul principiului egalităţii sexelor, soţii îşi aleg împreună d. comun.
                                                                           dominântă (lat. domináns, -nf*s, de la dominări „a domina**)
 1. (FI ZI OL., PSIH.) Focar de excitaţie puternică, precumpă" nitor la un moment dat în activitatea nervoasă superioară. D. atrage spre sine celelalte procese de excitaţie, inhibă alte procese nervoase, se menţine în mod persistent pînă cînd se realizează reacţia corespunzătoare sau pînă cînd apare o d. şi mai puternică. Principiile d* pot explica mecanismul fiziologic al unor fenomene psihice, ca atenţia sau procesele emotive. Noţiunea de dominantă a fost introdusă de fiziologul sovietic A.A. Uhtomski. 2. (MUZ.)
 a) Treapta a cincea a modurilor major şi minor, una dintre treptele principale, situată la o cvin-tă superioară faţă de tonică.
 b) (In armonie) Denumire a acordului construit pe treapta a cincea a modurilor major
 sau minor armonic, determinată de atracţia deosebită faţă de acordul construit pe treapta întîi, pe care îl „domină**.
   dominion, denumire dată, începînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unora dintre ţările care făceau parte din Imperiul britanic (ex. Canada, Australia, Noua Zeelandă ş.a.) şi care aveau un anumit grad de autoguvernare (parlament şi guvern propriu), Marea Britanie fiind reprezentată în aceste ţări printr-un guvernator general. Prin statutul de la Westminster din 1931, d» au fost declarate formal suverane şi egale în drepturi cu metropola, deşi ele au continuat să depindă economic şi politic de aceasta. Pentru coordonarea problemelor de politică externă, militare şi economice, Anglia trebuie să se consulte cu dominioanele în mod curent şi în cadrul conferinţelor Commonwealth-ului. D. au dobîndit şi dreptul de a întreţine relaţii externe de sine stătătoare, devenind şi membre în O.N.U. Din 1947 aceste ţări au început să fie denumite oficial Commonwealth Countries (state ale Commonwealth-ului). V. şi „C o m u-nitatea Britanică de N a ţ i u n i‘*.
   dominium eminens (IST.), termen latin denumind dreptul suprem de stăpînire asupra pămîntului ţării, exercitat de domn (rege, împărat, duce). D. e. era o stăpînire feudală suprapusă tuturor celorlalte stăpîniri particulare. în virtutea acestui drept, domnul (regele, împăratul) acorda danii de pămînt, confirma dreptul de proprietate etc.
   dominium utile (IST.), termen latin denumind dreptul de proprietate al boierului asupra pămîntului aflat în posesiunea ţăranilor dependenţi din evul mediu. Potrivit acestui drept, boierului îi revenea o parte din roadele pămîntului.
   domino1, haină largă cu glugă, neagră sau de altă culoare, purtată la baluri mascate.
   domino2, joc compus din 28 de piese paralelipipedice de lemn, de os sau din alte materiale, fiecare pieşă avînd gravat pe una dintre feţele mari o combinaţie a cifrelor de la 0
la 6, luate cîte două. Practicat încă din secolul al XVI II-lea în Italia, s-a răspîndit ulterior în multe alte ţări.
    Domiţian (Titus Flavius Do-mitianus), împărat roman (81 — 96). A domnit în condiţiile întăririi opoziţiei senatoriale. în
Domiţian
timpul său, armatele romane au suferit o serie de înfrîngeri din partea dacilor, conduşi de Decebal; astfel, deşi învingători la Tapae (88), romanii au fost siliţi să încheie o pace avantajoasă pentru daci. A fost ucis de liberţii săi în urma unui complot pus la cale de senat. După moarte, senatul l-a declarat duşman al poporului roman, iar statuile lui au fost distruse.
   domn (IST.), monarh feudal în Ţara Romînească şi în Moldova începînd din sec. al XIV-lea. Ca şef al statului feudal, el exercita suzeranitatea asupra întregii ţări în virtutea dreptului de dominium e-m i n e n s. Ca stăpîn suprem, d. avea dreptul să ia dijmă de la toate moşiile, cu excepţia acelora care se bucurau de i-munitate. D. avea următoarele atribuţii: judecarea pricinilor pe baza obiceiului pămîntului, conducerea armatei, luarea de măsuri juridice, administrative şi fiscale etc. Era ajutat şi controlat de un sfat alcătuit din boieri, puterea lui fiind deci limitată de clasa feudalilor (boierimea) care îl alegea. Pînă Ia sfîrşitul sec. al
XVI-lea, domnii erau aleşi după sistemul electiv ereditar; mai tîrziu se alegeau ori erau numiţi de Poarta otomană, din rîndurile boierilor sau (în sec. al XVI II-lea) dintre fanarioţi.
DOMNI
151
DOMNI
        DOMNII DIN ŢARA ROMÎNEASCĂ ŞI DIN MOLDOVA PÎNĂ ÎN 1859
                            (Cifrele indică anii de domnie)
                                                     ŢARA ROMÎNEASCA
  Litovoi, înainte de 1247—c. 1273, voievod al unei formaţiuni statale din Oltenia.
  Seneslav, voievod al unei formaţiuni statale de pe Argeş în 1247 (probabil şi înainte şi după 1247).
  Bărbat, c. 1273—c. 1290, voievod al unei formaţiuni statale din Oltenia.
  Tihomir (Tugomir), c. 1290—c. 1310.
  Basarab (Ivanco, Ioan) (fiul lui Tihomir), c. 1310 (prima menţiune sigură în 1319)—înainte de 1324, voievod local; în 1324—1352 mare voievod şi domn.
  Nicolaie-Alexandru (fiul lui Basarab), 1352—16 noiembrie 1364.
  Vladislav I (Vlaicu) (fiul lui Nicolaie-Alexandru), 16 noiembrie 1364—c. 1377, asociat la domnie, în 1372, cu fratele său Radu I.
                                       Radu I (fiul Iui Nicolaie-Alexandru), c. 1377—1383.
  Dan I (fiul lui Radu I), c. 1383—septembrie 1386. De pe la 1383 a asociat la domnie pe fratele său, Mircea cel Bătrîn.
  Mircea cel Bătrîn, septembrie 1386 —ianuarie 1418; din 1408 a asociat la domnie pe fiul său, Mihail. Domnia i-a fost întreruptă de Vlad I.
  Vlad I (fiul lui Dan      I), noiembrie 1394—ianuarie  1397.
  Mihail I (fiul lui Mircea cel Bătrîn), ianuarie 1418—august 1420.
  Radu al II-lea Prasnagrlava (Chelul) (fiul lui Mircea cel Bătrîn), august 1420—1422, 1423 (vara), 1424 (înainte de 80 noiembrie), mai 1426, ianuarie — primăvara 1427.
                                   Dan al II-lea (fiul lui Dan I), 1422—februarie-martie 1431.
  Alexandru I (A?dea) (fiul lui Mircea cel Bătrîn), februarie-martie 1431 — decembrie 1436.
                                   Vlad Dracul (fiul lui Mircea cel Bătrîn), decembrie 1436—
  1442 (toamna), 1443 (primăvara) —decembrie 1446.
  Mircea (fiul Iui Vlad     Dracul), 1442 (toamna).
  Basarab al II-lea         (fiul lui Dan al II-lea), decembrie
  1442— 1443 (primăvara).
  Vladislav al II-lea (fiul lui Dan al II-lea), decembrie 1446— î 456 (între 15 aprilie şi 3 iulie).
  Vlad Ţepes (fiul lui Vlad Dracul), 1456 (între aprilie şi iunie) —noiembrie 1462.
  Radu cel Frumos (fiul lui Vlad Dracul), noiembrie 1462— ianuarie 1475. Domnia i-a fost întreruptă de Basarab cel Bătrîn.
  Basarab cel Bătrîn (Laiotă) (fiul lui Dan al II-lea), noiembrie-decembrie 1473; primăvara—octombrie 1474; ianuarie 1475—noiembrie 1476.
  Vlad Ţepes, noiembrie-decembrie         1476.
  Basarab cel Bătrîn (Laiotă), decembrie 1476—noiembrie 1477.
  Basarab cel Tînăr (Ţepeluş) (fiul lui Basarab al II-lea). noiembrie 1477—septembrie 1481.
                                      Mircea (fiul lui Vlad Dracul) (domnie incertă), 1481.
  Vlad Călugărul (fiul lui Vlad Dracul), septembrie-noiem-brie 1481.
  Basarab cel Tînăr (Ţepeluş), noiembrie 1481 — 1482 (martie-eprilie).
                                       Vlad Călugărul, aprilie 1482—septembrie 1495.
  Radu cel Mare (fiul lui Vlad Călugărul), septembrie 1495— aprilie 1508.
  Mihnea cel Rău (fiul lui Vlad Ţepeş), aprilie 1508—octombrie 1509.
  Mircea (fiul lui Mihnea cel Rău), octombrie 1509—februarie 1510.
  Vlad cel Tînăr (Vlăduţ) (fiul lui Vlad Călugărul), februarie 8510—ianuarie 1512.
  Neagoie Basarab (fiul lui Pîrvu Craiovescu), ianuarie 1512—septembrie 1521.
                                   Teodosie (fiul lui Neagoie Basarab), septembrie-decembrie
  1521.
  Vlad (Dragomir Călugărul) (filiaţie necunoscută), octom-f>rie~noiembrie 1521.
  Radu de la Afumaţi (fiul lui Radu cel Mare), ianuarie-aprilie; iunie-august; octombrie 1522—aprilie 1523.
                            MOLDOVA
  Dragoş, c. 1351-1353.
  Sas (fiul Iui Dragoş), c. 1354—c. 1358.
  Bale (fiul lui Sas), 1359,
  Bogdan I, c. 1359-1365.
  Laţcu (fiul lui Bogdan), c. 1365—c. 1374.
  Petru I (fiul Muşatei (Margareta), soţia lui Latcu), c. 1374-1392.
  Roman I (fiul Muşatei), 1392 —martie 1394.
  Ştefan I (filiaţie incertă), c. 1394—1399.
  Iu ga Ologul (filiaţie incertă), august 1399—februarie 1400.
  Alexandru cel Bun (fiul lui Roman), februarie 1400— ianuarie 1432,
  Iliaş (fiul lui Alexandru cel Bun), ianuarie 1432 —noiembrie 1433.
  Ştefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun), noiembrie 1433 —august 1435.
  Iliaş şi Ştefan al II-lea (asociaţi la domnie), august î 435 — decembrie 1442.
  Ştefan al II-lea, decembrie 1442—aprilie 1444.
  Ştefan al II-lea şi Petru al II-lea (asociaţi la domnie), aprilie 1444—1445 (după 5 aprilie — înainte de 15 iulie).
  Ştefan al II-lea, 1445 (între 5 aprilie şi 15 iulie) —iulie 1447.
  Petru al II-lea şi Roman al II-lea (asociaţi la domnie), iulie —septembrie 1447.
  Roman al II-lea (fiul lui Iliaş), septembrie 1447—februarie 1448.
  Petru al II-lea, februarie 1448—martie 1449.
  Ciubăr (Csupor), iarna 1448—1449 (domnie incertă).
  Alexăndrel (fiul lui Iliaş), februarie-octombrie 1449.
  Bogdan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun), octombrie 1449—octombrie 1451.
  Petru Aron (fiul lui Alexandru cel Bun), octombrie 1451 — februarie 1452.
  Alexăndrel, februarie 1452—1454 (între 1 ianuarie şi 21 august).
  Petru Aron, 1454 (înainte de august 25)— februarie 1455,
  Alexăndrel, februarie-mai 1455.
  Petru Aron, mai 1455—aprilie 1457.
  Ştefan cel Mare (fiul lui Bogdan al II-lea), 14 aprilie 1457-2 iulie 1504.
  Bogdan al III-lea (cel ,,Crb“) (fiul lui Ştefan cel Mare), 2 iulie 1504—aprilie 1517.
  Ştefăniţă (fiul Iui Bogdan al III-lea), aprilie 1517—ianuarie 1527.
  Petru Rareş (fiul lui Ştefan cel Mare), ianuarie 1527— septembrie 1538.
  Ştefan Lăcustă (fiul Iui Ştefan cel Mare), septembrie 1538—decembrie 1540.
  Alexandru Cornea (fiul lui Bogdan al II 1-lea, cel „Orb**), decembrie 1540—februarie 1541.
  Petru Rareş, februarie 1541—septembrie 1546.
  Iliaş (fiul lui Petru Rareş), septembrie 1546 —iunie 1551.
  Ştefan (fiul lui Petru Rareş), iunie 1551—septembrie 1552*
  Ioan Joldea, septembrie 1552.
  Alexandru Lăpuşneanu (fiul lui Bogdan al .1 II-lea), septembrie 1552 —noiembrie 1561.
  Despot»Vodă (Ioan Iacob Eraclid), noiembrie 1561—noiembrie 1563.
  Ştefan Tomşa, august 1563—martie 1564.
  Alexandru Lăpuşneanu, martie 1564—martie 1568.
  Bogdan (fiul lui Alexandru Lăpuşneanu), martie 1568— februarie 1572.
  Ioan Vodă („cel Cumplit") (fiul lui Ştefăniţă), februarie 1572—iunie 1574.
  Petru Şchiopul (fratele lui Alexandru al I I-lea, domnul Ţării Romîneşti), iunie 1574—noiembrie 1577.
  Ioan Potcoavă (pretins frate al lui Ioan Vodă), noiembrie-decembrie 1577.
DOMNI
 152
DOMNI
                                                      ŢARA ROMÎNEASCA
  Vladislav al III-lea (nepotul lui Vladislav al II-lea), apri-lie-noiembrie 1523.
  Radu Bădica (fiul lui Radu cel Mare), noiembrie 1523— ianuarie 1524.
  Radu de la Afumaţi, ianuarie-iunie 1524.
  Vladislav al III-lea, iunie-septembrie 1524.
  Radu de la Afumaţi, septembrie 1524—aprilie 1525. Vladislav al III-lea, aprilie-august 1525.
  Radu de la Afumaţi, august 1525—ianuarie 1529.
  Moise (fiul Iui Vladislav al III-lea), ianuarie 1529—iunie 1530.
  Vlad înecatul (fiul lui Vlad cel Tînăr), iunie 1530—septembrie 1532.
  Vlad Vintilă (de la Slatina) (fiul lui Radu cel Mare), septembrie 1532—iunie 1535. Domnia i-a fost întreruptă de Radu Paisie (septembrie-noiembrie 1534).
  Radu Paisie (Petru de la Argeş) (fiul lui Radu cel Mare), septembrie-noiembrie 1534; iunie 1535—martie 1545 (înainte de 17).
  Mircea Ciobanul (fiul lui Radu cel Mare), martie 1545— noiembrie 1552.
  Radu Ilie (Haidăul), noiembrie 1552— mai 1553.
  Mircea Ciobanul, mai 1553—februarie 1554.
  Pătraşcu cel Bun (fiul lui Radu Paisie), martie 1554— decembrie 1557.
                                       Mircea Ciobanul, ianuarie 1558—septembrie 1559.
  Petru cel Tînăr (fiul lui Mircea Ciobanul), septembrie 1559-iunie 1568.
  Alexandru al II-lea (nepot de fiu al lui Mihnea cel Rău), iunie 1568—aprilie 1574.
  Vintilă (fiul lui Pătraşcu cel Bun), mai 1574 (a domnit patru zile).
                                         Alexandru al II-lea, mai 1574—septembrie 1577.
  Mihnea Turcitul (fiul lui Alexandru al II-lea), septembrie 1577-iulie 1583.
  Petru Cercel (fiul lui Pătraşcu cel Bun), iulie 1583—aprilie 1585.
  Mihnea Turcitul, aprilie 1585— mai 1591.
  Ştefan Surdul (fiul lui Ioan Vodă „cel Cumplit**), mai 1591-august 1592.
  Alexandru cel Rău (nepotul lui Alexandru Lăpuşneanu), septembrie 1592 —septembrie 1593.
  Mihai Viteazul, domn al Ţării Romîneşti (septembrie 1593 —august 1601), al Transilvaniei (noiembrie 1599—septembrie 1600) şi al Moldovei (mai—septembrie 1600).
  Nicolaie Pătraşcu, noiembrie 1599—septembrie 1600, sub suzeranitatea tatălui său, Mihai Viteazul.
  Simion Movilă, noiembrie 1600—iulie 1601.
  Radu Mihnea (fiul lui Mihnea Turcitul), septembrie 1601 — martie 1602.
  Simion Movilă, noiembrie 1601— iulie 1602.
  Radu Şerban, august 1602—decembrie 1610.
  Ocupaţia principelui Transilvaniei Gábriel Báthory, decembrie 1610—martie 1611.
  Radu       Mihnea, martie-mai 1611.
  Radu       Şerban, iunie-septembrie 1611.
  Radu       Mihnea, septembrie 1611™ august 1616.
  Ga vrii Movilă     (fiul lui Simion Movilă),  august 1616.
  Alexandru Iliaş, septembrie 1616— mai 1618.
  Gavril Movilă, iunie 1618—iulie 1620.
  Radu Mihnea, august 1620—august 1623.
  Alexandru Coconul (fiul lui Radu Mihnea), august 1623— noiembrie 1627.
                                       Alexandru Iliaş, noiembrie 1627—octombrie 1629.
  Leon (se dădea drept fiu al lui Ştefan Tomşa, domnul Moldovei), octombrie 1629— iulie 1632.
  Radu Iliaş (fiul lui Alexandru Iliaş), iulie 1632—septembrie 1632.
  Matei Basarab (descendent din boierii Craioveşti), septembrie 1632—aprilie 1654.
  Constantin Şerban (fiul lui Radu Şerban), aprilie 1654— ianuarie 1658.
                             MOLDOVA
  Petru Şchiopul, ianuarie 1578—noiembrie 1579.
  Iancu Sasul (fiul lui Petru Rareş), noiembrie 1579—septembrie 1582.
  Petru Şchiopul, septembrie 1582—august 1591. A asociat la domnie pe fiul său nevîrstnic Ştefan (1589—1591).
  Aron Tiranul („cel Cumplit”) (fiul lui Alexandru Lăpuşneanu), septembrie 1591 —iunie 1592.
  Alexandru cel Rău (nepotul lui Alexandru Lăpuşmanu). iunie—iulie 1592. N-a ocupat scaunul domnesc, fiind mutat în Ţara Romînească.
  Petru Cazacul (fiul lui Alexandru Lăpuşneanu), august-octombrie 1592.
  Aron Tiranul, septembrie 1592 — aprilie 1595.
  Ştefan Răzvan (filiaţie necunoscută), aprilie-august 1595. Ieremia Movilă, august 1595 —mai 1600.
  Mihai Viteazul, mai-septembrie 1600.
  Ieremia Movilă, septembrie 1600—iunie 1606.
  Simion Movilă (fratele Iui Ieremia Movilă), iunie 1606— septembrie 1607.
  Mihail Movilă (fiul lui Simion), septembrie-noiembrie şi decembrie 1607.
  Constantin Movilă (fiul lui Ieremia), noiembrie 1607 şi decembrie 1607—decembrie 1611.
  Ştefan al II-lea Tomşa (se dădea drept fiu al Iui Ştefan Tomşa), decembrie 1611—noiembrie 1615.
  Alexandru Movilă, noiembrie 1615—iulie 1616.
  Radu Mihnea, iulie 1616—februarie 1619.
  Gaspar Graţiani, februarie 1619—septembrie 1620. Alexandru Iliaş, septembrie 1620—octombrie 1621 . Ştefan al II-lea Tomşa, octombrie .1621—august 1623, Radu Mihnea, august 1623—ianuarie 1626.
  Miron Barnovschi-Movilă, ianuarie 1626 —august 1629. Alexandru Coconul, august 1629—aprilie 1630.
  Moise Movilă (fiul lui Simion Movilă), aprilie 1630— decembrie 1631.
  Alexandru Iliaş, decembrie 1631— aprilie 1633.
  Miron Barnovschi-Movilă, aprilie-iunie 1633.
  Moise Movilă, iunie 1633—aprilie 1634.
  Vasile Lupu, aprilie 1634—aprilie 1653.
  Gheorghe Ştefan, aprilie 1653.
  Vasile Lupu, aprilie-iulie 1653.
  Gheorghe Ştefan, iulie 1653—martie 1658.
  Gheorghe Ghica, aprilie 1658—noiembrie 1659. Constantin Şerban (fostul domn al Ţării Romîneşti), noiembrie 1659.
  Ştefăniţă Lupu (fiul lui Vasile Lupu), noiembrie 1659— ianuarie 1661.
  Constantin Şerban, ianuarie-februarie 1661.
  Ştefăniţă Lupu, februarie-septembrie 1661.
  Eustratie Dabija, septembrie 1661—septembrie 1665. Gheorghe Duca, septembrie 1665—mai 1666.
  Iliaş Alexandru (fiul lui Alexandru Iliaş), mai 1666 — noiembrie 1668.
  Gheorghe Duca, noiembrie 1668—august 1672.
  Ştefan Petriceicu, august 1672 —noiembrie 1673. Dumitraşcu Cantacuzino (se trage din Cantacuzinii de la Anhialos), noiembrie 1673.
  Ştefan Petriceicu, decembrie 1673—februarie 1674. Dumitraşcu Cantacuzino, februarie 1674—noiembrie 1675.
  Antonie Ruset (Rosetti), noiembrie 1675—noiembrie 1678. Gheorghe Duca, noiembrie 1678—decembrie 1683.
  Ştefan Petriceicu, decembrie 1683—martie 1684. Dunâtitraşcu Cantacuzino, ianuarie 1684— iunie 1685. Constantin Cantemir, iunie 1685—martie 1693. Dimitrie Cantemir (fiul lui Constantin Cantemir), martie— aprilie 1693.
  Constantin Duca (fiul lui Gheorghe Duca), aprilie 1693— decembrie 1695.
DOMNi
 153
DOMNI
                                                     ŢARA ROMÎNEASCA
  Mihnea al III-lea (Mihai! Radu) (se dădea drept fiu al lui Radu Mihnea), martie 1658—noiembrie 1659.
  Gheorghe Ghica (fost domn al Moldovei), noiembrie 1659— septembrie 1660.
                                      Grigore Ghica, septembrie 1660—noiembrie 1664.
                                   Radu Leon (fiul lui Leon), decembrie 1664—martie 1669.
                                   Antonie Vodă din Popeşti, martie 1669—februarie 1672.
                                      Grigore Ghica, februarie 1672 —noiembrie 1673.
                                      Gheörghe Duca, noiembrie 1673—noiembrie 1678.
  Şerban Cantacuzino (nepot de fiică al lui Radu Şerban)» noiembrie 1678—octombrie 1688.
  Constantin Brîncoveanu (nepot de soră al lui Şerban Cantacuzino, descendent din Craioveşti), octombrie 1688—martie 1714.
  Ştefan Cantacuzino (nepot de frate al lui Şerban Cantacuzino), martie 17Í 4—decembrie 1715.
  Nicolaie Mavrocordat (strănepot de soră al lui Alexandru Iliaş), decembrie 1715 —noiembrie 1716.
  Ioan Mavrocordat (fratele lui Nicolaie Mavrocordat), noiembrie 1716 —februarie 1719.
                                   Nicolaie Mavrocordat, martie 1719 —septembrie 1730.
  Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolaie Mavrocordat), septembrie-octombrie 1730.
                                      Mihai Racoviţă, octombrie 1730—octombrie 1731.
                                   Constantin Mavrocordat, octombrie 1731—aprilie 1733.
                                   Grigore al II-lea Ghica, aprilie 1733 —noiembrie 1735.
  Constantin Mavrocordat, noiembrie 1735 —septembrie 1741.
  Mihai Racoviţă, septembrie 1741 —iulie 1744.
                                     Constantin Mavrocordat, iulie 1744—aprilie 1748.
                                     Grigore al II-lea Ghica, aprilie 1748—august 1752.
  Matei Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), august 1732—iunie 1753.
                                      Constantin Racoviţă, iunie 1753—februarie 1756.
                                   Constantin Mavrocordat, februarie 1756—august 1758.
  Scarlat Ghica, august 1758—iunie 1761.
                                     Constantin Mavrocordat, iunie 1761—martie 1763.
                                      Constantin Racoviţă, martie 1763—ianuarie 1764.
  Ştefan Racoviţă (fiul lui Mihai Racoviţă), ianuarie 1764— august 1765.
  , Scarlat Ghica* au<?ust 1765 —decembrie 1766.
  Alexandru Ghica (fiul lui Scarlat Ghica), decembrie 1766— octombrie 1768.
  Grigore al III-lea Ghica (nepot de frate al lui Grigore al II-lea Ghica), octombrie 1768 —noiembrie 1769.
                                   Administraţie militară rusă: noiembrie 1769—iulie 1774.
                                   Manole (Emanuel) Giani Ruseî, mai 1770—octombrie 1771.
                                   Alexandru Ipsilanti, septembrie 1774—octombrie 1782.
  Nicolaie Caragea, ianuarie 1782—iulie 1783.
  Mihai Suţu, iulie 1783—martie 1786.
                                       Nicolaie Mavrogheni, martie 1786—iunie 1790.
                                   Administraţie militară austriacă: noiembrie 1789 —iulie 1791.
  Mihai Suţu, martie 1791 — ianuarie 1793.
                                   Alexandru Moruzi (fost domn al Moldovei), ianuarie
  1793-1796.
                                     Alexandru Ipsilanti, august 1796—noiembrie 1797.
                                    Constantin Hangerli, noiembrie 1797—ianuarie 1799.
                                     Alexandru Moruzi, februarie 1799—octombrie 1801.
  Mihai Suţu, octombrie 180i —mai 1802.
  Caimacam: Alexandru Suţu (nepot de frate al lui Mihai Suţu domnul Moldovei), iunie-august 1802.
  Constantin Ipsilanti (fostul domn al Moldovei), august 1802—august 1806.
  Alexandru Suţu, august-octombrie 1806.
                                      Constantin ipsilanti, octombrie 1806—mai 1807.
                                    Administraţie militară rusă: decembrie 1806—mai 1812.
                                   Alexandru Suţu, decembrie 1806 (nu ocupă efectiv tronul).
  Constantin Ipsilanti (sub administraţie militară rusă), decembrie 1806—mai 1807 şi iu)ie-august 1807.
                                   Administraţie militară rusă: august 1807—februarie 1808.
  Caimacami: februarie-septembrie 1808.
                             MOLDOVA
  Antioh Cantemir (fiu lui Constantin Cantemir), decembrie 1695—septembrie 1700.
  Constantin Duca, septembrie 1700—iunie 1703.
  Caimacam: Ioan Buhuş (mare logofăt), iunie-septembrie
  1703.
  Mihai Racoviţă (nepot de vară al lui Şerban Cantacuzino), septembrie 1703—februarie 1705.
  Antioh Cantemir, februarie 1705—iunie 1707.
  Mihai Racoviţă, iulie 1707—octombrie 1709.
  Nicolaie Mavrocordat strănepot de soră al lui Al. Iliaş), noiembrie 1709— noiembrie 1710.
  Dimitrie Cantemir, noiembrie 1710—iulie 1711.
  Caimacami: Lupu Costachi (mare vornic) Maxut (mare postelnic), Antioh Jora (mare hatman), august-septembrie 1711.
  Caimacam: Ioan Mavrocordat (dragoman), septembrie-noiembrie 1711.
  Nicolaie Mavrocordat, septembrie 1711 — decembrie 1715#
  Mihai Racoviţă, decembrie 1715—septembrie 1726.
  Grigore al II-lea Ghica (nepot de fiu al lui Grigore Ghica), septembrie 1726—aprilie 1733.
  Constantin Mavrocordat (fost domn ni Ţării Romîneşti)» aprilie 1733 —noiembrie 1735.
  Grigore al II-lea Ghica, noiembrie 1735—septembrie 1739.
  Administraţie militară rusă: septembrie-octombrie 1739.
  Grigore al II-lea Ghica, octombrie 1739—septembrie 1741.
  Constantin Mavrocordat, septembrie 1741 —iulie 1743#
  Ioan Mavrocordat (fiul Iui Nicolaie Mavrocordat), iulie 1743-mai 1747.
  Grigore al II-lea Ghica, mai 1747—aprilie 1748.
  Constantin Mavrocordat, aprilie 1748—august 1749,
  Constantin Racoviţă, august 1749—iunie 1753.
  Matei Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), iunie 1753— februarie 1756.
  Constantin Racoviţă, februarie 1756—martie 1757.
  Scarlat Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), martie 1757 —august 1758.
  Ioan Teodor Callimachi (Călmaşul), august 1758—mai 1761.
  Grigore Callimachi (fiul lui Ioan Teodor Callimachi). mai 1761—martie 1764.
  Grigore al III-lea Ghica (nepot de frate al lui Grigore al
  II-lea Ghica), martie 1764—ianuarie 1767.
  Grigore Callimachi, ianuarie 1767—iunie 1769.
  Constantin Mavrocordat, iunie-decembrie 1769.
  Administraţie militară rusă: septembrie 1769—septembrie 1774.
  Grigore al III-lea Ghica, septembrie 1774—septembrie 1777.
  Constantin Moruzi, septembrie 1777—mai 1782.
  Alexandru Mavrocordat (Deli-bei, adică Prinţul nebun) (fiul lui Constantin Mavrocordat), mai 1782—ianuarie
  1785.
  Alexandru Mavrocordat (Firaris, adică Fugarul) (fiul Iui Ioan Mavrocordat), ianuarie 1785 —decembrie 1786.
  Alexandru Ipsilanti (fostul domn al Ţării Romîneşti) decembrie 1786 —aprilie 1788.
  Administraţie militară austriacă: noiembrie 1787—iulie 1791,
  Manole (Emanuel) Giani Ruset, mai 1788—martie 1789,
  Administraţie militară rusa: octombrie 1788—decembrie 1791.
  Administraţie militară austriacă: noiembrie 1789—iulie 1791,
  Alexandru Moruzi (fiul lui C. Moruzi), martie 17 92— decembrie 1792.
  Mihai Suţu, decembrie 1792—aprilie 1795.
  Alexandru Callimachi, aprilie 1795—martie 1799.
  Constantin Ipsilanti (fiul lui Alexandru Ipsilanti), martie 1799-iunie 1801.
  Alexandru Suţu, iunie 1801—septembrie 1802.
  Alexandru Moruzi, septembrie 1802—august 1806.
  Scarlat Callimachi (fiul lui Alexandru Callimachi), august — octombrie 1806.
 DOMNESC
 154
DONATELLO
                                                      ŢARA ROMÎNEASCA
                                         Comitetul de cinci: septembrie 1808— martie 1809.
                                      Administraţie militară rusă: martie 1809—mai 1812.
                                    Ioan Gheorghe Caragea, august 1812—septembrie 1818.
                                         Alexandru Suţu, noiembrie 1818—ianuarie 1821.
  Scarlat Callimachi (fostul domn al Moldovei), februarie-iunie 1821 (nu a ocupat efectiv tronul).
  Stăpînirea lui Tudor Vladimirescu (conducătorul mişcării revoluţionare din 1821): martie-mai 1821.
                                       Administraţie militară turcă: mai 1821 —iunie 1822.
                                    Grigore al IV-lea Ghica (nepot de frate al lui Grigore al
  III-lea Ghica), iunie 1822—aprilie 1828.
                                        Administraţie' militară rusă: mai 1828—aprilie 1834.
  Alexandru Ghica (frate cu Grigore Ghica), aprilie 1834— octombrie 1842.
                                         Gheorghe Bibescu, decembrie 1842—iunie 1848.
                                    Guvernul revoluţionar provizoriu: 14 iunie—28 iulie 1848.
  Locotenenţa domnească (alcătuită din Ion Heliade-Rădulescu, N. Golesca şi Cristian Teii): 28 iulie—13 septembrie 1848.
  Căimăcămia Iui Constantin Cantacuzino: septembrie 1848— iunie 1849.
  Barbu Ştirbei» iunie 1849—octombrie 1853.
  Administraţie militară rusă:   octombrie  1853—iulie 1854.
  Administraţie militară turcă: iulie-august 1854.
                                    Administraţie militară austriacă: august 1854—martie 1856.
  Barbu Ştirbei, septembrie 1854—iunie 1856 (sub administraţie militară austriacă pînă în martie 1856).
  Căimăcămia Iui Alexandru D. Ghica (fostul domn): iunie 1856—octombrie 1858.
  Căimăcămia de trei: Ioan Mânu, Emanoil Băleanu şi Ioan Alexandru Filipescut octombrie 1858—ianuarie 1859.
  Alexandru Ioan Cuza, ales domn al Ţării Romîneşti la 24 ianuarie 1859.
                             MOLDOVA
  Alexandru Moruzi» octombrie 1806—martie |807.
  Administraţie militară rusă: noiembrie 1806—mai 1812.
  Alexandru Hangerii, martie—iulie 1807.
  Scarlat Callimachi, iulie 1807—iunie 1810 (nu a ocupat efectiv domnia).
  Caimacami: Iordache Ruset-Roznovanu, decembrie 1806, apoi Veniamin Costache, ianuarie 1807—iulie 1812.
  Scarlat Callimachi, august 1812 —iunie 1819.
  Mihai Suţu (nepot de fiu al lui Mihai Suţu), iunie 1819— martie 1821.
  Caimacam: mitropolitul Veniamin Costache, martie-mai 1821.
  Eteria lui Alexandru Ipsilanti: aprilie 1821.
  Caimacam: Ştefan Vogoride (numit în februarie), efectiv toamna 1821 — iulie 1822.
  Administraţie militară turcă:      mai 1821—iulie 1822.
  Ioniţă Sandu Sturza, iunie 1822 —aprilie 1828.
  Administraţie militară rusă: aprilie 1828—aprilie 1834.
  Mihail Sturza, aprilie 1834—iunie 1849.
  Grigore Alexandru Ghica, mai 1849—octombrie 1853.
  Administraţie militară rusă: octombrie 1853 —septembrie 1854.
  Grigore Alexandru Ghica, octombrie 1854—iunie 1856.
  Consiliul administrativ extraordinar: iulie 1856.
  Căimăcămia lui Teodor Balş: iulie 1856—februarie 1857.
  Căimăcămia lui Nicolaie V ogoride: februarie 1857—octombrie 1858.
  Căimăcămia de trei: Ştefan Catar giu (la 20 octombrie 1858 se retrage şi în locul lui e numit I. A. Cantacuzino), V. Sturza şi A. Pantt, octombrie 1858—ianuarie 1859.
  Alexandru Ioan Cuza, ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859.
   domnesc, mar — (HORT.), soi autohton de măr, originar din Moldova, cu coroana sferică, turtită, rară şi neregulată. Fructul este mare, sferic-tur-tit, de culoare gălbuie-portoca-lie cu dungi roşii-rubinii late
                                               Măr domnesc
şi întrerupte. Pulpa este tare, aşchioasă, dulceagă şi„ lipsită de aromă. Merele domneşti se coc în octombrie-noiembrie.
   domnie (IST.) 1. Demnitatea de domn, de stăpînitor al Ţării Romîneşti sau al Moldovei. A apărut ca instituţie feudală în ţările romíné în sec. al XIV-
lea şi s-a menţinut pînă ia proclamarea Romîniei ca regat (1881). 2. Durata stăpînirii unui domn, rege sau împărat.
   domră, instrument muzical popular rusesc cu coarde. Are cutia de rezonanţă rotundă şi gîtul foarte lung. Sunetul este produs prin ciupirea coardelor cu o pană. Există mai multe tipuri de d.
   Don, fluviu în U.R.S.S., în partea europeană a R.S.F.S. Ruse (1 970 km). Izvorăşte din partea estică a Podişului Central Rusesc şi se varsă printr-o deltă în Marea de Ázov. Afluenţi principali:     Voronej,
Ilovlea, Manîci (pe stînga) şi Doneţ (pe dreapta). Navigabil pe o lungime de 1 355 km. Este unit cu Volga prin canalul „V. I. Lenin**.
   Donatello (pe numele adevărat Donato di Niccoid di Betto Bardi) (1386—1466), sculptor florentin din epoca Renaşterii timpurii, elev al lui Ghi-berti. Alături de Brunelleschi şi Masaccio, D. este unul dintre promotorii noii arte care se caracteriza prin spiritul laic şi realist şi prin ideile umaniste care o străbăteau. Statuile sale
întruchipează idealul de bărbăţie şi forţă al omului Renaşterii („San Marco**, 1411 — 1412, şi „San Giorgio**, 1416, de pe faţada bisericii Or San Michele din Florenţa; „San Giovan-ni“, 1412—1415, de pe faţada
                                                             Donatello
Domului din Florenţa). Statuia „David** (c. 1430) se impune prin echilibrul proporţiilor ei, basorelieful „Bunavestire** din biserica Santa Croce prin graţie şi tratarea în spirit laic, iar bustul lui Niccolo da Uzzano prin ascuţimea observaţiei; statuia ecvestră a lui Gattamelata
APARATUL DÍGESTÍV: A. Aparatul digestiv la om (organele din cavitatea abdominală).
        APARATUL DIGESTIV:                B.   1. Ficat. 2. Stomac (secţionat). 3. Splină. 4. Duoden. 5, Pancreas, 6. Rinichi. 7.
        Glandă suprarenală. 8. Colecist. 9. Arteră şi venă splenică. 10. Trunchi celiac. 11. Aoftă. C. /. Ficat. 2. Stomac. 3. Splină. 4. Duoden. 5. Colon transvers. 6. Colon ascendent. 7. Colecist. Pancreas. 9* Pilor
DONAŢIE
135
DONIZETTI
(1447) diri Padlova reprezintă un model clasic de portret eroic; îh reliefurile pentru altariil bisericii San Antonio (Padova) sînt prezentate scene dramatice de masă, iar relieful „Ospăţul lui Irod** (pentru Bap-tisteriul din Siena) vădeşte o concepţie realistă asupra perspectivei. în ultimele sale lucrări, muncind intens, Donatei lo a redat cu multă personalitate şi temperament, într-o viziune gravă, pasiunile şi suferinţele omeneşti („Judith şi Holofern“).
   donaţie (din lat. donam „a dărui"), contract de ^ (OR.), contract solemn prin care o persoană (donatorul) transmite alteia (donatarul) un bun fără a urmări să primească ceva în schimb.
   Donbass, principalul bazin carbonifer din partea europeană a U.R.S.S., situat în sud-estul R.S.S. Ucrainene şi sud-vestul R.S.F.S. Ruse. Suprafaţa: peste 60 000 km2. Depozitele carbonifere ale bazinului conţin peste 300 de strate de cărbune; lezervele pînă la adîncimea de
1  800 m sînt evaluate la cca. 240 de miliarde t. Cărbunii din regiunea centrală a D* sînt cocsificabili. Se mai exploatează mercur (la Nikitovka), sare gemă (la Slaviansk şi Artiomovka) şi argile refractare (Ia Ceasov-Iar). D. ocupă primul loc în extracţia de cărbune a U.R.S.S. şi constituie o importantă bază a industriei grele. Principalele ramuri industriale: industrie energetică (termocentrale), cocsochimică, siderurgică, constructoare de maşini (în special utilaj industrial greu, siderurgic, minier, material rulant), chimică (îngrăşăminte, coloranţi, produse farmaceutice), a materialelor de construcţie (mai ales materiale refractare). Oraşe importante:    Doneţk, Lugansk,
Gorlovka, Makeevka, Jdanov, Kramatorsk, Şahtî ş.a.
   Doncev, Dimităr (1896— î 931), militant în mişcarea muncitorească din Romînia. Fiu de ţăran din Dobrogea, s-a încadrat de tînăr în mişcarea muncitorească. In 1922 a devenit membru al partidului comunist.
A activat în conducerea organizaţiei „Dobrujanska revolu-
U — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
ţionna organizaţia** (D. R. O.) şi a Comitetului regional Dobrogea al Partidului Comunist din Romînia. în 1928 a fost ales membru al C.C. al P.C.R.
D. Doncev
Arestat în 1931, a fost ucis de organele represive ale regimului burghezo-moşieresc sub pretextul încercării de a fugi de sub escortă.
   Donelaitis, Kristionas (1714 —1780), poet lituanian, unul dintre fondatorii literaturii lituaniene. în poemul „Anotim-purile** (editat postum, în 1818), Donelaitis a înfăţişat, prin-tr-o prismă didactic-moralistă, aspecte din viaţa grea a ^ ţărănimii iobage lituaniene şi huzurul moşierilor. A descris natura rurală şi datinile populare. Este şi autor de fabule.
   Doneţ, rîu în Uniunea So«~ vietică, pe teritoriul R.S.F.S. Ruse şi al R.S.S. Ucrainene, afluent pe dreapta al Donului. (1 050 km). Navigabil pe o lungime de 222 km (de la Doneţk).
   Doneţk, oraş în Uniunea Sovietică, situat în sudul R.S.S. Ucrainene (Donbass). 774 000 loc. (1963). Important centru metalurgic şi de industrie carboniferă. Mai are şi întreprinderi ale industriei constructoare de maşini, chimice, de materiale de construcţie, industrie uşoară şi alimentară.
   Dongoroz, Vintilă(n. 1893), penalist romín; a fost profesor de drept penal şi procedură penală Ia Universitatea din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări de specialitate, printre care:     „Drept penal
partea specială** (1930); „Drept penal** (1939); „înlocuirea răspunderii penale pentru unele
infracţiuni cu răspundere administrativă sau disciplinară" (în colab., 1957); „Principalele transformări ale dreptului penal în R.P.R. în lumina concepţiei marxist-leniniste a
 P.M.R.*\(1960).
   Doni ci, Alexandru (1806— 1866), fabulist romín. A studiat la Petersburg, unde s-a apropiat de mişcarea decembriştilor. A slujit o vreme în armata rusă. Apoi a fost magistrat la Iaşi. în cele' două volume de fabule (1840—1842), avînd ca model opera lui Krîlov şi a altor fabulişti ruşi, a satirizat unele aspecte ale orîn-duirii ^ iobăgiste din Moldova în jprima jumătate a sec. al XIX-lea. A tradus din Puşkin („Ţiganii**) şi, în colaborare cu C. Negruzzi, din Antioh Cantemir („Satire şi alte poe-
Al. Donici
 tice compuneri de Antioh Can-. • «*\ temir ).
   Donici, Andronache (c. 1760
 —  1829), jurist şi om de stat romín din Moldova. Opera lui principală, „Adunarea cuprinzătoare în scurt de pravilele cărţilor împărăteşti...** (Iaşi, 1814, reeditată de Academia R.P.R., 1959), în care obiceiul pămîntului este îmbinat cu normele de drept bizantin interpretate în sensul iluminismului burghez, s-a bucurat de mare autoritate. D. a participat la redactarea Codului Calimach şi a altor acte legislative din vremea sa.
   Donizetti [doniţetti], Gaeta-no (1797— 1848), compozitor italian. Alături de Rossini şi Bellini, este unul dintre reprezentanţii de seamS ai operei italiene din prima jumătate a sec. al XIX-lea. în creaţiile sale,
DONJON
156
OQRE
 melodioase şi pline de forţă dramatică (a scris peste 65 de opere), dar în bună parte lipsite de ecoul frămîntărilor sociale ale vremii, D. înclină
G. Donizetti
 spre cultivarea virtuozităţii vocale, dînd o ultimă strălucire artei belcanto-ului (operele li-rice-romantice ,*Anna Boleyn", 1830; „Lucrezzia Borgia", 1833; „Lucia di Lammer-moor", 1835; operele comice „Elixirul dragostei", 1832; „Fiica regimentului**, 1840; „Don Pasquale", 1843, şi, în stilul operei „mari“ franceze, „Favorita", 1840 etc.). D. a mai scris şi muzică pentru cor, pentru orchestră, de cameră, vocală şi instrumentală,
   donjón (ARH1T.), tiirnul principal în sistemul de apărare al unui castel medieval, constituind ultimul punct de rezistenţă în caz de atac. Avea încăperi pentru locuit şi pentru rezerve de provizii.
   Don Juan [huan], personaj literar care îşi are originea în legenda spaniolă din sec. al
 XVI-lea a lui Don Juan Teno-rio din Sevilla, celebru prin a-venturile sale amoroase. Această legendă a fost reluată de Tirso de Molina în drama „Seducătorul ^ din Sevilla şi oaspetele de piatră" (1630) şi apoi de numeroşi scriitori (Goldoni, Byron, Moliére, Shaw, Puş-kin) şi compozitori (Mozart, Dargomîjski, Gluck, R. Strauss, Hoffmann). Ca tip al seducătorului galant, sceptic şi lipsit de scrupule, D. J. este expresia putreziciunii morale a societăţii feudale.
   Donnán [dónzn], Frederic George (1870—1956), chimist englez. A fost membru al Socie-
 tăţii Regale din Londra. A studiat pentru prima dată procesul de emulsionare (1899), legînd acest proces şi stabilitatea emulsiei de schimbarea tensiunii interfaciale a picăturilor de lichide emulsionate. A dezvoltat teoria echilibrului de membrană (echilibrul Donnán).
   donor (FIZ.), impuritate care poate determina conducţie electronică într-un semiconductor (ex. prezenţa unui atom de fosfor într-un cristal de germaniu sau de siliciu).
   Don Quijote [chihóte7, eroul romanului „Don Quijote de la Mancha" (1605-1615) de Mi-guel Cervantes. D. Q., supranumit „Cavalerul tristei figuri", apare ca victimă a romanelor cavalereşti, răspîndite în epocă. El este stăpîniţ de idealurile generoase, dar iluzorii şi anacronice, inspirate de lecturile sale. Credinţa fanatică în aceste visuri, incompatibile cu realitatea brutală a vremii, şi lupta pentru apărarea lor îl pun neîncetat pe D. Q. în situaţii ridicole şi groteşti, care contrastează puternic cu entuziasmul acţiunilor sale. D. Q. a devenit simbolul generozităţii naive, tipul reprezentativ al visătorului incorigibil, total lipsit de simţul realităţii. V. şi Cervantes.
   Donskoi, Mark Semionovici (n. 1901), regizor de film şi scenarist sovietic. A creat filme valoroase, inspirate din operele unor mari scriitori sovietici. îr filmele „Copilăria mea" (1938), „La stăpîn“(1939), „Universităţile mele" (1940), „Mama" (1956), „Aşa s-a călit oţelul" (1942), „Neînfrînţii" (1945), precum şi în filmele „învăţătoarea din Şatrîi" (194?) şi „Curcubeul*’, Donskoi s-a afirmat ca un maestru al redării caracterelor unor oameni înaintaţi şi atmosferei epocilor respective. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Donskoi Dmitri Ivano-viei v. Dmitri Ivanovici Donskoi.
   dopaj (SPORT), administrare a unor substanţe care stimulează sistemul nervos al sportivilor sau înlătură senzaţia de oboseală, permiţînd continuarea efortului dincolo de limitele fiziologice. D. are un efect nociv asupra sănătăţii*
   dop de cimentare (EXPL. PETR.), piesă care face parte din echipamentul folosit pentru o-peraţia de cimentare a sondelor, avînd rolul de a evita contaminarea laptelui de ciment de către fluidul de foraj aflat în gaura de sondă sau de cel pompat după introducerea laptelui de ciment în sondă.
   Doppler-Fizean [dóphr-fizó] efect ^ (FÍZ.), efect datorită căruia un observator în mişcare relativă faţă de o sursă de unde (sonore, electromagnetice etc.) percepe o undă cu frecvenţă mai mare sau mai mică decît cea emisă de sursă, după cum sursa sau observatorul se apropie sau se depărtează între ele. Acest efect permite, între altele,'calcularea vitezei aştrilor cereşti faţă de Pămînt, a vitezei sateliţilor artificiali etc.
   Dordogne [dordón], rîu în sud-vestul Franţei (472 km). Izvorăşte din Masivul Central Francez. La nord de Bordeaux se uneşte cu Garonne, formînd estuarul Gironde. Căderile de apă din cursul superior sînt folosite de hidrocentrale. Navigabil pe o lungime de cca.
 300 km.
   Dóré, Gustave (1832 — 1883), desenator francez, a cărui creaţie se distinge prin adîncimea
G. Dore
 şi forţa fanteziei. A creat ilustraţii pline fie de umor, fie de dramatism, care impresionează prin contrastul romantic al umbrelor şi luminii (ilustraţiile pentru „Gargantua şi Panta-gruel" de Rabelais, „Don Quijote** de Cervantes, „Infernul" de Dante, „Fabule" de La Fontaine etc.). Scenele din viaţa sărăcimii londoneze, create de D. în deceniile al
DORIC
 157
 DOSINIA
 şaptelea şt al optulea ale secolului trecut cuprind elemente de critică socială.
    dóric (ARH1T.), ordin clasic de arhitectură, folosit atît de eleni cît şi de romani» dar cu caracteristici diferite. Caracteristic ordinului d* grec este coloana fără bază, al cărei fus, care se îngustează în partea superioară, are caneluri; capitelul este lipsit de astragal; pe echina rotundă, care depăşeşte fusul coloanei, se sprijină abaca pătrată fără muluri; arhitrava este foarte înaltă şi netedă, friza decorată cu tri-glife şi metope, iar cornişa decorată uneori cu mutuli ori denticuli (ex. Partanonul). în ordinul d. roman, fusul coloanei, uneori neted, are bază. Capitelul este mai complicat, celelalte elemente fiind asemănătoare cu cele ale ordinului d. grec. Ordinul d. roman, mai zvelt decît ordinul d. grec, este lipsit însă de forţa şi de maiestatea acestuia.
                                                             Ordine dorice:
«rec               roman
    doriéni, unul dintre principalele tribun din Grecia antică. D. au invadat regiunile din bazinul Mării Egee în sec. XII-XI î.e.n. şi s-au stabilit în insulele Creta, Rodos etc. şi pe coasta de sud-vest a Asiei Mici (partea numită Do-rida). Invazia d. în Grecia a contribuit la declinul culturii micenjene. Principalele ţişezări întemeiate de d* au fost Sparta
 îl*
 şi Argos (în Pelopones). Ei au creat în arhitectură stilul original care le poartă numele (stilul doric).
   „Doriforul“, statuie celebră executată de sculptorul Po-
liclet (sec. al V-lea î.e.n.)’ reprezentînd un atlet care poartă o lance. Proporţiile D. au fost considerate în epocă ca proporţii ideale ale corpului omenesc.
   dorking (ZOOTEHN.), rasă de găini, provenind din Anglia (oraşul Dorking), care se creşte şi în R.P.R., pentru producţia de carne. Prezintă mai multe varietăţi în ceea ce priveşte culoarea, dintre care cele mai răs-pîndite sînt cea argintie şi cea albă. Picioarele au cinci degete. Greutatea medie a găinilor este de 3,5 — 4 kg, iar a cocoşilor de 4—5 kg. Producţia medie anuală de ouă este de Î20—
130 buc. Rasa d. a contribuit la formarea altor rase.
   dorn 1. (tehn.) V. priboi.
2. (EXPL. PETR.) Unealtă folosită (în operaţiile de instrumentaţie) la sondele de ţiţei şi gaze pentru prinderea şi extragerea la suprafaţă a prăjinilor de foraj, a ţevilor de extracţie sau a burlanelor rămase accidental în gaura de sondă.
   Dorna, afluent pe dreapta al Bistriţei moldoveneşti (50 km). Izvorăşte din Munţii Căli mani.
   dorobanţi, ostaşi pedeştri, cu leafă, din Ţara Romînească şi din Moldova, înarmaţi cu sîneţe, ale căror unităţi s-au format începînd din sec. al
XVI-lea. D. erau recrutaţi mai ales dintre străini; cei băşti-
naşi slujeau în schimbul unor scutiri de dări. în timp de război, d. alcătuiau baza oştirii pedestre. în Moldova erau puşi sub comanda marelui agă, iar în Ţara Romînească sub comanda agăi şi a căpitanului de d. Unităţile de d. au constituit baza infanteriei de mai tîrziu. Sînt cunoscuţi şi sub numele de dârâbanţi şi dărâbani.
   Dorohoi, oraş în reg. Suceava, reşedinţă de raion. 15 480 loc. (î 964). Fabrică de cărămidă, mori. — Raionul D., cu 155 770 loc. (1964). Culturi cerealiere (grîu şi porumb), de sfeclă de zahăr, floarea-soarelui şi creşterea a-nimalelor (bovine şi ovine), zăcăminte de gips (Ivăncăuţi), turbă (Dersca) şi nisip cuarţos. Fabrică de amidon şi dextrină (Hînţeşti).
   dorsalizâre (din lat. dorsum „spate"; MED.), dezvoltarea a-normală a ultimei vertebre cervicale, ale cărei apofize trans-verse formează adevărate coaste suplimentare (coaste cervicale). Determină deseori tulburări prin comprimarea nervilor şi vaselor din vecinătate. ^
   Dorticos Torrado, Osval-do (n.    1919), om politic,
 preşedinte al Republicii Cuba (din iunie          1959). A fost
 conducătorul mişcării ilegale din oraşul Cienfuegos împotriva dictaturii lui Batista. Arestat şi întemniţat pentru activitatea sa revoluţionară, a evadat din închisoare în 1958 şi a emigrat în Mexic. Reîntors în Cuba după răsturnarea dictaturii lui Batista, Dorticos Torrado a făcut parte (februarie-iunie 1959) din guvernul condus de Fidel Castro.
   Dortmund, oraş în nord-vestul R.F. Germane, situat în landul Renania de Nord-West-falia, în estul regiunii Ruhr. 641 480 loc. (1961); Port pé eanalul Dortmund-Ejns. Important centru al industriei carbonifere şi siderurgice. Mai este dezvoltată şi industria construcţiilor de maşini (armament, vagoane), chimică, alimentară (bere) etc.
   dosinia (PALEONT.), lameli-branhiat din ordinul hetero-donta (cu dinţi diferiţi), avînd cochilia eu conturul aproape
DOSOFTEI
158
DOSTOEVSKI
 circular, iar pe suprafaţa ei externă remarcîndu-se striuri concentrice de creştere. A trăit din cretacîc pînă în cuaternar, în R.P.R., d. se întîlneşte în depozitele meoţianului inferior din Subcarpaţi.
   Do soft ei (1624—1693), cărturar romín şi mitropolit al Moldovei. Cunoştea mai multe limbi (elină, latină, slavonă, polonă). Datorită relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolaie Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iaşi, în romîneşte, principalele cărţi liturgice, unele traduse de el. A fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii romíné în biserică. Con-strîns de evenimentele politice
Dosoftei
 din acea vreme, s-a refugiat în Polonia, unde a şi murit. Luînd de model psaltirea în limba polonă versificată de Jan Kocha-nowski şi structura versului popular romînesc, D. a tradus din slavonă şi a prelucrat în romîneşte „Psaltirea pre versuri tocmită". Ea a fost tipărită în Polonia, la Uniev (1673), rea-lizîndu-se astfel prima mare operă în versuri tipărită în limba romînă. Traducătorul şi-a luat unele libertăţi faţă de textul biblic, lăsînd să se întrevadă sentimente personale, printre care ura împotriva stăpînitorilor turci. Lucrarea a avut o largă răspîndire, unele dintre versurile sale intrînţi în patrimoniul folclorului nostru. O altă lucrare a lui Dosoftei, conţinînd remarcabile naraţiuni, este „Viaţa şi petreacerea svin-ţilor" (4 voi., tipărite între 1682 şi 1686).
   Dos Passos [dds pés?s], John Roderigo (n. 1896), scriitor din S. U. A. Este autorul trilogiei „S.U.A.“ („Paralela 42", 1930; „1919", 1932; „Banii", 1936), al romanelor „Trei soldaţi", 1921; „Cînd Mrs. Wilson era preşedinte", 1962, ş.a., care cuprind un sumbru tablou al primului război mondial şi al medului de viaţă
 din S.U.A. #
   Dospevski, Stanislav (pseudonimul lui Zafir Zograf) (1823—1877), pictor bulgar, unul dintre iniţiatorii portretului realist din Bulgaria. D. a fost întemniţat de autorităţile turceşti pentru participarea la lupta de eliberare naţională. A creat o serie de portrete ale contemporanilor săi a căror valoare artistică este însă umbrită de maniera arhaizantă.
   dospire (IND. ALiM.)l.Trans-formare a aluatului într-o masă afinată ca urmare a unor procese biochimice sau chimice, în mod curent este utilizată d. prin procese biochimice de fermentaţie alcoolică a zaharurilor din aluat, produse de drojdii la o temperatură de 30— 32°C. Datorită acestor procese se formează bioxid de carbon, care determină „creşterea" aluatului. în timpul d. au loc şi fermentaţii secundare (lactică, acetică, butirică). în patiserie se foloseşte şi d. chimică, constînd în adăugarea de substanţe care degajă bioxid de carbon sau amoniac (ex. bicarbonat de sodiu, săruri de amoniu). 2. P o-ces de transformare a foilor de tutun într-un produs propriu prelucrărilor industriale ulterioare. începe imediat după recoltare şi se caracterizează prin îngălbenirea foilor. în timpul d., în foile de tutun are loc hidroliza substanţelor albuminoide şi a polizahari-delor, precum şi degradarea clorofilei. D. se face în camere întunecoase neaerisite.
   Dostoevski, Fiodor Mihai-lovici (1821 — 1881), scriitor rus, unul dintre marii prozatori ai literaturii universale. S-a născut la Moscova, ca fiu al unui medic, în prima sa povestire, „Oameni sărmani" (1846, trad. rcm. 1955), D. a continuat tradiţiile realist-critice ale şcolii lui Gogol In dezvăluirea frumuseţii mo-
 rale a „oamenilor mărunţi" şi a suferinţelor la care aceştia erau expuşi. Din anul 1847 D. a făcut parte din cercul revoluţionar al lui M.V. Pe-traşevski, împărtăşind ideile
F. M. Dostoevski
socialismului utopic. în 1849 a fost arestat şi condamnat la moarte, sentinţa fiind comutată la patru ani muncă silnică. In 1859, după terminarea serviciului militar, s-a reîntors la Petersburg. în romanul „Umiliţi şi obidiţi" (1861, trad. rom.
1925,   uit. trad. rom. 1957), D. a reluat tema suferinţei oamenilor umili, iar în volumul „Amintiri din casa morţilor" (1861-1862, trad. rom. 1912, uit. trad. rom. 1960) a denunţat sălbăticia administraţiei închisorilor ţariste, zugrăvind cu o deosebită forţă realistă suferinţele victimelor ei şi elogiind demnitatea acestora. în închisoare şi sub influenţa suferinţelor fizice şi morale îndurate, s-au prăbuşit iluziile utopice ale lui D,, s-au cristalizat laturile retrograde ale concepţiei sale despre lume. Opera lui D. şi concepţia sa despre lume reflectă contrastele tragice ale societăţii ruseşti, care, în plină perioadă de dezvoltare a capitalismului* îşi menţinea încă condiţiile de existenţă retrogradă patriarhală. Ca expresie a acestor contradicţii, în opera sa se împletesc trăsături umaniste cu trăsături anti-umaniste: apar pe de o parte înfăţişarea realistă a suferinţei omeneşti, protestul împotriva asupririi personalităţii şi aspiraţia către o societate fericită, armonioasă, dragostea înflăcărată faţă de oameni, iar pe de altă parte concepţia despre
DOSTOEVSKI
 159
douala
inevitabilitatea răului, frica de revoluţie şi propovăduirea mesianică a mîntuirii prin jertfă şi umilinţă creştină. D. a lăsat una dintre cele mai patetice şi mai adinei mărturii despre gigantica încleştare a conştiinţei omeneşti în lupta ei cu destinul încă neînţeles. Ideile reacţionare ale Iui D. şi-au găsit expresia mai ales în „însemnările din subterană** (1864), în romanul „Posedaţii** (1871 —1872) si în activitatea sa publicistică. Talentul profund original şi filozofia contradictorie a lui D. s-au manifestat în marile sale romane psihologice, în care a redat cu genială forţă de analiză zbuciumul sufletesc al intelectualilor cu nervii zdruncinaţi de conflictele şi paradoxurile «pocii, precum şi degradarea morală a sărăcimii marilor oraşe, împinsă la periferia societăţii, în „Crimă şi pedeapsă** (1866, îrad. rom. 1898, uit. trad. rom. 1962) este dezvăluită psihologia studentului sărac Raskolnikov, -victimă a contradicţiilor sfîşie-toare ale Rusiei ţariste. Convins de valoarea sa deosebită şi sub imboldul desperării, Raskolnikov păşeşte pe calea protestului individualist împotriva răului social şi, căutînd să justifice acest protest, ajunge la ideea anarhică şi antiumană -că pentru afirmarea individualităţii totul este permis. înfă-ţişînd destinul lui Raskolnikov, D. adoptă soluţia creştină a ispăşirii prin suferinţă. în romanul „Idiotul" (1868, ultima traducere romînească 1962), IX a creat un caracter de o frumuseţe ideală, a cărui superioritate morală decurge din «candoarea şi profunzimea sentimentelor sale, opuse, în intenţia autorului, calculului egoist şi lăcomiei triviale caracteristice celorlalţi oameni. Romanul „Fraţii Karamazov" <1879—1880, trad. rom. 1915), cea mai însemnată creaţie a lui D.j cuprinde un tablou al «descompunerii societăţii bur-ghezo-moşiereşti, cu relaţiile «ei familiale şi cu degradarea personalităţii umane. în acest roman, patosul aspiraţiei u-maniste, compasiunea faţă de om şi îngrijorarea pentru destinele omenirii se îmbină cu profesiunea de credinţă mistică
şi cu atacuri la adresa concepţiilor social-politice revoluţionare. D* s-a dovedit fără egal în descrierea suferinţelor umane, expresia acestora căpătînd în romanele sale rezonanţe simbolice (spovedania lui Marme-ladov din „Crimă şi pedeapsă**, scena vînzării Nastasiei Fili-povna din „Idiotul**, a otrăvirii cîinelui din „Fraţii Karama-zov“). Caracteristice creaţiei lui D. sînt dramatismul puternic al acţiunii, al ciocnirii pasiunilor şi ideilor, profunzimea şi fineţea analizei psihologice bazate pe introspecţie, tensiunea fră-mîntărilor filozofice. D. stăpî-neşte arta de a surprinde dinamica vieţii interioare în toată complexitatea şi sinuozităţile ei, de a intui mecanismul intim al unor reacţii aparent paradoxale şi ale căror resorturi se găsesc de cele mai multe ori în adîncimi nesondate pînă la el. D. a exercitat o influenţă puternică, dar contradictorie asupra literaturii universale. în Romînia, opera lui D. a început să fie cunoscută încă din deceniul al nouălea al secolului trecut.
   dotare (în socialism), punere la dispoziţia unei întreprinderi de stat, în folosinţă permanentă şi fără plată, a mijloacelor necesare desfăşurării procesului de producţie în conformitate cu sarcinile planului de stat. D. întreprinderilor cu fonduri fixe şi cu mijloace circulante proprii este o condiţie importantă pentru aplicarea gospodăririi socialiste.
   dotaţie de stat (FIN.)
1. Sumă de bani pusă de statul socialist la dispoziţia întreprinderilor sale, cu titlu nerambursabil, pentru acoperirea diferenţei dintre preţul de cost complet (comercial) planificat şi preţul de vînzare (mai puţin impozitul pe circulaţia mărfurilor). 2. Sumă pusă de bugetul republican la dispoziţia bugetelor locale pentru echilibrare.
   dotă (lat. dos, dotis „zestre"; în dreptul burghez), bunurile soţiei, care, prin efectul contractului de căsătorie, sînt aduse bărbatului spre a-1 ajuta să susţină sarcinile căsătoriei; imobilele constituite d. devin inalienabile. Regimul juridic al bunurilor dotele reprezintă o
agravare a incapacităţii femeii măritate, precum şi a inegalităţii ei faţă de bărbat, care, în cadrul căsătoriei burgheze, exercită ^ asupra soţiei puterea maritală.
   Dou [dau], Gerrit (Gérard) (1613—1675), pictor olandez, élevfal hâ ^embrandl-^A pictat scene de gen şi portrete de dimensiuni mici. Creaţia sa se caracterizează prin expresivitate, prin minuţiozitatea cu care â redat detaliile şi prin efectele de clarobscur („Tînăra mamă", „Şcoala serală**, „Bucătăreasa olandeză").
   Douala [duála7, oraş în Camerun, important port la Golful Guineii. 127 820 loc.
(1962). Legătură feroviară cu oraşul Yaoundé, capitala ţării. Prin IX se exportă ulei de palmier, cacao, cafea, banane etc.
   „Două tactici ale social* democraţiei în revoluţia democratică", lucrare scrisă de V.I. Lenin în iunie-iulie 1905, în perioada avîntului revoluţiei burghezo-democratice din Rusia, în care sînt analizate problemele privind strategia şi tactica în revoluţia burghezo-democratică. Supunînd unei critici nimicitoare tezele oportuniste ale menşevicilor şi ale susţinătorilor lor din Internaţionala a Ii-a, V.I. Lenin a dat o fundamentare teoretică multilaterală planului strategic şi liniei tactice a partidului din perioada revoluţiei burghezo-democratice şi a transformării ei în revoluţie socialistă în condiţiile imperialismului. în cartea sa, Lenin a elaborat şi a dezvoltat următoarele teze de însemnătate primordială: hegemonia proletariatului în revoluţia burghezo-democratică; necesitatea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănime în revoluţia burghezo-democratică şi a alianţei dintre proletariat şi ţărănimea săracă şi toate masele semiproletare de la oraşe şi sate în revoluţia socialistă; insurecţia armată ca mijloc de răsturnare a absolutismului ţarist şi de obţinere a victoriei revoluţiei; dictatura revoluţio-nar-democratică a proletariatului şi a ţărănimii ca cucerire hotărîtoare a revoluţiei burghezo-democratice; transformarea revoluţiei burghezo-democratice
D0UC1N
160
 DOYLE
în revoluţie socialistă; crearea partidului politic al proletariatului ca o condiţie hotă-rîtoare pentru înfăptuirea rolului de conducător al clasei muncitoare în revoluţie. Teoria leninistă a revoluţiei, cu care această lucrare a îmbogăţit marxismul, cuprindea ideea implicită a posibilităţii victoriei revoluţiei proletare la început în cîteva ţări sau chiar într-o singură ţară.
   doucin [dust] (Malus pu-miîa-praecox), specie de măr înalt de 5—6 m, adeseori ramificat de la bază. Lăstarii sînt de culoare cenuşie-gălbuie sau cenuşie, cu sau fără spini. Frunzele sînt lungi de 1,5— 3cm, iar fructele sînt mici (1,5 cm în diametru), au gust dulceag şi culoare verzuie, nuanţată slab cu roşu. Este folosit în pepiniere ca portaltoi pentru măr.
   Douglas-Home          [ dâghs
hiuimj, Alexander Frederick (n, 1903), prim-ministru al Marii Britanii (din 1963), membru al Partidului conservator. Intre 1960 şi 1963 Douglas-Home a fost ministru de externe în guvernul condus de Harold Macmillan.
   Doussault [dusó], Charles, pictor, litograf, desenator şi sculptor francez din prima jumătate a sec. al XIX-lea. Opera lui Charles Doussault cuprinde portrete şi peisaje, mai ales din Orient. Valoroasă pentru ţara noastră este seria de acuarele executată pentru „Albumul moldovalah" („Album moldovalaque"), care înfăţişează aspecte deosebit de pitoreşti din oraşele şi satele ţărilor romíné.
   dovada (DX) 1. Element de informare care serveşte la cunoaşterea adevărului cu privire la acte, fapte, împrejurări sau orice altă realitate de care sînt legate consecinţe juridice (ex. menţiunile dintr-un înscris, recunoaşterile unei părţi, urmele găsite pe un obiect). Sin. proba. 2. Mijloc, gdmis de lege, prin care se obţin elementele de informare (ex. înscrisuri, interogatorii, depoziţii de ^ martori, expertize, corpuri delicte, cercetări locale, confruntări). 3. Ceea ce s-a stabilit cu ajutorul elementelor de in-
formare (în expresii ca: „s-a făcut deplină dovadă", „dovadă pînă la proba contrară" etc.)* 4. Dovadă preconstituită, mijloc de dovadă obţinut sau
Îjregătit înainte de ivirea litigiu-ui în care este folosit ca atare.
   Dover [douvz], oraş şi port în Marea Britanie, în sud-estul Angliei, pe ţărmul strîmtorii Pas de Calais. 34 500 loc. (1955). Important pentru transportul de pasageri în Franţa (prin portul Calais). Construcţii navale, pescuit. Localitate balneară. Este legat de
Î)ortul francez Dunkerque prin eribot.
   Dovjenfeo, Aleksandr Pe-trovici (1894—1956), regizor de film şi scenarist, reprezentant de seamă al artei cinematografice sovietice. Maestru emerit al artei cin U.R.S.S., artist al poporului din R.S.F.S.R. Filmele sale create după scenarii
A.P. Df /jenko
proprii: „Arsenal" (1929); „Pămînt" (1930), „Ivan" (1932), „Sciors* (1939), „Miciurin"
(1948), „Povestea anilor înflăcăraţi" (terminat, după moartea artistului, de regizoarea Iulia Solnţeva, soţia sa, 1961) se disting prin bogăţia conţinutului de idei, prin forţă emoţională, printr-o tratare epică şi romantică a temelor, prin originalitatea mijloacelor regizorale şi dramatice. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   dovleac (Cucurbita), plantă anuală monoică din familia cucurbitaceelor. Are tulpini groase, goale în interior şi cîr-cei ramificaţi. Florile femele şj mascule cresc separat pe aceeaşi tulpină. D. se cultivă pentru fructele sale, folosite ca aliment sau ca nutreţ pentru animale.
In cultură se cunosc trei specii: d. comun (Cucurbita pepo), cu tulpina în cinci muchii, frunza acoperită cu peri aspri şi fructul g:alben-roşcat, oval, cu miezul fibros şi fad. Are seminţe mici.
Dovleac
galbene, cu marginea pronunţată; d. turcesc (Cucurbita maxima), cu tulpina cilindrică şi fructul mare (20—70 cm în diametru), sferic, de culoare albă sau portocalie, cu miezul afinat şi dulce. Are seminţe mari, albe şi lucioase; d. comun şi d. turcesc se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe res-strînse, în ogor propriu sau în rînduri intercalate cu porumbul; d. moscat (Cucurbita mos-chata), cu tulpina costată şi fructul alungit, de culoare gal-benă-murdar şi cu miezul dulce aromat. D. moscat conţine 8—
11 % zahăr şi se cultivă mai ales în Asia Centrală şi în Caucaz.
   dovlecél (Cucurbita pepo-oblonga), plantă anuală monoică din familia cucurbitaceelor, cu tulpini scurte şi ramificate, brăzdate de muchii longitudinale, ascuţite. Formează tufe compacte mari. în R.P.R. se cultivă pentru fructele sale, care se consumă, înainte de maturitate, ca legume.
   doxogrâfi (gr. doxa „părere, doctrină** şi graphein „a scrie"), autori din Grecia antică, care spicuiau părerile filozofilor şi le expuneau pe probleme. Principalii d. au fost Aetius (sec. al II-lea), Stobeu (sec. al V-lea), Simplicius (sec. al VI-lea) ş.a.
   Doyle [dqil], Arthur Conan (1859—1930), romancier englez, devenit celebru prin romanele şi povestirile sale poliţiste, al căror personaj central este detectivul amator Sherlock Holmes („Aventurile lui Sherlock Holmes", 1891; „Clinele din Baskerville", 1902). A scris şi lucrări istorice şi ştiinţifice-fantastice („O lume dispărută*4, 1912). Multe dintre lucrările literare ale lui D. au fost traduse m limba romînă*
DOZAJ
161
 DRACON
   dozáj 1. Proporţia dintre diferitele materiale care intră în componenţa unui amestec.
2. (CONSTR.) Conţinutul de liant al unui beton sau al unui mor-tar, exprimat fie prin raportul dintre cantitatea (in volum sau în greutate) de liant şi cea de agregat din amestec, fie prin cantitatea de liant conţinută într-un metru cub de amestec. 3. (MAŞ.) Raportul dintre cantitatea de combustibil si cea de aer din amestecul introdus în cilindrul unui motor cu ardere internă.
   dozare (CHIM.), determinare cantitativă a unui element sau a unui component într-un compus chimic sau amestec, precum şi măsurarea reactanţilor care se introduc sau a produşi-lor chimici care rezultă dintr-o reacţie. Metodele de d. se bazează pe proprietăţile fizice caracteristice sau pe reacţiile chimice specifice ale diverselor elemente sau grupe de atomi» V. şi analiză c h im i c ă.
   dozator (TEHN.), aparat cu funcţionare continuă sau intermitentă, care alimentează o instalaţie în care se amestecă doi sau mai mulţi componenţi. Serveşte la introducerea în instalaţie a componenţilor în cantităţi bine determinate, fie în volum, fie în greutate. De ex. într-o fabrică modernă de beton funcţionează d, pentru ciment, nisip, pietriş şi apă
   doză1 (gr. dosis „acţiunea de a da") 1. Cantitate determinată dintr-o anumită substanţă. 2. (FARM.) Doză toxică, cantitate minimă dintr-un toxic sau dintr-o substanţă medicamentoasă care produce simpto-me de intoxicaţie. D. letală, cantitate minimă dintr-o substanţă toxică sau medicamentoasă care provoacă moartea. 3* (FIZ.) Doză de radiaţii, mărime care măsoară ionizarea produsă de radiaţiile nucleare sau X într-un mediu oarecare datorită^ interacţiunilor acestora cu mediul. Se foloseşte pentru caracterizarea fasciculelor intense de radiaţii şi pentru măsurarea efectelor chimice şi a efectelor biologice ale acestora* Unităţile de măsură a J. de r. sînt roentgcnul, remul, razul. Aparatul pentru măsurarea d.
 de r. se numeşte dozimetru.
 —   Debitul dozei de radiaţii, raportul dintre doza de radiaţii şi timpul de iradiere. Unităţile de măsurat d. j. de r. sînt roentgeni pe oră sau pe secundă, razi pe secundă şi remi pe oră sau pe secundă. Aparatul pentru măsurat d. d. de r. se numeşte debitmetru.
                                                                                     doză2 1. (ELT.) Cutie de metal, izolată în * interior, sau
   Doză electromagnetică de redare
 din material electroizolant» care serveşte Ia protecţia conexiunilor conductelor (la ramificaţii sau la înnădiri) şi pentru 9 uşura tragerea conductelor în tuburi (d. de ramificaţie) sau în care se introduc aparatele electrice (întrerupătoare, comutatoare, prize etc.) îngropate sub tencuială. 2. (TELEC.) Doza de redare, dispozitiv pentru redarea prin mijloace electro-acustice a sunetelor înregistrate mecanic pe discuri fonografice. Cu ajutorul d. de r. se obţin tensiuni electromotoare variabile şi proporţionale cu valorile instantanee ale deplasărilor acului care alunecă pe onduiaţiile şanţului imprimat pe disc. Aceste tensiuni electromotoare sînt apoi amplificate şi după aceea transformate în sunete cu ajutorul difuzoarelor. In mod curent se construiesc d* de r. electromagnetice, electrodina^ mice şi piezoelectrice. Sin. picup-dpa (Deutsche Presse-Agen~ tur), principala agenţie de presă din R.F. Germană, cu sediul la Hamburg şi Bonn. A fost înfiinţată în 1949.
   Drachmann         f drâhman ]
 Holger (1846—1908), scriitor danez. A debutat cu poezii romantic-revoluţionare, sub influenţa comunarzilor fran-
 cez., pe care i-a cunoscut la Londra. A aderat apoi la grupul de scriitori naturalişti, rămînînd sub influenţa romantismului. Eroii săi preferaţi sînt oameni care pribegesc şi care protestează împotriva filistinismului burghez, fără a fi însă capabili de luptă („Un om de prisos", 1876). Ulterior a trecut pe poziţii naţionalist-burgheze şi, în cele din urmă, evazioniste.
   drăcilă (Berberis vulgáris), arbust din familia berberida-ceelor, cu frunze simple, unele transformate în spini, şi cu flori galbene urît mirositoare, dispuse în inflorescenţe; fructul este o bacă de culoare roşie, în R.P.R. creşte spontan în regiunile de şes şi dealuri, iar uneori se cultivă în parcuri ca plantă ornamentală sau pentru garduri vii. D. este gazda intermediară pentru rugina neagră a
Dracilă
 grîului, parazit dăunător culturilor de grîu. Se mai numeşte lemn galben, măcriş spinos.
    Dracţţn, legiuitor din Grecia antică (sec. al VII-Iea î.e.n.), care a întocmit, pe baza normelor tradiţionale nescrise ale convieţuirii sociale, primele norme de drept scrise la Atena (621 î.e.n.). Legile, care urmăreau să apere proprietatea privată, au rămas proverbiale prin asprimea lor (ex. se prevedea pedeapsa cu moartea pentru cele mai mici infracţiuni). De aici expresia de „legi draconice", folosită pentru a se denumi o legislaţie excesiv de dură. Publicarea acestor légi, făcută sub presiunea demo-s u 1 u i din Atena, urmărea să îngrădească arbitrarul justiţiei, aflată în mîna aristocraţiei.
 DRAG
 162
DRAGOMIR
    Drag, voievod şi comite al Maramureşului (sfîrşitul sec. al XÎV-lea), din familia romînească a Dragoşeştilor. A fost asociat fratelui său, Baliţâ, la conducerea voievodatului. împreună cu acesta a fundat mănăstirea de la Peri, unul dintre cele mai importante centre de cultură feudală bisericească ortodoxă din Transilvania?.
    dragáj (NAV.) 1. Operaţie de săpare sub apă şi de înlăturare a materialului săpat, cu scopul de a adînci sau a lărgi o cale navigabilă existentă sau de a realiza o cale navigabilă nouă. Uneori d. se face în scopul folosirii materialelor săpate (ex. materiale de construcţie, minereuri etc.). 2. Operaţie de pescuire a minelor magnetice şi de explodare a minelor magnetice sau acustice, pe care o execută dragoarele cu scopul de a reda navigaţiei zonele minate.
    dragă (engl. drag „a trage, a tîrî") li Navă înzestrată cu instalaţii speciale de dragaj. Există diferite tipuri de d.: cu cupe sau cu aspiratoare, cu propulsie proprie sau fără propulsie, fluviale sau maritime etc.
Dragă plutitoare
 2. (MILIT.) Aparatură tehnică de luptă cu ajutorul căreia se curăţă un anumit raion din mare sau din fluviu de minele lansate de inamic. 3. Plasă de formă specială folosităln cercetări hidrobiologice pentru colectarea organismelor de pe fundul apei sau pentru pescuitul scoicilor şi al stridiilor.
   Dragfi, familie de nobili romîni din Transilvania, urmaşi ai lui D r a g, voievodul Maramureşului. Marii feudali din această familie au sprijinit lupta micii nobilimi romíné din Maramureş pentru autonomia bisericii ortodoxe din această regiune, precum şi traducerea în limba romînă a unor texte bisericeşti, răspîndite apoi şi în sudul Transilvaniei, iar mai tîrziu în Moldova şi în Ţara Romînească. Cel mai cunoscut
 din aceaşiâ familie a fost 5ar-tolomeu D., voievod al Transilvaniei (1493—1499), care a luat parte la bătălia de la Cîmpul Pîinii (1479), unde turcii au fost înfrînţi. în fruntea a 12 000 de ostaşi l-a ajutat pe Ştefan cel Mare în lupta împotriva regelui Poloniei, Ioan Albert (1497).
   draglină (CONSTR.), echipament de lucru pentru săpat şi încărcat pămîntul, montat pe un excavator.     Constă
 dintr-o cupă specială ataşată la catargul excavatorului şi manevrată cu două cabluri: unul de ridicare sau   de susţinere (vertical) şi altul
 de tragere sau de dragare (orizontal), fiecare acţionat de un troliu separat. Cupa sapă prin tîrîre pe teren sub nivelul platformei de lucru. Capacitatea cupei poate atinge 5    m3, iar   lungimea braţului                   80 m. Poate
 lucra şi sub apă, pentru extragerea de pietriş, balast etc. Se numeşte şi excavator cu cupă trasa.
   dragoman, tălmaci la Poarta otomană. — Marele d.t şeful dragomanilor, subaltern al lui „reis-efendi" (ministru al afacerilor străine); răspundea de relaţiile diplomatice ale Porţii cu statele europene. Din sec. al XVII-lea pînă în 1821, demnitatea de m. d. a fost deţinută exclusiv de fanarioţi. Cei mai mulţi dintre chrnnii fanarioţi din ţările romíné fuseseră, înainte de a fi domni, mari dragomani.
   Dragomir (sec. XIV), pîr-călab al cetăţii Dîmboviţa, care a înfrînt şi a izgonit, în 1368, oastea regelui Ungariei Ludovic I de Anjou în timpul campaniei acestuia împotriva Ţării Romîneşti.
   Dragomir, Mihu (1919 —
 1964), poet romín. Versurile sale evocă trecutul de luptă al poporului, tragedia soldatului romín tî-rît în războiul antisovietic, momentul istoric al întoarcerii armelor împotriva hitleriştilor, redă cu entuziasm realităţile socialiste, frumuseţile patriei şi cîntă omul nou al epocii noastre. Trăsătura lor dominantă este viziunea optimistă şi pa-
 triotismul. Lirica sa, de esenţă romantic-revoluţionară, îmbină atitudinea cetăţenească militantă cu meditaţia filozofică, cosmologică şi elanul prometeic. Stilul său, de resurse adesea folclorice, bogat în asociaţii şi sugestii, cultivă cu măiestrie hiperbola. S-a afirmat şi ca autor de literatură ştiinţifică-fantastică („Povesti i deocamdată fantastice", 1962) şi traducător din E. A. Poe,
H.  G. Wells, K. Simonov. Op* pr.: volumele de versuri „Stelele păcii" (1952), „Războiul"
(1954),  „Pe struna fulgerelor"
(1955),  „Odă pămîntului meu"
(1958),  „întoarcerea armelor"
(1959),  „Stelele aşteaptă Pămîntul" (1961), „Poezii" (1963). Laureat al Premiului de stat.
   Dragomir, Silviu (1888— 1962), istoric romín, de orientare eclectică; a fost profesor la Universitatea din Cluj. A publicat lucrări privind îndeosebi istoria romînilor din Peninsula Balcanică şi istoria luptei romînilor din Transilvania pentru libertate politică şi culturală, valoroase sub raport documentar. Op. pr.: „Vlahii şi morlacii" (1924), „Studii şi documente privitoare la revoluţia romînilor din Transilvania în anii 1848—1849" (4 voi., 1944—1946), „Vlahii din nordul Peninsulei Balcanic? în evul mediu" (1959).
   Dragomir, State (1870— 1920), actor romín; a jucat la Teatrul naţional din Iaşi. A fost puternic influenţat de arta interpretativă a lui Grigore Mano-lescu. Dotat cu o întinsă cultură, D. a militat pentru întărirea tradiţiei realiste în teatrul ieşean şi pentru valorificarea literaturii dramatice realiste ruse de la Gogol şi Ostrovski pînă la Tolstoi şi Gorki.
Draglină
dragqm irescu
163
DRAGOŞ SAS'
Biserica mănăstirii Dragomirna (sec. XVII)
  Dragomirna,
 mănăstire fortificată în raionul Suceava, construită ia începutul sec. al
 XVII-lea. Biserica, al cărei ctitor a fost mitropolitul Anastasie Crimca, este o remarcabilă operă de arhitectură şi de sculptură moldovenească. Turnurile şi zidurile înconjurătoare, inclusiv trapeza, au fost construite în vremea domniei lui Miron Barnovschi. La D* se* află un bogat tezaur de broderii, manuscrise şi tipărituri.
  dragon (gr. dra~ kon „animal fabulos, şarpe") 1, Monstru mitologic, reprezentat în artă cu gheare de leu, aripi de vultur şi
   Dragomireseu, Mihail (1868—1942), estetician şi critic literar romín, de orientaire idealistă dogmatică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A condus revistele „Convorbiri critice**, „Ritmul vremii**, „Falanga**, în paginile cărora, mamfestînd tendinţe clasicizante, a combătut atît semănătorismul cît şi simbolismul şi modernismul. A încercat să clasifice concluziile trase de el din ideile lui T. Maiorescu, al cărui elev a fost, într-un sistem rigid. Susţinînd autonomia integrală a esteticului, Dragomirescu a fost un adversar hotărît al artei cu tendinţe democratice. El considera frumosul ca o ipostază a adevărului „etern**, atribuind ştiinţei literaturii sarcina exclusivă de a cerceta capodopera literară „în afară de condiţiile de timp, de spaţiu şi de cauzalitate**. Concepţia estetică a lui D. e antiistorică şi antiştiinţifică. Op. pr.: „Critica ştiinţifică şi Emi-nescu** (1895, ediţie refăcută
1906), „Teoria poeziei** (1906, ed. refăcută 1915), „Ştiinţa literaturii** (1926), „Semănăto-rism, poporanism, criticism**
0934).
 coadă de şarpe, întruchipare Ia popoarele din Asia răsăriteană a forţelor naturii. 2. Figură reprezentînd, în heraldică, profilul unui chip o-menesc cu barba formată din şerpi. 3. Soldat din cavaleria de linie, care luptă şi călare şi pe jos.
  Dragonul (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală, situată între Ursa Mare şi Ursa Mică. Are forma unui şir lung de stele
 terminat cu un trapez, care constituie capul D. Steaua Y din această constelaţie a servit la punerea în evidenţă, pentru prima oară, a aberaţiei luminii.
   dragor (engl. drag „a tîrî")» navă de luptă construită şi amenajată pentru dragajul minelor depuse într-un anumit raion al mării sau al unui fluviu. Are deplasamentul între 80 şi 900 de tone,; viteza între 10 şi 25 de noduri şi dispune de instalaţii pentru dragajul minelor mecanice şi pentru explo-darea minelor magnetice şi acustice. Se numeşte şi navă dragoare.
   Dragosloveni, sat în raionul Focşani, reg. Galaţi. în localitate există Casa memorială „Al. Vlahuţă“.
   Dragoş, voievod romín din Maramureş, conducător (c. 1351 —1353) al mărcii militare cu centrul probabil la Baia, întemeiată cu sprijinul şi sub suzeranitatea regelui Ungariei, Ludovic 1 de Anjou (1342— 1382), în partea de nord-vest a Moldovei de azi, pentru apărarea ţării de tătari. La conducerea mărcii i-au urmat, pe rînd, fiul său Sas şi nepotul său Bale. Acesta din urmă a fost izgonit de voievodul maramureşean Bogdan I, întemeietorul de fapt al statului feudal independent Moldova (1359).
   Dragoş, Ioan (1810—1849), participant la revoluţia bur-ghezo-democratică de la 1848— 1849 din Ungaria, deputat al Beiuşului în parlamentul din Budapesta în 1848. A dus tratative, ca împuternicit al guvernului ungar, cu Avram îancu în vederea unirii forţelor revoluţionare romîneşti cu cele ungare. Din cauză că guvernul revoluţionar ungar, cu toate insistenţele lui D*, n-a acceptat ca în timpul tratativelor să se declare armistiţiu şi deoarece maiorul ungur Hatvani a atacat oraşul Abrud, prinzîndu-1 pe I. B u t e a n u, pe care l-a spînzurat, moţii l-au considerat pe D. trădător şi l-au ucis.
   Dragoş Sas, Andrei (1912-1943), erou al luptei împotriva fascismului. în 1929 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din Romînia. în 1937 a plecat voluntar în Spania, unde a luat parte la luptele de pe frontul Aragonului, de pe Ebru şi din Catalonia. Pe front, în 1938, a devenit membru al partidului comunist. După înfrîngerea republicii
DRAGU
164
 DRAMĂ
(1939) a trecut în Franţa şi a fost internat într-un lagăr de concentrare, de unde a evadat în 1941, încadrîndu-se în lupta
A. Dragoş Sas
 de rezistenţă a poporului francez împotriva ocupanţilor Hit-lerişti. în 1942, după îndeplinirea unei acţiuni îndrăzneţe, a fost arestat de Gestapo şi, în 1943, împuşcat.
   Dragu, Teodor (1848—
 1925), inginer şi inventator romín. A organizat Serviciul de ateliere al Căilor ferate romíné. A proiectat şi a construit mai multe tipuri de locomotive cu abur pentru trenuri de marfă şi de persoane. A iniţiat în 1887 folosirea, la noi în ţară, a locomotivelor cu combustibil lichid şi a inventat în acest scop un injector de păcură.
   drahmă (gr. drachme „ban")
 1. Monedă ae argint în Grecia antică, a cărei valoare şi greutate varia de la oraş la oraş. în Dobrogea şi în sudul Moldovei au circulat d• bătute la Histria pe la mijlocul sec. al
 V-lea î.e.n. 2, Unitate monetară în Grecia modernă.
   Drajna de Sus, comună în raionul Teleajen, reg. Ploieşti, unde s-au descoperit urmele unei cetăţi daco-gete (probabil Ramidava) şi ale unui castru roman care apăra drumul de acces spre trecătorile Bratocea şi Tabla Buţii.
   drajón (în gotică draibjan „a creşte"; SILV.), lujer născut din rădăcină; se poate individualiza, formînd o nouă plantă.
   Drake /dreic/, Francis (c. 1541 — 1596), navigator şi cor-
 sar englez. A înfăptuit expediţii piratereşti de-a lungul coastelor Africii şi Americii, dînd lovituri puternice monopolului maritim al Spaniei şi posesiunilor acesteia de peste mări. A făcut, primul, după Magellan, ocolul Pămîntului (1577—1580) şi a luat parte activă la distrugerea flotei Invincibila Armada (1588). A fost înnobilat de regina Elisabeta, care-i finanţase expediţiile.
   dram, veche unitate de măsură de greutate şi de capacitate, submultiplu al ocalei. în Ţara Romînească era egal cu 3,18 g, sau 3,22 cm3, iar în Moldova cu 3,23 g, sau cu 3,80 cm3.
   dramaturgie (L1T.), totalitatea creaţiilor literare din genul dramatic realizate de un scriitor sau aparţinînd unei şcoli literare, unei anumite literaturi naţionale, unei epoci etc. (ex. d« romînească contemporană).
   drâmă (gr. drama „acţiu-une"), specie în versuri sau proză a genului dramatic, caracterizată prin o-glindirea, într-un conflict complex şi puternic, a realităţii în datele ei contradictorii. D. a depăşit impasul creat de caracterul fatalist al tragediei, exprimînd, spre deosebire de aceasta, încrederea în capacitatea omului de a se împotrivi
Drahmă histriană. Avers şi revers
 forţelor oarbe ale naturii şi ale propriului său destin.Termenul a fost pus în circulaţie de către Diderot. începuturile d. cu caracter popular se situează în sec. XV—XVI. Ea se afirmă, în epoca Renaşterii, în Anglia (C. Marlowe, W. Shakespeare) şi în Spania (Lope de Vega, Calderon de la Barca). D. cunoaşte o mare dezvoltare în sec. al XVIII-lea,
 o dată cu ascensiunea impetuoasă a forţelor sociale antifeu-
 dale în deceniile care au precedat revoluţiile burgheze. Pînă atunci, publicul care frecventa teatrele era format aproape în exclusivitate din aristocraţie, interesată în cultivarea tragediei ca imitaţie a celei antice. O dată cu ridicarea burgheziei, în teatru pătrunde un public nou, care cere o literatură nouă, menită să aducă pe scenă probleme şi conflicte corespunzătoare aspiraţiilor lui. Apare astfel d. burgheză, o-pusă practicilor tradiţionale şi canoanelor clasice ale teatrului. Iluminiştii D. Diderot în Franţa # şi G. E. Lessing în Germania au fost teoreticienii d., situînd noua specie între tragedie şi comedie. La începutul sec. al XIX-lea, V. Hugó a creat în Franţa d. romantică, înlăturînd rigiditatea dogmelor clasicismului şi susţinînd prioritatea imaginaţiei şi a sentimentului, precum şi libertatea creaţiei. D. romantică, străbătută de ideea luptei pentru libertate şi dreptate socială, este strălucit reprezentată, în Germania, prin J. W. Goethe şi Fr. Schiller. în Rusia ţaristă, în condiţiile creşterii mişcării de eliberare socială, A.S. Puşkin, iar mai tîrziu A. N. Ostrov-ski şi A.P. Cehov au scris d. cu un profund mesaj realist şi de mare valoare artistică. în Norvegia sec. al XIX-lea, oprimată din punct de vedere naţional şi politic, H. Ibsen a creat o dramă realistă, inspirată din realităţile sociale şi psihologice ale popoarelor nordice. O adevărată revoluţie în ţeatru a realizat M. Gorki, creînd d« realist-socialistă, strîns legată de lupta de eliberare a proletariatului. Continuatori talentaţi ai operei lui Gorki în dramaturgia sovietică sînt: K.A. Treniov, V.V. Ivanov,
 B.A. Lavreniov, N.F. Pogodin, AE. Korneiciuk ş.a., în centrul operei cărora se află figura luptătorului pentru noua orîn-duire socială. în sec. al XX-lea, în condiţiile adîncirii crizei culturii burgheze, în drama burgheză se manifestă tendinţa spre naturalism, psihologism şi formalism, care denaturează esenţa conflictelor oglindite, rupînd-o de viaţă. în aceeaşi
 DRAMA
 165
DRĂGAICĂ
 perioadă însă, o serie de scriitori progresişti, preluînd tradiţiile d. realiste, au creat piese care înfăţişează critic, de pe poziţii uneori apropiate de acelea ale clasei muncitoare, realităţile capitaliste (G. B. Shaw,
B.  Brecht, M. Andersen Nexő, S. O’Casey, J. B. Priestley, F. Garcia Lorca, A. Miller, J. Anouilh ş.a.). în literatura ro-mînă, în condiţiile deşteptării conştiinţei naţionale şi ale luptei antifeudale, s-au afirmat în drama romantică B.P. Hasdeu, V. Alecsandri şi, mai tîrziu, Al. Davila, B. Ştefănescu-Dela-vrancea, iar în d« realistă I.L. Caragiale. între cele două războaie au cultivat d. Camil Petrescu, M. Sebastian, G.M.-Zamfirescu, V. Eftimiu, G. Ciprian ş.a. După Eliberare, în dramaturgia nouă, realist-socialistă, s-au reflectat conflictele vieţii din perioada luptei pentru victoria socialismului (H. Lovinescu, M. Da-vidoglu, L. Demetrius ş.a.).
—   Dramă muzicală, denumire dată Ia începutul secolului al
XVII-lea unei lucrări muzicale ^ destinate reprezentării scenice. Astăzi termenul este folosit pentru a defini creaţiile de operă cu un puternic caracter dramatic, în care desfăşurarea muzical-scenică este neîntreruptă (ex. dramele muzicale ale lui Richard Wagner, dramele muzicale populare ale lui Musorgski etc.).
   „Drang nach O sten" (expresie germană însemnînd „marş spre răsărit"), deviză a politicii agresive a feudalilor germani, îndreptată spre cotropirea estului Europei, a teritoriilor locuite de slavi. A fost iniţiată în sec. al X-lea de împăraţii Germaniei (cunoscînd maximum de intensitate în sec. XII—XIII), reluată de burghezia şi iuncherimea germană în primul război mondial şi apoi de către hitleri şti în cel de-al doilea război mondial.
   drâniţă, scîndură mică şi subţire în formă de ţiglă, folosită de obicei la acoperitul unor clădiri. Se confecţionează din lemn de răşinoase sau de gorun, plop ori salcie roşie prin despicarea lemnului.
   Dranov, ostrov în Delta Dunării, situat între braţul
Sf. Gheorghe, lacul Razelm şi Marea Neagră. Suprafaţa: cca. 800 km2. Este mlăştinos, presărat cu cîteva bălţi şi traversat de două canale artificiale.
  „Drapeau rouge" [drapâ ruj] („Le ~ “J, cotidian, organ de presă în limba franceză al Comitetului Central al Partidului Comunist din Belgia. Apare Ia Bruxelles din 192!. Organul în limba flamandă al
C.C. al Partidului Comunist din Belgia se numeşte „De roode vaan" (apare săptămînal la Bruxelles).
  drapél (din lat.drappus „stofă de lînă"), semn distinctiv al unui stat, al unei unităţi militare, al unei organizaţii internaţionale, asociaţii etc., materializat printr-o bucată de pînză sau de mătase, în una sau mai multe culori, prinsă de o Jance de lemn şi avînd imprimată uneori o stemă sau o emblemă.
—   (DR.) Drapel de stat, semn distinctiv oficial al statului, a cărui descriere se face pe cale legislativă, de obicei în constituţie.—Drapelul de stat al R.P.R., însemnul Republicii Populare Romíné, purtînd culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, cu albastru lîngă lance, avînd la mijloc stema R.P.R. Aceste culori au fost alese ca semn reprezentativ al ţării noastre încă din timpul revoluţiei din 1848. Stema Republicii Populare Romíné a fost fixată în mijlocul drapelului după proclamarea R.P.R., iar în forma de astăzi prin Constituţia din 24 septembrie 1952.—(MU L1T.) Drapelul unităţii (Drapelul de luptă al Forţelor Armate ale R.P.R.), simbol al onoafei militare, al vitejiei şi al gloriei, reamintind fiecărui militar datoria lui sfîntă de a servi cu devotament, bărbăţie şi pricepere patria şi poporul muncitor. Este înmînat unităţii militare la înfiinţarea sa şi este păstrat tot timpul de către aceasta. Drapelul unităţii trebuie să se găsească totdeauna în unitate, iar pe cîmpul de luptă în raionul acţiunilor de luptă ale unităţii.
  „Drapelul roşu", organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Banat şi al Sfatului popular regional. Apare zilnic
la Timişoara. înfiinţat în septembrie 1944» a avut pînă în aprilie 1953 denumirea de „Luptătorul bănăţean4.
   Drava, rîu în Europa centrală, afluent pe dreapta al Dunării (898 km). Izvorăşte din Munţii Alpi (Italia), trece prin Austria (străbătînd Tirolul estic şi depresiunea Klagenfurt) şi R.S.F. Iugoslavia, for-mînd pe o mică porţiune graniţa dintre aceasta şi R.P. Ungară. Navigabil pe o lungime de 610 km. Principalul său afluent este rîul Mur.
   dravidiéne, limbi —, familie de limbi vorbite de populaţii care locuiesc în sudul Indiei şi în Ceylon. Principalele l.d. sínt: tamil, malayalam, kanara şi telugu.
   dravidiéni, populaţii de rasă intermediară între negroizi şi europoizi, care trăiesc în special în sudul Indiei şi nordul Ceylonului. Vorbesc limbi complet diferite de hindusă şi sînt, în majoritate, de religie hinduistă. Dravidienii numără mai mult de 80000000 de oameni. Unele triburi de dravidieni din sudul Indiei păstrează încă rămăşiţe ale orînduirii comunei primitive.
   dravit (MINER.), turmalină magneziană; are culoarea bru-nă-neagră pînă la brună-verzuie.
   Drăcea, Marin D. (1885— î 958), silvicultor romín. A fost profesor la Facultatea de silvicultură a Politehnicii din Bucureşti. Promotorul introducerii în ţara noastră a silvotehnicii moderne. A fost întemeietorul şi timp de 15 ani directorul Institutului de cercetări forestiere.
   Drăculeşti, ramură a familiei domnitoare din Tara Romînească alcătuită din urmaşii lui Vlad Dracul, domn al Ţării Romîneşti (1436—1442 şi 1443-1446), fiul lui Mircea cel Bă-trîn. Au avut un însemnat rol politic în apărarea ţării împotriva turcilor în sec. al XV-lea. Din această ramură a făcut parte şi Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul.
   drăgâică 1. (BOT.) (Galium verum) Plantă erbacee peréná din familia rubiaceelor, cu tulpini în patru muchii şi frunze înguste, liniare, dispuse cîte
DRÁGÁN
 166
DRĂGHICI
8—12 într-un verticil. Florile sînt galbene-aurii, grupate în inflorescenţe răsfirate, şi au un miros specific. Creşte în ţara noastră prin fîneţe, livezi, înflorind în iunie-iulie. 2. Vechi
Drăgaică
joc popular romînesc; astăzi se întîlneşte numai în Muntenia de sud-vest. Este jucat de un grup de şase fete care evoluează în monom. Are ritm asimetric, paşi vioi şi săltaţi.
   Drăgan, Mircea (n. 1932), regizor romín de film. A realizat filmele „Dincolo de brazi“
(1957), împreună cu Mihai Iacob, „Setea" (1960, Medalia de argint la cel de-al II-lea Festival de Ia Moscova, 1961), ecranizare a romanului cu acelaşi nume de Titus Popovici, şi „Lupeni 29“ (1962, Medalia de argint şi diploma Uniunii scriitorilor din U.R.S.S. la cel de-al III-lea Festival de la Moscova, 1963), evocare cinematografică a eroicelor lupte ale minerilor din Valea Jiului.
   Drâgânu, Nicolaie (1884— 1939), filolog, lingvist şi istoric literar romín. A fost profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Romíné. A publicat mai multe ediţii de opere din secolele XVI-XVII („Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele Marţian", 1914; „Un fragment din cel mai vechi molitvelnic romînesc", 1922). Ca lingvist de orientare neogramatică,
D.  a făcut studii de toponimie şi antroponimie („Romînii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a ^ onomasticei", 1933), studii de sintaxă descriptivă („Elemente de sintaxă a limbii romíné", 1945), de sintaxă istorică şi de sintaxă
generală („Istoria sintaxei", 1945). A publicat de asemenea numeroase etimologii. D. a publicat în limba franceză o istorie a literaturii romíné din Transilvania, valoroasă sub raport documentar.
   Drăgăneşti-Olt, comună în regiunea Argeş, reşedinţă de raion. 6 750 loc. (1964).
—   Raionul D.-O., raion administrativ în sudul regiunii
Argeş. 91 135 loc. (1964). Economie agrară: culturi de cereale (grîu şi porumb), viţă de vie. în lunca Oltului culturi de orez şi de zarzavat; creşterea animalelor pentru lapte şi carne.
   Drăgăneşti~Vlaşca, comună în regiunea Bucureşti, reşedinţă de raion. 5 780 loc. (1964). Centru agricol. Unităţi ale industriei locale. — Raio~ nul D.~V., raion administrativ în regiunea Bucureşti. 81 940 locuitori (1964). Principala ramură economică este agricultura: culturi cerealiere, floarea-soarelui şi creşterea bovinelor.
   Drăgăşani, oraş raional în reg. Argeş, reşedinţă de raion.
10  925 loc. (1964). Unul dintre principalele centre viticole şi de vinificaţie din R.P. Romînă.
—   Raionul D., raion administrativ în vestul regiunii Argeş. 113 460 loc. (1964). Principala ramură economică: viticultura (peste 50% din producţia de struguri a regiunii). Culturi cerealiere, de zarzavat şi livezi de pomi.
   Drăghiceanu, Matei (1844—
1939), inginer de mine şi geolog romín. A fost primul director al Şcolii de poduri, şosele şi mine din Bucureşti şi membru de onoare al Societăţii romíné de geografie şi al Institutului geologic al Romîniei. A efectuat, printre primii la noi, cercetări geologice, hidro-geologice şi tehnice. A luat atitudine împotriva pătrunderii capitalului străin în industria extractivă ^ romînească. Op.pr.:  „Geologia     judeţului
Mehedinţi şi harta geologică a judeţului Mehedinţi" (1882— 1883), „Salinele romíné din punctul de vedere ^geologic, tehnic şi economic" (1874), „Studiu asupra hidrologiei subterane" (1895).
                                     Drăghici, Alexandru (n.
 1913), membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Muncitoresc Romín, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri
                                                      Al. Drăghici
 al R.P.R. şi ministru al Afaceri*-lor Interne. S-a născut dintr-o familie de muncitori agricoli din regiunea Ploieşti. Din anul
 1928  a început să muncească la Atelierele C.F.R. A din oraşul Buzău, ca ucenic. In anul 1931 a intrat în mişcarea muncitorească, participînd la acţiunile revoluţionare ale muncitorilor ceferişti, iar în anul 1934 a devenit unul dintre conducătorii tineretului comunist de la Atelierele
 C.F.R. Bucureşti, unde lucra-în acelaşi an a fost primit în rîn-durile P.C.R. Pentru activitatea sa revoluţionară, a fost arestat în 1935 şi, după un an de detenţiune preventivă, a fost condamnat la 9 ani închisoare, pe care i-a făcut la Jilava, Doftana, Caransebeş şi în lagărul de la Tîrgu-Jiu. După înlăturarea dictaturii militare-fasciste, a muncit ca activist al C.C. al P.C.R. La Conferinţa naţională a P.C.R. din octombrie 1945 a fost áles membru supleant al
 C.C. ai P.C.R., iar Ia congresele
 I (1948) şi II (1955) ale Partidului Muncitoresc Romín, membru al C.C. al P.M.R. Pînă în 1950 a îndeplinit funcţia de secretar al organizaţiei P.M.R. din Bucureşti. La plenara C.C. al P.M.R. din septembrie 1954 a fost ales membru supleant în Biroul Politic al CC. al P.M.R., iar din 1955 este membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Din 1951
 îndeplineşte sarcini de răspun-•dere pe linie de stat, mai întîi
DRĂGOI
 167
DREGĂTOR
 ca ministru adjunct, iar din 1952 ca ministru al Afacerilor Interne al R.P.R. Are gradul de general-colonel. Din 1948 este deputat în Marea Adunare Naţională a R.P.R. Pentru activitatea sa revoluţionară şi pentru merite deosebite faţă de poporul muncitor, i s-a conferit în 1963 titlul de Erou al Muncii Socialiste din Republica Populară Romînă.
   Drăgoi, Sabin (n. 1894),
 compozitor şi folclorist romín, maestru emerit al artei din R.P.R., membru corespondent al Academiei R.P.R. A studiat în ţară şi în Cehoslovacia, unde a fost elevul compozitorilor V. Novak şi J. Suk.
 D.  este unul dintre pionierii culegerilor ştiinţifice de folclor romînesc şi unul ^ dintre promotorii cîntecului de masă. Creaţia sa, inspirată din cîntecul şi dansul popular, însumează peste 100 de lucrări în toate genurile muzicale: „Divertisment rustic'* (1928); suita „Petrecere populară“, pentru orchestră simfonică (1950); cantata „Mai multă lumină“ (1951); două dansuri simfonice; muzică de film („Mitrea Cocor“); un concert pentru pian şi orchestră; lucrări de muzică de cameră, coruri, cîntece de masă, precum şi opere: „Constantin Brîncoveanu*, „Kir Ianulea*\ „Horia** şi „Năpasta44 (1927, revăzută în 1958), după piesa cu acelaşi nume de I.L. Caragiale. Laureat al Premiului de stat. ^
   Drăgoiasa, depresiune in-tramontană tectonovulcanică situată în Carpaţii Orientali, pe versantul estic al munţilor Că-Iimani. Face parte din şirul de depresiuni formate la contactul dintre zona vulcanică şi zona cristalino-mezozoică.
   Dragule seu, Coriolan (n.
 1907), chimist romín. Profesor de chimie anorganică şi analitică la Institutul politehnic din Timişoara şi apoi la Institutul olitehnic din Bucureşti, mem-ru al Academiei R.P.R. A făcut cercetări în domeniul combinaţiilor complexe, urmărind aplicaţiile analitice, al combinaţiilor mixte, al analizei electrochimice, fizico-chimicé, studiind formarea, stabilitatea şi solubilitatea multor combinaţii
 anorganice. Activitatea sa ştiinţifică este cuprinsă în numeroase articole originale. Op.pr.: „Analiza volumetrică44, „Teoria şi practica măsurării pH-ului“.
   Drda, Jan (n. 1915), scriitor ceh. în anii ocupaţiei hitleriste a participat activ la mişcarea de rezistenţă şi la răscoala populară din Praga (1945). în romanele sale „Orăşelul de pe* coline44 (1940, trad. rom. 1961), „Apă vie44 (1941) şi „Pribegiile lui «Petr 7 Minciuni»** (1943), a descris cu simpatie, într-un stil colorat, de esenţă folclorică, tinzînd adesea spre fabulos, viaţa oamenilor simpli şi a satirizat moravurile micii burghezii. în volumul de nuvele „Baricada mută44 (1946, trad. rom.) a evocat în imagini dramatice lupta poporului ceh împotriva cotropitorilor fascişti, iar în volumul de povestiri „Tortiza roşie4*
 (1952), prietenia ceho-sovietică. Laureat al Premiului de stat.
   dreaptă (MAT.), linie care reprezintă drumul cel mai scurt între două puncte din plan sau din spaţiu. D. e determinată de două puncte sau de un punct şi o direcţie. în geometrie se deosebesc:    segmentul de d.,
 mărginit la ambele capete; semidreapta mărginită la un singur capăt; d. propriu-zisă, care poate fi prelungită la infinit în ambele direcţii. — ZX de cea mai mare pantă, dreapta
D — dreaptă de cea mai mare pantă
 dintr-un plan care, dintre toate dreptele planului, face cel mai mare unghi cu un plan orizontal.
   dregător, termen care desemna în ţările romíné pe boierii aflaţi în serviciul feudal la curtea domnului şi participanţi la sfatul domnesc. Cu vremea, aceşti boieri au căpătat în aparatul de conducere al ţării atribuţii administrative, militare
 sau judecătoreşti, la început nediferenţiate. în cursul veacurilor, atribuţiile unor d. au căpătat o importanţă mai mare, ale altora au scăzut în importanţă ori s-au schimbat. în documentele scrise în limba slavă, d. sînt numiţi praviteli, uread~ nici etc., în cele scrise în limba latină barones şi comites; în documentele scrise în limba romînă, d. mari li se mai spunea şi boieri, iar celor mici slugi domneşti. Principalii d. şi atribuţiile lor erau:          vornicul
 (conducător al curţii domneşti, comanda armata în timp de război, avea mari atribuţii judecătoreşti în lipsa domnului etc.), logofătul (mai-marele cancelariei domneşti), vistierul (ţinea socotelile veniturilor şi cheltuielilor domniei). în Ţara Romînească, unul dintre d. cei mai însemnaţi era banul (cîrmuitorul Olteniei). Alături de aceştia mai erau o seamă de alţi d« mari, ca:        spătarul
 (ţinea, la ceremonii, spada domnului, fiind mai tîrziu şi comandantul oştii călare), stolnicul (se îngrijea de masa şi de ospeţele domneşti), paharnicul (în Moldova era numit mai frecvent ceaşnic; se îngrijea de băutura domnului), comisul (se îngrijea de grajdurile şi de caii domnului), postelnicul sau stratornicul (avea în seamă camera de culcare a domnului, devenind cu timpul unul dintre sfetnicii lui cei mai apropiaţi etc.). Pe lingă aceştia mai erau şi alţi d. cu diverse atribuţii, ca: clucerul (ţinea cheile magaziilor cu alimente), slu-gerul (avea în seamă aprovizionarea cu carne a curţii domneşti), pivnicerul (mai-marele peste pivniţele domneşti), cămăraşul (avea în grija sa monetăria, iar mai tîrziu şi cămara, averea personală a domnului), medelnicerul (se îngrijea de vesela şi de ustensilele de spălat ale domnului), portarul (păzitorul porţii domneşti, numit, în Moldova, uşar, după crearea dregătoriei de portar (castelan) de Suceava, în timpul lui Ştefan cel Mare, şi care avea importante rosturi în conducerea armatei), armaşul (executorul pedepselor hotărîte de domn), aprodul (executorul
DREIKANTER
 168
 DRENAJ
 sentinţelor domneşti în afara execuţiilor capitale, care erau în grija armaşului), şătrarul (se îngrijea de corturile domneşti în timpul campaniilor), plos-carul (în Moldova cuparul), pitarul şi alţii. Marii dregători aveau şi subalterni, organizaţi în cete militare, care erau denumiţi după numele şefului, vornicei, logofeţei, bănişori, spătărei, păhărnicei, stolnicei, postelnicei, sau, precizînd gradul, vtori (al doilea) logofăt, treti (al treilea) logofăt. Mai erau apoi mici d., avînd diferite funcţii, în întreaga ţară: zapcii, ispravnici, starosti, pîrcălabi, serdari etc.
   dreikanter (germ. Dreihan-ier „trei muchii"; GEOGR.), piatră cu muchii ascuţite, avînd trei feţe şlefuite prin acţiunea vîntului încărcat cu particule nisipoase. Se formează cînd direcţia vîntului variază sau cînd pietrele îşi schimbă poziţia sub acţiunea vîntului, expunînd eroziunii altă faţă. D. sînt caracteristice pustiurilor (inclusiv regiunile peri glaciare).
   Dreiser fdrâizşr], Theodore (1871 — 1945), scriitor american, unul dintre reprezentanţii de seamă ai realismului critic în literatura din S.U.A. S-a născut la Terre Haute, în statul Indiana, ca fiu al unor emigranţi germani. Dreiser şi-a început cariera ca ziarist. In primul său roman, „Sora Car-rie" (1900, trad. rom. 1957), a denunţat ipocrizia şi falsul puritanism burghez. In romanul „Jennie Gerhardt" (1911, trad. rom.) a opus omeniei celor săraci descompunerea morală a claselor dominante. „Trilogia voinţei" (1912 — 1948) reflectă atotputernicia afaceriştilor din
 S.U.A. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe care a salutat-o cu multă simpatie, D» evoluează spre o înţelegere mai profundă a cauzelor parazitismului şi forţei distructive a capitalismului. Romanul „O tragedie americană" (1925, uit. trad. rom.
 1961)   constituie un act de acuzare la adresa capitalismului, care învrăjbeşte pe oameni şi dezlănţuie instincte criminale. Vizita romancierului în
 U,R.S.S. (1927—1928) a avut
 un rol important în evoluţia gîndirii lui politice. Neînfricat demascator al fascismului şi al reacţiunii imperialiste, D. a devenit în 1945 membru al
Th. Dreiser
Partidului Comunist din S.U.A. Operele lui scrise într-un stil simplu şi viguros, remarcabile prin realismul lor, prin pătrunzătoarea analiză psihologică, autenticitatea tipurilor create şi prin forţa cu care demască societatea burgheză, alcătuiesc un vast tablou critic al modului de viaţă american.
   dren (engl. drain „a scoate, a colecta") 1. (HIDROTEHN.) Conductă îngropată sau amenajată la suprafaţa terenului, din tuburi de beton, ceramică etc. sau umplută cu un material filtrant (piatră spartă, fascine etc.), destinată să colecteze şi să evacueze apa de infiltraţie sau să coboare nivelul pînzei de apă subterană. 2. (CONSTR.) Strat de piatră spartă sau de pietriş care căptuşeşte spatele unui zid de sprijin, al unei culee de pod etc.; este destinat să colecteze apa de infiltraţie.
 Evacuarea apei se face prin barbacane sau prin tuburi de drenaj. 3. (DRUM.,
 C.F.) Dren~contrafort, construcţie executată pe un taluz cu scopul de a sprijini terenul şi de a-1 drena. Se execută ca un d. obişnuit, însă cu umplutura alcătuită din piatră spartă mare, care are rolul de susţinere asemănător unui contrafort. Se dispune în formă de spic sau de arcade. Apa este evacuată printr-un d* colector, prevăzut la baza ţaluzului.
 4. (MED.) Tüb de dren, tub confecţionat din cauciuc, aluminiu, argint, sticlă etc., cu care se efectuează drenarea.
   dren áj 1. (GEOGR.) Proces de colectare şi de conducere a apelor de pe o suprafaţă către un canal principal. în natură, apele provenite din precipitaţii sînt colectate de reţeaua hidrografică, scurgîndu-se prin rîu-rile principale spre oceanul planetar. Cursurile de apă permanente drenează de obicei şi pînza de apă subterană. 2« (MAŞ. AGR.) Maşină de drenaj, maşină folosită pentru executarea canalelor deschise de drenare, compusă dintr-un cadru pe două roţi pe care se montează o trupiţă specială cu două cormane, două cuţite în faţa tru-piţei şi unul sub brăzdar. Pentru executarea canalelor de drenare subterană se folosesc pluguri de drenaj. 3. (HIDROTEHN.) Ansamblu sistematic de drenuri, executat în vederea secării (desecării şi consolidării) unui teren. Adîncimea de aşezare a drenurilor depinde de condiţiile pedoclimatice, de cauza înmlăştinirii şi de scopul urmărit. Lucrările
DRENARE
 169
DREPT
 de d. se efectuează pentru desecarea bălţilor, prevenirea alunecărilor de teren, protecţia fundaţiilor construcţiilor contra umidităţii etc. După tipul de dren folosit, se deosebesc dre-naje-cîrtiţă, în spic, J. ia suprafaţă, d. longitudinale şi d. transversale; 4. (EXPL, PETR.) Deplasarea ţiţeiului din zăcă-mînt spre gaura de sondă.
   drenâre (MED.), metodă chirurgicală prin care se înlesneşte scurgerea secreţiilor dintr-o plagă operatorie sau accidentală. D. se efectuează cu ajutorul tuburilor de dren şi al meşelor de bumbac.
   drepţi. Totalitate a regulilor de conduită stabilite sau sancţionate de stat şi care, exprimînd voinţa clasei dominante, determinată de condiţiile materiale de existenţă ale acesteia, şi înfăptuind interesele ei fundamentale, sînt susceptibile să fie aduse la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului.
 D.   a luat naştere o dată cu împărţirea societăţii în clase antagoniste, cu apariţia statului, şi s-a modificat de la o orînduire socială la alta. învăţătura marxist-leninistă a dezvăluit esenţa de clasă a dreptului, caracterul său de suprastructură, legităţile care determină apariţia, ^ dezvoltarea şi înlocuirea unui tip de drept prin altul. Legităţile specifice ale formării şi dezvoltării suprastructurii juridice şi ale acţiunii acesteia asupra dezvoltării societăţii, precum şi conţinutul şi modul de aplicare a normelor grupate în ramurile dreptului constituie obiectul ştiinţelor juridice. Fiecărei formaţiuni so-cial-economice îi corespunde un anumit tip de drept. D* sclavagist consacra puterea nelimitată a stăpînilor de sclavi şi apăra proprietatea lor nu numai asupra mijloacelor de producţie, dar şi asupra sclavilor. D. feudal a consfinţit dominaţia economică şi politică a proprietarilor funciari feudali, proprietatea lor asupra pămîntului, dependenţa personală a ţăranilor legaţi de pămînt^ faţă de moşieri sau mănăstiri, dreptul moşierilor asupra muncii şi bunurilor ţăranilor, precum şi dreptul incomplet al moşierilor asupra
 persoanei ţăranilor. D. burghez apără sistemul economic capitalist, şi în primul rînd proprietatea privat-capitalistă, pro-damînd-o inviolabilă, consfinţeşte dominaţia economică şi politică a burgheziei. Normele d• burghez adoptate în cursul revoluţiilor burgheze din sec.
 XVII—XIX, proclamînd libertatea şi egalitatea tuturor în faţa legii, aveau un caracter progresist în comparaţie ^ cu rînduielile feudale, iobăgiste. Libertatea şi egalitatea tuturor în faţa legii, proclamate de normele d« burghez care consfinţeau proprietatea privat-capitalistă, aveau însă un caracter formal, masele muncitoare ne-putîndu-se bucura în fapt de ele. în epoca imperialismului, s-a intensificat tendinţa spre restrîngerea democraţiei burgheze, spre încălcarea de către burghezie a propriei ei legalităţi. Această tendinţă se loveşte de lupta revendicativă a maselor populare, care reuşesc uneori să impună măsuri şi legi cu caracter democratic. Smulgerea puterii politice din mîinile burgheziei de către clasa muncitoare şi instaurarea dictaturii proletariatului duc Ia răsturnarea ordinii de drept burgheze şi la stator? nicirea unui tip de drept superior celor precedente, dreptul socialist, care exprimă voinţa clasei muncitoare, corespunzătoare intereselor tuturor oamenilor muncii. D. socialist, bazat pe proprietatea, sociali stă asupra mijloacelor de producţie, consacră puterea deplină a oamenilor muncii, apără şi consolidează orînduirea economică, socială şi de stat socialistă, garantează egalitatea în drepturi ^ a tuturor cetăţenilor, îmbină armonios interesele generale cu interesele individuale, sprijină lupta împotriva rămăşiţelor capitalismului din conştiinţa oamenilor, contribuind activ la construirea socialismului, la dezvoltarea conştiinţei juridice socialiste. Datorită caracterului lor revoluţionar, umanismului şi democratismului lor, precum şi puternicului lor rol educativ, normele dreptului socialist se realizează în măsură mereu mai mare prin convingerea şi liberul consim-ţămînt al oamenilor muncii,
 prin participarea din ce în ce mai activă a colectivităţii la lupta împotriva celor care, încalcă aceste norme. în Romînia, în prima etapă a revoluţiei populare, legislaţia era pusă în slujba rezolvării sarcinilor antifeudale, antifasciste şi antiim-perialiste. Astfel, în 1945 s-au adoptat legea care consfinţea reforma agrară, legea pentru urmărirea şi sancţionarea criminalilor de război sau a celor vinovaţi de dezastrul ţării, legea pentru purificarea aparatului de stat, statutul naţionalităţilor şi alte acte normative menite să înlăture discriminările naţionale şi rasiale instaurate de fascism. De asemenea, în această perioadă au fost adoptate şi legi cu caracter anticapitalist, ca de ex.: legea pentru etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946), legea oficiilor industriale (iunie
1947), legea circulaţiei bunurilor agricole (iunie 1947), legea pentru reforma monetară (august 1947) etc. Alături de aceste acte normative noi, au fost menţinute şi o bună parte din cele vechi, pe care însă guvernul democratic, instaurat la 6 martie 1945, le-a folosit în interesul consolidării cuceririlor revoluţionare şi al desfăşurării mai departe a revoluţiei. Democratizarea aparatului de stat, crearea justiţiei populare au contribuit la transformarea dreptului într-un instrument destinat să înlesnească înfăptuirea revoluţiei socialiste. în etapa socialistă a revoluţiei, * dreptul democraţ-popular a fost şi este folosit ca unul dintre cele mai eficiente mijloace de înfăptuire a politicii partidului şi statului, de construire a socialismului şi apoi de desăvîrşire a construcţiei socialiste. Astfel, dreptul democrat-popular a oferit şi oferă mijloacele juridice adecvate pentru instaurarea relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie şi perfecţionarea continuă a acestor relaţii, precum şi pentru asigurarea dezvoltării economiei în mod proporţional, pe bază de plan. Cu ajutorul lui sînt reglementate şi garantate cele mai largi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi este asigurată parţiciparea activă a maselor muncitoare la
DREPT
170
 DREPT
 exercitarea puterii de stat. El este folosit pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor şi, în general, pentru reglementarea relaţiilor dintre oameni în mod socialist. Printre cele mai importante acte normative de tip socialist se numără: constituţiile din 1948 şi 1952, legile prin care s-a înfăptuit naţionalizarea mijloacelor de producţie din industrie, Codul muncii, Codul familiei, legea privind modul de organizare şi funcţionare a sfaturilor populare (1957), decretul pentru lichidarea rămăşiţelor oricărei forme de exploatare a omului de către om în agricultură (1959). Sistemul unitar al dreptului socialist al R.P.R. se împarte pe ramuri, după specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează. — Dreptul de stat, totalitatea normelor care reglementează, prin dispoziţii fundamentale, relaţiile privitoare la orînduirea social-eco-nomică şi de stat. Aceste norme privesc baza economică, baza politică şi structura de clasă a societăţii, organizarea şi funcţionarea organelor statului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi garantarea înfăptuirii materiale a acestor drepturi, datoriile fundamentale ale cetăţenilor, sistemul electoral şi creează condiţii pentru participarea tot mai activă a maselor largi de oameni ai muncii la conducerea statului. — D. administrativ, totalitatea normelor care reglementează relaţiile sociale din sfera activităţii executive şi de dispoziţie a organelor administraţiei de stat şi care reflectă democratismul administraţiei de stat şi strînsa ei legătură cu masele. — D. financiar, totalitatea normelor care reglementează relaţiile sociale din sfera activităţii de stat privind mobilizarea şi repartiţia planificată a mijloacelor băneşti corespunzător sarcinilor şi funcţiilor statului. — D. civil, totalitatea normelor care reglementează, pe bază de egalitate a părţilor, raporturile patrimoniale (ex. cele decurgînd din contractele încheiate între organizaţiile socialiste, din contractele încheiate între organizaţiile socialiste şi cetăţeni, ca şi
 între cetăţeni), raporturile personale nepatrimoniale legate de cele patrimoniale sau alte raportul personale nepaţrimo-niale, prevăzute de legea civilă. Z). c. socialist se întemeiază pe sistemul economic socialist, pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie şi pe anumite principii fundamentale, cum sînt: principiul planificării, al gospodăririi socialiste, al egalităţii reale în drepturi. — D. muncii, totalitatea normelor care reglementează relaţiile sociale de muncă ale angajaţilor şi ale membrilor cooperativelor meşteşugăreşti, precum şi unele relaţii conexe (ex. cele privitoare la asigurări sociale). Normele d. m. oglindesc relaţiile de colaborare tovărăşească şi ajutor reciproc, asigură înfăptuirea principiilor organizării socialiste a muncii, contribuind activ Ia îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă şi la sporirea avantajelor şi garanţiilor instituite în favoarea celor ce muncesc. Ele consacră, în concordanţă cu prevederile constituţionale, dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la o retribuţie stabilită potrivit cu cantitatea şi calitatea muncii depuse, dreptul la asigurare materială, egalitatea în drepturi în raporturile de muncă etc. — D. funciar, totalitatea normelor care reglementează relaţiile sociale din sfera activităţii de stat privitoare la justa repartiţie a fondului funciar de stat, la determinarea destinaţiei economice a terenurilor proprietate socialistă şi care stabilesc măsuri în vederea folosirii raţionale şi complete a terenurilor. — D. colectivist, totalitatea normelor care reglementează în principal relaţiile sociale privitoare la organizarea şi la activitatea gospodăriilor colective, raporturile dintre acestea şi colectivişti, în vederea asigurării dezvoltării şi consolidării gospodăriilor colective, a respectării drepturilor colectiviştilor prevăzute în Statutul model al gospodăriilor agricole colective. — Dreptul familiei, totalitatea normelor de drept care reglementează relaţiile sociale derivînddin căsătorie, rudenie şi înfiere. Dreptul familiei
 contribuie la întărirea familiei, întemeiată pe prietenie şi afecţiune reciprocă, realizarea deplină a egalităţii în drepturi între bărbat şi femeie, exercitarea drepturilor părinţilor şi îndeplinirea îndatoririlor lor în interesul copilului. V. şi familie. — £). penal, totalitatea normelor care au rolul ajutător de a asigura un plus de apărare celor mai importante relaţii sociale, reglementate de celelalte ramuri ale dreptului, prin stabilirea ^ faptelor ce constituie infracţiuni şi a pedepselor aplicabile celor ce au săvîrşit astfel de fapte, precum şi prin determinarea condiţiilor (ex. capacitatea psihofizică şi libera determinare a voinţei) şi limitelor generale (ex. succesiunea legilor în timp, prescripţia) în care are loc pedepsirea. D. p. socialist se caracterizează prin umanismul şi prin democratismul său real, prin aceea că legea penală apără efectiv pe toţi cetăţenii şi toţi cetăţenii sînt efectiv egali în faţa legii penale. — D. judiciar, totalitatea normelor care reglementează relaţiile sociale privitoare la organizarea instanţelor judecătoreşti şi activitatea lor în realizarea justiţiei, precum şi organizarea procuraturii şi activitatea ei de supraveghere şi de asigurare a respectării legilor.
D.  j, are trei subdiviziuni : organizarea judecătorească şi a procuraturii, dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal.
2.  Drept internaţional public, totalitatea normelor de drept care reglementează relaţiile dintre state. Spre deosebire de dreptul intern, în dreptul internaţional nu există un organ legislativ, normele J. i. p. fiind create prin acordul dintre state suverane şi egale în drepturi. De asemenea, în d. i. p. nu există un aparat centralizat de con-strîngere, măsurile în vederea respectării normelor sale fiind înfăptuite de către state, în mod individual sau colectiv. Conţinutul normelor de drept internaţional este influenţat de interesele politice ale statelor, determinate, la rîndul lor, de caracterul orînduirii sociale şi de stat ale acestora. Statele socialiste au adus şi aduc o contribuţie importantă la dez-
 DREPTAR
171
DREPTUL NATURAL
voltarea progresistă a dreptului internaţional, îmbogăţindu-1 cu instituţii şi principii noi, democratice. Promovînd principiul coexistenţei paşnice, R.P.R., ca şi celelalte state socialiste, luptă pentru respectarea normelor dreptului internaţional. în relaţiile dintre statele socialiste se formează norme de drept internaţional de tip nou, superior, bazate pe principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile interne, respectării integrităţii teritoriale, pe principiile internaţionalismului socialist. 3. Drept internaţional privat, totalitatea normelor care reglementează relaţiile sociale ce au un element de extraneitate. Reglementarea se face fie indirect, pe calea normelor conflictuale, fie direct, prin norme unificate, pe cale de convenţie între state. D.
i.  p. îşi găseşte o aplicare deosebit de importantă în domeniul contractelor de comerţ exterior, precum şi în cazul operaţiilor de transportul i, credit şi decontări internaţionale. D. t. p. reglementează şi regimul juridic şi drepturile procesuale ale persoanelor fizice şi juridice străine. 4. Drept subiectiv, facultate garantată de lege unei persoane fizice sau juridice (subiectul activ) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde o comportare corespunzătoare de la o altă persoană (subiectul pasiv), în scopul satisfacerii intereselor recunoscute de lege subiectului activ (ex. dreptul de proprietate, dreptul de autor, dreptul de creanţă). în opoziţie cu
d.  s., se foloseşte noţiunea de drept obiectiv pentru a desemna totalitatea normelor juridice în vigoare într-un anumit stat. Potrivit cu criteriul aplicat, există diverse clasificări ale drepturilor subiective, ca: drept patrimonial, care are un conţinut economic (ex. dreptul de proprietate); drept personal ne-patrimonial, care este strîns legat de persoana omului şi nu are un conţinut economic (ex. dreptul la nume); drept absolut, care este opozabil tuturor, toţi fiind obligaţi să se
 12
abţină de a-1 încălca (ex. dreptul de proprietate, celelalte drepturi reale şi drepturile personale nepatrimoniale); drept relativ, care este opozabil numai uneia sau mei multor persoane determinate, obligate de a da, de a face sau da a nu face ceva (v. drept de creanţă); drept real, drept patrimonial absolut, privitor la un lucru (ex. dreptul de proprietate, su-perficie, servitute, gaj); drept de creanţă, drept patrimonial relativ al unei persoane (creditorul) de a pretinde, în temeiul unui raport de obligaţie, ca o altă persoană (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (de exemplu drepturile părţilor decurgînd dintr-un contract de închiriere).
   dreptar (CONSTR.), riglă sau scîndură dată la rindea, groasă de 2—3 cm şi cu muchiile perfect drepte, folosită pentru trasări sau pentru verificarea suprafeţelor plane (de ex. la aşezarea cărămizilor în zidărie, la executarea tencuielilor etc).
   dreptate, noţiune pe baza căreia se aprobă sau se dezaprobă, în lumina unui anumit ideal etic şi juridic, relaţiile economice, obiceiurile, legile existente într-o epocă dată, precum şi acţiunile oamenilor, popoarelor sau statelor. Concepţiile despre d. au un caracter istoric şi de clasă, în societăţile bazate pe exploatare, clasele dominante caută să justifice, prin concepţiile lor despre d., relaţiile economice existente, să le întărească prin legi şi norme morale, în timp ce clasele şi păturile sociale asuprite promovează propriile lor concepţii despre d.ţ care oglindesc necesitatea schimbării relaţiilor sociale respective, năzuinţa maselor de a înlătura inegalitatea socială. Dezvăluind caracterul formal al concepţiei burgheze despre d., concepţie care ascunde esenţa exploatării capitaliste, marxism-leninismul a făurit o concepţie nouă, comunist-ştiinţifică despre d., conform căreia adevărata d. socială constă în eliberarea omului de orice exploatare şi asuprire, în realizarea egalităţii sociale depline în condiţiile comunismului.
   „Dreptatea", cotidian reacţionar, organ central al Partidului naţional-ţărăr n e s c. A apărut în Bucureşti între anii 1927—1938 şi 1944— 1947. După 23 August 1944 a dus o campanie de defăimare a regimului democrat-popular şi de sabotare a tuturor măsurilor privind reforma agrară, democratizarea aparatului de stat, opera de refacere economică a ţării ş.a.
   dreptul bizantin, drept feudal în vigoare în Imperiul bizantin în sec. VI—XV, alcătuit din norme scrise şi cutu-miare cu caracter laic şi bisericesc. El avea ca izvor principal dreptul roman sclavagist din codificarea întocmită în timpul lui Iustinian (Corpus juris civi-li»). Importanţa istorică a d.b. a constat în rolul pe care l-a jucat^ în multe ţări europene şi din Asia Mică în întărirea relaţiilor feudale. în ţările romíné, pînă la adoptarea codurilor burgheze (1865), diferite legiuiri au cuprins numeroase norme de d. b.
   dreptul canonic, totalitatea regulilor instituite de biserică referitoare la organizarea internă a acesteia, la raporturile ei cu statul şi cu credincioşii, la unele aspecte ale vieţii credincioşilor. Apărut în sec. al IV-lea pe baza dreptului roman sclavagist, d. c. şi-a sporit în mod considerabil influenţa în feudalism (în special în Europa occidentală), cînd au fosţ supuse reglementării sale şi unele raporturi laice (de familie, patrimoniale şi chiar unele fapte penale). D. c. a contribuit la întărirea orînduirii feudale şi la sporirea influenţei bisericii asupra vieţii societăţii feudale. 0 dată cu formarea statelor burgheze, rolul d. c. a scăzut, iar în ţările în care s-a consacrat, pe cale legislativă, separaţia dintre stat şi biserici (de ex. ^ Franţa), el nu mai este aplicat de către organele de stat.
   dreptul natural, noţiune proprie unui anumit curent i-dealist* din gîndirea preburghe-ză şi burgheză (şcoala d. n«), potrivit căruia dreptul pozitiv (sinonim drept) este precedat şi determinat de un drept ideal, prezentat, de regulă, ca
 DREPTUL ROMAN
 172
DRESDA
un drept imuabil şi universal, fără caracter statal. In concepţiile gînditorilor antichităţii şi ai burgheziei în^ ascensiune,
d.n. ar decurge din natura sau raţiunea umană, iar în concepţia feudală, din voinţa şi raţiunea divină. In realitate, dreptul nu există în afara societăţii, fiecărei orînduiri sociale fiindu-i proprii anumite norme juridice, care exprimă voinţa clasei dominante. Apărută încă în antichitate la o serie de gînditori (Socrate, Aristotel, stoicii, juriştii romani) şi fiind dezvoltată,
fe baze teologice, în feudalism Torna d’Aquino), concepţia despre d. n. a servit, în principal, pentru justificarea exploatării sclavagiste şi feudale, prezentată ca un rezultat al inegalităţii oamenilor, socotită conformă cu d. ii* In epoca de ascensiune a burgheziei (sec. XVII—XVIII), concepţia d.n. a jucat un rol progresist, fiind folosită de ideologii ei (Gro-tius, Locke, Spinoza, Montes-quieu, Rousseau, materialiştii francezi din sec. al XVI II-lea şi iluminiştii în general) pentru critica instituţiilor politice şi juridice feudale, declarate ca fiind contrare naturii omului, precum şi în fundamentarea luptei burgheziei pentru putere. Totodată „drepturile naturale", proclamate de ideologii burgheziei ascendente, au însemnat şi dreptul burgheziei de a exploata masele muncitoare. Teoria d. n., părăsită un timp de burghezie, a fost apoi reluată la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (Coste Floret, G^ Re-nard, Del Vecchio, H. Coing), servind scopurilor burgheziei monopoliste. Una dintre cele mai retrograde variante contemporane ale d. n. este cea susţinută de neotomism.
   dreptul roman, dreptul Romei antice, cel mai dezvoltat sistem de drept al societăţii sclavagiste, expresia cea mai desăvîrşită a dreptului întemeiat pe proprietatea privată. Datorită acestui caracter al său, a putut fi preluat şi folosit în orînduirile bazate pe exploatare care au urmat, feudalismul şi capitalismul, pentru organizarea sistemelor lor de drept; sub această formă nouă a servit
baza economică a orînduirilor respective.
   dreptunghi (MAT.), patrulater cu toate unghiurile drepte. Este un paralelogram care are diagonalele egale.
   drepturile fundamentale ale cetăţenilor R. P. R., drepturile consacrate de Constituţia R.P.R. şi a căror posibilitate reală de înfăptuire este asigurată prin garanţii materiale şi juridice, cetăţenii putînd astfel participa activ la viaţa economică, politică şi culturală a ţării. Constituţia stabileşte egalitatea cetăţenilor R.P.R. fără deosebire de sex, naţionalitate şi rasă, în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. Ea consacră ca drepturi fundamentale dreptul la muncă, la odihnă, la învăţămînt, la asigurări sociale. Cetăţenilor R.P.R. li se garantează libertatea de conştiinţă, a cuvîntului, a presei, a întrunirilor şi mitingurilor, a cortegiilor şi demonstraţiilor, dreptul de asociere în organizaţii obşteşti, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul de a alege şi a fi ales şi în organele reprezentative. Pe lîngă drepturi, Constituţia R.P.R. stabileşte şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor. Aceştia sînt obligaţi: să respecte constituţia, să execute legile, să apere, să întărească şi să dezvolte proprietatea socialistă, să respecte disciplina muncii, să contribuie activ la întărirea regimului de democraţie populară şi la propăşirea economică şi culturală a ţării. 0 datorie sfîntă a fiecărui cetăţean al R.P.R. o constituie apărarea patriei socialiste.
   „Drepturile omului", cerc de studii sociale organizat la Bucureşti, în 1885, de către socialişti şi un grup de tineri radicali burghezi. A fost influenţat la început de idei burghezo-liberale; tendinţele socialiste în activitatea cercului s-au accentuat după retragerea elementelor burghezo-liberale din acest cerc (noiembrie 1885).
   „Drepturile omului", ziar politic-social, apărut la Bucureşti în februarie-decembrie 1885 din iniţiativa membrilor cercului de studii sociale cu acelaşi nume. Majoritatea cola-
boratorilor ziarului făceau parte şi dintre cei ai „Contemporanului". Deşi s^a situat uneori pe poziţii confuze, D* o*, în specia1! în perioada septembrie 1888— aprilie 1889, a contribuit la popularizarea marxismului şi a militat pentru întemeierea unui partid al muncitorilor.
   dresaj (ZOOTEHN.), instruirea, obişnuirea unui animal să execute, la comandă, anumite mişcări, să îndeplinească anumite ^ munci etc. Se face de obicei Ia vîrsta tînără, cînd animalul învaţă mai uşor. Regulile principale ale d. sînt: repetarea, ritmicitatea, continuitatea şi progresivitatea. Se bazează pe folosirea unui sistem de excitanţi, care au aceeaşi succesiune şi intensitate şi se adresează tuturor sau numai anumitor organe de simţ (auz, văz, miros, gust etc.) şi la care animalul dresat se obişnuieşte să răspundă prin aceeaşi mişcare. D# constituie un proces specific de formare a reflexelor condiţionate. — Dresajul albinelor, metodă de intensificare artificială a zborului albinelor în vederea cercetării de către acestea a culturilor agricole entomofile. Se bazează pe crearea reflexului condiţionat pentru mirosul şi culoarea florilor. Z). a. duce la sporirea recoltd culturilor respective (ca urmare a polenizării), precum şi a producţiei de miere.
   Dresda, oraş în sud-estul R.D. Germane, centru administrativ al districtului Dres-den. 493 600 loc. (1961). Port pe Elba şi nod de căi de comunicaţie. Mare centru industrial, cu industrie de înaltă calificare: mecanică fină, optică, industrie electrotehnică, utilaj industrial, industrie alimentară, textilă, porţelanuri, faianţă etc. Important centru cultural: institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, biblioteci, muzee, teatre etc. Numeroase monumente arhitectonice, în special din sec. al XVIII-lea (palatul Zwinger, catedrale etc.). — Galeria de artă din D., întemeiată în 1722, este una dintre cele mai valoroase colecţii de pictură din lume. Nucleul G. de a. din D. l-a constituit o colecţie de artă din 9ec. al XVI-lea a
 DRESDEN
 173
 DRIL
Dresda. Curtea palatului Zwinger
principilor electori saxoni. Colecţia cuprinde opere dintre cele mai valoroase ale marilor pictori italieni din sec. XV— XVIII (Rafael, Giorgione, TÍ-ziano, Veronese, Correggio ş.a.), ale maeştrilor olandezi şi flamanzi din sec. al XVlI-lea (Rembrandt, Vermeer, Rubens ş.a.), ale pictorilor francezi din sec. XV11—XV111-lea (Poussin, Watteau), ale pictorilor germani din sec. al XVI-lea (Dürer, Hol bein ş.a.), precum şi opere ale pictorilor moderni germani, englezi etc. în timpul celui de-al doilea război mondial au fost nimicite, împreună cu clădirea galeriei, lucrări preţioase din colecţie, dar cea mai mare parte a operelor de artă a fost salvată de trupele Armatei Sovietice.
  Dresden/drézddn7, district în sud-estulR.D. Germane. Supr.: 6 740 kma. Populaţia: 1 875 639 loc. (1961). Cuprinde o zonă de cîmpie şi o zonă muntoasă puţin înaltă. Zăcăminte de cărbune, de minereuri de cupru, staniu şi wolfram. E o regiune industrială dezvoltată. Principalul ei centru economic şi cultural este oraşul Dresda. Alte centre: Gröditz, Riesa (industrie siderurgică), Görlitz, Bautzen (industrie electrotehnică, material rulant), Pir na (industrie con* structoare de maşini, chimică), Zittau (industrie constructoare
de maşini, textilă), Meissen (porţelan). Se cultivă mai ales cereale şi plante furajere; se cresc porcine, bovine, ovine.
   Dressler, Franz Xaver (n. 1898), organist şi compozitor romín de naţionalitate germană. A studiat la Leipzig. Repertoriul său de interpret cuprinde îndeosebi lucrări de J.S. Bach, Hándel, Reger. A compus piese pentru orgă, o cantată, coruri.
   dreţe (Nymphaea lotus varietatea thermalis), specie de plantă acvatică din familia nimfeaceelor, element subtropical, relict terţiar, cu frunze mari, dinţate pe margini, violacee pe partea inferioară şi cu flori de circa 10 cm în diametru. Singurul loc din Europa, unde trăieşte este pîrîul şi lacul cu ape termale Peţea (băile „1 Mai" de lîngă Oradea) în perimetrul unei rezervaţii naturale.
   Dreyfus [drefús7, afacerea         proces înscenat în
1894 de cercurile monarhiste, reacţionare din Franţa împotriva ofiţerului de stat-major A..Dreyfus, de origine evreu, căruia i s-a adus acuzaţia falsă de spionaj şi de înaltă trădare. Scopul acestei înscenări a fost provocarea unui val de antisemitism şi de şovinism, căutarea unui pretext pentru îngrădirea libertăţilor democratice. în urma procesului, D*
a fost condamnat la deportare pe viaţă. Afacerea D. s-a transformat într-o luptă ascuţită între forţele democratice ale Franţei (în rîndurile cărora au militat E. Zola şi A. France) şi forţele reac-ţiunii. Intrarea în a-ceastă luptă a clasei muncitoare a obligat reacţiunea să dea înapoi. în^ 1899 D. a fost graţiat, iar în 1906 reabilitat.
  drezină, vehicul mic şi uşor de cale ferată, neacoperit,, cu patru roţi, pus în Mş-care cu mîna sau cu piciorul (ex. d. trici-clu pentru o persoană) printr-un mecanism cu pîrghii şi folosit pentru deplasarea celor însărcinaţi cu verificarea liniei şi cu inspecţia echipelor care lucrează la linie. D. transportă un număr mic de persoane şi, la nevoie, se poate uşor scoate şi aşeza din nou pe linie. — D.-motor, drezină acţionată de un motor cu ardere internă; are forma de automobil închis sau decapotabil.
  driáde (gr. dryas, dryados, de la drys „stejar"), nimfe ale arborilor în mitologia greacă. V. şi hamadriade.
  dridu, cultura ~, cultură materială din sec.^ al X-lea, după toate probabilităţile romînească, numită astfel după aşezarea din comuna Dridu, raionul Urziceni, reg. Bucureşti, şi răspîndită în cîmpia Munteniei.
  Driesch [driişj, Hans (1867-1941), biolog şi filozof idealist german, reprezentant al v i~ t a 1 i s m u 1 u i. După D., fenomenele vieţii ar fi determinate nu de cauze materiale, ci de un principiu imaterial, „forţa vitală" sau „entelehia".
  drifter, cuvînt englez denumind o navă pescărească amenajată pentru pescuitul marin de larg cu setei în derivă.
  dril (lND. TEXT.), ţesătură groasă de bumbac sau de in, folosită pentru confecţionarea unor haine de vară, a unor echipamente de uzură (halate,
 12*
 DRIN
174
 DROJDII
şorţurî etc.)» a pînzelor pentru corturi şi pentru corăbii etc.
   Drin, cel mai mare rîu din R.P. Albania, format prin unirea Drinului Negru (care izvorăşte din lacul Ohrida) cu Drinul Alb    (cu izvoarele     în
sudul Iugoslaviei). Lungimea (de la izvorul Drinului Negru): 280 km. D. străbate o zonă muntoasă şi se varsă în Marea Adriatică prin două braţe.
   Drina, rîu în R.S.F. Iugoslavia (320   km), afluent      pe
dreapta al    Savei. Izvorăşte
din partea sudică a Munţilor Dinarici (Masivul Durmitor) şi curge spre nord, străbătînd în general o regiune muntoasă.
   driopitéc (gr. drys „stejar" şi pithekps   „maimuţă";       PA-
LEONT.), gen fosil de maimuţe antropomorfe arboricole, care prezenta caractere sintetice, avînd dentiţia asemănătoare cu a cimpanzeului, a gorilei şi a omului. D. este îndeobşte considerat strămoşul comun al maimuţelor antropoide şi al hominienilor; specia Dryopi-thecus Darwini a fost descoperită în depozitele miocéné din bazinul Parisului, din Germania, din Austria, din India etc.
   drişcă (CONSTR.), unealtă manuală sau mecanizată, confecţionată din lemn sau din metal, folosită pentru a netezi faţa tencuielilor proaspete sau a asfaltului turnat; operaţia se numeşte drişcuire.
   drîmbă (MUZ.), instrument muzical popular, alcătuit din-tr-o sîrmă de fier îndoită în formă de potcoavă, avînd la mijloc o lamă elastică de oţel. Proptind d. de dinţi şi ciupind lama cu degetul, se produc sunete care sînt modulate prin mişcarea buzelor.
   D.R.O. v. Dobrujanska revoluţionna organizaţia.
   drob (Sarothamnus scopa-rius), arbust din familia leguminoaselor, înalt pînă la 1,5— 2 m, cu ramuri subţiri, verzi şi frunze trifoliate; florile sînt galbene, iar fructul (păstaia), lung de 3—5 cm, este turtit. Creşte în regiunile de cîm-pie şi coline din ţara noastră; uneori este cultivat, în parcuri, ca arbust decorativ. — Z). de munte (Cytisus hirsutus)t arbust din familia leguminoaselor, înalt pînă la 1 m, cu
frunze păroase pe partea inferioară şi cu flori galbene care apar înaintea frunzelor.. Creşte prin poieni, tufişuri şi locuri stîncoase însorite.
   Drobeta, aşezare a dacilor situată pe locul actualului oraş Turnu-Severin. Ocupată de romani în urma primului război cu dacii (101 — 102), a devenit un important centru meşteşugăresc şi de trafic comercial. Romanii au construit aici podul de peste Dunăre, ale cărui urme se văd şi astăzi, şi un castru militar, care a dăinuit şi după părăsirea Daciei de armata şi administraţia romană, fiind refăcut de Iustinian în sec. al
VI-lea. In timpul împăratului Adrian (117—138), D. a căpătat rangul de municipiu, iar în timpul lui Septimiu Sever (193— 211) rangul de colonie1.
   drobiţă (Genista tinctoria), subarbust din fa-milia leguminoaselor, înalt de 30—60 cm, cu ramuri brăzdate sau muchiate şi frunze lanceo-late. Florile sînt de culoare galbenă, grupate în inflorescenţe ra-cemoase. în ţara noastră creşte prin fîneţe, pe coaste însorite, tăieturi de păduri etc- Ramurile de
d.   fierte în apă Drobi(ă dau o culoare galbenă, care se foloseşte la vopsit.
   drobuşor (hatis tinctoria), plantă erbacee perenă din familia cruciferelor, cu tulpini drepte, frunze albastru-bru-mate şi fără peţiol. Fructul (silicvă) este lung de 1,5 cm, ascuţit la bază şi rotunjit la vîrf. Creşte pe dealuri stîncoase. Prin fermentarea frunzelor de d. se obţine o culoare albastră, folosită la vopsit.
   drog (FARM.), materie primă de origine vegetală, animală sau minerală, care serveşte la prepararea anumitor medicamente.
   drogare (MED.), administrare exagerată de medicamente unui bolnav. D. duce la obişnuinţă, la necesitatea măririi continue a dozei, fapt care are reper-
cusiuni negative asupra organismului (ex. morfinism, etero-manie etc.).
   drojdii 1. Ciuperci microscopice monocelulare din clasa ascomicetelor, care se înmulţesc prin înmugurire, prin diviziune sau prin formare de spori (ex. Sac-charomyces, Tor-rula etc.). Celulele de d* au forma rotunjită sau o voi dală. Cele mai multe specii de d. au particularitatea fizio- Drojdii logică de a provoca fermentaţia alcoolică a zaharurilor (care se descom" pun în alcool etilic şi bioxid de carbon). Se cunosc numeroase specii de d., care s-au folosit încă din antichitate la pregătirea aluatului pentru pîine, la fabricarea berei, a vinului şi a spirtului. Există numeroase rase de d* valoroase, rezistente la temperaturi înalte, la antiseptice etc., care se cultivă pe scară industrială. Datorită conţinutului ridicat în albumină, grăsimi şi vitamine, d. sînt folosite în industria alimentară, în farmacie şi în furajarea animalelor. Cele mai multe d. sînt saprofite; unele sînt parazite, cauzînd boli la om sau la animale (ex. Cryptococ~ cus neoformans). Sin. levuri*
—    (V1TICULT.) Drojdii selecţionate, rase de drojdii care se folosesc la fermentarea mustului. Z). s. posedă însuşiri fer-mentative care ajută la transformarea mai rapidă a zaharurilor din must în alcool, impri-mînd vinurilor calităţi superioare. Sin. fermenţi selecţionaţi. 2. (ZOOTEHN.) Drojdie furajeră, nutreţ obţinut prin cultivarea şi creşterea anumitor drojdii pe substanţe hidrolizate (din paie, coceni, stuf, lemn etc.) sau pe leşiile bisulfitice de la fabricarea celulozei. Are valoare nutritivă mare, în medie 1,3 unităţi nutritive şi peste 400 g de albumină digestibilă la 1 kg, fiind totodată bogată în vitamine, mai ales în vitaminele complexului B. Este utilizată în special în hrana păsărilor şi a porcilor, ca sursă al bumino-vitaminoasă.
DROMATHERIUM
175
DRUM
   dromatherium (gr. dromas „agil" şi therion „animal"; PALEONT.), animal fosil care îmbină caractere foarte accentuate de reptile cu unele caractere de mamifere (ex. dentiţia diferenţiată în incisivi, canini, molari). Se întîlneşte în depozitele triasicului superior.
   Dromichaites (Dromihete), conducător (în jurul anului 300 î.e.n.) al uniunii de triburi geto-dace cu centrul în valea Argeşului. E cunoscut prin biruinţele sale împotriva lui Lisimah, vestit general al lui Alexandru Macedón, devenit, după moartea acestuia, rege al Traciei. în cursul acestor lupte,
 D. a reuşit să-l captureze pe năvălitorul Lisimah cu întreaga sa armată. Potrivit tradiţiei, D. l-ar fi tratat pe acesta cu mărinimie şi a încheiat cu el o pace avantajoasă geto-dacilor.
   dromomanie (gr. dromos „alergare, cursă“ şi mania „nebunie"; MED.), impuls patologic dea umbla hoinar, fără un scop determinat. în unele forme de epilepsie, d. constituie unul dintre semnele bolii.
   dropie (Otis tarda), pasăre de stepă din ordinul gruifor-melor, mai mare decît o gîscă (lungimea corpului: 85-118cm). Dropia este o bună alergătoare. Penajul capului şi al gîtului este sur-deschis, cel al spatelui galben-ruginiu; vîrful aripilor, pîntecele şi pieptul sînt albe. De la colţul gurii în jos, masculul are o barbă formată din pene fin spintecate, sure-deschis. Nu migrează; trăieşte în cîrduri în şesurile întinse din vestul şi sudul ţării, mai
Dropie (mascul)
 ales în Bărăgan. Este o specie de vînat foarte valoroasă, ocrotită prip Jege.
   Drosinis, Gheorghioe, (1859—1951), scriitor grec. Este autorul unor volume de
 versuri în care valorifică motive folclorice: „Păienjenişul" (1880), „Stalactite" (1881), „Poeme idilice"^ (1885), „Umbra luminoasă" (1914) etc., precum şi nuvele inspirate din viaţa ţărănimii: „Nuvele despre oameni şi oraşe" (1890).
D.  a militat pentru consolidarea limbii greceşti populare în literatură.
   drosofilă (gr. drosos „rouă, apă" şi philos „iubitor de“; Drosophila), gen de insectă din ordinul dipterelor, de 3—4 mm lungime, ale cărei larve trăiesc în materii în fermentaţie sau în putrefacţie. D. constituie obiectul a numeroase experienţe şi cercetări de genetică, întru-cît se creşte cu uşurinţă în laborator şi dă numeroase generaţii într-un an. Se numeşte şi muscă beţivă, muscă de oţet.
   drosométru (gr. drosos „rouă" şi metrón „măsură*'’ GEOGR.), aparat pentru măsurarea cantităţii de rouă. Funcţionează după principiul cîntăririi unui corp (placă de metal sau sticlă, reţea de fire de păr, hîrtie de filtru etc.) înainte şi după ce se depune roua pe el.
   druizi, preoţi ai vechilor celţi. Erau aleşi pe viaţă, în genere din nobilimea tribală. Aveau un rol însemnat şi în viaţa juridică şi politică a triburilor celtice. Şi-au pierdut influenţa în urma cuceririi Gáliéi de către romani.
   drum 1. Cale de comunicaţie terestră, constituită dintr-o fî-şie de teren bătătorită, pietruită, pavată sau asfaltată, servind pentru circulaţia vehiculelor, a pietonilor şi a animalelor. După destinaţie, se deosebesc şosele, autostrăzi, străzi în oraşe (bulevarde, căi, spla-iuri) etc. D. se clasifică din punct de vedere administrativ în naţionale, regionale, raionale, comunale, iar din punct de vedere tehnic se împart în cinci categorii, pe baza vitezei de circulaţie (cat. I: 100 km/h; cât. II: 80 km/h; cat. III: 60 km/h; cat. IV: 40 km/h şi cat. V: 25 km/h). — D. de acces, drum local care asigură legătura cu o altă cale de comunicaţie importantă sau cu o localitate, gară, port, exploatare, depozit. — (M1L1T.) D. de
coloană, drum amenajat sumar, în scopul de a se asigura deplasarea trupelor in raioanele unde nu sînt drumuri suficiente. 2. (NAV.) Unghiul format de direcţia urmată de o navă cu meridianul adevărat (d. adevărat) sau cu meridianul magnetic (d. magnetic), ori cu meridianul la compas (d. de compas). Drumul magnetic se obţine din d. adevărat scă-zînd declinaţia magnetică, ia:
d.  la compas se obţine scăzînd deviaţia compasului din d. magnetic. 3. (AV.) Unghiul format de o direcţie de referinţă cu direcţia urmată de o aeronava în zbor orizontal. Se numeşte şi unghi de drum. 4, (FIZ.) Drum optic, produsul dintre distanţa geometrică parcursă de o radiaţie electromagnetică într-un mediu şi indicele de refracţie al acelui mediu.
   Drum ev, Vasil (1841 — 1901), scriitor bulgar. A participat la lupta de eliberare a patriei sale de sub jugul otoman. Un timp a trăit în emigraţie la Brăila, în 1884 a devenit mitropolit sub numele de Kliment din Tîrnovo, dar, din cauza atitudinii sale antimonarhice, a fost închis în 1893 într-o mănăstire. A scris povestiri cu caracter rea-list-critic („Familia nefericită 1860; „Elevul şi binefăcătorii", 1865). E autorul primei drame realiste bulgare, „Ivanko" (1872), cu subiect inspirat din trecutul eroic al poporului.
   drúmlin (GEOGR.), formă pozitivă de ţelief de origine glar ciară, cu contur eliptic, alcătuită din material morenic, cu nucleul constituit din roci dure sau nisipuri fluvioglaciare. D* se găsesc, în grupuri, în regiunile marginale ale vechii gal-ciaţii continentale (ex. în nordul Finlandei, în nord-vestul U.R.S.S., în cîmpia germano-poloneză şi în nord-estul Canadei).
   „Drum nou", organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Braşov şi al Sfatului popular regional. înfiinţat în septembrie 1944, apare zilnic la Braşov.
   drumul de la varegi la greci (IST.), cale comercială din vechea Rusie, de importanţă internaţională, atestată arheologic din sec. IV—VI şi
DRUMUL MĂTĂSII
 176
DUALITATE
documentar din sec. al IX-lea. Lega Marea Baltică de Marea Neagră, avînd un traseu navigabil fluvial de peste 2 200 km. De-a lungul acestei căi comerciale au apărut oraşe ca: Novgorod, Smolensk, Kiev etc. în sec. XI—XII, ca urmare a intensificării legăturilor dintre Occident şi Orient pe Marea Mediterană şi a invaziilor pe-cenego-cumane, această cale şi-a pierdut importanţa.
   drumul mătăsii, cale comercială de importanţă internaţională, care lega China de ţările din Asia centrală şi apuseană, creată prin sec. al II-lea î.e.n. De-a lungul acestei căi se exportau ţesături de mătase chinezească.
   drumul sării, nume dat, în evul mediu, drumurilor pe care se transporta sarea de la ocne spre diferitele oraşe din Ţara Romînească şi din Moldova şi spre bălţile şi vadurile Dunării. Două asemenea drumuri treceau prin Bucureşti.
   „Drumul socialismului*', organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Hunedoara şi al Sfatului popular regional; apare zilnic la Deva. A fost înfiinţat în noiembrie 1949. drupacée v. sîmburoase. drupă (BOT.), tip de fruct la care pericarpul matur este de obicei cărnos, colorat, iar endo-carpul este întărit mult şi formează sîmburele, în care se află sămînţă (ex. pruna, vişina, caisa, piersica, măslina etc.).
                                              Drupă (în secţiune) a — pericarp; b — endocarp; c — sămînţă
 Uneori d. nu are pericarp cărnos (ex. migdalul, fisticul).
    druséta (1ND. TEXT.), car-dă de construcţie specială, folosită în filatura de lînă pentru desăvîrşirea destrămării zdren-ţelor în vederea obţinerii lînii regenerate.
   druză 1. (MINER.) Grupă de cristale concrescute pe pereţii cavităţilor din roci şi din filoane. Majoritatea mineralelor frumos cristalizate provin din
d.  în R.P.R. sînt cunoscute d. în filoanele metalifere din reg. Maramureş (la Baia Sprie,
                                                            Druză
Cavnic, Herja), din regiunea Cluj (la Rodna), alcătuite din cuarţ, calcit, rodocrozit, bari-tină, stibină, pirotină, pirită blendă, galenă, calcopirită, wol-framit etc. în Munţii Apuseni (la Brad, Săcărîmb, Roşia Montană) se găsesc d. cu aur nativ, compuşi ai telurului şi ai aurului etc., iar la Ocna de Fier (reg. Banat) există d. cu magnet it, granat, piroxeni etc.
2.  (BOT.) Grupă de cristale de oxalat de calciu, formate în va-cuolele din plasma celulei vegetale, mai rar în membrana celulei. D. are formă de stea şi apare în diferite ţesuturi vegetale (în scoarţă, în măduvă etc.).
                                             Dryden [draidn], John (1631
—   1700), scriitor englez, reprezentant şi teoretician al clasicismului englez din epoca Restauraţiei. La început partizan al lui Cromwell, apoi din 1660 adept al monarhiei absolute,
D.  a devenit exponentul ideologic al acesteia în literatură. Operele sale, remarcabile prin forma lor artistică, abordează cele mai diferite genuri. A scris drame eroice („Regina indiană**, 1664 etc.), tragedii („Totul pentru dragoste", 1678 etc.), comedii, poeme religioase, satire („Absalom şi A-chitophel", 1682). Prin lucrarea teoretică „Eseu asupra poeziei dramatice" (1668), D. a pus bazele criticii literare engleze.
                                             Drzic [drjici/, Marin (c. 1518
—   1567), scriitor croat, reprezentant al literaturii raguzane. S-a impus prin pastoralele şi comediile sale, în care a criticat vicii ale aristocraţiei şi ale tinerei burghezii, opunîndu-le mo-
ravurile sănătoase şi isteţimea oamenilor din popor („Dundo Maroje", trad. rom. 1960).
   duál (lat. duális, din duo „doi"; LINGV.), număr gramatical pe care unele limbi (sanscrita, greaca veche, vechea slavă, astăzi slovena) îl disting de singular şi de plural, pentru a arăta că numele sau verbul se referă la două obiecte, alcătuind, de obicei o pereche.
   dualism, concepţie filozofică opusă monismului, potrivit căreia la baza existenţei ar sta două principii opuse şi ireductibile: principiul material şi cel spiritual. D. apare adeseori ca o încercare de conciliere eclectică a materialismului cu idealismul. în diferite condiţii istorice, el a avut fie un rol pozitiv, opuhîndu-se monismului idealist (ex. j a i n i s m u 1 din India, Descartes), fie unul negativ, opunîndu-se materialismului (ex. Platón). în genere
d.  tinde însă spre idealism, deoarece nu recunoaşte carac* terul primordial al materiei îct raport cu conştiinţa, pe care o consideră ca o realitate de sine stătătoare. în psihologie, d* a fost susţinut de promotorii teoriei paralelismului p s i h o f i z i c (G. Th. Fech-ner, W. Wundt ş.a.).
   dualitatea puterii, situaţie politică instabilă şi vremelnică de echilibru, de împletire a două puteri, specifică Rusiei după revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, în condiţiile dezvoltării paşnice a revoluţiei, cînd existau simultan dictatura burgheziei, exercitată prin guvernul provizoriu, şi dictatura proletariatului şi a ţărănimii, exercitată prin Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Această situaţie a dăinuit pînă în iulie 1917, cînd, datorită trădării menşevicilor şi a socialiştilor-revoluţionari, toată puterea a trecut în mîna guvernului provizoriu contrarevoluţionar, care a fost răsturnat de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917.
   dualitatea tensiunilor tangenţiale (REZ. MAT.), proprietate conform căreia componentele tangenţiale ale eforturilor unitare care apar în vecinătatea aceluiaşi punct din corp pe două elemente de suprafaţă
 DUBLAJ
177
DU BOIS-REYMOND
Vedere din Dublin
normale între ele şi sînt cuprinse în. acelaşi plan sînt egale.
   dubláj (în filmul sonor), operaţie de înregistrare a dialogului, cu maximum de sincronism aparent, într-o altă limbă decît cea în care a fost înregistrat inţial.
   dublă impunere (FiN.), supunerea aceluiaşi subiect impozabil la două impozite diferite.
   dublă legătură (CHIM.), ansamblu de două legături de valenţă, care leagă doi atomi ai unui compus chimic. Dubla legătură este caracteristică com-
Îsuşilor organici nesaturaţi (ex. a etilenă C//2 = CH2).
   dublet 1. (LlNGV.) Fiecare dintre cuvintele cu acelaşi etimon, dar cu aspect fonetic şi uneori cu sens diferit, datorită faptului că au intrat în limbă fie în momente şi condiţii istorice diferite, fie pe căi deosebite (de ex. verbele ro-mîneşti a săruta, cuvînt moştenit, şi a saluta, neologism, sînt dublete, avînd amîndouă ca etimon verbul latinesc salutare). Se numeşte şi dublet etimologic. 2. (BlBL.) Al doilea exemplar dintr-o publicaţie, păstrat în depozitele de rezervă ale bibliotecilor, într-un fond separat, care, ca şi unicatul, nu poate fi consultat. Păstrarea intactă a d. din fondul naţional de imprimate e obligatorie pentru bibliotecile care beneficiază de legea d e -ozitului legal. 3. (FIZ.) ublet optic a) Grup de linii spectrale provenite din trecerea unui atom emiţător de la o stare energetică la alta, fiecare linie fiind formată din două componente vecine (ex. linia galbenă din spectrul so-diului). b) Combinare de două lentile în scopul eliminării a-beraţiilor acestora (ex. obiectivele acromatice). — D. electric v. dipol electric. — D. magnetic v. dipol magnetic.
   Dublin [dâblin]y capitala Irlandei, situată pe ţărmul estic al insulei, la Marea Irlandei. 535 500 loc. (1961), inclusiv suburbiile. Principalul port al ţării, legat cu interiorul prin canale şi căi ferate. Industrie alimentară dezvoltată (băuturii morărit, conserve), mici întreprinderi textile (bazate în special pe in), de confecţii, de sti-
clărie. Şantier naval. Are două universităţi, dintre care una (Trinity College) datează din 1591; academie de ştiinţe, de artă, muzee.
   dublură (CINEMA.) 1. Specialist care înlocuieşte un actor de film în anumite părţi ale rolului deosebit de periculoase (acrobaţii, călărie de virtuozitate etc.). 2. Figurant avînd aproximativ înfăţişarea unui actor principal şi pe care-1 înlocuieşte în timpul reglării luminii.
   Dubna, oraş în U.R.S.S.,în R.S.F.S, Rusă, situat pe Volga, la nord de Moscova, construit în 1956, cînd s-a organizat aici Institutul unificat de cercetări nucleare, centru internaţional de cercetări ştiinţifice în scopuri paşnice în domeniul fizicii nucleare. Institutul u. de
c. n. a fost înfiinţat ^ în urma acordului semnat iniţial de
11   ţări (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R. P. Chineză, R.P.D. Coreeană, R.D. Germană, Mongolia, Polonia, Romînia, Ungaria, U.R.S.S., iar mai tîrziu şi de R.D. Vietnam). Toate ţările ^ membre au drepturi egale, indiferent de cota de participare. Activitatea I. u. de c. n. este dirijată de consiliul ştiinţific şi de consiliul împuterniciţilor. Hotărîrile consiliilor sînt puse în aplicare de direcţia institutului. /. u. de c. n. este dotat cu un sincrofa-zotron de 10 GeV, un sincro-ciclotron de 680 MeV, un reac-
tor în impulsuri, un ciclotron pentru ioni grei şi altele. La
I.  u. de c. n. se fac cercetări în domeniile fizicii energiilor înalte şi a particulelor elementare, cercetări privind elementele noi, spectroscopia nucleară, fizica neutronilor ş.a.
   Du Bois [dzbqis], William Edward Burghardt (1868 — 1963), om de ştiinţă american, scriitor şi militant pe tărîm social. A fost membru al Consiliului Mondial al Păcii. Doctor ho-noris causa al mai multor universităţi americane şi europene. Autor al unor lucrări de istorie, sociologie şi etnografie, dedicate în special problemei negrilor, în 1962 s-a stabilit definitiv în Ghana, unde a condus colectivul redacţional al „Enciclopediei africane". în 1953, lui Du Bois i s-a conferit Premiul internaţional pentru pace.
   Du Bois-Reymond [dü bua reimó], Emile (1818—1896), fi-ziolog german. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi unul dintre creatorii fiziologiei experimentale, în special ai electrofiziologiei. A combătut vitalismul de pe poziţiile materialismului spontan, dar a susţinut că ştiinţa are limite de netrecut, formu-lînd teza agnostică „ignoramus, ignorabimus** („nu ştim, nu vom şti niciodată**). Una dintre principalele opere ale lui Du Bois-Reymond este „Cercetări asupra electricităţii animale** (1860).
 DUBOS
 178
DUCLAUX
   Dubos (Du Bős) /dübó], abatele ^ Jean-Baptiste (1670— 1742), istoric, critic literar şi de artă francez. A fost membru al Academiei Franceze. Ca istoric, a susţinut că privilegiile nobilimii au apărut ca rezultat al uzurpării dre către ea a drepturilor străvechi ale poporului. Este autorul lucrării „Reflecţii critice asupra poeziei şi picturii*4 (1719), care a pregătit estetica realistă a iluminismului şi a zdruncinat bazele dogmatismului clasicist.
   Dubrovnik, oraş în sud-ves-tul R.S.F. Iugoslavia, port la Marea Adriatică. 20 900 loc. (1959). Important centru turistic şi balneoclimatic. Oraş-muzeu; datează din sec. al VII-lea. Este cunoscut şi sub numele italian de Ragusa. In ţările romíné, cu care negustorii raguzani făceau un comerţ intens, oraşul era cunoscut sub acest nume.
   Duca, Gheorghe, domn al Moldovei (1665—1666, 1668— 1672, 1678-1683) şi al Ţării Romîneşti (1673—1678), înscăunat cu sprijinul turcilor şi al unei părţi a boierimii. A dus o politică de excesivă fiscalitate, din care cauză în timpul domniei lui au avut loc mai multe răscoale ţărăneşti. Pentru scurt timp a fost numit de turci şi hatman al Ucrainei (1681). A fost detronat în urma unui complot al boierilor filo-poloni şi a murit în captivitate în Polonia (1684).
   Duca, G heorghe (1846—
 1899), inginer constructor romín. A fost profesor universitar şi director al Şcolii naţionale de poduri şi şosele din Bucureşti. A contribuit la organizarea transporturilor feroviare din Romînia în perioada 1888— 1898 şi la lucrările de construcţie a portului Constanţa.
   Duca, I. Gh. (1879-1933),
 om politic burghez romín, fruntaş al Partidului naţional-liberal, de mai multe ori ministru şi apoi prim-ministru (1933), exponent al marelui capital romînesc legat de capitalul francez şi englez. La 29 decembrie 1933 a fost asasinat în gara Sinaia de către membri ai organizaţiei fasciste Garda de fier, care urmărea să impună o politică de apropiere de Germania hitleristă.
   Du Cange [dii căj], Charles du Fresne (1610-1688), filolog şi lexicograf francez, autor al unui amplu dicţionar în trei volume al limbii latine tîrzii şi medievale („Glossa-rium ad scriptores mediae et infimae latinitatis**), apărut în 1678, precum şi al unui dicţionar în două volume al limbii greceşti tîrzii şi medievale („Glos-sarium ad scriptores mediae et infimae graecitatis**), apărut în 1686.
   Ducas (sec. XV), istoric bizantin. Opera sa „Istoria turco-bizantină** cuprinde evenimentele petrecute în Imperiul bizantin şi în Peninsula Balcanică în perioada 1341 — 1462. Ea conţine informaţii preţioase privind situaţia politică internă şi luptele antiotomane în timpul lui Mircea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş.
ducat (IST.) 1. Teritoriu condus de un duce sau de o ducesă. 2. Monedă de argint, mai tîrziu de aur, în unele ţări din Europa apuseană, pe care era imprimată efigia emiţătorului (rege, duce, doge etc.).
Valoarea ducatului varia de la o ţara domn ai jării Romî-la alta. In ţările ro-      neşti. Avers
mîne au circulat du-caţi străini în sec.
XIV-XVII. Domnii Ţării Romîneşti de la Vladislav I (1364—c. 1377) pînă la Vladislav al II-lea (1446—1456) au e-mis ducaţi de argint; domnul Moldovei,
Despot-Vodă (1561 —
1563), a emis şi el un ducat de aur.
   Duccio di Buoninsegna (c. 1255—1319), pictor italian din şcoala sieneză. D. a folosit motivele evului mediu, cărora le-a dat însă un conţinut mai apropiat de natură. Lucrările sale „Madona** (c. 1285, Galeria Uffizi), „Madona cu trei franciscani** (Galeria din Sie-na), altarul „Maestâ" se disting prin aerul inspirat al figurilor şi sugerarea vieţii lăuntrice.
Duccio di Buoninsegna a fost adesea comparat cu Giotto, contemporanul său florentin.
    dúcé (lat. dux, ducis „conducător**; IST.) 1. Conducător militar de trib la vechii germani. 2. (în evul mediu) Mare stăpîn feudal, iar de la sfîrşitul evului mediu, în Europa de apus, unul dintre titlurile nobiliare, mai mare decît cele de conte şi baron.
    ducento, denumire care se foloseşte de obicei pentru cultura şi arta Italiei din sec. al XIII-lea, etapă care a pregătit într-o oarecare măsură cultura epocii Renaşterii. Dezvoltarea impetuoasă a vieţii economice şi lupta politică-ideologică împotriva feudalismului din sec. al XIII-lea în oraşele italiene s-au reflectat puternic în operele din artele plastice, din ce în ce mai realiste (sculptorul N. Pi-sano, pictorii P. Cavallini şi în special Giotto). în literatură s-au afirmat în această epocă
                                                               Ducat de argint emis de Vladislav I (Vlaicu), domn al Tării Romîneşti. Revers
 Ducat de aur > Despot-Vodă.
 Ducat de aur emis de Despot-Vodă. Revers
  Francesco d’Assisi, Iacopone da Todi, Dante Alighieri ş.a.
    Duclaux /dücíó/, Pierre E-mile (1840—1904), biochimist francez, elev şi urmaş al lui Pasteur. A fost profesor de chimie biologică la Sorbona şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. E cunoscut prin cercetările sale asupra enzimelor. Duclaux a întemeiat „Analele Institutului Pasteur**. Democrat convins, a fost membru fondator al „Ligii pentru drepturile omului şi ale cetăţeanului**.
DUCLOS
179
DUHAMEL
   Duclos [diiclo7, Jacques (n.
1896), militant al mişcării muncitoreşti franceze şi internaţionale. Membru al Partidului Comunist Francez de la crearea acestuia (1920), al C.C. al P.C.F. din 1926, al Biroului Politic al C.C. din 1931. Intre 1931 şi 1964 a fost secretar al C.C. al P.C.F. A fost unul dintre organizatorii mişcării de rezistenţă în anii ocupaţiei hit-leriste a Franţei (1940—1944).
   dúco (IND. CHIM.) 1. Termen comercial folosit pentru lacuri pe bază de nitroceluloză. 2. Denumire comercială a unor plasti-fianţi, solvenţi şi coloranţi folosiţi la fabricarea lacurilor pe bază de nitroceluloză.
   ductilitate (lat. ductilis „maleabil4*, de la ducere „a trage, a duce**; FIZ.), proprietate pe care o au unele materiale, în special metalele, de a putea fi trase în fire cînd sînt şi tenace şi maleabile. La metale şi la aliaje, d» depinde de mai mulţi factori ca: natura metalului, compoziţia chimică a aliajului, cantitatea şi natura impurităţilor, temperatura de prelucrare. Cele mai ductile metale pure sînt aurul, argintul, cuprul şi aluminiul.
   dud (Morus), arbore din familia moraceelor, înalt pînă la 15 m, cu coroana bogată
şi scoarţa brună-cenuşie. Are frunzele nedinţate şi asimetric lobate. Fructul, compus, cu gust dulce-fad, este de culoare albă la specia Morus alba şi neagră-ro-siatică la specia Morus nigra. La noi în ţară d* se cultivă în special pentru frunzele sale, care sînt folosite la hrănirea viermilor de mătase. Lemnúl este rezistent şi se utilizează în diferite lucrări de tîmplărie.
   Dudinskaia, Natalia Mihai-lovna (n. 1912), balerină sovietică, artistă a poporului din U.R.S.S. D. a interpretat rolurile principale din baletele „Lacul lebedelor" de Ceai-kovski, „Giselle** de Adam etc. Laureată a premiului de stat al U.R.S.S.
   Duero (Douro), fluviu în Peninsula Iberică (938 km). Izvorăşte din Munţii Iberici, străbate podişul Castiliei Vechi şi se varsă, printr-un estuar, în Oceanul Atlantic, în apropiere de oraşul portughez Porto.
   duét 1. Piesă muzicală pentru două voci sau pentru două instrumente, fiecare executînd
o  partidă separată. 2» Ansamblu de două voci (duo) sau de două instrumente, care execută împreună o asemenea piesă.
3. Ansamblu vocal alcătuit din doi participanţi, îri operă, operetă, oratoriu, cantată.
   Du Fu (712—770), poet chinez din epoca dinastiei Tan. In poeziile sale („Dregătorul din Sinan“, „Ofiţerul din Tun-kuan“, „A venit în sat un om împărătesc** ş.a.)t poetul a descris suferinţele poporului, luptele dintre feudali, situaţia grea a ţării şi parazitismul vieţii de la curtea imperială. Multe dintre versurile lui D. F. exprimă sentimentele sale patriotice şi încrederea în viitorul omenirii. Spre sfîrşitul vieţii, poetul s-a consacrat cu deosebire evocării trecutului eroic.
   Dufy [diifî7, Raoul (1877— 1953), pictor, decorator şi grafician francez. La începutul activităţii sale a făcut parte din gruparea artiştilor fovişti, afir-mîndu-se prin calităţile de desenator şi colorist. Mai tîrziu a dat lucrărilor sale, în diverse genuri, o factură originală şi decorativă, utilizînd un desen de notaţii rapide, stilizatoare şi armonii din culori pure (seriile de acuarele şi picturi „Nisa“, 1927; „Deauville**, 1929; „Nu-duri în atelier**, 1929—1930; seria de cartoane de tapiserii, 1929; decoraţiile din Palatul Chaillot; panoul „Electricitatea** pentru Expoziţia universală din 1937; ilustraţiile pentru căr-ile lui Apollinaire etc.). Opera ui D. se remarcă prin strălucire şi prin caracterul ei optimist.
   dughie (Setaria italica~mo-charicum), plantă anuală din familia gramineelor, originară din estul Asiei. Are tulpina înaltă pînă la 120 cm şi frunze late pînă la 3 cm, ascuţite la vîrf, aspre şi cu margini ondulate.
 D. este o plantă furajeră rezistentă la secetă.
   duglas (Pseudotsuga taxi}o-Va), arbore din familia pina-ceelor, originar din America de Nord, cu tulpina înaltă pînă la 100 m şi coroană piramidală, în ţara noastră d. se cultivă în plantaţii forestiere (mai mult în regiunile Banat şi Crişana) sau ca arbore ornamental. Lemnul de d. cultivat în ţara noastră se deosebeşte de cel crescut în patria de origine prin inelele anuale mai mari, neregulate şi prezenţa a numeroase noduri. Este folosit în industrie şi construcţii, avînd calităţi tehnologice superioare.
   Du Guesclin fdii gheclt7, Bertrand (c. 1320—1380), comandant de seamă al oştilor franceze în timpul războiului de 100 de ani. Folosind sprijinul maselor populare, a reuşit să elibereze de englezi aproape întregul teritoriu al Franţei.
   Duguit fdugüi], Léon (1859
 —  1928), jurist francez. A fost profesor la Universitatea din Bordeaux. Duguit a propovăduit ideea păcii între clase. El a afirmat că în orice societate există o „normă a solidarităţii**, care ar cuprinde pe toţi indivizii, inclusiv pe deţinătorii puterii, şi care ar constitui o garanţie împotriva arbitrarului. Prin ideile lui, D. a fost un precursor al corporatismului.
   Duhamel [düamél7, Georges (n. 1884), scriitor francez, membru al Academiei Franceze. In rimele sale opere se simte in-uenţa unanimismului. Lucrările „Civilizaţia**^ (1918) şi „Ultimele şapte plăgi** (1928) constituie un act de acuzare împotriva războiului. D. a creat tipul micului burghez nefericit, dar pasiv şi lipsit de voinţă, în romanele „Spovedanie în miez de noapte** (1920), „Jurnalul lui Salavin** (1927), „Cronica familiei Pasquier** (1933—1945). In „Scene din viaţa viitoare** (1930), D. a combătut, de pe poziţii umanitariste, caracterul dezumani-
 DUHEM
180
DULONG
 zant al cultului tehnicii în societatea americană.
   Duhem [düém], Pierre (1861—1916), fizician şi filozof francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A contribuit la progresul fizicii teoretice, ^ în special al termodinamicii şi teoriei electricităţii. D* a fost un istoric de seamă al ştiinţelor naturii. în condiţiile crizei din fizică, Duhem a oscilat' între pozitivism şi materialism. Op. pr.: „Sistemul lumii. Istoria doctrinelor cosmologice de la Platón la Copernic**.
   Dühring /dűring], Eugen (1833—1921), filozof mic-bur-ghez german, care a încercat, cu concursul bernsteiniştilor, să abată social-democraţia ger--mană pe făgaşul reformismului. A profesat o filozofie care îmbină în mod eclectic materialismul vulgar cu idealismul şi o teorie economică-socială egalitaristă. F. Engels a supus teoriile lui D. unei critici nimicitoare în lucrarea sa clasică „A n t i - D ii h r i n g*‘.
   Duisburg [dűsburg]f oraş în nord-vestul R.F. Germane, port pe Rin, în landul Renania de Nord-Westfalia. 502 990 Ioc. (1961). Important nod de cale ferată. Unul dintre marile centre industriale din Ruhr. Industrie carboniferă, siderurgică, cocsochimică, metalurgică neferoasă, de construcţii navale şi de maşini, chimică etc.
   Du kas [dücás], Paul (1865— 1935), compozitor, profesor şi critic muzical francez. Creaţia lui D. se caracterizează prin soliditatea construcţiei muzicale şi coloritul bogat al orchestraţiei, prin cultivarea celor mai bune tradiţii ale muzicii franceze. A fost influenţat de muzica lui C.* Franck, C. Debussy şi, într-o oarecare măsură, de aceea a compozitorilor ruşi. A scris muzică de operă („Ariana şi Barbă~Albastră‘\ după un poem de M. Maeterlinck), o simfonie (1890), „Variaţiuni, interludiu şi final pe o temă de Rameau** (1903) pentru pian, uverturi şi alte lucrări simfonice, printre care scherzoul simfonic „Ucenicul vrăjitor4* (1897), după o baladă de Goethe, poemul coregrafic „La Péri** (1911) ş.a.
   diiker (HIDROTEHN.), conductă sub forma unui sifon inversat, destinată să asigure trecerea apelor pe sub ramblee, căi de comunicaţii terestre, canale etc.
   dulamă (în trecut), mantie de ceremonie a domnilor, a boierilor şi a soţiilor lor, lucrată din stofe scumpe şi îmblănită. A fost adusă, probabil, la început din Polonia, apoi s-a lucrat la noi. Ulterior, la începutul sec. al XIX-lea, a fost purtată de tîrgoyeţi, preoţi şi lăutari. Azi haină ţărănească, uneori îmblănită, lungă pînă la călcîie sau numai pînă peste genunchi (după regiune).
   duláp (IND. LEMN.), piesă de cherestea, folosită în lucrări de tîmplărie şi de dulgherie, cu grosimea între 28 şi 100 mm şi cu lăţimea mai mare de 100 mm (în general mai mare decît dublul grosimii).
   dulcele stil nou (il dolce stil tiuoüo), şcoală literară italiană, apărută la Bologna în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, ca o reacţie faţă de convenţionalismul şi manierismul poeziei de tip feudal. Cultivînd sinceritatea inspiraţiei, ea abordează ca teme principale: femeia iubită, dragostea văzută în lumina unei concepţii moderne, potrivit căreia caracterul nobil al iubirii nu depinde de originea aristocratică, ci numai de virtuţile morale personale ale celor îndrăgostiţi. Printre reprezentanţii acestei şcoli se numără Guido Guinizelli, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia şi Dante Alighieri. Scrierea „Viaţa nouă** a acestuia din urmă e considerată drept cea mai de seamă operă poetică a
   Diífa, Petre (1856-1953),
 scriitor romín. Ca profesor de şcoală normală, a publicat lucrări de pedagogie şi manuale didactice. A prelucrat în versuri, pentru copii, snoave şi poveşti populare. Cele mai cunoscute sînt „Păcală** (1894) şi „Gruia lui Novac** (1914). A tradus din Euripide („Ifigenia în Aulida**, „Ifigenia în Tauri-da“).
   dulie (ELT.), piesă folosită pentru susţinerea, fixarea şi racordarea la reţea a lămpilor electrice- După modul de fixare
 a lămpii, d. pot fi de mai multe feluri: d. ca filet, în care lampa se fixează prin înşurubate; d. baionetă, în care lampa se fixează prin apăsare şi o răsucire
Dulii
uşoară, astfel încît un ştift de pe soclul lămpii să rămînă fixat în crestătura din cartuşul duliei; d. pentru sofite, la care contactele electrice sînt constituite din două lamele elastice care strîng manşoanele de la capetele lămpii, şi d. antidefla-grante, la care lampa fixată prin înşurubare apasă pe o piesă intermediară împinsă de un resort, astfel încît contactul electric definitiv să se facă într-o mică incintă închisă.
   Dulles fdâhs], John Foster (1888—1959), om de stat şi diplomat din S.U.A., membru al Partidului republican. Ca secretar de stat al S.U.A. (1953— 1959), Dulles a fost unul dintre organizatorii blocurilor militare create de puterile imperialiste după cel de-al doilea război mondial şi unul dintre iniţiatorii politicii „de pe poziţii de forţă**.
   Dulong şi Petit, legea lui -y (FIZ.), regulă conform căreia pentru toate elementele în stare solidă, căldura atomică, adică produsul dintre greutatea atomică şi căldura specifică, are aceeaşi valoare, egală aproximativ, la presiune constantă, cu 6,4 cal/atom-gram • grad. Fac excepţie elementele uşoare: carbon (sub formă de diamant), siliciu, bor, beriliu, care se apropie de valoarea 6,4 la temperaturi înalte, apropiate de punctele de topire respective.
DUMA DE STAT
181
DUMINICA SÍNGEROASA
   Duma de Stat* adunare legislativă reprezentativă din Rusia ţaristă între 1906 şi 1917, creată de guvernul ţarist în cursul revoluţiei burghezo-de-mocratice din 1905—1907, cu scopul abaterii maselor de la revoluţie.
   Dumas [dümá7, Alexandre (supranumit şi Dumas-pere „tatăl") (1802—1870), romancier şi dramaturg francez. Numeroasele sale romane istorice de aventuri: „Cei trei muşchetari" (1844), „Contele de Monte Cristo" (1844), „După douăzeci de ani" (1845), „Regina Margót" (1845), „Vicontele de Bragelona" (1848) etc. şi-au atras popularitatea datorită caracterului lor democratic, acţiunii lor captivante, frumuseţii morale a eroilor pozitivi, care săvîrşesc fapte exemplare în numele prieteniei şi al dragostei. A scris şi drame: „Henric al 111-lea şi curtea sa" (1829), piesa romantică „Antony" (1831) etc. în evocarea trecutului, D. nu respectă totdeauna adevărul
A. Dumas-tatal
istoric. în Romînia, operele lui
D.   au fost ^ traduse începînd din prima jumătate a sec. al
XIX-lea.
   Dumas [dümá7, Alexandre (supranumit şi Dumas~fils „fiul") (1824—1895), dramaturg şi romancier francez, fiul lui Du-mas-pére „tatăl". A fost membru al Academiei Franceze. Reprezentant tipic, alături de
E.   Augier, al dramei burgheze din mijlocul secolului al XIX-lea, a scris piese moralizatoare, cu caracter filantropic sentimental mic-burghez, majoritatea pe^ tema descompunerii familiei burgheze. Drama „Dama cu camelii4 (1852, trad.
rom. 1854), scrisă după romanul său cu acelaşi titlu (1848), a inspirat libretul operei „Traviata" de Verdi. A mai scris versuri şi povestiri.
   Dumas [dümá7, Jean-Bap-tiste (1800 — 1884), chimist
                                                      J.-B. Dumas
francez. A fost membru aî Academiei Franceze. Dumas a făcut cercetări în domeniul chimiei fiziologice, al chimiei organice şi al chimiei fizice. Este creatorul teoriei unitare a legăturilor chimice. A elaborat o metodă pentru determinarea cantitativă a azotului în substanţele organice. S-a ocupat cu determinarea greutăţii atomice a mai multor corpuri simple şi a propus o metodă pentru determinarea densităţii gazelor.
   dumă, specie a poeziei epice populare ucrainene, da-tînd, probabil, din sec. XV-XVI. în dumele vechi e reflectată lupta poporului ucrainean ^ împotriva asupritorilor străini, iar în cele din perioada sovietică lupta pentru Puterea sovietică şi viaţa nouă. D. se recită cu acompaniament de cobză.
   Dumbarton Qaks[dambâ:tn eux], Conferinţa de la ^, conferinţă internaţională care s-a ţinut între 21 august şi 7 octombrie 1944, în apropiere de Washington, pentru a realiza hotărîrile Conferinţei de la Moscova din 1943 privind crearea unei organizaţii internaţionale generale pentru menţinerea păcii şi securităţii în relaţiile dintre state. Conferinţa s-a( desfăşurat în două faze, şi anume, Ia început, între U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia şi apoi între S.U.A.,
Anglia şi China. în încheierea lucrărilor s-au elaborat de către cele patru puteri propunerile care au stat la baza Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la Conferinţa de la San Francisco.
   dumbrâvnic (Melittis me-lissophyllum), plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu tulpina înaltă de 20—60 cm, neramificată, cu frunze lungi de 5—10 cm, neregulat dinţate pe margini, şi cu flori de culoare purpurie, roz sau albă. în R.P.R. creşte prin păduri şi tufărişuri pînă la altitudinea de 1 000—
1 200 m şi este o bună plantă meliferă; din frunze se prepară un ceai diuretic.
   dumbrăveâncă         (Coracias
garrulus), pasăre călătoare din ordinul coraciiformelor, de mărimea unei ciori, de culoare al-bastră-verzuie. Este răspîndită în sudul şi sud-estul Europei. La noi se întîlneşte în număr
Dumbrăveâncă
mare mai ales în Muntenia şi Dobrogea.
   Dumbrăveni, oraş raional în raionul Sighişoara, reg. Braşov. 8 030 loc. (1964). Economie agricolă, unităţi industriale de interes local (industrie alimentară şi de confecţii).
   Duminica sin geroasă, denumire dată zilei de 9 ianuarie 1905, cînd guvernul ţarist a înăbuşit cu cruzime manifestaţia paşnică a 140 000 de oameni ai muncii din Petersburg care se îndreptau spre Palatyl de iarnă cu o petiţie adresată ţarului. Manifestaţia fusese organizată în scopuri provocatoare de către poliţia ţaristă prin agentul ei popa Gapon, pentru a slăbi mişcarea muncitorească. Duminica sîngeroasă a contribuit la trezirea conştiinţei politice a muncitorilor din Rusia. Ea a marcat începutul primei revoluţii burghezo-democratice din Rusia (1905-1907). în semn de solidaritate cu proletariatul rus, muncitorii din Bucureşti au organizat, la 24
DUMITRESCU
182
DUNAEVSKI
                                                                                                 pu
 blică, iar la 27 ianuarie a fost tipărită, în număr unic, gazeta „Jos despotismulca protest împotriva măcelului.
   Dumitrescu, Dumitru . (n. 1905), om de ştiinţă romín, specialist în mecanica fluidelor, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. A promovat introducerea în ţara noastră a încercărilor pe modele hidraulice. Principalele sale lucrări teoretice privesc mişcarea fluidelor grele cu suprafaţă liberă, studiul fluidelor vîscoase, aplicarea metodelor numerice la studiul problemelor de hidraulică etc. Laureat al Premiului de stat.
   Dumitrescu, Gheorghe (n. 1914), compozitor romín, maestru emerit al artei din R.P.R., profesor la Conservatorul „Ci-prian Porumbescu** din Bucureşti. A compus un oratoriu eroic în trei părţi, „Tudor Via-dimirescu“ (1952), care se sprijină pe patrimoniul folcloric muzical şi literar şi se distinge printr-o vigoare deosebită a limbajului muzical. Operele sale „Ion Vodă cel Cumplit** (1954) şi „Răscoala** (1959), inspirate din viaţa poporului, „Fata cu garoafe** (1960) şi oratoriul „Griviţa noastră** (1963), cu subiecte luate din lupta comuniştilor din vremea ilegalităţii, sînt pătrunse de un autentic suflu dramatic. A mai scris muzică simfonică, coruri, lieduri, oratoriul „Zorile de aur“ (1964). Laureat al Premiului de stat.
   Dumitrescu, Gheorghe N. (1915—1944), locotenent de cavalerie, erou din timpul insurecţiei armate din august 1944. A căzut eroic în fruntea escadronului pe care l-a comandat.
   Dumitrescu, Ioan (Giovanni) U 860—1913), tenor romín. A debutat în 1885 pe scena Teatrului naţional în prima formaţie romînească de operă, condusă de G. Stephănescu. Mai tîrziu a cîntat pe scenele unor mari teatre de operă din străinătate. S-a distins îndeosebi în operele „Tannhauser** şi „Lohengrin** de Wagner, „Aida“ de Verdi, „Faust** de Gounod, „Paiaţe** de Leoncavalio.
          1. Dumitrescu
  Dumitrescu, Ion (n. 1913), compozitor romín, maestru e-merit al artei din R.P.R., preşedinte al Uniunii compozitorilor din R.P.R., profesor Ia Conservatorul „Ciprian Po-rumbescu** din Bucureşti. In-spirîndu-se din tezaurul folcloric vechi şi nou, compozitorul şi-a conturat un slil muzical propriu, pregnant şi viguros. A compus trei suite simfonice, două simfonii, „Cvartetul în do major** pentru coarde, închinat Păcii (1949), transpus apoi pentru orchestră de coarde, „Preludiul simfonic** (1952), „Simfonietta** (1957), muzică de scenă („Hamlet**, „Regele Lear** etc.) şi de film („Nepoţii gornistului**, „Răsare soarele**, „Desfăşurarea** etc.), coruri. Laureat al Premiului de stat.
  Dumitrescu~Capsali, Floria (n. 1901), dansatoare şi coregrafă romînă. A contribuit la dezvoltarea baletului romînesc creînd, pentru spectacolele pe care le-a pus în scenă, o coregrafie bazată pe folosirea mişcărilor, a motivelor de dans popular şi pe adaptarea lor la specificul dramatic al genului. Creaţiile sale mai de seamă sînt: „Nunta în Carpaţi" de P. Constantinescu, „Cînd strugurii se coc“ şi „La piaţă" de M. Jora, „Expoziţia** pe muzica Rapsodiei I de George Enescu.
  dumnezéu (lat. domine deus), noţiune fictivă care desemnează, în religiile monoteiste, fiinţa supranaturală supremă, considerată drept „creatorul** lumii şi diriguitorul soartei oamenilor. Credinţa în d« frînează cunoaşterea reală a lucrurilor şi fenomenelor şi lupta pentru transformarea naturii şi a so-
cietăţii, menţine pe oameni în ignoranţă, pasivitate şi fatalism. V. şi ateism; religie.
   dumping ^ (din engl. dump „a descărca**; în capitalism), export de mărfuri la preţuri mult mai scăzute decît preţurile de pe piaţa internă şi mondială. D. este practicat de către ţările imperialiste cu scopul de a înlătura concurenţii de pe o anumită piaţă, de a acapara noi pieţe şi de a forţa exportul. Diferenţa dintre preţurile obişnuite şi preţurile de d, se acoperă fie pe seama profiturilor realizate din vîn-zarea mărfurilor pe piaţa internă la preţuri ridicate de monopol, fie pe seama subvenţiilor acordate de la bugetul statului (prime de export). O formă de d., folosită mult de ţările imperialiste în lupta lor de concurenţă, este dumpingul valutar, bazat pe deprecierea intenţionată a valutei ţării exportatoare faţă de cea a ţării importatoare. Practicarea d. duce la ascuţirea concurenţei pe piaţa mondială capitalistă, la creşterea profiturilor monopolurilor, la pauperizarea absolută şi relativă a maselor muncitoare.
   Dunaevski, Isaak Osipovici (Iosifovici) (1900—1955) , compozitor sovietic, artist al poporului al R.S.F.S.R. A avut
           I. O. Dunaevski
 un rol important în dezvoltarea cîntecului sovietic de masă. Cîntecele sale, inspirate din viaţa poporului sovietic, bazate pe tradiţiile muzicii ruse, şi-au cucerit o largă popularitate prin optimismul năvalnic, caracterul expresiv şi melodici-tatea lor. Este cel mai de seamă reprezentant al ope-
DUNAUJVAROS
 Î83
DUNĂREA
 retei sovietice („Valea de aur", 1931; „Vînt de libertate", 1947; „Salcîmul alb", 1955 etc.) şi al comediei muzicale în cinematografia sovietică („Circul", 1936; „Copiii căpitanului Grant", 1936; „Volga-Volga", 1938; „Cazacii din Cuban“,
1950   ş.a.). A scris şi scurte piese instrumentale, muzică de estradă.
   Dunaújváros [dânQuivaroş], oraş în R.P. Ungară, port la Dunăre. 31 050 loc. (1960). S-a dezvoltat datorită construirii unui mare combinat metalurgic (1950), care cuprinde şi uzine mecanice şi cocsochimice.
   Dunavăţ, canal care traversează ostrovul Dranov din Delta Dunării (cca. 25 km). Alimentează lacul Razelm cu apă dulce din braţul Sf. Gheorghe.
   dúna (oland. dune „colină, ridicătură de teren"; GEOGR.), movilă de nisip care ia naştere prin acţiunea vîntului. Se formează pe ţărmurile joase ale mărilor şi lacurilor, pe cursul inferior al rîurilor şi, pe suprafeţele extinse, în jinuturile aride şi semiaride. în general sînt orientate transversal faţă de direcţia vîntului dominant, avînd un versant lin (îndreptat în direcţia din care bate vîntul) şi un altul abrupt; există însă şi
d.   longitudinale, cu versanţi simetrici. înălţimea lor obişnuită este de 10—20 m, dar uneori poate depăşi 100 m. Cînd cantităţile de nisip sînt mari, d. se unesc, formînd lanţuri întinse. D. se deplasează în direcţia vîntului dominant, de obicei cu cîţiva metri pe an. înaintarea d. poate fi oprită prin fixarea lor cu ajutorul vegetaţiei. în R.P.R. există d. pe terasele Dunării şi în Deltă, pe cursul inferior al unor rîuri din Cîmpia Dunării, Cîmpia Tisei (Valea lui Mihai), în Banat (Teremia Mare), Moldova de sud (Iveşti, Hanul Co-nachi) şi pe litoralul Mării Negre.
   Dunărea, fluviu în Europa, al doilea ca mărime, după Volga. Lungimea: 2 860 km. Suprafaţa bazinului: 805 300 km2. Se formează la Donaueschingen (R. F. G.), prin unirea rîurilor Brigach şi Brege, care izvorăsc din munţii Pădurea Neagră, curge în general de la vest spre
Dune în Sahara
est, iar în Cîmpia Panonică de la nord spre sud, adunîndu-şi apele de pe teritoriile R.F. Germane, Austriei, Cehoslovaciei, Ungariei, Iugoslaviei, Bulgariei, Romîniei şi Uniunii Sovietice, şi se varsă în Marea Neagră printr-o deltă. Trece printr-o serie de oraşe mari (Regensburg, Linz, Bratislava, Novi Sad, Russe, Brăila, Galaţi, Izmail) şi prin trei capitale de state (Viena, Budapesta, Belgrad). Valea D. s-a format pe porţiuni, în diferite etape, în urma dispariţiei lacurilor din bazinul Vienei, Cîmpia Panonică şi Cîmpia Romînă, căpă-tînd înfăţişarea de astăzi la începutul cuaternarului. Defi-leele de la Devin (în amonte de Bratislava) şi de la Baziaş împart cursul D. în trei sectoare: superior (alpin), mijlociu (pa-nonic) şi inferior (carpato-bal-canic). în cursul ei superior, de la izvoare pînă la defileul de la Devin, D. curge între Munţii Alpi şi munţii vechi, hercinici, ai Europei centrale (Pădurea Neagră, Jura Suabă, Jura Franconiană, Pădurea Bo-emiei), străbătînd o serie de depresiuni. Primeşte majoritatea afluenţilor din Alpi (Günz, Mindel, Riss, Iller, Lech, Isar cu Würm, Inn, Traun, Enns ş.a.), iar din stînga pe Altmühl, Naab, Regen şi Morava Cehă. După ce trece prin defileul de la Devin, între Munţii Leitha şi Carpaţii Mici, D. îşi începe cursul mijlociu, intrînd
în depresiunea Rába, unde primeşte din stînga apele Vâ-hului, iar din dreapta pe ale Rábei. La ieşirea din depresiunea Rába, D. îşi uneşte din nou apele şi, pînă la oraşul Vác, trece printre munţii Ungariei Mijlocii şi prelungirea Carpaţilor Vestici (poarta Vi-segrâdului), primind, din stînga, apele Hronului şi ale Ipo-lyei. De la Vác, D. îşi schimbă brusc direcţia spre sud, intrînd în Cîmpia Panonică. Valea D. are în această cîmpie o pantă redusă, maluri joase şi pierde o parte a apelor sale în depozitele aluviale. în regiunea sudică a Cîmpiei Pano-nice, D. primeşte ca afluenţi, pe dreapta, rîurile Sio, Drava, Sava şi Morava Sîrbească, iar pe stînta Tisa, cel mai mare afluent al D. Cantitatea mare de apă pe care o primeşte D. în această regiune provoca în trecut, înainte de a se lua măsuri de prevenire, mari inundaţii; apele se revărsau pe o mare suprafaţă, uneori pînă la Seghedin. Această uriaşă suprafaţă inundată era numită de romani „mare album". Intrînd în porţiunea îngustă de la Baziaş, D. îşi începe cursul inferior (1 072 km), care formează graniţa dintre R.P.R., pe de o parte, şi R.S.F. Iugoslavia, R. P. Bulgaria şi U.R.S.S., pe de altă parte. Pe porţiunea dintre Călăraşi şi Galaţi, D. curge pe teritoriul R.P.R. în cursul ei inferior,
DUNĂREA
184
DUNĂREA
D.  străbate întîi o regiune deluroasă, ca apoi să taie transversal Carpaţii. In această vale transversală, panta este foarte accentuată şi albia este presărată cu stînci. Porţiunea traversării Carpaţilor^ se caracterizează printr-un şir de defilee foarte strimte, dintre care cele mai pitoreşti sînt defileul de \aK Iuţi, cu Cazane le, şi defileul Porţilor de Fier. In defileul de la Iuţi, la Grebeni, D. se îngustează pînă la 152 m şi atinge cea mai mare adîncime (54, m), fundul albiei fiind, în unele locuri, sub nivelul mării, în regiunea traversării Carpa-ţilor, D. primeşte ca afluenţi pe Berzasca şi Cerna pe stînga şi cuprinde cu apele sale, în aval de Orşova, insula Ada-Kaleh. Începînd de la Turnu-Severin, D. curge între Cîmpia Romînă şi Podişul Prebalcanic şi are un curs domol, cu meandre, ceea ce determină, prin depuneri de aluviuni, formarea a numeroase ostroave (Ostrovul Mare şi Ostrovul Corbului, care sînt locuite, Cacovăţ, Ciobanul, Mocanul, Tabanul etc.)* Valea D. în cursul ei inferior este asimetrică, malul drept fiind în general mai înalt (pînă la 200 m), iar cel stîng jos, cu terase foarte întinse, cu luncă
largă. în lunca D. sînt numeroase lacuri şi braţe moarte, care au un rol de regularizator al debitului (în timpul viiturilor, surplusul apelor D. se repartizează în aceste lacuri şi braţe moarte, iar cînd apele fluviului sînt mici, ele îl alimentează). Cele mai importante lacuri din lunca D. sînt: Rastu, Bistreţul-Nasta, Nedeia* Pote-lu, Suhaia, Greaca, Boian, Călăraşi. în această porţiune, IX. îşi primeşte majoritatea afluenţilor de pe teritoriul R.P.R. (de altfel 98% din teritoriul R.P.R. este cuprins în bazinul
D.)* între Turnu-Severin şi Călăraşi, D. primeşte următorii afluenţi: Bahna,Topolniţa, Des-năţui, Jiu, Olt, Vedea, Călmă-ţuiul teleormănean, Argeş, Mos-tiştea, de pe stînga, şi Timoc, Lom şi Isker, de pe dreapta, în aval de Călăraşi, D* se desparte în două braţe principale (Borcea şi D. Veche), care cuprind Balta Ialomiţei. După ce se reunesc în aval de Hîrşova, apele D. se despart din nou, cuprinzînd Balta Brăilei, şi se reunesc în amonte de Brăila. După reunirea apelor sale, D. curge către nord pînă la Galaţi, de unde coteşte spre răsărit (Cotul Pisicii). în porţiunea bălţilor,
D.   primeşte ca afluenţi: Ialomiţa, Călmăţuiul buzoian, iar dincolo de Brăila, Şiretul şi Prutul. De la Cotul Pisicii, D. se îndreaptă către est, şi de Ia Ceatalul Ismailului, unde se despart din nou apele, începe Delta Dunării. Adunîndu-şi apele de pe o suprafaţă enormă, din regiuni muntoase şi depresionare cu diverse influenţe climatice, D* are un regim hidrologic compus, datorită afluenţilor cu regimuri hidrologice diferite. în cursul superior e un rîu cu regim hidrologic de tip central -european (influenţat de clima oceanică), pînă cînd primeşte afluenţii din Alpi, care-i imprimă un regim alpin. Afluenţii carpatici măresc debitul D. mai ales primăvara, iar Sava şi Morava, rîuri de tip submedi-teranean, mai ales iarna. Pe teritoriul R.P.R., sub influenţa afluenţilor cu regim hidrologic de tip carpatic meridional şi oriental, D. are nivele crescute primăvara (în martie, uneori şi în aprilie); datorită ploilor de vară, ca şi afluenţilor din Alpi, nivelul apelor D. creşte din nou în mai-iunie. în timpul toamnei sînt viituri relativ mici, în răstimpul dintre ele D. avînd nivelul minim anual. D. a
DUNĂREA
185
DUNCAN
fost din cele mai vechi timpuri o foarte importantă linie de apărare: pentru daci împotriva expansiunii romane, pentru romani (după 271) şi apoi pentru bizantini împotriva ac-iunilor pustiitoare ale popoare-or migratoare, pentru ţările romíné (sec. XIV—XV) împotriva expansiunii otomane etc. In sec. al XV-lea, linia D. a constituit cheia de boltă a sistemului defensiv antiotoman, organizat de Iancu de Hunedoara. In acelaşi timp, regiunea D. a fost o regiune de puternică romanitate, pe malurile cursului mijlociu şi inferior fiind clădite foarte multe oraşe şi castre romane, care şi-au continuat viaţa economică, politică şi culturală chiar după părăsirea Daciei de către romani (Sucidava, Drobeta, Dierna etc.). Străbătînd în lung Europa, tăind lanţuri de munţi şi unind cîteva cîmpii interioare, D. a constituit, mai ales începînd din evul mediu, o importantă cale de transport pentru popoarele şi ţările din Europa centrală şi de sud-est. D. a fost folosită ca mijloc de comunicaţie de către bizantini, iar gurile D. au fost transformate în sec. XIII— XIV într -un puternic centru al comerţului genovez. Expansiunea otomană, ocuparea cursului mijlociu al D. de către turci (sec. XVI) şi crearea pe malul stîng al cursului inferior a cîtorva raiale (Turnu, Giurgiu, Brăila) au provocat stagnarea dezvoltării comerţului pe Dunăre. Victoriile austriecilor asupra turcilor (sec. XVII— XVIII) şi ale ruşilor asupra turcilor (sec. XVHI-XIX) au produs o spărtură în monopolul turcesc asupra comunicaţiei şi comerţului pe D* Tratatele de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi de la Adrianopole (1829) au avut drept rezultat o înviorare a comunicaţiilor comerciale pe D* In sec. al XIX-lea, navigaţia pe D. a luat avînt; s-au dezvoltat porturile şi, mai ales după războiul pentru independenţă (1877— 1878), a început modernizarea instalaţiilor portuare şi s-au făcut unele amenajări cursului D. pentru a corespunde cerinţelor transportului fluvial şi ale celui maritim. Dunărea
este navigabilă pentru vase mici de la Ulm (R.F. Germană), pentru vase obişnuite de la Regensburg, iar fie la Brăila este accesibilă vaselor maritime. Pentru ţara noastră, importanţa transporturilor pe D* a crescut continuu, datorită dezvoltării rapide a economiei noastre naţionale, a legăturilor economice externe. Traficul de mărfuri se face prin porturile: Orşova, Turnu-Severin, Calafat, Corabia, Ţurnu-Măgurele, Zimni-cea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă, Hîrşova, Măcin, Brăila, Galaţi şi Tulcea. La Turnu-Severin, Olteniţa şi Galaţi există şantiere navale. Pe teritoriul ţării noastre, D. este traversată de două poduri, la Giurgiu şi la Cernavodă. D. are mari resurse hidroenergetice (cca. 73 de miliarde kWh anual); în ţările riverane se studiază posibilitatea utilizării lor. între R. P. Romînă şi R.S.F. Iugoslavia s-a încheiat un acord pentru construirea unui sistem hidroenergetic şi de navigaţie la Porţile de Fier, stabilindu-se soluţiile finale ale construcţiei şi principalele ei etape. D. e importantă şi pentru pescuit, dînd circa 3/4 din producţia de peşte a R.P.R. (în special delta şi bălţile din lunca D.). Cele mai valoroase specii de peşti din Dunăre şi bălţi sînt: crapul, somnul, plătica, ştiuca, şalăul, bibanul, linul, cega, avatul etc.; pe lîngă acestea, în anumite perioade ale anului intră din mare în Dunăre şi alte specii de peşti, ca de ex. nisetrul, morunul, păstruga, scrumbia de Dunăre, rizeafca, cambula ş.a. în prezent se fac studii complexe asupra D.5 care vor permite valorificarea cît mai deplină a resurselor ei economice. — Regimul juridic al
D., reglementarea navigaţiei, a drepturilor şi obligaţiilor statelor riverane şi neriverane prin tratate internaţionale. Fiind o importantă cale de navigaţie şi linie strategică, D. a fost încă din evul mediu obiectul a numeroase conflicte militare şi diplomatice. R. j. al D. a fost stabilit pentru prima oară prin tratatul austro-turc din 1616 şi apoi prin alte tratate, ca de ex. cei de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Tratatul de la Paris din 1856
a declarat D. fluviu internaţional şi a creat Comisia europeană a Dunării; în 1921, prin Convenţia de la Paris, s-a înfiinţat şi Comisia internaţională a D. Regimul D* stabilit prin aceste tratate, asigu-rînd unor state capitaliste mari neriverane (Anglia, Franţa, Italia) rolul principal în ceea ce priveşte controlul asupra navigaţiei pe D«, încălca drepturile suverane ale statelor riverane. Spre deosebire de aceasta, actuala reglementare a regimului juridic al D., prin Convenţia de la Belgrad din 18 august 1948, respectă întru totul drepturile suverane ale statelor riverane, asigurînd totodată libertatea de navigaţie comercială în condiţii de deplină egalitate pentru toate statele. Prin această convenţie s-a înfiinţat şi Comisia Dunării, precum şi administraţii fluviale speciale, la Porţile de Fier şi Sulina, alcătuite din statelfe riverane pe porţiunea respectivă a fluviului.
   Dunăreanu, Nicolaie (n. 1881), prozator romín. A fost prieten cu N.N. Beldiceanu şi M. Sadoveanu, sub influenţa cărora s-a format. Asupra lui a exercitat o rodnică înrîurire şi literatura rusă, prin Gorki şi Korolenko. A debutat cu versuri, dar s-a făcut cunoscut prin volumele sale de nuvele şi povestiri, în care a înfăţişat cu realism momente dramatice din viaţa hamalilor din porturile dunărene, a pescarilor din Deltă, a marinarilor, plutaşilor, ţăranilor săraci sau micilor meseriaşi („Chinuiţii**, 1907; „Răsplata**, 1908; „Din împărăţia stufului", 1914; „Oameni şi fapte", 1961). A tradus din Gogol şi Cehov. După 23 August 1944 a publicat interesante amintiri despre M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif ş. a.
   „Dunărea roşie", ziar apărut la Galaţi, în mai 1932, ca organ al navigatorilor. A reapărut în 1940, ca organ al Comitetului regional Dunărea de jos al Partidului Comunist din Romînia.
   Duncan [dây&n], Isadora (1878—1927), dansatoare ame% ricană de origine irlandeză. Renunţi nd la costumul şi ia miş-
DUNDEE
 186
 DUPLEX
cările specifice baletului clasic,
 D.  a căutat să reînvie naturaleţea şi plasticitatea caracteristice vechilor dansuri libere greceşti. A dansat pe muzică de Gluc*', Beethoven, Ceaikovski etc. între 1921 şi 1924 a trăit în U.R.S.S., creînd numeroase dansuri, dintre care unele pe teme revoluţionare.
   Dundee [dandi], oraş în nord-estul Marii Britanii (Scoţia), port la Marea Nordului. 182 960 loc. (1961). Construcţii
 navale şi de maşini, industrie poligrafică, textilă, chimică, alimentară.
   dunetă (NAV.), suprastructură de la pupa unei nave, extinsă din bord în bord, în care sînt amenajate locuinţele echipajului navelor comerciale, în trecut, la navele cu vele,
Dunetă
 în d* erau amenajate locuinţele comandantului şi ale ofiţerilor.
   Dunham [dânzm], Barrows (n. 1905),   filozof progresist
 american. A abordat îndeosebi probleme de gnoseologie, etică şi estetică, criticînd de pe poziţii materialiste pe neohege-lienii, pragmatiştii şi pozitiviştii englezi şi americani. A preconizat legătura strînsă dintre filozofie şi practica social-poli-tică, definind filozofia ca teorie a eliberării omenirii în ansamblul ci. Op.pr.: „Uriaşul în lanţuri" (1953), „Omul împotriva miturilor**.
   Dunikowski, Xawery (n. 1875), sculptor şi pictor polonez. Portretele sculptate de el se remarcă prin profunzime psihologică („Maria Sklodow-ska-Curie“, 1955; ciclul de sculpturi policrome în lemn, printre care portretele unor reprezentanţi de seamă ai culturii poloneze), iar monumentele prin sobrietate şi stilizare („Monumentul răsculaţilor si-lezieni", pe muntele Sf. Ana,
  1946—1952; monumentul „Eliberarea", la Olsztyn, 1949-— 1953; „Miner“, 1948; „Monumentul eroilor Varşoviei**,
                                                    X. Dunikowski
1957—1958). în pictură s-a manifestat ca abstracţionist.
   dunit, rocă eruptivă ultra-bazică, formată aproape exclusiv din olivină, avînd ca mineral accesoriu cromitul. Are o culoare galben-verzuie, structura răunţoasă şi este relativ greu. n d. se găsesc deseori zăcăminte de cromit şi de platină nativă. în R.P.R. d. există în Banat, la Tisoviţa.
   Dunkerque oraş situat în nordul Franţei, important port la Marea Nordului. 121 760 loc. (1962). Este legat prin feribot cu oraşul englez Dover. Şantier naval, industrie de prelucrare a petrolului şi alimentară.
   Duns Scot [danz scQt] (Scotus), John (c. 1265—1308), filozof scolastic englez, reprezentant de seamă al nominalismului. A căutat să despartă filozofia de teologie, considerînd că dogmele religiei nu pot fi susţinute prin argumente raţionale. El a promovat astfel, pînă la un punct, gîndirea liberă. Marx a relevat semnificaţia materialistă a nominalismului lui D.S, şi a presupunerii formulate de el că materia ar putea gîndi.
D.S. a recomandat împărţirea averilor la săraci, intrînd astfel în conflict cu papalitatea.
   Duntinhu, lac în partea central-estică a R.P. Chineze, la sud de fluviul Ianţzî. Suprafaţa lui variază între circa 6 000 km2 iarna şi circa
12  000 km2 vara, în funcţie de debitul fluviului Ianţzî, cu care
este legat prin cîte va canale. Are adîncimi mici şi numeroase insule. Este folosit pentru navigaţie şi pescuit.
                                                                              dúo (MUZ.) v. duet* duoden (ANAT.), segmentul iniţial al intestinului subţire, în duoden se varsă bila şi sucul pancreatic. Mucoasa
d.    secretă diverse sucuri digestive, precum şi secretina, hormon care stimulează secreţia pancreatică şi biliară. La nivelul d. începe absorbţia substanţelor nutritive.
   duodenită (MED.), inflama-ţie a mucoasei duodenale. Se manifestă prin dureri locale după mese, greţuri, vărsături, uneori eliminare de sînge prin materiile fecale, stare toxică datorită absorbţiei de substanţe nutritive incomplet digerate etc.
   duodiodă (TELEC.), tub electronic, conţinînd într-un singur înveliş (de sticlă sau de metal) două diode. Se utilizează de obicei în circuite electronice simetrice (ex. circuite pentru redresarea ambelor alternanţe ale curentului alternativ).
   duóiét (MUZ.), diviziune binară a unei valori ternare.
     I = 3
               *n /or de
     i j. - m
               Duolet
   Duparc [diipârc], Henri (1848—1933), compozitor francez, elev al lui César Franck. A scris poemul simfonic „Lé-nore" (1875), muzică pentru pian, melodii vocale precum şi transcripţii orchestrale ale unor lucrări de J. S. Bach şi Cezar Franck. Creaţia sa se caracterizează prin lirismul şi expresivitatea melodiilor, prin armonia şi eleganţa formei muzicale.
   duplex 1. (METAL.) Procedeul d., procedeu complex pentru elaborarea oţelului, cuprinzînd combinarea a două procedee siderurgice cu scopul de a obţine produse superioare (ex. convertizor — cuptor Sie-mens-Martin; cuptor Siemens-Martin — cuptor electric). Fiecare agregat preia ^«raţiile
1 — 4. Din flora şi fauna Deltei Dunării. 5. La pescui
  Dunărea la Turnu-Severin Dunărea în apropiere de vărsare
Dunărea la Giurgiu
 DUPLICAREA CUBULUI
 187
DÜRER
 pentru care asigură cele mai bune condiţii de elaborare, 2. (TELEC.) Sistem de telegrafie care permite transmiterea simultană a două mesaje telegrafice, în sensuri opuse, pe acelaşi circuit. Se realizeză cu ajutorul montajelor în punte sau diferenţiale. 3. (P0L1GR.) Procedeu de reproducere în două culori a ilustraţiilor monocrome în semitonuri. In scopul acesta se execută două negative cu raster, dintre care unul mai contrastant, iar celălalt mai puţin contrastant. Formele de tipar executate fotomecanic după aceste negative servesc la imprimarea în două culori suprapuse a aceleiaşi imagini.
   duplicarea cubului (MAT.)V problemă celebră, pusă încă din antichitate, prin care se propune determinarea muchiei unui cub al cărui volum să fie dublul volumului unui alt cub cu muchie dată. E cunoscută şi sub numele de problema din Delos.
   Dupont [dup$/, Pierre 1821 — 1870), poet popular rancez. In tinereţe a fost ţesător. A scris versuri mobilizatoare cu caracter social şi politic^ cărora le-a compus şi muzica („Cîntecul pîinii**, „Cîn-tecul muncitorilor**). A cîntat revoluţia din februarie 1848 şi a participat la insurecţia din iunie a proletariatului parizian. Concepţiile sale social-politice aveau însă un caracter utopic. După 1848 a părăsit poziţiile înaintate, trecînd de partea reacţiunii.
   Du Pont de Nemours [dia pont t df nzmârl, mare concern chimic din S.U.A. $i din lumea capitalistă, ocupînd un loc important în producerea armei atomice şi cu hidrogen. Capitalul: 2,18 miliarde de dolari, la care s-a obţinut în 1959 un profit net de 419 000 000 de dolari. El controlează trustul de automobile „General Motors Corporation**, trustul cauciucului „United States Rubber** etc.
 D.P. de N. are întreprinderi în Canada, Argentina, Mexic, Brazilia, Anglia, R.F.G. etc. Este legat prin convenţii de patente cu trustul chimic englez „Imperial Chemical Industries*** cu concernul ^ vest-german „I. G. Farbenindustrie" etc.
 J3 Dicţionarul enciclopedic, voi.
   duracid (METAL.), aliaj fier-siliciu cu conţinut mare de siliciu (13—18%), rezistent la acţiunea acizilor şi la oxidare (pînă la temperaturi de 700— 750°C). Se utilizează pentru confecţionarea unor piese necesare instalaţiilor în care se fâbrică acizi.
   duraluminiu (METAL.), aliaj de aluminiu cu cupru, magneziu, mangan şi alte elemente (compoziţia medie:95% Ah 4% Cu, 0,5% Mg şi 0,5% Mn); are o rezistenţă ridicată, obţinută prin tratament termic (îmbunătăţire). Această denumire este aplicată astăzi unei clase întregi de aliaje Al-Cu-Mg', folosite pe scară mare la fabricarea pieselor care necesită rezistenţă ridicată şi greutate specifică mică, cum sînt cele folosite în domeniul aeronauticii.
   duram átér (ANAT.), membrană externă, fibroasă, a me-ningelor. Sin. pahimeninge.
   dur ámen (BOT.), partea centrală a lemnului din tulpinile şi ramurile arborilor şi arbuştilor, formată din inele de lemn colorat mai intens, datorită incrustării membranelor celulare cu diferite substanţe. Se numeşte şi inima lemnului.
   durân, sticlă rezistentă la variaţii de temperatură, folosită pentru sticlăria de laborator.
   Duras~Diurpaneus, rege dac, fratele lui Scorilo, tatăl lui Decebal. în anul 87, în faţa pericolului crcat de armata romană comandată de Cornel ius Fuscus, care năvălise în Dacia, a cedat lui, Decebal tronul.
   durâtă (FIZ.), interval de timp delimitat de două evenimente; interval de timp în care se petrece un anumit fenomen (ex. d. parcursului unei distanţe date de către un mobil). D. este
 o mărime scalară pozitivă. V. şi timp.
   Durban [di'.ban], oraş în estul Republicii Sud-Africane, port la Oceanul Indian. 950 000 loc. (1960), inclusiv suburbiile. Nod de comunicaţii aeriene şi feroviare. Prin D. se exportă cărbuni, mangan, cromit, zahăr, lînă. Industrie alimentară (în special fabrici de zahăr), de prelucrare a lemnului, a petrolului, industrie chimică etc. Bază pentru vînatul de balene.
    Dürer, Albrecht (1471 — 1528), mare pictor, desenator şi gravor german, reprezentant al Renaşterii germane, ale cărui concepţii s-au format sub
A. Dürer
 influenţa umaniştilor din Nürn-berg. A călătorit în Ţările de Jos şi în Italia. In creaţia sa,
 D. îmbină într-o sinteză personală spiritul Renaşterii, viziunea coloristică veneţiană şi unele elemente rămase din goticul german. Opera lui oglindeşte puternic tendinţele înaintate ale societăţii germane, lupta de clasă din perioada Reformei şi a războiului ţărănesc. Seria de gravuri în lemn „Apocalipsul** (1498) este tratată în spiritul ideilor antifeudale şi anticato-lice. Lucrările sale timpurii, legate de tradiţiile gotice, se caracterizează prin perfecţiunea desenului şi prin compoziţia complexă şi clară. Gravurile în lemn şi aramă (ciclul mare al „Patimilor**, c. 1498—1510; ciclul mic al „Patimilor**, 1509
 —  1511) au un caracter profund naţional şi popular. Din perioada de maturitate artistică a Iui D. fac parte gravurile „Cavalerul, moartea şi diavolul** (1513), „Sf. Ieronim în chilia sa“ (1514), „Melancolia** (1514), care se # disting printr-un adînc conţinut filozofic umanist şi printr-o desăvîrşită armonie şi plasticitate a formelor. In portretele lui Dürer apar trăsăturile omului puternic individualizat, care se simte însufleţit de ideile noi ale epocii („Portretul unui tînăr“; „Pirk-heimer‘\ 1524; „Melancnton**; „Erasm din Rotterdam", 1526 etc.). Lucrarea monumentală, dipticul „Cei patru apostoli4* (1526), se caracterizează prin
DURERE
188
 DURKHEIM
 expresivitatea gravă a figurilor şi prin laconismul mijloacelor picturale. D. a studiat printre cei dintîi legile perspectivei şi anatomia; a lucrat după natură peisaje în acuarelă, desene de animale şi plante, care au reprezentat un pas înainte în redarea realistă a naturii. Ca şi alte mari personalităţi ale Renaşterii, D. a fost multilateral; el s-a preocupat de arhitectură, matematici, mecanică,
1 iteratură. Prin scrierile sale (Tratatul de geometrie descriptivă, „Patru cărţi despre proporţiile umane...jurnale, scrisori, poezii etc.) a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea teoriei realismului artistic, în cadrul căruia principiul fundamental era considerat fidelitatea faţă de natură şi studierea ei. Aceste lucrări au contribuit de asemenea la dezvoltarea limbii literare germane. D. a exercitat o mare influenţă asupra artei din epoca sa. în muzeele din R.P.R. este reprezentat prin lucrări de gravură.
   durere, senzaţie neplăcută datorită excitării puternice, uneori distructive, a terminaţiilor nervoase senzitive. Sediul d. este în neuronii din scoarţa cerebrală, iar senzaţiile dureroase ajung pînă aici pe calea cor-doanelor laterale din măduva spinării. D. este de mai multe feluri: junghi, crampă, colică,
d.  surdă. Partea corpului cea mai sensibilă la durere este pielea, care are numeroase terminaţii nervoase.
   durham (ZOOTEHN.), rasă de taurine, creată în regiunea Durham din Anglia şi
Durham
crescută pentru producţia de carne. Este o rasă precoce, cu o dezvoltare corporală masivă, cu cap relativ mic şi cu membre scurte. Culoarea este variată, mai des roşiatică, roşie pestriţă sau roşie-deschis. Greutatea vie
este de 550 — 600 kg, cu un randament la tăiere de 55 — 65%. Datorită calităţilor sale, a fost răspîndită şi în alte ţări, printre care şi în R.P.R. Sin. shorthorn.
   durificare (METAL.), proces prin care se măreşte duritatea unui metal. Fără altă specificaţie, termenul înseamnă mărirea durităţii printr-un tratament termic, termochimic sau mecanic. —D. secundară, durificare efectuată în urma unui tratament de recoacere sau revenire, care în mod obişnuit scade duritatea materialului.
   durină (MED. VET.), boală parazitară contagioasă a cailor, produsă de Trypanosoma equi-perdum, care se transmite prin montă; se manifestă iniţial prin inflamaţia organelor genitale (edem, noduli, ulcere, depig-mentări). în faza avansată a bolii se observă paralizii, anemie şi slăbire. Se tratează cu neosalvarsan şi preparatul an-tricid, care poate fi folosit şi pentru prevenirea bolii.
   durit, mineral organic amorf, component al cărbunilor de pămînt, rezultat al unor procese de transformare a substanţelor organice din plante.
D.  are culoarea neagră-cenuşie; este mat şi dur. în masa lui se disting rămăşiţe de plante şi de corpuri ceroase sau răşinoase; prin încălzire îşi măreşte volumul şi degajă gaze, dar nu coc-sifică şi nu se topeşte. Conţine
4—5% cenuşă, compusă în mare parte din silicat de aluminiu. în R.P.R. se întîlneşte în lignitul de la Căpeni-Baraolt, în huila de la Vulcan-Codlea (reg. Braşov), de la Petroşeni (reg. Hunedoara), de la Anina (reg. Banat) ş.a.
   duritáte 1. (MINER.) Proprietate a mineralelor care exprimă gradul lor de rezistenţă la zgîriere. Pentru determinarea
d.  mineralelor este folosită în mod curent scara durităţilor, cu ajutorul căreia se poate aprecia uşor d. relatwă a lor, prin comparaţie cu cele a căror d. este cunoscută. D. absolută se determină cu ajutorul unui aparat numit sclerc-metru. 2. (REZ. MAT.) Duritatea materialelor, rezistenţa pe care
o   opune un material la pătrunderea unei piese de probă; se
  măsoară prin urma permanentă care rămîne după efectuarea încercării de duritate. Se folosesc mai multe metode
Maşină de încercat duritatea
de determinare a d- m. (Bri-nell, Rockwell, Shore, Vickers ş.a.). 3. (CHIM., GEOL.) Duritatea apei naturale, mărime egală cu cantitatea de săruri solubile de calciu şi de magneziu conţinută în unitatea de volum a unei ape naturale; se exprimă prin cantitatea de oxid de calciu echivalentă. D. a. n. poate fi: temporară, cînd se refera exclusiv la bicarbonaţi de calciu şi de magneziu; permanentă, cînd priveşte restul sărurilor solubile de calciu şi de magneziu (sulfaţi, cloruri etc.); totală, cînd cuprinde suma durităţilor temporară şi permanentă. Apele dure sînt improprii pentru anumite scopuri industriale (ex. la cazanele de aburi din cauza depunerii de cruste pe pereţii cazanului, în industria textilă la spălarea fibrelor, ţesăturilor etc. din cauza formării sărurilor insolubile cu săpunul).
   Durkheim [diirkém], Emile (1858—1917), sociolog francez, şeful şcolii pozitiviste în sociologie. Încercînd să descopere specificul fenomenelor sociale, D. a criticat concepţiile biologizan-te ale lui H. Spencer şi a arătat că „faptele sociale" nu pot fi reduse la însuşirile indivizilor. El a considerat însă în mod greşit că la baza vieţii sociale ar sta „reprezentările colective", conştiinţa socială, căreia i-a atribuit, în spiritul idealismului obiectiv, o existen-
DUROSCOP
ţă de sine stătătoare, ruptă de existenţa socială. D* a recunoscut existenţa „antagonismului dintre muncă şi capital" şi a altor contradicţii ale capitalismului, dar le-a considerat nu ca fenomene necesare, legice, ci ca fenomene „anormale**, care ar putea fi înlăturate fără transformare^ revoluţionară a societăţii, manifestîndu-se astfel ca un apologet al orînduirii burgheze. Op.pr.: „Despre diviziunea muncii sociale** (1893), „Regulile metodei sociologice” (1895).
   duroscóp (TEHN,), aparat pentru măsurarea durităţii metalelor şi aliajelor feromagne-tice. Se compune dintr-o bobină de magnetizare, în care se introduce epruveta a cărei duritate trebuie măsurată, o sursă de curent continuu, un reostat de reglare şi un ampermetru gradat direct în unităţi de duritate. D. măsoară intensitatea cîmpului magnetic necesar pentru a anihila polarizaţia magnetică remanentă a epruvetei, care a fost magnetizată în prealabil pînă Ia saturaţie.
   Dürrenmatt, Friedrich (n. 1921), scriitor elveţian de limbă germană. Autor al unor romane, nuvele şi scenarii radiofonice, D. s-a impus mai ales ca dramaturg („Aşa a fost scris**, 1947; „Romulus cel Mare**, 1949; „Căsătoria domnului Mississippi**, 1952; „Vizita ^ bătrînei doamne*4, 1956; „Fizicienii**, 1962). In scrierile sale, él condamnă societatea capitalistă contemporană, în care puterea dezumanizantă a banului impune omului o morală ipocrită, o justiţie părtinitoare. Neînţelegerea caracterului istoric al imperialismului şi ignorarea perspectivelor dezvoltării ulterioare a societăţii introduc în opera sa accente de descurajare şi dé pesimism. Arta lui D. se distinge prin adîncimea şi fineţea analizei psihologice, prin măiestria gradării conflictului şi a efectelor dramatice şi prin folosirea unor mijloace simbolice de mare forţă sugestivă.
   Durres [dúras], oraşînR.P. Albania, pe ţărmul Mării Adria-tice, principalul port al ţârii. 32 300 loc. (1958). Şantier naval, combinat pentru conserve
 13*
 189
DUŞUMEA
de peşte, fabrici de tutun, de pielărie.
   Duruitoarea, cascadă pe latura nord-vestică a masivului Ceahlău, instalată pe o bară dură de conglomerate. Are două trepte. înălţimea primei trepte: cca. 20 m; înălţimea totală: aproape 30 m. Obiectiv turistic.
   Duse, Eleonora (1859—
1924), actriţă italiană. Influenţată de v e r i s m, E. Duse a
E. Duse
izbutit, datorită calităţilor sale artistice, să depăşească neajunsurile lui, remarcîndu-se prin profunzime psihologică, naturaleţe şi lirism. A interpretat un vast repertoriu, de la lucrările lui Goldoni şi Dumas-fiul pînă la cele ale lui Ibsen, Su-dermann, D’Annunzio. A fost considerată cea mai mare actriţă a vremii sale.
  Düsseldorf, oraş în vestul R.F. Germane, centrul administrativ al landului Renania
de Nord-Westfalia. 702 600 loc. (1961). Nod feroviar şi port pe Rin. Important centru industrial, comercial şi financiar. Industrie siderurgică, constructoare de maşini (utilaj minier, maşini-unelte, vagoane, automobile etc.), industrie electrotehnică, de armament, chimică etc. Centru cultural. Muzee, teatre, institute de învăţămînt superior şi monumente de arhitectură medievală.
   Duşanbe, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Tadjice. 276 000 loc. (1963). Important centru economic, care dă 1 /3 din producţia industrială a republicii. Industrie constructoare de maşini, textilă (unul dintre cele mai mari combinate textile pentru bumbac ^ din U.R.S.S.), de pielărie şi alimentară. Centru cultural.
   duşegubină (v. sl. duse gu~ bina, „pierdere de suflet**; IST.), răscumpărare percepută în evul mediu, în ţările romíné, de obştile săteşti sau de stăpînii satelor pentru omor, adulter sau răpire de fete. Se plătea în bani sau în vite, după anumite norme statornicite prin tradiţie.
   duşumea (CONSTR.), pardoseală de scînduri. — D. oarbă, îmbrăcăminte de scînduri de brad, cu grosimea de
2 — 3 cm, fixată pe grinzişoa-rele unei pardoseli şi formînd stratul-suport. Peste d. o. se aşază stratul de uzură al pardoselii (ex. parchetul).
  Duşanbe. Şcoală medie
 DUTT
190
DYCK
   Dutt [dat7, Rajani Palme ^n. 1896), membru al Comitetului Politic al Partidului Comunist din Marea Britanie (din 1922). Este membru al P.C. din Marea Britanie de la înfiinţarea acestuia (1920).
   duvália (PALEONT.), gen fosil de cefalopode din grupa belemniţilor, care se caracterizează printr-un rostru scurt şi turtit, cu partea centrală mai bombată decit partea dorsală.
Prin mijlocul părţii dorsale a ros-trului trece un şanţ. Duvalia se întîlneşte în de- Duvalia pozitele jurasicului superior şi ale cretaci-cului inferior din regiunea Mării Mediterane. In R.P.R. se găseşte în depozitele creta-cicului inferior din bazinul Dîmbovicioarei şi din Munţii Apuseni.
   Duvalier fdüvalié/, Francois (n. 1907), preşedinte al republiciiHaiti(din Î957). Lider al Partidului unităţii naţionale (reprezentînd interesele marii burghezii). Guvernează cu metode dictatoriale.
   duxít (PETROGR.), răşină căr-bunoâsă care străbate unele strate de cărbuni bruni, um-plînd crăpăturile acestora sau constituind în ele cuiburi.
   duză (TEHN.), tub de dimensiuni reduse, cu secţiunea transversală variabilă şi folosit pentru modificarea vitezei şi presiunii unui curent de fluid. Se deosebesc: d. convergente,
d.  divergente şi d. convergent-divergente. Adesea termenul este folosit ca sinonim al lui ajutaj. — D. de erupţie (EXPL. PETR.), duză folosită pentru
i
Duză
reglarea debitului de ţiţei şi de gaze la sondele în erupţie. Se deosebesc: d. de suprafaţă şi d. de fund. Duzele de suprafaţă se fixează în instalaţia
de la gura sondei şi pot fi fixe sau reglabile. Deseori este numită şi ajutaj de erupţie.
   Dvina de Nord, fluviu în U.R.S.S., în nordul părţii europene a R.S.F.S. Ruse (750 km). Se formează prin unirea rîurilor Suhona şi Iug, în apropierea oraşului Veliki-Ustiug, şi se varsă printr-o deltă în Marea Albă, în apropierea oraşului Arhanghelsk. Afluenţi principali: Vîcegda, Pinega şi Vaga. Este legată de Volga prin canale. Pescuit. Este navigabilă pe tot parcursul.
   Dvina de Vest, fluviu în partea europeană a U.R.S.S. (1 020 km). Izvorăşte din Podişul Valdai şi se varsă printr-o deltă în Marea Baltică, în Golful Riga. Navigabilă pe unele porţiuni. Este legată prin canale de bazinul Niprului. Pe D. este situat oraşul Riga.
   dvinosaurus (P/LEONT.), gen de amfibieni fosili din grupa stegocefalilor, cu craniul scurt şi rotunjit în partea anterioară şi care îşi păstra branhiile toată viaţa. A trăit în permianul superior.
   Dvorak [dvórjac], Antonin (1841 — 1904), compozitor ceh; alături de Smetana, e un reprezentant de frunte al muzicii clasice cehe din sec. al XIX-lea. Creaţia lui D. are un puternic caracter naţional, realist, şi se distinge prin melodii şi ritmuri apropiate de cele ale muzicii populare cehe şi slovace, exprimînd optimism, lirism cald şi umor. In muzica sa, care cuprinde toate genurile (simfonii, concerte pentru pian, vioară şi pentru violoncel, serenade şi alte lucrări simfonice şi vocal-simfonice, muzică de cameră, coruri şi cîntece pentru voce şi pian), şi-au găsit întruchiparea momente ale luptelor de eliberare naţională (cantata „Imn**, 1872; uvertura „Patria mea", 1882; „Uvertura husită", 1883), tablouri din natură (duetele pentru pian „Din pădurea cehă", 1884) şi din viaţa poporului ceh („Rapsodiile" şi „Dansurile" slave, 1878— 1886; „Duetele morave", 1876, şi operele „Regele şi cărbunarul", 1887; „Ţăranul şiret", 1877), motive poetice din basmele populare (opera „Rusalka", 1900). Simfonia
A. Dvorák
„Din lumea nouă"(1893) oglindeşte impresiile culese de compozitor în timpul şederii sale în America şi cuprinde elemente ale folclorului negru. Prin caracterul ei adînc uman, prin bogăţia melodică, varietatea ritmică şi coloritul orchestral, creaţia lui D. reprezintă una dintre culmile muzicii clasice naţionale cehe şi ale muzicii universale.
   Dyck (Van Dyck) fdaic]t Anthonis (1599—1641), pictor şi gravor flamand, elev al lui Rubens, unul dintre cei mai de seamă portretişti ai sec. al XVI I-lea. A călătorit în Italia şi
Van Dyck
în Anglia,unde a lucrat din 1632 ca pictor de curte al lui Carol
I  Stuart. A creat compoziţii cu teme religioase şi mitologice („Odihnă pe drumul spre Egipt"; „Apostolul Petru", c. 1615—1617 etc.) şi în special portrete realiste, într-un colorit subtil, adevărate documente psihologice şi istorice, pline de distincţie, graţie şi eleganţă („Cardinalul G. Bentivoglio", c. 1623; „Portret de bărbat"; „Frans Snyders"; „Carol I" etc.). Dyck este autorul dese-
 DYKE
191
nelor originale ale seriei de portrete în acuaforte „Iconografia*4, parte din ele gravate de el însuşi. In unele dintre portretele lui se resimte tendinţa tratării în spiritul convenţional şi patetic al barocului. Influenţa lui D. asupra şcolii engleze a fost considerabilă. Este reprezentat în Muzeul Brukentnal din Sibiu cu tabloul „Moartea Cleopatrei**, iar în Muzeul de Artă al R.P.R. cu studiul „Cap de femeie*4 (atribuit lui).
                                                                               dyke [daic] (engl. dife „dig"; GEOL.), corp eruptiv cu
formă tabulară, născut prin injectarea şi consolidarea mag-
mei într-o crăpătură a scoarţei. Prin eroziunea terenurilor, d., formate din roci mai rezistente decît cele înconjurătoare, rămîn în relief, avînd aspectul unor ziduri (ex. d. de andezite din Carpaţii Orientali).
   Dzerjinsk, oraş în U.R.S.S., situat în centrul părţii europene a R.S.F.S. Ruse, pe rîul Oka. 180 000 loc. (1962). Industrie chimică (îngrăşăminte, ^ mase plastice etc.), de materiale de construcţii şi alimentară.
   Dzerjinski, Feliks Edmun-dovici (1877—'1926), militant de seamă al Partidului Comunist (bolşevic) şi al Statului sovietic. A făcut parte din Centrul de partid pentru conducerea insurecţiei armate din Octombrie 1917. După victoria Revoluţiei din Octombrie a fost preşedinte al Comisiei extraordinare pe întreaga Rusie de luptă împotriva contrarevoluţiei. Conducător al organelor de securitate ale Statului sovietic, a mai îndeplinit în anii 1921 — 1926 şi alte sarcini. Membru al C.C. al P.C. (b) din 1917 şi
 DZERJINSKI
F.E. Dzerjinski
membru supleant al Biroului Politic al C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. din 1924.
   Dzerjinski^ Ivan Ivanovici (n. 1909), compozitor sovietic, artist emerit al R.S.F.S.R. Principala sa operă este „Donul liniştit4* (1934), după romanul lui Şolohov. Alte opere: „Pămînt desţelenit44, tot după Şolohov (1937), „Departe de^ Moscova**, după romanul lui Ajaev (1954), „Soarta unui om44, după Şolohov (1961). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
  e, a şasea literă a alfabetului romînesc; sunetul notat prin această literă. Este o vocală cu deschidere mijlocie, ne-rotunjitâ, din seria prepalatală.
  e (MAT.), număr care reprezintă limita expresiei 11 -1-j
cînd n creşte necontenit. S-a dovedit că e este un număr transcendent, adică nu poate fi rădăcina unei ecuaţii algebrice cu coeficienţi numere întregi. Numărul c este baza logaritmilor naturali:
c = 2,718 281 828459... =
-+^.-+â+-
  E 1* (LOG.) Simbol pentru judecata universal-negativă. Se notează, de exemplu, cu E judecata: „Nici o pasăre nu naşte pui vii*\ V. şi pătratul logic. 2. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul mi Eakins [éichinz], Thomas (1844—1916), pictor realist a-merican, autor de portrete, scene de gen şi animaliere. Portretele lui Eakins se disting prin profunzime psihologică, iar tablourile de gen prin puternice efecte dramatice („Clinica dr. Gross", 1875; portretul lui Edith Mahon). Bun cunoscător al anatomiei, E. a extins tehnica analizei anatomice la reprezentarea mişcării şi la redarea trăsăturilor fizionomiei. S-a manifestat şi ca sculptor.
  eastmancolor [î'.stmancah] (CINEMA.), procedeu de tratare a peliculei pentru filmul color a-parţinînd firmei americane Kodak. Pelicula e., lansată în 1950, are la bază un procedeu brevei
tat în 1911 de Fischer şi perfecţionat de Godowski şi Man-nes, datorită căruia pe suportul de celuloid se suprapun trei emulsii, sensibile la trei culori. Pelicula e. a înlocuit în bună parte procedeul tehnicolor, bazat pe suprapunerea a trei pelicule diferite.
   Eaton [i :tn], Cyrus (n. 1883), industriaş din S.U.A., militant pe tărîm social, adept al principiului coexistenţei paşnice. Este unul dintre organizatorii principali ai conferinţelor internaţionale Pugwash a oamenilor de ştiinţă care se pronunţă pentru apărarea păcii. Autor de cărţi şi articole pe teme economice şi politice.
   ebenist, (în trecut) muncitor tîmplar care lucra mobilier din lemn de abanos; (astăzi) muncitor tîmplar care execută lucrări de tîmplărie fină, cu sculpturi, incrustaţii sau ornamente de altă natură.
   Ebert, Friedrich (1871 — 1925), om politic şi lider de dreapta al Partidului social-democrat din Germania, preşedinte al partidului după moartea lui A. Be be 1(1913). în timpul primului război mondial imperialist s-a situat pe poziţii social-şoviniste. Ca preşedinte al Germaniei (1919—
1925)   a înăbuşit în sînge Republica Sovietică din Bavaria (1919) şi insurecţia armată din Hamburg (1923).
   Eberth, Karl Joseph (1835—
1926),  anatomist şi bacterio-log german, cunoscut în special prin cercetările sale asupra febrei tifoide, care au dus la descoperirea agentului cauzal al acestei boli (hadiul E.).
   Ebner-Eschenbach [ébnzr-eşanbah/, Marié Freifrau von (1830—1916), scriitoare rea-list-critică austriacă. A scris nuvele („Povestirile satului şi castelului**, 1884) şi romane („Copilul comunităţii**, 1887), în care înfăţişează critic, de pe poziţii burghezo-democratice moderate, viaţa aristocraţiei şi burgheziei austriece. Ea prezintă cu multă simpatie viaţa ţărănimii din Moravia, lupta popoarelor slave pentru independenţă naţională (nuvela „Bo-zena", 1876). E.~E. se remarcă prin cunoaşterea profundă a vieţii poporului, prin umorul fin şi farmecul naraţiunii.
   ebonită (CHIM.), material plastic dur, obţinut prin vulcanizarea cauciucului cu cantităţi mari de sulf (25—47%) şi cunoscutjncă din secolul trecut. E. poate fi fabricată din cauciuc natural sau din cauciuc sintetic. Este folosită ca material de acoperire a aparaturii chimice, fiind rezistentă la solvenţi şi acizi, ca înlocuitor al aliajelor anticorozive, la confecţionarea pompelor, ventilelor, agitatoarelor, în industria e-lectrotehnică drept izolant (la comutatoare, cutii de acumulatoare etc.); colorată cu diverşi pigmenţi minerali, e. se foloseşte şi ca imitaţie de baga sau de chihlimbar la confecţionarea unor obiecte, bijuterii etc. Fiind un material plastic scump, în prezent este înlocuită tot mai mult cu alte materiale plastice, care au calităţi superioare şi sînt mai ieftine.
   eboşâre (fr. ébaacker „a subţia un lucru”) 1. (METAL.) Operaţie de laminare a lingou-
 EBpŞĂ
193
BCEDEA
rilor în scopul de a suprima golurile interioare (sufluri, re-tasuri etc.), prin comprimarea lor, sau de a uniformiza materialul. Prin e. se micşorează secţiunea şi se modifică profilul lingourilor. 2. (TEHN.) V. de-groşare.
   eboşă 1* (METAL.) Semifabricat obfinut prin laminarea unui lingou sau a unei ţagle (la ţevi). E. pentru fabricarea de bandaje, de inele şi de flanşe cu dimensiuni mari are formă de inel brut, obţinut prin forjare. 2. (ARTE PLAST.) Primul stadiu în crearea unei opere de artă plastică.
   eboşoâr 1. (ARTE PLAST.) Spatulă din lemn, fier sau os, avînd un capăt ascuţit şi celălalt rotunjit în formă de paletă, cu care sculptorii modelează argila, ceara, plastilina. 2. Daltă folosită de olari, fierari, dulgheri.
   ebrâică, limba vechilor e-vrei, vorbită în Palestina din sec. al XIII-lea pînă în sec. al
IV-lea î.e.n., cînd a fost înlocuită cu arameana, o altă limbă semitică. Face parte din familia limbilor semitice. Cele mai vechi monumente de limbă ebraică datează din sec. al XI-lea î.e.n. După ce a încetat de a mai fi o limbă uzuală, ebraica a fost folosită ca limbă religioasă şi savantă (e-braica rabinică, în care unii spec;alişti disting, ca fază mai veche, ebraica talmudică). A fost adoptată ca limbă oficială în statul Israel.                 ‘
   Ebru, fluviu în Spania (928 km). Izvorăşte din Munţii Cantabrici şi se varsă în Marea Mediterană printr-o deltă mlăştinoâsă. Principalii afluenţi: Jalon pe dreapta, Aragón, Gallego, Segre pe stînga. Navigabil pentru vase mici pînă la oraşul Saragosa. Cursul inferior este folosit pentru irigaţii.
   ebulioscopie (lat. ebullire „a fierbe** şi gr. skopia „observare"; CHIM.), metodă fizico-chimică de determinare a maselor moleculare ale componentelor dizolvate dintr-o soluţie, cu ajutorul aparatului numit ebulioscop. Se bazează pe proprietatea soluţiilor de a fierbe la temperaturi mai ridicate decît dizolvantul pur. Efectul
ebulioscopic (ridicarea punctului de fierbere al soluţiei faţă de dizolvant) este proporţional, pentru soluţii diluate, cu concentraţia soluţiei. In industria
Ebuliometru
alimentară, e. este folosită pentru determinarea gradului de alcool din vin; aparatul folosit în acest scop se numeşte eiu-liometru (impropriu ebulioscop).
   Eţa de Queiroz [ ésa d9 cheiroş], Jose Maria (1845—
1900) 9 scriitor realist critic portughez. A început să scrie sub influenţa romantismului tîrziu, devenind apoi realist cu unele tendinţe naturaliste. Romanele sale „Crima părintelui Amaro4* (c.1880), „Vărul Ba-silio" (1878) şi „Relicva" (1887) au un caracter anticleri-cal. în romanul „Mandarinul" (1880), îmbinînd elementele realiste cu cele fantastice, E. face, cu umor şi cu pătrimzătoare fineţe, observaţii critice asupra realităţii din vremea sa. Romanele „Celebrul neam al Ra-miresilor" (1900) şi „Oraşul şi munţii" (1901) exprimă nostalgia după moravurile simple şi patriarhale ale Portugaliei de odinioară.
   ecarisáj 1. Operaţie de prelucrare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor de la abatoare în Vederea transformării lor în. produse furajere sau industriale (făină de oase, de carne'şi de ^ sînge, clei etc.), 2. întreprindere care execută aceste operaţii.
   ecarisáre (IND. LEMN.), ope^ raţie manuală de tăiere a buştenilor pentru a se obţine piese de lemn prismatice, de secţiune pătrată sau dreptunghiulară (grinzi, scînduri, dulapi, rigle, şipci etc.).
   ecarlât (CHIM.), denumire a unor coloranţi sintetici, cu nuanţă de stacojiu, folosiţi în
industria textilă. Ex. ecarlat A, ecarlat acid, ecarlat Ciba etc.
   ecartamént (fr. écartement „depărtare"; C.F.), distanţa dintre cele două şine ale unei linii de cale ferată, măsurată între feţele interioare ale ciupercii şinelor. V. şi cale ferată.
   Ecaterina I, soţia lui Petru cel Mare, împărăteasă a Rusiei (1725—1727) după moartea so-ţului ei. în timpul domniei ei s-a instituit înaltul consiliu secret (1726), organ conducător al statului absolutist, în frunte cu A. D. M e n ş i k o v.
   Ecaterina a II-a (î 729— 1796), principesă germană din familia Anhalt Zerbst, căsătorită cu Petru al III-lea; împărăteasă a Rusiei (1762— 1796) în urma unei lovituri de palat care l-a răsturnat pe soţul său. întreaga politică internă şi externă a E.a Il-a a fost îndreptată spre apărarea intereselor de clasă ale nobilimii, întărirea autocraţiei şi a procesului de iobă-gizare a ţărănimii, spre înăbuşirea răscoalelor populare şi mişcărilor de eliberare naţională. A înăbuşit cu cruzime răscoala lui P u g a c i o v (1773—1775). în timpul domniei ei, Rusia a purtat războaie cu Imperiul otoman (1768—1774,
 . 1787—1791) pentru ieşirea la Marea Neagră şi cu Suedia în vederea întăririi poziţiilor Rusiei la Marea Baltică şi a participat la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795). E. a Il^a a folosit ideile iluminiştilor francezi, cu care purta corespondenţă, în scopul apărării monarhiei.
   Ecbatana, oraş antic în Podişul Iran, capitala Mediei, apoi reşedinţă de vară a regilor persani şi părţi. Cercetările arheologice âu scos la lumină numeroase monumente ale culturii materiale persane din sec.
 VI—,IV j.e.n. Astăzi, oraşul Harriudan (Iran).
   ecclesia, adunarea poporu-iüLín Atena antică. Era organul politic suprem în timpul lui Solon. Din e. făceau parte toţi cetăţenii atenieni majori şi ea alegea pe toţi funcţionarii.
   Ecedea, cîmpie în cursul inferior al Someşului, pe teritoriul R.P.R. Ca urmare a pantei reduse şi a prezenţei
ECHE
 194
ECHILIBRU
 straielor impermeabile superficiale, s-a format o întinsă zonă mlăştinoasă, care, desecată prin drenare, a fost redată agriculturii.
   éche (germ. Ecke „colţ44; NAV.), bară fixată pe axul cîrmei unei ambarcaţii sau a unei nave mici şi care foloseşte la manevrarea cîrmei. Pentru nave mai mari se folosesc e* în formă de sector.
   Echegaray y Eizaguirre [ ecegarái ieiOaghire] t]osé(\ 832— 1916), dramaturg, om politic şi economist spaniol. A fundat, în 1874, Banca Spaniei. In dramele sale („Nebunie sau sfinţenie**, 1877; „Marele ga-leoto**, 1881), Echegaray înfăţişează unele aspecte ale vieţii burgheze. Piesele scrise după 1890, sub influenta lui H. Ibsen („Dumnezeu cel nebun44, 1900), au caracter psihologic şi vădesc unele tendinţe nihilist-anarhice. Premiul Nobel pentru literatură (1904).
   echér (TEHN.) 1. Instrument în formă de triunghi drept-
 unghi, folosit în desenul tehnic, în atelierul de trasat etc. pentru trasarea perpendicularelor, a dreptelor paralele cu o direcţie dată şi pentru verificarea unghiurilor drepte. Poate fi confecţionat din lemn, din metal, din celuloid etc. 2. Echer topografic, instrument cu ajutorul căruia se orientează fixarea pe teren a aliniamentelor perpendiculare.
 Se utilizează la lucrările topografice de detaliu, în special la întocmirea planurilor de oraşe.
 Există trei tipuri de e. t.: cu prisme, cu fire (arpentor) şi lop„8"fic
 CU oglinzi.             CU oglinzi
   Echeverria f eceverîa], Esté-ban (1805—1851), poet argentinian, unul dintre creatorii poeziei naţionale argentiniene. A participat la răscoala din 1839 împotriva tiraniei dictatorului Rosas. Lucrările publicistice ale lui E. sînt străbătute de spirit democratic (culegerile „Cuvinte simbolice*, 1837; „ învăţătura social istă**, 1846). în scrierile sale teoretice a susţinut principiile romantismului. E. îşi datorează popularitatea volumelor de poezii lirice patriotice şi erotice („Consolările*4, 1834; „Rime“, 1837), scrise în spirit byronian. în poemul epic „Captiva** (1837) cultivă tradiţiile populare, iar în poemele „Răscoala din 1839 din sudul provinciei Buenos Aires** (1854) şi „Avellaneda", precum şi în drama „Pola**, proslăveşte pe luptătorii pentru libertate şi democraţie. Povestirea „Abatorul** (1838) face parte dintre primele lucrări în care este descrisă în mod realist viaţa poporului argentinian.
   echi« (lat. aequus „egal, drept4*), element de compunere cu sensul „egal** (ex. echila~ teral, echivalent).
   echidistânte (MAT.; despre puncte, drepte, planuri etc.), care se află la distanţe egale faţă de un punct, de o dreaptă, de un plan sau care sînt egal distanţate între ele.
   echilibrâre (din lat. aequus „egal** şi libra „balanţă**)
 1. (TEHN.) Operaţie de anulare a forţelor dinamice nesimetrice care se exercită asupra pieselor unui sistem tehnic datorită mişcării accelerate a acestora. Operaţia se execută prin adăugarea la sistem sau prin îndepărtarea din sistem a unor mase alese şi dispuse convenabil. Echilibrarea înlătură vibraţiile şi instabilitatea sistemului datorite stării de dezechilibru, evită oboseala şi chiar o eventuală rupere a materialului. E. este obligatorie pentru organele de maşini cu mişcare periodică.
 2. (TELEC.) Operaţie de reducere a cuplajelor nedorite dintre circuitele unei linii de telecomunicaţii. La liniile aeriene, e. se obţine prin modul de construcţie, în special prin transpunere (încrucişare). La cablurile telefonice, e*
 constă în compensarea cupla-
 {*elor dintr-o porţiune a cablu-ui prin cuplaje egale şi de semn contrar din altă porţiune a lui, ori prin conectarea unor condensatoare de e. sau de sime-trizare. Se numeşte şi sime-irizarea cablurilor.   3, (ELT.)
 Echilibrarea reţelelor electrice de distribuţie, repartizarea receptoarelor de energie electromagnetică la o reţea de distribuţie trifazată, astfel încît, aceasta fiind alimentată la tensiuni simetrice, curenţii de linie să formeze un sistem simetric.
 —  Maşina de e., maşină destinată echilibrării (1) corpurilor în mişcare de rotaţie (rotoare, arbori etc.). Se deosebesc: m. de e. compensatoare, la care vibraţiile corpului ce se echilibrează, în regim critic, se compensează cu ajutorul unei forţe sinusoidale de aceeaşi frecvenţă şi cu faza şi amplitudinea cunoscute; m. de e. cu oscilaţii libere, care permit determinarea parametrilor dezechilibrului în baza relaţiei dintre mărimea cuplului dezechilibrant şi amplitudinea oscilaţiilor corpului în regim supracritic ş.a.
   echilibru1 1. (FiZ.) Proprietate a unui sistem de forţe care acţionează asupra unui sistem de puncte materiale de a nu modifica starea de repaus sau de mişcaie a acestuia faţă de un sistem de referinţă inerţial. Pentru aceasta este necesar şi suficient ca atît rezultanta forţelor respective cît şi momentul lor static rezultant, în raport cu un punct oarecare din spaţiu, să fie nule. Despre sistemul de puncte materiale asupra căruia acţionează un sistem de forţe în echilibru se spune că se află în stare de echilibru. Un sistem de puncte materiale se află într-o poziţie de echilibru stabil dacă în urma unor deplasări revine de la sine în poziţia iniţială. Sistemul de puncte materiale care în urm® unei deplasări foarte mici nu revine în poziţia iniţială şi continuă să se mişte neuniform se află în poziţie de echi-libru instabil (sau labil). Un sistem de puncte materiale care în urma unor deplasări foarte mici ar reveni în poziţia ini-ţială, dar ar continua să se mişte neuniform în urma unor
ECHILIBRU
195
ECHINOCŢIU
 deplasări mai mari, se află în poziţie de echilibru meta-stabil. Un sistem de puncte materiale se află în poziţie de echilibru indiferent dacă, deplasat din această poziţie, nici nu revine în poziţia iniţială, nici nu se depărtează de ea şi rămîne în e-chilibru în orice poziţie. — E. static, stare de repaus a unui corp solicitat de mai multe forţe a căror acţiune se anulează.—E. dinamic, echilibru al unui sistem în care două procese opuse se desfăşoară cu aceeaşi viteză, men-ţinînd în acest fel nemodificată starea în care se află sistemul.
—  E. radioactiv, stare care poate fi obţinută în cursul dezintegrării unei substanţe radioactive (mama) ai cărei descendenţi au vieţi scurte; se caracterizează prin faptul că raportul dintre activitatea substanţei-mamă şi activitatea unui descendent se menţine constant în timp; e. radioactiv se întîlneşte îndeosebi în mine-reurile radioactive. V. şi d e-zi ntegrare radioactivă. — E. statistic, stare a unui sistem fizico-chimic în care toate mărimile macrosco-pice ce-1 caracterizează nu variază în timp (ex. starea unui gaz la temperatură, presiune, volum şi compoziţie constante).
—  E. termic, stare a două sau mai multe sisteme fizico-chi-mice puse în contact termic 3a care nu se mai produce schimb de căldură între părţile îor. E. t. este realizat cînd sistemele respective au aceeaşi temperatură constantă. V. şi t e m-peratură. — £. termodi-namicf stare pe care tinde să o atingă orice sistem fizico-chi-mic, pus în condiţii exterioare bine determinate, prin transformările sale termodinamice. Ajuns în stare de e. sistemul nu evoluează către nici o altă stare. Starea de e. t. este caracterizată prin valori extreme (maxime sau minime) ale funcţiilor termodinamice, corespunzătoare condiţiilor exterioare (ex.,pentru un sistem adiabatic, «. /. este starea în care entropia are valoare maximă). 2. (CHIM.)
Echilibru chimic, echilibru dinamic stabilit între două reacţii care decurg simultan în direcţii opuse (reacţii reversibile). La e. c. vitezele reacţiilor opuse sînt egale (ex. reacţia de formare* a amoniacului, reacţia de
formare a acidului iodhidric etc.). E. c. se deplasează la variaţia temperaturii şi a presiunii. Această deplasare se produce conform cu principiul lui Le Chatelier. La o temperatură dată, e. c. se caracterizează prin constanta de echilibru. Se numeşte şi echilibru de reacfie. V. şi legea acţiunii maselor.
3.  (PSIH.) Senzaţie de echilibru, senzaţie care reflectă poziţia şi mişcările corpului în spaţiu, şi în special devierile de la poziţia verticală. Receptorul ei este organul vestibular (canalele semicirculare şi aparatul otolitic, situate în urechea internă).
   echilibru2, teoria echilibrului, teorie mecanicistă şi metafizică, care extinde acţiunea legii mecanice a echilibrului asupra tuturor fenomenelor naturii şi societăţii, susţinînd că izvorul mişcării rezidă în contradicţiile externe, în lupta unor forţe exterioare contrare. După această teorie, starea „normală**, naturală a materiei nu este mişcarea, ci echilibrul, repausul, lupta forţelor contrare care acţionează asupra obiectelor din afara lor, ducînd, după o tulburare vremelnică a echilibrului, la un nou echilibru. Ne-gînd izvorul intern al mişcării, U e. duce în ultimă analiză la concepţia idealist-teologică a impulsului primar. Adepţi ai /. e. au fost A. Comte, P.J. Proudhon, H. Spencer, E. Dühring, K. Kautsky, A.A. Bogdanov, iar la noi I. Helia-de-Rădulescu. Reformiştii folosesc t. e. pentru fundamentarea filozofică a teoriilor lor antimarxiste despre „armonia*4 dintre clasele antagoniste, despre „integrarea paşnică*4 a capitalismului în socialism.
                                                                       Echilibru
                                                    a — instabil; b — indiferent; c — stabil
   echimoză (gr., ekchymosis „revărsare4*; MED.), pată care se formează la suprafaţa pielii în urma unei lovituri sau, mai rar, spontan (în scorbut, purpură etc.), datorită infiltrării ţesuturilor cu sîngele ieşit din arborele circulator. La început este de culoare roşie-vineţie, apoi treptat vî-nătă-închis, albastră, galbenă-verzuie, datorită descompunerii treptate a hemoglobinei din sîngele acumulat în regiunea traumatizată. In medicina legală, e. constituie un semn important pentru stabilirea vechimii traumatismului. Sin. vînâtaie.
   echinism (MED.), deformaţie congenitală sau dobîndită care constă în extensiunea forţată a labei piciorului ca urmare a scurtării patologice a muşchilor posteriori ai gambei. Indivizii cu e. calcă numai pe vîrful degetelor.
   echinocóc (Echinococcus gra-nulosus), vierme parazit din clasa cestodelor, cu corpul de 2—6 mm lungime; format din 3—4 p r o g 1 o t e. Forma adultă a parazitului trăieşte în intestin la cîini, lupi, vulpi etc., iar forma larvară se dezvoltă provo-cînd chisturi în diferite organe la animalele rumegătoare, la porci şi la om.
   echinococoză, boală parazitară, comună omului şi animalelor, produsă de Echinococ-cus granulosus. Boala se combate prin dehelmintizarea cîinilor şi distrugerea organelor de animale infestate, după sacrificarea acestora. V. şi h i d a-t i d o z ă.
   echinocţială, linie ~(ASTR.), dreapta de intersecţie a planului ecuatorului cu planul eclipticii. L. e. străpunge sfera cerească în două puncte, numite puncte echinocţiale.
   echinocţiu(lat. aequus „egal*4 şi nox, noctis „noapte*4; ASTR.), fiecare dintre cele două date ale anului cînd ziua este egală cu noaptea pe tot Pămîntul: e. de primăvară (în jurul datei de 21 martie) şi e. de toamnă (în jurul datei de 23 septembrie). Acestor două date le corespund două puncte echinocţiale — punctul vernal Yt în prezent în constelaţia Peştilor, şi pune-
ECHINODERME
196
ECHI POTENŢIALĂ
                                                            Echinoderme
                             1 — arici-de-mare; 2 — holoturie * 3 — stea-de-mare; 4 —• crin-de-mare
tul autumnal O, în prezent în constelaţia Fecioarei — ale eclipticii , unde aceasta se întretaie cu ecuatorul ceresc. Se numeşte şi echinox.
   echinodérme (ZOOL.), încrengătură de animale marine nevertebrate, cu corpul alcătuit după un plan de simetrie penta-radiară, suprapusă unei simetrii bilaterale primare. Sînt caracterizate prin prezenţa unui schelet calcaros format din plăci. E. se mişcă cu ajutorul ambulacrelor* După forma corpului şi după dispunerea plăcilor, e. se împart în cinci clase: echinide (arici-de-mare), cu corpul ovoid turtit, acoperit cu numeroşi spini, cu' carapace compactă formată din 20 de rînduri de plăci dispuse în şiruri duble; asteroide (stele-de-mare), ^ cu corpul în formă de stea şi cu scheletul mai dezvoltat pe faţa orală; ofiuride, asemănătoare cu stelele-de-mare, dar cu scheletul braţelor mai dezvoltat; hoîoturide, cu corpul moale şi alungit ca^ un castravete; cri-noide (crini-de-mare), cu aspect de floare, cuprinzînd atît specii libere cît şi specii fixate de un substrat. E. au trăit din cam-brian pînă astăzi; pentru anumite perioade geologice, ele prezintă deosebită importanţă în stabilirea vîrstei depozitelor în care se găsesc.
   echinosphaerites (PALE* ONT.), gen fosil de echinoderme din clasa cistoideelor, caracteri-
Echinosphaerites
zat prin testul sferic, format din numeroase plăci poligonale străbătute de pori şi de orificiile bucal, anal şi genital. A trăit în silurian.
    „Echipa", revistă de orientare antifascistă, editată de P.C.R. A apărut la Bucureşti, din octombrie pînă în noiembrie 1934.
   echipaj 1. Totalitatea personalului de conducere şi de deservire aparţinînd unui avion, unei nave, unei ambarcaţii, unui tanc etc. 2. Grup de sportivi care se găseşte pe o am-barcaţie (la sporturile nautice), pe o navă aeriană, pe un bob sau pe o motocicletă şi răspunde de conducerea acestora.
   echipament 1. (MILIT.) Totalitate a obiectelor de îmbrăcăminte şi de încălţăminte, precum şi a unor accesorii (centură, sac de merinde, cartuşieră etc.), care se distribuie militarilor. 2. (TEHN.) Ansamblu, mobil sau imobil, de piese şi dispozitive aparţinînd unei instalaţii, unei maşini, unui aparat etc., inclusiv elementele de legătură sau conexiune, necesar pentru îndeplinirea unei anumite funcţiuni în aceste sisteme tehnice (ex. echipamentul electric al unui automobil, al unui avion etc.).
—   E. de protecţie, îmbrăcăminte sau alte efecte care apără împotriva agenţilor fizici, chimici, mecanici etc. dăunători sănătăţii (ex. şorţ de piele, ochelari, cască, cizme de cauciuc, mască pentru gaze sau praf, mănuşi etc.).
   echipartiţia energiei (FIZ.), lege a mecanicii statistice, conform căreia, într-un gaz, fiecăruia dintre gradele de libertate ale unei particule îi revine aceeaşi energie cinetică medie, egală cu 1/2 £7*
(unde Iţ este constanta lui Boltz-mann, iar T temperatura absolută). Legea e. e. este valabilă numai în cazul în care^ efectele^ cuantice sînt neglijabile, adică pentru gaze ale căror particule au masa suficient de mare şi densitatea particulelor suficient de mică şi sînt considerate la temperaturi suficient de înalte.
   echipă 1« (TEHN.) Colectiv de muncitori care lucrează în strînsă^ colaborare pentru îndeplinirea unui anumit volum de muncă de acelaşi fel, într-un termen dat, sub conducerea unúi responsabil, şeful de echipă. 2. (SPORT) Colectiv de sportivi care urmăreşte un scop social şi sportiv comun, pregătindu-se şi luptînd pentru a reprezenta prestigiul asociaţiei sau clubului sportiv din care fac parte. Numărul componenţilor unei echipe care pot participa în concursuri în acelaşi timp este stabilit prin regulamente.
   echipotenţiâlă (lat. aequus „egal4* şi potentia „putere4*), suprafaţă ^ (MAT., FIZ.), suprafaţă, loc geometric al punctelor în care potenţialul scalar al unui cîmp de vectori are aceeaşi valoare (ex. suprafeţele echipotenţiale ale cîmpu-lui electrostatic produs de o sarcină electrică punctuală sînt sfere cu centrul în punctul în care se găseşte sarcina). Liniile de cîmp sînt perpendicu-
ECHITAŢIE
 Î97
ECKHART
lare pe suprafeţele echîpoten-ţiale.
   echitâţie (lat. equitatio, de la equus „cal"; SPORT), proces complex de pregătire unitară a calului şi a călăreţului, desfăşurat după principii ştiinţific stabilite în vederea obţinerii unor rezultate sportive superioare în proba de dresaj, de obstacole sau în proba completă de călărie.
   echivalare (lat. aequus „egal4* şi vaiere „a putea")11. (EC. POL.) Exprimare a valorii unei mărfi într-o altă marfă sau în bani.
2.  Recunoaştere a valabilităţii unor studii, diplome sau examene, obţinute în cadrul unui anumit grad sau tip de şcoală, pentru un alt grad sau tip de şcoală, în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale.
   echivalent1 1. (Despre un proces, o mărime, un circuit etc.) Care, dintr-un anumit punct de vedere, are acelaşi efect, aceeaşi valoare sau aceeaşi semnificaţie cu un alt proces,
o   altă mărime, etc. Mărimile, procesele etc. echivalente nu sînt identice şi nici analoge.
2.  (MAT.; despre o figură geometrică plană sau în spaţiu) Care are aceeaşi suprafaţă, respectiv acelaşi volum» cu o altă figură geometrică. 3* (FIZ.) a) Echivalent mecanic al unităţii de căldură (sau echivalent mecanic al caloriei), raportul constant J = — dintre lucrul me-
canic L şi cantitatea de căldură Q, caracteristic pentru orice transformare a lucrului mecanic în energie calorică. Faptul, verificat experimental, că e. m. al u. de c. are întotdeauna aceeaşi valoare confirmă principiul conservării şi transformării energiei. In sistemul internaţional de unităţi (SIU), valoarea e. m. al u. de c. este egală cu / = 4,186 J/cal, iar în sistemul MKfS este J « 427 kgm/kcal. In mod similar se defineşte şi echivalentul electric al căldurii, a cărui valoare în SIU este 4,186 //kcal, iar în sistemul tehnic         1,163 • 10"3
kWh/kcal. b) E. în apă, masa de apă care are o capacitate calorică egală cu aceea a unui corp dat. Este egal cu produsul
dintre masa corpului respectiv şi căldura specifică a substanţei din care este alcătuit corpul.
4,  (CHIM.) Echivalent chimic, cantitate dintr-un element sau dintr-o substanţă chimică, care se poate combina cu 1,008 g de hidrogen sau care poate înlocui această cantitate de hidrogen în combinaţiile sale. Dacă este exprimată în grame se numeşte echivalent-gram. Sin. greutate echivalentă. 5. (CHIM., ELT.) Echivalent electrochimic, cantitate de element chimic depus sau degajat la electrod, în procesul de electroliză, de unitatea de sarcină electrică, adică de
1   coulomb. 6. (CONSTR.) încărcarea uniform repartizată care determină într-o secţiune dată a unui element de construcţie (grindă, arc etc.) acelaşi efort (moment încovoietor, forţă tăietoare etc.) ca şi încărcarea reală. 7. (TELEC.) Echivalent de transmisiune, mărime caracteristică a unei linii telefonice sau telegrafice, egală cu diferenţa dintre suma atenuărilor şi suma cîştigurilor semnalului transmis de la un capăt la altul al liniei. Semnalul este transmis cu atît mai bine cu cît e. de t. este mai mic. 8. (MILIT.) Echivalent de trotil, valoare a energiei degajate de o explozie nucleară» exprimată în numărul de tone de trotil care ar degaja aceeaşi energie.
   echivalent2 (EC. POL.), marfă care, în procesul schimbului, serveşte ca formă de exprimare a valorii altei mărfi,avînd înglobată aceeaşi cantitate de muncă socială. O dată cu dezvoltarea producţiei ^ şi a schimbului de mărfuri, rolul de e. s-a fixat asupra unei singure mărfi, care a devenit astfel echivalent generált adică o marfă care exprimă valoarea tuturor celorlalte mărfuri, îndeplinind rolul de bani. în cursul dezvoltării istorice, rolul de c. g» l-au jucat diferite mărfuri: vite, blănuri, sare, metale etc. Mai tîrziu el s-a fixat asupra metalelor preţioase: aur şi argint. V. şi bani.
   echivalenţă 1. (LOG.) Relaţie logică între două enunţuri care sînt sau adevărate sau false împreună (ex. enunţul „Unele metale sînt lichide" e
echivalent cu enunţul „Unele lichide sînt metale"; în cazul de faţă, ambele enunţuri sînt adevărate). 2. (MAT.) Relaţie de echivalenţă, relaţie reflexivă, simetrică şi tranzitivă între elementele unei mulţimi. Relaţia R este reflexivă dacă fiecare element este în relaţia R cu el însuşi (adică are Ioc relaţia aRa), este simetrică dacă valabilitatea relaţiei aRh între elementele a şi b ale mulţimii implică şi valabilitatea relaţiei bRa şi este tranzitivă dacă valabilitatea relaţiilor aRb şi bRc între elementele a, b şi c implică şi valabilitatea relaţiei aRc. Faţă de relaţia de echivalenţă Rf mulţimea M se împarte în clase de echivalenţă. într-o clasă de echivalenţă intră toate elementele echivalente între ele prin relaţia R. Două clase de echivalenţă sînt disjuncte. Dacă două clase de echivalenţă conţin un element comun, atunci ele coincid.
 3. (MED.) Manifestare patologică la epileptici, care înlocuieşte crizele de epilepsie (ex. diferite gesticulări, fugă, halucinaţii, excitaţie sau depresiune psihică etc.).
   Echo (în mitologia greacă), nimfă, pe care Hera, din gelozie, a condamnat-o să nu mai poată rosti decît ultima silabă a cuvintelor auzite. După altă legendă, Echo s-a îndrăgostit de Narcis, dar acesta a respins-o. De durere ea s-a prefăcut în stîncă, păstrînd doar glasul omenesc care în-gînă cuvintele.
   Eckermann [éfarmanj, Jo-hann Peter (1792—1854), scriitor german, autor de memorii. Din 1823 a fost secretarul particular al lui Goethe. Lucrarea sa principală, scrierea în
 3  volume „Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii lui" (apărute între 1836 şi 1848), este un izvor documentar însemnat pentru cercetarea operei marelui scriitor ^ german.
   Eckhart (numit şi Meister Eckfiart sau Eckehart), Johan-nes (1260—1327), teolog german, la care misticismul se îmbină cu opoziţia faţă de biserica oficială. După el, „mîn-tuirea" nu depinde de cultul bisericesc, ci de activitatea lăuntrică a omului, de raţiunea
198
ECLIPSĂ
 şi de voinţa lui. Legate de unele „erezii*4 şi condamnate ca atare, concepţiile lui E. au exprimat, în veşmînt teologic, protestul antifeudal al maselor populare.
   eclampsie (gr. eklampsis „apariţie subită**; MED.), sindrom de autointoxicaţie în-tîlnit către sfîrşitul sarcinii sau imediat după naştere, care constă în accese convulsive generalizate şi stare coma" toasă, precedate de dureri de cap foarte puternice, tulburări de vedere, dureri abdominale, hipertensiune arterială, albu-minurie etc. Eclampsia se observă şi la unele animale (vaci, căţele) în perioada de gestaţie.
   eclatór, aparat electric constituit din doi electrozi separaţi printr-un mediu izolant (aer, ulei de transformator etc.) şi între care se produce o descărcare electrică atunci cînd tensiunea e-lectrică dintre ei atinge o anumită valoare; această valoare depinde îr special de distanţa dintre electrozi, de forma lor şi de starea şi natura mediului izolant. Este folosit la protecţia contra supratensiunilor, la măsurarea tensiunilor electrice etc. V. şi spinterometru.
   eclectism (gr. eklego ,»aleg“)
 1. (FILOZ.) îmbinare mecanică, hibridă a unor idei, concepţii, puncte de vedere eterogene sau opuse * ea duce la lipsă de unitate şi de consecvenţă în gîndire. E. se manifestă adeseori prin alăturarea mecanică şi arbitrară a diferitelor laturi ale obiectului (fenomenului, procesului) studiat, fără distingerea laturilor esenţiale de cele neesenţiale, a celor determinante de cele determinate, secundare. Astfel, sociologii adepţi ai teoriei factorilor pun pe acelaşi plan diferitele laturi şi condiţii ale vieţii sociale (economia, mediul geografic, tehnica, ştiinţa, politica etc.), ignorînd sau negînd existenţa unui factor determinant al dezvoltării so-
Eclator
 ciale. Răspîndirea tendinţelor eclectice este caracteristică mai cu seamă ideologiei claselor decadente. în filozofia antică, de pildă, ea s-a manifestat în perioada de criză a orînduirîi sclavagiste (Academia platonică tîrzie, s t o i c i s-m u 1 roman, Cicero). Alături de iraţionalism, subiectivism şi agnosticism, e. este o trăsătură caracteristică a filozofiei burgheze din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din epoca imperialistă (ex. personalismul, pozitivismul cu toate variantele sale, fenomenologia, pragmatismul etc.). Eclectismul a fost şi este promovat de asemenea de oportunişti, care au încercat întotdeauna „să îmbine*4 marxismul cu diferite concepţii filozofice burgheze (ex. cu neokantianismul sau cu machismul). în lucrarea sa „Materialism şi em-piriocriticism", Lenin a supus unei critici ascuţite încercările eclectice ale filozofilor burghezi de a escamota contradicţia dintre materialism şi idealism prin crearea unei pretinse „a treia linii", care s-ar situa deasupra celor două orientări fundamentale din filozofie.
2. (ARHIT., ARTE PLAST.) î mbinare necritică a unor elemente luate din stiluri diferite sau din modalităţi personale de exprimare, în special în perioadele de decadenţă sau de manierism ale artei (ex. în arta tîrzie a Romei antice, în care s-au întrepătruns în mod eterogen forme ale artei greceşti, egiptene şi ale artei Orientului Mijlociu). Eclectismul este propriu şi Academiei din Bologna, care a căutat să îmbine într-o singură lucrare diferite trăsături caracteristice ale operelor marilor maeştri ai sec. al XVI-lea. E. a predominat în arhitectura burgheziei din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care a imitat şi a îmbinat artificial stiluri istorice diferite.
  „Eclesiastul", carte din „Vechiul testament**, care constituie un comentariu pesimist al maximei devenite celebre: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni**.
  eclimétru 1. Instrument topografic cu ajutorul căruia se determină unghiul de înclinare
a pantei pe teren. Este format dintr-un sector de cerc metalic gradat, un fir cu plumb pentru fixarea direcţiei verticale şi un vizor. Mărimea unghiului
de pantă se citeşte în dreptul firului cu plumb. 2. Partea teo-dolitului care cuprinde cercul vertical şi dispozitivele de lectură pentru determinarea unghiurilor verticale.
   eclipsă (gr. ekleipsis, din ek »din“ şi leipein „a lipsi**; ASTR.), dispariţie totală sau parţială, pentru un observator de pe Pămînt, a imaginii unui astru, datorită faptului că între astrul luminos eclipsat şi Pămînt se interpune un alt astru sau faptului că astrul eclipsat se află momentan în conul de umbră aruncat de un alt astru. Cele mai cunoscute eclipse sînt e. de Lună şi e. de Soare; există şi eclipse ale sateliţilor planetelor (ex. Iupiter) sau ale unor stele (ex. stele duble cu eclipsă). V. şi Algol. — £. de Lună, eclipsă produsă de intrarea Lunii în conul de umbră sau de penumbră al Pămîntului. Deoarece orbita Lunii are o înclinaţie de 5 8* faţă de planul eclipticii, e. de L, are loc numai cînd Luna este aproape de jinia Pămînt-Soare, adică în vecinătatea unuia dintre nodurile orbitei sale. E. de L. poate fi parţială sau totală. — E. de Soare, fenomen natural, produs ^ îra cursul mişcărilor Lunii şi ale Pămîntului, prin interpunerea Lunii între Pămînt şi Soare. Cînd Luna este în conjuncţie cu Soarele, în momentul trecerii în vecinătatea unuia dintre noduri, ea poate să ascundă complet Soarele (e. totală)t si lase vizibil numai un inel din discul Soarelui (e. inelară) sau o parte a discului solar (e. par~
 ECLIPTICĂ
 199
 ECOLOGIE
ţialâ). E. totală poate fi vizibilă pe Pămînt pe o fîşie cu un diametru de maximum 270 km, putînd avea însă mai multe mii de km lungime. In timpul eclipselor totale de Soare se pot face numeroase studii fizice asupra Soarelui, în special asupra celei mai îndepărtate atmosfere a Soarelui, coroana solară. Ultima eclipsă totală de Soare vizibilă în ţara noastră a avut loc la 15 februarie 1961,
                                                   Eclipsă de Soare
                                         iar următoarea va avea loc la
11  august 1999. Intr -un an pot să se producă maximum trei eclipse de Lună şi maximum cinci de Soare. Eclipsele de Lună şi de Soare se repetă în aceeaşi ordine după o perioadă de 18 ani şi 11 zile, denumită s a r o s şi cunoscută încă din antichitate.
   ecliptică (ASTR.), cerc imaginar după care planul orbitei Pămîntului intersectează sfera cerească şi care constituie astfel orbita aparentă descrisă de Soare în timp de un an. De o parte şi de alta a e- se întinde zodiacul. Unghiul de înclinare al e. fa{ă de planul ecuatorului bolţii cereşti este de 23°27' (oblicitatea e.). Acest unghi este în prezent în scădere cu 50" pe secol, dar nu se va anula niciodată, oblicitatea e. oscilînd cu ± l°34' în jurul unei valori medii.
   eclisă (TEHN.), element de îmbinare, de metal sau de lemn, care serveşte la înnădirea a două piese alăturate şi care se leagă cu acestea prin cuie, şuruburi, nituri, sudură etc.
—   E. de şine, eclisă metalică (din oţel laminat etc.) aşezată la rostul a două şine de cale ferată pentru a asigura continuitatea căii. — E. electrică de şine, legătură electrică între «capetele a două şine de tramvai sau de cale ferată electrică, nesudate, folosită pentru a mări
conductanţa electrica a căii şi a micşora intensitatea curenţilor vagabonzi.
   eclogit (PETROGR.), rocă me-tamorfică grăunţoasă, alcătuită din granat roşu, piroxen sodic verde sau amfibol, derivată din gabrouri sau alte roci cu compoziţie similară şi formată în condiţii de temperatură şi de presiune foarte ridicate. In R.P.R., e. a fost găsit în şisturile cristaline din Munţii Sebeşului.
   ecloziune (ZOOTEHN.), procesul de ieşire a puilor din ou în urma incubaţiei. Cuprinde mai multe faze: ciocnirea, eliberarea de coajă şi ieşirea propriu-zisă a puilor din ou.
   eclúza (lat. exclusa, de la excludere „a da, a lăsa afară") 1. (H1DROTEHN.) Construcţie care face legătura între două porţiuni cu nivele diferite ale unui curs dé apă navigabil. E. se amenajează în vecinătatea locurilor în care calea navigabilă are o treaptă de cădere. Ele sînt alcătuite dintr-una sau din mai multe camere (sasuri) în care pătrund navele şi care sînt închise la capete cu porţi.
Deschizînd o poartă, sasul este pus în legătură cu una dintre porţiunile cursului de apă respectiv sau cu sasul vecin. După pătrunderea vasului în sas, se închide prima poartă şi se deschide cea de-a doua, permiţînd navei trecerea în cealaltă porţiune a cursului de apă sau în sasul următor. La unele e., ridicarea nivelului apei în sas se face prin pompare, ambele porţi fiind în acest timp închise. 2. (CONSTR.) Ecluză de aer, cameră cu pereţii de metal, aşezată la partea superioară a sasului unui c h e-s o n cu aer comprimat, care serveşte Ia realizarea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte din interiorul chesonului în momentul intrării şi al ieşirii lucrătorilor, la evacuarea pămîntului rezultat din săpare sau la introducerea materialelor de construcţie.
   ecologie (gr. oikos „casă" şi logos „cuvînt, studiu"), disciplină biologică care se ocupă cu studiul interrelaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă (biotic şi abiotic). Principalele probleme ale e. sînt: studiul circulaţiei materiei şi energiei în biosferă, principiile productivităţii biologice, dinamica populaţiilor de animale şi principiile conservării şi reproducerii resurselor naturale. Termenul de e. a fost introdus de savantul german E. Haeckel.
—   E. animală, ramură a e. care studiază modul de viaţă al animalelor în legătură cu condiţiile de existenţă, precum şi însemnătatea acestor condiţii pentru înmulţirea, supravieţuirea şi repartiţia animalelor, în scopul dirijării efectivului în sensul dorit prin intermediul modificărilor mediului. Folosind datele furnizate de sistematică, morfologie, genetică, fiziologie, geo-botanică, precum şi metodele chimiei, fizicii şi ale statisticii matematice, e. a. serveşte ca bază teoretică pentru organizarea pescuitului şi vînătorii, pentru acţiunile de combate-
Ecluză
re a dăunătorilor plantelor şi agenţilor transmiţători de boli, precum şi pentru ocrotirea şi aclimatizarea animalelor folositoare. — E. plantelor, ramură a e. care studiază influenţa mediului asupra formei, structurii, chimismului şi asupra tuturor manifestărilor vitale ale plantelor, precum şi asupra răspîn-dirii lor. Datele e.p. sînt utilizate în practica agricolă şi silvică, în stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a climatului şi solului etc.
ECOMETRU
200
ECONOMIA DE RAMURĂ
   ecométru (EXPL. petr.), a-parat folosit pentru măsurarea adîncimii la care se găseşte nivelul stratului de lichid în gaura de sondă. Adîncimea se măsoară în funcţie de intervalul de timp dintre momentul producerii unei impulsii sonore de către un detonator şi momentul recepţionării, de către un microfon, a ecoului provenit din reflectarea undelor sonore pe suprafaţa lichidului.
   econom át, organizaţie de a-provizionare creată în Romînia în prima etapă a revoluţiei populare, în cadrul instituţiilor şi întreprinderilor de stat, precum şi în întreprinderile particulare. Finanţarea e. salariaţilor publici cădea în sarcina statului, iar a celor ale salariaţilor particulari în sarcina patronilor. A constituit un mijloc de apărare a salariaţilor împotriva speculei. Activitatea e. s-a lovit de rezistenţa patronilor şi de sabotajul lor direct. în octombrie 1945, în afară de economatele funcţionarilor publici şi de cele ale muncitorilor şi funcţionarilor de la căile ferate, existau 759 de econo-mate ale salariaţilor din întreprinderile capitaliste, care aprovizionau 1 589 512 persoane (salariaţi şi mermbri de familie).
   econometrie > totalitatea metodelor de analiză matematică şi statistică a fenomenelor şi proceselor economice, folosite ca un instrument auxiliar de studiu al corelaţiilor lor cantitative. E.ţ în sensul modern, datează din perioada 1920— 1930, termenul fiind creat de Ragnar Frisch, profesor la Universitatea din Oslo. ^ în anul 1930 s-a înfiinţat Societatea de econometrie, cu sediul actual în S.U.A., care, împreună cu revista „Econometrica**, au contribuit la răspîndirea acestor metode. Cauza principală a apariţiei e. a constituit-o necesitatea unei descrieri cantitative sintetice a proceselor şi fenomenelor economice care au loc în economia naţională luată în ansamblu (denumite în Occident macroeconomice). Ea s-a răspîndit îndeosebi după criza economică mondială din 1929— 1932, în legătură cu studierea ciclurilor economice ale economiei capitaliste. Iniţial, din e.
făceau parte metodele de studiere a ciclurilor economice, de extrapolare, interpolare, ajustări, determinarea tendinţelor, metodele de studiere a cererii etc. O dată cu apariţia maşinilor electronice de calcul, s-au creat noi capitole ale matematicii, care au fost incluse în c.î programarea matematică (liniară, neliniară, stohastică, dinamică -etc.), teoria jocurilor strategice, teoria deciziilor, calculul operaţional, balanţa legăturilor dintre ramuri, teoria firelor de aşteptare, ş.a. Baza teoretică a cercetărilor econometrice din ţările capitaliste o constituie însă economia politică vulgară, în special teoria subiectivistă a valorii, a „utilităţii finale** şi a productivităţii marginale şi teoria lui J.M. Keynes despre ciclul economic capitalist, ceea ce influenţează asupra concluziilor care se trag din analiza cantitativă a fenomenelor. în ţările socialiste, cadrul larg de aplicare a metodelor statistice şi matematice la studiul fenomenelor economice şi eficienţa ridicată a aplicaţiilor acestora se datorează fundamentării ştiinţifice riguroase a metodelor^ respective pe tezele economiei politice marxist-leniniste şi caracterului planificat al economiei socialiste, care face posibilă şi necesară stabilirea variantelor optime de plan. Asemenea metode, cum sînt programarea matematică, balanţa legăturilor dintre ramuri, modelarea átatis-tico-matematică a fenomenelor şi proceselor economice etc., sînt folosite tot mai mult in planificarea economiei naţionale, în economia industriei, în transporturi, comerţ etc.
   economia de ramură, ştj-inţă care studiază legile apariţiei şi dezvoltării relaţiilor de producţie socialiste în diferite ramuri ale economiei naţionale (industrie, construcţii, agricultură, transporturi, comerţ). E. de r. elaborează, pe baza studierii acţiunii legilor economiei socialiste, căile şi metodele unei conduceri şi dezvoltări cît mai raţionale a fiecărei ramuri a producţiei materiale. Baza teoretică a economiei de ramură o constituie economia politică marxist-leninistă. — E-conomia industriei, disciplină
ştiinţifică, una dintre economiile de ramură, care studiază legităţile dezvoltării industriei în ansamblu, căile şi metodele reproducţiei lărgite a industriei socialiste ca ramură conducătoare a economiei naţionale, politica economică promovată în această ramură de producţie, tehnica şi organizarea ei în socialism. E. i. se ocupă de: conducerea de către stat şi planificarea industriei; structura pe ramuri şi importanţa principalelor ramuri industriale în economia ţării; baza tehnică şi progresul tehnic; formele de socializare a muncii (concentrare, combinare, specializare şi cooperare); repartizarea teritorială a industriei; construcţiile capitale; fondurile fixe şi mijloacele circulante; baza de materii prime, energetică şi de combustibil; aprovizionarea teh-nică-materială; cadrele şi salarizarea; productivitatea muncii; preţul de cost, preţurile şi gospodărirea socialistă; finan-ţele.^ în cadrul e. i. s-au diferenţiat o serie de discipline independente, cum sînt: economia metalurgiei, economia construcţiilor de maşini, economia industriei petroliere, economia industriei textile ş.a. — Economia agrară, disciplină ştiinţifică, una dintre economiile de ramură, care studiază legităţile dezvoltării agriculturii, particularităţile acţiunii şi folosirii legilor economiei socialiste în agricultură, generalizează experienţa unităţilor agricole fruntaşe, elaborînd pe aceste baze căile şi metodele unei conduceri mai raţionale şi mai eficace a acestei ramuri. E. a. se ocupă de: conducerea de către stat şi planificarea agriculturii socialiste; reproducţia socialistă lărgită atît pe ansamblul agriculturii cît şi pe sectoare so-cial-economice (de stat şi co-operatist-colectivist); căile de dezvoltare multilaterală şi intensivă a producţiei agricole; formele cele mai eficace de organizare şi de retribuire a muncii ; căile şi metodele de creştere a productivităţii muncii, de obţinere a unei producţii maxime vegetale şi animale la unitatea de suprafaţă cu cele mai scăzute cheltuieli pe unitatea de produs etc.
ECONOMIA POLITICĂ
201
ECONOMIA POLITICĂ
   economia politică, ştiinţă socială care studiază dezvoltarea relaţiilor sociale de producţie în interacţiunea lor cu forţele de producţie, legile care guvernează producţia şi repartiţia bunurilor materiale în socie* tatea omenească pe diferitele ei trepte de dezvoltare. E» p. este o ştiinţă istorică, deoarece cercetează dezvoltarea producţiei de la treptele ei inferioare la cele superioare şi modul în care întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la victoria comunismului. E.p. studiază probleme care privesc interesele materiale esenţiale ale oamenilor. Aceste interese fiind însă diferite de la o clasă la alta, economiştii le tratează în mod diferit, de pe poziţiile clasei pe care o reprezintă. Ca urmare a acestui fapt, e. p. are un caracter de clasă. Astfel există e. p. burgheză, care exprimă şi apără interesele burgheziei, există e. p. a proletariatului, adică e. p. marxist-leninistă, care exprimă şi apără interesele clasei muncitoare şi ale maselor de oameni ai muncii; există, de asemenea, e.p* mic-burgheză, care, încercînd să exprime interesele micii burghezii, susţine şi apără, în ultimă instanţă» rînduielile capitaliste. Singura e. p. pe deplin ştiinţifică este economia politică marxist-leninistă, în-trucît ea face parte din ideologia celei mai înaintate clase, ale cărei interese coincid cu tendinţele progresului societăţii. Metoda de cercetare şi de interpretare a fenomenelor folosită de către e.p. marxist-leninistă este materialismul dialectic. Dată fiind complexitatea deosebită a fenomenelor economice şi a faptului că ele nu pot fi reproduse cu mijloace de laborator, e. p. marxist-leninistă foloseşte într-o largă ^ măsură procedeul abstractizării. Lăsînd la o parte laturile neesenţiale ale fenomenelor şi^ proceselor economice, ea reţine ceea ce este esenţial în fenomenele economice, a-jungînd astfel la reflectarea teoretică a relaţiilor de producţie din formaţiunea socială dată, la categoriile economice, fyle-toda utilizată de către Kari Marx constă în trecerea de la categoriile economice simple la
 cele mai complexe, corespunzător dezvoltării progresive, ascendente a societăţii, de la treptele inferioare la cele superioare. E. p. s-a format ca ştiinţă distinctă în perioada statornicirii capitalismului, pe baza necesităţilor practice ale burgheziei în lupta ei împotriva nobilimii. Denumirea de e* p. a apărut la începutul sec. al XvII-lea. înainte de aceasta, în orîndui-rile sclavagistă şi feudală au existat idei şi teorii economice care corespundeau intereselor claselor exploatatoare, precum şi idei şi teorii economice care exprimau protestul şi lupta maselor exploatate contra exploatatorilor. Primii economişti care au încercat să dea o analiză teoretică a capitalismului, „primii tălmaci ai lumii moderne**, cum îi numeşte Marx, au fost mercantiliştii. Mercantilismul se oprea însă la observarea superficială a lumii burgheze, proclama aurul şi argintul, adică banii, drept singura avuţie şi considera comerţul exterior, deci o anumită parte a circulaţiei, drept unica sursă a avuţiei. Trecerea ele la descrierea fenomenelor circulaţiei capitaliste la analiza producţiei capitaliste, realizată de fiziocraţi, a reprezentat un pas înainte în istoria e. p. Un rol deosebit de important în dezvoltarea ei l-au avut economiştii şcolii clasice engleze, care au pus bazele teoriei valorii determinate de muncă, au înlăturat unilateralitatea mer-cantiliştilor şi a fiziocraţilor, demonstrînd că avuţia naţională constă în întreaga masă de mărfuri produsă, iar valoarea este creată de muncă, indiferent de ramura de producţie în care este cheltuită. O dată cu cucerirea puterii politice de către burghezie şi cu trecerea pe primul plan a luptei dintre proletariat şi burghezie, locul e.p. burgheze clasice l-a luat e.p. vulgară, care renunţînd la analiza ştiinţifică, şi-a propus ca scop apologia directă a capitalismului, mascarea exploatării capitaliste şi a contradicţiilor ireductibile ale orînduirii burgheze. Primele critici ale rînduielilor capitaliste au fost făcute de e. p. mic-barghezâ, care se situa însă pe poziţii retrograde, ceiînd
 reîntoarcerea la mica producţie de mărfuri. Primii care au făcut critica societăţii capitaliste de pe poziţii socialiste au fost reprezentanţii socialismului utopic, care visau o orînduire nouă, socialistă, pre-văzînd unele dintre trăsăturile acesteia, fără a vedea forţa socială capabilă să înlocuiască orînduirea burgheză cu cea socialistă. La dezvoltarea e. p. au contribuit şi operele democraţilor revoluţionari, îndeosebi ale lui^N. G. Cernî-şevski. Creatorii e. p. consecvent ştiinţifice au fost Kari Marx şi Friedrich Engels. în analiza făcută modului de producţie capitalist, Marx şi Engels pornesc de la realizările ştiinţifice ale e. p« clasice burgheze din Anglia, dezvoltate de ei critic şi multilateral de pe poziţiile clasei muncitoare. Aplicînd materialismul dialectic la analiza relaţiilor de producţie, Marx a săvîrşit o profundă revoluţie în economia politică, transfor-mînd socialismul din utopie în ştiinţă. Creînd e. p. a proletariatului, Marx a dezvoltat şi a fundamentat teoria valorii bazate pe muncă, a demonstrat că valoarea este un raport social care se manifestă sub învelişul unui raport între lucruri, a descoperit dublul caracter al muncii cristalizate în marfă, a analizat evoluţia formei valoare, stabilind adevărata origine a banilor, a elaborat teoria plusvalorii, care dezvăluie esenţa exploatării capitaliste şi care constituie piatra unghiulară a învăţăturii economice marxiste. Marx a descoperit, de asemenea, legea generală a acumulării capitaliste, dezvăluind pînă Ia capăt contradicţiile capitalismului, a demonstrat în mod ştiinţific caracterul istoric trecător al capitalismului, ^ inevitabilitatea răsturnării lui revoluţionare şi a trecerii la socialism, ca şi misiunea istorică a proletariatului de gropar al capitalismului. E. p. marxistă a fost creată în lupta împotriva apologeticii burgheze şi a criticii mic-burgheze a capitalismului. Un rol deosebit de important în apărarea învăţăturii economice a lui Marx şi Engels faţă de atacurile economiştilor burghezi, ca
ECONOMIA POLITICĂ
 202
 ECONOMIA POLITICĂ
 şi faţă de denaturările oportuniste şi revizioniste, i-a revenit lui V.I. Lenin, care a dezvoltat în mod creator această ştiinţă, potrivit condiţiilor epocii imperialismului şi a revoluţiilor proletare. într-o serie de lucrări ale sale, V.I. Lenin a făcut o analiză teoretică a sarcinilor mişcării revoluţionare din Rusia la sfîrşitul sec. al
XIX-lea  şi începutul sec. al
XX-lea,  a dezvoltat totodată teo-
ria marxistă în probleme ca: obiectul şi metoda e. p., natura micii producţii de mărfuri şi situaţia ei în societatea capitalistă, reproducţia lărgită în capitalism, legile dezvoltării capitalismului în agricultură etc. Internei ndu-se pe tezele fundamentale ale operei lui K. Marx „Capitalul44, V. I. Le-nin a făcut o analiză profundă şi multilaterală a noului şi ultimului stadiu de dezvoltare a capitalismului, imperialismul. El a dezvăluit trăsăturile caracteristice şi locul istoric al imperialismului ca ajun al revoluţiei proletare, a descoperit legea    dezvoltării economice
şi politice inegale şi în salturi a ţărilor capitaliste în epoca imperialismului şi, pe această bază,    a demonstrat posibilitatea  victoriei socialismului
într-o singură ţară, elaborînd o nouă teorie a revoluţiei proletare. V. I. Lenin a îmbogăţit substanţial e. p. marxistă, elaborînd problemele economice ale perioadei de trecere de la capitalism la socialism şi creînd economia politică a socialismului. Pe baza învăţăturii marxist-leni-niste, documentele partidelor comuniste şi muncitoreşti au dezvoltat şi au îmbogăţit e. p. a socialismului cu noi teze, care reflectă experienţa construirii socialismului în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară. O deosebită însemnătate pentru e. p. marxistă au avut-o Declaraţiile Consfătuirilor reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1957 şi 1960. E. p. a socialismului analizează legile trecerii de la capitalism la socialism, legile şi categoriile economice ale socialismului, demonstrîndu-se superioritatea covîrşitoare a economiei socialiste faţă de cea capitalistă. Ea studiază un nou
tip de relaţii de producţie, relaţiile de colaborare tovărăşească şi de ajutor reciproc între oameni, instaurate pe baza dominaţiei proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, scoate în evidenţă scopul nemijlocit al producţiei socialiste, satisfacerea cît mai deplină a nevoilor materiale şi culturale mereu crescînde ale întregii societăţi, prin dezvoltarea şi perfecţionarea necontenită a producţiei pe baza tehnicii înaintate. £• p. a socialismului cuprinde, de asemenea, învăţătura despre trecerea treptată de la socialism Ia comunism. In condiţiile apariţiei sistemului mondial socialist, un loc important în cadrul e* p. îl ocupă studiul relaţiilor calitativ noi dintre ţările socialiste, relaţii de colaborare şi întrajutorare între state independente, suverane şi egale în drepturi. E. p. marxist-leninistă, reflectînd realităţile economice-sociale în continuă transformare ale e-pocii trecerii de la capitalism la socialism în toată complexitatea şi diversitatea lor, constituie o armă teoretică şi o călăuză vie în acţiune pentru partidele comuniste şi muncitoreşti din toate ţările. în Romînia, preocupări pentru probleme economice, avînd caracter empiric, au apărut încă în epoca feudalismului dezvoltat, în documente şi lucrări cu caracter religios, istoric, juridic, literar etc. în perioada revoluţiei din 1848, curentul democrat-revoluţionar, avînd ca principal reprezentant pe N. B ă 1 c e s c u, pe baza unei analize complexe a situaţiei economice şi sociale, a preconizat revoluţia maselor largi pentru înlăturarea relaţiilor de producţie feudale. în deceniul al patrulea şi la începutul deceniului al cincilea al sec. XIX, şi-a desfăşurat activitatea primul socialist utopic romín, T. Diamant. Gîndirea e-conomică a burgheziei în formare a avut un caracter progresist limitat, deoarece teama de mişcarea maselor populare a determinat o atitudine inconsecventă, oscilantă şi pînă Ia urmă încheierea unui compromis cu moşierimea. în perioada capitalismului premonopolist au apărut numeroase studii cu
caracter economic, s-a dezvoltat presa economică, s-au elaborat primele manuale de specialitate etc. Purtătorii de cuvînt ai burgheziei liberale avansate (D.P. Marţian, P.S. Aurelian, G. B a r i ţ i u etc.) au militat pentru crearea şi dezvoltarea industriei naţionale, pentru o politică vamală protecţionistă, iar Ion Ionescu de la Brad, de pe o poziţie mai radicală, a criticat caracterul limitat al reformei agrare din 1864 şi a înfăţişat situaţia grea a ţărănimii muncitoare. Reprezentanţii ideologici ai burgheziei interesate în agricultură ^ şi comerţ (Ion Ghica) şi mai ales cei ai moşierimii (Ion Strat) susţineau menţinerea Romîniei ca ţară agricolă, erau partizanii politicii economice liber-schim-biste, care permitea pătrunderea nestingherită în ţară a mărfurilor şi capitalurilor străine, apărau „învoielile agricole**, care se bazau în fapt pe constrîngerea extraeconomică, pe recunoaşterea şi apărarea proprietăţii moşiereşti şi a rămăşiţelor exploatării feudale legate de ea. O dată cu dezvoltarea mişcării muncitoreşti, în coloanele presei socialiste au apărut articole care de mascau orînduirea burghezo-moşierească, ^ insuficienţa reformei agrare din 1864 şi urmările ei şi au dezvăluit mizeria oamenilor muncii de la oraşe. Un rol de seamă a avut în răspîndirea marxismului C. Dobrogeanu-Gherea ; el a formulat platforma de revendicări ge-neral-democratice a cercurilor muncitoreşti şi a arătat că rezolvarea problemei agrare constituie factorul hotărîtor al dezvoltării economice şi social-politice a ţării noastre. ^ Apreciind însă greşit condiţiile o-biective ale etapei în care se afla ţara noastră, el a devenii purtător al unor concepţii oportuniste. în perioada imperialismului şi a crizei generale a capitalismului, economiştii vulgari (Şt. Zeletin, V. Slă-vescu) au făcut apologia monopolurilor şi a oligarhiei financiare, au preamărit intervenţia statului burghez în economie în interesul claselor exploatatoare, ca şi politica de înfeudate a ţării faţă de capitalul mono-
ECONOMIA POLITICĂ
203
ECONOMIA POLITICĂ
polist străin. O serie de reprezentanţi ai burgheziei (V. Madgearu) şi moşierimii (C. Garoflid) au continuat să susţină teoria antiştiinţifică şi antipatriotică a imposibilităţii dezvoltării industriale a Romî-niei. In acelaşi timp însă, unii e-conomişti burghezi, ca V. Madgearu sau Mitiţă C o n s t a n-t i n e s c u, în condiţiile ofensivei capitalului monopolist german, au combătut politica cercurilor guvernante de înfeu-dare a ţării faţă de acesta. Procesul de fascizare a ţării a fost favorizat de propagarea de către unii economişti burghezi (M. Manoilescu) a corporatismului. O trăsătură comună a „teoriilor** economiştilor burghezi vulgari o constituie cultivarea ideii reacţionare a păcii sociale, apărarea regimului bur-ghezo-moşieresc şi, în general, caracterul lor antimuncitoresc, antimarxist. P.C.R. a demascat cu tărie, în presa legală şi ilegală, teoriile economiştilor vulgari, arătînd că progresul poporului nostru este indisolubil legat de cucerirea independenţei ţării faţă de monopolul rile străine, de industrializarea ei complexă, de revoluţionarea relaţiilor de producţie. O serie de studii şi articole ale unor publicişti marxişti, apărute în „Lupta de clasă**, „Era nouă*‘, „Cuvîntul liber", „Societatea de mîine‘\ „Independenţa economică" ş.a., au propagat şi susţinut tezele Congresului al
 V-lea al P.C.R., care a analizat multilateral orînduirea economică şi social-politică a Romî-niei burghezo-moşiereşti, de-mascînd totodată caracterul reacţionar, diversionist şi apologetic al teoriilor economice burgheze din ţară şi străinătate. Studiul lui S. Timov „Anti-neoiobăgia" (1929) are meritul de a fi relevat, deşi cu unele limite, caracterul eronat ^ al teoriei gheriste a neoiobăgiei. După eliberarea ţării, în perioa* da desfăşurării revoluţiei populare, cercetările economice au fost axate îndeosebi pe problemele capitale ale reconstrucţiei economice şi ale făuririi economiei socialiste. P.M.R. a aplicat cu consecvenţă învăţătura economică marxist-leninistă, adu-cînd o contribuţie creatoare,
 14 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
teoretică şi practică, în rezolvarea unor probleme ca: industrializarea socialistă, organizarea relaţiilor dintre oraş şi sat în perioada de trecere de la capitalism la socialism, colectivizarea agriculturii, lichidarea exploatării omului de către om etc. Un rol important în răspîn' direa învăţăturii economice marxiste şi în propagarea politicii economice a P.M.R., în critica economiei politice burgheze, în dezvoltarea ştiinţei economice în ţara noastră l-a avut, în această perioadă, Institutul de cercetări economice al Academiei R.P.R., revista „Probleme economice", Institutul de ştiinţe economice „V. I. Lenin", catedrele de economie politică din învăţămîntul superior etc. O serie de economişti marxişti romîni s-au remarcat prin publicarea unor studii, monografii şi ample articole, ca şi prin participarea nemijlocită Ia rezolvarea unor probleme ale practicii construcţiei socialiste în ţara noastră: Al. Bîrlădeanu, V. Malinschi, M. Mănescu, Roman Moldovan, C. Mur** gescu, I. Rachmuth, B. Za-harescu. — Economia politică clasică burgheză, şcoală progresistă în istoria gîndirii economice burgheze. A apărut în Anglia (unde a luat cea mai mare dezvoltare) şi în Franţa în sec. XVII-XVIII, în perioada de statornicire a capitalismului, cînd lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie avea un caracter latent. în Anglia, întemeietorul ei a fost W. Petty, iar în Franţa P. Bois-guillebert. Mai tîrziu, e. p. c. b. a fost dezvoltată de fiziocraţi în Franţa şi mai ^ ales de A. Smith şi D. Ricardo în Anglia. E. p. c. b. susţinea interesele burgheziei în ascensiune, progresistă pe atunci, în lupta împotriva feudalismului. Meritul acestei şcoli constă în faptul că reprezentanţii ei au trecut, pentru prima dată, la cercetarea producţiei capitaliste, a legăturilor ei interne (spre deosebire de mercantilişti, care se mărgineau la studierea circulaţiei), au pus bazele teoriei valorii determinate de muncă, au arătat pentru prima oară că renta funciară şi profitul constituie scăzăminte din produsul
muncii muncitorilor, scoţînd la iveală contradicţia de interese dintre diferitele clase şi manifestarea ei în domeniul repartiţiei. De aceea K. Marx scrie: „...Prin economia politică clasică îaţeleg toată ştiinţa economică de la W. Petty încoace, care cercetează legătura internă a relaţiilor de producţie burgheze..." („Capitalul"). Ri-dicmda~se împotriva reglementării corporatiste medievale a producţiei, ca şi împotriva oricărei limitări a liberei concurenţe, reprezentanţii e. p. c. b. proclamau lozinca „libertăţii economice", cerînd limitarea intervenţiei statului în actiyi-tatea burgheziei. Concepţiile lor _ reflectau însă poziţia şi limitele de clasă burgheze. Exprimînd interesele acestei clase, e. p. c. b. prezenta capitalismul caoorînduire „veşnică", iar legile şi categoriile sale drept „naturale**, „eterne" şi singurele corespunzătoare „naturii umane". Aceasta i-a făcut ca, pe lîngă definiţii şi explicaţii ştiinţifice asupra valorii, profitului, rentei etc., să dea numeroase definiţii neştiinţifice, vulgare. Analizînd e. p. c. b,t Kari Marx şi Friedrich Engels au dat o înaltă apreciere laturii ei ştiinţifice, au preluat critic şi au dezvoltat multilateral aceste părţi de pe poziţiile proletariatului. Tocmai în acest sens, e. p. c. b. constituie unul dintre izvoarele marxismului, în acelaşi timp, Marx şi Engels au supus unei critici profunde şi multilaterale lipsurile, erorile şi elementele vulgare ale acestei şcoli. — Economia politică vulgara, şcoală a economiei politice burgheze, apărută la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, al cărei scop principal este apologia capitalismului. Primii reprezentanţi au fost J.-B. Say în Franţa, T. R. Malthus, James Mill şi McCulioch în Anglia. Reprezentanţii e. p. v. au adoptat tot ce era neştiinţific, vulgar în economia politică clasică burgheză şi au respins tot ce era ştiinţific în ea. Dacă în faza iniţială a apariţiei acestei şzoli economiştii vulgari se prezentau formal drept comentatori şi continuatori ai lui Smith şi Ricardo, ul-
ECONOMIA POLITICĂ
204
ECONOMIA VlNATULUI
terior, cînd proletariatul s~a manifestat ca o forţă politică independentă, ei au rupt deschis cu e. p. clasică burgheză şi au trecut la criticarea principalelor ei teze ştiinţifice şi la căutarea de noi procedee prin care să facă apologia orînduirii capitaliste. Caracterizînd această trecere de la e. p. clasică burgheză la e. p. ü., K. Marx scria: „Nu mai era vorba acum dacă cutare sau cutare principiu teoretic este adevărat, ci dacă este folositor sau vătămător capitalului, dacă îi este comod sau incomod, dacă este sau nu pe placul poliţiei. Locul cercetării dezinteresate îl luă polemica plătită, locul muncii ştiinţifice obiective îl luară conştiinţa încărcată şi reaua-cre-dinţă a apologeticii" („Capitalul**). In primele decenii ale sec. al XIX-lea, e. p. v. şi-a îndreptat ascuţişul împotriva socialismului utopic. Astfel, prin pseudoteoria lor despre „armonia** de interese dintre clasele societăţii capitaliste,
H.   C. Carey în S.U.A. şi Fr. Bastiat în Franţa căutau să contracareze critica ascuţită şi justă făcută capitalismului de către socialiştii utopici. La rîndul ei, şcoala istorică, apărută în Germania pe la mijlocul sec. al XIX-lea, contesta existenţa legilor de dezvoltare economică, înlocuind analiza teoretică a fenomenelor economice de ansamblu cu             des-
crierea istorică confuză a unor fapte izolate. O           dată
cu apariţia marxismului, atenţia economiştilor vulgari a fost îndreptată în cel mai          înalt
grad în direcţia „dezminţirii*4 şi „combaterii*4 lui, a „negării4* cu orice preţ a exploatării omului de către om în capitalism. Astfel au procedat economiştii din şcoala istorică şi cei din şcoa-la austriacă. In epoca imperialismului şi a crizei generale a capitalismului, cînd contradicţiile orînduirii burgheze se ascut la maximum, atenţia adepţilor e. p. v. se îndreaptă împotriva teoriei leniniste a imperialismului şi a revoluţiei proletare, în această epocă, o dată cu apologia capitalismului, c. p. v. se ocupă de căutarea metodelor de sporire a exploatării oamenilor muncii de către monopo-
luri, de camuflarea dominaţiei şi a caracterului antisocial al monopolurilor, încercînd să creeze iluzia posibilităţii „vindecării** racilelor capitalismului şi a „înnoirii lui". Astfel, de pildă, J. M. Keynes pretinde că societatea capitalistă ar putea fi lecuită de şomaj şi crize pe calea „reglementării** economiei de către statul burghez, pe calea capitalismului monopolist de stat. De asemenea, economiştii vulgari reiau teoriile malthusianiste şi neomalthusia-nişte, propagă pseudoteoria „capitalismului popular**, susţin colonialismul şi neocolonialis-mul, întreţin psihoza războiului, stimulează cursa înarmărilor şi calomniază ţările socialiste. în-cepînd din deceniul al patrulea al sec. al XIX-lea şi pînă astăzi, e. p. v. ocupă o poziţie dominanţă în ştiinţa economică burgheză-în Komînia burghezo-moşie-rească, majoritatea economiştilor burghezi au fost adepţi ai e.p.v. — Economia politică mic~burgheză, curent în economia politică, apărut la începutul sec. al XIX-lea, exprimînd ideologia micii burghezii şi a celorlalte pături intermediare între burghezie şi proletariat. Principalii săi reprezentanţi au fost economistul elveţian S. de Sis-mondi, economistul francez P. J. Proudhon şi economistul englez J. Gray. Aceştia au sesizat o serie de contradicţii ale capitalismului, au demascat a-pologia capitalismului făcută de către economiştii burghezi, au făcut o critică limitată marii producţii capitaliste de pe poziţiile micii burghezii, au scos în evidenţă procesul de ruinare a micilor producători în cursul concurenţei nimicitoare făcute lor de marea producţie capitalistă, bazată pe maşini; de asemenea au semnalat într-o anumită măsură anarhia din capitalism, ca şi inevitabilitatea crizelor economice.^ Dezvăluirea unor contradicţii şi poziţia critică faţă de capitalism au constituit un element pozitiv al e.p.m.-£.; reprezentanţii acestui curent nu au înţeles însă^ esenţa contradicţiilor capitalismului şi nici modul de rezolvare a aces-tora.^ Economiştii mic-bur-ghezi considerau contradicţiile
ca abateri de la regulă, ca ceva contra naturii, idealizau mica producţie de mărfuri meşteşugărească şi ţărănească şi formulau proiecte utopice de eternizare a acesteia, fără să-şi dea seama ^ că mica producţie de mărfuri generează capitalism. Proiectele lor de apărare a micilor producători prevedeau limitarea concurenţei, limitarea progresului tehnic la cadrul micii producţii, crearea unor bănci care să efectueze fără bani schimbul de produse, a unor bănci speciale care să acorde credit gratuit muncitorilor pentru a se retransforma în mici producători etc. Aceste proiecte utopice şi reacţionare sădeau iluzii reformiste în rîndul maselor de oameni ai muncii, abătîndu-le de Ia lupta de clasă. în Rusia, aceste concepţii au fost susţinute la sfîrşitul sec. al XIX-lea de către na-rodnicii liberali, iar în Romînia, la începutul sec. al XX-lea, de C. Stere. în epoca imperialismului, e. p. m.~b. continuă să existe îndeosebi sub forma reformismului, care încearcă să golească economia politică mar-xist-leninistă de esenţa ei revoluţionară. Fascismul a utilizat şi el e. p. m.-b. în scopuri demagogice. Făcînd o amplă şi profundă analiză a situaţiei micului producător, a legilor dezvoltării capitalismului şi su-punînd unei critici amănunţite c. p. m.-b., V. I. Lenin, pe baza învăţăturii lui Marx şi Engels, a demonstrat, iar mersul istoriei a confirmat pe deplin, că ^ singura posibilitate pentru micul producător de a scăpa de ruină şi de exploatarea capitalistă este alianţa cu clasa muncitoare, sub conducerea partidului marxist-revoluţionar al clasei muncitoare, ^ pentru doborîrea capitalismului şi construirea societăţii socialiste.
   economia vinatului, ramură a economiei forestiere care se preocupă de ocrotirea, înmulţirea şi^ îngrijirea animalelor destinate vînătorii, de recoltarea prin vînătoare a acestora şi de valorificarea produselor rezultate. O caracteristică a vînatului din R*P. Romînă este varietatea sa, calitatea deosebită şi faptul că se întîlnesc soecii dispărute
ECONOMI E
205
ECONOMISM
în multe ţări, ca ursul, rîsul şi pelicanul; trofeele de cerbi din Carpaţi au obţinut numeroase premii internaţionale’ „Economicul şi politicul în epoca dictaturii proletariatului", articol scris de V.I. Lenin la 30 octombrie 1919, care conţine o expunere ştiinţifică a problemelor economice şi politice esenţiale ale perioadei de trecere de la capitalism la socialism. O foarte mare însemnătate o au ideile iui Lenin expuse aici despre ceea ce este general şi particular în dezvoltarea diferitelor ţări în perioada de trecere de Ia capitalism la socialism. Lenin arată că între capitalism şi comunism există o perioadă de tranziţie, care întruneşte unele trăsături sau caracteristici ale celor două formaţiuni social-economice, perioadă de luptă între capitalismul în agonie şi comunismul care se naşte şi biruie, în articol se arată că, în orice ţară, în perioada de tranziţie de la capitalism la socialism există următoarele forme principale ale economiei: capitalismul, mica producţie de mărfuri şi comunismul. Acestora le corespunde burghezia, mica burghezie — mai ales ţărănimea — şi proletariatul. Pre-zentînd structura economică şi socială a perioadei de trecere de la capitalism la socialism, schimbările survenite în raportul forţelor de clasă după instaurarea dictaturii proletariatului, Lenin subliniază că lupta de clasă nu dispare în epoca dictaturii proletariatului, ci că ea îmbracă doar forme noi. Lenin arată necesitatea dictaturii proletariatului pentru lichidarea capitalismului şi construirea socialismului. în articol, Lenin indică linia fundamentală a politicii proletariatului faţă de ţărănime în vederea construirii socialismului, insistînd asupra necesităţii întăririi alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare şi atragerii acesteia pe făgaşul marii gospodării obşteşti.
  economie (gr. oikpnomia, din oikos „casă, gospodărie4* şi nomos ,,lege“), totalitatea relaţiilor de producţie existente îh-tr-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dez-
voltare al forţelor de producţie. — E. naţională, totalitatea ramurilor economice dintr-o ţară, care cuprind atît sfera productivă (industrie, agricultură, transport etc.) cît şi sfera neproductivă (gospodăria comunală, comerţul, creditul etc.).
—   E. naturală, formă de economie în care bunurile materiale se produc nu pentru schimb, ci pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. E. n. a dominat în comuna primitivă, în sclavagism şi în feudalism. Paralel ^ cu e. n., în sclavagism şi feudalism a existat şi producţia de mărfuri, economia de schimb, a cărei sferă s-a lărgit o dată cu dezvoltarea diviziunii sociale a muncii. în ţările slab dezvoltate, economia ţărănească poartă şi azi, în mare măsură, caracterul de e. n. — E. de schimb, formă de economie în care produsele muncii iau forma de mărfuri şi se schimbă prin intermediul vînzării-cumpără-rii pe piaţă. V. şi producţie de mărfuri. — Ş-capitalistă, formă de economie bazată pe proprietatea privat-capitalistă asupra principalelor mijloace de producţie şi, ca urmare, asupra produselor muncii, în care scopul producţiei îl constituie asigurarea profitului prin exploatarea muncitorilor salariaţi şi a altor categorii de oameni ai muncii. E. c. se dezvoltă spontan şi anarhic, fiind zguduită periodic de crize economice de supraproducţie, care duc la distrugerea şi la irosirea de bunuri materiale, la creşterea şomajului, la pauperizarea oamenilor muncii. V. şi capitalism. — E. socialistă, formă de economie bazată pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie în toate sectoarele de activitate ale economiei naţionale (industrie, agricultură, transporturi, comerţ). E. s. exclude exploatarea omului de către om; în cadrul ei, producţia se dezvoltă planificat în scopul ridicării nivelului de trai, material şi cultural al oamenilor muncii, produsele fiind repartizate acestora după cantitatea şi calitatea muncii depuse. V. şi s o-c i a 1 i s m.
   „economie dirijată", teorie burgheză contemporană, care încearcă să demonstreze că, datorită intervenţiei statului burghez contemporan în viaţa economică, ar fi posibilă lichidarea anarhiei în producţie, a crizelor, a şomajului etc., că aceste fenomene ar fi ^ o consecinţă exclusivă a liberei concurenţe şi că ele ar dispărea prin dirijarea de către stat a activităţii economice în cadrul sistemului de organizare socială a capitalismului monopolist. Existenţa proprietăţii capitaliste asupra mijloacelor de producţie nu permite însă dirijarea de către statul burghez a întregii economii şi nici conducerea planificată şi organizarea producţiei pe scara întregii ţări. Făcînd apologia intervenţiei statului burghez în viaţa economică, se urmăreşte crearea unor condiţii speciale pentru obţinerea de supraprofituri de către capitalul monopolist. Aceasta nu desfiinţează concurenţa şi anarhia, ci contribuie la accentuarea luptei de ^ concurenţă. V. şi capitalism monopolist de stat; „capitalism popula r“.
   economie forestieră, sector al economiei naţionale, avînd ca obiective refacerea, cultura, întreţinerea pădurilor* precum şi exploatarea şi prelucrarea lemnului. Sarcina principală în e. f. este refacerea şi valorificarea cît mai deplină a fondului forestier, prin gospodărirea raţională a acestui fond şi mecanizarea lucrărilor de exploatare, precum şi prin valorificarea superioară şi complexă a masei lemnoase. V. şi industria de exploatare şi prelucrare a lemnului.
   economism, curent oportunist care s-a manifestat în sînul social-democraţiei din Rusia la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. E. a fost o variantă rusă a oportunismului internaţional. Economiştii propovăduiau ca scop tinal obţinerea unor îmbunătăţiri neînsemnate în situaţia clasei muncitoare fără lupta revoluţionară pentru răsturnarea dominaţiei burgheze. Ei susţineau că muncitorii trebuie să
14*
ECONOMI ZOR
ECRAN
ducă numai o luptă economică, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă (majorarea salariilor, îmbunătăţirea legislaţiei muncii etc-X lăsînd lupta politică împotriva ţarismului pe seama burgheziei liberale. Economiştii minimalizau rolul elementului conştient în dezvoltarea socială, rolul teoriei înaintate şi se ploconeau în faţa mişcării spontane a clasei muncitoare. Ei negau necesitatea unui partid de avangardă al proletariatului şi susţineau caracterul neorganizat şi metodele meşteşugăreşti de muncă ale diferitelor cercuri, întreţi-nînd şi accentuînd astfel haosul ideologic în mişcarea social-de-mocrată. Economiştii subordonau mişcarea muncitorească influenţei burgheziei liberale. Lupta pentru zdrobirea concepţiilor oportuniste ale economiştilor a constituit o condiţie principală pentru crearea partidului revoluţionar al clasei muncitoare. Această luptă a dus-o ziarul „Iskra", creat de Lenin. Un rol hotărîtor în zdrobirea ideologică a economismului l-a avut lucrarea lui Lenin „C e - i de f ăcut?“.
   economizór (TEHN.), instalaţie anexă a unor cazane de abur în care se încălzeşte apa înainte de a fi introdusă în sistemul fierbător al cazanelor. încălzirea apei se face cu ajutorul gazelor de ardere evacuate. V. şi preîncălzitor.
   ecorşeu, reprezentare a corpului omenesc sau a unui animal jupuit de piele, servind sculptorilor şi pictorilor pentru studiul anatomic al musculaturii (ex. e. sculptorilor Michelangelo, Houdon, Salvage, Brîn-cuşi, Géricault ş.a.).
   ecosistem (BIOL.), unitate naturală care constă din tota-
li latea vieţuitoarelor unui biotop, considerate împreună cu condiţiile abiotice în care trăiesc, şi care formează în ansamblu un tot unitar. în e. se stabilesc relaţii strînse, pe de o parte, între - organisme şi, pe de altă parte, între acestea şi factorii abiotici. Pe baza acestor interrelaţii se desfăşoară circuitul materiei în e.
   ecotip (BOT.), grup de plante din aceeaşi specie, cu anumit* însuşiri ereditare proprii, for-
mate în urma influenţei condiţiilor de mediu. E. se deosebesc între ele după înălţime, productivitate, lungimea perioadei de vegetaţie, rezistenţa la boli, rezistenţa la ger etc. în lucrările de ameliorare a plantelor, e* sînt folosite pentru crearea unor soiuri mai bine adaptate condiţiilor de mediu (ex. e. de stepă, e. alpin etc.).
   ecóu (gr. echo „sunet1*; FIZ.), sunet reflectat de un obstacol şi care este perceput distinct de sunetul direct. Are loc numai dacă intervalul de timp dintre momentul emiterii şi perceperii sunetului este de cel puţin o zecime de secundă, ceea ce presupune ca, în aer, distanţa de parcurs a sunetului să fie de cel puţin 34 m. în sălile de spectacole, e. poate produce efecte acustice nedorite şi poate fi evitat prin folosirea materialelor care absorb sunetele şi printr-o construcţie geometrică adecvată a pereţilor şi a plafoanelor. Undele electromagnetice se pot de asemenea reflecta, şi de aceea e. este un fenomen cunoscut şi în telecomunicaţii. La telecomunicaţiile prin fire, e. poate fi produs atît de reflectarea undelor la capetele închise pe impedanţe neadaptate sau în punctele de neomogenitate, cît şi de trecerea semnalului de pe calea de ducere pe calea de întoarcere, şi este evitat prin măsuri de adaptare a liniei, prin folosirea supresoarelor de e. etc. în radiocomunicaţii, e. este cauzat de propagarea undelor radioelectrice de-a lungul mai multor căi a căror diferenţă de drum este foarte mare faţă de lungimea de undă.
   „Ecoul", ziar democratic independent, apărut la Iaşi între lunile iulie şi noiembrie 1934. A servit şi ca oficios al Comitetului regional antifascist pentru Moldova. în E. au apărut, pe lîngă alte articole antifasciste şi antirăzboinice, numeroase articole care au relatat desfăşurarea procesului de la Craiova al conducătorilor luptelor petroliştilor şi ceferiştilor din februarie 1933.
   ecrân(FIZ., ELT., CINEMA.) 1. Suprafaţă plană mată şi albă, pe care se proiectează, cu ajutorul unor aparate sau instrumente
optice, imagini     reale ale o-
biectelor, fiinţelor etc. şi care se foloseşte în experienţele de laborator şi în     cinematogra-
fie. Ecranele cinematografice pot fi cauciucate (acoperite cu un grund pe bază de cauciuc), metalizate (cu un grund celulozic amestecat     cu praf de
aluminiu), perlate  (cu un grund
celulozic conţinînd perle minuscule de sticlă), sau e.-oglindă (din sticlă argintată, şlefuită pe faţă), ultimul fiind destinat proiecţiilor în culori. — E. lu-minescent (sau fluorescent), perete plan sau uşor curbat, aco-
{>eriţ cu un strat care devine uminesc^nt în punctul de incidenţă al un i fascicul de particule încărcate cu sarcini electrice (de cele mai multe ori electroni) sau al unui fascicul de radiaţii electromagnetice. Fste folosit în tuburile catodice (ex. la televizoare) şi în instalaţiile d$ raze X. Ecranele tuburilor catodice de înaltă tensiune sînt deseori acoperite cu un strat foarte subţire (de ordinul sutimilor de micron) de metal, de obicei de aluminiu, ceea ce le asigură o mai bună funcţionare. Se mai numeşte e. actinic. 2. înveliş protector al unor regiuni din spaţiu în care se află sisteme fizice (aparate, maşini, construcţii sau elemente ale acestora) contra anvmitor acţiuni fizice exterioare. După natura acţiunilor fizice e. pot fi: acustice, optice, termice, electrice, magnetice, electromagnetice etc. — E. electrostatic, ecran constituit din foi, din plase sau din reţele de materiale conductoare (cupru, aluminiu etc.), folosit pentru protecţia unei anumite regiuni din spaţiu contra acţiunii cîm-pului electrostatic din exterior sau pentru eliminarea unui cuplaj electrostatic nedorit (ex. cuşca lui Faraday). — E. electromagnetic, ecran de material conductor, folosit pentru protecţia circuitelor sau a elementelor de circuit (bobine, relee etc.) împotriva acţiunii cîmpului electromagnetic din exterior. Se întrebuinţează curent în tehnica telecomunicaţiilor pentru înlăturarea cuplajelor parazite. — E. de etanşare (HIDROTEHN.), element al unei construcţii hidrotehnice
207
ECUADOR
de retenţie (dig, baraj), destinat să oprească trecerea apelor de infiltraţie. E. de e. se execută din materiale impermeabile sau cu permeabilitate redusă (argilă, beton armat, materiale bituminoase, foi de tablă etc.)* ecran áré (FlZ.), operaţie prin care un anumit sistem fizic, situat într-o anumită regiune a spaţiului, e sustras unei acţiuni fizice exterioare cu ajutorul unui^ ecran. După natura acţiunii fizice exterioare, e. poate fi: acustică, optică, electrică, magnetică, electromagnetică etc.
   ecranizâre (CINEMA.), transpunere a unei lucrări literare, muzicale într-o operă cinematografică.
   ecrazită (CHIM.), exploziv brizant pe bază de acid picric.
   ecruisâj (METAL.), defecţiune care constă în întărirea unui metal sau a unui aliaj în urma deformării la rece. E. se produce la tragerea sîrme-lor, laminarea tablelor subţiri, ambutisare, presare, ştanţare etc. Prin recoacere, cristalele deformate în timpul prelucrării la rece se refac (recristalizează) şi metalul îşi recapătă proprietăţile anterioare.
   ectazie (gr. ektasis „extindere, lărgire**; MED.), dilatare a unui organ cavitar sau a unui vas sanguin. Poate fi temporară sau permanentă, localizată sau difuză (ex. e. aortei, e. alveolelor pulmonare în emfizem etc.).
   ectimă (gr. ekthyma „bubu-liţă, furuncul") 1. (MED.) Boală de piele de natură infecţioasă, datorită streptococului. Se manifestă prin apariţia de bule pline cu serozitate purulentă, care, după ce se sparg, lasă o ulceraţie şi cicatrice. E. poate da complicaţii (ex. limfangită, adenită, nefrită etc.). 2. (MED. VET.) Ectima contagioasă, boală virotică a oilor şi a caprelor. Se manifestă prin erupţii pus-tuloase în jurul buzelor, nărilor şi uneori pe pielea ugerului şi a extremităţilor membrelor. La miei dă o formă mai gravă, cu inflamaţia mucoasei bucale şi faringiene. Se previne prin vaccinări.
   ectodérm (gr. ektos „în afară, extern" şi derma „piele")
 1. (EMBRIOL.) Foiţă embrionară externă. V. şi foiţe em-
 brionare. 2. (ZOOL.) Foiţă epitelială externă a peretelui corpului la celenterate; este format dmtr-un singur strat de celule.
   ectoendoparazite (FITOPAT.), ciuperci parazite al căror mi-celiu trăieşte la suprafaţa plan-tei-gazdă şi trimite unele prelungiri ale hifelor în ţesutul acesteia (ex. ciuperca Phyllac~ tinia corylea, care produce făi-narea alunului).
   ectoparazite 1. (FITOPAT.) Ciuperci parazite al căror mi-celiu se dezvoltă la supre faţa organelor atacate; în corpul plan-tei-gazdă nu pătrund decît h a-u s t o r i i . Produc boala numită ectoparazitoză (ex. făinarea).
 2. (PARAZIT.) Animale care parazitează pe suprafaţa corpului; cele mai multe e. aparţin artro-podelor (ex. ţînţarii, flebotomii, căpuşele, puricii etc.).
   ectopie (gr. ek „din" şi topos „Ioc, poziţie"), anomalie de poziţie a unui organ (ex. e* cardiacă, e. renală etc.).
   ectoplasmă (gr. ektos „în afară" şi plasma „ţesut, creştere"; HIST.), zonă periferică, hialină şi mai consistentă a citoplasmei, în celula animală sau vegetală. Sin. hialoplasmă.
   Ecuador, stat în nord-vestul Americii de Sud, situat între Peru, Columbia şi Oceanul Pacific, pe linia ecuatorului, de la care îi vine şi numele. Suprafaţa (inclusiv insulele Galá-pagos): 270 670 km2. Populaţia:
 4  596 000 loc.
 (1962, fără indienii din pădurile tropicale), dintre care 41% sînt metişi, 39% indieni, iar în rest spanioli, negri şi mulatri. Capitala:
 Quito. Alte oraşe mai i mportante:
 Guayaquil (cel mai mare oraş şi port al ţării),
 Cuenca, Ambato.
 Limba de stat: spaniola. Circa 7% dintre locuitori vorbesc limba indiană chéchua.
 Pe teritoriul ţării se succedă, de la
 vest spre est, trei mari u-nităţi naturale: zona litorală, Costa, cuprinde o cîmpie lito-rală, mărginită de dealuri cu înălţimi pînă la 800 m; partea centrală, Sierra, este formată din lanţurile paralele ale An-zilor (Cordiliera Vestică şi Cor-diliera Estică), cu numeroşi vulcani stinşi şi activi, printre care Chimborazo (6 272 m) şi Cotopaxi (5 896 m), şi regiunea de podiş cuprinsă între aceste lanţuri, în care este concentrată 57% din populaţia ţarii; partea estică, Oriente, o porţiune din bazinul superior al Amazonului, coboară treptat spre cîmpia Amazonului; este o regiune acoperită de păduri tropicale dese, puţin cunoscută, slab populată (doar 2% din populaţia ţării). Climă tropicală, în general umedă; în regiunea muntoasă se constată zonalitatea verticală a climei. Rîurile de pfc pantele vestice ale Anzilor se varsă în Oceanul Pacific, iar cele de pe pantele estice în Amazon. Pădurea tropicală acoperă 75% din suprafaţa ţării; în regiunile mai înalte, vegetaţie de savană. Resursele naturale sînt puţin cunoscute şi exploatate: lemn de diferite esenţe (printre care bal sa, arbori de cauciuc), petrol, aur (în aluviuni) ş.a. E. este o ţară agrară slab dezvoltată. In agricultură predomină marea proprietate moşierească. 76°/ft din suprafaţa ţării nu este
ECUATOR
208
ECUAŢIA TIMPULUI
 cultivată. In zona litorală se cultivă bananieri, cafea, cacao, în special pentru export; în zona de podiş sînt mai întinse culturile pentru consum: orez, porumb, grîu, manioc, şi culturile de bumbac, trestie de zahăr. Creşterea animalelor (cornute mari, oi, lama) se practică în special în zona muntoasă. Industria, slab dezvoltată, prelucrează produsele agricole; industrie alimentară (zahăr, băuturi alcoolice), industrie textilă. Meşteşuguri, practicate în special de indieni, printre care producţia de pălării de paie pentru export. Statul Ecuador exportă în special produse agricole: banane (52,1% din valoarea exportului în 1961, fiind cea mai mare exportatoare de banane din lume), cafea, cacao, orez. — Istoric. Teritoriul £. a fost locuit din timpuri străvechi de diferite triburi de indieni, care în sec. al XV-lea au făcut parte din statul incaş. In deceniile ai patrulea şi al cincilea ale sec. al XVI-lea a fost ocupat de conchistadorii spanioli şi transformat în colonie. Indienii s-au răsculat în repetate rînduri în sec. al
XVI-lea împotriva dominaţiei spaniolilor (printre altele în 1557 şi 1599). Lupta lor de eliberare s-a intensificat în a doua jumătate a sec. al XVI I I-lea, culminînd cu răscoalele din
anii 1761, 1764, 1770, 1771, 1780 şi 1784. In 1809 a avut loc, la Quito, cea mai puternică răscoală a maselor populare pentru obţinerea independenţei, In 1822, în timpul războiului naţional de eliberare a popoarelor din America Latină, E*a fost eliberat de sub jugul spaniol. Intre anii 1822 şi 1830 a făcut parte din republica federativă Marea Columbie, creată de Bolivár, iar în 1830 s-a proclamat stat independent sub numele de Republica E-cuador. In sec. al XIX-lea s-a intensificat penetraţia capitalului englez şi american în economia ţării. în sec. al XX-lea, în E. a început să se dezvolte mişcarea muncitorească, iar în 1928 a fost creat Partidul Comunist din Ecuador (din 1963 activează în ilegalitate). în anii celui de-al doilea război mondial, monopolurile din S.U.A.
şi-au întărit poziţiile economice în E. Concomitent, mişcarea democratică de masă îndreptată împotriva dictaturii moşierimii şi burgheziei a cunoscut un deosebit avînt, culminînd cu puternica răscoală din 1944 şi cu crearea unui guvern de coaliţie, în care a intrat şi un reprezentant al Partidului Comunist din Ecuador. După o îndelungată instabilitate guvernamentală, în iulie 1963, în urma unei lovituri de stat, puterea a fost preluată de o juntă militară, care a instaurat în ţară un regim antidemocratic.
   ecuatór1 (MAT.), cercul mare al unei sfere, obţinut prin intersecţia acesteia cu un plan perpendicular pe o axă a sferei, considerată ca axă a polilor.
   ecuator2 1. (ASTR.) Ecuator ceresc, cercul mare al sferei cereşti, situat într-un plan perpendicular pe linia polilor Pămîntului, plan în care se găseşte e. terestru 2. (GEOGR.) Ecuator terestru, linia imaginară rezultată din intersecţia suprafeţei Pămîntului cu planul care trece prin centrul lui, perpendicular pe axa polilor (axa de rotaţie a Pămîntului). E. t. reprezintă cercul de referinţă al latitudinii geografice, împărţind globul terestru în emisfera nordică şi cea sudică. Lungimea e. pe elipsoidul de referinţă Kra-sovski este de
40 075 696 m.—E.
magnetic, linia sinuoasă care uneşte punctele de pe globul terestru cu înclinaţia magnetică 0. — E. termic, linia sinuoasă care uneşte punctele de pe glob cu cea mai mare temperatură medie a-nuală. Din cauza repartiţiei neuniforme a uscatului şi a apei pe glob, e* t« nu coincide cu ecuatorul terestru.
   ecuator!ál (ASTR.) 1. Adj. (Despre stele, constelaţii etc.) Care se află pe sfera cerească
în vecinătatea planului ecuatorului. 2. Subst. Instrument astronomic avînd un prim ax de mişcare paralel cu linia polilor. Rotaţia lunetei în jurul acestui ax permite urmărirea astrului care se deplasează sub efectul mişcării diurne, unghiul orar al instrumentului citin-du-se pe un cerc aflat în planul ecuatorului ceresc (de aici numele de ecuatorial). Această mişcare ^ este imprimată de un dispozitiv electric sincron sau de un mecanism de ceasornic. Un al doilea ax, perpendicular pe primul, permite fixarea instrumentului în declinaţie pentru a putea fi îndreptat spre orice regiune a cerului. De obicei este^ dotat şi cu o cameră fotografică. E. este folosit în general
Îţentru efectuarea observaţiilor izice asupra aştrilor cu diferite instrumente (rotometre, spec-trografe etc.). — Montură ecuatorială, montarea unui instrument astronomic (telescop, ra-diotelescop etc.) care permite urmărirea unui astru în mişcarea diurnă printr-o rotaţie în jurul axei polilor. Rotaţia instrumentului se face cu ajutorul unui mecanism electromecanic.
   ecuaţia timpului (ASTR.), diferenţa (în minute şi secunde) dintre timpul mijlociu şi timpul adevărat, exprimată în unităţi dé timp mijlociu, sau
solar al Observatorului din Bucureşti
Ecuatorialul
 ECUAJIE
209
 ECUAŢIE
diferenţa dintre ascensiunea dreaptă a Soarelui adevărat şi ascensiunea dreaptă a Soarelui mijlociu. Mişcarea pe balta cerească a Soarelui fiind neuniformă, Soarele nu poate fi folosit pentru măsurarea timpului. De aceea se înlocuieşte Soarele adevărat cu un Soare fictiv (Soarele mijlociu) care parcurge ecuatorul (şi nu ecliptica) cu o mişcare uniformă. Acest Soare mijlociu, defineşte ziua medie, compusă din ore, minute şi secunde de timp mediu. Durata unei zile medii se ia egală cu media zilelor solare adevărate dintr-un an. Termenul e. t. este folosit în sens de corecţie. Ora mijlocie se obţine adăugind orei adevărate această corecţie algebrică, care poate ajunge pînă la +14,2 minute (Ia
12  februarie) şi —16,2 minute (la 3 noiembrie). E. t. este dată zilnic în efemerida Soarelui.
   ecuâţie (lat. aequaiio „egali tate“) 1. (MAT.) a) Relaţie matematică ce exprimă egalitatea între două expresii în care intervin atît mărimi cunoscute cît şi mărimi ale căror valori trebuie determinate, numite necunoscute. Valorile date necunoscutelor pentru care este rezolvată e* se numesc soluţii. Orice e. poate avea una, mai multe sau o infinitate de soluţii; soluţiile pot lua valori în mulţimea numerelor, pot fi funcţii, matrici etc. (ex. e*3x — 6 = 0 are soluţia x = 2). b) Relaţie matematică ce leagă între ele coordonatele unui punct de pe o curbă, de pe o suprafaţă sau de pé alte varietăţi din spaţii cu mai multe dimensiuni. Două sau mai multe ecuaţii care trebuie să fie verificate simultan de aceleaşi valori date necunoscutelor formează un sistem de ecuaţii. — E. algebrică, ecuaţie de forma P = 0, unde P este un polinorn cu una sau mai multe variabile. Prin definiţie, gradul ^ polinomului e gradul ecuaţiei (ex. 3*2—5x+ +4—0 este o e. a. de gradul doi). — E, binomă, ecuaţie algebrică de forma xn—a—0. Ecuaţia de forma x4 + mx2 + + n = 0 se numeşte ecuaţie bipâtrată (ex. 2x4 — x2 + 2=0).
—   E. exponenţială, ecuaţie care
conţine necunoscute la exponent (ex. 3X — 2 = 0). — E. reciprocă, ecuaţie algebrică care, dacă admite ca rădăcină pe
xt admite şi rădăcina —. Există
                        x
două tipuri de e. r., după cum coeficienţii termenilor situaţi la egală distanţă de extremităţi sînt egali şi de acelaşi semn (ex. 2x3 — 5x2 — 5* + 2 = 0) sau egali şi de semne contrare (ex. 3*3 - 4*2 + 4x - 3 = 0).
—   E. trigonometrică, ecuaţie în care necunoscutele figurează prin unele dintre funcţiile trigonometrice (ex. sin x — 1 = 0).
—   £. seculară, ecuaţie algebrică fundamentală în teoria operaţiilor liniare, avînd numeroase aplicaţii în analiza matematică, în geometrie, astronomie, mecanică etc. — E. funcţională, ecuaţie în care necunoscuta este o funcţie de una sau de mai multe variabile. Ea exprimă o proprietate a acestei funcţii care permite determinarea ei în anumite condiţii. Intr-o accepţie mai restrînsă, termenul de e. /. este rezervat numai unui anumit tip de astfel de ecuaţii. — E. integrală, ecuaţie funcţională în care funcţia necunoscută apare sub semnul de integrală. Problemele legate de teoria ecuaţiilor integrale au o însemnătate deosebită pentru fizica matematică, pusă în evidenţă de matematicianul suedez E.I. F r e d-h o 1 m şi de matematicianul italian V. Volterra. Prima e.i. a fost considerată de N.H. A bel (1812). O contribuţie importantă în teoria ecuaţiilor integrale a avut-o matematicianul romín Ţr. Lalescu. — £. diferenţială, ecuaţie de forma F (x, y, y\ y\ ..., yn) == 0, care conţine o variabilă independentă x, funcţia necunoscută y de această variabilă şi derivatele ei în raport cu x pînă la un ordin n inclusiv. Numărul n este ordinul e. d. Deoarece numeroase mărimi ^ fizice se exprimă ca derivate, de multe ori legile fizicii sînt descrise de ecuaţii diferenţiale. E. d. apare de asemenea în unele probleme de mecanică şi de geometrie. Bazele teoriei ecuaţiilor diferenţiale au fost puse de L. E u 1 e r. — E. ca derivate parţiale, ecuaţie de
forma Flxl9 x2xn, u, —t l                               dxi
  d*u              d(n)u    \
dxidxj ■"* dxidxj... dxiJ ~
(i = 1, 2,..., n) care conţine n variabile indepedente xlt x2t ..., xn, funcţia necunoscută a de aceste variabile şi derivate ale ei pînă la ordinul n inclusiv (n fiind ordinul ecuaţiei cu derivate parţiale). E. ca d. p. intervin în descrierea a numeroase legi fizice (ex. în electromagnetism, teoria căldurii, optică, acustică etc.), precum şi în mecanica mediilor continue, în geometria diferenţială, în teoria probabilităţilor etc. Dezvoltarea fizicii matematice şi a fizicii teoretice a dat un mare impuls teoriei acestor ecuaţii. Sistemele de ecuaţii cu derivate parţiale în care apar mai multe ecuaţii şi mai multe funcţii necunoscute joacă de asemenea un rol important în fizică, mecanică, tehnică, geometrie etc. (ex. sistemele din elasticitate, hidrodinamică, e-lectrodinamică, teoria relativităţii etc.). Teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale a fost fundamentată de A. C a u c h y,
G.   F. B. R i e m a n n , J. H a-damard şi a căpătat o mare dezvoltare în secolul nostru. Şcoala matematică romînească a adus contribuţii importante în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale, prin lucrările matematicienilor M. N i c o-lescu, N. Teodore s-cu şi M. Haimovici.
2.   (FIZ.) Ecuaţie de stare (sau caracteristică), relaţie de egalitate între mărimile termodinamice care definesc starea unui sistem fizico-chimic (ex., în cazul unui gaz, c. de s. este o relaţie între volumul V, presiunea p şi temperatura absolută T a gazului. Pentru un gaz perfect, această relaţie are o formă simplă, anume pv = const.). V. şi gaz; legile gazelor. — E. de continuitate, ecuaţie care exprimă legea conservării masei, aplicată la un fluid în mişcare. 3* (CHIM.) Ecuaţie chimică, scriere prescurtată a reacţiilor chimice cu ajutorul formulelor. Este o egalitate, în care în membrul din stînga se scriu formulele substanţelor care
ECUMENIC
210
EDEN
reacţionează, iar în membrul din dreapta formulele produşi-ior rezultaţi din reacţie. Conform legii conservării masei, numărul de atomi al fiecărui element din substanţele care intră în reacţie trebuie să fie egal cu numărul de atomi al elementului respectiv din substanţele care rezultă din reacţie (ex. 2Na+Cl2 = 2NaCI), ecumenic (gr. oikttmene „lume, univers"; IST. REL.), care are un caracter universal; învestit cu o autoritate ce se extinde asupra întregii biserici creştine (ex. sinod ecumenic).
 —   Mişcarea ecumenică, mişcare religioasă, apărută în protestantism la începutul sec. al XX-lea, care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine pe baza unei platforme religioase minime şi stabilirea unor contacte strînse între ele. în 1948 m. e. şi-a constituit un organ central, Consiliul mondial al bisericilor, care reuneşte astăzi peste 200 de biserici din cca. 60 de ţări. Cercurile monopoliste caută să imprime m. e. o direcţie anticomunistă, proimperialistă. înăuntrul mişcării s-au manifestat însă în ultimii ani şi atitudini în favoarea coexistenţei paşnice şi a luptei anticolonialiste.
   ecvídée (lat. equus „cal"; ZOOL.), familie de mamifere imparicopitate, care cuprinde animale erbivore nerumegătoare, unicopitate, fără vezică biliară. Dintre e. fac parte calul, măgarul, zebra etc.
   ecvisetacée (BOT.; Equiseta~ ceae), familie de plante erbacee, caracterizate de obicei prin două feluri de tulpini: fer-iile (albe sau brune) şi sterile (verzi, articulate şi cu inter-nodii costate). Plantele din familia e. au epiderma tulpinii impregnată cu siliciu, iar frunzele sînt mărunte şi concrescute într-o teacă în jurul nodurilor, înmulţirea se face prin sporii formaţi în organe speciale (spo-rangi) în formă de spic, situate la vîrful tulpinilor fertile. Din familia e. există un singur gen (Equisetum). V. şi coada-calului.
   eczéma (gr. ekzema „fier-bere“; MED.), boală de piele de natură alergică, caracterizată prin mîncărimi intense, înroşirea şi
 descuamarea pielii, apariţia de vezicule care zemuiesc şi se usucă* transformîndu-se în cruste.
   edafón (gr. edaphos „sol”; PEDOL.), totalitatea organismelor care trăiesc în sol, legate de anumite condiţii de viaţă.
   „Edda“, nume sub care sînt cunoscute două culegeri din literatura islandeză veche: „£. veche*\ sau „£. poetică44 („Sae-mundar-Edda**), păstrată într-un manuscris din sec. al XIII-lea şi cuprinzînd vechi cîntece din sec. IX—XII cu teme din mitologia nordică şi din legendele eroice germanice (din Islanda, Norvegia), şi „£. noua\ sau „E. în proză“ („Snorra-Edda"), păstrată în manuscrise din sec. XIII—XIV şi reprezentînd un manual de artă poetică cu numeroase exemplificări din poezia scalzilor din sec. IX—XII.
   Eddington [édir}t?n]t Ar-thur Stanley (1882—1944), astronom englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. A publicat lucrări privind mişcarea stelelor, structura lor internă etc., studii de cosmologie relativistă şi de teorie a relativităţii. A elaborat teoria echilibrului stelelor ca mase gazoase, calculînd modele de stele. în problemele filozofiei, E. s-a situat pe poziţiile idealismului subiectiv, propagînd o concepţie neohumeistă. încercarea sa de a fundamenta indeterminis-mul are un caracter fideist.
   Edeleanu, Lazăr (1861 — 1941), chimist romín; a făcut
L. Edeleanu
 numeroase cercetări în domeniul petrolului şi a inventat mai multe procedee tehnologice pentru prelucrarea petrolului.
Dintre acestea, procedeul de rafinare bazat pe solubilitatea selectivă a diverselor clase de* hidrocarburi (parafinice, etile-nice, aromatice) în bioxid de sulf lichid s-a bucurat de un deosebit succes, fiind aplicat în numeroase ţări. Procedeul, denumit procedeul E.f a fost extins la rafinarea uleiurilor, la extracţia selectivă a hidrocarburilor aromatice din benzine, la fracţionarea uleiurilor de uns etc.
   edelsch wein          [ eddlşvain ]
(germ. edel „nobil" şi Schwein „porc**; ZOOTEHN.
Edelschwein
rasă de porci, creată în Germania prin încrucişarea scroafelor locale cu vieri din rasa york mare. Spre deosebire de porcul york mare, rasa e. are capul mai scurt şi mai lat, părul mai abundent şi mai gros şi o rezistenţă mai mare la condiţiile de mediu. în ţara noastră a luat parte la formarea rasei alb de Banat.
   edem (gr. oidema „umflătură, tumefiere“; MED.), acumulare de lichid în spaţiile intercelu-lare ale organelor (plămîni, creier, ficat ) şi ale ţesuturilor (piele, mucoase, muşchi), datorită tulburării mecanismului normal de reglare a schimburilor umorale dintre sînge şi ţesuturi. E. care se manifestă în straturile profunde ale pielii se numeşte e. subcutanat. El apare în boli ca: insuficienţa cardiacă dreaptă, ciroza hepatică, nefrita cronică. — £. pulmonar acut, complicaţie gravă care apare în insuficienţa ventriculară stîngă. Se manifestă clinic prin crize grave de sufoca-ţie care pot duce la moartea bolnavului dacă nu se intervine imediat.
   edén, cuvînt ebraic însem-nînd „grădină" şi denumind raiul în „Cartea facerii" (Geneza) din „Vechiul testament". La figurat cuvîntul eden se foloseşte cu sensul de loc încîn-
 EDEN
 211
 EDIP
tător, în care se duce o viaţă plăcută, lipsită de griji.
   Eden [i:dn]y Anthony (n.
1897), om politic englez, fost lider al partidului conservator; ministru de externe al Marii
Britanii (1935 -1938, 1940— 1945 si 1951-1955). Ca prim-ministru al Marii Britanii (1955—1957), a fost unul dintre organizatorii agresiunii armate împotriva Egiptului (octombrie 1956). A demisionat în urma eşecului agresiunii, re-trăgîndu-se din viaţa politică.
   edentât, care nu mai are dinţi, căruia îi lipsesc dinţii, datorită fie bătrîneţii, fie unor boli (diabet etc.).
   edentate (lat. e „fără" şi dens, dentis „dinte"; ZOOL.), nume dat mamiferelor cărora le lipseşte parţial sau total dentiţia, ca urmare a hrănirii lor mai ales cu furnici sau frunze (ex. furnicarul, leneşul etc.). E. nu reprezintă un grup omogen din punct de vedere filo-genetic. Trăiesc în America de Sud şi în America Centrală, în Africa şi în sudul Asiei.
   Eder, Hans (1883—1955), pictor romín, de origine sas, născut la Braşov. Şi-a făcut studiile la München şi la Viena. A fost influenţat de expresionism. Autor de portrete, compoziţii şi naturi moarte, pictate într-o cromatică vie, plină de contraste, uneori stridente. Printre lucrările sale cele mai reuşite se află seria de autoportrete (îndeosebi cel din 1953, bine construit şi echilibrat coloristic).
   Eder, Joseph (1760-1810), istoric sas. In critica sa la memoriul romînesc adresat Curţii de la Viena, cunoscut sub numele de Supplex libellus Valachorum, a susţinut teza neştiinţifică după care poporul romín s-ar fi format exclusiv în sudul Dunării, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu prin sec» al IX-lea.
   edict (DR.) 1. (La Roma, începînd din 367 î.e.n.) Act prin care pretorii făceau cunoscute anual normele de drept şi formele juridice practice care urmau să se aplice în timpul magistraturii lor. Normele impus*© pe această cale au format dreptul pretorian, care uşura apli-
carea dreptului civil formalist şi rigid, adaptîndu-1 la necesităţi noi fără o modificare expresă. Sub Adrian s-a publicat un edict perpetuu, codificat de Sal-vius Iulianus. Unificarea treptată a dreptului civil şi pretorian a fost consacrată sub lus-tinian. 2» Act cu caracter normativ al împăraţilor romani şi al unor monarhi în orînduirea feudală.
   Edictul din Nantes [nat], act legislativ promulgat în 1598 la Nantes de Henric al IV-lea, regele Franţei, prin care s-au încheiat războaiele religioase (1562—1594). Prin E. din N., alături de catolicism, religie dominantă în Franţa, s-a acordat libertate cultului calvinist (cu excepţia Parisului şi a unei serii de oraşe cu suburbiile lor) şi drepturi politice protestanţilor (să ocupe funcţii de stat, să convoace adunări politice organizate după modelul Statelor generale, să aibă reprezentanţi la curtea regală pentru a duce tratative cu regele etc.). Ca garanţie pentru respectarea edictului le-au fost restituite fortăreţele, dintre care principalele erau La Rochelle, Şaumur şi Montauban. Unele privilegii acordate prin E. din N. au fost lichidate în 1629 de Richelieu. Ca urmare a revocării E. din N. de către Ludovic al XIV-lea în 1685, numeroşi protestanţi francezi (hughenoţi), mai ales meşteşugari, intelectuali, artişti, au emigrat în Olanda, Prusia şi Anglia.
   Edicule (tuTc.yedikule „şapte turnuri**), celebră închisoare
din Istanbul, unde au fost în temniţaţi, printre alţii, Vasile Lupu, Mihai Racoviţă, Constantin Mavrocordst. Tot aici a fost întemniţat şi ucis, după mazilire, Constantin Brînco-veanu, împreună cu cei patru fii ai săi.
   edificiu (lat. aedificium „clă-dire“; ARHIT.), clădire destinată locuitului (imobil de locuit) sau unor scopuri social-cultu-rale (şcoală, spital, teatru, clădire administrativă ş.a.).
   edili, magistraţi aleşi în Roma antică, avînd în sarcina lor, în primul rînd, administraţia interioară <a Romei şi, în general, a municipiilor şi a coloniilor.
   edilitáte (URB.), disciplină care se ocupă cu studiul şi executarea lucrărilor şi instalaţiilor destinate să asigure un anumit grad de confort într-o localitate: alimentarea cu apă, canalizarea, îndepărtarea gunoaielor ^ etc.
   Edinburgh fédinbzm], oraş în Marea Britanie, capitala Scoţiei, situat într-o regiune deluroasă în apropierea golfului Firth of Forth (Marea Nordului) 468 380 loc. (1961). Are importante instituţii financiare, mari întreprinderi poligrafice şi întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare. Este deservit de portul Leith. Important centru cultural: universitate (din 1583), institute de cercetări, muzee, biblioteci. Monumente arhitectonice medievale: castel, catedrală (1387-1500) etc.
   Edip (gr. Oidipos), erou mitologic grec din ciclul legendelor tebane, fiul regelui teban Laios
Vedere din Edinburgh
 EDIRNE
212
EDIŢIE
şi al locastei. Potrivit mitului, a fost abandonat îndată după naştere în munţi din ordinul lui Laios, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mîna propriului său fiu. Salvat de un păstor, E., care nu-şi cunoştea părinţii, şi-a ucis tatăl, pe care l-a întîlnit în cursul unei călătorii. Apoi, după dezlegarea enigmei S f 1 n x u 1 u i, s-a urcat pe tronul Tebei şi s-a căsătorit cu mama sa. Af lînd mai tîrziu adevărul, el şi-a scos ochii. Mitul lui E. a inspirat două tragedii celebre ale lui Sofocle („Edip rege“ şi „Edip la Colona"), numeroase creaţii literare, plastice şi muzicale, printre care opera „Oedip" a lui George Enescu.
Edip şi Sfinxul
   Edirne v. Adrianopol.
   Edison [édis?n]t Thomas Alva (1847—1931), electroteh-nician american, personalitate de seamă care s-a înscris în istoria tehnicii prin numeroase invenţii. Succesiunea cronologică a acestor invenţii denotă că E* s-a preocupat permanent de cele mai variate şi mai actuale probleme ale tehnicii contemporane lui. A inventat în 1872 sistemul duplex în telegrafie, reuşind mai tîrziu să transmită simultan, pe un fir, patru şi chiar opt telegrame. în 1877 a inventat fonograful, în 1878 a brevetat telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune, ceea ce a dus la lărgirea posibilităţilor de utilizare a telefoniei. A realizat becul electric, inventînd dulia şi soclul cu filet. A construit diferite aparate necesare în exploatarea iluminatului electric: siguranţe fuzibile, întrerupătorul rotativ, un contor electric. în 1882 a realizat prima centrală electrică, punînd bazele producţiei
                                                   Th. A. Edison
centralizate a energiei electrice, şi a construit un dinam special pentru iluminat. A descoperit în 1883 fenomenul de emisiune termoelectronică, care stă la baza funcţionării tuburilor electronice, marcînd astfel începutul unei noi ramuri tehnice, electronica. în 1903 a inventat o maşină pentru fabricarea cimentului Portland, iar în 1907 a descoperit un nou procedeu pentru construcţia caselor din beton. în 1912 a realizat primul tip de cinematograf vorbitor, prin combinarea cinematografului cu fonograful. A adus contribuţii însemnate în construcţia acumulatoarelor şi în diferite alte domenii ale tehnicii.
   editoriál, articol nesemnat care exprimă punctul de vedere al redacţiei unei publicaţii cu privire la o problemă importantă.
   editură (BlBL.), întreprindere care pregăteşte pentru tipar cărţi, periodice şi alte categorii de publicaţii (ex. compoziţii muzicale, hărţi, reproduceri după^ operele de artă etc.). în primele secole după invenţia tiparului, tipografiile^ erau în acelaşi timp şi edituri. Centre de acest fel au existat încă din sec. al XV-lea în Germania, Italia, Franţa, Anglia, Flan-dra, Ţările de Jos si Spania, în sec. XV-XVIII, printre cei mai cunoscuţi tipografi-edi-tori se numără Christophe Plantin (Anvers) şi Aldo Ma-nuzio (Veneţia). . Primele edituri, ca întreprinderi independente menite să organizeze şi să asigure producţia tipografică, apar abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cunoscînd o mare dezvoltare în seco-
lele următoare. în ţara noastră, bazele moderne ale unei astfel de activităţi au fost puse în sec. al XIX-lea, de către I. He-liade-Rădulescu (la Bucureşti) şi Gh. Asachi (la Iaşi). Editurile întemeiate de ei au avut un rol important în viaţa culturală a ţării. Exemplul lor a fost urmat, în acelaşi secol, de e. conduse de C.A. Rosetti, C. Göbl, I. V. Socec, G. loa-nid» T. Codrescu, L. Alca-lay, fraţii Şaraga, Ig. Samitca, W. Krafft ş.a. în condiţiile intrării Romîniei în circuitul imperialist, vechile case de editură s-au destrămat, constituindu-se în locul lor societăţi anonime pe bază de acţiuni, sau întreprinderi monopoliste de stat. Printre cele mai importante edituri au fost editurile „Ade-vărul“, „Cartea romînească", „Cugetarea", „Cultura naţională",^ „Universul**. în anii puterii populare, editurile au fost naţionalizate, constituindu-se în locul lor întreprinderi de stat, care reprezintă una dintre pîrghiile importante ale revoluţiei culturale. în R.P.R. în 1963, funcţionau 17 edituri, avînd fiecare profilul său de specialitate. De ex.: Editura politică, Editura Academiei R.P.R., Editura pentru literatură, Editura pentru literatură universală, Editura tineretului, Editura ştiinţifică, Editura tehnică, Editura agrosilvică, Editura „Meridiane**, Editura medicală, Editura de stat didactica şi pedagogică, Editura muzicală, Editura militară a M.F.A. ş.a. în perioada 1953—1963 s-au editat în R.P.R. 31 700 de titluri de cărţi, cu un tiraj total de aproape 472 000 000 de exemplare, din care în 1963 s-au tipărit peste 3 200 de titluri de cărţi, în peste 57 000 000 exemplare.
   ediţie (lat. editio „publicare")
1.  Totalitatea exemplarelor unei publicaţii, tipărite prin folosirea aceluiaşi zaţ tipografic.
E.  unei publicaţii poate avea uneori mai multe tiraje (scoase la intervale mici). Aceeaşi lucrare poate fi publicată în
e,  succesive, care se pot deosebi prin format, hîrtie, tipar, prin anul de apariţie, tipografie, preţ şi prin modificări" ale conţinutului- De obicei se no-
EDMONTON
 213
 EDUCAŢIE
tează prescurtat: ed. 2. (în sens larg) Traducere a unei publicaţii sau a unei lucrări de prestigiu internaţional. — E. critica, ediţie a unei scrieri al cărei text a fost stabilit pe baza metodei critice-compara-tive, prin confruntarea tuturor ediţiilor precedente şi a manuscriselor existente. Textul e. c. este considerat ca définitiv şi luat ca text de bază pentru ediţiile ulterioare. El este însoţit de obicei şi de aparat critic. — E. princeps, prima ediţie tipărită a operei unui autor clasic sau prima ediţie a unei cărţi, publicată de obicei de autor. — E. aldină, ediţie a unei cărţi imprimate în sec.
 XV—XVI în tipografia vene-ţiană întemeiată de Aldo Ma-nuzio. E. a. au un conţinut foarte variat şi au fost publicate în condiţii tehnice superioare pentru acel timp.
   Edmonton [édm?nhnj9 oraş în Canada, pe rîul Saskatche-wanul de Nord. 317 000 loc. (1960). Nod de căi de comunicaţie. Centrul unei importante regiuni de extracţie a cărbunelui, petrolului şi gazelor naturale. Industrie alimentară, de prelucrare a petrolului, chimică şi de prelucrare a lemnului. Universitate.
   Edrisi (Idrisi), Abu Abdal-lah Muhammed (1100—1166), remarcabil geograf şi cartograf arab. Originar din nordul Africii (Ceuta), a călătorit în Spania şi în Asia Mică şi s-a stabilit apoi la curtea regelui normand Roger al II-lea al Sici-liei, mare amator de noutăţi geografice. Sintetizînd cunoştinţele geografice din epoca sa, E. a întocmit două hărţi ale lumii, una circulară şi alta pătrată, precum şi o lucrare numită „Al Rogeri" sau „Recreaţii geografice4*. In aceasta apar şi unele ştiri despre Dobrogea si despre Vicina, oraş medieval aşezat nu departe de gurile Dunării.
   Eduard, numele mai multor regi ai Angliei din dinastia Plantageneţilor, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: E* I, rege al Angliei (1272—1307). A dus o politică de întărire a* puterii centrale, sprijinindu-se pe cavaleri şi pe orăşeni. In timpul domniei lui s-a con-
 stituit definitiv parlamentul;
 E.  al III-lea (1327-1377),
 care a început războiul
 de 100 de ani (1337— 1453) împotriva Franţei. Stră-duindu-se să subordoneze regalităţii biserica, a limitat jurisdicţia papală în Anglia. In timpul domniei Iui, ca urmare a lipsei de braţe de muncă provocate de ciuma neagră, au fost emise decrete care interziceau urcarea salariilor muncitorilor agricoli.
   educâţie, ansamblul măsurilor aplicate în mod conştient şi sistematic în vederea formării omului, a dezvoltării însuşirilor sale intelectuale, morale şi fizice, în conformitate cu un anumit scop. In sens restrîns, prin
 e.  se înţeleg măsurile privind formarea caracterului şi comportarea omului în societate.
 E.  este, aşa cum a arătat V.I. Lenin, o categorie veşnică, deoarece funcţia ei se exercită în toate orînduirile sociale. Conţinutul concret al e., scopul, modul de organizare şi metodele ei variază însă de la o orînduire socială la alta. In orînduirile scindate în clase antagoniste, e. are în mod necesar un caracter de clasă; ea exprimă interesele claselor dominante, servind la întărirea orînduirii respective. E. este strîns legată de instrucţie. Ştiinţa care studiază problemele teoretice ale e. se numeşte pedagogie. E. se înfăptuieşte în primul rînd în cadrul procesului instructiv-educativ organizat, care se desfăşoară în şcoală. Asupra e. exercită o mare influenţă familia, mediul înconjurător, diversele instituţii culturale, împrejurările vieţii. E. adulţilor se desă-vîrşeşte, de regulă, în cursul activităţii lor profesionale şi obşteşti. Procesul e. include şi reeducarea (transformarea conştiinţei oamenilor, învingerea trăsăturilor negative din caracterul şi din conduita lor). In opoziţie cu societăţile bazate pe exploatare, în care e. dezvoltă, ca trăsătură predominantă a mentalităţii oamenilor, individualismul, societatea socialistă promovează colectivismul, e. în şi prin colectiv. — Educaţia comunistă, educaţie desfăşurată în societatea eliberată de
 exploatare, în ţările socialiste, cu scopul de a forma un om nou, multilateral dezvoltat, constructor activ al socialismului şi comunismului, în personalitatea căruia concepţia ştiinţifică despre lume, bazată pe învăţătura marxist-leninistă, bogăţia spirituală să se îmbine cu puritatea morală şi cu dezvoltarea fizică armonioasă. E. c. are sarcina de a înrădăcina în conştiinţa fiecărui tînăr şi adult ideea că omul nu poate trăi fără muncă, că munca trebuie să devină pentru toţi membrii societăţii o necesitate vitală, în perioada dictaturii proletariatului, e. c. îşi menţine caracterul de clasă; ea constituie în mîinile clasei muncitoare o armă pentru desfiinţarea oricărei exploatări a omului de către om, pentru făurirea societăţii comuniste fără clase. A-supra formării conştiinţei socialiste a oamenilor muncii exercită o influenţă determinantă faptul obiectiv al desfiinţării exploatării omului de către om şi celelalte consecinţe ale instaurării relaţiilor de producţie socialiste. Aceşti factori obiectivi nu acţionează însă în mod automat asupra conştiinţei umane; formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste are loc pe calea educaţiei. Metoda principală a e. c. este convingerea; aceasta nu exclude folosirea mijloacelor de constrîngere, atunci cînd cele de convingere nu dau rezultatul scontat. £. c. se desfăşoară sub conducerea şi îndrumarea partidului marxist-leninist. In opoziţie bu statul burghez, statului socialist îi este proprie o funcţie econo-mică-organizatorică şi cultural-educativă. în procesul de dezvoltare a bazei tehnice-materiale a socialismului, de desă-vîrşire a construcţiei socialiste, importanţa acestei funcţii creşte continuu. Totodată capătă o însemnătate tot mai mare judecata opiniei publice, a colectivităţii, formele obşteşti de influenţare a celor ce încalcă normele vieţii sociale, de combatere a manifestărilor nesănătoase ale unor elemente înapoiate ale societăţii. Congresul al III-lea al P.M.R- a trasat următoarele sarcini, legate de necesitatea intensificării
 EDUCAŢIE
214
 activităţii ideologice şi a combaterii ideologiei burgheze: folosirea mai eficientă a aşezămintelor de cultură şi artă; îmbunătăţirea muncii polîti-ce-educative la sate; îmbunătăţirea şi lărgirea, cu participarea activă a oamenilor de ştiinţă şi cultură, a muncii de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice, de popularizare, pe înţelesul maselor largi, a concepţiei materialiste despre lume, de combatere a vederilor înapoiate, a superstiţiilor, a prejudecăţilor şi a misticismului. £. c. are în şcoală sarcina de a înarma tînăra generaţie cu un sistem de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, de priceperi şi deprinderi practice; ea formează concepţia ştiinţifică materialistă despre lume şi trăsăturile moralei comuniste, dezvoltă aptitudinile intelectuale, fizice, estetice şi de muncă productivă. Principiile fundamentale ale e. c. sînt: legătura strînsă a învăţămîntului cu viaţa, cu practica construirii socialismului şi comunismului, colectivismul, munca spre binele societăţii, considerarea particularităţilor de vîrstă şi individuale ale celor educaţi. Intre laturile e. c. (intelectuală, politehnică, morală, estetică, fizică) este o strînsă interdependenţă; numai prin unitatea lor poate fi realizată dezvoltarea armonioasă şi multilaterală a personalităţii. In înfăptuirea e. c., şcoala se sprijină pe organizaţiile tineretului comunist şi de pionieri, precum şi pe familie. — Educaţia intelectuală comunistă, parte componentă a educaţiei comuniste, care are sar-cina^ de a transmite tineretului şi adulţilor un sistem de cunoştinţe multilaterale din domeniul ştiinţelor despre natură şi societate, menit să con-stituie^ baza culturii lor generale şi să asigure dezvoltarea aptitudinilor lor de cunoaştere. Ea urmăreşte totodată formarea concepţiei materialist-dialec-tice despre lume, care include, ca o latură esenţială, însuşirea concepţiei ştiinţifice ateiste.
 E.   i. c. se efectuează în strînsă legătură cu viaţa, cu cerinţele actuale ale corstruirii socialismului şi comunismului.
 —   Educaţia prin muncă, latură importantă a educaţiei comur nişte, care constă în exercitarea unei influenţe sistematice asupra generaţiilor tinere şi a celor adulte, în vederea dezvoltării atitudinii comuniste faţă de producţia socială, cu ajutorul diferitelor forme de muncă, precum: studiul, lucrul manual, munca în ateliere, munca pe lotul 'şcolar, munca în producţie, munca de folos obştesc. Pregătirea omului pentru o viaţă de muncă, călirea în muncă a oamenilor, educarea dragostei şi respectului faţă de muncă ca prima necesitate vitală reprezintă esenţa, pivotul întregii activităţi în domeniul educaţiei comuniste. V. şi învăţămînt. — Educaţia morală comunistă, parte componentă a educaţiei comuniste, care are sarcina de^ a forma caracterul şi conduita morală, noţiuni, convingeri şi sentimente morale, corespunzătoare idealului de viaţă comunist.
 E.  m. c., călăuzită de principiul colectivismului, este opusă educaţiei morale în spirit bur-
 hez, individualist. Ea urmăreşte ezvoltarea trăsăturilor moralei comuniste, formarea omului nou, a cărui conduită se bazează pe disciplina şi autodis-ciplina conştientă subordonată intereselor colectivităţii. Un rol important în cadrul
 e.m.c. are educarea atitudinii comuniste faţă de proprietatea socialistă, faţă de statul socialist, precum şi educaţia în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar.
 —   Educaţia estetică comunistă, parte componentă a educaţiei comuniste, care contribuie la formarea capacităţii de înţelegere a artei şi a frumosului, la însuşirea criteriilor de apreciere estetică, precum şi la dezvoltarea aptitudinilor de creaţie artistică. E, e. c. are ca sarcini: formarea gustului artistic al maselor, lupta hotărîtă împotriva lipsei de gust, sub orice formă s-ar manifesta ea, fie atracţia pentru formalism şi naturalism, fie împărtăşirea unor concepţii mic-burgheze, filistine despre „frumos**. — E-ducaţia fizică, proces pedagogic orientat spre asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oa-
 menilor, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor de mişcare şi calităţilor fizice necesare atît pentru muncă şi recreaţie cît şi pentru activitatea sportivă, formarea calităţilor morale şi de voinţă. în orînduirea socialistă, ea reprezintă o latură a educaţiei comuniste şi are ca scop să contribuie la educarea multilaterală a personalităţii constructorilor socialismului. — Educaţia în familie, educarea copiilor prin intermediul familiei, celula de bază a societăţii. ^ în orînduirea socialistă, familia contribuie la educarea tinerei generaţii în spirit socialist. Influenţa educativă a familiei asupra copiilor trebuie să se îmbine cu educaţia lor obştească. Familia socialistă a-jută la îndeplinirea indicaţiilor pedagogice ale şcolii, asigurînd în sînul său o atmosferă de muncă şi de prietenie, cerinţe unice, consecvente faţă de copii, autoritatea părinţilor şi exemplul lor pozitiv. Colaborarea strînsă dintre şcoală şi familie este organizată în diverse forme (comitete de părinţi, adunări cu părinţii, lectorate, consultaţii, vizite la domiciliul elevilor etc.). — Educaţia pentru adulţi, ansamblul măsurilor ^ folosite în vederea educării şi instruirii adulţilor, a ridicării nivelului lor^ cultural şi participării lor active la viaţa culturală. în ţara noastră, la desfăşurarea şi organizarea e. p. a. participă atît instituţii cultural-educative de diferite tipuri cît şi organizaţii obşteşti. Un rol cres-cînd în promovarea e.p.a. î) au universităţile populare şi muncitoreşti, precum şi şcolile populare de artă. — Educaţia ostăşească, parte componentă a educaţiei comuniste a militarilor Forţelor Armate ale R.P.R. Sarcina e. o. constă în dezvoltarea conştiinţei politice a militarilor, în cultivarea dragostei şi # devotamentului faţă de patrie şi de poporul muncitor, faţă de partid şi de guvern, ^ formarea unor înalte calităţi morale şi de luptă, educarea întregului personal al armatei în spiritul prevederilor jurămîntului şi regulamentelor militare, al ordinii şi discîpli-
 EFEB IE
215
EFECTE
 nely în spiritul îndeplinirii cu abnegaţie a datoriei, al ridicării continue a măiestriei militare. Educaţia sanitară, activitate de culturalizare a populaţiei în scopul însuşirii de cunoştinţe necesare păstrării şi îngrijirii sănătăţii individuale şi publice. în R.P.R., ca şi în celelalte ţări socialiste,
 e. $• se face în mod organizat şi sistematic, prin conferinţe do combatere şi profilaxie a unor boli, conferinţe de educaţie a mamelor, afişaj cu norme de igienă şi profilaxie, cursuri şi lecţii practice organizate de Crucea Roşie etc.
   efebie, tip de şcoală în Grecia antică, care pregătea din punct de vedere militar pe fiii oamenilor liberi, între 18 şi 20 ani, şi desăvîrşea educaţia lor cetăţenească. Aceştia trăiau în tabere, făcînd exerciţii sportive, învăţînd mî-nuirea armelor, tactica de luptă şi construirea fortificaţiilor. Tinerilor educaţi în aceste şcoli li se spunea efebi.
   eféct 1. (F1LOZ.) Fenomen care urmează unui alt fenomen,^ numit cauză şi produs în mod* necesar de acesta. V. şi cauză şi ef e c t. 2. (FIZ.) Efect de ecran, slăbire pînă la anulare, în spatele unui perete conductor (ecran), a unui cîmp electromagnetic, magnetosta-tic sau electrostatic. — E. de tunel, posibilitate ca o particulă încărcată electric să traverseze o barieră de potenţial chiar dâcă energia ei totală este mai mică decît energia potenţială maximă a barierei. Descoperirea efectului de tunel permite să se explice numeroase' fenomene fizice, ca, de exemplu, dezintegrarea nucleelor atomice cu emisiune de particule a (nuclee de heliu). — E, fotoconductiv, fenomen fizic prin care un cristal semiconductor (fotoconduc-tor) devine bun conductor electric cînd este supus acţiunii unui flux de lumină. E. /. se explică, în cadrul teoriei actuale asupra semiconductoarelor, prin absorbţia energiei luminoase de către electronii din cristal, care trec astfel dintr-o stare de energife din banda normală într-o »tare de energie din Landa
 de conducţie. în această stare se stabileşte curent electric cînd între feţele cristalului este aplicată o diferenţă de potenţial. £. /. este însoţit de cele mai multe ori de lumi nescenţă. El se obţine mai ales la seleniu, siliciu, sulfură de plumb, germaniu etc. Sin. fotoconducţibilitate. — E. fo-toelectric, efect provocat de o radiaţie electromagnetică cu frecvenţa suficient de mare,care, căzînd pe o substanţă (îndeosebi metal sau semiconductor), provoacă o emisiune de electroni, a căror viteză maximă este proporţională cu frecvenţa radiaţiei. Electronii emişi prin
e.  /. se numesc şi fotoelectroni. Principala aplicaţie a e. /. este celula fotoelectri-că. Sin. fotoefecU— £. /o-tovolfaic, producere a unei tensiuni electromotoare cînd un fascicul de lumină cade pe joncţiunea a două materiale diferite, de obicei pe joncţiunea dintre un semiconductor de tip n şi un semiconductor de tip p sau pe joncţiunea dintre un metal şi un semiconductor. — E. giromagnetic, apariţie a unui impuls de rotaţie într-un corp în timpul magnetizării lui.
E.  g. este slab, putînd fi totuşi măsurat în cazul substanţelor feromagnetice pe cale experimentală. — E. Doppler-Fizeau v. Doppler - Fizeau, efect ^ .
3.  (ELT.) Efect pelicular (sau s£m), fenomen care constă în repartiţia neuniformă a densităţii de curent în diferitele puncte ale secţiunii transversale a unui conductor parcurs de curent electric alternativ; la un conductor circular aflat în aer, densitatea de curent are valoarea maximă la suprafaţa conductorului şi scade pe măsura apropierii de centrul secţiunii.
E.  p. se datoreşte faptului că fluxul magnetic propriu creşte pe măsura apropierii de centrul secţiunii conductorului şi este cu atît mai pronunţat cu cît frecvenţa curentului alternativ este mai mare. La frecvenţe foarte mari, curentul electric trece practic numai prin stratul de la suprafaţa conductorului. Aparent, e. p, se manifestă prin creşterea rezistenţei electrice ă conductorului în cu-
rent electric alternativ faţă de valoarea acesteia în curent continuu. E, p. este utilizat în industrie la tratamentele termice prin curenţi de înaltă frecvenţă. Se numeşte şi efect Kelvin. — Efecte termoelectrice, grup de fenomene fizice (Se-ebeckt Peltier, Thomson) determinate de legătura dintre procesele termice şi cele electrice din conductoare şi datorite faptului că energia electronilor liberi este diferită şi creşte în mod diferit cu temperatura pentru diferite materiale conductoare. V. şi termocuplu; termoelement. 4. (ASTR.) Efect de paralaxâ, deplasare aparentă a aştrilor faţă de po-
Sferâ ceredseâ
    Efect de paralaxă geocentrică P — observator în centrul Pămîntului; Sp — astrul văzut din centrul Pămîntului; A — observator la suprafaţa Pămîntului; Sa — astrul văzut de pe suprafaţa Pămîntului
ziţia lor, dacă ar fi observată din centrul Pămîntului sau din Soare, provocată de poziţia excentrică a observatorului. în cazul paralaxei geocentrice pentru aştri din sistemul solar,
e,  de p. este produs de situarea observatorului pe suprafaţa Pămîntului (în loc de centrul Pămîntului); în cazul paralaxei heliocentrice, e. de p. este provocat de aşezarea observatorului pe Pămînt (în loc de Soare). E. de p. serveşte la determinarea distanţei aştrilor.
   efecte (FIN.; în capitalism), documente în care sînt specificate sume împrumutate şi care trebuie restituite la s c a d e n-ţ ă (ex. obligaţiile emise de stat, cambiile etc.). — E. de comerţ. denumire generală dată cambiilor, biletelor de ordin, cecurilor etc. folosite în operaţiile comerciale de vînzare-cumpă-rare, în împrumutur etc.
—   £. publice, titluri de creanţă emise de stat sau de instituţii de drept public.
EFECTIV
 216
 EFICACITATE
   electiv (MILIT.), numărul de oameni care intră în compunerea unei unităţi sau formaţii militare. — E. control, efectivul înscris în registrele unităţii.
—   E. prezent, efectivul care se găreşte în serviciu la un moment dat.
   efedrină (FARM.), alcaloid extras din planta ^ Ephedra distachya. Se prezintă sub formă de cristale aciculare, incolore, sau de pulbere albă cristalină, fără miros, cu gust amar; dă săruri solubile în apă. Acţiunea e. este asemănătoare cu cea a adrenalinéi, utilizîndu-se în special în tratamentul bolilor căilor respiratorii (astm bronşic, rinite etc.).
   efemere (gr. ephemeris „de o zi“, din epi „pe44 şi hemera „zi4*; ZOOL.; Ephemeroptera), ordin de insecte care în formă adultă trăiesc doar cîteva zile
Efemeră
sau ore. Ca mărime, ajung de ia cîţiva mm la 3,5 cm; au corpul subţire şi moale, terminat posterior cu trei cerci (filamente) lungi şi subţiri.
E.  sînt insecte legate de mediul acvatic; larvele lor trăiesc în apă 2—3 ani. Atît adulţii cît şi larvele constituie o bună parte din hrana unor specii de peşti. Cea mai răspîndită specie la noi este e. comună (Ephe-mer a vulgata).
   „Efemeride" (gr. ephemeris, -idos „de o zi, zilnic**; ASTR.), tabele întocmite de observatoare sau de institute astronomice în care sînt prezise în timp, pe baza calculelor, poziţiile zilnice ale Soarelui, ale planetelor cu sateliţii lor, ale cometelor, ale stelelor etc., precum şi unele fenomene cereşti ce se pot observa în anul respectiv. Printre cele mai vechi tabele de acest fel sînt „Efemeridele astronomice*4 (1475),
publicate la Nürnberg de Johann Müller, şi „Efemeridele sateliţilor lui Iupiter" (1668), întocmite de *G. D. Cassini.
—   Timpul efemeridelor, timpul care se scurge uniform, bazat pe mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui, şi pentru care sînt calculate dinainte în e. poziţiile Lunii, Soarelui, planetelor etc.
   efervescenţă (lat. effervesce-re „a fierbe44; CHIM.), degajare de gaz în cursul unei reacţii chimice în care cel puţin unul dintre componenţi se găseşte în fază lichidă (ex. în reacţia dintre carbonatul de calciu şi o soluţie de acid clorhidric se produce e. prin degajarea bioxidului de carbon).
   Efes, vechi şi important oraş în Asia Mică, puternic centru comercial şi cultural, întemeiat de ionieni. Aici s-a născut marele filozof materialist şi dialectician H e r a c 1 i t. Oraşul E* a rămas celebru şi prin construirea, în epoca elenistică, a unui grandios templu al zeiţei Artemis, pe locul celui incendiat de Herostrat în anul 356 î.e.n.
   efetonină (FARM.), efedrină sintetică. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, solubilă în apă, avînd aceeaşi acţiune şi utilizare ca «efedrina naturală.
   Effel, Jean (pe numele adevărat Francois Lejeune) (n. 1908), caricaturist progresist francez. Cultivînd valoroasa tradiţie a umorului francez, a creat caricaturi politice pline de ironie. Caricatura sa se caracterizează prin inventivitate şi printr-un desen lapidar, care foloseşte conturul închis. Premiul Internaţional pentru pace (1953).
   Efialte (sec. V î.e.n.), trădător grec care, în timpul luptei de la Termopile, a arătat perşilor o trecătoare, ajutîndu-i astfel să cadă în spatele poziţiilor spartane şi să înfrîngă rezistenţa eroică a qelor 300 de ostaşi conduşi de L e o n i d a.
   Efialte (500—461 î.e.n.), om de stat atenian, şef al partidului democratic. Devenit, împreună cu Periei ^ conducătorul de fapt al politicii ateniene (461 î.e.n.), a înfăptuit o serie de reforme, printre care cea mai însemnată a fost des-
fiinţarea aproape completă a areopagului, funcţiile şi drepturile acestuia trecîndu-le instituţiilor democratice (adunarea poporului, sfatul celor cinci sute etc.). Pentru încercarea curajoasă de a îngrădi drepturile areopagului, E. a fost asasinat de aristocraţi.
    eficacitatea economică a investiţiilor (în socialism), contribuţia investiţiilor la rezultatele economice obţinute în producţie, exprimată prin raportul dintre efectele economice şi volumul investiţiilor necesare pentru obţinerea acestor efecte. Criteriul de determinare a e. e. a i. îl constituie ridicarea productivităţii muncii sociale, ţinînd seama şi de timpul de intrare în funcţiune a obiectivelor ce se realizează. E. e. a i. este cu atît mai mare cu cît se obţin efecte economice mai bune cu investiţii mai mici şi în timpul cel mai scurt. Se măsoară prin indicatori: a) valorici, care sînt aceiaşi pentru toate ramurile şi dau posibilitatea de a se face comparaţii privind eficacitatea investiţiilor pe obiecte de investiţii, pe produse etc. Cei mai importanţi indicatori valorici sînt: preţul de cost unitar al producţiei ce se va obţine, rentabilitatea, investiţia specifică (exprimată prin volumul de investiţii ce revine pe unitatea de spor de capacitate sau Ia unitatea de produs: lei pe tona de produse, pe bucată, pe metru pătrat etc.), termenul de recuperare a investiţiilor din reducerea preţului de cost, cheltuielile echivalente. Pentru o mai profundă analiză se mai folosesc şi indicatori b) naturali între care menţionăm:             con-
sumul specific de materii prime, materiale etc., producţia ce se obţine pe unitatea de suprafaţă productivă, durata construcţiei, durata de funcţionare a maşinilor etc. Indicatorii naturali sînt diferiţi, în funcţie de specificul fiecărei ramuri de producţie. La determinarea e. e* a i. este necesar să fie luate în consideraţie atît efectele directe ale investiţiilor respective cît şi efectele conexe. între venitul naţional şi investiţii există o legătură complexă. Pe de o parte investiţiile capitale determină în mare măsură mărimea spo-
 EFIGIE
 217
EFORIE
ml ui venitului naţional, pe de altă parte de mărimea venitului naţional depinde volumul acumulărilor, deci şi al investiţiilor capitale viitoare. De aceea, ca indicator generalizator, sintetic, la nivelul economiei naţionale, se foloseşte raportul între sporul de venit naţional (AK) în preţuri constante şi volumul investiţiilor prin care se obţine acest spor (I);
                                                                                                                 A V
                                                                                 coeficientul rezultat din ~j
este denumit „coeficientul eficacităţii totale (absolute) a investiţiilor". P.M.R. şi guvernul acordă o mare importanţă ridicării
e.e. a.i., trasînd sarcina pentru toate ministerele şi sfaturile populare, pentru organizaţiile de proiectare şi execuţie a investiţiilor, să asigure gospodărirea cît mai raţională a fondurilor de investiţii, folosirea judicioasă a suprafeţelor construite şi a capacităţilor existente, fundamentarea temeinică şi justificarea economică a fiecărei investiţii, reducerea continuă a costurilor şi scurtarea termenului de punere în funcţiune a construcţiilor etc. Ridicarea eficienţei economice a investiţiilor are o mare importanţă pentru economia socialistă, deoarece ritmul reproducţiei socialiste lărgite depinde nu numai de volumul investiţiilor ce se fac în economie, ci şi de modul cum sînt folosite acestea. La un volum planificat al investiţiilor, acumularea reală şi ritmul reproducţiei socialiste lărgite se află într-o dependenţă directă de folosirea raţională a investiţiilor. £. e. a /. nu este însă un scop în sine, ci este subordonată sarcinilor industrializării socialiste. Raportul la Congresul al III-lea al P.M.R. a arătat că „eficienţa investiţiilor industriale depinde în mare mă-surâ de alegerea amplasamentului şi stabilirea capacităţii optime de producţie a întreprinderilor, de adoptarea unor procese tehnologice şi soluţii constructive moderne. Prevederea unor utilaje cu caracteristici tehnice ridicate, reducerea construcţiilor în volumul total^ de investiţii, montarea utilajelor în aer liber ori d<5 cîte ori este posibil, precum şi limitarea lucrărilor auxiliare la
strictul necesar vor asigura micşorarea apreciabilă a investiţiilor pe unitate de capacitate" (Gh. Gheorghiu-Dej). Orientarea investiţiilor în primul rînd spre modernizarea, reutilarea şi dezvoltarea întreprinderilor existente, inclusiv spre eliminarea treptată a utilajelor cu uzura fizică şi morală avansată, va da posibilitate de a se obţine, cu mai puţin de jumătate din totalul investiţiilor circa două treimi din sporul producţiei industriale. în primii patru ani ai planului şesenal, concentrarea mijloacelor materiale şi financiare spre principalele obiective, îmbunătăţirea organizării şantierelor şi extinderea metodelor industriale de construcţii au dus la scurtarea termenelor de dare în funcţiune a noilor capacităţi de producţie, la ridicarea calităţii lucrărilor şi la creşterea eficacităţii economice a investiţiilor. V. şi investiţii capitale.
   eficacitate luminoasă, raportul dintre fluxul de lumină total produs şi puterea consumată de un izvor de lumină;
e. 1. este exprimată în lumeni pe watt.
   efigie (lat. effigies „imagine") 1. (NUM.) Reprezentarea în relief, pe o monedă sau medalie, a unui personaj.
2. (ARTE PLAST.) Portret care redă doar asemănarea fizică, lăsînd la o parte expresia psihologică. Alături de efigiile din pictură, în evul mediu a existat obiceiul executării de efigii în ceară pictată, folosite în ritualul religios sau în ritualul magic.
   Efimov, Boris Efimovici (n.
1900), grafician sovietic, artist al poporului din R.S.F.S. Rusă. în ilustraţiile sale satirice sînt oglindite evenimente ale vieţii politice internaţionale. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   eilorescânţă 1, (FIZ.) Proprietate a unor săruri cristalizate (ex. sulfatul de sodiu, sulfatul de cupru etc.) de a pierde o parte din apa de cristalizare pe care o conţin, trans-formîndu-se, la suprafaţă, în pulbere cînd presiunea de vapori a acestor ^ săruri e mai înaltă decît presiunea vaporilor de apă din aerul atmosferic.
£. depinde de condiţiile atmosferice. 2. (MINER.) Depunere de minerale, pulverulentă sau cu aspect de crustă, pe suprafaţa rocilor sau a solului, formată prin cristalizarea substanţelor dizolvate în apele de infiltraţie (ex. e. de sare gemă, de sulfat natural de sodiu, de gips, de calcit, de alaun etc.).
3. (CONSTR.; la pl.), petele sau depozitele cristaline de săruri alcaline sau alcalino-pămîntoase care apar pe suprafaţa exterioară a construcţiilor de beton, de zidărie tencuită etc. Formarea e. poate fi evitată prin folosirea de materiale lipsite de săruri alcaline sau de materii organice, prin executarea unei izolaţii între fundaţie şi teren etc.
   efluviu electric (FIZ.), descărcare electrică neluminoasă sau foarte slab luminoasă, neînsoţită de zgomote.
   eíorát, colegiu de cinci persoane (efori), ales anual, în Sparta antică. Convoca şi prezida a p e 11 a şi gerusia, se ocupa de politica externă şi de finanţele statului, exercita funcţii judecătoreşti şi, în anumite cazuri, putea chiar abroga hotărîrile luate de regi. în mîinile e. era concentrată, de fapt, întreaga putere de stat.
   eforie (în trecut), instituţie de utilitate publică, ^ înfiinţată în vederea înfăptuirii, în limitele dictate de interesele statului feudal şi burghez, a unor scopuri social-culturale (administrarea de spitale, şcoli etc.). E. îşi desfăşura activitatea în ţara noastră sub supravegherea şi controlul statului (ex. Eforia spitalelor civile, Eforia şcolilor).
   Eforie, oraş regional subordonat oraşului Constanţa, situat pe fîşia litorală înaltă dintre lacul Techirghiol şi Marea Neagră.
5  180 loc. (1964). Faleza are
o  plajă bine însorită. Oraşul este format din două staţiuni baineoclimatice:     E.-Nord şi
E.~Sudt care au asigurat, în 1963, primire'a la odihnă şi la tratament a circa 150 000 de persoane. Staţiunile sînt importante pentru aerul marin bogat în aerosoli cu calităţi terapeutice, pentru băi de soare, de nisip şi de nămol. în anii puterii populare, staţiunile au fost
EFORT
218
EFUZIOMETRU
Eforie-Nord. Vedere generală
 modernizate şi mărite (s-au construit noi vile, s-au amenajat faleza, plaja, reţeaua de străzi şi şosele etc.), devenind staţiuni balneoclimatice cu renume internaţional.             ,
    efort 1* (FIZIOL.) încordare accentuată a unui organ sau a întregului organism pentru realizarea unui randament mai mare decît cel obişnuit. E* poate fi nervos (de atenţie, de memorie etc.) sau muscular. Se realizează prin mobilizarea, sub controlul scoarţei cerebrale, a rezervelor energetice ale organismului. Din această cauză
 e. duce la oboseală. 2* (REZ. MAT.) Rezultantă a forţelor interioare dintr-o secţiune a unui corp deformabil, cauzate de solicitări exterioare, de efecte termice etc. După cum efortul este o forţă sau un cuplu şi după direcţia pe care o are faţă de un sistem de axe de referinţă legat de corpul studiat, se deosebesc: forţă normală, forţă tăietoare, moment încovo-ietor şi moment de răsucire.
 —  E. unitar, mărimea efortului pe o suprafaţă de 1 cm2 (sau
 1 mm2) din secţiunea corpului. Se notează cu p şi se măsoară în kgf/cm2, kgf/mm2. E. a. variază cînd suprafaţa unitară îşi schimbă poziţia în secţiunea piesei. — E. ti. normal, componenta o a efortului unitar p pe normala la secţiunea considerată. — E. iu tangenţial, componenta t a efortului unitar p, aflată în planul secţiunii.
 —  E. u. efectiv, valoarea efec-
 tivă a efortului unitar, cauzat de sarcinile aplicate corpului.
—    E. u. local, efortul unitar produs prin aplicarea unor forţe exterioare pe o suprafaţă mică a corpului. — E. u. iniţial, efortul unitar care există în material înainte de aplicarea sarcinilor la care se calculează piesa (ex. efortul unitar datorit răcirii şi contracţiei neuniforme a pieselor turnate sau sudate). — E. u. echivalent (sau redus), efortul unitar normal cr, care ar produce, la corpul supus unei solicitări compuse, acelaşi efect ca starea reală de solicitare. — Metoda generală a eforturilor, metodă de calcul a sistemelor static nedeterminate, caracterizată prin folosirea unui sistem de bază obţinut din structura reală prin suprimarea unor legături, forţele de legătură devenind necunoscutele problemei.
   efrâcţie (lat. effractio, de la effringere „a zdrobi, a sparge"; DR.), spargere a zidurilor, forţare a încuietorilor, rupere a legăturilor sau violare a oricărui dispozitiv de închidere, ca mijloc pentru săvîrşirea unei infracţiuni (ex. furt, sustragere de sub sigilii, violare de domiciliu cu e.). E. constituie o circumstanţă agravantă.
   Eftimie, călugăr şi cronicar moldovean din sec. al XVI-lea. A scris în slavoneşte cronica Moldovei din 1541 pînă în 1554, diri porunca lui Alexandru Lăpuşneanu, ca istoriograf oficial al acestuia.
  Eftimiu, Victor (n. 1889), poet, prozator şi dramaturg romín, membru/al Academiei R.P.R. A publicat mai multe volume de versuri, cuprinzînd mai ales sonete, pe baza cărora a fost alcătuită ampla culegere „Odă limbei romíné" (1957). Ca dramaturg, E. s-a făcut cunoscut mai ales prin opere de inspiraţie folclorică naţională: feeria „înşir’te mărgărite** (19U) şi fantezia dramatică „Cocoşul negru" (1913), Dintre tragediile şi dramele sale cu subiecte împrumutate din mitologia greacă şi din trecutul nostru istoric, se remarcă „Haiducii" (1949). Piesa „Doctor Faust vrăjitor** (1957) evocă figura celebrului alchimist german. Comediile „Dansul milioanelor" (1922), ^ „Omuî care a văzut moartea" (1928), „Marele duhovnic" (1929), „Parada" (1960) satirizează moravurile corupte ale societăţii burghezo-moşiereşti. E. a scris de asemenea romane în spirit romantic sau realist („Dragomirna", 1930), însem. nări de călătorie,amintiri, schiţe, nuvele, aforisme. Volumul de nuvele „O nuntă aristocratică**
V. Eftimiu
(1952) valorifică, alături de comedii, talentul satiric al autorului. Stilul lui, de multe ori retoric, cultivă expresia elegantă şi metaforică, verva* fantezia.
   efuziométru (FIZ.), dispozitiv care permite determinarea densităţii relative ó unui gag in raport cu un alt gaz de densitate cunoscută, prin măsurarea intervalelor de timp în care volumele egale din cele două gaze trec printr-un perete poros.
 EFUZIUNE
 219
EGEE
   efuziune (FIZ.), difuziune a unui gaz printr-un perete poros. V. şi Graham, legea lui Graham.
   efuzor (AV.), tub cu secţiune crescătoare, profilat longitudinal» utilizat pentru accelerarea scurgerii supersonice a unui gaz.
   egalitarism» concepţie utopică mic-burgheză, reprezentată îndeosebi de P. J. r r o u-dhon, care preconizează înlăturarea contradicţiilor capitalismului prin împărţirea egală a proprietăţii private. A apărut în condiţiile capitalismului, ca protest al micilor producători împotriva ruinării lor de către marele capital. ^ Socialismul ştiinţific a dezvăluit caracterul reacţionar al egalitarismului mic-burghez, arătînd că acesta constituie o frînă pentru mişcarea revoluţionară a proletariatului. El a criticat de asemenea utopismul^ comunismului egalitar, care preconizează repartiţia egală a bunurilor. Marxism-leninis-mul respinge şi încercările de reînviere a e. mic-burghez, care se manifestă uneori, în condiţiile socialismului, în tendinţele _ greşite de nivelare a retribuirii muncii, de nesocotire a principiului cointeresării materiale, în cerinţa nivelării trebuinţelor personale şi a consumului individual.
   egalitate1 noţiune juridică-filozofică desemnînd cerinţa realizării aceleiaşi situaţii sociale pentru toţi membrii societăţii. In funcţie de concepţiile clasei dominante, conţinutul noţiunii de e. este fundamental diferit de la o orînduire socială la alta. Concepţia burgheză despre e* se reduce la proclamarea egalităţii în faţa legii. In perioada de ascensiune a burgheziei, ea avea un caracter progresist, deoarece era îndreptată împotriva privilegiilor feudale. ^ In societatea burgheză, împărţită în clase antagoniste, e. în faţa legii are în mod necesar un caracter formal. Datorită inegalităţii economice, această e. juridică se concretizează jn dreptul muncitorilor de a-şi vinde forţa de muncă şi în dreptul capitaliştilor de a-i exploata. Pe măsura dezvoltării orînduirii capitaliste, inegalita-* tea economică şi socială dintre exploatatori şi exploataţi se adîn-
ceşte. Marxismul opune e. burgheze formale revendicarea proletară a e. reale, a e. economice şi sociale, revendicarea desfiinţării claselor. El înţelege prin e. eliberarea tuturor oamenilor de sub jugul exploatării, punerea lor într-o situaţie egală faţa de mijloacele de producţie prin desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii obşteşti asupra acestora, dreptul egal al tuturor de a munci după capacităţi şi de a fi retribuiţi după muncă (în socialism) şi după nevoi (în comunism), încă în prima fază a societăţii comuniste, în socialism, are loc un salt hotărîtor în realizarea e. Cu toate acestea, în socialism se păstrează încă o inegalitate a veniturilor, datorită existenţei deosebirilor dintre munci, retribuirea făcîn-du-se după cantitatea şi calitatea muncii. In faza superioară a societăţii comuniste, o dată cu lichidarea deosebirilor de clasă dintre muncitori şi ţărani şi a deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală, se va statornici e* socială deplină. — E. în drepturi a cetăţenilor (în statele socialiste), drept fundamental al tuturor cetăţenilor de a participa Ia viaţa economică, politică şi social-culturală, fără deosebire de rasă, naţionalitate,' sex sau grad de cultură.
E.   în d. a c. se întemeiază pe poziţia egală pe care o au toţi cetăţenii faţă de mijloacele de producţie şi ea este reală, ^ fiind garantată prin mijloace materiale, politice, ^ economice şi juridice.4 In R.P.R., legea pedepseşte orice fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor # cetăţenilor, stabilirea de privilegii directe sau indirecte, precum şi orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură -naţională sau pro-
Î)agandă naţiona-istă şovină. In
statele burgheze, e. in d. a c., chiar cînd este prevăzută în constituţie, e proclamată numai formal, deoarece există inegalitatea economică şi socială generată de proprietatea privată şi se practică numeroase forme de discriminare.
  egalitate2 (MAT.), relaţie binară definită pentru două elemente oarecare ale unei mulţimi, care se bucură de proprietăţile de reflexivitate, simetrie şi tranzitivitate. Orice relaţie de echivalenţă e o relaţie de egalitate între clasele de echivalenţă definite pe mulţimea considerată, ^ egalizator (CHIM.), agent activ de suprafaţă, care se adaugă în flöta sau în pasta de imprimat pentrü a asigura pătrunderea uniformă a colorantului în ţesături.
  egalizor de atenuare (TELEC.), dispozitiv (cvadri-p o 1) format din rezistoare, condensatoare şi bobine electrice, care se intercalează într-un lanţ de transmisiune telefonică, radiofonică sau de televiziune, cu scopul de a egaliza atenuarea componentelor de diferite frecvenţe ale semnalului respectiv, reducînd astfel distorsiunile liniare.
  Egee, Marea mare serrti-fnchisă, formată prin prăbuşire, cuprinsă între Peninsula Bal-
15 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
EGEEANĂ
220
EGEEANĂ
Palatul din Cnossos. Sala tronului
canică, Asia Mică şi insula Creta. Face parte din bazinul Mării Mediterane. Prin strîm-toarea Dardanele comunică cu Marea Marmara, iar la sud, prin strîmtorile dintre insule, cu Marea Mediterană. Suprafaţa: cca. 179 000 km2. Adînci-mea maximă (2 530 m) se găseşte în partea de sud a M. E. Are ţărmuri foarte crestate şi numeroase insule (Sporadele de Nord, Cicladele, Sporadele de Sud ş.a.). Principalele porturi: Pireu, Salonic, Izmir.
   egeeária, arta ^ (preeleni-că), artă care s-a dezvoltat în bazinul Mării Egee (Grecia
Vas Camares
continentală şi insulară, Creta şi o fîşie pe litoralul Asiei Mici). In cadrul a. e. se disting cultura minoică (sau cretană) şi cultura heladică (din Grecia continentală). Cultura heladică tîrzie este numită şi micenianâ, după numele centrului ei de
dezvoltare, Micene. Istoria a. e. (minoică şi heladică) cuprinde trei perioade. în perioada timpane (sec. XXX-XXII î.e.n.), în arta minoică se dezvoltă ceramica pictată şi gliptica, iar în arta heladică arhitectura (case în formă de m e g a r o n, ziduri de apărare, morminte rupestre). în perioada mijlocie (sec. XXI-XVII î.e.n.), în arta minoică se dezvoltă construcţia de case, uneori cu mai multe etaje, de palate (la Cnossos,
Phaistos, Mallia, Hagia Triada). Pictura în frescă din aceste palate avea un caracter realist, iar pictura pe vase utiliza ornamente vegetale şi zoomorfe, viu colorate. Tot atunci apare ceramica de tip Camares, pictată în mai multe culori. în arta heladică se dezvoltă ceramica cenuşie şi, mai tîrziu, ceramica galbenă. în perioada tîrzie (sec. XVI-XII î.e.n.), datorită avîn-tului producţiei şi legăturilor comerciale stabilite cu Egiptul şi cu Siria, arhitectura cretană cunoaşte o mare înflorire (morminte rupestre, case cu etaj şi portic etc.). Palatul din Cnossos, denumit de greci „Labirint*4, început în perioada minoică mijlocie şi
mărit de-a lungul secolelor, era cea mai importantă construcţie cretană, ocupînd 16 000 m2, avînd sute de încăperi şi o bună reţea de canalizare. Decoraţiile în frescă prezentau personaje, scene de vînătoare, peisaje etc., redate sugestiv, desenate oarecum stilizat şi pictate în culori vii. Sculptura minoică a evoluat de la statuara cu forme geometrizate, stilizate (statuara din insulele Ciclade) la vasele figurative (din Cipru şi Creta) şi la sculptura cretană, mai realistă şi mai dinamică, în cadrul culturii heladice tîrzii se dezvoltă în centrele pelopo-neziace Micene, Tirint şi Pylos arhitectura monumentală (palate, ziduri de cetăţi, morminte). La Micene^ s-au construit: o acropolă, ziduri ciclopice cu aşa-numita „Poartă a leilor**, un palat nou cu megaron, împodobit cu fresce. O caracteristică a decoraţiilor miceniene (decorul pictat al ceramicii, reliefurile sigiliilor sau cele de pe vasele din argint şi de aur) este tendinţa stilizării motivelor. Se dezvoltă arta metalului (vase din bronz, cositor, argint şi aur, bijuterii etc.). în ultima
Prinţul cu coroană de pene. Pictură murală
EGEU
221
EGIPT
treime a sec. al XII-lea î.e.n. s-a produs declinul statului sclavagist micenian, care s-a prăbuşit sub loviturile triburilor doriene. 0 dată cu aceasta a început şi apusul a. e.
   Egeu, rege legendar al Atenei, tatăl lui T e s e u. Potrivit mitului, la ^ întoarcerea din Creta, după uciderea M i-notaurului, Teseu a uitat să facă de pe corabie semnalul convenit pentru a-şi anunţa victoria (înlocuirea pînzelor negre prin pînze albe), şi atunci, deznădăjduit, £• s-a aruncat în marea care-i poartă numele.
   egidă (gr. aigis, -idos „piele de capră*’) 1* In mitologia greacă, atribut al lui Zeus, mai tîrziu al zeiţei Atena şi al lui Apolo; reprezenta un scut acoperit cu pielea caprei Amal-fceea, în centrul căruia se afla capul tăiat al Gorgonei. Motivul e. a fost adesea folosit în arta greco-romană, preluat ulterior în diferite epoci şi stiluri. 2. Termen întrebuinţat de vechii greci pentru a^ desemna protecţia lui Zeus, jar apoi a zeiţei Atena şi a zeului Apolo, materializată în platoşă, scut sau mantie. De aici vine expresia „sub egida*' (= sub protecţia).
   Égitta? insulă în arhipelagul grecesc, situată în golful cu acelaşi nume, în apropiere de Pireu. In antichitate a fost un important centru comercial şi artistic (templul Afroditei şi templul lui Zeus Panhelleni-kon). în sec. VII—V î.e.n., E. a fost unul dintre cei mai importanţi concurenţi comerciali ai Atenei.
   Egipt, formaţiune statală istorică din nord-estul Africii. S-a constituit cu cca. patru milenii î.e.n., de-a lungul malurilor Nilului de la cataracte la Marea Mediterană. E. a fost populat încă din perioada paleoliticului. Vechii egipteni se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor şi trăiau grupaţi în comunităţi săteşti, organizate pe ginţi, care s-au transformat treptat în comunităţi teritoriale. Acestea se numeau nome; conducătorii lor, nomarhii, erau aleşi la început dintre şefii vîrstnici. Treptat, nomarhii s-au transformat în clasă stăpînitoare. In vechiul
 15*
Egipt, sclavia a păstrat ^multă vreme un caracter patriarhal, societatea bazîndu-se mai ales pe munca ţăranilor liberi şi a meşteşugarilor. Pe la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n., în urma unor îndelungate războaie dintre nome, s-au format două mari state sclavagiste: Egiptul de Sus (la sud) şi Egiptul de Jos (la nord,, în delta Nilului). Spre sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n., regele Egiptului de Sus a supus şi Egiptul de Jos, punînd bazele statului unificat egiptean. Legenda atribuie regelui Menes această unificare. Dezvoltarea ulterioară a acestui stat se împarte în mai multe perioade: Regatul timpuriu (cea mai mare parte a mileniului al
III-lea î.e.n.), Regatul vechi (cîteva secole din mileniul al
III-lea î.e.n.), Regatul mijlociu (sec. XXI-XVIII î.e.n.), Regatul nou (sec. XVI—XI î.e.n.)
şi Regatul tîrziu (sec. X— VI î.e.n.). în timpul perioadei Regatului vechi, faraonii au avut drept reşedinţă oraşul Memfis (aproape de oraşul Cairo de astăzi). Ei au făcut cuceriri în Peninsula Si nai şi în Nubia. In acea vreme au fost ridicate primele mari construcţii, piramidele. In timpul Regatului mijlociu, capitala statului s-a mutat la Teba (azi satele Luxor şi Karnak). Viaţa economică, îndeosebi schimburile comerciale, a cunoscut o mare înflorire. Au fost săpate noi canale de irigaţie, precum şi un mare rezervor de apă (lacul Moeris). Crunta exploatare a maselor ^ de ţărani, de meşteşugari şi de sclavi a provocat o mare răscoală în 1750 î.e.n.» care, deşi înăbuşită, a dus la slăbirea statului egiptean. în 1730 î.e.n. E. a fost cucerit de triburile hicsoşilor, în stăpînirea cărora s-a aflat pînă în 1580
Marele sfinx de la Giseh (prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.)
EGIPT
 222
EGIPT
î.e.n- în perioada Regatului nou, faraonii au făcut noi şi mari cuceriri. Faraonul Tut-mes al I î 1-1 ea a cucerit pe la anul 1500 î.e.n. Palestina, Fenicia şi Siria, transformînd statul egiptean într-un mare imperiu, care se întindea pînă la malurile Eufratului. Două sute de ani mai tîrziu, un alt faraon, R a m s e s a 1 IMea, a purtat şi el o serie de războaie de cucerire în Asia. După moartea lui^ Ramses al II-lea, Imperiul egiptean a început să decadă. O scurtă perioadă de înflorire (renaşterea # saită) a cunoscut Egiptul prin sec. al
VII-lea şi al Vî-lea î.e.n., cînd capitala statului a fost oraşul Sais din delta Nilului. Atunci s-a construit celebrul canal care lega un braţ al Nilului cu Marea Roşie. Începînd din sec. al VIII-lea î.e.n., E. se fărî-miţează într-o mulţime de stătuleţe şi e cucerit pe rînd de asirieni (în sec. al V II-lea î.e.n.), de perşi (în sec. al
VI-lea    î.e.n.), iar în sec. al
IV-lea î.e.n. de Alexandru Macedón, sub care cunoaşte o epocă de înflorire (Alexandria devine centrul culturii elenistice). După Alexandru, E. a fost guvernat de dinastia Ptolemeilor, pînă la cucerirea sa de către romani în anul 30 î.e.n. Din sec. al
IV-lea pînă la începutul sec. al VII-lea e.n., el face parte din Imperiul bizantin. în sec. al
VII-lea   E. a fost cucerit de arabi, devenind una dintre provinciile califatului. în^ urma dezmembrării califatului de la Bagdad (sec. IX—X),E. devine de fapt un stat de sine stătător
                                                                                                        Sc^nă de muncă.
 şi apoi, sub Fatimizi, constituie nucleul califatului de la Cairo, în 1517 a fost cucerit de turci şi inclus în Imperiul otoman. Feudalii locali, mamelu* c i i, au fost adevăraţii stă-pîni ai Egiptului pînă in sec. al XIX-lea, cînd puterea*1 ;>r a fost zdruncinată de ocupaţia franceză în timpul campaniei napoleoneene (1798— 1801), înlăturată, Ia rîndul ei, de englezi şi de turci. Guvernatorul Egiptului, Mehmet Aii (1805 —
 1849), a purtat două războaie împotriva Turciei pentru obţinerea independenţei. Amestecul Angliei a împiedicat însă obţinerea independenţei şi a constituit începutul subordonării economice a E. faţă de aceasta. Construirea Canalului Suez a dus la intensificarea luptei capitalului francez şi englez pentru înrobirea Egiptului. înăbuşind lupta poporului egiptean (condusă de Arab i-P aşa) pentru apărarea independenţei, Anglia a cotropit şi ocupat E. (î 882) şi i-a impus un regim colonial, acesta rămînînd, formal, provincie a Imperiului otoman (pînă în 1914). în 1914 Anglia a instituit protectoratul său^ asupra
 E. Dezvoltarea burgheziei a dus la intensificarea mişcării naţionale de eliberare (1918—1922). în 1921 a fost creat Partidul Comunist din Egipt. în anul 1922 Egiptul a fost proclamat regat independent, ^ imperialismul englez continuînd să deţină poziţiile-cheie în viaţa economică şi politică a ţării. După al doilea război mondial, poporul egiptean a desfăşurat o luptă activă împotriva colo-
 :tură murală din mormîntul lui Menne (c
  nialiştilor englezi şi a regimului monarhic. în 1952 regele Faruk a fost detronat, iar în iunie 1953 E. s-a proclamat republică. După această dată, lupta pentru întărirea independenţei naţionale a E., condusă de G.A. Nasser, s-a intensificat. în iunie 1956 a fost naţionalizat Canalul Suez, măsură care face parte dintr-o serie de importante reforme economice, sociale şi politice care au urmat. La sfîrşitul anului 1956, E. a fost victima agresiunii anglo-franco-israeliene. însă, datorită luptei eroice a poporului egiptean, precum şi a atitudinii energice a U.R.S.S., a celorlalte ţări socialiste şi a altor popoare iubitoare de pace, agresiunea s-a terminat printr-un eşec. La 21 februarie 1958, E. s-a unit cu Siria, constituind un nou stat, Republica Arabă Unită, din care Siria a ieşit în 1961. V. Republica Arabă Unită. — Ştiinţa. Valea Nilului este unul dintre cele mai vechi leagăne ale civilizaţiei, în Egiptul antic au apărut încă cu cca. 3 000 de ani î.e.n., în legătură cu necesităţile practicii, începuturi ale ştiinţelor naturii (ale matematicii, astronomiei, chimiei şi medicinii). Aici s-a creat primul calendar din istorie. Matematicienii egipteni au stabilit raportul dintre lungimea şi diametrul cercului. Ei efectuau operaţii cu fracţii, rezolvau ecuaţii cu două necunoscute. Medicii egipteni aveau cunoştinţe despre anatomia omului, descriau amănunţit diferite boli. în strînsă legătură cu dezvoltarea cunoştinţe-
. 1420-1411 î.e.n.)
EGIPTEANĂ
223
EGIPTEANĂ
Colonadă Ia templul din Luxor (sfîrşitul sec. al XV~lea î.e.n*)
 lor ştiinţifice şi eu problemele ridicate de viaţa socială, au apărut în Egiptul antic elemente de gîndire filozofică, în luptă cu concepţiile idealiste religioase ale aristocraţiei sclavagiste apar germeni ai ideilor ateiste şi materialiste şi începuturi de^ critică la adresa orînduirii sociale existente (ex. în textele vechi egiptene „Cîn-iecul harpistului" şi „Discuţia unui dezamăgit cu spiritul său**). Cultura egipteană a influenţat începuturile filozofiei şi ştiinţei din Grecia antică. Dezvoltarea gîndirii ştiinţifice Jn Egiptul antic a fost copleşită însă de concepţiile religioase dominante.
   egipteană, arta arta care s-a dezvoltat în antichitate în Egipt. Arhitectura şi arta veche egipteană datează din secolele care au precedat unificarea Egiptului într-un puternic stat despotic unitar şi din aşa-numita perioadă arhaică egipteană. în Egiptul antic au luat naştere oraşe întinse, au fost create construcţii de apărare şi lucrări de irigaţie. Majoritatea monumentelor de arhitectură din Egiptul antic care s-au păstrat o constituie templele, palatele şi mormintele regilor şi ale aristocraţilor, construite din piatră şi din cărămidă. Acestea contrastau cu construcţiile sărăcăcioase de locuit, din argilă nearsă, lemn şi trestie, ale oamenilor simpli. Pentru decorarea construcţiilor lor monumentale, egiptenii au folosit pe scară largă sculptura rotundă, relieful plat, adesea policrom, şi pictura. Dimensiunile grandioase, caracterul de monolit şi calmul atitudinii statuilor erau reprezentative pentru teocraţia sclavagistă egipteană. încă de la începuturile a. e. s-a format, în statuară, canonul înfăţişării convenţionale a omului. Statuile sînt prezentate din faţă, orice mlădiere a coloanei vertebrale fiind interzisă (legea Irontalîtăţii). în basoreliefuri şi picturi, capul şi picioarele sînt prezentate din profil, iar bustul din faţă. în reliefurile sau în picturile care ^^dobeau pilonii şi mormin* mobilitatea face uneori loc iismulu) (faraon» vînînd
 sau luptînd cu duşmanii, luptători etc.). Paralel cu sculptura întemeiată pe reprezentarea o-mului, s-a dezvoltat, sub influenţa religiei egiptene, sculptura animalieră. Alături de figurile de oameni şi de animale, inscripţiile hieroglifice îndeplineau şi o funcţie decorativă. în pictura murală din temple, palate şi morminte, cu scene religioase, istorice şi din viaţa de toate zilele, predominau culorile vii, fără treceri de clarobscur. în perioada Regatului vechi s-au construit piramide colosale şi morminte de tip mastaba, legate de credinţa egipteană în posibilitatea vieţii omului dincolo de mormînt, cu condiţia păstrării mumiei sale. Cel mai vechi dintre marile morminte din această perioadă îl constituie complexul piramidei în trepte a faraonului Zoser de la Sakkarah, lîngă
Cairo, prima transpunere în piatră a arhitecturii în lemn. Piramidele de la Giseh, în formă clasică, în apropierea cărora se află şi marele Sfinx, au servit drept morminte faraonilor Kheops, Khefren şi Mykerinos.
S-au construit mastabale (pentru înalţii dregători), obeliscuri, temple solare şi divine, ale căror coloane au capiteluri palmiforme, lotiforme şi papiri-îorme. Statuara se dezvoltă mai ales începînd din timpul celei de-a IV-a dinastii (2680—2565). Statuile regale înfăţişează o imagine idealizată a faraonului. Statuile civile şi aşa-numitele statui de înlocuire, destinate să ţină locul trupului dacă acesta ar fi fost distrus, se remarcă printr-ro notă mult mai realistă („Şeic el-Beled**, statuie în lemn, cunoscută şi sub numele de statuia Primarului, din muzeul din Cairo; „Scribul Kai“ din Mu-
 EGIPTEANĂ
224
zeul Luvru; statuia lui Pepi I cu fiul lui etc.). In perioada Regatului mijlociu, piramidele şi mastabalele nu mai sînt atît de impozante. Acum apar mormintele săpate în stîncă (hipo-gee). Datorită creşterii rolului preoţimii în viaţa politică a ţării se dezvoltă construcţia de temple colosale. Sînt folosite pe scară largă colonadele exterioare. In sculptură, stilul care înfloreşte la Teba se caracterizează printr-un realism mai accentuat (de exemplu statuile lui Mentuhotep al III-lea de la Deir el-Bahri, Sesostris al
III-lea, Amenemhat al III-lea de la Karnak etc.)* în perioada Regatului nou (1584—1071 î.e.n.), în timpul lui Amenhotep al IV-lea, lupta antiteocratică dusă de către acesta s-a reflectat în artă, care s-a eliberat dî canoane şi s-a apropiat de realism („Portretul reginei Nefer-
                                                                                                          Faţada templului
  titi‘\ soţia lui Amenhotep, de la Muzeul de Stat din Berlin; „Portretul lui Tutankhamon tînăr“, de la Muzeul din Cairo etc.). în arhitectură, elementul dominant îl constituie acum nu atît templul, cît palatul (construcţiile lui Amenhotep al
  IV-lea la Tell el-Amarna). Mai tîrziu se revine la o arhitectură severă şi colosală, templele construindu-se la o scară grandioasă, cu săli hipostile, alei de sfincşi etc. (templul din Luxor, templul din Karnak, templul funerar „Ramesseum“ al lui Ramses al II-lea, templul rupestru de la Abu-Simbel, ansamblul de la Medinet-Habu etc.). în arta aplicată (mobile din esenţe preţioase incrustate cu fildeş, cu smalţuri sau pictate, orfevrărie etc.), egiptenii au dovedit o mare virtuozitate. Arta Egiptului a avut un rol de seamă în istoria
  de la Abu-Simbel
EGMONT
                                        Statuia scribului Kai (mijlocul mileniului al III-lea î.e.n.)
culturii şi arta omenirii. Din sec. al IV-lea î.e.n., a. e. pătrunde ca parte componentă în arta elenistică.
   egiptologie, ramură a orien-talisticii care se ocupă cu studiul limbii, istoriei şi culturii vechiului Egipt. Bazele ei au fost puse de francezul J. Fr. Champollion.
   egipţiene (POLIGR.), caractere moderne de literă, cu grosime uniformă a tuturor trăsăturilor, cu construcţie aproape geometrică şi cu tălpile picioarelor dreptunghiulare.
   egirin (MINER.) silicat, natural de sodiu şi fier din grupa piroxenilor monoclinici, cristalizat în formă prismatică sau aciculară; are culoarea neagră-verzuie, verde-închis, mai rar brun-roşcată. E. este unul dintre mineralele constituente tipice ale rocilor bogate în alcalii (ex. în sienite cu nefelin, graniţe alcaline etc.). în R.P.R. se găseşte la Iacob-Deal.
   eglogă (gr. ekloge, de la e£/e-gein „a alege“), specie literară a-parţinînd poeziei bucolice, asemănătoare pastoralei şi idilei şi căreia îi este caracteristică înfăţişarea înfrumuseţată a vieţii rustice. Apărută în literatura antichităţii (Teocrit, Virgiliu ş.a.),
e. a fost cultivată în special în perioada alexandrină. Spre deosebire de idilă, care cultiva forma narativă, ea se întemeia în general pe un dialog între un păstor şi o păstoriţă. E. era însoţită de dansuri şi de muzică» Egmont, Lamoral, conte de (1522—1568), general om politic din Ţările de Jos. împreună cu Wilhelm de Orania-
EGOCENTRISM
 225
EHRENBURG
 şi amiralul Hornes, a condus opoziţia nobiliară împotriva stă-pînirii spaniole la începutul revoluţiei burgheze din Ţările de Jos (sec. al XVI-lea). A fost decapitat în timpul terorii ducelui de Alba. Figură idealizată de Goethe în tragedia „Egmont4*, pentru care Ludwigvan Beethoven a compus muzica de scenă.
   egocentrism (lat. ego „eu*‘ şi centrum „centru**), atitudine subiectivistă a aceluia care reduce totul la sine însuşi, la propria sa persoană, care judecă totul prin prisma intereselor şi a sentimentelor personale. Prin extensiune, egocentrismul este acea concepţie filozofică şi etică, care consideră individul, „eul** ca centru al întregii lumi.
   egoism (din lat. ego „eu“), trăsătură morală care constă în punerea intereselor personale mai presus de interesele obşteşti. Majoritatea concepţiilor etice burgheze pun e. la baza moralei, cOnsiderînd interesele individuale drept bază a comportării morale a omului. Spre deosebire de teoria progresistă a „egoismului raţional**, susţinută de iluminiştii din sec.
 XVII-XVIII, de Feuerbach, Cernîşevski ş.a., după care „interesul personal just înţeles" trebuie să coincidă cu cel social, în concepţiile utilitariştilor burghezi (J. Bentham), dar mai ales ale pragma-tiştilor şi ale altor ideologi ai burgheziei imperialiste, teoria etică a e. a căpătat un caracter apologetic. In opoziţie cu concepţiile burgheze, marxismul a arătat că e. nu este o trăsătură inerentă „naturii umane eterne", ci un produs al societăţii bazate pe proprietatea privată şi pe exploatarea omului de către om. Morala comunistă opune egoismului şi individualismului principiul colectivismului şi al tovărăşiei. în condiţiile socialismului, în care sînt înlăturate rădăcinile materiale ale e., lupta împotriva rămăşiţelor acestuia contribuie la afirmarea şi la înflorirea personalităţii umane, caracterizată prin devo- ‘ tamentul fără rezerve faţă de societate, dezinteresare şi capa-
 citatea de a pune întotdeauna interesele obşteşti deasupra celor personale.
    Egorov, Dmitri Fiodoro- $ viei (1869—1931), matematician rus. A publicat numeroase lucrări privind teoria funcţiilor de o variabilă reală, ecuaţiile integrale, calculul variaţiilor şi geometria diferenţială.
    egotism (lat. ego „eu**), supraapreciere a persoanei proprii, a meritelor şi a importanţei ei; dragoste de sine exagerată.
    egrenáre (IND. TEXT.), operaţie de smulgere de pe seminţe a fibrelor dé bumbac cu lungimea mai mare decît 8 mm.
 E. se efectuează mecanizat, fie cu ajutorul unor maşini prevăzute cu 40—80 de discuri cu dinţi care agaţă şi smulg fibrele din tegumentul seminţelor, fie cu ajutorul unor maşini prevăzute cu cilindre îmbrăcate în piele de focă, cu crestături ehcoidale, care, datorită rugozităţii, antrenează şi smulg fibrele de pe seminţele reţinute şi separate de fibre cu ajutorul unor cuţite. După egrenare, fibrele se presează în baloturi şi sînt transportate la filaturi pentru a fi transformate în fire textile.
    egretă (Egretta), gen de păsări migratoare de baltă, din ordinul ciconii f or melor,
                                                     Egreta mare
 de culoare albă, cu spatele împodobit cu un mănunchi de pene ornamentale lungi. La noi trăiesc e. mare (Egretta alba), de mărimea unui stîrc cenuşiu, şi e. mică (Egretta gar-zetta); ambele specii clocesc în colonii în Delta Dunării. Pentru a împiedica dispariţia acestor specii, care în trecut au
Egretă mică
fost vînate neraţional, în prezent vînatul lor în ţara noastră este interzis. Sin. stîrc alb.
     egretă, descărcare în — (FIZ.), formă de descărcare electrică autonomă în gaze aflate la o presiune egală sau mai mare decît presiunea atmosferic?. Ca aspect exterior, se prezintă sub forma unei succesiuni de seîn-tei luminoase care se deplasează şi se sting cu viteză mare. Se produce între electrozi cu rază de curbură mică la diferenţe de potenţial electric mai mari decît acelea la care are loc efectul corona şi mai mici decît acelea Ia care se produce descărcarea în seînteie.
     eholót, aparat pentru măsurarea adîncimii apelor cu ajutorul ultrasunetelor, pe baza măsurării timpului în care unda ultrasonoră parcurge distanţa de la emiţător la fundul apei şi înapoi la receptor.
     Ehrenburg, Ilya Grigorie-vici (n. 1891), scriitor sovietic rus, activist de seamă al mişcării mondiale a partizanilor păcii. S-a născut Ia Kiev. Ca scriitor, a evoluat de la poeme cu caracter estetizant la o literatură realist-critică şi apoi realist-socialistă. S-a afirmat cu deosebire ca publicist şi prozator. în romanele „Şi a fost ziua a doua** (1934) şi „Pe nerăsuflate** (1935), înfăţişează avîntul industrializării socialiste în U.R.S.S., eroismul tineretului sovietic. Bun cunoscător aj realităţilor sociale capitaliste, Ehrenburg demască într-o suită de romane-cronici politica forţelor reacţionare imperialiste („Căderea Parisului**, 1941 — 1942;,, Furtuna", 1947,şi „Al nouălea val",
1951  — 1952). E. s-a impus, de asemenea, şi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai reportajului literar şi ai pamflet ului ant ifascist. Personalitate
EHRL1CH
226
EINSTEIN
multilaterală, E. a publicat şi numeroase volume de poezii, piese de teatru, articole privind procesul de creaţie artistică, memorialistică etc. Activitatea
I. G. Ehrenburg
sa ziaristică a influenţat puternic opera beletristică, impunîndu-i o frază sacadată, rapidă, trepidantă. E. foloseşte ironia tăioasă, paradoxul, dar şi lirismul discret, aforismul şi tonul patetic. Multe dintre operele lui E. sînt traduse şi în limba romînă. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi laureat al Premiului Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare4*.
    Ehrlich [i:rlih]. Paul (1854
—  1915), medic german. Este cunoscut prin cercetările sale asupra imunităţii, vaccinării, seroterapiei; a introdus o reac-
P. Ehrlich
ţie nouă în examinarea urinei (diazoreacţia). împreună cu medicul japonez Hata, a introdus în tratamentul sifilisului salvar-sanul. Premiul Nobel (1908).
   Eichendorff         [ âihmdorj],
Joseph Freiherr von (1*788— 1857), poet romantic german, cu tendinţe realiste. A devenit
popular prin poeziile sale lirice, pline de simţire şi naturaleţe, inspirate din folclorul german. Nuvela „Din viaţa unui pierde-vară“ (1826) este expresia protestului scriitorului faţă de mercantilismul burgheziei.
   eicosân (CHIM.), hidrocarbură din seria hidrocarburilor parafinice lineare cu 20 de a-tomi de carbon în moleculă, CH3—(CH2)ib'-^CH^ Apare în două forme cristaline. Este insolubil în apă, dar solubil în orice proporţie în eter.
   eidetism (gr. eidos „formă, aspect**; PSIH.), formă specifică a memoriei vizuale, care constă în reproducerea foarte vie, cu o fidelitate aproape fotografică a imaginilor, ca şi cum omul ar vedea obiectele aievea. Fenomenul este destul de răspîndit, mai ales la copii.
   Eifel [âifol7, podiş situat în vestul R.F. Germane, format în cea mai mare parte din şisturi paleozoice acoperite cu lavă bazaltică şi tufuri vulcanice, cu numeroase cratere de vulcani stinşi de vîrstă terţiară (la vest) şi cuaternară (la sud). Craterele sînt ocupate de lacuri, numite maare. înălţimea medie: 500 m; înălţimea maximă: 746 m, în vîrful Hohe Acht. Podişul este împădurit; numai partea inferioară a pantelor şi văile sînt cultivate. Exploatări forestiere, cariere de piatră. Turism.
   eifelián (STRAT.), primul etaj al devonianului mediu, caracterizat prin unele specii de tetracoralieri, brahiopode, go-niatiţi etc. Este bine dezvoltat în vestul şi în sudul Europei, în munţii Urali etc.
   Eiffel [efél], Alexandre Gustave (1832—1923), inginer constructor francez. Eiffel a realizat numeroase poduri, viaducte şi alte construcţii, folosind larg construcţiile metalice. A luat parte la construcţia canalului Panama. A proiectat şi a construit cunoscutul turn metalic cu înălţimea de 305 m de la Paris, denumit turnul Eiffel.
   Eijkman [eicman7, Chris-tiaan (1858—1930), fiziolog o-landez, unul dintre precursorii vitaminologiei moderne. A descoperit cauza bolii numite beri-beri. Premiul Nobel (1929).
   Eindhoven [éiníhovan], oraş în sudul Olandei. 170 860 loc. (1961). Nod de cale ferată. Cel mai important centru al industriei electrotehnice al ţării (uzinele concernului Philips). Construcţii de maşini (automobile, tractoare), industrie uşoară.
   Einhard [âinhard] (Egm-hard) [éghinhard] (c. 770 •— 840), nobil franc de Ia curtea lui Carol cel Mare, unde a avut un rol cultural de seamă. Opera sa „Vita Karoli magni imperatoris" („Viaţa împăratului Carol cel Mare“) constituie principalul izvor narativ pentru cunoaşterea domniei acestui împărat.
   „Einheit" /âinhait/, revistă teoretică a Comitetului Central al Partidului Socialist Unit din Germania. Apare lunar la Berlin din 1946.
   Einstein [âinştain/, Albert (1879—1955), fizician german, unul dintre cei mai mari fizicieni ai sec. al XX-lea. S-a născut la Ulm (Germania)* între anii 1895 şi 1914 a trăit în Elveţia, unde a absolvit Politehnica din Zürich (1900), A fost docent la Universitatea din Zürich şi la cea din Praga, între 1902 şi 1909 a lucrat la biroul de patente din Berna, în 1914 a fost numit profesor la Universitatea din Berlin, Ales membru al Academiei Prusiene, a funcţionat ca director al Institutului de fizică din Berlin şi ca profesor universitar pînă în 1933, cînd venirea la putere a lui Hitler l-a silit să emigreze în S.U.A., unde a trăit pînă la sfîrşitul vieţii. Aici a funcţionat ca profesor la Universitatea din Prin-ceton. Activitatea de cercetare a lui E. a îmbrăţişat mai multe domenii ale fizicii. Ca rezultat al primelor încercări, a explicat mişcarea browniană pe baza ipotezei cuantice, efectul foto-electric (1905), postulînd structura discontinuă a luminii. în acelaşi an a publicat în „Annáién der Physik** din Berlin două articole: „Asupra electro-dinamicii corpurilor în mişcare*4 şi „Depinde oare inerţia corpului de cantitatea de energie pe care o conţine >**, unde şi-a elaborat ideile, care au revoluţio* nat ştiinţa, cunoscute uite-
EINSTEIN
227
 EISENSTEIN
rior sub numele de teoria relativităţii restrînse.
E.  a explicat legile acţiunii chimice a luminii, căldura specifică a solidelor, efectul giro-magnetic» numit şi efectul
A. Einstein
Einstein-de Haas (1915). Prin aceste lucrări, E. a devenit unul dintre pionierii teoriei cuantelor. A aplicat calculul probabilităţilor la studiul mişcării browniene, obţinînd o valoare a numărului lui Avogadro. în 19Í6 a publicat,tot în „Annalen der Physik"din Berlin, articolul „Bazele teoriei relativităţii generalizate", care cuprinde teoria generală a relativităţii, sau, cum se mai numeşte, teoria gravita-ţiei. Teoria relativităţii generalizate lărgeşte teoria relativităţii restrînse, studiind orice fel de mişcare a corpurilor materiale; ea proclamă valabilitatea legilor fizice pentru toate mişcările (şi pentru cele neinerţiale, adică neuniforme) şi, prin urmare, valabilitatea lor în orice sistem de referinţă. Prin rezultatele obţinute, activitatea teoretică şi practică a lui E.a dat răspuns celor mai acute probleme ridicate de dezvoltarea vertiginoasă a fizicii moderne. De aceea Lenin îl considera pe
E.    ca pe unul dintre marii transformatori ai ştiinţelor naturii. Concepţia despre lume a lui E. a evoluat de-a lungul vieţii sale în direcţia unei afirmări tot mai hotărîte a materialismului. Deşi nu a cunoscut materialismul dialectic, Einstein s-a călăuzit în mod spontan în creaţia $a ştiinţifică după legile dialecticii materialiste, aplicîndu-le la cunoaşterea naturii. E. a combătut, mai ales către sfîrşitul vieţii,
pozitivismul machist, a cărui influenţă o suferise în prima perioadă a activităţii sale, fiind atras de critica pe care Mach o făcea mecanicismului fizicii clasice. în opoziţie cu subiectivismul pozitiviştilor, el a susţinut „înţelegerea şi interpretarea naturii ca realitate obiectivă”, a respins concepţia pozitivistă despre ştiinţă ca simplă sistematizare a datelor senzoriale, lipsită de conţinut obiectiv. Teoria relativităţii şi întreaga operă ştiinţifică a lui Einstein au confirmat, independent de încercările de interpretare idealistă a acestora de către filozofii burghezi, tezele materialismului dialectic privitoare la unitatea dialectică dintre absolut şi relativ, la conexiunea si la interdependenţa tuturor laturilor realităţii, la unitatea organică dintre spaţiu, timp, materie şi mişcare etc. E. a fost un democrat convins şi un luptător consecvent pentru pace. în anii 1930—1940 el a luat parte activă, alături de M. Gorki, R. Rolland şi
H.   Barbusse, la lupta antirăzboinică şi antifascistă. în ultimii ani ai vieţii, el s-a opus folosirii armelor atomice, s-a pronunţat pentru controlul internaţional al energiei atomice.
E.   s-a ridicat, în 1953, contra presiunilor exercitate de Comitetul pentru cercetarea activităţii „a nti america ne", a chemat intelectualitatea americană la o atitudine demnă. Laureat al Premiului Nobel (1921). Alte opere; „Problemele cosmologiei şi teoria relativităţii generalizate4* (1917), „Teoria unitară a cîmpului" (1929), „Evoluţia fizicii* (împreună cu L. Infeld) (1938).
   Einstein-de Haas, efect — (FIZ.), efect de tip magneto-mecanic care constă în rotirea unui corp feromagnetic în timpul magnetizării, datorită legăturii dintre momentele magnetice şi mecanice ale electronilor din învelişurile atomilor. Acest efect giromagnetic a fost descoperit în 1915.
   einsteiniu [ainştâiniu] (CHIM.), Es. Element transura-nic sintetic cu nr. at. 99. Sin. (învechit) ateneu.
   Einthoven [éinikovsn], Wil-lem (1860—1927), fiziolog o-
   landez, cunoscut prin lucrările sale în domeniul electrofiziolo-giei. S-a ocupat de problema curenţilor de acţiune din muşchi. A introdus în practica fiziologică şi clinică gal va no-metrul cu coardă pentru studiul acestor curenţi şi a contribuit la punerea la punct a tehnicii electrocardiografiei. Premiul Nobel (1924). #
   eisenachiém [atzsnahieni/, denumirea membrilor Partidului muncitoresc social-democrat din Germania (P.M.S.D.G.), înfiinţat în 1869 la Eisenach (oraş în vestul R. D. Germane), sub conducerea lui A. Bebel, W. Liebknecht şi W. Bracke. în linii generale, e. erau adepţi a i marxismului, stăteau pe poziţia luptei de clasă a proletariatului, în 1875, la Congresul de le Gotha, e. s-au unificat cu las-salleenii pe baza unui program care cuprindea o serie de teze oportuniste (Programul de la Gotha), formînd Partidul muncitoresc socialist din Germania, numit, începînd din . 1890, Partidul social-democrat din Germania.
   Eisenho wer      f âizznhaus ],
Dwight David (n. 1890), general şi om politic din S.U.A., membru al Partidului republican. în timpul celui de-al doilea război mondial a fost comandantul suprem al armatelor aliate din Africa de nord (1942—1943) şi apoi din vestul Europei (1944—1945). între 1945 şi 1948, E* a fost şeful marelui stat-major al armate* S.U.A., iar în 1950-1952 comandant suprem al forţelor armate ale N.A.T.O. Preşedinte al S.U.A. (1952-1956 şi 1956-1960).
   Eisenhiittenstadt/aiz^nhu-tenştatj, oraş în estul R.D.G., unul dintre cele mai importante centre ale industriei siderurgice din R.D.G. 32 630 loc. (1961). Combinatul siderurgic „Ost", construit în 1951, produce în special fontă, important port fluvial pe Oder şi pe canalul Oder-Spree. Şantier naval pentru vase fluviale.
   Eisenstein [âizenştein], Serghei Mihailovici (1898—
1948), regizor sovietic de film şi de teatru, profesor de regie, între anii 1921 şi 1924, Eisenstein a activ?* ca actor sceno-
 E1SIK0VITS
228
ELMWTĂ
graf şi regizor de teatru. în 1925 a realizat primul său film, „Greva**. Cea mai de seamă creaţie a sa este filmul „Crucişătorul Potemkin** (1925), care
           S. M. Eisenstein
a avut un rol însemnat în dezvoltarea artei cinematografice, făcînd din ea o armă de luptă revoluţionară. în acest film,
E.a redat cu patos poetic şi cu o deosebită forţă imaginea maselor populare în mişcare, subliniind ideea invincibilităţii revoluţiei. Montajul ritmic, compoziţia severă a cadrelor, dramatismul şi amploarea scenelor de masă, expresivitatea şi exactitatea detaliilor au constituit
o   inovaţie în cinematografie.
E.   a mai realizat filmele „Octombrie**, „Vechi şi nou** (1927—1929, împreună cu G.V. Aleksandrov), „Să trăiască Mexicul** (1932), „Aleksandr Nevski“ (1938), „Ivan cel Groaznic** (prima serie, 1945; a doua serie a apărut pe ecran în 1958) etc. E. este autorul unor articole despre teoria şi istoria cinematografiei. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
    Eisikovits, Max (n. 1908), compozitor romín, profesor la conservatorul „Gh. Dima** din Cluj. Creaţia sa, inspirată adesea din melodiile populare romîneşti şi maghiare transilvănene, se remarcă prin măiestrie polifonică. A scris cantata pentru cor mixt „Vulturul răz-bunării**, opera-basm „Povestea ţapului**, poeme corale, lieduri, muzică pentru pian, de cameră etc. Laureat al Premiului de stat.
    Eisler [ âizhr/, Hanns (1898—1962), compozitor german, profesor la Academia germană socialistă de arte din
R.D.G. A compus lucrări pe teme inspirate din viaţa nouă a patriei sale (cantata „La jumătate de veac**, 1950) şi cîntece muncitoreşti revoluţionare („Cînte-cul frontului unic*’, 1934), într-un stil original, în care recitativul se împleteşte cu polifonia liberă. A mai scris opera „Goliath**, o simfonie, tripticul „Cîntec despre pace** (1951) şi muzică de cameră, pentru spectacole dramatice şi de film. A compus imnul naţional al R. D. G. Laureat al Premiului naţional.
   ejectói* 1. (TEHN.) Aparat folosit la deplasarea unui fluid prin efectul de aspiraţie şi de antrenare a acestuia de către un alt fluid în mişcare, numit fluid motor, care are o presiune mai înaltă decît fluidul antrenat. E. este alcătuit dintr-un ajutaj, dintr-o cameră de amestec şi dintr-un difuzor. Fluidul motor trece prin ajutaj şi pătrunde în camera de amestec, unde, datorită presiunii scăzute provocate de deplasarea cu viteză mare a fluidului motor, fluidul antrenat este aspirat; amestecul de fluide trece a-poi în difuzor, unde are loc creşterea presiuniişi scăderea vitezei lui. După natura fluidelor care iau parte la proces, se deosebesc
e. cu lichid pentru lichid, cu lichid pentru gaze, cu gaz pentru gaze, cu gaz pentru lichide, precum şi e. cu vapori pentru lichide şi cu
vapori pentru gaze. ..............
2. (AV.) Piesă tubu- meră de ames-Iară a unui motor cu reacţie prin care iui antrenat; gazele arse ies în e ~ difuzor atmosferă.
   ejecţie (HIDROTEHN.), fenomen care constă din antrenarea unor curenţi de fluid, care se mişcă cu o anumită viteză, de către alţi curenţi alăturaţi, care se mişcă cu viteză mult mai mare.
   Elada, numele vechi al Greciei, dat la început părţii nordice a ţării pînă la Pelopo-nes, apoi întregii Grecii şi insulelor greceşti.
   elagáj (SILV.), operaţie de îndepărtare a crăcilor din partea inferioară a tulpinii arborilor.
E.  poate fi natural, cînd căderea crengilor se face de la sine după uscarea lor, sau artificial La arborii în picioare se practică pentru a se micşora procentul nodurilor din lemn, iar la cei doborîţi, în vederea transportării trunchiurilor.
   Elam, vechi stat, cu capitala la Susa,situat pe teritoriul actualei provincii Huzistan din sud-vestul Iranului. Amintit de izvoare încă în mileniul al
III-lea î.e.n., E* a jucat în acest mileniu un rol important în istoria Mesopotamiei. A fost ocupat succesiv de Akkad, Babilon, Asiria şi de perşi, ocupaţiile străine alternînd cu perioade de ridicare şi de dezvoltare independentă.
   elamită, arta artă care s-a dezvoltat în Elam şi a fost strîns legată de arta societăţii sclavagiste din ţinutul aflat între Tigru şi Eufrat. Cercetările arheologice de la Susa, capitala Elamului, au arătat că a, e. datează din eneolitic. în primul strat, denumit Susa I şi a cărui limită superioară este sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n., s-au găsit statuete de lut ale zeiţei fertilităţii, vase funerare modelate cu mîna şi pictate cu negru, reprezentînd motive geometrice şi figuri convenţionale, geo-metrizate, de oameni, păsări, animale domestice şi sălbatice, precum şi unelte de muncă. Din cultura stratului Susa II, răspîndită pe o arie geografică mai întinsă, s-au găsit, în afară de vase pictate în mai multe culori şi cu motive decorative mai variate, obiecte de bronz şi de aur. în a. e. s-a dezvoltat de asemenea glip-tica. în sec. XXIV-XXIII î.e.n., prin includerea Elamului în statul Akkadului, asupra a. e. de la Susa s-a exercitat cu mai multă putere influenţa artei akkadiene, aşa cum reiese din statuile care îl reprezintă pe Puzurinşuşinak, guvernatorul Elamului. Un alt monument important al a. e. este statuia reginei Napir-Asu (mileniul al
II-lea î.e.n.), care se distinge prin redarea minuţioasă a detaliilor costumului. Începînd
ELAN
 229
ELBURS
din mileniul al II-lea î.e.n., a. e. şi-a pierdut caracterul de sine stătător.
   elán1 (SPORT), fază pregătitoare care precedă efectuarea unei sărituri sau unei aruncări (în atletism), a unei lovituri (în fotbal) etc. Se efectuează sub diverse forme: alergare (de ex. la săritura în lungime), piruetă (de ex. la aruncarea ciocanului, a discului) etc.
   elán2 (Alces aîces), specie de mamifer rumegător din familia cervidelor, cu coarne
Elan
mari, ramificate şi lăţite în formă de lopeţi. Trăieşte în pădurile din Peninsula Scandinavă, în regiunile nordice ale U.R.S.S. şi ale Americii de Nord. în unele ţări se iau măsuri de domesticire a elanului, în scopul creşterii lui pentru carne şi piele.
   Elanskaia, Klavdia Niko-laevna (n. 1898), actriţă sovietică, artistă a poporului din U.R.S.S. S-a evidenţiat prin crearea şi interpretarea unor importante roluri din dramaturgia rusă şi sovietică. Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S.
   eiasticitáte (FIZ.), proprietate a unor corpuri de a reveni de la sine la forma şi la dimensiunile iniţiale de îndată ce încetează acţiunea forţelor exterioare care le-au deformat. Corpurile elastice au deci capacitatea de a acumula şi a elibera în mod reversibil energia de deformare. Proprietăţile elastice ale corpurilor se datoresc acţiunii forţelor intermolecu-lare, care rămîn în echilibru numai pentru anumite configuraţii. Caracteristicile elastice ale corpurilor solide se determină experimental.
   elastină (BIOCHIM., IND. PIEL.), proteină din clasa proteinelor de susţinere. E. este componenta principală a fibrelor elastice din ţesutul elastic al tendoanelor, al arterelor şi al vaselor de sînge şi din ţesuturile de legătură în general, în componenţa e* intră o serie de aminoacizi, cum sînt: glico-colul, alanina, leucina, prolina etc. Operaţiile de conservare şi înmuiere a pieilor nu influenţează fibrele lor elastice.
   elastomecânică(REZ. MAT.), parte a mecanicii corpurilor solide deformabile, care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi de deformaţie în corpurile elastice sub acţiunea forţelor exterioare.
   eiastomér (CHIM.), substanţă naturală sau sintetică care are proprietatea ca, între anumite limite de temperatură, să sufere întinderi mari sub acţiunea unor forţe mecanice relativ slabe, revenind la dimensiunile iniţiale cînd încetează acţiunea acestor forţe. Cei mai importanţi e. sînt cauciucul natural şi cel sintetic. Proprietăţi elas-tcmere au şi unii polimeri, trataţi într-un anumit mod (ex. polietilena clorurată, clorura de polivinil plastifiată etc.). Există de asemenea e. de provenienţă anorganică (ex. sulful elastic, seleniul elastic, unii compuşi ai fosforului etc.).
   elateríde (ZOOL.; Elateri-dae), familie de insecte coleop-tere, cu corpul alungit, scorţos
                                                             Elateríde
şi lucios, cu picioarele scurte. Datorită unei anumite structuri a segmentelor toracelui, e. au particularitatea ca, atunci cînd sînt pe spate, să sară în sus printr-o mişcare bruscă a corpului, revenind la poziţia normală. Larvele au corpul lung, aproape cilindric, cu inele tari şi lucioase, acoperit cu un strat gros de chitină (din care cauză sînt numite viermi-sîrmă); tră-
iesc în pămînt şi se hrănesc cu părţile subterane ale plantelor (rădăcini, tubercule, tulpini), prin aceasta fiind dăunători agriculturii. Sin. faur.
   Elba, fluviu în Europa (1 154 km), pe teritoriul R.S. Cehoslovace, R.D. Germane şi R.F. Germane. Izvorăşte din Munţii Sudeţi (Cehoslovacia, unde se numeşte Labe), străbate o zonă de masive herei -nice şi cîmpia din nordul Germaniei şi se varsă în Marea Nordului printr-un estuar larg. Afluenţi principali: Jizeraşi Elsterul Negru pe dreapta, Orlic, Vltava, O’hfe, Mulde şi Saale pe stînga. Pe E* sînt aşezate importante centre industriale şi porturi, ca Dresda, Magdeburg (R.D. Germană) şi Hamburg (R.F. Germană). Este navigabilă pe o lungime de 947 km, iar de la vărsare pînă la Hamburg e accesibilă vaselor maritime. Constituie o magistrală fluvială de mare importanţă, legată prin canale cu alte sisteme hidrografice din Europa centrală şi apuseană.
   Elba, insulă italiană în Marea Mediterană, la est de Cor-sica. Suprafaţa: 223 km2. Cea. 33 000 loc. Cel mai important oraş şi port al insulei: Porto-ferraio. Relief deluros. Aici se găsesc cele mai importante zăcăminte de minereuri de fier din Italia. Viticultură şi pescuit, în insula E. a fost exilat Napoleon Bonaparte după prima sa abdicare (1814).
   Elbasan, oraş în zona centrală a R.P. Albania. 23 000 loc. (1958). Centru pentru prelucrarea lemnului, a tutunului, industrie alimentară (ulei de măsline, conserve de fructe). Este legat prin cale ferată cu portul Durrés.
   Eibrus, cel mai înalt masiv din Caucaz. Este un con de vulcan stins, avînd două vîr-furi: cel vestic cu altitudinea de
5 633 m, iar cel estic cu altitudinea de 5 595 m. Pe E. se află peste 50 de gheţari. Important centru pentru alpinism şi turism.
   Elburs, lanţ muntos în Iran, la sud de Marea Caspică. Se desfăşoară pe o lungime de cca. 900 km. Altitudinea maximă: 5 604 m (vîrful Dema-vend). Zăcăminte de petrol şi
ELDORADO
230
 ELECTRICITATE
de minereu de cupru. Este traversat de calea ferată trans-iraniană.
   Eldorado (span. e/, articol, şi dorado „aurit**), ţară imaginară, considerată fabulos de bogată în aur, pe care conchistadorii spanioli au căutat-o în partea de nord-est a Ameri-cii de Sud în sec. XVI-XVII.
   eleagnacse ( Eleagnaceăe), familie de plante cuprinzînd arbori şi arbuşti răspîndiţi în America de Nord şi Eurasia. Părţile aeriene ale e. sînt acoperite de solzişori bruni sau cu luciu argintiu. Au frunze întregi, flori apetale, axilare, iar rădăcinile prezintă nodo-z i t ă ţ i ca şi la leguminose. Din familia eleagnaceelor la noi cresc sălcioara (răchiţica), cătina albă etc.
   eieâîă, şcoala ^, şcoală filozofică din Grecia antică de la sfîrşitul sec. al VI-lea şi din sec. al V-lea î.e.n., numită astfel după oraşul Eleea din sudul Italiei, unde şi-a desfăşurat activitatea. Reprezentanţii ş- e. au fost:      Xenofan din
Colofon, Parmenide din Eleea, Zenon din Eleea şi Melissos din Samos. Absolutizînd principiul logic al identităţii, con-cepîndu-1 ca strict tautologic, eleaţii au formulat concepţia metafizică, cu implicaţii idealiste, după care diversitatea şi mişcarea lumii sînt simple iluzii senzoriale, adevărata „existenţă*4, cognoscibilă numai prin raţiune, fiind unică, imobilă şi neschimbătoare. Această concepţie a devenit unul dintre izvoarele idealismului platonic. Ş. e. s-a ridicat împotriva dialecticii lui Heraclit din Efes. Unele dintre argumentele eleate, care^ căutau să dovedească imposibilitatea mişcării şi a diversităţii (ca, de exemplu, aporiile lui Zenon), invo-cînd caracterul contradictoriu, nelogic al acestora, au servit totuşi la dezvoltarea dialecticii.
   electivitáts (BIOL.), însuşire a organismelor vii constînd în asimilarea acelor condiţii de mediu care corespund cel mai mu»t eredităţii lor (care le sînt necesare pentru parcurgerea tuturor stadiilor de dezvoltare). E. este un rezultat al adaptării la mediu a organismelor. Sin. capacitate selectiva.
   elector (lat. elector, de la eligere „a alege**), titlu purtat în Imperiul romano-german (epoca medie şi modernă) de cei şapte principi laici şi ecleziastici care, în virtutea bulei d e a ü r din 1356, aveau dreptul să aleagă pe împărat. Gei şapte electori erau: arhiepiscopii de Mainz, Colonia şi Trier şi ducii de Saxonia şi de Bavaria, mar-graful de Brandenburg şi regele Cehiei, cărora, în sec. al XVII-lea, li s-au adăugat electorii de Palatinat şi de Ha-novra. Instituţia electorilor a încetat în 1806, cînd Napoleon a desfiinţat Imperiul romano-german.
   Electra, personaj din mitologia greacă, fiica lui Aga-memnon şi a Clitemnestrei,
Electra
sora Ifigeniei şi a lui Oreste. E. a fost prigonită de mama ei, care, împreună cu Egist, l-a ucis pe Agamemnon. Pentru a răzbuna această crimă, E. l-a îndemnat pe Oreste s-o omoare pe Clitemnestra. Legenda E. a inspirat pe marii dramaturgi ai Greciei antice: Eschil, Sofocle şi Euripide.
   electrét (FIZ*), corp care la temperatura normală prezintă polarizaţie electrică permanentă, fără a se afla în cîmp electric şi fără a fi deformat. Se prepară din amestecuri de răşini şi ceruri (ex. din ceară de Carnauba) topite, cărora în timpul solidificării li se aplică un cîmp electric intens (de cel puţin 104 V/cm). jSe produce astfel o „îngheţare4* a polarizării electrice. Interpretarea procesului de formare a e. nu este încă pusă la punct. E. au numeroase aplicaţii practice, fiind utilizaţi la construi-
rea microfoanelor, a receptoarelor, la camerele detectoare de radiaţii etc.
   electricitate 1. (FIZ.) a) Totalitate a fenomenelor produse de sarcinile electrice în mişcare sau în repaus, considerate în sensul cel mai larg. b) Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice. Are două părţi principale: electrostatica şi electrod-netica. Concepţia despre e. a suferit în cursul istoriei schimbări importante. Deşi anumite fenomene electrice şi magnetice erau cunoscute încă din antichitate (ex. electrizarea chihlimbarului, orientarea acului magnetic în cîmpul magnetic al Pămîntului etc.), studiul ştiinţific al acestora a început abia în secolul al XVII-lea (W. Gil-bert a publicat în anul 1600 prima lucrare ştiinţifică de e. w,De magnete4*). In secolul al XVI II-lea, fenomenele electrice erau atribuite unei „atmosfere electrice44 care ar înconjura corpurile electrizate, iar apoi unor „fluide44 conţinute în corpuri. Sub influenţa avîn-tului general al ştiinţelor, determinat de revoluţia industrială de la sfîrşitul sec. al XVI II-lea şi începutul sec. al XIX-lea, au fost făcute o serie de noi descoperiri care au dus la inventarea a numeroase maşini şi aparate pentru utilizarea practică a fenomenelor electrice şi magnetice. In a doua jumătate a sec. al XVI II-lea s-au făcut studii asupra electricităţii atmosferice (experienţele Iui B. Franklin care au dovedit că fulgerul este o scînteie electrică şi inventarea de către el a paratrăsnetului şi a condensatorului plan, experienţele lui M. V. Lomonosov şi G. V. Rih-man etc.). Apoi H. Cavendish (1773) şi Ch. A. Coulomb (1785) au stabilit, pe baza unor măsurători minuţioase, legea fundamentală a electrostaticii (legea lui Coulomb). Descoperirea de către L. Galvant (1791) şi A. Volta (1794) a curentului electric continuu şi rea -lizarea primelor elemente galvanice au determinat un nou avînt al e. V. V. Petrov (1802) şi H. Davy (1810-1812) au descoperit şi descris arcul electric, care a găsit mai tîrziu
ELECTRICITATE
231
ELECTRIFICARE
multiple utilizări practice. Importante studii şi descoperiri au fost făcute în primele decenii ale sec. al XIX-lea în legătură cu legile curenţilor electrici şi ale interdependenţei fenomenelor electrice şi magnetice (legea Iui Ohm, formulată în 1827, legile electrolizei, descoperite de M. Faraday în 1833, efectul joule-Lenz, descoperit în 1841 — 1842, teoremele circuitelor electrice formulate de
 G.  R. Kirehhoff în 1847, descoperirea de H. Ch. Oersted în 1820 a cîmpului magnetic produs de către curentul electric, descoperirea de # către A. M. Ampére în acelaşi an a interacţiunii prin intermediul cîmpului magnetic dintre curenţii electrici etc.). Ampére a emis ipoteza că proprietăţile magnetice ale materiei se datoresc curenţilor moleculari, ipoteză strălucit confirmată de fizica modernă prin identificarea curenţilor moleculari drept curenţi electrici constituiţi de electroni în mişcarea lor orbitală. Dezvoltarea concepţiei despre e. în a doua jumătate a sec. al XIX-lea este strîns legată de apariţia teoriei cîmpului electromagnetic, bazată pe principiul acţiunii din aproape în aproape. Descoperirea inducţiei electromagnetice de către Faraday (1831) a însemnat stabilirea unităţii profunde a fenomenelor electrice şi magnetice, ceea ce l-a condus la introducerea noţiunii deosebit de importante de cîmp electric şi magnetic. J. C. Maxwell a pus apoi bazele riguros matematice ale teoriei macroscopice a cîmpului electromagnetic (1873), a prevăzut teoretic existenţa undelor electromagnetice (confirmată experimental de H. Hertz în 1889), a introdus noţiunea de curent electric de deplasare şi a emis teoria electromagnetică a luminii (1852). S-a format astfel o teorie unitară a fenomenelor electromagnetice. Studiul experimental al descărcărilor în gaze, descoperirea razelor X (W. Roentgen, 1895) şi a radioactivităţii (A. H. Becquerel, 1896) au condus la formarea unei concepţii corpusculare a cîmpului electromagnetic, concepţie dezvoltată în special de H.A. Lo-
 rentz, care, la sfîrşitul secolului trecut, a elaborat o teorie microscopică a fenomenelor e-lectrice. Punînd bazele teoriei relativităţii (1905), A. Einstein a eliminat din fizică concepţiile mecaniciste şi a fundamentat o teorie consecventă a fenomenelor fizice. Perioada contemporană de dezvoltare a e* este legată de teoria corpusculară „cuantică** a fenomenelor microscopice, pe baza teoriei cuantelor, elaborată de M. Planck în 1900. Etapa teoriei cuantice, legată de studiul fenomenelor la scară atomică şi subatomică, elaborată şi dezvoltată de Niels Bohr, L. de Broglie, P.A. Dirac, I.I. Frenkel, W. Heisenberg, L.D. Landau, E. Schrodinger ş.a., a permis dezvoltarea unor noi ramuri ale fizicii. Dintre fizicienii romîni care au adus o contribuţie la dezvoltarea e* s-au remarcat Dragomir Hur-muzescu, iniţiatorul primului laborator de electricitate din ţară, N. Vasilescu-Karpen, care a cercetat domeniul curenţilor de convecţie şi al electricităţii aplicate, Şt. Procopiu, care a introdus pentru prima dată noţiunea de magnet atomic elementar (magnetonul) şi a lucrat în domeniul electrocine-ticii şiferomagnetismului, E.Bă-dărău, ale cărui lucrări din domeniul descărcărilor electrice în gaze sînt cunoscute în lumea întreagă ş. a. V. şi sarcină electrică. 2. (METEOR.) Electricitate atmosferică, totalitatea fenomenelor electrice din atmosferă; starea electrică normală a atmosferei (caracterele ionilor atmosferici, conductibilitatea aerului, cîmpul electric al atmosferei şi acţiunea acestuia asupra ionilor); sarcina electrică a precipitaţiilor; fenomenele electrice din norii de furtună (repartiţia sarcinilor electrice în nori, fulgerul, trăsnetul şi perturbaţiile produse în cîmpul electric al atmosferei) şi propagarea undelor electromagnetice în atmosferă. 3. (FIZIOL.) Electricitate animală, energie electrică produsă în ţesuturile vii pe seama energiei chimice eliberate în cursul proceselor de metabolism sau ca rezultat al excitării unor ţesuturi. E. a. apare ca o diferenţă de potenţial (de ordinul sutimilor sau mii-
 milor de volt) între două puncte ale unei celule, organ sau organism, care determină apariţia unui biocurent. Unele animale, de pildă peştii electrici, ©u organe electrogene specializate care produc descărcări la tensiuni electrice de sute de volţi, datorită cărora pot paraliza sau ucide prada. înregistrarea e. a. este folosită în practica medicală (electrocardiografie, electroencefalografie etc.), ca indicator al stării funcţionale a unui organ.
   electrificâre, introducere şi extindere a folosirii energiei electrice în diferite scopuri (forţă motrice, procese tehnologice, iluminat, încălzit etc.) în toate ramurile economiei naţionale, în gospodăria comunală şi gospodăria casnică, pe qalea sporirii producţiei de energie electrică. E. este una dintre direcţiile principale ale progresului tehnic contemporan, care asigură dezvoltarea forţelor de producţie, deoarece permite folosirea largă a diferitelor resurse energetice naturale, introducerea mecanizării şi automatizării producţiei. E. producţiei a început la sfîrşitul sec. al XIX-lea, prin înlocuirea în industrie a motoarelor termice cu motoare electrice şi mai ales după introducerea sistemului trifazat de curenţi alternativi şi realizarea transmisiunii la distanţă a energiei electrice. Dezvoltarea electrificării este legată de construirea unor mari centrale electrice, de crearea sistemelor energetice, de dezvoltarea industriei electrotehnice etc. în capitalism, deşi în ţările dezvoltate e. ^ cunoaşte o mare extindere, introducerea ei are însă un caracter anarhic. în socialism, e. este o condiţie esenţială a construirii bazei tehnice-materiale ^ proprii, a înfăptuirii unei diviziuni teritoriale a muncii raţionale în interiorul ţării, a ridicării nivelului tehnic al economiei naţionale, ducîndla creşterea productivităţii muncii sociale, la uşurarea muncii oamenilor şi asi-gurînd prin toate acestea ridicarea permanentă a nivelului de trai al celor ce muncesc. E-iectrificarea constituie pivotul construirii economiei comu-
ELECTRIFICARE
233
 ELECTRO ACUSTICĂ
nişte, este izvorul şi în acelaşi timp condiţie a dezvoltării marii industrii, avînd un rol primordial în dezvoltarea tuturor ramurilor economiei naţionale. V. I. Lenin arăta că, „pe temelia orînduirii sovietice, electrificarea va făuri victoria definitivă a bazelor comunis-mului“. Indicaţiile lui V. I. Lenin cu privire la e. au fost aplicate pentru prima oară în U.R.S.S. prin înfăptuirea planului G O E L R O şi continuă să se aplice în procesul de construire a comunismului. Indicaţiile leniniste se înfăptuiesc şi în celelalte ţări socialiste în cursul construirii socialismului. In Romînia bur-ghezo-moşierească, dezvoltarea şi folosirea energiei electrice erau mult rămase în urmă. Romînia se situa pe unul dintre ultimele locuri din lume în ceea ce priveşte consumul de energie electrică pe cap de locuitor (30 kWh). în anii puterii populare, Partidul Muncitoresc Romín a acordat o atenţie deosebită e., asigurînd dezvoltarea ei cu un pas înaintea celorlalte ramuri ale industriei. Electrificarea ţării noastre are ca obiective principale: asigurarea alimentării cu energie electrică a industriei existente §1 a ramurilor noi ce se vor crea; valorificarea raţională a resurselor energetice ale ţării prin folosirea combustibililor inferiori şi economisirea combustibililor superiori, care trebuie să capete utilizări mai avantajoase; pătrunderea electricităţii Ia sate pentru ridicarea nivelului tehnic şi creşterea productivităţii muncii în agricultură; ridicarea nivelului cultural şi a bunăstării poporului prin folosirea energiei electrice pentru nevoile casnice şi social-culturale ale populaţiei; crearea de baze energetice în regiunile pe care regimul burghezo-mo-şieresc le-a lăsat în stare de înapoiere. Planul de electrificare, elaborat în 1950, îmbunătăţit şi adaptat continuu la noile condiţii, a fost realizat înainte de termen. In perioada 1951 — 1962 au fost construite centrale electrice cu o putere instalată totală de aproape 1 360 000 kW, aproape dublu faţă de cît s-a construit în
regimul burghezo-moşieresc în decurs de 60 de ani. Puterea instalată a centralelor electrice
 a ajuns în 1963 la 2 356 000 kW, faţă de 501 000 kW în 1938. In perioada 1950 — 1963 au intrat în funcţiune peste 20 de centrale termoelectrice noi (la Paroşeni, Borzeşti, Brazi, Luduş ş.a.), au fost dezvoltate cele existente (Ia Grozăveşti, Brăila, Reşiţa ş.a.). Alături de centralele termice au apărut şi primele hidrocentrale, cea mai mare fiind hidrocentrala „V.I. Lenin** de la Bicaz. Ponderea puterii instalate în centrale mari şi mijlocii a crescut de la 50% în 1950 la 82% în 1960, iar gradul de interconexiune a centralelor e-lectrice a sporit în aceeaşi perioadă de la 30 la 90%. In 1963 s-au produs 11,7 miliarde kWh de energie electrică faţă de 1,13 miliarde kWh în 1938. Producţia de energie electrică pe cap de locuitor a crescut de Ia 72,4 kWh în 1938 la 621 kWh în 1963. Pînă în 1965, producţia de energie electrică va atinge 18,5 miliarde kWh. Un loc important în asigurarea sporirii în viitor a producţiei de energie electrică îl ocupă construirea hidrocentralelor de pe Argeş şi de la Porţile de Fier. — £7ec-trificarea industriei, introducere şi extindere a folosirii energiei electrice în locul altor forme de energie în industrie. E. i. urmează două direcţii principale: e. acţionării maşinilor şi e. proceselor tehnologice, de care este legată dezvoltarea electrotermici, electrochimiei, tele-mecanicii etc. In R.P.R., ca urmare a succeselor realizate în mărirea producţiei de energie electrică şi a folosirii ei în industrie, gradul de înzestrare electro-energetică a muncitorilor a crescut de la 2 323 kWh pe muncitor industrial, cît era în 1950, la 6 152 kWh în 1963.— £/ec-
 trijicarea agriculturii, folosirea energiei electrice în producţia agricolă, precum şi pentru satisfacerea unor nevoi social-culturale, pentru iluminatul public şi casnic la sate etc. Energia electrică nu este folosită numai ca forţa motrice, ci şi pentru obţinerea câtdurii. pentru influenţarea
nemijlocită a creşterii organismelor animale şi vegetale, constituind astfel un factor care contribuie la intensificarea agriculturii. Partidul Muncitoresc Romín acordă o atenţie deosebită extinderii consumului de energie electrică în procesele de producţie agricolă şi pentru nevoile casnice şi social-culturale ale oamenilor muncii de la sate. Ca urmare, consumul de energie electrică în agricultură a sporit în 1963, faţă de 1955, de 4,6 ori. Pînă în 1963 erau electrificate aproape 6 000 de sate, toâte S.M.T.-urile, mai mult de 95% din G.A.S. şi mare parte din G.A.C. In cursul planului şesenal (1960—1965) va avea loc extinderea electrificării în agricultură şi mai ales creşterea ponderii consumului de energie electrică pentru nevoile producţiei în totalul consumului rural. V. şi i n d u s-tria energiei electrice^ şi termice.
  electrizáre (FIZ.), acţiune de încărcare cu sarcini electrice sau de polarizare electrică a unui corp. încărcarea cu sarcini electrice se poate efectua prin frecare, prin contact, prin aducerea unui conductor într-un cîmp electric, prin acţiuni elec-trochimice (v. pilă electrică), prin iradiere (v. efect fotoelectric;
i o n i z a r e), prin încălzirea conductoarelor (v. emisiune termoelectronică) etc. Polarizarea electrică se poate realiza prin aşezarea într-un cîmp exterior, prin deformare (p i e z o e 1 e c t r i c i t a t e). prin încălzire (p i r o e 1 e c-t r i c i t a t e) etc.
  electro* (gr. elektron „chihlimbar**), element de compunere cu sensul „referitor la fenomenele electrice, care aparţine electricităţii" (ex. electrotehnică, electr omagnet).
  electroacústicá (FIZ.), ramură a acusticii care studiază transformarea oscilaţiilor acustice (inclusiv a celor infraso-nore şi ultrasonore) în oscilaţi-electromagnetice şi invers, mijloacele de măsură corespunză-toare, aplicaţiile practice şi dispozitivele de transformare respective (microfoane, difuzoare, doze de înregistrare şi de redare etc.).
ELECTROANALî ZĂ
 234
ELECT ROCOMUNIGAŢIE
Întreprinderea „Electroaparataj" Bucureşti
   electroanaliză (chim.) v. analiză electrochimică.
   „Electroaparataj“, Intre-prinderea ^, unitate a industriei electrotehnice din R.P.R., situată în Bucureşti. A luat fiinţă în 1949 prin comasarea mai multor fabrici. ,*Electroapa-rataj“ produce aparataj electric de joasă tensiune, printre care: aparataj de instalaţii (întrerup-toare, prize, comutatoare, con-tactoare, întreruptoare automate eţc.), aparataj pentru industria petrolieră, aparataj anti-grizutos pentru industria carboniferă, aparataj naval, aparataj pentru automatizări etc. Datorită înzestrării ei cu utilaj modern, măririi suprafeţei şi capacităţii de producţie, în perioada 1950—1962 producţia întreprinderii a crescut de 8,7, iar productivitatea muncii de
 4,4 ori. în ultimii şase ani s-a reproiectat întreg sortimentul întreprinderii, în scopul ridicării performanţelor şi îmbunătăţirii calităţii, asimilîndu-se noi aparate la nivelul tehnicii moderne.
   electrocapilaritáte (FIZ.), fenomen care constă în modificarea constantei capilare a unui lichid electrizat. Pe acest fenomen se bazează construcţia electrometrului capilar şi tehnica polarografică în analiza chimică calitativă şi cantitativă.
   electrocar (TEHN.), cărucior autopropulsat acţionat de motoare electrice; energia electrică este furnizată de o baterie de acumulatoare aşezată sub platforma căruciorului. Are patru roţi cu bandaje de cauciuc pline sau pneumatice. Este folosit în fabrici, ateliere,
Electrocar
 gări, magazii etc., pentru transportul de materiale, piese, bagaje, baloturi etc. în greutate de la cîteva zeci de kilograme pînă la peste o tonă.
   electrocardiografie (din eleciro~, gr. kardia „inimă“ şi graphein „a nota“; FIZIOL.), metodă de studiu a funcţiunii normale sau patologice a inimii prin înregistrarea grafică a activităţii electrice a muşchiului cardiac. Constituie una dintre metodele
       p '1" R        
Jlgfl, p       ~T  mm 
               ***    
1        _l        1  
         7Í: T     1  
XÜKIÜÍ585I            
                                     Electrocardiogramă PtQR,T — aspectul activităţii electrice normale a cordului într-o revoluţie cardiacă
de stabilire a diagnosticului în bolile de inimă (infarct cardiac, insuficienţă cardiacă etc.).
   electrocautér (MED.), instrument care serveşte la arderea ţesuturilor patologice. Este alcătuit dintr-o tijă metalică, prevăzută la una dintre extremităţi cu un fir de platină care se încălzeşte la roşu cu ajutorul curentului electric.
   electroceramica, ramură a tehnicii ceramicii care se ocupă cu compoziţia, fabricarea, proprietăţile şi întrebuinţările produselor ceramice. folosite în electrotehnică.
   electrochimie, ramură a chimiei fizice care se ocupă cu fenomenele de transformare a
 energiei chimice în energie electrică (ex. la elemente galvanice), a energiei electrice în energie chimică (ex. la electroliză) şi cu legile acestor fenomene; e. studiază şi electroliţii. Are aplicaţii industriale în extragerea şi rafinarea unor metale în obţinerea clorului, a hidroxizilor alcalini, a hi-pocloriţilor, a cloraţilor etc., precum şi în chimia analitică cantitativă.
   electrocinetică (ELT.), ramură a electromagnetismului care studiază stările şi fenomenele staţionare şi cuasista-ţionare ce se produc în conductoarele electrice parcurse de curenţi electrici de conduc-ţie. Printre principalele probleme ale e. se numără: determinarea cîmpurilor electrice şi a cîmpului densităţii de curent în interiorul corpurilor conducătoare de electricitate; studiul reţelelor electrice de curent continuu; studiul conductibi-lităţii electrice a solidelor, lichidelor şi gazelor etc.
   electrocoagulâre (MED.),distrugere prin coagulare a unor ţesuturi patologice (negi, nevi, polipi etc.) cu ajutorul curentului electric alternativ de înaltă frecvenţă, produs de un aparat de diatermie.
   electr© comunicaţie (TELEC.) 1* Transmitere pe fir sau fără fir, cu ajutorul semnalelor electrice, a mesajelor telefonice, telegrafice, fototelegrafice, radiofonice sau de televiziune. 2. (în sens general) Ştiinţa şi tehnica procedeelor şi sistemelor de electrocomunicaţii.
ELECTKOCORTICOGRAF IE
235
ELECTRODINAMICA
   electr ocorticografie (din e-lectro-, lat. cortex, corticis „coaja, scoarţă" şi gr. graphein „a scrie *; FIZIOL.), metodă de cercetare a activităţii bioelectrice a scoarţei cerebrale, constînd din înregistrarea grafică, sub formă de unde, a acestei activităţi, cu ajutorul unor electrozi aplicaţi pe scoarţă. E. este folosită pentru localizarea intraoperatorie a unor regiuni patologice generatoare de epilepsie, în vederea extirpării acestora.
   electrocutare (din electroni (exe)cutaref după francezul electrocution), provocare a unor puternice contracţii musculare, t aumatisme sau şocuri, mergînd pînă la suprimarea vieţii, ca urmare a trecerii printr-un organism viu a unui curent electric mai intens decît valoarea pe care opopte suporta fără a fi vătămat. Pentru corpul omenesc, inten-sitatea-limită a curentului electric este de aproximativ 25 mA; în condiţii speciale, omul poate suporta şi intensităţi de curent mai mari cu durate scurte. Intensitatea curentului care străbate corpul omenesc depinde de rezistenţa electrică a acestuia şi este cu atît mai mare cu cît tensiunea electrică la care e supus corpul e mai înaltă. Frecvenţele cele mai periculoase sînt cuprinse între 40 şi 60 Hz, iar cele peste 10 000 Hz nu mai prezintă practic nici un pericol, din cauza efectului peli-cular. E. este folosită ca mijloc de execuţie capitală în S.U.A, electrod (din e/ecfro- şi gr. hode „drum, circuit**; ELT.)* conductor electric prin care intră sau iese curentul electric . dintr-un mediu sau dintr-o incintă şi a cărui conductivitate electrică este, de regulă, mult mai mare decît a mediului respectiv (ex. e. de electroliză, e. de cuptor electric, e, de tub electronic, e. de lampă electrică etc.). — E. de sudură, vergea de metal sau de cărbune folosită ca electrod la sudarea electrică. La sudarea prin rezistenţă se folosesc e. de s. din cupru sau din aliaje de cupru, care au diferite forme (cilindrice la sudarea prin puncte, în formă de role la sudarea prin cusătură etc.) şi sînt răciţi prin
interior cu curenţi de apă. La sudarea prin topire cu arc electric, arcul de sudură se poate forma, în cele mai răspîndite metode, între capătul liber al e. de s.t care este totodată şi metalul de adaos, şi piesa de sudat sau între capetele libere ale unor electrozi infuzibili (de cărbune, de wolfram etc.), metalul de adaos avînd forma unei sîrme al cărei capăt este introdus în arcul electric. La sudarea manuală se întrebuinţează în mod curent e. de s. înveliţi cu un strat format din substanţe ionizante şi protectoare, al cărui rol este de a menţine uşor arcul electric, de a proteja baia de sudură de influenţa dăunătoare a aerului, de a asigura, prin zgura formată sau prin gazele degajate, alierea metalului depus etc.
—   (FIZ.) E. de accelerare, electrod al cărui potenţial electric pozitiv dă naştere unui cîmp electric, destinat să mărească viteza unui fascicul de ioni sau de electroni fără a-i colecta. Se foloseşte în acceleratoarele de particule, la tuburile osciloscoape etc.
   electrodializă (CHIM.), proces de dializă care este accelerat sub acţiunea unei diferenţe de potenţial electric.
2-j    J '     -2       
       . t              
       1 r              
       w 1 -            
iET-rE ■ r=--- ~ --- .Í 
       +3'r    îq       
       rî=l3:  --Í      
/---           " ~ f    
               Electrodializor 1 — perele semipermeabil;       2  —  eieo
                                                 trozi; 3 — soluţie de dializat; 4 — apă distilată
La trecerea curentului electric, electroliţii, separaţi din soluţiile coloidale prin membrană, sînt transportaţi sub formă de ioni spre electrozi. Procesul este produs în aparate numite electrodializoare. Electrodializa se utilizează la purificarea apei,la impregnarea stofelor, la tăbă-cirea pieilor, la separarea sub-
stanţelor coloidale cu moleculă mare (albuş de ou, clei, gelatină) etc.
   electrodinâmică» ramură a fizicii care se ocupă cu.studiul proprietăţilor electrice şi magnetice ale materiei. După modul de abordare a problemei, se deosebesc e. clasică şi e. cuantică, Electrodinamica clasică, folosind metodele fizicii clasice, studiază, în spiritul relativităţii restrînse, legile de niişcare ale corpurilor electrizate. In e. macroscopică se studiază dependenţa intensităţilor cîmpurilor electrice şi magnetice de distribuţia de sarcini şi de curenţi. Legile e. macro-scopice au fost formulate de către A.M. Ampere, M. Faraday şi J, C. Maxwell. E .microscopică studiază aceleaşi probleme, luîndu-se în considerare structura microscopică a materiei. Legile e. microscopice au fost formulate de H.A. Lorentz. Formularea teoriei relativităţii restrînse de către A. Einstein (1905) a constituit un punct nodal în dezvoltarea e. După cum a arătat H. Minkowski (1909), legile electrodinamicii maxwelliene pot fi formulate într-un mod mult mai simetric prin teoria relativităţii restrînse, punîndu-se în evidenţă unitatea dialectică dintre cîm-pul electric şi magnetic. în acest domeniu au fost obţinute rezultate importante de către P.A. Cerenkov, care a descoperit electronul „supraluminos“, teoretizat de I.E. Tamm şi I.M. Frank, precum şi electronul „luminos**, studiat teoretic de
D.D.  Ivanenko şi A.P. Sokolov. La scara atomică şi subatomică, electrodinamica clasică nu mai este valabilă, conducînd la unele contradicţii interne. Electrodi-namica cuantică, ale cărei legi au fost formulate prin lucrările lui N. Bohr, W* Heisenberg,
E.    Schrodinger, L. de Broglie, P. A. Dirac şi alţii, reuşeşte să înlăture contradicţiile electro-dinamicii clasice şi să conducă la legi microscopice corecte. Electrodinamica cuantică este teoria microscopică contemporană a interacţiunilor electromagnetice dintre electroni şi pozitroni şi a proceselor electromagnetice din cîmpul radiant
16 — Dicţionarul enciclopedic, voi. ÎI
 ELECTROD I NA M IC Ă
 236
 ELECTROFIZIOLOGIE
şi substanţă. La baza ei stă noţiunea de cîmp electromagnetic cuantizat, care realizează unitatea contrariilor luminii: particulă (foton) şi undă electromagnetică. Fotonii, particule cu masă de repaus nulă, sînt cuante ale cîmpului electromagnetic, avînd o energie şi un impuls proporţional cu frecvenţa undei corespunzătoare. Cîmpul electromagnetic vid în stare normală, neexcitată, conţine o infinitate de fotoni în stare virtuală. Radiaţia este descrisă ca un proces electromagnetic în care are loc un schimb de energie între cîmpul electromagnetic şi electronii din substanţă sub formă de fotoni, care pot fi „generaţi** (prin excitarea cîmpului la un nivel de energie superioară) sau „ab-sorbiţi“ (prin trecerea cîmpului Ia un nivel de energie inferioară). Cu ajutorul acestor noţiuni au fost precizate rezultatele opticii clasice şi au fost explicate fenomene care nu putuseră fi interpretate din punctul de vedere al electro-dinamicii clasice. Astfel au fost explicate cu succes dispersia undelor electromagnetice, fenomenul Compton (dispersie cu schimbare de lungime de undă), radiaţia de frînare produsă în timpul frînării electronilor într-un cîmp electrostatic etc. Interacţiunea dintre electroni prin intermediul cîmpului electromagnetic este considerată ca fiind rezultatul unui schimb de fotoni virtuali (adică de fotoni care nu s-au despărţit de cîmpul acestor particule, care nu există în mod separat). In electrodinamica cuantică, electronii şi pozitronii sînt reprezentaţi ca particule, cuante ale unui cîmp electronopozitronic legate de stările excitate ale acestui cîmp. în felul acesta, formarea perechilor de antiparticule electron-pozitron din radiaţia Y care trece în apropierea unui nucleu atomic se reprezintă prin dispariţia (anihilarea) a doi fotoni şi apariţia perechii de electron-pozitron, iar în procesul invers anihilarea unei perechi de electron-pozitron duce la transformare în radiaţie Y» Pe această bază s-a putut explica de aseme-
nea formarea de către razele cosmice a jerbelor în cascadă. Electrodinamica cuantică a condus la prezicerea existenţei unei formaţii atomice, numită pozitroniu, analogă atomului de hidrogen, compusă dintr-un electron şi un pozitron ce se mişcă în jurul centrului de gravitate comun, care a fost descoperită ulterior şi studiată experimental (1951), cu toate că o astfel de formaţie are o limită de existenţă foarte scurtă, anihilîndu-se în doi fotoni. Ca şi cîmpul electromagnetic cuantic, cîmpul electrono-pozitronic în stare neexcitată (starea pentru cáré energia cîmpului este nulă) conţine o infinitate de electroni şi de pozitroni în stare virtuală.
O  caracteristică esenţială ae.c. este noua concepţie asupra spaţiului vid. „Vidul**, adică spaţiul lipsit de particule, în realitate nu este absolut gol; în el există cîmpurile electromagnetic şi electrono-pozitronic în starea de zero (starea cea mai joasă) corespunzătoare aceleia a unui corp la temperatura de zero absolut. Fotonii virtuali sînt în permanentă fluctuaţie, pro-vocînd oscilaţia de zero a cîmpului electromagnetic vid în jurul valorii medii nule a cîmpului, iar oscilaţiile de zero ale cîmpului electrono-pozitronic provoacă „o polarizare a vidu-îui“. Existenţa acestor oscilaţii de zero a fost confirmată prin descoperirea unei serii de fenomene de structură fină în spectrele atomice. Dezvoltarea tehnicii experimentale a permis descoperirea şi măsurarea deplasării nivelelor de energie la atomul de hidrogen (deplasarea Lamb) şi a confirmat astfel experimental concluziile elec-trodinamicii cuantice.
        ^       0            ©C
        ţ Lumină j              fsec‘
                                                   Electroencefalogramă normală a—unde bioelectrice lente ; 0—unde bio-electrice rapide
   electr oencef alo grafie (din electro-, gr. enhephalos „creier** şi graphein „a scrie**; FIZlOL.), metodă de cercetare a activităţii creierului, constînd din înregistrarea grafică (electroencefalogramă)\ sub formă de unde, a intensităţii curenţilor bioelectrici corespunzători acestei activităţi, cu ajutorul unor electrozi fixaţi pe pielea capului. Metoda electroencefalografică este folosită în neurofiziologie şi în diagnosticul anumitor boli neurologice, ca epilepsia, tumorile cerebrale etc.
   electroerodâre (TEHN.), procedeu de prelucrare a metalelor (în special a metalelor şi aliajelor dure), care constă în îndepărtarea unui strat sau a unei părţi din materialul obiectului supus prelucrării, cu ajutorul descărcărilor electrice prin scîn-tei. Descărcările electrice se produc, prin impulsii (cu frecvenţa între 50 şi 5 000 Hz), între obiectul de prelucrat (ano-dul) şi sculă (catodul), confecţionată din metal cu conductivitate electrică mare şi a cărei formă diferă după felul prelucrării.
   „Electrofar“, întreprinde-rea^, una dintre unităţile moderne ale industriei electrotehnice din R.P.R., situată în Bucureşti. „Electrofar" a luat fiinţă prin contopirea unor fabrici naţionalizate în anul 1948, care aveau ca obiect asamblarea şi desfacerea becurilor. în anii puterii populare, întreprinderea a fost complet reconstruită, reprofilată şi înzestrată cu u-tilaje moderne de înaltă productivitate, astfel încît în 1963 realiza producţia întregului an Î948 numai în 6 zile. Au fost date în funcţiune secţii noi de producţie, care au permis trecerea de la producţia de becuri normale la fabricarea de becuri speciale, becuri infraroşii şi produse speciale bazate pe descărcările electrice în gaze inerte, în prezent, £. este profilată pe fabricarea lămpilor fluorescente şi a corpurilor de iluminat cu vapori de mercur.
   electr ©fiziologie (FIZIOL.), ramură a fiziologiei care studiază manifestările biocurenţilor ce însoţesc activitatea normală sau patologică a diferitelor
 ELECTROFOR
 237
ELECTROLUMINESCENŢĂ
ţesuturi şi organe (muşchi, creier, inimă etc.).
   electroíór (din electro-şi gr. phoros „purtător**; FIZ.), dispozitiv pentru electrizare, bazat pe electrizarea prin frecare şi prin influenţă electrostatică. Se compune, de obicei, dintr-o placă circulară dielec-trică (din ebonită, parafină, sulf) şi dintr-un disc metalic, prevăzut cu un mîner izolant. Placa dielectrică este electrizată prin frecare pe una dintre feţe; discul metalic, adus deasupra feţei încărcate a plăcii
- - -1 -4       
       1- - -   
(           y-3 
       5"+ +• + 
m      ■H       
                                                         Eleclrofor
/ — dielectric; 2 — suport metalic legat la pămint; 3 — disc metalic; 4—mîner
dielectrice şi pus în legătură cu pămîntul pe faţa dinspre placa dielectrică, asigură scurgerea sarcinilor de nume contrar celor cu care este încărcată placa dielectrică, astfel că se încarcă prin influenţă electrostatică cu sarcini de acelaşi nume ca şi aceasta. Deoarece încărcarea discului metalic se poate efectua de un număr mare de ori fără a repeta încărcarea plăcii dielectrice, e. poate fi considerat drept cea mai simplă maşină electrostatică.
   electroforézá (Fiz.), deplasare a particulelor coloidale sau în suspensie sub acţiunea unui cîmp electric exterior. Deplasarea particulelor se datoreşte faptului că au absorbit sau adsorbit din jurul lor ioni. După cum deplasarea are loc în sensul cîmpului electric sau în sens opus acestuia, fenomenul poartă denumirea de anaforeză sau de cata-f o r e z ă. £. are aplicaţii în industrie (la purificarea pe cale electrică a fumurilor şi a gazelor industriale), în medicină etc.
   electrofoto grafie (FIZ.),procedeu de obţinere a fotografiilor apărut în primele decenii ale sec. al XX-lea, bazat
pe efectul fotoelectric al luminii. Materialul fotografic are la suprafaţă un strat subţire de substanţă semiconductoare sub care se găseşte un strat bun conducător de electricitate. E-lectrizînd acest material înainte de expunere, sarcinile electrice se deplasează la suprafaţa stratului semiconductor. Sub acţiunea razelor de lumină, electronii se deplasează în stratul conductor, rămînînd numai în acele regiuni unde nu au căzut razele de lumină. Operaţia următoare constă în acoperirea materialului fotografic cu un strat fin de particule colorate, care sînt de asemenea încărcate electric (de semn contrar cu sarcinile rămase pe suprafaţa materialului) şi care redau imaginea fotografică. După aceasta poate să urmeze operaţia de fixare. E. are o serie de avantaje faţă de procedeul clasic de fotografiere, care constau în: simplitatea procesului (prin lipsa operaţiilor chimice de revelare şi fixare a imaginilor); rapiditate (fotografiile pot fi obţinute în cîteva fracţiuni de secundă); posibilitatea manipulării materialului fotografic la lumina zilei (sensibilizarea făcîndu-se înainte de expunere în aparatul de fotografiat) etc. Pînă în prezent imaginile obţinute prin procedeul de e. sînt încă inferioare celor obţinute prin procedeul clasic.
   electro gravimetrie (CH l M.), metodă electrochimică de analiză cantitativă, care se bazează pe depunerea, prin electroliză, a metalului la catod sau a oxidului metalic la anod şi pe cîn-tărirea substanţei depuse pe electrod. Este utilizată mai ales pentru analiza cantitativă a cuprului, a staniului, nichelului, cobaltului, zincului etc.
   electrolit (CHIM.), substanţă care prin dizolvare sau prin topire se disociază, moleculele ei scindîndu-se în ioni; în această stare, e. conduce curentul electric.
   electroliză (din electro-şi gr. lysis „dizolvare"), proces fizico-chimic complex, provocat de cîmpul electric stabilit între doi electrozi introduşi în soluţia sau în topitura unui electro-
lit şi legaţi la bornele unui generator de curent continuu. Constă în dirijarea ionilor elec-trolitului către electrozii de semn opus, unde se descarcă (proces primar de electrod). Atomii sau radicalii rezultaţi pot da loc la reacţii secundare fie cu electrozii, fie cu moleculele solventului, fie între ei, substanţa respectivă depunîn-du-se sau degajîndu-se dacă este un gaz (proces secundar de electrod). Legile cantitative ale e. au fost enunţate de M. Faraday (1833). E. este larg utilizată în industrie pentru separarea elementelor chimice sau pentru sinteza unor produse (ex. la obţinerea oxigenului şi a hidrogenului prin e* apei, a clorului şi a hidroxi-dului de sodiu prin e. soluţiei de clorură de sodiu, la prepararea metalelor alcaline şi a aluminiului prin e* topiturilor sărurilor respective etc.).
   electrolizór (CHIM.), aparat sau instalaţie prevăzută cu electrozi, cu ajutorul căreia se poate efectua electroliza. E. au
+
                                                         Electrolizor pentru electroliza soluţiei de clorură de sodiu / — anod; 2 — diafragmă; 3 — catod
formă prismatică, cilindrică, de clopot etc. şi pot fi confecţionate din diferite materiale (lemn, sticlă, ciment, material anti-acid), după natura electrolitu-lui. Cînd produsul obţinut la un electrod trebuie ferit de acţiunea produselor obţinute la celălalt electrod, spaţiul dintre cei doi electrozi se separă printr-un perete poros, semipermeabil, numit diafragmă.
   electrolumine scenţă (FI Z.), luminescenţă datorită unei descărcări electrice. In sens mai restrîns, termenul denumeşte luminescenţă unor substanţe
16*
ELECTROMAGNET
 238
ELECTRON
semiconductoare (ex. sulfura de zinc cu urme de cupru) sub acţiunea unor cîmpuri electrice alternative de frecvenţă ridicată.
   electromagnét (ÉLT.) 1. Corp feromagnetic magnetizat temporar sub acţiunea unor curenţi electrici de conducţie. 2. Aparat electromagnetic constituit din-tr-un miez feromagnetic echipat cu înfăşurări de excitaţie şi care se magnetizează temporar sub acţiunea curenţilor electrici stabiliţi în circuitele înfăşurărilor în urma unei comenzi. Este folosit fie pentru a produce forţe şi momente în scopul efectuării unui lucru mecanic (e. de tracţiune), fie pentru a echilibra alte forţe sau momente/e. purtători), fie pentru a produce cîmpuri magnetice intense în întrefierul circuitului lor magnetic (ex. la maşinile electrice). E. sînt elemente componente ale diferitelor maşini şi a-parate electrice, ale ambreiajelor electromagnetice, ale unor maşini de ridicat, ale releelor, ale instrumentelor electrice de măsură, ale unor acceleratoare de particule (betatroane, ciclotroa-ne, sincrofazotroane), ale dispozitivelor de optică electronică, ale instalaţiilor de rezonanţă magnetică, ale unor instalaţii de cercetări etc.
   „Electromagnetica", Uzina unitate importantă a indus-
triei electrotehnice din R.P.R., situată în Bucureşti. S-a dezvoltat din fosta fabrică de telefoane care asambla aparate telefonice din piese importate. După naţionalizare a fost dezvoltată şi reuti-lată cu maşini de înaltă tehnicitate, fiind profilată pentru producţia de: echipament telefonic (aparate telefonice, centrale telefonice manuale şi automate, sisteme de curenţi purtători etc.), instrumente electrice de măsură, relee de protecţie pentru instalaţii energetice, instalaţii de automatizare, diverse aparate electrice (redresoare cu seleniu, bobine de inducţie, aparate electrice de uz casnic) etc.
   electromagnetism (Fiz.), ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice şi magnetice. La baza e» stă teoria cîmpului electromagnetic, elaborată de Maxwell. Izvorul
direct al e. l-au constituit descoperirile şi concepţiile Iui Faraday, Oersted şi Ampere. Ipoteza fundamentală a teoriei electromagnetice constă în faptul că un circuit închis care conţine un condensator poate fi sediul unui curent electric variabil, datorită existenţei curentului electric de deplasare (în dielectrice şi în vid). O consecinţă importantă a acestei teorii a fost demonstrarea naturii electromagnetice a fenomenelor luminoase şi a ipotezei existenţei undelor electromagnetice, confirmată experimental de H. Hertz (1881). Undele electromagnetice transmit energie şi ^ impuls, fapt dovedit de experienţele asupra presiunii luminii făcute de P.N. Lebedev (1900). Teoria electromagnetică a dus la numeroase aplicaţii practice, ca: telefonia, telegrafia, radiofonia, tehnica undelor electromagnetice de lungimi de undă foarte scurte (radiolocaţia) etc.
   electrometalurgie (METAL.), ramură a metalurgiei care foloseşte energia electrică în procesele metalurgice (ex. în electroliză, electrotermie), la elaborarea oţelului, fontei, aliajelor de aluminiu etc.
   electrometrie lt (CHIM.) Analiză chimică cantitativă volumetrică, care foloseşte ca indicator pentru observarea sfîr-şitului reacţiei variaţia potenţialului electric al unui electrod cufundat în soluţia de analizat. Punctul de echivalenţă este marcat de un salt puternic al potenţialului. 2. (FIZ.) Capitol al fizicii care se ocupă cu stu~ diul măsurilor electrice în care se foloseşte un electrometru.
   electrometru (f*Z.), instrument cu indicaţie indirectă utilizat la măsurarea electrostatică a diferenţelor de potenţial, la măsurarea curenţilor foarte slabi prin intermediul căderii de tensiune într-o rezistenţă, precum şi ca i n s t r u m e n t de zero. în principiu, orice e* se bazează pe efectele mecanice (forţe, momente) datorite diferenţei de potenţial
dintre doi conductori. Unele e. utilizează efectele de atracţie şi de respingere (ex. e. Kelvin), altele fenomenele electrocapi-lare (ex. e. Lippmann). Eiectro-metrele car© măsoară o diferenţă de potenţial prin mărimi mecanice se numesc e. absolute, cele care compară o diferenţă de potenţial necunoscută cu o diferenţă de potenţial de referinţă se numesc e. relative.
E.  sînt frecvent folosite în laboratoarele de radioactivitató* de radiaţii cosmice, în laboratoarele electrice de mare precizie etc. Atunci cînd scara e* este gradată direct în volţi, instrumentul se numeşte volt-metru electrostatic. în ultimii ani, # c. electrostatice sînt înlocuite aproape complet prin e. electronice, a căror exploatare e mai simplă.
   electrón (gr. elektron „chihlimbar"; FIZ.), particulă elementară cu masa de repaus me = 9,107* 10"28 g (de cca.
I   840 de ori mai mică decît a celui mai uşor atom, atomul de hidrogen), purtînd. cea mai mică sarcină electrică cunoscută în natură (e = = 1,602* 10"19 coulombi). Sarcina poate fi pozitivă sau negativă, însă termenul e. este folosit în mod obişnuit pentru particula negativă. Electronul pozitiv se numeşte p o z i t r o n. E. a fost descoperit de J. J. Thomson în 1897. Concluzia asupra existenţei unor sarcini elementare („atomii electricităţii**) r-parţinelui Stoneyşi Helmnoltz şi a fost obţinută pe baza legilor electrolizei. O măsurare riguros exactă a sarcinii e* a fost făcută de R.A. Millikan în 1911. Studiul mişcării e. în cîmpurile electrice şi magnetice a permis să se determine mai exact masa
                 Electrometru cu cadran BBi, CCi— cadrane conectate electric între ele; A A — armătură mobilă (fluture); F — fir de suspensie; O — oglindă pentru citirea deviaţiei de pc e ac*lă separată
ELECTRON
 239
ELECTRONICĂ
e, şi raportul sarcinii faţă de masă. Valoarea mică a masei e. a dat posibilitatea de a se accelera e. pînă Ia viteze mari, fapt care a dus la descoperirea efectului dependenţei masei de viteză, explicat de teoria relativităţii a lui A. Einstein. E, are un rol deosebit în structura . materiei. Norul de electroni din jurul nucleului atomic determină proprietăţile optice, electrice şi chimice ale atomilor şi moleculelor. Studiul mişcării acestor electroni a dat naştere mecanicii cuantice. Teoria contemporană a electronilor (electrodinamica cuanti-c ă) permite determinarea cu mare precizie a tuturor proprietăţilor e., plecînd de la cele trei caracteristici esenţiale ale lui: masa, sarcina şi spinul. Multe proprietăţi ale corpurilor lichide şi solide (conductibili-tatea electrică a metalelor şi semiconductoarelor* proprietăţile dielectricilor etc.) se explică prin teoria modernă a e. Un flux dirijat de electroni în conductori şi semiconductoare reprezintă curentul electric. Interacţiunea electronilor rapizi cu substanţa generează fotoni. La rîndul lor, fotonii cu energii suficient de mari pot genera, prin ciocnirea cu alte particule, perechi de electroni pozitivi şi negativi (v. şi creare de perechi). In corpuri mai poate avea loc şi fenomenul invers formării perechii de ©• şi pozitron, şi anume anihilarea e. şi a pozitronului, cu emisiune de fotoni. Electronii pozitivi sau negativi sînt eliberaţi de anumite nuclee atomice instabile (radioactive). Posibilitatea obţinerii fluxurilor de electroni, ca şi a dirijării exacte a lor cu ajutorul cîmpu-rilor electrice şi magnetice, a dus la dezvoltarea unei vaste ramuri a tehnicii, electronica, care utilizează fluxurile de electroni în diferite aparate. Fluxurile de electroni se utilizează de asemenea larg şi în cercetările fizice. Electronii cu mari energii sînt folosiţi în studiul structurii nucleelor, al densităţii sarcinii electrice din nucleu. Astfel de e« se pot obţine cu ajutorul acceleratorilor de particble electrice cu sarcină. Fenomene
Uzina „Electronica** Bucureşti
şi aplicaţii noi, specifice electronilor, sînt descoperite mereu. Descoperirea e. şi a proprietăţilor lui a confirmat concepţia materialist-dialectică despre unitatea şi caracterul inepuizabil în profunzime al materiei. V. şi atom; a t o-m i s m. — E. liber a) Electron care nu este constrîns să rămînă în imediata vecinătate a unui nucleu atomic, b) Electron de pe orbita electronică exterioară a unui atom, care poate fi asociat unui alt atom vecin pentru a forma o legătură covalentă între cei doi atomi. — E, orbital (sau legat), electron care rămîne cu un grad înalt de probabilitate în imediata vecinătate a unui nucleu atomic, unde se află în-tr-o stare de energie cuantificată. — E. secundar, electron emis de un corp solid bombardat cu un flux de electroni. V. şi emisiune secundară.
   electronarcoză (din electro- şi gr. narkosis „aţipire**; MED.), metodă terapeutică ce constă în producerea narcozei în urma trecerii prin creier a curentului electric cu ajutorul unor electrozi plasaţi în regiunea temporală. E. este folosită în tratamentul unor boli neuropsihice (ex. în schizofrenie).
   electrone gatív (CHi M.; despre unele elemente chimice), ai cărui atomi captează cu
uşurinţă electroni, transformîn-du-se în ioni negativi. Elementele situate în dreapta sistemului periodic al elementelor (ex. halogenii, oxigenul, sulful etc.) sînt electronegative.
   „Electronica", Uzina ~, unitate a industriei electrotehnice dinR.P.R.» situată în Bucureşti. Uzinele s-au dezvoltat din fabrica „Radio popular**, formată după naţionalizare, care producea aparate de radio cu piese importate. Pe baza înzestrării cu tehnică superioară şi a dezvoltării capacităţilor de producţie, uzinele produc în prezent radioreceptoare cu tuburi electronice şi cu tranzistoare, televizoare, elemente de electronică industrială etc. cu majoritatea pieselor fabricate în ţară. In perioada
 1949—1962, producţia uzinei a crescut de peste 50 de ori.
   electronică 1. Ştiinţă care are ca obiect studiul fenomenelor legate de mişcarea în diferite medii (vid, gaze, semiconductoare, supraconductoare etc.) a particulelor încărcate electric (electroni, ioni), de interacţiunea dintre ele, de producerea şi de emisiunea acestora. 2* Ramură a tehnicii carc se ocupă cu aplicaţiile practice ale fenomenelor de mai sus, precum şi cu construcţia, producerea şi utilizarea aparatelor şi a instalaţiilor care funcţionează pe baza acestor fenomene. Electronica are astăzi numeroase
ELECTRONICĂ
 240
ELECTROPRELUCRARE
 aplicaţii în industrie (la tratamentele termice cu curenţi de înaltă frecvenţă, producerea ultrasunetelor, defectoscopia cu fascicule de radiaţii X, controlul produselor, măsurarea pe cale electronică a mărimilor neelectrice etc.). în automatică, în cibernetică (îndeosebi datorită dezvoltării producţiei de calculatoare electronice), în fizica experimentală, în biologie, în medicină, în radioastronomie etc. Dezvoltarea tehnicii electronice prezintă astăzi o importanţă deosebită pentru realizarea progresului tehnic, în special în direcţia automatizării producţiei şi a ciberneticii tehnice. Trecerea curentului   electric prin        vid a
 fost observată, încă din 1883, de către Th. A. Edison; studiile   ulterioare   ale   acestui
 fenomen au dus la inventarea, în 1904, a diodei de către J.A. Fleming şi,     în    1906, a
 triódéi de către     Lee    de Fo-
 rest. Trióda a fost de îndată folosită în scheme de detectare şi de amplificare a oscilaţiilor electrice de joasă frecvenţă. După descoperirea de către A. Meissner, în 1913, a capacităţii triódéi de a genera oscilaţii electromagnetice şi după inventarea, în 1919—1920, de către M.Á. Bonci-Bruevici a tubului electronic de mare putere cu răcire cu apă, acestea au fost folosite în construcţia radioemiţătoarelor. Ulterior au fost inventate numeroase tipuri de tuburi electronice cu vid şi cu gaz. Acestea au permis extinderea domeniului de utilizare a e., dezvoltarea radiofoniei, a televiziunii, a radiolocaţiei, a radioreleelor etc. O direcţie nouă în dezvoltarea e. o reprezintă folosirea dispozitivelor cu semiconductoare. Primele experienţe în această direcţie datează din deceniul al treilea al secolului al XX-lea; ele însă au început să se răspîndească după inventarea în 1949, de către J. Bardeen, W.H. Brattain şi W. Shockley, a triódéi semiconductoare (tranzistor). A-ceste dispozitive asigură aceleaşi performanţe ca şi tuburile electronice, dar au gabarit şi greutate mult mai mici, durată de funcţionare considerabil mai
 mare şi un consum de energie mult mai mic. De aceea ele permit miniaturizarea aparaturii electronice. Pe această linie, în ultimii ani a apărut tendinţa de a se construi circuite integrate care constau din cristale semiconductoare, cu o asemenea structură moleculară încît să permită obţinerea de efecte electrice similare acelora ale unui circuit electric complex (cu inductivităţi, capacităţi şi rezistenţe) şi, prin aceasta, mi-crominiaturizarea utilajelor. In ţara noastră, cercetările în domeniul e. au început în deceniul al treilea al sec. al XX-lea, în legătură cu instalarea primei staţii de radioemisiune. în deceniul următor au fost făcute studii experimentale în direcţia comenzilor de la distanţă şi a automatizărilor, remarcîn-du-se lucrările ing. M. Konte-schweller. După instaurarea puterii populare, e. a luat o mare dezvoltară datorită extinderii reţelei de staţii de radioemisiune şi de radioficare, a înfiinţării industriei electronice etc. Un rol important în dezvoltarea cercetărilor din domeniul e. îl au lucrările prof. T. Tânăsescu, Gh. Cartianu ş.a. Congresul al
 III-lea al P.M.R. a trasat sarcina introducerii calculatoarelor electronice şi a altor sisteme de programare electronică pentru automatizarea complexă a unor procese de producţie, precum şi pentru automatizarea unor lucrări de calcule economice şi de statistică.
   electronică cuantică > ramură nouă a fizicii, în curs de dezvoltare, care studiază probleme comune spectroscopiei şi electronicii. Denumirea de e.c, a apărut în legătură cu fenomenele de generare şi amplificare a microundelor şi a luminii (în spectrul vizibil şi infraroşu) provocate de emisia stimulată a acestor radiaţii în medii solide şi în gaze (v. şi generator cuantic). E.c. cuprinde de asemenea probleme proprii ceasurilor atomice şi moleculare, orientării optice sau hertziene a nucleelor şi, în unele cazuri, chiar spectroscopiei hertziene. Procesele de bază în toate aceste fenomene se datoresc existenţei nivelelor discrete de energie ale atomilor şi moleculelor; ele
 sînt puse în evidenţă şi stimulate să se desfăşoare coerent cu ajutorul unor metode ale electronicii.
   electron volt (METR.), unitate de măsură a energiei egală cu energia dobîndită sau cedată de o particulă încărcată cu o sarcină electrică pozitivă sau negativă echivalentă ca mărime cu sarcina electronului, atunci cînd este accelerată sau dece-lerată de o diferenţă de potenţial de un volt. Electronvoltul este utilizat mai ales în fizica atomică şi nucleară, care operează de obicei cu multipli ai acestei unităţi (killoelectronvoltul: 1 KeV = 103 eV; megaelec-tronvoltul: 1 MeV = 10® eV; gigaelectronvoltul:  1 GeV =
= 109 eV). Notarea prescurtată a e. esteeF. 1 eV= 1,6- 10~12 ergi.
   electroóptic (FIZ.; despre diverse fenomene), care este produs de acţiunea cîmpului electric asupra emisiunii, absorbţiei şi propagării luminii (ex. efectul Kerr).
   electroosmoză (FIZ.), trecere a unui lichid printr-o membrană poroasă sub influenţa diferenţei de potenţial electric între cele două feţe ale membranei.
   electropozitiv (CHIM.; despre unele elemente chimice), ai cărui atomi cedează cu uşurinţă electroni, transformîndu-se în ioni pozitivi. Elementele aşezate în stînga sistemului periodic al elementelor (ex. sodiul, potasiul etc.) sînt e.
   „Electroprecizia", întreprinderea unitate a industriei electrotehnice din R.P.R., situată în oraşul Săcele, reg. Braşov. întreprinderea fabrică motoare electrice asincrone trifazate cu rotor în scurt circuit în gama de puteri 0,8— 13 kW, motoare de uz general sau în execuţii speciale, precum şi echipament electric pentru automobile, troleibuze şi tractoare. Datorită dezvoltării şi reutilării ei, între 1950 şi 1962 producţia întreprinderii a crescut de 24 de ori, iar productivitatea muncii de
7,5  ori.
   electroprelucrâre (TEHN.), prelucrare a metalelor prin folosirea directă a energiei electrice. Există mai multe procedee de e.: electroerodarea, electro-
FLECTF OPUTERE
ELECTROTEHNICĂ
Uzina „Electroputere’* Craiova
încărcarea, procedeul ancdo-mecanic, electrochimic etc. E. se foloseşte la lustruirea metalelor, la îmbunătăţirea calităţii straturilor superficiale ale organelor de maşini, ale sculelor etc., la tăierea şi la ascuţirea plăcuţelor de metale şi de aliaje dure, la executarea de găuri cu diametru mic (ex. la filiere), la executarea de cavităţi de forme complicate (ex. la matriţe) etc.
  „Electroputere", Uzinele— una dintre cele mai mari uzine electrotehnice din R.P.R., precum şi din sud-estul Europei. A fost înfiinţată în 1950, în oraşul Craiova. Principalele produse care se fabrică aici sînt: motoare electrice asincrone şi sincrone 100—1 600 kW cu aparatajul pornire şi reglare corespunzător, aparataj electric de înaltă tensiune pentru centrale şi staţii, transformatoare de putere, iar din 1961 şi locomotive diesel-electrice.
  electroscóp (din electro- şi gr. skppein „a observa"; FIZ.), instrument cu care se pune în evidenţă starea de încărcare
electrică şi felul sarcinii electrice a unui corp. Funcţionarea lui se bazează pe acţiunile pon-deromotoare care se exercită între corpurile încărcate cu sarcini electrice.
   electrosómn (MED,), somn artificial produs cu ajutorul curentului electric.
   electrostáticá (FIZ.), capitol al electricităţii care se ocupă cu studiul condiţiilor de echilibru ale distribuţiilor de sarcini electrice pe corpuri în repaus şi ale acţiunilor reciproce dintre corpurile electrizate. Cîmpul electrostatic trebuie privit ca un aspect particular al cîmpului electromagnetic. Cîmpul electrostatic produs de un corp electrizat în repaus se manifestă în fiecare punct sub formă de forţe mecanice care acţionează        asupra
unei sfere mici încărcate cu sarcini electrice introduse în acel punct (acţiune pondero-motoare). La baza teoriei cîmpului electrostatic stă legea lui Coulomb. Studiul proprietăţilor cîmpurilor electrostatice are un rol important în proiectarea şi construirea        multor
aparate electrice; aceste proprietăţi sînt folosite      pentru
concentrarea şi focalizarea fasciculelor de particule încărcate în instrumentele de optică electronică (ex. la microscopul electronic), în acceleratoarele pentru astfel de particule, precum şi în metodele geofizice de prospecţiune a structurii subsolului*
   electro stricţiiine (ELT.), deformare a unui dielectric sub acţiunea Unui cîmp electric aplicat; se produce datorită faptului că permitivitatea die-lectricului depinde de starea lui locală de deformaţie.
   electro şoc (MED.), metodă de tratament care constă în trecerea prin creier a unui curent electric alternativ, care determină pierderea bruscă a conştiinţei, o criză convulsivă generalizată şi modificări ale diferitelor funcţiuni ale organismului, cu revenirea treptată la normal. E. este folosit în tratamentul unor boli psihice (ex. în schizofrenie, melancolie).
   electrotehnică 1. Ştiinţă aplicată care studiază fenomenele electrice şi magnetice din punctul de vedere al aplicaţiilor lor tehnice. 2. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicarea în industrie, în agricultură, în transporturi, în comunicaţii, în medicină etc. a fenomenelor electrice şi magnetice, precum şi cu proiectarea, construcţia şi exploatarea utilajului respectiv. Deosebita importanţă a e. pentru toate domeniile activităţii omeneşti se datoreşte avantajelor pe care le prezintă energia electromagnetică în comparaţie cu celelalte forme ale energiei. Problemele e. se împart în două mari grupe: a) probleme de electroenerge-tică (de curenţi tari), care se referă la producerea, transmisiunea şi utilizarea energiei electromagnetice, şi b) probleme de electrocomunicaţii (de curenţi slabi), care se referă la producerea, transmisiunea, reproducerea, înregistrarea şi utilizarea semnalelor electromagnetice purtătoare de informaţii. In aplicaţiile practice intervin împreună probleme din cele două grupe. Instalaţiile electroenergetice cuprind şi dispozitive, circuite şi aparate de măsură, control, protecţie şi semnalizare în curenţi slabi, iar instalaţiile de electrocomunicaţii cuprind, de cele mai multe ori, şi instalaţii de producere şi de transmisiune a energiei electromagnetice. E* a apărut şi s-a dezvoltat în perioada desfăşurării revoluţiei industriale de la începutul sec. al
XIX-lea, pe baza descoperiri-
ELECTROTEHNICĂ
 242
ELECTROTEHNICĂ
lor făcute în fizică în domeniile electricităţii şi magnetism ului. Totodată, dezvoltarea construcţiei de maşini, aparate şi instalaţii electrice a permis dezvoltarea în continuare a fizicii, atît prin construirea unor dispozitive şi instrumente noi de cercetare cît şi prin descoperirea unor legi noi ale naturii. Pe baza descoperirii curentului electric de conducţie, a electrolizei, a forţelor electromagnetice, a inducţiei electromagnetice etc., începînd din deceniul al patrulea al secolului trecut au fost inventate şi construite dispozitive, maşini şi aparate pentru utilizarea practică a fenomenelor electrice şi magnetice. Un autor anonim cu iniţialele M.P. a obţinut în Anglia primul patent de maşină electrică. In 1834B.S. Ia-kobi a realizat primul motor electric cu mişcare de rotaţie, iar în 1838 realizează pentru prima oară acţionarea electromagnetică a unei ambarcaţii. Primele maşini electrice au fost utilizate pentru alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor de iluminat şi în industria electro-chimică. In aceeaşi perioadă au fost construite primele telegrafe (P. L. Şilling în 1835, W.
F.  Cooke şi Ch. Weatstone în 1837, S. F. B. Morse în 1844), au fost inventate bobinele de inducţie (B.S. Iakobi,
H.D. Ruhmkorf, P.N. Iablo-cikov ş.a.), acumulatoarele electrice (V.I. Sinsteden şi G. Plante), primele regulatoare automate pentru lămpile cu arc electric etc. O a doua etapă în dezvoltarea e. cuprinde deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului trecut şi este caracterizată prin introducerea în industrie a maşinilor electrice de curent continuu (ca urmare a perfecţionărilor aduse de A. Pacinotti în 1860 şi Z. Th. Grammé în 1870) şi prin studierea sistemelor polifazate de curenţi alternativi, în condiţiile producţiei descentralizate a energiei electromagnetice. In anul 1882 Marcel Deprez a construit prima linie de transmisiune a energiei. In deceniul al nouălea au fost inventate primele transformatoare (L. Golard şi J. Gibbs transformatorul cu mi«*z des-
chis în 1882 şi O. Bláthy, M. Déri şi K. Zipernowsky transformatorul cu miez închis în 1885). In 1882 Th.A. Edison a realizat la New York prima centrală electrică cu o putere instalată de peste 500 kW, realizare care marchează începutul producţiei centralizate a energiei electromagnetice. In deceniul al nouălea al sec. al XIX-lea se răspîndesc de asemenea centrale electrice de curent alternativ (prima a fost dată în exploatare în 1884, la Londra). în 1888 G. Ferraris a dovedit posibilitatea obţinerii cîmpului magnetic învîrtitor cu ajutorul sistemului bifazat de curenţi alternativi, iar în acelaşi an N. Tesla a expus principiul motorului asincron bifazat. în anii următori se dezvoltă tehnica sistemului trifazat de curenţi alternativi, iniţiată de către M. O. Dolivo-Dobrovol-ski, inventatorul motorului asincron trifazat (1889) şi al transformatorului electric trifazat. Aceste invenţii marchează începutul unei noi etape din istoria e., caracterizată în special prin dezvoltarea electrificării. Se pun bazele producţiei centralizate a energiei electromagnetice prin construirea de centrale electrice cu puteri din ce în ce mai mari, ajungîndu-se în zilele noastre pînă la puteri de ordinul milioanelor de kW, şi prin dezvoltarea liniilor de transmisiune a energiei electromagnetice. Pe baza perfecţionării maşinilor şi aparatelor electrice are loc electrificarea industriei, prin introducerea acţionărilor electromecanice, a sudurii electrice, electrometalurgiei, electro-chimiei, se electrifică transportul căilor ferate şi începe procesul de electrificare a agriculturii. în urma elaborării teoriei cîmpului electromagnetic (J.C. Maxwell), a experienţelor lui H. Hertz şi a descoperirii emisiunii termoelectronice de către Th. A. Edison, apare şi se dezvoltă o nouă ramură a ştiinţei şi tehnicii: electronica. în sec. al XX-lea, o dată cu perfecţionarea maşinilor şi aparatelor electrice, caracterizată în special prin creşterea puterii pe unitate, prin reducerea gabaritelor şi a greu-
tăţilor şi prin îmbunătăţirea caracteristicilor, au fost inventate noi tipuri de maşini şi aparate electrice cu destinaţie specială (instalaţii electrice pentru tratamente termice cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă, pentru prelucrarea metalelor prin scînteie electrică, instalaţii pentru uscarea materialelor în cîmp electromagnetic alternativ de înaltă frecvenţă, pentru vopsirea electrostatică etc). în prezent, pe baza dezvoltării automaticii şi ciberneticii, se conturează o nouă etapă în istoria e., caracterizată, pe de o parte, prin folosirea metodelor ciberneticii în studiile electrotehnice teoretice şi în proiectarea utilajelor şi a sistemelor energetice, iar pe de altă parte prin construirea elementelor miniaturale (micro-elemente), necesare sistemelor automate şi calculatoarelor. Pe baza metodelor mecanicii cuantice şi a mijloacelor moderne de cercetare folosite în fizica microparticulelor, se conturează încă o nouă ramură a ştiinţei; electrodinamica cuantică. în Romînia, primele studii în domeniul electricităţii şi al magnetismului au fost făcute la sfîrşitul secolului trecut, remarcîndu-se, în primul deceniu al secolului al
XX-lea, lucrările lui D. Hur-muzescu, care a inventat şi un generator special de înaltă tensiune pentru laborator. Sînt cunoscute şi în străinătate lucrările lui C. I. Budeanu, R. Răduleţ ş.a. în domeniul bazelor teoretice ale electrotehnicii, ale lui I.S. Gheorghiu,
C.A. Parteni ş.a. în domeniul teoriei şi construcţiei maşinilor electrice etc. Studiile în domeniul electrotehnicii au luat o deosebită amploare în anii puterii populare, după organizarea în R.P.R. a industriei electrotehnice, pe baza dezvoltării şi înzestrării cu utilaje moderne a laboratoarelor existente în institutele de învăţămînt superior, a înfiinţării de noi laboratoare în întreprinderile productive şi în urma înfiinţării Institutului de energetică de pe lîngă Academia R.P.R. şi a Institutului de cercetări electrotehnice dio Bucureşti. V. şi industria electrotehnică.
ELECTROTEHNICĂ
 243
ELECTROTEHNICĂ
                                                        Din istoria electrotehnicii
1 — motor electric cu magneţi permanenţi (B.S. Iakobi, 1834);                   2— motor electric cu indus în forma de inei
(A. Pacinotti, 1860);     3 — generator de curent continuu cu autoexcitaţie {Z.Th. Grammé); 4 — schema telegrafului
Morse (1844); 5 — lampa cu arc electric (1876); 6 — lampa electrică cu incandescenţă (A.N. Lodîghin, 1875); 7— lampa electrică cu incandescenţă (Th. A. Edison); 8 — transformator electric cu miez feromagne’ic închis (O. Bláthy, M. Déri şi K. Zipernowsky, 1885);             9 — motor asincron trifazat (M. O- Dolivo-Dobrovolski, 1889); 10 —
    schema experienţei lui Th. A. Edison privind emisiunea termoelectronică (1883); 11 — schema radioreceptorului construit de A.S. Popov (1895); 12— schema radioreceptorului construit de G. Marconi (1896); 13 — linie modernă de 400 kV pentru transmisiunea energiei electromagnetice; /4 — hidrogenerator de 225 MW.
 ELECTROTERA Pl E
244
ELEMENT
   electroterapie (MED.), metodă de tratament a diverselor boli, bazată pe folosirea curentului electric (curenţi galvanici, faradiu, de înaltă frecvenţă etc.).
   electrotermíe (TEHN.), parte a electrotehnicii care are ca obiect studiul procedeelor şi al mijloacelor tehnice de utilizare a energiei electromagnetice pentru obţinerea căldurii necesare unor operaţii tehnologice, funcţionării unor dispozitive, în gospodăria casnică etc. Căldura poate fi dezvoltată prin efect Joüle-Lenz într-o rezistenţă (ex. în cuptorul cu rezistenţă) sau chiar în materialul de încălzit (ex. în armătura unei piese de beton armat), prin arcul electric dintre doi electrozi sau dintre un electrod şi materialul de încălzit (ex. în cuptorul cu arc electric, în sudura electrică), prin inducţie (ex. în cuptorul de inducţie), prin încălzirea dielectricilor condensatoarelor (ex. în instalaţii de uscare) etc.
   electrotónus (FIZIOL.), modificare a excitabilităţii unui ţesut viu (de obicei muşchi sau nerv) în regiunea din dreptul şi din jurul electrozilor, în cursul trecerii prin ţesutul respectiv a unui curent electric continuu. E. din regiunea electrodului negativ (catod) se numeşte catelectrotonus şi se caracterizează prin creşterea excitabilităţii substratului studiat; e. din regiunea electrodului pozitiv (anod) se numeşte ane/ec-trotonus şi se caracterizează prin scăderea excitabilităţii substratului studiat.
   electr o valenţă (CHIM.), legătura chimică stabilită între ioni cu sarcini electrice de semn contrar, datorită forţelor de atracţie electrostatică dintre aceştia. Se întîlneşte, în general, la substanţele anorganice. Sin. legătură ionică, legătură hetero~ polară.
   eléctrum (MINER.), aliaj natural de aur şi argint, cu un conţinut în argint între 15 şi 50%, de culoare galbenă-des-chis pînă la albă-argintie. în R.P.R. se găseşte în unele zăcăminte hidrotermale din Munţii Apuseni.
   elefánt, nume a două genuri actuale şi al mai multor genuri dispărute de mamifere din or-
dinul proboscidienilor, cu corpul masiv, trompa lungă şi mobilă şi cu cei doi incisivi superiori transformaţi în colţi lungi şi puternici (defense), constituiţi din fildeş. E. este îmblînzit pentru a fi folosit la tracţiune sau vînat pentru fildeşii săi, din care se execută obiecte ornamentale. Cele două genuri actuale de e. sînt: e. indian (Elephas maximus), cu
Elefant indian
o înălţime de cca. 3 m, cu urechile mici; se caracterizează prin prezenţa unor fildeşi nu prea mari, pe care îi au numai masculii; trăieşte în stare sălbatică în pădurile din sud-estul Asiei; se îmblînzeşte uşor, dar în captivitate nu se înmulţeşte decît în cazuri rare; e. african (Loxodonta africana), cu o înălţime de 3,5 m, cu urechile
Elefant african
mari; defensele, de asemenea mari, sînt prezente la ambele sexe; trăieşte în savanele africane şi se îmblînzeşte foarte greu.
   elefantiazis (MED.), boală care constă în creşterea neobişnuită de volum a unei regiuni a c rpLl-ii (extremităţi, organe genitale etc.), datorită stînje-nirii sau blocării circulaţiei limfatice sau venoase prin viermi paraziţi (Filarîa bancrofti), printr-un proces inflamator etc. Se caracterizează prin apariţia unui edem cronic, dur, al pielii, care capătă aspectul de
piele de elefant (de unde şi denumirea bolii).
   elegie (gr. elegos „plîngere", din e „vai, of“ şi legein „a spu-ne“) 1, (L1T.) Specie a poeziei lirice,în care sînt exprimate sentimente de tristeţe, de durere, de melancolie, de regret. Ca specie literară, e. s-a constituit în Grecia antică. Iniţial se caracteriza prin elemente strict formale (v. distih elegiac), iar mai tîrziu prin conţinutul sentimental al textului. In antichitate au scris elegii Tirteu, Properţiu, Ovidiu ş.a.; în timpurile moderne s-au distins în acest domeniu scriitori ca P. Ronsard, J.W. Goethe, André Chénier, Victor Hugó, G. Leopardi, A. S. Puşkin, Ch. Millevoye ş.a. In literatura romînă, specia a fost cultivată de Gr. Alexandrescu, D. Bolin-t neanu, M. Eminescu, G. Ba-covia şi alţii. 2. (MUZ.) Piesă vocală sau instrumentală de largă popularitate, cu caracter meditativ, nostalgic. Au scris e. P. I. Ceaikovski, G. Faure, S. V. Rahmaninov, J.Masse-net ş.a.
   element 1. Parte constitutivă a unui întreg complex.
 2.  (CHIM.) Substanţă definită care nu poate fi descompusă prin procedee chimice în alte substanţe. E. sînt forme complexe ale materiei, alcătuite din atomi care au acelaşi număr de protoni în nucleu, adică acelaşi număr atomic. E. chimice se deosebesc între ele prin proprietăţile fizice şi chimice, determinate de structura atomilor respectivi. Există e. chimice constituite din atomi identici, avînd în nucleu acelaşi număr de protoni şi acelaşi număr de neutroni, şi e. chimice constituite din izotopi, adică din atomi care au nucleul format din acelaşi număr de protoni, dar care diferă prin numărul de neutroni. E. chimice nu se schimbă în reacţiile chimice, însă pot fi transformate unele în altele prin reacţii nucleare. Pînă în prezent se cunosc 103 e., dintre care 90 au fost descoperite în natură, celelalte, cu numere atomice între 93 şi 103, ca şi elementele techneţiu (43) şi promeţiu (61), fiind sintetizate prin reacţii nucleare. In natură, unele elemente se găsesc în stare
ELEMENT
 245
ELEMENT
 ELEMENTELE CHIMICE
  Denumirea Sim- Nr. de Masa elementului bolul ordine atomică*
  Denumirea Sim- Nr. de Masa elementului bolul ordine atomică
  Actiniu
  Aluminiu
  Americiu
  Antimoniu
  Argint
  Argon
  Arsen
  Astatiniu
  Aur
  Azot
  Bariu
  Beriliu
  Berkeliu
  Bismut
  Bor
  Brom
  Cadmiu
  Calciu
  Californiu
  Carbon
  Ceriu
  Cesiu
  Clor
  Cobai»
  Crom
  Cupru
  Curiu
  Disprosiu
  Einsteinül
  Erbiu
  Europiu
  Fier
  Feirmiu
  Fluor
  Fosfor
  Franciu
  Gadoliniu
  Galiu
  Germaniu
  Hafniu
  Heliu
  Hidrogen
  Holmiu
  Indiu
  Iod
  Iridiu
  Kripton
  Lantan
  Lawrenciu
  Litiu
  Luteţiu
  Magneziu
   Ac
   Al
   Am
   Sb
   Ag
   Ar
   As
   At
   Au
   N
   Ba
   Be
   Bk
   Bi
   B
   Br
   Cd
   Ca
   Cf
   c
   Ce
   Cs
   CI
   Co
   Cr
   Cu
   Cm
   Dy
   Es
   Er
   Eu
   Fe
  Fm 100 F 9
   P
   Fr
   Gd
   Ga
   Ge
   Hf
   He
   H
   Ho
   In
   J
   Ir
   Kr
   La
  Lw 103 Li 3
  Lu
  Mg
    [227]
    26,981
    [243]
    121,75
    107,87
    39,948
    74,922
    [210]
    196,967
    14.007 137,34
    9,012
    [247]
    208,98 10,811 79,909 112,40
    40.08 [251]
    12,011
    140,12
    132,905
    35,453
    58,933
    51,996
    63,54
    [247]
    162,50
    [254]
    167,26
    151.96 55,847
    [253]
    18,998
    30,974
    [223]
    157,25
    69,72
    72,59
    178,49
    4,003
    1,007897
    164,93
    114,82
    126,904
    192,2
    83.80
    138,91
    [257]
    6,939
    174.97 24,312
Mangan      Mn 25   54,938   
Mendeleeviu Md 101  [256]    
Mercur      Hg 80   200,59   
Molibden    Mo 42   95,94    
Neodim      Nd 60   144.24   
Neon        Ne 10   20,183   
Neptuniu    Np 93   [237]    
Nichel      Ni 28   58,71    
Niobiu      Nb 41   92,906   
Nobeliu     No 102  [254]    
Osmiu       Os 76   190,2    
Oxigen      O  8    15,99931 
Paladiu     Pd 46   106,4    
Platină     Pt 78   195,09   
Plumb       Pb 82   207,19   
Plutoniu    Pu 94 • [242]    
Poloniu     Po 84   [210]    
Potasiu     K  19   39,102   
Praseodim   Pr 59   140,907  
Promeţiu    Pm 61   [147]    
Protactiniu Pa 91   [231]    
Radiu       Ra 88   [226]    
Radon       Rn 86   [222]    
Reniu       Re 75   186,2    
Rodiu       Rh 45   102,90   
Pubidiu     Rb 37   85,47    
Ruteniu     Ru 44   101,07   
Samariu     Sm 62   150,35   
Scandiu     Sc 21   44,956   
Seleniu     Se 34   78,96    
Siliciu     Si 14   28,086   
Sodiu       Na 11   22,989   
Staniu      Sn 50   118,69   
Strontiu    Sr 38   87,62    
Sulf        S  16   32,064   
Taliu       TI 81   204,37   
Tantal      Ta 73   180,943  
Techneţiu   Tc 43   99       
Telur       Te 52   127,60   
'1 erbiu    Tb 65   158,924  
Titan       Ti 22   47,90    
Toriu       Th 90   232,04   
Tuliu       Tm 69   168,934  
Uraniu      U  92   238,03   
Vanadiu     V  23   50,942   
Wolfram     W  74   183,85   
Xenon       Xe 54   131,30   
Y terbiu    Yb 70   173,04   
Yţriu       Y  39   88,905   
Zinc.       Zn 30   65,37    
Zirconiu    Zr 40   91,22    
            ♦Bazată pe 120 = 12,000 (v. greutate atomica); valorile în paranteze sînt masele atomiob ale izotopului cu viaţa cea mai lungă.
  nativă şi pot prezenta fenomenul de alotropic. Elementele nu sînt răspîndite în scoarţa terestră în mod uniform. Douăsprezece e. (oxigen, siliciu, aluminiu, fier, calciu, sodiu, potasiu, magneziu, hidrogen, titan, clor, fosfor) formează 99,51% din scoarţa terestră, iar trei dintre acestea (oxigenul, siliciul şi aluminiul) reprezintă 82%; alte 12 e. (carbon, mangan, sulf, azot, rubidiu, fluor, bariu, zirconiu, crom, nichel, stronţiu, vanadiu) formează 0,416% din scoarţa terestră, iar restul totalizează abia 0,074% (v. şi c o m p o z i ţ i a chimică a scoarţei
  terestre). E. se pot lega între ele, dînd naştere Ia combinaţii chimice cu proprietăţi diferite de cele ale elementelor din care se compun. Noţiunea de e., concepută ca reprezentînd cea mai simplă parte componentă a tuturor lucrurilor din natură, a apărut încă în antichitate, în doctrinele filozofilor chinezi, indieni şi greci. In antichitate a fost foarte răspîndită concepţia despre existenţa a patru elemente materiale: focul, aerul, apa şi pămîntul. In formularea pe care i-a dat-o Aristotel, această concepţie a dominat în tot cursul evului mediu. Analiza materialului experi-
  mental acumulat pînă în sec. al XVII-lea i-a permis lui R. Boyle să formuleze concepţia despre elemente ca substanţe neconstituite din alte substanţe şi în care se descompun, în ultimă instanţă, toate celelalte substanţe, concepţie care a stat la baza dezvoltării ulterioare a noţiunii de e, chimic. Acumularea rapidă a cunoştinţelor de chimie în perioada ce a urmat a dus la legarea noţiunii de e. de existenţa unor tipuri determinate de atomi şi la introducerea simbolurilor chimice. O mare însemnătate în istoria teoriei despre e. chimice a avut-o descoperirea de către D. I. Men-deleev, în 1869, a legii periodicităţii e. şi a sistemului periodic al e. Descoperirile fizicii de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi din primele decenii ale sec. al XX-lea au permis dezvăluirea cauzelor mai adînci ale însuşirilor elementelor şi constituirea concepţiei actuale despre elemente V. şi sistemul periodic al elementelor. — Elemente transuranice, elemente cu numărul de ordine superior lui 92, situate, în tabelul periodic al elementelor, după uraniu. Obţinute în urma reacţiilor nucleare, e. t. sînt radioactive, avînd perioade de înjumătăţire diferite. Configuraţia electronică a atomilor lor face ca împreună cu toriul, protactiniul şi uraniul, să fie grupate în familia actinidelor. E. t. au caracter metalic şi valenţă asemănătoare. Au fost obţinute şi studiate pînă în prezent următoarele e. t.: neptuniul (9ZNp), plutoniul (MPa), americiul (9M/n), curiul (96Cm), berkeliul (”Bk), californiul (*8C/), einsteiniül (™Es), fermiul (100Fm), mendeleeviul (101MJ), nobeliul (102No) şi lawrenciul (103Lw). 3. (FIZ.) a) Element normal (sau etalon), pilă galvanică a cărei tensiune electromotoare este constantă în timp şi depinde într-o mică măsură de temperatură. Serveşte la măsurarea prin comparaţie a tensiunii electromotoare (ex. cu ajutorul p o-t e n ţ i o m e t r e 1 o r). E. n. cel mai folosit astăzi este elementul Weston. b) Element galvanic v. pilă electrică, c) Ele~
ELENA
246
 ELENISTICĂ
ment radioactiv, element natural care se dezintegrează, emiţînd diverse tipuri de radiaţii (cor-pusculare sau electromagne* tice). E. r. se clasifică în patru familii şi cuprind izotopi care provin din dezintegrarea succesivă a uraniului (numărul de ordine 92), actiniului (numărul de ordine 89), toriu-lui (numărul de ordine 90) şi neptuniului (numărul de ordine 93), ultimul fiind însă un element transuranian artificial.
4. (MAT.) Element (al unei mul-
ţimi), obiect de natură oarecare (număr, punct, figură geometrică etc.) care împreună, eventual, cu alte obiecte formează o mulţime. Dacă elementul x aparţine mulţimii #ît, acest lucru se notează:        (ex.  1 este element
al mulţimii numerelor naturale, IGoHI, unde cu $11 am notat mulţimea numerelor naturale).
—  E* de arc, porţiune arbitrar de mică dintr-un arc de curbă.
—  E. de arie, porţiune arbitrar de mică dintr-o suprafaţă.
—  E. de volum, porţiune arbitrar de mică dintr-un volum.
5,(CONSTR.)  Element de construcţie, parte componentă a unei construcţii care îndeplineşte o funcţie oarecare (ex. grindă).
   Elena (în mitologia greacă), fiica lui Zeus şi a Ledei, soţia lui Menelau, regele Spartei, vestită prin frumuseţea ei. Cu ajutorul Afroditei a fost răpită de Paris, fiul regelui Troiei, Priam. Pentru a răzbuna această
                                                       Elena şi Afrodita
jignire, grecii au pornit războiul troian, descris în „I1 i a-d a“. Figura legendară a Elenei apare şi în tragedia „Elena44 a lui Euripide, în drama „Faust** a lui Goethe etc., precum şi în artele plastice, ca prototip al frumuseţii feminine.
   Elena (1465-1505), fiica domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi a Evdochiei din Kiev, căsătorită în 1483 cu Ivan cel Tînăr, fiu şi asociat la domnie al marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea.
   eleni, denumire a vechilor triburi greceşti care ar fi ocupat, în urma migraţiunii lor, sudul Tesaliei. în sec. VIII—VII î.e.n. a devenit denumirea generică a tuturor vechilor triburi greceşti, coborîtoare, după tradiţie, dintr-un strămoş comun, Ellen, şi din fiii şi nepoţii acestuia, Eolus, Dorus, Aheus şi Ion, care au dat numele principalelor grupări tribale: e o-lienii» dorienii, aheii şi i o n i e n i i. E. se caracterizează prin limbă comună şi prin comunitate culturală.
   elenism» termen care denumeşte cultura Greciei antice şi influenţele exercitate de ea.
în sens restrîns, termenul si foloseşte pentru a denumi cui tura elenistică.
   elenistică, epoca peri oada din istoria şi civilizaţi Greciei şi a Orientului Apro piat şi Mijlociu cuprinsă într 323 î.e.n. (moartea lui Alexán dru Macedón) şi 30 î.e.n. (cuce rirea Egiptului de către romani] în istoria popoarelor di bazinul Mării Mediterane, a ceastă epocă reprezintă o etap a dezvoltării sociale în care, î condiţiile menţinerii bazei scla vagiste, munca producătorilc semiliberi de tipul colonilc romani a căpătat o mare îr semnătate în agricultură şi î meşteşugărie. Din punctul d vedere al organizării politici statele care au apărut şi s-a dezvoltat pe ruinele imperiuli Iui Alexandru Macedón repr< zintă îmbinarea trăsăturilor c< tăţii clasice greceşti cu cele a
ELENISTICĂ
247
 ELENISTICĂ
monarhiei orientale antice. Galii* ra acestei perioade, rezultat al cuceririlor lui Alexandru Macedón şi al includerii Orientului Apropiat şi Mijlociu în limitele economice ale lumii greceşti, reprezintă sinteza culturilor ele-nice şi orientale şi se caracterizează prin dezvoltarea concomitentă a două tendinţe, individualismul şi cosmopolitismul (ca aspiraţie a depăşirii limitelor cetăţii antice). Ea şi-a prelungit existenţa pînă la apariţia culturii bizantine. Principalul centru economic şi cultural în e. e. a fost oraşul Alexandria, celebru prin biblioteca sa, prin şcolile sale de astronomie, medicină, filologie etc. Ştiinţele naturii au cunoscut un mare avînt, conţi nuînd să se diferenţieze de filozofie şi să se constituie ca discipline separate. Oamenii de ştiinţa din Alexandria au început să aplice mai sistematic experimentul în ştiinţă- Printre savanţii de seamă ai acestei perioade se numără astronomii Aristarh din Sa-mos, care a anticipat teoria heliocentrică, Hiparh, Eratos-iene, matematicienii Euclide şi Arhimede, medicii Erasistra-tos şi Herophilos, botanistul Teofrast, filozoful şi naturalistul Straton etc. Majoritatea curentelor filozofice din epoca elenistică reflectă criza orînduirii sclavagiste din Grecia, care a prilejuit, între altele, şi expansiunea macedoneană. Şcolile filozofice dominante în prima parte a e. e. au fost: epicuris-mul (curent care, în opoziţie cu tendinţele predominante în acea perioadă, a dezvoltat materialismul), stoicismul, şcoala peripatetică a urmaşilor lui Aristotel (la început predominant materialistă şi mai tîrziu idealistă) şi academia (şcoala idealistă a urmaşilor lui Platón). In a doua parte a e. e. au devenit dominante curente idealiste decadente, ca scepticismul, neoplatonismul etc., şi s-a manifestat puternic eclectismul. Arta elenistică s-a dezvoltat în Grecia, în insulele Mării Egee, în Asia Mică, în. Siria, în Egipt. Ea a preluat unele tradiţii ale artei cla’sice greceşti din sec. V—IV î.e.n., căpătînd însă trăsături noi dato-
rită influenţei reciproce dintre cultura Greciei şi a ţărilor Orientului, precum şi datorită profundelor prefaceri din viaţa socială a epocii elenismului. în arta elenistică se reo-glindesc conflictele grandioase şi tragice ale epocii respective. Tendinţele etice şi sociale din arta perioadei clasice a Greciei antice sînt înlocuite prin tendinţa de idealizare eroică a personalităţii monarhilor şi prin preocuparea pentru reprezentarea lirică si uneori naturalistă a caracterelor şi vieţii psihice individuale (în special a barbarilor şi a sclavilor). Reprezentarea atletului îşi pierde trăsăturile e-roice de pînă atunci.
Un loc deosebit în statuara vremii îl ocupă cultul frumuseţii feminine („A-frodită din Milo", sec. II î.e.n.). în secolului al IV-lea î.e.n., centrele culturale importanţe erau marile oraşe Alexandria (în Egipt), Antiohia (în Turcia), Seleucia (în Irak). Au apărut noi centre ale producţiei meşteşugăreşti, ale comerţului, ca urmare a necesităţii valorificării noilor teritorii cucerite (Milet, Efes, Pergam, Priene etc.). Oraşele aveau străzi largi canalizate, cu grădini, parcuri şi apeducte, organizarea lor de-terminînd preocupările pentru urbanistică ale constructorilor vremii. Piaţa orăşenească (agora) constituia un ansamblu unitar cu clădiri sociale şi sculpturi monumentale (ex. Pergam). Tehnica construcţiei era foarte avansată, caracteristice devenind planurile complexe ale clădirilor. în arhitectura elenistică apar tipuri noi de clădiri publice, ca: biblioteci (Pergam, Alexandria), buleuterion-uri şi eclesiasterion-uri (săli pentru adunările reprezentanţilor populari şi ale consiliilor
                                                 Doi tineri greci. Basorelief din friza Iui Telephos din Pergam
orăşeneşti; ex. Buleuterionu! din Milet), faruri (ex. Farul din Alexandria, înalt de 130 m), ceasuri solare şi hidraulice („Turnul vînturilor" din Atena), morminte de mari dimensiuni. în arhitectura elenistică au fost utilizate ordinele clasice, în special ordinul ionic şi corintic, tratate însă mult mai liber, uneori etajate. Casele de locuit erau decorate cu mozaicuri, fresce, sculpturi. Arhitectura elenistică a avut un rol deosebit în formarea arhitecturii romane şi bizantine şi, prin intermediul acestora, în dezvoltarea ulterioară a arhitecturii din Europa occidentală şi orientală, în Asia anterioară şi nordul Africii. în artele plastice s-au conturat cîteva şcoli, determinate de tendinţele social-artistice şi de tradiţiile locale diferite, de legătura cu marii maeştri ai sec. al IV-lea î.e.n Şcolii din Pergam (sfîrşitul sec. al III-lea î.e.n.), continuatoare a tradiţiilor şcolii lui Scopas, îi aparţine un ciclu de statui în care au fost redate cu măiestrie stările sufleteşti complexe ale
 ELEUSIS
248
 eliade
„Victoria din Samothrace"
omului (ex. „Gál murind“, sec. II î.e.n.). Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură şi sculptură ale vremii este „Altarul lui Zeus“ din Pergam (cea. 180 î.e.n.), decorat cu friza grandioasă reprezentînd lupta zeilor cu giganţii. Şcoala din Alexandria a fost influenţată de arta vechiului Egipt şi de şcoala lui Praxitele. Caracteristice acesteia sînt temele inspirate din viaţa de toate zilele, o artă lirică, intimă. în sculptură s-a cultivat genul basoreliefurilor picturale (ex. „Herakles cu dinele*4, sec. II î.e.n.), statuile de gen, statuetele în teracota. Şcoala din Alexandria dă o importanţă deosebită picturii, în cadrul ei lucrînd Apelles (a doua jumătate a sec. al IV-lea î.e.n.). Şcolii din Rodos îi sînt proprii statuara de mari dimensiuni, grupurile complicate, dramatice („Victoria din Samothrace44, sfîrşitul sec. IV sau II î.e.n.; „Colosul din Ro-dos“ statuia lui Helios, 285 î.e.n., distrusă încă în antichitate; grupul „Laocoon“ de Agesandros, Polydoros şi Athe-nodoros, cca. 50 î.e.n.). S-a dezvoltat portretul sculptural, fără caracter oficial, remarcabil prin adîncime psihologică (ex. statuia lui Demostene). Sculptura s-a caracterizat prin deplina cunoaştere a anatomiei şi
precizia naturalistă a detaliilor» iar pictura prin compoziţii cu multe figuri, prin coloritul luminos şi un început de perspectivă, cultivîndu-se genul peisajului şi natura moartă. O mare răspîndire a avut plastica de mici dimensiuni din teracota (statuetele din Tanagra, Beoţia, sec. IV—III î. e. n.) şi din fildeş, precum şi gliptica.
   Eleusis, oraş în Atica, cunoscut pentru celebrarea u-nor serbări (misterele eleusine) care aveau loc toamna, în cinstea divinităţilor agricole (Demeter, Core şi Iacchos).
   elevator (TEHNICĂ), utilaj pentru transportul materialelor pe direcţie verticală sau aproape verticală, la distanţe relativ mici. Este format dintr-un organ flexibil fără sfîrşit (bandă de cauciuc sau de pînză, respectiv unul sau mai multe lanţuri), pe care sînt înşiruite o serie de cupe sau de platane pentru susţinerea materialului ce se transportă. E, au o largă utilizare în construcţii, în industria extractivă, în silozuri şi în instalaţii portuare etc.
—   E. hidraulic v. hidroelevator.
   elevâţie (TEHN.), reprezentare grafică, la o scară dată, cotată, care redă feţele verticale exterioare ale unei construcţii, ale unei maşini etc.
   elevézá (ZOOTEHN.), aparat folosit la creşterea artificială a puilor şi bobocilor, cărora li se asigură temperatura şi celelalte condiţii necesare dezvoltării. Sin. crescătoare.
   elfi (în mitologia popoarelor germanice), fiinţe supranaturale, personificări ale forţelor naturii, imaginate adesea ca
nişte pitici, binevoitori sau răuvoitori. Se întîlnescîn mitologia germană, anglo-saxonă şi scandinavă. în literatura cultă apar ca nişte fiinţe graţioase, delicate (ex., la Shakespeare, în „Visul unei nopţi de vară“).
   Elgar [élg9], Edward (1857
 —  1934), compozitor şi dirijor englez, participant activ la mişcarea de renaştere a culturii muzicale naţionale de Ia sfîrşitul sec. al XIX-Iea. Muzica sa, puternic înrîurită de Brahms, se distinge prin monumentalitate, măiestrie polifonică şi bogăţie melodică. Elgar a abordat aproape toate genurile muzicale. A scris patru oratorii pe teme istorice-legendare (printre care „Visul lui Geron-tius*‘, 1900), în care îmbină tendinţele dramei muzicale wagneriene cu tradiţiile culturii corale naţionale, patru cantate, două simfonii terminate (1908, 1911) şi o a treia neterminată ş.a.
   Eliade, Pompiliu (1869— 1914), istoric literar romín, de orientare eclectică. A fost profesor de limbă şi literatură franceză la Universitatea din Bucureşti. în lucrările sale a popularizat literatura franceză în Romînia („Filozofia lui La Fon-taine“, 1901; „Cu privire la Maurice Maeterlinck", 1912 ş.a.) şi a studiat cu deosebire relaţiile culturale franco-romîne („Influenţa franceză asupra spiritului public în Romînia‘\ 1898; „Grigore Alexandrescu şi dascălii săi francezi“, 1904; „Istoria spiritului public în Romînia*4, 1905 ş.a., toate în limba franceză). A fost director al Teatrului naţional din Bucureşti (1908—1911), în care
Eleveza
 ELIBERARE
249
EL1NDĂ
 calitate a promovat un repertoriu realist, de înaltă ţinută artistică, ales îndeosebi din lucrările marii dramaturgii clasice universale. A stimulat şi dezvoltarea dramaturgiei naţionale.
   „Eliberarea de sub jugul iascist", medalie conferită în R.P.R. cetăţenilor ţării noastre
                                              Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist*
 sau ai altor state, care au participat la lupta împotriva fascismului. A fost instituită în 1949.
   elice 1. (MAT.) Curbă în spaţiu descrisă de un punct care se mişcă pe suprafaţa unui cilindru circular (e. cilindrică) sau a unui con (e. conică)y astfel ca unghiul de rotaţie Ö să fie proporţional cu deplasarea z în lungul axei cilindrului. Tangentele la e. formează unghiuri egale cu o direcţie fixă. Din punct de vedere practic, pro-
 prietatea cea mai importantă a e. cilindricc este aceea că se
 Î>oate învîrti în jurul axei Oz ără a-şi schimba forma; această proprietate o face utilizabilă la şuruburi. 2. (TEHN.,AV.) Organ rotitor, format din două sau din mai multe pale (de lemn, de metal sau de mase plastice) solidare cu un butuc şi dispuse simetric faţă de axa de rotaţie, care serveşte la transmiterea energiei de la arborele său la mediul fluid în care se roteşte, sau invers. Elicele pot îndeplini trei funcţiuni: a) antrenarea arborelui elicei într-o mişcare de rotaţie prin utilizarea energiei cinetice a mediului fluid aflat în mişcare faţă de arborele elicei (de exemplu elicea unui motor eolian); b) antrenarea mediului fluid într-o mişcare avînd direcţia generală în lungul arborelui elicei, care în acest caz este rotită de către un motor (ex. e. unui ventilator); c) propulsia unui vehicul într-un mediu fluid (ex. e, de avion, de navă etc.); prin rotirea elicei în mediul fluid se realizează o diferenţă de presiune între cele două feţe ale palelor sale, datorită căreia ia naştere- forţa necesară pentru propulsia vehiculului. Datorită mişcării de rotaţie a e. se produce un curent de fluid, dirijat în sens opus înaintării vehiculului. E. poate avea pas constant sau variabil (reglabil), elico- v. helicon
   eîicoid (MAT.), suprafaţă obţinută prin mişcarea elico-idală a unei curbe oarecare în jurul unei axe (punctele curbei generatoare descriu elice de aceeaşi axă). Printre aceste suprafeţe se găsesc e. cu plan director, obţinut prin mişcarea elicoidală a unei drepte perpendiculare pe axă şi concurentă cu ea (întrebuinţat în construirea scărilor elicoidale), şi e, şurub triunghiular, obţinut prin mişcarea elicoidală a unui triunghi isoscel (folosit în construcţia şuruburilor).
   elicopter (AV.), maşină zburătoare mai grea decît aerul (v. a e r o d i n ă), prevăzută cu una sau mai multe elice pentru obţinerea forţei de sustentaţie şi a tracţiunii necesare deplasării aparatului; poate decola şi ateriza la verticală, fără rulaj pe teren, şi se poate menţine în aer într-un punct fix. Un e* este alcătuit din: a) elicea, compusă din 2—4 pale puse în rotaţie de motor, b) fuzela-
 jul, c) elicea de coadă, cu ajutorul căreia se compensează momentul de giraţie provocat de reacţia aerului asupra palelor rotorului, şi d) trenul de aterizare, sau aterizorul.
   eligibilitâte, principiul eligibilităţii, principiu potrivit căruia organele reprezentative sau conducerea unor organe de stat, organizaţii obşteşti etc. se alcătuiesc prin alegere. în R.P.R., ca şi în celelalte ţări socialiste, p. e. este un principiu fundamental de organizare, prin care se asigură atragerea în componenţa organelor puterii, administraţiei şi justiţiei, precum şi în acţiunea de control, a unui cerc tot mai larg de oameni ai muncii. V. şi alegeri.
   elină, limba greacă veche (pînă în sec. al VI-lea e.n. inclusiv).
   elindă (TEHN.), grindă metalică la excavatoarele cu cupe
t> — pacul elicei
Elicopter
ELIN PELIN
 250
 sau la drage, care susţine lanţul fără sfîrşit portcupe.
   Elin Pelin (pseudonimul lui
 Dtmităr Ivanov) (1877—1^49), scriitor bulgar. A fost membru al Academiei Bulgare de Ştiinţe. Maestru al genului scurt, şi-a cîştigat o mare popularitate prin povestirile sale, în care oglindeşte cu sinceritate, naturaleţe şi înţelegere viaţa argaţilor şi a ţăranilor nevoiaşi („Povestiri", 1904; „Scrumul ţigării mele", 1906— 19 î 0). în romanele sale evocă, de pe poziţii realist-cri-tice, procesul de descompunere a familiei ţărăneşti înstărite („Neamul Gheracilor‘% 1911, trad. rom. 1952) şi influenţa nocivă a setei de pămînţ („Pă-mîntul“, 1922). A mai scris versuri şi proză cu caracter umoristic, povestiri pentru copii etc.
   elin vár (METAL.), aliaj de fier care conţine 36% nichel şi 12% crom şi a cărui elasticitate nu este influenţată de temperatură între —50 şi + 100°C. Este folosit la fabricarea arcurilor de ceasornice, a instrumentelor de măsură etc.
   Eliot [élidt], George (pseudonimul lui Mary Ann Evans) (1819—1880), scriitoare engleză. în romanele „Adam Bede“
 (1859),  „Moara de pe Floss“
 (1860),  „Silas Marner" (1861), consacrate vieţii oamenilor muncii din satul englez, E. îşi exprimă vederile ei liberal-democratice. în romanul „Felix Hoit, radicalul" (1866), autoarea demască politicianismul burghez, iar în „Daniel De-ronda" (1876) xenofobia. în alte scrieri, influenţate de naturalism şi pozitivism („Middle-march“, 1871-1872), Eliot a susţinut ideea eronată a posibilităţii progresului prin autoperfecţionarea morală a omului în condiţiile menţinerii societăţii burgheze.
   Eliot[éli9t], Thomas Stearns (n. 1888), poet şi critic născut în S.U.Â. şi devenit mai tîr-ziu cetăţean englez. Poezia sa, remarcabilă prin măestria artistică, a fost influenţa ă de simboliştii francezi, de poeţii elisabetani şi ^ în special de poezia metafizică a Iui John Donne. E. susţine teza obscurantistă a reîntoarcerii la ideologia creştină medievală. Premiul Nobel (1948).
    elipórt (AV.), teren de dimensiuni reduse pe care se află instalaţiile şi clădirile necesare decolării şi aterizării elicopterelor. Deoarece decolarea şi aterizarea elicopterelor se pot efectua chiar pe verticală, suprafaţa e* este redusă (500— 1 000 m2), nefiind nevoie să fie înlăturate clădirile învecinate, arborii etc. Astfel e. pot fi situate chiar în punctele aglomerate ale centrelor urbane sau pe acoperişurile orizontale, special amenajate, ale unor clădiri.
    elipsă (gr. elleipsis „lipsă")
 1.  (MAT.) Locul geometric al punctelor pentru care suma distanţelor Ia două puncte fixe,
      y        
    M          
    b          
l 4 0 3 % JN * 
                                                          Elipsă
                                          Fit ~ focarele; a — semiaxa mare; b — semiaxa mică
 numite focare, este constantă, într-un sistem de axe de coordonate rectangulare are ecuaţia: x2       y2
 —   + — = î, în care a şi b a*  b2
 sínt semiaxele e. V. şi conica.
 2.(TOPOGR   .)Elip$a erorilor, elipsă (1) în care se înscrie variaţia erorilor medii pătratice de poziţie în plan, datorită impreciziei de măsurare a unui punct geodezic pe diferite direcţii.
 3.          (REZ. MAT.) a) Elipsă a eforturilor, reprezentare grafică a variaţiei eforturilor unitare normale, în cazul stărilor de tensiune plană, în jurul unui punct, cînd se schimbă înclinarea planului secţiunii pe care se măsoară eforturile unitare, b) Elipsă de inerţie, reprezentare grafică avînd rolul de a arăta variaţia momentului de inerţie axial /A al unei secţiuni cînd axa A se roteşte în planul secţiunii. Dacă centrul c. de i. este centrul de greu-tate al secţiunii, figura poartă o»»mele de elipsă centrală de inerţie. 4. (LlNGV.) Omitere a unora dintre elementele unei unităţi sintactice care se sub-
ELIPSOID
 înţeleg sau care nu sînt absolut necesare pentru înţelegerea ei (ex. cum (să) nu! pentru cum (să) nu fac,          (să) nu
 merg, (să) nu spun etc.). E* poate avea mai multe cauze: nevoia de concizie, graba în exprimare şi, mai ales, nevoia de expresivitate. De aceea ea este deosebit de frecventă în vorbirea afectivă.
    elipsoid 1. (MAT.) Cuadricâ cu centru de simetrie unic, la distanţă finită. Are trei plane de simetrie, perpendiculare două cîte două, care se intersectează după trei axe de simetrie. Raportat la aceste plane, e*
               x2 u2 z2 are ecuaţia:-------f- ----1-----=
               a2 b2 c2
 —  1, în care a, b, c sînt semiaxele elipsoidului. Cazuri particulare de e. sínt sferőidül şi e, de rotaţie. —• E. de rotaţie, elipsoid generat prin rotirea unei semielipse în jurul uneia dintre axele sale. 2* (ASTR.) Elipsoid de referinţă, elipsoid de revoluţie convenţional, cel mai apropiat ca orientare şi mărime de g e o i d, a cărui axa de rotaţie e paralelă cu axa de rotaţie a Pămîntului. Este orientat prin unghiul făcut de axa sa cu verticala în punctul fundamental (ex. e. de r. Kra-sovskiy cu semiaxa mare de
 6  378,245 km, semiaxa mică de 6 356,863 km, cu turtirea de 1/298,3, punctul fundamental fiind la Observatorul din Pulkovo; e. de r. Hayford, sau e. de r. internaţional, cu semiaxa mare de 6 378,388 km, semiaxa mică de 6 356,912 km, cu turtirea de 1/297). E. de r.
                                                         EI psoid de referinţă
a — semiaxa m are; b — semiaxa micS; <p latitudinea geografică; cp' — latitudinea geocentrică; MN — marea normală
 este utilizat ca suprafaţă de referinţă pentru măsurătorile geodezice şi topografice. în R.P.R. se utilizează, din Î951, ca e. de r. elipsoidul Krasovski-
 EL1SABETA
251
 ELLIESCU
3. (RÉZ. MAT.) Elipsoid de inerţie, reprezentare geometrică spaţiala a valorilor pe care Ie ia momentul de inerţie /a al unui corp rigid în raport cu o axă A cînd aceasta se roteşte în spaţiu în jurul unui punct fix 0 (centrul elipsoidului de i-nerţie). Dacă centrul e. de i. coincide cu centrul de greutate al corpului, figura poartă numele ele elipsoid central de inerţie; axele principale ale acestuia se numesc axe principale centrale de inerţie, iar planele lui principale sînt plane centrale de inerţie. Faţă de axa mare a elipsoidului central de inerţie, corpul are cei mai mic moment de inerţie. V. şi moment de inerţie.
   Elisabeta I (Tudor), regină a Angliei (1558—1603), reprezentantă a absolutismului englez, ultimul suveran din dinastia Tudorilor. A promulgat o serie de legi drastice împotriva ţăranilor izgoniţi de pe pămînturile lor şi în sprijinul muncii forţate în manufacturi. Favorabilă ideologiei burgheze a Reformei, a restabilit biserica anglicană, care fusese înlăturată în timpul Mariéi Tudor. Din ordinul ei a fost decapitată Maria Stuart, pretendentă catolică la tronul ţării.
In politica externă a încurajat expansiunea colonială a Angliei, ducînd o luptă hotărîtă împotriva Spaniei, pentru a-i submina monopolul comercial cu Lumea Nouă şi stăpînirea coloniilor americane. în timpul domniei ei a fost zdrobită Invincibila Armada (1588). în ultimii ani de domnie a început să se manifeste, în parlament, opoziţia împotriva absolutismului. Cultura engleză din vremea sa a făcut progrese remarcabile; s-au afirmat în literatură W. Shakespeare şi poetul Ed. Spenser.
   Elisabeta a II-a (n. 1926), regină a Marii Britanii (din 1952), din dinastia Windsor, fiica mai mare a fostului rege George al Vl-îea.
   Elisabeta Petrovna, împărăteasă a Rusiei (1741 — 1761), fiică a lui Petru cel Mare. A ocupat tronul în urma unei lovituri de palat. Prin politica sa internă a contribuit la întărirea jugului iobăgist.
 17 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
   elisabetán, stilul stil care s-a dezvoltat în Anglia, la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi la începutul sec. al XVII-lea, în arhitectură, mobilier, pictură şi muzică, în timpul domniei Elisabetei I. Arhitecţii englezi, care au adus cea mai mare contribuţie la înflorirea stilului elisabetan, interpretînd, sub influenţa flamandă modelele Renaşterii italiene, au creat construcţii de o simetrie strictă, bogat ornamentate, dar de proporţii greoaie (Longleat House, Wollaton Hall, Hardwick Hali ş.a.). în mobilier, formele devin masive, iar ornamentele încărcate, disproporţionate.
   Elisabethville [elizabetvil], oraş în sudul Republicii Congo (cu capitala la Leopoldville), centrul administrativ al provinciei Katanga. Al doilea oraş al ţării, după Leopoldville, ca număr de locuitori: 184000 loc. (1960). Nod feroviar. Important centru comercial şi financiar. întreprinderi pentru prelucrarea lemnului, ale industriei alimentare, pentru prelucrarea primară a unor minereuri neferoase etc.
   Elista, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S.A. Kalmuce. 31 000 loc. (1962). Ateliere mecanice şi unităţi ale industriei alimentare de importanţă locală.
   elitre (gr. elytron „acoperă-mînt, teacă*4; ZOOL.), aripile anterioare sau aripile acoperitoare ale insectelor coleoptere. E. sînt scorţoase, bombate, aco-
perite cu chitină şi au rolul de a proteja aripile membranoase.
   elixir (în arabă al aksir „esenţă" ; FARM.), alcoolat care conţine principii volatile din substanţe, în special uleiuri volatile. în trecut a fost mult utilizat în terapeutică, cele mai cunoscute e. fiind: e. antiseptic, e. car-minatio şi e. paregoric.
   eliziune (lat. elisiot de la e/z-dere „a elimina"; LINGV.), suprimare a vocalei finale a unui cu-vînt care este urmat de altul cu iniţiala vocalică (ex. în loc de mă am dus se spune m~am dusy
   El Kuweit, centrul administrativ al şeicatului Kuweit» situat pe ţărmul golfului Per-sic. 120 000 loc. (1959). Important centru comercial şi port de tranzit pentru mărfurile din Irak, Iran şi Arabia Saudită şi pentru exportul produselor agricole locale.
   Ellesmere [élzmh], insulă muntoasă în Arhipelagul Arctic Canadian, cu înălţimi pînă Ia 3 000 m. Suprafaţa : 200 500 km2. Nu are o populaţie permanentă. Temperatura medie anuală cea mai scăzută din emisfera nordică (—20°C). Vegetaţie de tundră. Pe ţărmurile insulei sînt amplasate staţiuni meteorologice ale S.U.A.
   Elliescu, Alexandru (1850— 1889), pictor romín de factură academică. L-a însoţit pe Matei Millo în turneul întreprins în 1870 în Transilvania, ca pictor scenograf. Autor de por-
EL OBEID
252
 ELUVIONARE
trete (seria care îl reprezintă pe Matei Millo în roluri din piesele lui Alecsandri), de tablouri cu tematica ţărănească şi de peisaje, interesante din punct de vedere documentar. Cele mai multe dintre tablourile sale se află la Muzeul regional al Olteniei, din Craiova.
   £1 Obeid, oraş în partea centrală a Sudanului. 52 370 loc. (1956). Nod rutier şi pentru căi de caravane. Centru comercial.
   elocuţiune (lat. elocutio, din e „din" şi loqui „a vorbi"), parte a retoricii care se ocupă cu alegfcrea şi cu aşezarea cuvintelor într-un discurs, pentru a realiza o exprimare artistică, de efect.
   elomág, procedeul ~ (METAL.), procedeu de oxidare a-nodică a pieselor de magneziu şi de aliaje de magneziu, care constă în tratarea acestora, timp de 20...45 minute, într-o baie electrolitică alcalină caldă
 Î70...80°C) în curent continuu, desele supuse procedeului e*, curăţite, degresate şi decapate în prealabil, se aşază la anod, iar catodul se confecţionează din oţel inoxidabil. Stratul de oxid obţinut este casant şi poros şi poate fi impregnat cu ceară ori cu lacuri sau poate fi vopsit în culoarea dorită.
   elongâţie (lat. e „din" şi longus „lung") 1. (FIZ.) Va-
                   0
                                                  Elongâţie a — unghiul de elongâţie
 loare instantanee a unei mărimi care variază periodic în timp (ex. distanţa la un moment dat a unui pendul faţă de poziţia sa de echilibru). E. maximă se numeşte amplitudine. 2. (MED.) Proces de extensiune a ligamentelor. — Elongaţia nervilor, tra-
 tament care constă în tracţiunea exercitată asupra unui nerv pentru a face să dispară durerile produse de nervul respectiv (ex. în sciatică).
    „Előre" illőre] („înainte**), organ legal, în limba maghiară, al Blocului muncit o-resc-ţărănesc. A apărut la Bucureşti, din iunie 1927 pînă la 8 decembrie 1928.
    „Előre" [élörq] („înainte"), organ de presă, în limba maghiară, al sfaturilor populare din R.P.R. Apare zilnic, din septembrie 1947, la Bucureşti.
    eloxâre (METAL.), procedeu prin care se realizează un strat subţire de oxid pe suprafaţa pieselor de aluminiu, cu scopul de a le mări rezistenţa la coroziune. E. se execută prin oxidare anodică, într-un electrolit format din acid sulfuric sau acid oxalic.
    Elsheimer felshaimzr], A-dam (1578—1610), pictor şi desenator german. A lucrat mult timp în Italia. A tratat în spirit realist scene religioase sau mitologice, atribuindu-le adesea un cadru de viaţă obişnuit („lu-piter şi Mercur la Filemon şi Baucis"). în peisaje a redat cu lirism natura, iar în scenele de noapte a obţinut efecte remarcabile de clarobscur („Fuga în Egipt"). Veridicitatea artei sale, soluţiile îndrăzneţe în rezolvarea problemelor de clarobscur au avut o mare influenţă asupra picturii din Italia, Olanda şi Franţa, şi îndeosebi asupra lui Rembrandt, în Muzeul de artă al R.P.R. se află tabloul „Adoraţia păstorilor", atribuit lui E.
    Eluard [elüár], Paul (1895 —1952), poet francez, unul dintre scriitorii de seamă ai Rezistenţei franceze. în timpul primului război mondial, la care a participat, Eluard a scris volumele „Datoria şi neliniştea"
 (1917)  şi „Poeme pentru pace"
 (1918), în care a combătut o-rorile războiului. După război a aderat un timp la suprarea-lism, fără a rupe însă cu tradiţiile umaniste ale poeziei sale. înţelegerea aspiraţiilor de dreptate socială ale poporului l-a făcut să se apropie de poezia realistă. Sub influenţa Frontului popular din Franţa şi a
 războiului naţional-revoluţionaf al poporului spaniol, la care a luÜ parté, E. a scris poezii cu caracter antifascist (poemele „Noiembrie 1936" şi „Victoria
P. Eluard
 de la Guernica", 1938). Participarea poetului la mişcarea de rezistenţă, pe care a cîntat-o, a determinat afirmarea puternică a realismului în creaţia sa (culegerile „Cartea deschisă, 1938—J 940", 1940; „Poezie şi adevăr", 1942; „Întîlnirea cu nemţii", 1944). în 1942 a intrat în rîndurile Partidului Comunist Francez. După eliberarea Franţei, E. şi-a continuat activitatea de poet-cetăţean, ex-primînd în poemele sale năzuinţele de pace şi de progres ale maselor (volumele „Poezie neîntreruptă", 1946; „Poeme politice", 1948; „O lecţie de morală", 1949; „Pasărea Fenix", 1951). Poeziile lui E. se disting prin patosul reţinut, lirismul delicat, cald şi expresiv, prin subtilitate şi muzicalitate, în limba romînă a apărut o culegere de poezii ale lui Eluard, intitulată „Poeme pentru toţi"
 (1955). în 1953 i s-a conferit post-mortem „Premiul internaţional pentru pace".
   eluâre (lat. eluere „a spăla"; CHIM.), proces de dizolvare şi separare a substanţelor dintr-o coloană cromatografică fixate pe mediu adsorbant, prin spălarea ei cu un solvent sau cu un amestec de solvenţi potriviţi, numiţi eluenţi. Se mai numeşte eluţie.
   eluvionáre (PEDOL.), spălarea spre adîncime a unor componente din orizonturile superioare (eluviale) ale solului, sub acţiunea apei de precipitaţii infiltrate în sol.
 ELVEŢIA
253
ELVEŢIA
   Elveţia, stat în Europa centrală. Se învecinează cu R.F. Germană, Austria, Italia, Franţa şi Liechtenstein. Suprafaţa: 41 288 km2. Populaţia: 5 670 000 loc. (1962). Capitala: Berna. Alte oraşe importante: Zürich, Basel, Geneva, Lau-sanne. Locuitorii vorbesc limbile germană (cca. 70%), franceză (cca. 20%), italiană şi retoromană, toate considerate limbi de stat. în sud se întind Alpii elveţieni (Bernezi, Glarus şi Pennini), care ocupă aproape 50% din teritoriul ţării, munţi înalţi (Monte Rosa, 4 638 m), masivi, cu creste ascuţite, cu numeroşi gheţari, străbătuţi de păsuri de înălţime: St. Ber-nard, Lötschen, Simplon (la
2 010 m altitudine). în nord-vestul ţării sînt munţii Jura, formaţi în mare parte din calcare, cu culmi paralele, despărţite prin văi longitudinale. Partea central-vestică a ţării, ocupată de Podişul Elveţian, cu altitudine de 500—1 000 m, acoperit de depozite glaciare, este regiunea cea mai populată a ţării. Climă continentală, cu nuanţe variate, datorită zona-iităţii verticale. Pantele sudice ale Alpilor şi zona lacului Geneva au o climă mai blîndă. Gheţarii şi zăpezile abundente alimentează numeroase rîuri, cu debit bogat (Ron, Rin, Ticino, Inn,
Âare etc.) şi cu importante resurse hidroenergetice.
E, are numeroase lacuri, majoritatea de origine glaciară (Neuchâtel, Brienz, Zürich, Geneva, Constanţa, Lacul celor patru cantoane etc.). Pădurile acoperă 23,8% din suprafaţa ţării. Este relativ săracă în resurse minerale (are sare, materiale de construcţie, uraniu şi mici cantităţi de fier, argint, aur, plumb). Elveţia este o ţară industrială dezvoltată. Din întreaga populaţie activă a ţării, peste 50% este ocupată în industrie şi circa o optime în agricultură. Economia se caracterizează prin-tr-un înalt nivel de concentrare a producţiei şi a capitalului. E. este o mare
exportatoare de capital. în Elveţia s-au construit numeroase hidrocentrale, în special în Alpi. Pe baza energiei electrice ieftine s-a dezvoltat electrome-talurgia, electrochimia, industria aluminiului. Industria constructoare de maşini e concentrată în nordul şi vestul ţării (Zürich, Winterthur, Baden, Geneva). Se produc mai ales diferite maşini şi utilaje industriale, turbine, motoare, material rulant, aparate şi instrumente de precizie. Este renumită în întreaga lume producţia de ceasuri, care mai păstrează şi acum unele trăsături de industrie casnică. Peste 95% din producţia de ceasuri se exportă (46 300 000 buc. în 1961). Centre mai importante: Le Locle, La Chaux de Fonds. Industria chimică (coloranţi de anilină, produse farmaceutice, mase plastice, fibre sintetice) este concentrată în special în regiunea Basel. Industria textilă, ramură cu veche tradiţie (ţesături fine de bumbac şi de mătase, în mare parte pentru export), este concentrată în oraşele şi satele din nord-est. Este dezvoltată industria alimentară, bazată mai ales pe
prelucrarea laptelui (brînzeturi renumite, lapte praf étc.). Agricultura nu satisface necesarul de consum. Ramura de bază, creşterea animalelor, dă circa 75% din valoarea producţiei agricole. Se cresc în special vaci de rasă superioară foarte productive (schwyz, simmen-tal). Baza furajeră o constituie mai ales păşunile şi fîneţele naturale din regiunea alpină. Culturile agricole (grîu, secară, cartofi) sînt mai extinse în zona de podiş. Transporturile se realizează în special pe căile ferate (din care 90% sînt electrificate). Tunelurile Simplon (19 803 m) şi St. Gotthard (15 003 m), care fac legătura cu Italia, au o importanţă internaţională. O sursă importantă de venit o constituie pentru E. turismul şi sanatoriile renumite. în ce priveşte volumul schimburilor comerciale pe cap de locuitor, E. ocupă unul dintre primele locuri din Europa. Are relaţii comerciale în special cu ţările membre ale Pieţei comune. Importă materii prime pentru industrie, combustibili şi alimente. Exportă utilaje industriale, produse chimice, maşini de precizie, ceasuri,
 17*
ELVEŢIA
254
EMANATISM
brînzeturi, fire de bumbac, mătăsuri. — Istoric. în antichitate, teritoriul E. a fost locuit de triburile celtice ale helveţilor; în sec. I î.e.n. el a fost ocupat de romani, în sec. al V-lea de alamani şi de bur-gunzi, iar în sec. al VI-lea de franci. în sec. al XI-lea E. a intrat în componenţa Imperiului romano-german. Cristalizarea relaţiilor feudale a avut loc în urma unui proces lent şi îndelungat. în scopul apărării independenţei, ţăranii liberi din cantoanele Uri, Schwyz şi Unterwalden au încheiat în 1291 o alianţă îndreptată împotriva Habsburgilor, la care s-au raliat în cursul sec. al XIV-lea cantoanele Lucerna, Zürich, Glarus, Zug şi Berna, formînd împreună o confederaţie. Lupta victorioasă a elveţienilor pentru apărarea independenţei a silit Austria să renunţe la drepturile de suzeranitate asupra E., căreia i s-a recunoscut independenţa prin pacea din Westfa-lia (1648). în sec. al XVIII-lea cantoanele s-au dezvoltat independent unele de altele, întărindu-se dominaţia breslelor şi a patriciatului urban, între 1798—1803 pe teritoriul ei s-a creat Republica Helve-tică, dependentă de Franţa, pe care Napoleon a transformat-o în 1803 într-o republică federativă. Congresul de la Viena (1814— 1815) a recunoscut neutralitatea permanentă a E. proclamată de aceasta. în 1848 a fost adoptată o constituţie liberală, în baza căreia E. s-a transformat într-un stat federal unitar, cu capitala la Berna. Datorită caracterului mai larg al democraţiei burgheze elveţiene, E. a fost, în sec. al XIX-lea, locul de refugiu al emigranţilor revoluţionari şi democraţi din alte ţări europene. Dezvoltarea capitalismului în E. a dus la instaurarea, spre sfîrşitul sec. al XIX-lea, a dominaţiei capitalului financiar. în 1888 a luat fiinţă Partidul social-democrat. în 1921 a fost creat Partidul Comunist din Elveţia. E. este sediul a numeroase organizaţii şi conferinţe internaţionale. în 1864 a luat fiinţă aici Crucea Roşie Internaţională. între cele două războaie mondiale, în E., la Ge-
neva, a fost sediul Ligii Naţiunilor, creată în 1919. în timpul celor două războaie mondiale, E. şi-a păstrat neutralitatea. E. nu este membră a O.N.U., dar face parte din diverse organizaţii specializate ale acesteia. E. este o republică federală, compusă din 22 de cantoane, care au o oarecare autonomie administrativă, cu parlamente, constituţii şi guverne proprii. Organul legislativ este Adunarea Federală, formată din Consiliul Naţional, ales pe timp de patru ani de populaţia bărbătească (femeile nu au drept de vot pentru treburile federale), şi din Consiliul Statelor (compus din reprezentanţi ai cantoanelor). Puterea executivă aparţine Consiliului Federal (guvernul), compus din 7 membri aleşi pe patru ani de către Adunarea Generală şi condus de un preşedinte al Consiliului Federal, ales dintre membrii acestuia pe timp de un an. E. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul radical-democratic (reprezintă interesele monopolurilor industriale şi ale băncilor); Partidul conservator catolic (reprezintă interesele burgheziei mari şi mijlocii şi ale unei părţi a meseriaşilor şi ţăranilor); Partidul ţăranilor, orăşenilor şi meseriaşilor; Partidul social-de-mocrat; Partidul Muncii din Elveţia (partidul marxist-leni-nist al clasei muncitoare).
   elzevír (POLIGR.) 1. Caracter de literă cu liniile de grosimi diferite şi cu tălpile triunghiulare. Numele e. vine de la o vestită familie de tipografi şi librari olandezi din sec. XVI — XVII, care a avut ateliere la Leyda, Haga şi Copenhaga. 2. Nume sub care se cunosc cărţile imprimate în atelierele familiei Elzevir.
   emaciére (lat. emaciare „a slăbi"; MED.), slăbire foarte pronunţată întîinită în faza finală a bolilor cronice.
   emâii (CHIM.) 1. Substanţă asemănătoare sticlei, colorată de obicei cu diverşi pigmenţi anorganici, în general opacă, rezistentă la agenţi chimici, care se aplică sub formă de peliculă pe suprafeţele metalice (fontă, oţel, cupru, aur etc.) sau pe
ceramică. Se obţine prin topirea în cuptoare la temperatură înaltă a unui amestec de materiale refractare (cuarţ, feldspaţi etc.) şi de fondanţi (borax, carbonat de sodiu, azotat de potasiu etc.). La aceste substanţe se adaugă diverşi componenţi, care îi dau anumite calităţi (ex. substanţe opacizante, ca oxidul de antimoniu). Masa obţinută în cuptor, răcită şi măcinată, se amestecă cu apă, cao-lin şi diverşi oxizi metalici (oxid de cobalt, oxid de man-gan, oxid de plumb etc.), se aplică prin pulverizare pe su- , portul metalic şi se supune din nou arderii, în cuptoare, la circa 800°C. De obicei se aplică un e. de bază direct pe metal şi unul de acoperire peste primul strat. Se foloseşte pentru obiecte de uz casnic pentru izolare electrică şi, fiind rezistent la acţiunea agenţilor corosivi, pentru aparatura din instalaţiile industriale (ex. emailuri anti-acide). E. se întrebuinţează în ceramică şi în artele metalului pentru ornamentarea obiectelor, în artele metalului se disting cîteva tehnici principale: emailurile champlevé (încrustate), aplicate în cavităţi cioplite pe suprafaţa obiectului; emailurile cloisonné, aplicate în spaţiile unei reţele obţinute cu o foarte delicată panglică de metal, care delimitează (formează cloisons) desenele şi ornamentele de pe obiect; emailurile mixte, care reunesc ambele procedee; e-mailurile translucide, aplicate pe fondurile metalice prealabil cizelate sau gravate; emailurile pictate, aplicate sub formă de pictură cu pastă de email, care capătă culoare definitivă în timpul arderii. Arta emailurilor, cunoscută încă din antichitate (Asiria, Egipt, China, Fenicia), a căpătat o extraordinară dezvoltare în Bizanţ, China, India, Franţa, Germania şi Rusia. 2. Peliculă obţinută din lacuri pe bază de răşini conţinînd pigmenţi.
   emanaţism, concepţie filo-zofică-religioasă după care lumea, considerată ca imperfectă, s-ar naşte dintr-o realitate supremă şi perfectă, dumnezeu, printr-un proces continuu de iradiere. Opus în aparenţă cre-a ţ i o n i s m u 1 u i, emanatis-
EMANAŢIE
255
EMBRIOLOGIE
mul este în fond o variantă a acestuia, deoarece contrazice teza ştiinţifică despre caracterul ne -creat şi etern al lumii materiale. E. a fost susţinut, printre alte curente filozofice-religioase, de neoplatonism, de gnosticism şi d* s u-f i s m. Se numeşte şi ema-naţionism.
   emanaţie (din lat. emanare „a curge, a ţîşni“) 1. (GEOL.) Emana/ie vulcanică, produs gazos al activităţii vulcanice, reprezentat prin vapori de apă, bioxid de carbon, hidrogen, hidrogen sulfurat, amoniac, clor, metan, azot, oxigen etc. Natura e. v. variază în funcţie de tipul şi de faza de erupţie în care se găseşte vulcanul- După natura şi temperatura lor de formare, e. v. se împart în: fumorale, sol/atare şi mofete. In R.P.R., în lungul lanţului vulcanic Hăr-ghita-Călimani, se cunosc numeroase puncte cu e. V. de bioxid de carbon în stare liberă (mofete), printre care cele de la Covasna, Tuşnad etc., sau dizolvate în ape subterane, formînd borvizuri (ex. Malnaş, Zizin, Borsec etc.). în peştera Büdös de lîngă Toria (reg. Mu-reş-Autonomă Maghiară) se produc şi emanaţii de hidrogen sulfurat, care depun, pe crăpături sau în peşteri, cruste de sulf nativ. 2. (FIZ.) Termen comun pentru cele trei gaze radioactive, actinonul, radonul şi toronul, izotopi ai elementului cu nr. at. 86, produse prin dezintegrarea actiniului, respectiv a radiului şi a toriului.
   emancipare (în dreptul burghez), ieşire a unui minor de sub puterea părintească sau de sub tutelă, prin efectul unui act juridic întocmit în forme a-numite (e. expresă) sau ca urmare a căsătoriei (e. de drept). E. nu conferă minorului emancipat decît o capacitate de exerciţiu limitată, afară de cazul cînd el primeşte încuviinţarea de a exercita un comerţ, şi este revocabilă oricînd de cei care au avut iniţiativa ei dacă se constată că interesele patrimoniale ale familiei suferă o atingere.
   „Emanciparea", revistă editată de C. Dobrogeanu-Ghe-rea, apărută la Bucureşti în aprilie-august 1883. A publicat
studii de popularizare a ştiinţei şi a contribuit la propagarea ideilor socialismului ştiinţific. A publicat, pentru întîia oară în limba romînă, un rezumat al operei lui K. Marx „Capitalul".
   embargo (span. embargo „sechestru"; DR.) 1. Interzicerea de către un stat, în total sau în parte, a exportului sau a importului de mărfuri în relaţiile cu un stat care a să-vîrşit faţă de el o încălcare a dreptului internaţional. Puterile imperialiste, nesocotind dreptul internaţional, au transformat e. într-un mijloc de presiune economică şi politică faţă de ţări care nu au încălcat cu nimic normele acestui drept. Astfel, adepţii „războiului rece" au practicat vreme destul de îndelungată o politică de e. şi discriminări în relaţiile comerciale cu ţările socialiste, cu intenţia de a frîna dezvoltarea lor. Dar această politică de îngustare a relaţiilor economice nu numai că nu a izbutit să împiedice mersul înainte al ţărilor socialiste, ci s-a întors împotriva iniţiatorilor ei, prin efectele negative produse de încălcarea necesităţilor obiective ale dezvoltării relaţiilor economice mondiale. Oamenii de afaceri din ţările occidentale, chiar şi anumite cercuri economice ^ din S.U.A., manifestă un interes crescînd pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu ţările socialiste.
2, Reţinere de către un stat a navelor comerciale sau a mărfurilor inamicului, aflate, la data izbucnirii războiului, în porturile statului respectiv. Această formă de e. este contrară convenţiilor de la Haga din 1907.
   embolie (gr. embole „aruncare, cădere"; MED.)t astupare bruscă a unei artere printr-un embolus (cheag sanguin sau corp străin). Se produce atunci cînd calibrul arterei este mai mic decît volumul embolusului şi determină, în regiunea irigată de vasul astupat, întreruperea circulaţiei sîngelui, deci mortificarea sau gangrenarea regiunii
respective. E> unei artere pulmonare produce fie moartea subită, fie o gangrenă pulmonară; e. unei artere coronare produce infarctul miocardic, iar e* cerebrală paralizia.
   embriocardie (gr. embryon „embrion" şi kardia „inimă"; MED.), ritm cardiac patologic, caracterizat prin accelerarea bătăilor inimii, egalizarea pauzelor şi a tonalităţii celor două zgomote ale ei, particularităţi funcţionale caracteristice inimii fetale. Apare în miocarditele grave. Sin. ritm fetal.
   embriogenézá (EMBRIOL.), perioadă incipientă în dezvoltarea animalelor pluricelulare şi a plantelor, în cursul căreia se formează embrionul. Cercetarea comparativă a e, animalelor arată că organismele superioare trec, în timpul dezvoltării embrionare, prin stadii care amintesc aspectul şi organizarea organismelor inferioare
Cîteva stadii din embrio-geneză la Amphioxus A—oul; B-F—segmentarea oului şi formarea blas-tulei; G—blastula (în secţiu* ne); H — formarea g&strule i; I — gastrula (în secţiune); J — secţiune transversală prin larvă
lor. în baza acestei constatări a fost formulată, în sec. al
XIX-lea, legea bioge-netică fundamentală care constituie încă o dovadă în sprijinul teoriei evoluţioniste a lui Darwin.
  embriologie a) Embriologia animalelor, ramură a biologiei care studiază procesele şi legile dezvoltării individuale a organismelor animale (ontogeneza),
 EMBRION
 256
EMERSON
începînd de la celula-ou pînă la formarea organismului tînăr, precum şi constituirea gârneţilor, fecundaţia, fenomenele de regenerare, de partenogeneză etc. Primele observaţii asupra dezvoltării embrionare a animalelor au fost făcute, încă din antichitate, de către Aristo-tel. Totuşi, cercetările metodice de e. au devenit posibile abia după inventarea microscopului, începînd cu secolele al XVI-lea şi al XVII-Iea. în această perioadă se acumulează numeroase observaţii şi se fac importante descoperiri. Savantul englez W. Harvey, cercetînd dezvoltarea embrionară la mamifere, a descoperit b 1 a s t u 1 a (pe care o confunda cu oul) şi a emis principiul:   „orice vietate îşi
are originea în ou**. Savanţii olandezi L. Ham şi A. Leeuwenhoek au descoperit spermatozoizii, iar Swammer-dam diviziunea oului. în acelaşi timp se conturează două concepţii fundamentale în e.î concepţia metafizică şi idealistă a preformismului şi concepţia materialist-mecani-cistă aepigenezei. E. a devenit o disciplină independentă abia după ce K. F. Wolff a infirmat preformis-mul (1759). Un moment important în istoria e. îl constituie descoperirea foiţelor embrionare (H.I. Pander), a ovulului la mamifere şi semnalarea asemănării embrionilor din diferite categorii sistematice (K. M. Baer). A-ceastă idee, care apare şi în lucrările Iui Darwin, a fost dezvoltată mai tîrziu de către savanţii germani F. Müller şi E. Haeckel şi transpusă în legea biogenetică fundamentală. După apariţia concepţiei darviniste, contribuţii substanţiale în dezvoltarea e. au fost aduse de savanţii ruşi I.I. Mecinikov şi A. O. Kovalevski, care au creat e. evoluţionistă şi au adus numeroase dovezi în sprijinul evoluţionismului. Dovedind o-mologia foiţelor embrionare la toate metazoarele, aceştia au confirmat caracterul de proces unitar al dezvoltării embrionare şi, prin aceasta, au demonstrat practic ideea lui Darwin cu
privire la unitatea de origine a lumii animale. în prezent, pe lîngă orientarea descriptivă şi evoluţionistă a e., se conturează şi orientarea ecologică care studiază dependenţa proceselor de embriogeneză de condiţiile de mediu. E. are o mare importanţă practică, deoarece datele ei sînt aplicate în medicină (obstetrică, teratologie, oncologie), în piscicultură, în zootehnie etc. b) Embriologia plantelor, ramură a botanicii care studiază procesele de formare şi dezvoltare a gârneţilor, fecundaţia, dezvoltarea embrionului şi a endospermului la plantele cu seminţe, precum şi procesele care au loc în ţesuturile formative (meristeme). Datele e. p. sînt folosite în lucrări de înlăturare a sterilităţii, în elaborarea măsurilor agrotehnice pentru creşterea productivităţii plantelor de cultură etc.
   embrión 1. (embriol., ZO^ OL.) Organism aflat în cursul stadiilor iniţiale ale dezvoltării sale, în perioada cuprinsă de la segmentarea oului pînă la ieşirea din învelişurile oului sau din organismul matern (stadiul de larvă, alevin, pui sau făt). Dezvoltarea e. are loc fie în interiorul oului, fie în organele speciale ale femelei. 2. (BOT.) Corp multicelular situat în interiorul seminţei, înconjurat de ţesuturi bogate în substanţe nutritive, pe seama cărora a-cesta se dezvoltă atunci cînd se întrunesc condiţiile de mediu specifice (umiditate, temperatură etc.)
   émden (de la numele oraşului german Emden; ZOOTEHN.), rasă de gîşte de culoare albă, cu greutate mare (în medie 7—8 kg la gîscă şi 9—10 kg la gîscan, după îngrăşare putînd ajunge la
12—15 kg). Gîştele din această rasă produc anual 25—40 de ouă de 160—200 g. Se creşte şi în ţara noastră.
   emergent1 (lat. emergere „a ieşi, a se arăta*'; FIZ.; despre radiaţii, corpuri etc.), care iese dintr-un mediu după ce l-a traversat (ex. raza de lumină care iese dintr-o prismă se numeşte rază emergentă).
   emergent2, teoria evoluţiei emergente (FILOZ.), teorie idealistă şi metafizică cu privire la
procesul dezvoltării, creată în deceniul al treilea al sec. al
XX-lea de filozofii englezi S. Alexander şi C. L. Morgan. Această téorie susţine că apariţia noilor calităţi este absolut spontană şi imprevizibilă, deoarece ele nu sînt produse în mod necesar de treapta anterioară de dezvoltare, de schimbările cantitative premergătoare, ci, în ultimă instanţă, de intervenţia creatoare a divinităţii. în aparenţă dialectică, t. e. e. dă, în realitate, o interpretare iraţionalistă, fideistă, ultimelor descoperiri ştiinţifice, în locul evoluţionismului plat, discreditat de acestea, emeri v. şmirghel* emerit (lat. e „din“ şi meritum „merit**), termen care face parte din denumirea unor titluri de onoare ce se acordă în R.P.R. oamenilor de ştiinţă, artiştilor, profesorilor, învăţătorilor, medicilor şi sportivilor care s-au distins în activitatea lor (ex. artist emerit, maestru emerit al artei, om de ştiinţă emerit).
   emersiúne (lat. emersioy din e „din** şi mergere „a scufunda**) 1. (FIZ.) Stare a unui corp plutitor care are o parte deasupra unui lichid (ex. e. unei nave care pluteşte). 2. (ASTR.) Ieşire a unui corp ceresc din conul de umbră sau de pe suprafaţa altui corp ceresc pe care se proiecta.
   Emerson [émzsn], Ralph Waldo (1803-1882), filozof, publicist şi poet nord-american cu o concepţie eclectică, predominant idealistă. Şi-a expus concepţiile sub formă de eseuri, precum şi sub forma liricii politice şi filozofice. Reprezentant al intelectualităţii burgheze şi mic-burgheze din S.U.A., care se desolidariza către mijlocul sec. al XIX-lea de tradiţiile iluministe, apropiindu-se de religie, E. considera morala ca principala forţă motrice în viaţa socială şi opunea moralei laice a iluminiştilor americani, bazată pe noţiunea de interes, concepţia sa despre morală ca manifestare a esenţei lui dumnezeu. Scrierile lui E. cuprind însă şi o critică severă a amoralismului rînduielilor burgheze, a afacerismului burghez şi a civilizaţiei capitaliste care oprimă pe om. Această critică
 EMETIC
257
EMINESCU
este valorificată de gíndirea socială progresistă contemporană din S.U.A. Op.pr.: «Natura** (1836), „Aleşii omenirii** (1850), „Poeme alese** (1876).
   emetíc (FARM.), tartrat de stibiu şi potasiu; se prezintă sub formă de cristale incolore, efluorescente sau de pulbere albă, cristalină, inodoră. Are acţiune vomitivă. Termenul se foloseşte şi ca nume generic pentru medicamentele care provoacă vărsături.
   emetropie (gr. emmetros „măsurat, normal*4 şi opsis „vedere**; MED.), vedere normală; situaţia în care imaginea obiectelor îndepărtate se formează direct pe retină, fără să fie necesară acomodarea.
   emfizém (gr. emphysema, din en „în** şi physan „a sufla**; MED.), sindrom care se dato-reşte infiltrării cu aer a unui ţesut. — E, pulmonar, sindrom caracterizat prin prezenţa aerului în ţesutul interstiţiaj pulmonar, datorită dilatării şi ruperii alveolelor pulmonare, asociată cu pierderea elasticităţii plămînului în urma ruperii fibrelor elastice ale acestuia. Se observă de obicei în bolile cronice de^ plămîni (tuberculoză, bronşită cronică etc.). E* se manifestă clinic prin dispnee permanentă, cianoză, tuse, to-race de aspect globulos etc.
   emi- (hemi-) (gr. hemi „jumătate"), element de compunere cu sensul „jumătate** (ex. emisferă, hemi ciclu).
   emigrâre (lat. e „din” şi migrare „a ^ călători**) acţiune a unej persoane (emigrant) de a-şi părăsi patria din motive economice, politice, religioase etc. spre a se stabili în altă ţară (sin. expatriere). Uneori termenul de e. este folosit şi în cazul cînd părăsirea ţării se face pe o durată mai îndelungată sau mai scurtă (e. sezonieră), în vederea obţinerii unui cîştig. O asemenea e. se poate face fie individual, fie în grup. In ţările capitaliste are loc, de exemplu, ©♦ forţei de muncă dintr-o ţară în alta, din cauza proporţiilor mari ale şomajului, fie în mod individual, fie organizată de stat.
   Emílián, Ştefan (1819— 1899), matematician romín; a fost profesor de matematici
   la liceul rcmînesc din Braşov (1850—1858} şi apoi profesor de geometrie descriptivă la Universitatea din Iaşi (1860-j-1892). Op.pr.: „Curs practic de perspectivă liniară** (1886)* eminenţă cenuşie, poreclă dată de contemporanii săi consilierului politic şi diplomatic intim al cardinalului Richelieu, Francois Le Clerc du Trem-blay (1577—1638), călugăr capucin, cunoscut şi sub numele > de „părintele losif**.
     Eminescu, Mihai (1850— 1889), cel mai mare poet romín şi unul dintre cei mai de seamft lirici ai literaturii universale. S-a născut la Botoşani (după unii Ia Ipoteşti). A învăţat la Cernăuţi, Blaj, Viena şi Berlin, fără a-şi termina însă studiile universitare. A dus o existenţă plină de privaţiuni, ca sufler şi copist de roluri, bibliotecar, revizor şcolar,, ziarist (la „Curierul de Iaşi**, în 1876—1877, şi la „Timpul**, între 1877 şi 1883). A debutat în ianuarie 1866 cu o elegie scrisă la moartea lui Aron Pumnul, profesorul său de limba romînă de la Cernăuţi, în acelaşi an trimite versuri patriotice şi de dragoste la revista „Familia** a lui losif Vulcan, care i le publică în numărul din februarie-martie 1866, schimbîndu-i şi numele din Eminovici în Eminescu. In perioada studiilor vieneze (1870) începe colaborarea la revista ieşeană „Convorbiri literare" cu poeziile „Venere şi Madonă** şi „Epigonii**, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi de profund. Vreme de 13 ani, E. a fost prezent în presa literară sau politică cu poeme, articole sau scrieri epice. Din 1883, îmbol-năvindu-se grav, n-a mai publicat decît sporadic. Doborît de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, E* a dus pînă la sfîrşitul vieţii o existenţă tragică, supusă unor condiţii de mizerie umilitoare. In 1883 i-a apărut unicul volum de versuri tipărit în timpul vieţii şi intitulat „Poezii". El nu reunea însă decît o mică parte din producţia poetică eminesciană. In caietele manuscrise, Eminescu păstra numeroase poeme asupra cărora
intenţiona să mai lucreze în vederea desăvîrşirii lor. Editate postum, acestea vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale poetului, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică. Creaţia lui, profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin legătura strînsă cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile ei culturale, exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică, bogăţia sufletească a poporului romín. Adînc patriotică, opera lui E. relevă o conştiinţă frămîntată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. E. s-a fcrmat şi a trăit într-o epocă de adînci frămîntări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvîrşire a^ statului naţional romín. Situată între^ anii ultimelor ecouri ale mişcării democrat-revoluţionare paşoptiste şi înainte de ivirea unei mişcări revoluţionare cu caracter proletar, epoca era încărcată de contradicţii a căror soluţiona/e justă nu se cristalizase încă. Această situaţie a influenţat puternic orientarea Iui E. şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi' resem-rare. In fond, E. era un revoltat» însufleţit de idealurile patriotice pentru care ^ militaseră revoluţionarii paşoptişti. Ca a-tare, a criticat cu vehemenţă clasele exploatatoare, condam-nînd în violente diatribe falsul patriotism, parazitismul şi cosmopolitismul acestora („Scrisoarea III**), condiţiile vitrege de existenţă a personalităţilor creatoare într-o societate ostilă talentului şi preocupărilor înalte („Scrisoarea I**, „Scrisoarea II"), femeia frivolă educată în spiri’ul mentalităţii burgheze („Scrisoarea^ IV" şi „Scrisoarea V") sau viaţa grea, de „martiri ai capitalului", dusă de către proletari („Viaţa", partea întîi din „împărat şi proletar"). Satira lui Eminescu se valorifică, de obicei, cu ajutorul procedeului romantic al antitezei, cultivat cu predilecţie de poet în întreaga sa cperă literară. Imaginii prezentului decăzut, el îi opune, în spiritul patriotis-
 EMINESCU
 258
 EMINESCU
mului romantic, înflăcărat» pe aceea idealizată a unui trecut patriarhal şi glorios, dominat de puritate morală şi de eroism legendar. Dezgustat de rînduie-Iile sociale nedrepte ale vremii, sub impresia eşecului mişcărilor de răsturnare a orînduirii capitaliste (Comuna din Paris) şi sub influenţa filozofiei dizolvante a lui Schopenhauer, E. îşi converteşte revolta titaniană în meditaţie pesimistă, căreia îi dă însă un pronunţat caracter critic şi protestatar, chiar şi atunci cînd sfîrşeşte prin a afirma cu amărăciune inutilitatea oricărui efort de schimbare a stării de lucruri existente („Epigonii**, finalul poemelor „înger şi demon"şi „împărat şi proletar*4). Elegia este forma lirică aleasă adeseori de poet pentru a transcrie tristeţea, dezamăgirea, zbuciumul său interior („Melancolie**, „O, mamă**, „Rugăciiinea unui dac"). însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, E. a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi peisajului romînesc. Elogiul fericirii împlinite prin iubire şi al femeii ideale, neîntinate sufleteşte, proslăvirea naturii ca imperiu feeric al libertăţii, menit să-i ocrotească pe îndrăgostiţi, sînt trăsături dominante ale eroticii şi pastelului eminescian. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blînda adiere a vîntului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia e-xistente în folclor („Floare albastră", „Lacul**, „Freamăt de codru", „Povestea teiului", „Dorinţa", „Sara pe deal"), în creaţia poetică eminesciană, un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul", capodoperă a poeziei noastre (apărut în 1883 în „Almanahul Societăţii Academice «Romînia jună*" din Viena). Utilizînd schema unui basm cules din ţările romíné de călătorul german Kunisch („Fata în grădina de aur"), el relevă contradicţia dintre Hyperion, simbol al omului de geniu, şi societatea ostilă lui, întruchipată în oameni incapabili să-i acorde înţelegerea cuvenită, da-
 torită mărginirii orizontului şi idealurilor lor de viaţă. Tema este tratată în spirit romantic, E. recomandînd, ca soluţie a conflictului, reîntoarcerea definitivă a gemului în lumea Iui ideală. Problematica centrală cuprinsă în poeziile lui E., ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Dintre scrierile sale epice se remarcă:     nuvela „Sărmanul
M. Eminescu
 Dionis" (tipărită întîi în „Convorbiri literare", în 1872— 1873), nuvela „Cezara" (publicată întîi în ziarul „Curierul de Iaşi" în 1876), romanul postum „Geniu pustiu" (rămas neterminat). Publicistica lui E.5 întemeiată pe bogate cunoştinţe economice şi istorice, coiistituie un neiertător pamflet la adresa epocii. Ea conţine însă şi evidente confuzii cu privire la unele probleme sociale şi naţionale. Format la şcoala scriitorilor paşoptişti, E. a avut vederi estetice înaintate. Deşi colaborator al „Convorbirilor literare" şi participant la şedinţele „Junimii", el n-a împărtăşit punctele de vedere estetizante ale acesteia. Preluînd idei clasiciste, romantice şi realiste, el a manifestat consecvent, în domeniul artei, o atitudine progresistă, democratică şi antiformalistă. Principiile sale estetice sînt susţinute în recenzia la „Revizorul" (1877), recenzia la volumul „Novele" al Iui Slavici (1882), în articolul „Repertoriul nostru teatral" (1870), în „Notiţe bibliografice" (1880), precum şi în opera sa literară. E. considera că poetul e dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţită cauza
 poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor. El socotea de asemenea că modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, încă din anii tinereţii, călătorind prin Transilvania şi Moldova, Eminescu a cules un impresionant număr de doine, strigături, cîntece de lume, basme şi proverbe. Pornind de la acestea, E. şi-a însuşit în numeroase poeme viziunea folclorică şi a reluat la un înalt nivel artistic motive curente în creaţia orală a maselor. Uneori punctul de plecare a fost o doină („Ce te legeni..."), alteori un basm („Calin — file din poveste", „Miron şi frumoasa fără corp", „Luceafărul"). Basmul cult „Făt-Frumos din lacrimă**, una dintre capodoperele genului în literatura romînă, publicat de E. în „Convorbiri literare" (1870), are un izvor similar. E. a creat o operă de mare originalitate, care cuprinde într-o viziune unică, experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou orientării poeţilor de mai tîrziu. Dotat cu un excepţional simţ al limbii, el a concretizat în expresii de o rară plasticitate cele mai abstracte idei şi nuanţate stări de spirit. E. a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă", asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neolpgistic, conferind cuvîntului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor romín anterior nu i-o dăduse. Prin E., poezia romînă, cîştigînd în profunzime, demonstrează posibilitatea transfigurării artistice a realităţii prin utilizarea celor mai diverse modalităţi oferite de tehnica poetică. Simbolul, metafora, asociaţia neaşteptată, epitetul antitetic, evocativ şi apreciativ, ritmurile cele mai felurite capătă, într-o interpretare strict funcţională, adecvată conţinutului, capacitatea de a revela un vast univers sufletesc în care răsună acorduri grave, duioase sau gingaşe, specifice poeziei sale. Muzicalitatea interioară a versului, disponibilităţile ei nesecate preluate cu deosebire din folclor, au dat creaţiei eminesciene un farmec neasemuit,
EMIR
259
 EMISIUNE
Caracterul autentic popular al acesteia, patriotismul, unitatea dialectică dintre bogatul ei conţinut de idei şi sentimente şi forma ei superioară, accesibilitatea şi limpezimea ei l-au înscris pe poet printre marii făuritori de frumos din literatura universală. Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covîrşitoare asupra dezvoltării poeziei ro-mîneşti. Tradusă în 31 de limbi şi comentată în peste 50 de studii monografice scrise în 16 limbi, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută, mai ales în anii din urmă, pe toate continentele. Nedreptăţit în timpul vieţii şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit azi, în anii de democraţie populară, ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului romín. Academia R.P.R. l-a ales membru post-mortem.
   emir (în arabă amir sau emir „şei**), titlu dat, în ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu, unui conducător (principe, guvernator) musulman.
   emisar (HIDROTEHN.), apă de suprafaţă, curgătoare sau stătătoare, bazin artificial etc. cu posibilitate de scurgere către o altă apă de suprafaţă şi care colectează apele murdare provenite de la întreprinderi industriale, aşezări umane etc. sau apele în exces de pe terenurile irigate ori desecate.
   emisferă 1. (MAT.) Jumătate a unei sfere. 2. (FIZ.) Emisferele de Magdehurg, două emisfere mari, metalice, goale, care se pot astfel uni încît să formeze o sferă din care se poate scoate aerul cu o pompă de vid. Au fost inventate de Otto von Guericke pentru a demonstra apăsarea enormă a aerului atmosferic. Experienţa, spectaculoasă, a fost efectuată de Guericke în oraşul Regensburg, unde cîte patru perechi de cai ataşaţi în sens contrar de cele două emisfere nu au reuşit să le desfacă. 3. (ASTR., GEOGR.) a) Emisfera australă, jumătatea sudică a sferei cereşti sau a sferei terestre, mărginită ,de ecuatorul ceresc, respectiv de ecuatorul terestru, şi cuprinzînd polul sud. în e. a. a sferei te-
restre, oceanele au o extindere foarte mare, ocupînd 80,9% din suprafaţă. în această emisferă sînt situate continentele Antarctida şi Australia, cea mai mare parte a Americii de Sud şi partea de sud a Africii. Se numeşte şi emisfera sudicăr emisfera meridională. b) Emisfera boreală, jumătatea nordică a sferei cereşti sau a sferei terestre, mărginită de ecuatorul ceresc, respectiv de ecuatorul terestru, şi cuprinzînd polul nord. E. b. a sferei terestre cuprinde cea mai mare parte a uscatului (Asia, Europa, America de Nord, partea nordică a Americii de Sud şi mare parte din Africa). Oceanele din această emisferă ocupă 60,7% din suprafaţă. Se numeşte şi emisfera nordică, emisfera septentrională. 4. (ANAT.) Emisfere cerebrale, cele două părţi simetrice ale creierului mare, de formă eliptică, separate între ele prin scizura interhemisfe-rică. Sînt formate din lobi (frontal, parietal, temporal, occipital şi al insulei), separaţi prin şanţuri adînci (scizuri). Suprafaţa lobilor este brăzdată de şanţuri câre delimitează circumvoluţiile cerebrale. în interiorul e. c. se află ventriculele laterale. Masa e. c. este alcătuită din substanţă albă în care se găsesc nuclee de substanţă cenuşie, iar la periferia lor se află de asemenea substanţă cenuşie. Filogenetic, e. c. constituie cea mai nouă porţiune a creierului şi deţin un rol important în coordonarea nervoasă. Marea dezvoltare a e. c. umane se datoreşte, pe de o parte, particularităţilor anatomofiziologice ale creierului strămoşilor omului (maimuţele antropomorfe), iar pe de altă parte apariţiei staţiunii bipede, influenţei muncii şi limbajului. Faţă de e. c. ale antropoidelor, cele ale omului sînt relativ mai mari, cu cir-cumvoluţii mai numeroase, cu cîmpurile de „asociaţie" şi de „integrare" mai întinse, corespunzător cu noile funcţiuni ale scoarţei cerebrale.
   emisiúne1 (lat. emissio „trimitere, aruncare**) 1. (FIZ., ELT.) a) Producere, de către un corp sau dispozitiv, a unei
radiaţii corpusculare, electromagnetice ori acustice în mediul înconjurător, b) Producere a unei anumite unde de curent de-a lungul unei linii electrice.
—   E. electronică, producere de electroni care părăsesc suprafaţa unui corp (în mod curent un metal), răspîndindu-se în spaţiul înconjurător. Studiul e. e. are o deosebită importanţă teoretică (în fizica solidului) şi practică (în tehnica telecomunicaţiilor, în construcţia tuburilor electronice, a celulelor fotoelectrice etc.).
—   E. fotoelectronică v. foto-emisiune. — E. secundară, fenomen prin care o radiaţie electromagnetică sau corpuscu-îară este emisă de o substanţă cînd pe aceasta cade o radiaţie (ex. un fascicul de raze X, de lumină ultravioletă sau de lumină vizibilă, căzînd pe un metal, poate cauza e. s. de fotoelectroni). De obicei termenul de e. s. se referă la emiterea electronilor de către un solid ca rezultat al ciocnirii cu solidul a electronilor „primari** de energie suficient de mare, energie a cărei limită inferioară depinde de natura solidului. —E. termoelectronicăy emitere de electroni de către o substanţă datorită creşterii temperaturii acesteia. Se explică prin existenţa în interiorul reţelei cristaline (a unui metal sau a unui semiconductor) a electronilor liberi, care se comportă ca un gaz. Prin încălzirea corpului creşte şi temperatura gazului electronic, ceea ce face să crească numărul electronilor, care au suficientă energie pentru a străbate bariera de potenţial a materialului respectiv şi deci curentul din exteriorul acestuia. E. t. este foarte sensibilă la starea suprafeţei materialului. Fenomenul este utilizat în tuburile electronice pentru obţinerea electronilor prin încălzirea filamentului catodului. — E. autoelectro-nică (la rece sau prin efect de cîmp), emitere de electroni dintr-un catod datorită cîmpului electric dintre acest catod şi un electrod care se găseşte la un potenţial mai înalt decît catodul. — E. radioelectrică, emitere de unde electromagne-
 EMISIUNE
260
EMIŢĂTOR
tice realizată cu instalaţii electrice de înaltă frecvenţă (emiţătoare), prin intermediul antenelor. 2. (TEHN.) Fază din ciclul maşinilor cu abur sau al turbinelor cu abur, în care aburul, după ce a efectuat lucrul mecanic, este evacuat din cilindrul maşinilor sau din rotorul turbinelor în atmosferă sau într-un condensator de abur.
   emisiune2 (FIN.) 1. Punere în circulaţie a banilor şi a hîr-tiilor de valoare de către stat sau de către instituţii anume autorizate. 2. (In capitalism) Operaţie prin care societăţile anonime îşi constituie sau îşi măresc capitalul pe baza emiterii de acţiuni, obligaţiuni etc. V. şi bănci de emisiune.
   emistih (gr. hemi „jumătate44 şi stichos ,,vers“), fiecare dintre cele două părţi ale unui vers, despărţite prin cezură (ex. „Măr cu foi de aur, măr de lîngă drum44. M. Beniuc).
   emitór (TELEC.), regiune din cristalul semiconductor al unui tranzistor, prin care se injectează în regiunea-bază purtători minoritari de sarcini (goluri, la un tranzistor (p-/i-p, şi electroni, la un tranzistor           Constituie   una
 dintre cele trei părţi ale tranzistorului. V. şi colector; bază.
   emiţător (TELEC.), instalaţie electronică pentru producerea şi emiterea în spaţiu a undelor electromagnetice purtătoare de
 mesaje. Elementele componente principale ale e. sînt: oscilatorul, care generează oscilaţiile de înaltă frecvenţă, amplificatoarele, care măresc amplitudinea şi puterea oscilaţiilor, modulatorul, cu care se modifică anumite caracteristici ale oscilaţiilor în conformitate cu semnalul de transmis, antenele, pentru radiaţia în spaţiu a undelor radioelectrice, sistemele de alimentare cu energie electromagnetică, sistemele de răcire cu aer sau cu apă, precum şi instalaţii anexe. După natura informaţiei transmise, se deosebesc: e. pentru radiodifuziune, radiotelegrafie, radiotelefonie, televiziune, radiolocaţie, radio-telecomandă etc.; după procedeul de generare a oscilaţiilor, e. pot fi: cu scîntei electrice, cu vibrator, cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare; după tipul de modulaţie, există: e. cu modulaţie de amplitudine, de fază, de frecvenţă sau prin impulsii; după gama de unde în care lucrează, se deosebesc: e. de unde lungi (kilometrice), medii (hectometrice), scurte (deca-metrice) şi ultrascurte (metrice, decimetrice şi centimetrice). Primele staţii de radioemisiune au fost înzestrate cu e. cu scîntei. După inventarea triódéi (1906) şi a generatorului de oscilaţii cu triode (1913), au fost construite, în Germania, primele e. cu tu-
 itor de radiodifuziune pentru frecvenţe r
 buri electronice (1914—1916). Primul e* pentru programe regulate vorbite şi muzicale destinate publicului a intrat în funcţiune în 1920 la Pittsburgh în S.U.A. Construcţia e. de mare putere a fost posibilă după inventarea în 1919—1920, de către M.A. Bonci-Bruevici, a tubului electronic de mare putere cu anod de cupru recit cu apă. Primul e. de 12 kW, cel mai mare din acea vreme, a fost construit în 1922 la Moscova. In întreaga lume sînt răs-pîndite astăzi e. cu puteri de 100—1000 kW. In prezent se realizează e. pe unde ultrascurte cu modulaţie de frecvenţă, care asigură o calitate superioară şi fără paraziţi a recepţiei. în Romînia, primele încercări de realizare a unui e» au fost făcute în 1926 de către cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti. Pînă la naţionalizare, societatea de radiodifuziune, limitîndu-se la investiţiile cele mai rentabile, a construit numai două emiţătoare (la Băneasa şi la Bcd). în prezent funcţionează treisprezece e. pe unde kilo-şi hectometrice şi trei e, pe unde metrice. Acestea asigură acoperirea ţării cu două programe radiofonice. Şapte e* de televiziune asigură emisiunea unui program de televiziune. V. şi oscilator; radiofonie; radiolocaţie; radiotehnică; televiziune.
EMMANUEL
261
 EMPIRIOCRITICISM
   Emmanuel, Dávid (1854— 1941), matematician romín. A fost membru de onoare al Academiei Romíné. A funcţionat aproape 50 de ani ca pro-
D. Emmanuel
 fesor Ia Universitatea din Bucureşti şi la Şcoala politehnică, aducînd mari servicii în domeniul predării matematicii în instituţiile de învăţămînt superior. A publicat lucrări în domeniul funcţiilor de o variabilă complexă. Cursul său „Lecţiuni de teoria funcţiilor" (2 voi., 1924, 1927) este unul dintre primele manuale de matematici superioare apărute în ţara noastră.
   Emmons [ém?nz]t William Harvey (1876— 1948), geolog a-merican. A fost profesor la Universitatea din Minnesota (S.U.A.) şi redactorul revistei „Economic Geology". A elaborat o serie de teorii referitoare la formarea zăcămintelor de minereuri, Ia problema zonalităţii zăcămintelor hidrotermale şi la legătura genetică a acestora cu rocile intrusive. Emmons a scris o serie de monografii asupra geologiei unor regiuni ale S.U.A., numeroase articole de specialitate, un curs asupra teoriei formării zăcămintelor etc.
   emolient (din lat. emollire „a înmuia"; FARM.), agent medicamentos care moaie pielea şi atenuează procesele inflamatorii ale mucoaselor (ex. lano-lina, glicerina, vaselina, ceaiul de nalbă, muşeţelul etc.).
   emondâj (din lat. emundare „a curăţa"; SILV.), operaţie de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile în picioare pentru a se stimula creşterea în înălţime a arborilor şi a se feri coroana lor de uscări parţiale.
   emotivitate (din lat. emotus „agitat", de la emovere „a mişca" ; MED., PSIH.) 1. Gradul reacţiei emotive a unui individ.
 2. Reacţie emotivă exagerată la excitaţiile externe.
   emoţii (lat. emotio, de la emovere „a mişca"), procese psihice care reflectă interacţiunea dintre diferite împrejurări de viaţă şi trebuinţele omului (cerinţele lui faţă de mediul înconjurător). Constituie una dintre formele reflectării realităţii obiective. Cînd condiţiile corespund trebuinţelor omului, se dezvoltăe* plăcute (pozitive); în cazul contrar apar trăiri emoţionale neplăcute (negative). Deoarece atît stimulii interni ai omului cît şi condiţiile variabile de mediu sînt multilaterale şi complexe, e. sînt, de regulă, bipolare, adică îmbină în mod simultan şi în forme diverse plăcutul cu neplăcutul. Cele mai cunoscute e. sînt: bucuria, tristeţea, mînia, frica, entuziasmul etc. Spre deosebire de sentimente, care sînt mai stabile, e. au o durată limitată. In mecanismul fiziologic al e., rolul principal revine activităţii corticale, dar un rol important îl au şi formaţiile subcorticale. E. sînt însoţite de obicei de an mite expresii emoţionale. Intr-un sens mai larg, e. se confundă cu afectivitatea.
   Empedocle (c. 490—c. 430 î.e.n.), filozof materialist grec din Agrigent (sudul Siciliei), medic şi poet, om politic, conducător al democraţiei sclavagiste din oraşul său natal. A scris poemele filozofice „Despre natură" şi „Purificările", din care s-au păstrat numai 450 de versuri. A considerat că baza tuturor fenomenelor naturii o constituie patru elemente materiale necreate, indestructibile şi imuabile: focul, aerul, apa şi pămîntul, din al căror amestec în proporţii diferite ia naştere întreaga diversitate calitativă a lumii. El a explicat mişcarea elementelor prin acţiunea a două forţe materiale contrare: iubirea şi ura, reprezentări naive ale atracţiei şi repulsiei. E. a făcut primele încercări rudimentare de aplicare a experimentului în ştiinţă.
   empire, stil stil apărut în primul pătrar al sec. al XIX-lea în special în arhitectură, în arta decorativă şi aplir cată. La început, denumirea de s. e. desemna arta franceză din perioada imperiului lui Napoleon. în s. e. se îmbinau elemente ornamentale ale artei romane din perioada imperiului cu motive ale artei vechiului Egipt şi cu elemente din alte stiluri. Arhitectura s. e. se caracterizează prin monumentalitate fastuoasă, austeră totodată, prin folosirea în detaliile arhitecturale a emblemelor militare şi prin bogăţia decoraţiilor interioare (ex. „Palatul Bursei"
                                            Stil empire. Secretaire zis al „Fabule-lor“ lui La Fontaine (Compiegne)
 din Paris, de Brongniart şi La-barre; Arcul de triumf „de l’Etoile", de Chalgrin; „Arc du Caroussel", de Percier şi Fontaine). Interioarele erau decorate cu fresce a căror tematică o formau subiectele din mitologie.
   empiric (gr. empeirikos, din en „în" şi peira „experienţă"), care este bazat numai pe experienţă, nu pe o generalizare, pe o teorie, pe o lege. De exemplu, în medicină, un procedeu terapeutic este aplicat în mod e, dacă el nu se bazează pe cunoaşterea cauzelor şi a esenţei bolii şi pe cunoaşterea modului cum acţionează medicamentul respectiv, ci numai e observarea efectului favora-il al tratamentului, empiriocriticism, curent filozofic idealist subiectiv, a-părut în anii 1870—1890 în Germania, Austria, Elveţia şi Anglia. E. a fost înteme-
 EM P1RIOMONISM
 262
EMULSIE
 iát de R. Avenarius şi E. M a c h. Alţi reprezentanţi ai e. au fost: J. Pét-zoldt (1862-1929), K. Pcarsc.i (1857-1936), R. Willy (1855-1920) ş.a. Termenul de e., care înseamnă „critica experienţei**, a fost introdus de Avenarius în lucrarea sa „Critica experienţei pure*4 (1888—1890). Fiind o variantă a pozitivismului, e. pretindea că ar reprezenta o filozofie a ştiinţelor contemporane ale naturii situată deasupra opoziţiei dintre materialism şi idealism, o „a treia cale“ în filozofie. în realitate, această „a treia cale“ s-a dovedita fi o îmbinare eclectică şi confuză a unor teze fundamentale idealist-subiective cu elemente izolate de materialism spontan. Empiriocri-ticii au interpretat noţiunea de experienţă în mod idealist subiectiv, ca o totalitate a trăirilor şi senzaţiilor omului, în care nu se reflectă nici o realitate obiectivă. Ei au reeditat vechile concepţii idealist-subiective ale lui
 G.    Berkeley şi D. Hume, mascate printr-o terminologie nouă. Astfel, E. Mach consideră că lumea este constituită din „elemente**, prin care el înţelege de fapt senzaţiile, re-luînd teza lui Berkeley după care lucrurile sînt complexe de senzaţii. Avenarius a formulat, de pe poziţii idealist-subiective asemănătoare, teoria „coordonării principiale**, conform căreia obiectul cunoaşterii, mediul, natura („contratermenul") n-ar putea exista independent de subiect, de eul cunoscător („termenul central**). E. neagă conţinutul obiectiv al cunoaşterii ştiinţifice. Datorită mai ales lucrărilor lui Mach, e. s-a răspîndit la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea printre naturalişti, îndeosebi printre fizicieni, şi a contribuit la apariţia aşa-numitului idealism „fizic**. în lucrarea sa clasică „Materialism şiempiriocriticism4*, V.I. Lenin a supus unei critici profunde şi multilaterale e. şi pe adepţii Iui din Rusia, dezvăluind esenţa sa reacţionară. Sin. machism.
   empiriomonism, variantă a empiriocriticismului, creată de machistul rus A. A. B o g-
 d a n o v, care desemnează, după autorul ei, o filozofie bazată pe „experienţa unică**. Bogdanov a substituit conştiinţei individuale, care avea în empiriocriticism rolul de creator al naturii, conştiinţa colectivă, afirmînd că realitatea fizică este „experienţa socialmente organizată** a omenirii. Bogdanov nega în felul acesta existenţa independentă de conştiinţa umană a realităţii obiective. în cartea sa „Materialism şi empiriocriticism**, V.I. Lenin a dezvăluit esenţa idealist-subiectivă a e. şi a zdrobit încercarea lui Bogdanov de a substitui machismul materialismului dialectic, arătînd că această încercare deschide drum fideismului.
   empirism (gr. en „în4* şi peira „experienţă**), concepţie filozofică care reduce cunoaşterea la experienţa senzorială, sub-apreciind sau negînd valoarea cunoaşterii raţionale; e. este o-pus raţionalismului. El consideră în mod greşit formele logice, noţiunile şi teoriile ştiinţifice ca simple însumări ale senzaţiilor, neagă specificul calitativ şi caracterul activ al gîndirii logice. Există un e. materialist şi un e. idealist-subiectiv. E. materialist (reprezentat de F. Bacon, Hobbes, Locke, de materialiştii francezi din sec. al XVI II-lea) recunoaşte că izvorul senzaţiilor îl constituie materia, realitatea obiectivă. E. idealist-subiectiv (reprezentat de Berkeley, Hume, de machişti, de neopozi-tiviştii şi pragmatiştii contemporani) reduce întreaga realitate la senzaţiile şi Ia percepţiile subiectului, neagă faptul că senzaţiile şi percepţiile sînt reflectări ale însuşirilor obiective ale lucrurilor materiale. Criticînd unilateralitatea empirismului, materialismul dialectic arata că abstracţiile ştiinţifice dezvăluie însuşirile interne ale lucrurilor şi legile lor de dezvoltare, care nu pot fi cunoscute dacă ne limităm Ia treapta senzorială a cunoaşterii. E. este larg răspîndit în sociologia burgheză contemporană, manifes-tîndu-se, de exemplu, prin negarea existenţei legilor generale ale dezvoltării sociale (v. şi m i c r o s o c i o 1 o g i e). în
politică, e. se caracterizează prin pierderea din vedere a ţelurilor şi a perspectivei generale, prin practicism îngust, factologie şi prin negarea însemnătăţii teoriei.
   emplâstru (FARM.), preparat solid, plastic, care, aplicat pe piele, se moaie şi aderă la aceasta. Are în componenţă săruri de plumb ale acizilor graşi, amestec de răşini, cauciuc, substante medicamentoase active. Se utilizează fie aplicat direct pe piele, pentru izolarea unei răni, fie pentru fixarea unui pansament (ex, e. diachilon, e* adeziv etc.). Sin. plasture.
   emu (Dromiceius novae-hollandiae), pasăre terestră aca-renată, de talie mare, asemănătoare cu cazuarul,
Emu
dar lipsită de creasta cornoasă de pe cap. Trăieşte în Austra* lia, în grupuri de 4—6 exemplare. Este ocrotită în rezervaţii naturale.
   emulgatór (CHIM.), agent activ de suprafaţă, folosit la obţinerea emulsiilor. Există e-specifici pentru fiecare dintre cele două tipuri de emulsii (ex. oleatul de sodiu solubil în apă este e. pentru emulsiile de tip ulei în apă, iar oleatul de calciu insolubil în apă, dar solubil în ulei, pentru emulsiile apă în ulei). Se folosesc ca e, mai ales cazeina, colesterina, alcoolul polivinilic, alcoolii sulfataţi, săpunurile etc. Sin. emulsionant.
   e múl sie 1. (CHIM.) Sistem dispers format din două lichide insolubile unul în celălalt, dintre care unul se află în stare de dispersie înaintată. E* sînt de două tipuri: de tip ulei în apă (ex. benzenul dispersat în apă) sau de tip apă în ulei. Se obţine prin dispersarea lichidului de emulsionat în mediul de disper-
EMULSINĂ
 263
ENCEFALOGRAF i E
sie prin amestecarea mecanică, cu ajutorul ultrasunetelor etc. în prezenţa emulgatorilor. Există e. naturale (ex. laptele, untul, latexul) şi sintetice (ex. margarina, cremele         cosme-
tice, unsorile consistente etc.).
2. (FIZ.) Emulsie fotografică, precipitat de halogenură (bromură şi clorură) de argint, dispersat într-o soluţie vîscoasă de gelatină. Este întrebuinţată la prepararea stratului sensibil al plăcilor şi filmelor fotografice uscate şi al hîrtiei fotografice.
—  E. nucleară, emulsie fotografică folosită pentru a înregistra urma unei particule încărcate. Se manifestă prin-tr-un şir de grăunţe întunecate care ia naştere prin procese locale de ionizare, vizibile la examinarea microscopică. Pentru detecţia diferitelor particule servesc mai multe tipuri de e. n., mai groase şi mai concentrate decît emulsiile fotografice ordinare şi depuse de obicei pe lame de sticlă, denumite plăci nucleare. E. n. au servit la descoperirea mai multor particule elementare, printre care mezonii (X şi tt.
3. (CONSTR.) Emulsie de bitum, dispersie microscopică de bitum moale în apă, în volume egale, realizată la cald cu ajutorul unui mic adaos de săpun de sodiu (1 —2°/0). Se foloseşte la executarea îmbrăcă-minţilor rutiere asfaltice, prin metoda numită la rece (fără încălzirea amestecului de componenţi ai betonului asfaltic).
   emulsină (BIOCHIM.), amestec de enzime din migdale amare, ciuperci etc. Catalizează hidroliza unor glicozizi, de exemplu a amigdalinei (glico-zid din sîmburi de migdale amare) în glucoză, în aldehidă benzoică şi în acid cianhidric.
emulsionânt (CHIM.) v. e-mulgator.
emulsionát (CHIM.), care se găseşte sub forma unei emulsii (ex. ulei e. în apă, adică ulei dispersat sub formă de picături mici în apă, cu ajutorul unui emulgator).           Emul sor
  emulsór (TEHN.), aparat care serveşte la prepararea emulsiilor.
  Enacovici, George (n. Î89I), compozitor şi violonist romín. A activat ca profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti. A scris „Sonata în mi major" pentru pian, două poeme pentru vioară şi orchestră, „Suita în stil romînesc" pentru orchestră, „Rapsodia romînă", o simfonie, poemul vocal-simfonic „Pe şesul îngheţat", lucrări de muzică de cameră etc. Creaţia sa demonstrează cunoaşterea tradiţiei clasice, precum şi preocuparea pentru valorificarea surselor folclorice.
  enantém (gn en „în" şi anthein „a înflori"; MED.), erupţie localizată pe mucoase (bucală, faringiană, nazală etc.), întîlnită în unele boli contagioase (scarlatină, rujeolă etc.).
  enantiomorfíe (FIZ., MINER.), proprietate a unor corpuri (ex. a cuarţului, a acidului tartric etc,) de a cristaliza în două forme, dintre care una este imaginea celeilalte într-o oglindă plană. Se deosebesc forme enantiomorfe drepte şi stîngi.
  enantiotropie (FlZ., miner.), proprietate a unui corp de a putea cristaliza în două structuri cristaline diferite, care se pot transforma una în cealaltă la o anumită temperatură (numită punct de tranziţie) fără a se modifica starea de agregare (ex. transformarea sulfului rombic în sulf monoclinic, şi invers, la temperatura de
95,5°C).                  f
  enarmonie (MUZ.), raportul dintre două sau mai multe sunete care în sistemul muzical temperat au aceeaşi înălţime, dar se scriu diferit (ex. fa diez-sol bemol, si-do bemol).
  encaústic (gr. en ^ „în" şi kaustikos „fierbinte"; ARTE PLAST.) 1. (La vechii greci) Procedeu de pictură în care culorile se foloseau amestecate cu ceară, întinse pe zid sau pe suport cu un fier înroşit în foc (cauter). Acest procedeu s-a pierdut la sfîr-şitul evului mediu. 2, Preparat pe bază de ceară, folosit la impregnarea sculpturilor de marmură sau de ipsos, pentru a
da culorii un ton catifelat sau pentru a feri sculpturile de umezeală.
   encefál (gr. enkephalos, din en „în" şi k^phale „cap"; ANAT.), parte a sistemului nervos central al vertebratelor, cuprinsă în interiorul cutiei craniene, învelită în meninge şi alcătuita din emisferele cerebrale (telen-cefal), creierul intermediar (di-encefal)t creierul mijlociu (me-zencefal), cerebelul (metencefal) şi bulbul rahidian (mielencefal). De e. mai ţin şi următoarele formaţii: perechile de nervi cra-nieni, epifiza, organul parietal (numai la vertebratele inferioare) şi hipofiza. E. diferă mult la diferite animale atit ca volum total cît şi ca mărime a părţilor sale componente. In funcţie de poziţia sistematică a animalului, se observă o creştere progresivă a mărimii e. şi o continuă complicare a structurii sale. începînd de la peşti, la . amfibieni, reptile, păsări şi mamifere. Această creştere este legată de complexitatea reacţiilor şi a legăturilor animalelor cu mediul ambiant; ea afectează mai ales telence-falul, care la mamiferele superioare şi la om constituie partea cea mai mare a e. Modul de viaţă determină de asemenea unele particularităţi ale structurii e. (ex., la păsări, cerebelul, ca urmare a activităţii de coordonare a mişcărilor în timpul zborului, este relativ mai dezvoltat decît la alte vertebrate). La om, e. constituie partea superioară a sistemului nervos central, care are rolul de integrare şi de coordonare a tuturor funcţiunilor organismului, şi prezintă o importanţă deosebită în adaptarea acestuia la mediul extern.
   encefalită (MED.), boală care constă în inflamaţia creierului datorită unor agenţi infecţloşi (microbi sau virusuri), toxici, alergici etc. Se manifestă de obicei prin febră, agitaţie sau adinamie, tulburări de somn etc.
   encef alo grafie (gr. enkephalos „creier" şi graphein „a nota", „a scrie"; MED.), metodă de examinare radiografică a encefalului, folosită în diagnosticul unor boli nervoase, în special al tumorilor cerebrale. Se poate utiliza e. gazoasă,
ENCEFALOMIELITĂ
264
ENCICLOPEDIE
Encefal
/ — de peşte teleostean (păstrăv); 2 — de amfibian (broască); 3 — de pasăre (porumbel); 4 — de mamifer (cîine). Encefalul maimuţelor şi omului; 5 — choata (Atehs gsoffroyi) ; 6— hamadril (Cynocepkalus hamadryas); 7— orángután (Simia satyrus) ; 8 — cimpanzeu ( Anthropopithccus troglodytes); 9 — om (Homo sapiens)
e. lichidianâ şi e. arterială (sau arteriografia). Mai folosită este c. gazoasă, care constă în introducerea de aer în spaţiul sub-arahnoidian cerebral, după extragerea unei cantităţi de lichid cefalorahidian, urmată de radiografia craniului,
   encef alomielită (MED.), boală care constă în inflamaţia creierului şi a măduvei spinării, îmbrăcînd atît simptomatologia encefalitei cît şi pe aceea a m i e 1 i t e i. — (MED. VET.) E. echină, boală epidemică virotică a cailor, caracterizată prin febră, convulsii, comă şi moarte în 80 % din cazuri. Boala este transmisibilă la om.
   encefalopatie (gr. enkepha-los „creier** şi pathos „boală44; MED.), boală a creierului.-^- E. infantilă, boală a creierului care apare în primii ani de viaţă şi lasă de obicei urme constînd
în tulburări motorii şi deficit intelectual. — E. saturniană, formă de encefalopatie datorită intoxicaţiei cu plumb.
   enciclică (gr. enkykfos „circular*4, din en „în“ şi kuHos „cerc4*), scrisoare papală adresată tuturor catolicilor, cuprinzînd directive oficiale in probleme religioase, etice sau politice. Enciclicele sînt intitulate după primele cuvinte ale textului lor latin.
   „Enciclopedia romînă", prima enciclopedie romînească. Editată la Sibiu, între anii 1898 şi 1904, în trei volume, sub auspiciile Aso-ciaţiunii transilvane pentru literatura romînă şi cultura poporului romín (Astra), lucrarea a fost elaborată de un colectiv larg (peste 200 de oameni de ştiinţă, cultură şi artă din toate provinciile romîneşti) sub conducerea lui C. Diacono-
vici. în condiţiile istorice de dinaintea unirii Transilvaniei cu Romînia, acest colectiv a avut de întîmpinat, pe lîngă dificultăţile inerente muncii de pionierat în domeniul lexicografici enciclopedice romîneşti, şi privaţiunile materiale, lipsa de unitate stilistică şi ortografică a limbii literare. Lucrare cu caracter de largă popularizare, E. r. tratează, în peste
3 000 de pagini, 40 000 de termeni proprii şi comuni din diverse domenii de specialitate. Continuînd tradiţiile iluminismului romînesc, E.r. constituie, în ciuda unor limite ideologice, o mărturie a devotamentului intelectualităţii timpului faţă de idealul unităţii culturale şi politice a poporului romín. Ea a reprezentat, la data apariţiei, o însemnată operă de sintetizare a valorilor culturii noastre. E. r. a avut, înainte de primul război mondial, o largă răspîndire atît în Transilvania cît şi în Romînia.
  „Enciclopedia ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor", enciclopedie franceză, al cărei titlu original este: „Enciclopedie sau Dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor44 („Encyclopédie ou Diction-naire raisonné des sciences, des arts et des metiers"), editată în 35 de volume (1751 —
1780), sub conducerea lui
D.    Diderot (cu excepţia ultimelor 7 volume, cuprinzînd suplimentele şi indexul alfabetic, editate fără participarea acestuia). Ajutorul cel mai apropiat al lui Diderot a fost J. D’A 1 e m b e r t, pe care însă persecuţiile autorităţilor l-au determinat să-şi înceteze colaborarea după publicarea primelor 7 volume. La elaborarea enciclopediei au luat parte, alături de filozofi progresişti (Gondilláé, Condorcet, Helvétius, Holbach, Montesquieu, J. J. Rousseau, Voltaire), savanţi renumiţi (Buffon, Daubenton), economişti (Turgot, Quesnay), numeroşi medici, ingineri, specialişti în probleme militare etc. Enciclopedia şi-a propus drept scop să facă un bilanţ al tuturor cunoştinţelor dobîndite pînă a-tunci, să prezinte „un tablou general al eforturilor depuse de spiritul omenesc în toate dome-
ENCICLOPEDIE
265
ENCINA
niile şi în toate veacurile”. în articolele E. au fost supuse unei critici necruţătoare instituţiile politice, juridice şi rîn-duielile economice feudale, dogmele şi superstiţiile religioase, concepţiile înapoiate şi prejudecăţile; „toate trebuiau să-şi justifice existenţa în faţa scaunului de judecată al raţiunii sau să renunţe la existenţă" (Engels), în ciuda precauţiilor luate, a formei iscusit voalate în care erau atacate instituţiile şi ideile feudale, editarea E. s-a lovit de împotrivirea reacţiunii feu-dale-clericale: publicarea volumelor a fost de mai multe ori suspendată de Consiliul de stat al regelui, E. a fost atacată de iezuiţi, condamnată de teologii de la Sorbona, de parlament şi de papă; unii colaboratori ai săi (ex. Diderot, abatele de Prades) au fost întemniţaţi; literaţii legaţi de cercurile aristocratice au dezlănţuit împotriva ei o adevărată campanie de calomnii. Cu toate aceste oprelişti, E. a fost tipărită şi răspîn-dită. Adevărat monument al filozofiei iluministe, E. a avut un rol de seamă în pregătirea ideologică a revoluţiei burgheze
din 1789.
   enciclopedie (gr. en „în“, kykl°s «cerc*4 şi paideia „educaţie, învăţămînt**) 1. Ansamblu multilateral de cunoştinţe omeneşti. 2. Tip de lucrare lexicografică, de diferite proporţii, care sistematizează cunoştinţele omeneşti fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri de ştiinţă. Enciclopedia dă explicaţia termenilor de bază (nume comune şi proprii) din toate domeniile de activitate umană (e. universală) sau din-tr-un singur domeniu (e. de specialitate). Lucrări cu caracter enciclopedic au existat încă din antichitate: la egipteni (mileniul al II-lea î.e.n.), Ia chinezi (sec. XII—X î.e.n.), la greci, romani, arabi. în sec. al V-lea, scriitorul latin Martianus Ca-pella a reunit într-o carte cunoştinţele referitoare la cele şapte arte liberale. în evul mediu au fost alcătuite diverse compilaţii de acest gen, dintre care cele mai importante sînt cele datorate lui Isidor, episcop de Sevilla (sec. al VII-lea), Salomon, episcop de Con-
stanţa (sec. al IX-lea) şi călugărului dominican Vincent de Beauvais (sec. al XI II-lea). Tot în evul mediu au apărut la Bizanţ (sec. al X-lea) prima e. alfabetică (întocmită de Suidas) şi primele compendii pe specialităţi, numite e. (ex. e. istorică, e. agricolă, e. medicală şi veterinară ş.a.). în sec. al XVI-lea, profesorul german Mathias Mar-tins a elaborat planul unei e. complete; în sec. al XVII-lea, în China a apărut o e. sistematică, pe domenii de activitate, cuprinzînd peste 5 000 de volume. O mare circulaţie a cunoscut în sec. al XVIII-lea, în Europa, „Dicţionarul istoric şi critic** (2 voi., 1695— 1697) al lui P. Bayle, lucrarea „Lexicon tehnic sau Dicţionar universal al artelor şi ştiinţelor4* (1704) a lui Harris şi „Cyclopaedia sau Dicţionar al artelor şi ştiinţelor** (1728) al luiE. Chambers. Aceasta din urmă i-a sugerat lui Diderot ideea redactării celebrei opere realizate de iluminiştii francezi, „Enciclopedie sau Dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor**. Pe baza acestor tradiţii, în Europa au început să fie întocmite diverse e. cu caracter universal. Printre cele mai importante se numără: „Enciclopedia britanică** (ediţia I, 1768—J771); „Konversations-Lexikon4*, prima enciclopedie germană, editată de către Brockhaus între 1808 şi 1811; monumentala e. germană, neterminată, a lui Ersch şi Gruber(167 voi., tipărite între 1818 şi 1890); „Meyers Konversations-Lexikon** (46 voi., apărute între 1840 şi î 852); „Grand dictionnaire uni-versel du XlX-e siécle*4, editat de Pierre Larousse (17 voi., 1866—1888); „La Grande en-cyclopedie44 (31 voi., 1885— 1902); „Dicţionarul enciclopedic44, tipărit la Petersburg între 1890 şi 1907, în 82 voi. cu anexe ; „Enciclopedia europeo-ame-ricana44, scoasă de Espasa Calpe (71 voi., 1905— 1932); t„Nuo-va enciclopedia italiana44 a lui Gerolamo Boccardo (25 voi., 1875—1888); „Révai Nagy Lexikona** (19 voi., 1911 — 1927). După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în U.R.S.S. au apărut: „Marea enciclopedie sovietică** (ed. I, 66 voi.,
1925-1947; ed.all-a,51 voi.,
1950—1958) şi^Mica enciclopedie sovietică** (10 voi., apărută în trei ediţii pînă în 1961). într-o serie de ţări socialiste au apărut, de asemenea, diferite enciclopedii generale şi pe specialităţi, de obicei sub formă de dicţionar (filozofic, muzical, medical ş.a.). Prima încercare de e. romînească aparţine unei societăţi literare ieşene conduse de Gh. Asachi, care a publicat, în 1842, o fasciculă dintr-un „Lexicon de conversaţie*4. Cea mai veche e. romînească completă este „Enciclopedia romînă*4, tipărită la Sibiu, în trei volume, sub auspiciile As-trei, între 1898 şi 1904. încercările ulterioare, făcute în anii regimului burghezo-moşieresc, au fost necorespunzătoare sub aspectul obiectivităţii ştiinţifice sau concepute de pe poziţii politice antidemocratice.
   enciclopediştii, grupul de filozofi, savanţi şi scriitori francezi din sec. al XVIII-lea, ideologi ai burgheziei în ascensiune, uniţi în jurul „Enciclopediei ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor**. E. au avut concepţii filozofice deosebite: unii dintre ei (Rousseau, D’A-lembert, Voltaire) au fost de-işti, alţii (Diderot, Helvétius, Holbach) materialişti şi atei militanţi. în politică, e. au îmbrăţişat de asemenea concepţii diferite: alături de adepţii absolutismului luminat se afîau adepţi ai monarhiei constituţionale, republicani etc. Toţi au împărtăşit însă concepţii iluministe şi au dus o luptă susţinută împotriva feudalismului, a scolasticii şi a bisericii catolice, luînd hotărît apărarea „stării a treia*4. Pentru activitatea lor, e. au fost urmăriţi şi persecutaţi de autorităţile statului absolutist şi de biserică.
   Encina [enSína], Juan deî (1468—c. 1529), dramaturg spaniol din epoca Renaşterii. A compus piese laice, numite „e-gloge**, în care a slăvit, în spirit umanist, bucuria de a trăi şi iubirea. A mai scris scenete de moravuri, legate de tradi-iile teatrului comic popu-ar, şi egloge cu caracter religios. E. a pus bazele dramei umaniste laice în Spania. Op. pr.: „Teatru*4, „Auto despre bă-
 ENCLIZĂ
 26ó
ENDOCRINOLOGIE
taie", „Eglogă despre Placida şi Victoriano", „Eglogă despre scutierul ajuns păstor*4, „Arta poeziei castiliene".
    encliză (gr. enclisis „apleca-re“ ; LINGV.), ataşare, în scris şi în pronunţare, a unui cu-vînt neaccentuat la cuvîntul precedent (ex. ericliza articolului hotărît în limba romînă).
    encrinus (PALEONT.), gen fosil de crini-de-mare (crinoizi) din ordinul Articulata, care se caracterizează prin caliciul di-ciclic, cu 10—20 de braţe, prevăzut cu un peduncul lung, format din numeroase piese (articole) cilindrice străbătute de un canal central. în R.P.R. se întîlneşte în depozitele tria-sice de la Dîrste (reg. Braşov).
    Extcsel, Mauriciu (1898— 1933), militant în mişcarea
M. Encsel
 muncitorească din Romînia. Fiu de ţăran, muncitor metalurgist, şi-a început activitatea revoluţionară în timpul primului război mondial şi a luat parte la luptele pentru apărarea Republicii Sovietice Ungare (1919). A activat în Sindicatele unitare şi în conducerea Ajutorului roşu şi a Ajutorului muncitoresc romín. Arestat în 1933 la Timişoara, a murit în urma torturilor la care a fost supus în închisoare de organele represive ale regimului burghezo-moşieresc.
   Encidescu, Petre (1897— 1957), geobotanist şi pedolog romín, elev şi continuator al lui G. Munteanu Murgoci. A fost profesor la Facultatea de agronomie din Bucureşti. A colaborat la întocmirea primei hărţi a solurilor Romîniei pe baze genetice; paralel cu cercetările privitoare la solurile ţării,
a întreprins valoroase studii floristice şi geobotanice.
   endarterită (MED.), inflama-ţie a tunicii interne a unei artere, care poate produce astuparea acesteia (ex. e. obliterantă).
   endecasilâb (gr. endetţa „unsprezece4* şi silabă), vers compus din unsprezece silabe (ex. „Afară-i toamnă, frunză-m-prăştiată". Eminescu).
   endemie (gr. endemia, din en „în" şi demos „popor"), boală care se menţine sau apare mereu într-o regiune sau într-o colectivitate. în ţara noastră, în trecut, malaria, tifosul exantematiegp pelagra, guşa erau boli endemice. Datorită măsurilor de profilaxie în masă luate în timpul regimului de democraţie populară, aceste boli sînt pe cale de stîrpire sau în mare regres.
   endemisme (BIOL.), specii de plante sau de animale care trăiesc numai într-un anumit loc pe pă-mînt, avînd un areal restrîns-E. au apărut ca rezultat al izolării geografice (ex. garofiţa Diantkus callizonus, care trăieşte numai în munţii Piatra Craiului, peştele Romanichthys valsanicolo din rîul Argeş etc.).
   endemoepidémic(MED.; despre boli), care evoluează obişnuit ca endemie şi uneori ca epidemie. în trecut, pesta şi holera erau boli e. în majoritatea ţărilor din lume; acum mai persistă cîteva focare endemice în Africa, Asia şi America de Sud.
   Endimion, personaj mitologic, păstor din Caria, de o frumuseţe deosebită, pe care Sele-ne (Luna) venea să-I admire noaptea în timp ce dormea. E. a obţinut de la Zeus nemurirea, rămînînd însă pentru totdeauna cufundat în somn.
   endo* (gr. endon „înăuntru"), element de compunere cu sensul „înăuntru, în interior" (ex. endodermâ, endolimfă).
   endocârd (gr. endon „înăuntru44 şi kardia „inimă"; A-NAT.), tunica internă a inimii. Căptuşeşte cavităţile muşchiului cardiac (e. parietal) şi valvulele inimii (e. valvular). m endocardită(MED.), inflama-ţie a endocardului, datorită unor agenţi virotici sau microbieni. Se întîlneşte cel mai frecvent în reumatismul poliarticular acut (boala lui Sokplski-Bouil-
laud) şi se caracterizează prin febră, modificări caracteristice ale zgomotelor inimii, apariţia de sufluri cardiace etc. — £. lentă, boală provocată de localizarea unor microbi pe endo-card, care produc leziuni ulcero-vegetante. Este însoţită şi de alte manifestări, ca nefrită, anemie, embolii, stare generală gravă. în trecut mortală, e. i este astăzi vindecabilă prin antibiotice.
   endocrâniu (ANAT.), faţa internă a cutiei craniene, căptuşită de dura-mater.
   endocrin (gr. endon „înăuntru" şi ^rinem „a secreta"; FIZIOL.), care are o secreţie internă, al cărui conţinut se varsă direct în mediul intern: sînge, limfă etc., nu prin intermediul unui canal excretor; care se referă la procesul de secreţie internă (ex. glandă endocrină, sistem endocrin).
   endocrinologie (gr. endon „oiăuntru", érmein „a secreta44 şi logos „ştiinţă"; BIOL., MED.), ramură a biologiei şi a medicinii care se ocupă cu studiul glandelor cu secreţie internă în condiţii normale şi patologice, cu originea, natura şi modul de acţiune a h o.,r m o n i 1 o r-Perioada empirică a e. îşi are începuturile în vechea civilizaţie a Egiptului şi în antichitatea greco-latină. Prima dovadă experimentală a existenţei secreţiilor interne a fost adusă de Berthold (1849), care a arătat că transplantarea testiculelor la cocoşul castrat împiedică apariţia modificărilor caracteristice castraţiei. Dezvoltarea ulterioară a e. este legată de numele savanţilor Cl. Bernard, care a introdus în ştiinţă noţiunea de „secreţie internă44, Brown-Se-quard, fondatorul opoterapiei moderne, Addison, Vulpian, Schiff, Rogovici, Sobolev, von Mering, Minkowski, Pierre Mărie ş.a. în primii îni ai secolului nostru, Ábel şi Takamine, independent unul de altul, reuşesc să izoleze adrenalina, iar Bayliss şi Starling se-cretina, cu care prilej au folosit pentru prima oară termenul hormon. Un moment important în istoria e. îl constituie monografia lui C.I. Parhon şi M. Goldstein „Secreţiile interne", apărută în limba franceză
ENDODERM
 267
ENDOTELIU
la Paris în 1909, prima lucrare ştiinţifică de mari proporţii asupra problemei secreţiei interne, care situează pe autorii ei printre fondatorii e. în ultimele decenii, endocrinologia s-a afirmat ca o specialitate de bază a biologiei şi medicinii. Au fost izolaţi cei mai mulţi dintre hormonii glandelor endocrine, precum şi o serie de hormoni tisulari. O parte dintre ei au fost obţinuţi şi prin sinteză, iar în prezent pe această cale se prepară diverşi analogi sintetici, larg folosiţi în medicină (glucocorticoizi, spirolac-tone, derivaţi progesteronici etc.). în ultimii ani s-au făcut progrese însemnate pe linia elucidării structurii chimice a unor hormoni protidici, pu-tîndu-se obţine unii din ei prin sinteză (vasopresina, ocitocina, hormonul corticortrop hipofizar, hormonul melanofor etc.). Ţara noastră a adus contribuţii însemnate la dezvoltarea e., prin C. I. Parhon şi alţi oameni de ştiinţă romîni, ca Á- N* Vi-tzu, Gh. Marinescu, Fr. Rainer, Gr. T. Popa, I. T. Niculescu, L î. Niţescu, Şt.-M. Milcu, Gr. Benetato, I. Niţulescu ş.a. în condiţiile regimului democrat-popular, e, a luat o mare dezvoltare în R.P.R. S-a înfiinţat Institutul de endocrinologie al Academiei R.P.R., care se numără printre primele institute de specialitate din lume.
   eaidoderm (gr. endon ,,înăuntru “ şi derma „piele**)
1.  a) (EMBRIOL.) Foiţă embrionară internă, b) (ZOOL.) Foiţă epitelială internă a peretelui corpului la celenterate, formată dintr-un singur strat de celule.
2.  (BOT.) Strat celular intern al scoarţei tulpinii şi rădăcinii, lipsit de spaţii intercelulare. în tulpină, e. alcătuieşte aşa-numita teaca amiîiferă, bogată în granule de amidon.
   endoenzime (gr. endon „înă-untru“, en „în** şi zyme „fer-mentare**; BIOCHIM.), enzime intracelulare care îşi exercită acţiunea în interiorul celulelor unde sînt produse; ele pot fi extrase din acestea după dezagregarea lor mecanică sau cu ultrasunete.
   endofite (fitopat.) v. en-doparazite.
   18
   en do ^amíe (gr. endon „înăuntru" sí gamos „căsătorie4*), cor ractarea căsătoriilor în sínül aceluiaşi trib, dar în afara ginţii, impusă de religie sau de cutumă la unele populaţii primitive.
   endogen (gr. endon „înăuntru*4 şi genos „naştere' 4) l.(GEOL). Proces endogen, proces geologic a cărui desfăşurare este legată de energia internă a globului terestru (ex. formarea rocilor eruptive, a şisturilor cristaline, a zăcămintelor magmatice etc.). 2. (MED.) Care ia naştere, care este datorit unor cauze din interiorul organismului (ex. infecţie e. sau auto-infecţie cu colibacili; intoxicaţie e. sau uremie).
   endometntă (gr. endon „ină-untru*4 şi metra „uter“; MED.), inflamaţie n mucoasei uterine. Apare de obicei după naştere, avort, traumatisme uterine, blenoragie etc.
   endométru (gr. endon „înăuntru44 şi metra „uter44; ANAT.), membrana internă a uterului sau mucoasa uterină. în cursul ciclurilor menstruale, e. suferă periodic modificări structurale importante, ca urmare a acţiunii hormonilor ovarieni (folicu-lina şi progesterona).
   endomorfism (gr. endon „înăuntru44 şi morphe „formă**; PETROGR.), totalitatea schimbărilor suferite de rocile eruptive în urma asimilării materialelor străine, fie la contactul corpurilor eruptive cu formaţiunile înconjurătoare, fie în vecinătatea anclavelor. Roci formate în urma proceselor de e. se găsesc, în zona de contact a grandioritelor cu calcarele, la Ocna de Fier, reg. Banat.
   endoparaziîe 1. (fitopat.) Ciuperci parazite al căror mi-celiu se dezvoltă în interiorul ţesuturilor plantei-gazdă, fie intracelular (ex. Synchytrium endobioticum, care produce rîia neagră a cartofului), fie inter-celular (majoritatea ciupercilor parazite). Ciupercile e. provoacă boli grave la multe plante de cultură, determinînd scăderea recoltelor. Pentru a înlătura acţiunea lor dăunătoare, în ţara noastră se aplică o serie de măsuri cu caracter preventiv. Sin. endofite. 2. (PARAZIT.) Organisme animale care
parazitează în diferite organe interne ale corpului omenesc şi al animalelor. După organul sau ţesutul parazitat se disting: paraziţi sanguini, hepatici, intestinali etc.
   endoplâsmă (HIST.), zona internă, granulară şi mai puţin transparentă, a c i t o p 1 a s-m e i, înconjurată de ectoplasmă. Sin. granuloplasmâ.
   endoradioterapie (gr. endon „înăuntru*4, lat. radius „rază*4 şi gr. iherapeia „îngrijire*4; MED.), tratament cu raze X al tumorilor aflate în organele profunde, cu ajutorul unor dispozitive speciale introduse în cavităţile naturale (rect, larin-ge, vagin etc.).
   endoreică, regiune teritoriu lipsit de legături prin ape curgătoare cu oceanul, în r. e.y reţeaua hidrografică este slab dezvoltată, predomi-nînd scurgerea subterană; rîu-rile se varsă în lacuri fără scurgere sau îşi pierd treptat apa prin evaporare şi infiltraţie. Caracteristice pentru r. e. sînt lacurile sărate şi sărăturile. Asemenea teritorii se întîlnesc în regiunile cu climă aridă.
   endoscopie (gr. endon „înăuntru** şi skopia „examinare**; MED.), metodă de examinare pe viu a organelor cavitare şi a orificiilor naturale (ex. gastro-scopie, bronhoscopie, laringo-scopie etc.), cu ajutorul unui instrument numit endoscop.
   endosmoză (gr. endon „înă-untru“ şi osme „curent, curge-re“; CHIM., FIZ.), proces osmotic de trecere a unui fluid prin membrana care înconjură un sistem fizico-chimic dinspre exterior spre interior. E. are loc în procesul de nutriţie a celulelor. V. şi exosmoză.
   endospefm (BOŢ.), ţesut vegetal situat în seminţe în vecinătatea embrionului. E. este locul unde se înmagazinează substanţele de rezervă necesare creşterii embrionului. Unele specii de plante (ex. leguminoasele) nu au e., iar substanţele de rezervă necesare creşterii embrionului sînt concentrate în cotiledoane.
   endotélm (HiST.), foiţă epi-telială care căptuşeşte o cavitate închisă a corpului (ex. e, suprafeţelor interne ale vaselor sanguine, e. seroaselor etc.).
ENDOTERivlIC
268
 ENERGIE
   endotérmic (gr. endon „înăuntru şi thermos „cald *; FIZ.; despre fenomene fizice sau chimice), care se produce cu absorbţie de căldură din mediul înconjurător (ex. dizolvarea, topirea, fierberea etc.).
   endotoxine (MICROB 10L.), substanţe toxice elaborate de microorganisme şi prezente în interiorul celulei producătoare, de unde pot fi puse în libertate numai după distrugerea celulei. Din punct de vedere chimic, e. sînt complexe lipopolizaha-ridopeptidice. Lor li se datoresc accidentele cele mai grave din intoxicaţiile microbiene.
   Ene, Constantin, maior de infanterie romín, erou din răz-
C. Ene
boiul pentru independenţă. A căzut la 7 noiembrie 1877 în luptele de la Rahova, în fruntea batalionului pe care îl comanda.
   Enea (în mitologia greco-romană), erou legendar, fiul prinţului troian Anchise-şi al zeiţei Venus; personajul central din „Eneida** lui Virgiliu. După căderea Troiei, ascultînd porunca zeilor, E. ar fi plecat în Italia pentru a întemeia un oraş. După multe peripeţii, el a ajuns pe meleagurile italice, unde, căsătorindu-se cu fiica regelui Latinus, a devenit părintele gintei romane.
   eneodă (TELEC.), tub electronic cu nouă electrozi care îndeplineşte funcţiunea de limi-tator şi de discriminator în radioreceptoarele cu modulaţie de frecvenţă,
   ene oii tic (lat. aeneus „de aramă*4 şi gr. lithos „piatră**; ARHEOL.), ultima fază a neoliticului, în care se foloseau, alături de uneltele de piatră, de os etc., unelte şi
obiecte de podoabă din aramă. E. constituie faza de tranziţie de la neoliticul tîrziu la epoca bronzului. în Orientul antic e* începe din mileniul al
IV-lea î.e.n., iar în Euroj^în general în mileniul al III-lea.
   energetică, ştiinţă tehnică avînd ca obiect descoperirea, inventarierea şi exploatarea surselor de energie, transformarea, transmisiunea şi utilizarea energiei, precum şi construcţia şi exploatarea sistemelor energetice. Principalele ramuri ale e. sînt: termoenergetica, hidroenergetica, e. eoliană, e. nucleară, electroenergetica, e. generală. V. şi industria energiei electrice şi termice; sistem energetic.
   energetism, variantă a idealismului „f i z i c“, care a încercat să înlăture noţiunea de materie, înlocuind-o cu aceea de energie, considerată ca „substanţă** unică a lumii, în felul acesta, energetismul rupea mişcarea, energia, de materie. A fost propagat la sfîr-şitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea de chimistul şi filozoful german W. O s t w a 1 d, care a interpretat greşit succesele obţinute de termodinamică pe la sfîrşitul sec. al XIX-lea, posibilitatea de a face abstracţie, în studiul laturii energetice a proceselor naturii, de structura atomică a materiei. Alunecări mai recente spre e. au avut loc în rîndurile unor fizicieni contemporani din ţările capitaliste, în legătură cu descoperirea legii legăturii reciproce dintre masă şi energie, care a fost interpretată în mod idealist ca transformare a materiei în energie. V. I. Lenin a dezvăluit caracterul idealist al e. în cartea sa „Materialism şi empiriocriticism**.
   energie (gr. energheia „activitate**) 1. (FIZ.) Măsura generală a diferitelor forme de mişcare ale materiei. E. exprimă capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci cînd suferă o transformare dintr-o stare în alta. La mijlocul sec. al XIX-lea s-a stabilit experimental că formele calitativ deosebite ale mişcării se transformă una în alta, în raporturi cantitative strict de-
terminate. Ori de cîte ori, în cursul interacţiunii materiale a corpurilor, dispare o anumită cantitate de mişcare de formă dată, apare o cantitate echivalentă de mişcare sub altă formă. Acest fapt a dovedit unitatea şi indestructibilitatea mişcării materiei şi a permis introducerea noţiunii de e., adică măsurarea diferitelor forme ale mişcării printr-o mărime comună. Diferitelor forme ale mişcării le corespund diferite tipuri de e. (mecanică, electromagnetică* termică, chimică, nucleară etc.), iar echivalenţa energiilor, transformarea lor reciprocă în raporturi determinate, şi-a găsit expresia în legea conservării şi transformării energiei. Deoarece mişcarea este un atribut al materiei, e, nu există şi nici nu poate exista separat de materie. Faptul că într-o serie de probleme fizice unde este esenţială analiza laturii energetice a proceselor se poate face abstracţie de structura atomică a materiei nu dă nici un temei pentru a se face, în general, abstracţie de purtătorul material al energiei, după cum au procedat adepţii energetismului. Teoria relativităţii restrînse a formulat relaţia E = mc2, numită legea lui Einsteint care fixează o legătură între energia E şi masa m a unui corp, c fiind viteza luminii în vid. Această relaţie, care stabileşte o conexiune între variaţia e. şi variaţia masei unui corp, are o importanţă fundamentală în studiul fenomenelor nucleare. Dacă fizica clasică considera că e. unui sistem fizic poate varia în mod continuu pentru diferitele stări în care se poate afla sistemul, mecanica cuantică arată că în majoritatea cazurilor, în domeniul atomic, e. variază discontinuu, valorile e. pentru un sistem microfizic fiind termenii unui discontinuu (ex. e* electronului în atom). E. se măsoară în jouli (în sistemul MKS), în ergi (în sistemul CGS), în calorii, în kilogram-metri şi în multiplii lor. în energetică se foloseşte mult unitatea kilowatt-oră (kWh). — E. mecanică, energie a corpurilor raportată la o stare de referinţă care diferă de starea considerată
 ENERGIE
269
 ENERGIE
exclusiv prin valorile mărimilor de stare geometrice şi mecanice (mase inerte, poziţia lor, viteza etc.). — E. cinetica, energie a unui sistem fizic în care intervin numai mărimile ce caracterizează starea de mişcare a corpurilor care alcătuiesc sistemul. în cazul translaţiei,
dimensiunile iniţiale. — E. de zâcâmînt, energie mecanică naturală care condiţionează -curgerea hidrocarburilor fluide din
                 rea e. L depinde * de cîmpurile al-j ternative, electric ‘ şi magnetic, care constituie o astfel de undă. Se transformă uşor în căldură, stimulează anumite reacţii chimice sau poate fi convertită parţial în e.
e. c. este egală cu l/2 mo2, unde m este masa şi V viteza corpurilor; în cazul rotaţiei în jurul unui ax, e. c. este egala cu V3 /co2, unde / este momentul de inerţie în raport cu axa de rotaţie şi co este viteza unghiulară a sistemului. — E. potenţială, energie pe care o posedă un sistem fizic datorită interacţiunilor ce depind numai de poziţia relativă a corpurilor componente ale acelui sistem, r— E. internă, suma energiilor cinetice şi potenţiale ale tuturor particulelor care constituie un sistem fizico-di-namic. Introducerea noţiunii de e.i. este necesară pentru alcătuirea bilanţului energetic al unui proces fizic, pe baza principiului întîi al termodinamicii.—E. eolianăenergie mecanică a maselor de aer în mişcare, în atmosferă. Această energie poate fi folosită de nave cu pînze, de mori de vînt, de motoare eoliene.
—   E. hidraulică, energie mecanică cinetică sau potenţială a maselor de apă. Ea poate fi folosită în turbinele hidraulice, la roţi hidraulice etc. — E. de dejformaţie, energie acumulată de un material deformabil sub efectul unei solicitări. Dacă deformaţiile sînt elastice, e.' de J. poate fi recuperată cînd corpul revine la forma şi la
zăcămînt spre sonde sau spre galeria de drenare. — E. electromagnetică,, energia sistemelor fizice a căror stare diferă de starea de referinţă numai prin valorile de stare locală ale cîmpului electromagnetic. în general, e. e. se descompune în doi termeni, dintre care unul, numit e. electrică, depinde numai de mărimi electrice, iar al doilea, numit e. magnetică, depinde numai de mărimi magnetice. E. e. transferată printr-o anumită suprafaţă este egală cu suma puterilor electromagnetice transmise în cîmpul electromagnetic prin suprafaţa respectivă într-un anumit interval de timp. Datorită calităţilor sale remarcabile, dintre care posibilitatea de a fi produsă în cantităţi mari din alte forme de energie, de a fi transmisă economic la distanţe foarte mari, de a fi distribuită economic la consumatori, de a fi transformată cu uşurinţă în alte forme de energie etc., c. e. are în prezent o foarte largă utilizare în industrie, agricultură, transporturi, în viaţa social-culturală şi în consumul casnic. Se numeşte, impropriu, şi energie electrică. V. şi electrificare; electrotehnică. —E. luminoasă, energie conţinută în undele luminoase. Valoa-
dectrică (ex. prin intermediul semiconductoarelor). — E. radiantă, energie care se propagă în spaţiu sub formă de radiaţie. Poate fi de natură electromagnetică sau sonoră.
—   E. nucleară, energie caracteristică proceselor din interiorul nucleelor atomice, considerabil mai mare decît energia caracteristică păturilor electronice ale atomului (v. şi a t o m). Dacă pentru ionizarea unui atom se cheltuieşte o energie de cîţiva electroni-volţi, pentru producerea unei transformări nucleare este nevoie de cel puţin cîteva milioane de electroni-volţi. De acest ordin de mărime sînt şi energiile eliberate în radioactivitatea naturală sau artificială a nucleelor. Prin intermediul reactorilor nucleari s-a ajuns să se stăpî-nească azi această nouă sursă de energie primară, considerabil mai mare decît sursele clasice (cărbuni de pămînt, petrol, gaze naturale). în timp ce prin arderea unui kg de cărbune se obţin cel mult 8 000 000 de calorii, prin fisiunea completă a unui gram de uraniu 235 dintr-un reactor nuclear se obţin cca. 20 de miliarde de calorii. Un gram din acest material este energetic echivalent cu 2,5 tone de cărbune. Cantităţi şi mai mari de energie (circa 160 de miliarde de calor rii) sînt eliberate prin formarea din patru nuclee de hidrogen a unui nucleu de heliu, proces* căruia i se datoreşte energia emisă de Soare şi de celelalte
ENERGIE
270
ENERGIE
                    PRODUCŢIA MONDIALA SI PRINCIPALELE TÂRÎ PRODUCĂTOARE DE ENERGIE ELECTRICA
                                ________MILIOANE KWH
    ŢĂRILE      ms      mo     Í9S5    1960    1962     
TOTAL MONDIAL V 4-59000 961400 1544000 2294600 2673000  
S.UA. 2)        141 955 368674 629010  841620  943056   
U.R.S.S.        39365   91226  170225  292274  369000   
REGATUL UNIT3!  25 708  56540  812304) 118846  141552   
JAPONIA         32679   44890  65193   115476  135800   
   RE6ERMANA    24100s) 46102  78865   116412  131800   
CANADA          28603   55037  82816   114372  117000   
FRANŢA V        20696   33025  49627   72120   83040    
ITALIA          1554-4- 24681  38124-  58244   62712    
 R.P. CHINEZĂ           4-500  12278   55500   ........ 
   RMGERMANĂ    14000$  19466  28695   40305   45063    
  1)  In 1938 exclusiv R. RD. Coreeana si unele tari cu producţie
      mica ; în 1962 exclusiv R. P. Chineză ..........Lipsesc date
  2)  Producţia netă exclusiv Alaska si Hawai
  3)  Numai producţia de energie electrica Furnizată reţelei publ/ce
  4)  Inclusiv Irlanda de Nord
  5)  1936
  6)  Producţia netă (exclusiv consumul producătorilor) Dinamica producţiei de energie electrică in R.PR. vezi pag 90
stele (v. şi fuziune n u-c 1 e a r ă). Obţinerea contro-ltilui asupra reacţiilor din această categorie (numite reacţii termonucleare) va oferi omenirii o sursă de energie primară (e. termonucleară) cu adevărat inepuizabilă, deoarece materia sa primă va fi apa. într-o primă formă, e. n. a fost utilizată în scopuri războinice prin realizarea armelor atomice. Utilizarea paşnică a e. nM şi mai cu seamă a energiei produse prin reacţiile de fuziune nucleară (reacţii termonucleare), oferă însă omenirii o altă perspectivă. Ea reprezintă o sursă de energie practic inepuizabilă şi care poate fi utilizată pentru transformarea radicală a naturii. în prezent, pe plan mondial se dezvoltă intens construcţia de instalaţii pentru utilizarea paşnică a e. n. Prima centrală electrică nucleară industrială a fost construită în 1954 în U.R.S.S. Astăzi se construiesc în U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa centrale cu puteri de ordinul sutelor de mii de kW. — E. de legătură, diferenţa dintre energia unui grup de particule legate una
de alta şi energia în starea în care particulele sînt separate între ele prin distanţe foarte mari (teoretic infinite). Dacă particulele sînt atomi asociaţi într-o moleculă, avem de-a face cu e. de l. a unei legături chimice. Dacă particulele sînt n u c 1 e o n i care formează un nucleu, e. de L este a nucleului. Se măsoară în electron-volţi (eV). Cu cît e. de 1. este mai mare, cu atît legătura dintre particule este mai puternică. Pentru molecula de hidrogen, e. de L este de 4,5 eV, la cea de clor este de 2,5 eV, iar pentru mercur este de numai
0,1 eV. La nuclee ea creşte de la 2,2 MeV pentru deuteron la 1 780 MeV pentru nucleul de uraniu. în reacţiile chimice care au loc cu emisiune de energie, aceasta se face pe seama e. de l. a moleculelor, iar în cazul reacţiilor nucleare pe seama e. de l. a nucleelor. V. şi defect de masă.
—    E. de rezonanţă, energie cinetică a unei particule care va fi captată sau împrăştiată de obicei de către un nucleu, din cauză că nucleul compus care se formează prin umrea cu parti-
cula conţine un nivel energetic de rezonanţă, corespunzător valorii acestei energii. — E.sonora, energie conţinută într-o porţiune a unui mediu datorită undelor sonore care se propagă prin el. — £. termică, energie asociată agitaţiei termice a particulelor^ care alcătuiesc corpurile. într-un gaz rarefiat la o anumită temperatură, e. t. este egală cu energia cinetică totală a moleculelor gazului; într-un cristal este egală cu energia mişcării oscilatorii a atomilor, ionilor sau moleculelor care formează cristalul. Diverse forme de energie (mecanică, electrică, dinamică etc.) se pot transforma în e.t.— E. a combustibililor, energie degajată prin arderea combustibililor. Este egală cu diferenţa dintre energia termică interioară a produselor de ardere în starea de la sfîrşitul procesului şi energia interioară a amestecului în starea anterioară aprinderii.
—  (FIZ., CHIM.) E. liberă, parte din energia interioară a unui sistem fizic care, în procese reversibile şi izoterme, se poate transforma în alte forme de energie exclusiv pe calea efectuării de lucru mecanic. E. /. determină sensul şi limita desfăşurării spontane a proceselor aflate la temperatură constantă şi la volum constant (potenţial izocor) sau la temperatură constantă şi presiune constantă (potenţial izobar). Diferenţa dintre energia interioară a unui sistem şi energia lui liberă se numeşte energie legată. Sin. potenţial termodinamic. 2. (ASTR.) Energie solară, energie emisă de Soare în întreg domeniul radiaţiei sale electromagnetice. Pămîntul primeşte două calorii pe centimetrul pătrat la distanţa medie Pamînt-Soare în afara atmosferei (perpendicular pe direcţia razelor solare) şi pe minut (v. constantă solară), ceea ce revine la o emisiune de energie a Soarelui de 3,9 • 1033 ergi pe secundă sau la o pierdere de masă a Soarelui de
4  000 000 de tone pe secundă. E. s. este de natură termonucleară şi se produce prin transformarea nucleelor de hidrogen în nuclee de heliu Ia temperaturi foarte înalte, care ajung
 ENESGU
 271
ENESGU
la 15 000 000 de grade în centrul Soarelui. E. s. stă la baza celor mai multe forme de energie de pe Pămînt (e. produsă din căderile de apă, din arderea cărbunilor etc.). Se fac numeroase încercări de a utiliza direct energia solară. De asemenea se încearcă realizarea în laborator de reacţii termonucleare similare cu cele din Soare. 3. (CHIM.) Energie chimică, energie care se degajă sau se absoarbe în reacţiile chimice. Este determinată de componenţa şi de structura chimică a substanţelor. Se exprimă ca diferenţa dintre energia produselor iniţiale intrate în reacţia chimică şi energia produselor de reacţie. £. c. se degajă sau se absoarbe sub alte forme de energie. — E. de activare, surplusul de energie necesară moleculelor pentru a reacţiona. La majoritatea reacţiilor, e. de a. are valoarea cuprinsă în intervalul 10— 70 kcal/mol. 4. (AGR.) Energie germinativa, însuşire a seminţelor exprimată prin procentul de seminţe germinate normal în 1/3—1/2 din timpul stabilit pentru determinarea f a-cultăţii germinative.
5.  (PSIH., FIZIOL.) Energia specifică a organelor de simţf teorie idealist-subiectivă, formulată de naturalistul german J P- Müller de pe poziţiile idealismului wf i z i o 1 o g i c". Potrivit ei, activitatea organelor de simţ nu este determinată de realitatea obiectivă, ci de o „energie proprie", ruptă în mod metafizic de lumea exterioară. In sprijinul teoriei sale, Müller a invocat argumentul că, indiferent de natura excitantului, organele de simţ produc constant aceeaşi senzaţie (de ex. ochiul reacţionează prin senzaţii vizuale nu numai la excitanţii optici, ci şi la presiuni sau loviri). Müller nu ţine seama de faptul că însăşi specializarea simţurilor a fost determinată de adaptarea lor la însuşirile excitanţilor specifici şi că excitaţiile „nespecifice" (ex. cele mecanice sau electrice în cazul ochiului) nu intervin decît în mod accidental. Implicaţiile agr nostice ale teoriei lui au fost criticate de V.I. Lenin în „Materialism şi empiriocriticism".
   Enescu, George (1881 — 1955), compozitor romín, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni de la sfîr -şitul sec. al XIX-lea şi din prima jumătate a sec. al XX-lea.
G. Enescu
E. a ridicat muzica profesională romînească Ia nivelul valorilor muzicii universale. Născut la Liveni, lîngă Dorohoi, el a cunoscut din copilărie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. între anii 1888 şi 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioară) şi Róbert Fuchs (compoziţie), iar între 1893 şi 1899 la Paris, cu André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gábriel Faure (compoziţie), precum şi cu M.P.J. Marsick (vioară). Creaţia sa componistică abordează aproape toate formele şi genurile muzicale. Reflectînd dragostea pentru poporul din mijocul căruia s-a ridicat şi cu a cărui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzică cu un vădit caracter popular, naţional şi realist. Opera Iui Enescu reprezintă o pildă de însuşire şi dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradiţiile muzicii folclorice şi profesionale romîneşti. Chiar şi în lucrările în care se manifestă influenţe ale muzicii germane sau franceze, ori în acelea al căror conţinut nu presupune neapărat forma naţională, ca, de pildă, Suita I „în stil clasic"
pentru pian sau opera „Oedip", se vădeşte legătura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discretă, alteori destul de evidentă, a formelor modale, ritmice, intonaţionale, ale acestuia. E. a pus temeliile simfonismului nostru, deschi-zîndu-i largi perspective. Printre lucrările lui mai de seama se numără: „Poema romînă" (1897), care întruchipează o serie de tablouri sugestive ale vieţii rustice; două „Rapsodii romíné" (1901; 1902), caracterizate printr-o melodică bogată, de autentică obîrşie folclorică şi printr-o înveşmîntare orchestrală colorată; trei suite pentru orchestră (printre care Suita a IlI-a, „Săteasca", 1938), în care folclorul cunoaşte o transfigurare subtilă; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urmă refăcută în 1921), care, prin maturitatea concepţiei, excepţionala măiestrie armonică, polifonică şi orchestrală, prin dimensiunile lor, reprezintă monumentale fresce sonore; o Simfonie de cameră pentru 12 instrumente solistice (1954), în care folclorul atinge un înalt grad de rafinament; o Simfonie concertantă pentru violoncel şi orchestră (1901). E. a scris şi lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde, 1921, 1952; două cvartete cu pian 1909—1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 ş.a.), caracterizate printr-o melodică expresivă, prin construcţii unitare, închegate şi prin transparenţa sonorităţii de ansamblu; lucrări pentru pian, pentru violoncel şi pian, precum şi pentru vioară şi pian (printre care Sonata a IlI-a, „în caracter popular romînesc", 1926; suita „Impresii din copilărie", 1940), care se remarcă prin echilibru! dintre libertatea inspiraţiei şi disciplina formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clement Marot); prelucrări şi transcripţii. Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice greceşti, E. a scris, după libretul lui Ed. Fleg, opera „Oedip". Creaţie capitală a lui E., ea este străbătută de un conţinut emoţional
 ENESCU
 272
 ENGELS
generos şi intens şi se distinge printr-un limbaj poetic evocator şi dramatic. Ea cuprinde şi transpuneri ale unor elemente folclorice, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub în-rîurirea de mai tîrziu a unor curente ale muzicii franceze şi germane şi ca urmare a preocupărilor pentru găsirea unor rioi modalităţi de expresie, unele Jucrári ale lui E., de pildă Simfonia de cameră, vădesc pe alocuri o mai accentuată interiorizare şi redarea mai abstractă a conţinutului emoţional. Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate, bogăţia coloritului, varietatea nuanţelor şi îmbinarea atenţiei acordate substanţei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. în formaţiile de cameră, E. ■a colaborat cu P. Casals, J. Thi-baud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah şi alţi artişti de seamă. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată şi rafinată paletă şi prin sonoritatea orchestrală a execuţiei. E. a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin limpezimea concepţiei, prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. A fost un remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner. E. a propagat peste hotare, alături de lucrările sale care căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgînd astfel -atenţia asupra tinerei şcoli muzicale romîneşti. Ca pedagog, Enescu a îndrumat şi a format o serie de renumiţi instrumentişti (Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Haendel ş.a.). Multilaterala personalitate a lui E. se întregeşte cu aceea de acti-’vist pe tărîm obştesc. în î 913 a înfiinţat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compoziţie care-i poartă numele şi care a consacrat pe mulţi exponenţi de frunte ai muzicii /romîneşti. în 1920 a fost unul «dintre întemeietorii Societăţii
compozitorilor romîni şi primul ei preşedinte. Reprezentant al intelectualităţii înaintate, E. a luat atitudine, în timpul celui de-al doilea război mondial, împotriva hitlerismului, iar după 23 August 1944 a fost membru fondator al A.R.L.U.S.-ului. Prin creaţia şi activitatea sa, E. se situează în rîndul celor mai reprezentative figuri ale culturii romîneşti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui E., guvernul R.P.R. a înfiinţat bursa „George Enescu** şi a instituit Concursul şi Festivalul Internaţional „George Enescu", care are loc din trei în trei ani, începînd din 1958, la Bucureşti. Casa în care a locuit E» a devenit casă memorială; în capi" tală a luat fiinţă Muzeul „George Enescu", iar satul natal al artistului şi Filarmonica de stat din Bucureşti îi poartă numele. George Enescu a fost membru al Academiei R.P.R., deputat în Marea Adunare Naţională a R.P.R., precum şi membru corespondent al Academiei Franceze.
   Enescu, Ion (n. 1884), clinician romín, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei R.P.R., profesor emerit al R.P.R.; membru co-respondenţ al Societăţii de cardiologie din Paris* Autor a numeroase lucrări privind reumatismul, bolile de rinichi, bolile aparatului circulator, boala hipertonică, sclerozele pulmonare etc. Op. pr.: „Nefro-patii hematogene bilaterale4*
(1956). Laureat al Premiului de stat.
   Engel [éngdl], J. Christian (1770—1814), istoric austriac reacţionar. A susţinut teza că poporul romín s-ar fi format exclusiv la sudul Dunării, de unde ar fi imigrat, în sec. al IX-lea, la nord de fluviu. Op. pr.: „Comentarii despre expediţiile lui Traian la Dunăre şi despre originea romînilor" (1794), „Istoria Moldovei şi a Ţării Romîneşti" (2 voi., 1804).
   Engelhardt, Vladimir Alek-sandrovici (n. 1894), biochimist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii de seamă în problema energiei musculare. Laureat al Premiului de stat al
U.R.S.S.
   Engels [éng9ls], Friedrich (1820~ 1895), unul dintre fondatorii comunismului ştiinţific, genial învăţător, organizator şi conducător al proletariatului internaţional alături de K. Marx, al cărui prieten şi tovarăş de luptă a fost. E. s-a născut în familia unui fabricant de textile, la 28 noiembrie 1820, în oraşul Barmen din Renania, care făcea parte din Prusia. A urmat la început şcoala reală la Barmen şi apoi liceul din Elberfeld. încă de timpuriu, E. şi-a dat seama că nu se împăca cu atmosfera tipic burgheză din casa părintească, ostilă tendinţelor democratice ale vremii. Engels n-a putut să urmeze universitatea, deoarece tatăl său l-a silit să părăsească chiar şi cursurile liceale, pentru a lucra în birourile sale, iar în 1838 l-a trimis să lucreze la Bremen în serviciul unei mari case de comerţ. Activitatea comercială i-a permis să cunoască mai îndeaproape laturile negative ale societăţii prusace din timpul său şi i-a îngăduit să folosească o parte din timp pentru îmbogăţirea culturii sale generale. în această perioadă, Engels s-a apropiat de grupul literar „Tînăra Germanie", printre ideologii căruia se afla şi marele poet german Heinrich Heine. în gîndirea social-poli-tică a lui E. se îmbinau pe acea vreme ideile iluminismului burghez cu concepţia democrat-revoluţionară despre necesitatea transformării de către popor a societăţii. Conştiinţa tot mai puternică a faptului că religia consfinţeşte nedreptăţile rînduielilor sociale îl transformă pe E* într-un ateu militant. în 1840 Engels se situează în mod limpede pe poziţiile democratismului revoluţionar, combă-tînd monarhia prusacă a lui Frederic Wilhelm al III-lea şi susţinînd totodată inevitabilitatea revoluţiei germane. în „Scrisori din Wuppertal", E. îşi afirmă simpatia faţă de proletariatul exploatat fără cruţare de către fabricanţi. în 1841, venind la Berlin pentru a-şi face stagiul militar, se apropie de cercul „tinerilor hegeliem", reprezentanţi ai aripii stîngi burghezo-radicale a liberalismului german. în 1842 E. su-
ENGELS
273
ENGELS
pune unei critici nimicitoare iraţionalismul şi poziţia reacţionară a lui Schelling în broşura „Schelling şi revelaţia". Luptînd împotriva reacţiunii
feudale şi criticînd liberalismul burghez, £. îşi exprima în acelaşi timp rezervele, în numeroase probleme politice şi filozofice, faţă de
fruparea „tinerilor hegeliem", n formarea concepţiei sale materialiste despre lume, un rol important l-a avut Ludwig Feuerbach. E. pleacă în 1842 în Anglia, la Manchester, şi devine funcţionar la o firma al cărei proprietar era tatăl său. în perioada şederii la Manchester se desăvîrşeşte trecerea lui E. la materialismul dialectic şi istoric, la comunismul ştiinţific. Această cotitură radicală a lui E. este legată de participarea sa la mişcarea cartistă, de studierea temeinică a situaţiei clasei muncitoare din An-
glia, ca şi de critica teoriilor lui Owen şi a clasicilor economiei politice burgheze (Smith şi Ricardo). în 1844 E. publică lucrarea „Schiţă a unei critici
Engels
 a economiei politice a proletariatului". Tot în această perioadă, în articolul intitulat „Situaţia Angliei", combătîn-du-1 pe ideologul aristocraţiei engleze T. Carlyle, E. ajunge, ca şi Marx, deşi independent de el, la descoperirea rolului istoric revoluţionar al proletariatului. în august 1844, E., în drum spre Germania, se întîlneşte la Paris cu Marx. Acum începe marea prietenie dintre Marx şi Engels, despre care Lenin spunea că „întrece cele mai mişcătoare legende ale anticilor despre prietenia dintre oameni**. în urma primei lor întîlniri, Marx şi Engels au scris lucrarea „Sfînta familie", îndreptată nu numai împotriva „tinerilor hegeliem", ci şi îm-
 potriva filozofiei idealiste a lui Hegel. Întorcîndu-se în 1843 în Germania, E. publică renumita sa operă „Situaţia clases muncitoare din Anglia", despre care Lenin a arătat că „a fost un cumplit rechizitoriu împotriva capitalismului şi burgheziei". Tot în 1845 E. pleacă la Bruxelles, unde se aflai expulzat Kari Marx, cu care elaborează împreună o nouă lucrare, „Ideologia germană". în această lucrare, în care se analizează critic filozofia contemplativă a lui Feuerbach, concepţiile „tinerilor hegeliem" şi oportunismul aşa-numitulus „socialism adevărat", este opusă ideologia proletară, sub toate aspectele ei fundamentale, ideologiei burgheze în general şt ideologiei burgheze germane în special. Pentru prima oară* în^ această lucrare, învăţătura lui Marx şi Engels, denumită de ei „comunism ştiinţific**, îşi găseşte o fundamentare teoretică. între anii 1845 şi 1847, E. împleteşte activitatea ss ştiinţifică cu cea practică politică în rîndurile muncitorilor, intrînd în legătură cu organizaţia secretă „Liga comuniştilor". însărcinat să întocmească pentru Congresul al doilea al „Ligii" programul acestei organizaţii, E. elaborează „Principiile comunismului", unde dă definiţia materialistă a teoriei comuniste, caracterizînd-o drept „învăţătura despre condiţiile de eliberare a proletariatului". Această scriere este una dintre lucrările pregătitoare ale „Manifestului Partidului Comunist" scris de Marx şi Engels şi adoptat de „Liga comuniştilor" în 1848 ca program al partidului. Aici sînt expuse tezele fundamentale ale marxismului, ale concepţiei ştiinţifice despre lume a partidului comunist* în 1848, în timpul revoluţiei care izbucnise în Germania* Engels şi Marx înfiinţează „Noua gazetă renană**, desfă-şurînd în acelaşi timp o uriaşă muncă revoluţionară, îndreptată în direcţia luptei împotriva absolutismului, iobăgiei, politicii trădătoare a burgheziei; germane şi inconsecvenţei democraţilor mic-burghezi. Anii. 1848 şi 1849 sînt ani de prigoană, în care E. este în repetate
ENGELS
274
 ENGLEZA
 rînduri arestat şi expulzat. El ia parte la insurecţia armată a poporului şi, după înfrîngerea acesteia, se refugiază, cu cei din urmă luptători ai armatei revoluţionare, pe teritoriul elveţian. De aici, la sugestia lui Marx, pleacă la Londra. In lucrarea „Războiul ţărănesc german" (1850), E. demască pe trădătorii răscoalelor din 1525 ca aparţinînd aceloraşi clase care au trădat revoluţiile din 1848 şi 1849. In studiul „Revoluţie şi contrarevoluţie în Germania**, scris împreună cu Marx, făcîndu-se bilanţul perioadei revoluţionare anterioare, se dă o atenţie deosebită problemelor insurecţiei armate. In 1850 E. revine la Manchester, unde scrie un număr mare de lucrări privitoare la problemele militare. El îl sprijină materialmente pe Marx, cu care întreţine o corespondenţă aproape zilnică despre cele mai diverse probleme de filozofie, istorie, politică şi economie. La 28 septembrie 1864 este întemeiată Internaţionala I, ai cărei organizatori şi conducători au fost Marx şi Engels. în numele ei, Marx şi Engels au salutat cu căldură Comuna din Paris şi i-au acordat sprijin. în aceeaşi perioadă, în timp ce Marx era ocupat cu elaborarea operei sale geniale „Capitalul**, lui E. îi revine sarcina combaterii diferitelor curente potrivnice marxismului. El studiază temeinic dezvoltarea ştiinţelor naturii, ale căror descoperiri contribuiau la fundamentarea şi la dezvoltarea concepţiei materia-list-dialectice despre lume şi o confirmau pe deplin. Articolele publicate împotriva lui Dühring în perioada 1877— 1878 stau la baza celebrei opere „Anti-Dühring", apărută în volum în 1878, cînd reacţiunea îşi ascuţea prigoana împotriva socialiştilor. Combătînd teoriile iui Dühring şi generalizînd prin prisma materialismului dialectic realizările ştiinţelor naturii şi ale ştiinţelor sociale, E, dezvoltă concepţia marxistă despre lume. Ca rezultat al studiului aprofundat al ştiinţelor naturii şi al matematicii, Engels elaborează lucrarea „Dialectica naturii". în această operă, străbătută de spiritul combativ al
 materialismului militant, E. combate tezele idealiste ale pozitiviştilor şi empiriştilor, care negau necesitatea generalizării filozofice a rezultatelor ştiinţelor naturii, şi totodată dezvăluie conţinutul dialectic al ştiinţelor moderne ale naturii, expune legile şi categoriile dialecticii materialiste. După moartea lui Marx (1883), Engels se consacră punerii la punct şi publicării volumelor al II-lea şi al III-Iea ale „Capitalului", care apar între 1885 şi 1894. Aceleiaşi perioade îi a-parţin lucrările „Originea familiei, a proprietăţii private şm a statului**, şi „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane**, care, alături de „Anti-Dühring" şi de „Manifestul Partidului Comunist", sînt, după Lenin, „cărţile de căpătîi ale oricăror muncitori conştienţi**. După moartea lui Marx, E. a continuat să îndrumeze din punct de vedere politic mişcarea muncitorească internaţională. El avea o strînsă legătură cu partidele socialiste din întreaga lume, a întreţinut o bogată corespondenţă cu conducătorii acestor partide, îndrumîndu-i în problemele principale ale mişcării muncitoreşti. Ca urmare a acestei activităţi, în 1889 a fost constituită Internaţionala a Il-a. O lucrare importantă a lui E., elaborată în lupta împotriva oportunismului, care se infiltra tot mai puternic în mişcarea muncitorească, este „Contribuţii la critica proiectului de program social-democrat din 1891**. în ultima perioadă a vieţii sale, după 1890, Engels dezvoltă, în scrisorile adresate diverşilor militanţi marxişti (P. Ernst, J. Bloch, F. Mehring, H. Star-kenburg etc.), problemele materialismului istoric, combătînd teoriile mic-burgheze, vulgare, care atribuiau ^ materialismului istoric subaprecierea rolului luptei politice şi al ideilor înaintate în dezvoltarea societăţii. E. a sesizat, încă din 1885, importanţa crescînda pe care o căpăta Rusia pentru mişcarea muncitorească internaţională, ară-tînd că Rusia ţaristă se apropie de revoluţia burghezo-demo-cratică. Începînd cu primele
 publicaţii socialiste şi, mai ales după 1885, prin revista Contemporanul“, muncitorii din ţara noastră fac cunoştinţă cu opere ale lui Marx şi Engels, cum sînt: *Capitalul", „Salariu, preţ, profit", „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului", „Manifestul Partidului Comunist" şi altele. Lui E. i se adresau pentru sfătui î şi directive şi socialiştii romîni, „care trebuiau să-şi chib-zuiască şi să-şi măsoare primii lor paşi". în 1887, cînd socialiştii din Romînia i-au cerut lui E. părerea cu privire la mişcarea muncitorească din ţara noastră, în scrisoarea sa de răspuns el îşi exprima satisfacţia pentru faptul că socialiştii din Romînia „primesc în programul lor principiile de căpetenie ale teoriei care a izbutit a aduna într-un mănunchi de luptători mai pe toţi socialiştii din Europa şi din America; e vorba de teoria prietenului meu Kari Marx". Din corespondenţa întreţinută de către E. cu conducătorii socialişti şi din publicaţiile care răspîn-deau socialismul în Romînia, reiese că E. urmărea cu atenţie succesele mişcării socialiste din ţara noastră şi, subliniin-du-i importanţa, îşi mărturisea intenţia de a învăţa limba romînă. Engels şi-a închinat întreaga sa viaţă luptei revoluţionare, reuşind să împletească într-un tot închegat activitatea de conducere a proletariatului internaţional cu o vastă operă ştiinţifică, care a generalizat în mod teoretic experienţa social-istorică, experienţa mişcării muncitoreşti, ca şi realizările cele mai însemnate ale ştiinţelor naturii. A murit la Londra la 5 august 1895.
   Engler, grad (METR,), unitate de măsură a vis-cozităţii relative a unui lichid, folosită mai ales în industria petrolieră. Viscozitatea exprimată în g. E. este raportul dintre timpul de scurgere a lichidului şi timpul de scurgere al unui acelaşi volum de apă distilată la 20°C.
   engleză, limba ~, limbă germanică; este limba oficială a Marii Britanii, a altor ţări din Comunitatea Britanică de Na-
 ENISEI
ţiuni, a Statelor Unite ale Americii ş.a., precum şi una dintre cele două limbi oficiale ale Canadei, Irlandei, Republicii Sud-Africane etc. Se foloseşte şi ca una dintre limbile diplomatice. în limba engleză s-a creat o bogată literatură, de renume mondial. Cele mai vechi texte datează din sec. al VII-lea.
   Enisei, fluviu în U.R.S.S., în partea asiatică a R.S.F.S. Ruse (4 130 km, împreună cu Bii-Hem). Se formează din unirea rîurilor Bii-Hem (care izvorăşte din Munţii Saian de Est) şi Ka-Hem (care izvorăşte din depresiunea Darhat din R.P. Mongolă). Curge spre nord, la limita dintre Siberia de vest şi centrală, şi se varsă, printr-un estuar, în Marea Kara. Principalii afluenţi îi primeşte de pe dreapta: Angara, Podkamennaia Tunguska, Nij-neaia Tunguska. Este navigabil pe o lungime de 2 870 km, iar pînă la Igarka este accesibil şi pentru vapoarele de mare tonaj. Pe E. se construieşte hidrocentrala de la Krasnoiarsk.
   Ennafaa (En-Nafaa), Mo-hammed (n. 1917), prim-secre-tar al C.C. al Partidului Comunist din Tunisia (din 1948), al cărui membru este din 1943. Membru din 1948 al Biroului Politic al C.C. al P.C. din Tunisia.
   Ennius, Quintus (c. 240— 169 î.e.n.), unul dintre primii poeţi latini. A fost ideologul aristocraţiei moderate, care căuta să transplanteze la Roma tradiţiile literare şi filozofice ale Greciei antice. Este autorul poemului epic „Analele**, în
 18  cărţi, în care cîntă istoria Romei. Scris în hexametru dac-tilic, vers folosit pentru prima oară în literatura latină, poemul se distinge prin patosul epic şi măreţia imaginilor. A mai scris tragedii, inspirate mai ales din Euripide, comedii, satire, epigrame. Opera Iui i-a influenţat pe Lucreţiu şi Vir-giliu.
   Enriques, Federigo (1871 —
 1946), matematician italian. A adus contribuţii în domeniul geometriei şi al geometriei descriptive, stabilind mai multe té-oreme fundamentale asupra clasificării suprafeţelor algebrice.
275
   Enschede [inshsieh oraş în estul Olandei, aproape de graniţa cu R.F. Germană. 127 640 loc. (1961). Important centru al industriei textile (prelucrarea bumbacului).
   Énsor, James (1860—1949), pictor şi gravor expresionist belgian. A pictat într-un colorit violent scene de carnaval, în care caricaturalul se împleteşte cu elemente simbolice.
   enstatit (MINER.), silicat natural de magneziu din grupa piroxenilor rombici, avînd culoarea cenuşie sau verzuie. Constituent important al unor roci eruptive sau metamorfice (ex. bazalté, norite, peridotite); se transformă cu uşurinţă în serpentină. în R.P.R., e. se găseşte în rocile ultrabazice din Carpaţii Meridionali.
   entalpie (gr. en „înăuntru** şi thalpos „încălzire**; FIZ.), mărime termodinamică de stare, reprezentînd energia internă a unei substanţe, la care se adaugă produsul dintre presiune şi volum. La gaze, acest produs reprezintă energia potenţială de curgere. Luînd ca exemplu aburul, e. este practic egală cu căldura necesară pentru producerea lui, prin încălzirea de Ia 0°C a apei, menţinîndu-se presiunea constantă. Valoarea e. intervine în bilanţul energetic al unor maşini termice. Noţiunea de e. este folosită şi în studiul energetic al transformărilor chimice. Se mai numeşte funcţie de căldură. Denumirea conţinut de căldură, folosită uneori, este improprie.
   entamíba (ZOOL.), gen de amibe care trăiesc în tubul digestiv la diferite animale şi la om. Unele e, sînt patogene, provocînd dizenteria amibiană (Entamoeba histolytica), altele sînt inofensive (Entamoeba coli)*
   entelehie (gr. enteleheia, din en „în**, telos „scop“ şi ehein „a avea“), noţiune idealistă din filozofia lui Aristotel, desem-nînd scopul lăuntric propriu fiecărui lucru, tendinţa lui spre perfecţiune. Ea a fost reluată de scolastică şi mai tîrziu de Leibniz, precum şi de unii reprezentanţi ai vitalismului contemporan (H. Driesch), care o consideră ca un pretins principiu imaterial al vieţii.
                                                                                                    ENTITATÎ/.
 _________________________________j£
   enterită (MED.), inflamaţie acută sau cronică a intestinului, în special a intestinului subţire, datorită infecţiilor, intoxicaţiilor, stărilor alergice. Se manifestă prin dureri abdominale, diaree, pierdere în greutate.
   enterobactérii (gr. enteron „intestin** şi bacterii; MICRO-BIOL.), bacterii patogene sau saprofite care trăiesc în tubul digestiv al omului şi al animalelor (ex. baciiul tific, bacilul coli etc.).
   enterociunâză (BIOCHIM., FIZlOL.), enzimă din sucul intestinal, produsă de mucoasa duodenală. Transformă tripsi-nogenul, proferment proteoli-tic pancreatic, în enzimă activă, tripsină.
   enter ocolită (gr. enteron „intestin** şi kplon „colon**; MED.), inflamaţie acută sau cronică a intestinului subţire şi a celui gros (a colonului), datorită unei infecţii sau intoxicaţii. Se manifestă prin dureri abdominale, diaree (alternînd uneori cu constipaţie) etc. Se poate asocia cu gastrita, ducînd la gastroenterocolită.
   enterogastronă (BIOCHIM., FIZIOL.), hormon secretat de celulele mucoasei duodenale sub influenţa grăsimilor pătrunse în duoden.
   enterotoxiemie înfecţioasă (MED. VET.), denumire dată unor boli toxiinfecţioase care apar Ia mai multe specii de animale domestice, mai frecvent la oi, produse de microbi anaerobi (Clostridium septicus, Clostridium ivelchii). Evoluează acut, cu simptome nervoase şi digestive şi cu sfîrşit mortal. Boala poate fi evitată prin schimbarea furajelor sau a locului de păşunare şi prin vaccinări.
   entimemă (gr. enthymema „raţionament, reflecţie**), exprimare eliptică a silogismului prin subînţelegerea, dar neenunţarea expresă a uneia dintre premise sau chiar a concluziei (ex. „Fierul e bun conducător de căldură fiindcă e un metal**; în acest exemplu nu este exprimată premisa majoră:       „Orice   metal
 este bun conducător de căl-dură‘\ deşi ea este subînţe-leasă).
                                                                              entitate (lat. entitás, din ens, entis „ceea ce există**) 1. (în
ENŢOMOFAG
 276
ENZIMĂ
filozofia scolastică) Natura unui lucru, esenţa sa, considerată în mod idealist şi metafizic ca fiind distinctă de lucrul însuşi şi independentă de el. 2. (In limbajul actual) Existenţă sau unitate delimitată ca întindere, sens etc.
   entomofág (gr. entomon „insectă" şi phagein „a mînca“; despre unele animale), care se hrăneşte cu insecte. O mare importanţă practică prezintă insectele e., deoarece distrug numeroase insecte dăunătoare. La noi trăiesc numeroase specii de insecte e. (ex. chalcididele, ihneumonidele, braconidele).
   entomofile (BOT.), plante la care polenizarea se face cu ajutorul insectelor (ex. mărul, salcîmul, floarea-soarelui etc.).
   entomologie (gr. entomon „insectă" şi logos „cuvînt, ştiinţă"), una dintre ramurile zoologiei. Ea se ocupă cu clasificarea, filogenia, anatomia, fiziologia, biologia şi răspîndirea insectelor pe glob. Deşi observaţii asupra insectelor au fost făcute încă în antichitate, o studiere amănunţită şi ştiinţifică a acestora a început abia în sec. al XVII-lea. Constituirea e. ca ştiinţă independentă (la jumătatea sec. al XIX-lea) a fost determinată de marea importanţă practică a insectelor în viaţa omului (în legătură cu diferitele insecte dăunătoare ale plantelor şi ale altor produse agricole, ca paraziţi şi transmi-ţători ai unor maladii, precum şi în legătură cu rolul anumitor insecte folositoare). Capitolul cel mai important al e. este e. aplicată, care studiază insectele dăunătoare şi mijloacele de luptă împotriva lor. In cadrul acesteia se disting e. agricolă, e. forestieră, e. medicală şi e. veterinară. Un loc deosebit îl ocupă studiul insectelor folositoare, cum sînt: albina, fluturele de mătase etc., precum şi problema polenizării artificiale a anumitor culturi cu ajutorul insectelor. în dezvoltarea entomologiei, o mare însemnătate au avut-o lucrările lui Aldrovandi (care a încercat, în secolul al XVI-lea, prima clasificare a insectelor), M. Malpighi, Réaumur, K. Linné, P.A. Latreille, H. Weber, J.H. Fabre, E.N. Pavlovski
etc. Cercetările entomologice au o veche tradiţie în ţara noastră. Şcoala romînească de e. este reprezentată prin A. Ca-r&dja, A. Popovici-Bîznoşanu, W. Knechtel, M.A. Ionescu, Gr. Eliescu, C. Manolache ş.a. în prezent, cercetările care se efectuează în R.P.R. au ca principal scop sprijinirea practicii agricole, silvice şi medicale.
   entomostracée (ZOOL.), subclasă de crustacee inferioare, caracterizate prin talie mică, număr variabil de segmente (10—50), abdomen lipsit de apendice, lipsa branhiilor şi prin prezenţa glandelor maxilare (ex. dafnia, ciclopul etc.). Unele e. intră în componenţa planctonului de apă dulce sau marin şi constituie o bună parte din hrana mai multor specii de peşti.
   entorsă (MED.), ansamblul leziunilor produse la nivelul unei articulaţii, prin executarea bruscă a unei mişcări dincolo de limitele fiziologice, fără a fi urmate de o deplasare osoasă sau ligamentară permanentă. Entorsa se produce în special la articulaţiile care prezintă mobilitate redusă (articulaţia carpului, a tarsu-lui).
   entropie (gr. en „în" şi trope „orientare") 1. (FIZ.) Mărime de stare, introdusă în 1865 de Clausius, care indică sensul de evoluţie macroscopică a unui sistem fizic închis. Variaţia acestei mărimi este egală cu suma cîturilor dintre cantităţile de căldură (schimbate reversibil între sistem şi diferite surse) şi temperaturile absolute ale surselor respective. Consideraţii statistice legate de structura moleculară a substanţelor arată că e. unui sistem fizic care se găseşte într-o anu^ mită stare este o mărime statistică proporţională cu logaritmul probabilităţii termodinamice a acestei stări. Cele rnai multe fenomene naturale nu sînt reversibile, ci se desfăşoară într-un singur sens, fără putinţă de inversare spontană. Toate sistemele izolate, adică sustrase influenţelor sistemelor din exteriorul lor, trec astfel prin stări succesive din ce în ce mai probabile, mărindu-şi necontenit e. pînă la un maxi-
mum ce corespunde stării de echilibru termic; un exemplu tipic de atingere a stării de echilibru termic este reprezentat de trecerea spontană, cu un sens unic, a căldurii de la corpurile calde la cele reci, pînă la egalizarea temperaturilor. Extin-zînd în mod nejustificat a-ceastă proprietate a e. la întregul univers, unii naturalişti de la sfîrşitul sec. al XIX-lea au emis aşa-numita teorie a „morţii termice" a universului. Teoria este falsă, deoarece echilibre termice pot să apară în sistemele izolate, finite, dar nu în universul infinit. în „Dialectica naturii", Engels a supus teoria „morţii termice" unei fundamentate critici. 2. (TELEC.) Cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis. De exemplu, e. unei litere dintr-un mesaj telegrafic este cantitatea medie de informaţie pe care o aduce apariţia la recepţie a unei litere oarecare, adică suprimarea de varietate produsă prin apariţia acelei litere.
   enucleâre (MED.), extirpare a unui organ (ex. a unui ochi), a unei tumori circumscrise, a unui chist, prin separarea structurii respective de ţesuturile vecine.
   enumerâţie, figură de stil care constă din prezentarea înlănţuită a unui şir de argumente, fapte sau detalii, menite să dea mai multă forţă de convingere ideii artistice. Abuzul de e. duce la retorism.
   eniinţ (LOG.), forma lingvistică de exprimare a judecăţii.
   enurézis (gr. en „înăuntru" şi ourein ,,a urina"; MED.), pierdere involuntară de urină, incontinenţă urinară. Apare în urma unor emoţii puternice (în special la copii), în unele boli nervoase, la bătrîni etc.
   enzimă (gr. en „in" şi zyme „fermentare") 1. (BIO-CHIM., FIZIOL.) Componentă de natură proteică produsă de celula vie, care catalizează reacţiile de sinteză şi de degradare din organismele animalelor, plantelor şi microorganismelor. E. au un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice, a proceselor de creştere şi de regenerare. Pentru foarte multe e. s-a stabilit existenţa unei
ENZIM0L0G1E
structuri dualiste: o parte proteica, apoenzima, care determină caracterul de specificitate pentru un anumit substrat, şi o parte neproteică, c o e n z i m a, care determină activitatea catalitică propriu-zisâ a c. Complexul unitar apo-enzimă-coenzimă se numeşte holoenzimâ. Numărul de e. cunoscute este foarte mare, în strînsă legătură cu numărul mare de transformări chimice din organisme. E. se clasifică în mai multe grupe mari: hidrolaze, care catalizează reacţiile de scindare cu ajutorul apei (reacţii hidrolitice care fixează componentele apei la moleculele rezultate prin scindare); transferaze, care catalizează trecerea unor resturi moleculare de pe un substrat pe altul; oxidoreductaze, care catalizează reacţiile de oxidoredu-cere; izomeraze şi racemaze, care catalizează reacţiile de izomerizare şi racemizare; liaze şi sintiaze, care catalizează reacţiile de scindare sau de sinteză fără participarea apei şi fără oxidoreduceri. Multe procese enzimatice sînt folosite în practica de fiecare zi: la dospirea pîinii, fabricarea berii, acrirea vinului, transformarea mustului în vin, frăgezirea cărnii. Unele enzime izolate şi purificate sînt folosite ca medicamente: hialuronidaza, enzimele pancre-atice, tripsina şi chimotripsina, sau în scopuri industriale, ca: amilazele pentru industria textilă şi industria spirtului; pro-teazele pentru şămăluirea pieilor. Sin. ferment. 2. (MICROBIOL.) Enzime bacteriene, enzime produse de bacterii. Pot fi constitutive, atunci cînd sînt prezente în permanenţă în celula micro-biană, şi adaptative, cînd sînt elaborate numai în prezenţa substratului specific (substanţa asupra căreia acţionează enzi-ma), ca rezultat al adaptării la mediu. Unele e. b. acţionează în interiorul celulei (endoen-zime)t altele difuzează şi acţionează în mediul ambiant (exo-enzime). însuşirea de a produce sau nu enzime este foarte importantă pentru identificarea unor specii bacteriene.
  enzimologie (BIOCHIM.), ramură a biochimiei care se ocupă cu studiul enzimelor. E. este
277
o ştiinţă relativ nouă, apariţia ei datorîndu^se progreselor ^ făcute în biochimie, histochimie etc.
   enzootie (din gr. en „în“ şi zoon „animal4*; MED. VET.), răspîndire a unei boli contagioase la animale, limitată la un anumit teritoriu sau la un anumit efectiv de animale, fără tendinţă de difuzare.
   eocén (STRAT.), prima (după unii autori, a doua) serie a paleogenului. Se caracterizează prin anumite specii de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc. Separarea etajelor e. şi stabilirea sincronismului lor la distanţe mari se face pe baza diferitelor specii de mamifere. E. se subîmparte în e. inferior (cu etajele monţian, landenian şi ypresian), e. mediu (etajul luteţian) şi e. superior (cu etajele ledian şi ludian sau wemmelian). In R.P.R. formaţiunile e. apar în bazinul Transilvaniei (între Cluj şi Jibou; la Porceşti, reg. Braşov; în împrejurimile oraşului Braşov ş.a.), în zona flişului Carpa-ţilor Orientali, unde conţine uneori zăcăminte de petrol (ex. cele din reg. Bacău), în Depresiunea Getică şi în Dobrogea.
   eohippus (PALEONT.), gen fosil de mamifere din ordinul imparicopitatelor, familia ecvi-deelor. Este socotit drept cel mai vechi strămoş al calului. Aveau mărimea unei vulpi, membrele anterioare cu cîte cinci degete distincte şi dentiţia bunodontă. Exemplare din acest gen au fost găsite numai în depozitele eo-cenului inferior din America de Nord. Sin. hiracoteriu.
   Eol, zeul vînturilor în mitologia greco-romană. Potrivit legendei, vînturile erau ţinute închise de Eol în peşterile adînci dintr-o insulă de aramă şi puteau fi dezlănţuite numai cu consimţămîntul lui Neptun.
   eoliéni, locuitorii Eolidei, vechi ţinut din Asia Mică. La început, e. erau aşezaţi în Tesalia, de unde, în urma invaziei dorienilor (sec. XII— XI î.e.n.), o parte dintre ei s-au stabilit în Beoţia şi în centrul Greciei, iar altă parte în Pelopones, emigrînd apoi în Italia meridională şi în special în Asia Mică.
   eolotropie magnetica (fiz., ELT.), proprietate a materialelor
EOZINOF1L
omogene şi izotrope, supuse la deformări mecanice, de a se magnetiza inegal după diferite direcţii (ex. tablele de oţel? electrotehnic pentru maşini electrice şi transformatoare se mag-netizează mai intens în direcţia de laminare). Dacă solicitarea mecanică depăşeşte limita de elasticitate, e. m. se manifestă şi după încetarea solicitării.
   eón (gr. aion „timp, durată44; FILOZ.), termen folosit de gnosticism, prin care se înţelegea „lumea ideală44..
   Eötvös [otvoş ], József (1813—1871), scriitor şi om politic ungur, reprezentant de seamă al realismului critic m literatura ungară. A participat la mişcarea de eliberare îm~ pe.; riva Habsburgilor. E. este primul scriitor ungur care oglindeşte în mod veridic contradicţiile sociale şi lupta de clasă. Romanul „Notarul satului44 (1845,> trad. rom. 1960) dezvăluie de pe poziţii realiste descompunerea morală a nobilimii şl arată suferinţele ţărănimii iobage. Romanul „Ungaria în 1514** (1847), înfăţişează răscoala ţărănească condusă de Gh. Doja. Adept hotărît al literaturii cu tendinţă, E. a mas scris poezii lirice şi articole politice pătrunse de idei democrate» Eötvös [ötvös7, Loránd (1848—1919), fizician maghiar. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Budapesta. A adus contribuţii în domeniul gravitaţiei, magnetismului terestru şi capilarităţii, descoperind (în 1886) şi legea după care tensiunea superficială variază în raport cu temperatura (legea lui E.). A construit balanţa de torsiune foarte sensibilă, care-i poartă numele şi cu care se pot măsura cupluri de forţe foarte mici, cu aplicaţii în prospectarea geofizică.
   eozină (CHIM.), colorant roşu strălucitor, din grupa fluoresceinei. Se foloseşte la fabricarea cernelii roşii, pentru a colora diverse preparate bacteriologice, la sensibilizarea plăcilor fotografice, în cosmetică* în industria alimentară etc.
   eozinofil (HIST.), care fixează eozina. — Polinuclear e., leucocit cu granulaţii eo-zinofile; este un element normal al sîngeluiu prezent în for-
EÖZIN0FIL1E
278
EPICUR
mula leucocitară în proporţie de î—3%. Se mai numeşte polinuclear acidofiL
   eozinofilie (MED.), creştere a procentului normal de poli-iiucleare eozinofile în formula leucocitară. Se întîlneşte în unele boli parazitare (viermi intestinali), alergice (astm bron-şic), în unele toxiinfecţii (erizipel, scarlatină, febră tifoidă) etc.
   eozinopenie (MED.), scădere a numărului normal de poli-nucleare eozinofile din sînge în cursul unor boli infecţioase grave etc. Poate fi provocată experimental prin administrarea de hormon corticotrop hipofizar (ACTH), de cortizon sau de diverşi agenţi cu acţiune stimulatoare asupra cuplului hipofizocorticosuprarenal.
   Epaminonda (Epaminon-das) (c. 420—362 î.e.n.), comandant de oşti şi om politic din Grecia antică, conducător (împreună cu P e 1 o p i d a) al partidului popular din Teba şi adept al democraţiei sclavagiste. A organizat armata, cre-înd falanga tebană, după principiile căreia s-a organizat mai tîrziu celebra falangă macedoneană. A înfrînt la Leuctra (371 î.e.n.) armata spartană, consolidînd supremaţia Tebei in Grecia centrală. După moartea lui în bătălia victorioasă de la Mantineea (362 î.e.n.), Teba a decăzut.
   eparvén (ZOOTEHN.), e x o-s t o z ă situată pe faţa internă a j a r e t u 1 u i, la cal şi, mai rar, la bou.
   ependim (gr. epi „pe" şi en-dyma „veşmînt"; ANAT.), epi-teliu care căptuşeşte canalul central al măduvei, trunchiul cerebral şi ventriculii cerebrali.
   epentézá (gr. epenthesis „intercalare", din epi „pe", en „în" şi thesis „aşezare, punere"; L1NGV.), apariţie a unui sunet nou (numit epentetic) în interiorul unui cuvînt (ex. e, lui b în cuvîntul îmblâti< v. sl. mlatiti; regional, cuvîntul slab se pronunţă sclab, prin e. lui c).
   epi- (gr. epi „pe, peste"), element de compunere cu sensul „peste, (pe) deasupra".
   epicârd (gr. epi „pe, deasupra" şi kardia „inimă"; ANAT.), învelişul extern al inimii. Este format dintr-o membrană se-roasă cu un singur strat de celule.
   epicén (gr. epikoinos „comun44; LINGV., despre un substantiv nume de fiinţă), care are aceeaşi formă pentru desemnarea ambelor sexe (ex. elefant, prepeliţă sînt substantive e.).
   epicentru (GEOL.), punct de pe suprafaţa Pămîntului situat, pe verticală, deasupra focarului (hipocentrului) unui cutremur de  pămînt, adică deasupra
 locului unde se produce zguduirea iniţială. în e,, intensitatea unui cutremur este maximă (ex. e. cutremurului care a avut loc în ţara noastră la 10  noiembrie 1940 a fost
 localizat în Munţii Vrancei).
   epicheremă (LOG.), formă de  p o 1 i s i 1 o g i s m, care
 se obţine prin argumentarea silogistică, de obicei sub formă de entimemă, a premiselor silogismului dat (ex. „Fierul e bun conducător de căldură, fiindcă este metal; maşina de gătit e de fier, deci ea este bună conducătoare de căldură". în acest exemplu, prima premisă este argumentată silogistic).
   epicicloidă (gr. epi „pe", kyklos „cerc" şi eidos „formă"; MAT.), curbă plană descrisă de un punct fix al circumferinţei unui cerc, care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix, cele două cercuri fiind tangente exterior. Teoria epiciclelor a fost folosită în astronomie la
Epicicloide
 explicarea mişcării planetelor în concepţia geocentrică.
   epicontinentâlă, mare — (GEOL.), mare cu adîncimea mai mică de 200 m, care acoperă regiuni consolidate din punct de vedere tectonic şi care este situată la marginea sau în interiorul unui continent (ex. Marea Baltică, Marea Nordului etc.).
   epicotíl (BOT.), parte a tulpinii embrionare cuprinsă între cotiledoane şi primele frunze.
   Epictet (c.50 — c. 138), filozof grec, reprezentant al stoicismului tîrziu; sclav eliberat. Etica lui E., expresie a protestului neputincios al maselor exploatate din Roma antică, îmbină condamnarea morală a rînduielilor sclavagiste cu pro-povăduirea fatalistă a pasivităţii şi a renunţării la bunurile vieţii. Concepţiile lui E., care nu a lăsat nimic scris, au fost expuse de discipolul său Arria-nus în „Convorbiri" şi în renumitul „Manual al Iui Epictet" („Encheiridion").
   Epicur (341—270        Le.n.),
filozof materialist şi ateist grec
Epicur
din perioada elenismului. Filozofia lui a reflectat mentalitatea elementelor înstărite ateniene din secolul al IV-lea î.e.n., favorabile democraţiei sclavagiste şi ostile invaziei macedonene, dar descurajate de criza economică şi politică a regimului sclavagist din Grecia. EI a dezvoltat materialismul a-tomist al lui D e m o c r i t, a-tribuind atomilor nu numai deosebiri de formă, ordine şi poziţie, ci şi de greutate, afirmînd că atomii sînt compuşi din părţi (ceea ce implică ideea structurii lor interne) şi că deviază spontan de la căderea verticală, idee dialectică prin care s-a apropiat de înţelegerea existenţei izvorului intern al mişcării materiei şi a raportului dintre necesitate şi întîmplare. Gnoseologia lui E. avea un caracter senzualist materialist. E. a negat orice intervenţie
 EPICURIANĂ
 279
 EPIFIZĂ
divină în viaţa oamenilor şi în desfăşurarea fenomenelor naturii, considerînd că zeii duc o existenţă pasivă izolată în intervalele dintre lumi („inter-mundii**). E. a acordat o mare importanţă eticii, legînd-o de concepţia sa ateistă. La baza moralei el punea năzuinţa spre fericire, care se dobîndeşte prin practicarea plăcerilor controlate de raţiune şi prin eliberarea omului de superstiţiile religioase, de frica de zei şi de moarte, pe baza înţelegerii cauzelor naturale ale fenomenelor. Mărginirea eticii epicu-riene constă în caracterul ei contemplativ şi individualist, exprimat în idealul a t a r a-x i e i (seninătate, calm desă-vîrşit). Ateismul făţiş al lui E< a avut numeroşi adepţi; el i-a atras duşmănia teologilor aparţinînd diferitelor religii, care au trivializat concepţiile sale, prezentîndu-le ca pe o apologie a „desfrîului**. E. s-a apropiat de ideea contractului social. întemeieiorii marxismului au acordat o înaltă preţuire materialismului şi ateismului lui E. Marx 1-a numit cel mai mare iluminist grec.
   epicuriână, şcoala şcoală materialistă şi ateistă greacă, întemeiată de Epicur în anul 307 (sau 306) î.e.n., la Atena, şi denumită „Grădina*4. Cuprindea bărbaţi şi femei cu drepturi egale. S-a bucurat de o puternică influenţă şi a dăinuit pînă la mijlocul sec. al
IV-lea e.n. Acestei şcoli i-au aparţinut: Metrodor din Lamp-sac (sec. III î.e.n.), Hermarh din Mitilene, Apolodor (a doua jumătate a sec. al II-lea î.e.n.), Zenon din Sidon (n. c. 150 î.e.n.), Filodem din Gadara ş.a. Cei mai de seamă urmaşi ai lui Epicur au fost L u c r e ţ i u, iar mai tîrziu Lucian din Samosata. Stoicii, Cicero şi primii scriitori creştini au combătut cu vehemenţă epicurismul, în care vedeau un adversar de temut, şi au denaturat esenţa eticii epicuriene.
   epidemie (gr. epi „pe, peste** şi demos „popor, populaţie**; MED.), apariţie simultană a unui mare număr de cazuri de boală contagioasă în cadrul unei colectivităţi (ex. e. de gripă, e. de scarlatină).
   epidemiologie (MED.), ramură a medicinii şi igienii care studiază factorii răspîndirii bolilor (în special ai celor transmisibile) în colectivităţile u-mane, cauzele acestor boli, precum şi mijloacele de profilaxie şi tratament.
   epidermă (gr. epi „pe** şi derma ,,piele“) î. (ANAT.) Foiţă epitelială care acoperă corpul animalelor şi care se dezvoltă din ectoderm. La nevertebrate, e. este formată de obicei din-tr-un singur strat de celule, iar la vertebrate din mai multe straturi, diferenţiate între ele; stratul extern, cornos, avînd celulele moarte, se exfoliază sub formă de mătreaţă. 2. (BOT.) Ţesut vegetal la plantele superioare, format de obicei din-tr-un singur strat de celule, cu rol de acoperire şi de protecţie a diferitelor organe.
   epidermizare (MED.), fază finală cicatrizării, care constă în acoperirea plăgii de către epidermă.
   epidermofiţie (gr. epi „pe‘\ derma Mpiele“ şi phyton „plan-tă“; MED.), boală de piele datorită unor ciuperci microscopice care se localizează în stratul cornos al epidermei, fără a invada părul. Din grupa e. fac parte e. inghinală, e. inter-digitală, pitiriazisul şi eritrasma.
   epidiascóp (FIZ.), aparat folosit fie pentru proiecţia prin transparenţă a unui diapozitiv (diascop), fie la proiecţia prin reflexie, cu ajutorul unei oglinzi plane de reflexie, a unei figuri netransparente luminate (episcop)* m epidót (MINER.), silicat natural de calciu, aluminiu şi fier, cristalizat în sistemul monoclinic sub formă de cristale prismatice sau aciculare; are culoarea verde. Epido-tul este foarte răspîndit în rocile metamorfozate de soluţiile hidrotermale, în şisturile cristaline şi în unele roci eruptive.
Varietăţile transparente de e. sînt utilizate ca pietre semi-preţioase. în R.P.R.
se găseşte e. în rocile eruptive din nordul Dobrogii, în unele şisturi cristaline din Munţii Apuseni şi din Carpaţii Meridionali etc.
   epifenomenalism (gr. epi „deasupra** şi phainomenos „ceea ce apare**), concepţie neştiinţifică după care conştiinţa ar reprezenta un simplu fenomen supraadăugat proceselor fiziologice (aşa cum umbra este proiectată de un obiect) şi care nu ar avea nici un rol în viaţa şi în activitatea omului. E., susţinut de unii filozofi şi psihologi burghezi din sec. al XIX-lea (Maudsley, Clifford, Th. Huxley ş.a.), este reluat în zilele noastre de unele teorii metafizice, de exemplu de behaviorism, care promovează „o psihologie fără conştiinţă**.
   epifite (gr. epi „pe** şi phyton „plantă**; BOT.), plante care trăiesc fixate de alte plante, fără a fi însă parazite, plan-ta-gazdă servind numai ca suport (ex. unele specii de orhidee, lichenii, muşchii etc.).
   epifiză (gr. epi „pe“ şi pkysis „creştere**; ANAT.) 1. Glandă endocrină avînd forma unui con de brad, situată în profunzimea creierului. Inhibă dezvoltarea glandelor sexuale, în special a testiculelor; intervine, de asemenea, în reglarea proceselor metabolice, fiind o
Schema unui cpidiascop
EPIGASTRU
 280
 EPISCOP
glandă asimilatoare. Sin. glandă pinealâ. 2* Extremitate a unui os lung. La tineri este separată de corpul osului (diafiză) printr-o bandă de cartilaj, cartilajul diafizoepifizar, care asigură creşterea în lungime a osului şi care se osifică după pubertate.
   epigâstru (gr. epi „pe" şi gaster „stomac, burtă"; ANAT.), zonă topografică abdominală, care cuprinde regiunea supra-ombilicală pînă la rebordul costal şi la apendicele xifoid. In această zonă stomacul este situat imediat sub piele.
   epigeneză (gr. epi „după" şi genesis „origine, naştere")
1.  Concepţie evoluţionistă în biologie. In opoziţie cu pre-formismul, e. arată că în cursul dezvoltării embrionare au loc o serie de transformări succesive ale oului fecundat, care se divide şi apoi se diferenţiază în ţesuturi şi organe din ce în ce mai complicate. Epigeneză a fost fundamentată în secolul al XVIII-lea de K. F. Wolff şi a constituit o mare victorie a evoluţionismului, consolidată mai tîrziu prin lucrările Iui K.M. Baer.
2.  (PETROGR.) Proces de depunere a mineralelor după formarea rocilor în care sînt găzduite (ex. formarea concreţiu-nilor, a siderozei sau a galenei şi a blendei în calcare etc.).
   epiglotă (ANAT.), fibrocarti-laj triunghiular mobil situat sub baza limbii şi deasupra deschiderii superioare a la-ringelui, pe care o acoperă în momentul înghiţirii, separînd calea alimentară de cea respiratorie.
   epigoni (gr. epigonoi „urmaşi") 1. (In legendele greceşti) Fiii celor şapte eroi din Argos, care, cu excepţia lui Adrast, au pierit la asediul Tebei. După zece ani, e., sub conducerea lui Adrast, au asediat din nou cetatea, reuşind s-o cucerească. 2. (IST.) Nume dat d i a d o h 11 o r, succesorii lui Alexandru Macedón, care au purtat între ei războaie îndelungate pentru a-şi împărţi şi reîmpărţi imperiul acestuia. 3« (L1T.) Denumire dată scriitorilor de valoare minoră care apar în perioada de declin a unui curent literar sau
care imită, la un nivel mediocru, mijloacele de expresie specifice unui mare creator.
   epigraf (gr. epi „pe, deasupra" şi graphein „a scrie")
 1.  (La grecii antici) Inscripţie de pe monumente, edificii etc.
 2.  Scurt fragment, în proză sau versuri, situat de scriitor la începutul operei sale literare sau la începutul fiecărui capitol, cu scopul de a ilustra concis ideea artistică a lucrării. In această accepţie, termenul a început să fie folosit din sec. al XVIII-lea. E. reprezintă adesea un citat împrumutat dintr-o operă, de obicei celebră. Sin. moto.
   epigramă (gr. epigramma „inscripţie") 1. Specie a poeziei lirice, cu caracter satiric, care ironizează trăsături morale negative ale unei persoane sau ale unui grup de persoane. Intemeindu-se pe asociaţii şi concluzii neaşteptate, exprimate lapidar, e. cultivă ridiculizarea, tonul muşcător, aluzia subtilă, poanta spirituală. E. de acest fel au scris: Marţial, Cl. Marot, Lessing, A. Piron, Voltaire, Antioh Cantemir, A. S. Puş-kin ş.a. In literatura romînă, specia e reprezentată de Cinci nat Pavelescu, George Ra-netti, Tudor Măinescu ş.a.
 2.  Inscripţie, în proză sau versuri, cu conţinut epic sau elegiac, care se incrusta, în Grecia antică, pe morminte, monumente, vase etc.
   Epiharm (Epicharmos) (probabil prima jumătate a sec. V î.e.n.), poet comic grec din Sicilia. E. a compus primele ficţiuni dramatice întemeiate pe o intrigă comică, menită să reflecte realist aspecte din viaţa cotidiană a Siracuzei. Dintre cele 40 de comedii ale sale s-au păstrat numai cîteva fragmente. E. a deschis drumul comediei vechi din Atica.
   epilâre (MED.) v. depilare.
   epilepsie (gr. epilepsia „acces, atac"; MED.), boală nervoasă cronică, caracterizată prin crize convulsive intermitente, însoţite de pierderea cunoştinţei, sau prin diverse tulburări neuropsihice cu caracter de echivalenţe epileptice. E. poate apărea fără o cauză bine determinată (e. esenţială) sau ca urmare a unor boli infecţioase
 grave (encefalită), a unor traumatisme cerebrale etc. Şcoala romînească de neurologie a adus contribuţii remarcabile în studiul mecanismului de producere şi oprire a accesului convulsiv, precum şi în tratamentul e. (prin lucrările acad. A. Kreindler).
   epilog (gr. epi „după, la urmă" şi logos „vorbire, discurs"; LIT.), partea finală a unei opere literare, în care scriitorul face cunoscută pe scurt evoluţia viitoare a personajelor sale. E. subliniază adesea principala idee artistică a operei respective (ex. e. din „Ciocoii vechi şi noi" de N. Filimon).
   epinefrină (BiOCHiM.) v. a-drenalină.
   epipaleolitic, denumire dată de unii cercetători perioadei postglaciare, pînă la apariţia formelor de viaţă neolitice. Acestei perioade i se mai spune, în mod curent, m e z o 1 i t i c. întinderea perioadei în timp este 8 000—5 600 î.e.n.
   epiplón (gr. epiploont din epi „pe" şi plein „a pluti, a se deplasa"; ANAT.), ligament peritoneal care uneşte viscerele, permiţîndu-Ie o mişcare limitată. E. sînt în număr de patru, cele mai importante fiind marele e. (e. gastrocolic), care acoperă masa intestinală ca un şorţ, şi micul e. (e. gastrohepatic).
   epirogenéza (GEOL.), proces de ridicare a unor compartimente mari din scoarţa Pămîn-tului deasupra nivelului mării care are drept rezultat formarea unor întinse suprafeţe continentale. E. este determinată de mişcările tectonice. Urme recente ale e. se pot observa pe coastele Scandina-viei, unde sînt reprezentate prin terase marine ridicate deasupra nivelului mării. Măsurătorile topografice de precizie au arătat că, în prezent, diferite porţiuni ale scoarţei terestre se ridică cu viteze care ajung pînă la 1 cm pe an.
   episcop1 (gr. episkopos „administrator", din epi „pe, peste" şi skopein „a supraveghea"), grad înalt în ierarhia bisericească creştină; persoană care deţine acest grad. E. conduce o eparhie, fiind subordonat unui arhiepiscop sau mitropolit.
EPISCOP
281
EPIZONĂ
   episcop2 (gr. epi „pe“u şi skopein „a observa, a vedea**; FIZ.), aparat care serveşte la proiecţia unor figuri netransparente. Figura de proiectat se iluminează şi o parte din lumina difuzată de ea trece printr-un sistem de lentile care formează imaginea figurii pe uri ecran.
   Episcupescul (Piscupes-cu),Ştefan Vasilie(1777—1850), unul dintre cei dintîi medici titraţi romîni şi unul dintre cei dintîi autori de lucrări medicale în limba romînă, îndeosebi de lucrări de popularizare: „Oglinda sănătăţii** (1829), „Practica doctorului în casă** (1837) etc.
   episod 1. (în vechea dramă grecească) Parte a acţiunii care se desfăşura între două cîntece complete ale corului, corespun-zînd actului din dramaturgia modernă. 2. Acţiune secundară în ansamblul unei opere literare, avînd un rol relativ independent.
   epistât (gr. epistates „supraveghetor4*; IST.), cel mai mic grad de ofiţer de poliţie în Romînia în sec. al XIX-lea, coreşpunzînd aceluia de subcomisar de mai tîrziu.
   epistâxis (gr. epi „pe" şi stazein „a curge în picături*'; MED.), hemoragie nazală, datorită de obicei unui traumatism. E. se mai întîlneşte în unele boli de sînge, în ciroza hepatică, în leziuni ale mucoasei nazale, în boli infec-ţioase etc.
   epistemologie (gr. episteme „cunoaştere" şi logos „cuvînt, studiu**; F1LOZ.), parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii aşa cum se desfăşoară în cadrul ştiinţelor; teorie a cunoaşterii ştiinţifice. E. cercetează principiile, legile, ipotezele formulate de diferite ştiinţe din punctul de vedere al evoluţiei lor istorice şi al valorii lor de cunoaştere, metodele folosite în ştiinţă (ex. ipoteza, experimentul, analiza şi sinteza etc.). Uneori termenul de e. este folosit ca sinonim al teoriei cunoaşterii.
   epistolă (lat. epistola „scrisoare**), specie literară în versuri, varietate a poeziei didactice, în care se tratează, stfb formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau fictive, un
 subiect filozofic, moral etc. E. a fost cultivată cu precădere de către scriitorii clasici. Au scris e.5 Horaţiu, Boileau, La Fontaine, Voltaire ş.a., iar în literatur|i romînă Gr. Alexan-drescu.
   epitaf (gr. epi „pe, deasupra*4 şi taphos „mormînt")
 1.(lST., LIT.) Inscripţie funerară sau piesă literara de mici dimensiuni, scrisă în versuri cu prilejul morţii unei persoane. E. poate îmbrăca uneori o formă satirică; în acest caz, sub pretextul unei inscripţii pe un mormînt imaginar, se ironizează vicii sau tare ale unei anumite persoane, clase, categorii sociale, instituţii etc.
 2.       (ARTE DEC.) Obiecte de cult constînd dintr-o ţesătură de catifea sau de mătase brodată cu fir de aur sau de argint şi reprezentînd scena punerii în mormînt a lui Hristos. Vechile e. romîneşti (ex. e. de la Cozia, 1396; e. Iui Silvan de la Neamţu, 1437; e. de la Do-brovăţ, 1506) se numără printre cele mai valoroase opere de artă veche din Europa răsăriteană.
   epitalám (gr. epi „pe, la** şi thalamos „pat nupţial**; LIT.), mic poem compus în cinstea mirilor, cu prilejul oficierii unei căsătorii. A fost cultivat cu deosebire în antichitate (de Solomon, Teocrit, Anacreon, Catul ş.a.).
   epitelióm (MED.) v. car-cinom-
   epiteîiu (gr. epi „pe** şi thele „mamelon* ; ANAT,), ţesut care acoperă suprafaţa corpului (e. propriu-zis) şi organele interne (endoteliu), alcătuit din celule unite între ele prin cantităţi foarte mici de ciment intercelular şi formînd unul sau mai multe straturi. E. este de diverse tipuri, după numărul straturilor celulare şi al formei celulelor superficiale, precum şi în raport cu funcţiunea organelor în structura cărora intră (e« renal, e. glandular etc.).
   epitelizâre (FIZIOL.), acoperirea cu epiteliua unei plăgi accidentale sau operatorii. Face parte din procesul de cicatrizare.
   epitermală, treaptă — (MINER.), stadiu final al procesului hidrotermal de depunere a mineralelor din soluţii magmatice
 cu temperatura cuprinsă între 175 şi 50°C. în acest stadiu se formează minerale de aur, argint, mercur, stibiu, asociate cu cuarţ, calcită etc. Zăcăminte ^câre conţin astfel de minerale se găsesc şi se exploatează în R.P.R. în Munţii Metaliferi (Ia Brad, Săcărîmb, Roşia Montană, Baia de Arieş ş.a.) şi în reg. Maramureş (la Săsar, Băiţa, Valea Roşie ş.a.).
   epitet (gr. epithetos, din epi „pe, Iîngă‘* şi tithemi „pun**; STIL.), element determinant pus pe lîngă un substantiv sau un verb pentru a scoate în evidenţă o trăsătură a obiectului sau a acţiunii şi a da mai mult relief estetic expresiei. E* poate fi evocativ („Apa sună somnoroasăEminescu), apreciativ („Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adînca *. Arghezi), ornant („Ale valurilor mindre generaţii spumegate**. Gr. Ale-xandrescu), stereotip („Ca o şoaptă blîndă, ca un blînd suspin**. V. Alecsandri), individual („La mine-n ramuri poame roşii ard**. M. Beniuc), antitetic, numit şi oxymoron („îi răspunde codrul verde, Fermecat şi dureros". M. Eminescu) ş.a.
   épiu (HIDROTEHN.), construcţie de regularizare a traseului cursurilor de apă. Constă din elemente relativ grele (blocuri de beton, de piatră spartă, suluri de fascine cu piatră etc.), formînd diguri, dispuse în albie perpendicular pe direcţia de scurgere şi cu unul dintre capete încastrat în mal, în scopul de a favoriza colmatarea spaţiului umbrit. Pentru regularizarea unui sector de rîu se prevăd serii de epiuri sistematizate în funcţie de traseul regularizat al rîului.
   epizonă (PETROGR.), ansamblul şisturilor cristaline formate în condiţiile unui slab meta-morfism regional, cînd temperatura şi presiunea litostatică este scăzută, iar presiunea dirijată (stressul) este ridicată. Rocile cele mai caracteristice ale e. sînt filitele, şisturile cu sericit sau cu dorit, cuarţitele cu sericit, şisturile cu talc etc. în R.P.R., e. este foarte dezvoltată în Carpaţii Orientali şt în partea vestică a Munţilor Apuseni, pe marginea nordică a munţilor Fă-
EPIZOOTIE
282
 EPRUVETĂ
 găraş, în munţii Parîng, în partea vestică a munţilor Banatului etc.
   epizootie (gr. epi „pe" şi zoon „animal"; MED. VET.), răspîndire în masă a unei boli contagioase la animale.
   epoca bronzului, perioadă din istoria societăţii umane, care, în Europa, cuprinde în general mileniul al II-lea î.e.n. (în Orient e. b. începe şi se termină mai devreme). In a-ceastă epocă încep să se răspîn-dească şi să se generalizeze uneltele, armele şi podoabele de bronz. Datorită generalizării bronzului, e. b. înseamnă un mare progres în dezvoltarea societăţii. Agricultura primitivă şi creşterea vitelor iau un mare avînt, se dezvoltă meşteşugurile; producţia de bunuri cres-cînd simţitor, peste nevoile consumului, iau naştere relaţiile de schimb în cuprinsul tribului şi între diferitele triburi. Tot acum şi datorită aceloraşi cauze se ivesc începuturile proprietăţii private, se înlocuieşte matriarhatul gentilic cu patriarhatul, ceea ce a dus la destrămarea comunei primitive. In locul organizaţiei gentilice se creează organizaţia social-politică tribală şi chiar a uniunilor de triburi, în frunte cu o căpetenie şi cu o pătură de familii patriarhale înstărite şi puternice (aristocraţia tribală). Războaiele între triburi pentru teritorii şi pradă devin frecvente, aducînd sclavi (sclavajul patriarhal) şi alte bogăţii tribului, în special păturilor de războinici înstăriţi. Pe cuprinsul ţării noastre se cunosc mai multe centre puternice de triburi, cum sînt, de pildă, cele de la Otomani (reg. Crişana), Sărata-Monteoru (reg. Ploieşti), Glina (reg. Bucureşti) etc. Cu toate particularităţile regionale, cultura bronzului de pe teritoriul ţării noastre are un caracter unitar.
   epoca elenistică v. elenistică, epoca e.
   epoca fierului,         perioadă
a istoriei orînduirii comunei primitive, care a durat, începînd de la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., pînă în primele veacuri ale e.n. E. f. pe teritoriul Europei de apus^ şi centrale se împarte în prima
perioadă a fierului, sau h a 1 I-s t a 11 (după numele unei localităţi din Austria), şi a doua perioadă a fierului, sau la Te ne (după numele unei localităţi din Elveţia). Fierul a fost cea mai însemnată dintre toate materiile prime care au avut un rol revoluţionar în istorie; el a generat nu numai epoca săbiei de fier, dar şi a plugului şi a toporului de fier. 0 dată cu răspîndirea folosirii fierului şi mai ales după generalizarea metalurgiei acestuia, are loc o creştere însemnată a nivelului forţelor de producţie. In e.f. se dezvoltă proprietatea privată şi robia patriarhală, se accentuează destrămarea relaţiilor gentilice patriarhale, au loc a doua şi a treia diviziune socială a muncii. Ca urmare a acestor transformări economice şi sociale, apar premisele constituirii societăţii împărţite în clasei şi a statului. Caracteristic pentru e. f, au fost războaiele de ^f. Săpăturile arheologice efectuate e teritoriul patriei noastre la erigile (reg. Argeş), Sîncră-ieni (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), Poiana (reg. Galaţi) etc. au scos la iveală numeroase urme ale culturii materiale din epoca fierului.
   epoca pietrei, prima şi cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, care a durat sute de mii de ani, începînd o dată cu desprinderea omului din lumea animală. E. p. se împarte, pe baza particularităţilor culturii materiale, în epoca veche a pietrei, sau paleolitic, şi în epoca nouă a pietrei, sau n e o 1 i-t i c. Perioada de tranziţie de la paleolitic la neolitic se numeşte epipaleolitic sau mezolitic. E. p. cuprinde primele etape ale orînduirii comunei primitive. în această epocă, principalele materiale pentru confecţionarea uneltelor de muncă şi armelor au fost piatra, osul şi lemnul. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul ţării noastre, în Valea Dîrjovu-lui (reg. Argeş), Ia Ceahlău (reg. Bacău), Cucuteni (reg. Iaşi), Gîrla Mare (reg. Oltenia) etc., au dat la iveală numeroase urme ale purtătorilor culturii materiale din te. p*
   epocă 1. (IST.) Perioadă de timp în decursul căreia societatea omenească are anumite trăsături caracteristice (ex. epoca bronzului). 2. (GEOL.) Subdiviziune a timpului geologic mai mică decît perioada, căreia îi corespunde în spaţiu o serie de strate (ex. perioada jurasică se împarte în trei e.: liasic, dogger şi malm). E. se subdivide, la rîndul ei, în v î r s t e, cărora le corespund în spaţiu etaje geologice.
   epodă (în drama antică greacă), ultima parte a unei tirade lirice, urmînd după strofă şi antistrofă.
   epopee (gr. epos „naraţiune" şi poiein „a crea, a inventa"), specie în versuri a genului epic, de mari dimensiuni, care narează evenimente eroice, legendare sau cu caracter istoric, dominate de personaje adesea extraordinare, angrenate într-o acţiune la care participă nu arareori şi forţe supranaturale.
E.  a înflorit mai cu seamă în antichitate. în Asia cele mai vechi epopei sînt cele indiene („Ramayana", „Mahabharata"). în Grecia antică, prin „Iliada" şi „Odiseea" lui Homer, şi în Roma antică, prin „Eneida" lui Virgiliu, e. a atins deplina sa maturitate artistică. Specia a fost reluată în timpul Renaşterii şi al clasicismului din sec. XVII-XVIII, de către Ariosto, Tasso, Voltaire, Ca-möes etc. în literatura remînă au încercat să compună e.
I.  Heliade-Rădulescu, D. Bolin-tineanu, A. Densuşianu, G. Bâ-ronzi ş.a.^
   epoxizi (CHIM.), compuşi organici avînd în moleculă gruparea eterică ciclică —CH— CH~
(de exemplu etilenoxidul sau compuşii epoxidaţi). E. sînt importanţi în special pentru obţinerea glicolilor, a plasti-fianţilor, a răşinilor sintetice etc.
   eprubâtă, mic tub cu pereţii subţiri, din sticlă care se topeşte greu şi, de obicei, neutră, închis la un capăt; este folosit, în general, pentru analiza calitativă în laboratoarele de chimie.
   epruvâtă (dinfr. eprouver „a încerca"; TEHN., REZ. MAT.), obiect confecţionat în scopul
EPOCA PIETREI (PALEOLITIC) PE TERITORIUL R.P.R.
      I. Topor de mînă din cuarţit de pe Valea Dîriovuiui-Slatina (abbevillian), paleoliticul inferior. 2. Toporaş de mînă dir> silex de pe Valea Dîrjovului (abbeviliian), paleoliticul inferior, 3. Aşchie din silex de pe Vaiea Dîrjovului (ciactonian), paleoliticul inferior. 4. Vîrf :'deţ mînă din silex de la Bucureşti (musterian), paleoliticul mijiociu. 5-6. Răzuitoare din silex de la Ripiceni — Izvor (musterian), paleoliticul mijiociu. 7-8. Gratoare pe aşchie de silex de la Ceahlău (gravettian orientai), paleoliticul superior. 9-10. Burine (dăltiţe) din siiex de la Ceahlău (gravettian oriental), paleoliticul superior.
 EPOCA PIETREI (NEOLITIC) PE TERITORIUL R.P.R.
                                                                                             1. „Gînditorul" -- statuetă din lut de la Cernavodă (cultura Hamangia). 2. Vas de lut ars de la Vădastra (cultura Vadastra, faza II). 3. Vas antropomorf de la Calomfireşti (cultura Gumelniţa). 4. Statuetă feminină de os de la Glina (cultura Gumelniţa). 5. Topor de silex, cioplit, de la Glina (cultura Gumelniţa). 6. Vas pictat de la Cucuteni (cultura Cucuteni, faza B). 7. Cuţit din lamă lungă de silex de la Gumelniţa (cultura Gumelniţa). 8. Harpună de corn de la Tangîru-(cultura Gumelniţa). 9. Vîrf de suliţă din silex de la Căscioarele (cultura Gumelniţa).
I. Vas de lut ars de !a Sărata-Monteoru (cuitura Monteoru). 2. Vas de lut ars de la Vcrbicioara (cuitura Verbicioara). 3. Vas de lut ars de !a Tei (cultura Tei).
4. Vas din lut ars de la Săra-ta-Monteoru (cuitura Monteoru).
5, Figurină antropomorfă de la Cîrna (cultura Gîrla Mare). 6. Unelte şi arme de bronz. 7. Mormînt de incineraţie de la Cîrna (cultura Gîrla Mare). 8-9. Săbii de bronz de la Apa (cultura Otomani).
EPOCA BRONZULUI PE TERITORIUL R.P.R.
 1. Vas de lut ars de la Ferigile (prima epocă a íieruiui), 2. Cupă cu picior de la Basarabi (cultura Basarabi) (prima epocă a fierului). 3. Vas de lut ars de la Corlăteni (prima epocă a fierului). 4-6. Zăbală, vîrfuri de lance, topor plat şi topor de luptă de la Ferigile (prima epocă a fierului). 7. Vas de lut ars din aşezarea geto-dacă de !a Poiana (a doua epocă a fierului). 8. Cupă de argint de la Sîncrăieni (a doua epocă a fierului). 9 Cupă getică de la Fundeni-Bucureşti (a doua epocă a fierului).
Dicţionarul enciclopedic, v>$l. II
Ki
oo
EPU1ZMENT
284
ERASM DIN ROTTERDAM
de a fi supus la încercări pentru determinarea uneia dintre proprietăţile fizice sau chimice ale materialului din care este confecţionat. Forma e. este, de obicei, standardizată şi variază după felul materialului şi al încercării care se efectuează.
   epuizmént (fr. épuisemeni „extragere, secare“; CÖNSTR.), operaţie de îndepărtare cu pompele a apelor din interiorul unei săpături sau a unui b a-tardou, în vederea realizării unui spaţiu uscat pentru executarea de lucrări sub nivelul apei sau în terenuri acvifere (la fundaţii, betonări, pile de pod etc.). Se numeşte şi epuizare.
   epurare 1. (hidrotehn., MED.) Epurarea apelor, acţiune constînd în îndepărtarea factorilor nocivi (microbi, substanţe toxice) din apele murdare provenite de la industrii sau aşezări umane. Apele murdare trebuie epurate înainte de a fi evacuate în emisari, pentru a nu degrada apele naturale. Principalele operaţii în această acţiune sînt: epurarea mecanică a apelor, tratarea lor chimică (separarea grăsimilor) şi epurarea biologică a apelor. E. mecanică constă din reţinerea suspensiilor prin grătare, site, decantoare. E. biologică se bazează pe capacitatea enzi-matică a microorganismelor de a descompune materiile organice şi anorganice din apă.
2.  (TÉHN.) Epurarea gazelor, eliminarea particulelor solide aflate în suspensie în gaze, în vederea curăţirii acestora. Se efectuează prin depunere în camere de praf, prin acţiunea forţei centrifuge (în cicloane), prin filtrare, prin spălare cu apă sau prin precipitare electrostatică (filtre electrice). V. şi desprăfuitor.
   epurator (TEHN.), aparat sau instalaţie care serveşte la îndepărtarea impurităţilor din-tr-un material solid, lichid sau gazos. Se deosebesc: e. pentru materiale solide granulare, e. pentru lichide sau suspensii (ex. e. de apă, e. de gaze).
   epură (MAT.) 1* Desen care constituie proiecţiile ortogonale ale unui corp pe două sau trei plane perpendiculare (orizontal, vertical şi de profil), care, printr-o rotaţie
   de 90° (rabatere) în jurul intersecţiei (liniei de pămînt), sînt aduse pe un singur plan. Cele trei proiecţii (orizontală, verticală şi de profil) ale unui punct
           z
oarecare se găsesc cîte două pe aceeaşi perpendiculară pe liniile de pămînt corespunzătoare ra-baterilor făcute. 2. Desen precis, executat în scopul soluţionării unei probleme cu ajutorul construcţiilor geometrice.
   Epureanu, Costache Ma-nolache (1824—1880), om politic moldovean, participant la mişcarea revoluţionară din 1848 în Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. După Unire a fost în mai multe rîn-duri ministru şi prim-ministru în guverne conservatoare şi liberale.
   equus (PALEONT.), gen de mamifere fosile din ordinul imparicopitatelor, avînd ca reprezentanţi actuali calul, măgarul, zebra ş.a. Se caracterizează prin talia mare, dinţii lungi şi mai ales prin existenţa unui singur deget la picioarele anterioare şi cele posterioare, datorită dezvoltării considerabile a degetului din mijloc. Genul e. apare în Europa în pliocenul superior, prin migra-ţiune din America de Nord, unde ^ s-au găsit numeroase resturi fosile. Evoluţia genului e. se poate urmări din eocen pînă astăzi, pe baza modificării dentiţiei, a măririi taliei şi a reducerii numărului degetelor membrelor.
   „Era nouă“, revistă lunarăj de filozofie, literatură şi ştiinţă, apărută legal la Bucureşti în februarie-aprilie 1936, sub . îndrumarea P.C.R. Prin analiza făcută unor importante fenomene din viaţa economică, politică, socială şi literară a ţării noastre şi prin demascarea teo-
   riilor pseudoştnnţifice promovate de apologeţii orînduirii capitaliste, ea s-a bucurat de ecou în rîndul intelectualilor.
   Erasistratos (304 — aprox. 245 î.e.n.), medic grec, unul dintre întemeietorii şcolii medicale alexandrine. A făcut disecţii pe cadavre umane; a fost şi un foarte priceput chirurg, practicînd printre primii laparatomia. El a folosit pentru prima oară denumirea de „arteră** şi a introdus în medicina clasică studiul anatomiei (anatomia vaselor şi a nervilor).
   Erasm din Rotterdam (Erasmus Desiderius Rotterda-mus; pseudonimul lui Gerhard Gerhards) (1466— 1536), umanist olandez din epoca Renaşterii. Scrierile filologice ale lui
E., profund cunoscător al
Erasm din Rotterdam
latinei şi elinei, ediţiile şi traducerile sale din autorii antici au avut un rol de seamă în răspîn-direa culturii clasice a antichităţii. In pamfletele şi în scrierile sale satirice, dintre care cea mai cunoscută este „Elogiul nebuniei** (1509), E. a satirizat tarele societăţii feudale, a atacat scolastica, a condamnat fanatismul religios şi a demascat ignoranţa şi depravarea clerului. Prin atacurile sale la adresa papalităţii, a bisericii şi a teologiei oficiale, prin programul său de reformare a religiei creştine, care preconiza întoarcerea la izvoarele evanghelice iniţiale, prin editarea Noului testament în limba greacă şi comentarea filologică a textului acestuia, E. a contribuit la pregătirea Reformei, fără să adere însă la ea. A condamnat războaiele de cucerire
 ERATO
 285
 EREDITATE
şi a făcut elogiul păcii. Este şi autorul unor scrieri pedagogice îndreptate împotriva pedagogiei feudale, prin care revendica o disciplină blîndă şi încurajarea activităţii independente a copiilor. V. şi citire erasmîcă.
                                                                            Erato (în mitologia greco-romană), muza poeziei lirice,
y~„~
Erato
                                                                                   în special a celei erotice. Era reprezentată cîntînd din liră.
   Eratostene (c. 275 — 195 î.e.n.), matematician, astronom şi filozof grec. A trăit în Alexandria. A descoperit un procedeu de găsire a numerelor prime, a pus bazele matematicii geografice şi a stabilit pentru prima oară o metodă de determinare a dimensiunilor globului pămîntesc. — Ciurul lui E., procedeu elementar, în teoria numerelor, datorit lui E., pentru găsirea numerelor naturale prime mai mici decît un număr natural dat. Procedeul constă în a scrie şirul numerelor naturale 1, 2, 3, din care se şterg numerele care admit divizori diferiţi de 1 şi de ele însele. Se elimină întîi numerele pare, exceptînd pe 2 care e număr prim; pe urmă multiplii lui 3, exceptînd pe 3 etc. Dacă numărul final al şirului e A, operaţia continuă pînă se ajunge la un număr prim b al cărui pătrat e superior lui A. Numerele neeliminate sînt numerele prime căutate.
   éra (GEOL.), cea mai mare subdiviziune a timpului geologic, caracterizată printr-o a-numită faună şi floră şi delimitată de alte e. prin manifestarea unor mari evenimente
  geologice, ca: transformări în regnul animal şi vegetal, transgresiuni de mare amploare, modificări importante în configuraţia uscatului etc. Depozitele formate în timpul unei e. constituie o grupă de strate. E. se împarte în perioade. In istoria Pămîntului se cunosc următoarele e.: arhaică, algon-kiană (ambele cunoscute sub denumirea de precambriari), pa~ leozoicâ, mezozoică şi neozoică.
    erbacee (lat. herba „iarbă*4; BOT.), plante cu aspect de iarbă, a căror tulpină este subţire, în general nelignificată (ex. majoritatea speciilor din familiile umbeliferelor, leguminoaselor, cruciferelor etc.).
    Erben, Karel Jaromir (1811-1870), poet, folclorist şi istoric ceh, adept al panslavismului. Prin volumul de versuri „Buchetul" (1853), în care reflectă optimismul şi credinţa poporului în viitorul luminos al patriei, E. a fost creatorul baladei cehe culte, Ca folclorist, este autorul culegerilor „Cîntece populare cehe" (3 voi., 1841 — 1845) şi „O sută de basme şi povestiri slave în limbile lor originale" (1865).
    Erbiceanu, Constanţa (1874
  — 1961), pianistă romînă, artistă emerită a R.P.R. A studiat la Conservatorul din Iaşi şi la Conservatorul din Leip-zig. A fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti (1924—1938), avînd o contribuţie esenţială la formarea linor pianişti de valoare (printre care Valentin, Gheorghiu).
    erbicid (CHIM., AGR.), substanţă cu ajutorul căreia se distrug ierburile ^ dăunătoare agriculturii şi buruienile de pe diferite terenuri, drumuri, căi ferate etc. E. pot avea o acţiune generală toxică pentru orice plantă (e. distructive sau neselective) sau limitată la unele specii vegetale (e. selectiv). După modul de acţiune asupra plantei, există:  e. de contact, care
  distrug ţesutul vegetal prin contact direct (ex. cloratul de sodiu, sulfatul de cupru etc.) şi
  • e. pseudohormonale, care pătrund în plantă şi provoacă stagnarea dezvoltării sau chiar uscarea ei (ex. compuşii feno-xiacetici, tiocarbonici etc.).
   érbiu (GHIM.), £r. Element din familia pământurilor rare; nr. at. 68; gr. at. 167,2; p.f. 1 250°C. Este un metal alb-argintiu, care, la aer, îşi pierde luciul. Are valenţa 3. Sărurile sale au culoarea roz.
   erbivóre (lat. herba „iarbă" şi vorare „a mînca"; ZOOL.), nume dat mamiferelor care se hrănesc cu vegetale. E. sînt rumegătoare (ex. boul) şi nerumegătoare (ex. calul).
   Ercilla y Zúniga [erOlYa
i  Súnigalt Alonso de (1533— 1594), poet spaniol din epoca Renaşterii. In poemul epic „A-raucana" (3 părţi, publicate între 1569 şi 1589), alcătuit din 37 de cînturi, a evocat rezistenţa dîrză şi eroică a populaţiei araucane din Chile împotriva invaziei spaniole din 1555. Poemul se remarcă prin tensiunea dramaticăa acţiunii şi prin măreţia peisajului descris.
   „Erdélyi Magyar Szó" (Cu-vîntul maghiar din Ardeal), organ legal al MADOSZ-ului, apărut săptămînal, la Cluj, între 18 mai 1939 şi 28 iunie
1940.  A militat pentru pace şi prietenie între popoare, a condamnat pregătirile de război şi asuprirea naţională promovată de clasele exploatatoare din Romînia.
   Ereb (în mitologia greacă), personificare a întunericului care ar fi existat la începutul lumii, apoi personificare a întunericului de sub pămînt; fiu al Haosului primordial şi frate al Nopţii.
   Erebus^vulcan în Antarctica, situat în insula Ross. Altitudinea: 4 023 m* Are patru cratere, dintre care unul activ, în staaiul de solfatare. A fost descoperit în 1841 de James Clark Ross.
   ereditâie (lat. hereditas „moştenire"; GENET.), însuşire biologică generală a organismelor vii, prin care acestea au posibilitatea de a reproduce (transmite) la descendenţi caracterele lor morfofiziologice şi un tip de metabolism asemănător. E. are două laturi principale şi contradictorii: conservatismul ereditar şi variabili-tatea eredităţii. Datorită conservatismului ereditar, format în cursul filogeniei, organismele se dezvoltă asemănător cu pă-
 EREDITATE
 286
ERETISM CARDIAC
rinţii, fenomen care asigură astfel stabilitatea relativă a speciilor. Opusă conservatismului este variabilitatea, prin care se înţelege dezvoltarea organismelor relativ diferită de a ascendenţilor, în primul rînd sub influenţa mediului schimbat, fenomen care asigură posibilitatea lor de adaptare la condiţiile de mediu. Contradicţia internă între conservatismul ereditar şi variabilitaţe, care se dezvoltă în baza unităţii contradicţiilor dintre organism şi condiţiile sale de existenţă, constituie izvorul transformării eredităţii. Primele încercări de explicare a mecanismelor fenomenului eredităţii au avut la bază ideea unor particule reprezentative şi a unei aşa-numite substanţe a eredităţii. Pe aceste ipoteze s-au sprijinit teoriile corpusculare ale eredităţii, formulate în diferite variante de K. Nâgeli, H. de Vries, A. Weis-mann etc. Aceste teorii susţin în esenţă împărţirea organismului în două părţi distincte (corpul şi elementele sexuale), care sînt independente între ele. In acelaşi timp, teoriile corpuscu-iare susţin că proprietăţile ereditare sînt proprii numai anumitor particule (corpusculi), denumite, după diverşi autori, pangene, determinanţi, gene etc., care îşi au sediul exclusiv în nucleul celulelor. Admiterea independenţei elementelor sexuale faţă de mediu şi faţă de metabolismul individual are un caracter metafizic şi duce în mod necesar la negarea moştenirii caracterelor dobîndite de organism în cursul vieţii. In ultimele decenii au avut o largă circulaţie tezele elaborate de şcoala lui T.H. Morgan, potrivit cărora sediul exclusiv al eredităţii sînt genele, care se găsesc în cromozomii celulelor (teoria cromozomicâ a eredităţii) • Concepţia corpuscu-lară a genei a fost abandonată, iar mecanismele eredităţii sînt analizate la nivel biochimic şi nu numai la nivel cromozomial. In prezent este cunoscut rolul însemnat al acidului dezoxiri-bonucleic (ADN) în ereditate; acest rol a fost demonstrat prin numeroase experienţe. Linia materialistă în tratarea problemelor eredităţii susţine strînsa
legătură dintre metabolism şi ereditate, prin mijlocirea metabolismului fiind posibilă influenţarea orientată a eredităţii de către condiţiile de mediu. Moleculele de ADN nu sînt autonome, ci se sintetizează în procese care oglindesc metabolismul general al celulei, şi deci al organismului întreg. Deşi astăzi se cunoaşte modul în care ADN este un purtător şi un transmiţător de specificitate (de „informaţie ereditară"), nu există temeiuri pentru absolutizarea rolului genetic al ADN, şi implicit al nucleului, care s-a dovedit a nu deţine monopolul în transmiterea caracterelor e-reditare. Transmiterea acestor caractere se poate face nu numai prin hibridare sexuată (însoţită de alăturare de cromozomi), ci şi prin hibridare vegetativă, în care intervin substanţe plastice extranucle-are. Descoperirea rolului genetic al ADN a infirmat ideile neştiinţifice despre cauzele supranaturale ale eredităţii şi deschide noi perspective de dirijare orientată a eredităţii. V. şi genetică; variabili t a t e.
   eredosifilis (MED.), termen impropriu cu care este uneori denumit sifilisul congenital.
   Erehteion, templu de pe acropola Atenei, consacrat zeiţei Atena şi lui Poseidon Ereh-teu, constituind una dintre capodoperele arhitecturii antice greceşti. Construit între anii 421 şi 406 î.e.n., în stil ionic,
în întregime din marmură E. are, datorită formelor sale graţioase, bogăţiei detaliilor, elementelor decorative şi compoziţiei aparent neunitare, un caracter original, elegant şi rafinat. Remarcabil este porticului, orientat spre sud, susţinut de şase cariatide.
    eremiţi (gr. eremites „pustnic"), creştini din antichitate (sec. IíI—V e.n.) şi din evul mediu, care se retrăgeau într-un pustiu, într-o peşteră sau într-o pădure, unde îşi petreceau în singurătate restul vieţii, practicînd ascetismul.
    eréte (Circus), gen de păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu ulii, cu corpul zvelt,
Erete
ciocul scurt şi foarte curbat, începînd chiar de la bază, a-vînd pe părţile laterale ale capului un disc de pene. La noi în ţară trăiesc e. de stuf (Circus aeruginosus) şi e. vînăt (Circus cyaneus).
   eretism cardiac (gr. ere-thisma „stimulare, iritare"; MED.), stare de hiperexcitabi-litate a muşchiului cardiac, care se manifestă clinic prin bătăi
Erehteionul
 EREVAN
 287
ERGONA
cardiace foarte rapide şi uneori neregulate.
   Erevan, capitala R.S.S. Armene, aşezată în Podişul Armeniei, pe valea rîului Razdan (afluent al Araksului). 583 000 loc. (1962). E. este înconjurat de dealuri şi de munţi (la sud se află muntele Ararat). Important centru industrial, cultural şi ştiinţific. în apropierea oraşului a fost creată o puternică bază energetică (hidrocentralele cascadei Sevan-Raz-dan). Principalele ramuri industriale: metalurgia neferoasă, construcţia de maşini (motoare electrice, cabluri, compresoare, turbine hidroelectrice, ceasuri etc.), chimică, alimentară, textilă. Este sediul Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Armene; aici se álla î 0 institute de învăţămînt superior (printre care o universitate), teatre, muzee.
   erezie (gr. hairesis „párere**; iST. REL.), concepţie religioasă în contradicţie cu dogmele bisericii oficiale cieştine. în evul mediu, ereticii erau excomunicaţi şi supuşi la chinuri; biserica catolică îi ardea de obicei pe rug. In erezii s-au reflectat diverse tendinţe sociale şi politice de protest ale maselor asuprite împotriva orînduirii feudale, în cadrul căreia bisé-rica avea un rol dominant. Unele e. s-au Jmpletit cu acţiuni revoluţionare antifeudale
(ex. a taboriţilor, a anabaptiştilor). Statele feudale au folosit adeseori pretextul luptei împotriva e* pentru a se răfui cu adversarii lor politici şi cu gînditorii înaintaţi. V. şi inchiziţie.
  Erfurt Í. Oraş în vestul R.D. Germane, aşezat pe valea rîului Gera (afluent al El-bei)> reşedinţa districtului E. 186 000 loc. (1961). Nod feroviar. Important centru industrial, cu întreprinderi constructoare de maşini (vagoane, maşini de scris şi calculat etc.), electrotehnice (aparate de radio), chimice, de încălţăminte, de mobilă, de instrumente muzicale şi de produse alimentare. Numeroase monumente arhitectonice medievale, printre care Domul (sec. al XÎV-lea) şi biserica Severi. — Programul de la £., program adoptat îh 1891, la Congresul Partidului social-democrat german care a avut loc în oraşul E. A reprezentat un pas înainte faţă de programul de la Gotha (1875), afirmînd principiul marxist al luptei de clasă şi necesitatea înlocuirii capitalismului prin socialism. Programul de la E. iăcea însă serioase concesii oportunismului, omiţînd revendicarea republicii democratice şi necesitatea dictaturii proletariatului. 2. District în R.D. Germană. Suprafaţa: 7 325 km2. Populaţia:
1 241 000 loc. (1961). Oraşe importante: Weimar, Gotha, Nordhausen, Mühlhausen, Ei-senach. în sud se întind munţii Pădurea Turingiei, în centru şi est se află depresiunea deluroasă a Turingiei, iar în nord
0  parte din munţii Harz. Mari zăcăminte de săruri de potasiu şi, în cantităţi mai mici, de gaze naturale, sare, gips. Este o regiune industrial-agrară. Industrie variată, concentrată mai ales în sudul districtului. Principalele ramuri industriale: optică şi mecanică fină, industrie textilă, electrotehnică, de maşini de transport. Se cultivă în special grîu, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, cartofi. Se cresc vaci de lapte, porcine şi ovine (în regiunile de munte).
   erg* (METR.), unitate de lucru mecanic şi de energie în sistemul CGS, egală cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de o dină cînd îşi deplasează punctul de aplicaţie pe distanţa de
1  cm.
   erg2 (GEOGR.), deşert de nisip, cu dune, format de obicei în porţiunile mai coborîte ale suprafeţei terestre. Termenul se foloseşte pentru a denumi acest tip de deşert în Africa de nord.
   ergan (TEHN.), produs ceramic folosit în special în radio-tehnică. Se poate poliza, freza, strunji şi găuri cu unelte metalice extradure.
   ergocalciíeról v. vitamina D2.
   ergo gráf (gr .ergon „muncă** şi graphein „a scrie, a înregistra**; FIZIOL.), aparat care înregistrează grafic activitatea musculară. Este folosit în studiul oboselii musculare şi al factorilor care o influenţează,
   ergometrie (gr. ergon „muncă** şi metrón „măsură**; FIZIOL.), măsurarea lucrului mecanic efectuat în timpul unui efort fizic. E. e folosită în cercetările de fiziologie a muncii şi a sportului, în laboratoarele clinice etc.
   ergóná (gr. ergon „acţiune, stimulare*4; BIOCHIM., FIZIOL.), denumire generică dată hormonilor, vitaminelor şi enzi-melor, pe baza capacităţii Lór comune de a stimula, în doze foarte mici, funcţiunea diverselor organe şi sisteme.
ERGOSTEROL
288
 ER1TROZĂ
   ergosteról (BIOCHIM.), substanţă cu structură sterolica din grupa micosterolilor, izolată din mucegaiuri şi drojdii. E. este folosit la fabricarea vitaminei D2, prin iradierea Iui cu raze ultraviolete.
   ergoterapie (gr. ergon „muncă" şi therapeia „tratament"; MED.), metodă de tratament a unor boli psihice (ex. schizofrenie), în care munca depusă de bolnav constituie factorul activ al vindecării.
   ergotism (MED.), intoxicaţie acută sau cronică cu secară cornută sau cu ergotină, substanţă toxică conţinută în această plantă. Se datoreşte ingerării de făină care conţine secară cornută. Ergotismul se caracterizează prin spasme vasculare cu gangrenă a extremităţilor, prin tulburări nervoase, digestive şi cardiorespiratorii, care pot provoca moartea.
   ergotoxină (FARM.), amestec de alcaloizi (ergocrisţină, ergo-criptină şi ergocornină) izolat din cornul de secară (ciuperca parazită Claviceps purpurea a secarei şi a altor graminee). Este un s i m p a t i c o 1 i t i c şi un o c i t o c i c puternic, provocînd oprirea hemoragiilor uter ine.
   Erhard, Ludwig (n. 1897), cancelar al R.F. Germane (din 1963), membru al partidului Uniunea creştin-democrată. între 1930 şi 1942 a fost director al Institutului de cercetări economice din München. După cel de-al doilea război mondial, a fost ministru al economiei în Bavaria (1945—1947) şi preşedinte al Consiliului economic al zonelor de ocupaţie anglo-americane unite (1948—1949). între 1949 şi 1963 a fost ministru al economiei în guvernul R.F. Germane, condus de K. Adenauer, devenind, în 1957, şi vice-cancelar al R.F.G.
   erică, faza - (STRATIGR.), fază a ciclului orogenic cale-donian, care s-a manifestat în Europa la sfîrşilul silurianului şi care, alături de alte fenomene geologice, serveşte drept criteriu pentru separarea silurianului de devonian.
   Eridan (ASTR.), constelaţie din emisfera australă. Cea mai luminoasă stea din constelaţia
E.  este A h e r n a r.
   Erie [Î9ri], lac în America de Nord, între Canada şi
S.U.A. Suprafaţa: 25 740 km2. Adîncimea maximă: 62 m. Comunică cu lacul Huron. Apele sale se scurg prin rîul Niagara în lacul Ontario, formînd cunoscuta cascadă Niagara. Important pentru navigaţie. Pe ţărmurile lacului Erie s-au dezvoltat numeroase centre industriale (Toledo, Cleveland, Buffalo ş.a.).
   Erie [i?ri], oraş în S.U.A., în statul Pennsylvania, port la lacul Erie. 177440 locuitori (1960). Industrie constructoare de maşini.
   erinaceide (ZOOL.; Erinacei-dae), familie de mamifere insec-tivore, cu corpul acoperit de ţepi şi capabile să se strîngă ghem în caz de pericol (ex. ariciul). Erinii (MIT.) v. Furii. Erisman, Fiodor Fiodoro-vici (1842—1915), medic rus de origine elveţiană, unul dintre creatorii igienii ştiinţifice ruse. în timpul războiului de independenţă (1877—1878) a lucrat în Romînia, colaborînd cu unităţile noastre sanitare.
   eristică (gr. eristikoş, de la erizein „a discuta în contradictoriu"; FILOZ.) 1. Artă a disputei care foloseşte argumente subtile sau recurge la artificii sofistice. 2. Nume dat concepţiei şcolii din Megara, datorită înclinării acesteia spre controverse. V. şi m e g a r i c i i.
   eritém (gr. erythema „roşeaţă"; MED.), roşeaţă patologică a pielii, care apare în cursul unor boli infectocontagioase (scarlatina, rujeola), sanguine sau dermatologice. — E. pudic, reacţie congestivă a feţei
determinată de o emoţie. — E. solar, înroşire a pielii dat^ită expunerii prelungite la soare.
  eritremie (MED.) v. poli* globulie.
  eritrobi a st (HlST.), glob ulă roşie primitivă, nucleată, care dă naştere hematiei. Se găseşte în mod normal în măduva oaselor, dar apare şi în sînge în diverse stări patologice (ex. în anemii, stări caşectice etc.).
  eritroblastoză (MED.), boală caracterizată prin apariţia în sînge de globule roşii imature, în special de eritroblaşti. La nou-născuţi se datoreşte uneori nepotrivirii sanguine materno-fetale, ducînd la distrugerea excesivă de globule roşii sanguine şi la punerea în circulaţie a celulelor tinere, incomplet maturate. E. nou-născuţilor se caracterizează prin anemie gravă, complicată uneori cu icterul grav (nuclear).
  eritrocit (HIST.) v. hematie.
  eritrodermie (gr. erythros „roşu" şi derma „piele"; MED.), stare patologică manifestată prin roşeaţă inflamatorie generalizată a ^ pielii, însoţită de edeme, vezicule şi, în unele cazuri, de descuamare continuă.
  eritropoeză (gr. erythros „roşu** şi poiein „a face"; HlST.), proces de formare a globulelor roşii (hematii), care are loc în organele eritrofor-matoare (măduva osoasă, ficat, splină). V. şi hematopo-e z ă.
  eritropsină (HIST.), pigment roşu de natură proteică, care se găseşte în celulele cu basto-naşe din retină, la om şi la animalele superioare. E. se descompune sub acţiunea luminii şi se reface la întuneric. Are un rol important în văzul la intensităţi slabe de lumină. Se numeşte şi purpură reii-nianâ.
  eritroză (gr. erythros „roşu")
1.  (CHIM.) Monozaharidă cu patru atomi de carbon. Nu se găseşte în natură ^ decît sub forma polialcoolului (eritrita), din care se poate obţine prin oxidare menajată. 2. (MED.) a) Aspect roşu, congestiv al pielii şi al mucoaselor, întîlnit în p o 1 i g 1 o b u 1 i e. b) Hiper-plazie a ţesuturilor formatoare de globule roşii.
ERIUGENA
289
 ERMITAJ
fi*'"*'
Palatul Ermitaj din Leningrad
   Eriugena (Erigena), ]o-
liannes Scotus (c. 810—c. 877), filozof idealist şi teolog medieval, originar din Irlanda, ■care a trăit mai mult în Franţa. A întemeiat, primul în Europa medievală, un sistem filozofic închegat, influenţat de neoplatonism şi pătruns de spirit teologic creştin. A proclamat ideea falsă a identităţii dintre filozofie şi religie şi a susţinut realismul scolastic, dar a promovat şi unele idei raţionaliste şi panteiste, care au atras condamnarea operelor sale ca „eretice". Op.pr.: „Despre împărţirea na-turii“.
   erizipel (MED.), boală infectocontagioasă a pielii şi a ţesutului subcutan, datorită streptococului. Localizarea cea mai frecventă a e. este la faţă, apoi la membrele superioare şi inferioare. Se manifestă prin inflamarea, înroşirea şi tume-
ii er ea tegumentelor atinse de boală, însoţite de dureri locale, frisoane şi stare febrilă. Se tratează cu sulfamide sau cu antibiotice.
   Erkel, Ferenc (1810—1893), compozitor ungur, pianist, dirijor, fondatorul şcolii naţionale aingare de operă. E. a întemeiat Societatea filarmonică (1853) şi a fost directorul Conservatorului din Budapesta (A-cademia muzicală) de la înfiinţare. Autor de opere cu tematică eroic-patriotică, inspirate din lupta de eliberare naţională a poporului maghiar şi create sub influenţa revoluţiei din 1848. E. a folosit în limbajul său muzical motive populare (operele:    „Báthori Mária“,
1840; „Hunyadi László", 1844; „Bánk bán“, 1861 ş.a.). A scris şi cîntece, coruri, piese pentru pian etc., iar în 1845 a compus muzica imnului naţional maghiar.
   Erlander, Tage Fritjof (n. 1901), om politic suedez, prim-ministru (din 1946), preşedinte al Partidului social-democrat suedez (din 1946). Intre 1938 şi 1946 a ocupat diferite posturi în guvern.
   Erlanger [d:leng?]> Joseph (n. 1874), fiziolog american cunoscut prin studiile sale asupra diferenţierii funcţionale a fibrelor nervoase. Premiul Nobel împreună cu H.S. Gasser (1944).
   Erlenmeyer [erhnmaizr], Emil (1825— 1909), chimist german, specialist în chimia organică, adept al teoriei structurii, pe care a dezvoltat-o în lucrările sale. A combătut teoria greşită a valenţelor libere la atomul de carbon şi a emis ideea legăturii duble între atomii de carbon. A sintetizat numeroşi compuşi organici şi a determinat formula structurală a naftalinei, crea-tinei,tirosinei etc.
A introdus în a-
paratura de la- FU“"ey
borator vasul de
sticlă de formă conică, cunoscut
sub numele de flacon E.
   ermetism 1. Tendinţă formalistă, prezentă în literatura şi mai ales în poezia decadentă a diferitelor epoci, de a cultiva un limbaj obscur, ininteligibil, eliptic. Partizanii ermetismului consideră că arta adevărată ar fi apanajul unui cerc restrîns de iniţiaţi. Baza teoretică a e. o constituie principiul formalist al „artei pentru artă“. Printre principalii lui reprezentanţi se numără: L. Gón-gora, St. Mallarmé, P. Valéry, iar în literatura romînă Ion Barbu. 2. Una dintre denumirile alchimiei. Ea provine de la Hermes Trismegistos (nume dat în epoca elenistică zeului Hermes, identificat cu zeul egiptean Thot), pe care
alchimiştii îl considerau drept părinte al alchimiei şi magiei.
   Ermilov, Vladimír Vladimi-rovici (n. 1904), critic literar sovietic rus. A scris studii monografice despre M. Gorki (1941),
A.P. Cehov (1949, trad. rom.), N.V. Gogol (1952, trad. rom.),
F.M. Dostoevski (1956, trad. rom.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   ermitâj (arhit.)I. Locuinţa unui eremit. 2. Mic palat izolat sau casă singuratică în care suveranii şi oamenii aparţinînd claselor avute se puteau retrage, pentru a evita, temporar, viaţa zgomotoasă a oraşului. 3. Pavilion izolat în parcul unui castel (ex. e. lui J.J. Rousseau de la Montmo-rency).
   Ermitaj, muzeu de stat, de artă, cultură şi istorie din Leningrad, unul dintre cele mai mari din lume. In prima lui formă cuprindea colecţia particulară a Ecaterinei a Il-a, adăpostită în pavilionul palatului E., construit între 1764 şi 1784 de arhitecţii Valiin de la Motte şi Felten lîngă Palatul de iarnă din Petersburg. Ince-pînd din 1852, o parte din colecţiile E. au fost deschise pentru public. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, E. a fost reorganizat, iar patrimoniul muzeului s-a mărit prin unirea mai multor colecţii, în 1923 spaţiul muzeistic al E. a fost extins în Palatul de
 ERMLER
290
EROARE
  iarnă, remarcabil monument arhitectural în stilul barocului rusesc, construit de arhitectul V.V. Rastrelli între 1754 şi 1762 şi restaurat în mod succesiv. In cele 345 de săli ale muzeului sînt expuse bogate colecţii de obiecte şi opere de artă din toate epocile, începînd cu comuna primitivă. Dintre lucrările din antichitate se remarcă tezaurele scitice din zona de nord a Mării Negre şi portretele romane. Acestora li se adaugă obiecte din culturile medievale ale Europei apusene, ale Orientului Apropiat şi ale Asiei (ex. colecţia, unică în lume, de argintărie sasanidă). Secţia de artă europeană cuprinde opere celebre de Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Giorgione, Tiziano, Velasquez, colecţii de prim rang de tablouri ale lui Rubens, Van Dyck, Rembrandt şi ale altor maeştri flamanzi şi olandezi, pictură franceză din sec.
  XVII—XX, pictură engleză din sec. al XVIII-lea. E* mai posedă secţii de arte decorative (porţelan englez şi francez, maiolică italiană, faianţă spaniolă, emai-' luri etc.), o vastă colecţie numismatică şi un cabinet de stampe cu cca. 40 000 de desene şi 500 000 de gravuri. In 1941 a fost organizată secţia de istorie a culturii ruse. Muzeul este dotat cu o bibliotecă de peste 200 000 de volume.
    Ermler, Fridrih Markoviéi (n. 1898), regizor de film şi scenarist sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A creat filme remarcabile prin tematica lor combatantă şi prin arta de a contura caracterele („Marele cetăţean**, 1938—1939). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
    Ermolova, Maria Nikolaev-na (1853—1928), actriţă rusă, prima artistă a poporului din U.R.S.S. A avut creaţii în marele repertoriu clasic rus şi universal.
    eroare 1. (FILOZ.) Cunoştinţă, care, datorită observaţiei greşite sau superficiale, experimentului organizat defectuos, nerespectării legilor logice, nu reflectă adecvat, veridic realitatea obiectivă. Există însă şi erori care se explică prin natura dialectică a cunoaşterii umane.
Dată fiind infinitatea materiei, cunoaşterea ei se realizează treptat şi contradictoriu, depă-şindu-se mereu limitele între care o teorie dată este valabilă şi elaborîndu-se o teorie nouă, mai vastă, care cuprinde vechea teorie ca pe un caz particular. Astfel, teoria veche, adevărată în limitele fenomenelor la care se referă, devine falsă dacă o extindem dincolo de aceste limite (ex. fizica clasică newtoniană, valabilă pentru vitezele mici, s-a dovedit, la începutul sec. al XX-lea, nevalabilă pentru cele mari, devenind un caz particular al fizicii relativiste einsteiniene, valabilă şi pentru vitezele mari). Clasicii marxism-leninismului arată că dialectica cunoaşterii omeneşti constă în apropierea necontenită de adevărul absolut prin intermediul adevărurilor relative, care conţin, pe lîngă elemente de adevăr absolut, şi erori. Materialismul dialectic respinge de aceea, ca fiind metafizică, teza despre opoziţia absolută între adevăr şi e. 2. (LOG.) Erori logice (sau erori în demonstraţie), erori care provin din încălcarea regulilor demonstraţiei şi care atrag după sine falsitatea concluziei. Ele se numesc s o-f i s m e, atunci cînd încălcarea regulilor demonstraţiei se face cu intenţia expresă de a induce in eroare, şi p a r a 1 o g i s m e, atunci cînd abaterile logice se săvîrşesc neintenţionat. Sub raport obiectiv, cele din urmă sînt, desigur, tot atît de grave ca şi primele. E, l. se împart în trei grupe principale: a) erorile provenite din substituirea tezei de demonstrat (ignoratio elenchi şi argumentum ad ho-minem); b) erorile în fundamentul demonstraţiei (error fun-damentalis, petitio principii şi cercul vicios); c) erorile în procedeul demonstraţiei (nori sequi-tur; fallacia accidentis; fal-lacia consequentis; sofismul accidentului; quaternio termino-rum; saltus in concludendo; post hoc, ergo propter hoc ş.a.). In demonstraţiile vicioase, e. /. se pot combina (ex. o eroare în fundamentul demonstraţiei cu o eroare în procedeul de demonstraţie). 3. (MAT., FIZ.) Diferenţa dintre valoarea reală pe care o are o mărime şi valoarea
rezultată dintr-o măsurare sau o evaluare oarecare a mărimii respective. — E. accidentala, eroare care intervine la măsurarea repetată a unei mărimi şi care provine din cauze în-tîmplătoâre, independente de observator, avînd cînd valori pozitive, cînd valori negative, care în general se compensează între ele. — E. admisibilă, limita superioară admisă pentru erorile care afectează măsurările efectuate asupra unei mărimi sau cantităţi. — E. sistematică, eroare provenită dintr-un defect al instrumentului sau al metodei de măsură. 4. (FIZ.) £-roare estimată, abatere presupusă a unei mărimi măsurate sau calculate de la valoarea sa adevărată. — E. instrumentală, eroare de măsurare datorită proprietăţilor instrumentului folosit în măsurătoare. Se cuprind în această categorie e. datorită etalonării incorecte a instrumentului, incapacităţii acestuia de a da aceleaşi indicaţii cînd se repetă acelaşi semnal la intrarea lui,
—   E. personală, eroare datorită tendinţei unui observator de a citi incorect indicaţia unui instrument, adică de a citi în mod consecvent valori mai mari sau mai mici. £. />. poate fi apreciată prin compararea rezultatelor măsurătorilor făcute de observatori diferiţi. 5, (DR.) Reprezentare greşită a realităţii, determinată de necunoaşterea sau de reflectarea inexactă a anumitor împrejurări. Atunci cînd este hotărîtoare pentru darea consimţământului la încheierea actului juridic, e« este o cauză de anulare a acestui act, Ia cererea persoanei care s-a aflat în eroare. — E. comună% credinţă greşită cu privire la existenţa unui drept sau a calităţii unei persoane, credinţă atît de răspîndită, îneît actul juridic astfel încheiat produce efecte faţă de cei de bună-credinţă, ca şi cum dreptul sau calitatea ar exista în realitate. — E. ds drept, eroare asupra existenţei sau interpretării unei reguli de drept. — E. de faptt eroare asupra unei împrejurări mate-* riale. — E. judiciară, eroare comisă la judecarea unei cauze* constînd în greşita stabilire $ faptelor, ceea ce a avut ca
EROICOMIC
 291
 ERROR FUNDA MENTÁLIS
urmare pronunţarea unei hotă-rîri nedrepte.
   eroicómic, poem ^, gen de poem epic, în care autorul, utilizînd modalităţi specifice epopeii propriu-zise, narează, cu intenţii satirice, întîmplări hazlii. în antichitate, genul a fost ilustrat de Homer, prin „Batrahomiomahia4*, iar în timpurile moderne de Tassoni, Boileau, Pope. în literatura romînă au scris poeme eroi-comice Ion Budai-Deleanu („Ţiganiada" şi „Trei viteji4*) şi Camil Petrescu („Papuciada").
   Eros, zeul dragostei în mitologia greacă, fiul Afroditei* Era reprezentat ca un copil gol, înaripat, înarmat cu arc şi săgeată, gata să rănească inima oamenilor şi a zeilor. La romani se numea Amor sau Cupidon.
   Eros (ASTR.), mică planetă, descoperită în 1898, situată între Pămînt şi Marte. în mişcarea lui, E. ajunge faţă de planeta noastră pînă la a şaptea parte din distanţa Pă-mînt-Soare, fiind folosită la determinarea distanţei pînă la Soare.
   „Erotocritul“, scriere populară greacă în versuri, din sec. al XVI-lea, atribuită poetului cretan Vincenţiu Cornaros. Cartea, avînd la origine romanul cavaleresc medieval francez „Paris et Vienne", celebrează forţa dragostei. Cuprinde referiri şi la romîni. în romîneş-te a fost tradusă pentru în-tîia dată în sec. al XVIII-lea de către Hristodor Ioan Tra-pezuntul şi s-a bucurat de o mare popularitate. Anton Pann şi Tudorache Iliad au făcut o prelucrare în versuri a E., intitulată „Noul Erotocrit“ (1837), după o versiune a lui Dionisie Fotino.
   eróu 1. (în mitologia greacă) Semizeu sau persoană legendară despre care se credea că s-a născut dintr-o zeitate şi o fiinţă pămînteană (ex. Hercule, Ahile, Perseu ş.a.).
2. Persoană care s-a distins prin fapte excepţionale în interesul colectivităţii. 3. Unul dintre personajele principale ale unei opere literare, puternic individualizat, care, prin comportare, mentalitate şi mod de a reacţiona în faţa diferitelor proble-
me de viaţă, se detaşează net de celelalte personaje. Prin extensiune, orice personaj literar. — E. pozitiv, personaj a cărui poziţie ideologică şi trăsături morale sînt reprezentative pentru omul înaintat al unei anumite epoci istorice. în literatura realist-socialistă, inspirată din actualitate, e. p. se caracterizează prin capacitatea sa de a înţelege legile dezvoltării sociale şi de a acţiona pentru triumful final al socialismului şi comunismului. — E. liric, persoană ale cărei gînduri şi stări afective sînt exprimate, în mod direct, în poezia lirică. De cele mai multe ori, eroul liric se confundă cu poetul însuşi.
   Erou al Muncii Socialista din R.P.R., cea mai înaltă distincţie în Republica Populară Romînă. Se conferă de
Medalia de aur „Secera şî ciocanul**
Consiliul de Stat persoanelor care, prin activitatea lor în domeniul industriei, agriculturii, transporturilor, comerţului, descoperirilor ştiinţifice sau invenţiilor tehnice şi în alte domenii, au dovedit merite excepţionale, contribuind Ia dezvoltarea economiei, culturii şi ştiinţei şi la creşterea puterii şi gloriei Republicii Populare Romíné. Persoanelor distinse cu acest titlu li se înmînează medalia de aur „Secera şi ciocanul**, carnetul de Erou al Muncii Socialiste din R.P.R. şi diploma specială.
   eroziune1 (lat. erosio, ~onis „roádere"), procesul prin care particulele de sol sau de rocă sînt desprinse şi îndepărtate din loc sub âcţiunea apelor curgătoare, a gheţii (e x a r a ţ i e), a vîn-tului (coraziune şi d e-f 1 a ţ i e). a apelor mării
(a b r a z i u n e), E. contribuie intens la modelarea scoarţei terestre. într-o accepţie mai restrînsă, prin e. se înţelege numai acţiunea apelor curgătoare în cadrul albiei. Apa provenită din ploi sau din topirea zăpezilor exercită la început o acţiune de e. pe întreaga suprafaţă a terenului, datorită scurgerii difuze pe versanţi (e. în suprafaţă sau spălare în suprafaţă). Apoi apa se concentrează pe anumite direcţii, formînd prin e. rigole, ogaşe, ravene, torenţi, care se adîncesc mereu. Sâirgîndu-se pe versanţi, apa ajunge în albiile rîurilor, care se formează de obicei cînd valea, adîncindu-se, ajunge să taie pînza de apă subterană. Rîu-rile exercită o acţiune de eroziune permanentă (e. de albie), ducînd la adîncirea albiei prin e. în adîncime, la lărgirea albiei şi la formarea meandrelor prin e. laterală. Intensitatea e. fluviale depinde de cantitatea de apă, de viteza curentului, de materialul solid tîrît pe fundul albiei şi de natura rocilor asupra cărora se exercită e. Procesul de adîncire a albiei se produce în special de la vărsare spre amonte (e. regresivă). Coborî-rea nivelului de bază duce la intensificarea e. Caracterul e. este condiţionat de clima regiunii respective. învelişul vegetal încetineşte e. Printr-o activitate neraţională (despădurire exagerată, păşunat excesiv, arat iraţional etc.) se provoacă intensificarea e. (e. accelerată)t care poate duce la îndepărtarea în mare parte a învelişului de sol, formîndu-se b a d 1 a n d s.
   eroziune2 (MED.), ulceraţie uşoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, datorită îndepăr-tărir epiteliului de suprafaţă din cauza unor agenţi fizici, chimici, mecanici sau în urma unei inflamaţii. Sin. excoriaţie.
   Er-Riad (Riyadh), capitala Arabiei Saudite, situată într-o oază în partea centrală a peninsulei Arabia. 150000 loc. (1956). Important nod rutier. Este legat prin cale ferată de ţărmul Golfului Persic. Principalul centru comercial al ţării. Numeroase moschei.
   error fundament aii s (LOG.), denumirea latină consacrată a erorii fundamentului fals, în
 ERŞOV
 292
ERUPŢII
care se foloseşte ca punct de plecare al demonstraţiei o propoziţie falsă. în ciuda procedeului corect de demonstraţie, falsitatea fundamentului atrage falsitatea concluziei. Ca orice eroare logică, e. f • se poate datora neştiinţei sau poate fi intenţionată, sofistică (ex. teoria geocentrică, infirmată de dezvoltarea ştiinţei, care, pornind de la teza falsă că Pămîntul ar fi centrul universului, ajungea la concluzii greşite privind mişcarea Soarelui şi a planetelor).
   Erşov, Piotr Pavloviéi (1815—1869), poet rus. S-a făcut cunoscut prin basmul în versuri „Căluţul cocoşat*4 (1834, trad. rom. 1954), în
 care, folosind motive folclorice, a înfăţişat în mod satiric nobilimea şi funcţionărimea rusă.
   eructaţie (lat. eructatio, de la eructare „a vărsa"; MED.), evacuare pe cale bucală a gazelor din stomac. Apare în cazuri de hiperaciditate gastrică (ulcer gastric sau duodenal, gastrită hiperacidă).
   erupţivísm (PETROGR.), ansamblu de fenomene legate de mişcarea şi de localizarea magmelor în scoarţa terestră (intruziuni) şi pe suprafaţa ei (efuziuni), în urma cărora se formează rocile eruptive şi zăcămintele magmatice legate de ele (ex. în R.P.R. distingem erupţii de porfire cuarţifere la sfîrşitul paleozoicului în Munţii Apuseni şi în Banat, erupţii bazaltice mezozoice în munţii Drocea şi în Dobrogea, intruziuni granitice şi grandioritice la sfîrşitul cretacicului în Banat şi Munţii Apuseni, erupţii andezitice în munţii Gutîi, Călimani, Gurghiu, Harghita, Metaliferi etc.).
   erupţie 1. (EXPIL. petr.) Ridicare, de la adîncime la suprafaţă, a fluidelor din zăcămintele de hidrocarburi (ţiţei, gaze) datorită presiunii (energiei proprii) pe care acestea o posedă încă după ce au intrat din strat în gaura de sondă. Se deosebesc: e. naturală, cînd energia fluidelor este mai mare decît energia necesară pentru ridicarea lor la suprafaţă, şi e. artificială, cînd energia fluidelor nu este suficientă pentru a asigura ridicarea lor la su-
Erupţie vulcanică
 prafaţă şi este nevoie să se realizeze o presiune suplimentară prin introducerea unui agent motor, ca, de exemplu, gaze comprimate (procedeul gas-lift), aer (procedeul air-lift) etc. 2, (PETROGR.) Erupţie vulcanică, ansamblu de fenomene naturale legate de migrarea topiturilor magmatice din interiorul scoarţei Pămîntului spre suprafaţă. E, v. se face printr-un canal care pune în legătură camera magmatică din interiorul scoarţei cu suprafaţa (ex. în R.P.R. se întîlnesc e. v, terţiare de andezite, dacite şi riolite în Munţii A-puseni, Călimani, Gurghiu şi Harghita, cărora le sînt asociate zăcăminte auroargentifere şi polimetalice, ape minerale
 din atmosfera înaltă ale radiaţiilor de scurtă lungime d< undă, putînd duce la o întrerupere a comunicaţiilor rădic pe unde scurte în regiunei iluminată de Soare şi la c deviere bruscă a acului magnetic. în timpul erupţiei, emisi unea corpusculară a Soarelui (îr special de protoni) este mărită iar cînd jetul corpuscular atinge Pămîntul, după circa 26 d< ore, au loc furtuni magnetice ionosferice şi aurore polare Marile e. $. duc şi la emisiun de raze cosmice solare. E. s se observă mai bine în linii Ha roşie a hidrogenului, ci ajutorul filtrului monocroma* tic, cu spectroheliograful şi ci spectrohelioscopul. Uneori s« observă şi în lumina direcţi
 etc.). Există e. ü. ac- . w                         w
                               Erupţie solara observata la Observatorul din ducu
 tuale, Ca Cele ale vul- reşt> Ja jy     £ul£e 1%|- cu filtrul monocromatic
 Cânilor fcitna, K.llauea              Se văd   şi filamente cromosferice
 (Hawai), Batur şi Gu-nung-Agung (Bali), e. v. submarine din sudul Islandei etc. 3, (ASTR.)
 Erupţie solarăy creştere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei solare, de obicei între petele principale ale unui grup de pete.
 Durata ei este de cîteva minute pînă la o oră, timp în care emisiunea de lumină ultravioletă şi de raze X a Soarelui este mai intensă. Influenţa e. s. se resimte pe Pămînt prin efectele ionizante
 ESARCU
 293
ESCHIMOŞI
 Se numeşte şi erupţie cromo-sferica. 4. (MED.) Semn caracteristic în unele boli infectocontagioase (scarlatină, rujeolă, rubeolă, febră tifoidă etc.) şi în intoxicaţii, constînd în apariţia de pete, plăci de urticarie, vezicule, pustule pe piele sau pe mucoase.
    Esarcu, Constantin (1836— 1898), om de ştiinţă romín. A fost profesor de zoologie şi de botanică la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Romíné. Ca oifi de cultură a iniţiat subscripţia publică pentru construirea Ateneului róni î n.
    escadră (it. squadra „grup de patru corăbii"; MILIT.) 1. Mare unitate a forţelor maritime militare, compusă din nave de luptă de diferite clase. 2. Mare unitate a forţelor aeriene militare în unele armate în timpul celui de-al doilea război mondial.
    escadrilă (MILIT.), subunitate din compunerea forţelor aeriene militare, formată din cîteva patrule.
    escadróu (MILIT.), subunitate de cavalerie similară companiei.
    escalator (CONSTR.), scară \ rulantă utilizată pentru circulaţia oamenilor (ex. în staţiile de metro).
    escâlă (AV., NAV.), loc de oprire într-un punct al rutei pe care o parcurge o aeronavă sau o navă, în scopul aprovizionării cu combustibil sau cu lubrifianţi, al .îmbarcării şi debarcării pasagerilor, al unor eventuale revizii etc.
    escamotáre (AV.), operaţie prin care trenul de aterizare (roţile de aterizare) al unui avion se retractează (se strînge) în interiorul aripii sau al fuze-iajului. Prin aceasta, în timpul zborului, rezistenţa la înaintare se reduce sensibil, ceea ce are drept consecinţă fie un spor de viteză, fie o reducere a puterii motorului în raport cu un avion cu tren neescamotat.
    escapón (TELEC.). material electroizolant cu proprietăţi superioare ebonitei, obţinut prin încălzirea cauciucului sintetic pînă la temperatura de 250°C. Se prepară sub formă de plăci şi este folosit pentru executarea
  pieselor de fixare, a regletelor, a unor părţi de saşiu etc. ale aparatelor electronice.
   esc ară (gr. eschara „coajă, crustă"; MED.), crustă negricioasă care se formează în urma mortificării unor ţesuturi din organism, avînd tendinţa de a fi eliminată prin supuraţia ce se produce în jurul ei. Se întîlneşte în compresiuni îndelungate asupra pielii, gan-grene, arsuri, degerături, unele boli ale sistemului nervos etc.
   escârpă (it. scarpa „taluz"; MILIT.), baraj antitanc executat prin săpare în versanţii orientaţi către inamic, în scopul măririi înclinării pantei, astfel încît tancul să nu o poată trece.
   escatologie (gr. eschatos „ultim" şi logos „cuvînt, ştiinţă"), totalitatea concepţiilor religioase care se referă la „sfîrşitul lumii", la „judecata de apoi", „rai" şi „iad" etc. E. este partea cea mai obscurantistă a religiilor. Ea a căpătat o mare dezvoltare în budism şi în creştinism.
   Escaut lescó7, fluviu în Europa vestică (430 km), izvorăşte din nordul Franţei, străbate Belgia, trecînd prin Gand şi Anvers, şi se varsă printr-un estuar în Marea Nordului, pe teritoriul Olandei. Cursul liniştit şi abundent este aproape în întregime canalizat. Navigaţie foarte intensă; este legat prin canale, prin Somme şi Oise, de Sena. Pînă ia Gand, pe E. circulă vase de mare tonaj. în flamandă se numeşte Schelde.
   Eschil (c. 525-456 î.e.n.), poet tragic grec, considerat părintele tragediei antice. S-a născut la Eleusis dintr-o familie aristocratică. A luptat pentru apărarea Atenei în vremea războaielor medice (500— 449 î.e.n.) şi a fost partizan al democraţiei sclavagiste. Din cele aproape 90 de compoziţii dramatice ale sale s-au păstrat numai şapte. Tragediile lui E. transcriu frămîntări etice şi sociale ale vremii sale. în conflictele pieselor lui E. apare încleştarea omului în luptă titanică cu voinţa arbitrară a zeilor, cu destinul orb şi totodată aspiraţia către afirmarea lui ca fiinţă liberă, raţională („Cei şapte contra Tebei", trad. rom.
1960, „Prometeu încătuşat", uit. trad. rom. 1958). Legenda dramatizată în trilogia „Orestia" („Agamemnon", „Hoeforele", „Eumenidele^trad. rom.) oglindeşte triumful normelor morale
Eschil
ale patriarhatului şi ale democraţiei asupra vechilor rînduieli gentilice care instauraseră datina sălbatică a răzbunărilor de sînge. Tragedia „Perşii** (uit. trad. rom. 1960) reprezintă un vibrant imn patriotic închinat victoriei de la Sa-iamina. E. a adus o serie de înnoiri dramei primitive, dintre care cele mai importante sînt introducerea celui de-al doilea actor (dialogul devenind astfel elementul principal al tragediei, iar corul avînd doar rolul de a acompania acţiunea) şi folosirea decorului. Opera lui Eschil impresionează mai ales prin patosul violent al conflictelor şi prin măreţia eroică a personajelor, prin generozitatea ideilor şi prin stilul viguros, colorat, de mare intensitate lirică. Aris-tofan l-a considerat drept „poetul cu glas de trăsnet" şi „cel dintîi elen care a clădit Cuvinte înălţătoare ca monumentele". Tragediile lui E. au exercitat o considerabilă influenţă asupra dezvoltării ulterioare a dramaturgiei.
   eschilă (MED.), fragment de os care se găseşte într-un focar de fractură închisă şi care măreşte gravitatea fracturii.
   eschimoşi (de la cuvîntul eschimantsic „mîncători de carne crudă**, din limba tribului ^ indian algonkin ^ din America de Nord), populaţie de tip mongoloid din Groenlanda şi din regiunile arctice nord-americane, în număr de cca.
ESCHINE
 294
 ESEN IN
Escurial
45 000. Ocupaţia de bază a eschimoşilor este vînătoarea de morse, foci, balene, reni-car ibu, urşi şi vulpi polare şi pescuitul. Se mai ocupă şi cu creşterea renilor. E. constituie cea mai nordică populaţie din lume; îmbrăcămintea (din blănuri), locuinţele (colibe de zăpadă, iglu, sau bordeie de pămînt), armele şi uneltele lor sînt foarte bine adaptate la condiţiile specifice de viaţă din Arctica. Pentru transport folosesc săniile trase de cîini şi schiurile cu ramă, iar pe mare caiacul (o barcă uşoară, acoperită cu piei de focă sau morsă, care nu se umple cu apă dacă se răstoarnă)» Din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, toţi e. au fost atraşi în negoţ si în operaţiile de schimb cu ractoriile comerciale, care îi exploatează prin neechi-valenţa schimburilor. Diferenţierea socială, începută în rîn-durile e. încă din sec. al XIX-lea, se adînceşte. Deşi creştinismul a început să pătrundă în rîndurile c. prin şcolile de misionari, ei şi-au păstrat credinţele potrivit cărora lumea este cîrmuită de duhuri bune şi rele, cărora nu le consacră nici un cult, vrăjitorii lor, şamanii, limitîndu-se la practicarea magiei şi la confecţionarea de amulete. E. au o artă expresivă. Cunoscînd din cele mai vechi timpuri tehnica gravurii şi sculpturii în os, ei redau scene şi evenimente din viaţa tribului şi chiar un fel de hărţi (contururi de litoral). în afara celor din Groenlanda, e. nu au o scriere proprie. Au o literatură orală bogată, care se transmite din generaţie în generaţie.
  Eschine (390-323 î.e.n.), orator şi om politic atenian, unul dintre cei mai zeloşi partizani ai macedonenilor şi adversar politic al lui D e m o s-t e n e.
  Esculap(MlT.)v. Asclepios.
  esculină (FARM.), glicozidă extrasă din scoarţa Aesculus hip-pocastanum. E. este folosită ca medicament, avînd proprietăţi febrifuge, antinevralgice.
  Escurial (ARHIT,), monument de seamă al arhitecturii spaniole, castel al regilor Spaniei, în apropiere de Madrid, care cuprinde apartamentele
regale, o mănăstire, o biserică, o necropolă şi un colegiu. A fost construit din iniţiativa lui Filip al II-lea (î556—1598). Construcţia, începută în 1563 de arhitectul Juan Bautista de Toledo, a fost terminată de Juan Herrera în 1584. întregul ansamblu, construit în granit cenuşiu, dominat de domul bisericii şi de turnuri, impune prin monumentalitate şi sobrietate, avînd un aspect sumbru, monoton şi rece.
   e semeni, membri ai unei secte religioase la vechii evrei, apărută pe la mijlocul sec. al
II-lea î.e.n. şi caracterizată prin ascetism, disciplină aspră şi prin comunitatea bunurilor. Deşi condamnau sclavagismul şi războiul, nu au făcut nici o încercare de a se ridica împotriva exploatatorilor; ei au exercitat o puternică influenţă asupra creştinismului la începuturile acestuia. De la e* au rămas importantele M a-nuscrise de la Marea Moartă.
   Esenin, Serghei Aleksan-drovici (1895—î925), poet sovietic rus. Fiu de ţărani, s-a născut la Konstantinovo. A debutat în anul Î914cu versuri inspirate din viaţa şi peisajul satului natal. Esenin a aderat ţa revoluţia socialistă, căreia i-a închinat versuri vibrante, pline de patos revoluţionar („Balada celor 26", 1924; „Toboşarul ceresc4*; „Lenin4*; „Rusia Sovietică44, 1924 ş.a.), dar pe de altă parte în poezia sa răsună accente deprimante, u-
neori chiar de desperare („Moscova cîrciumărească“, 1924). Poezia lirică a lui E. reflectă caracterul complex al stăriior sale sufleteşti, temperamentul său tumultuos, firea sa nestatornică, drumul sinuos, plin de contradicţii al căutărilor sale.
S.A. Esenin
Strîns legat de climatul satului rus, adversar al civilizaţiei citadine, el a fost urmărit toată viaţa de amintirea nostalgică a trecutului patriarhal, neînţe-legînd totdeauna transformările socialiste ale Rusiei de după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. E. a cîntat însă cu o deplină sinceritate biruinţele clasei muncitoare, căutînd şi în trecutul Rusiei momente ale luptei poporului împotriva asupritorilor (poemele „Pugaciov"; „Anna Sneghina", 1925). Sentimentul patriotic, dragostea pentru pămîntul natal constituie latura cea rnai puternică a creaţiei sale. Remarcabilă prin bogăţia te-
ESENŢĂ
295
ESOFAGISM
matică şi lirismul cald, prin prospeţimea şi gingăşia versurilor, poezia lui Esenin este creaţia unui talent original şi viguros. Opera lui a avut un larg răsunet peste hotare, influenţînd, printre alţii, şi pe unii poeţi romîni. Traduceri romîneşti din lirica lui E. au făcut: Lucian Blaga (1928), Zaharia Stancu (1934) şi George Lesnea (1937). După Eliberare, s-a tradus în româneşte, în mai multe ediţii, tot ce este mai reprezentativ din opera lui Esenin.
   esânţă (lat. essentia, de la esse „a n ) 1* (CHIM.) a) Lichid volatil, cu miros aromatic, extras din plante (e. naturală) sau obţinut pe cale sintetică (e. artificială sau sintetică) t folosit la prepararea parfumurilor, la aromatizarea lichiorurilor, a bomboanelor etc. (ex. e* de trandafiri, de portocale). b) Soluţie concentrată care prin diluare, de obicei cu apă, dă un produs alimentar (ex. e. de oţet, de rom, de ceai etc.). 2. (S1LV.) Denumire folosită pentru anumite specii de arbori forestieri; se utilizează cînd se indică anumite însuşiri ale lemnului (ex. e. tari: stejar, fag; e. moi: tei, plop, salcie).
   esenţă şi fenomen, categorii corelative ale dialecticii, care reflectă determinări obiective, necesare şi universale ale realităţii, natura internă a oricărui lucru şi manifestarea ei externă, legătura reciprocă a acestora. Prin esenţă înţelegem totalitatea laturilor principale ale unui obiect sau proces, trăsăturile sale cele mai importante şi mai profunde, fără de care el nu poate exista şi nici nu poate fi conceput. Esenţa constituie baza internă a obiectelor, fondul lor relativ stabil şi constant; manifestarea exterioară a ei se numeşte /eno-men. Spre deosebire de fenomen, care poate fi perceput în mod direct, esenţa lucrurilor este ascunsă; ea nu poate fi cunoscută în mod nemijlocit, cu ajutorul simţurilor, ci numai prin intermediul gîndirii. Astfel, în fizică, culorile, percepute senzorial, reprezintă manifestarea fenomenală a radiaţiilor electromagnetice, descoperite ca atare prin gîndire. In pro-
ducţia de mărfuri, legea valorii constituie esenţa a cărei manifestare fenomenală este corelaţia cererii şi ofertei. Idealismul obiectiv atribuie esenţei o natură pur ideală. Idealismul subiectiv (în speţă pozitivismul) identifică fenomenul cu senza-iile noastre ,şi neagă esenţa ucrurilor. Empirismul vulgar reduce esenţa la fenomen. împotriva acestor denaturări, materialismul dialectic subliniază caracterul obiectiv al e. şi f. şi unitatea lor dialectică. Ele se întrepătrund intim: „esenţa se fenomenalizează; fenomenul devine esenţă" (V.I. Lenin). Nu există esenţe pure care să nu se exteriorizeze în fenomene, după cum nu există fenomene care să nu fie manifestarea unei esenţe. Spre deosebire de metafizică, dialectica socoteşte că esenţa nu este imuabilă: „...Nu numai fenomenele sînt trecătoare, mobile, curgătoare, separate doar prin limite convenţionale, ci şi esenţele lucrurilor*4 (V. I. Lenin). Totuşi, fenomenele sînt mai instabile decît esenţa. în opoziţie cu kantianismul şi cu toate variantele agnosticismului şi scepticismului, care neagă sau un sub semnul îndoielii posi-ilitatea cunoaşterii esenţei, materialismul dialectic arată că esenţa este cognoscibilă ca şi fenomenul. Cunoscînd diferite manifestări ale esenţei, înaintăm pe calea cunoaşterii esenţei însăşi. Fiind nu numai unitare, ci şi opuse, contradictorii, e. şi f.nu coincid pe deplin niciodată, ci numai parţial şi relativ. Dacă ele ar coincide nemijlocit, arăta Marx, orice ştiinţă ar fi de prisos. Sarcina ştiinţei este tocmai descoperirea esenţei care stă la baza fenomenelor. Marx a descoperit esenţa exploatării capitaliste, izvorul producerii plusvalorii, relevînd faptul că salariul muncitorului nu reprezintă plata muncii sale, aşa cum ar părea, ci expresia valorii forţei sale de muncă. Unitatea dintre fenomen şi esenţă şi deosebirea dintre ele constituie temeiul obiectiv al unităţii dialectice dintre senzorial şi raţional în cunoaştere, temeiul necesităţii mişcării cunoaşterii de la senzorial la raţional. Abstractiza-
rea, operaţie importantă a gîndirii care precedă generalizarea, constă în desprinderea proprietăţilor esenţiale ale unui obiect sau ale unei clase de obiecte. în lumina esenţei, cunoaşterea descoperă legile dezvoltării obiectelor şi proceselor; ea se mişcă necontenit de la fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la una mai profundă, pe linia apropierii continue de adevărul absolut.
   eseu (din fr. essai „încercare44), studiu de proporţii mici, realizat într-o formă literară, în care autorul tratează, într-o interpretare originală, probleme din domeniul filozofiei, literaturii, ştiinţei etc., de obicei fără pretenţia de a le epuiza.
   Eshkoi [işcol], Levi (n. 1895), prim-ministru al Israelului (din 1963), secretar al Partidului muncitoresc din
Israel (M.A.P.A.I.).
   Es Ml stima [éschilstüna], oraş în Suedia, la vest de Stockholm. 58 500 loc. (1960). Important centru siderurgic.
   Eskişehir* oraş în vestul Turciei. 153 000 loc. (1960). întreprinderi textile, electrotehnice, de asamblare a avioanelor, alimentare. Comerţ cu cereale, lînă, piei.
   Eskola, Pentti (n. 1883),
petrograf finlandez, profesor la Universitatea din Helsinki, membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice. A creat teoria faciesurilor metamorfis-mului, care stă la baza cercetărilor moderne ale rocilor meta-morfice, şi a introdus principiul diferenţierii metamorfice; este unul dintre principalii promotori ai concepţiilor moderne asupra granitizării.
   esofag (gr. oisophagos, de la oisein „a duce, a transporta \ şi phagein „a mînca"; ANAT.), segment al tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac. La omul adult are o lungime de 24—28 cm. Prin e* alimentele sînt transportate din cavitatea bucală în stomac.
   esofagism (MED.), spasm al esofagului. Se întîlneşte în isterie, tetanos, turbare, în cursul unor intoxicaţii etc. şi se manifestă prin dureri şi tulburări de înghiţire.
ESOP
 296
 ESSEN
    Esop (sfîrşitul sec. VII— începutul sec. VI î.e.n.), fabulist grec originar din Asia Mică. Se presupune că a fost un sclav eliberat. Fabulele care i-au fost atribuite, scurte povestiri alegorice cu caracter educativ, au circulat pral. Ele au fost adunate pentru întîia oară într-o culegere de Demetrios
...J
Esop
 din Faler în sec. IV î.e.n. Au fost prelucrate în versuri de Babrios şi Fedru. Viaţa şi fabulele lui E. sînt cuprinse într-o veche scriere grecească, denumită Esopia.
    „Esopia", scriere veche care conţine viaţa şi fabulele lui Esop. Alcătuită în Grecia antică, ea a fost tradusă şi prelucrată, începînd din evul mediu, în numeroase limbi europene. In romîneşte a fost tradusă, spre sfîrşitul sec. al XVII-lea, din greceşte şi din ruseşte. Lucrarea pune în lumină ideea' superiorităţii omului sărac şi modest faţă de rapacitatea celor ce stăpîneau bunurile şi puterea. Sub masca umorului, cartea conţine critici ascuţite împotriva nedreptăţilor sociale, proteste împotriva abuzurilor claselor stăpînitoare. Prin pildele ei moralizatoare, E. are o însemnată valoare educativă. Fiind una dintre cele mai răs-pîndite cărţi populare, a influenţat literatura populară orală din numeroase ţări. E. a constituit un izvor de inspiraţie pentru marii fabulişti ai literaturii universale La Fontaine, Krîlov, Lessing. Influenţa E. este prezentă şi în fabulele lui Anton Pann, Gr. Alexan-drescu şi Al. Donici.
    esotéric (gr. esoterikos „interior** ; în opoziţie cu exo-
 t e r i c), secret, ascuns; destinat numai unui cerc restrîns de iniţiaţi. Termenul se foloseşte în legătură cu anumite doctrine sau ritualuri religioase, cu doctrinele unor filozofi etc. Aşa, de pildă, încă în antichitate se distingeau operele eso-terice ale lui Aristotel, destinate numai discipolilor săi, de operele lui exoterice, destinate v marelui public.
   espadon» sabie mare, foarte grea, cu două tăişuri, mînuită cu ambele mîini. Espadonul a fost folosit în secolele XV— XVI, în special de mercenarii elveţieni.
   „Espatriatul“, gazetă înfiinţată în 1849 de Cezar Bol-liac, în emigraţie la Braşov. Gazeta susţinea necesitatea înţelegerii între revoluţionarii tuturor popoarelor europene.
   esperánto (UNGV.), limbă artificială, creată în 1887 de medicul polonez dr. L. Za-menhof (1859—1917) cu scopul de a servi ca limbă internaţională. Vocabularul acestei limbi este constituit, în cea mai mare arte, din cuvinte formate pe aza rădăcinilor din limbile romanice-germanice, pe cînd structura gramaticală, foarte simpla, nu are legătură cu limbile naturale. E. şi-a cîştigat numeroşi adepţi în toate ţările lumii, fiind propagat şi în prezent de două mari asociaţii care au filiale în aproape 90 de ţări.
   Esperide (MIT.) v. Hes* per ide.
   E spirit o Santo [işpiritu sâta], stat în estul Braziliei, pe coasta Oceanului Atlantic* Suprafaţa: 39 577 km2. Populaţia: 992 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Vitória. Relieful este format în vest dintr-o zonă înaltă, muntoasă, prelungire a Podişului Braziliei (vîrful Bandeira, 2884 m), iar în est dintr-o cîmpie litorală. Climă tropicală, caldă şi umedă. Vegetaţia este reprezentată prin păduri tropicale. Bogăţii naturale: lemn, nisip de monazit (radioactiv). Economie predominant agricolă: ^ culturi de cafea, cacao, trestie de zahăr, tutun, orez, manioc. Mici întreprinderi de industrie alimentară (zahăr, tutun), textilă şi de ciment.
   esplanadă (URB.) 1. Spaţiu liber, nivelat, între zidurile unei cetăţi sau ale unui oraş şi construcţiile înconjurătoare, servind apărării. 2. Piaţă sau loc plan şi deschis în faţa unui edificiu care constituie capăt de perspectivă {ex. „Esplanade des Invalides" din Paris).
 3. Stradă largă avînd în mijlocul ei alei bogat plantate cu arbori, iarbă şi flori.
   Espronceda y Delgado [espronOéda], Jósé de (1808— 1842), poet romantic spaniol. A participat la luptele revoluţionare din Franţa (1830) şi Spania (1835, 1836) şi a sim-atizat cu mişcările de eli-erare naţională ale grecilor şi polonezilor. Influenţat la început de Byron şi Hugo, el a devenit mai tîrziu unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai romantismului spaniol. Dintre poeziile sale lirice, cele mai importante sînt poeziile patriotice închinate eroilor luptei poporului spaniol împotriva o-cupaţiei napoleoneene şi a curentului reacţionar clerical-mo-narhist. în volumul „Studentul din Salamanca" (1840), E. atacă, de pe poziţia unui individualist mîndru, romantic, rîn-duielile feudale şi burgheze. Cea mai reuşită lucrare a lui E. este poemul filozofic neterminat „Diavolul lume“ (cca.
 1840), în care poetul, demascînd falsitatea civilizaţiei burgheze, apără idealul unei vieţi libere, naturale.
   Essen, oraş în Republica Federală Germană, în landul Re-nania de Nord-Westfalia, unul dintre principalele centre industriale ale bazinului Ruhr. 726 550 loc. (1961). Importante exploatări carbonifere (22 de mine), cocserii, termocentrale, uzine siderurgice şi constructoare de maşini grele (utilaj minier, cazane de aburi, locomotive etc.); mai există şi întreprinderi ale industriei textile, alimentare, electrotehnice şi chimice. Port pe Canalul Rin-Herne. Este sediul unor influente concerne industriale, în rîndul cărora concernul Krupp deţine un loc de frunte, întreprinderile industriale ocupă partea nordică şi vestică a oraşului; în oraşul vechi există o serie de monumente arhitec-
 ESSEX
297
ESTETICĂ
 tonice, printre care catedrala clădită în sic. X—XII.
  Essex [ésix7, Róbert De-vereux, conte de (1567—1601), militar şi om politic englez, favorit al reginei Elisabeta I. A conspirat contra reginei şi a fost decapitat.
  estacadă 1. (TEHN.) Construcţie care susţine la o înălţime oarecare conducte, instalaţii de transport, diferite instalaţii industriale sau o cale de comunicaţie. 2. (MILIT.) Baraj construit de-a curmezişul unui curs de apă sau la intrarea unui port maritim, fie pentru a proteja podurile împotriva minelor de curent şi împotriva corpurilor plutitoare lansate de inamic, fie pentru a împiedica trecerea navelor de luptă ale inamicului sau intrarea lor în port.
  Este (D’Este), familie princiară italiană, care a domnit la Ferrara (sec. XIII-XVI), Modena şi Reggio (sec. XIII— XVIII). A atins apogeul puterii in sec. XV—XVI, cînd curtea de la Ferrara (unde au fost atraşi Ludovico A r i o s t o, Torquato Tas s o ş.a.) a devenit un centru de seamă al Renaşterii italiene.
  esteráze (B10CHIM., FI-ZIOL.), enzime din grupa hi-drolazelor, care catalizează reacţia reversibilă de hidroliză a esterilor în acidul şi alcoolul corespunzător. Din e. fac parte: lipazele, lecitina-zele, colinesteraz a, fosfatazele, pecti-nesterazele etc.
  estéri (CHIM.), combinaţii organice rezultate prin eliminarea unei molecule de apă între un alcool şi un acid, acesta putînd fi anorganic sau organic. E. acizilor anorganici sînt sulfatul de metil, sulfatul de etil (întrebuinţaţi ca agenţi de alchilare), trinitratul glicerinéi (utilizat la prepararea dinamitei) etc. E. acizilor organici constituie o clasă importantă de produşi naturali sau sintetici, din care fac parte grăsimile, cerurile, acetatul de etil, ace-tatul de celuloză etc. Au numeroase întrebuinţări în industrie, ei stînd la baza fabricării unor esenţe sintetice în industria alimentară, a obţinerii unor răşini şi fibre sintetice, unor plas-tifianţi în industria chimică etc.
   e sterii ic are (CHIM.), obţinere a unui ester prin reacţia dintre un alcool şi un acid, cu eliminare de apă. In general, reacţia se petrece în prezenţa catalizatorilor (acid sulfuric, clorhidric, fluorură de bor etc.).
   estéticá (gr. aistetíkos „care se referă la percepţia senzorială"), ştiinţă socială care studiază legile şi categoriile acelei atitudini specifice faţă de realitate pe care o numim atitudinea estetică şi a cărei expresie superioară şi concentrată este arta, ca formă a conştiinţei sociale. Marxismul a dezvăluit originea şi esenţa socială a atitudinii estetice, arătînd că societatea, practica socială constituie sfera în care a luat naştere capacitatea omului de a crea şi de a percepe frumosul. în procesul muncii s-a format capacitatea omului de a crea „şi după legile frumosului", de a da obiectelor „măsura care le este inerentă" (Marx), adică dea le da
o  formă armonioasă, corespunzătoare destinaţiei lor şi proprietăţilor naturale ale materialelor din care sînt executate. Ca urmare a acestui proces, se formează aptitudinea omului de a percepe realitatea înconjurătoare şi sub raport estetic, iau naştere simţurile specific umane, „o ureche muzicală, un ochi care percepe frumuseţea formei, în-tr-un cuvînt simţurile capabile să perceapă plăceri omeneşti" (Marx). La rădăcina plăcerii estetice ca plăcere specific o-menească stă bucuria omului de a vedea oglindindu-se în obiectul făurit de el propria sa putere creatoare. La originile sale, frumosul este nemijlocit legat de util, de aprecierea pozitivă a obiectelor folositoare, adecvate nevoilor omului. In dezvoltarea ulterioară a atitudinii estetice, legătura dintre frumos şi interesele sociale ale omului nu se întrerupe, dar devine mult mai mediată şi mai complexă. Pe măsura dezvoltării simţurilor estetice ale omului, a dezvoltării societăţii şi a diviziunii muncii, atitudinea estetică faţă de realitate, inclusă iniţial în atitudinea practică faţă de ea, s-a diferenţiat treptat din punct de vedere^ calitativ; a apărut un domeniu aparte al activităţii
sociale, arta, a cărui funcţie specifică o constituie însuşirea estetică a realităţii. Odată apărută, arta a exercitat, la rîndul ei, o puternică influenţă asupra dezvoltării simţului estetic al omului. Legităţile creaţiei şi receptării operei de artă ocupă un loc deosebit de important în cadrul esteticii, care studiază manifestarea atitudinii estetice şi în alte sfere ale activităţii materiale şi spirituale a societăţii, de exemplu în producţia bunurilor materiale, în făurirea şi folosirea obiectelor de uz cotidian, în perceperea frumosului din natură şi din viaţa socială. în diferitele sale sfere de manifestare, atitudinea estetică prezintă particularităţi specifice. în domeniul artei, esteticul se manifestă prin reflectarea realităţii în imagini concret-senzoriale, precum şi prin aprecierea acestei realităţi în lumina unui anumit ideal social-estetic. în sfera culturii materiale, atitudinea estetică este strîns legată de funcţionalitate (de adecvarea formei obiectelor la destinaţia lor) sau subordonată acesteia. De aceea, în acest domeniu, reflectarea relaţiilor sociale şi exprimarea ideologiei unei anumite clase au un caracter mai mijlocit decît în artă; aici capătă o mare importanţă nivelul tehnicii şi al ştiinţei, legătura cu baza economică fiind mai îndepărtată. Preocupări estetice se întîl-nesc la gînditorii din cele mai vechi timpuri, în China, India, Grecia, Roma antică. Unele probleme ale e. au fost analizate profund de artiştii şi gînditorii Renaşterii. Constituirea e. ca ştiinţă aparte a avut loc însă abia în sec. al XVIII-lea şi este legată de obicei de numele filozofului german A. Baumgar-ten, care a introdus şi termenul de „estetică". în domeniul e. s-a dus o luptă continuă între materialism şi idealism, manifestată îndeosebi în problema raporturilor dintre artă şi realitate. E. idealistă a fost reprezentată de Platón, Augustin, Toma d’Aquino, Kant, Schelling, Hegel, Croce etc. Esteticienii idealişti rup creaţia artistică de realitatea obiectivă, consideră arta ca un produs al revelaţiei divine sau
 ESTETICĂ
 298
ESTETICĂ
ca o întruchipare a ideii absolute; mulţi dintre ei leagă unilateral emoţia estetică de forma operei de artă (v. şi f o r m a-
1 i s m). E. materialistă premar-xistă, reprezentată de Aristoţel, Leonardo da Vinci, Vico, Lessing, Diderot, Goethe, Belin-ski, Cernîşevski ş.a., consideră arta ca o reflectare specifică a realităţii obiective şi, în consecinţă, acordă o importanţă primordială conţinutului operei de artă. Rezolvarea consecvent ştiinţifică a problemelor esteticii a fost dată pentru prima oară de e. marxistă, întemeiată de Marx şi Engels şi dezvoltată de Lenin. Contribuţii de seamă la elaborarea unor aspecte ale e. marxiste au adus G.V. Ple-hanov, F. Mehring, A.V. Lu-nacearski ş.a. Fiind o disciplină filozofică, e. marxist-leninistă studiază, întemeindu-se pe materialismul dialectic şi istoric, legile generale ale atitudinii estetice şi ale artei ca formă a conştiinţei sociale, problemele comune tuturor genurilor de artă: originea şi esenţa artei, rolul ei în viaţa socială; legile generale ale dezvoltării istorice a artei, ale raportului dintre artă şi realitate; problema raportului dintre conţinut şi formă în artă; problema mijloacelor specifice de înfăptuire a cunoaşterii artistice; problema aprecierii estetice, a gustului şi a idealului estetic; problemele legate de funcţia de cunoaştere şi de transformare a realităţii, pe care arta o îndeplineşte alături de alte forme ale conştiinţei sociale etc. E. elaborează categorii specifice, constituite în cursul dezvoltării istorice a e. şi a practicii artistice, ca: frumosul, tragicul, comicul, sublimul, tipicul, realismul, clasicismul, romantismul etc.; ea conturează sarcinile educaţiei estetice. Ca teorie a legilor generale ale dezvoltării artei, e. constituie baza teoretică şi metodologică a teoriei fiecărei ramuri de artă in parte (a teoriei literaturii, a teoriei artelor plastice, a muzicologiei etc.), a istoriei artelor şi a criticii de artă. In condiţiile în care exploatarea omului de către om a fost înlăturată, iar dezvoltarea bazei tehnice-materiale a socialismului şi comunismului cre-
ează posibilităţi uriaşe pentru producţia bunurilor de larg consum, deschizîndu-se perspective nelimitate dezvoltării multilaterale a personalităţii, capătă o pondere deosebită, în cadrul e. marxist-leniniste, problemele frumosului din afara artei, studierea legităţilor făuririi unei ambianţe estetice cotidiene pe scara întregii societăţi. Sprijinindu-se pe principiile generale ale materialismului istoric, e. marxist-leninistă a-rată că gusturile estetice, idealurile estetice şi creaţia artistică sînt determinate, în ultimă analiză, de viaţa materială a societăţii, şi îndeosebi de baza economică, şi că în orînduirile bazate pe clase antagoniste ele au un caracter de clasă. Totodată, e. marxist-leninistă dezvăluie independenţa relativă a artei în raport cu baza economică, rolul ei activ în viaţa socială (v. şi artă ).Exprimînd cerinţele, gusturile şi idealul estetic al clasei muncitoare şi al maselor largi populare, e. marxist-leninistă fundamentează principiile realismului socialist ca treaptă superioară a dezvoltării realismului, luptă pentru afirmarea lor împotriva influenţelor ideologiei burgheze. Ea promovează principiul partinităţii şi al caracterului popular al artei socialiste, al slujirii deschise a aspiraţiilor celor ce muncesc. E. marxist-leninistă cere artiştilor să oglindească veridic, concret-istoric realitatea în dezvoltarea ei revoluţionară, să dezvăluie contradicţiile realităţii, luptînd pentru afirmarea noului şi împotriva a tot ce se opune progresului societăţii. Ea respinge atît formalismul, care rupe forma operei de artă de conţinut, transformînd-o într-un scop în sine, cît şi schematismul şi sociologismul vulgar, care ignorează specificul creaţiei artistice, necesitatea exprimării conţinutului în imagini artistice vii. Totodată, e. marxistă respinge şi naturalismul, care se limitează la reproducerea aspectelor neesenţiale ale realităţii sociale, cultivă primitivismul, manifestă predilecţie pentru aspectele triviale ale vieţii. Luptînd activ pentru înfăptuirea politicii partidului co-
munist în domeniul artei şi al culturii estetice, e. marxist-le-ninistă exercită o influenţă rodnică asupra dezvoltării artei şi criticii de artă socialiste, asupra formării gusturilor şi aptitudinilor estetice ale oamenilor muncii, contribuie la pătrunderea frumosului în toate sferele vieţii. In Romînia, estetica materialistă a fost dezvoltată de C. Dobrogeanu-Gherea şi de G. Ibrăileanu, în luptă cu concepţiile estetice idealiste. Marii noştri scriitori (V. Alec-sandri, M. Eminescu, I.L. Ca-ragiale, G. Coşbuc, M. Sa-doveanu, L. Rebreanu ş.a.) au combătut concepţiile estetizante şi au militat pentru o literatură cu un pronunţat caracter popular. N. Grigorescu, I.An-dreescu şi Şt. Luchian au introdus în artele plastice o puternică tradiţie realistă, care a fost continuată de Camil Ressu, N. Tonitza, I. Iser, I. Jalea ş.a. în muzică, C. Porumbescu, G. Enescu ş.a. au pledat pentru
o  creaţie realistă, cu un profund mesaj uman. încă în perioada ilegalităţii, Partidul Comunist din Romînia a luptat pentru dezvoltarea tradiţiilor progresiste ale e. şi criticii de artă romîneşti, pentru propagarea concepţiilor estetice mar-xist-leniniste. în jurul publicaţiilor îndrumate sau influenţate de P.C.R. s-a închegat un grup larg de publicişti, critici literari, scriitori, muzicieni, ca Al. Sa-hia, M. Beniuc, Geo Bogza, P. Constantinescu-Iaşi, Gaâl Gábor, V. Iliu, G. Ivaşcu, E. Jebeleanu, M.R. Paraschi-vescu, M. Socor şi mulţi alţii, care au militat pentru o literatură şi o artă legată de lupta poporului, împotriva curentelor diversioniste legate de ideologia dominantă. După victoria revoluţiei democrat-populare, lupta sistematică şi consecventă dusă de partid pentru triumful principiilor e. marxiste şi împotriva manifestărilor ideologiei burgheze în estetică şi artă a devenit o parte integrantă a luptei pentru făurirea culturii noi, socialiste. Personalităţi de seamă, care s-au situat încă înainte de Eliberare pe poziţii raţionaliste şi democratice, ca G. Călinescu, M. Ralea, T. Vianu în estetică şi critica
ESTETISM
299
 ESTUAR
literară şi George Oprescu în critica de artă, au adus în anii puterii populare o contribuţie valoroasă la cercetarea ştiinţifică a fenomenului artistic. în aceşti ani s-a format şi o pleiadă de esteticieni şi critici, ca A. Băleanu, M. Breazu, Ov. S. Crohmălniceanu, I. Ianoşi, Nestor Ignat, S. Iosi-fescu, M. Novicov, N. Tertu-lian, L Vitnerş.a., care au contribuit la dezbaterea rodnică a problemelor e. marxiste şi la aplicarea principiilor ei în critica literară şi de artă.
   estetism, concepţie idealistă asupra artei, strîns legată de teoria formalistă a „artei pentru artă**. Estetismul opune arta realităţii şi vieţii sociale, propagă dispreţul pentru toate activităţile sociale care nu au ca obiect arta şi frumosul, li-mitînd totodată interesul pentru artă la problemele plăcerii estetice şi ale formei artistice, privite ca scopuri în sine. Urmărind îndepărtarea creatorilor şi consumatorilor de artă de la participarea activă la viaţa socială, golirea operelor de artă de orice problematică socială, e. îndeplineşte o funcţie diversionistă.
   esteziometrie (gr. aisthesis „percepţie, senzaţie* şi metrón „măsură**; FIZIOL.), metodă de măsurare a sensibilităţii tactile prin stabilirea distanţei minime la care vîrfurile esteziometrului (aparat în formă de compas), aplicate pe piele, determină două senzaţii distincte.
   Estienne [étién], Henri (î 531 — 1598), umanist şi erudit francez, stabilit ca tipograf la Geneva. Pe lîngă o vastă operă filologică în limba latină („Tezaurul limbii greceşti**, 1572), a scris în limba franceză
Î>amflete anticatolice („Apologia ui Herodot", 1566) şi apologii ale limbii franceze („Două dialoguri asupra noii limbi franceze italienizate**, 1578; „Excelenţa limbii franceze**, 1579).
   estivâţie (lat. aestivare „a petrece vara**; FIZIOL.), stare de viaţă latentă în care petrec vara anumite animale (ex. unele specii de popîndăi, de arrţfi-bieni, de dipnoi etc.). E. este frecventă în regiunile cu climă caldă şi secetoasă şi reprezintă
 20
 o  adaptare la condiţiile climatice nefavorabile şi la lipsa de hrană. V. şi hibernare.
    estompă (ART. PLAST.), sul mic şi foarte strîns de hîrtie, de piele sau de alt material moale, cu extremităţile ascuţite, acoperite cu un praf fin de cărbune sau cu pastel. Serveşte la obţinerea unor treceri gradate de la lumină la umbră în lucrări grafice.
    Estonia v. Republica Sovietică Socialistă Estonă.
    est râdă 1. Scenă sau platformă de dimensiuni mici, de-montabilă sau fixă, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfăşoară reprezentaţii publice.
 2.   (TEATRU) Teatru de estrada, teatru în care se desfăşoară spectacole de varietăţi: mici producţii dramatice (cuplete, scheciuri, monologuri, recitări etc.), îmbinate cu muzică u-şoară, cu evoluţii coregrafice, cu numere acrobatice etc. T. de e. îşi are originea în spectacolele populare din evul mediu, date de comedianţi şi cîntăreţi, saltimbanci, acrobaţi şi jongleri, în bîlciuri şi tîrguri sau cu prilejul unor festivităţi populare sezoniere. Dezvoltate din improvizaţiile c o m m e-diei deli’ arte, spectacolele de e. au pătruns ca artă profesionistă, pe la mijlocul sec. al XIX-lea, mai întîi în Franţa, apoi în toată Europa şi în S.U.A. Reprezentaţiile aveau loc în teatrele de varietăţi sau de music-hall. în ţara noastră, acest gen de spectacole a pătruns în special prin trupele de jongleri şi de „zburători** italieni şi prin cele de varietăţi franceze, care veneau în turneu sau se stabileau pentru o perioadă de timp mai lungă, la Bucureşti şi la Iaşi. Marele actor Matei Millo a cultivat şi genul < de eM inter-pretînd fie „cînticelele** comice ale lui Alecsandri, fie pe cele compuse de el însuşi. Teatrul romînesc de e. s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. lorgu Caragiale şi I.D. Io-nescu sînt consideraţi promotorii genului. în această perioadă s-au deschis numeroase grădini de varietăţi, printre care cunoscuta grădină „Union**.
 \ Cu timpul, spectacolele de e.
 \se desprind de cele de revistă.
în anii dintre cele două războaie mondiale au existat mari ansambluri ale teatrului de revista („Cărăbuş**, ,,Alhambra“) şi echipe restrînse de actori care dădeau spectacole în grădini sau în cinematografe. A luat naştere o dramaturgie a genului, printre scriitorii revuişti numărîndu-se şi dramaturgi ca N. Kiriţescu. Actori printre care C. Tănase, V. Vasi-lache, N.. Kanner, Elena Za-mora, Al. Giugaru, H* Ni-colaide, N. Gărdescu ş.a. s-au străduit să continue valoroasele tradiţii ale genului, creînd, în pofida greutăţilor şi în opoziţie cu producţiile mediocre din acea vreme, cuplete şi scenete satirice care biciuiau moravurile politice corupte ale claselor exploatatoare. După 23 August 1944, t. de e. a căpătat o nouă orientare tematică, satira fiind îndreptată împotriva rămăşiţelor vechii morale şi mentalităţii individualiste, a birocraţilor, a moravurilor politice din lumea capitalistă. Genul t. de e. este folosit pentru forţa Iui educativă în teatrul de amatori, de echipele miilor de brigăzi artistice de agitaţie din întreprinderi şi cămine culturale. 3. (MUZ.) Gen uşor, distractiv, cuprinzînd mici piese vocale şi instrumentale cu caracter dansant, de romanţă etc.
   estrogén, hormon ~ (BIO-CHIM., FIZIOL.), hormon feminin care determină apariţia căldurilor la animale şi, în general, a manifestărilor caracteristice e s t r u 1 u i. Din categoria k. e. fac parte estradiolul, estrona etc., cunoscute sub numele generic de foliculină.
*  estróná (B10CHIM., FIZIOL.) v. foliculină,
   éstru (FIZIOL.), stadiu al \ ciclului sexual la mamifere, în \ care are loc expulzarea ovulu- 5 lui matur din ovar. Cu excepţia omului şi a maimuţelor, copulaţia are loc exclusiv în perioada de e.
   estuar (lat. aestuariun, de la aestus „flux**; GEOGR.), albie minoră a unui fluviu, lărgită şi adîncită (adeseori în formă de pîlnie), în zona de vărsare a acestuia. Se formează pe ţărmurile afectate de maree puternice sau de mişcări de co-
 ESTUDIOS
 300
ETALONARE
borîre a uscatului. Cel mai mare e. din lume este e. La Plata, format la vărsarea rîurilor Pa-raná şi Uruguay.
   „Estudios", organ de presă teoretic al Partidului Comunist din Uruguay. A fost înfiinţat în 1956. Apare la Montevideo.
   eşafod, platformă de lemn construită special, în pieţe publice, unde se aduceau la îndeplinire sentinţele de condamnare la moarte. Execuţiile pe e. s-au făcut mai ales în timpul evului mediu, iar în unele ţări (Franţa, Rusia ş.a.) pînă la sfîrşitul sec. al XIX-lea.
   eşafodâj (CONSTR.), schelet de rezistenţă cu caracter provizoriu, care serveşte la executarea unei construcţii şi care preia încărcarea dată de elementele construcţiei în timpul turnării sau montării lor.
   eşalon (fr. echeîon, de la echelle „scară, grad“) 1. (MI-LIT.) a) Parte a dispozitivului de luptă, a dispozitivului operativ sau a unei coloane de marş. Dispunerea pe e. se face în funcţie de introducerea lor succesivă în luptă, b) Unitate de transport (tren, coloană de maşini etc.). 2. (AV.) Altitudine de zbor.
   eşalonâre (MILIT.), dispunere în adîncime a elementelor unui dispozitiv de luptă, de marş sau de staţionare.
 —  Eşalonarea apărării, dezvoltarea apărării în adîncime, prin crearea cîtorva fîşii (poziţii) de apărare dispuse succesiv.
   eşapament (TEHN.), ansamblu al organelor pentru evacuarea gazelor de ardere din motoarele cu ardere internă sau a aerului şi a gazelor din unele pompe de servicii auxiliare. E. este format dintr-o ţeavă de legătură cu colectorul de evacuare, o tobă care reduce zgomotul şi o ţeavă care conduce gazele de la tobă în atmosferă. Eşki, Mirzade (1894— î 924),
 poet şi publicist iranian. Ca redactor al revistei „Karne bis-tomu („Secolul al XX-lea*4), a militat împotriva reacţiunii interne şi a înrobirii Iranului de către capitalul străin. Poemele sale sînt însufleţite de idealul revoluţiei sociale („Ideal"), de ideea eliberării femeii de sub jugul sclaviei ei milenare („Giulgiul negru") şi exprimă protestul
 împotriva exploatării („O, muncitori*4). A căzut victimă unui atentat pus la cale de reacţiune.
   eşuare (NAV.), aşezare a unei nave pe fundul unei ape într-un loc cu o adîncime mai mică decît pescajul navei. Poate fi fortuită, cînd se da-toreşte unei devieri din drumul navigabil (din cauza furtunii, a defectării sistemelor de semnalizare etc.), sau voluntară, cînd se efectuează intenţionat pentru a se evita scufundarea navei. Nava eşuată rămî-ne imobilizată şi poate suferi avarii grave. Se mai numeşte punere pe uscat.
   etáj 1. (ARH1T.) Fiecare dintre caturile de deasupra parterului unei clădiri. 2. (TEHN.) Partea dintr-o maşină termică în care se produce o variaţie a vitezei sau a presiunii agentului de lucru (abur, gaz). Există, de exemplu, e. de înaltă presiune, e. de joasă presiune,
3,  (TELEC.) Element amplificator dintr-un lanţ de amplificare. 4, (GEOGR.) Etaj de vegetaţie, zonă de vegetaţie cu anumite condiţii ecologice, determinate de modificarea, pe verticală, a regimului termic şi hidric- Numărul şi caracterul e. de v. depind de latitudinea regiunii geografice. Pentru ţara noastră sînt specifice următoarele e. de v.i stepa, silvostepa, pădurile de stejar, pădurile de fag, pădurile amestecate de fag şi molid, pădurile de molid, pajiştile subalpine şi pajiştile alpine. 5. (GEOL.) Complex de strate bine caracterizate atît din punct de vedere al compoziţiei petrografice cît şi al faunei, corespunzător celei mai mici diviziuni a timpului geologic, numită v î r s t ă (ex. e, ac-vitanian, e. burdigalian etc.).
6.  (MINE) Porţiune dintr-un ză-cămînt cuprinsă între două orizonturi succesive. E. este limitat, în general, la partea inferioară de o galerie de bază sau de transport, iar la partea superioară de o galerie de cap sau de aeraj.
   e tal áj (METAL.), parte a furnalului între creuzet şi pîn-tece, avînd forma unui trunchi de con cu baza mică jos. V. şi furnal.
   etalon 1. (FIZ.) Sistem fizic care permite realizarea unei
mărimi cu precizia cea mai mare, compatibilă cu dezvoltarea tehnicii măsurării la un moment dat. Un e. trebuie să fie invariabil în timp şi faţă de acţiunea factorilor din mediul ambiant, să poată fi folosit uşor în tehnică şi reconstituit oricînd. în tehnica metrologică, paralel cu alegerea unui sistem de unităţi fundamentale pentru constituirea u-nui sistem coerent de unităţi, se procedează şi la alegerea unui sistem de e. pentru unităţile fundamentale, precum şi pentru unităţile tuturor mărimilor a căror natură permite realizarea de e. Se deosebesc etaloane internaţionale şi etaloane naţionale. E. internaţional este recunoscut ca atare pe plan internaţional de un anumit grup de state şi este păstrat la sediul unui birou metrologic internaţional (ex. metrul-etalon păstrat la Biroul internaţional de măsuri şi greutăţi, în pavilionul Breteuil de la Sévres). E. naţionale sînt reproduceri cît mai exacte ale e. internaţionale, care se încredinţează fiecărei ţări membre a organizaţiei metrologice internaţionale respective. După modelul e« internaţional se execută reproduceri pe plan naţional, obţinîndu-se diverse e. naţionale de lucru. 2. (FIN.) Etalon al preţurilor, cantitatea de metal preţios pe care o conţine unitatea bănească a unei ţări şi care serveşte la măsurarea preţurilor mărfurilor (leul = 148,112 mg de aur fin, rubla == 987,412 mg de aur fin, dolarul = 888,672 mg de aur fin). Modificarea valorii metalului monetar nu duce la modificarea etalonului preţurilor, ci la modificarea preţului mărfurilor, valoarea acestora fiind comparată cu o cantitate mai mică sau mai mare de metal bănesc.
   etalon áré (FIZ., TEHN.) 1.0-peraţia de gradare a scării (sau scalei) unui instrument de măsură, astfel încît valorile indicate în dreptul acestor diviziuni să corespundă valorilor mărimii măsurate în limita erorilor admise. 2. Operaţie de verificare a gradării scării (sau scalei) unui instrument de măsură, prin măsura-
ETAMBOU
301
 ETER DE PETROL
 rea cu acel instrument a unei mărimi a cărei valoare, în unităţi date, este cunoscută.
   etambóu 1. (NAV.), element de rezistenţă care închide corpul unei nave la pupă şi care susţine cîrma. 2. (AV.) Element de rezistenţă al derivei (ampenajului vertical) unui avion.
   etambréu (NAV.), deschidere amenajată în puntea unei nave pentru trecerea unui catarg (©. catargului) sau în învelişul fundului, la pup&, pentru trecerea arborelui cîrmei în interiorul corpului navei(e. cîrmei).
   etán (CHIM.), CHz—CH3. Hidrocarbură aciclică saturată, care se prezintă sub formă de gaz incolor şi fără miros; se găseşte în gazele de sondă şi de rafinărie, din care se poate separa prin distilare fracţionată sub presiune. E. reprezintă o materie primă preţioasă pentru obţinerea etilenei (prin descompunerea lui termică). Se foloseşte şi ca agent frigorigen. etanól v. alcool etilic, etânş (TEHN.; despre un aparat, recipient etc.), care este astfel construit încît să nu permită trecerea fluidelor pe la îmbinări, rosturi, încheieturi etc.
   etapă 1. (IST,) Interyal de timp marcat de evenimente importante şi caracterizat prin schimbări social-istorice cantitative şi calitative (ex. etapa desăvîrşirii construcţiei socialismului). 2. (MILIT.) a) Distanţă parcursă de trupe pe timpul marşului în 24 de ore.
b) O parte a unei aplicaţii (operaţii). 3. (SPORT) a) Porţiune determinată a parcursului din-tr-o probă sportivă desfăşurată pe o distanţă lungă (ex. cursele de ciclism), b) Parte dintr-o competiţie sportivă eşalonată în timp (campionatul de fotbal, de handbal etc.).
   etatism (din fr. état „stat"; DR.), termen folosit în literatura burgheză pentru a caracteriza accentuarea amestecului statului burghez în viaţa economică a societăţii. In imperialism, e. se manifestă sub forma capitalismului monopolist de stat şi este prezentat ae apologeţii a-cestuia ca o schimbare a esenţei de clasă a statului burghez, ca o modalitate de împăcare a claselor. în realitate, el este o
 20*
nouă modalitate de apărare a intereselor burgheziei monopoliste.
                                                                                        etatizâre (în capitalism)
 1. Trecerea unui bun, a unei întreprinderi în proprietatea statului. 2. Trecerea unei instituţii sau a unei organizaţii private sub controlul şi autoritatea statului (ex. etatizarea şcolilor particulare). V. şi n a-ţionalizare.
                                                                                      etenă (CHIM.), CH2=CH2. Hidrocarbură nesaturată, cu o
 MATERIALE PLASTICE POLIETILENA
 dublă legxStură în moleculă; este primul termen al seriei de hidrocarburi cu formula generală CnH2n• E. este un gaz incolor, care arde cu flacără luminoasă. Se obţine din gazele rezultate la cracarea diferitelor fracţiuni de petrol, din gazele- de cocserie, din gazele rezultate la descompunerea termică a etanului şi a propanului. Etena este
 o  materie primă importantă pentru producerea polietilénéi, alcoolului etilic, a cloretanului, dicloretanului, e-tilenoxidului, etilenoclorhidri-nei etc., care servesc apoi la fabricarea materialelor plastice, cauciucului sintetic, răşinilor, plastifianţilor, fibrelor sintetice etc. Sin etilenâ.
   etér (CHIM.), compus organic de tip R—O—R* (R şi R' fiind radicali hidrocarbonaţi), derivat prin eliminarea unei molecule de apă dintre două molecule de alcool sau fenol. R şi R* pot fi radicali hidrocarbonaţi de acelaşi fel (ex. e. etilic, C2H5— O— C2//B) sau
  diferiţi (ex. eter metil-etilic, C2//5— O— C//3). Un mare număr de e. se găsesc în natură, în special în regnul vegetal. E. sînt substanţe cu miros plăcut şi cu putere de dizolvare pentru multe substanţe organice (în special e. etilic, e. propilic etc.). Sînt folosiţi
i  ca anestezice (e. etilic), ca | medicamente, ca produşi intermediari în industria chimică, în parfumerie etc. E. vinilici şi e. celulozei sînt întrebuin-
   ţaţi în cantităţi mari în industria materialelor plastice şi a fibrelor sintetice. — E. etilic, C2H5—0—C2H5. Eter obţinut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric; este un lichid volatil, inflamabil, utilizat în industria chimică ca solvent, precum şi Ia prepararea diverselor produse organice, la obţinerea unor pulberi explozive (nitroceluloză gelatinizată cu un amestec alcool-eter etc.), iar în medicină ca narcotic şi antispastic. în mod curent este denumit eter. — E. metilic, C//3—O — CH3. Eter obţinut din alcool metilic prin încălzire cu acid sulfuric. Eterul metilic este un gaz incolor şi inflamabil, întrebuinţat în anumite sinteze chimice şi ca anestezic.
     eter de petrol, fracţiune din petrol, incoloră, constituită din hidrocarburi inferioare (pentán şi hexan), cu p.f. 30—60°C, folosită ca dizolvant. Este o denumire improprie şi se datoreşte asemănării, în privinţa volatilităţii, cu eterul etilic.
Obţinerea etenei şi domeniile mai importante de utilizare a ei
ETERIE
302
 ETICĂ
   eterie (gr. hetairia „prietenie, societate*4) 1. Nume dat unor uniuni politice secrete în Grecia antică, create cu scopul acaparării puterii politice. 2. Societăţi patriotice secrete, create în Grecia la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, cu scopul organizării luptei de eliberare naţională de sub jugul stăpînirii otomane. Prima eterie a fost organizată în 1795 de poetul grec Constantin Rigas, după executarea căruia (î 789) ea s-a destrămat. Alte eterii mai importante au fost:          socie-
tatea „Filomuzele44, creată în 1814 la Atena şi condusă de Capodistria; „Philiké hetairia'4 („Societatea amicală44), înfiinţată în 1814 la Odésa, cu eforii (secţii) în principalele oraşe din Grecia, în porturile Medite-ranei, în ţările romíné, la Vie-na şi la Londra, unde erau colonii de greci. în fruntea „Societăţii amicale*4 se aflau intelectuali burghezi şi negustori, în 1820 şef suprem al societăţii a fost ales Alexandru I p s i-lanti, general în armata rusă, fiul lui Constantin Ipsilanti, fostul domn fanariot al Ţării Romîneşti, refugiat în Rusia în timpul războiului ruso-turc din 1806—1812. Pe linia politicii externe de slăbire a Imperiului otoman, Rusia ţaristă a sprijinit, la început, e. Tînăra burghezie şi unii boieri din ţările romíné, loviţi în interesele lor comerciale de monopolul turcesc, au aderat la această e. Răscoala poporului sub conducerea lui Tudor Vladimi-rescu, care se încadrează în lupta antiotomană a popoarelor din sud-estul Europei, a avut la început strînse legături cu e. Armata eteriştilor, care se constituise în Moldova şi în Ţara Romînească, a fost însă zdrobită de turci la Drăgă-şani (1821). Răscoala eteriştilor din Moreea (1821) a cuprins întreaga peninsulă Pelopones, constituind începutul luptei naţionale de eliberare a poporului grec, care s-a terminat în anul 1829 prin eliberarea Greciei de sub jugul turcesc.
   eternit (CONSTR.) v. azbociment.
    etero- (hetero-) (gr. he~ teros „altul*4), element de compunere cu sensul „alt, diferit** j(ex. eterodoxf eterogen).
J eterodoxie (gr. heteros „altul44 şi doxa „părere44; IST. REL.), concepţie care se abate de la doctrina oficială (ortodoxă) a bisericii. V. şi erezie.
    eterofonie (gr. heteros „altul44 şi phone „sunet, voce4'; MUZ.), voce care rezultă din devierea incidentală de la linia melodjcă de bază în cazul suprapunerii a două sau mai multe voci care intonează aceeaşi melodie sub două forme diferite: mai simplă la una dintre voci, mai ornamentată la cealaltă. E. constă într-o alternare de unisonuri şi diferite intervale întîmplătoare. Se în-tîlneşte mai ales în muzica populară.
    eteromanie (gr. aither „e-ter, aer*4 şi mania „nebunie*4; MED.), intoxicaţie cronică cu eter etilic. Simptomele e. sînt asemănătoare cu cele ale alcoolismului cronic şi au aceleaşi consecinţe grave. Tratamentul de dezintoxicaţie este mult mai dificil de aplicat decît în cazul alcoolismului.
    etiáj (H1DROTEHN.), nivel convenţional al cursurilor de apă, corespunzător mediei nivelurilor minime anuale pe o perioadă îndelungată de observaţie. E., sau nivelul 0, constituie nivelul convenţional de referinţă faţă de care se măsoară nivelurile (cotele) apelor şi se întocmesc planurile de amenajare hidrotehnică.
    etică (gr. ethikos, de la e/-hos „caracter, moravuri**), ştiinţa despre morală, despre normele de comportare care reglementează relaţiile dintre oameni, precum şi atitudinea lor faţă de societate, de o anumită clasă, faţă de stat, patrie, familie etc. E. constituie o ramură a filozofiei, iar doctrinele etice au fost elaborate de obicei ca părţi ale unor sisteme filozofice sau teologice. Sistemele etice cuprind, alături de elaborarea unui anumit cod moral (a unui ansamblu de norme morale), o analiză a problemelor teoretice fundamentale privind morala: originea şi esenţa moralei, natura noţiunilor şi ju-
  decăţilor morale, a principiilor
 * şi valorilor morale, criteriul moralităţii, posibilitatea sau imposibilitatea alegerii libere a comportării etc. Lupta dintre materialism şi idealism, ca formă ideologică a luptei de clasă, caracteristică întregii istorii a filozofiei, s-a răsfrînt şi în istoria e., de-a lungul căreia concepţiile etice progresiste ale filozofilor materialişti s-au opus concepţiilor etice idealiste şi moralei religioase. Eticienii idealişti (Socrate, Platón, Kant ş.a.) au apărat şi au fundamentat într-un fel sau altul morala religioasă, instrument de oprimare spirituală a maselor, şi în genere morala claselor asupritoare. Idealiştii vedeau izvorul moralei în voinţa divinităţii sau într-un principiu spiritual abstract, existînd în afara omenirii („Ideea de Bine“ la Platón, „ideea absolută44 la Hegei) sau în conştiinţa de sine abstractă (Kant). în opoziţie cu idealismul, filozofii materia-lişti, exponenţi ai forţelor progresiste ale societăţii (Epicur, Hobbes, Spinoza, Helvétius, Feuerbach, Cernîşevski ş.a.) au luptat împotriva concepţiilor etice ale claselor reacţionare, împotriva moralei religioase şi a tuturor încercărilor de fundamentare filozofică a ei. Unii dintre ei s-au apropiat de ideea că noţiunile şi normele morale sînt legate de nevoile şi interesele reale ale oamenilor. Dar, cu toate meritele lor, mater ia-liştii premarxişti, datorită limitelor lor de clasă şi faptului că nu aveau o concepţie materialistă asupra fenomenelor sociale, nu au putut crea o teorie ştiinţifică a moralei. Marxismul a explicat pentru prima oară în mod ştiinţific originea şi esenţa moralei şi a dezvăluit legile ei de dezvoltare. Marxismul a arătat că morala este o formă ideologică a conştiinţei sociale care reflectă baza economică a societăţii şi se schimbă corespunzător cu schimbarea acesteia. în societatea împărţită în clase, morala şi doctrinele etice au un caracter de clasă, morala dominantă în fiecare orînduire socială fiind aceea a clasei dominante. Totodată e. marxistă arată că în dezvol-
 ETICĂ
303
ETIMOLOGIE
 tarea moralei, ca şi în dezvoltarea celorlalte forme ale conştiinţei sociale, există o independenţă relativă. Arătînd dependenţa moralei de baza economică, marxismul subliniază totodată rolul activ al moralei în viaţa socială, influenţa pe care morala o exercită asupra dezvoltării sociale, accelerînd-o sau frînînd-o. Situîndu-se pe terenul determinismului materia-list-dialectic, e. marxistă a respins atît concepţia idealistă despre libertatea absolută a voinţei ca fundament al moralei cît şi negarea fatalistă a oricărei libertăţi a acţiunilor omului. Ea a arătat că comportarea morală a oamenilor este determinată în esenţă de condiţiile social-istorice, dar a subliniat în acelaşi timp că, în limitele acestor condiţii, omul dispune de o libertate relativă de alegere, fundament al responsabilităţii sale morale. Sprijinin-du-se pe legile obiective ale dezvoltării moralei descoperite de el, marxismul a demonstrat inconsistenţa ştiinţifică atît a dogmatismului etic cît şi a relativismului etic. Relevînd caracterul is-toric-social şi de clasă al principiilor, normelor şi idealurilor morale, etica marxistă dezvăluie totodată existenţa şi legităţile progresului moral, formarea şi acumularea unor valori morale general-umane în cursul istoriei omenirii. Aceste valori sînt create, păstrate şi dezvoltate de clasele sociale înaintate, şi în primul rînd de masele populare. Criteriul obiectiv al progresului moral, descoperit de marxism, constă în sprijinirea cauzei eliberării maselor, a cauzei progresului societăţii şi a dezvoltării personalităţii omului. „Morala serveşte societăţii omeneşti pentru a se ridica mai sus, pentru a se elibera de exploatarea muncii" (V. I. Lenin). Treapta cea mai înaltă a progresului moral o reprezintă morala comunistă, morala clasei muncitoare. Morala comunistă ridică pe o treaptă superioară principalele norme general-u-mane elaborate de masele populare în decurs de milenii în lupta împotriva asupririi socia-
 le şi a viciilor morale, îmbogă-ţindu-le cu principiile etice ale clasei muncitoare, formate în practica luptei revoluţionare şi a construirii socialismului şi comunismului. „La baza moralei comuniste stă lupta pentru întărirea şi desăvîrşirea comunismului" (V-L Lenin). Lupta pentru comunism constituie criteriul suprem al moralei comuniste, temelia colectivismului, a patriotismului socialist şi a internaţionalismului proletar, a atitudinii «socialiste faţă de muncă, a umanismului socialist şi a celorlalte principii şi norme ale moralei comuniste. Ca teorie a moralei comuniste, e. marxist-leninistă reflectă în principii, norme şi categorii conţinutul obiectiv, în continuă dezvoltare, al moralei comuniste, fundamentîndu-le din punct de vedere ştiinţific, dezvăluind legătura reciprocă şi însemnătatea lor în dezvoltarea societăţii şi a personalităţii u-mane. Categoriile eticii (datoria, conştiinţa morală, fericirea, onoarea, demnitatea) capătă în e. marxistă, în lumina principiilor moralei comuniste, un sens social larg, autentic umanist. în elaborarea teoriei ştiinţifice a moralei, e. marxist-leninistă se sprijină pe experienţa educării maselor sub conducerea partidului marxist-leninist. E. marxist-leninistă duce, o luptă intransigentă împotriva moralei burgheze şi împotriva tuturor încercărilor de justificare filozofică a acesteia, împotriva moralei religioase. Ea dezvăluie inconsistenţa ştiinţifică şi caracterul reacţionar, antiuman al teoriilor etice din filozofia burgheză contemporană (al e. neopozi-tiviste, pragmatiste» neotomiste, intuiţioniste etc.). în ţara noastră, ca urmare a transformărilor social-economice revoluţionare, a luat naştere şi se dezvoltă tot mai mult, în luptă cu influenţele moralei burgheze individualiste, morala nouă, socialistă. în aceste condiţii creşte şi importanţa eticii marxist-leniniste, care trebuie să contribuie la statornicirea şi la generalizarea noii morale, la însuşirea conştientă a normelor acesteia. V. şi morală.
  etil (CHIM.), C2H5Radical organic derivat din etan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.
  etilare (CHIM.) 1. Tratare a benzinei cu etilfluid în vederea obţinerii benzinei antide-tonante. 2. Introducere a unui radical etil într-o moleculă organică.
  etilenă (CHIM.) v. efenă. etilendiamină (chimie), H2N—(CH2)2~NH2: Cea mas simplă diamină alifatică, solubilă în apă, avînd caracter bazic. Este folosită ca reactiv în chimia analitică şi la diferite sinteze organice.
  etilenglicól (CHIM.) v. gli* col.^
  etilenoxid (CHIM.) v. oxid de etilena.
  etilfluid (CHIM.), amestec de tetraetil-plumb cu bromură de metil sau dibrometan şi naftalină clorurată, folosit ca adaus la benzine pentru îmbunătăţirea proprietăţilor lor anti-detonante. Compusul cu efect specific antidetonant este te-traetil-plumbul; compuşii halo-genaţi se adaugă, pentru evitarea depunerilor de plumb în motoare, deoarece formează împreună cu plumbul halo-genuri volatile la temperatura din camera de ardere a motoarelor şi care sînt evacuate o dată cu gazele de ardere, etilism (MED.) v. alcoolism» etimologie (gr. etymos „adevărat, real" şi logos „cuvînt, ştiinţă"; LINGV.) 1. Stabilire á originii unui cuvînt prin explicarea evoluţiei lui fonetice şi semantice. 2* Disciplină a lingvisticii care studiază originea cuvintelor. 3. Etimon. — Etimologie multiplă, provenienţă a unui cuvînt din două sau mai multe surse diferite; astfel, rom. lampă are o e. m.: pentru a explica înţelesurile lui deosebite („lampă cu ulei", „lampă cu petrol", „lampa electrică", „lampă de radio") şi răspîndirea în diferite părţi ale ţării, trebuie să ne referim la mai multe limbi: ngr. lampa (v. gr. lampas), fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lámpa. — £. populară, modificare a formei unui cuvînt mai puţin cunoscut (de obicei recent intrat în limbă) prin apropierea lui de alte cuvinte mai cunoscute, ase-
ETIMON
304
 ETIOPIA
mănătoare ca formă, uneori şi ca sens (ex. funicular devine, prin e. p., furnicular, fiind apropiat de furnica). Unii lingvişti numesc e. p. şi atracţie paro~ nimică. 4. (în terminologia gramaticală mai veche) Morfologie.
   etimón (LINGV.), cuvînt din care provine un anumit cuvînt dintr-o limbă (ex. verbul latin facere este etimonul verbului romînesc a face). Stabilirea e. echivalează cu stabilirea etimologiei cuvîntului.
   etiolâre (BOT.), fenomen care apare la plantele crescute în întuneric. Se manifestă prin alungirea tulpinilor, micşorarea şi albirea frunzelor etc. din cauza lipsei de clorofilă.
   etiologie (gr. aitia „cauză** şi logos „cuvînt, ştiinţă"; MED.), capitol al patologiei medicale care studiază cauzele bolilor, precum şi suma cunoştinţelor privitoare la factorii care pre-dispun Ia îmbolnăvire şi determină apariţia diferitelor boli.
   Etiopia» stat în estul A-fricii, situat la nord de ecuator, între Marea Roşie, Somalia Franceză, Somalia, Ke-nia şi Sudan, cunoscut şi sub numele de Abisinia. Suprafaţa:
1  184 320 km2. Populaţia:
21 800 000 loc. (1962), formată din amhari, galla, somali etc. Capitala: Addis Abeba. Alte o-raşe: Dessie, Diredaua, Harar, Gondar, Asmara. Limba de stat: amhara. Relieful este în general înalt. Podişul Abisiniei ocupă cea mai mare parte a teritoriului. El este acoperit de lave bazaltice şi fragmentat de numeroase văi adînci, care îl despart într-o serie de platouri cu altitudini de 2 000—3 000 m. Altitudine maximă: Ras Dajan (4 620 m). Un şanţ tectonic larg separă Podişul Abisiniei de partea nordică a Podişului Somaliei, care este situat în sud-estul E. în nord-est se găseşte o cîmpie înaltă (Danakil). Clima este tropicală, aridă pe ţărmul Mării Roşii, etajată în înălţime în Podişul Abisiniei. Etajul inferior, quolla (pînă la I 700—
1  800 m), are climat cald şi umed; etajul mijlociu, voina dega (pînă la 2 300 m), are climat temperat, iar etajul superior, dega (peste 2 300 m), climat răcoros. Rîurile sînt numeroase şi cu debit bogat în
Podişul Abisiniei (afluenţii Nilului: Sobat, Nilul Albastru, Atbara), în rest sînt rare şi se varsă de obicei în lacuri fără scurgere. Savanele constituie vegetaţia predominantă; de-a lungul rîurilor şi pe pantele munţilor se găsesc păduri, iar în zona dega păşuni alpine. Etiopia este o ţară agrară slab dezvoltată, în care relaţiile de producţie feudale se împletesc cu rămăşiţe gentilice şi cu elemente ale capitalismului în curs de dezvoltare. Aproximativ 90% din populaţia ţării este ocupată în agricultură. Majoritatea ţăranilor etiopieni nu au pămînt şi sînt nevoiţi să-l ia în arendă de la moşieri în schimbul unei părţi din recoltă şi al zilelor de clacă. Culturile agricole sînt concentrate în special în voina dega şi mai puţin în quolla. în dega se practică mai ales creşterea animalelor. Se cultivă cafea, cereale (o specie de mei numită teff, orz, ovăz, grîu, porumb), bumbac, viţă de vie, plante oleaginoase. Creşterea animalelor dă cca. lU din producţia globală agricolă: se cresc cornute mari (zebu), oi, capre, cai, măgari, catîri şi cămile. Industria este slab dezvoltată; mici exploatări de minereuri aurifere, platină, sare; cîteva întreprinderi textile, de pielărie, de prelucrare a
lemnului. Exportă cafea (5l°/0 din export în 1960), piei, cereale, seminţe oleaginoase şi importă produse textile, metalice, petroliere. Principalele ţări cu care face comerţ sínt: S.U.A., Italia, Japonia, R.F. Germană, Anglia, India. — Istoric. Pe la mijlocul mileniului I î.e.n., pe teritoriul E. s-a constituit statul sclavagist Aksum, care, în sec. al VII-lea, în urma invaziei arabilor în Africa de nord-est, a decăzut. în izvoarele sec. al XIII-lea este amintit un nou stat, Etiopia, în graniţele căruia intra şi teritoriul fostului stat Aksum. în sec. XIII—XVI s-au cristalizat relaţiile feudale. în sec. al XVI-lea, portughezii, chemaţi în ajutor de etiopieni în lupta împotriva turcilor, au încercat să-şi extindă dominaţia asupra E., iar la începutul sec. al XIX-lea, ca urmare a luptelor interne dintre principii feudali, statul s-a dezmembrat în cîteva principate feudale independente, care s-au unificat pe Ia mijlocul sec. al XIX-lea, în timpul domniei negusului Teodor al II-lea. După unificarea ţării au fost înfăptuite o serie de reforme în scopul dezvoltării economiei şi al creării unui puternic stat centralizat. în urma înfrîngerii E. de către Anglia (1868), la conducerea
ETIRARE
 305
ETNOGRAFIE
ţării s-au succedat o serie de guverne care au înlesnit pătrunderea capitalului englez în economie. La sfîrşitul secolului al
 XIX-lea, Italia a încercat să cucerească E., dar a fost înfrîntă la Adua. In anul 1906, Anglia, Franţa şi Italia au încheiat un aqord privitor la* împărţirea sferelor de influenţă în E. în urma războiului de agresiune din 1935
 —  1936, Italia fascistă, cu toată rezistenţa eroică a etiopienilor, a ocupat ţara şi a transformat-o în colonie. Poporul a dus un război^ de partizani împotriva colonialiştilor şi, în
 1941,  în cel de-al doilea război mondial, în condiţiile ofensivei trupelor engleze, a eliberat E. de cotropitorii fascişti italieni, în timpul şi după terminarea războiului, în E. s-a înfăptuit eliberarea sclavilor şi interzicerea sclaviei (1942), o oarecare micşorare a latifundiilor (1944) etc. Conform hotărîrii Adunării Generale a O.N.U., a fost creată în 1952 o federaţie din care făcea parte E. şi fosta colonie italiană Eritreea. Aceasta a dăinuit pînă în 1960, cînd Eritreea a devenit o regiune autonomă în cadrul statului E., iar din 1962 o provincie a acestuia. Etiopia duce o politică externă de coexistenţă paşnică. A participat la Conferinţa de la Bandung (1955) şi Ia alte conferinţe ale ţărilor din Asia şi din Africa. E. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Este o monarhie constituţională. Şeful statului este împăratul (negus negesti). Parlamentul, care are drepturi legislative limitate, este format din două camere (Camera Deputaţilor, aleasă pe termen de patru ani, şi Senatul, numit de împărat pe termen de şase ani). In ţară nu există partide politice.
   e tir áré (din fr. etirer „a întinde**) (IND. TEXT.) Operaţie, în procesul de fabricare a fibrelor prin procedee chimice, care constă în întinderea lor imediat după ieşirea din filieră (după extrudare) pînă la alun-giri (50—1 200%). Prin etirare are loc orientarea macromole-culelor şi se obţine o mărire a rezistenţei fibrelor.
   etmoid (gr. ethmos „ciur** şi eidos „aspect, formă**; ANAT.),
 os mic, cubic, străbătut de numeroase orificii, cuprins în scobitura osului frontal. Este unul dintre oasele care alcătuiesc baza craniului, cavităţile nazale şi orbita.
    Etna, cel mai înalt vulcan activ din Europa (3 330 m), situat în nord-estul insulei Si-cilia. Craterul principal are un diametru de cca. 400 m. Pe versanţii slab înclinaţi se află peste 200 de conuri parazitare. Cele mai puternice erupţii au avut loc în anii 475 şi 396 î.e.n., 1669, 1908, 1923, 1950 şi 1964. Pînă la 1 000— 1 200 m, versanţii sînt acoperiţi cu vii şi livezi, pînă la cca. 2 000 m se întind păduri, iar mai sus tufişuri şi păşuni. Pe vîrful E. nu mai există vegetaţie, ^ ci numai lavă şi cenuşă vulcanică, în apropiere de vîrf, la înălţimea de 2 943 m, se găseşte o staţiune de observaţie care studiază activitatea vulcanului.
    etnografie (gr. ethnos „po-por“ şi graphsin „a (de)scrie“), ramură a ştiinţei istorice, care studiază modul de viaţă al popoarelor şi cultura populară, istoria formării particularităţilor acestora, originea, răspîndirea teritorială şi legăturile cultural-istorice reciproce ale popoarelor, precum şi istoria răspîndirii şi migraţiunii lor în trecut. E. se bazează pe rezultatele observaţiilor directe, dar foloseşte pe scară largă şi izvoarele istorice scrise. Studierea modului de viaţă şi a culturii popoarelor are- o origină veche, dar dezvoltarea ei a căpătat un imbold puternic în epoca marilor descoperiri geografice şi a colonizării Americii, Australiei, Oceaniei, Africii de sud şi a altor regiuni de pe glob de către europeni. în sec. al XIX-lea, e. s-a constituit ca disciplină independentă. A apărut şcoala evoluţionistă (al cărei principal reprezentant a fost E. Tylor), care considera desăvîrşirea psihicului drept forţa motrice a dezvoltării sociale. Această şcoală explica asemănarea diferitelor culturi materiale, obiceiuri, religii ale unor popoare diferite din regiuni diferite ale globului prin unitatea psihicului omenesc. Spre deosebire de majoritatea evoluţioniştilor, L. H. Morgan a
 explicat dezvoltarea societăţii nu prin sfera psihicului, ci prin dezvoltarea producţiei. Datele furnizate de Morgan în lucrarea sa „Societatea antică** au fost larg folosite de Engels în elucidarea problemelor istoriei comunei primitive în lumina materialismului istoric. în secolul XX, cercetarea etnografică a luat o mare extindere. Unii etnografi burghezi încearcă să demonstreze rolul „civilizator** al statelor capitaliste faţă de popoarele „înapoiate**, de „rasele inferioare**, pentru a motiva exploatarea, asuprirea şi aservirea lor. O asemenea funcţie a îndeplinit în primele decenii ale secolului al XX-lea şcoala htorică-culturală a lui Graeb-ner. Criza sistemului colonial al imperialismului a generat iin nou curent în e., şcoala funcţionalistă engleză, ale cărei concepţii s-au răspîndit şi în istorie, sociologie etc. Adepţii acestei şcoli exclud ideea dezvoltării istorice a popoarelor care se află pe o treaptă mai înapoiată a procesului de dezvoltare. în opoziţie cu aceste teze rasiste, etnografia marxistă consideră că toate grupele etnice sînt înzestrate cu posibilităţi egale de dezvoltare sub toate raporturile, deosebirile actuale datorîndu-se numai stadiului inegal de dezvoltare. E. marxistă studiază fenomenele de trai şi de cultură, apariţia şi dezvoltarea acestora, interdependenţa şi intercondiţionarea lor pornind de Ia condiţiile economice de viaţă şi de la starea socială a oamenilor. E. este legată de mai multe ştiinţe, cu care are puncte de contact: istoria, arheologia, filologia, antropologia şi geografia. Ea se foloseşte de datele pe care aceste ştiinţe i le pun la dispoziţie şi Ie ajută în acelaşi timp prin datele pe care le furnizează. în Romînia, interesul pentru etnografie s-a dezvoltat mai ales în sec. al XIX-lea. N. Bălcescu a subliniat necesitatea studierii obiceiurilor, a modului de viaţă, a culturii poporului. O seamă de oameni de cultură şi ştiinţă (Anton Pann, Vasile Alecsandri, Alecu Russo,
 B. P. Hasdeu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, iar mai tîrziu D. Guşti, George Vîlsan
ETOLOGIE
306
ETRUSCĂ
 ş.a.) au adunat, au cercetat şi au sistematizat un vast material etnografic şi folcloric. Cu toate aspectele ei contradictorii, e* romînească a înregistrat, în primele decenii ale^ sec. al
XX-lea, unele importante succese, adunînd, studiind şi siste-matizînd un material bogat şi de mare interes documentar, care a pus la dispoziţia ştiinţei multe fapte obiective. Influenţa etnografiei şi filozofiei reacţionare apusene, precum şi a concepţiei neştiinţifice a determinismului geografic, a tendinţelor arhaizante, mistice şi naţionaliste, au împiedicat pe etnografi să tragă concluzii ştiinţifice. După instaurarea regimului democrat-popular au fost create condiţii prielnice dezvoltării e. pe baza marxism-îeninismului. In 1949 au fost create secţia de artă populară, în cadrul Institutului de istorie a artei al Academiei R.P.R., şi Societatea de ştiinţe istorice şi filologice; în 1954 a fost creat sectorul (azi secţie) de etnografie al Academiei R.P.R., în 1958 a fost creat Comitetul de coordonare a cercetărilor etnografice, iar în 1963 Institutul de etnografie şi folclor. Au apărut o serie de studii
publicate în periodicele „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor**, „Studii şi cercetări de istoria artei**, „Revista de folclor**, în colecţiile de etnografie şi artă populară „Studii de artă populară şi etnografie*4 şi „Caiete de artă populară**, precum şi o serie de lucrări independente.
  etologíe (gr. ethos „fel de trai, obicei** şi logos „cuvînt, ştiinţă**; BIOL.), ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă al animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire, de reproducere, de depunerea ouălor, de cuibărire etc.
  etrává (NAV.), element de rezistenţă din metal sau din lemn, care închide corpul unei nave la extremitatea prorei şi cu care nava îşi deschide drumul Ia înaintare. E. constituie elementul principal de întărire contra izbiturilor, iar la spărgătoarele de gheaţă organul de spargere a gheţurilor.
  etriér (CONSTR.), element de armătură realizat din bare subţiri de oţel-beton cu diametrul de 5-12 mm, care înconjură barele de oţel ale armăturii. Grinzile şi stîlpii din beton armat au e. care sînt destinate să creeze legături transversale
  Arta etruscă. Sarcofagul din Caere
în masa betonului şi să reziste la diferitele eforturi, în special la cele de lunecare sau de întindere.
   Etruria, regiune istorică în nord-vestul Peninsulei Italice (corespunde azi provinciei Toscana). A fost locuită de etrusci. Inclusă, în sec. al
III-lea î.e.n., în Republica romană, şi-a păstrat însă vreme îndelungată particularităţile etnice şi culturale.
   etruscă, arta artă care s-a dezvoltat pe teritoriul Italiei din sec. al VII-lea pînă în sec. al II-lea î.e.n., cînd cultura etruscă a fost înglobată în cultura Romei antice. A. e. a atins apogeul în sec. al VI-lea şi începutul sec. al V-Iea î.e.n. Deşi influenţată de arta ţărilor din Orientul antic, din Elada şi din Grecia mare, a. e. s-a remarcat printr-un caracter original. Monumentele de arhitectură care s-au păstrat sînt construcţii funerare în piatră sau săpate în stîncă, ruine de temple, ziduri de cetăţi. Etruscii au folosit mult arcadele şi bolţile. In arhitectura etruscă a apărut ordinul toscan cu coloana netedă. Locuinţa etruscă, din lemn, cu etaj şi terase, era alcătuită din mici încăperi
 ETRUSCI
 307
 EUCLID
grupate în jurul unei curţi (a-trium). Ea a influenţat arhitectura romană. Templul ^ etrusc, construit din lemn şi din cărămidă nearsă, avea un fronton inspirat din templul grec. Templele de piatră au apărut în sec. al IV-lea î.e.n. Etruscii au dezvoltat urbanismul. Ei cunoşteau sistematizarea geometrică a străzilor. în sculptura şi pictura etruscă s-au împletit în chip original realismul şi stilizarea. Realismul a. e. s-a manifestat în preocuparea pentru redarea vieţii zilnice şi a particularităţilor modelului, p$tretul etrusc influenţînd, la rîndul lui, portretul roman. Tensiunea şi mişcarea^ sînt redate în basoreliefurile şi frescele etrusce într-un mod stilizat, dar sugestiv, care dovedeşte o reală înzestrare pentru desen. Statuile şi reliefurile destinate ornamentării clădirilor sau a sarcofagelor erau din teracotta. S-au păstrat însă şi statui de piatră şi de bronz („Lupoaica** etc.). Capacele sarcofagelor şi ale urnelor erau împodobite cu portretele sau cu scene din viaţa celor decedaţi. Etruscii au cunoscut bine şi arta prelucrării metalelor. Vasele cu ornamente aurite, podoabele de bronz şi de aur, candelabrele, oglinzile de bronz vădesc un înalt meşteşug. Se cunosc de asemenea vase de ceramică neagră cu ornamentaţie bogată („bucchero nero“), vase de ceramică în formă de bust uman („canope**) etc.
   etrusci (tusei), denumire dată de romani unuia dintre cele mai importante triburi din Italia antică, care popula Etru-ria. Originea acestei populaţii nu este încă lămurită. Cea mai acceptabilă concluzie pare a fi aceea că triburile etrusce s-au format în condiţiile amestecului triburilor venite din Asia Mică cu triburile purtătoare ale culturii villanova din nordul Italiei. Limba lor, scrisă în alfabet de origine greacă, a rămas aproape necunoscută. Organizaţi politiceşte într-o ^ confederaţie de oraşe sclavagiste, iscusiţi marinari, e. au avut un rol de frunte în comerţul maritim al lumii mediteraneene. Au dezvoltat o remarcabilă cultură independentă, excelînd mai ales în
arhitectură. Influenţa lor culturală şi politică asupra Romei din epoca regalităţii şi asupra întregii Peninsule Italice a fost deosebit de puternică. Din sec. al VI-lea î.e.n., în urma presiunii grecilor din sudul Italiei şi a romanilor (care-i vor supune în sec. al III-lea î.e.n.), puterea etruscilor decade treptat, pînă ce sînt complet romanizaţi (în sec. I î.e.n.).
   etufáre (din fr. étouffer „a sufoca, a nimici**; ZOOTEHN.), operaţie de distrugere a nimfei fluturelui de mătase din interiorul gogoşilor destinate filării, prin introducerea acestora într-un cuptor special la o temperatură de 80°C, timp de 20—30 de minute.
   etuvă (MED.),, aparat metalic, de diferite forme şi dimensiuni, folosit pentru sterilizare şi deparazitare prin mijloace chimice şi fizice.
   eu (F1LOZ., PSIH.), noţiune care desemnează reflectarea propriei existenţe de către conştiinţa individuală a omului şi care exprimă unitatea persoanei umane în relaţiile cu ceilalţi oameni. în conştiinţa de sine a omului se reflectă de asemenea existenţa propriului corp (e. corporal) şi propriile procese psihice (e, psihic). Filozofia şi psihologia idealistă interpretează e. ca un fenomen pur subiectiv, opus în mod absolut realităţii obiective şi fără legătură cu aceasta sau reduc întreaga existenţă la eu, trăgînd astfel concluzia ultimă a idealismului subiectiv, solipsismul (ex. G. Berkeley, J.G. Fichte, machiştii etc.). Filozofia mar-xist-Ieninistă arată că e., unitatea persoanei umane, este un ansamblu de relaţii sociale, determinat de legile obiective ale dezvoltării realităţii, şi că reflectarea propriei existenţe în conştiinţa individuală a omului se produce pe baza reflectării lumii obiective, a existenţei şi activităţii sociale a celorlalţi oameni.
   Eubeea, insulă muntoasă în Marea Egee. Suprafaţa: 3 580 km2; populaţia: 166 000 loc. (1961). Aparţine Greciei. Un pod peste strîmtoarea Eu-ripos leagă insula de continent. Importante zăcăminte de minereuri de crom şi fier şi de mar-
mură. Culturi cerealiere, creşterea oilor şi a caprelor, viticultură şi cultura măslinului. Principalul oraş este Chalkis.
   eucalípt (Eucalyptus), gen de arbori tropicali şi subtropicali din familia mirtacee-lor, cu frunze persistente şi flori mici verzui, cu corola
Eucalipt
lignificată. Fructul este o capsulă, care se deschide în 3—5 valve, iar seminţele sînt mici şi lipsite de endosperm. E. sînt arborii cei mai înalţi, ajungînd uneori la 155 m şi avînd o creştere foarte rapidă (5 m pe an). Lemnul de e., foarte rezistent şi dur, este folosit în construcţii, iar din scoarţă se extrag tananţi. Glandele frunzelor de e. secretă uleiuri eterice (0,25— 4,5%), folosite în medicină sau în parfumerie. E* creşte spontan, formînd păduri masive mai ales în Australia.
   eucaliptól (FARM.), substanţă lichidă incoloră, uleioasă, cu miros de camfor şi de mentol, obţinută din oleu de Eucalyptus globulus. Este utilizat ca antiseptic al căilor respiratorii şi ca modificator al secreţiei bron-hice. Sin. cineol.
   Eucken [óican], Walter (1891 —1950), economist burghez german, precursor al neoliberalismului. Potrivit concepţiei lui neştiinţifice şi apologetice, dezvoltarea istorică a societăţii nu are loc pe baza unor legi economice obiective, ci reprezintă o succesiune de „ordine** care se reduc la două „tipuri ideale**: tipul economiei centralizate şi cel al economiei libere de piaţă.
   Euclid (c. sec. al III-lea î.e.n.), matematician grec. A înfiinţat la Alexandria cea mai
EUCLID DIN MEG ARA
308
EUGENIE
vestită şcoală de geometrie din antichitate. Autor al celebrei lucrări „Elementele \ care conţine o expunere completă şi sistematică a fundamentelor
Euclid
geometriei şi reprezintă cea dintîi geometrie închegată din punct de vedere logic. Lucrarea este alcătuită din 13 cărţi, dintre care cinci sînt dedicate teoriei proporţiilor şi aritmeticii, iar opt geometriei. E. a pus cel dintîi problema fundamentelor logice ale geometriei, iar „Ele-mentele“ lui au constituit timp de mai multe secole singura carte după care s-a predat riguros geometria. Geometria construită de E. poartă numele de geometrie euclidiană. A realizat de asemenea lucrări importante în aritmetică. — Postulatul lui E., postulatul al V-lea din şirul de postulate pe care E. le-a pus la bazele geometriei şi conform căruia printr-un punct exterior unei drepte trece numai
o  singură dreaptă paralelă cu dreapta dată. în decursul timpului au existat numeroşi oameni de ştiinţă care au încercat zadarnic să demonstreze această afirmaţie, considerînd-o nu ca un postulat, ci ca o teoremă. Crearea geometriei neeuclidiene de către N.I. Lobacevski şi J. Bolyai a dovedit netemeinicia acestor tentative. V. şi a 1-goritmul lui Euclid.
   Euclid din Megara (c. 450—374 î.e.n.), filozof idealist grec, elev al lui So-crate, întemeietor al Şcolii din Megara. Îmbinînd doctrina socratică despre bine cu concepţia metafizică a lui Parmenide din Eleea despre existenţa imu-
abilă, a formulat teza idealistă după care esenţa lumii ar consta în „binele ‘ absolut, abstract, unitar şi imuabil. în argumentarea sa, E. din M. recurgea la sofisme. A reflectat tendinţe sociale decadente, frecvente în Grecia în epoca de după războiul peloponeziac. V. şi m e g a r i c i i.
   eucoloid (CHIM.), substanţă macromoleculară cu proprietăţi coloidale, al cărei grad de polimerizare este mai mare de
1  000 şi lungimea catenei atinge 1,5 microni (éx. albumina, globulina, gelatina, cauciucul, celuloza etc.).
   eudemonism (din gr. eudai-monia „fericire**; FILOZ.), concepţie care pune la baza moralei năzuinţa omului spre fericire. E, a fost promovat mai cu seamă de filozofii materialişti premarxişti (Epicur, Helvétius, Diderot, Feuerbach ş.a.). Ei l-au îndreptat împotriva ascetismului moralei religioase şi împotriva concepţiilor filozofilor idealişti (ex. Kant), care opuneau năzuinţei spre fericire practicarea datoriei şi a ^ virtuţii, înţelese ca scopuri în sine. Limitele istorice şi de clasă ale e. au constat în modul individualist şi abstract de a pune problema fericirii, în faptul că filozofii premarxişti nu au văzut în ce condiţii sociale concrete ar putea să-şi realizeze aspiraţiile spre fericire toţi membrii societăţii.
   eudiométru (CHIM.), aparat alcătuit dintr-un tub de sticlă gradat, cu doi electrozi de platină, folosit în analiza volumetrică a gazelor sau la sinteza anumitor substanţe din constituenţi gazoşi cu ajutorul descărcărilor electrice.
   eufemism (gr. eu „bine“ şi pheme „cuvînt**), cuvînt sau expresie care înlocuieşte un termen sau o construcţie, atenuînd conţinutul lor dur, trivial, jignitor (ex. comod în loc de leneş).
   eufonie (gr. eu „bun, bine" şi phone ,,voce“), succesiune armonioasă a vocalelor şi consoanelor, care are drept efect
o  impresie acustică plăcută.
   euforbiacée (BOT.; Euphor-biaceae), familie de plante lemnoase şi erbacee, care cuprinde peste 250 de genuri şi 4 500
de specii, răspîndite în zona tropicală şi în zona temperată. Din familia e. fac parte cele mai importante plante producătoare de cauciuc (ex. arborele de cauciuc), caracterizate prin prezenţa unor vase producătoare de 1 a t e x (laticifere), substanţă care conţine cauciuc. Plantele din această familie sînt toxice. în flora ţării noastre, familia e. este reprezentată prin 3 genuri şi 61 de specii (ex. laptele-cucului, laptele-cîine-lui etc.).
   euforie (gr. eu „bine** şi phoros „purtător**; MED.), stare patologică de bună dispoziţie, de optimism nemotivat, întîl-nită în intoxicaţia cu alcool, cu opiu şi în unele boli psihice (paralizie generală progresivă, manie etc.).
   Eufrat, fluviu în sud-vestul Asiei (2 760 km), format prin unirea rîurilor Murat şi Ka-rasu, care izvorăsc din Podişul Armeniei; curge pe teritoriul Turciei, Siriei şi al Irakului, împreună cu Tigrul, după confluenţa lor, formează fluviul Şatt el-Arab, care se varsă în Golful Persic. Navigabil pînă la oraşul Hit. Regiunea cuprinsă între E* şi Tigru se numeşte Mesopotamia.
   eugenie (gr. eu „bine, bun" şi genea „naştere, generaţie**), teorie reacţionară care susţine ideea aşa-zisei ameliorări a naturii biologice a omului, prin măsuri antiumane. La baza e. stă concepţia falsă a împărţirii oamenilor în rase „superioare** şi „inferioare**, a inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor omeneşti. Totodată, eugeniştii susţin că însuşirile genetice ale muncitorilor sînt inferioare celor ale membrilor claselor avute, încercînd să justifice astfel inegalitatea social-economică a oamenilor. E. recomandă metode apropiate de cele zootehnice de alegere a genitorilor după criterii sociale şi de rasă; în acelaşi timp, e. prevede înlăturarea descendenţei elementelor „inferioare din punct de vedere biologic**, prin măsuri ca sterilizarea forţată, interzicerea căsătoriilor între albi şi oamenii de culoare etc. Ideile eugeniei au cunoscut o largă răspîndire în Germania hitleristă, unde au constituit
 EUGENiU DE SAV01A
309
 EURATOM
baza politicii de exterminare a milioane de oameni din rîn-dul mai multor naţionalităţi în lagăre destinate acestui scop. Căsătoriile între reprezentanţii diferitelor rase sînt şi astăzi interzise sau îngrădite în unele state. E. reprezintă o încercare de a fundamenta din punct de vedere biologic colonialismul şi discriminarea sociala şi rasială. Termenul e. a fost introdus de F. G a 11 o n (1869). Ideile e. au fost promovate în ţara noastră, în perioada dintre cele două războaie mondiale, de către G. Banu,
I. Făcăoaru, O. Comşia ş.a. V. şi biosociologie; rasism.
  Eugeniu de Savoia (1663— 1736), general austriac de origine franceză, unul dintre cei mai de seamă comandanţi de oşti din vremea sa. S-a remarcat mai ales prin victoriile cîştigate asupra turcilor Ia Zenta (1697) şi la Belgrad (1717), datorită cărora Austria a impus Imperiului otoman pacea de la Karlowitz (1699) şi apoi pacea de Ia Passarowitz (1718).
  euglenă (ZOOL.; Euglena vi-ridis), specie de flagelat, cu corpul unicelular de formă oval-âlungită, prevăzut cu cro-matofori care conţin clorofilă şi cu un corpuscul roşu sensibil la lumină (stigma). In ce priveşte nutriţia, e. întruneşte caractere de animal şi de plantă: la lumină nutriţia ei este de tip autotrof (prin asi-milaţie clorofiliană, ca la plante), pe cînd la întuneric are nutriţie heterotrofă, caracteristică animalelor.
  Euhemeros (sec. IV—III î.e.n.), istoric şi filozof grec influenţat de c i r e n a i c i, care a dat printre primii o explicaţie raţionalistă a miturilor, negînd existenţa zeilor şi considerînd că aceştia au fost oameni, eroi divinizaţi sau cîr-muitori din trecut care şi-au instituit propriul lor cult. Din opera sa „Istoria sacră" s-au păstrat numai cîteva fragmente.
  Eulenberg [Qihnberg], Her-bert (1876—1949), scriitor progresist german. In dramele sale evocă figuri revoluţionare din trecutul Germaniei („Thomâs Mîintzer", 1932; „Tilman Rie-menschneider", 1946), iar în romane prezintă aspecte din
   viaţa social-politicăa Germaniei („Trecerea", 1922; „Prăbuşirea", 1948). Este autorul unei culegeri de eseuri („Umbre", 1912; „Noi imagini", 1912; „Ultime imagini", 1915) şi al unei biografii a poetului Heine. Premiul naţional al Republicii Democrate Germane.
                                                                            Euler [$ihr]9 Leonhard (1707—1783), matematician şi
L. Euler
    fizician elveţian. Şi-a desfăşurat cea mai mare parte din activitatea sa la Petersburg. A adus contribuţii însemnate în analiza matematică, mecanica raţională, optică, fizica matematică, chimie, astronomie etc. E. este creatorul calculului variaţiilor şi a pus bazele teoriei ecuaţiilor diferenţiale şi studiilor care formează partea generală a teoriei numerelor. în fizică a elaborat cinematica şi dinamica corpului solid şi a dedus ecuaţiile rotaţiei acestuia în jurul unui punct fix, punînd bazele teoriei giroscopului. în mecanica cerească a dezvoltat teoria mişcării Lunii. Op. pr.: „ In-#*■ stitutiones calculi integrális" (1768-1770), „Theoria mo-tuum planetarum et cometa-rum'4 (1744). —Cercul lui E., cerc care trece prin picioarele înălţimilor unui triunghi, prin
A
 mijloacele laturilor lui şi prin mijloacele segmentelor determinate respectiv de virfurile triunghiului şi de punctul de întîlnire al înălţimilor. Sin. cercul celor nouă puncte.
   Euler-Chelpin [$ihr~kél~ pin], Hans Karl von (n- 1873), chimist suedez. A elaborat metode noi de cercetare a enzi-melor şi vitaminelor şi a arătat identitatea carotinei cu provitamina A. Laureat al Premiului Nobel (1929).
   Eumenide v. Furii.
   eupatrizi (gr.eupatrides, djn eu „bine, bun" şi pater „tată"), membri ai aristocraţiei gentilice din Atica (Grecia antică), a cărei bază economică o formau latifundiile. E. au deţinut multă vreme puterea politică în Atena, fiind singurii care aveau dreptul de a fi aleşi arhonţi şi de a face parte din areopag. Legile lui Dra-con din anul 621 î.e.n., reformele lui Solon din 594 î.e.n. şi, mai ales, acelea ale lui Clistene din 508 î.e.n., menite să întărească democraţia sclavagistă, au zdruncinat puterea politică a eupatrizilor.
   Eurasia, denumire dată ansamblului continental format de Europa şi Asia (folosită pentru prima dată de geologul austriac Ed. S u e s s). Suprafaţa E. cu insulele învecinate este de 53 500 000 km2 (peste
 1 /3 din suprafaţa uscatului de pe glob). Numărul locuitorilor E. reprezintă 75% din populaţia globului.
   Euratom (denumire prescurtată a Comunităţii europene pentru energia atomică), uniune monopolistă internaţională, creată de statele care au înfiinţat Comunitatea economică europeană (Piaţa comună) prin tratatul de la Roma din 1957, care prevede: unificarea resurselor atomice ale ţărilor participante; crearea unei organizaţii unice pentru construirea, finanţarea şi exploatarea întreprinderilor industriei atomice; înfiinţarea unui centru comun de cercetări ştiinţifice şi a unui comitet tehnic cu sarcina de a finanţa cercetările din domeniul energiei atomice care se efectuează în afară ţărilor ce fac parte din E., în scopul unui control asupra a-
EUR1BAR
 310
 EURIHALIN
cestor cercetări. E. reprezintă un organism suprastatal care ur-măreşte crearea unei „pieţe co-mune“ a materialelor şi insta-laţiilor industriei atomice, în-călcînd suveranitatea naţională a ţărilor mai slabe. E.este strîns legat de N.A.T.O.
   euribár (BIOL.; despre organisme acvatice), care suportă variaţii mari ale presiunii hidrostatice, putînd deci trăi la diferite adîncimi (ex. caşalotul, care poate înota atît Ia suprafaţa apei cît şi la adîncimea de 150-200 m).
   euribiónt (BIOL.; despre u-nele animale), care suportă variaţii relativ mari ale condiţiilor de mediu (climat, lumină, salinitate, oxigen etc.), putînd astfel să trăiască în locuri foarte diferite (tundră, pădure, stepă etc.).
   Eurîdice (în mitologia greacă), soţia lui Orfeu. Potrivit legendei, a murit în ziua nunţii,
muşcată de un şarpe. Orfeu, desperat, a coborît în Infern, unde Hades s-a învoit să i-o redea, cu condiţia ca Orfeu să meargă înaintea ei şi să nu se întoarcă spre ea pînă ce nu va ajunge din nou pe pămînt. Uitînd consemnul, Orfeu i-a aruncat o privire şi în felul acesta a pierdut-o pentru totdeauna.
   eurihalin (BIOL.; despre organisme acvatice), care suportă variaţii relativ mari ale sali-nităţii apei (de ex. Artemia salina trăieşte în ape cu o salinitate între 50 şi 250°/Oo)* Speciile de peşti care migrează din mări în fluvii sau' invers sînt e, (ex. scrumbia de Dunăre, anghila, sturionii etc.).
                                                                      ŢĂRII, E
  Tara                         Suprafaţa Populaţia A  j
                                 m km'* in mu loc.
DIN EUROPA:
R.P. ALBANIA                       28 748   1 711 1962 
ANDORRA                               453      10 1962 
AUSTRIA                            83 849   7 128 1962 
BELGIA                             30 507   9 222 1962 
R.P. BULGARIA                     110 669   8 045 1963 
R.S. CEHOSLOVACĂ                  127 869  13 899 1962 
DANEMARCA                          43 043   4 654 1962 
ELVEŢIA                            41 288   5 670 1962 
FINLANDA                          337 009   4 522 1962 
FRANŢA                            551 208  47 573 1963 
R.D. GERMANĂ                      108 300  17 102 1962 
R.F. GERMANĂ                      247 970  57 865 1963 
GRECIA                            130 918   8 451 1962 
IRLANDA                            70 283   2 824 1962 
ISLANDA                           103 000     185 1962 
ITALIA                            301 226  50 336 1963 
R.S.F. IUGOSLAVIA                 255 804  18 958 1962 
LIECHTENSTEIN                         157      17 1962 
LUXEMBURG                           2 586     321 1962 
MAREA BRITANIE                    244 030  53 441 1962 
MONACO                                  2      21 1962 
NORVEGIA                          323 917   3 655 1963 
OLANDA                             33 612  11 889 1963 
R.P. POLONĂ                       311 730  30 484 1962 
PORTUGALIA (INCLUSIV INSULELE                          
AZORE ŞI MADEIRA)                  92 531   8 944 1963 
R.P. ROMÎNĂ                       237 500  18 813 1963 
SAN MARINO                             61      17 1962 
SPANIA (INCLUSIV INSULELE                              
BALEARE Şi CANARE)                504 748  30 817 1962 
SUEDIA                            449 793   7 562 1962 
R.P. UNGARĂ                        93 030  10 072 1962 
UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE                         
SOCIALISTE (TOTAL)             22 402 200 224 764 1963 
DIN CARE ÎN EUROPA              5 571 000 171 818 1963 
VATICAN                              0,44       1 1963 
TERIT. DEPEND. DE MAREA BRITANIE:                      
INSULELE NORMANDE                     195     109 1961 
GIBRALTAR                               6      27 1961 
MALTA Şl GOZO                         316     329 1961 
INSULA MAU                            588      43 1960 
TERIT. DEPEND. DE DANEMARCA:                           
INSULELE FEROE                 1 399           35 1961 
TERIT. DEPEND. DE NORVEGIA:    62 422                  
INSULELE SP1TZBERGEN                                   
(SV ALB ARD)                                           
DIN ASIA:                                              
AFGANISTAN                        650 000  14 684 1962 
ARABIA SAUDITĂ                  1 600 000   7 000 1958 
BIRMANIA                          678 033  22 342 1962 
CAMBODGIA                         172 511   5 479 1962 
 EUR IONICE
311
EUR1PIDE
EURASIEI
Ţara                           Suprafaţa  Populaţia   Anul 
                               în km2     în mii loc.      
CEYLON                             65 610   10 442    1962 
                  R.P. CHINEZĂ  9 597 000   656 600   1957 
CIPlRU                              9 251     580     1962 
R.P.D. COREEANĂ                   127 193   10 789    1960 
COREEA DE SUD                      93 600   26 106    1962 
FÎLIPINE                          299 680   29 698    1962 
INDIA                           3 274 674   441 631   1961 
                        BHUTÁN     50 000     670     1960 
                        SIKKIM      7 104     161     1961 
                     INDONEZIA  1 904 300   98 500    1962 
IORDANIA                           96 610    1 752    1962 
REPUBLICA IRAK                    448 742    6 687    1962 
IRAN                            1 648 000   21 227    1962 
ISRAEL                             20 700    2 292    1962 
JAPONIA                           369 766   94 930    1962 
KUWEIT                             15 540         321 1962 
LAOS                              236 800    1 882    1962 
LIBAN                              10 400    1 700    1963 
                  R.P. MONGOLĂ  1 565 000         998 1962 
NEPAL                             140 798    9 33S    1961 
PAKISTAN                          946 700   96 600    1962 
                  R.A. SIRIANĂ    184 479    5 067    1962 
TA IL AND A                       514 000   29 000    1963 
                TURCIA (TOTAL)    780 576   29 059    1962 
DIN CARE ÎN EUROPA                 23 623    2 339    1962 
UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE 22 402 200   224 764   1963 
SOCIALISTE (TOTAL)                                         
DIN CARE ÎN ASIA:              16 831 200   52 946    1963 
                  R.D. VIETNAM    159 000   16 690    1962 
VIETNAMUL DE SUD                  171 000   14 929    1962 
YEMEN                             195 000    5 000    1960 
TERITORII INCLUSE ÎN FEDERAŢIA     76 115         470 1962 
MALAYEZIAî                                                 
BORNEO DE NORD                                             
                        MALAYA    131 313    7 137    1961 
                       SARAWAK    125 206         770 1962 
SINGAPORE                             581    1 687    1961 
TERII. DEPEND. DE MAREA BRITANIE:                          
ADEN (COLONIE)                        217         220 1962 
ADEN (PROTECTORAT)                290 080    1 000    1962 
INSULELE BAHREIN                      598     156     1962 
BRUNEI                              5 765          84 1960 
HONGKONG (SEANGAN)                  1 013    3 410    1962 
KATAR                              22 014          55 1962 
INSULELE MALDIVE                      298          89 1961 
MASCAT ŞI OMAN                    212 380     565     1962 
OMANUL CONTRACTUAL                 83 600         111 1962 
TERIT. DEPEND. DE PORTUGALIA:                              
AOMÎN (MACAO)                          16         169 1961 
TIMOR                              14 925         520 1961 
TERIT DEPEND. DE S.U.A.                                    
INSULELE BON IN                       104       0,204 1961 
INSULELE RYUKYU                     2 196         900 1962 
   euriónice (BIOL.; despre organisme vegetale), care pot suporta variaţii relativ largi de pH al solului şi al apei, putînd să crească atît în medii acide cît şi în medii alcaline (ex. unele specii de rogoz, trestie etc.).
   Euripide (480—c. 406 î.e.n.), poet tragic grec, supranumit de către Aristotel „poetul tragic prin excelenţă*4. Alături de Eschil şi Sofocle, E. face parte din celebra triadă a poeţilor dramatici greci care au pus bazele tragediei clasice. E. a cunoscut contradicţiile societăţii ateniene din perioada de declin a democraţiei sclavagiste şi Ie-a oglindit în opera sa. Influenţat într-o oarecare măsură de Protagora, E. a împărtăşit unele concepţii umanitare ale sofiştilor. Din vasta lui operă (cca. 90 de piese) s-au păstrat 17 tragedii şi o dramă satirică („Ciclopul44, trad. rom. 1925, uit. trad. rom. 1958). într-o perioadă caracterizată prin mari frămîntări interne, prin intoleranţă, războaie şi decădere morală, el elogiază dragostea de patrie („Ion44, „Ifigenia in Aulis44, trad. rom. 1879), protestează împotriva războaielor („Troienele44, trad. rom. 1958; „Rugătoarele44, „Fe-nicienele“), critică pe demagogii atenieni („Heraclizii44, „0-reste“), pledează pentru dreptul sclavului Ia libertate („He-cuba44, trad. rom. 1905) şi al femeii la iubire („Medeea44, trad. rom. 1958), realizînd chipuri exemplare de personaje feminine (Âlcesta, Andromaca, Ifigenia). E. este, de altfel, primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei femeii în cele mai variate şi mai nuanţate ipostaze ale acesteia. Pornind (după tradiţie) de la legende cu caracter mitologic, E, a creat însă conflicte şi caractere care laicizează în mare măsură dramaturgia elină, mutînd accentul asupra omului şi adîncimilor lui sufleteşti. Prin E. teatrul grec cîotigă în realism, întîmplăriie mitice pierd din aureola lor supranaturală, iar eroii capătă atribute omeneşti. Personajele sale nu mai sînt victime oarbe ale fatalităţii, ci purtători ai unor pasiuni, adesea violente, care le călăuzesc destinul. Ele dez-
 EURISTIC
 312
 EUROPA
bat probleme filozofice şi etice majore, enunţă maxime. Datorită acestor trăsături, E. a fost supranumit „filozoful scenei*4. Sub raportul tehnicii dramati ce
Euripide
E. a adus o serie de inovaţii teatrului grec: a restrîns şi mai mult rolul corului în desfăşurarea acţiunii, a adus alături de elemente tragice şi elemente comice, prevestind astfel drama, a introdus în compoziţia tragediei intriga, peripeţia, recunoaşterea, prologul şi, pentru dezlegarea nodului acţiunii, aşa-numitul „deus ex machi-na“. Opera lui E. a inspirat scriitori mari, ca Raci ne, Cor-neille, Voltaire, Lessing, Goethe ş.a. în Romînia, tragediile lui E. au început să fie traduse în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, de către Panait Ioanide şi Petre Dulfu.
   euristic (gr. heuriskein „a afla**; despre procedee metodologice), care serveşte la descoperirea unor cunoştinţe noi; de ex. ipotezele ştiinţifice au valoare euristică. V. şi c o n v e r-saţie euristică.
   euritérm (gr. eurythmos „armonios** şi therme „căldură**; BIOL.; despre organisme acvatice sau terestre), care poate suporta variaţii relativ mari de temperatură a mediului înconjurător.
   Europa, partea vestică a blocului continental Eurasia. Numele derivă din cuvîntul semitic ereb (irib) „apus“. Este situată în emisfera boreală. Puncte extreme continentale: 71°08’ latitudine nordică (capul Nordkyn, în Peninsula Scandinavă) şi 36° latitudine sudică (capul Marroqui, în Peninsula Iberică), 9°31/ lon-
gitudine vestică (capul Roca, în Peninsula Iberică) şi 67°20' longitudine estică (Uralul polar). Limita care desparte E. de Asia trece pe la baza versantului estic al munţilor Urali, pe rîul Emba, pe ţărmul nordic şi nord-vestic al Mării Caspice şi de-a lungul munţilor Caucaz. Se mărgineşte la nord şi nord-vest cu mările Kara, Barents, Albă, Norvegiei, Baltică, Nordului, Ia vest cu Oceanul Atlantic şi la sud cu mările Mediterană, Tireniană, Ionică, Adriatică, Egee, Marmara, Neagră şi Azov. Strîmtorile Bosfor şi Dardanele o despart de Asia Mică, iar strîmtoarea Gibraltar de Africa. E. cuprinde peste 7% din suprafaţa uscatului, însumînd, împreună cu insulele,
10 524 000 km2. Ţărmurile E. sînt foarte crestate. Suprafaţa peninsulelor mari (Scandinavă, Iberică, Balcanică, Italică) însumează peste 2 000 000 km2. Cele mai mari insule sînt Marea Britanie, Islanda, Irlanda, No-vaia Zemlea. Datorită predominării reliefului de platformă (cîmpii şi podişuri joase), altitudinea medie a E. este de numai 340 m, mai scăzută decît a tuturor celorlalte continente, în afară de Australia. Munţii ocupă doar 17% din suprafaţa E. (din care numai 1,5% sînt munţi de peste
2  000 m). în partea estică a E. se întinde Marea Cîmpie Rusă, în cuprinsul căreia există podişuri şi zone de dealuri. Partea centrală şi vestică a E. se caracterizează printr-o mare varietate a reliefului, prin alternarea frecventă a munţilor cu cîmpiile şi podişurile. în Peninsula Scandinavă şi în Scoţia se află munţii cei mai vechi (caledonici), puternic erodaţi, reînălţaţi datorită mişcărilor tectonice. în Peninsula Scandinavă, aceştia sînt legaţi strîns de regiunea scutului baltic, care are în general relief de podiş şi de cîmpie de eroziune. Prin zona joasă, ocupată de apele Mării Baltice, se face trecerea către Cîmpia Germano-Poloneză, o prelungire a Cîm-piei Ruse, modelată intens de acţiunea glaciaţiei cuaternare. La sud de această zonă se întinde ca o fîşie îngustă zona munţilor hercinici, fragmentaţi
puternic de mişcările tectonice, avînd în general înălţimi mijlocii (munţii din Anglia şi Irlanda, Masivul Central Francez, munţii Vosgi, Pădurea Neagră, Ar-deni, Masivul Şistos Renan, Munţii Boem.iei ş.a.), alternînd cu cîmpii deluroase formate în bazinele tectonice din cadrul zonei hercinice (bazinul Londrei, bazinul parizian, cîmpia din nordul Franţei ş.a.). Partea sudică a E. se caracterizează prin predominarea reliefului muntos, alcătuit în general din munţi tineri, formaţi în timpul cutărilor alpine, cu înălţimi mari (Mont Blanc 4 810 m, cel mai înalt vîrf din E.) şi relief glaciar dezvoltat. La poalele lor s-au format cîmpii (Cîmpia Padului, Cîmpia Pa-nonică, Cîmpia Romînă). Munţii tineri din catena alpină străbat continentul de la vest spre est (Pirinei-Alpi-Carpaţi), continuîndu-se spre sud cu munţii din peninsule (munţii Cantabrici, Iberici, Ape-nini, Dinarici, Pindului, Balcani), în care sînt frecvente rocile calcaroase (cu dezvoltate fenomene carstice) şi flişul. Alături de munţii tineri, în E« peninsulară se mai întîlnesc şi resturi ale munţilor vechi, în special hercinici (cordiliera centrală a Peninsulei Iberice, munţii din Corsica şi din Sardinia, Munţii Rodope, Rila, Pirin-Planina). Pe continent şi^ în insulele înconjurătoare există numeroşi vulcani stinşi ^ (ex. lanţul munţilor vulcanici din R.P.R.) şi activi (Vezuviu, Etna, Stromboli, vulcanii din Islanda). în regiunile sudice se produc frecvent cutremure. Subsolul E. este bogat în zăcăminte de combustibili şi de minerale utile: huilă (bazinele Ruhr, Doneţului, Sileziei, Ţara Galilor etc.), cărbune brun şi lignit (bazinul Saxonia-Turin-gia, vestul R. P. Polone, bazinul Moscovei, nordul Franţei etc.); petrol în U.R.S.S. (între Volga şi Ural, Caucaz, Sub-carpaţii Ucrainei), R.P.R, (Sub-carpaţi), R. F. Germană (regiunea Hanovrei); gaze naturale (aproximativ în aceleaşi regiuni; importante sînt zonele gazifere din Podişul Transilvaniei, din regiunea Lacq din Franţa şi cea din Olanda);
EUROPA
313
 EUTECTOID
minereu de fier în sudul şi centrul părţii europene a U.R.S.S. (Kerci, Krivoi Rog, Kursk), în Urali (Magnitnaia), nordul Scandinaviei, masivul Harz şi Turing:ia (R.D. Germană), Lorena (Franţa), munţii Cantabrici (Spania); minereuri neferoase în Urali, Munţii Metalici (R.D. Germană şi R.S. Cehoslovacă), în Silezia Superioară (R.P. Polonă), Munţii Apuseni şi Oaş-Gutîi-Ţi-bleş (R.P.R.), munţii Bakony (R.P. Ungară), Dinarici (R.S.F. Iugoslavia), munţii din Spania, Italia etc. însemnate sînt şi resursele de săruri de potasiu din R.D. Germană, U.R.S.S. şi Franţa, de apatite din U.R.S.S. (peninsula Kola), de sare gemă din R.P.R., U.R.S.S., R.P. Polonă, R.D. Germană, Austria etc., care constituie importante materii prime pentru industria chimică. Clima este variată, în funcţie de aşezarea în latitudine, de apropierea sau depărtarea faţă de bazinele maritime şi de altitudine. Cea mai mare parte a E. este aşezată în zona temperată; în nord-est însă, E* pătrunde în zona subpolară, iar în sud în zona subtropicală mediteraneană). Vînturile de vest, care bat dinspre ocean, determină caracterul oceanic al climei în partea vestică a Europei; influenţa lor se resimte adînc în interiorul continentului. Pe măsură ce slăbeşte influenţa vînturilor de vest, clima devine tot mai continentală, pînă la continentală excesivă. Cele mai mari fluvii, în ordinea lungimii lor, sînt: Volga, Dunărea, Niprul, Donul, Peciora, Nistrul, Rinul, Dvina de Nord, Elba, Vistula, Loara, Doneţ, Tisa. Lacuri se găsesc în special în regiunile vechii glaciaţii (Finlanda, Scandinavia, nord-vestul U.R.S.S., Polonia, Alpi), în afara acestora mai există în E. şi cîteva lacuri vulcanice şi tectonice. Asociaţiile vegetale şi animale variază în funcţie de zonele climatice. Pentru regiunea mediteraneană sînt caracteristici arborii cu frunze persistente şi asociaţiile de arbuşti (maquis, şibleac); există numeroase insecte şi reptile, în sud-estul zonei temperate se întind stepele şi silvostepele, care în prezent sînt în cea mai
mare parte cultivate; aici sînt foarte răspîndite rozătoarele. Pentru restul zonei temperate sînt caracteristice pădurile, care însă au fost tăiate pe mari porţiuni: păduri de foioase (în care predomină fagul şi stejarul), păduri amestecate şi păduri de conifere; aici trăiesc cerbi, căprioare, vulpi, păsări de pădure; numărul lupilor, urşilor, rîşilor s-a redus foarte mult. Extremitatea nordică a continentului este regiunea sil-votundrei şi a tundrei polare, cu reni, lemingi şi numeroase păsări. în munţi, vegetaţia şi fauna sînt etajate în altitudine. Din E. fac parte următoarele state: Albania, Andorra, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, R.D Germană, R.F. Germană, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Iugoslavia, Liechtenstein, Luxemburg, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Romînia, San Marino, Spania, Suedia, o mică parte din Turcia, Ungaria, U.R.S.S. (partea vestică), Vatican. Populaţia
 E.: 598 000 000 loc. (196Î), reprezentînd circa 1/5 din populaţia globului. E. este continentul cu cea mai densă populaţie (58 loc./km2). Circa 94% din populaţia E. vorbeşte limbi care fac parte din familia indo-europeană, mai răspîndite fiind limbile slave (în special în estul şi sud-estul E.)» germanice (în special în nordul şi centrul E.) şi romanice (în special în vestul şi sudul E.); limbile celtice, precum şi letona, lituaniana, albaneza şi greaca, sînt mai puţin răspîndite. Pe lîngă acestea se mai vorbesc şi limbi din grupele fino-ugrică şi turcică.
                                                                               Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele
Europa
Tirului (în Fenicia). Zeus» transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta, unde ea a născut pe Minos, Radamante şi Sarpedon, care aveau să devină după moarte judecători în Infern.
   európiu (chim.), Ea. Element din familia pămînturilor rare, cu nr. at. 63; gr. at. 152; p.t. 1 150°C. în afară de valenţa 3 caracteristică elementelor din această familie, e* formează şi combinaţii în treapta de valenţă 2.
   europoizi, una dintre r a-sele omeneşti.
   Eustachi, Bartolomeo (1500— 1574), anatomist italian, unul dintre creatorii anatomiei ştiinţifice moderne. Eustachi a făcut numeroase descoperiri anatomice, care-i poartă numele: trompa lui E. în urechea medie, valvula lui E. în auriculul drept al inimii.
   Eustratie, boier şi cărturar din Moldova. A tradus din greceşte „Pravilele împărăteşti44, care s-au tipărit la Iaşi, în 1646, sub titlul „Carte romînească de învăţătură44. Această lucrare este o expresie pe plan juridic a intereselor statului feudal centralizat. Este cunoscut şi sub numele de Eustratie logofătul. Miron Costin îl consideră autor al Letopiseţului moldovenesc, azi pierdut, anterior aceluia scris de Gr. Ureche.
   eutanasie (gr. eu „bine, bun44 şi thanatos „moarte4*)
1.  Moarte fără dureri. 2. Provocare de către medic a morţii unui bolnav care suferă de o boală incurabilă şi care îi dă acestuia suferinţe mari sau în cazul unei agonii prelungite. E. este oprită de lege.
   eutéctic (CHIM., METAL.), aliaj sub formă de amestec mecanic a două sau mai multe faze solide rezultate prin cristalizarea lor simultană, la temperatura constantă, dintr-o soluţie lichidă a unor anumiţi constituenţi. Temperatura ia care se produce cristalizarea este cea mai mică temperatură de topire pentru aliajele rezultate din constituenţii soluţiei lichide.
   eutectoid (CHIM., METAL.), aliaj sub formă de amestec mecanic a două sau mai multe faze solide rezultate prin recris-
EUTERPE
EVAPORARE
talizarea lor simultană, la tem-
Î>eratura constantă, dintr-o so-uţie solidă.
Euterpe (în mitologia greco-ro-mană), muză a desfătărilor alese şi a muzicii, inspiratoarea cîntăreţilor din flaut. Este reprezentată de obicei cu un flaut dublu.
eutocie (gr. euforia, din eu „bine“ şi tokos „naştere**;
MED.), naştere care se desfăşoară nor-mal, fără nici o Euterpe complicaţie.
   Eutropius (sec. IV e.n.), istoric roman. A scris pe la 367 compendiul „Breviárium ab Urbe condita**, în 10 cărţi, în care tratează istoria Romei de la începuturile ei şi pînă la împăratul Valens (364—378), valoros mai ales pentru studierea evenimentelor petrecute în sec. III-IV. Re-ferindu-se în opera sa la evenimentele petrecute în Dacia în sec. II—III, E. susţine în mod neîntemeiat că, la data colonizării romane a Daciei, aceasta fusese secătuită de bărbaţi şi că, o dată cu trupele romane, a fost retrasă din Dacia şi populaţia romană (271). Poziţia lui E. este apropiată de tradiţiile istoriografiei senatoriale, care preconiza o monarhie moderată.
   Euwe [öVd], Max (n. 1901), şahist olandez, mare maestru internaţional. Din 1935 campion mondial pînă în 1937. Renumit teoretician şi metodist în domeniul şahului.
   Euxin, Pontul ^ (Pontus Euxinus), nume dat în antichitate Mării Negre.
   ev, perioadă istorică.
   Eva (vechea ebraică Havva „străbuna tuturor oamenilor**), potrivit mitului biblic, prima femeie. Creată de dumnezeu din coasta lui Adam, E. ar fi fost izgonită împreună cu acesta din rai pentru că a gustat din „pomul cunoştinţei binelui şi răului**, care le fusese interzis. Mitul consacră ideea „inferiorităţii femeii**; pe el se bazează şi concepţia teologică ü „păcatului originar**.
   evacuare (lat. e „din" şi vacuus „gol**) 1, (TEHN.) a) Fază din ciclul motoarelor cu ardere internă sau al turbinelor cu gaze, în care gazele de ardere, după ce au efectuat lucrul mecanic, sînt evacuate din maşină, b) îndepărtare a reziduurilor într-un proces de producţie, a apelor nefolositoare sau provenite din infiltraţii în scopul executării diferitelor lucrări tehnice etc. E. apelor de mină prezintă o importanţă deosebită pentru industria extractivă, deoarece, neevacuate, aceste ape pot provoca muierea rocilor, presiuni mari asupra instalaţiilor de susţinere, o atmosferă umedă dăunătoare minerilor şi instalaţiilor, coroziunea pieselor metalice etc. Construcţiile hidrotehnice sînt prevăzute cu evacuatoare care permit conducerea apelor mari şi a viiturilor peste sau prin corpul construcţiilor ori prin vecinătatea lor, în vederea prevenirii stricăciunilor. Instalaţiile cu cazane de aburi, încălzite cu combustibili solizi, sînt prevăzute cu sisteme speciale de e. a zgurii şi cenuşii. E. reziduurilor industriale în apele curgătoare trebuie făcută cu respectarea măsurilor de purificare a lor entru a proteja fauna acvatică, rezintă, de asemenea, o mare însemnătate evacuarea deşeurilor radioactive de la centralele electrice nucleare în locuri sigure şi nepericuloase. 2* (METAL.) Perioadă de evacuare, trecere a oţelului lichid, a fontei sau a altor metale din cuptor în oala de turnare, prin deschiderea orificiului de evacuare sau prin basculare. 3. (DR«) îndepărtare a unei persoane, în baza unei hotărîri judecătoreşti sau din ordinul altei autorităţi, dintr-un loc unde acea persoană locuieşte în mod ilegal (ex. e. unui chiriaş după expirarea contractului sau e. unei persoane care ocupă o locuinţă cu de Ia sine putere).
   evacuator de ape mari, construcţie hidrotehnică care constă din d e v e r s oare, goliri de fund sau combinaţii ale acestora şi care este destinată evacuării debitelor excedentare în timpul trecerii apelor mari.
  evaluâre (CONT.), exprimare valorică (în etalon bănesc) a mijloacelor fixe şi circulante, a surselor acestora, precum şi a tuturor operaţiilor economice consemnate în documente. Se foloseşte în munca de planificare, de evidenţă şi de control al activităţii economice.
  evangheliar, carte bisericească creştină care conţine cele patru evanghelii. In limba romînă, primul e. a apărut în 1561 Ia Braşov („Tetraevan-ghelul** lui Coresi).
  evanghelie (gr. euanghélion „bunavestire**, din eu „bine“ şi anghello „vestesc**), parte a Bibliei, recunoscută numai de creştini, constituind fundamentul „Noului testament**; ea conţine naraţiuni fantastice despre „viaţa pămîntească** şi „minunile** miticului Hristos, precum şi tezele de bază ale doctrinei creştine. E. a fost folosită pentru consfinţirea orînduirii sclavagiste, iar ulterior a orîn-duirii feudale şi capitaliste. Evanghelia propovăduieşte pasivitatea, acceptarea resemnată a suferinţelor pămînteşti, „smerenia**. Ea se compune din patru cărţi, atribuite de biserică lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan (primul şi ultimul fiind „apostoli**, iar ceilalţi doi, ucenici nemijlociţi ai apostolilor). Primele trei evanghelii, foarte asemănătoare între ele, se numesc evanghelii sinoptice. în realitate, e. nu au fost întocmite la mijlocul sec. I, cum pretinde biserica, ci abia în al doilea sfert al sec. al II-lea, de către diverşi autori anonimi, care le-au scris în limba greacă. în afara celor patru e., declarate de biserică în sec. al IV-Iea drept „canonice**, s-au păstrat fragmente din numeroase evanghelii apocrife, care au fost declarate „eretice** şi distruse. Evangheliile apocrife sînt o dovadă că în sînul creştinismului primitiv se înfruntau diverse tendinţe contradictorii. în ciuda eforturilor depuse de teologi, contradicţiile cu privire la faptele şi preceptele atribuite miticului Hristos abundă de altminteri în însuşi textul evangheliilor canonice,
  evaporâre O7 IZ.), transformare a unui lichid în vapori
 O 200       400
                                                                                                                                                                                                              KILOMETRI
 SCARA
 *AA 600 800 10,00
 IWiU
 ( \\ %%t \\
                                                                        Ltis/'
                                                                                                                                             pî\ o^i *1 ^oŞ^j i
 M°fos
 c~37
 V0
                                                                                                                           ’oCÎmpVĂ~^
 P*«Uî3£2s
1Ş0                
WoRs    ^Ace/h     
K3 V ^fcâoS*0^-^^  
%'      S w§£\\    
/&!*               
Zc^ynV,            
                                                                                                                                                        icâsicfefiv>\?4rv *cf
 t.p                v^fc»
30?
 EVAPORATOR
 315
 EVIDENTĂ
numai la suprafaţa sa, la temperaturi inferioare temperaturii sale de fierbere. V. şi vapo-r i z a r e.
   evaporator (TEHN.) 1. Aparat care serveşte la concentrarea soluţiilor prin fierberea lor,
Evaporat or cu ţevi verticale
încălzirea făcîndu-se, de obicei, cu ajutorul aburului care circulă printr-o manta sau printr-un fascicul de ţevi. 2. Parte componentă a unei instalaţii frigorifice, în care lichidul de răcire, venit de la condensator, se evaporă, absorbind căldura şi producind frigul.
   evaporimétru (METEOR.), instrument care serveşte pentru măsurarea vitezei de evaporare a apei. Există mai multe tipuri de e.; cele mai simple măsoară scăderea nivelului apei sau
Evaporimetru-balanţă
pierderea în greutate a unui rezervor cu apă expus în atmosferă un anumit timp.
   evazare (TEHN.) 1. Lărgire progresivă a secţiunii de trecere, în zona de ieşire, a unei cavităţi. 2. Zona de ieşire, lărgită, a unei cavităţi.
   evazionism, tendinţă reacţionară în artă de a cultiva „evadarea" din realitatea vieţii sociale. E. urmăreşte să-l
21 — Dicţionarul enciclopedic, voi.
îndepărteze atît pe artist cît şi pe amatorul de artă de la preocuparea pentru probleme sociale, propovăduind „refugiul" în „inconştient", în „ireal", în „supranatural", în trecut sau în atemporalitate. Prin esenţa sa, e. este străin şi opus artei realiste în genere şi realismului socialist în special.
   Evdochia (? — 1467), fiica Iui Olelko, mare cneaz al Kievului, căsătorită în iunie 1463 cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei.
   „Evenimentul literar", revistă literară săptămînală apărută Ia Iaşi între 20 decembrie 1893 şi 11 iulie 1894, apoi la Bucureşti între 18 iulie şi 24 octombrie 1894, sub direcţia Sof iei Nădejde. In cadrul aprinsei polemici din acea vreme împotriva tezei junimiste a autonomiei esteticului, E# 1. a susţinut principiile artei cu tendinţă. In acelaşi timp însă, în paginile sale s-au făcut simţite unele manifestări teoretice ale poporanismului. La 2 noiembrie 1894, E. I. s-a contopit cu suplimentul literar al ziarului „Lumea nouă". Printre colaboratori s-au numărat şi C. Stere (cu pseudonimul
C.  Şărcăleanu), G. Ibrăileanu (Cezar Vraja), Raicu Ionescu-Rion, N. Beldiceanu ş.a.
   eventrâţie (lat. e „din" şi venter „pîntece"; MED.), dehis-cenţă a muşchilor şi aponevro-zelor, consecutivă unui act operator sau unui traumatism şi prin care o parte a conţinutului abdominal, învelit în sacul peritoneal, ia contact direct cu faţa profundă a pielii. Hernia abdominală este consecinţa acestui proces.
   Everest v. Ciomolungma.
   evicţiune (DR.), pierdere, în total sau în parte, a unui drept privind un lucru, prin exercitarea de către o terţă persoană a unui drept care se referă la acelaşi lucru şi care exclude pe cel dintîi (ex. o persoană cumpără un lucru care nu aparţine vînzătorului şi, ulterior, ca urmare a acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar, pierde în întregime sau în parte dreptul dobîndit).
   evidenţă, activitate care asigură informarea permanentă şi
precisă despre dezvoltarea economiei naţionale şi a celorlalte sfere ale vieţii sociale prin înregistrarea şi controlul proceselor şi fenomenelor din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Pentru economia socialistă, care se dezvoltă după un plan unic, sînt obiectiv necesare e. şi controlul asupra producţiei şi repartiţiei. — Evidenţa economică (în socialism), sistem unitar de înregistrare, de urmărire şi de control, în indicatori cantitativi şi calitativi, a procesului reproducţiei socialiste lărgite, în cadrul întreprinderilor, organizaţiilor economice, instituţiilor bugetare, pe ramuri şi pe întreaga economie naţională. Evidenţa economică a existat în toate formaţiunile social-economice, fiind determinată de necesităţile producţiei materiale. în capitalism, din cauza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, nu există posibilitatea unui sistem de evidenţă pe întreaga economie naţională, iar e. e. se caracterizează prin aceea că nu reflectă fidel realitatea, este secretă, ascunde profiturile capitaliştilor. In socialism, e. e. constituie un sistem unitar de evidenţă, care cuprinde întreaga economie naţională şi serveşte la procurarea datelor necesare planificării economiei, la controlul sistematic asupra îndeplinirii planului, contribuind la asigurarea integrităţii proprietăţii socialiste, la descoperirea rezervelor de economisire a muncii sociale, la dezvoltarea şi la perfecţionarea producţiei socialiste. Evidenţa economică socialistă are trei forme: contabilă, tehnică-operativă şi statistică. In R.P.R., coordonarea tuturor formelor de evidenţă cade în sarcina Direcţiei Centrale de Statistică de pe lîngă Consiliul de Miniştri. — E. contabilă, formă a evidenţei economice cu ajutorul căreia se înregistrează prin intermediul conturilor, se urmăreşte şi se controlează după metode proprii diferitele laturi ale procesului reproducţiei lărgite care pot fi exprimate în bani. Are un rol important în asigurarea calculării juste a preţului de cost efectiv, furni-zînd datele necesare în stabilirea rezultatelor obţinute şi
EVLIA
316
 EVOLUŢIONI5M
  contribuind Ia întărirea g o s-p o d ă r i r i i socialiste. E. c. poate fi: a) analitica sau sintetică, după cum înregistrarea se face în conturi analitice sau conturi sintetice; b) curentă (sau primarei) care cuprinde primele înregistrări făcute zilnic ale operaţiilor privind evidenţa, mişcarea şi transformarea mijloacelor economice şi a surselor acestora, inclusiv rezultatele obţinute. Această formă, la rîndul ei, poate fi: centralizată, cînd toate lucrările de evidenţă
* contabilă sînt concentrate la contabilitatea centrală a întreprinderii, şi descentralizată, cînd o parte din lucrările de contabilitate se execută în secţiile de producţie, în subunităţile întreprinderii etc.; c) centralizatoare, care rezultă din însumarea datelor evidenţei contabile curente a întreprinderilor în vederea obţinerii unor indicatori centralizaţi pe ramuri de activitate economică.
  —   E. tehnică-operativă, formă a evidenţei economice cu ajutorul căreia se înregistrează, se urmăreşte şi se controlează anumite laturi ale procesului reproducţiei socialiste, anumite fapte sau procese economice în parte, cum sînt: aprovizionările cu materii şi materiale pe categorii de furnizori, consumul de materii prime pe feluri şi pe unităţi de produse, evidenţa realizării contractelor de aprovizionare şi desfacere etc. Serveşte la urmărirea operativă a modului de îndeplinire a planului, la furnizarea de date planificării, evidenţei contabile şi statistice. — E. statistică, formă a evidenţei economice care serveşte la obţinerea de date statistice cu ajutorul formelor de observare a fenomenelor social-economice, organizate special de statistică, cum sînt; recensămintele, anchetele colective etc. In socialism, c. s. se realizează îndeosebi prin sistemul dărilor de seamă statistice. Principiile şi metodele e. s. se elaborează de către statistică.
    Evlia, Celebi (sec. XVII), învăţat turc, autor al unor note de călătorie care conţin relatări interesante despre ţările romíné.
   evolútá (MAT.) v. desfăşurată.
   evoluţie 1. (FiLOZ.) a) Dezvoltare, în sens larg, care cuprinde atît schimbările cantitative cît şi pe cele calitative (ex. e« speciilor organice, prin care se înţelege că acestea nu sînt imuabile, ci se transformă în decursul timpului). V. şi e v o 1 u ţ i o n i s m. b) (Intr-un sens mai îngust) Una dintre formele dezvoltării, şi anume schimbarea cantitativă treptată înăuntrul aceleiaşi calităţi, spre deosebire de schimbarea calitativă, prin salt. 2. (L1NGV.) a) Evoluţie fonetică, modificare, prin acumulări cantitative, treptate, a unui sunet, a unui grup de sunete sau a întregului sistem fonetic al unei limbi (de ex. trecerea de la n la n muiat şi apoi la i semivocalic în lat. cuneus > ctm, păstrat sub această formă în Banat, > cui). b) Evoluţie semantică, evoluţie a sensului unui cuvînt, care constă fie în modificarea sensului iniţial (de ex. lat. familia „familie4* > rom. femeie), fie în adăugarea unor sensuri noi.
   evoluţie şi revoluţie, etape distincte şi indisolubil legate ale procesului dezvoltării. Evoluţia este etapa acumulărilor cantitative treptate, iar revoluţia reprezintă etapa transformărilor calitative. Evoluţia pregăteşte revoluţia, iar revoluţia desăvîrşeşte evoluţia şi creează premisele unei evoluţii pe o treaptă superioară. Astfel, trecerea revoluţionară de la o orîn-duire socială la alta este pregătită de acumularea unor condiţii obiective şi subiective în sînul orînduirii vechi. Metafizica neagă unitatea dialectică dintre e. şi r., reducînd dezvoltarea fie la acumulări cantitative treptate, continue (e v o 1 u ţ i o n i s-m u 1 plat), fie la transformări calitative nepregătite de acumulările cantitative, rupte de acestea (de exemplu teoria evoluţiei emergente). In mişcarea muncitorească, oportunismul de dreapta caută să abată proletariatul de la lupta pentru cucerirea puterii, propovăduind teza reacţionară a integrării treptate, evolutive, pe bază de reforme, a capitalismului contemporan în socialism, fără revoluţie
socială, fără instaurarea dictaturii proletariatului şi înlăturarea relaţiilor de producţie capitaliste. Anarhismul şi anarho-sindicalismul, dimpotrivă, ab-solutizînd revoluţia şi rupînd-o de evoluţie, subapreciază necesitatea pregătirii revoluţiei, ceea ce duce la acţiuni aventuriste, la slăbirea luptei de clasă şi la ruperea de mase; prin aceasta anarhismul şi anarhosindica-lismul au adus grave prejudicii mişcării revoluţionare. Marxismul consideră că reformele sociale, ca formă a evoluţiei, trebuie să fie subordonate revoluţiei, transformărilor calitative. Reformele în spirit democratic legiferate de parlamentele unor ţări capitaliste sub presiunea proletariatului creează condiţii prielnice pentru înfăptuirea revoluţiei sociale. Indiferent de faptul că trecerea de la capitalism la socialism se săvîrşeşte, în funcţie de condiţiile concrete ale unei ţări, într-o formă nepaşnică sau într-una paşnică, ea are întotdeauna caracter revoluţionar, implicînd instaurarea dictaturii proletariatului. După cucerirea puterii politice, partidul marxist-leninist, devenit forţă de guvernămînt, înfăptuieşte reforme sociale radicale, care au ca scop transformarea socialistă a societăţii. Datorită desfiinţării claselor antagoniste, trecerea de la socialism la comunism are loc treptat, fără revoluţie politică, sub conducerea partidului marxist-leni-nist, cu sprijinul şi participarea activă a întregii societăţi.
  evoluţionism, concepţie cu privire la procesul istoric de evoluţie a universului, a Pă-mîntului 0 lumii vii. Principala accepţie a noţiunii s-a cristalizat în biologie. Problemele centrale ale e. în biologie constau, pe de o parte, în demonstrarea faptului evoluţiei vieţuitoarelor, iar pe de altă parte în lămurirea cauzelor şi a mecanismelor care determină desfăşurarea acestui proces. Fiind o concepţie ^ opusă creaţionismului, e. s-a dezvoltat în luptă împotriva teoriilor despre crearea şi invariabilitatea speciilor. Primele idei cu privire la evoluţia naturii au fost enunţate încă din
EVOLUŢIONISM
 317
 EVUL MEDIU
antichitate (Heraclit, Empe-docle, Democrit, Teofrast, Lucreţiu şi alţii). Ele erau însă vagi, speculative, nesprijinite pe fapte şi de aceea nu s-au putut impune. Creaţio-nismul a rămas vreme îndelungată concepţia dominantă.. Abia în sec. al XVIII-lea, în strînsa legătură cu acumularea unui bogat material faptic din toate ramurile biologiei şi cu progresele din diferite domenii ale ştiinţelor naturii, apar primele lucrări ştiinţifice care conţin idei evoluţioniste. Fără să rezolve integral problema evoluţiei lumii vii, concluziile parţiale la care au ajuns
 G.  Buffon, M.V. Lomonosov, K.F. Wolff, Erasmus Darwin ş.a. au dat lovituri serioase crea-ţionismului. Acestea cuprind idei cu privire la unitatea lumii vii, la transformarea speciilor sub influenţa mediului, la înrudirea reală dintre specii şi existenţa unui strămoş comun al speciilor actuale, precum şi idei despre rolul factorului timp în evoluţie. De o deosebită însemnătate a fost şi victoria obţinută de concepţia epigenetică despre dezvoltarea embrionară a animalelor, împotriva preformismului antievoluţionist. Biologul francez J.-B. Lamarck a fost acela care a pus bazele unei concepţii evoluţioniste închegate („Filozofia zoologiei'*, 1809). E. lui Lamarck are însă un caracter materialist inconsecvent şi nu se sprijină pe suficiente fapte concrete. Slăbiciunile lamar-ckismului şi reacţiunea ideologică din Franţa în primele decenii ale sec. al XIX-lea au făcut ca, în conflictul dintre e. şi fixism, concepţia evoluţionistă a lui Lamarck să fie dată un timp uitării. Înfrîn-gerea fixismului şi fundamentarea pe deplin ştiinţifică a e. se datoreşte biologului englez Ch. Darwin. Darvinismul reprezintă, de fapt, e. modern. Concepţia evoluţionistă a lui Darwin a fost îmbrăţişată, apărată şi dezvoltată de cei mai însemnaţi biologi din a doua jumătate a sec. al XIX-lea ş< din sec. al XX-lea (Th. Huxley, E. Haeckel, Asa Gray, V.O.Kovalevski, A.O. Kovalev-ski.J.D. Hooker. K. Vogt, LI.
Mecinikov, K.A. Timireazev,
I.V. Miciurin etc.). în ţara noastră, cei mai de seamă naturalişti de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul sec. al XX-lea au aderat la e. Pe plan internaţional, spre sfîrşitul sec. al XIX-lea, o dată cu intensificarea reacţiunii pe plan ideologic, în ştiinţele biologice s-a produs o puternică criză, care s-a manifestat prin apariţia a numeroase şcoli şi curente biologice antidarviniste, antievoluţioniste, care promovau concepţii idealiste în diferite variante (finalism, vitalism etc.). Deşi evoluţionismul desemnează în primul rînd concepţia cu privire la evoluţia lumii vii, sfera lui este mult mai largă, incluzînd, pelîngă domeniul biologiei, şi numeroase alte domenii. Astfel, în domeniul geologiei, e. şi-a croit drum datorită concepţiilor lui G. Buffon, M.V. Lomonosov, şi mai ales Ch. Lyell (v. a c-t u a 1 i s m). Şi în geologie e. a trebuit să ducă o luptă înverşunată împotriva creaţio-nismului şi a fixismului în genere, să demonstreze caracterul antiştiinţific al c a t a s-trofismului, teorie idealistă şi metafizică susţinută de G. Cuvier. în domeniul cosmogoniei, e. a urmărit să dezvăluie, în opoziţie cu dogmele teologice, evoluţia în timp a sistemului nostru solar şi a tuturor corpurilor cereşti. Prima cucerire ştiinţifică a e. a fost formularea teoriilor cosmogonice ale lui Descartes şi Kant-Laplace. în zilele noastre teoria astrofizicianului V.A. Ambarţu-mian despre procesele continue de formare a stelelor constituie o confirmare nouă a concepţiei evoluţioniste. Ilustrare vie a principiului istorismului, e. a contribuit la progresul gîndirii dialectice în ştiinţele naturii. Pe de altă parte, e. a adus o contribuţie extrem de importantă la dezvoltarea şi la fundamentarea materialismului filozofic în genere şi a determinismului în special. Alături de principiul conservării şi transformării energiei şi de teoria celulară, evoluţionismul a constituit o premisă ştiinţifică a apariţiei filozofiei marxiste.
   evoluţionism plat, concepţie filozofică mecanicistă, neştiinţifică, susţinută, între alţii, de filozoful englez H. S p e n-c e r şi de unii naturalişti din sec. XVIII—XIX, care reduce dezvoltarea la o evoluţie înţeleasă exclusiv ca acumulare cantitativă. E.p. este opus dialecticii, întrucît ignorează etapa revoluţionară a procesului dezvoltării, neagă salturile calitative şi nu recunoaşte contradicţiile interne ca izvor al automişcării şi autodezvoltării fenomenelor. Un exemplu de e. p. în ştiinţele naturii îl constituie preformismul biologic. Evoluţionismul plat duce pe plan politic la r e-formism.
   evolventă (MAT.) v. desfăşurătoare.
   evorsiúne (GEOGR.), acţiune erozivă a apei curgătoare, care, datorită căderii verticale, formează vîrtejuri, antrenînd nisipul şi pietrişul. E. provoacă lărgirea adînciturilor din albiile rîurilor, mai ales la baza cascadelor.
   evréi, denumire generală dată populaţiilor de religie iudaică (mozaică), descendente din vechii locuitori ai Palestinei şi din alte populaţii care, în cursul evului mediu, au adoptat iudaismul. Numărul e. era în 1937 în întreaga lume de aproximativ 17 000 000. în timpul celui de-al doilea război mondial, hitleriştii au asasinat aproximativ 6 000 000 de e. în majoritate, aceste populaţii vorbesc astăzi limba popoarelor în sînul cărora trăiesc, iar o parte limba idiş. Peste
2 000 000 de e. (1963) trăiesc în Israel şi vorbesc limba ivrit.
   evul mediu, termen convenţional care desemnează faza de dezvoltare istorică a omenirii în care a apărut, s-a dezvoltat şi a intrat în descompunere modul de producţie feudal cu întreaga lui suprastructură. Din punct de vedere cronologic, e. m. ocupă perioada de timp dintre căderea modului de producţie sclavagist (sec. al V-lea) şi începutul dezvoltării modului de producţie capitalist (sec. XVI — XVII). Termenul a fost folosit pentru prima dată de urna-
EWALD
 318
EXCAVAT1E
niştti italieni ín sec. XV—XVI, pentru a desemna epoca dintre sec. al V-lea şi al XV-lea, socotită de ei o epocă de incultură, de „barbarie", de întrerupere a progresului. V. şi feudalism.
   Ewald, Johannes (1743— 1781), poet şi dramaturg danez, precursor al romantismului în Danemarca. Prieten cu Klopstock, a fost influenţat în tinereţe de opera acestuia. Poezia sa lirică este sentimentală şi pietistă. A scris tragedii cu tematică din istoria Danemarcii şi din mitologie („Rolf Krage", 1770; „Moartea lui Balder", 1773) şi comedii. Un fragment din drama lui muzicală „Pescarii" (1778) a devenit imnul naţional danez. A mai scris şi o lucrare memorialistică („Viaţă şi opinii", 1804), care se numără printre operele cele mai valoroase ale prozei daneze.
   ex- (lat. ex „din, afară din"), element de compunere cu sensul „din, afară din" (ex. expatriere, extrage).
   examen 1. (PEDAG.) Mijloc de verificare şi de apreciere a cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor sau studenţilor, care le dă dreptul de a continua studiile sau de a intra în cîmpul muncii cu o anumită calificare.
—   E. de maturitate, examen pe care îl trece un absolvent al unei şcoli medii, potrivit unor norme stabilite, în urma căruia se bucură de anumite drepturi la intrarea în cîmpul muncii sau la primirea în învăţămîntul superior. — E. de stat, examen care se dă după absolvirea unei instituţii de învăţămînt superior în faţa unei comisii speciale, în vederea obţinerii unei diplome care conferă dreptul la practicarea specialităţii urmate. 2. (MED.) Examen medical periodic, controlul stării de sănătate a populaţiei prin examinare medicală la anumite intervale, pentru a fi descoperite, în fază incipientă, anumite cazuri de îmbolnăviri. E. m. p. este obligatoriu în ţările socialiste şi se face în mod gratuit. 3. (IND. ALIMENT.) Examen organoleptic, apreciere, cu ajutorul văzului, mirosului şi gustului, a calităţilor produselor alimentare.
   exantém (gr. exanthema, de la ex „în afară", anthos „floare"; MED.), erupţie care apare pe piele în unele boli infectocontagioase, ca scarlatina, ru-jeola, rubeola etc. E. este caracteristic pentru fiecare din-tre^ aceste boli, constituind un mijloc de diagnostic.
   exarâţie (lat. ex „din" şi arare „a ara"; GEOGR.), acţiune de modelare (săpare, şlefuire) a rocilor, exercitată de către gheţarii de calotă sau montani în deplasarea lor.
   exârh (gr. exarhos „şef")
1. (IST.) a) Comandant al unei unităţi de cavalerie în armata romană (la sfîrşitul sec. al
IV-lea). b) Comandant militar din Italia şi din Africa bizantină în sec. al VI-lea, reprezentant al împăratului din Constan-tinopol, care supraveghea şi alegerile pontificale. Era învestit cu mari puteri militare şi civile. în Italia îşi avea reşedinţa la Ravenna. 2. (IST. REL.) Demnitate bisericească inferioară aceleia de patriarh şi superioară aceleia de mitropolit, care se conferea, prin delegaţie, de către patriarhia din Constantinopol.
   excavâre (lat. excavare, din ex „din" şi cavus „gol, scobit"; CONSTR., MINE), operaţie de săpare a unei cavităţi în scoarţa Pămîntului, în vederea reali-
zării unei exploatări deschise, în cariere şi balastiere, a îndepărtării pămîntului pentru obţinerea unor platforme plane necesare căilor de comunicaţii, a efectuării unor lucrări miniere, hidrotehnice etc. E. poate fi executată în uscat sau sub apă. Se realizează cu mijloace mecanice (excavatoare), cu mijloace hidromecanice (jeturi de apă sub presiune) sau cu explozivi în cazul rocilor masive.
   excavator (TEHN.),. maşină de lucru autopropulsată, folosită pentru săpat şi încărcat pămîntul, precum şi la extragerea cărbunilor, a minereurilor etc. în exploatările la zi, cariere etc. Este constituit dintr-o macara rotitoare cu un catarg, echipată la capăt cu un lanţ şi cu un organ de lucru (o lingură, o benă, mai multe cupe de săpare etc.). E. cu lingură poate avea lingura dreaptă (pentru săparea pămîntului de jos în sus) sau inversă (pentru săparea de sus în jos), capacitatea lingurii variind între 0,15 şi 3,5 m3. E. cu benă are în loc de braţ două cabluri, cu care organul de lucru este legat de catarg. E. cu mai multe cupe poate fi cu echipament~elindă, folosit la lucrări sub nivelul căii de rulare, sau cu rotor, folosit la săparea şanţurilor, a tunelelor etc.
 —  E. universal, excavator care prin înlocuirea anumitor piese (organ de lucru, catarg etc.) poate fi folosit şi pentru alte lucrări de construcţie. — E. pâşitor, excavator de mare capacitate (pînă la 25 m3), care înaintează prin păşire, putînd fi folosit pe terenuri slabe (ex. la exploatarea turbei). Este înzestrat cu o placă de reazem pe sol şi cu doi papuci cu acţionare hidraulică, care asi-
 gură o înaintare lentă.
   excavâţie 1. (IND. EXTR., CONSTR.) Cavitate în scoarţa Pămîntului, la suprafaţă sau în adîncime, creată de unele fenomene naturale (e. naturală), executată artificial în scopul realizării unor construcţii tehnice (fundaţii, terasamente, canale, tuneluri, galerii de mină etc.) sau rezultate în urma extracţiei substanţelor minerale utile. V. şi e x c a v a r e.
 EXCEDENT                                     3 î 9                                 EXCITABILITATE
12
                                                         Excavator
I — caroserie; 2 — cameră de distribuţie; 3 — troliu; 4 — mecanism de apăsare a cupei; 5 — catarg; 6 — cupă; 7 — braţul cupei; 8 — motorul pentru deschiderea cupei; 9 — motorul pentru rotire; 10 — motorul da tracţiune; li — şenila; 12 —
                                                      grup electrogen
vechi sau periodice cuprinzînd extrase sau      rezumate după
studii şi articole curente dintr-un anumit domeniu (ex. Excerpta medica).
   excés 1. (DR.) Exces de putere, infracţiune care constă în fapta funcţionarului unui organ de stat de a efectua acte care intră în atribuţiile altui organ de stat sau de a împiedica, zădărnici ori îngreuia, prin orice mijloace, exercitarea acelor atribuţii. 2. (MAT.) Exces sferic, diferenţă între suma unghiurilor unui triunghi sferic şi 180 de grade sexagesimale, respectiv 200 de grade centezimale.
   excitabilităte (FIZIOL.), însuşire caracteristică substanţei vii, care constă în capacitatea de a reacţiona în mod specific la acţiunea mediului extern şi intern; ea stă la baza activităţii de reflectare a organismelor, care s-a dezvoltat în cursul interacţiunii acestora cu mediul ambiant. La animalele care nu au sistem nervos (pro-tozoare), influenţele mediului
2.  (MED.) Cavitate patologică formată într-un organ (plămîn) pe locul unei leziuni degenerative. Este tipică pentru tuberculoza pulmonară.
                                                                                  excedent (FIN.), suma cu care încasările depăşesc plăţile.
—   E. bugetar, suma cu care veniturile statului depăşesc cheltuielile acestuia. E. b. este caracteristic economiei socialiste, fiind folosit de statul socialist ca sursă de creditare a economiei naţionale.
                                                                                  excentric (TEHN.), organ de maşină în formă de disc, calat
Excentric
pe un arbore rotitor, axa geometrică a discului fiind deplasată paralel faţă de axa arborelui, care coincide cu axa de rotaţie a discului. Serveşte, împreună cu biela de comandă, la transformarea unei mişcări circulare în mişcare rectilinie alternativă, sau invers.
   excentricitate (TEHN.), distanţa dintre axele de rotaţie a două piese excentrice (ex. distanţa dintre axa arborelui motor şi axa butonului manivelei).
   excepţie (DR.), mijloc procesual de apărare, prin care se tinde ca un organ de jurisdicţie să anuleze sau să respingă cererea fără a intra în cercetarea fondului unei cauze, să trimită cauza la un alt organ de jurisdicţie sau să-i amîne examinarea ori soluţionarea. Sin. incident.
   excerpta (BIBL.), termen latin însemnînd „extrase" şi denumind: a) pasaje extrase dintr-una sau mai multe lucrări ale unui autor; b) publicaţii conţinînd extrase din autorii
EXCITANT
320
EXECUTIVĂ
sînt recepţionate de toată protoplasma celulelor. La animalele cu sistem nervos, în procesul de evoluţie au apărut organe speciale (receptori), care au rolul de a recepţiona excitaţii din mediu. La plante, procesele de e. se petrec după un mecanism mai simplu.
   excitant 1. (FIZIOL.) Agent al mediului extern sau intern capabil să declanşeze o reacţie din partea unui organ sau a organismului. 2. (FARM.) Substanţă care sporeşte capacitatea funcţională a organismelor, avînd un efect stimulator (ex. cafeina, benzedrina etc.).
   excit áré (FIZ.), creştere a energiei unui sistem, prin care el este adus din stai ea sa normală, denumită adesea stare fundamentală, într-o stare de energie mai mare, denumită stare excitată.
   excitatoáre (ELT.), generator electric utilizat pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie a altor maşini electrice. E. maşinilor sincrone şi cele ale unor maşini de curent continuu (ex. Ia agregatele generator-motor) pot fi generatoare de curent continuu sau maşini electrice amplificatoare. La unele motoare asincrone de mare putere, în scopul îmbunătăţirii factorului de putere şi pentru reglarea vitezei, se conectează în circuitul ' rotorului maşini de curent alternativ trifazate cu colector, numite e. trifazate «au compensatoare de fază. Puterea e* reprezintă 0,5—3 % din puterea nominală a maşinii deservite.
   excitâţie 1. (FIZIOL.) a) Stare de excitâţie, stare de activitate, specifică ţesuturilor vii, bazată pe intensificarea metabolismului sub acţiunea unui excitant. Se manifestă, după natura ţesutului, prin contracţie la muşchi, prin secreţie la glande, prin apariţia unui influx nervos Ia neuroni, b) Proces de excitaţie, trecere a unui ţesut din starea de repaus relativ ia starea de activitate. V. şi inhibiţie. 2. (ELT.) Producere a cîmpului magnetic inductor util în maşinile electrice, în unele aparate electrice şi în unele instrumente electrice. După modul în care sînt legate înfăşurările de e* la maşinile
de curent continuu, acestea pot fi: cu e. independentă, cu auto-excitaţie sau cu e. mixtă. Înfăşurările de e. ale maşinilor sincrone sînt întotdeauna alimentate de la surse independente de curent continuu (de la o excitatoare, de la o baterie de acumulatoare sau, prin intermediul unor redresoare ori al unor convertizoare, de la reţeaua de curent alternativ).
   excitaţie şi inhibiţie cor-ticală (FIZIOL.), cele două procese fundamentale ale activităţii emisferelor cerebrale.
 I.P. Pavlov şi colaboratorii săi au studiat experimental aceste două procese, descoperind legile dinamicii lor: iradierea, concentrarea şi inducţia reciprocă. E. şi i. c. sînt două procese opuse care se între-
 f>ătrund, exprimînd unitatea şi upta contrariilor în activitatea nervoasă superioară. Acestor procese neurofiziologice le corespund fenomene bioelectrice (care pot fi înregistrate prin modificarea ritmurilor în electroencefalogramă) şi fenomene biochimice în legătură cu asi-milaţia şi dezasimilaţia, produse în cadrul metabolismului celular. E. şi i. c. se manifestă diferit de la un individ Ia altul, în funcţie de intensitatea, mobilitatea şi echilibrul acestor două procese fundamentale. Aceste diferenţe determină t i-purile de activitate nervoasă superioară.
   excizie (lat. excisio, de la excidere „a tăia“; MED.), extirpare a unei porţiuni de ţesut cu^ ajutorul unui instrument chirurgical.
   excomunicâre (IST. RF.L.), pedeapsă care constă în excluderea temporară sau definitivă a unui credincios dintr-o comunitate religioasă, aplicată îndeosebi de religia mozaică şi creştină, pentru abateri de la canoanele sau de la dogmele religiei respective. E. sub afurisenie (anatema) implica în evul mediu scoaterea în afara legii. E. a constituit o armă a obscurantismului religios împotriva „ereticilor** şi a gînditorilor înaintaţi. Papalitatea a folosit e. în cearta dintre papi şi împăraţi, precum şi împotriva monarhilor care au ştirbit privilegiile bisericii catolice. In
 prezent, în condiţiile despărţirii bisericii de stat, precum şi ale declinului genera] al influenţei religiei asupra maselor, e. a căzut în desuetudine.
   excoriâţie (MED.) v. ero-ziune2.
   excrescenţă (MED.), ţesut cu aspect tumorai crescut pe suprafaţa unui organ sau a corpului (ex. polip, neg, vegetaţie).
   excreţie (FIZIOL.), proces de eliminare a produşilor rezultaţi din procesele de dezasimi-laţie ale organismului animal. Produşii de excreţie sînt eliminaţi pe diverse căi: digestivă, urinară, respiratorie, cutanată (glande sudoripare) etc. E. se mai numeşte secreţie externă.
   execut áré 1.      (DR-) înde-
 plinire a obligaţiei debitorului.
 —  Executare silită, procedură iniţiată de creditor sau din oficiu, prin care debitorul este constrîns, în temeiul unui titlu executor şi cu ajutorul organului de stat competent, să-şi îndeplinească obligaţia. — Executarea pedepsei, activitatea organelor judiciare şi administrative de a supune la pedeapsa pronunţată pe cel condamnat printr-o hotărîre penală.
 2. (FIN.) a) E. bugetară (în socialism), realizarea veniturilor bugetare şi folosirea lor pentru acoperirea cheltuielilor stabilite prin buget, în strictă concordanţă cu destinaţia aprobată. Prin e. b. se asigură o mobilizare deplină şi la timp a veniturilor prevăzute în buget, o finanţare neîntreruptă a instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, a tuturor acţiunilor de stat privind cultura, sănătatea, administraţia etc. b) Executare de casă (a bugetului), încasarea, păstrarea şi eliberarea mijloacelor băneşti pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Se realizează fie prin intermediul organelor şi al instituţiilor speciale ale Ministerului Finanţelor (sistemul de tezaur), fie prin intermediul băncilor (sistemul bancar). în R.P.R., e. de c. se face de către Banca de Stat a R.P.R.
   executivă, puterea ^ (în organizarea statului burghez), sistemul de organe, compus din guvern şi întregul aparat administrativ în frunte cu şeful
EXECUTOR
321
EXHAUSTOF
 statului, în aşa-zisa aplicare a principiului separaţiei puterilor. In perioada imperialismului, p. e. acaparează conducerea statului, reducîndu-se astfel rolul parlamentului.
   executor (DR-) a) Executor judecătoresc, funcţionar a cărui sarcină principală este aducerea la îndeplinire a executării silite a hotărîrilor civile, precum şi a hotărîrilor penale, dar numai în privinţa despăgubirilor şi a confiscărilor. E. j. funcţionează la tribunalul popular şi prin intermediul său se săvîrşesc şi alte acte de procedură, ca notificări, oferte reale etc. b) Executor testamentar, persoană desemnată prin testament spre a se îngriji de executarea dispoziţiilor acestuia.
   execuţie provizorie (DR.), efect al unei hotărîri judecătoreşti de primă instanţă de a putea fi pusă în executare mai înainte de a rămîne definitivă. Această posibilitate este prevăzută de lege sau se acordă, la cererea părţii interesate şi în condiţiile legii, de către instanţa de judecată. Asemenea hotărîri sînt denumite hotărîri date cu e. p.
   exegetica, şcoala ~ (DR.), doctrină juridică burgheză care foloseşte o metodă de interpretare strict literală şi logic-formalistă a textelor de lege, pentru a desprinde intenţia legiuitorului întocmai cum a fost formulată în momentul edictării legii. Ducînd la o aplicare mecanică şi îngustă a textelor de lege, ş. e. este caracteristică poziţiei juriştilor burghezi în perioada imediat următoare cuceririi puterii de către burghezie, reflectînd interesul acesteia de a asigura respectarea strictă a legalităţii create de ea. Pe măsura transformării burgheziei într-o clasă reacţionară, şi îndeosebi în epoca imperialismului, cînd ea este deseori interesată în încălcarea propriei ei legalităţi, metodele de interpretare exegetică sînt abandonate în favoarea unor metode mai „libere4* ori „evolutive** de interpretare a legii, spre a putea nesocoti şi pe această cale drepturile oamenilor muncii, proclamate formal în legile burgheze.
   exegiză (gr. exegesis „inter-pretare**), interpretare, comentare, explicare (de conţinut şi filologică) a unui text literar, juridic, religios etc.
   exequatur (termen latin în-semnînd „să se execute**; DR.)
1.  Actul guvernului unui stat prin care se conferă consulilor uiiui alt stat dreptul de a-şi îndeplini atribuţiile pe teritoriul statului unde urmează să funcţioneze.
2.  încuviinţare dată de a se executa o hotărîre judecătorească sau arbitrală străină, încuviinţarea se dă prin învestirea acesteia cu formulă executorie de către tribunalul locului executării.
   exerciţiu 1. (PEDAG.) Executare repetată, sistematică şi conştientă a unei acţiuni în vederea dobîndirii sau perfecţionării unei priceperi sau a unei deprinderi. Din punct de vedere fiziologic, e. constă în formarea unui sistem de legături temporare (stereotip dinamic). Ca metodă de învăţă-mînt, e. reclamă organizarea lor într-o anumită ordine: prezentarea orală şi practică de către profesor a modului de efectuare a acţiunii (e. introductive), executarea în mod repetat, sistematic şi independent a acţiunii de către elev (e. de bază), combinarea şi complicarea acţiunilor elevului (e. paralele). 2. (SPORT) Exerciţiu fizic, mijloc principal al educaţiei fizice, care constă în acţiuni motrice voluntare special selecţionate şi folosite după o anumită metodică în vederea îndeplinirii sarcinilor instructive şi educative. Ca mijloace ale educaţiei fizice, e./. sînt practicate sub formă de gimnastică, jocuri, turism etc.
   exerciţiu bugetar v. an bugetar.
   exerciţiu Iman* s ciar, perioadă de timp în care se execută bugetul de stat şi care poate să corespundă cu anul bugetar sau să fie mai mare cu 3—6 luni decît acesta. în primul caz, executarea bugetului se închide automat la expirarea anului bugetar (sistem de gestiune), veniturile restante şi cheltuielile ne-
efectuate incluzîndu-se în bugetul anului următor. în al doilea caz, executarea bugetului se prelungeşte cu cîteva luni după expirarea anului bugetar, pentru a putea lichida operaţiile restante ale bugetului anterior. In R.P.R. exerciţiul financiar este egal cu anul calendaristic.
   exereză(MED.) v. ablaţiune, exerga (gr. ex „în afară" şi ergon „lucru**; NUM.), spaţiu rezervat pe marginea unei monede sau a unei medalii pentru o inscripţie; inscripţia însăşi.
   exfoliaţie (lat. ex „din“ şi folium „foaie**; MED.)
1. Proces de desprindere a straturilor superficiale ale pielii, în solzi sau în lamele subţiri.
2. Proces de desprindere lame-lară a unui fragment de os, cartilagiu sau tendon necrozat.
   exfoliére 1. (TEHN.) Fenomen de fisurare şi de desprindere a unor straturi subţiri de la suprafaţa unui material sau a unei piese. 2. (FI-TOPAT.) Exfolierea scoarţei ramurilor, boală a pomilor fructiferi şi a arborilor de pădure, provocată de ciuperca parazită Physalospora cydoniae din clasa ascomicetelor. Se localizează mai ales pe ramuri, unde scoarţa se înnegreşte, ţesuturile se adînceşc şi prezintă crăpături neregulate care nu st dezvoltă în profunzime. Exfoli-erea scoarţei ramurilor este mai frecventă la meri.
   exhaustór (lat. exhaustus, de la exhaurtre „a goli**; TEHNICĂ), ventilator folosit la as-pirarea şi evacuarea aerului sau a altor gaze din încăperi închise, în vederea aerisirii, a desprăfuirii, a transportului de particule solide în suspensie în aer sau în gaze (transport pneumatic) etc.
 EXIGIBILĂ
 322
EXISTENŢIALISM
   exigibilă, obligaţie — , obligaţie a cărei executare poate fi cerută de creditor de îndată.
   exil (în statele exploatatoare), pedeapsă aplicată mai ales pentru delicte politice, în orînduirile precapitaliste, e. consta în obligaţia unei persoane de a părăsi locul de origine şi de a se stabili într-o altă localitate, unde urma să fie supusă unui regim politic sau juridic de inferioritate, sau în altă ţară. în ţările capitaliste care aplică această pedeapsă, e. constă în obligarea cetăţeanului de a părăsi ţara, pre-supunînd că cel condamnat este primit pe teritoriul altei ţări.
   existenţa socială şi con-ştiinţa socială, categorii fundamentale corelative ale materialismului istoric, care desemnează latura materială şi cea spirituală a vieţii sociale; raportul dintre ele constituie problema fundamentală a ştiinţei despre societate. K. Marx a distins pentru prima oară din mulţimea multiformă a relaţiilor sociale relaţiile de producţie, ca relaţii obiective, ca element fundamental al existenţei sociale care determină procesele spirituale ale vieţii sociale. „Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială Ie determină conştiinţa" (K. Marx). Această descoperire a determinat transformarea studiului vieţii sociale într-o adevărată ştiinţă. Prin existenţa socială înţelegem condiţiile vieţii materiale a societăţii, în primul rînd modul de producţie a bunurilor materiale. Conştiinţa socială este rezultatul reflectării vieţii materiale a societăţii în mintea oamenilor; ea cuprinde totalitatea ideilor, concepţiilor, teoriilor politice, juridice, filozofice, morale, artistice, ştiinţifice, religioase ale societăţii, precum şi psihologia socială a oamenilor. Conştiinţa socială include, pe lîngă i-d e o 1 o g i e (concepţiile politice, juridice, etice, estetice, filozofice, religioase), unele elemente fără caracter de clasă, ca adevărurile matematice, principiile logice, legile ştiinţelor naturii etc. în opoziţie cu concepţiile idealiste, care explică dezvoltarea socială prin diverşi
 factori ideali, materialismul istoric demonstrează că viaţa materială este factorul prim, determinant, iar viaţa spirituală este factor secund, reflectarea vieţii materiale. Concepţiile politice şi juridice, filozofia, morala, arta, ştiinţa, religia sînt forme distincte ale vieţii spirituale a societăţii, forme ale conştiinţei sociale, în care se reflectă existenţa socială şi prin care societatea devine conştientă de existenţa sa. „Conştiinţa (das Bewusstsein) nu poate fi niciodată altceva decît existenţa conştientă (das be-wusste Sein), iar existenţa oamenilor este procesul real al vieţii lor“ (K. Marx). în opoziţie cu materialismul „econo-mic“, vulgar, care neagă rolul ideilor în viaţa societăţii, materialismul istoric subliniază interacţiunea dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, rolul activ al conştiinţei sociale faţă de existenţa socială. Conştiinţa socială poate stimula sau frîna dezvoltarea existenţei sociale, după cum reflectă interesele claselor progresiste sau ale celor reacţionare, după cum reflectă sau nu cerinţele obiective ale dezvoltării istorice. Marxism-leninismul arată importanţa revoluţionară a ideilor înaintate, care, pătrunzînd în conştiinţa maselor, devin o forţă materială a dezvoltării societăţii. Schimbarea existenţei sociale determină schimbarea conştiintei sociale, dar aceasta nu se produce automat, dintr-o dată, ci în cursul unui proces complex şi îndelungat. Ca factor secund, derivat, conştiinţa socială manifestă, de regulă, tendinţa de a rămîne în urma existenţei sociale. Mar-xism-leninismul consideră însă că rămînerea în urmă a conştiinţei sociale faţă de existenţa sc-cială nu trebuie absolutizată; ea arată că lupta împotriva concepţiilor retrograde, a vederilor conservatoare şi pentru promovarea ideilor înaintate, revoluţionare accelerează formarea conştiinţei de clasă proletare şi a conştiinţei socialiste. Congresul al lll-lea al Partidului Muncitoresc Romín stabileşte sarcina dezvoltării bazei tehnice-materiale a socialismului şi a-rată totodată că, în etapa ac-
 tuală, rolul conştiinţei sociale creşte continuu, în funcţie de complexitatea tot mai mare a sarcinilor ridicate de desăvîrşirea construcţiei socialiste. V. şi bază şi suprastructură; conştiinţă; formele conştiinţei sociale.
   existenţă1, categorie filozofică prin care se desemnează natura, realitatea obiectivă, materia. Raportul dintre e. şi conştiinţă constituie problema fundamentală a filozofiei. în opoziţie cu idealismul, materialismul consideră e. (materia) ca factor prim, iar conştiinţa (spiritul, ideea) ca factor secund. Materialismul dialectic combate tentativele idealiste de a şterge cu ajutorul noţiunii de e., luată în sens abstract, deosebirea dintre materie şi conştiinţă. F. Engels a arătat în „Anti-Dühring“ că unitatea lumii nu constă pur şi simplu în existenţa ei, ci în materialitatea ei. Spre deosebire de materialismul mecanicist, materialismul dialectic subliniază diversitatea calitativă a eM explicînd-o prin diversitatea formelor de mişcare a materiei. V. şi conştiinţă.
   existenţă2, teoremă de (MAT.), teoremă prin care se demonstrează că, în anumite condiţii, o problemă admite soluţii. Exemple tipice sînt t. de e. a soluţiilor sistemelor de e-cuaţii diferenţiale sau cu derivate parţiale (Cauchy, Kowa-lewsky), din analiza matematică.
   existenţialism, curent filozofic idealist-subiectiv ira-ţionalist, larg răspîndit în e-poca imperialismului. Existenţialismul a apărut în Germania la sfîrşitul deceniului al treilea al sec. al XX-lea. Principalii săi reprezentanţi sínt M. Hei-degger şi K. Jaspers (în Germania), J. P. Sartre, G. Marcel, A. Camus şi S. de Beau-voir (în Franţa). Izvoarele teoretice ale e. sînt filozofia vieţii, fenomenologia lui E. Husserl şi filozofia mis-tică-religioasă a lui S. K i e r-kegaard. E. prezintă o mare diversitate de variante, care au însă trăsături fundamentale comune. El neagă caracterul obiectiv al existenţei,
EXÎNSCRIS
323
EXOSMOZĂ
considerînd ca reală numai existenţa umană sau, mâi precis, trăirea afectivă a existenţei de către individ. El consideră că trăirile care alcătuiesc conţinutul principal al vieţii omului sînt „grija“, „neliniştea** (a cărei formă principală este „frica de moarte**) şi sentimentul singurătăţii. Reflectînd într-o formă mistificată, denaturată, contradicţiile capitalismului, e. susţine că existenţa u-mană ca atare este sfîşiată de contradicţii insolubile şi are, prin ea însăşi, un caracter tragic. El neagă posibilitatea realizării de către om a unei societăţi în care această „esenţă** tragică să fie suprimată. Bazat pe aceste premise, e. construieşte o etică individualistă şi pesimistă. Prin interpretarea metafizică a problemei libertăţii morale a individului, e. rupe personalitatea umană de societate, o pune în afara condiţionărilor sociale obiective. £. exprimă criza liberalismului şi raţionalismului burghez, care nu pot explica efectele dominaţiei forţelor haotice, oarbe ale societăţii capitaliste contemporane, nu pot oferi o cale de ieşire de sub această dominaţie. El oglindeşte sentimentul de dezorientare al unor pături ale intelectualităţii burgheze în condiţiile acestei crize. E. şi-a exercitat influenţa în special asupra artei şi literaturii burgheze contemporane, mai ales în Franţa. Orientarea politică a filozofilor existenţialişti este diferită: în timp ce unii dintre ei (Heidegger, Jaspers) s-au situat pe poziţii reacţionare, alţii (Sartre, Camus, S. de Beauvoir) au ^ luat atitudine împotriva fascismului, pentru apărarea democraţiei şi a păcii. In Romînia burghezo-moşie-rească, influenţa e* s-a resimţit în curentul iraţionalist şi profascist al trăirismului.
   exînscris (MAT.; despre figuri sau corpuri geometrice), tangent la una dintre laturile, respectiv feţele unei alte figuri sau corp poligonal ori polie-dral şi la prelungirile celorlalte laturi, respectiv feţe ale acelei figuri sau corp (ex. cerc exînscris unui triunghi).
   exo* (gr. exo „în afară**), element de compunere cu sen-
 sul „în afară** (ex. exocarp, exogen).
   exocârp (gr. exo „în afară** şi karpos „fruct, rod“; BOT.), partea externă a pericarpului, formată din pereţii ovarului, la fructele normal dezvoltate. E. este subţire şi se compune din unul sau două straturi de celule. Sin. epicarp. -
   exocrin (FIZIOL.), care are o secreţie externă, al cărui conţinut se elimină prin intermediul unui canal excretor (ex. glande salivare, lacrimale, su-doripare etc.).
   exodérm (gr. exo „în afară** şi derma „piele**; BOT.), ţesut vegetal constituit din celule mari poliedrice, situate sub epiderma rădăcinii. în timpul creşterii, celulele e. se strîng unele lîngă altele, formînd o pătură continuă fără spaţii intercelulare. E. are rol de ţesut protector temporar.
   exof talmié (gr. exo „în afară** şi ophialmos „ochi**; MEDICINĂ), proeminenţă a globilor oculari în afara orbitelor. Constituie unul dintre semnele principale ale bolii lui Basedow.
   exogamie (gr. exo „în afară** şi gamos „căsătorie**; ISTORIE), lege fundamentală a ginţii matriarhale, impusă de religie sau cutumă, conform căreia căsătoriile între membrii aceleiaşi ginţi erau interzise.
   exogen1 (gr. exo „în a-fară** şi genos „naştere, generaţie**; MED.), care ia naştere, care este datorit unor cauze din afara organismului (ex. intoxicaţie e., infecţie e.).
   exogen2, proces ^ (GEOL.), totalitatea fenomenelor geologice care se desfăşoară fie la suprafaţa, fie în imediata apropiere a suprafeţei globului terestru, datorită factorilor ce depind de energia solară captată de planetă: temperatura, mişcarea aerului şi a apei, acţiunea gheţarilor, acţiunea organismelor etc. P. e. duce la dezagregarea şi la alterarea rocilor, precum şi la formarea rocilor sedimentare.
^ exogiră (gr. exo „în afară** şi gyros „cerc**; PALEONT.), sub-gen fosil de lamelibranhiate din familia ostreidelor, care aveau cochilia cu valve inegale, um-boanele mai mult sau mai puţin răsucite în spirale şi rudi-
  mente de dinţi. E. se găseşte în depozitele de vîrstă jurasică superioară şi cretacică. în
Exogiră
R.P.R. a fost găsit în Munţii Apuseni şi în Dobrogea.
   exomorfism (gr. exo „în afară** şi morphe „formă“; PETRO-GRAFIE), totalitatea modificărilor care survin în rocile din vecinătatea imediată a unui corp eruptiv ca urmare a ridicării temperaturii şi difuziunii soluţiilor fierbinţi degajate din magmă.
   exondâre (GEOL.), proces de ridicare deasupra nivelului mării a unor suprafeţe ale scoarţei terestre, datorită mişcărilor tectonice (ex. e. părţii centrale a Carpaţilor la sfîrşitul perioadei cretacice).
   exonerâre (lat. ex „din** şi onuSy oneris „greutate, povară**; DR.), descărcare de răspundere prin efectul unei dispoziţii legale sau al unei clauze contractuale (ex. forţa majoră, care are drept efect descărcarea de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei).
   exorcism (gr. ex „în afa-ră“ şi orkos ,,jurămînt“), practică magică a religiilor primitive, avînd drept scop alungarea „demonilor** prin rugăciuni şi descîntece. E. se menţine şi astăzi în cultul catolic.
   exordiu (lat. exor diurn, de la exordiri „a începe**; STIL.), prima parte a unui discurs, în care oratorul urmăreşte cîşti-garea atenţiei şi bunăvoinţei auditoriului, enunţînd sumar şi conţinutul cuvîntării. Se numeşte e. şi partea introductivă a unei lucrări literare.
   exosmoză (gr. ex „din" şi osme „curent**; CHIM., FIZ.), proces osmotic de trecere a unui fluid prin membrana care înconjură un sistem fizico-chimic dinspre interior spre exterior. în cazul organismelor
EXOSTOZĂ
324
EXPERIMENT
vii, e. se manifestă prin ieşirea apei şi a substanţelor dizolvate din celulă prin membranele protoplasmatice. V. şi e n d o s« m o z ă.
    exostoză (gr. ex „în afară“ şi osteon „os**; MED,, MED. VET.), excrescenţă osoasă de natură inflamatorie sau traumatică. La om apare în gută, sifilis, după traumatisme etc. La cal se localizează în vecinătatea articulaţiilor membrelor,
 Î>rimind diferite denumiri după ocul unde apar (spavan, iepuraş, eparven etc.)* Provoacă şchio-pătări şi anchilozarea articulaţiilor. Se mai numeşte os mort.
    exostozică, boală anomalie de dezvoltare a oaselor, observată în timpul creşterii acestora în punctele unde creşterea este mai activă.
    exotéric (gr. exoterihps „exterior*4), accesibil sau destinat tuturor. Termenul se foloseşte mai ales în legătură cu anumite doctrine filozofice sau religioase ori cu anumite ritualuri religioase. V. şi e s o-t e r i c.
    exotérmic (FIZ.; despre fenomene fizice sau chimice), care se produce cu degajare de căldură (ex. arderea carbonului, condensarea vaporilor de apă, fisiunea nucleelor de uraniu
 235 etc.).
    exotism (gr. exotikos, din exo „din afară“), tendinţă în literatura şi arta europeană, mai ales romantică, a sec. al XIX-lea de a cultiva pitorescul peisajelor geografice şi etnografice străine. E. reprezintă fie o modalitate a satisfacerii aspiraţiilor romantice pentru literatura de imaginaţie, fie un prilej de evadare pentru romantismul reacţionar din realitatea istorică revoluţionară a epocii.
    exotoxine (MICROB IOL.), substanţe toxice, de natură proteică, secretate de anumite specii microbiene (ex. bacilii dif-taric, tetanic, botulinic) în mediile în care se dezvoltă şi care produc stări toxice-infecţioa-se la om şi la animale.
    expansiúne 1. (£C. POL.) extindere a influenţei şi dominaţiei economice şi politice a unui stat asupra altor ţări; ocupare de teritorii străine. Expansiunea se înfăptuieşte atît prin metode economice
 (export de capital, politică valutară etc.) cît şi prin metode neeconomice (ex. presiuni diplomatice, folosirea .forţei armate). V. şi i m-p e r i a 1 i s m. 2• (FIZ., CHIM., TEHN.) Creştere a volumului unui sistem fizico-chimic. E. se produce datorită creşterii temperaturii sistemului sau scăderii presiunii. 3. (CONSTR.) Umflarea pastei de mortar sau de beton după prepararea acesteia în timpul prizei şi în timpul întăririi.
   expansiunea universului (ASTR.), teorie idealistă apărută în deceniul al doilea al secolului al XX-lea. Ea porneşte de la fenomenul deplasării spre roşu, explicat de mulţi astrofizicieni prin depărtarea reciprocă a nebuloaselor cu o viteză care creşte proporţional cu distanţa dintre ele. Unii filozofi şi astronomi idealişti au tras de aici concluzia că la început întregul univers ar fi fost concentrat într-un „atom primar", creat de dumnezeu, din voinţa căruia a început să se extindă; ei încearcă astfel să fundamenteze mitul creaţiei lumii. Teoria e. u. nu rezistă în faţa criticii; nu există motive să se presupună că, chiar în partea din univers pe care o observăm, mişcarea nebuloaselor ar fi rămas aceeaşi în toate timpurile. Un fenomen local, care se produce numai într-o parte limitată a universului şi care se observă numai într-un interval de timp relativ neînsemnat, nu poate fi prezentat ca o lege generală a mişcării universului infinit. Teoria e. u. nu este în stare să zdruncine teza infinităţii universului în spaţiu şi timp, luate în unitatea lor indisolubilă.
   expatriere v. emigrare, expectorânt Gat» expecto~ rare, din ex „din“ şi pectus „piept“; FARM.), medicament care favorizează fluidificarea şi eliminarea secreţiilor traheo-bronhice (ex. benzoatul de sodiu, ipeca, primula etc.).
   expectorâţie (MED.) 1. Eliminare prin tuse a produselor patologice din plămîni sau căile respiratorii superioare (trahee, laringe, faringe). 2. Secreţie patologică a căilor respiratorii,
 eliminată din organism prin tuse. Este foarte abundentă în bronşita cronică, bronşectazie, tuberculoză pulmonară etc.
    experienţă 1. Totalitatea cunoştinţelor pe care oamenii le dobîndesc în mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare în procesul practicii social-is-torice, al interacţiunii materiale dintre om şi lumea exterioară. E. oamenilor depinde de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie, de participarea lor la lupta de clasă, de treapta de dezvoltare a vieţii sociale. In opoziţie cu idealismul subiectiv (machism, pragmatism, neo-pozitivism etc.), care interpretează e* ca o totalitate de trăiri şi senzaţii ale subiectului în care nu este dată o realitate obiectivă, materialismul dialectic consideră e. ca o legătură între om şi realitatea obiectivă, ca o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor în procesul activităţii lor de transformare a naturii şi societăţii. Teoria este generalizarea e. dobîndite din practică; ştiinţele naturii generalizează e. obţinută în practica de producţie a oamenilor, observaţiile şi experimentele cercetătorilor, iar ştiinţele sociale generalizează e* obţinută în practica luptei de clasă pentru doborîrea capitalismului, în practica construirii socialismului şi comunismului. 2. (In sens restrîns) Experiment. —Schimb de e., împărtăşirea reciprocă de către persoane sau colective a cunoştinţelor şi deprinderilor dobîndite într-un domeniu oarecare de activitate. S. de e. este un mijloc important pentru ridicarea calificării şi măiestriei profesionale şi ajută la perfecţionarea procesului de producţie. In R.P.R. se acordă o mare atenţie răspîndirii pe scară largă a e. înaintate, generalizării metodelor avansate de muncă, experiment 1. (FILOZ.) Procedeu de cercetare în ştiinţa modernă, care constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unui fenomen natural cu scopul observării lui în condiţiile Speciale create de cercetător; e. poate fi definit pe scurt ca o observaţie provocată. Posibilitatea de a produce şi de
EXPERIMENT
325
EXPLET1V
 a repeta după dorinţă fenomenul cercetat, de a-i varia artificial condiţiile şi mai ales de a-1 desprinde din ansamblul complex al interdependenţelor sale determină superioritatea e. asupra observaţiei obişnuite, explică rolul deosebit pe care îl are e. pentru dezvăluirea esenţei proceselor, pentru cunoaşterea legilor naturii, societăţii şi gîndirii. Ca formă a practicii, e. constituie atît sursa apariţiei unor cunoştinţe noi cît şi un criteriu de verificare a adevărului ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice. în opoziţie cu empirismul plat al pozitiviştilor contemporani, care interpretează în mod factologic funcţia e. şi o separă de interpretarea teoretică, materialismul dialectic subliniază unitatea indisolubilă a e. şi a gîndirii teoretice în metodologia ştiinţelor. Materialismul dialectic respinge de asemenea atît idealismul subiectiv al opera-ţionaliştilor, âare atribuie e. un caracter subiectiv, negînd valoarea reflector ie a rezultatelor lui, cît şi apriorismul şi formalismul logic, care absolutizează deducţia matematică, rupînd-o de realitatea obiectivă, şi care ignorează sau minimalizează rolul e» — E. crucial, experiment care are un rol decisiv în alegerea uneia dintre două ipoteze sau teorii opuse, infirmînd una dintre ele şi confirmînd-o pe cealaltă. Noţiunea de e. c. a fost introdusă de F. B a c o n; el compara rolul e. c. cu acela al indicatoarelor în formă de cruce de Ia răspîntii. Un exemplu de e. c. este celebra experienţă din 1850 a lui Foucault, care a dovedit că lumina se propagă mai repede în aer decît în apă şi, prin aceasta, a confirmat pentru moment teoria ondulatorie a luminii, emisă de Huygens şi Fresnel împotriva teoriei corpusculare, emisă de Newton. Cu toată importanţa sa în ştiinţă, e. c. nu are în general un caracter absolut. EI poate infirma o ipoteză dată, dar nu poate confirma pe deplin ipoteza contrară, întrucît aceeaşi consecinţă, conformă cu experienţa, poate decurge şi dintr-o altă ipoteză. în afară de aceasta, în procesul dialectic al dez-
 voltării ştiinţei se succedă teorii contradictorii, care se neagă una pe alta, revenindu-se adesea, pe
 o   treaptă mai înaltă, la teorii sau la ipoteze vechi care păreau infirmate la un moment dat. Verificarea unei ipoteze sau a unei teorii este un proces complex care nu poate fi redus la efectuarea unui singur experiment care să fie hotărîtor. — E. psihologic, una dintre principalele metode de cercetare în psihologia ştiinţifică contemporană. E. p. dă posibilitatea de a controla condiţiile externe sub influenţa cărora se desfăşoară procesele psihice studiate, de a determina în mod precis, folosind uneori aparate şi tehnici de înregistrare, atît aceste condiţii cît şi rezultatele acţiunii lor (reacţiile de răspuns ale subiecţilor), de a prelucra matematic rezultatele cantitative obţinute, permiţînd în felul acesta investigarea obiectivă şi riguroasă a proceselor şi a stărilor psihice. Dezavantajul principal al e. p. constă în crearea unor condiţii neobişnuite, depărtate de viaţa reală. De aceea, în afară de e. p. de laborator, se foloseşte e. na-tural, prin care fenomenele psihice sînt studiate în condiţii obişnuite de viaţă şi de activitate (de ex. în şcoală sau în producţie). Extinderea pe care a luat-o e. p. începînd din a doua jumătate a sec. al XIX-lea a contribuit în mod hotărîtor la constituirea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. '2. (FIZIOL.) a) Experiment acut, metodă de cercetare pe o perioadă limitată de timp (de obicei cîteva ore) a uneia sau mai multor funcţiuni fiziologice, pe animalul anesteziat în prealabil sau imobilizat cu ajutorul unor substanţe (de ex. cu curara), urmată de sacrificarea animalului. Alături de unele avantaje ale metodei, care îi conferă o valoare indiscutabilă, e. a. introduce în cercetare elemente parazite (anestezia, şocul operator etc.), de care trebuie să se ţină seama la interpretarea rezultatelor. Din aceste motive, e. a. trebuie îmbinat cu experimentul cronic. V. şi vivisecţie, b) E. cronic, metodă care permite cercetarea unei funcţiuni fiziolo-
 gice într-un timp îndelungat pe animalul viu, în condiţii apropiate de cele normale. în vederea efectuării studiilor prin e. c., animalul este pregătit în prealabil printr-o operaţie chirurgicală (în care, de exemplu,
 i se face o fistulă gastrică sau duodenală etc.), după care este lăsat să se vindece şi să revină la comportamentul normal. A-vantajul e. c. faţă de alte metode constă în aceea că înlătură tulburările organismului provocate de tehnicile de lucru curente. Metoda e. c. a fost larg folosită în lucrările lui
 I.P. Pavlov şi ale elevilor săi.
   expertiză (lat. expertus, de la experior „încerc, dovedesc*4)
 1.  (DR.) a) Mijloc de probă constînd în părerea sau în constatarea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate în chestiuni de fapt ce se cer a fi lămurite în faţa organelor de urmărire penală sau de j u-risdicţie. b) Lucrare e-fectuată de experţi. V. şi c o n-traexpertiză. —Expertiză judiciar-contabilă, cercetarea, pe baza datelor evidenţei contabile şi a documentelor, a unei situaţii sau a unei probleme de către o persoană cu pregătire specială, denumită expert con tabil. Serveşte în general organelor de urmărire penală., instanţelor judecătoreşti şi organelor Arbitrajului de sta! pentru lămurirea unor cazuri în litigiu. 2. (MED.) a) Expertiză medicală, stabilire pe baz* de criterii obiective a capacităţii de muncă a unui bolnav. Se efectuează de comisii medicale de e. a capacităţii de muncă, formate din medici specialişti; (în medicina judiciară) consultaţie sau autopsie e-fectuată de medicul specialist în vederea lămuririi justiţiei. Se practică în cazuri de rănire, viol, otrăvire, omor etc. b) Expertiza capacităţii de muncă, examen medical complex, carf cuprinde şi explorări funcţionale, în vederea stabilirii capacităţii de muncă a individu» lui, pentru solicitările fizice şi mintale din diferitele profesiuni.
   expletiv (lat. expletivum, de la expiere „a umple**; LINGV., despre cuvinte), carc este de prisos din punctul de
EXPLOATARE
 326
 EXPLOZIE
 vedere al înţelegerii conţinutului unei comunicări (ex. pronumele personal neaccentuat *-în: í-űm dat lui Ion cartea).
   exploatare 1. (EC. POL.) Însuşirea fără echivalent a unei părţi din munca producătorilor nemijlociţi de către proprietarii privaţi ai mijloacelor de producţie. E. constă în însuşirea plusprodusului, adesea şi a unei părţi din produsul necesar, şi este specifică modurilor de producţie bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. E. a apărut în perioada de descompunere a comunei primitive, cînd, datorită dezvoltării forţelor de producţie, se formează pluspro-dusul, cînd apare proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi cînd societatea se împarte în clase sociale antagoniste (clasa exploatatorilor şi clasa exploataţilor). E* îmbracă forme diferite, în funcţie de forma proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie (sclavagistă, feudală şi capitalistă). 0 dată cu desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie este lichidată şi e. omului de către om. Sarcina istorică a lichidării proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a oricărui fel de exploatare a omului de către om revine revoluţiei proletare, socialiste, în R.P.R., în procesul făuririi economiei socialiste, au fost desfiinţate relaţiile de e.; rămăşiţele ei au fost înlăturate prin lichidarea ultimei pături exploatatoare, chiaburimea (1959). V. şi clase sociale; sclavagism; feudalism; capitalism. 2. (TEHN.) Totalitate a lucrărilor de punere în valoare a unui bun, fie natural (e. minieră, e. forestieră etc.), fie reprezentat de o instalaţie (e. unei căi ferate, a unei fabrici etc.). 3. (MINE, EXPL. PETROLULUI) Totalitatea operaţiilor care constituie procesul tehnologic de extragere a substanţelor minerale utile, a rocilor, a ţiţeiului sau a gazelor ; se execută la zi sau în subteran, prin mine, cariere sau sonde. Operaţiile principale ale e. unui zăcămînt de substanţe minerale utile sau de roci sînt: abatajul, încărcarea
şi transportul, susţinerea locurilor de muncă, dirijarea presiunii rocilor din acoperiş, iluminatul şi evacuarea apelor. Operaţiile principale la zăcămintele de ţiţei sau gaze sînt cele prin care se dirijează şi se controlează curgerea fluidelor în strat şi care sînt urmate de extracţia ţiţeiului şi a gazelor respective. — (MINE) a) E. la zi, metodă de exploatare minieră în care procesul tehnologic se efectuează sub cerul liber. E. la zi pot fi de: cărbuni, minereuri, aluviuni metalifere (platină, aur), aluviuni minerale (pietre preţioase şi semipreţioase etc.), balastiere (nisip, pietriş, balast), marmură, calcar, gresie, granit, bazalt etc. Faţă de exploatările subterane, e. la zi prezintă avantaje, ca: posibilitatea de a folosi maşini puternice cu o productivitate mare, de a efectua o extracţie totală sau cu pierderi foarte mici (maximum 5—8°/0) a substanţelor minerale din zăcămînt, de a avea fronturi de lucru lungi fără cheltuieli pentru aeraj şi susţinere şi fără pericol de explozie a gazelor din zăcămînt etc. E. la zi prezintă şi unele dezavantaje, ca întreruperea extracţiei în anotimpurile cu ploi intense şi cu temperaturi joase etc. b) Cîmp de e., porţiune limitată dintr-un zăcămînt, care formează obiectul de e. a unei mine, a unui puţ de extracţie, a unei galerii de coastă sau a unui plan înclinat etc.
   explorare 1. (GEOLOGIE) Complex de cercetări geologice care, în funcţie de obiectul studiat şi de obiectivul urmărit, are drept scop: a) stabilirea limitelor unui corp de substanţă minerală utilă, a condiţiilor de zăcămînt şi a cantităţii şi calităţii lui; b) precizarea structurii de detaliu a unor formaţiuni geologice în vederea lucrărilor de fundaţie a unor construcţii şi baraje;
c)  studierea regimului calităţii şi debitului apelor subterane. Mijloacele tehnice cele mai frecvente ale explorării sînt forajele şi lucrările miniere (puţuri, şanţuri, galerii etc.).
2.  (TELEC.) a) Parcurgere sistematică şi periodică, punct cu punct, după o anumită regulă
stabilită, a ecranului unui tub catodic de către fasciculul de electroni al tubului. V. şi a-naliza imaginii; sinteza imaginii, b) (In radiolocaţie). Cercetare a unei regiuni a spaţiului cu ajutorul unui fascicul dirijat de unde electromagnetice, prin variaţia sistematică şi periodică a direcţiei fasciculului. 3. (MED.) Examinare, investigaţie clinică sau de laborator, efectuată în vederea stabilirii diagnosticului bolii (e. funcţiunii hepatice, e. funcţiunii renale etc.). — E. chirurgicală, primul timp al oricărei intervenţii chirurgicale, după deschiderea abdomenului; el trebuie să preceadă primul act operator, dat fiind că prin e. se confirmă diagnosticul şi se pot fixa tactica şi tehnica operatorie cele mai potrivite.
                                                                          explorator de imagini (TELEC.) v. tub videocaptor.
                                                                            explozie 1. (FIZ., CHIM.)
a) Transformare bruscă a unui sistem în cursul căreia energia interioară a sistemului este transferată spre exterior prin intermediul efectuării de lucru mecanic şi care poate produce distrugerea obiectelor înconjurătoare (ex. e. unui recipient cu gaze sub presiune, e. nucleară etc.). b) Reacţie chimică care se desfăşoară cu viteză mare, fiind însoţită de degajarea unei cantităţi mari de gaze şi de căldură; cînd are loc într-un spaţiu închis, se produce o creştere bruscă a presiunii. E. se datorează, în general, descompunerii bruşte a unei substanţe sau reacţiilor chimice rapide între componenţii unui amestec (ex. reacţii de oxidare, numite şi arderi). E. pot fi: deflagrante, cînd viteza lor de propagare este de cîţiva metri sau zeci de metri pe secundă, şi detonante, cînd se propagă cu viteze mari (se pot atinge valori de 8 000—9 000 m/s). E. sînt utilizate în motoarele termice cu piston (arderea combustibilului), în industria extractivă minieră, la construcţii rutiere, pentru scopuri militare. — E. prin simpatie, explozie provocată de undele de şoc ale altei explozii, care a avut loc la o oarecare distanţă. Prezintă importanţă pentru ex-plodarea explozivilor în găurile
 EXPLOZIV
327
 EXPORT
de mină şi pentru stabilirea distanţelor dintre depozite.
 2. (LINGV.) Deschidere bruscă a canalului fonator, care urmează după o ocluziune şi care constituie ultima fază a articulării unei o c 1 u z i v e.
   exploziv (CHIM.), compus chimic care are proprietatea de a suferi transformări chimice bruşte, însoţite de o degajare abundentă de gaze (volumul gazelor produse fiind mult mai mare decît volumul e.) şi de căldură. Majoritatea e. sînt substanţe care conţin oxigen legat labil de clor sau de azot. Se deosebesc: a) e. a căror descompunere bruscă poate provoca o explozie (ex. nitroglicerina, prin a cărei descompunere se formează bioxid de carbon, azot, oxigen şi apă); b) amestecuri explozive constituite dintr-un amestec de substanţe care cedează uşor oxigenul şi de substanţe uşor oxidabile, în care caz explozia se datoreşte unei reacţii de oxidare (ardere) rapidă (ex. un amestec de tetra-nitrometan şi hidrocarburi). Caracteristicile explozivilor sînţ: viteza de detonaţie, căldura de explozie, temperatura de explozie, presiunea gazelor de explozie, presiunea specifică de explozie, capacitatea de lucru a e., brizanţa şi sensibilitatea. Din totalitatea substanţelor explozive nu se pot folosi pentru scopuri practice decît acelea care posedă o sensibilitate de detonare suficientă, dar nu prea mare, explozia putînd fi provocată de o flacără, de o acţiune mecanică sau de un impuls de iniţiere (folosirea de capse detonante amorsate cu fitil de pulbere neagră sau pe cale electrică). — Explozivi deflagranţi (sau lenţi), explozivi cu viteză de propagare relativ mică şi în general iniţiată de aprindere (ex. pulberea neagră, cel mai vechi e. cunoscut, şi pulberea fără fum). — Explozivi detonanţi, explozivi cu viteză de propagare iniţiată de unde de şoc provocate de explozia unui e• de iniţiere dintr-o capsă detonantă (a cărei explozie este, Ia rîndul ei, provocată de o scînteie sau de un fitil aprins). Dintre e. d., cei mai importanţi sînt: nitroglicerina, nitroglicolul, dinamita (ni-
 troglicerina absorbită în kie-selgur, pămînt de diaţomee), gelatina explozivă (nitroglicerină sau nitroglicol gelatinizat cu colodiu). Se mai numesc explozivi brizanţi. — Explozivi de iniţiere, explozivi foarte sensibili la lovire sau la încălzire (flacără, scînteie electrică), care pot iniţia explozia altor substanţe explozive; se folosesc la umplerea capselor detonante (ex. azotura de mercur sau plumb şi fulminatul de mercur).
 —  Explozivi de siguranţă, explozivi puţin sensibili la lovituri, putînd fi transportaţi şi manipulaţi fără precauţii speciale (ex. astralita). — Explozivi antigrizutoşi, explozivi speciali, folosiţi în minele de cărbuni, care la explozie nu aprind amestecul explozibil de gaz metan-aer (grizu).
   explozivă (LINGV.) v. o-cluzivă.
   exponat (din lat. exponere „a pune la vedere**), obiect expus în muzeu, expoziţie sau vitrină pentru a fi văzut de public.
 E. pot fi obiecte care caracterizează condiţiile dé lucru şi de trai ale populaţiei, dezvoltarea culturii, ştiinţei, artei, mostre ale producţiei industriale şi agricole etc. Fotografiile, machetele, modelele diferitelor produse, precum şi diferite scheme, diagrame menite să ajute înţelegerea ştiinţifică a obiectelor expuse, sînt de asemenea e. Ele contribuie nu numai la informarea publicului, ci şi la sondarea opiniilor în legătură cu produsele noi.
   exponent 1. (MAT.) Număr care indică puterea la care este ridicată o mărime matematică; este scris mai mic, la dreapta şi puţin mai sus decît numărul sau simbolul mărimii care se ridică la putere (ex. 32 sau xn, unde 2, respectiv n, este e* lui 3, respectiv al lui x).
 2. (CHIM.) Exponent de hidro-gen v. pH.
   exponométru (HZ.), instrument pentru stabilirea duratei de expunere corecte la lumină a unui film sau a unei plăci fotografice. Este constituit dintr-un fotoelement care, atunci cînd este expus la lumină, face să circule un curent electric printr-un microampermetru; intensitatea curentului electric
 depinde de intensitatea fluxului luminos ce cade pe fereastra fotoelementului. Prin corelarea indicaţiei instrumentului cu sensibilitatea filmului, rămîn la
4
/
           Exponometru 1 — disc cu scara timpului de expunere; 2 scara sensibilităţii la lumină a materialului fotografic; 3 — indice; 4 — fereastra celulei fotoelectrice; 5 — disc cu scala diafregmei; 6 — scala mi-croampermetrului; 7 — fenta de vizare
 alegere două elemente dependente între ele: diafragma şi timpul de expunere* Stabilind diafragma în funcţie de caracterul cadrului de fotografiat (portret, peisaj etc.), rezultă durata de expunere. Aceasta este indicată prin numere care înseamnă fracţiuni de secundă (ex. 50 înseamnă timp de expunere IjSO s). Există şi e. a-utomate, montate pe aparatele de fotografiat, care comandă direct închiderea obturatorului după durata de expunere necesară. Sin. pozometru.
   export (EC. POL.), totalitatea operaţiilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vînd pe piaţa altor ţări. E. formează împreună cu importul comerţul exterior al unei ţări. In sens mai larg, e. cuprinde şi transporturile maritime, precum şi alte servicii (operaţii de asigurare, de credit, licenţe de brevete, servicii de turism etc.), prestate de către ţara exportatoare în interesul altor ţări (e. invizibil). Caracterul şi structura e. depind de o serie de factori,ca: gradul de dezvoltare al diviziunii internaţionale a muncii, nivelul dezvoltării forţelor de producţie şi caracterul relaţiilor de producţie din fiecare ţară etc. In Romînia bur~ ghezo-moşierească, ca urmare a
EXPORT DE CAPITAL
328
 EXPOZIŢIE
 slabei dezvoltări economice a ţării, ponderea cea mai mare în e* o aveau cerealele, ţiţeiul, cheresteaua, sarea etc. în anii construcţiei socialiste, ca urmare a politicii de industrializare socialistă a ţării şi a succeselor obţinute în dezvoltarea tuturor ramurilor economiei, ca şi datorită dezvoltării colaborării economice cu ţările socialiste, extinderii legăturilor comerciale cu un număr crescînd de ţări capitaliste, precum şi lărgirii considerabile a relaţiilor economice cu ţările în curs de dezvoltare, volumul exportului a crescut simţitor, el fiind în 1963 de 4,31 ori mai mare decît în 1950. Totodată, e. ţării noastre a înregistrat şi însemnate schimbări de structură. Creşte tot mai mult ponderea produselor finite şi semifinite în totalul e., asigurîndu-se ridicarea indicatorilor calitativi şi lărgirea sortimentelor valoroase. Schimbări importante în structura e. se manifestă mai ales prin ponderea, varietatea şi calitatea produselor industriei constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, precum şi ale industriei chimice. Ponderea maşinilor şi utilajelor în totalul e. a crescut de la 0,8% în 1948 la 18% în 1962. R.P.R. exportă în măsură tot mai mare instalaţii şi utilaje tehnologice complete la nivelul tehnicii moderne. O parte a exportului de maşini şi utilaje se îndreaptă către ţările socialiste, de unde ţara noastră primeşte şi ea o parte a necesarului de maşini şi utilaje. De asemenea se dezvoltă e* nostru de maşini şi utilaje pe piaţa capitalistă; în perioada 1955—1962 acesta a crescut de 4 ori* Pe lîngă tendinţa descreştere a ponderii produselor industriei constructoare de maşini şi a altor produse industriale cu un înalt grad de prelucrare, în totalul exportului continuă să ocupe un loc important e. de materii prime, combustibil la diferite grade de prelucrare, semifabricate şi alte materiale pentru producţie (55% în perioada 1960—1962). R.P.R. exportă produse petroliere, minereuri, produse lemnoase, produse chimice, materiale de construcţii, produse ale industriei uşoare,
 produse agroalimentare. Romînia deţine un loc important în ceea ^ ce priveşte exportul de utilaje petroliere şi tractoare. De asemenea se extinde tot mai mult exportul de maşini-unelte, de utilaje tehnologice pentru industria chimică şi pentru fabricile de ciment, utilaj electrotehnic, excavatoare, rulmenţi, autocamioane, vagoane şi cisterne etc. V. şi comerţ exterior.
   export de capital, plasare de capital îtitr-o ţară străină în vederea obţinerii de profituri ridicate. Exportul de capital reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale imperialismului. Dacă pentru capitalismul liberei concurenţe era caracteristic exportul de mărfuri, pentru capitalismul monopolist a devenit caracteristic exportul de capital. E. de c. se face sub două forme principale: a) export de capital productiv, prin înfiinţarea de întreprinderi noi sau acapararea unor întreprinderi existente în alte ţări; b) export de capital de împrumut, prin acordarea de împrumuturi de stat şi particulare. E. de c. este determinat de dominaţia monopolurilor în principalele ţări capitaliste şi de situaţia de monopol pe care o dobîndesc pe piaţa mondială capitalistă un grup restrîns de ţări imperialiste, în care acumularea capitalului a atins proporţii înalte, formîndu-se un „surplus de capital". V. I. Lenin a arătat că „atît timp cît capitalismul rămîne capitalism, prisosul de capital este folosit nu pentru ridicarea nivelului de trai al maselor din ţara respectivă, pentru că aceasta ar însemna scăderea profiturilor capitaliştilor, ci pentru mărirea profiturilor prin exportul de capital în străinătate, în ţările înapoiate". în Romînia burghezo-moşierească capitalul străin predomina în cea mai mare parte a industriei, deţinînd înaintea primului război mondial peste 80% din totalul ei (ex. la petrol 94%, Ia gaz şi la electricitate 95,8%, la zahăr 94%, în metalurgie 74%, în chimie 72,3% etc.). Marile monopoluri din ţările imperialiste obţin profituri mai înalte investind capital
în ţările mai puţin dezvoltate, unde capitalurile sînt mai puţine, preţul pămîntului relativ mai scăzut, forţa de muncă şi materiile prime mai ieftine. De exemplu, în perioada î 920—1939, societatea petrolieră „Romîno-americană" a obţinut un profit mediu anual de 8,7 ori mai mare decît capitalul efectiv adus în Romînia.
E.  de c. se face şi între ţările capitaliste dezvoltate. Capitalul monopolist internaţional foloseşte e* de c* ca un# mijloc important pentru expansiunea sa economică, pentru cucerirea de surse de materii prime şi de pieţe de desfacere, pentru a-şi întări dominaţia economică şi politică asupra ţărilor importatoare de capital.
E.  de c. are urmări contradictorii pentru ţările spre care se îndreaptă. Astfel, pe de o parte, e. de c. productiv contribuie într-o anumită măsură la dezvoltarea forţelor de producţie şi, în general, el stimulează dezvoltarea relaţiilor capitaliste în aceste ţări, iar pe de altă parte, îndeosebi exportul de capital de împrumut, agravează rămînerea lor în urmă pe plan internaţional, le subordonează din punct de vedere economic şi politic faţă de marile monopoluri internaţionale şi de marile puteri imperialiste. Capitalul monopolist foloseşte pe scară tot mai largă statul şi o serie de organisme internaţionale (ex. Banca internaţională de reconstrucţie şi dezvoltare), pentru a realiza în condiţii mai avantajoase e. dec. şi a-şi asigura prin garanţii suplimentare profiturile scontate. E. de c. duce la ascuţirea concurenţei dintre marile puteri imperialiste pentru cucerirea celor mai avantajoase sfere de investire a capitalului şi la agravarea dezvoltării inegale a ţărilor care fac parte din economia mondială capitalistă. în prezent, principala ţară exportatoare de capital este S.U.A. V. şi imperialism.
   expoziţie 1. a) Prezentare, permanentă sau temporară, a unor obiecte selecţionate, destinate să facă cunoscute publicului realizările unui artist, ale unei ramuri de activitate etc. sau să instruiască
EXPRESIE
 329
 EXPRESIONISM
publicul asupra unui subiect anumit. E. se organizează pe plan local, naţional sau internaţional. Republica Populară Romînă a organizat multe e., în ţară şi în străinătate, care au înfăţişat marile realizări ale poporului romín în construcţia socialistă. în 1960, R.P.R. a aderat la Convenţia privitoare la e. internaţionale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, şi la Protocolul asupra modificării acestei convenţii, semnat la Paris la 10 mai 1948.
b)  Locul unde se organizează o asemenea prezentare.
2.  (GEOGR.) Poziţie a versanţilor unei forme de relief faţă de punctele cardinale (ex. e. sudică, e. nord-estică). Constituie unul dintre factorii care determină cantitatea de radiaţie solară primită de versanţi.
   exprésie 1. (LINGV.) a) Construcţie, de obicei concisă, care exprimă, adesea figurat, o idee şi constituie o unitate lexicală (ex. cu o falcâ~n cer şi cu una~n pămînt). Se numeşte şi expre~ sie frazeologică, b) Orice mod de formulare a gîndirii. Sin. exprimare. 2* (PSIH.) Expresii emoţionale, reacţii (modificări) vegetative, motorii sau verbale, care însoţesc de obicei stările afective. Modificările vegetative se pot produce în legătură cu aparatul respirator (ex. oprirea respiraţiei sau gîfîiala), cu aparatul cardiovascular (ex. în-roşirea feţei sau paloarea) etc.; modificările motorii se manifestă prin diferite mişcări ale feţei (mimică) sau ale corpului şi membrelor (pantomimică), modificările verbale prin schimbarea intensităţii sau a tonalităţii vorbirii. Conform ipotezei lui Ch. Darwin, e. e. sînt rămăşiţe ale mişcărilor de adaptare care s-au elaborat la omul primitiv. Desfăşurîndu-se în legătură cu activitatea centrilor subcorticali, e. e. sînt reglate de sistemul nervos central, şi în special de scoarţa cerebrală. La om e. e. au o condiţionare isto-rică-socială şi reprezintă un factor ajutător al comunicării orale, factor care, în anumite împrejurări, are o însemnătate deosebită (de exemplu în arta actoricească). 3. (MAT.) Expresie matematică, şir de litere şi de semne matematice constituite
conform regulilor matematice (ex. polinomul, fracţia raţională etc.). Oe.m. poate reprezenta o mărime sau o cantitate printr-o combinaţie între două sau mai multe mărimi, combinaţie făcută cu ajutorul operaţiilor algebrice sau transcendente.
    expresionism, curent literar şi artistic de esenţă mic-bur-gheză, de orientare contradictorie, apărut în Germania la începutul sec. al XX-lea în mai multe variante, ca ecou al frămîntărilor şi al contrastelor ireductibile ale epocii imperialiste. După primul război mondial, e. s-a extins şi în alte ţări (Elveţia, Austria), exerci-tînd o oarecare influenţă şi asupra poeziei romíné (L. Buga). Spre deosebire de i m-p r e s i o n i s m, e. nu pune accentul pe senzaţii, ci pe aşa-zisele „trăiri necondiţionate, absolute". Împingînd pînă la paroxism caracterul subiectiv, denaturat al reprezentării, e. scindează realitatea în două domenii distincte şi opuse: omul şi lumea înconjurătoare, indiferentă sau ostilă lui. E. manifestă preferinţă pentru eroii zbuciumaţi şi tensiunile interioare, pentru monstruos şi caricatural, pentru culori stridente şi antiteze brutale, pentru abstracţie şi uneori pentru desfigurarea limbajului. În cadrul e. se deosebesc, în ultimă instanţă, două tendinţe opuse, asemănătoare însă ca modalitate de exprimare. Cea dintîi
 * s-a instituit în jurul revistei germane „Die Aktion“ (1911 — 1932) şi al revistei elveţiene „Die weissen Blatter** şi s-a afirmat prin aşa-numiţii scriitori „activişti“ (a căror artă urmărea „influenţarea activă** a oamenilor): J. Becher, E. Toller, L. Frank, W. Hasenclever. Tendinţa protestatară din opera lor, condamnarea războiului imperialist şi a nedreptăţii sociale, a fost întunecată de viziunea subiectivistă, de înţelegerea confuză şi arbitrară a fenomenului social. Ulterior, unii dintre reprezentanţii tendinţei progresiste (ex. j. Becher) au evoluat spre realism şi apoi spre realismul socialist. Cea de-a doua tendinţă a e* s-a constituit în jurul revistei „Der
Sturm** (1910—1932) şi a fost
ilustrată, între altele, de operele semnate de Kazimir Edschmid, A. Stramm, H. Walden, G. Benn. Partizani ai evaziunii totale, ei au promovat o artă de interior, închisă în cercul mărginit al unor trăiri strict personale, nu întotdeauna lucide şi transmisibile. Misticismul şi pesimismul, viziunea de coşmar au devenit coordonate ale creaţiei lor. Ei au zugrăvit omul ca fiind o fiinţă neputincioasă, strivită de viaţă şi pradă impulsurilor elementare. Exponenţii e. în teatru au creat spectacole în care, încercînd să demonstreze primatul conştiinţei asupra realităţii, au tratat decorul şi obiectele de pe scenă ca reflexe ale vieţii lăuntrice a personajelor. tjnii dintre promotorii teatrului e. au manifestat, mai ales după primul război mondial, tendinţe sociale progresiste (E. Toller, B. Brecht etc.). Alţii însă au generat dramaturgia şi teatrul fascist. în artele plastice, e. s-a concretizat în alegerea temelor obsesio-nale, accentuînd grafismul liniei expresive şi planurile mari monumentale, decorative, culorile violent contrastante. Precursorii e. au fost olandezul Van Gogh, francezul Toulouse-Lautrec, belgianul Ensor, norvegianul Munch, elveţianul Hodler. în Germania au luat naştere diferite uniuni estetice expresioniste („Die Briicke** 1905; „Der blaue Reiter** 1911 — 1912; „Der Sturm“), printre membrii acestora fiind şi unii care, militînd pentru idealuri progresiste, au redat într-o viziune apocaliptică tabloul descompunerii societăţii burgheze (G. Grosz, Kâthe Kollwitz, E. Barlach). După deceniul al treilea, e. se contopeşte cu alte curente formaliste (cu dadaismul şi în special cu suprarealismul etc.). Din e. s-a desprins, o dată cu pictorii Kandinsky, Klee ş.a., a b-stracţionismul. Cu tot caracterul lui formalist, e. a îmbogăţit arta plastică cu noi mijloace de exprimare. După cel de-al doilea război mondial e. este din nou promovat de vechii lideri, ca*O. Kokoschka, şi de artişti tineri din Germania occidentală, America La-
EXPRIMARE
 330
EXTENSIE
tină etc. Ca rezultat al caracterului său contradictoriu şi eterogen, e. îşi exercită influenţa în creaţia unor pictori contemporani, uneori diametral opuşi ca orientare ideologică, în muzică, c. s-a afirmat în special în creaţia unor compozitori din Austria şi din Germania. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestui curent au          fost
A. Schönberg şi şcoala sa. Caracteristic pentru compozitorii expresionişti a fost ilustrarea subiectivismului printr-o expresie emoţională voit haotică, crispată. în lucrările lor se manifestă înclinaţia       spre
grotesc, fantastic şi iraţional, spre nelinişte şi groază („Die gliickliche Hand" a lui Schönberg, 1913; „Wozzeck"        a lui
A. Berg, 1921). îndepărtarea de la normele tradiţionale ale artei muzicale, tendinţa de a trece peste limitele percepţiei senzoriale au dus la crearea unei muzici lipsite de        idei
melodice pregnante, de tonalitate, la fărîmiţarea melodiei şi armoniei, la crearea unui sistem sonor artificial (v. atonalitate), a unor principii arbitrare de compoziţie şi de interpretare. Acest arbitrar s-a transformat ulterior, în cadrul şcolii lui Schönberg, în dogmatica rigidă a muzicii seriale, dodecafonice.
   exprim áré (LINGV.) v. expresie.
   expropriere, preluare forţată, cu plata unei despăgubiri, a unor bunuri mobile sau imobile efectuată de către organele de stat. 1. Lipsirea de mijloace de producţie şi de situaţia socială corespunzătoare a unei clase sociale de către alta, pe cale e-conomică sau pe cale extraeco-nomică. în capitalism are loc însuşirea sistematică a supra-muncii muncitorilor, ruinarea şi exproprierea micilor producători de mărfuri de către capitalişti. Exproprierea maselor largi ale populaţiei de către un grup restrîns (capitaliştii şi moşierii) duce la socializarea tot mai puternică a producţiei, pregătind astfel condiţiile ca expropriatorii să fie expropriaţi la rîndul lor de către masele populare. „Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un
punct în care ele devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta e sfărîmat. Ceasul din urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat. Expropriatorii sînt expropriaţi" (K. Marx). 2. (în timpul revoluţiei socialiste) Act revoluţionar al dictaturii proletariatului, care are ca rezultat trecerea mijloacelor de producţie din mîinile capitaliştilor şi moşierilor în proprietatea obştească a oamenilor muncii, care au creat-o; se realizează astfel exproprierea expropriatorilor, în ţara noastră, exproprierea mo-şierimii s-a înfăptuit prin reforma agrară din 1945 (de-săvîrşită în 1949), iar a marii burghezii prin actul revoluţionar al naţionalizării principalelor mijloace de producţie de la
11  iunie 1948. V. şi naţionalizare. 3. Expropriere pentru interes obştesc (în dreptul R.P.R.), trecere a unui bun imobiliar în proprietatea statului, spre a fi afectat executării unor lucrări de interes obştesc. E. se face printr-un decret al Consiliului de Stat, care constată necesitatea ei, şi cu plata unei despăgubiri.
   expúlsie (MED.), eliminare din organism a unui produs fiziologic sau patologic, a unui corp străin (ex. e. fătului şi anexelor la naştere, e. unui calcul în litiaza renală, e. unui corp străin pătruns în căile respiratorii).
   expulzâre (DREPT) 1. Măsură de siguranţă care constă în trimiterea peste graniţă, după executarea pedepsei, a străinului căruia i s-a interzis, prin hotărîrea de condamnare, de a mai rămîne în ţară temporar sau permanent. 2. Actul statului prin care se ordonă unui străin (cu excepţia agenţilor diplomatici şi consulari) să părăsească ţara, de îndată sau într-un anumit termen, deoarece prezenţa lui pe teritoriul statului nu mai este dorită.
   exsanguinotransfúzie (MEDICINĂ), înlocuire totală a sîn-gelui unui individ cu sînge transfuzat. Se practică în caz de intoxicaţii grave, leucemie etc.
   exsicator (CHIM.), vas de sticlă groasă, închis ermetic cu
capac, prevăzut uneori cu un tub lateral cu robinet pentru a face vid (exsicator ca vid) şi în care se introduce, la fund,
o  substanţă deshidratantă (ex. clorură de calciu, acid sulfuric,
Exsicator
pentaoxid de fosfor). Este folosit în laboratoarele de analiză chimică pentru a feri substanţele uscate de contactul cu umiditatea din aer sau pentru a îndepărta urmele de apă dintr-o substanţă. Exsicatorul are la baza părţii cilindrice o placă de porţelan cu suporturi şi orificii pentru susţinerea creuzetelor în care se află substanţa.
   exsudâre (TEHN,), proces de separare şi ieşire la suprafaţă a anumitor componenţi dintr-un material eterogen (ex. apariţia excesului de bitum sau de gudron la suprafaţa unei îmbrăcăminţi rutiere asfaltice).
   exsudât (MED.), lichid bogat în albumină care trece din sînge în ţesutul interstiţial sau într-o cavitate naturală a orga* nismului (cavitatea pîeurală, peritoneală etc.). E. apare în cursul unor procese inflamatorii (pleurezie, peritonită, peri-cardită etc.).
   extensibilitate (TEHN.), proprietate a unui corp de a se alungi cînd este supus la întindere.
   extensie (lat. extensio, de la extendere „a întinde"; MED,), mişcare de întindere, desfăşurare sau alungire a unei extremităţi sau a trunchiului. Se realizează prin punerea segmentelor osoase unul în continuarea celuilalt. E. se practică în caz de luxaţie sau de fractură.
EXTENSIUNE DE BANDĂ
331
EXTRACTOR
   extensiune de banda (TE-LEC), subdiviziune a uneia sau a mai multor benzi de frecvenţă ale unui receptor, astfel încîfşrfiecare subbandă formată în acest mod să tie extinsă pe întreaga scală de acord a aparatului. Extensiunea de banda se efectuează prin modificarea circuitelor de frecvenţă înaltă, introducîndu-se, la receptoarele de radiodifuziune, în serie sau în paralel cu condensatorul de acord, anumite condensatoare fixe. Este utilizată la recepţia pe unde scurte (de-ca metrice).
   extensométru (REZ. MAT.), instrument pentru măsurarea alungirilor foarte mici ale pieselor supuse la întindere, în vederea determinării stării de deformaţii şi a eforturilor unitare. Se mai numeşte şi tensometru.
   extensór (SPORT), aparat pentru dezvoltarea forţei, compus din mai multe arcuri de
Extensor
otel sau fîşii de cauciuc fixate la două mînere, de obicei metalice, spre a putea fi întinse cu mîinile. Lungimea părţilor elastice este variabilă.
   extenuâre (FIZIOL.), stare a organismului animal şi a omului, care apare în urma unui efort excesiv şi prelungit. La animale, e* poate să apară, de exemplu, în urma unor zboruri de lungă durată a păsărilor, în cazul fugii din calea unui urmăritor etc. La om, e. poate fi de natură intelectuală sau fizică.
   exteritorialitáte (DR.), teorie burgheză potrivit căreia anumite persoane (ex. membrii corpului diplomatic) sau bunuri (ex. sediile oficiilor diplomatice), deşi aflate pe terito-riul statului străin, sînt socotite că ar fi situate pe teritoriul naţional, ceea ce le conferă anumite privilegii şi imunităţi. în statele socialiste, privilegiile şi imunităţile diplomatice sînt recunoscute fără a^ se recurge la ficţiunea e, şi smt acordate pe bază de reciprocitate.
22  — Dicţionarul enciclopedic, voi.
   exteroceptór (FIZIOL.), organ de simţ care recepţionează excitaţiile din mediul extern. La om şi la animalele superioare, exteroceptorii se împart în: luminoşi, auditivi, tactili, termici, gustativi şi olfactivi.
   extinctor (TEHN.) v. stin-gător.
   extincţie (lat. extinctio, de la extinguere „a stinge**; FIZ.), slăbire treptată, pînă la stingere, a unui fascicul de radiaţie la trecerea prin substanţe care îi absorb energia.
#   extirpâre (med.) v. abia* ţiune.
   extirpatór flat. ex „din** şi stirps „rădăcină**), maşină agricolă din categoria cultivatoarelor, echipată cu cuţite în formă de săgeată plată, care taie rădăcinile buruienilor.
   extra- (lat. extra „afară**), element de compunere cu sensul „(în) afară** (ex. extra-uterin).
   extrabugeiár (FIN.), necuprins în buget. Termenul este folosit pentru fondurile formate şi cheltuite de instituţii în legătură cu activităţile anexe (ex. veniturile din gospodăriile anexe, imputaţiile şi amenzile stabilite de sfaturile populare).
   extracontábil (CONT.), denumire dată calculelor contabile privitoare la diferitele operaţii economice ale întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor care sînt efectuate pe baza unor date procurate pe alte căi decît evidenţa contabilă (din documentele primare, din evidenţa tehnică-operativă etc.).
   extract (lat. extractus, de la extrahere „a scoate**) 1. (CHIM., FARM.) Substanţă sau amestec de substanţe preparat prin concentrarea pînă la un anumit grad a produselor extrase cu solvenţi din diferite materii vegetale sau animale, proaspete sau uscate (ex. e. de be-ladonă, e* de opiu, e. de chin-chină etc.). E* pot fi fluide, vîscoase sau uscate. — (FARM.)
E.  opoterăpic, preparat medicamentos obţinut prin extracţie din organele sau glandele diferitelor animale (ex. din stomac, ficat, pancreas, tiroidă, suprarenală etc.). Se întrebuinţează în tratamentul insuficienţelor glandulare, în anemii, tulburări endocrine etc.
2.  (IND. ALIMENT.) Extract de carne, soluţie concentrată de substanţe nutritive, obţinută prin fierberea cărnii în apă şi prin concentrare. 3. (IND. PlEL.) Extract tanant, produs obţinut prin extracţia cu apă şi evaporarea ulterioară pînă la consistenţa siropoasă sau solidă a substanţelor tanante din cojile* lemnul, fructele, frunzele sau rădăcinile unor plante, ca stejarul, castanul nobil, molidul, mesteacănul, unele specii de eucalipt, quebracho etc., care conţin t a n i n. Extractul tanant este folosit la tăbăcirea pieilor.
                                                                                  extractor (CHIM.), aparat folosit în operaţiile de extracţie
Schema unei instalaţii de extracţie solid-lichid / — extractor; 2 — blaz de distilare; 3 — răcitor-condensator;   4 — colector
                                                             de solvent
solid-lichid sau lichid-lichid. în cazul extracţiei solid-lichid se folosesc e. (numite uneori şi difuzoare) cu sau fără agitare mecanică, de obicei legate în serie, în care se introduce materialul solid de extras şi prin care atît materialul solid cît şi solventul circulă în contra -curent. în cazul extracţiei lichid-lichid, în industrie se folosesc mai ales coloane de extracţie în contracurent, unul dintre lichide umplînd continuu coloana, iar celălalt lichid fiind dispersat continuu sub formă de picături. — E. centrifugai, aparat asemănător cu o centrifugă; el poate înlocui coloana de extracţie lichid-lichid în contracurent.
EXTRACŢIE
 332
EYCK
    extracţie (lat. extractio, de la extrahere „a scoate") 1. (CHIM.) Operaţie de separare a unuia sau a mai multor corn-ponenţi dintr-un amestec omogen (soluţie) sau eterogen, prin dizolvare într-un solvent. După felul amestecului, poate fi:
e.  solid-lichid (ex. e. cu apă a zahărului din sfecla de zahăr) sau, e. lichid-lichid. Cînd solventul dizolvă, după preferinţă, unul sau mai mulţi componenţi din amestec, e. se numeşte
e.  cu solvent selectiv. Solvenţii cei mai folosiţi în e. sînt apa, benzina, benzenul, tetraclorura de carbon, acetatul de etil, sulfura de carbon etc. E. se foloseşte în industria chimică, farmaceutică, alimentară etc. (ex. pentru obţinerea fenolului din apele fenolice, a hidrocarburilor aromatice din benzine, a uleiurilor vegetale din se* minţe, a zahărului din sfecla de zahăr etc.). 2. (IND. ALIMENT.) Raportul procentual dintre greutatea făinii extrase şi greutatea boabelor de cereale spălate şi curăţate înainte de măcinare. 3. (MINE) Operaţie de transport prin puţuri de extracţie verticale sau înclinate, realizată între diferitele etaje sau orizonturi ale unei exploatări miniere subterane cu ajutorul unor instalaţii speciale, numite instalaţii de extracţie.
4.  (EXPL. PETR.) Extracţia hidrocarburilor, ansamblul procedeelor de scoatere la suprafaţă din scoarţa terestră, de la diferite adîncimi, a hidrocarburilor fluide (ţiţei, gaze naturale sau amestec de gaze-ţiţei) care se găsesc în zăcăminte. 5. (MED.) Operaţie de îndepărtare a unui corp străin introdus accidental în organism (schije etc.) sau a unei structuri care provoacă dureri (dinţi). ^ extradós 1.(ARHIT.,CONSTR.) Suprafaţa exterioară (ABC) a unui arc sau a unei bolţi. 2. (AV.) Porţiune superioară din con-
turul unui profil de aviaţie cuprinsă între bordul de atac şi bordul de fugă (ex. faţa superioară a unei aripi de avion, pe care în zbor normal se exercită o depresiune).
   extraneitáte (DR.) 1. Caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic (ex. locul unde este situat obiectul acestuia, cetăţenia părţilor din raportul juridic) şi care pune problema aplicării altei legi decît legea normal competentă. 2, Situaţia juridică a unei persoane care se află într-o ţară străină.
   extrapolare (MAT.), metodă de determinare aproximativă a valorii unei funcţii continue /(*), definită într-un interval [a, b], într-un punct a situat în afara intervalului [a, b/, atunci cînd se cunosc valorile funcţiei / (*) în punctele jri, x2, fs, , xn cuprinse în interiorul intervalului.
   extras (POLIGR.), pasaj sau capitol dintr-o carte, grup de articole sau articol dintr-o revistă, dintr-o colecţie de ziare etc., care interesează numai un cerc restrîns de cititori şi care se tipăresc sub formă de foi volante, de fascicule ori de broşuri.
   extras de cont (CONT.)
1.  Copie de pe un cont, întocmită de bancă şi trimisă titularului contului pentru confirmarea exactităţii operaţiilor de debitare şi de creditare a contului respectiv într-o anumită perioadă. 2. Copie de pe contul unui debitor sau creditor, întocmită de o întreprindere şi trimisă spre confirmare acestora.
   extrasistolă (lat. extra „în afară" şi gr. systole „contracţie"; MED.), contracţie suplimentară a inimii, înaintea sis-tolei, care întrerupe ritmul regulat al bătăilor. Se întîlneşte în diverse intoxicaţii (cu tutun, cafea, digitalină), în unele boli de inimă, la nevropaţi, ayînd mai frecvent substrat funcţional.
   extravazáre (lat. extra „afară" şi vasa „vase"; MED.), trecere a plasmei sanguine din vase în spaţiile interstiţiale, datorită creşterii anormale a permeabilităţii vasculare; determină apariţia edemelor.
   extravilan (URB.), suprafaţă de teren cuprinsă între limitele intravilanului u~ nei localităţi şi limitele teritoriului administrat de sfatul popular respectiv.
   extrád áré (DR-), predare de către stat a unui infractor, care se găseşte pe teritoriul său, unui alt stat, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa.
E. se face în temeiul unei convenţii internaţionale sau potrivit legilor interne, pe bază de reciprocitate. Nu se extrădează, de obicei, propriii cetăţeni şi nici persoanele cărora statul respectiv le-a acordat drept de azil.
   extreme (MAT.) 1. Primul şi ultimul termen al unei proporţii. 2. Valorile maxime şi minime ale unei funcţii într-un domeniu dat.
   extruziúne (TEHN.), procedeu de prelucrare prin deformare plastică. Se realizează prin presarea unei pastile de material într-o formă (matriţă) cu ajutorul unei alte piese (patriţă), spre a-1 sili să curgă fie printr-un ajutaj cu o secţiune definită (e. directă)% fie în spaţiul dintre matriţă şi patriţă în sens invers avansului patriţei (e. inversă). Se pot obţine prin acest procedeu bare profilate, ţevi din oţel, metale şi aliaje neferoase, cauciuc, mase plastice etc. Extruziunea directă se foloseşte la fabricarea cărămizilor, iar extruziunea inversă la fabricarea unor piese sau obiecte cave. Se numeşte şi extrudare.
   exulcerâţie (MED.), ulceraţie superficială, uşoară (ex. e. gastrică, e. colului uterin etc.).
   Eyck (Van Eyck) [tic], fraţii Hubert (c. 1366/1370 -1426) şi Jan (c. 1385/1390
—  1441), pictori din Ţările de Jos. Hubert V. E. a făcut pictură de altar, colaborînd cu fratele său Jan, între altele, la realizarea polipticului „Adorarea mielului mistic" (c. 1420, catedrala Saint Ba von din Gand). Jan V. reprezentant de seamă al perioadei de trecere spre Renaştere în Ţările de Jos; a făcut pictură de altar, de şevalet şi de manuscris. A terminat polipticui început de Hubert V’. E. la Gand (c. 1432), a pictat tablouri cu
EYCK
teme religioase („Madona în biserică", c. 1427—1430; „Madona cancelarului Rolin", c. 1435; „Madona canonicului Van der Paele", 1436; etc.) . şi portrete remarcabile ca tipizare şi redare a vieţii lăuntrice a eroilor (portretul soţiei pictörului, 1430; „Arnolfini şi soţia sa", 1434; „Omul cu garoafă" etc.)* Deşi mai păstrează unele trăsături ale artei evului mediu, creaţia lui /. V. E.t însufleţită de noua ideologie orăşenească, de o concepţie optimistă, mai liberă asupra lumii, se caracterizează printr-un puternic interes pentru om şi natură. El redă realitatea obiectivă (peisaje, obiecte, figuri) în toată bogăţia ei, cu fidelitate şi forţă. In tablourile sale, un rol important îl au peisajele şi interioarele. A redat cu măiestrie detaliile, integrîn-du-le organic în compoziţia şi coloritul strălucitor. Datorită
333
lui J. V. E.y studiul desenului anatomic şi al perspectivei liniare progresează în pictura
J. Van Eyck
flamando-burgundă. A contribuit la perfecţionarea şi la răspîndirea picturii în ulei. J.V. £. este reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tabloul „Omul cu tichia albastră".
 EZERINĂ
    Eyre           lac sărat situat
 în partea sudică a Australiei, într-o depresiune, la 12 m sub nivelul mării. Suprafaţa lacului variază: în urma ploilor de vară, cînd în lac se varsă numeroase cursuri de apă temporare, suprafaţa lui ajunge pînă la 15 000 km2; în perioadele secetoase, lacul Eyre seacă aproape complet.
    ezerină (FARM.), alcaloid extras din seminţele plantei Phy-sostigma venenosum. Se prezintă sub formă de cristale lucioase, albe, inodore, cu gust amar, solubile în apă. Exercită o puternică acţiune de modificare a permeabilităţii musculare şi de inhibare a colinesterazei. Se utilizează în oftalmologie (tratamentul glaucomului), ca antidot în intoxicaţiile cu stricnină şi atropină, în tratamentul miasteniei, a parezelor intestinale etc. Se mai numeşte şi fizostigminâ.
   f [fal* a şaptea literă a alfabetului romînesc; sunetul notat prin aceasţă literă. Este
o  consoană fricativă labioden-tală surdă.
   °F (FIZ.),    simbol pentru
grad Fahrenheit.
   { (MUZ.) 1. Notaţie literală pentru sunetul fa. 2. Prescurtare pentru cuvîntul forte.
   fa (MUZ.) 1. Denumire a unuia dintre cele şapte sunete; corespunde notaţiei literale / sau F. 2. Denumirea uneia dintre chei.
   Fabian,David (1895—1937),
militant în mişcarea muncitorească din Romînia, ziarist. A participat de tînăr la mişcarea socialistă, miiitînd pentru crearea P.C.R. A făcut parte din delegaţia Partidului socialist care a fost la Moscova în î 920, în legătură cu aderarea la Internaţionala a IlI-a. Arestat în martie 1921, a fost implicat în procesul din Dealul Spirei. Eliberat în 1922, a fost ales membru în C.C. al P.C.R. la Congresul al II-lea (1922) şi reales ulterior, la Congresul al I II-lea (1924). In anii 1923—1924 a fost redactor responsabil al ziarului „Socialismul", organ central al partidului. Condamnat în contumacie la 10 ani închisoare şi urmărit, a plecat în U-R.S.S. A murit în 1937.
   Fabian~Bob, Vasile (1795— 1836), profesor şi poet romín. Născut în Transilvania, a ajuns profesor de filozofie la Academia Mihăileană din Iaşi. A alcătuit manuale de geografie şi de matematică pentru şcolile elementare şi o gramatică ro-mîno-Iatină. Fabian-Bob a scris
versuri cu caracter patriotic şi satiric („Moldova Ia anul 1821", „Moldova Ia anul 1829", „Glasul viitorului" şi „Suple-ment la Geografie", ultima cu ecouri din preromantismul lui Th. Gray), tipărite postum în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" şi în „Lepturariul" lui Aron Pumnul.
  fabiéni, denumirea membrilor organizaţiei reformiste engleze „Societatea fabieni-lor", denumită astfel după numele lui Fabius Cunctator (Temporizatorul), întemeiată în 1884 de un grup de intelectuali burghezi. După crearea Partidului laburist (1900), organizaţia fabiană a intrat în componenţa acestuia.
  Fabius Cunctator (Quintus Fabius Maximus) (c. 280— 203 î.e.n.), om politic şi general roman. După dezastrul de laTrasimene (217 î.e.n.), în timpul celui de-al doilea război punic (218—201), a fost numit de senat dictator. In lupta împotriva lui Hanibal, a adoptat tactica hărţuielii şi amînării unei bătălii decisive, din care cauză a fost poreclit Cunctator (Temporizatorul).
  Fabre [fabr/, Jean Henri (1823—1915), entomolog francez, autor a numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei, mai ales din domeniul ecologiei insectelor, lucrări care vădesc neîntrecute calităţi de observator şi un remarcabil talent de povestitor. V. Hugo
l-a denumit „Homer al insectelor", iar E. Rostand a spus despre el că „gîndeşte ca un filozof, vede ca un artist şi se exprimă ca un poet". Prin lu-
crările sale asupra instinctelor insectelor, F. poate fi socotit unul dintre fondatorii psihologiei animale. Op. pr.: „Auxiliarii, povestiri despre ani-
J. H. Fabre
 malele folositoare" (1873), „Lecturi ştiinţifice: Zoologie*4 (1873), „Amintiri entomolo-gice" (1879—1889).
   Fabre d’Eglantine [fabr d'eglătin], Philippe (1750— 1794), poet şi om politic francez, participant la revoluţia burgheză din Franţa. A avut un rol important în Clubul cor-delierilor. Lui i se datorează calendarul republican cu nomenclatura lunilor şi zilelor. A făcut parte din grupul moderat al lui D a n t o n şi a fost ghilotinat în 1794, o dată cu acesta şi cu C. Desmoulins.
   Fabrica de antibiotice laşi» una dintre întreprinderile importante ale industriei de medicamente din R.P.R., construită în anii regimului de democraţie populară. A intrat în funcţiune în 1955. Capacitatea de producţie prevăzută în proiectul iniţial era de 4 700 t/an
 FABRICĂ
 335
FABRICĂ
de penicilină sodică şi
1  100 kg/an'sulfat de strepto-micină. în prezent se realizează o producţie mult mai mare; se produc noi sortimente, ca:      aureociclină, vi-
tamina B12, tetraciclină, eri-tromicină, penicilină V, polici-clină, endociclină etc. Se proiectează şi crearea unei secţii de producţie a antibioticelor pentru sectorul zootehnic. Prin îmbunătăţirea în continuare a procesului tehnologic şi prin creşterea randamentelor în fermentaţie, ca şi prin completările prevăzute, capacitatea de producţie a uzinei va creşte pînă în 1965 de cca. 6—8 ori faţă de capacitatea de producţie proiectată iniţial.
   Fabrica de armături nefe* roase şi echipament metalic Bucureşti, unul dintre noile obiective ale industriei constructoare de maşini şi a prelucrării metalelor din R.P.R., care a intrat în funcţiune începînd din 1963. Utilată la un înalt nivel tehnic, fabrica foloseşte maşini şi agregate complexe pentru prelucrat din trei direcţii, copiat, acoperiri galvanice etc. Operaţiile din cadrul procesului tehnologic sînt mecanizate şi automatizate. Fabrica produce armături neferoase pentru instalaţii sanitare, echipament metalic pentru mobilă şi binale.
   Fabrica de confecţii şi tricotaje Bucureşti, cea mai mare fabrică de confecţii din R.P.R. şi una dintre cele mai mari de acest gen din sud-estul Europei. Construcţia fabricii a început în 1947; primele capacităţi de producţie au fost
puse în funcţiune în 1948’ Profilul iniţial al fabricii (îmbrăcăminte de tot felul) a fost lărgit începînd din 1957, prin organizarea producţiei de tricotaje şi ciorapi de bumbac şi din fire sintetice supraelas-tice. în acelaşi an s-au construit o secţie modernă de finisaje, o centrală termică şi noi spaţii de depozitare. între anii 1960 şi 1962 secţiile de confecţii au fost reutilate cu maşini moderne de înaltă productivitate. Aproximativ 50% din producţia de confecţii a fabricii este destinată exportului.
   Fabrica de maşini-uneite şi agregate Bucureşti, una dintre cele mai modérne unităţi ale industriei constructoare de maşini din R.P.R. A intrat în funcţiune începînd din anul 1962, Construcţia şi dotarea tehnică a fabricii au la bază cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Produce maşini-unelte grele ca: strunguri caru-
sel, maşini de frezat şi alezat, freze portabile şi maşini agre-gate’
   Fabrica de pielărie şi încălţăminte Cluj, unitate a industriei pielăriei şi încălţămintei din R.P.R., înfiinţată în 1911 sub denumirea „Dermata". în anii de democraţie populară a devenit o unitate complexă, cu secţii de tăbăcărie, de încălţăminte din piele şi cauciuc, de articole tehnice etc. Produsele principale ale întreprinderii sînt:. talpă şi piei pentru feţe, încălţăminte de piele, talpă de cauciuc şi încălţăminte de cauciuc, curele de hamuri, pichere pentru ţesătorii etc. Producţia întreprinderii a crescut pînă în 1962 de peste două ori faţă de 1948, ca urmare a reutilării şi modernizării secţiilor sale principale. Numai în sectorul încălţăminte de piele producţia realizată în 1963 reprezintă aproximativ 50% din întreaga producţie a ţării din anul 1938.
   Fabrica de radiatoare şi băi din fontă Bucureşti, Linul dintre noile obiective ale industriei constructoare de maşini şi a prelucrării metalelor din R.P.R., care a intrat în funcţiune începînd din anul 1962. întreprinderea are o mare capacitate de producţie, un înaît grad de mecanizare şi automatizare, care asigură atît calitatea superioară, cît şi aspectul modern al produselor. Fabrica produce radiatoare din fontă pentru calorifere cu 1, 2 şi
3  coloane, precum şi băi din fontă emailate pentru înzidit.
Fabrica de maşini-unelte şi agregate Bucureşti
FABRICĂ
336
 FABRICĂ
Fabrica de ţevi Roman
   Fabrica de rulmenţi Bîr-iad, unitate importantă a industriei grele din R.P.R., pusă în funcjiune în 1952. Fabrica este înzestrată cu mijloace tehnice perfecţionate şi produce: rulmenţi cu bile şi cu role de precizie normală, cu greutate minimă de 0,03 kg/buc. şi greutate maximă de 118 kg/buc. Capacitatea de producţie proiectată a fost de 1 000 000 de rulmenţi pe an. în 1962 producţia era cu cca. 85% mai mare, iar în 1965 va fi de 2,5 ori mai mare faţă de capacitatea proiectată iniţial.
   Fabrica de ţevi „Repu* blica“, una dintre unităţile importante ale industriei constructoare de maşini şi a prelucrării metalelor din R.P.R., situată în Bucureşti. Fabrica a fost înfiinţată în anul 1938, fiind profilată pe producţia de ţevi necesare industriei petrolului. în anii construcţiei socialiste, întreprinderea a fost dezvoltată şi înzestrată cu utilaje moderne, dispunînd în prezent de 2 laminoare mecanizate şi semiautomatizate. Fabrica produce ţevi de instalaţii, de construcţii, burlane de foraj, prăjini pentru foraj, ţevi pentru extracţie şi ţevi pentru conducte.
   Fabrica de ţevi Roman, una dintre marile unităţi ale industriei metalurgice feroase din R.P.R., construită în anii puterii populare în oraşul Roman, regiunea Bacău. A intrat în funcţiune începînd din anul 1958 şi este înzestrată cu utilaje cu un înalt grad de mecanizare. Con-
struirea ei a adus o însemnată contribuţie Ia ridicarea industrială a Moldovei. în anuJ 1963,
F. de ţ* R. a produs circa 65% din totalul producţiei de ţevi a R.P.R., fiind cea mai mare producătoare de aceste produse din ţară.
   Fabrica de ulei Iaşi, obiectiv important al industriei alimentare din R.P.R.; face parte din întreprinderea industrială de stat „Unirea*4. Fabrica a fost pusă în funcţiune în 1962 şi este dotată cu utilaj modern, procesele de producţie fiind mecanizate şi parţial automatizate. Capacitatea de producţie a fabricii depăşeşte de aproximativ 2,5 ori producţia industrială de uleiuri şi grăsimi vegetale comestibile a Romîniei din 1938.
   Fabrica de zahăr Luduş, unitate modernă a in-
dustriei alimentare din R.P.R., situată în regiunea Mureş-Au-tonomă Maghiară; face parte din întreprinderea industrială de stat Cluj. A intrat în funcţiune în 1960. Fabrica este dotată cu utilaj modern de înaltă tehnicitate, procesul de producţie fiind complet mecanizat şi parţial automatizat. într-o campanie de producţie normală (130 zile), ea poate produce circa 40% din întreaga producţie de zahăr realizată în Romînia în 1938.
   fabricat (TEHN.), produs obţinut prin prelucrarea materiei prime sau a unui semifabricat cu ajutorul maşinilor sau manual, într-un atelier, în fabrică sau în uzină.
   fabricâţie (TEHN.), totalitatea acţiunilor şi proceselor dintr-o întreprindere, care contribuie la realizarea, din materii prime sau din semifabricate, a unor produse caracteristice activităţii acelei întreprinderi. După numărul şi varietatea relativă a obiectelor fabricate se deosebesc: /. în unicate, /. în loturi (sau în serie), /. în masa.
F.  în aceeaşi întreprindere a unor produse, pornind de la materia primă, aşa cum se obţine din natură, pînă la realizarea produsului finit, aşa cum este folosit de consumatori, ss numeşte /. integrată.
   fabrică (lat. fabrica,, atelier*4), formă de organizare a producţiei, superioară manufacturii; întreprindere industrială care foloseşte un sistem de maşini şi instalaţii tehnice în vederea executării operaţiilor de transformare a materiei prime în pro-
Fabrica de ulei Iaşi
FABRICĂ
337
FACHIR
duse finite. în sens mai larg, noţiunile de „fabrică" şi „uzină" sînt identice. Uneori, în întreprinderile mari (uzine, combinate), f. apare ca o subdiviziune a acestora, fiind numai o unitate tehnică-produc-tivă. F. a apărut ca rezultat al revoluţiei industria-
1 e o dată cu trecerea la m a-ş i n i s m. în ţara noastră, elemente ale producţiei bazate pe maşinism au început să apară din al doilea pătrar al sec. al XIX-lea în Transilvania şi aproximativ de la mijlocul sec. al XIX-lea în Ţara Romînească şi Moldova. Prin trecerea de la manufactură la f., capitalismul şi-a creat baza tehnică-materială proprie. F. capitalistă reprezintă cea mai înaltă formă a cooperaţiei capitaliste fiind bazată pe exploatarea muncitorilor salariaţi. Trecerea de la manufactură la f. capitalistă a însemnat desăvîr-şirea procesului de supunere reală a muncii faţă de capital, formarea disciplinei capitaliste a muncii, intensificarea gradului de exploatare a proletariatului. Dezvoltarea f, capitaliste a dus la prelungirea zilei de muncă, la atragerea în producţie a femeilor şi copiilor, la intensificarea muncii, la formarea armatei industriale de rezervă, la creşterea pauperizării absolute şi relative a proletariatului. în acelaşi timp, f. capitalistă organizează şi întăreşte clasa muncitoare în lupta sa împotriva capitalismului. înlă-turînd mica producţie, trans-formînd pe micii producători în proletari, f. capitalistă a dus
la ruperea definitivă a industriei de agricultură, a adîncit opoziţia dintre oraş şi sat, iar prin crearea posibilităţilor largi de folosire a ştiinţei în producţie, pe de o parte, şi prin transformarea muncitorului în anexă a maşinii, pe de altă parte, £. capitalistă a dus la adîncirea opoziţiei dintre munca fizică şi munca intelectuală. Astfel, formarea şi dezvoltarea
f.   capitaliste a însemnat o adevărată cotitură tehnică, schimbarea relaţiilor sociale, scindarea definitivă a societăţii burgheze în clase opuse, ascuţirea tuturor contradicţiilor capitalismului. în socialism, f. este o întreprindere socialistă de stat, bun al întregului popor, unde muncitorii sînt eliberaţi de exploatare, iar munca lor se desfăşoară în interesul întregii societăţi. Dezvoltarea în ritm rapid a f., posibilităţile nelimitate de folosire a tehnicii şi ştiinţei înaintate duc la creşterea nivelului cultural şi tehnic, precum şi a bunăstării tuturor lucrătorilor producţiei socialiste. V. şi î n*t r e-prindere socialistă.
   Fabricius [fabriţius], Joseph Wilheim (1830—1888), chirurg şi oculist din Transilvania, sas de origine. A desfăşurat o bogată activitate chirurgicală în războiul pentru independentă.
   Fabriţius [fabriţius/, August (1857—1945), oculist din Transilvania, sas de origine, organizator al Spitalului de boli de ,ochi din Braşov. Cunoscut printr-un procedeu personal de operaţie a cataractei.
   Fabriţius [fabriţius/, Carel (1622—1654), pictor olandez, elev al lui Rembrandt. A creat portrete, peisaje şi compoziţii de gen, pline de viaţă şi de poezie („Autoportret", „Santinela", 1654; „Puiul de sticlete", Î654 etc.). Lucrările sale se caracterizează prin reuşite efecte de lumină, prin armonii de tonuri, prin claritatea cu care se detaşează formele.
   fâbulă (lat. fabula „povestire") 1. Scurtă istorioară alegorică, în versuri sau proză, avînd de obicei ca personaje animale, plante sau lucruri, prin care se satirizează deprinderi, năravuri, greşeli, mentalităţi în scopul de a le îndrepta, în epocile de opresiune, a constituit o armă de luptă politică împotriva asupririi. F* are întotdeauna un sens moralizator, exprimat cîteodată aparte, în finalul sau la începutul povestirii, alteori prin însăşi acţiunea înfăţişată. A fost cultivată încă în vechea Indie („Panceatantra"), dar creatorul ei e considerat îndeobşte a fi grecul Esop. Printre marii fabulişti ai literaturii universale se numără Fedru, La Fontaine, I.A. Krîlov. în literatura romînă, f. a fost ilustrată de Gr. Alexandrescu, Al. Do-nici, I. Heliade-Rădulescu ş.a., iar în epoca contemporană de T. Arghezi, M. Breslaşu ş.a.
 2. Ansamblul de fapte şi episoade care alcătuiesc acţiunea unei opere literare. Sin. subiect.
   Faca, Costache (c. 1801 — 1845), scriitor romín, fiu de boiernaş. A ocupat înalte funcţii dregătoreşti în Ţara Romînească. Cea mai cunoscută scriere a sa este „Comodia vremii" (scrisă în 1833, publicată postum în 1860 sub titlul „Franţuzitele"), scenetă în trei acte, imitaţie după piesa „Les précieuses ridicu-les" a lui Moliére. Situîndu-se pe poziţii antibonjuriste, F. satirizează în această scriere galomania claselor stăpîni-toare din ţara noastră în prima jumătate a secolului trecut.
   fachir (în arabă fakir „sărac"), nume dat călugărilor musulmani rătăcitori (dervişi), adepţi ai sufismului, precum şi călugărilor hinduşi care practică exerciţiile mortifica-
FACIES
 338
 FACTORI
 toare yoga. F. trăiesc din pomenile credincioşilor. Denumirea de £. s-a extins şi asupra hipnotizatorilor şi ilu-zioniştilor de circ, a îmblînzi-torilor de şerpi etc.
   facies (cuvînt latin însem-nînd ,,faţă“) 1. (MED.) Aspect caracteristic al feţei în cursul unei boli (ex. f. congestiv sau vultuos în pneumonie, în febre eruptive, f. palid în anemii).
—   F. cadaveric, aspect particular al feţei, caracterizat prin slăbirea accentuată, proeminenţa oaselor, învineţirea buzelor, fixitatea privirii. Se întîlneşte în bolile cu evoluţie malignă, în faza terminală a cancerului etc. Se numeşte şi /. hipocratic.
2.  (ARHEOL.) Aspect al unei culturi arheologice în formele ei caracteristice. 3. (GEOL.) Totalitate a particularităţilor lito-logice şi paleontologice ale unui depozit sedimentar, care caracterizează condiţiile fizico-geografice de depunere a acestuia. După locul de formare, se disting trei grupe principale de f.: marin (ex. f. calcarelor organogene litorale); lagunar (ex. f. argilelor salifere); con-tinental (ex. f. pietrişurilor fluviale, al nisipurilor de pustiu etc.). Studiul f. permite reconstituirea condiţiilor paleogeo-grafice în care s-au format acestea şi ajută la identificarea regiunilor în care au existat condiţii favorabile acumulării unor substanţe minerale utile, ca petrolul, cărbunii, sarea etc.
   „Facla“, publicaţie social-politică şi literară de orientare democratică, apărută, cu întreruperi, săptămînal sau cotidian, la Bucureşti, între 13 martie 1910 şi 9 septembrie 1940, întîi sub conducerea lui N. D. Cocea, apoi sub a lui I. Vinea. în prima perioadă a apariţiei sale (1910—1913) a luat apărarea muncitorimii şi ţărănimii exploatate şi a combătut monarhia, politicianismul burghez şi naţionalismul. în ultimii ani ^a avut atitudine antifascistă. în paginile F. s-au afirmat ca pamfletari N.D. Cocea şi T. Arghezi, iar ca grafician caricaturist I. Iser. Printre colaboratorii ei mai importanţi s-au numărat, în diferite etape: Al. Sahia, I. Călugăru, Camil Petrescu, G.M.-Zam-
firescu, Dem. Botez, R. Bou-reanu, M.R. Paraschivescu, Cicerone Theodorescu ş.a.
   facsimil (lat. facere „a face" şi similis „asemănător"), reproducere exactă a unei scrieri, a unei semnături, a unui desen sau a unei picturi, obţinută prin copia manuală sau, mai adesea, prin procedee mecanice sau fotomecanice (ex. facsimilele după manuscrisele lui Eminescu în Opere, ediţia Per-pessicius).
   fáctis (CHIM.), produs ma-cromolecular obţinut prin poli-merizarea uleiurilor vegetale (ulei de rapiţă, de in etc.) cu o anumită cantitate de sulf; este întrebuinţat ca material de umplutură în industria cauciucului, la fabricarea linoleumului, ca liant pentru unele materiale abrazive etc.
   factitiv (LINGV.; despre verbe), care arată că subiectul face pe cineva să îndeplinească o acţiune (ex. a adormi cu sensul de „a face pe cineva sa doarmă"). Limba romînă posedă un număr relativ redus de verbe factitive propriu-zise, formate cu afixe; valoarea
f.  se exprimă de obicei prin construcţii cu verbul a face (ex. îl fac să rîdă). Sin. cati-zativ.
   fác tor 1. (MAT.) Fiecare dintre termenii unei înmulţiri (ex. înmulţirea a b are doi factori: a şi b). — F. comun v. divizor comun. 2. (TEHN.) Mărime fără dimensiuni a cărei valoare intervine ca termen multiplicativ într-o relaţie care caracterizează starea sau proprietăţile unui sistem fizico-chimic (gaze de ardere, vapori, soluţii etc.) sau tehnic (aparat, instrument, maşină etc.).
3.  (FIZ.) Factor de multiplicare (la un reactor nuclear), raportul K între numărul N de neutroni prezent într-un reactor la un moment dat şi numărul de neutroni S prezent cu un interval de timp
Condiţia de întreţinere în lanţ a reacţiei de fisiune nucleară într-un reactor cere ca /. de m. să fie egal sau mai mare decît unitatea. 4. (ELT.) Factor de putere, raportul dintre puterea
activă (media pe o perioadă a puterii instantanee) şi puterea aparentă, schimbată la bornele unui circuit de curent alternativ în regim periodic permanent. în cazul curentului alternativ sinusoidal, /. de p. al unui receptor (consumator) este egal cu cosinusul unghiului de defazaj dintre tensiunea sinusoidală aplicată la borne şi curentul sinusoidal care trece prin el. Valoarea maximă a /. de p. este unitatea. Scăderea /. de p. este cauzată de consumurile mărite de putere reactivă şi de putere deformantă ale receptoarelor, dintre care mai importante sînt motoarele asincrone, transformatoarele şi liniile electrice aeriene. Un /. de p. mic determină producerea unor pierderi suplimentare de energie în linii, în transformatoare şi în generatoare şi impune supradimensionarea instalaţiilor de producere, de transmisiune şi de distribuţie a energiei electromagnetice. îmbunătăţirea (adică mărirea) /. de p. prezintă o mare importanţă economică şi se poate realiza prin măsuri tehnice-organizatorice (ca utilizarea motoarelor asincrone şi a transformatoarelor la puterea lor nominală, folosirea limitat oarelor de mers în gol, buna întreţinere a utilajului etc.), prin sincronizarea motoarelor asincrone, prin folosirea compensatoarelor de fază şi prin compensarea /. de p. cu ajutorul compensatoarelor sincrone sau al condensatoarelor. 5. (CHIM.) a) Factor de corecţie, numărul cu care trebuie înmulţită, în analiza volumetrică, o indicaţie dintr-o măsurare (ml), spre a obţine adevărata valoare a mărimii măsurate, b) Factor de reflux, raportul dintre cantitatea de reflux şi cea de distilat care se scoate la vîrful unei coloane de distilare.
   fáctori1, ansamblul elementelor sau al condiţiilor care determină un proces, o acţiune, un fenomen. — F. fizico-chimici, ansamblul condiţiilor mediului extern, care includ temperatura, lumina, umiditatea, compoziţia chimică a solului, a apei sau a aerului etc. Organismele se află în rapor-
FACTORI
339
 FACTURĂ
turi strînse cu /. /.-c/i., cu care formează împreună o unitate. Ei condiţionează răspîndirea geografică a animalelor şi a plantelor şi, împreună cu factorii biologici(biotici)şi prin ei, au determinat, în procesul îndelungat al evoluţiei lumii vii, adaptarea organismelor la mediu. — F. biologici (biotici), totalitatea vieţuitoarelor care se află în jurul unui organism (plantă sau animal), cu care organismul dat se află în raporturi strînse de interdependenţă şi interacţiune. Raporturile dintre individ şi /. b. din mediul ambiant pot îmbrăca forme variate, ca de ex.: concurenţă (bazată pe „lupta pentru existenţă"), simbioză, parazitism, relaţii de ajutor (ex. polenizarea en-tomofilă) sau relaţii trofice (relaţiile dintre consumator şi pradă) etc. F. b., constituind mediul biotic în care se desfăşoară viaţa unui organism, formează împreună cu organismul respectiv un tot unitar; orice modificare a /. b. atrage după sine schimbări însemnate în viaţa animalelor sau a plantelor. — F. fi zi co -geografi ci, denumire generică a condiţiilor de relief, climă, hidrografie, sol şi vegetaţie, strîns legate între ele prin schimburi reciproce, din acţiunea complexă şi întrepătrunderea cărora rezultă particularităţile unei regiuni naturale. — (PEDOL.)
F.  edafici, totalitatea factorilor care se referă la sol (compoziţie chimică, textură, aciditate etc.) şi care acţionează asupra organismelor plantelor, determi-nînd aspectul şi compoziţia vegetaţiei, repartiţia plantelor etc. F. e. joacă un rol însemnat în producţia agricolă. — F. pe-dogenetici, factori care contribuie la formarea şi la evoluţia solului. Ei se împart în: endo~ dinamomorfi (roca, relieful, apa freatică), care sînt condiţionaţi de substrat, şi ectodinamomorfi (clima, vegetaţia, microorganismele, activitatea productivă a omului), care îşi exercită acţiunea din afară asupra substratului. — (AGR.) Factori de vegetaţie, condiţiile care determină procesul de creştere şi de dezvoltare a plantelor. După rolul lor, se împart în: /. de
v. substanţiali (direcţi), care folosesc plantelor ca elemente nutritive (ex. azotul, fosforul, potasiul, apa etc.), şi/, de V. energetici (indirecţi), care procură plantelor energie (ex, lumina, căldura etc.). După originea sau locul lor de acţiune, se împart în: /. de v. cosmici (ex. lumina, căldura) şi /. de v. tereştri sau telurici (ex. apa, substanţele nutritive etc.). F. de v. nu pot fi înlocuiţi unul cu altul şi au importanţă calitativă egală. — (MED.) F. epidemio-logici, elemente cauzale, principale sau adjuvante, care stau la baza procesului de apariţie şi de răspîndire a unei boli. în bolile contagioase, sursa de infecţie, calea de transmisiune şi receptivitatea individului constituie principalii factori epidemiologici.
   fáctori2, teoria factorilor, teorie neştiinţifică în sociologia burgheză contemporană, apărută la sfîrşitul sec. al XIX-lea, după care dezvoltarea societăţii este rezultatul interacţiunii mecanice a o sumă de laturi, procese, factori (creşterea populaţiei, mediul geografic, psihologia oamenilor, tehnica, politica, morala, religia etc.), concepuţi ca existînd în mod izolat, independent şi avînd o importanţă egală. Caracterul eclectic al t. f. vădeşte o concepţie metafizică asupra cauzelor dezvoltării societăţii, deoarece nesocoteşte unitatea şi interacţiunea diferitelor procese şi laturi ale vieţii sociale, precum şi rolul esenţial al unora şi neesenţial al altora. T. /. are în acelaşi timp un caracter idealist, deoarece ignorează rolul determinant al modului de producţie ca principala condiţie a vieţii materiale a societăţii. Reprezentanţi ai t.' f. sínt: M.M. Ko vale vs ki, sociologul american W. Og-burn, sociologul francez G. Gurvitch ş.a.
   factoriél (MAT.), produsul primelor n numere întregi şi pozitive, începînd cu unitatea: 1*2*3..., n; se notează nl (se citeşte n factorial).
   factori obiectivi şi subiect tivi, noţiuni ale materialismului istoric, care indică factorii dezvoltării sociale. Factori obiectivi sînt:            existenţa
 socială, adică viaţa materială a societăţii, dialectica obiectivă a forţelor şi relaţiilor de producţie, legitatea obiectivă a dezvoltării sociale. Factori subiectivi sînt: elementele ideologice şi instituţionale ale suprastructurii (care pot avea un rol de stimulent sau de frînă), gradul de organizare a maselor, a claselor, activitatea conştientă a maselor, a claselor, a. partidelor politice, precum şi activitatea istorică a personalităţilor. Materialismul istoric subliniază caracterul primordial al factorilor obiectivi în raport cu factorii subiectivi, arătînd în acelaşi timp că necesitatea istorică obiectivă» acţiunea /. o. se realizează numai prin activitatea oamenilor. F. s. influenţează desfăşurarea procesului social obiectiv. Influenţa lor asupra dezvoltării sociale creşte pe măsură ce activitatea socială a oamenilor pierde din caracterul ei spontan şi capătă un caracter conştient; ea dobîndeşte o amploare deosebită în trecerea revoluţionară de Ia capitalism la socialism şi în construirea comunismului, care sînt rezultate ale creaţiei istorice conştiente a maselor, bazate pe cunoaşterea legilor obiective ale dezvoltării sociale. Principalul factor subiectiv al acestui proces este partidul marxist-Ieninist, în care conştiinţa socialistă şi organizarea maselor îşi găsesc expresia lor cea mai înaltă. V. şi rolul istoric al maselor şi al personalităţii.
   factură1 1. (ARTE PLAST.) Caracterul, aspectul exterior al unei lucrări de artă. F. se referă în special la trăsăturile caracteristice ale limbajului plastic specific unui anumit artist. 2* (MUZ.) Totalitatea mijloacelor de expresie (melodia, ritmul, acompaniamentul, armonia, polifonia, ornamentaţia etc.) care constituie ţesătura muzicală, structura tehnică a lucrărilor muzicale. Tipurile de bază ale f. sînt: a) f. omofonică, b) f. armonică-acordică şi c) f. polifonică.
 F.  este determinată de conţinutul lucrării, de principiile de compoziţie (de pildă omo-fonia» polifonia), de posibili-
 FACTURĂ
340
 FAGACEE
tâţile expresive şi de particularităţile tehnice ale instrumentelor sau vocilor.
   factură2, document justificativ privind vînzările-cumpă-rările de mărfuri, lucrările executate şi serviciile prestate, precum şi mărfurile lăsate în păstrare sau custodie.
   fácule (lat. facula „licărire"; ASTR.), formaţii strălucitoare în fotosfera Soarelui, cu o temperatură mai mare decît a regiunilor înconjurătoare, vizibile mai uşor la marginea Soarelui. Petele solare apar în regiuni faculare, acestea durînd mai mult decît petele.
   facultate, unitate didactică şi administrativă în cadrul unei instituţii de învăţămînt superior, în care se predă un ciclu de discipline ştiinţifice înrudite între ele (ex. Facultatea de filozofie a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de chimie industrială a Institutului politehnic din Iaşi).
   facultate germinativă (AGR.), capacitatea seminţelor de a germina, exprimată prin procentul numeric de seminţe germinate normal în condiţii optime şi într-un timp stabilit pentru fiecare specie în parte (ex. la cereale după 7 zile, la sfeclă după 10 zile etc.). V. şi germinaţie.
   Fadeev, Aleksandr Aleksan-drovici (1901 — 1956), scriitor
A. A. Fadeev
sovietic rus. Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în Extremul Orient. Intre 1919 şi 1921 a luptat în Armata Roşie. Din î 926 a făcut parte din conducerea R.A.P.P. şi apoi a Uniunii scriitorilor sovietici, A fost membru in Consiliul Mondial al Păcii. Războiul
civil constituie principala temă a celor mai multe opere ale lui F. Printre cele mai importante se impune romanul „Înfrîngerea" (1927, uit. trad. rom. 1960), în care e înfăţişată soarta dramatică a unui detaşament de partizani, condus de comunistul Levinson, una dintre cele mai puternice figuri de eroi pozitivi din literatura sovietică. în romanul „Ultimul din neamul Udeghe" (1929— 1936, uit. trad. rom. 1962), rămas neterminat, F. evocă eroismul legendar al partizanilor roşii care au luptat în timpul războiului civil în regiunea de sud a Siberiei. Opera cea mai de seamă a lui
F., romanul „Tînăra gardă" (1945; ed. revăzută în 1951, trad. rom.), pornind de la fapte strict autentice, prezintă lupta patriotică, dusă pînă la sacrificiu, de membrii organizaţiei comsomoliste din Kras-nodar împotriva cotropitorilor hitlerişti. F. s-a arătat preocupat cu deosebire de latura e-roică a fizionomiei morale a comunistului, de forţa exemplară a atitudinilor acestuia, de profundul umanism socialist care îl caracterizează. Scriitorul a asimilat în mod creator experienţa realismului psihologic al Iui Lev Tolstoi şi s-a distins prin arta de a dezvălui resorturile complexe ale vieţii sufleteşti a oamenilor. F. a fost şi unul dintre teoreticienii de seamă ai realismului socialist, principalele sale articole fiind adunate în volumul „în treizeci de ani" (1957). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Fadrusz [fydras], János (1858— 1903), sculptor maghiar, în opoziţie cu monumentele epocii, la care predominau efectele exterioare şi falsul patetism, creaţiile lui F. se caracterizează prin sobrietate (statuia ecvestră a lui Matei Corvin din Cluj, crucifixul din catedrala Sf. Mihail din Cluj etc.).
   Faenza [fainţa], oraş italian situat în nord-estul Peninsulei Italice. 50 070 loc. (1959). Este renumit prin atelierele în care se lucrează, încă de la mijlocul sec. al XlV-lea, obiecte de pămînt ars şi smălţuit şi de la care provine termenul
   de faianţă. Varietatea formelor şi a ornamentelor, fineţea pastei, transparenţa ei, emailul strălucitor au făcut renumele acestor produse. Caracteristice faianţelor de F. sînt ornamentele în arabescuri de culori deschise pe un fond albastru sau galben.
   Faeton, fiul lui Helios şi al Climenei în mitologia greacă. Potrivit legendei, F. a cerut tatălui său carul de foc ai soarelui, dar, nefiind în stare să ţină în frîu armăsarii lui năzdrăvani, a fost cît pe-aci să pîrjolească întreg pămîntul. Zeus l-a prăvălit din văzduh, trăsnindu-1.
   faeton, trăsură cu patru roţi, cu capotă pentru scaunul
Faeton
din faţă, putînd transporta
6—8 persoane, folosită pînă la începutul sec» al XX-lea.
   fag (Fagus silvatica), arbore din familia fagaceelor, cu scoarţa netedă, cenuşie şi frunze ovale, netede, lucioase, cu perişori fini pe margini. Fructele (jirul) sînt închise complet cîte 2—3 într-o cupă ruginie, cu apendici ţepoşi la exterior. în ţara noastră, f. formează cele mai întinse păduri (pure sau în amestec cu alte specii) în regiunea de dealuri
Fag
şi de munte. Lemnul este utilizat în industria de mobile şi în cea de celuloză, ca traverse de cale ferată şi combustibil.
   fagacée (BOT.; Fagaceae)» familie de arbori şi arbuşti cu frunze alterne, întregi, dinţate sau lobate. Florile sînt mici, unisexuate şi dispuse în arnenţi lungi, cilindrici, glo-buloşi sau în grupe de cîte
2—3. Fructele sînt achene (ex. ghinda, jirul etc.), învelite
 FAGO
341
 FAGURE
parţial sau total de bractee concrescute formînd o cupă. Din această familie fac parte fagul, stejarul, castanul etc., care formează păduri de foioase, cu o deosebită importanţă în industria lemnului.
   fago- (gr. phago ,,mănînc“), element de compunere cu sensul „mîncător de...“ (ex. fago~ cite). Apare şi sub forma -fag, după cuvîntul cu care se combină (ex. antropofag).
   fagocit (gr. phagein „a mîn-ca“ şi k.yto$ „cejulă"; HISTOL.), celulă a organismelor animale care are capacitatea de a îngloba particule străine pătrunse în organism şi, în funcţie de compoziţia chimică a acestora, de a le digera. F. sînt fie mobile (leucocitele), fie fixe (celule fixe ale sistemului reticulo-endotelial). F. mobile sînt atrase de particulele din mediu (chimiotactism), către care se deplasează prin mişcări amiboidale.
   fagocitoză (BIOL.), fenomen larg răspîndit în natură, care constă în înglobarea şi dige-rarea unor particule din mediu de către anumite celule animale. La protozoare şi la metazoarele inferioare, f. este principalul lor mod de hrăni-re (digestie intracelulară). Tot prin f. are loc dezorganizarea vechilor ţesuturi ale larvelor în procesul metamorfozării lor. La mamifere şi la om, f. se realizează de către celule specializate, numite fagocite, şi contribuie la distrugerea hematiilor îmbătrînite, a celulelor uzate, a corpilor toxici etc. Prin procesul fagocitozei organismul se apără împotriva germenilor patogeni. Celulele fa-gocitare sînt atrase de microbii pătrunşi în organism, pe care îi înglobează şi apoi îi digeră. In unele cazuri, toxinele eliberate de microorganisme pot ucide fagocitele, a căror aglomerare formează puroiul. Fenomenul fagocitozei a fost descoperit şi denumit astfel de Î.I. Mecinikov, care, pe această bază, a elaborat teoria imunităţii. 0 contribuţie de aeamă în elucidarea mecanismului f. a adus-o savantul romín I. Cantacuzino.
   fagopirism, boală a animalelor domestice, care se ma-
nifestă printr-o mare sensibilitate la acţiunea luminii solare după ingerarea de hrişcă. Se observă mai des la oi şi la porci şi în general la animalele cu părul şi pielea nepigmentată. Sub acţiunea luminii se produce o iritaţie puternică a pielii în regiunile mai puţin acoperite, mîncărime şi mortifica- g, rea pielii. Simptome a-         |T
semănătoare se pot ob-         |ţ>
serva şi după ingerarea         II
de alte plante, ca lu-           ®
cerna, sunătoarea etc., sau după administrarea           £
unor substanţe chimice,       «jT
ca tripaflavina, fenotia-     H
zina etc.                     Jk
fagot, instrument de suflat din lemn, de-           0I«
montabil, cu un sistem         |l&
de clape şi ancie dublă.
Intră în componenţa or-        Mfc
chestrelor (simfonice şi        [[
de operă); este folosit         [f
şi ca instrument so-            6*
listic. Cîntă în acelaşi         |
registru ca şi violonce-       {LI
lui, însă cu un timbru         «=»
oarecum nazal. Există        pagol
două tipuri de f.: con-trafagotul şi subcontrafagotult rar întîlnit.
Faguet ffaghé/, Emile (1847—1916), critic şi istoric literar francez. A fost membru al Academiei Franceze şi profesor la Sorbona. A scris o  serie
de monografii despre          mari
scriitori francezi (Corneille, La Fontaine, Voltaire,
Flaubert etc.) şi studii privind literatura franceză din sec. XVI —XIX care vădesc fineţe în analiza psihologică şi estetică. Considerînd că o-pera de artă este exclusiv o manifestare a „temperamentului** individual al scriitorului şi, mai ales, a ideilor acestuia, F.a susţinut că literatura nu trebuie să înfăţişeze în mod critic realitatea şi a condamnat pe iluminişti, pe Balzac, pe Zola etc. A făcut apologia clasicismului francez, opunîndu-1 dramei secolului al
XVIII-lea.
   fágure (ZOOTEHN.), strat de ceară cu celule mici hexagonale, produs de albinele lucratoare cu ajutorul glandelor lor ceri-fere, care serveşte ca adăpost pentru ouă şi miere. în mod natural fagurii au o grosime de cca. 25 mm şi sînt compuşi din 8—10 000 de celule, situate pe ambele feţe. Aceste celule au mărime diferită, în funcţie de categoria de albine care urmează să se dezvolte (albine lucrătoare, trîn-tori sau mătci). Astfel, cel mai mare număr îl ocupă celulele de albine lucrătoare (8—9 000 la fagurii fixaţi pe rame obişnuite), care au un diametru de 5,3 —5,4 mm. Celulele de trîntori sînt mai mari (avînd diametrul de 6—7 mm) şi mult mai puţine ca număr (în apicultură, fagurii cu un număr prea mare de astfel de celule sînt eliminaţi). O categorie aparte de celule o constituie celulele de matcă, sau b o t-c i 1 e, în număr de numai cîteva zeci, care, după creşterea mătcilor, sînt distruse de către albine. Pe lîngă creşterea puietului, celulele de albine lucrătoare servesc la depozitarea de către albine a mierii şi păs-turii (o celulă poate conţine circa 0,40 g de miere sau circa
0,20 g de polen), iar cele de trîntori numai la depozitarea mierii. în scorburi şi în stupii primitivi, fagurii sînt fixaţi
                   Secţiune de fagure 1,2,3 — celule pentru matcă (botei); 4 — celule pentru trîntori; 5 — celule pentru miere (astupate); 6 — celule cu polen; 7 — celule pentru albine lucrătoare (cu ouâ); 8 — celule pentru albine lucrătoare (cu larve);
                                                       9 — celule cu nimfe (astupate)
 FAHRENHEIT
 342
 FALANSTER
direct de pereţii de sus sau de cei laterali, de unde nu pot fi scoşi fără a~i degrada. în stupii sistematici ei se fixează pe rame mobile, ceea ce permite ca după extracţia mierii să poată fi reintroduşi în stupi pentru o nouă folosire. în apicultura raţională se folosesc mai mult fagurii artificiali, construiţi din foi de ceară fină pe ale căror feţe este imprimată forma celulelor şi din care apói albinele continuă construirea întregului f. Aceasta permite albinelor să lucreze mai mult în vederea producerii de miere, întrucît pentru un fagure natural de mărime standard (27 X 42 cm) albinele trebuie să producă circa 140 g de ceară, pe cînd la construirea unui f* artificial de aceeaşi mărime albinele adaugă numai circa 70 g de ceară. V şi albină; apicultura.
   Fahrenheit [fátsnhait], Gábriel Daniel (1686-î 736), fizician german. în 1714—1715 a construit primul termometru cu mercur şi scara terrriome-trică care îi poartă numele, A pus în evidenţă fenomenul de suprarăcire la apă (1721).
—   Grad F.y unitate de măsură a temperaturii în scara F. în această scară, punctului de topire al gheţii la presiune normală îi corespunde temperatura de 32°, iar celei de fierbere a apei, la presiune normală, temperatura de 212°. Se notează cu simbolul °F.
   faialit (MINER.), silicat natural de fier (Fe^SiO^) din grupa olivinei, cristalizat în sistemul rombic sub formă de prisme" scurte. Are luciu sticlos, aproape adamantin, iar culoarea galben-închis pînă la verde sau neagră; varietăţile oxidate sînt brune-cafenii. Se întîlneşte rar în unele gabrouri, în meteorite şi ca produs artificial în zgurile metalurgice.
   faianţâre (CONSTR.), executare a unui placaj alcătuit din plăci de faianţă.
   faiânţă 1. (CHIM.) Produs ceramic cu masa albă, poroasă, nevitrifiat şi acoperit cu smalţ, obţinut prin ardere din argilă plastică şi nisip sau din caolin, feldspat şi cuarţ. Este întrebuinţată la fabricarea obiectelor casnice, de laborator, sanitare,
a plăcilor pentru căptuşi rea pereţilor etc. Se fabrică la noi la Complexul de sticlărie şi faianţă Sighişoara. 2. (CERAM.) Ramură a ceramicii de artă, reprezentată prin olăria smălţuită cu un strat opac de email peste care se poate reveni cu email de diverse culori; este denumită astfel după oraşul italian F a e n z a. Există mai multe tipuri de faianţă:        f.
vernisată, de obicei de culoare galben-roşiatică; f. comună, de obicei acoperită cu un email alb; f. fină, de culoare albă, acoperită cu un glasiu foarte transparent.
   Fairfax [fédfqx 7, Thomas (1611 — 1661), general englez, comandant suprem al armatei parlamentului (1645—1650) în timpul revoluţiei burgheze din Anglia. A zdrobit armata regală la Naseby (1645). Ulterior a înăbuşit mişcările levelié-rilor şi diggerilor. în 1659—1660 a luat parte activă la lupta pentru restaurarea Stuarţilor.
   Fajans /fâians7, Kazimierz (n. 1887), chimist de origine poloneză. A fost profesor de chimie fizică la Karlsruhe, la München şi apoi la Michigan (S.U.A.); specialist în radio-chimie. în 1912 a descoperit radiaţiile a. împreună cu F. Soddy a stabilit legea deplasărilor referitoare la variaţia poziţiei elementelor în sistemul periodic, prin dezintegrarea lor radioactivă. A cercetat razele ionice şi deformabilitatea ionilor.
   „Fáklya" [fáchiq] („Făclia"), organ de presă, în limba maghiară, al Comitetului regional P.M.R. şi al Sfatului popular regional Crişana. Apare zilnic, la Oradea, din august 1946.
   falângă1 1* (IST.) Unitate militară în Grecia antică, formată din h o p 1 i ţ i aşezaţi în rînduri lungi, compacte şi avînd centrul şi aripa dreaptă mai puternice. F. tebanâ avea aripa stingă mai puternică, iar hopliţii erau înarmaţi cu suliţe lungi. F. macedoneană (sec. al
IV-lea î.e.n.) era formată din 20 de rînduri, ţinînd lăncile înclinate în direcţia duşmanului, cu excepţia ultimelor rînduri, care le ţineau drept în sus. Ea era mai com-
pactă, mai greoaie decît celelalte, dar şi mai puţin vulnerabilă, avînd flancurile apărate de infanteria uşoară şi de cavalerie. 2• (EC. POL.) Celulă socialreconomică primară în orînduirea socială corn epută de socialistul utopic francez Charles Fourier, în care urmau să intre 1 500—
 2 000 de persoane, cu pregătire culturală şi profesională diferită. F. se împărţea în serii şi grupe potrivit înclinaţiilor diferitelor persoane spre anumite genuri de activitate. într-o serie urmau să intre 20—24 de grupe, iar într-o grupă
 7—9 persoane. Dreptul la muncă era asigurat fiecăruia potrivit înclinaţiilor şi aptitudinilor sale. Fourier considera că, intrînd şi ieşind liber din grupe şi serii, fiecare membru al asociaţiei putea să-şi dezvolte multilateral aptitudinile şi înclinaţiile. Munca devenea astfel o plăcere, o necesitate pentru toţi membrii societăţii, iar contradicţia dintre munca fizică şi intelectuală, dintre oraş şi sat dispărea. Veniturile urmau să se împartă după muncă (5/12) şi după talent (3/12). Preconizînd atragerea celor avuţi la înfăptuirea acestei organizări sociale şi cointeresarea lor, Fourier prevedea că f, trebuie să asigure pentru capitalul investit un venit fără muncă de 4/12 din venitul ei. Membrii f. urinau să trăiască într-un edificiu central, numit falanster. Discipolii lui Fourier au făcut peste 40 de încercări de a organiza falanstere experimentale. O astfel de încercare a fost făcută şi în Romînia, la Scăieni lîngă Ploieşti, de către T. Diamant. Toate încercările dea crea celule socialiste în sînul societăţii bazate pe exploatare au dat însă greş. V. şi s ocialismul utopic.
   falângă2 (ANAT.), fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor.
   falanstér (EC. POL.), palatul central al falangei, conceput de socialistul utopic francez Charles Fourier ca o clădire uriaşă în care urmau să fie concentrate locuinţele, încăperile destinate muncii ştiinţifice şi adunărilor, atelierele,
 falcă
 343
 FALKÉN HAYN
 observatorul, bibliotecile, grădina de iarnă, cantinele, cre-şele, sălile de bal etc. Toate corpurile clădirii urmau să comunice între ele prin căi subterane şi străzi-galerii acoperite, încălzite iarna şi permanent aerisite.
   fâlcă (MAŞ.), element al unei maşini, al unui dispozitiv
Fălcile unei menghine
etc., care, prin deplasarea relativă de apropiere sau de îndepărtare faţă de un alt element asemănător cu care este asamblat, serveşte la prinderea unui obiect, a unui material (ex. fălcile unei menghine) sau la sfărîmarea unui material (ex. fălcile unui concasor). V. şi bac.
   fâlce, veche măsură de suprafaţă, folosită în Moldova, care avea 80 de prăjini în lungime şi 4 prăjini în lăţime. Suprafaţa acestei măsuri agricole era de 14 322 m2.
   Falconet [falconé], Etienne Maurice (1716— 1791), sculptor francez, reprezentant al
E. M. Falconet
clasicismului. Este autorul unor statui graţioase, al unor grupuri alegorice („Baigneuse**, 1757; „Pigmalion**, 1763; „Iarna*4, 1771) şi al unor modele pentru manufactura de porţelan din Sévres. Intre 1766 şi 1778 a lucrat la Petersburg, unde a creat, în spiritul aspiraţiilor iluministe ale timpului, monumentul lui Petru I. Ga teoretician, F. a militat pentru o artă expresivă, emoţionantă.
   falconifórme (ZOOL.; Fal-coTiiformes), ordin de păsări răpitoare de zi, bune zburătoare, cu corp puternic, piept lat, aripi lungi, cioc gros, arcuit şi încovoiat. Picioarele, prevăzute cu patru degete, sînt terminate cu gheare ascuţite şi încovoiate. Culoarea penelor este brună-sura. Trăiesc în perechi. Se hrănesc cu diferite animale vertebrate, cu insecte, cadavre, rareori cu fructe etc. Ordinul cuprinde cca. 250 de specii, răspîndite pe tot globul. Cele mai cunoscute sînt:   vulturii, pajurile, ulii,
şoimii, şoricarii şi găile, răspîndite şi la noi. Sin. răpitoare de zi.
   falézá, ţărm abrupt, creat de acţiunea de eroziune a valurilor. înălţimea falezei depinde de înălţimea formei de relief atacate de valuri, iar panta ei de natura rocilor şi de modul de aşezare a straielor. Datorită subminării bazei sale de către valuri şi năruirii materialului rămas fără sprijin, f„ este în continuă retragere. Temporar ea poate fi sustrasă acţiunii valurilor, datorită interpunerii materialului năruit între baza ei şi valuri, sub forma unei prispe pe care se formează plaja (ex. ţărmul Mării Negre la sud de Constanţa, ţărmul Atlanticului în regiunea Nor-mandiei etc.).
   Falguiére [falghiér/, Jean Alexandre Joseph (1831 — 1900), sculptor şi pictor francez. Influenţat în special de sculptura florentină din vremea Renaşterii, s-a depărtat de neoclasicism, îndreptîndu-se spre realism. A sculptat compoziţii de grup, statui monumentale şi portrete realiste, remarcabile prin forţa şi supleţea modelajului („Triumful * Republicii**, uriaşa schiţă „Libertatea4*, „Cardinalul Lavigerie“, „Lamartine*4, „Gambetta**, monumentul lui Courbet, al lui La Fayette, al lui Bizet etc.). Ca pictor a creat tablouri echilibrate şi cu un colorit viu („Luptătorii**, panoul decorativ „Incendiatorul4*).
   fâlie (GEOL.), ruptură în scoarţa terestră în lungul căreia se constată o denivelare a două compartimente de st rate, ca rezultat al mişcărilor tectonice
  verticale. Suprafaţa de ruptură care separă cele două compartimente poartă numele de planul f.; partea coborîtă se numeşte aripă scufundată sau
căzută, iar cea situată mai sus aripă ridicată. Mărimea denivelării, măsurată pe verticală, se numeşte amplitudinea sau săritura f. Studiul £. prezintă un mare interes, deoarece ele pot servi uneori drept căi de migrare a petrolului şi gazelor sau a soluţiilor fierbinţi din care se . depun diferite minereuri sub formă de filoane, precum şi la urmărirea unor zăcăminte rupte şi deplasate. Cele mai cunoscute f. din R.P.R. sînt f. Pecineaga-Ca-mena din reg. Dobrogea, f. Rudăria din reg. Banat, f. Vrăjitoarea din reg. Ploieşti, f, Brezoi-Titeşti din Munţii Făgăraşului etc.
   falimént (în dreptul burghez), stare a unui comerciant care se află în încetare de plăţi, constatată printr-o hotărîre judecătorească.
   Falkberget, Johan (n. 1879), scriitor norvegian, unul dintre întemeietorii literaturii proletare norvegiene. Şi-a început activitatea literară în perioada avîritului mişcării muncitoreşti de la începutul sec. al XX-lea. în romanul „Munţii negri** (1907) a descris viaţa grea a minerilor din ţara sa. A devenit cunoscut prin romanul „Victimele incendiului*4 (1917), în care a zugrăvit procesul de proletarizare a ţărănimii. Romanele istorice „Christianus Sextus** (1927—1935) şi „Pîinea nocturnă" (1940—1952) cuprind o frescă a vieţii minerilor norvegieni din sec. XVII-XVII1. Creaţia lui F. este pătrunsă de încrederea într-un viitor mai bun al poporului muncitor.
   Falkenhayn [fâlcjnhain], Erich von (1861 — 1922), general german. A participat la represiunea sîngeroasă a răs-
falkland
344
FALVAK DOLGOZD NEPE
coalei populare din China (1900), condusă de organizaţia í-he-tuan. în timpul primului război mondial imperialist a fost şef al marelui stat-major al armatei germane pînă în 1916, cînd a fost numit comandant al forţelor armate germane pe teatrul de operaţii din Romînia. în 1917—1918 a fost comandant al trupelor germano-turce din Orientul Mijlociu.
   Falkland [}§:chnd], arhipelag în Oceanul Atlantic, situat la sud de paralela 50° si la nord-est de Ţara de Foc, format din două insule mari, F. de Vest şi F. de Est, şi din cca. 200 de insule mărunte. Colonie britanică. Suprafaţa: 11960 km2. Populaţia: 2 170 loc. (1962). Ţărmurile foarte crestate, cu numeroase fiorduri. Climă rece, oceanică. Vegetaţie de tundră. Fauna este reprezentată mai ales prin păsări (pinguini, albatroşi etc.). Singurul oraş şi port este Port Stanley (1 074 loc., 1962). Populaţia se ocupă cu creşterea oilor, vînătoarea de balene şi pescuitul.
   Falia [fái a], Manuel de (1876—1946), compozitor şi
M. de Falia
pianist, reprezentant de seamă al muzicii spaniole din sec. al XX-lea. Muzica sa are un pronunţat caracter naţional şi un colorit orchestral pitoresc. Ea împleteşte elementele autentice ale cîntecului şi dansului popular spaniol cu rafinamentul impresionismului francez şi cu unele influenţe moderniste. A compus drama eroică „Viaţa scurtă“ (1905), o operă de păpuşi inspirată dintr-un episod din „Don Quijote" de Cervantes, baletele „Amorul
vrăjitor" (1915), „Tricornul", după un roman de Álarcon (1919), suita pentru pian şi orchestră „Nopţile în grădinile Spaniei" şi „Concert pentru clavecin şi orchestră mică". A mai scris lucrări vocale şi instrumentale, prelucrări de cîn-tece populare („şapte cîntece populare spaniole armonizate", c. 1912) ş.a.
  fallacia accidentis (LOG.), expresie latină însemnînd „eroarea accidentului"; desemnează o eroare care ţine de procedeul de demonstraţie şi constă în confundarea unei note întîm-plătoare, accidentale cu o notă esenţială, necesară, precum şi în generalizarea notei accidentale la toate obiectele dintr-o clasă (ex. generalizarea notei „alb" la toate lebedele, infirmată prin descoperirea lebedelor negre).
  fallacia consequentis (LOG.), expresie latină însemnînd „eroarea falsei consecinţe"; indică eroarea în procedeul de demonstraţie, întîlnită în raţionamentele ipotetice şi determinată de faptul că, în cadrul conexiunii generale a fenomenelor, acelaşi efect nu este provocat întotdeauna de o anumită cauză, ci poate fi provocat de diferite alte cauze (ex., în raţionamentul ipotetic „Dacă joc şah, îmi concentrez atenţia; îmi concentrez atenţia, deci joc şah", concluzia „joc şah" nu decurge cu necesitate din premise, deoarece pot să-mi concentrez atenţia şi din alte cauze).
  fallacia falşi medii v. quaternio terminorum.
  Fallada, Hans (1893-1947), scriitor realist german, în romanul său „Ţărani, bonzi şi bombe" (1931) este descrisă lupta ţărănimii germane împotriva nedreptăţii regimului capitalist. în alte romane, F. a zugrăvit cu realism soarta grea a „omului de rînd" în capitalism („Şi-acum... încotro?", 1932—1933, trad. rom.; „Cine a mîncat din strachină", 1934). în romanul „Lup între lupi" (1937), F* evocă anii de criză economică ai Republicii de la Weimar, iar în „Fiecare moare singur" (1947, trad. rom.) demască inumanitatea regimului hitlerist.
   fals (DR.), denumire dată infracţiunilor săvîrşite prin alterarea adevărului în acte scrise, oficiale sau private; alterarea poate consta fie în plăsmuirea unui act nou, fie în contrafacerea scrierii sau a subscrierii, fie în prefacerea unui act existent prin adăugiri sau ştersături, fie în denaturarea conţinutului unui act cu prilejul întocmirii lui.
   falset (MUZ.), sunet din registrul acut (de cap) al vocii umane, produs în special de vocile bărbăteşti prin vibraţia părţii superioare a corzilor vocale, din care cauză nu are forjă. în sec. XIV-XVI, f. era întrebuinţat în corurile religioase, unde, nefiind permise vocile de femei, bărbaţii se specializau în registrul de soprană. Are un timbru specific, cu o nuanţă de artificialitate, şi se foloseşte pentru coloritul sunetului.
   falţ 1. (TEHN.) a) Tăietură făcută în lungul marginii unei piese (scîndură, placă de piatră, cărămidă) pentru a permite îmbinarea cu o altă piesă, cu tăietură corespunzătoare,
b)  îmbinare a foilor de tablă
subţire, prin îndoirea una peste alta, la 180°, a marginilor alăturate. 2. (IND. PIEL.) Cleşte de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei în operaţiile manuale.
   falúne (GEOL.), depozite organogene necimentate, formate prin acumularea sfărîmă-turilor cochiliilor de moluşte în zona litorală a mării. în R.P.R. f. se întîlnesc în formaţiunile paleogene din reg. Cluj (ex. stratele de Cetate), precum şi în depozitele plio-cene din Subcarpaţi.
   „Falvak Dolgozó Népe“ [fqlvqc dólgozo népe] („Poporul muncitor al satelor"), publicaţie săptămînală, în limba maghiară, din R.P.R. Apare la Bucureşti. A fost înfiinţată în noiembrie 1945 sub titlul
FALX DACORUM
FAMILIE
„Falvak Népe** („Poporul satelor4*). Din iulie 1952 poartă actuala denumire.
   falx dacorum, termen latin desemnînd o sabie curbă, armă specifică a dacilor.
   famenian (STRAT.), al doilea etaj al devonianului superior, separat pe baza anumitor specii de brahiopode, amonoi-dee etc. Depozitele f. apar în vestul Europei (ex. munţii Ardeni, Bretania etc.), în estul Europei (ex. munţii Urali, colinele Timan din U.R.S.S. ş,a.), în nordul Africii (ex. munţii Atlas) etc.
   „Familia", revistă enciclopedică şi de literatură, una dintre cele mai valoroase publicaţii transilvănene din a doua jumătate a secolului trecut. A apărut sub conducerea lui losif Vulcan, mai întîi la Pesta (1865—1880) . şi apoi la Oradea (1880—1906). în paginile ei şi-a făcut debutul Mihai Eminescu. Printre colaboratori au figurat V. Alecsandri, G. Ba-riţiu, Al. Papiu-Ilarian, A. Bîr-seanu, D. Bolintineanu, T. Ci-pariu, Aron şi Nicolaie Densu-şianu, G. Coşbuc, B. P. Hasdeu, Al. Vlahuţă, B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu ş.a.
   familie 1. Nucleu social elementar, întemeiat prin căsătorie, „celulă socială4* care u-neşte pe soţi şi pe descendenţii acestora. în cadrul f., relaţiile biologice se împletesc cu relaţiile economice şi cu cele spirituale, în cursul dezvoltării istorice, orice transformare survenită în viaţa economică a      societăţii
 a dus la schimbarea corespunzătoare a formelor căsătoriei şi f. Purtînd amprenta orînduirii sociale, relaţiile matrimoniale manifestă totodată,      datorită
 complexităţii lor, o anumită independenţă relativă faţă de baza economică. Contribuţii excepţionale la elucidarea a-pariţiei şi evoluţiei istorice a f. au fost aduse de savantul a-merican L.H. Morgan („Societatea primitivă44,    1877) şi
 de F. Engels („Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului*4, 1884). în condiţiile cetei umane primitive, cînd raporturile sexuale nu erau re-lementate, f. încă nu exista, n paleoliticul mijlociu, pe baza căsătoriei pe grupe, apare
 familia pe grupe, în care toate femeile unei ginţi erau în chip virtual soţiile tuturor bărbaţilor dintr-o altă gintă. Dezvoltarea f. a mers pe linia restrîn-gerii continue a cercului persoanelor care participau la relaţiile conjugale, prin interzicerea căsătoriei între generaţia părinţilor şi cea a copiilor, între fraţii şi surorile proveniţi din aceeaşi mamă etc. Convieţuirea episodică a anumitor perechi, apărută cu timpul în cadrul căsătoriei pe grupe, a dus la căsătoria-pereche şi la fami-lia-pereche> destul de instabilă, în aceste forme de familie, filiaţia era matriliniară (matriarhat). Matriarhatul se dato-reşte rolului economic activ al femeilor şi relaţiilor conjugale din acea vreme, care îngăduiau să fie cunoscută precis doar mama copilului; el se caracterizează prin relaţii de egalitate între sexe. O dată cu trecerea de la matriarhat la patriarhat, în condiţiile unor forţe de producţie mai dezvoltate şi ale rolului economic crescut al bărbaţilor, a apărut marea familie patriarhală şi, o dată cu ea, m o n o g a m i a. Filiaţia a început să fie patriliniară (patriarhat) şi s-a statornicit puterea bărbatului asupra soţiei şi a copiilor. F. patriarhală a făcut trecerea spre f* mică, individuală, apărută în condiţiile destrămării comunei primitive gentilice şi ale începutului afirmării proprietăţii private. Necesităţile sociale cărora le răspundea f. monogamă erau dominaţia bărbatului ca proprietar privat şi procrearea de copii cu paternitate certă, care să-i moştenească averea. F. devine astfel pentru prima oară celula economică a societăţii, care înfăţişează în mic tabloul contradicţiilor proprii întregii societăţi. în societăţile sclavagistă, feudală şi capitalistă, funcţia sa primordială este aceea economică, legată de conservarea şi de acumularea proprietăţii private. De aici provine inegalitatea părţilor în relaţiile matrimoniale, puterea capului f. asupra soţiei şi a copiilor. încă în capitalism, în f. proletară apar germenii unor noi relaţii matrimoniale, bazate pe egalitate. Socialismul
 lichidează proprietatea privată şi, ca rezultat al acestui fapt, şi inegalitatea femeii. F. socialistă reflectă noile relaţii întemeiate pe sprijin tovărăşesc şi ajutor reciproc; funcţia economică îşi pierde rolul primordial. Baza f. devine dragostea, comuniunea spirituală care leagă soţul de soţie, părinţii de copii. Soţii au drepturi şi îndatoriri egale, atît în raporturile dintre ei cît şi în ceea ce priveşte drepturile părinteşti, pe care trebuie să le exercite în interesul exclusiv al copiilor. Orînduirea socialistă creează pentru femeie, într-o măsură crescîndă, posibilitatea de a îmbina maternitatea şi căsătoria cu participarea activă la viaţa socială. în condiţiile socialismului, ocrotirea f. devine o problemă de stat. Astfel Constituţia R.P.R. prevede că „statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi ale copilului44. Această ocrotire se realizează printr-o anumită reglementare juridică a căsă» toriéi şi a relaţiilor dintre părinţi şi copii (egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, instituirea autorităţii tutelare etc,). prin ocrotirea intereselor mamei şi ale copilului (asistenţă medicală şi medicamente gratuite pentru copii, concedii plătite pentru mame, crearea unei reţele de instituţii şi organizaţii de stat care contribuie la creşterea şi la dezvoltarea optimă a copiilor, cum sînt: creşe, cămine, colonii sanato-riale etc.); prin acordarea de ajutoare materiale de către stat (alocaţia de stat pentru copii, ajutorul familial de stat etc.). în procesul desăvîrşirii socialismului şi al trecerii la comunism, relaţiile de f. vor fi definitiv eliberate de calcule materiale; trăinicia f. se va baza pe o înaltă puritate morală. V. şi dreptul familiei; Codul familiei. 2, (BIOL.) Categorie sistematică (taxonomică) în botanică şi zoologie, superioară genului şi inferioară ordinului. O familie cuprinde mai multe genuri apropiate. Există f. mari, care cuprind zeci sau sute de genuri (ex. compozeele, leguminoasele, orhideele etc. dintre plante; fringilidele, cipri-
FAMILIE RADIOACTIVĂ
 346
 FANDARE
nidele etc. dintre animale), în timp ce altele sînt formate doar din cîteva genuri sau dintr-un singur gen (ex. f. Orni-thorhynchidae cu ornitorincul, f. Castoridae eu castorul etc.). Numirile latineşti ale f. au terminaţia -idae în zoologie (ex. SciuTÎdae) şi -aceae în botanică (ex. Fagaceae). 3. (LINGV.) a) Familie de limbi, grup de limbi care provin din aceeaşi limbă comună iniţială (ex. familia limbilor romanice, din care face parte şi limba romînă, provine din limba latină). Principalele familii de limbi de pe glob sînt: /. de /. indo-europene (cu diverse ramuri sau familii subordonate, între care şi familia limbilor romanice); hamito-semitice; fino-ugrice; turano-mongolice, sau turcice; ibero-caucaziene; manciuro'tunguse; chino-tibe-tane; dravidiene; indoneziene; australiene, polineziene, micro-neziene şi melaneziene; africane; f. de l. a indienilor americani,
b)  Familie lexicală (sau de cuvinte), totalitatea cuvintelor, derivate şi compuse, formate de la acelaşi cuvînt de bază (ex. din /.     /. a cuvîntului
mult fac parte cuvintele: muU ţime, multişor, înmulţi, înmulţire, deînmulţit etc.).
   familie radioactivă (FIZ.), ansamblu de elemente radioactive, format dintr-un element iniţial, numit capul familiei, şi din elementele succesive rezultate din acesta prin dezintegrări succesive, f. r„ terminîndu-se cu un element stabil. Membrii intermediari se numesc descendenţi, iar membrul stabil se numeşte produs sau descendent final. Trei asemenea f. r. se întîl-nesc în radioactivitatea naturală: f. r. a uraniului, a toriului şi a actiniului şi mai multe altele în radioactivitatea artificială, în special între elementele grele şi produsele de fisiune n u c I e a r ă. Se mai numeşte serie radioactivă.
   Fam Van Dong v. Pham-van^Dong»
   Fanar (Fener), cartier din Istanbul, aşezat pe Cornul de Aur, locuit de greci. Aici se afla, după 1453, reşedinţa patriarhului ortodox.
   fanarioţi, denumire a vîr-furilor societăţii greceşti (no-
bili, prelaţi, negustori) din pătura orăşenească a Imperiului otoman, provenite în majoritate din rîndurile păturii orăşeneşti bizantine. Numele de f. vine de la cartierul Fanar din Istanbul, unde locuiau. Începînd din secolul al XVI-lea, a crescut preponderenţa grecilor în sînul păturilor avute ale oraşelor şi, o dată cu aceasta, influenţa lor politică în viaţa Imperiului otoman. Datorită culturii lor întinse, a cunoaşterii limbilor străine, f. au început să fie folosiţi de Poartă în politica externă; începînd din sec. al XVII-lea pînă în 1821, demnitatea de mare dragoman al Imperiului otoman a fost deţinută exclusiv de f. Influenţa economică şi politică de care se bucurau f. în imperiu, precum şi orientarea domnilor ţărilor romíné spre Rusia şi Austria a determinat Poarta să încredinţeze f. scaunul Moldovei şi al Ţării Romîneşti, mstaurînd astfel regimul turco-fanariot (1711 şi, respectiv, 1716 pînă în 1821). Acesta a reprezentat o perioadă de maximă asuprire turcească şi de pierdere relativă a autonomiei politice, fără ca ţările romíné să fi fost transformate însă în paşa-lîcuri. Jaful turcesc în timpul domnilor fanarioţi a frînat dezvoltarea economică a ţărilor romíné, contribuind la întîrzierea descompunerii feudalismului. Ca urmare a colaborării boierimii pă-mîntene cu domnii fanarioţi s-a intensificat exploatarea poporului, fiscalitatea devenind excesivă. Lupta crescîndă a maselor populare împotriva exploatării a silit pe unii domni fanarioţi să înfăptuiască o serie de reforme sociale, economice şi administrative. Astfel, reformele lui Constantin Mavro-cordat în Ţara Romînească (1746) şi în Moldova (1749) au dezrobit pe r u m î n i şi vecini. în răstimpul de peste 100 de ani cît ţine regimul turco-fanáriot, s-au succedat 40 de domni în Ţara Ro-
mînească şi 36 în Moldova. Domnii f. erau schimbaţi din-tr-o ţară în á$ta. C. M«rvro-cordat, de exemplu, a domnit de şase ori în Ţara Romînească şi de patru ori în Moldova. Domnia alternativă a domnilor f. cînd într-o ţară, cînd în cealaltă, precum şi introducerea unor reforme aproape identice în cele două ţări, au favorizat dezvoltarea similară a acestora şi au contribuit la pregătirea unirii lor.
   Fan Cen (c. 450—c. 507),
filozof materialist chinez. A susţinut că sufletul este un atribut al materiei, că el este muritor, că viaţa şi moartea oamenilor este o lege firească a materiei. A scris tratatul ateist „Despre caracterul muritor al sufletului".
   fandango, vechi dans popular spaniol. Se execută de o singură pereche, cu acompania-
Capriciu spaniol Ri  imski- Korsakov    
           f C££f=r                     
ftttnlt-ffffffl                         
§ 1                                     
                     “fT    ......T 7 - 
Fandango
ment de chitară şi castaniete, în măsură de trei timpi şi în mişcare moderată. Prelucrări muzicale după fandango au făcut Gluck (baletul „Don Juan"), Mozart (opera „Nunta lui Figaro"), Rimski-Korsakov („Capriciu spaniol") ş.a.
  fandâre (SPORT), ducere a unui picior înainte, lateral, oblic sau înapoi, cu îndoirea lui în articulaţia genunchiului, celălalt genunchi rămînînd întins, şi mutarea centrului de greutate pe direcţia deplasării e-fectuate. F. este o mişcare care se practică în mai multe ramuri sportive, şi îndeosebi în scrimă şi în gimnastică.
FANERE
347
FAR
   fanére (ANAT.), anexele pielii, care au rolul de a proteja organismul (ex. părul, unghiile etc.).
   fanerofit (gr. phaneros „vizibil" şi phyton „plantă**; BOT.) denumire a plantelor lemnoase ai căror muguri regeneratori se găsesc la o înălţime de peste 25 cm de la suprafaţa solului. Din această^ca-tegorie fac parte arbuştii de pînă la 2 m înălţime (nanofa-nerofite), arborii înalţi pînă la 30 m (mezofanerofite), precum şi cei care depăşesc această înălţime (megafanerofite).
   fanerogâme (gr. phaneros „vizibil" şi gamos „căsătorie"; BOT.), plante cu flori care se înmulţesc în mod obişnuit prin seminţe. F. se împart în gim~ nosperme şi angiosperme.
   fanfâră 1. Instrument muzical de suflat din alamă, cu sunete naturale; se numeşte şi trompetă sau goarna. 2. Ansamblu alcătuit din instrumente de suflat din alamă (althorn, basfligorn, eufonium, bas, trompetă, trombon, corn etc.) şi din instrumente de percuţie, în ţara noastră, muzica de f. are o veche tradiţie, afirmîn-du-se în cadrul armatei, îndeosebi din 1830. Printre dirijorii noştri de f. s-au remarcat: Fr. Ruschitzki, I. Herfner, Ed. Hübsch, George Fotino, Ioan ívanovici, Mihail Mărgă-ritescu, Egizio Massini, Ioan Vlăduţă, Dumitru Eremia. Alături de f. militare au apărut şi s-au dezvoltat şi f. civile.
   fangoterapie (it. fango „noroi, nămol" şi gr. therapeia „îngrijire"; MED.), tratament cu nămoluri naturale, indicat ca aplicaţii locale sau generale în reumatism, gută, artropatii, fle-bite, nevralgii diverse, sciatică etc. în R.P.R., f. este larg aplicată în diverse staţiuni bal-neoclimatice: Eforie-Sud, Te-chirghiol, Amara, Sovata, Băile Herculane, Băile Olăneşti ş.a.
   fanon, îndoiţură a pieii pe marginea inferioară a gîtului la bovine şi la unele rase de ovine. De regulă este mai dezvoltată la masculi decît la femele. Forma şi mărimea f. constituie adesea un caracter de rasă. Sin. salbă.
   fantâstic (din gr. phantasma „plăsmuire"), creat de imaginaţie, neobişnuit. F. este o
23 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
trăsătură distinctivă a basmului popular, care adesea exprimă fie aspiraţii şi idealuri ale umanităţii, fie reprezentări mitologice ale realităţii. Este prezent şi în literatura ştiinţifică-fan-tastică, unde materializează ipoteze ştiinţifice îndrăzneţe.
   fantă (FIZ.), deschidere îngustă care permite şi delimitează intrarea sau ieşirea unui fascicul de radiaţii electromagnetice ori corpusculare în diferite medii, dispozitive etc.
   fantezie (gr. phantasia „închipuire, idee, viziune") 1. (PSIH.) Termen prin care este denumită uneori imaginaţia creatoare. 2. (MUZ.) Piesă muzicală instrumentală de formă liberă, apărută în sec. XVI—XVII. în sec. al XIX-lea, f. se întemeia pe prelucrarea liberă a melodiilor cîntecelor şi dansurilor populare, a romanţelor, operelor, baletelor şi se remarca printr-un caracter de improvizaţie, de virtuozitate. Mai tîrziu f. au fost folosite în m u-zica cu program. F. au scris Frescobaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Liszt, Rim-ski-Korsakov, Schubert, Chopin, Franck, Fauré ş.a. V. şi parafrază.
   Fantin-Latour       [făte~ l o-
túr]y Henri Théodore (1836— 1904), pictor şi litograf francez, elev al lui Courbet. A pictat portrete de grup (în special portrete de scriitori, pictori, muzicieni ;,„Omagiu Iui Delacroix", 1864; „Un colţ de masă", 1872; „în jurul pianului", 1883) sau individuale (MPortretul lui Manet",^ 1867), scene intime („Lectura", 1863), naturi moarte, îndeosebi flori, în unele dintre lucrările sale, realitatea apare transfigurată de visare, în spiritul romantismului întîrziat. A creat în litografie portrete de compozitori (Berlioz, Wagner, Schumann). Reprezentat prin stampe, în muzeele din Bucureşti.
   „Fapta**, revistă de luptă socială, apărută bilunar la Bucureşti între 1 mai 1936 şi 20 noiembrie 1938. Începînd cu numărul 3, în coloanele revistei începe să se resimtă influenţa ideilor Partidului Comunist din Romînia. A militat pentru apărarea culturii democratice şi progresiste.
   fapt juridic (DR.), împrejurare de a cărei producere legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. F* j* se împart în: evenimente care se produc independent de voinţa omului (ex. naşterea, moartea, trecerea timpului) şi acţiuni sau omisiuni săvîrşite prin voinţa omului, care pot fi licite (ex. încheierea unui contract) sau ilicite (ex. infracţiuni, abateri administrative). Recunoaşterea sau nerecunoaşterea unei împrejurări ca f. j. depinde de normele de drept în vigoare în statul respectiv.
   far (gr. pharos, de la numele unei mici insule aşezate în faţa oraşului egiptean Alexandria) 1. (AV., NAV.) Construcţie înaltă din metal, beton sau de zidărie, cu instalaţie tehnică pentru semnalarea Ia distanţă a punctelor importante situate de-a lungul liniilor de navigaţie aeriană sau maritimă. Farul emite semnale, de obicei optice,           Far
care se succedă periodic după un anumit cod, propriu fiecărui f. în vîrful construcţiei se aşează dispozitivul optic, cuprinzînd sursa de lumină, lentilele pentru concentrarea fasciculului luminos, sistemul care realizează mişcarea de rotaţie a ansamblului şi o sursă de energie electrică care asigură funcţionarea instalaţiei. Puterea farurilor variază între 5—200 kW; bătaia f. depinde de puterea lui. Pe litoralul romînesc sînt instalate f. la Mangalia, Tuzla, Constanţa, Midia, Sulina ş.a. 2. (TRANSP.) Corp de iluminat, construit astfel încît lumina lui să fie proiectată într-o anumită direcţie, sub formă de fascicul luminos divergent. Sursa luminoasă, alcătuită în general din-tr-un bec electric alimentat de la un acumulator sau de la un dinam, este aşezată în focarul unui reflector, constituit din-tr-o oglindă concavă care diri-
FARABI
348
 FARAGÓ
jează fasciculul de lumină (ex. farul de automobil).
   Farabi (Al~Farabi), Abu
 Nasr (c. 870—950), filozof de limbă arabă, originar din Asia Centrală, născut la Farab, pe fluviul Sîr-Daria. A fost unul dintre primii popularizatori ai filozofiei antice greceşti în Orient; e cunoscut mai cu seamă prin comentariile sale la operele lui Aristotel, a cărui doctrină a încercat s-o îmbine cu elemente de neoplatonism. A fost, în linii mari, idealist, dar a formulat şi unele idei materialiste, de exemplu ideea dependenţei sufletului individual de trup, expusă în „Cartea concepţiilor locuitorilor o-raşului ideal", care i-a atras persecuţii din partea clerului musulman.
   farâd (de la numele fizicianului Faraday; METR.), unitate de măsură a capacităţii electrice în sistemul de unităţi MKSA, egală cu capacitatea unui condensator electric care, cînd îi creşte tensiunea dintre armături cu un volt, se încarcă cu o sarcină de un coulomb; valorează 9-1011 unităţi CGS electrostatice. F. fiind o unitate foarte mare, în practica curentă se folosesc frecvent submultiplii lui: micro-faradul = 10~6 F., nattofaradul = IO"9 F., pico}aradul — t= IO"12 F. Se notează cu simbolul F.
   Faraday [féradi], Michael (1791 —î 867), fizician şi chimist englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. Este fondatorul concepţiei despre cîmpul electromagnetic. Faraday a realizat lichefierea clorului, a descoperit benzenul şi a studiat compresibilitatea gazelor; a descoperit fenomenul de inducţie electromagnetică (1831), apoi cel de autoinducţie, precum şi extracurenţii de închidere şi de deschidere; a demonstrat identitatea diverselor feluri de electricitate cunoscute pînă atunci; a descoperit legile electrolizei (1833 — 1834) şi a stabilit terminologia corespunzătoare (ion, catod, anod, electrod etc.). Negînd acţiunea la distanţă, F. a arătat că „inducţia" (cîmpul electromagnetic în înţelesul actual) se propagă din aproape în
                               &
 aproape şi că „sediul electricităţii" este în dielectric. El a dat un înţeles fizic liniilor de cîmp magnetic şi electric ca stări magnetice şi electrice
                                      M. Faraday
ale mediului. In 1845 F. a descoperit paramagnetis-mul şi diamagnetis-m u 1, apoi rotaţia magnetică a planului de polarizare a luminii. Concepţia sa filozofică a fost în esenţă materialistă; studiile lui F. au avut un rol însemnat în dezvoltarea ştiinţelor naturii din prima jumătate a sec. al XIX-lea, pe linia stabilirii unităţii materiale a lumii, a demonstrării faptului că diversele forme de energie se pot transforma unele în altele şi că diferitele tipuri de fenomene fizice (mecanice, termice, electrice, optice etc.) reprezintă forme de manifestare a mişcării materiei. F. a adus o importantă contribuţie la formarea concepţiei dialectice în domeniul ştiinţelor naturii din sec. al XIX-lea. — Legile lui F.t legile electrolizei, descoperite în 1833—1834. Dacă electro-litul e constituit dintr-o singură substanţă, /. lui F. arată că masa ionilor dirijaţi spre un electrod anumit este proporţională cu sarcina electrică care trece prin electrolit, precum şi cu greutatea atomică a elementului depus la electrod împărţită la numărul de valenţă respectiv. Helmholtz a demonstrat, pe baza /. lui F., existenţa sarcinii electrice elementare. V. şi echivalent electrochimic. — Nu-mărul lui F., număr reprezen-tînd sarcina electrică, exprimată în coulombi, care, în procesul de electroliză, este
 transportată de un echivalent-gram al unei substanţe, adică de atîtea grame ale substanţei cîte corespund greutăţii sale atomice împărţite prin valenţă. N. lui F. are valoarea de 96 520 de coulombi/g şi se notează cu simbolul F. — Ci-lindrul lui F., corp metalic gol în interior, de obicei cilindric, prevăzut cu un orificiu în care» introducînd un conductor electrizat şi atingîndu-1^ de peretele interior, întreaga lui sarcină trece pe suprafaţa exterioară a corpului, realizîndu-se singura situaţie posibilă de echilibru electric. Se utilizează la măsurarea numărului particulelor electrice în calculul acceleraţiei şi difuziei lor, în studii experimentale asupra emisiunii secundare de electroni şi ioni etc. — Cuşca lui F., cameră sau compartiment cu pereţii din plasă . metalică sau din tablă, care asigură ecranarea aparatelor din interior faţă de cîmpul electromagnetic exterior. Dacă pereţii metalici sînt legaţi la pămînt, se realizează şi ecranarea dinspre interior spre exterior. Se mai numeşte co/i-vie F. — Efect F. efect magne-tooptic, descoperit în 1846, care constă în rotirea planului de polarizare al unei raze de lumină polarizate liniar şi care se propagă într-o substanţă aflată într-un cîmp magnetic în direcţia cîmpului. Prezintă interes practic pentru studiul propagării undelor electromagnetice în ionosferă.
   faradizâre (MED.), aplicare a curenţilor de inducţie în scop terapeutic (ex. în combaterea atrofiei muşchilor paralizaţi); produce contracţia ritmică a muşchilor, ducînd la îmbunătăţirea circulaţiei locale.
   Faragó, Elena ^ (1878— 1954), scriitoare romînă. Autoare a mai multor volume de poezii („Versuri", 1906; „Şoapte din umbră", 1908; „Din taina vechilor răspîntii", 1913; „Şoaptele amurgului", 1920; „Poezii", 1937) şi a numeroase cărţi pentru copii („Copiilor...", 1913; „Să fim buni", 1923 ş.a.), care se remarcă prin redarea sentimentelor delicate, în special al iubirii şi al maternităţii, în versurile sale se simte uneori influenţa simbolismului.
r
FARANDOLĂ
 349
 FARISEI
  Allegro vivő Qeorges Bizet edeciso SuitaH „ Arleziana”
Fa randa Iá
   farandolă (COR., MUZ.), vechi dans popular francez (din Provence), cu un tempo viu, rapid. Este un dans de masă; dansatorii, ţinîndu-se de mînă, descriu spirale, lanţuri, cercuri şi execută figuri diferite, fiind acompaniaţi de tamburină şi galoubet (un fel de flaut). A fost folosită şi în muzica cultă, de Gounod (opera „Mireille"), Bizet („Arlezia-na“), Glazunov ş.a.
   faraon, titlu *dat regilor din vechiul Egipt. Pînă la cucerirea de către Alexandru Macedón, au fost 31 dinastii de f.
   Farbaky [fQrbóchi7, István (1837—1929), inventator maghiar. S-a ocupat cu construcţia acumulatoarelor; împreună cu Schenek István a inventat generatorul de gaz de apă. A făcut de asemenea cercetări şi descoperiri în domeniul tehnicii iluminatului.
   Farbenindustrie [fárb?n~ industri] (Interessengemeinschaft Farbenindustrie Aktiengesell-schaft; I.G.F.) concern chimic, unul dintre cele mai puternice monopoluri din R.F. Germană, cu sediul la Frankfurt pe Main. A luat fiinţă în !925.Aavut un rol important în pregătirea şi ducerea războiului hitlerist. In 1945, Consiliul aliat de control pentru Germania a hotărît dizolvarea acestui concern. în 1952, în R.F. Germană au fost vîndute acţiunile vechiului concern I.G.F. şi s-au creat patru societăţi succesoare: Badische Anilin- und Soda-Fabrik A.G.; Farbenfa-briken Bayer A.G.; Farbwerke Hoechst A.G.; Cassella Farbwerke.. Aceste companii se prezintă în realitate ca un singur concern, care controlează circa 90% din totalul marilor întreprinderi din industria chimică vest-germană. Un loc important în producţia lor îl
ocupă materialele fisionabile. Aceste societăţi aulegăturicu multe monopoluri străine.
  Farcaş (sec. XIII), cneaz al uneia dintre primele formaţiuni statale romîneşti de tip feudal, amintită     în
„Diploma i o a-n i ţ i 1 o r “ (1247).
Cnezatul lui F.     era
situat în dreapta Oltului, pe teritoriul regiunii Oltenia.
  Farge [farj], Yves (1899— 1953), militant pe tărîm social, pictor  şi publicist. A     fost
preşedinte al Comitetului naţional pentru pace din Franţa şi membru al Consiliului Mondial al Păcii, în 1942 a condus Comitetul naţional de luptă împotriva deportării forţate a francezilor în Germania, iar în 1944 a jucat un rol de seamă în eliberarea sudului Franţei de sub ocupanţii fascişti.
  Faria, Jesús <n. 1910), secretar general al Partidului Comunist din Venezuela (din 1951), al cărui membru este din 1938.
  Farinacci (Farinacius), Prospero (1544—1618), penalist italian. A prelucrat dreptul roman şi dreptul feudal anterior pentru nevoile societăţii feudale în perioada de destrămare a relaţiilor de producţie feudale. Principala sa lucrare, scrisă în latineşte, „Practica şi teoria penală" (1607—1621), mult apreciată pentru claritatea şi metoda ei, a fost unul dintre izvoarele Pravilei lui Vasile Lupu. Operele sale s-au bucurat de o mare autoritate în Italia pînă în sec. al XVIII-lea.
  faringál (L1NGV.; despre sunete), care se articulează în faringe (ex. limbile semitice au o consoană fricativă faringală).
  faringe (ANAT.), canal mus-culomembranos de forma unei pîlnii cu vîrful în jos, care porneşte de la cavitatea bucală şi cavităţile nazale, continui ndu-se în partea inferioară cu esofagul. Reprezintă locul de încrucişare a căii respiratorii (nas, laringe) cu calea digestivă (gură, esofag).
   faringită (MED.), boală care constă în inflamaţia faringe-lui. F. acută se caracterizează prin febră, dureri de gît, greutate în înghiţire şi senzaţie de uscăciune locală, ca urmare a congestiei mucoasei faringiene. Această boală o pot căpăta şi animalele domestice.
   farinográf (ind. aliment.), aparat cu care se înregistrează automat rezistenţa la acţiunile mecanice, timpul de formare şi elasticitatea aluatului în timpul frămîntării; serveşte la determinarea cantităţii de apă necesare pentru obţinerea aluatului. Diagrama obţinută de f. se numeşte farinogramă.
                                                                Farinograf
 1 — frămîntător; 2 — motor; 3 — ac indicator; 4 — dispozitiv de înregistrare; 5 — termostat
   farinotom (AGR.), instrument folosit pentru determinarea gradului de sticlozitate al seminţelor de grîu şi mai ales al orzului de bere. Gradul de sticlozitate dă indicaţii asupra bogăţiei boabelor în substanţe proteice. în urma secţionării cu ajutorul farino-
Farinotom
tomului, seminţele se clasează în sticloase, făinoase şi intermediare.
   farisei, reprezentanţii unui curent politic-religios din Iu-deea (sec. al II-lea î.e.n. — primele secole ale erei noastre) care exprima interesele păturilor orăşeneşti înstărite.
 23*
FARMACODINAMIE
350
 FASCICUL
 F. se ocupau cu interpretarea şi propovăduirea legilor biblice; tot ei au fost creatorii Talmudului. Punînd preţ pe formele exterioare ale cultului, fariseii erau consideraţi ipocriţi; de aici a rezultat sensul figurat al cuvîntului:  făţar-
 nic, ipocrit.
   farmacodinamie (gr. phar-mak.on „leac" şi dynamis „forţă"), parte a farmacologiei care studiază efectul medicamentelor asupra organismului.
   farmacologie (gr. phar-makon „leac** şi logos „ştiinţă"), ştiinţă care se ocupă cu studiul originii medicamentelor, al proprietăţilor lor fizice şi chimice, al compoziţiei, al acţiunii lor asupa organismului şi cu întrebuinţarea lor în tratamentul diferitelor boli. Istoria f. începe din cele mai vechi timpuri, o dată cu a medicinii. Din sec. al XVIII-lea, f. progresează rapid, iar în sec. al
 XIX-lea, datorită atît noilor descoperiri tehnice şi ştiinţifice cît şi introducerii noilor metode de observaţie şi experiment, se pun astfel bazele ştiinţifice ale acestei discipline. Chimia, fiziologia, bacte-riologia, biologia contribuie la perfecţionarea tehnică şi la descoperirea unor noi medicamente de origine vegetală (alcaloizii şi glicozizii) şi de origine animală (extractele glandulare). Datorită descoperirilor lui Pasteur, s-a introdus sterilizarea medicamentelor, precum şi tratamentul cu seruri şi vaccinuri. Epoca actuală a adus în f. sulfamidele, antibioticele, hormonii, vitaminele, preparatele sintetice ş.a. F. modernă are ca ramuri importante farmacognozia, farmacodina-mia şi farmacoterapia.
   farmacopée (FARM.), manual oficial cu caracter normativ, folosit în practica farmaceutică. Conţine descrierea celor mai importante substanţe medicamentoase şi formule farmaceutice, cu scopul de a îndruma prepararea, controlul, conservarea şi întrebuinţarea medicamentelor.
   farmacoterapie (gr. phar-makon „leac" şi therapeia „îngrijire"; MED.), tratamentul bolilor cu ajutorul medicamentelor.
   Farman [farmei], Henri
 (n. 1874), constructor de avioane şi aviator francez, unul dintre pionierii aviaţiei. în 1908 a stabilit numeroase recorduri, iar în 1909 a organizat, lîngă Paris, o şcoală de aviatori la care s-au pregătit cadre din diferite ţări. A construit, împreună cu fratele său Maurice Farman (1877 — 1964), cîteva zeci de tipuri de avioane.
   Farnese, familie de nobili italieni care a stăpînit, din 1545 pînă în 1731, ducatele Parma şi Piacenza. Cel mai cunoscut reprezentant al familiei a fost Alessandro F. (1545-1592), duce de Parma, conducător de oşti şi om politic, guvernator al Ţărilor de Jos (1578—1592) în numele lui Filip al II-lea, regele Spaniei. El a reprimat sîngeros lupta de eliberare din Ţările de Jos, începută prin revoluţia burgheză din sec. al XVI-lea, contribuind la menţinerea dominaţiei spaniole în cele zece provincii din sud.
   farnesól, alcool din seria sescviterpenelor aciclice care se găseşte în numeroase uleiuri eterice, cum sînt uleiul de măr-găritărel, de flori de tei etc. Se întrebuinţează la sintetizarea unor parfumuri.
   fârsă, comedie în care accentul cade pe comicul de situaţie, pe burlesc, pe intriga amuzantă şi pe replica spirituală, fără pretenţia de a aprofunda psihologia personajelor, în evul mediu, f. a constituit principala formă de teatru comic cu caracter popular, ridi-culizînd moravuri şi tipuri sociale contemporane (ex. „Farsa jupînului Pathelin"). Ulterior ea a fost ilustrată cu succes de Moliére, Lesage ş.a., iar în literatura romînă de
 C. Negruzzi, V. Alecsandri ş.a.
   Farul din Alexandria, construcţie antică de mari proporţii, din oraşul egiptean Alexandria, considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii vechi. A fost realizat de arhitectul Sostrate din Cnid, între 285 şi 247 î.e.n., pentru a călăuzi intrarea corăbiilor în port. Farul, format din trei corpuri suprapuse, retrase succesiv, la bază pe plan pătrat, apoi octogonal şi în urmă ci-
 lindric, totaliza aproximativ 130 m înălţime şi era în întregime din marmură albă. între sec. al XII-lea şi al XlV-lea, treptat, în urma unor cutremure
şi a încercărilor repetate ale arabilor de a-1 dărîma, F. din A. a fost distrus.
   „Farul Dunării", organ al Comitetului regional Dunărea de jos al Partidului Comunist din Romînia. A apărut ilegal, la Galaţi, în 1934.
   fasciâţie (BOT.), concreştere anormală a două axe florifere sau foliare în formă de lamă lată, care poartă adesea frunze deformate sau dispuse neregulat.
   fascicul 1. (MAT.) Mulţime de drepte sau de plane care trec prin acelaşi punct, respectiv prin aceeaşi dreaptă. 2. a) (FIZ.) Fascicul de lumină, mănunchi cilindric sau conic de raze de lumină. Fasciculul conic poate fi divergent, dacă razele pornesc din punctul comun (ex. în cazul unei surse luminoase punctuale), sau convergent, dacă razele se îndreaptă către punctul comun considerat (ex. un fascicul de raze reflectate de o oglindă sferică concavă, atunci cînd razele incidente sînt paralele cu axa oglinzii). b) (FIZ., ELT., TELEC.) Fascicul de particule, ansamblu de particule (electroni, protoni, neutroni etc.) în mişcare ordonată, în vid sau într-un gaz rarefiat, avînd traiectorii practic paralele sau care trec printr-un singur punct. Sînt produse în acceleratoarele de particule, în tuburile catodice, microscoape electronice etc.
c)  (TELEC.) Fascicul explorator
 fascie
 351
 FASCIZARE
fascicul de lumină sau de electroni folosit pentru e x p 1 o-' r a r e a imaginilor în instalaţiile de televiziune sau de fo-totelegrafie. 3. (TEHN.) Fasci~ cui de ţevi (sau tubular), mănunchi de ţevi ale căror capete sînt racordate la un distribuitor şi la un colector comun (ex. /. de /. al unui cazan de abur acvatubular). 4. (A-NAT.) Grup de fibre musculare (f. muscular), nervoase (f. nervos) sau conjunctive (J. conjunctiv) care au acelaşi traiect şi aceeaşi distribuţie.
 5. (BOT.) Ţesut vegetal conducător, grupat în cadrul aceluiaşi cordon, care străbate tulpinile, ramurile şi frunzele plantelor.
   fâscie1 (lat. fascis „snop“; în antichitatea romană), mănunchi de nuiele legat cu o curea, avînd o secure la mijloc. F. simboliza puterea şi era purtată de lictorii care aveau misiunea de a însoţi pe unii magistraţi (dictatori, consuli, proconsuli etc.).
   fascie2 (ANAT.), foiţă apo-nevrotică care acoperă muşchii şi aîte structuri dintr-o regiune a corpului. — F. lată, aponevro-za care acoperă muşchii laterali ai coapsei.
   fascină (CONSTR.), mănunchi de nuiele legat din loc în loc cu sîrmăarsă şi umplut uneori cu piatră; legate între ele cu sîrmă sub formă de saltele, f. se folosesc la executarea fundaţiilor sub apă sau pe terenuri
                                                 Apărare de maluri executată din fascine 1 — fascină
 mlăştinoase, precum şi Ia consolidarea picioarelor taluzelor expuse acţiunii apelor.
   fascioloză (MED. VET.), boală parazitară specifică rumegătoarelor, dar întîlnită şi la alte specii de animale domestice. Este provocată de parazitul Distomum hepaticum, care se localizează în ficat, pro-ducînd grave leziuni sclerotice. Ouăle parazitului sînt eliminate
 o dată cu fecalele animalelor
 bolnave. în anumite condiţii de umiditate şi căldură, în ou se formează o larvă, care, pentru dezvoltarea ei ulterioară, pătrunde în corpul unui melc de apă dulce (Limnaea truncatula). Părăsind apoi corpul melcului, parazitul se fixează pe plantele acvatice, care, fiind consumate de animale, produc infectarea acestora. F. se manifestă prin icter, umflarea pleoapelor, a-nemie, apoi edeme şi stare caşectică. F. se combate prin desecarea păşunilor, distrugerea melcilor de apă dulce şi prin tratament medicamentos (cu tetraclorură de carbon, hexacloretan, extract de ferigă şi altele). Sin. dhtomatozâ (popular gălbează).
   fascism, curent politic al cărui obiectiv este instaurarea dictaturii fasciste, dictatura teroristă făţişă a celor mai reacţionare, mai şovine şi mai agresive elemente ale capitalului financiar. Apărut în condiţiile crizei generale a capitalismului, f. este expresia incapacităţii burgheziei reacţionare de a mai guverna cu vechile metode parlamentare, liberal-demociatice. F. dezlănţuie teroarea împotriva forţelor democratice, şi în primul rînd împotriva mişcării comuniste, pentru ca prin izolarea şi fărîmiţarea forţelor revoluţionare ale proletariatului să dezorganizeze şi să dezorienteze masele populare şi în cele din urmă să lichideze orice organizaţie şi manifestare democratică; promovează
 o  politică externă provocatoare, agresivă, urmărind să dezlănţuie războaie de cotropire şi de exterminare împotriva altor popoare. în acţiunile sale, el îmbină teroarea, asasinatul şi masacrele cu demagogia socială şi diversiunea. Ideologia fascistă reuneşte obscurantismul, misticismul, rasismul şi şovinismul, profesînd concepţiifilozofice, e-tice şi politice dintre cele mai retrograde şi mai antiumane. în domeniul culturii, f. duce o campanie de nimicire a valorilor progresiste, democratice, u-maniste. Cele dintîi grupări fasciste au luat naştere după primul război mondial într-o serie de ţări din Europa. Ele au început prin a acţiona ca detaşamente de şoc paramilitare, al-
 cătuite îndeosebi din elemente declasate, agenţi de poliţie, provocatori ş.a., puse în slujba organelor represive ale statelor burgheze. Una dintre primele grupări de acest gen a fost constituită de Mussolini la Milano în 1919. Ea şi-a luat ca denumire şi simbol fasciat de la care vine şi denumirea de fascism. Grupările fasciste au devenit principalele instrumente prin care vîrfurile cele mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii au acţionat în vederea instaurării dictaturii fasciste în Italia, Germania, Portugalia, Spania, Romînia etc. Fasciştii germani au provocat dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a subjuga alte popoare şi de a instaura dominaţia lor mondială. Victoria coaliţiei antihitleriste a avut ca rezultat nimicirea principalelor forţe ale fascismului. Astăzi, cu sprijinul cercurilor monopoliste agresive, grupările fasciste sînt reactivi-zate într-o serie de ţări, iar dictatura fascistă este menţinută în Spania, Portugalia, Paraguay. V. şi n e o f a s-c i s m.
   fascizâre, acţiune politică şi ideologică întreprinsă de vîrfurile cele mai reacţionare şi mai şovine ale burgheziei monopoliste în vederea netezirii drumului spre dictatura fascistă făţişă. Sub pretextul apărării securităţii orînduirii de stat burgheze şi sub masca anticor munismului, sînt îngrădite şi în cele din urmă lichidate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, activitatea legală a organizaţiilor, partidelor, presei şi instituţiilor democratice şi progresiste, sînt introduse discriminările rasiale şi naţionale şi puse în practică măsuri legislative şi administrative „excepţionale" (starea de asediu, cenzura, militarizarea întreprinderilor şi instituţiilor etc.), îndreptate împotriva intereselor vitale ale proletariatului şi ale maselor largi populare. în Romînia, ca urmare a ascuţirii puternice a contradicţiilor so-cial-economice, în condiţiile crizei economice din 1929
—  1933, clasele exploatatoare au dus o politică de f. a ţării, care a culminat cu instaurarea
FASOLE
 352
FAULKNER
dictaturii militare-fasciste în septembrie 1940.
   fasóle (Phaseoltis vulgáris), plantă anuală din familia leguminoaselor, originară din America, cu tulpina acoperită de perişori şi cu frunzele compuse din trei foliole mari, cor-diforme şi păroase. Florile, de culoare albă, albă-verzuie,
Fasole
roz sau roşie, sînt grupate în raceme scurte. Fructul este o păstaie de diferite forme, terminată cu un vîrf ascuţit, drept sau curbat. Seminţele conţin
23—25% substanţe proteice,
3—4% zaharoză, 5—7% glu-coză. F. este cultivată ca plantă alimentară, pentru seminţe şi păstăi (verzi sau conservate). In urma culturii de f., solul rămîne bogat în azot, datorită bacteriilor fixatoare de azot care trăiesc în simbioză pe rădăcinile plantei. In ţara noastră, f. se cultivă în ogor propriu şi în culturi intercalate. Soiurile de f. se împart în două grupe principale: f. oloagă şi f* urcătoare.
   fasonáre 1. (TEHN.) Prelucrare prin deformare plastică a unui material în vederea realizării unui obiect de formă determinată (ex. ţevi, benzi, vase de metal etc.). — (CONSTR.) Fasonarea armăturilor, îndoirea, pe şantier sau în ateliere special amenajate, a barelor de oţel pentru armarea betonului.
2.  (SILV., IND. LEMN.) Grup de operaţii de prelucrare a lemnului din arborii doborîţi, executate în pădure. Cuprinde curăţirea de crengi a arborilor, cojirea, retezarea în buşteni (eventual şi despicarea, clasarea după dimensiuni, proprietăţi şi calităţi), precum şi sti-vuirea. Rezultatul calitativ al exploatărilor forestiere depinde de corectitudinea executării acestor operaţii. 3. (HORT., VITICULT.) Lucrare executată
pentru a scurta tulpinile puie-ţilor, ramurile din coroana pomilor sau rădăcinile puieţilor şi pomilor care se plantează. F. favorizează formarea unor noi lăstari sau rădăcini. în viticultură, /. coardelor constă în suprimarea copililor şi a cîr-ceilor şi în scurtarea coardelor de portaltoi sau de viţă roditoare pînă la anumite dimensiuni, prevăzute prin STAS (pentru altoire sau butăşire). F. se execută cu foarfeca sau cu cosorul.
   fasti (în antichitatea romană) 1. Listă alcătuită de preoţi şi cuprinzînd zilele, considerate favorabile, ale anului în care erau autorizate judecăţile, precum şi afacerile publice şi private. 2. Listă anuală a înalţilor demnitari ai statului (fasti consulares) sau a funcţionarilor, a preoţilor etc.
3,  Expunere sumară a evenimentelor petrecute în viaţa unui stat sau a unui oraş.
   fatalism (lat. fatum „destin"), doctrină filozofică sau religioasă eronată, după care dezvoltarea istorică şi în general toate evenimentele din viaţa oamenilor sînt dinainte determinate de o forţă implacabilă, pe care omul nu o înţelege şi în faţa căreia el este cu totul neputincios („destinul", „soarta", „providenţa divină" etc.). La fatalism ajunge şi materialismul metafizic, incapabil să rezolve în mod ştiinţific problema raportului dintre necesitate şi întîmplare, dintre necesitate şi libertate. F. neagă rolul activităţii conştiente a maselor, claselor, partidelor şi personalităţilor în istorie, con-siderînd omul ca o unealtă în mîinile necesităţii istorice. F. condamnă masele exploatate la pasivitate şi la resemnare. Marxism-leninismul, pornind de la determinismul materialist-dialectic, respinge f., demon-strînd că necesitatea istorică obiectivă nu exclude, ci presupune activitatea conştientă a oamenilor, al cărei rol în istorie creşte pe măsura înţelegerii şi folosirii de către ei a legilor obiective ale dezvoltării sociale.
   fata morgana (FIZ., GEOGR.), formă complexă de miraj optic.
   Fatimizi, dinastie de califi arabi (909— î 171), care îşi trage numele de la Fatima, fiica lui Mahomed, din care pretindeau că descind. Fondatorul dinastiei a fost Ubeid Alah, conducătorul sectei ismailiţilor. Acesta, fo-losindu-se de o răscoală a triburilor berbere împotriva dinastiei Aglabizilor, a acaparat puterea în Tunisia şi Algeria, s-a proclamat mahdi (mesia) şi calif, întemeind astfel, în 909, califatul Fatimid, cu capitala la Mahdia. F. au cucerit în 969 Egiptul (care a devenit centrul califatului Fatimid), Siria, Libanul, Palestina şi apusul Arabiei. în anul 973 F* au mutat capitala califatului la Cairo. în 1171 vizirul S a-
1 a d i n a răsturnat dinastia Fatimizilor şi s-a proclamat sultan, întemeind dinastia £iu-bizilor.
   fatum (IST. REL., FILOZ.), noţiune mistică a antichităţii romane, care desemna: 1) voinţa zeilor („fatum" înseamnă literal „lucru spus, ceea ce a fost spus"); 2) destinul, soarta, forţa supremă, misterioasă, căreia i se supun chiar zeii. La stoici, forţă care guvernează lumea, identificată adesea cu divinitatea.
   fâţă (MAT.), fiecare dintre suprafeţele poligonale plane care limitează un poliedru sau fiecare dintre planele care formează un diedru sau triedru.
   Faulkner [fQ.'cn?], William (î 897—1962), prozator nord-a-* merican, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii contemporane a S.U.A. S-a născut la New Albany (Mississippi), întreaga sa creaţie, alcătuită din nuvele şi romane, de o mare intensitate epică, constituie o frescă a realităţilor sociale din sudul ţării în al doilea pătrar al sec. al XX-lea. Romanul „Decoraţia" (1926), care l-a făcut cunoscut, zugrăveşte soarta tragică a soldaţilor înşelaţi şi năpăstuiţi după întoarcerea lor de pe fronturile primului război mondial, iar romanele „Ţîn-ţarii" (1927), „Sartoris" (1929) pauperizarea plantatorilor din sudul S.U.A. în romanele scrise între 1929 şi 1940 („Sanctuarul", „Cătunul" ş.a.), F* dezvăluie viciile civilizaţiei burgheze, manifestînd totodată o
FAUN
 353
FAV0S1TES
puternică înclinaţie spre redarea aspectelor monstruoase ale vieţii. In romanul „Conacul", el îşi afirmă pentru prima oară părerile politice despre războiul civil din Spania şi despre pericolul fascismului. F* recunoaşte că în ochii a milioane de oameni comunismul este singura ieşire din bezna umilinţei sociale. In romanul „Intrat în mocirlă** (1948), F. condamnă discriminarea rasială în S.U.A., iar în romanul „Parabola** (1954) ororile războiului. In scrierile sale, F. redă realitatea socială cu mare forţă de pătrundere, dar viziunea lui este fragmentară şi foarte contradictorie. Opera sa cuprinde elemente cu totul eterogene: tablouri extrem de realiste alternează cu suite de imagini delirante, analizele psihologice profunde cu psihologismul şi freudismul, tendinţele de critică socială cu cele mistice şi naturaliste. Lirismul şi retorismul biblic se îmbină cu caricatura împinsă pînă Ia grotesc, într-o tehnică narativă dominată de monologul interior. Premiul Nobel (1949).
   faun (în mitologia romană), nume dat iniţial străvechiului zeu italic al fecundităţii, iar mai tîrziu unor divinităţi cam-pestre, venerate ca protectoare ale cîmpiilor, pădurilor şi turmelor. In sec. I î.e.n., cultul f* s-a contopit cu acela consacrat zeului Pan. F. erau reprezentaţi ca nişte făpturi cu coarne şi cu picioare de ţap. Una dintre cele mai cunoscute
Faun
reprezentări plastice a faunilor este grupul statuar „Faun şi nimfă“ de Rodin.
   faună (BIOL.), totalitatea animalelor de pe un teritoriu dat,
constituită în urma unui proces istoric ^ de evoluţie. F. constă din animale autohtone (animale care s-au format pe acel loc) şi imigrate (animale venite din alte părţi). Termenul denumeşte şi diferite grupe de animale (ex. f. de mamifere) sau animalele unei perioade din istoria Pamîntului (ex. f. terţiară).
                                                                            faur (BIOL.) v. elateride.
                                                                          Faure //orc/, Gábriel (1845—1924), compozitor şi
G. Faure
pedagog francez, unul dintre întemeietorii şi conducătorii Societăţii naţionale muzicale (fundată în 1871). Printre elevii săi se numără M. Ravel, F. Schmitt şi George Enescu. Creaţia sa, predominant lirică, se caracterizează prin melodi-citate şi armonie rafinată. A scris opere („Prometeu**, 1900; „Penelopa“, 1913), un requiem (1887), o baladă (1881) şi o fantezie pentru pian şi orchestră (1919), muzică pentru diferite ansambluri instrumentale şi vocale, piese pentru pian, coruri, romanţe, muzică de scenă etc.
   Faust, Doctor Johannes (Georg) (c. 1480—c. 1540), alchimist şi astrolog german, despre care legenda pretinde că şi-ar fi vîndut sufletul diavolului în schimbul redobîndirii tinereţii. Înţîmplările legate de biografia lui legendară au devenit subiectul a numeroase cărţi populare şi opere celebre ale literaturii şi artei universale. Viaţa lui F. a fost dramatizată de scriitorul englez Marlowe (c. 1590). Tema lui F. a fost mereu reluată în literatura germană (Lessing, Klinger, Grabbe, Heine, Lenau, Th.
Mann) şi în alte literaturi (Puşkin, Lermontov, Espron-ceda), în muzică (Gounod, Berlioz, Liszt, Wagner, Eisler) şi în pictură (Rembrandt, De-lacroix). Dintre operele literare inspirate de viaţa lui F., cea mai valoroasă este tragedia cu acelaşi nume a lui J.W. Goethe. In această operă, marele scriitor german face din personajul lui Faust simbolul aspiraţiilor şi străduinţelor de veacuri ale omului de a cunoaşte şi adînci adevărul, întruchiparea sensului real al vieţii: slujirea umanităţii prin muncă şi creaţie. In literatura romînă, motivul faustic a fost folosit de D. Bolintineanu („Sorin**) şi V. Eftimiu („Cocoşul negru**; „Doctor Faust vrăjitor**).
  favorizarea infractorului (DR.), infracţiune care constă în ajutorul dat unui infractor, fără existenţa unei înţelegeri prealabile, astfel ca urmărirea, judecarea sau executarea pedepsei să fie zădărnicite ori ca infractorul să beneficieze de produsul infracţiunii.
  Favorski, Aleksei Evgrafo-vici (1860 — 1945), chimist sovietic, unul dintre fondatorii chimiei hidrocarburilor nesaturate (în special chimia a-cetilenei). A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. Prin descoperirea reacţiei de izomerizare a hidrocarburilor acetilenice sub influenţa soluţiei alcoolice de hidroxid de sodiu, F. a pus bazele cercetărilor care au dus ulterior la numeroase sinteze. Studierea reacţiei de condensare dintre acetilenă şi acetonă sub influenţa pulberii de hidroxid de potasiu l-a condus la o metodă nouă de obţinere a alcoolilor terţiari, din care, prin extragerea unei molecule de apă, a obţinut izoprenul. A creat o şcoală puternică în chimia organică. Erou al Muncii Socialiste, laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
  /Favorski, Vladimir Andree-vici (n. 1886), desenator, gravor, pictor monumentálist şi scenograf sovietic, artist al poporului din U. R. S. S.
  f avo site s (PALEONT.), gen fosil de celenterate antozoare din grupa tabulata, care se prezintă sub formă de colonii con-
FAVRE
354
stituite din tuburi prismatice grupate în mănunchiuri. Speciile acestui gen caracterizează
Favosites
faciesul recifal din silurian şi de-vonian. în R.P.R. apare în fragmentele de roci de vîrstă silu-riană şi devomană prinse în conglomeratele din Bucegi (de vîrstă cretacică) şi în conglomeratele miocéné din Moldova.
   Favre [favr], Jules(1809— 1880), om politic şi avocat francez. în 1870, ca membru al „guvernului apărării naţionale", a dus o politică antinaţională, capitulantă. Ca ministru de externe în guvernul Thiers, a pregătit şi a semnat tratatul de pace de la Frankfurt pe Main (1871) cu Germania. A participat activ la înăbuşirea Comunei din Paris (1871).
   fávus (MED.), boală de piele produsă de ciuperca microscopică Achorion schoenleini, care se localizează în special pe pielea capului, ducînd la căderea părului. Boala este contagioasă, transmiţîndu-se fie de la om la om, fie de la animale la om. Se tratează cu raze X.
   Faye [fai], Hervé (1814— 1902), astronom francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A descoperit (în 1843) o cometă periodică care-i poartă numele; a efectuat cercetări asupra inelului lui Saturn, asupra petelor solare etc.; F. a elaborat o teorie a ciclo-nilor şi o teorie cosmogonică.
   Fayum (El-Fayum), oază în Republica Arabă Unită, situată la vest de Nil, într-o depresiune din Deşertul Libiei. Suprafaţa:
1 178 km2. Populaţia: 839 000 loc. (1960). Principalul oraş: Medinet el-Fayum (102 000 loc., în 1960). în nord-estul oazei se întinde lacul sărat Birket-Karun. Oaza F., străbătută de numeroase canale de irigaţie (alimentate de Nil) şi de
drenaj, constituie una dintre cele mai roditoare regiuni ale ţării. Se cultivă legume, bumbac, plante citrice, măslini, smochini, viţă de vie. Oaza F. este cunoscută din timpuri străvechi. în sec. al
 XIX-lea î.e.n. (în timpul dinastiei aXII-a), aici s-au efectuat mari lucrări de irigaţie, au fost construite piramide şi un mare rezervor de apă (lacul Moeris), care capta surplusul apelor Nilului în perioada revărsărilor. Tot aici se afla şi vestitul labirint desfcris de He-rodot. Portretele de la F., executate între sec. II şi IV e. n. de artişti greci în tehnica en-caustică, apar ca o sinteză a tradiţiilor elenistice şi a celei orientale, care au deschis drumul spre iconogrofia bizantină.
   fazán (Phasianus colchicus), specie de pasăre din ordinul galiformelor, de mărimea unei găini, cu coada lungă şi ascuţită; cocoşul are pene viu colorate. F. trăieşte la noi ca pasăre
Fazan
 sedentară, crescut în rezervaţii speciale, fiind mult apreciat ca vînat pentru carnea sa deosebit de gustoasă.
   fâză 1. Fiecare dintre etapele distincte în evoluţia unui fenomen; fiecare dintre mulţimile succesive de evenimente ale unei transformări. 2. (TEHN.) Interval de timp în care are loc o anumită operaţie caracteristică unui ciclu de transformare (ex., Ia maşinile termice, /. de admisie, de comprimare, de evacuare etc.). 3. (FIZ., ELT.) Argumentul unei mărimi care variază sinusoidal în timp; caracterizează starea mărimii în orice moment. Dacă, de ex., mărimea sinusoidală are expresia m = A sin (<of + -f- <Po)> atunci f. ei este egală cu suma {cat -f- <p0), unde o) = 2tc/ reprezintă pulsaţia, / frecvenţa, t timpul şi <p0 faza iniţială a mărimii respective.
 4.   (CHIMIE, FIZICĂ) Fieca-
 re dintre părţile omogene (solidă, lichidă sau gazoasă) ale unui eterogen, care se poate separa de restul sistemului prin metode fizice (ex. apa şi uleiul, precipitatele în lichide etc.).
—   (CHIM.) F. dispersă, fază a unui sistem eterogen, divizată în particule foarte mici răspîndite în masa sistemului. 5. (METAL.) Parte constitutivă omogenă (solidă, lichidă sau gazoasă) din-tr-un sistem în echilibru, cu proprietăţi fizice bine definite, în oţelărie, baia metalică, zgura topită, atmosfera cuptorului sînt f. în aliajele metalice, f. este o parte constitutivă a structurii (metal pur, compus definit sau soluţie solidă), dar nu orice constituent al structurii este o f. (ex. perlita oţelurilor este agregat format din două f.).
6.  Spaţiul fazelor (MAT., FIZ). Varietatea (spaţiul generalizat) cu 2 X 3 N dimensiuni în care un punct figurativ reprezintă în fiecare moment starea unui sistem dinamic format din N corpuri, stare care este determinată de 3 N coordonate de poziţie şi de 3 N componente ale impulsurilor generalizate (sau coordonate conjugate celor de poziţie). 5. /. este folosit în mecanica analitică, mecanica statistică şi mecanica cuantică.
7.  Fazele Lunii (ASTR.) Aspectele variabile sub care ni se prezintă partea luminată (de către Soare) a Lunii, datorită rotirii sale în jurul Pămîntului.
8.  (GEOL.) Fază orogenică (sau de cutare), etapă de intensificare a mişcărilor scoarţei terestre, situată între etape de calm tectonic, adică între faze de manifestare mai lentă a acestor mişcări. F. o. este pusă în evidenţă de discordanţele unghiulare care pot fi observate în regiunile cutate şi se grupează în cicluri orogenice. în Carpaţii Romîneşti, în /. austriacă şi laramică a fost cutată zona centrală, iar în /. savică, steirică şi valahă (oro-geneza alpină) au fost cutate zonele periferice. 9. (BOT.) Fază fenologică, perioadă din ciclul de vegetaţie al plantelor care reprezintă o etapă în creşterea şi dezvoltarea acestora (ex. încolţirea, formarea frunzelor şi tulpinilor, înflorirea, coacerea fructelor). Des-
FAZĂ TEHNOLOGICĂ
 355
FĂGĂRA
făşurarea fazelor fenologice se încadrează în anumite intervale de timp, care sînt influenţate de condiţiile climatice anuale. Sin. fenofază.
   fază tehnologică (TEHN., EC.), parte dintr-un proces tehnologic sau dintr-o prelucrare tehnologică, constituită dintr-un grup de m î n u i r i în cursul cărora scopul (obiectivul) tehnologic, scula şi regimul de lucru rămîn neschimbate. Mai multe f. t. grupate, executate la aceeaşi maşină sau la acelaşi loc de lucru, constituie o operaţie. Prelucrarea simultană cu mai multe scule a suprafeţelor unui obiect se numeşte /. t. complexă. Distingerea riguroasă a f. t. este necesară pentru ordonarea şi normarea ştiinţifică a procesului de producţie, în special sub aspect tehnologic.
   Fazekas [fqzecqş], Mihály (1766— 1828), poet maghiar. S-a făcut cunoscut mai ales prin povestirea în versuri „Ludas Matyi “ (1815), operă satirică îndrăzneaţă îndreptată împotriva samavolniciei moşiereşti, scrisă într-un limbaj popular de mare plasticitate (tradusă în romîneşte de I. Ba-rac). Ea s-a bucurat de o largă răspîndire şi peste hotare.
   fazelor, regula ^ (CHIM.), regulă din chimia fizică, care stabileşte că, într-un sistem în echilibru, suma numărului gradelor de libertate (V) şi a numărului de faze (F) este egală cu suma numărului componenţilor independenţi (C) şi a numărului factorilor externi (n) care influenţează echilibrul acestui sistem: F f F=C+n. Se mai numeşte legea fazelor.
   fazitrón (TELEC.), tub electronic de construcţie specială cu care se realizează modulaţia de fază a oscilaţiilor de înaltă frecvenţă.
   fazmétru (ELT.), instrument electric care serveşte la măsurarea defazajului dintre mărimi armonice de aceeaşi frecvenţă. Se foloseşte mai ales la măsurarea defazajului dintre ten-siupi şi curenţi alternativi sinusoidali în circuitele electrice şi Ia măsurarea factorului de putere în instalaţiile de curent alternativ de frecvenţă industrială.
Fazmetru
   fazotrón (FIZ.), c i c 1 o-tron în care micşorarea perioadei de rotaţie a particulelor supuse accelerării, datorită creşterii masei acestora cînd viteza devine foarte mare (v. teoria relativităţii), este compensată prin micşorarea frecvenţei tensiunii alternative de alimentare a acceleratorului. Cel mai mare f. din lume funcţionează la Institutul unificat de cercetări nucleare de la Dubna (U.R.S.S.), care accelerează protoni pînă la energia de 680 000 000 de electron-volţi. Sin. sincrociclotron.
   „Făclia", organ de presă al Comitetului regional Cluj al P.M.R. şi al Sfatului popular regional. Din august 1946 pînă în iunie 1951 a purtat titlul „Lupta Ardealului**, iar pînă în decembrie 1952 titlul „Făclia Ardealului**. Apare zilnic la Cluj.
   făgaş (IND. EXTR.), scobitură cu înălţimea mică (10— 15 cm) şi adîncimea pînă la
3 m, săpată manual sau meca nizat pe întreaga lungime frontului minier de abataj pen tru a uşura desprinderea uite rioară a rocii.
  Făgăraş, oraş raional îi regiunea Braşov, reşedinţă d raion. 21 170 locuitori (1964) Important centru al industrie chimice (Combinatul c h i mic Făgăraş). Cetate feu dală, posesiune a domnilor Ţări Romîneşti în sec. XIV-XV —* Raionul F.y cu 91 525 loc (1964). Industrie chimică p< bază de gaz metan (cu centr în oraşul Victoria şi Făgăraş) In economia agrară predomini cultura cartofului şi creştere; animalelor.
  Făgăraş, Munţii Făgăra şului, lanţ muntos în Carpaţi Meridionali, cuprins între Valej Dîmboviţei şi Valea Oltului Culmea principală, care s< întinde pe mai mult de 70 km coboară spre Depresiunea Fă găraşului printr-un versant a brupt, brăzdat de numeroas< văi; spre sud coboară treptat fiind dublată de o culme ma puţin înaltă, Iezer-Păpuşa-Ghi ţu-Cozia, fragmentată de văil< adînci şi înguste ale afluenţiloi Oltului şi Argeşului. Munţi F., înalţi, masivi, alcătuiţi dii roci cristaline, prezintă carac tere tipice de relief alpin. De-j lungul culmii principale, înălţimile scad rareori sub 2 000 m aici sînt situate vîrfurile Mol doveanul (2 543 m) şi Negoiu (2 535 m), cele mai mari înălţimi din R.P. Romînă. Glaciaţii cuaternară, foarte extinsă, <
FÂGĂRĂŞANU
356
 FĂINĂ *
lăsat urme caracteristice în relief: numeroase circuri glaciare, creste înguste, foarte ascuţite, numite custuri, văi glaciare. Multe dintre circuri adăpostesc lacuri glaciare (Bî-lea, Capra, Călţun, Urlea ş.a.); torenţii care izvorăsc din ele formează cascade la trecerea din văile glaciare în văile de eroziune fluvială (ex. Cascada Bîlei de aproape 50 m, a Şerbotei, a Caprei). Climat de munte, cu precipitaţii abundente; predomină vînturile de vest, dar există şi vînturi locale, de tipul foehnului (Vîntul Mare, pe versantul nordic), în zona înaltă se află pajişti alpine întinse, care au înlesnit dezvoltarea păstoritului, şi vegetaţie subalpină (jnepeni, ie-nuperi, afinişuri). Versanţii sînt acoperiţi de păduri de conifere şi de fagi. în Munţii Făgăraşului trăiesc capre negre. Important obiectiv turistic.
   Făgărăşanu, Ion (n. 1900), chirurg romín, profesor la Institutul medico-farmaceutic din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. şi membru al mai multor societăţi străine de chirurgie. A adus contribuţii teoretice şi practice valoroase în domeniul anatomiei şi chirurgiei vasculare, abdominale (stomac, veziculă şi căi biliare) etc. Op. pr.:        „Cerce-
tări anatomice şi experimentale asupra patogeniei varicocelului şi a varicelor ligamentelor largi“
(1937), „Colecistografia văzută de radiolog, medic, chirurg** (1944), „Aspecte teoretice şi practice în rezecţiile de ficat** (1960), „Radioizotopii în chirurgie** (1960), „Viaţa şi opera lui Thoma Ionescu“ (1962).
  Făget, comună în reg. Banat, situată pe Bega, reşedinţă de raion. 4 730 loc. (1964). Centru pomicol. Industrie de interes local. Important centru de cojocărie. Produce pieptare lungi, acoperite cu broderii din lînă, din mătase colorată şi cu aplicaţii din piele, în decor predominant geometric. — Raio~ nul F., cu 38 915 loc. (1964). Economie agricolă: pomicultură, creşterea animalelor, culturi de cereale. întreprinderi industriale de chimizare a lemnului (Margina), fabricarea sticlei (Tomeşti), prelucrarea lemnului (Mănăştiur).
  făinâre (FITOPAT.), boală a plantelor produsă de ciuperci din familia erisifaceelor. Se manifestă prin apariţia la suprafaţa organelor atacate a unui înveliş alb-cenuşiu, prăfos (plantele par a fi presărate cu făină). La noi sînt răspîndite f, trandafirului, a mărului, a viţei de vie, a cerealelor etc. Se combate prin prăfuirea plantelor cu pulbere de sulf sau prin stropirea lor cu produse pe bază de sulf.
  făină 1. (IND. ALIMENT.) Produs pulverulent obţinut prin măcinarea boabelor de cereale
sau a altor materiale comestibile. Făina de cereale, întrebuinţată în industria alimentară, se produce în diverse sorturi, caracterizate prin gradul de extracţie (în procente din greutatea boabelor măcinate), prin fineţe, gust, miros şi culoare. 2. (ZO-OTEHN.) a) Făină animală, produs obţinut din cadavre de animale, resturi de la fabricile de conserve, sînge etc., sterilizate, caracterizat prin conţinut mare de proteină cu valoare biologică ridicată. Se foloseşte mai ales în hrana puilor, a păsărilor ouătoare şi a porcilor, precum şi în componenţa unor furaje combinate. Făină de peşte, produs industrial obţinut din peşti inferiori şi necomestibili sau din diferite resturi de la fabricile de conserve de peşte. Are un conţinut ridicat de substanţe proteice şi săruri minerale din care cauză este folosită în hrana porcilor, a păsărilor, in-trînd adesea şi în componenţa furajelor combinate. 3. (AGRO-CHIM.) a) Făină de fosforiţi, îngrăşămînt agricol obţinut prin măcinarea unor roci fosfatice, sedimentare, care s-au format, în lagunele mărilor terţiare, din depozitele organice provenite din resturi de animale. F. de /-conţine pînă la 30% pentaoxid de fosfor şi se foloseşte ca îngrăşămînt de bază pe solurile cu reacţie acidă. Componentul chimic principal al ei este fosfatul tricalcic, Caz(PO^)2,
b)  Făină de oase, pulbere fină oDţinută prin măcinarea oaselor după degresare şi degelatini-zare. Sub formă de fosfat de calciu conţine peste 30% acid fosforic. Serveşte ca supliment valoros în hrana animalelor şi ca îngrăşămînt fosfatic cu efect lent pentru solurile acide.
c)F.  (sau zgură) Thomas, pulbere fină, brună, obţinută prin măcinarea zgurii de la fabricarea oţelului pe baza procedeului Thomas. Conţine î 1 —24% pentaoxid de fosfor, 38—50 Yo oxid de calciu şi concentraţii mai mici de oxid de magneziu, de siliciu, de mangan. Este folosită ca îngrăşămînt fosfatic în special pentru solurile acide, sărace în calciu, la toate culturile, dar mai cu seamă pentru fineţe şi păşuni.
FĂLTICENI
 357
FEBRĂ
   Fălticeni, oraş raional în reg. Suceava, reşedinţă de ra-ion. 16560 loc. (1964). Industrie de interes republican: întreprinderi pentru prelucrarea lemnului (cherestea) şi industrie textilă (filatură de in şi cînepă). — Raionul F-, cu 149 570 loc. (1964). Industrie textilă şi de prelucrare a lemnului, balastiere, culturi de cereale, de cartofi, de sfeclă de zahăr, pomicultură, creşterea animalelor pentru lapte şi carne.
   fălţuire 1. (JEHN.) Operaţie de îmbinare prin falţ a tablelor sau a obiectelor din tablă. Se execută manual sau mecanizat, cu maşini de fălţuit. 2. (PO~ LIGR.) îndoire şi împăturire a colilor tipărite, astfel încît paginile obţinute să fie aşezate în ordinea indicată de numero-taţia lor. Se efectuează mecanic sau manual. 3. (IND. PIEL.) Operaţie manuală sau mecanizată de reducere şi de uniformizare a grosimii pielii pe toată suprafaţa ei, efectuată după tăbăcire, uneori chiar şi după uscare.
   făt (BIOL., MED.), produsul de concepţie în perioada de viaţă intrauterină, din momentul în care începe să aibă mişcări proprii şi aspectul caracteristic speciei respective, pînă la naştere. Pentru specia umană, stadiul fetal începe de la sfîr-şitul celei de-a doua luni de viaţă intrauterină. Sin. fetus.
   Făt*Frumos, erou principal în numeroase basme ro-mîneşti. înzestrat cu virtuţi deosebite, el constituie o expresie ideală a vitejiei, bunătăţii, frumuseţii fizice şi morale, bucurîndu-se de ajutorul tuturor forţelor pozitive ale societăţii şi naturii în lupta sa împotriva forţelor răului.
   „Făt-Frumos", revistă literară de orientare sămănătoristă. A apărut la Bîrlad (între 15 martie 1904 şi 15 februarie 1905), apoi la Bucureşti (între 4 iunie 1905 şi februarie 1906), sub îndrumarea lui Emil Gîrleanu.
   Fătu, Anastasie (1816— 1886), medic şi naturalist romín. A fost profesor la Universitatea din Iaşi şi primul medic membru al Societăţii Acade-
mice Romíné, la a cărei întemeiere a luat parté. Este autorul celui dintîi tratat romînesc modern de botanică (1877). A întemeiat cu mijloace proprii o grădină botanică în Iaşi. A publicat numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare în domeniul medicinii.
   făţuire 1. (CONSTR.) Operaţie de netezire a suprafeţei unei construcţii sau a unui element de construcţie aflat la vedere, cu sau fără adăugarea unui strat de material nou; se execută pentru corectarea denivelărilor şi asperităţilor sau pentru închiderea porilor (ex. f. unei îmbrăcăminţi rutiere asfaltice, a unei tencuieli etc.). Se mai numeşte făţuialâ. 2. (IND. PIEL.) Operaţie mecanică din cursul procesului de tăbăcire, la care se supun pieile în atelierul de cenuşărire, după depărare, cu scopul de a îndepărta din ele, prin stoarcere, murdăria sau grundul (membranele foliculi-lor piloşi şi ale canalelor glandelor sebacee şi sudoripare, resturile de epidermă, de rădăcini de păr, de pigmenţi, de grăsime saponificată sub formă de săpunuri de calciu etc.).
   făţuitor 1. (iND. LEMN.) Rindea cu care se netezesc suprafeţele scîndurilor sau ale altor piese de lemn după ce au fost îndreptate cu rindeaua-cioplitor. 2. (iND. PIEL.) Cuţit tocit şi puţin curbat, cu două mînere, folosit pentru făţuirea manuală a pieilor.
   Făurei, comună în reg. Galaţi, situată pe valea Buzăului, reşedinţă de raion.
3  140 loc. (1964). Nod de cale ferată. Industrie de interes local: alimentară (panificaţie, carne), prelucrarea metalelor (ateliere de reparaţii). Raionul F., situat în sud-vestul regiunii Galaţi, cu 113 830 loc. (1964). Economie agricolă, cultura cerealelor (grîu şi porumb) şi creşterea animalelor.
   F.B.I. (Federal Bureau of Investigation), serviciu de poliţie politică secretă de pe lîngă Departamentul Justiţiei al S.U.A. A fost înfiinţat în 1908. Coordonează activitatea organelor de poliţie şi are împuterniciri largi,
   Fehe (gr. phoibe „strălucitoare44), fiica cerului şi a pă-
mîntului în mitologia greacă, personificînd lumina soarelui sau a lunii. Numele ei s-a confundat uneori cu acela al Arte-midei, zeiţa lunii.
   fébrá 1. (MED.) a) Temperatură corporală ridicată, simptom care constituie reacţia organismului la un agent infec-ţios, toxic etc. b) (Urmată jde diverse determinări) Denumire a unor boli caracterizate prin creşterea temperaturii. — Febre eruptive, grup de boli infectocontagioase epidemice, care se manifestă printr-o serie de simptome comune: erupţia j>e piele sau pe mucoase, evoluţia ciclică etc. Din grupa /.c. fac parte scarlatina, varicela, ru-jeola, rubeola, vaccina. — F. butonoasă, boală infecţioasă uşoară care se manifestă clinic prin febră, erupţie caracteristică, dureri articulare, tulburări gastrointestinale etc. Răspîn-dită în sudul Europei şi în nordul Africii, /. b. se transmite la om prin puricele de cîine (Rhipicephalus sanguineus).
—   F. galbenă, boală infectocontagioasă virotică, caracterizată prin febră, tulburări nervoase, icter, albuminurie etc. Este răspîndită în unele regiuni ale Africii şi Americii de Sud şi se transmite la om prin diverse specii de diptere. — F. hectică, formă de febră întîlnită în tuberculoza pulmonară avansată şi în supuraţiile cronice, caracterizată prin oscilaţii zilnice mari de temperatură, prin transpiraţii abundente, frisoane şi prin slăbirea progresivă a organismului. —• F. ondulantă (sau de Malta), boală infecţioasă produsă de germenul Brucella melitensis, caracterizată clinic prin febră intermitentă, ondulantă, dureri articulare, anemie, tulburări digestive, cardiace, nervoase etc. Se transmite la om prin lapte şi brînzeturi proaspete provenind de la oi, capre ori vaci bolnave.
—   F. pappatacci (sau de trei zile)y boală infecţioasă epidemică de natură virotică, caracterizată prin febră de scurtă durată (2—4 zile), astenie, dureri de cap, dureri oculare, musculare etc. Este răspîndită în special în regiunea mediteraneană şi balcanică. Se transmite la om prin insecta Phlebotomus papa-
 FEBRĂ
358
FECUNDATIE
 tasii. — F. puerperală, stare septică întîlnită la lăuze, datorită pătrunderii în organism, la nivelul plăgii uterine, a unor germeni microbieni (stafilococi, streptococi etc.)* —F. recurentă, boală infecţioasă acută, caracterizată prin alternanţa perioadelor febrile cu perioade afe-brile, prin tulburări digestive, hemoragice, meningeale, nervoase, articulare etc. Se datoreşte unui spirochet şi se transmite la om prin păduchi, căpuşe etc. — F. tifoidă, boală infectocontagioasă epidemică produsă de bacilul tific. Epidemiile de /. f. apar în general acolo unde se consumă ape nedezinfectate sau prost dezinfectate. Cu cît sistemele de aprovizionare cu apă şi de canalizare sînt mai perfecte, cu atît mai repede dispar cauzele dezvoltării bolii. Se caracterizează clinic prin febră continuă, erupţie caracteristică, splină mărită, tulburări nervoase şi o serie de tulburări digestive        (mai ales  diaree),
 datorite inflamaţiei şi ulceraţiei mucoasei      intestinale.    Durata
 bolii este în general de 21 de zile, putîndu-se prelungi atunci cînd apar complicaţii (ca hemoragie intestinală, perforaţie intestinală urmată de peritonită, nefrită, flebită etc.). Tratamentul profilactic constă în vaccinarea       periodică   (vaccin
 TAB), vaccinare care a dus la o însemnată scădere a cazurilor de /. t. Tratamentul medicamentos, înainte inexistent, se face actualmente cu cloromi-cetină (cloramfenicol). — (MED. VET.) F. aftoasă, boală contagioasă a animalelor cu copita despicată,       provocată   de ' un
 virus. Se manifestă prin febră şi erupţii veziculoase pe mucoasa gurii, pe pielea ugerului şi a extremităţilor membrelor. Produce mari pagube economice prin micşorarea cantităţii de lapte, scăderea în greutate a animalelor bolnave şi mortalitate. Se previne prin măsuri sanitare veterinare severe şi vaccinări. F. a. poate să apară şi la om, în special la copii, în urma consumului de lapte nefiert de la vacile bolnave. — (MED. VET.) F, catarală malignă, boală infecţioasă acută a bovinelor, atribuită unui virus. Se caracterizează prin febră, simptome
 nervoase şi inflamaţia mucoaselor capului. Un tratament eficace pentru această boală nu se cunoaşte: drept măsuri preventive se recomandă ca vitele cornute mari să nu fie ţinute la un loc cu oile, considerate purtătoare ale agentului patogen. Sin. coriză gangrenoasă. — (MED.
 VET.) F. vitulară, boală acută gravă observată la vaci, în primele zile după fătare. Se caracterizează prin paralizie generală şi printr-o stare de comă fără febră. Netratată, /. vitulară este aproape totdeauna mortală. Boala se tratează prin insuflaţii de aer în mamelă şi prin injecţii cu preparate de calciu.
 2. (SPORT, MED.) Febră musculară, stare patologică care apare la un sportiv insuficient antrenat, în urma unor eforturi fizice de oarecare intensitate. Se manifestă printr-o stare de oboseală generală, prin indispoziţie, creşterea uşoară a temperaturii corpului, dureri musculare. Fenomenele generale şi locale ale /. m. dispar în cîteva zile, ca urmare a odihnei, a masajului şi a tratamentului fizioterapie.
   febrifúg (lat. febris „febră" şi fugire„ai alunga“; FARM.), substanţă care reduce sau suprimă febra prin vasodilataţie periferică, transpiraţii şi încetinirea arderilor din organism. Ex.: amidopirină, antipirină, aspirină etc. Sin. antipiretic.
   Febus-Apolo (MiT.)v. Apolo.
   Fechner [féhmr], Gustav Theodor (1801-1887), fizician, psiholog, estetician şi filozof idealist german. A întreprins cercetări asupra fenomenelor galvanice şi asupra proceselor electrochimice. A pus bazele psihofizicii şi a avut un rol important în apariţia şi dezvoltarea psihologiei experimentale. A dat o nouă formulare legii Bou-g u e r-W e b e r, încercînd să exprime matematic raportul dintre intensitatea senzaţiei şi intensitatea stimulului fizic care o provoacă (legea lui F.). în problema raporturilor dintre psihic şi fizic a promovat
teoria paralelismului p s i h o f i z i c.
  Fecioara (ASTR.), constelaţie zodiacală din regiunea ecuatorială a cerului, în care se află Soarele la echinocţiul de
   Constelaţia Fecioara
 toamnă. Steaua cea mai strălucitoare a constelaţiei poartă numele de Spica.
   fecioreşti, categorie de jocuri populare romîneşti, bărbăteşti, răspîndite în Transilvania, în care jucătorii, ne-prinşi între ei, execută diverse figuri de virtuozitate bazate pe sărituri, bătăi în podea şi bătăi cu palma peste picioare. Fecioreasca, răspîndită în sudul Transilvaniei (Ţara Făgăraşului), constituie unul dintre tipurile principale ale acestei categorii.
   fecúlá (AGR., IND. ALIMENT.), denumire dată amidonului provenit din organele subterane ale unor plante (cartof, ma-nioc etc.); se deosebeşte de amidon numai prin metodele de fabricaţie şi prin întrebuinţări. F. este o importantă substanţă alimentară şi se foloseşte, printre altele, la fabricarea dextrinei şi glucozei.
   fecundaţie (BIOL.)» proces care constă în unirea gârneţului mascul (anterozoid, spermatozoid) cu gametul femei (oosferă, ovul), în urma căreia se formează oul fecundat. La animale, fecundaţia poate fi internă, cînd se produce în interiorul organismului femei (ex. la păsări, la mamifere etc.), sau externa, cînd se produce în afara organismului femei (ex. la peşti), în procesul de fecundaţie, spermatozoizii, mobili, sînt atraşi de către ovule, datorită unui chi-miotactism pozitiv. La plantele angiosperme este caracteristic fenomenul de dublă /., care constă în contopirea unei sper-matii cu oosfera, iar a celeilalte spermatii cu nucleul secundar
 FECUNDITATE
359
 FEDERAŢIE
 al sacului embrionar. Din oosfe-ra fecundată se dezvoltă embrionul, iar din nucleul secundar ia naştere endospermul. Dubla f. a fost descoperită de S.G. Navaşin (1898). Ca proces biologic, f. este un fenomen foarte important. Ea nu se reduce la combinarea cromozomilor a doi gârneţi; în prezent, f* este considerată cs un fenomen de metabolism. în care se produce asimilarea reciprocă şi electivă a gârneţilor şi în urma căruia rezultă un organism nou, cu mai multe posibilităţi de adaptare, cu ereditate mai plastică, deci mai avantajat în relaţiile sale cu mediul.
  fecunditâte (BiOL.), capacitate a animalelor de a se reproduce şi de a da cu regularitate descendenţi normal dezvoltaţi. Măsura fecundităţii este dată, pe de o parte, de numărul de naşteri, iar pe de altă parte de numărul de descendenţi proveniţi de Ia fiecare naştere. F. este variabilă la diferite specii de animale: de obicei animalele mari şi cu viaţă lungă (ex. elefantul) dau descendenţi mai puţini şi la intervale mai mari decît animalele mici şi cu viaţa scurtă (ex. şoarecele). La animalele sălbatice, f. este condiţionată de hrană, de climat etc. La animalele domestice, ea este influenţată de calitatea hranei, de condiţiile de întreţinere, de exploatare raţională. Consang-vinizarea sau hibridarea între genurile de animale duce la pierderea parţială sau totală a fecundităţii.
  Fedcenko, gheţar de munte din Uniunea Sovietică, situat în Pamir, în R.S.S. Ţadjikă, unul dintre cei mai mari gheţari din lume. Lungimea: 71,2 km; lăţimea: I 700—3 100 m. Suprafaţa totală a gheţarului este de peste 900 km2, iar grosimea gheţ ii de cca. 500 m. Viteza medie de deplasare a lui atinge cca. 80 cm pe zi. Limita infe- * rioară a gheţarului se găseşte la cca. 2 900 m înălţime absolută şi a fost descoperită în 1878; partea lui centrală şi superioară au fost studiate în 1928. Gheţarul poartă acest nume în cinstea exploratorului rus
A.  P. Fedcenko (1844-1873).
  fedeleşul (COR.) v. ciuleandra.
  federalism (DR-), concepţie şi acţiune politică şi juridică în Vederea grupării mai multor state într-o federaţie.
  federâţi (lat. foederatus „a-liat, unit“; IST.) 1. Populaţii aşezate la graniţele Imperiului roman. De obicei deveneau f. triburile de graniţă care se obligau să apere hotarele Imperiului roman. Aliindu-se cu popoarele migratoare, f. au contribuit în sec. IV—V la
Înăbuşirea imperiului. 2. Vo-untari din provinciile Franţei care au venit la Paris pentru apărarea cuceririlor revoluţiei burgheze franceze de la sfîr-şitul sec. al XVIII-lea. Este cunoscut batalionul f, marsi-liezi, care a intrat în Paris (în 1792) cîntînd „Marşul armatei de pe Rin“, denumit „La Marseillaise“, de la locul de baştină al celor ce l-au cîntat, şi care a devenit imnul naţional al Franţei. 3* Participanţi la detaşamentele de voluntari constituite în Franţa în 1815 pentru respingerea armatelor invadatoare ale coaliţiei a 7-a antifran-cezt. 4. Membrii gărzii naţionale în timpul Corrunei din Faris (1871). 5. Membrii organizaţiei patriotice complotiste „Federaţia italiană*', care a participat în 1821 la răscoalele din Piemont şi din Lombardia ocupată de austrieci. — Zidul federaţilor, parte a zidului care împrejmuieşte cimitirul Pére-Lachaise, numit astfel în amintirea apărătorilor Comunei din Paris, împuşcaţi aici de ver-saillezi la 27 mai 1871. Zidul federaţilor a devenit un loc de pelerinaj al proletariatului francez. Se mai numeşte Zidul comunarzilor.
  Federaţia Americaná a Muncii-Congresul Sindicatelor Industriale (A. F.L.-
C.I.O.), uniune sindicală din S.U.A., înfiinţată în decembrie 1955 în urma fuzionării AF.L. cu C.I.O. Face parte din Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere (C. I. S. L.).
  Federaţia Arabiei de Sud, uniune a 13 principate (sultanate, emirate, şeicate) din peninsula Arabia, creată în 1959, în 1963 a fost inclusă în federaţie şi colonia britanică Aden, principala bază militară mari-
timă şi aeriană a Marii Britanii în Orientul Apropiat.
  Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor
(F.D.I.F.), organizaţie democratică internaţională a femeilor, creată la 1 decembrie 1945 la Congresul internaţional al femeilor de Ia Paris. Scopul acestei organizaţii este apărarea drepturilor economice, politice şi sociale ale femeilor din lumea întreagă, lupta pentru un viitor mai bun al femeilor, pentru instaurarea unei adevărate democraţii şi a unei păci trainice în lumea întreagă. F.D./.F. reunea în 1962 peste 200 000 000 de membri din 80 de ţări ale lumii. Organul suprem al F.D./.F. este Congresul, iar între congrese Consiliul Federaţiei. Acesta îşi alege un birou şi un secretariat. F.D./.F., împreună cu alte organizaţii din mişcarea mondială pentru pace, s-a pronunţat în nenumărate rînduri pentru dezarmarea generală şi totală, interzicerea experienţelor atomice, încheierea tratatului de pace german sau iniţiază diferite acţiuni în acest scop. Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor organizează sărbătorirea Zilei internaţionale a copilului (1 iunie) şi a Zilei internaţionale a femeii (8 martie), mobilizînd femeile din lumea întreagă la lupta pentru asigurarea unui viitor fericit copiilor, pentru ca femeilor din ţările capitaliste, coloniale şi dependente să li se acorde deplină egalitate în drepturi cu bărbaţii în viaţa economică şi socială, în domeniul raporturilor civile, patrimoniale şi familiale. Sediul organizaţiei este la Berlin. Editează revista lunară „Femeile lumii**, în limbile arabă, engleză, franceză, germană, rusă şi spaniolă. Mişcarea de femei din R.P.R. este reprezentată în F.D-/.F. prin Consiliul naţional al femeilor din R.P.R.
  Federaţia # Internaţională de Astronautică (FA.A), organizaţie internaţională pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul zborului cosmic şi pentru propagarea interesului faţă de zborul cosmic. A luat fiinţă în 1905. Din această organizaţie fac parte
 FEDERAŢIE
360
FEDERAŢIE
aproape 40 de ţări, reprezentate prin societăţi şi comitete naţionale. R.P.R. este reprezentată în F. I. A. începînd din 1961, prin Comitetul naţional de astronautică de pe lîngă Academia R.P.R.
   Federaţia Malayezia, federaţie formată în septembrie 1963, în componenţa căreia intră Malaya, Singapore şi teritoriile Borneo de Nord şi Sarawak. Suprafaţa: circa 330 000 km2. Populaţia: circa 10 000 000 loc.
   Federaţia Mondială a Asociaţiilor pentru Naţiunile Unite, organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Geneva, care a fost înfiinţată în 1946 cu scopul de a dezvolta mişcarea de sprijinire a O.N.U. Federaţia are ca sarcini să coordoneze activitatea asociaţiilor naţionale pentru Naţiunile Unite şi să popularizeze scopurile şi principiile O.N.U. în interesul menţinerii şi întăririi păcii. Organele federaţiei sînt: Adunarea Plenară, Consiliul General şi Comitetul Executiv. Asociaţia pentru Naţiunile Unite din R.P.R. este membră a acestei federaţii.
   Federaţia Mondială a Tineretului Democrat (F.M.T.D.), organizaţie internaţională reprezentativă a tineretului, constituită la 10 noiembrie 1945 în cadrul Conferinţei mondiale a tineretului, care a întrunit la Londra reprezentanţi a
30   000 000 de^ tineri din 63 de ţări. In rîndurile F.M.T.D. sînt reunite organizaţii de tineret din toată lumea, de diferite orientări politice, religioase, filozofice, sociale, care luptă în comun pentru pace, democraţie şi independenţă naţională a popoarelor, pentru un viitor mai bun ai tineretului. Din federaţie fac parte organizaţii de tineret care numără peste 101 000 000 de tineri (1962), din 100 de ţări. Uniunea Tineretului Muncitor (U.T.M.) este membră fondatoare a F.M.T.D. Organul suprem al F.M.T.D. este Adunarea organizaţiilor membre, care se întruneşte o dată Ia trei ani. în răstimpul dintre adunări, activitatea federaţiei este condusă de Comitetul Exe-
cutiv şi de Biroul F.M.T.D. Sediul F.M.T.D. se află la Budapesta. Pe lîngă F.M.Ţ.D. funcţionează unele organisme internaţionale, ca Biroul internaţional pentru turism şi schimburi de tineret (BITEJ); Comitetul internaţional al mişcărilor de copii şi adolescenţi (CIMEA); Comitetul internaţional al sporturilor pentru tineret (CISJ). Federaţia organizează conferinţe, seminarii, întîlniri ale tineretului din diferite regiuni ale lumii, iniţiază diferite acţiuni menite să ducă la colaborare şi unitate în mişcarea internaţională de tineret, participă alături de alte organizaţii progresiste ale tineretului şi studenţilor la pregătirea şi organizarea festivalurilor mondiale ale tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie, în fiecare an se sărbătoreşte Ziua mondială a tineretului (10 noiembrie) şi, începînd din 1956, din iniţiativa F.M.T.D. se organizează anual Ziua mondială de solidaritate a tineretului împotriva colonialismului şi pentru coexistenţă paşnică.
   Federaţia Sindicală Mon* dială (F.S.M.), cea mai mare şi mai reprezentativă organizaţie sindicală internaţională. Ea îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor luptei de clasă şi internaţionalismului proletar. A fost creată în octombrie 1945, la Congresul Sindical Mondial care a avut loc la Paris. F.S.M. uneşte în rîndurile sale 120 000 000 de oameni ai muncii, adică cca. 2/3 din numărul total de membri de sindicat existent azi în întreaga lume. Din F.S.M. fac parte sindicatele din ţările socialiste şi numeroase organizaţii sindicale din ţări capitaliste şi din ţări recent eliberate de sub dominaţia colonialismului. Federaţia Sindicală Mondială duce o luptă activă pentru unitatea de acţiune a oamenilor muncii şi a sindicatelor din lumea întreagă, fără deosebire de rasă, naţionalitate şi convingeri politice, în scopul apărării intereselor economice şi sociale ale celor ce muncesc şi a drepturilor lor sindicale şi democratice, împotriva războiului şi a cauzelor lui, pentru stabilirea unei păci trainice, lichidarea colo-
 nialismului sub toate formele sale. în scopul apărării intereselor specifice ale oamenilor muncii din diferite ramuri de activitate, au fost create în 1949 uniunile internaţionale ale sindicatelor (departamente profesionale ale F.S.M.), care grupează organizaţii sindicale pe ramuri de producţie din diferite ţări. în prezent există 11 uniuni internaţionale ale sindicatelor. Organul suprem de conducere al Federaţiei Sindicale Mondiale este Congresul Sindical Mondial. El alege Consiliul General şi Comitetul Executiv, în care sînt reprezentate şi sindicatele din ţara noastră. Congresul are loc din patru în patru ani. Sediul F.S.M. este la Praga. F.S.M. editează revista lunară „Mişcarea sindicală mondială**, în nouă limbi, şi un Buletin internaţional al presei sindicale şi muncitoreşti.
   federaţie 1. (DR.) a) Stat format prin asociaţia mai multor state, care îşi păstrează organizarea lor proprie. F. are organe de stat comune (organe legislative, guvernul federal etc.), o cetăţenie şi armată unică, iar fiecare stat membru are organe de legiferare şi guverne proprii, o legislaţie proprie etc. în domeniile prevăzute în Constituţie, organele f. au dreptul de a statornici norme şi a lua măsuri obligatorii pe teritoriile tuturor statelor membre. în relaţiile internaţionale, f. apare de obicei ca un singur stat, reprezentat de organele federale. Constituţiile unor f. (de ex. cea a U.R.S.S.) prevăd şi participarea directă a unor state membre în relaţiile internaţionale. Forma de f. a fost adoptată de unele state burgheze (Australia, Argentina, Birma-nia, Brazilia, Canada, Elveţia, Mexic, Statele Unite ale Ame-ricii etc.), precum şi de unele state socialiste (U.R.S.S., R.S.F. Iugoslavia). între federaţiile socialiste şi cele burgheze există deosebiri izvorîte din natura orînduirii sociale şi de stat. Sinonim stat federal, b) Grupare a unor asociaţii din state diferite sau din acelaşi stat care urmăresc scopuri comune (ex. Federaţia Sindicală Mondială, Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor). 2. (SPORT)
FED1N
 361
 FEHLING
Organ tehnic al Uniunii de cultură fizică şi sport (U.C.F.S.), care îndrumează şi controlează activitatea dintr-o anumită ramură sportivă. F. elaborează şi controlează îndeplinirea planurilor de pregătire ale sportivilor, organizează desfăşurarea calendarului competi-ţional intern şi internaţional, pe baza regulamentelor unitare aprobate de către federaţiile sportive internaţionale. In cadrul U. C. F. S. activează 25 de federaţii:        atletism,
aviaţie sportivă, alpinism-bob-schi, baschet, box, călărie, ciclism, fotbal, gimnastică, haltere, handbal, hochei, lupte, moto, nataţie, oină, popice, rug-bi, scrimă, sporturi nautice, şah, tenis de cîmp, tenis de masă, tir şi volei.
   Fedin, Konstantin Alek-sandrovici (n. 1892), scriitor sovietic rus. Din 1959 e prim-secretar ai conducerii Uniunii
K. A. Fedin
scriitorilor sovietici. S-a născut la Saratov. Activitatea literară şi-a început-o în 1910. Primul său volum, culegerea de nuvele şi povestiri „Maidanul** (1923), evocă viaţa lipsită de perspectivă a „oamenilor mărunţi" din Rusia ţaristă. In 1924 publică romanul cu implicaţii autobiografice „Oraşe şi ani“, în care demască militarismul german, caracterul imperialist al primului război mondial şi prezintă, printre cei dintîi în literatura sovietică, participarea intelectualilor la revoluţie, în romanul „Fraţii** (1927 —
1928)    dezbate problema apropierii artistului de revoluţie, în romanul „Răpirea Europei** (voi. I, 1933; voi. II, 1935) înfăţişează prin contrast tablo-
ul tragic al realităţii sociale din ţările capitaliste şi tabloul eroic al prefacerilor revoluţionare din Uniunea Sovietică. Dintre operele ulterioare, cea mai importantă este trilogia „Primele bucurii", 1945; „O vară neobişnuită**, 1947—1948, şi „Rugul**, 1961, în care surprinde, în plan istoric, procesul de reînnoire revoluţionară a societăţii ruse şi de formare a omului nou. Caracteristice pentru arta lui sînt strădania de a reda frămîntările sufleteşti ale personajelor şi pulsul social-politic al epocii reflectate, îmbinarea lirismului cu satira, a reflecţiilor filozofice cu aspectele concrete ale vieţii cotidiene, meşteşugul de a alterna cele mai diverse planuri ale realităţii obiective într-o compoziţie uneori derutantă (mai ales în „Oraşe şi ani**). Majoritatea operelor lui F. au fost traduse în limba romînă. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   féding (engl. Jading, de la fade „a se stinge treptat**; TELEC.), variaţia (slăbirea sau accentuarea) în timp a intensităţii semnalului radioelectric captat de o antenă de recepţie. Se datoreşte condiţiilor particulare de propagare a undelor electromagnetice la mari distanţe. F. se poate produce, de exemplu, prin interferenţa undei electromagnetice care se propagă de la emiţător direct la antena de recepţie cu unda care este reflectată de ionosferă înainte de a ajunge la această antenă.
   Fedoseev, Piotr Nikolae-vici (n. 1908), filozof sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Autor al unor lucrări privind problemele materialismului istoric şi ale comunismului ştiinţific.
   Fedotov, Pavel Andreevici (1815—1852), pictor şi desenator rus, întemeietorul realismului critic în arta plastică rusă. A fost membru al Academiei Ruse de Ştiinţe. Fedotov a cultivat o pictură de gen, în care veridicitatea şi forţa criticii sociale se îmbină cu o mare originalitate în crearea intrigii dramatice. Artistul s-a remarcat prin talentul narativ şi măiestria în
redarea caracterelor şi a mediului. Printre operele sale se numără:      „Proaspăt cavaler**
(1846), „Logodnica pretenţioa-să“ (1847), „Maiorul în peţit“ (1848), „Dejunul aristocratu-lui“ (1849— 1851), „Văduvioa-ra“ (1851); „Encore, încă en~ core*‘ (c. 1851). Atitudinea caldă, plină de simpatie faţă de omul simplu este elocventă şi în portrete.
   Fedra (în mitologia greacă), fiica regelui Minos al Cretei şi a reginei Pasifae, sora Ariadnei şi soţia lui Teseu-F. s-a îndrăgostit de fiul ei vitreg, Hipolit, care însă a respins-o. Ca să se răzbune, ea l-a acuzat că a vrut s-o seducă. Blestemat de tatăl' său, Hipolit a căzut pradă mîniei lui Poseidon, iar F*, frămîntată de remuşcări, s-a sinucis. Legenda Fedrei a inspirat pe Sofocle, Euripide, Seneca şi pe Racine.
   Fedru (Phaedrus) (secolul I
e.n.), scriitor latin de origine tracă. A fost sclav eliberat de către împăratul August. Fabulele sale, scrise în versuri imitate după cele ale lui Esop, se disting prin pitorescul descrierii, prin vioiciunea dialogului şi prin pregnanţa naraţiunii, în ele autorul face diferite aluzii la realităţile din Roma timpului său, stigmatizînd abuzurile şi corupţia aristocraţiei. Unele subiecte din fabulele lui F. au fost reluate mai tîr-ziu de La Fontaine şi Krîlov.
   feerie (lat. fericte „serbări publice**; TEATRU), specie de reprezentaţie teatrală sau de circ, cu personaje şi tematică mitică, în care se folosesc trucuri de efect, o scenografie şi costumaţie pline de culoare şi strălucire. Piesa lui Shakespeare „Visul unei nopţi de vară“ este o feerie.
   Fehling, Hermann (1811 — 1885), chimist german cu numeroase lucrări în domeniul salinelor, al panificaţiei şi al tăbăcirii. Fehling este cunoscut mai ales prin descoperirea u~ nei soluţii care-i poartă numele şi care e folosită în laborator ca reactiv pentru recunoaşterea şi dozarea substanţelor cu putere reducătoare slabă, cum sínt aldehidele, monozaharidele etc.
FELAH
362
FELLINI
   (eláh, ţăran stabil din ţările arabe ale Orientului Apropiat şi din nordul Africii.
   Feldioara, comună în raionul Sfîntu-Gheorghe, reg. Braşov. 4 705 loc. (1964). Fabrică de cărămidă şi ţiglă. Aici se află o veche cetate (astăzi în ruine), ridicată de cavalerii teutoni. La F., oastea lui Petru Rareş, domnul Moldovei, care susţinea pe Ioan Zápolya, pretendent la tronul Ungariei, a înfrînt în 1529 oastea oraşelor săseşti, care susţineau pe competitorul acestuia, Fer-dinand I de Habsburg. în acest fel Petru Rareş şi-a asigurat stăpînirea asupra unor teritorii din Transilvania (Cetatea de Baltă, Unguraşul, Bistriţa şi Valea Rodnei).
   Feldman, Ludovic (n. î 893), compozitor şi violonist romín, maestru emerit al artei. A studiat la Bucureşti şi la Viena. Lucrările sale se disting prin fantezie melodică, uneori de factură folclorică, printr-o armonie expresivă şi orchestraţie sugestivă. A scris lucrări simfonice, scene de balet, piese concertante şi muzică pentru formaţii de cameră. în ultimii ani a dat la iveală lucrări inspirate din viaţa nouă a patriei noastre („Uvertura festivă", „Rapsodia dobrogeană" ş.a.). Laureat al Premiului de stat.
   fâldmareşal, cel mai înalt grad militar în armatele unor ţări (Germania, Rusia, Anglia etc.). Gradul a fost instituit pentru prima dată în Germania în sec. al XVI-lea.
   feldspatoizi (MINER.), alu-mosilicaţi de sodiu sau de potasiu, asemănători în ceea ce priveşte compoziţia cu feld-spaţii, dar nesaturaţi cu silice. Ei înlocuiesc feldspaţii în unele roci magmatice alcaline, sărace în silice (ex. în sienite). f Cei mai importanţi f. sînt: nefelinul, leucitul şi sodalitul. în R.P.R. roci cu f. se găsesc la Ditrău (reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară) şi în sudul reg: Banat.
   feldspaţi (MINER.), alu-mosilicaţi de potasiu, natriu şi calciu, alcătuind o grupă de minerale deosebit de importantă prin proporţia ridicată cu care intră în constituţia scoar-
ţei Pămîntului (cca. 55%). Sînt incolori sau de culoare deschisă şi cristalizează în sistemul monoclinic sau triclinic. Există /. potasici (ex. sanidina, ortoza, microclinul, adularul) şi /. calcosodici sau plagioclazi, care sînt amestecuri izomorfe de £. sodic (albit) şi calcic (anortit); se deosebesc, ca termeni intermediari, oligocla-zul, andezinul, labradorul şi bitownitul. în R.P.R., f. se găsesc îndeosebi în rocile eruptive şi metamorfice. Unele varietăţi limpezi se folosesc ca piatră semipreţioasă, iar f. alcalini (sodici şi potasici) în industria sticlei şi ceramicii (ex. f. de la Teregova, Arme-niş, reg. Banat, şi de la Muntele Rece, reg. Cluj).
   felibri, membrii unei grupări literare din sudul Franţei, constituite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea în vederea păstrării şi dezvoltării limbii provensale şi a dialectelor meridionale. Printre ei se numără scriitori de mare talent, ca F. Mistral, J. Roumanille ş.a. V. Alecsandri a întreţinut relaţii prieteneşti cu f., pe care i-a şi vizitat în 1882.
   felíde (lat. feles, ~is „pisică, jder"; ZOOL.), familie de mamifere din ordinul carnivorelor, cu corpul zvelt, mlădios, gîtul scurt, capul rotund, cu fălci scurte; au ghearele retractile şi coada de obicei lungă. Trăiesc în toate continentele, cu excepţia Australiei. Numeroase f. aduc daune economiei vînatului şi sînt vînate de om pentru blana lor preţioasă (ex. rîsul, pantera, tigrul, leul). Singura specie domesticită de f. este pisica.
   felie (MINE), porţiune dintr-un zăcămînt gros de peste 4 m de substanţă minerală utilă, situată între două planuri paralele, în interiorul căreia se execută lucrările miniere de pregătire şi de abataj. Suprafaţa f. trebuie să fie cît mai plană, pentru a permite mecanizarea operaţiilor de tăiere. Se deosebesc: /. paralele şi /. în~ clinate faţă de suprafeţele de bază ale stratului. Alegerea numărului def. şi înălţimea lor depind de grosimea stratului, de natura substanţei din strat şi de procedeul de exploatare.
   felinár 1. (TEHN.) Corp de iluminat, în general în formă de prismă dreaptă sau cilindru, avînd unul sau mai mulţi pereţi transparenţi sau translucizi şi prevăzut cu o sursă de lumină (bec electric sau de gaz, lampă cu petrol etc.). 2. (NAV.) Felinar de navă, felinar de construcţie specială, folosit pe nave pentru siguranţa navigaţiei şi pentru semnalizare. Se deosebesc :/. de cafarg(luminăalbă), f. de 5orJ(lumină verde şi roşie), /. de pupă, /. de ancoră etc.
3. (C.F.) Felinar demacaz, felinar fix sau rotitor care indică poziţia macazului. După sistemul de macaz pe care îl semnalizează se deosebesc: /. pentru macazuri simple asimetrice, f. pentru macazuri simple si-metrice şi /. pentru traversări dublă~joncţiune. 4. (CHIM-) V. lanternă.
   Felix, Iacob (1832-1905), medic romín, originar din Boemia. A fost membru al
I. Felix
Academiei Romíné şi profesor la Universitatea din Bucureşti. Este întemeietorul igienii ştiinţifice din ţara noastră. S-a ocupat cu problemele igienii şi condiţiilor de viaţă ale ţăranului romín, militînd pentru ridicarea stării sociale şi sanitare a acestuia. Op. pr.: „Tratat de igienă şi poliţie sanitară" (1870—1889), „Profilaxia pelagrei" (1883).
   Fellim, Federico (n. 1920), regizor şi scenarist de filme italian, reprezentant al neorealismului. A realizat filme cu un puternic conţinut critic la adresa societăţii capitaliste contemporane. Măiestria sa, caracterizată printr-o mare forţă de redare a psihologiei umane,
FELODERM
 363
prin fantezie şi o armonioasă îmbinare între dramatism şi lirism, deşi uneori cu accente fataliste sau mistice» s-a concretizat în operele: „Strada", „Escrocii", „Nopfile Cabiriei", „La dolce vita" (marele premiu la Festivalul internaţional al filmului de la Cannes, 1960), „Opt şi jumătate" (marele premiu al Festivalului internaţional al filmului de la Moscova, 1963).
   felodérm (BOT.), ţesut vegetal provenit din diviziunile felogenului şi situat în interiorul acestuia. Participă la formarea scoarţei secundare.
   felogén (BOT.), zonă generatoare compusă dintr-un strat de celule alungite care se divid tangenţial, producînd spre exterior suberul şi spre interior felodermul.
   felonie (IST.), act de neloia-litate, de trădare, de care se făcea vinovat vasalul prin ne-respectarea obligaţiilor de fidelitate faţă de seniorul său. F. era sancţionată, în raport cu gravitatea ei, prin dezavuare sau prin retragerea temporară ori definitivă a feudului de către senior. în ţările romíné, actul de f. se numea hiclenie.
   „Femeia", revistă ilustrată social-politică şi culturală, editată de Consiliul naţional al femeilor din R.P.R. Apare lunar Ia Bucureşti de la 8 martie 1948.
   feminin (LINGV.; despre genul unor părţi de vorbire), care are forma atribuită în gramatică numelor de fiinţe de sex femeiesc.
   feminism (MED.), stare patologică caracterizată prin dezvoltarea la bărbat a caracterelor sexuale secundare feminine: sîni, şolduri late, absenţa bărbii etc. Se datoreşte absenţei sau insuficienţei secreţiei interne testiculare şi se asociază de obicei cu atrofia organelor genitale masculine.
   femur (lat. femur „coapsă"; ANAT.), os lung care' formează scheletul coapsei. Se articulează la şold cu coxalul şi la genunchi cu tibia.
   fenacetină (FARMACOLOGIE), nume comercial al 4-acetil-fe-netidinei. Se prezintă sub formă de cristale lucioase incolore sau de pulbere albă, inodoră, solubilă în apă caldă. Are acţiune analgezică şi antipiretică.
  Zeul Baal. Stat
   fenamină (FARM.) v. ben-zedrină.
   fenantrén (CHIM.), hidrocarbură aromatică în molecula căreia se află trei nuclee ben-zenice condensate. Este un izomer al antracenului şi se găseşte în gudroanele de la distilarea cărbunilor. F. constituie scheletul de bază al unor importanţi produşi naturali (gli-cozidele cardiotonice, acizii biliari, hormonii sexuali, sterinele, saponinele etc.). Are utilizări în industria coloranţilor şi ca intermediar în industria organică.
   fenazonă (FARM.) v. an-tipirină.
   Fénelon     [fenolt], Fran-
cois de Salignac de La Mothe (1651 — 1715), scriitor şi prelat francez, unul dintre precursorii iluminismului; a fost membru al Academiei Franceze, în romanul mitologic „Aventurile lui Telemac" (1699, prima trad. rom. 1818) şi în lucrarea „Dialoguri ale morţilor" (1712), aduce unele critici regimului absolutist al lui Ludovic al XIV-lea şi războaielor de cotropire ale a-cestuia. Adept al cvietismului (pentru care a fost dezavuat de Vatican), al toleranţei religioase şi al monarhiei „luminate", F. pro-povăduieşte viaţa lipsită de convenţii în mijlocul naturii. în „Tratat despre educaţia fetelor" (1687, trad. rom. 1860) s-a pronunţat pentru un învăţămînt mai apropiat de natură şi mai a-greabil copiilor.
A scris şi fabule.
Opiniile sale cu privire la limbă şi la literatură sînt expuse în „Scrisoare despre preocupările Academiei Franceze".
Stilul se remarcă prin eleganţă şi simplitate.
  24
FEN IAN I
    fenestéla (PALEONT.), gen fosil de briozoare care trăiau în colonii şi care aveau formă de evantai sau de pîlnie. F* caracterizează formaţiunile reci-fale din silurian pînă în permian.
    feniâni (după numele unei vechi caste militare irlandeze), revoluţionari mic-burghezi irlandezi, membri ai unei asociaţii secrete fundate în 1858 şi răspîndită mai ales în S.U.A. printre emigranţii irlandezi. Programul f. preconiza lupta împotriva dominaţiei engleze şi instaurarea unei republici democratice independente în Irlanda. în 1867 a avut loc o răscoală a f., care a fost însă înăbuşită. Tactica complotistă, inconsecvenţa politicii f. în problema agrară şi lipsa legăturilor cu mişcarea general-de-mocratică şi muncitorească din Marea Britanie au dus la eşuarea mişcării.
 tă feniciană (mileniul al II~lea î.e.n.)
 FENICIA
364
 FENOL
   Fenicia, vechi stat ín Orientul Apropiat, pe coasta de răsărit a Mării Mediterane. Locuitorii săi erau vestiţi meşteşugari, corăbieri şi negustori. La sfîrşitul mileniului al III-lea şi începutul mileniului al II-lea au luat naştere în F. mici state sclavagiste, avînd drept centre economice, politice şi administrative oraşe ca Ugarit, Byblos,’ Tir şi S i d o n, care au căzut însă sub dominaţia egiptenilor (sec. XVI — XIV î.e.n.), a hitiţilor (sec. XIV-XIII) şi apoi a triburilor egeice (sec. XIII—XII î.e.n.). Fenicienii au întemeiat încă din sec. al XVI-lea î.e.n., colonii în Cipru, Rodos, Si-cilia, Sardinia, în sudul Franţei, în Peninsula Iberică şi pe ţărmul nordic al Africii (unde Cartagina, întemeiată, potrivit legendei, în 814 î.e.n., a ajuns la o mare înflorire în a doua jumătate a mileniului I). In sec. X—IX î.e.n , Tirul şi Sidonul devin cele mai puternice oraşe ale F. In sec. al VII-lea î.e.n. F. este ocupată de asirieni, în sec. al VI-lea î.e.n. de perşi, iar în 332 de Alexandru Macedón. în epoca elenistică şi romană, importanţa oraşelor F. a scăzut. Cea mai mare realizare a culturii feni-ciene a fost sistemul de scriere alfabetică, apărut în sec. al
XIII-lea î.e.n. De la fenicieni, sistemul de scriere a fost preluat de greci, iar de la greci l-au luat romanii.
   feniciână, arta — , arta şi arhitecţura Feniciei şi a coloniilor ei. Fenicienii au împrumutat multe elemente din arta şi arhitectura egipteană, babiloneană, hitită şi asiriană, iar mai tîrziu din arta Persiei ahe-menide şi a Greciei. Cele mai vechi monumente arheologice datează de la sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. Influenţa Egiptului s-a reflectat în arhitectura templului din Byblos (mileniul al II-lea î. e. n.). Caracteristice arhitecturii fenici-ene erau sanctuarele de forma unei curţi deschise înconjurate cu porticuri, în mijlocul căreia se afla o mare piatră conică, precum şi mormintele săpate în stîncă (hipogee). într-o perioadă mai tîrzie apare tipul de mormînt cilindric, împo-
dobit cu statui de lei, numit megazil. Sculptura feniciană s-a remarcat prin statuetele de idoli („Baal din Minet el Me-ida“ şi „Baal din Tortosa", mii. al II-lea î.e.n.) şi prin reliefuri şi stele în piatră („Baal din Ras Shamra“, sec. XII î.e.n.). Fenicia era vestită pentru mobilele şi ţesăturile ei, preţioase ca material şi colorit (purpura), pentru a-muletele, bijuteriile şi o-biectele din metal, fildeş şi sticlă ornamentate cu scene de luptă şi de moravuri, precum şi cu animale. Arta decorativă feniciană s-a manifestat şi în construcţia navelor.
   fenicui (Foeniculum vulgare) , plantă erbacee bienală sau perenă, din familia umbeliferelor, cu tulpina erectă, cilindrică, înaltă pînă la 200 cm.
Frunzele sînt penate, cu foliole filiforme, lungi şi răsfirate, iar florile sînt mici, de culoare galbenă-aurie, grupate în inflorescenţe. Se cultivă pentru seminţele sale, care conţin 3—7% ulei eteric, folosit în medicină, în industria alimentară, în parfumerie etc.
—   F. de Florenţa (Foeniculum vulgare-dulce), varietate de fenicui cultivată ca legumă ^ în ţările din sudul Europei. Este
Fenicui
Fenicui de Florenţa
o plantă anuală, înaltă de 60— 80 cm, cultivată pentru peţiolu-rile frunzelor, care sînt mari, lăţite şi umflate, au gust dulce, aromat.
   fenil (CHIM.), C6//5 —. Radical organic monovalent, derivat, în principiu, din benzen prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.
  fenilalanină (BiOCHiM.), a* minoacid cu nucleu aromatic, benzenic, care se găseşte în numeroase proteine. Un derivat al f., sarcolizina, se foloseşte în tratamentul leucemiilor.
  fenilbutazonă (FARM.), medicament înrudit cu amidopi-rina. F. e folosit în special ca antinevralgic în tratamentul diverselor forme de reumatism.
  fenilén      (CHIM.),—C6//4—.
Radical bivalent, provenit, în principiu, din benzen prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen.
  f enilhidrazi nă    (CH IM.),
C6H5—NH—NH2. Derivat aromatic monosubstituit al hidra-zinei, întrebuinţat în analiza chimică drept reactiv (pentru identificarea aldehidelor şi cetonelor şi a unor metale ca aluminiul, cromul etc.) şi în industrie la fabricarea unor produse ca antipirină, coloranţi etc.
  fénix, pasăre fabuloasă, care, după o legendă antică, o dată la 500 de ani, cînd îşi simţea sfîrşitul aproape, se arunca în foc şi renăştea din propria ei cenuşă. Mitul a apărut în Arabia, răspîndindu-se apoi în Egipt şi în Grecia.
  fenobarbitál (FARM.) v. luminai. fenofâză (BOT.) v. fază fe-nologică.
  fenol (CHIM.), C6//50//. Compus organic derivat din benzen prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un hi-droxil. în stare pură se prezintă sub formă de cristale incolore, care la aer se colorează în roz prin oxidare, cu p.t. 43°C şi p.f. 183°C, solubil în alcool, eter, glicerină şi benzen, puţin solubil în apă, cu miros specific; este corosiv şi otrăvitor, în cantităţi mari se obţine prin distilarea gudroanelor (provenite din prelucrarea cărbunilor) şi pe cale sintetică din acid benzensulfonic prin metoda topirii alcaline, din clorbenzen şi din cumen. F. este un produs important, cu multiple întrebuinţări în sinteza chimică organică de bază, la fabricarea maselor plastice, a fibrelor sintetice, a coloranţilor, la rafinarea uleiurilor, ca dezinfectant etc. în ţara noastră se fabrică f* la Combinatul chimic Făgăraş (reg. Braşov) şi la Com-
FENOLAT
 365
 FENOPLASTE
binatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti. Sin. acid fenic, acid carbolic.
   fenolát (CHIM.), sarea unui fenol, ob{inută prin înlocuirea hidrogenului de la grupa hi-droxil cu un metal. Ex. f. de sodiu (C6//5— ONa).
   fenoláze (BIOCHIM.), cupru-proteide avînd rol de enzime. F. se găsesc în diferite organe animale şi vegetale. Cantităţile mici de cupru conţinute în f* au un rol catalitic.
   fenolftaleină (IND. CHIM., FARM.), colorant din clasa tri-fenilmetanului, insolubilă în apă, solubilă în alcool. Se prepară prin încălzirea fenolului cu anhidridă ftalică în prezenta clorurii de zinc sau a acidului sulfuric. F. e folosită în chimia analitică ca indicator acid-bază, iar în farmacologie ca ingredient în preparate laxa-tive.
   fenoli (CHIM.), derivaţi ai hidrocarburilor aromatice, obţinuţi prin înlocuirea unuia sau mai multor atomi de hidrogen din nucleu prin hidroxil. După numărul atomilor de hidroxil din nucleul aromatic deosebim: fenoli monohidroxilici (cu o singură grupă hidroxil) şi fenoli polihidroxilici (cu două sau mai multe grupe hidro-xilice). — F. monohidroxilici, substanţe solide cristalizate, cu miros puternic, puţin solubile in apă, foarte reactive. Reprezentanţii cei mai importanţi sînt: fenolul, crezolii, naftolii.
 —   F. polihidroxilici, substanţe solide cristalizate, uşor solubile în apă, greu solubile în hidrocarburi. Reprezentanţii mai importanţi sînt:      pirocatechina,
 resorcina, hidrochinona, piro-galolul, fluoroglucina. F. au multiple întrebuinţări în industria răşinilor sintetice, a coloranţilor, a medicamentelor, ca antiseptici etc.
   fenologie (gr. phainein „a, apărea“ şi logos „ştiinţă**), ramură a biologiei care studiază modificările sezoniere în natură în funcţie de factorii meteorologici ai fiecărui anotimp (ex. înflorirea, fructificarea, migra -ţiunile peştilor sau ale păsărilor, împerecherea şi depunerea ouălor etc.). Pe baza datelor fenologice se întocmesc hărţi bioclimatice, pe care se
 24+ •
 marchează punctele unde anumite fenomene se produc în acelaşi timp. Datele fenologice sînt utilizate de ecologie, bio-geografie, meteorologie, clima-tologie, hidrologie, în practica agricolă şi silvică etc.
   fenolsteroíd (BIOCHIM.), substanţă cu structură stero-lică, avînd ca grupare caracteristică un nucleu benzenic cu o grupare funcţională fenolică. Hormonii estrogeni sînt din punct de vedere chimic fenol-steroizi.
   fenomen (gr. phainomenon „ceea ce apare“) 1. Categorie a dialecticii materialiste, corelativă cu esenţa, desemnînd manifestarea exterioară a esenţei, acea latură a lucrurilor şi a proceselor din natură şi din societate care este accesibilă în mod nemijlocit cunoaşterii. V. şi esenţă şi fenomen. 2. (In sens curent) Noţiune desemnînd orice proces din natură şi din societate (ex. f. fizice, chimice, meteorologice, biologice, psihice, economice etc.).
   fenomenalism, concepţie filozofică idealistă după care cunoaşterii omeneşti îi sînt accesibile numai fenomenele, nu însă şi esenţa lucrurilor. F. se manifestă în două forme principale: a) identificarea subiectivistă a obiectelor cu senzaţiile şi percepţiile oamenilor (ex. humeismul, machismul, neorealismul, parţial existenţialismul); b) susţinerea agnostică a incognoscibilităţii esenţei care se ascunde îndărătul fenomenelor (ex. I. Kant, A. Comte,
 H.  Spencer ş.a.). Toate variantele f. se caracterizează prin contrapunerea idealistă şi metafizică a fenomenului şi esenţei. F. este caracteristic multor curente din filozofia burgheză contemporană (neopozitivis-mul, pragmatismul, filozofia vieţii, operaţionalismul, se-manticismul etc.)» Materialismul dialectic a dezvăluit falsitatea f., arătînd că fenomenul este o manifestare a esenţei, că esenţa obiectelor şi a proceselor din natură şi din societate este cognoscibilă şi că cunoaşterea umană se ridică necontenit de la perceperea fenomenului la pătrunderea esenţei, la descoperirea cauzelor şi a legilor.
   fenomenologie 1. Teorie idealistă cu privire la fenomenele conştiinţei şi la formele de dezvoltare a spiritului, expusă de Hegel în lucrarea „Fenomenologia spiritului" (1807). F. hegeliană a denaturat raportul real dintre existenţă şi conştiinţă, afirmînd primatul acesteia din urmă, însă, aşa cum au arătat IVlarx şi Engels, ea cuprinde şi un „sîmbure raţio* nal“, şi anume încercarea de a privi conştiinţa în procesul dezvoltării sale, în unitatea dialectică dintre istoric şi logic, precum şi intuirea raporturilor dialectice dintre subiect şi o-biect în procesul muncii. 2* Doctrină idealist-subiectivă larg răspîndită în filozofia burgheză contemporană, fundată la începutul sec. al XX-lea de filozoful german Edmund H u s seri (1859-1938). Ea îmbină eclectic idealismul subiectiv cu elemente idealist-obiective împrumutate din filozofia lui Platón şi din realismul scolastic. Sub pretextul combaterii psihologismului, Husserl a interpretat logicul ca o „conştiinţă pură**, ruptă de realitatea materială, de creierul uman şi de subiectul cunoscător. Metoda fenomenologică „pune în paranteză" în primul rînd realitatea obiectivă, reţinînd numai esenţa ideală a obiectelor („eidosurile**), cunoscută prin intermediul unei aşa-zise „intuiţii a esenţei** (Wesensschau). Ea „pune în paranteză**, de asemenea, şi tot ce ţine de eul concret, empiric, menţinînd numai „eul transcen-dental**. Intuiţionismul lui Husserl are un substrat iraţionalist, ca şi intuiţionismul bergsonian sau cel al filozofiei vieţii. F. husserliană constituie unul dintre izvoarele e x i s-tenţialismulu i.
   fenopláste (CHIM.), materiale plastice obţinute pe bază de răşini fenolaldehidice cu diverse umpluturi. Răşinile fenolaldehidice se obţin prin reacţia de condensare între aldehide şi fenoli, în prezenţa catalizatorilor acizi sau bazici. Mai răspîndite sînt cele obţinute prin condensarea fenolului, cre-zolilor sau fracţiei fenolice cu formaldehida (uneori şi cu furfurolul), F. sînt cunoscute
FENOTIAZINĂ
 366
FERĂSTRĂU
 sub numele de novolacuri, a-tunci cînd reacţia de policon-densare se efectuează în mediu acid, sau rezoli (bachelite), atunci cînd reacţia are loc în mediu bazic. în stadiul iniţial, aceste răşini sînt fuzibile şi solubile în solvenţi organici, însă prin diverse adaosuri şi prin tratament termic se transformă în produse in-fuzibile şi insolubile. în felul acesta se pot obţine obiecte prin turnare în forme. Prin amestecul răşinilor cu diferit© umpluturi se prepară prafurile de presare din care se obţin piese electroizolante, obiecte de uz industrial şi casnic etc. Prin impregnarea lemnului, hîr-tiei sau ţesăturilor cu răşină şi apoi prin presare se^ obţin materialele stratificate. în ţara noastră, f. se fabrică în Combinatul chimic Făgăraş.
   fenotiazină (FARM.), produs de condensare a difenilaminei cu sulf. Se prezintă ca o pulbere cristalină incoloră sau galbenă-verzuie, cu miros slab, caracteristic. F. e folosită ca medicament în combaterea strongi-lozei la animale.
   fenotíp (GENET.), ansamblu de proprietăţi şi de caractere acumulate în procesul dezvoltării individuale a organismului. F. este determinat de baza sa ereditară şi de condiţiile concrete de mediu. V. şi g e-n o t i p.
   féntá (fr. fente „simulare**; SPORT), procedeu tehnic care cuprinde un complex de mişcări, executat rapid în scopul inducerii în eroare a adversarului şi al obţinerii unui avantaj asupra acestuia (ex. în scrimă, fotbal, handbal, hochei etc.).
   feoficée (BOT.; Phaeo-phyceae), clasa algelor brune, care conţin, pe lîngă clorofilă, şi un pigment brun; este clasa de alge cea mai bine organizată. La multe specii de f., talul are tipuri celulare diferenţiate. Un reprezentant tipic al clasei este Ecto-carpus, o algă filamen-toasă răspîndită în mările nordice şi în Marea Neagră. Unele f. cu
talul mare constituie adevărate păduri submarine (Lamindria, Fucus); parte dintre acestea sînt utilizate ca furaje şi pentru extracţia iodului.
   fer v. fier.
   Feraru, León (1887-1961), poet romín. Născut la Brăila, a studiat literele şi dreptul în Franţa. în 1913 s-a stabilit în S.U.A., unde a fost profesor la Universitatea „Columbia** din New York. A debutat în paginile revistei „Viaţa romînească". A scris versuri în care evocă munca grea a ucenicilor în ateliere şi cîntă emoţionat dorul de patrie. A desfăşurat o intensă muncă de popularizare a literaturii romíné în
S.U.A. Poemele lui F. au fost adunate în volume şi tipărite la Bucureşti („Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri**, 1926, şi „Arabescuri**).
   ferăstrâş (Mergus) y gen de păsări din ordinul anzerifor-
Ferăstraş
melor, cu dinţi cornoşi pe marginea celor două jumătăţi ale ciocului, care-i dau
aspectul unui ferăstrău. Se hrăneşte cu peşti. Dintre speciile care fac parte din acest gen, ferăstraşul mare (Mergus merganser) este oaspete de iarnă în ţara noastră.
   ferăstrău1 (TEHN.), unealtă sau maşină-unealtă destinată tăierii, în general prin aşchiere, a diferitelor materiale (lemn, metal, piatră etc.). F. poate avea formă de lamă, bandă sau disc, de obicei dinţate. Scula tăietoare a f. poate avea o mişcare rectilinie alternativă, rectilinie continuă (la /. cu bandă) sau circulară continuă (la /. circular). Aceasta poate fi condusă şi acţionată manual sau montată pe un cadru ori pe alt sistem de conducere şi acţionată manual sau mecanic. La f. pentru metale şi piatră, care au lamele tăietoare fără dinţi, tăierea se face prin frecare (metalul se încălzeşte, se topeşte şi este aruncat de discul tăietor) sau prin abra-ziune (lama presează şi freacă în făgaşul făcut în piatră un amestec de nisip fin de cuarţ şi apă sau, la rocile tari, un amestec de granule dure de fontă sau de oţel). F. circulare pentru piatră pot avea pe periferia discului fragmente de diamant negru, cristale de carborundum sau plăcuţe de metal dur. — F. electric portativ , maşină-unealtă portativă, mînuită de 1—2 oameni, acţionată de un motor electric şi folosită la doborîrea şi la sec-
 FERĂSTRĂU
 367
FERIBOT
ţionarea lemnului în pădure, în special la secţionarea lemnului în depozitele forestiere.
   ferăstrău2, instrument muzical alcătuit dintr-o lamă de metal care se freacă cu un arcuş şi care emite sunete cu caracter de g 1 i s s a n d o.
   Ferdinand \9 de Hbhenzol-lern, rege al Romîniei (1914— 1927), nepot de frate al regelui C a r o 1 I. Domnia lui a fost tutelată de liberali. Timp de doi ani după începerea primului război mondial, Romînia a rămas neutră (1914—1916). Dar această „neutralitate armată** a fost folosită de burghezia şi moşierimea din Romînia pentru a obţine profituri cît mai mari din partea uneia sau a alteia dintre taberele imperialiste. In 1916 F* a semnat intrarea Romîniei în războiul imperialist, de partea Antantei, folosind în scopuri politicianiste năzuinţa maselor pentru desăvîrşirea procesului de formare a statului naţional romín unitar. Creşterea luptei revoluţionare a maselor datorită lipsurilor şi suferinţelor provocate de participarea Romîniei la război şi teama provocată de posibilitatea unirii luptei ţăranilor cu lupta clasei muncitoare l-au determinat pe Ferdinand să promită în mod demagogic înfăptuirea unei „reforme agrare44 şi lărgirea drepturilor politice. Pentru a putea dispune de armată în vederea înăbuşirii luptei revoluţionare a maselor muncitoare şi în vederea unor acţiuni militare împotriva Statului sovietic, a încheiat, la Buftea-Bucureşti, pacea separată cu Puterile Centrale (1918), care impunea Romîniei condiţii deosebit de grele. în timpul domniei lui, statul bur-ghezo-moşieresc romín a participat la intervenţia împotriva Rusiei Sovietice (1918) şi, alături de Antantă, la înfrîngerea* Republicii Sovietice Ungare (1919). Pe plan intern F. a dus o politică de înăbuşire a mişcării muncitoreşti şi revoluţionare; astfel a fost reprimată sîngeros eroica manifestaţie antirăzboinică din 1916 a muncitorilor din Galaţi; s-a organizat masacrul de la 13 decembrie 1918 şi au început persecuţiile împotriva Par-
tidului Comunist din Romînia, care a fost pus în afara legii (1924). In acelaşi timp s-a accentuat subordonarea Romîniei de către marile puteri imperialiste, îndeosebi de către Franţa şi Anglia.
   Ferdinand I de Saxa~Co~ burg, prinţ german, ales în 1887 principe al Bulgariei. In 1908, cînd Bulgaria s-a declarat independentă, a luat titlul de ţar. Â fost exponentul intereselor austro-germane în Bulgaria. El a contribuit la împingerea Bulgariei în primul război mondial imperialist (1914—1918), de partea Puterilor Centrale. Ca urmare a luptei revoluţionare a maselor, a fost nevoit să abdice în 1918.
   Ferdinand al ll~lea de Habsburg, rege al Cehiei (1617—1637), al unei părţi din Ungaria şi împărat al Imperiului romano-german (1619— 1637). Educat de iezuiţi, a dus
o  politică de exterminare a protestanţilor şi de asuprire naţională a cehilor şi a ungurilor, care a provocat răscoala cehilor (1618) şi începutul războiului de 30 de ani (1618— 1648). ^
   Ferdinand al V~lea Cato~ licul (Ferdinand al II~lea de Aragon), rege al Arago-nului (1479—1516). In urma căsătoriei sale cu I s a b e 1 a, regina Castiliei, cele două regate s-au unit, formînd regatul Spaniei. In timpul domniei celor doi soţi a fost cucerită Grenada (1492), ultima posesiune arabă în Spania. In 1503 F. al V'-lea C. a ocupat regatul Neapolului, iar în 1512 Navarra. Cu ajutorul bisericii, a înfrînt puterea nobilimii şi a introdus în 1480 inchiziţia. El a pus bazele supremaţiei spaniole în Europa sec. al XVI-lea. In timpul domniei lui, Cristofor Columb a descoperit America (1492) şi s-au pus bazele imperiului colonial spaniol. A înăbuşit cu cruzime războiul ţărănesc din Cata-lonia (1484-1486).
   fereâstră 1. (expl. petr.) Deschidere executată cu o freză specială în peretele unui burlan (dintr-o sondă tubatâj, pentru a săpa prin ea o nouă gaură. 2, (GEOL.) Fereastră tectonică, deschidere făcută prin ero-
ziune în formaţiunile geologice mai vechi (v. al o hton), care permite să se vadă la suprafaţa Pămîntului formaţiunile geologice mai noi (v. autohton). De ex. zona Cerna, zona Coşuştea, Munţii Parîng şi în general regiunea danubiană a Carpaţilor Meridionali reprezintă o imensă /. t.
   feregea 1. Manta de postav subţire sau de mătase, purtată în trecut de boieri peste vesminte. 2. Văl cu care femeile musulmane îşi acoperă îndeobşte faţa.
   Ferenczy [ferenţi/, Károly (1862—1917), pictor ungur. Reprezentant de seamă al picturii maghiare din secolul al XX-lea şi unul dintre conducătorii Coloniei de pictură de la Baia Mare. F. a fost influenţat de impresionism. Lucrările sale de început se caracterizează prin analiza detaliată a formelor, printr-un desen sobru şi prin tonuri reci („Portretul lui E. Kallós**, 1889; „Băieţi care aruncă pietre**, 1890). între anii 1890 şi 1900,
compoziţiile sale devin mai concise, coloritul mai bogat şi mai vibrant („Cîntecul păsării**, 1893; „Orfeu“, 1894). Din 1896 a lucrat la Baia Mare* Aici a creat cele mai valoroase lucrări ale sale („Iosif vîndut de fraţii săi“, 1900; „Seară de martie**, 1902). în ultima perioadă de creaţie, Ferenczy a manifestat interes pentru caracterul decorativ al desenului.
   Fergana, depresiune intra-montană în U.R.S.S., situată pe teritoriul R.S.S. Uzbece, trecînd parţial şi în R.S.S. Tad-jikă şi R.S.S. Kirghiză. Suprafaţa: cca. 22 000 km2. Este încadrată de munţii Altai şi Tian-Şan. Altitudinile cresc de la 300—400 m în vest la 900—
1 200 m în est. Climă continentală excesivă, cu precipitaţii puţine (150—300 mm anual). Apele Sîr-Dariei şi ale afluenţilor ei sînt folosite intens pentru irigaţii, depresiunea fiind străbătută de o reţea de canale. F. este o regiune foarte fertilă, cu întinse culturi de bumbac, orez, vii şi livezi.
   feribot (engl. ferry-boat „vas de transport peste o apă îngustă**), navă, cu sau fără propulsie proprie, special con-
FERICIANURI
 368
FERMĂ
struită şi amenajată pentru a putea îmbarca pe punte locomotive şi vagoane de cale ferată. Este folosit la transbor-darea unor vagoane sau a unor
Feribot
trenuri întregi de pe un mal pe celălalt al unei ape. Pe
fmntea uifui f. sînt instalate inii de cale ferată pe care intră trenurile şi care fac legătura între căile ferate de pe cele două maluri. Legătura dintre calea ferată romînă şi cea bulgară între Giurgiu şi Ruse, înainte de a se construi podul peste Dunăre, se făcea prin feribot.
   fericianúri (CHIM.), săruri ale acidului fericianhidric. Cea mai importantă dintre ele este fericianura de potasiu, Kz[Fc( CN)J, substanţă cristalină, de culoare roşie-rubinie, solubilă în apă şi utilizată în vopsitorie ca oxidant la imprimarea bumbacului, ca reactiv în chimia analitică, la prepararea unor hîrtii sensibile etc.
   ferigă (BOT.), denumire dată unor specii de plante din
Feriga
încrengătura pteridofiţelor, de obicei erbacee, rar lemnoase, cu frunze mari, penate sau uneori întregi, pe dosul cărora se găsesc îngrămădiri de spo-răngii cu spori (ex. feriga, feri-guţa, spinarea-lupului etc.). In ţara noastră creşte în mod obişnuit în păduri.
   Ferigile, sat în raionul Horezu, reg. Argeş, unde s-a descoperit o aşezare şi un cimitir
de incineraţie cu tumuli (movile funerare) de la sfîrşitul primei epoci a fierului. Aşezarea şi cimitirul aparţin unei comunităţi geto-dace, avînd o cultură materială evoluată.
   ferimagnetism (FIZICĂ), ansamblu de proprietăţi magnetice ale feritelor, asemănătoare cu proprietăţile corpurilor feromagnetice. Spre deosebire de corpurile feromagnetice, în care magneţii elementari tind să se orienteze pe aceeaşi direcţie în acelaşi sens, la corpurile ferimag-netice se poate considera că o parte din magneţii elementari se orientează paralel într-un sens, iar cealaltă parte tot paralel, dar în sens opus. Apare astfel un magnetism rezultat din diferenţa magnetizării celor două grupe orientate antiparalel. Datorită rezistenţei electrice mari a feritelor în comparaţie cu cea a metalelor şi aliajelor feromagnetice, ele găsesc numeroase aplicaţii acolo unde se cer întrunite, pe lîngă calităţi magnetice, şi o conducti-bilitate electrică redusă (pierderi electrice mici), mai ales în tehnica frecvenţelor înalte şi ultraînalte.
   ferită 1. (METAL., ELT., TELEC.) Compus al unor metale bivalente cu oxizi de fier, avînd proprietăţi feromagnetice superioare (ciclu de histerezis aproximativ dreptunghiular, inducţie remanentă mare etc.). Spre deosebire de oţelurile e~ lectrotehnice, f. are o mare rezistivitate electrică. Se produce prin sinterizare şi este larg întrebuinţată în automatică, electronică şi telecomunicaţii, servind la fabricarea miezurilor de transformatoare, de bobine de şoc, de amplificatoare magnetice, de antene magnetice, la fabricarea unor mi-cromaşini electrice, la confecţionarea inelelor magnetice pentru instalaţii de înregistrare în calculatoare, la confecţionarea magneţilor permanenţi pentru difuzoare etc. 2. (METAL.) Constituent structural al fierului, oţelului sau fontelor cenuşii; este o soluţie solidă Fe—C, cu maximum 0,04% carbon la temperatura de 723°C şi de 0,008% carbon la temperatură normală.
   Fermat [fermă], Pi erre de (1601 — 1665), matematician francez. A enunţat o teoremă în teoria numerelor şi un principiu în optică, ambele pur-tînd numele lui. împreună cu
P. de Fermat
B. Pascal a pus bazele calculului probabilităţilor. F. a afirmat că rădăcinile ecuaţiei xn _j_ yn — znt unde n este un număr natural mai mare decît 2, nu pot fi numere întregi, fapt nedemonstrat pînă în prezent. Op. pr.: „Varia opera mathema-tica“ (1679). — (MAT.) Teorema lui F., teoremă conform căreia, dacă p este un număr prim, iar a un număr prim cu p, expresia aP"1 — 1 se divide cu p. Este una dintre cele mai importante teoreme din teoria numerelor. (FIZ.) Principiul lui F., principiu fundamental în optica geometrică, conform căruia, pentru a parcurge distanţa dintre două puncte, lumina urmează o traiectorie a cărei durată de parcurgere este maximă sau minimă.
   fermáto (MUZ.), termen italian denumind semnul pus deasupra sau dedesubtul unei note, al unui acord, al unei pauze şi care dă executantului libertatea să le prelungească duratele. F. pusă pe bara de măsură indică o oprire, o pauză. Se reprezintă prin r") sau Se mai numeşte coroană.
   fermă1, gospodărie agricolă în ţările capitaliste. Denumirea este folosită în unele ţări (S.U.A., Anglia) atît pentru marile gospodării capitaliste, care folosesc muncă salariată, cît şi pentru micile gospodării agricole, unde fermierul îşi lucrează singur terenul pro-
 FERMĂ
369
FERMENTAŢIE
priu. Primele f. au apărut în Anglia în sec. al XlV-lea. Dezvoltarea agriculturii capitaliste pe bază de f«, denumită de V.L Lenin „calea americană**, a fost caracteristică ţărilor în care nu au existat relaţii feudale dezvoltate sau în care acestea au fost lichidate în mod radical. 0 dată cu dezvoltarea capitalismului se reduce treptat greutatea specifică a f. mici şi mijlocii, care se destramă, ele ne-putînd să facă faţă concurenţei marilor f. capitaliste, înzestrate cu un grad înalt de mecanizare. Concentrarea producţiei şi a capitalului în mîinile marilor fermieri, instaurarea şi intensificarea dominaţiei monopolurilor, desfăşurarea crizelor agrare duc la ruinarea fermelor mici şi mijlocii. V. şi agricultură. — F. zootehnică (în socialism), unitate de producţie agricolă în cadrul gospodăriilor agricole de stat şi în cadrul gospodăriilor agricole colective. F. z. din G.A.S. este o unitate de producţie cu caracter permanent, care cuprinde toate speciile de animale din gospodăria respectivă. Ea primeşte sarcini de plan de producţie şi de producţie-marfă pentru produsele animale din fiecare specie. Munca este organizată în brigăzi specializate, formate din cadre permanente de muncitori, tehnicieni şi ingineri şi care dispun de maşini, unelte şi de un anumit număr de animale. în G.A.C., /. z. se organizează numai pentru o singură specie de animale (ferma de bovine, ferma de porcine etc.). Munca este organizată de asemenea în brigăzi permanente de producţie. în cazul în care gospodăria are un număr de animale redus, se organizează ferme mixte, dar o dată cu creşterea efectivelor de animale se trece la organizarea de ferme specializate.
   fermă2 1. (CONSTR.) Element de rezistenţă într-o construcţie, de forma unei grinzi cu zăbrele, utilizată de obicei la acoperişuri.— F. de tunel, element principal de rezistenţă din eşafodajul de sprijinire a unui tunel în construcţie, destinat să transmită terenului presiunile masivului muntos.
2. (H1DR0TEHN.)
Fermă hidraulică, stavilă constituită din două panouri suprapuse, articulate de radier la partea inferioară. Se mai numeşte capcană hidraulică. V. şi s t ă v i 1 a r.
   ferment 1. (BIOCHIM.) V. enzimă. 2. (VITICULT.) Fermenţi selecţionaţi v. drojdii selecţionate.
   fermentâţie (BIOCHIM.), fenomen de transformare a diferitelor substanţe organice sub acţiunea enzimelor produse de microorganisme. Termenul s-a folosit pentru prima oară la transformarea mustului în vin, considerîndu-se ca specifică degajarea în f. a unui gaz. Cercetările lui Gay-Lussac şi apoi ale lui Pasteur au dus la concluzia căf. este degradarea unui zahăr cu degajare de gaz sub acţiunea microorganismelor. Cercetări ulterioare au demonstrat că acţiunea microorganismelor se efectuează prin intermediul enzimelor, care pot acţiona şi asupra substanţelor din alte clase organice decît zaha-rurile (protide, lipide, acizi organici), fără ca în procesul f. să se degaje în mod obligatoriu un gaz (fermentaţia lactică). Foarte multe f, sînt folosite pentru fabricarea unor produşi valoroşi (alcool etilic, acîd lactic, alcool butilic, antibiotice, vitamine). — F. acetonobutilică, transformare a zaharurilor în acetonă şi alcool butilic sub acţiunea unor microorganisme anaerobe (Amylobacter buti-lycum ş.a.) în mediu acid. — F. aerobă, proces de fermentaţie care necesită pentru realizarea sa prezenţa aerului. Microorganismele care efectuează prin intermediul enzimelor/. a. au nevoie, atît pentru creşterea şi dezvoltarea lor cît şi pentru transformarea substanţelor organice, de oxigenul din aer. F. a. tipice sînt: f. acetică (transformarea vinului în oţet, a alcoolului etilic în acid acetic), faza de f. din fabricarea penicilinei, streptomicinei, te-traciclinelor. — F. alcoolică, proces de transformare a zaharurilor în alcool etilic şi bioxid de carbon. Această f.,
     Fermă (I)
foarte importantă din punct de vedere tehnic şi economic, se face cu ajutorul diferitelor tipuri de drojdii. F. a. are loc în transformarea sucurilor de fructe sau a mustului de struguri în vin, în dospirea pîinii şi fabricarea berii. Serveşte la producerea industrială a alcoolului etilic, bioxidului de carbon şi uleiului de fuzel din materii prime amidonoase (u-ruială de porumb, cartofi etc.)„ melase (subproduse din industria zahărului) sau soluţii sul-fitice (deşeuri din industria celulozei). După înmulţirea drojdiei are loc procesul de f* propriu-zis. în cazul materiilor prime amidonoase, se face întîi zaharificarea acestora la zahăr fermentescibil (glucoza, malto-ză, fructoză), prin hidroliza enzimatică cu malţ de orz sau cu mucegaiuri. în cursul f. se captează bioxidul de carbon degajat, iar alcoolul etilic şi uleiurile de fuzel (alcoolii superiori) se obţin prin distilare şi rafinare. F. amoniacală> fermentaţie a substanţelor organice care conţin azot, cu degajare de amoniac sau cu formare de săruri de amoniu (ex. transformarea ureii în carbonat de amoniu). — F. anaerobă, proces de fermentaţie care se petrece în absenţa aerului, a oxigenului atmosferic. Unele f* sînt complet anaerobe, atît înmulţirea microorganismului specific cît şi procesul de f* propriu-zis făcîndu-se numai în absenţa oxigenului atmosferic (ex. f. lactică, f. acetonobutilică). Alte f. sînt parţial anaerobe, înmulţirea microorganismului făcîndu-se în condiţii de aerare, iar procesul de f* în absenţa oxigenului atmosferic (ex. f. alcoolică). Unele/, a* sînt importante din punct de vedere tehnic (ex. f. lactică, f. acetono-butilică), altele joacă un rol important în minera-
FERMI
370
 FEROELECTRICITATE
lizarea substanţelor organice {ex. putrezire). — F. celulozică, proces de degradare a celulozei sub acţiunea enzimelor din microorganisme. F. poate fi aerobă sau anaerobă, după felul microorganismului care atacă celuloza. Are loc în stomacul erbivorelor şi în procesul putrezirii plantelor. Prin /. c. se formează glucoza (sub acţiunea enzimelor denumite celulaze şi celobiaze), care este apoi transformată în diferiţi produşi mai simpli (bioxid de carbon, metan, hidrogen, acizi organici, alcooli). — F. lactică, fermentaţie anaerobă de mare importanţă economică şi tehnică, care are drept consecinţă formarea ca produs principal a acidului lactic. Are loc sub acţiunea enzimelor produse de microorganisme, în special din grupul bacteriilor lactice. F. /. naturale au loc în acrirea murăturilor, acrirea laptelui. Se foloseşte în industria alimentară
f)entru prepararea iaurtului, a aptelui acidofil şi a chefiru-lui, în agricultură pentru însi-lozarea nutreţurilor, precum şi în industria producătoare de acid lactic. — F. metanică, fermentaţie anaerobă caracterizată prin producere şi degajare de metan. Are loc în bălţi, turbării şi staţiile de epurare a apelor de canal, prin degradarea celulozei de către metanobacterii. — (VITICULT.) F. mustului, procesul de transformare a mustului în vin, datorită fermenţilor care transformă zahărul din must în alcool etilic şi bioxid de carbon.
   Fermi, Enrico (190 î — î 954), fizician italian. A stabilit (1925), independent de Dirac, statistica particulelor care se supun principiului de excluziune al lui Pauli, de o mare importanţă pentru înţelegerea proprietăţilor fundamentale ale cristalelor. F. a demonstrat posibilitatea producerii unui mare număr de izotopi radioactivi prin bombardarea cu neutroni a elementelor stabile. O mare importanţă au avut lucrările sale în care a folosit pentru prima oară neutronii pentru dezintegrarea nucleelor grele, provo-cînd fisiunea nucleului de uraniu. In 1939, F. a emigrat din Italia fascistă în S.U.A.
A avut rolul principal în activitatea colectivului care a construit şi a pus în funcţiune, în 1942, la Chicago, prima pilă atomică în care se producea e-
E. Fermi
nergie pe baza reacţiei de fisiune în lanţ a nucleelor de uraniu 235, folosind ra moderator grafitul. Premiul Nobel (1938).
   fermióit (flZ.), particulă care se supune principiului de excluziune al lui Pauli şi, în consecinţă, statisticii cuantice Fermi-Dirac, neputînd deci lua decît una dintre valorile energiei dintr-un şir de valori posibile ale acesteia. Electronul, protonul, neutronul, mezonul, neutrino şi antiparticulele lor sînt f.
   férmiu (CHIM.), Fm. Element transuranic sintetic, cu nr. at. 100, numit în trecut centuriu.
   Fernández (Hernândez), Gregorio (c.       1576  — 1636),
sculptor spaniol. A creat statui din lemn policromat, în care tradiţiile sculpturii populare în lemn se îmbină cu principiile artistice ale epocii Renaşterii. Dintre acestea, mai cunoscute sînt statuile destinate procesiunilor religioase (ex. „Hristos mort4*, „Plîngerea lui Hristos**, „Botezul lui Hristos** etc.). A înfiinţat la Valladolid un important atelier de sculptură, influenţînd puternic, prin elevii săi, sculptura spaniolă din acea vreme.
   Fernando Póo, insulă de origine vulcanică, în Golful Gui-neii, la circa 32 km de ţărmul Africii. Face parte din Guineea Spaniolă. Suprafaţa:
2 017 km2. Populaţia: 63 000 loc. (1961). Relief muntos, cu păduri tropicale. Centrul ad-
ministrativ: Santa îsabel. Economia :   exploatări forestiere,
plantaţii de arbori de cacao şi de cafea, precum şi de palmieri. Numele îi provine de la exploratorul portughez Fer-nando Póo, care a ajuns aici în 1469.
  feroaliaj (METAL.), aliaj al fierului cu unul sau mai multe elemente, ca siliciu, man-gan, crom, vanadiu, wolfram, titan, calciu etc., folosit la alierea oţelurilor şi a fontelor şi la dezoxidarea oţelurilor în procesul de elaborare al acestora (ex. ferosiliciu, feroman-gan etc.).
  ferocârt (TELEG), miez fe-romagnetic pentru bobine de înaltă frecvenţă, obţinut prin presarea între foiţe de hîrtie a unor straturi de pulbere fe-romagnetică foarte fină (granule de fier, permalloy sau per-malloy-siliciu cu diametre de ordinul micronilor). Bobinele cu f. se utilizează în circuitele de înaltă frecvenţă sau de frecvenţă intermediară ale radioreceptoarelor.
  ferocianúri (CHIM.), săruri ale acidului ferocianhidric.
—   Ferocianură de potasiu, Ki[Fe(CN)6]>3H20. Substanţă cristalină de culoare galbenă lucioasă, solubilă în apă. Se foloseşte în vop-sitorie, în chimia analitică, la prepararea fericianurii de potasiu etc.
  ferodó (TEHN.), denumirea comercială a metalazbes-t u 1 u i.
  Feroe, grup de 22 de insule în partea nordică a Oceanului Atlantic, constituind o provincie daneză autonomă. Suprafaţa: 1 399 km2. Populaţia: 35 000 loc. (1961). Reşedinţa: Thorshavn. Ţărmurile sînt foarte crestate, cu numeroase fiorduri. Climă umedă. Cele mai importante ramuri ale economiei sînt pescuitul şi creşterea oilor.
  feroelectricitáte (FIZ.), proprietate a unor substanţe die-lectrice (printre care cea mai cunoscută este titanatul de bariu), care se manifestă prin apariţia polarizării spontane, provocată de schimbarea poziţiei ionilor în reţeaua cristalină. Substanţele feroelectrice se denumesc astfel prin analogie cu
FEROMAGNETISM
 371
FERTILITATE
substanţele feromagnetice, care se polarizează spontan, însă magnetic.
  feromagnetism (FlZ.), proprietate a unor corpuri de a avea spontan, chiar în absenţa cîmpului magnetic, un moment magnetic permanent. F. se manifestă la fier, nichel, cobalt, la multe dintre aliajele lor, precum şi la o serie de aliaje ale metalelor neferomag-netice. F. este provocat de ordonarea paralelă a momentelor magnetice elementare ale unei părţi din electronii atomilor din care sînt formate cristalele corpurilor feromagnetice. Procesul de magnetizare al unui corp feromagnetic are caracter ireversibil (fenomenul de histerezis magnetic). Proprietăţi aparent feromagnetice prezintă şi o serie de metale, aliaje şi compuşi chimici oxidici etc., care corespund însă altor moduri
                                                   Spectrul liniilor de cîmp magnetic în prezenţa unui inel de fier
de ordonare a momentelor magnetice elementare, cunoscute în prezent sub denumirile de /e-rimagnetism şi metamagnetism.
   feronerie, lucrare artistică executată din fier prin ciocă-nire sau prin deformare la cald. Este folosită la executarea balustradelor, grilajelor ornamentale etc.
   ferorezonânţă (ELT.), fenomen de producere a unor variaţii mari, în salt, ale curentului (respectiv ale tensiunii) unui circuit electric de curent alternativ, atunci cînd tensiunea la bornele de intrare ale circuitului are variaţii mici, în jurul unor anumite valori caracteristice. Se realizează circuite cu f. prin legarea în serie (pentru f. de tensiune) sau în paralel (pentru f. de curent) a unui condensator şi a unei bobine cu miez de fier satura-bil. Circuitele cu f., avînd punctul de funcţionare situat în zona caracteristicilor în care saturaţia miezului bobinei este foarte mare, sînt utilizate în construcţia stabilizatoarelor de tensiune cu ferorezonânţă.
   Ferrara, oraş în nordul Italiei. 151 145 loc. (1961). Industrie alimentară (zahăr, băuturi spirtoase), textilă, de prelucrare a aluminiului, chimică (superfosfaţi). Universitate (din 1391). Centru important al Renaşterii italiene (sec. XV— XVI). Oraşul păstrează, parţial, aspectul urbanistic din sec. al XV-lea. Printre monumentele importante ale F. se numără: catedrala, în stil romanic-gotic, construită între anii 1135 şi 1594, castelul familiei D’Este (1385—1570), palatul lui Ludovic Maurul (începutul sec. al XVI-lea) şi altele.
   Ferrari, Eţtore (1849—
1929), sculptor italian. Adept al ideilor înaintate ale vremii sale, F. este autorul unor monumente consacrate marilor figuri de luptători pentru libertate: „Garibaldi** (la Rovigo), „Giuseppe Mazzini** şi „Gior-dano Bruno** (la Roma), „A-braham Lincoln** (monument executat pentru oraşul New York). Pentru ţara noastră a executat monumentul lui Ion Heliade-Rădulescu (1879) din Bucureşti şi monumentul lui Ovidiu (1883) de la Constanţa. Arta lui se caracterizează prin romantismul viziunii, exprimat în forme clare şi echilibrate.
   Ferrari, Lodovico (1522— 1565), matematician italian. A contribuit la dezvoltarea algebrei prin descoperirea metodei de rezolvare a ecuaţiilor algebrice de gradul al patrulea (publicată în 1545 de G. Car-dano).
   Ferraris, Gaiileo (1847— 1897), fizician şi electrotehni-cian italian. A fost membru al Academiei de ştiinţe din Torino. A lucrat în special în domeniul teoriei curenţilor electrici alternativi. în 1885 a descoperit fenomenul cîmpului magnetic învîrtitor, care stă la baza construcţiei motoarelor asincrone. De asemenea a lucrat în domeniul opticii geometrice şi al teoriei căldurii.
   Ferri, Enrico (1856—1929), penalist şi criminolog italian. A fost profesor la Universitatea din Roma. Reprezentant al şcolii antropologice a dreptului penal, căreia i-a dat o orientare sociologică. Codul penal italian
fascist din 1930 a adoptat multe dintre tezele lui F.
   Fersman, Aleksandr Evghe-nievici (1883—1945), minera-log şi geochimist sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A studiat numeroase zăcăminte din Urali, Asia Centrală, Siberia etc., mai ales regiunile neexplorate din U.R.S.S., ca, de exemplu, peninsula Kola, unde a descoperit unul dintre cele mai mari zăcăminte de apatit din lume. A fost un remarcabil popularizator al ştiinţei. Op. pr.: „Geo-chimia** (4 voi., 1933-1939), „Pegmatitele** (1931). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   fertilitáte (AGR.), însuşire a solului de a asigura plantelor cultivate, în mod neîntrerupt, apa şi substanţele nutritive de care au nevoie. F. naturală (potenţială) este fertilitatea a-cumulată în mod firesc în timpul formării solului. F. artificială este fertilitatea solurilor obţinută prin activitatea productivă a omului. F. este diferită la fiecare tip de sol. Prin aplicarea cuceririlor ştiinţei (metode de lucrare a solului, combaterea eroziunii, îngrăşăminte, amendamente etc.) se asigură sporirea continuă a f* solului, în vederea obţinerii unor producţii mari, stabile şi calitativ superioare. — (EC. POL.) Legea fertilităţii descres-ciînde a solului, teorie economică burgheză antiştiinţifică, care susţine că de la o anumită limită investiţiile suplimentare de muncă şi de capital nu sînt însoţite de o creştere corespunzătoare a producţiei agricole, că eficienţa lor scade. L. /. d. a s. a fost formulată pentru prima dată de fizio-cratul francez A.R.J. Turgot. Cu ajutorul acestei „teorii**, D. Ricardo a încercat să explice tendinţa de scădere a ratei profitului (care în realitate este condiţionată de creşterea compoziţiei organice a capitalului şi de creşterea productivităţii muncii) şi teoria sa cu privire la renta diferenţială. Economistul vulgar englez T.R. Malthus s-a folosit de /. /. d. a s. pentru a-şi fundamenta teoria reacţionară cu privire la disproporţia dintre creşterea populaţiei şi a producţiei agricole şi cu pri-
 FERTĂ
372
FETEŞTI
vire la necesitatea măsurilor de reducere artificială a populaţiei. O serie de economişti burghezi contemporani (Marshall şi Key-nes în Anglia, Clark în S.U.Â. şi alţii) formulează mai larg /. /. </. a s., considerînd-o ca o lege universală a „scăderii pro-ductivităţii**, care acţionează nu numai în agricultură, ci şi în industrie. Această teorie este folosită pentru justificarea intensificării exploatării, a scăderii salariului. Teoria cu privire la
1. /. d. a s. a fost supusă unei critici multilaterale de către K. Marx şi V. I. Lenin, care •au arătat că susţinătorii acestor teorii nu tin seama de dezvoltarea forţelor de producţie în agricultură, de faptul că investiţiile suplimentare de capital presupun schimbarea tehnicii, ceea ce duce în mod direct la creşterea productivităţii muncii şi la scăderea cheltuielilor de producţie. V.I. Lenin a dezvăluit caracterul reacţionar al tezei după care ruinarea ţărănimii şi înrăutăţirea condiţiilor de alimentare a maselor muncitoare s-ar datora „conservatorismului forţelor naturii** şi fertilităţii descrescînde a solului, arătînd că în realitate aceasta se datoreşte modului de producţie capitalist, proprietăţii privat-capitaliste asupra pămîn-tului, care împiedică extinderea progresului tehnic şi deci creşterea producţiei agricole, corespunzător posibilităţilor deschise prin dezvoltarea ştiinţei şi teh-nicii. L. /. d. a s. este infirmată şi de faptul că, o dată cu dezvoltarea societăţii, creşterea producţiei agricole este însoţită de o scădere absolută şi relativă a populaţiei ocupate în agricultură, ceea ce înseamnă creşterea productivităţii muncii în agricultură, obţinerea unor cantităţi mai mari de produse cu cheltuieli mai mici pe unitatea de produs.
   ferţă (NAV.), fîşie de pîn-ză, de formă dreptunghiulară sau trapezoidală, care intră în alcătuirea unei vele.
   Íerúrá (AV.), piesă din metal utilizată pentru asamblarea diferitelor elemente constructive ale unui avion. Se confecţionează din aliaje de aluminiu sau din oţeluri aliate. Cele mai importante şi mai
solicitate sînt ierurile de încastrare a planurilor în consolă la fuzelaj, care se execuţi din oţeluri aliate de mare rezistenţă, tratate termic (tensiunea de rupere este de 140—180 kg/mm2).
   Fesenkov, Vasili Grigo-rievici (n. 1889), astronom sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. In lucrările sale s-a ocupat de fotometrie, de cosmogonia planetară şi stelară, de meteoriţi, de fizica Soarelui şi a stelelor, de structura Galaxiei noastre etc. Este pionierul studiului fotometrie al luminii zodiacale.
   ' festivalurile mondiale ale tineretului şi studenţilor, festivaluri cu caracter internaţional, organizate periodic de către un Comitet internaţional de pregătire (C.I.P.) în componenţa căruia intră reprezentanţi ai mai multor organizaţii naţionale şi internaţionale de tineret. Un rol important în organizarea şi desfăşurarea festivalurilor îl au F.M.T.D. şi U.I.S. La festivalurile mondiale ale tineretului şi studenţilor, care se desfăşoară sub lozinca „Pace şi prietenie**, au loc numeroase concursuri şi manifestări culturale şi sportive, se organizează în-tîlniri între tineri de diferite profesiuni, au loc dezbateri în problemele majore care fră-mîntă tineretul lumii. Primul festival mondial al tineretului şi studenţilor a fost organizat în 1947, la Praga. Ulterior ele au avut loc la Budapesta (1949), Berlin (1951), Bucureşti (1953), Varşovia (1955), Moscova (1957), Viena (1959) şi Helsinki (1962). La acest din urmă festival au participat 18 000 de tineri, reprezentînd peste 1 500 de organizaţii din 137 tări.
   fetál (MED., BIOL.), care se referă la făt (ex. circulaţie f*, metabolism f. etc.).
   fetească (VITICULT.) a) Fetească albă, soi de viţă de vie autohton, cu struguri mici de formă cilindrică sau cilin-droconică şi boabe dese neomogene, de culoare verde-ru-ginie, cu pieliţa groasă şi brumată. Este unul dintre cele mai valoroase soiuri romîneşti, care produce vinuri de calitate superioară, seci, demiseci
sau dulci licoroase, cu un buchet specific. Se cultivă mai ales în podgoriile din zona de
Fetească albă
deal din nordul ţării (Tîrnave, Alba-Iulia, Lechinţa, Dumitra, Cotnari etc.), dar şi la şes. Dă o producţie de 2,200—3,500 kg de struguri de fiecare butuc,
b)  Fetească neagră, soi de viţă autohton, cu struguri de mărime mijlocie şi boabe de culoare neagră. Produce vinuri roşii superioare, alcoolice,, cu aciditate potrivită. Se cultivă
Fetească neagra
mai ales în podgoriile din Moldova, de unde s-a răspîndit în aproape toată ţara. Pe scară mai mică ambele soiuri se cultivă în toate podgoriile ţării.
   Feteşti, oraş raional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion. 18 340 loc. (1964). Centru agricol. Industrie alimentară de interes local. Nod de cale ferată. — Raionul F., cu 102 720 loc. (1964). Economie agricolă: culturi de cereale şi plante industriale, creşterea a-nimalelor pentru carne, lapte şi lînă. Pescuit.
FETICĂ
373
FEUDALISM
  fetică (Valerianella olito-ria), plantă erbacee anuală din familia valerianaceelor,
Fetică
cu flori mici, albăstrui. Frunzele sale, de formă oval-alun-gită, se recoltează în cursul iernii şi sînt consumate ca salată. Creşte prin pajişti sau se cultivă în grădini. Fiind rezistentă la ger, iernează afară sub un acoperămînt de ramuri de conifere, frunziş sau paie.
   fetişism (port. feitiţo „vrajă, magie") 1. (IST. REL.) Cult al unor obiecte neînsufleţite (de lut, lemn, piatră etc.), pe care adoratorii lor le consideră „sfinte “ şi înzestrate cu o forţă miraculoasă. Ca formă rudimentară a religiei, f. a fost practicat de toate triburile primitive şi a ocupat un loc important în cadrul religiilor politeiste ale antichităţii. Elemente de f. s-au păstrat şi în religiile monoteiste (ex. cultul icoanelor şi al crucii în creştinism sau adorarea pietrei „sfinte" din Mecca de către musulmani). 2. (MED.) A-tracţie morbidă pentru diverse obiecte, simbolizînd persoana iubită sau aparţinînd acesteia.
   fetişismul mărfii (EC. POL.), materializare înşelătoare a relaţiilor dintre oameni, proprie producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată. K. Marx a dezvăluit pentru prima oară esenţa fetişismului mărfii. In condiţiile producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată, cînd munca particulară se manifestă ca muncă socială numai în procesul schimbului de mărfuri, relaţiile sociale dintre producători sînt ascunse, denaturate de aparenţa exterioară a unor relaţii materiale între lucruri. Valoarea apare astfel ca o însuşire materială a lucrurilor şi nu ca un raport social între oameni. De aceea producătorii au atribuit mărfurilor proprie-
tăţi supranaturale, le-au fetişizat, considerînd că soarta producătorilor este strîns legată de soarta mărfurilor. F.m* a apărut pe primele trepte de dezvoltare a producţiei de mărfuri şi s-a dezvoltat mai tîrziu în fetişismul banilor, care par că au de la natură proprietatea de a se transforma în orice bun; punctul său culminant l-a a-tins în fetişismul capitalului, care constă în faptul că se atribuie acestuia calitatea naturală a autovalorificării. O dată cu înlăturarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cu instaurarea proprietăţii socialiste, f. m. dispare, deoarece relaţiile dintre oameni devin evidente, limpezi, realizîndu-se pe baza reglementării sistematice, conştiente a producţiei. V. şi marfă; bani; capital.
   fétru (IND. TEXT.), pîslă de lînă sau de păr, bine bătută şi încleiată, folosită la confecţionarea pălăriilor.
                                                                            fetus (BIOL., MED.) v. făt. Feuchtwanger /fóihtvan-garf, Lion (1884—1958), romancier german, reprezentant
L. Feuchtwanger
al realismului critic. Din cauza prigoanei hitleriste a emigrat în 1933 în Franţa şi apoi în S.U.A. Primele sale romane istorice: „Evreul Süss** (1926, trad. rom.), trilogia „Jose-phus** ş.a., în care a condamnat reacţiunea, cuprind referiri critice de stringentă actualitate, aluzii la realităţile sociale contemporane. Romanele „Succesul** (1930), „Fraţii Oppenheim** (1933), „Exil** (1940), „Simoné** (1945, trad. rom.) conţin o vehementă demascare a fascismului, fără
ca ele să dezvăluie însă esenţa de clasă a acestuia. Romanele istorice „Vulpile în vie** (1948, trad. rom.) şi „înţelepciunea nebunului** (1952, trad. rom.) evocă evenimente din istoria Franţei şi Americii, iar „Goya, sau Drumul spinos al cunoaşterii** (1951, trad. rom.) înfăţişează rolul social al artistului. Ultimele sale lucrări sînt: „Evreica din Toledo“ (1955) şi „Jefta şi fiica sa“ (1957). Prin caracterul lor progresist şi mobilizator, prin verva captivantă a povestirii şi prin arta cu care sînt însufleţite personajele, operele sale se situează printre cele mai remarcabile realizări ale literaturii umaniste germane. Premiul naţional al R. D. Germane (1953).
   feud (în Europa apuseană în evul mediu), concesiune de pămînt grevată de servicii militare, viageră la început, apoi ereditară. F»,care era solda vasalului, putea consta şi din concesiunea unui venit. A constituit baza relaţiilor dintre vasal şi senior.
   feudalism, orînduire socială în care baza relaţiilor de producţie o constituie proprietatea feudală asupra pămîntului şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpînii feudali. Clasele fundamentale ale societăţii feudale au fost ţăranii dependenţi şi stăpînii feudali, în dezvoltarea sa, societatea feudală a trecut prin trei stadii : ^ a) feudalismul timpuriu (perioada de formare şi de afirmare a relaţiilor feudale), b) feudalismul dezvoltat (perioada de maximă dezvoltare a orînduirii feudale), c) feudalismul tîrziu (perioada descompunerii modului de producţie feudal şi a apariţiei relaţiilor capitaliste). Cu toată deosebirea dintre căile pe care diferitele popoare au ajuns la f., cu toate particularităţile procesului de constituire a societăţii feudale, orînduirea feudală a existat aproape în toate ările: în Europa apuseană, de a căderea Imperiului roman de apus (sec. al V-lea) pînă la revoluţiile burgheze din Anglia (sec. al XVII-lea) şi Franţa (sec. al XVIII-lea); în Rusia, din sec. al IX-lea pînă la reforma agrară din 1861; în
FEUDALISM
 374
FEUDALISM
China, din perioada dinastiei Han (206 î.e.n.—220 e.n.) pînă la începutul sec. al XX-lea, ultimele rămăşiţe feudale fiind lichidate de revoluţia populară chineză. In Europa apuseană şi în Bizanţ, orînduirea feudală a apărut pe baza împletirii a două procese: decăderea orîn-duirii sclavagiste şi descompunerea orînduirii comunei primitive. în China, India, Japonia şi în alte cîteva ţări din Asia, relaţiile feudale s-au împletit o perioadă îndelungată cu relaţiile sclavagiste. Apariţia şi creşterea proprietăţii feudale a avut loc în ţările romíné ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, a destrămării obştilor de ţărani liberi, ceea ce a făcut ca o parte a ţărănimii să-şi piardă pămîntul şi să fie aservită unor reprezentanţi ieşiţi din sînul obştii, care s-au transformat, cu trecerea timpului, în conducători, ajungînd să-şi transmită ereditar funcţiile. Apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal a dat un puternic impuls consolidării relaţiilor feudale, creşterii marii proprietăţi. Limitele cronologice ale stadiilor de dezvoltare ale f. în ţările romíné sînt: a) feudalismul timpuriu (sec. X — sec. XIV), b) feudalismul dezvoltat (sfîrşitul sec. al XIV-lea — ultimele decenii ale sec.al XVIII-lea) şi c) feudalismul tirziu (sîîrşitul sec. al XVIII-lea - 1848). în f. forţele de producţie s-au dezvoltat foarte lent, dar Ia un nivel superior celor din orînduirea sclavagistă, deoarece producătorii direcţi (ţăranii şi meşteşugarii), fiind proprietarii unei părţi din mijloacele de producţie şi avînd deci o gospodărie independentă, erau cointeresaţi într-o oarecare măsură în munca lor. Principala ramură a economiei în £. era agricultura, practicată cu mijloace de producţie rudimentare. Exploatarea muncii ţăranilor iobagi se baza pe c o n s t r î n-gerea extraeconomi-c ă. însuşirea plusprodusului creat de supramunca ţăranilor şi uneori şi o parte a muncii necesare se realiza prin renta funciară feudală, care a cunoscut trei forme: renta în muncă (clac a), renta în pro-
duse (d i'jma) şi renta în bani (dijma în bani); în general, acestea s-au împletit. în afară de aceasta, ţăranul era obligat să plătească statului birul precum şi alte dări. în f. a predominat economia naturală, dar o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, cu adîncirea diviziunii sociale a muncii s-a dezvoltat şi producţia de mărfuri. Ca urmare a avut loc separarea meşteşugurilor de agricultură, formarea oraşelor ca centre ale vieţii economice şi politice. La rîn-dul ei, înflorirea oraşelor a stimulat dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie, în sensul perfecţionării uneltelor de muncă meşteşugăreşti, al apariţiei unor noi meşteşuguri etc. Extinderea meseriilor şi deci creşterea concurenţei au determinat organizarea meşteşugarilor în bresle şi a negustorilor în g h i 1 d e („cumpănii**). Acestea au jucat un rol pozitiv la început, dar cu timpul au devenit o frînă în dezvoltarea forţelor de producţie, împiedi-cînd progresul tehnic şi extinderea relaţiilor de schimb. Pe de altă parte, înrăutăţirea situaţiei iobagilor împiedica creşterea productivităţii muncii în agricultură, iar fărîmiţarea feudală, care menţinea cadrul îngust al comerţului, împiedica de asemenea dezvoltarea forţelor de producţie. Astfel dezvoltarea forţelor de producţie în £. era tot mai mult frînată de relaţiile de producţie feudale. Contradicţia dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie şi-a găsit expresia pe plan social în lupta dintre ţăranii iobagi şi stăpînii feudali, pe de o parte, şi între feudali şi burghezia în dezvoltare, pe de altă parte. Contradicţiile antagoniste proprii modului de producţie feudal au făcut din societatea feudală arena unor puternice ciocniri de clasă, a unor lupte neîncetate. Expresia acestei lupte au constituit-o războaiele ţărăneşti. Răscoalele ţărăneşti s-au îmbinat adeseori cu acţiunile orăşenilor, îndeosebi ale păturilor de jos. în ţările europene cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, sărăcimea de la oraşe şi proletariatul care se năştea au
dus lupta şi împotriva capitalului cămătăresc şi comercial şi a formelor de exploatare capitalistă care apăruseră în industrie (ex. răscoala ciom-pilor din Florenţa din sec. al XIV-lea). Economia şi lupta de clasă din societatea feudală au determinat caracterul suprastructurii ei politice. Primele etape ale f* s-au caracterizat prin absenţa unei puteri politice centrale şi prin fărîmiţarea politică. Datorită însă creşterii continue a forţelor de producţie şi intensificării luptei de clasă a ţăranilor şi orăşenilor în sec. XIII-XIV, a apărut în multe ţări din Europa (iar în unele ţări. din Asia chiar mai înainte) tendinţa de unire politică, de centralizare a statelor feudale. în aceste condiţii a apărut monarhia, bazată pe reprezentanţa stărilor sociale, apoi absolutismul ca formă a statului feudal. Formele statului au fost diferite, dar esenţa lor de clasă a rămas aceeaşi. în f., biserica, „chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente1* (F. Engels), a exercitat o mare influenţă asupra întregii vieţi sociale, datorită faptului că era cel mai mare proprietar feudal şi că dispunea de o organizaţie puternic centralizată, în contrast cu fărîmiţarea organizării de stat feudale, precum şi datorită monopolului ei asupra culturii scrise şi învăţămîntu-lui. Religia a devenit forma dominantă a ideologiei, subordo-nîndu-şi arta, filozofia, morala şi, în mare măsură, dreptul. Cultura societăţii feudale s-a dezvoltat în lupta dintre cultura populară şi orăşenească, pe de o parte, şi cultura dominantă feudală-bisericească* pe de altă parte. Cu toate rejudiciile aduse de influenţa isericească, cultura feudală a constituit în ansamblul ei un important pas înainte, îmbogăţind omenirea cu noi valori materiale şi spirituale. O dată cu dezvoltarea în sînul orînduirii feudale a relaţiilor de producţie capitaliste, a început în apusul Europei, în sec. al XIV-lea, o nouă fază în dezvoltarea culturii, R e-naşterea, al cărei conţi-
 FEUERBACH
375
FIBRĂ
nut ideologic l-a constituit umanismul, îndreptat împotriva ideologiei feudale-re-ligioase. Lichidarea orînduirii feudale a avut loc în urma revoluţiilor burgheze din sec. XVI—XVIII, a luptei pentru unificarea naţională din sec. al XIX-lea, a realizării reformelor agrare (ex. în Rusia, 1861) sau a mişcărilor de eliberare naţională din sec. al
XX-Iea. în Romînia, orînduirea feudală a fost lichidată în esenţă de revoluţia din 1848; ultimele rămăşiţe feudale au fost complet desfiinţate prin reforma agrară înfăptuită în cursul revoluţiei populare începute la 23 August 1944. într-o serie de ţări din Asia şi din Africa se menţin încă rămăşiţe ale f., ca rezultat al dominaţiei coloniale şi al politicii claselor dominante din aceste ţări.
   Feuerbach [fóhrbah], Ansei m (1829—1880), pictor german. A lucrat la Veneţia, Roma, Viena. Autor de compoziţii monumentale, în special pe teme din antichitate. F. a îmbinat tradiţiile clasicismului a-cademic cu romantismul („Me-deea*\ 1867; „Banchetul lui Platon“, 1873 etc.). A pictat şi portrete („Autoportret44).
   Feuerbach /fqhrbah7, Lud-wig (1804—1872), filozof materialist german, ultimul reprezentant al filozofiei clasice germane şi unul dintre precursorii nemijlociţi ai marxismului. A fost un exponent al celor mai radicale cercuri democratice ale burgheziei germane din anii premergători revoluţiei burghezo-de-mocratice din 1848. F. are meritul istoric de a fi repus în drepturi, în luptă cu teologia şi cu idealismul hegelian dominant în acea vreme în Germania, filozofia materialistă. El a demonstrat cu puternice argumente teoretice că idealismul hegelian este o încercare de a da un temei raţional religiei şi a arătat, în opoziţie cu speculaţiile hegeliene despre „spiritul absolut** ca demiurg al naturii, că natura reprezintă singura realitate, că în afară de natură şi de om nu există nimic. Criticînd idealismul şi agnosticismul, F. a apărat şi a dezvoltat teoria materialistă a
cunoaşterii. El s-a apropiat de înţelegerea rolului practicii în cunoaştere, dar nu a conceput-o ca practică social-istorică, transformatoare, revoluţionară, ră-mînînd pe poziţiile materialismului contemplativ. Materialismul lui F* a avut un caracter
                                                      L. Feuerbach
antropologic; el a pus în centrul filozofiei sale omul, privit ca o parte a naturii. Antropolo-gismul lui a fost îndreptat împotriva dualismului şi spiritualismului, care dedublează în mod artificial fiinţa umană în spirit şi trup, dar a exprimat totodată şi incapacitatea lui de a înţelege esenţa socială a omului. O dată cu idealismul hegelian, F. a respins şi dialectica, din care cauză nu a putut depăşi limitele metafizice ale materialismului premarxist. Un loc deosebit în filozofia lui F. îl ocupă critica religiei. El a dezvoltat tradiţiile ateismului din sec. XVII—XVIII, aducînd contribuţii importante Ia dezvăluirea rădăcinilor gnoseologice şi psihologice ale religiei. Di pă F., divinitatea nu este altceva decît personificarea fantastică a însuşirilor fiinţei omeneşti, idee exprimată concis în celebra formulare; „Dumnezeu este omul“. Ateismul lui F. a fost însă limitat. Antropolo-gismul l-a determinat pe F. să caute izvorul religiei în „natura umană**, împiedicîn-du-1 să descopere rădăcinile ei sociale, să depăşească punctul de vedere iluminist cu privire Ia căile înlăturării religiei. F. a crezut că eliberarea oamenilor de sub jugul spiritual al religiei ar fi drumul spre realizarea libertăţii politice şi a statului democratic. Totodată, respingînd
religiile existente, el preconiza crearea unei noi religii, „fără dumnezeu**, în centrul căreia să stea omul. El considera în mod greşit că marile epoci istorice ale omenirii s-ar deosebi prin prefaceri religioase, în etică, F. s-a opus ascetismului religios şi rigorismului kantian, punînd la baza moralei năzuinţa omului spre fericire. Morala lui a avut însă un caracter abstract; el a ignorat contradicţiile de clasă, propovăduind „iubirea univer-saîă“. în felul acesta, F. a rămas, ca şi materialiştii premergători, idealist în concepţia despre societate. Opera lui filozofică a exercitat o mare influenţă pozitivă în mişcarea ideologică posthegeliană din Germania, şi în mod special asupra formării concepţiilor filozofice materialiste ale lui Marx şi Engels. Ei au dat o înaltă apreciere materialismului lui F., dezvăluind totodată limitele concepţiei sale filozofice şi politice. Op. pr.: „Esenţa creştinismului** (1841), „Teze preliminare pentru reforma filozofiei** (1842), „Principiile filozofiei viitorului** (1843), „Esenţa religiei** (1845).
   Feuerbach [fóhrbah], Paul Johann Anselm (1755—1833), jurist german, reprezentant al şcolii clasice de drept penal, în lucrările sale a formulat unele principii progresiste ale ştiinţei dreptului penal burghez, caracteristice perioadei de luptă a burgheziei contra feudalismului, ca: egalitatea tuturor în faţa legii şi gradarea pedepsei în raport cu gravitatea infracţiunii. A fost autorul Codului penal al Bavariei din 1813.
   Fez, oraş în nordul Marocului. 216 000 loc. (1960). Centru economic, cultural şi religios. Industrie textilă (prelucrarea lînii), meşteşuguri (prelucrarea pieii, mătăsii şi a metalului). Nod de cale ferată şi de căi de caravane. A fost un important centru al mişcării de eliberare naţională a Marocului.
   fibră 1. (IND. TEXT.) Corp în formă de filament subţire (cu grosimea de ordinul micronilor sau al diviziunilor de micron), care poate fi transformat prin filare în fire folosite pentru
FIBRĂ
376
FIBRINOLIZINĂ
fabricarea ţesăturilor, tricoturilor, materialelor tehnice (funii, cord, filtre ş.a.), a materialelor decorative etc. Se caracterizează prin rezistenţă relativ mare, elasticitate, afinitate pentru coloranţi şi stabilitate faţă de factorii fizici, chimici şi biologici. F. textile pot fi naturale sau obţinute pe cale chimică. Cele naturale pot fi:
 a)  vegetale, produse de epiderma unor fructe şi seminţe (bumbac, capoc ş.a.), de ţesutul liberian al tulpinii (cînepă, in, iută etc.) sau de unele frunze (agave, aloe etc.); b) animale, produse fie de epiderma unor animale (lîna de oaie, părul de capră, de alpaca, de cămilă, de lama etc.), fie prin secreţia unor insecte (mătasea, secretată de fluturele Bombyx mori ş.a.);
 c)  minerale (azbestul). F. obţinute pe cale chimică sînt produse din polimeri naturali (viscoză,cuproacetat, dicazeină, dezeină etc.), din polimeri sintetici (polivinil-cloridice, poli-alcool-vinilice, polinitril-acrili-ce, poliamidice, poliesterice, polipropilenice etc.), precum şi din sticlă, din zgură şi din roci eruptive. în R.P.R., producţia de f. sintetice şi fire textile a înregistrat o creştere însemnată. 2« (CHIM.) a) Fibră ar-tificială, fibră obţinută prin transformarea chimică a polimerilor naturali, ca celuloza, cazeina ş.a. Denumirea de /.
 a.  este improprie, deoarece polimerul de bază este natural. b) Fibră chimică, fibră obţinută pe cale chimică prin filare din soluţii sau topituri de polimeri naturali sau de polimeri sintetici, c) Fibră po-liamidică, fibră sintetică obţinută prin policondensarea unei diamine cu un acid organic diba-zic sau a unui aminoacid ori a lactamei sale. Nailonul este o f. obţinută prin condensarea hexametilendiaminei cu acidul adipic. Relonul este de asemenea o fibră sintetică obţinută prin polimerizarea caprolacta-mei; se numeşte şi perion, silón, capron etc. în ţara noastră, /. p. se fabrică la Săvi-neşti (reg. Bacău), d) Fibră poliesterică, fibră sintetică obţinută prin policondensarea glicolilor cu acid tereftalic. Se utilizează ca înlocuitoare
PRODUCŢIA ANUALA DE FIRE Ş! FIBRE TEXTILE DINARR.
                         1938 im   1950  1955  1959  1960  1963  
    FIRE TIP BUMBAC,       17 2!   29    46    48    52    70    
        MU TONE                                                  
     FIRE TIP UNA,       7032 8151 12823 17664 17198 19351 22542 
          TONE                                                   
FIBRE Şl FIRE SINTETICE,                 50i   317   889   2546  
          TONE                                                   
                                                                1) In 1958
de lînă, singură sau în amestec cu lînă. F. p., sub denumirea de teron, se fabrică în ţara noastră din polietilente-reftalat, obţinut prin policondensarea etilenglicolului cu di-metiltereftalat; se mai numeşte tergal, terilen etc. e) Fibră poli-nitrilacrilică, tibră sintetică obţinută prin polimerizarea nitri-lului acrilic şi filarea polimerului obţinut din soluţie. F. p>. sub denumirea de melana, se fabrică în ţara noastră la Săvi-neşti. Se mai numeşte fibră poli-acrilonitrilică. f) Fibră sin~ tetică, fibră textilă obţinută prin filare din soluţii sau din topituri ale polimerilor sintetici (ex. fibre poliamidice, ca nailonul sau relonul; poliesterice, ca teronul; polinitrilacrilice, ca melana). g) Fibră vulcan, material dur şi rezistent obţinut din carton îmbibat cu clorură de zinc, apoi presat puternic şi spălat cu apă. Este întrebuinţat la fabricarea de geamantane, roţi dinţate etc. 3. (ANAT., HIST.) Element anatomic de formă a-lungită, reprezentat de o celulă (f. musculară netedă), prelungire celulară (f. nervoasă) sau de o structură alcătuită din substanţe organice extracelu-lare (f, elastică). 4, (BOT.) 3) Fibră lemnoasă, celulă vegetală alungită, cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi, situată în ţesutul lemnos. !>) Fibre liberienet fibre cu pereţii nelignificaţi, constituite din celule foarte alungite, cu membrana îngroşată şi cu lumenul redus; sînt dispuse izolat sau în fascicule în tul-pinele sau în frunzele plantelor. Pentru industrie prezintă importanţă /. /. din tulpinele de in, cînepă, iută, chenaf, rafie şi urzică, precum şi cele din
frunzele de aloe, banan, rafie, sizal şi yucca. Sin. fibre de bast. 5. (REZ. MAT.) Succesiune de puncte materiale, formînd o linie paralelă cu axa unei bare. Noţiunea, fără o semnificaţie fizică, foloseşte la demonstrarea anumitor relaţii din rezistenţa materialelor.
   fibrilâţie (FIZIOL.), contracţie spontană, repetată la intervale scurte, a unei fibre musculare izolate sau a unui grup de fibre musculare. — F. auriculară, tulburare de ritm a inimii, constînd în contracţii foarte rapide, dezordonate, fi-brilare ale muşchilor auriculelor. Uneori apare sub formă de accese, alteori este permanentă. Apare frecvent în stenoza mitrală decompensată, în insuficienţa cardiacă dreaptă. Se tratează cu chinidină.
   fibrilă (ANAT., HIST.) 1. Fibră de dimensiuni reduse. 2. Element constitutiv al unei fibre musculare, nervoase etc.
   fibrină (BIOCHIM/, FIZIOL.), proteină insolubilă, care se găseşte în sînge, limfă, muşchi şi care reprezintă elementul principal al procesului de coagulare. Se formează din fibri-nogen sub acţiunea enzimatică a trombinei. Preparată sub formă de bureţi sau filme, este folosită în chirurgie pentru producerea hemostazei.
   fibrinogén (BIOCHIM., FIZIOL.), proteină fibrilară solubilă din plasma sanguină. Sub influenţa trombinei se transformă în fibrină insolubilă, producînd coagularea sanguină.
   fibrinolizină (BIOCHIM., FIZIOL.), enzimă proteolitică din serul sanguin, care solubilizează fibrină, împiedicînd coagularea sîngelui. Sin. plasmină.
F1BR0ADEN0M
377
FICHTE
  fibroadenóm (lat. fibra „fibră** şi gr. aden „glandă**; MED.), tumoare glandulară benignă, formată din celule şi fibre conjunctive. Apare sub formă de noduli, evoluînd lent, cu stare generală bună şi fără recidivă după operaţie. Localizări frecvente: uter, mamelă.
  fibrobeton (CONSTR.), material de construcţie confecţionat în plăci din deşeuri lemnoase impregnate şi din ciment. Aceste plăci se folosesc în locul duşumelelor oarbe la clădiri, economisindu-se astfel cheresteaua.
  fibrocimént (CONSTR.) v. azbociment.
  fibrocit (HIST.), celulă fundamentală şi permanentă a ţesutului conjunctiv, de formă sferică, fusiformă sau stelată, cu prelungiri filiforme care uneori intră în contact cu prelungirile celulelor vecine. Are un rol de seamă în regenerarea ţesutului conjunctiv.
  fibrográf (IND. TEXT.), aparat pentru măsurarea şi înregistrarea lungimii fibrelor de bumbac dintr-o probă.
  fibroină (IND. TEXT.), substanţă proteică din care se compune fibra de mătase naturală.
  fibrom (MED.), tumoare benignă a ţesutului conjunctiv. Cu duritate şi formă variabile de la caz la caz, f. este perfect delimitat printr-o capsulă de ţesutul înconjurător. Localizări mai frecvente: uter, mamelă, intestin.
  fibrométru (ind. TEXT.), a-parat cu care se măsoară lungimea fibrelor de bumbac prin
sortarea lor în mănunchiuri după lungimea fibrelor. Mănunchiul cu conţinutul cel mai mare de fibre reprezintă lun-gimea-modul.
  fibulă (ORF.) 1. Agrafă în formă de broşă sau de cataramă,
servind din cele mai vechi timpuri la fixarea veşmintelor compuse din două piese. F. aveau forme foarte variate, iar cele utilizate de popoarele germanice în epoca migraţiunii popoarelor, făcute din aur, incrustate cu pietre preţioase, erau uneori de mare valoare artistică. 2. Inel purtat de actorii şi atleţii romani.
   ficât, glandă anexă a tubului digestiv, situată în abdomen, care îndeplineşte în organism funcţiuni complexe şi foarte importante. F. nevertebratelor secretă o substanţă care are acţiune fiziologică similară celei a pancreasului vertebratelor; din această cauză, f. lor este denumit hepatopancreas ; f. moluştelor, echino-dermelor, al unor ar-tropode etc. are un rol însemnat în digestia hranei şi în acumularea substanţelor de rezervă. La vertebrate, f, este cea mai voluminoasă glandă anexă a tubului digestiv, mărimea lui fiind în funcţie de regimul de hrană (la animalele carnivore este mai mare decît la cele erbivore). La mamifere şi la om, f. este situat imediat sub diafragmă, în partea dreaptă a abdomenului şi este alcătuit din mai mulţi lobi.
Unitatea structurală a f. este lobului hepatic, format din celulele hepatice, celule reticu-loendoteliale; lobului este străbătut de capilare biliare, arteriale şi venoase, care confluează, for-mînd pe marginile lobulilor canalicule şi canale din ce în ce mai mari, terminate pentru bilă cu canalul hepatic, pentru vene cu venele porte, iar pentru artere cu artera hepatică. A-ceastă structură complexă este legată de rolul fiziologic deosebit de important pe care îl are ficatul în organism. Nu există funcţiune metabolică Ia care ficatul să nu participe: el secretă bila şi o varsă în
intestin în timpul digestiei, participă la metabolismul glucidelor, protidelor, lipidelor, hormonilor, vitaminelor etc., sintetizează şi depozitează glico-genul, neutralizează majoritatea toxinelor endogene (uree, acid uric,^ acetonă etc.) şi exogene ş.a. îmbolnăvirea ficatului este urmată de tulburări ale tuturor funcţiunilor organismului, iar lipsa lui este incompatibilă cu viaţa.
   Ficbte ffihte], Johann Gott-lieb (1762-1814), filozof idealist german, reprezentant al filozofiei clasice germane. A susţinut, înainte de 1800, un program bur-ghezo-democratic cu caracter iluminist. El a cerut desfiinţarea relaţiilor feudale, instituirea libertăţilor civile şi abolirea privilegiilor. Mai tîrziu a devenit un adversar al instituţiilor şi al ideilor revoluţiei franceze, preconizînd o monar-
                                               Fig. 1. Faţa inferioară a ficatului 1 — lobul hepatic drept; 2 — lobul hepatic stîng; 3 — lobul pătrat; 4 — colecistul; 5 — vena cavă inferioară; 6— vena portă; 7— artera hepatică; 8 —■ canalul cistic
          Fig. 2. Faţa posterioară a ficatului I — lobul hepatic drept; 2— lobul hepatic sting; 3, 5 vena cavă inferioară; 4 — lobul pătrat;
                                                            6 — vena hepatică stingă
F1C1N0
378
 FIDIAŞ
hie feudală corporatistă. In perioada ocupaţiei napoleo-neene, F. s-a manifestat ca un ideolog de seamă al mişcării burgheze de eliberare, ca un propagandist înflăcărat al unităţii naţionale. în acelaşi timp însă a exprimat unele idei naţionaliste, care au fost ulterior amplificate de romanticii reac-ţionari, de şcoala conservatoare a dreptului şi de naţionaliştii burghezi germani. Criti-cînd „de la dreapta** dualismul kantian, F* a elaborat un sistem filozofic idealist-subiectiv cu caracter voluntarist, conform căruia lumea este produsul interacţiunii dintre „eul pur“ (absolutizarea conştiinţei de sine a întregii omeniri) şi non-eu (natura). Interacţiunea dintre eu şi non-eu reprezintă baza dialecticii idealiste a lui F., prin care el a intuit, într-o formă rudimentară şi limitată exclusiv la conştiinţă, faptul că izvorul dezvoltării este contradicţia. în felul acesta, F* a ajuns, înaintea lui Hegel, la ideea necesităţii deducerii dialectice a categoriilor şi a încercat să elaboreze schiţa unei asemenea deducţii. După F., subiectul cunoscător şi obiectul sînt termeni corelativi; dena-turînd raportul lor real, F. consideră că obiectul ar fi creat de subiect şi nu ar putea exista fără el. Din 1800 F. s-a apropiat de idealismul obiectiv, a înlocuit voluntarismul său prin fatalism religios, a recunoscut existenţa lui dumnezeu şi nemurirea sufletului. Op.pr.: „Bazele teoriei ştiinţei** (1794), „Despre menirea omului** (1800), „Cuvîntări către naţiunea ger-mană“ (1807-1808).
   Ficino, Marsilio (1433 — 1499), umanist italian, conducătorul aşa-numitei „Academii platonice** din Florenţa, întemeiată în 1459. Ideolog al cercurilor aristocratice italiene, F. a căutat să concilieze, în luptă cu umaniştii de orientare materialistă, umanismul Renaşterii cu religia. în acest scop, el a încercat să dovedească identitatea dintre filozofia greacă, a cărei supremă realizare o constituia, după el, filozofia lui Platón, şi religia creştină, din care a respins ascetismul. A
interpretat iubirea platoniciană (érosul), ca năzuinţă a personalităţii umane către desăvîrşire, pe linia idealului estetic a] unei frumuseţi suprasenzoriale. Este autorul unor traduceri valoroase ale operelor lui Platón şi ale neoplatonicilor în limba latină.
   ficomicéte (BOŢ. ; Phycomy-cetes), clasă de ciuperci inferioare, cu aparatul vegetativ formát dintr-un miceliu ramificat, cu mai multe nuclee. F. se înmulţesc sexuat şi asexuat (ex. mucegaiul alb, rîia neagră a cartofului etc.).
   ficţionalism, concepţie idea-list-subiectivă, întemeiată de filozoful neokantian german Hans Vaihinger (1852—1933) în lucrarea „Filozofia lui ca şi cum** („Die Philosophie des AIs Ob*\ 1911). Negînd, ca şi Kant, conţinutul obiectiv al noţiunilor abstracte şi al categoriilor, caracterul lor reflec-toriu, Vaihinger a susţinut că acestea reprezintă (împreună cu legile ştiinţei, cu legile logicii, cu legile juridice, cu normele etice şi cu valorile culturale în genere) „ficţiuni**, adică simple convenţii stabilite arbitrar. Oamenii operează cu categoriile „ca şi cum“ ar fi adevărate, deoarece ele se dovedesc utile în activitatea lor practică. înrudit cu pragmatismul, cu convenţionalismul şi cu filozofia v i e ţ i i, f. constituie o manifestare a iraţionalismului filozofiei burgheze din epoca imperialismului.
   ficus (BOT.; Ficus), gen de plante lemnoase din familia
Ficus
moraceelor. Cuprinde aproape 600 de specii de plante tropicale şi subtropicale (ex. smochinul, sicomorul, f. de cauciuc etc.). Foarte răspîndită la noi, ca plantă de apartament, este specia Ficus elastica.
   fideism (lat. fides „cre-dinţă“), concepţie reacţionară care fie că acordă prioritate credinţei faţă de ştiinţă, fie că pune credinţa pe acelaşi plan cu ştiinţa, fie că acordă, în genere, credinţei o anumită valoare. în ultimă instanţă, orice concepţie idealistă constituie, după cum arată V. I. Lenin, un f. mai mult sau mai puţin atenuat, diluat.
   fidelitate (TELEC.), gradul de precizie a reproducerii unui semnal audio sau video, transmis ori înregistrat.
   fider (engl. feeder, de la feed „a hrăni**) 1. (ELT.) Conductă electrică servind la alimentarea unuia sau a mai multor consumatori. 2. (TELEC.) *> Circuit care leagă un post de radioemisiune sau de radio-recepţie cu antena respectivă, b) Circuit prin care se transmite programul de radioficare de la centrul de radioficare ta subcentrala de distribuţie.
   Fidias (începutul sec. V î.e.n.—c. 432/431 î.e.n.), sculptor grec din perioada clasică. F. a fost prietenul lui Pericle şi conducătorul lucrărilor grandioase iniţiate de acesta pe acropola Atenei. Creaţia lui F. a fost inspirată de ideologia democraţiei sclavagiste ateniene în cea mai înfloritoare perioadă a acesteia, sec. al
V-lea î.e.n., denumit şi „secolul lui Pericle**. Viaţa Atenei se desfăşura pe atunci sub semnul victoriei repurtate asupra perşilor, al hegemoniei ei în lumea greacă, al bogăţiei şi al puterii la care ajunsese cetatea şi care insufla atenienilor un sentiment de mîndrie, linişte şi siguranţă. Acest sentiment şi-a găsit expresia în mai toate creaţiile literare şi artistice ale epocii. Artist şi totodată filozof prin^ adîncimea gîndirii, F. a exprimat, prin opera sa, echilibrul moral către care antichitatea greacă a tins de-a lungul întregii sale istorii. Printre operele sale, cele mai vestite au fost două statui executate în fildeş, pe o armătură de lemn şi acoperite parţial cu aur (criselefantine): „Athena Parthenos** din interiorul Partenonului şi „Zeus din Olimpia**, care nu s-au păstrat, precum şi statuia din bronz a „Athénéi Promachos‘\
FENOMENE FIZICE
 /. Descărcare prin. scîntei aer la presiune atmosier; 2. Descărcare în aer rarei cu coloană pozitivă strat cată. 3. Descărcare în ne 4,.Descărcare in argon. 5. D cărcare în argon într-un de sticlă brună. 6. Descarc în argon într-un tub de sti brună acoperită cu puii. fluorescentă. 7. Descărc într-un tub acoperit cu dife sorturi de pulbere fluoresce
ENOMENE FIZICE:
ii                                                                                              b.                                                                                            c.
                          1. Tuburi cu descărcare electrică folosite pentru reclame luminoa3e: a — neon; b — heliu; c         argon.
FIELDING
379
FIER
înaltă de 9 m, aşezată în afara Partenonului. Aceste statui sînt cunoscute prin copii antice în marmură, care se află astăzi în diferite muzee, ca şi prin monedele rămase care le reprezentau. Ele se disting prin seninătatea, nobleţea şi măreţia figurilor. Sub conducerea lui F. a fost creată decoraţia sculpturală a Partenonului, care se armonizează organic cu arhitectura (metope, frize, frontoane). Acestea, împreună cu statuile, reconstituie imaginea unei umanităţi radioase care participă neţulburată şi încrezătoare la viaţă şi care transformă tema mitologică în pretext artistic. Statuara şi reliefurile lui F. pun în valoare arta nuanţării volumelor şi a contururilor, perfecta proporţio-nalitate, alternarea armonioasă a repausului cu mişcarea. F. a influenţat puternic arta din sec. al V-lea î.e.n. şi a secolelor următoare.
   Fielding [fî:ldiq], Henry (1707—1754), dramaturg, romancier şi publicist englez, reprezentant al aripii radical-democratice a iluminismului britanic. Originar dintr-o familie de nobili scăpătaţi. A debutat cu comedii spirituale pe teme politice, care demascau venalitatea aparatului de stat, politica egoistă a claselor dominante din Anglia, profitoare de pe urma războaielor de cucerire („Politicianul de cafenea*4, 1730; „Pasquin, satiră dramatică a epocii**, 1736; „Calendar istoric pentru anul 1736**, 1736). Prin aceste opere, el este creatorul comediei so-cial-politice engleze. F. şi-a cîştigat însă celebritatea prin romanele sale: „Istoria aventurilor lui Joseph Andrews şi ale prietenului său domnul Abraham Adams** (1742), parodie a romanului sentimental „Pamela** al lui Richardson, şi mai ales prin „Tom Jones. Povestea unui copil găsit** (1749, uit. trad. rom. 1959), vastă panoramă tipologică a Angliei din acea vreme. Ri-dicîndu-se împotriva moralei individualiste, ipocrite, mic-burgheze, căreia îi opunea principiul „moralei naturale“,
F. a crezut în posibilitatea realizării armoniei sociale pe
25 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
calea desăvîrşirii morale a oamenilor („Amelia**, 1752). Opera lui F* cuprinde o critică curajoasă a moravurilor societăţii engleze a sec. al XVIII-lea,
H. Fielding
făcută cu realism, cu vervă muşcătoare şi cu o mare artă a compoziţiei. A zugrăvit caractere vii, urmărind evoluţia lor cu o adîncă pătrundere şi înţelegere a psihologiei umane. Bogăţiei şi varietăţii conţinutului operei sale i-a corespuns o mare bogăţie a limbii literare, la a cărei dezvoltare a adus o importantă contribuţie. Supranumit „părintele romanului englez**, F* a exercitat o influenţă puternică asupra scriitorilor de mai tîrziu, anunţînd realismul critic al lui Ch. Dickens şi W. Thackeray.
   Fieni, localitate de tip urban, subordonată din punct de vedere administrativ oraşului Pucioasa, reg. Ploieşti, raionul Tîrgovişte. 4 920 loc. (1964). Industrie a materialelor de construcţii (ciment). Principalul obiectiv industrial din F» este fabrica de becuri electrice „Steaua electrică**.
   fier 1. (CHIM.), Fe. Element chimic cu gr. atomică 55,85; nr. at. 26; gr, specifică 7,86; p.t. 1 535°C. în stare pură este un metal alb strălucitor, cu proprietăţi feromagnetice pînă la 768°C. Este cel mai răspîndit dintre metalele grele care se găsesc în scoarţa terestră (4,7%). în natură se găseşte în numeroase minereuri sub formă de oxizi şi hidroxizi (hematitul, magne-titul, limonitul), carbonaţi (si-deritul), sulfuri (pirita, marca-sita), silicaţi (piroxenii, amfi-bolii, micele) ş.a., precum şi
în regnul vegetal şi animal. F. pur se obţine prin reducerea oxidului pe cale electrolitică sau prin descompunerea termică a pentacarbonilului de fier. Formează combinaţii în care este di-, tri- şi, mai rar, hexavalent. Se oxidează uşor în contact cu aerul şi cu umezeala. Din punct de vedere tehnic sînt mult mai importante aliajele f. cu carbonul şi cu alte elemente, care provin fie din minereuri, fie prin adăugarea în procesul de obţinere a diferitelor fonte sau oţelufi.
 F.  este cunoscut din timpuri străvechi şi descoperirea sa a jucat un deosebit rol în dezvoltarea materială şi culturală a societăţii omeneşti (v. epoca fierului), iar ^ în prezent stă la baza tehnicii, utilizat sub formă de aliaje. Minereu-rile de f. reprezintă principala materie primă în industria siderurgică. Cele mai însemnate zăcăminte de minereuri de f. din R.P.R. sînt concentrate în munţii Poiana Ruscăi (zăcămintele de la Teliuc, Ghelar, Vadu-Dobrei, reg. Hunedoara), în Munţii Dognecei (la Ocna de Fier, reg. Banat), în munţii Harghita (la Lueta, reg. Mu-reş-Autonomă Maghiară). în anii puterii ^ populare, în urma intensificării măsurilor de prospectare, au fost descoperite noi zăcăminte în Dobrogea (la Palazu-Mare) şi în reg. Cluj (la Căpuş, recent intrat în exploatare). în 1963 s-au extras 2 286 000 t de minereuri de f. faţă de 139 0001 cît s-a extras în 1938. Pe plan mondial, cele mai importante rezerve de minereuri de f. se găsesc în U.R.S.S. (evaluate la 42,4 miliarde t), India (21,8 miliarde t), Brazilia (16 miliarde t), S.U.A. (între 5,5 şi 10 miliarde t); rezerve mari se mai găsesc în Venezuela, Canada, Cuba, Suedia, Franţa, Marea Britanie, Republica Sud-Africană şi unele ţări din vestul Africii. ^ Extracţia mondială de minereuri de f, a crescut de la 168 000 000 t în 1938 pînă la peste 510 000 000 de tone în 1960. Se foloseşte şi denumirea fer. 2. (METAL.) a) Fier tehnic, oţel cu un procent de carbon mai mic de 0,04.
 b)  Fier vechiy obiecte din oţel
 FIERB ĂTOR
380
FIGURĂ
PRINCIPALELE TÂRÎ PRODUCĂTOARE DE MINEREU DE FIER
                       FXTRACriF                 mu -rnuc
      ŢĂRILE       CONTINUT  im   1950  1955   1960   1962   
                   ÂPMXM                                     
                   IN FIER                                   
                   °/o                                       
U R.S.S.           60       26585 39651 71862  105857 128100 
S.U.A. 0           50       28908 99612 104652 89040  73488  
FRANŢA             35       33048 29988 50268  66912  66624  
CANADA 9           55         -   3276  14772  19548  24612  
SUEDIA             60       13932 13608 17352  21312  22020  
   REGATUL UNIT    30       12048 13176 16440  17316  15516  
    VENEZUELA      65         -   204   8436   19488  13248  
/ND/A              65       2 784 3 012 4752   10596  12840  
   R. F GERMANĂ    30       1853$ 9120  11376  13548  11424  
BRAZILIA           70             1987  3384   9348   76564  
CHILE              60       1608  2952  1536   4 740  7200   
FEDERAŢIA MALAtEZÂ 60       164-2 *506  1488   5736   6612   
 f) Exclusiv mmereumle de fero-mangan cu un conţinut de mangande peste 5% 2) Livram 3) f936 4) Export — Hu e cazul ...................Lipsesc date
 (şi fier tehnic) scoase din uz. Se foloseşte ca materie primă la producerea oţelului (şi în mică măsură a fontei). 3. (ELT.) Fier moale, oţel cu calităţi magnetice apropiate de ale fierului pur, avînd ciclul de histerezis strîmt. Mag-netizarea şi demagnetizarea /. m. au loc aproape brusc.
4,  (CONSTR.) a) Fier de coamă, unealtă a tinichigiilor, folosită la montarea învelitorii de tablă a unui acoperiş. Este alcătuită din două bare scurte de oţel, una cu secţiune pătrată, cealaltă cu secţiune triunghiulară, legate între ele printr-un mîner curb de oţel rotund. Se mai numeşte fier de fâlţuit. b) Fier de rostuit, unealtă folosită la netezirea mortarului din rosturile unei zidării aparente, de cărămidă sau de piatră. Este alcătuită dintr-o vergea de oţel, cu secţiunea pătrată sau circulară, curbată şi prevăzută cu un mîner de lemn. 5, (MAŞ. AGR.) Fier lat v. brâzdar.
6.  (FARM.) Fier redus, produs obţinut prin reducerea oxidului de fier cu hidrogen. Se prezintă sub formă de pulbere fină, grea, cenuşie, solubilă în acizi minerali. Fierul redus este utilizat în tratamentul anemiilor.
  fierbător (TEHN.), aparat folosit în industria chimică, alimentară etc., în care se fierbe
un lichid la presiune atmosferică sau la o presiune mai înaltă, prin încălzire cu foc direct, cu abur, cu gaze calde, electrică etc.
fierbere 1.(FIZ.) Proces de transformare a unui lichid în vapori, care are loc în toată masa lichidului. F. are loc la temperatura la care tensiunea vaporilor lichidului devine egală cu presiunea exterioară la care este supus. în tot timpul f., temperatura lichidului rămîne constantă dacă presiunea exterioară nu variază. Această temperatură creşte o dată cu presiunea. Temperatura la care fierbe un lichid sub presiunea de 760 mm coloană de mercur se numeşte temperatură normală de fierbere (în vorbirea curentă temperatură de f,)* Un rol important în mecanismul f. îl are formarea bulelor de vapori, care, ridi-cîndu-se pînă Ia suprafaţa de separare lichid-vapori, asigură transportul de substanţă şi
căldură necesare desfăşurării continue a f. V. şi v a p o-r i z a r e. 2. (METAL.) Fierberea metalului, ieşirea violentă a gazelor din baia de metal topit în cursul elaborării, turnării sau după turnarea metalului în lingotiere sau în formele de turnare. F. m. se combate prin dezoxidare, prin evitarea supraîncălzirii metalului, menţinerea un timp mai îndelungat în oala de turnare etc. V. şi calmare.
   Figaro, personaj din comediile lui Beaumarchais („Bărbierul din Sevilla", „Nunta lui Figaro**, „Mama vinovată**), întruchipare a isteţimii şi iscusinţei populare în luptă cu venalitatea şi cu abuzurile clasei feudale în descompunere.
   „Figaro" („Le — ‘V, cotidian francez. Apare la Paris din 1825. Exprimă interesele cercurilor politice de dreapta.
   Figueroa /figheróa/, Gábriel (n. 1907), operator cinematografic mexican. A creat imaginea pentru numeroase filme, colaborînd în special cu regizorul E. Fernandez. în filmele „Maclovia**, „Fata mexicană**, „Rio Escondido** ş.a., Figueroa a compus peisaje poetice, cadre de compoziţii bine echilibrate, folosind cu măiestrie lumina.
   figurânt (TEATRU), personaj cu rol şi acţiune menite să împlinească, fără replici, ambianţa dramatică a unei scene sau a unui spectacol.
   figurâre (CONSTR.), operaţie de aşezare a materialelor gra-nulare de construcţie (nisip, pietriş, piatră spartă, criblură etc.), sub formă de corpuri geometrice regulate, în cariere, depozite şi şantiere, pentru a li se putea măsura mai uşor volumul, în acest scop, cele mai folosite figuri sînt movilele conice şi trunchiurile de piramidă.
 . figuraţie (TEATRU) 1. Acţiunea scenică a figurantului. 2. Grup de figuranţi menit să realizeze, prin gesturi, atitudini, exclamaţii individuale ori colective, scene de masă într-un spectacol.
   figură 1. (MAT.) Figură geometrică, figură în care liniile şi suprafeţele au proprietăţi geometrice simple. — Figuri geometrice asemenea, figuri geo-
 FIGURĂ
 381
FILAMENT
 metrice care au unghiurile corespunzătoare egale şi laturile omologe proporţionale. 2. (ST. CONSTR.) Figură reciprocă, figură cu ajutorul căreia se determină grafic eforturile din barele unei grinzi cu zăbrele. în figura reciprocă fiecare segment din epură, a cărui lungime reprezintă la o anumită scară efortul dintr-o bară, este paralel cu bara respectivă a grinzii cu zăbrele. 3. (LINGV.) Figură etimologică, construcţie sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb şi un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic (ex. a-şi trăi traiuly a dormi somn greu). V. şi complement intern. 4. (STIL.) Figură de stil (sau figură poetică), procedeu stilistic prin care se modifică accepţia unui termen sau se asociază cuvintele în aşa fel, încît înţelesurile vechi să se îmbogăţească, să se înnoiască, redînd mai bine nuanţele gîn-dirii şi aspectele particulare ale realităţii (ex, versul eminescian Cînd torsul s-aude l-al vrăjilor caier, Argint e pe ape şi aur în aer conţine mai multe /. de s.). 5. (LOG.) Figuri silo-gistice, diferite feluri de silogism în funcţie de poziţia termenului mediu în premise. Există patru /. s. în fig. I, termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră; în fig. a îl-a, termenul mediu este predicat în ambele premise; în fig, a IlI-a, subiect în ambele premise; iar înfig, a IV-a, predicat în premisa majoră şi subiect în premisa minoră. Cele patru/, s. se memorează cu ajutorul formulei: „Sub-Prae (I), tűm Prae-Prae (II), tum Sub-Sub ^(111), denique Prae-Sub (IV)“. Fiecare /. s. îndeplineşte o anumită funcţie de cunoaştere. Fig. I subsumează un caz sub o lege sau o regulă generală (ex. „Toate soluţiile care colorează hîrtia de turnesol în roşu sînt acizi; această soluţie colorează hîrtia de turnesol în roşu; deci această soluţie este un acid“). Fig. a Il-a se întrebuinţează de obicei în combatere (ex., pentru a combate aserţiunea greşită că Pămîntul ar fi o stea, procedăm în felul ur-
 25*
 mător: „Orice stea are lumină proprie; Pămîntul n-are lumină proprie; deci Pămîntul nu este o stea“). Fig. a III-a stabileşte îndeobşte o excepţie, folosindu-se şi ea în combatere (ex. combatem teza falsă că statul ar . exista în orice orîn-duire socială prin următorul silogism:        „Comuna    primitivă
 este o orînduire socială; comuna primitivă nu cunoaşte forma statului; deci există cel puţin o orînduire socială care nu cunoaşte forma statală**). Fig. a IV-a are o valoare cognitivă redusă în comparaţie cu celelalte figuri.
Schema figurilor silogistice
M<s------ P   P M         
S         ' M S- M        
fig. I        fig. a Il-a 
M         p   P ■■ ■ y M  
1         S   M^---S      
M                         
fig. a 11 l-a    fig. a IV-a
 Fiecare /. s. are regulile ei speciale. Acestea sînt rezultatul acţiunii regulilor generale ale silogismului în condiţiile speciale ale diverselor /. s. Figurile silogistice se împart în moduri silogistice, în funcţie de calitatea şi de cantitatea judecăţilor care formează premisele şi concluzia respectivului silogism (ex. „Toate am-fibiile sînt vertebrate; toate broaştele sînt amfibii; deci toate broaştele sînt vertebrate" este un silogism de fig. I, modul „Barbara**, în care atît cele două premise cît şi concluzia sînt judecăţi A, universal-afir-mative). Aristotel a stabilit trei /. s. Fig. a IV-a, ca figură de sine stătătoare, a fost formulată de Albalang, filozof medieval. Teoria completă a fig. a IV-a a fost elaborată de Leibniz.
   figurină (ARTE DEC.), statuetă de pămînt ars, porţelan, argint, bronz, fildeş etc. Cunoscută încă din antichitate, producţia f. de porţelan a fost foarte răspîndită în sec. al XVIII-lea. Sînt renumite f. de Saxa (Meissen), de Sévres şi cele ruseşti, produse la manufactura din Peters-burg. în ceramica romînească
Figurină. Statuetă din Tanagra
există o bogată tradiţie a producţiei de f„, care datează încă din preistorie.
   Fiji, grup de insule (peste 300), majoritatea de origine vulcanică, situate în Oceanul Pacific între 15—22° lat. S, pe meridianul de 180°. Colonie britanică (din 1874), Suprafaţa: 18 272 km2. Populaţia: 428 000 loc. (1962), dintre care mai mult de jumătate sînt indieni. Centrul administrativ:        Suva
situat pe insula Viti Levu. Insulele mai mici sînt cora-ligene. Climă tropicală umedă. Vegetaţia:     păduri tropicale
şi savane. Se cultivă: trestie de zahăr, cocotieri, bananieri, ananaşi, arborele de cauciuc, de cacao, de cafea. Mici întreprinderi pentru prelucrarea produselor agricole. Exploatări aurifere. Exportă în special zahăr şi ulei de cocos. Insulele F. au fost descoperite în 1643 de exploratorul olandez A. j. Tasman.
   filament 1. (ELT.) Fir conductor care se încălzeşte pînă la incandescenţă la trecerea prin el a unui curent electric. Se construieşte din metale sau din cărbune şi constituie o piesă componentă în lămpile electrice cu incandescenţă şi în tuburile electronice. în tuburile electronice cu catodul cald, poate constitui catodul sau poate servi la încălzirea indirectă a acestuia. 2. (IND. TEXT.) Produsul obţinut de la un singur ori-
FILARE
382
FILATOV
ficiu al filierei maşinii de extrudare (filare) pentru fibre chimice. 3. (BOT.) Picioruşul sau codiţa staminei. 4. (ASTR.) Structură gazoasă filiformă care se întîlneşte la nebuloasele gazoase luminoase şi în fenomenele cromosferice obscure. Filamentele cromosferice apar în proiecţie pe discul Soarelui» iar cînd depăşesc marginea discului solar apar luminoase sub formă de protuberanţe.
   filáre1 (IND. TEXT.) 1. Proces tehnologic de transformare în fire a unei mase de fibre textile. F. cuprinde operaţiile de curăţire, amestecare, destrămare pînă la individualizarea fibrelor, formarea ^ păturii, subţierea benzilor şi transformarea lor prin răsucire uşoară în semitorturi, răsucirea puternică a semitortului pentru a-1 face rezistent şi înfăşurarea firului. 2. Operaţie de transformare în fibre a unei mase de polimeri înalţi şi copolimeri în stare de soluţie vîscoasă sau, mai rar, de to-pitură ori de pastă prin trecerea ei forţată, sub presiune (extrudare), printr-o filieră.
   filare2 (NAV.) Operaţie de desfacere lentă a lanţului de ancoră sau a unei parîme în timpul manevrelor de acostare sau de plecare a navelor.
   filária (ZOOL.), nume dat unor specii de viermi cu corp lung şi subţire ca o aţă, parazite mai ales la om. Filaria medinensis, lungă pînă la 1 m, şi Filaria bancrofti, lungă de 10 cm, ş.a. se întîlnesc în regiunile calde.
   filarioză (MED.), boală exotică, provocată de viermi din genul Filaria. Se manifestă clinic după localizarea viermelui: abcese subcutanate, abcese conjunctivale etc.; cînd se localizează în sînge şi limfă, boala se numeşte elefantiazis şi se caracterizează prin umflarea exagerată a membrelor inferioare.
   filarmonic (gr. philos „prieten, iubitor** şi harmónia „armonie, muzică"), care se referă la activitatea de răspîndire a culturii muzicale prin concerte, recitale, spectacole muzicale.
   filarmonică 1. (In trecut) Asociaţie de muzicieni profesionişti sau amatori. în Europa,
 printre cele mai vechi f. se numărau cele de la Bologna (1666), Ljubljana (1794), Pe-tersburg (1802) şi Londra (1813). în Romînia, prima f. a fost o societate literar-artistică, întemeiată în 1833 de I. Helia-de-Rădulescu şi I. Cîmpinea-nu. 2. (în prezent) Organizaţie de concert. în R.P.R., filarmonica este o instituţie de stat. în întreaga ţară există 17 f., dintre care o f. şi două orchestre simfonice în Bucureşti şi cîte una la Cluj, Iaşi, Arad, Timişoara, Tg.-Mureş, Satu-Mare, Craiova, Bacău, ^ Ploieşti, Botoşani, Galaţi, Sibiu, Braşov, Oradea. Filarmonicile deţin rolul principal în viaţa de concert a patriei noastre, în dezvoltarea culturii noastre muzicale. Activitatea f. cuprinde toate aspectele artei interpretative şi toate formele de manifestări concer-tistice (simfonice, de cameră, populare, vocal-corale, prezentări de opere în execuţie de concert, concerte-lecţii etc.). 3, Filarmonica din Bucureşti. A luat fiinţă, cu numele de „Filarmonica romînă**, sub conducerea lui E. W a c h m a n n, în 1868, la doi ani după ce avuseseră loc primele concerte simfonice din Romînia. în diferite perioade, F. din B. a fost condusă, pe rînd, de D. Dinicu, G. Enescu şi
 G.  Georgescu. Sediul ei este Ateneul R.P.R. Uneori concertele F. din B. au loc în noile săli ale Palatului R.P.R. în 1955 F. din B. a căpătat numele lui George Enescu. Marile valori ale repertoriului s-au înscris pe rînd în programe, iar la pupitrul ei au apărut dirijori ca: F. Weingartner, R. Strauss, B. Walter, P. Mon-teux, M. Ravel, H. Abend-roth, V. Talich, G. Fitelberg,
 H.  von Karajan, H. Scherchen, J. Barbirolli, F. Konwitschny, R. Benzi, precum şi solişti ca: W. Gieseking, P. Casals, J. Thi-baud, Fr. Kreissler, D. F. Ois-trah, S. T. Richter, Y. Ménuhin,
 H.  Szeryng, D. B. Şafran, precum şi dirijori şi interpreţi din centrele muzicale ale ţării:
 A.  Ciolan, Gh. Halmos, Şt. Ruha (Cluj), M. Popa (Timişoara), D. Niculescu (Braşov), N. Boboc (Arad) ş.a. F. din
 B.  cuprinde: o orchestră sim-
fonică, alcătuită din peste 100 de membri (dintre care s-au        remarcat:    Alexandru
Theodorescu — vioară, Iosif Prunner — contrabas, Vasile Jianu — flaut, Varujan Cozi-ghian — vioară, Alexandru Le-pădatu — timpan), un cor (dirijori D.D. Botez şi V. Pîntea), orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru** (dirijori Ionel Budişteanu şi Nicu Stănescu; solişti: Fănică Luca şi Damian Luca — nai, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Angéla Moldovan, Emil Gavriş — voce, Iliuţâ Ru-dăreanu — clarinet, Nicolaie Crăciunescu — acordeon ş.a.), un grup de solişti concertişti (Valentin Gheorghiu, Ştefan Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Vladimír Or Iov ş.a.), precum şi un grup de muzicologi. Orchestra simfonică şi orchestra de muzică populară au întreprins lungi turnee internaţionale, bucurîndu-se de a-precierea publicului şi a muzicienilor din numeroase ţări. în 1954, guvernul R.P.R. a acordat orchestrei simfonice a F. din B. titlul de „Colectiv artistic emerit**. în fruntea instituţiei activează George Georgescu, ajutat de dirijorii Mir-cea Basarab şi Mircea Cris-tescu.
   filatelie (gr. philos „iubitor** şi ateleia „(semn de) scutire de impozit**), colecţionare şi studiere a mărcilor poştale. F. dezvoltă spiritul de observaţie şi simţul artistic, îmbogăţind totodată cunoştinţele generale ale filatelistului.
   Filatov, Vladimir Petrovici (1875—1956), oftalmolog sovietic de renume mondial. F. a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Prin fo-
V. P. Filatov
FILATURĂ
 383
FILIAŢIE
losirea unei tehnici personale a transplantelor de cornee conservate la rece, a reuşit să obţină supravieţuirea acestor trans-plante în organismele-gazdă şi să redea astfel vederea la numeroşi orbi. în ultimele decenii a iniţiat tratamentul cu biosti-muline şi terapia tisulară Fi-latov (grefe de ţesuturi conservate la rece). S-a ocupat de asemenea de problema traho-mului. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Erou al Muncii Socialiste. Op.pr.: „Tumorile maligne ale organului vizual" (1945), „Terapia tisulară*4 (1948) etc.
   filatură (IND. TEXT.), unitate industrială în care materia primă, constituită din fibre textile, este transformată, prin procesul de filare, în fire textile. în f. de fibre chimice, acestea sînt produse prin extrudare, urmată de tăierea fibrelor şi filarea prin procedee asemănătoare cu cele pentru filarea lînii sau a bumbacului, în f. de mătase, firele se trag de pe gogoşile de mătase, ţinute în apă fierbinte pentru înmuierea s e r i c i n e i şi se înfăşoară pe mosoare sau în scuiuri.
   filă (NAV.), şir de table constituind învelişul fundului, al bordajelor sau al punţilor unei nave, dispus de-a lungul acestora. Tablele care formează o f. se îmbină între ele, precum şi cu tablele filelor vecine, prin sudare sau nituire.
   fildeş, substanţă osoasă dură şi foarte compactă, din care sînt constituiţi colţii (de-fensele) de elefant. în formă brută, f. se numeşte morfil. F. a fost folosit de egipteni, apoi de greci, de romani, de bizantini, de arabi, în special pentru sculpturi de mici dimensiuni, precum şi în arta aplicată şi decorativă, la incrusta-ţiile de mobilier, precum şi la mobilierul însuşi. în Extremul Orient, f. a fost valorificat cu extremă fineţe în statuara mică, în arta bibelourilor şi talisma-nurilor etc. Se numeşte şi ivoriu. t (CHIM.) F. artificial, substanţă asemănătoare cu fildeşul natural, obţinută din macerarea prelungită a oaselor animale în clorură de var şi prin încălzirea ulterioară în vase închi-
se, cu abur, în prezenţa unor deşeuri de piele. în acest fel se obţine o gelatină, care, trasă în plăci subţiri, se întăreşte prin tratare cu alaun.
   Filemon (în mitologia greacă), bătrîn din Frigia care, împreună cu soţia sa Baucis, a găzduit pe Iupiter şi pe Mercur; drept recompensă, zeii le-au transformat coliba într-un templu, i-au făcut slujitori ai acestuia şi le-au îndeplinit dorinţa de a muri în aceeaşi zi, prefăcîndu-1 pe Filemon în stejar, iar pe Baucis în tei. Legenda lui F. şi Baucis apare în „Metamorfozele*4 lui Ovidiu; în timpurile noi a inspirat pe compozitorul Ch. Gounod în opera „Filemon şi Baucis*4.
   filer (CHIM., CONSTR.), material pulverulent (praf de calcar, de var stins sau negru de fum) măcinat foarte fin, inert, care se adaugă lianţilor bituminoşi pentru a le mări consistenţa, pentru a-i face mai stabili la variaţiile de temperatură, pentru a întîrzia procesul de îmbătrî-nire (pierderea plasticităţii şi fisurarea) sub acţiunea razelor solare şi a oxigenului atmosferic şi pentru a mări suprafaţa de răspîndi-re a liantului în masa amestecului.
   filerizăre (CONSTR.), amestecare omogenă, la cald sau la rece, a bitumului cu filer.
   filet (TEHN.), şanţ elico-idal cu profil constant, tăiat
Tipuri de filet
pe suprafaţa cilindrică sau conică, exterioară sau interioară a unei piese. F. permite înşurubarea unei piese cu filet exterior într-o piesă cu filet interior.—F. în ţoii, filet cu profil
triunghiular, avînd pasul şi diametrul măsuraţi în ţoii. Unghiul de vîrf al profilului este de 55°. — F. metric, filet cu profil triunghiular, avînd pasul şi diametrul măsuraţi în unităţi metrice. Unghiul de vîrf al profilului este de 60°.
   filetâre (TEHN.), operaţie de executare a unui filet. Poate fi efectuată manual cu ajutorul unei filiere sau mecanizat la maşini-unelte. După procedeul de prelucrare aplicat, se deosebesc f, prin aşchiere, f, prin deformare plastică şi f. prin turnare.
   filetât, maşină de (MAŞ.), maşină-unealtă care serveşte la filetarea pieselor. După felul operaţiei de filetare se deosebesc: m. de /. prin aşchiere şi m. de f. prin deformare
Maşină de filetat
 plastică. M. de /. pot fi cu deservire manuală sau cu funcţionare automată.
   fileu (SPORT) v. plasă* filiâlă, unitate organizatorică cu sau fără personalitate juridică, care face parte din sistemul unei întreprinderi, organizaţii sau instituţii centrale şi căreia îi este subordonată (ex. filiala raională a Băncii de Stat a R.P.R.).
   Filiaşi, comună în reg. Oltenia, reşedinţă de raion. 6 610 loc. (1964). Centru al industriei de prelucrare a lemnului; nod feroviar. — Raionul F., cu 88 770 loc. (1964). Economie agricolă; predomină cultura cerealelor.
   filiaţie (latfilius „fiu**;DR.)t legătura de rudenie între copii şi părinte; ea este denumită paternitate ori maternitate, după cum este privită din punctul de vedere al tatălui ori al mamei. în înţeles larg, f. înseamnă şi orice legătură de rudenie în linie dreaptă, indiferent de grad.
 FILICINĂ
 384
 FIL10QUE
   filicină, substanţă chimică cu caracter acid, solubilă în eter, extrasă din rizomul plantei Filix mas (feriga), care are o puternică acţiune vermifugă. Se utilizează în tratamentul teniazei.
   filicine (BOT.; Filicinae), clasă de plante erbacee (mai rar lemnoase), numite cu un termen generic ferigi. Majoritatea f. cresc prin păduri (feriga, feriguţa etc.), mai puţine pe scoarţa copacilor tropicali şi prin pajişti umede (limba-şarpelui etc.). Unele s-au adaptat mediului acvatic, trăind prin apele stătătoare şi lin curgătoare.
   filieră 1. (TEHN.) Sculă aşchietoare compusă din bacuri, folosită pentru tăierea fi-letului exterior. F. poate avea 2—4 bacuri de filetat. 2. (METAL.) Dispozitiv format dintr-o piesă perforată prin care se
                                                         Filiere
trage în fire sau în bare un metal ductil. V. şi tragere; tref ilare. 3. (lND. TEXT.) Organ al maşinii de filat fibre textile obţinute pe cale chimică. Are forma unui tub astupat la un capăt cu un perete plan perforat. Orificiile la f. curente sînt în număr de
24—120, iar la cele pentru celofibră pînă la 15 000. Prin capătul liber al f. se presează (pompează) masa de polimeri, care, trecînd prin orificiile peretelui perforat, este debitată sub forma de fiiamén-t e.
   filifórm (despre forma unui organ), care este lung şi subţire, în formă de fir (ex. papilele gustative filiforme din mucoasa limbii, antenele alcătuite din '.iticole egale ca grosime la unele insecte etc.).
   filigrán 1. (ORF.) Dantelă de metal, executată de obicei din fire de aur sau de argint sudate. Se întrebuinţează la confecţionarea bijuteriilor, a
obiectelor miniaturale, alteori ca fond decorativ la obiectele ornamentate cu emailuri, pietre preţioase, caboşoane. 2. (BIBL.) Marcă transparentă imprimată în hîrtie cu ajutorul unui fir metalic subţire fixat în pasta din care se fabrică hîrtia. Procedeul există din cele mai vechi timpuri. F. se aplică de obicei pe hîrtie de scris sau de tipar, pe hîrtia de timbru şi pe hîrtiile de valoare (monede etc.) şi poate indica marca fabricii, o semnătură, stema statului, eventual şi anul fabricării hîrtiei (ex. f. reprezentînd semnătura lui Eminescu în foile ediţiei Perpessi-cius). F. e un element preţios în paleografie pentru stabilirea datei scrierilor vechi, a manuscriselor. Hîrtia pe care e scris Codicele Voroneţean are ca f. mistreţul, fiind de provenienţă elveţiană, iar cea a „Psaltirii Şcheiene“, vulpea, numele proprietarului fabricii care a început să producă de pe la 1549 fiind Fuchs („vulpe"); f. este în acest caz o ideogramă.
   Filimon, Nicolaie (1819— 1865), prozator romín născut la Bucureşti. în 1858 a făcut o călătorie în străinătate, descrisă ulterior în volumul „Escursiuni în Germania meridională, memorii artistice, istorice şi critice** (1860), reali-zînd excelente pagini de reportaj. împărtăşind ideile progresiste ale revoluţiei din 1848, F. a scris două nuvele romantice, în care eroii principali sînt luptători pentru libertatea poporului („Friederich Staaps", 1861, şi „Mateo Cipriam* 1860). în nuvela „Nenorocirile unui slujnicar, sau Gentilomii de mahala** (1861), F. a satirizat ignoranţa, carierismul, demagogia şi laşitatea pseudode-mocraţilor. Opera sa de căpetenie este „Ciocoii vechi şi noi, sau Ce naşte din pisică şoarici mă-nîncă" (1863), cel dintîi roman realist izbutit din literatura romînă, remarcabil prin profunzimea criticii sociale, prin forţa de evocare şi prin talentul de portretist al scriitorului. Romanul înfăţişează, pe baza unei bogate documentări, oameni, fapte şi moravuri ale societăţii romîneşti din primul
pătrar al sec. al XIX-lea. Biciuind fără cruţare moravurile corupte ale claselor exploatatoare, F. reliefează cu deosebire tipul ciocoiului „fanariotic",
N. Filimon
ros de ambiţia de a parveni cu orice preţ. Dinu Păturică, eroul principal al romanului, a devenit un prototip al arivistului lipsit de scrupule. Sub raportul compoziţiei, F. cultivă antiteza romantică. El insistă însă în mod realist asupra reconstituirii cadrului acţiunii pe bază de documentaţie riguroasă, chiar arhivistică, dînd minuţioase descrieri de interioare, costume, obiceiuri, toate fiind menite să evidenţieze indirect profilul moral, starea socială sau aspiraţiile eroilor. în conturarea acelor personaje pe care le vrea pozitive (Banul C., Maria, Gheorghe), autorul cade însă în naivitate şi idilism, mar-cînd vizibil semnele lipsei de maturitate a literaturii noastre din acea vreme. în realizarea portretelor, F. e adeptul teoriei fiziognomonice. Arta lui F. se distinge prin oralitatea stilului, prin însuşirea de a sugera atmosfera epocii, precum şi prin particularităţile caracterologice ale personajelor. Prin opera sa, F. a adus o însemnată contribuţie la dezvoltarea realismului critic în literatura romînă. Prin cronicile muzicale publicate în „Naţionalul", „Revista Carpaţilor", „Independenţa", „Ţăranul romín", primele manifestări de acest gen în publicistica noastră, F. a militat pentru promovarea muzicii naţionale şi pentru răspîndirea culturii muzicale în popor.
filioque (expresie latină în semnînd „şi de la fiul"), prin-
F1L1P
385
 FILIPESCU
cipiu dogmatic care formează obiect de dispută între bisericile catolică şi ortodoxă, socotit adeseori drept cauză a Marii schisme din 1054. Biserica catolică susţine că „sf. spirit*4 purcede de la „dumnezeu-ta-tăl" şi „dumnezeu-fiul", în timp ce biserica ortodoxă—numai de la „dumnezeu-tatăl". în realitate, ruptura dintre cele două biserici a fost determinată de adînci contradicţii economice şi politice.
   Filip, Nicolaie (1864— 1922), medic veterinar romín.
N. Filip
A fost profesor de zootehnie la Şcoala superioară de agricultură şi la Şcoala superioară de medicină veterinară din Bucureşti şi diriginte al primului Institut zootehnic din Romînia. Filip a fost adept convins al concepţiei despre influenţa condiţiilor de mediu (mai ales a alimentaţiei) asupra organismelor. A fost totodată un luptător neobosit pentru propagarea cunoştinţelor ştiinţifice în rîndul ţărănimii.
  Filip al II-lea, rege al Macedoniei (359—336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru Macedón. în timpul lui s-a desăvîrşit formarea statului sclavagist macedonean. De numele său se leagă reforma monetară prin care s-a introdus bimetalismul şi reforma militară prin care s-a creat vestita falangă macedoneană. A dus o politică externă îndreptată în direcţia „afirmării" Macedoniei ca hegemon al lumii elenice, realizată prin lupta de la Cheroneea (338 î.e.n.). F. a murit asasinat în timpul pregătirilor pentru o expediţie împotriva perşilor.
   Filip al II~lea, rege al Spaniei (1556—1598), fiul lui C a r o 1 Q u i n t u 1. Á fost cel mai de seamă reprezentant al absolutismului spaniol, unul dintre cei mai fanatici susţinători ai contrareformei în Europa apuseană. A purtat războaie îndelungate şi fără succes împotriva Franţei şi Angliei. în timpul războiului împotriva Angliei a fost zdrobită flota spaniolă denumită Invincibila Armada (1588). în timpul domniei lui a avut loc revoluţia burgheză din Ţările de Jos, în urma căreia cele şapte provincii din nord s-au separat de Spania şi au format Republica Provinciilor Unite.
   Filip al II~lea, August, rege francez (1180—1223) din dinastia Capeţienilor. Spriji-nindu-se pe feudalii mici şi mijlocii şi pe orăşeni, a luptat cu succes împotriva fărîmiţă-rii feudale. în lupta cu regii Angliei din dinastia Plantage-neţilor, care aveau posesiuni pe teritoriul Franţei, F. alll-lea a cucerit, de la Ioan fără Ţară, Normandia (1204) şi apoi o mare parte a teritoriului de la sud de Loara (1214), cuceriri pe care le-a consolidat prin victoria de la Bouvines (1214). în urma războaielor împotriva albigenzilor, a început alipirea sudului Franţei la domeniul regal. A înfăptuit o serie de reforme administrative şi financiare cu caracter centralizator, între 1189 şi 1191, F. al Iî~lea a fost unul dintre conducătorii cruciadei a IlI-a.
   Filip al IV^lea (cel Frumos), rege al Franţei (1285 —1314) din dinastia Capeţienilor. A dus o politică de centralizare a statului feudal şi de întărire a Franţei pe plan extern. A alipit la domeniul regal comitatul de Champagne (1285) şi a încercat să anexeze Flandra şi Guyenne, dar în urma răscoalei meşteşugarilor flamanzi, cunoscută sub denumirea de „Utreniile din Bru-ges", şi a înfrîngerii de la Courtrai (1302) n-a izbutit să obţină decît Lille şi Douai. în 1310 Lyonul a recunoscut suveranitatea Franţei. Evenimentul cel mai însemnat din timpul domniei lui F. a fost conflictul cu papa Bonifaciu
al VlII-lea, care pretindea să exercite şi asupra Franţei o supremaţie necontestată. Pentru a-şi asigura sprijinul poporului, F. a convocat în 1302 statele generale şi, obţinîndu-1, l-a umilit pe papa Bonifaciu Ia Agnani (1303). Moartea a-cestuia şi alegerea lui Clement al V-lea (1305), care s-a mutat la Avignon (1309), a asigurat victoria Franţei asupra papalităţii.
   Filipescu, Dimitrie (1808— 1843), unul dintre conducătorii acţiunii revoluţionare de la 1840 din Ţara Romînească, care a avut drept scop schimbarea formei de guvernămînt cu republica, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, emanciparea clăcaşilor şi întărirea armatei naţionale. Acţiunea fiind descoperită, F. a fost c&ndamnat şi închis în mănăstirea Snagov. Graţiat la 21 februarie 1843, a murit în mai 1843 în urma suferinţelor din închisoare.
   Filipescu, Gheorghe (1882
—  1937), inginer romín. A fost profesor de rezistenţa materialelor la Şcoala politehnică din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Romíné. Este autorul unor studii
Gh. Filipescu
importante de rezistenţa materialelor, elasticitate şi calculul construcţiilor.
   Filipescu, Leonte (1895— 1922), militant în mişcarea muncitorească din Romînia, în care s-a încadrat în anii dinaintea primului război mondial. în perioada avîntului revoluţionar a fost unul dintre conducătorii aripii de stînga a partidului socialist, care ducea lupta pentru transformarea partidului socialist într-un partid
F1LIPESCU
 386
FILIPINE
comunist. In 1921, din cauza primejdiei de a fi arestat, F. a fost silit să emigreze şi nu a participat la primul congres al P.C.R. Reîntors în ţară la scurt
L. Filipescu
timp după Congresul I, în vara anului 1921, a avut un rol de seamă în activitatea partidului, pentru întărirea rîndu-rilor sale. în octombrie 1921 a fost arestat, întemniţat şi implicat în procesul înscenat delegaţilor la primul Congres al P.C.R. în aprilie 1922 a fost asasinat de organele represive ale regimului burghezo-moşie-resc sub pretextul încercării de a fugi de sub escortă.
   Filipescu, Miltiade(n. 1901), geolog şi paleontolog romín, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. A studiat îndeosebi organismele şi microorganismele fosile din depozitele mezozoice şi neozoice, stratigrafia şi petrografia rocilor sedimentare ale formaţiunilor cretacice şi terţiare din Cariaţi şi Subcarpaţi, stratigrafia şi tectonica depozitelor cretacice din zona flişului carpatic ş.a. Laureat al Premiului de stat.
   Filipescu, Nicolaie (1862— 1916), om politic romín, fruntaş al Partidului conservator, conducător al ziarului conservator „Epoca", de mai multe ori ministru între anii 1900 şi 1913. A fost unul dintre inspiratorii şi organizatorii a-gresiunii Romîniei împotriva Bulgariei în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913). în anii neutralităţii Romîniei (1914—1916) a militat pentru intrarea Romîniei în primul război mondial imperialist alături de Antantă.
   Filipeştii de Pădure,
localitate de tip urban în raionul Cîmpina, regiunea Ploieşti. 6 860 loc. (1964). Centru al industriei extractive:       lignit,
petrol. Biserica din F. de P* (1688) este un important monument arhitectonic, caracteristic pentru arhitectura sec. XVII. Pictura executată de Pîrvu Mutu.
   filipică, discurs violent cu caracter acuzator, pronunţat împotriva unei persoane. La origine, cuvîntul ,0 denumit discursurile marelui orator atenian Demostene, rostite împotriva regelui Filip al II-lea al Macedoniei.
   Filipine, Arhipelagul arhipelag în vestul Oceanului Pacific, format din peste 7 000 de insule, din care mai importante sînt Luzon (106983 km2), Mindanao (98 692 km2), Pa-lawan, Samar, Negros şi Min-doro. Pe acest arhipelag este situat statul Filipine.
   Filipine, stat insular în sud-estul Asiei, situat pe arhipelagul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 299 404 km2 (inclusiv apele interne). Populaţia: 29 698 000 loc. (1962), formată în majoritate din malaiezi şi metişi. Limba de stat: tagalog. Limbi uzuale: spaniola şi engleza. Capitala: Quezon City (suburbie a oraşului Manila). Cel mai mare oraş al ţării este Manila. Alte oraşe importante: Cebu, Davao, Basilan, Iloilo. Relief în cea mai mare parte muntos; cîmpii litorale înguste. Cutremure de pămînt foarte frecvente, vulcanism intens. Climă tropicală musonică. Păduri întinse (63% din suprafaţa ţării), pe ţărmuri vegetaţie de mangrove. F. sînt o ţară agrară, cu o economie slab dezvoltată. în agricultură, care are un caracter de monocultură, predomină rămăşiţe ale relaţiilor de producţie feudale, împletite cu elemente capitaliste. Pentru consumul intern se cultivă în special orez (cca. 1 /2 din suprafaţa cultivată) şi porumb, iar pentru export cocotieri, trestie de zahăr, tutun şi abaca (cînepa de Manila), care furnizează cca. 80% din produsele de export ale F. în afară de acestea, în F. se mai cultivă batate, manioc, sisal, ba-
nanieri, mango, arbori de cauciuc. în sectorul zootehnic predomină creşterea ^ vitelor mari
Sivoli, bovine) şi a porcilor, n loc important în economia F. îl ocupă exploatarea lemnului (abanos, acaju, bambus), pescuitul peştelui şi al scoicilor pentru perle şi sidef. Se extrage aur, argint, minereuri de fier, cromit şi, în cantităţi mai mici, minereu de mangan şi de cupru, cărbune etc. Industria prelucrătoare a F. este reprezentată mai ales de întreprinderi prelucrătoare de materii prime agricole (fabrici de zahăr, de decorticare a orezului, de ulei, textile, de prelucrare a tutunului etc.), precum şi de prelucrare a metalelor. După al doilea război mondial au fost construite rafinării de petrol şi şantiere navale. în Filipine este larg răspîndită producţia meşteşugărească (bro-datul, împletitul pălăriilor de paie, ceramica etc.). Exportă zahăr, cafea, abaca, ulei de cocos, lemn, tutun, minereuri de fier şi mai ales de crom (al treilea loc în lumea capitalistă) etc. Importă petrol, textile, utilaj, cereale. Ponderea cea mai mare în comerţul exterior al F. o au S.U.A. (48% în 1960), Japonia, Marea Bri-tanie, R.F. Germană. — Istoric. Pînă în sec. al XV I-lea, istoria F* este puţin studiată. După unele date, în sec. al VIII-lea teritoriul F. s-a aflat sub dominaţia politică a statului indonezian Srividjaia. în sec.
XIV—XVI, partea de sud a arhipelagului filipinez a fost dependentă de statul indonezian Madjapahit. La începutul sec. al XVI-lea, populaţia arhipelagului filipinez se găsea pe diferite trepte de dezvoltare socială, de la orînduirea comunei primitive pînă la formele de sclavagism şi de feudalism timpuriu. între 1565 şi 1571 spaniolii au cucerit o parte însemnată din teritoriul F-, cu excepţia arhipelagului Sulu şi a părţii de vest a insulei Mindanao, ocupate de aceştia abia pe la mijlocul sec. al XIX-lea. Începînd cu anul 1872 au loc puternice mişcări populare împotriva colonizatorilor spanioli. Acestea cui*
FILIP1NE
 387
 FILITTI
 FILIPINE
     SCARA 0 100 200 300
  ' a' •^lBafcy)£n •/
  • . ■ . . A •
        ...........S- )m
        V Sfín- FrmiMjx>Í& / (* \ ■
 Ig^llSiKKM
              ’  ■■       (VPoiilts. .    . . T'/.4..í.:,:,
    .ej - -j ■■" ^IWindorDV ) ftry•'..           ' ''/V;;'•
    *• '••• tcu^r: *.v -
  V3' ’■ •
  V XpGfVir ■■
 <
                                                                                -'— J ’ r "
 ASIA
          -i" ■''"' ’ ■
 las^'iâsR»
       1
  /*    N*^!
  >:.Luzbn
  .V.í'/auSTRAli a
  ^V-
  IliiíII
                                                                                            ^ .
  Ili
  :/T j irt
  ’^Faa'to 7*r'wcew
  'ÍFaíawan J
1 Negros
         ! .. • Mnpúanfc■ ■•^sj'. Üututifr
 *x*¥.x; Svv,              ^ , , I     7
Itíindanao
    -
 L
  ZínnboangöA
 \£-
    V   f
    v  I
    v !
    V i
    ' ~\ y
                                                                                                 Cr> ‘
                                                                                                 V-íJOíO
                                                                                         /mmmmmm::
                                                                                        M G&* ' <b * _
  C'r'T8v"^
  . ^s,_1.,-.i..
  -S -i # ■
  Aramba        ) .%.. .
                                                               •j V
  minează cu răscoala populară din 1896, care s-a transformat într-o revoluţie de eliberare naţională. Prin tratatul de pace încheiat în 1898 în urma războiului dintre Spania şi S.U.A., F. au fost declarate colonie a S.U.A. In ianuarie 1899, F* s-au proclamat republică independentă, prima republică democratică din istoria Asiei. S.U.A., refuzînd să recunoască independenţa Filipinelor, au început acţiuni militare împotriva tinerei republici şi, după trei ani, eroica rezistenţă a poporului filipinez a fost înfrîntă (1901). în condiţiile crizei economice dintre anii 1929 şi 1933, mişcarea de eliberare naţională a poporului filipinez a cunoscűt un nou avînt. In 1930 a fost creat partidul comunist. în
  1942 F. au fost ocupate de imperialiştii japonezi, împotriva cărora poporul filipinez s-a ridicat la luptă. în 1945, japonezii au fost izgoniţi, ca urmare a luptei poporului filipinez şi a acţiunilor militare ale S.U.A. şi Angliei. După al doilea război mondial, Filipinele au obţinut independenţa(1946). Monopoliştii americani continuă să deţină poziţii dominante în viaţa economică şi politică a ţării. F. fac parte
  din S.E.A.T.O. (din 1954). Filipinele sînt o republică. Şeful statului este preşedintele, ales pe timp de patru ani. Organul legislativ suprem este Congresul, compus din Senat (ales pe şase ani) şi Camera Reprezentanţilor (aleasă pe doi ani). Partide politice: Parti-
  dul naţionaliştilor, Partidul na-ţional-civil ş.a. Partidul Comunist din Filipine activează, din 1948, în ilegalitate.
    Filipovici, Elena (pe numele conspirativ Ciobanu Măria) (1903—1937), militantă de seamă a mişcării muncitoreşti din Romînia, muncitoare cartografă. Intrată din tinereţe în mişcarea socialistă, a militat pentru crearea P.C.R. A fost implicată în procesul din Dealul Spirei şi întemniţată. A făcut parte din Comitetul Central al Uniunii Tineretului Socialist, din Comisia centrală de propagandă printre femei a P.C.R. şi a lucrat în presa comunistă. După lichidarea luptelor frac-ţioniste din 1929— 1930, a făcut parte din Secretariatul provizoriu al C.C. al P.C.R. în 1931 a fost condamnată în contumacie la muncă silnică pe viaţă. La Congresul al V-lea al P.C.R. a fost aleasă membră a C.C. şi a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. în 1935-1937 a reprezentat P.C.R. în Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste. A murit în 1937.
    filisténi, populaţie din antichitate, făcînd parte din grupul de triburi egeice care, la sfîrşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XII-lea î.e.n.» s-a aşezat în sudul Palestinei, ocupînd o fîşie foarte îngustă de pămînt pe ţărmul Mării Mediterane. Evreii au purtat lupte grele împotriva f., pe care i-au izgonit.
    filistin, denumire dispreţuitoare prin care studenţii germani îi desemnau, în preajma anului 1700, pe tîrgoveţi. Termenul s-a generalizat ulterior cu accepţia de mic-burghez mulţumit de sine, mărginit în vederi, meschin, făţarnic şi laş.
    filit (PETROGR.), rocă metamorf ică fin cristalizată, foarte şistoasă, alcătuită din cuarţ, sericit şi, în proporţie redusă, din clorit, albit, grafit, calcit, turmalină etc. în R.P.R. fili-tele sînt răspîndite în zonele cu şisturi cristaline slab metamorfozate din Carpaţi şi din Dobrogea.
    Filitţi, Ioan C. (1879— 1946), istoric romín, specialist în istoria evului mediu şi a sec. al XIX-lea. Adept al concepţiei moşiereşti, ca şi C. Giu~
 FILM
 388
 FILOLOGIE
rescu, el a căutat să justifice dreptul exclusiv al boierilor asupra pămîntului, socotind revoluţia din 1848 drept o „pseudorevoluţie". Spre deosebire de C. Giurescu, F. a recunoscut însă existenţa în vremea feudalismului a unor ţărani liberi, alături de iobagi.
   film 1. (CHIM.) Strat subţire de material lichid, solid sau gazos (uneori poate avea dimensiuni moleculare), care se întinde pe suprafaţa unui solid sau a unui lichid. Sin. peliculă. 2. (FIZ., TEHN.) Film de lubrifiant, strat foarte subţire de ulei, apă, aer sau gaze (cu grosimea de ordinul micronilor), care se formează între suprafeţele de contact a două piese (organe de maşini) în mişcare de translaţie sau de rotaţie.3. (FOTO, CINEMA.) Peliculă de celuloid sau din alte materiale plastice, transparentă, subţire şi flexibilă, folosită în fotografie ca suport al stratului sensibil (amestec de gelatină şi bro-mură de argint). F. fotografice se fabrică fie sub formă de plăci izolate (filmpac), fie sub formă de benzi (rollfilm). F. cinematografice constituie suportul imaginilor vizuale şi al înregistrării fotografice a sunetului obţinute cu ajutorul aparatelor de luat vederi şi de înregistrare sonoră. In decursul dezvoltării cinematografiei, prin perfecţionarea diferitelor procedee de realizare s-au creat mai multe tipuri de filme: mute şi sonore, în alb-negru şi în culori, pentru ecran lat (cinemascop), pentru ecran panoramic (kinopa-norama, circorama, plane sau stereoscopice ş.a.).    4, (CI-
NEMA.) Peliculă impresionată prin imagine şi sunet, supusă procedeelor specifice tehnicii cinematografice de la developare pînă la montaj, pe care s-a obţinut o operă cinematografică; denumire dată operei cinematografice însăşi. — F. documentar, film realizat prin înregistrarea unor aspecte din realitate, prezente sau trecui e. F. d. poate fi informativ (ex. jurnal cinematografic), agitatoric sau documentar-artistic.
—  F. ştiinţific, film destinat studiului unei probleme de ştiinţă sau popularizării ştiinţei. — F.
artistic, film realizat pe baza unui scenariu literar, adapt^ la construcţia cinematografică, cu actori, cu ajutorul regizorilor, operatorilor, compozitorului etc. — F. de animaţie, film realizat prin fotografierea succesivă a unor desene sau obiecte („imagine cu imagine4*), care produc iluzia mişcării. Pentru /. de a. se utilizează: desene (desen animat), păpuşi (film de păpuşi), decupaje etc.
   filmotecă 1. Loc special amenajat pentru păstrarea filmelor în condiţii constante de temperatură, umiditate etc.
2.  Colecţie de filme clasate într-o ordine sistematică. ^
   fil(o)- (gr. philo „iubesc, am înclinaţie pentru ceva“), element de compunere cu sensul „iubitor, prieten** (ex. fi-logrecy filantrop). Poate apărea, sub forma -///, şi după cuvîntul cu    care se combină          (de
exemplu hidrofil).
   filodendron (Monstera de-liciosa), plantă lemnoasă cu suc lăptos din familia ara-ceelor, originară din America
Filodendron
tropicală. Are frunze mari persistente, profund lobate, la mijloc găurite; pe ramuri cresc numeroase rădăcini aeriene. La noi este cultivată prin apartamente ca plantă decorativă.
   filogenie (BIOL.), descendenţa unui grup de organisme (clase, ordine, familii, specii de plante sau de animale), privită ca un proces de dezvoltare istorică, ca rezultat al evoluţiei lumii vii. Cercetarea filogeniei unei specii sau a unei categorii sistematice oarecare permite lămurirea originii lor (stabilirea strămoşului din care au provenit), precum şi a legăturilor de înrudire (stabilirea altor specii, familii etc. care au provenit din acel strămoş comun). F. unei grupe siste-
matice se poate reprezenta grafic sub forma unui arbore genealogic (filogenetic). F« foloseşte pe larg datele anatomiei comparate, ale embrio-logiei şi ale paleontologiei.
   filologie (gr. philos „iubitor de** şi logos „cuvînt, vorbire**), ştiinţă care se ocupă cu studiul textelor vechi şi al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului în care ni s-au transmis, al autenticităţii, precum şi cu editarea lor. Termenul def. a apărut în antichitate, mai întîi la Platón, cu înţelesul de pasiune pentru cultura literară în general. Prima şcoală de f. s-a constituit la Alexandria, unde s-au practicat: analiza textelor, comentarea şi clasarea lor, fixarea capitolelor sau a cînturilor unor opere celebre, adnotări şi explicaţii lingvistice (Calimah, Eratostene, Aristarh din Samothrace, Apollonios Dyskolos). La Roma, cercetările filologice sînt menţionate în preajma erei noastre (Aelius Sti-lon, Terentius Varro, Varius Flaccus în timpul lui August). In cultura bizantină, f. a fost reprezentată prin Photius, Sui-das, Tzetzes, după care, în evul mediu, nu se mai înregistrează nimic important pînă la Renaştere, cînd revin, în Italia, preocupările filologice sub forma valorificării izvoarelor culturii antice (Dante, Petrarca, Boccaccio). Umanismul, o dată cu înflorirea lui, a început să abordeze şi probleme de filologie propriu-zisă (Reuchlin, Erasm, G. Búdé, Bentley ş.a.). Prin dezvoltarea studiului antichităţii pe plan istoric, literar, arheologic, s-a constituit, în sec. al XIX-lea, /. clasică; tot atunci a apărut şi studiul comparativ al limbilor, numit şi /. comparată. Printr-o mai adîncă specializare, studiul multilateral al literaturii şi limbii unor grupe de popoare înrudite a dus la crearea /. romanice, a /. germanice, a f. slave etc. Pe măsură ce s-au diferenţiat diversele discipline, f. şi-a limitat însă obiectul de cercetare la critica textelor, la interpretarea lor lingvistică şi literară, urmărind stabilirea aparatului critic. în f. s-a afirmat în
FILON
 389
 FILOZOFIE
 ultimul timp tendinţa de a se crea o nouă disciplină: textológia. începuturile filologiei romíné sînt legate de lupta pentru eliberare naţională şi pentru progres. Preocupările filologice ale Şcolii ardelene au urmărit demonstrarea unor adevăruri istorice, contestate pînă atunci. Creatorul f. romíné este considerat T. C i p a r i u, cu opera sa „Crestomatie, sau Analecte literare" (1858). La sfîrşitul secolului trecut, ştiinţa "filologică romînă a avut doi reprezentanţi străluciţi:
 B. P. H a s d e u şi M. Gas-t e r. în primele decenii ale secolului nostru s-au remarcat prin activitate filologică: I.
 Bianu, 0. Densusianu, L-A. Candrea, N. Cartojan şi N. Drăganu în filologia romînă, îoan Bogdan în filologia slavă, Demostene Russo în filologia bizantină. După Eliberare, s-a dezvoltat în special studiul lingvisticii.
  filon (GEOL.), corp cu ior-mă tabulară, format în crăpăturile scoarţei terestre fie prin consolidarea magmei (f. e~ rupţii)), fie în urma depunerilor de minereuri ({. metalifer). în /. metalifer se găsesc, pe de o parte, minerale sterile (gangă), iar pe de altă parte minerale utile (minereu).Ex. f. cu sulfuri polimetalice de la Baia Sprie, sistemul de f. paralele, polimetalice de la Herja, sistemul de filoane aurifere de la Să-sar, reg. Maramureş, complexul de filoane aurifere de la Brad ş.a. Recent au fost descoperite f. metalifere în munţii Ţibleş şi Toroiaga,
Filon
f. cu molibdenit la Săvîrşin, f. de baritină la Somova şi Ostra etc.
   Filon din Alexandria (Filon Iudeul) (c. 25 î.e.n. —c. 40 e.n.), filozof mistic, şeful şcolii iudeo-alexandrine. A încercat să combine religia iudaică cu platonismul, pitago-rismul şi stoicismul, recurgînd în acest scop la interpretări alegorice ale dogmelor religioase tradiţionale în spiritul acestor concepţii filozofice. Concepţiile sale au avut un rol important în formarea teologiei creştine.
   fil©taxie(gr./>/ii///on „frunză, foaie" şi taxis ^aşezare"; BOT.), capitol al morfologiei plantelor care studiază modurile în care sînt aşezate frunzele pe tulpină şi pe ramuri (ex.: altern, cîte o frnză la nu nod; opus, cîte două; verticilat, mai multe frunze la un nod etc.).
   Filotti, Maria (1883— 1956), actriţă romînă, artistă
M. Filotti
a poporului din R*P.R. A studiat cu Aristizza Romanescu şi cu C. Nottara. Jocul ei s-a remarcat prin forţa temperamentală, prin redarea realistă a caracterelor personajelor, pe care le studia cu o deosebită minuţiozitate. în cele peste 170 de roluri interpretate de Maria Filotti au dominat creaţiile din repertoriul clasic şi modern, universal şi romînesc (regina Elisabeta din „Maria Stuart" de Schiller, Ana Andre-evna din „Revizorul" de Gogol, Irina Nikolaevna Arkadina din „Pescăruşul" de Cehov, Zoe din „O scrisoare pierdută" de
I.L. Caragiale ş.a.). A fost profesoară de mimică la Conservatorul dramatic din Bucureşti.
  filoxeră (Phylloxera vasta-trix)> insectă din ordinul homop-terelor, dăunătoare viţei de vie.
  Filoxeră
                                                   J — ouă; 2 — formă nearipată; 3 — formă aripată
în ciclul său de dezvoltare, f * trece prin mai multe etape, reprezentate prin indivizi care produc gale pe frunze sau pe rădăcini, cuprinzînd forme aripate şi nearipate. în a doua jumătate a secolului trecut, f. a distrus cea mai mare parte din podgoriile Europei, inclusiv pe cele din ţara noastră. Catastrofa economică a fost remediată prin introducerea portaltoaielor de viţă americană, imună la atacul filoxerei.
   filozitate (FITOPAT.), simptom manifestat de tuberculii de cartofi (încolţiţi) care sînt atacaţi de unele virusuri sau care au încolţit la întuneric. Se prezintă sub formă de colţi lungi şi subţiri (colţi filoşi).
   filozofia clasică germană, perioadă în dezvoltarea filozofiei premarxiste germane, cuprinsă între sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale sec. al XIX-lea. F. c. g. constituie, prin dialectica hegeliană şi materialismul feuerbachian, unul dintre izvoarele teoretice ale marxismului. Ea este reprezentată de idealismul clasic german al lui I. Kant, J. G. F i c h t e, G. W. F. Hegel şi F. W. S c h e 11 i n g, precum şi de materialismul antropologic al lui L. Feuerbach. întemeietorii marxismului, ţi-nînd seama de caracterul complex şi contradictoriu al f. c. g*, au apreciat-o (cu referire la Kant) ca „teoria germană a revoluţiei franceze". Ei au arătat în acelaşi timp că „revoluţia" săvîrşită de reprezentanţii f. c. g. s-a mărginit la o „revoluţie în idei", deoarece burghezia germană nu era în stare să înfăptuiască o revoluţie adevărată, pe plan social-politic.
 FILOZOFIE
390
 FILOZOFIE
 şi se orienta spre un compromis olitic cu aristocraţia feudală, n aceste condiţii, iluminismul moderat, propriu filozofiei kantiene, precum şi începuturilor activităţii lui JFichte, Hegel şi Schelling, a ajuns să fie estompat şi înlocuit într-o măsură tot mai mare, spre sfîrşitul activităţii lor, de conservatism. In f. c. g. şi-au găsit oglindirea remarcabilele descoperiri ale ştiinţelor naturii din sec. al XVIII-lea şi de la începutul sec. al XIX-lea, care au impus tot mai mult ideea de dezvoltare, determinînd constituirea teoriei evoluţioniste. Aceste descoperiri reprezintă premisele ştiinţifice ale unor idei dialectice preţioase ex-
 fjrimate de Kant şi de Schel-ing în domeniul filozofiei naturii, precum şi fundamentul ştiinţific-naturalist pe care Hegel a elaborat multilateral metoda dialectică idealistă, cucerirea cea mai însemnată a idealismului clasic german şi a întregii f. c. g. Deşi idealismul i-a împiedicat să ajungă la soluţionarea ştiinţifică a problemelor pe care le-au ridicat, Kant, Fichte, Hegel şi Schelling au meritul de a fi dat prima elaborare sistematică a dialecticii ca metodă, teorie a cunoaşterii şi logică. Intr-o formă idealistă, mistificată, ei au subliniat caracterul activ al cunoaşterii, importanţa formelor logice şi a categoriilor. Filozofia lui Feuerbach, exponent radical al democratismului burghez, reprezintă o contribuţie de prim ordin la apărarea şi la dezvoltarea materialismului pre-marxist.
 filozofia identităţii, concepţie filozofică idealistă, reprezentată în special de F. W. Schelling, care estompează contradicţia dintre idealism şi materialism, iden-tifjcînd materia şi gîndirea, existenţa şi conştiinţa, obiectul şi subiectul, pe baza afirmării unui principiu spiritual absolut care le-ar genera.
 filozofia istoriei, concepţie filozofică idealistă despre sensul istoriei şi despre factorii dezvoltării istorice a omenirii. Termenul de f. i. a fost creat de Voltaire. F.i. a fost iniţiată la sfîrşitul antichităţii
 de Augustin, care a conceput-o în spirit mistic creştin. Drept fondator modern al f. i. trece filozoful italian G* Vico. Reprezentanţi de seamă ai f. i. în epoca de ascensiune a burgheziei au fost Montesquieu, Herder, Condorcet şi Hegel. Concepţiile acestora în domeniul filozofiei istoriei cuprind şi elemente pozitive, ca afirmarea legităţii obiective a dezvoltării sociale, ideea de progres etc. Prin A. Comte şi H. Th. Buckle, f. i. a luat o orientare apologetică, reacţionară, care avea să se accentueze în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi în sec. al XX-lea, cînd reprezentanţii f. i. (F. Nietzsche,
 H. S. Chamberlain, O. Spen-gler etc.) au devenit promotori ai imperialismului. în Romînia, reprezentantul cel mai de seamă al filozofiei istoriei a fost A. D. Xenopol.
   filozofia naturii, concepţie filozofică speculativă despre natură, întîlnită încă la primii filozofi din antichitate, dar proprie îndeosebi sistemelor filozofice din sec. XVI-XIX, din care ea făcea parte integrantă. Sarcina f. n. era să contureze un tablou general al naturii; ea nu dispunea însă în acest scop de suficiente cunoştinţe ştiinţifice, obţinute prin observaţie şi experiment. De aceea lipsa acestor cunoştinţe a fost completată prin speculaţii abstracte, iar legăturilor reale dintre fenomenele naturii li s-au substituit adesea legături imaginare. Pe lîngă numeroase fantezii şi naivităţi, în cadrul f. n. s-au formulat însă şi unele idei remarcabile, care au servit ca ipoteze de lucru fecunde. Ultimii reprezentanţi de seamă ai f* n. au fost Hegel şi Schelling. După cum a arătat Engels în lucrarea sa „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane", dezvoltarea ştiinţelor naturii, apariţia revoluţionară a filozofiei marxiste, constituirea materialismului dialectic şi a materialismului istoric au determinat perimarea totală şi definitivă a f. n.
   filozofia vieţii, curent filozofic iraţionalist din epoca imperialismului, care absolutizează rolul factorului bio-
 logic în interpretarea vieţii sociale şi a cunoaşterii. Ea opune gîndirii raţionale „intuiţia", emoţiile şi instinctele. Precursorii f. v. au fost Schelling şi Nietzsche. Printre reprezentanţii ei cei mai cunoscuţi se numără W. Dilthey, H. Bergson, G. Simmel, M. Scheler,
 H.  Keyserling şi L. Klages. F. v, şi-a exercitat influenţa asupra existenţialismului şi asupra ideologiei fasciste. Influenţe ale ei s-au resimţit în Romînia burghezo-moşierească sub forma trăirismului.
   filozofie (gr. philos „iubitor de“ şi sophia „înţelepciune"), formă a conştiinţei sociale, constituind un ansamblu închegat de noţiuni şi idei, care reflectă realitatea sub aspectele sale cele mai generale; concepţie generală despre lume. în societatea împărţită în clase, f. constituie totdeauna concepţia despre lume a unei anumite clase sau pături sociale, expresia teoretică a năzuinţelor şi intereselor ei. Ca atare, f. a fost şi este întotdeauna partinică; ea constituie o formă ideologică a conştiinţei sociale, o componentă a suprastructurii. Totodată f. s-a dezvoltat în strînsă interdependenţă cu procesul istoric al dezvoltării cunoaşterii omeneşti şi al practicii social-istorice, re-flectînd într-o formă generalizată acest proces; categoriile filozofice sintetizează punctele nodale ale dezvoltării istorice a cunoaşterii. F* este strîns legată de celelalte forme ale conştiinţei sociale, Ie înrîureşte şi suferă, la rîndul ei, influenţa ştiinţei, moralei, artei, ideologiei juridice şi îndeosebi a ideologiei politice. F. apare în societatea sclavagistă, în Orientul antic (v. filozofia chineză; filozofia i n d i-a n ă), iar în Europa în Grecia antică (v. filozofia g r e a-c ă). Concepţia despre obiectul f. s-a schimbat de-a lungul istoriei. în antichitate, în condiţiile unei slabe dezvoltări a cunoştinţelor concrete despre natură şi societate, prin f. se înţelegea un sistem de cunoştinţe unic, nediferenţiat, care îngloba atît problematica filozofică propriu-zisă cît şi datele concrete, empirice
 FILOZOFIE
391
 FILOZOFIE
 privitoare la realitate. Dar încă în antichitate a început procesul constituirii şi diferenţierii de f. a ştiinţelor particulare (astronomia, matematica, mecanica, medicina ş.a.), proces care a avut un caracter progresist atît pentru ştiinţe cît şi pentru f. In scolastica medievală, f. a devenit „slujnica teologiei*1, obiectul ei reducîndu-se la fundamentarea dogmelor religioase. Pînă la apariţia marxismului, f. a fost concepută ca o „ştiinţă a ştiinţelor", care avea pretenţia de a cunoaşte adevărul absolut şi cerea subordonarea tuturor cunoştinţelor concrete faţă de sistemul său general, construit pe cale speculativă. Abia prin revoluţia săvîrşită de K. Marx şi F. Engels, f. a încetat de a mai fi o „ştiinţă a ştiinţelor", devenind ea însăşi o ştiinţă în înţelesul propriu al cuvîntului, ştiinţa despre raportul dintre
ftfndire şi existenţă, despre egile cele mai generale de dezvoltare ale naturii, societăţii şi gîndirii. In timp ce fiecare ştiinţă specială studiază legile unei anumite forme a mişcării materiei, f. marxistă studiază legile cele mai generale ale dezvoltării realităţii obiective, precum şi legile dezvoltării cunoaşterii care     le oglindesc, constitu-
ind, datorită acestui fapt, o metodă ştiinţifică comună tuturor ştiinţelor speciale. Aşa cum        a arătat F.   Engels,
„marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, şi îndeosebi a filozofiei moderne,      este problema raportului               dintre gîndire şi exis-
tenţă". In funcţie de rezolvarea dată acestei probleme, prin considerarea fie a materiei, fie a conştiinţei ca factor primordial, filozofii se împart în două mari tabere, ireconciliabil opuse rmaterialismul şi idealismul. Materialismul, susţinînd primatul materiei, rezolvă în mod just problema fundamentală a filozofiei, sprijinindu-se pe datele practicii şi ale ştiinţelor; el constituie în genere expresia teoretică a intereselor claselor şi grupurilor sociale progresiste. Idealismul este o concepţie neştiinţifică despre lume,
o reflectare denaturată a realităţii, generată de anumite rădăcini de clasă şi gnoseologice; el este înrudit în esenţă cu religia şi exprimă, de regulă, interesele claselor şi ale grupurilor sociale reacţionare. Orice concepţie filozofică include ca element indispensabil, alături de teorie (modul de interpretare a realităţii), şi o metodă generală, un anumit mod de abordare şi cercetare a realităţii. Metodele generale ale f. sînt dialectica şi metafizica; ele constituie în acelaşi timp două concepţii generale opuse asupra dezvoltării. Reflectînd procesul istoric real, istoria f. este istoria formării şi dezvoltării principalelor orientări filozofice, materialismul şi idealismul, şi a luptei dintre ele; ea este în acelaşi timp istoria formării şi dezvoltării dialecticii şi metafizicii, a luptei dintre ele. Atît în Grecia antică cît şi în Orientul antic, primii filozofi sînt reprezentanţii unui materialism spontan şi ai unei dialectici naive, justă ca reprezentare de ansamblu a lumii, dar nebazată încă pe cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor. In antichitate, cei mai de seamă reprezentanţi ai materialismului au fost Demo-crit, Epicur, Lucreţiu ş.a., iar Heraclit şi Aristotel au fost cei mai străluciţi reprezentanţi ai dialecticii antice. Alături de materialism şi în luptă cu el au apărut şi primele concepţii idealiste, care au culminat în idealismul obiectiv al lui Platón. In evul mediu, în condiţiile dominaţiei bisericii şi a ideologiei religioase, lupta dintre materialism şi idealism s-a purtat sub veşmînt teologic în însuşi sînul scolasticii (v. cearta universaliilor; nominalism; realism scolastic). în perioada ascensiunii burgheziei (sec. XV— XVIII), în condiţiile avîntului dezvoltării ştiinţelor naturii, filozofia materialistă a fost dezvoltată de Bruno, Galilei, Bacon, Hobbes, Spinoza, Locke, materialiştii francezi din sec. al
XVIII-lea ş.a., în luptă cu concepţiile idealiste, mistice ale scolasticii şi mai tîrziu cu concepţiile lui Berkeley, Hume şi
ale altor gînditori idealişti* în aceeaşi perioadă devine precumpănitoare în filozofie metoda metafizică, corespunzătoare stadiului dat al dezvoltării ştiinţelor naturii, necesităţii de a studia lucrurile şi fenomenele din natură luate fiecare în parte, desprinse din conexiunea lor cu celelalte lucruri şi fenomene, de a clasifica materialul faptic care se acumula. O importanţă deosebită în istoria filozofiei prezintă filozofia clasică germană (sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea), care a adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea dialecticii, elaborînd-o însă pe baze idealiste. Critica ascuţită a idealismului şi religiei a fost făcută, în cadrul filozofiei clasice germane, de L. Feuerbach, care a restaurat materialismul în drepturile sale. Cu toate meritele sale incontestabile, materialismul pre-marxist nu a putut repurta o victorie deplină asupra idealismului, datorită limitelor sale istorice (caracterul său contemplativ, metafizic, mecanicist şi neistoric). Marxismul în ansamblu şi f. marxistă, ca parte constitutivă a lui, au apărut în deceniul al cincilea al sec. al XIX-lea, cînd proletariatul începuse să se afirme ca forţă social-politică independentă. Marx şi Engels au creat o f. calitativ nouă, care a devenit baza filozofică a socialismului ştiinţific, a teoriei şi a practicii revoluţionare a mişcării muncitoreşti internaţionale. Marxismul a apărut ca succesor legitim a tot ce a creat omenirea mai bun în cursul dezvoltării culturii mondiale. Fiind rezultatul întregii dezvoltări a practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice, filozofia marxistă, materialismul dialectic şi materialismul istoric, reprezintă cea mai profundă revoluţie săvîrşită în istoria gîndirii omeneşti. Esenţa acestei revoluţii se exprimă în dezvoltarea creatoare şi în unirea organică a materialismului şi a dialecticii, în extinderea materialismului asupra studiului vieţii sociale, în fundamentarea materialistă a rolului practicii sociale, în înfăptuirea unităţii organice din-
FILOZOFIE
392
 FILOZOFIE
tre teorie şi practică şi, pe această bază, în schimbarea rolului social al filozofiei, în re-voluţionarea obiectului însuşi al f., care devine o ştiinţă. F. marxistă îşi afirmă deschis partinitatea sa proletară, care coincide întru totul cu obiectivitatea ştiinţifică. F. marxistă nu este un sistem încremenit; ea are un caracter viu, antidogmatic, creator, dezvoltîndu-se continuu pe baza generalizării datelor ştiinţei şi a practicii social-istorice a maselor. în noile condiţii istorice ale epocii imperialismului şi a revoluţiilor proletare, V.I. Lenin a inaugurat o etapă superioară în dezvoltarea filozofiei marxiste. Generalizînd cuceririle ştiinţelor naturii de la sfîrşitul sec. al
 XIX-lea   si începutul sec. al
 XX-lea    şi noua experienţă a mişcării revoluţionare muncitoreşti, V.I. Lenin a apărat şi a dezvoltat materialismul dialectic, îndeosebi teoria marxistă a cunoaşterii şi dialectica materialistă, precum şi tezele fundamentale ale materialismului istoric. El a combătut curentele predominante în filozofia burgheză din vremea sa, în special machismul şi celelalte variante ale pozitivismului, dezvăluind denaturarea de către ele a semnificaţiei filozofice a noilor descoperiri ştiinţifice. în epoca contemporană, epoca trecerii de la capitalism la socialism, f. marxist-leninistă a fost dezvoltată în mod creator de partidele comuniste şi muncitoreşti. Consfătuirile reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1957 şi 1960 au dezvoltat în mod creator problemele teoriei marxist-leniniste în lumina contemporaneităţii. F. marxistă duce o luptă neîmpăcată împotriva f* burgheze, care, în condiţiile imperialismului, a devenit tot mai reacţionară. în f. burgheză contemporană predomină idealismul subiectiv, agnosticismul, iraţionalismul şi e-clectismul. Curentele reacţionare din f. burgheză contemporană diminuează rolul ştiinţei, denaturează succesele şi greutăţile acesteia, promovînd fideismul; ele reeditează concepţiile obscurantiste medievale. F, marxistă desfăşoară o luptă intransigentă
 împotriva tuturor variantelor idealismului, împotriva revizionismului şi dogmatismului. Partidele comuniste şi muncitoreşti îndrumează pe filozofii marxişti spre dezvoltarea creatoare a materialismului dialectic şi istoric, spre o strînsă legătură a f. cu viaţa, cu problemele dezvoltării ştiinţei, cu sarcinile luptei de clasă a proletariatului, cu sarcinile construcţiei socialismului şi comunismului. Ele desfăşoară, paralel cu dezvoltarea teoriei revoluţionare, o intensă activitate îndreptată spre răspîndirea în mase a £. marxiste. Justeţea filozofiei mar-xist-leniniste este demonstrată în mod incontestabil de toate realizările ştiinţei contemporane, de practica istorică de importanţă mondială a luptei duse de clasa muncitoare pentru triumful socialismului. Gin-direa social-politicâ şi filozo~ jicâ din Romînia cunoaşte puternice tradiţii progresiste; concepţiile înaintate, materialiste, democratice s-au dezvoltat în luptă cu cele idealiste, reacţionare. în timpul orînduirii feudale, în opoziţie cu ideologia dominantă, cu religia oficială, s-a dezvoltat concepţia despre viaţă a maselor populare asuprite, care s-a oglindit în folclor, în diverse erezii (bogomi-lismul, husitismul), precum şi în platformele răscoalelor populare. O dată cu dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, în sec. XV—XVI au apărut încercări de eliberare a gîndirii de sub tutela teologiei şi au început să pătrundă în cultură ideile umaniste ale epocii (Ni-colaie Olahus, Ioan Hon-terus, Ioan Sommer, Martin Opitz, Diaconul Oprea ş.a.). în sec. al XVII-lea, tendinţa spre o gîndire laică cu elemente umaniste s-a manifestat în scrierile marilor cronicari: Gri-gore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Can-tacuzino (stolnicul) şi ale lui Nicolaie Milescu. Ea a căpătat expresia cea mai înaltă în opera lui Dimitrie Cantemir, cel mai de seamă gînditor romín din epoca feudală. Tendinţe raţionaliste în ştiinţă şi în filozofie s-au manifestat şi la gînditorul transilvănean Apáczai Csere Já-
 nos. în a doua jumătate â sec. al XVIII-lea şi în primele decenii ale sec. al XIX-lea, în epoca de descompunere a relaţiilor de producţie feudale şi de formare a relaţiilor capitaliste, tendinţele antifeudale ale burgheziei în formare s-au manifestat în activitatea reprezentanţilor curentului iluminist (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior,
 I. Budai-Deleanu, Gh. Asachi, Gh. Lazăr, Eufrosin Poteca, Ion Heliade-Rădulescu), care au promovat o concepţie despre lume cu elemente raţionaliste, au întemeiat învăţămîntul naţional în limba romînă, au criticat instituţiile feudale. Tot acum se dezvoltă concepţii so-cialist-utopice (Teodor Diamant, Cezar Bolliac ş.a.) şi apar societăţi ştiinţifice ai căror membri propagă cunoştinţele ştiinţifice şi promovează idei ma-terialist-spontane (I. Cihac, M. Zotta). în perioada revoluţiei burghezo-democratice de la 1848 din ţările romíné s-au închegat mai multe curente ideologice, care reflectau în mod diferit interesele claselor sociale antrenate în lupta în jurul problemelor principale ale revoluţiei: desfiinţarea iobăgiei, eliberarea de sub jugul străin, crearea statului naţional. Ideologia cea mai înaintată a vremii a fost democratismul revoluţionar, reprezentat de N. Bălcescu, Avram Iancu, Al. Papiu-Ila-rian, E. Murgu, C. Bolliac ş.a. Pe poziţiile democratismului burghez s-au situat M. Kogăl-niceanu, Al. Russo, C.A. Roset-ti, D. Bolintineanu, G. Bariţiu,
 S. Bărnuţiu etc. I. Heliade-Ră-dulescu a reprezentat tendinţele reformiste, de înţelegere cu boierimea. După formarea statului naţional romín şi în urma reformelor care au făcut ca relaţiile capitaliste să devină predominante, reprezentanţii ideologici ai coaliţiei burghezo-mo-şiereşti au promovat şi răspîndit concepţii idealiste în filozofie, sociologie, estetică, etică, precum şi în critica literară iuptînd împotriva materialismului. O proeminentă personalitate culturală din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, re-prezentînd însă poziţii idealiste în filozofie şi estetică, a fost Titu Maiorescu. în legă-
FILOZOFIE
393
FILOZOFIE
 tură cu dezvoltarea ştiinţelor naturii, în această perioadă s-a format un curent materialist, reprezentat de oameni de ştiinţă înaintaţi, ca Gr. Ştefă-nescu, Şt. Michăilescu, F. Men-tovich, F. Krasser ş.a. Materialismul acestei perioade a fost ridicat pe o treaptă nouă de filozofia lui Vasile Conta, cel mai de seamă gînditor materialist dinaintea răspîndirii marxismului în Romînia, luptător activ împotriva idealismului şi religiei. In deceniul al optulea, cînd mişcarea muncitorească din Romînia avea încă un caracter spontan, s-a dezvoltat o ideologie socialistă cu caracter încă nemarxist (N. Zubcu-Codreanu, dr. Russel etc.). Formarea şi dezvoltarea mişcării muncitoreşti a determinat răspîndirea filozofiei marxiste în Romînia, proces care a avut semnificaţia unei cotituri revoluţionare în istoria gîndirii sociale şi filozofice romîneşti. Filozofia ştiinţifică marxistă începe să se răspîn-dească intens în deceniul al nouălea al sec. al XIX-lea, prin traducerea şi răspîndirea unora dintre operele fundamentale ale Iui Marx şi Engels, prin activitatea presei socialiste („Contemporanul**, „Revista socială**, „Viitorul social"), prin activitatea teoretică a unor militanţi socialişti (C. Dobrogea-nu-Gherea, Raicu Ionescu-Rion, Ştefan Stîncă ş.a.). Militanţii socialişti au arătat că sociálismul răspunde nevoilor dezvoltării societăţii romîneşti şi au aplicat marxismul la probleme de critică literară, pedagogie, medicină socială etc. Ei au apărat marxismul împotriva atacurilor economiştilor şi istoricilor burghezi şi au combătut teoriile sociologice burgheze, în special malthusianismul, darvinis-mul social etc. Materialismul ştiinţific-naturalist este susţinut de o nouă generaţie de oameni de ştiinţă progresişti, ca C. I. Is-trati, Victor Babeş, N. Leon,
I.  Athanasiu, I. Cantacuzino,
D.  Voinov ş.a. Concepţii idealiste au promovat în domeniul filozofiei istoriei A.D. Xenopol, iar în sociologie Spiru Haret. In perioada dintre cele două războaie mondiale, filozofia şi
sociologia burgheză dobîndesc unele trăsături specifice perioadei de criză generală a capitalismului. Se accentuează orientarea antimaterialistă a filozofiei burgheze, prin promovarea unor curente idealiste ca personalismul energetic (C. Rădu-lescu-Motru), a teoriilor spiritualiste şi fideiste (I. Petrovici), a misticismului şi iraţionalismului (L. Blaga). Teoriile sociologice burgheze fac apologia capitalismului: neoliberalismul (Şt. Zeletin), teoria „statului ţărănesc** (V. Madgearu) etc. Şcoala sociologică de la Bucureşti, cu toate meritele ei în domeniul cercetării monografice, se caracterizează prin empirism, eclectism, voluntarism (D. Guşti). Filozofia şi sociologia burgheză oficială au croit drum ideologiei fasciste, care răspîndea cele mai reacţionare concepţii: trăirismul, gîndirismul, rasismul, corporatismul. Unele aspecte ale ideologiei fasciste au fost criticate de pe poziţii raţionaliste şi democratice de P-P. Negulescu, P. Andrei, M. Ralea, M. Flórian,
D.  Bădărău ş.a. în contrast cu orientarea idealistă a filozofiei oficiale, savanţi de seamă, ca Gh. Marinescu, E. Racoviţă,
C.  I. Parhon, Gh.Ţiţeica, S.Stoi-lov, Tr. Săvulescu etc., au promovat materialismul ştiinţific-naturalist; mulţi dintre ei s-au ridicat împotriva fascismului. Forţa socială care a luptat consecvent împotriva filozofiei reacţionare a regimului burghe-zo-moşieresc, împotriva ideologiei fasciste, care a avut capacitatea de a dezvălui funcţia socială reacţionară â filozofiei şi sociologiei burgheze, a ideologiei fasciste şi care a putut să le opună o doctrină ştiinţifică, materialismul dialectic şi materialismul istoric, a fost Partidul Comunist din Romînia. 0 dată cu crearea P.C.R. (8 mai 1921) a început o nouă etapă în lupta proletariatului şi în istoria filozofiei marxiste din Romînia, etapa leninistă. în publicaţiile sale legale şi ilegale, precum şi în coloanele presei democratice, P.C.R. a demascat şi a combătut cu argumente ştiinţifice neoliberalismul, teoria statului ţărănesc, filozofia mistică, curentele de largă circulaţie ale
filozofiei burgheze occidentale, teoriile idealiste din domeniul ştiinţelor naturii şi, în special, ideologia fascistă(rasismul,gîndirismul, corporatismul etc.). Totodată P.C.R. a continuat acţiunea de editare a operelor clasicilor marxism-leninismului. Pentru călirea ideologică a partidului au avut un rol importanţ combaterea teoriei oportuniste a neoiobăgiei, formulată în 1910 de Gherea, lupta împotriva reformismului, precum şi împotriva concepţiilor sectariste „de stînga". Partidul a dat o rezolvare marxist-leninistă problemei caracterului şi perspectivelor revoluţiei în Romînia. După 23 August 1944, ieşind din ilegalitate, partidul clasei muncitoare a desfăşurat o vastă activitate de răspîndire a marxism-leninismului. Dezvoltarea gîndirii filozofice şi social-politice marxist-Ieniniste în anii revoluţiei populare şi ai construcţiei socialismului şi-a găsit o expresie profundă în documentele elaborate de P.M.R. Aplicînd în mod creator teoria marxist-leninistă, rezoluţiile şi hotărî-rile congreselor P.M-R. şi ale plenarelor C.C., lucrările tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej au soluţionat problemele privind caracterul şi forţele motrice ale procesului revoluţionar în Romînia, alianţele clasei muncitoare, şi în primul rînd alianţa muncitorească-ţărăneasca, crearea bazei tehnice-materiale şi a bazei economice a socialismului la oraşe şi sate, schimbările în structura de clasă a societăţii, construirea noii suprastructuri, făurirea statului socialist şi evoluţia funcţiilor sale, rolul conducător al partidului, formarea conştiinţei socialiste a maselor, dezvoltarea ştiinţei şi culturii socialiste, lupta împotriva ideologiei burgheze. Aplicînd creator tezele materialismului istoric şi teoria comunismului ştiinţific, partidul a analizat şi a rezolvat, în concordanţă cu condiţiile istorice concrete din Romînia, probleme ca: raportul dintre condiţiile obiective şi factorii subiectivi, dintre conţinut şi formă în procesul revoluţionar, raportul dialectic dirtre forma nepaşnică şi cea paşnică a revoluţiei, problema căilor şi
FILTRARE
 394
FILTRU
formelor desfiinţării claselor exploatatoare, raportul dintre general şi particular în construirea socialismului ş.a. Combătînd sistematic ideologia burgheză, partidul a supus unei critici necruţătoare teoria,,crizei culturii**, a destinului „eminamente agrar“ al Romîniei şi alte teorii reacţionare promovate de ideologiiclaselor exploatatoare în primii ani de după Eliberare, naţionalismul, şovinismul şi
fxropaganda rasistă. Marxism-eninismul, însuşit de mase tot mai largi, a repurtat victoria hotărîtoare împotriva ideologiei burgheze şi a devenit ideologie dominantă. Cercetarea filozofică a căpătat în anii regimului democrat-popular un puternic avînt, căutînd să răspundă sarcinilor importante ridicate de construirea socialismului, de înfăptuirea revoluţiei culturale în ţara noastră. S-a desfăşurat o activitate intensă în vederea editării în limba romînă a operelor clasicilor mar-xism-leninismului. Sub îndrumarea partidului s-au format cadre filozofice noi. Numeroşi filozofi situaţi în trecut pe poziţii idealiste s-au apropiat treptat de ideologia marxist-leninistă. A luat fiinţă Institutul de filozofie al Academiei R.P.R. (1953); apar publicaţiile „Revista de filozofie**, „Acta logica *, „Revue roumaine des sciences sociales“. S-au alcătuit cursuri şi manuale de materialism dialectic şi istoric şi de socialism ştiinţific. Studii şi articole de filozofie apar şi în alte reviste teoretice şi publicaţii de specialitate. Cercetătorii din domeniul filozofiei au elaborat numeroase studii şi monografii consacrate problemelor materialismului dialectic şi istoric, problemelor filozofice ale ştiinţelor naturii şi ale revoluţiei ştiinţifice-tehnice contemporane, logicii,istoriei filozofiei romîneşti şi universale, eticii, esteticii, psihologiei, precum şi studii de critică a ideologiei burgheze. Totodată s-au pus bazele colaborării dintre filozofi şi naturalişti. 0 contribuţie de seamă la rezolvarea acestor probleme o aduc, prin lucrările lor Ath. Joja, M. Ralea,
C.   I. Gulian, D. Bădărău,
T. Bugnariu, D. D. Roşea,
I.  Banu, E. Gáli ş.a. Gîndi-rea filozofică din R.P.R. se dezvoltă ca o parte componentă a gîndirii filozofice marxist-leniniste din întreaga lume.
   filtrâre (CHIM., FIZ.) Operaţie de separare a fazelor unui a-mestec eterogen solid-fluid, efectuată cu ajutorul unui filtru. — F. lichidelor, operaţie de separare a solidului şi lichidului dintr-o suspensie lichid-solid (ex. apă tulbure), prin trecerea suspensiei printr-un strat granular sau printr-o suprafaţă poroasă care opreşte particulele solide ale suspensiei. Operaţia se face fie în vederea purificării lichidului (ex. /. apei), fie cu scopul de a utiliza materialele solide aflate în suspensie; în acest din urmă caz, precipitatul depus este spălat cu apă (sau alt lichid potrivit) pentru purificarea lui sau pentru recuperarea totală a filtratului. — Filtrarea gazelor, operaţie de separare a gazelor din dispersiile gaz-solid (praf, fum) sau gaz-lichid (ceaţă), în scopul recuperării fazei solide sau lichide ori al purificării gazelor prin diferite procedee: filtrarea prin pînze (saci) sau prin straturi gra-nulare ori de umplutură, spălare cu apă, separare electrostatică, uneori după o aglomerare prealabilă a particulelor disperse prin procedee sonice, prin umezire.
—   F. în vid, metodă de filtrare a unor substanţe sub vid pentru a le mări viteza de filtrare.
   filtrât (CHIM.), lichidul limpede rezultat după filtrarea unei suspensii.
   filtru 1. (TEHN.) Instalaţie, aparat sau dispozitiv care serveşte la separarea unui fluid de părţile solide aflate în suspensie. Este alcătuit dintr-o carcasă, în interiorul căreia se găseşte fie un material filtrant care reţine particulele solide, fie un sistem de şicane care schimbă brusc direcţia de deplasare a fluidului, provocînd
 separarea particulelor solide din fluid. Ca materiale filtrante se folosesc: nisipul, pietrişul, sticla pisată, praful de cărbune, diferite ţesături metalice        sau
 textile, materiale fibroase (lînă, bumbac, celuloză etc.). în industria chimică se folosesc diferite tipuri de f., ca: f. orizontal sau f. nuce, f. presă, f. rotativ etc. — F. biologic, ‘ instalaţie de epurare biologică a apelor de canal cu ajutorul bacteriilor aerobe care            se
 dezvoltă într-un strat filtrant granular. —• (MAŞ.) F.             de
 aer, filtru destinat curăţirii aerului necesar arderii            la
 motoarele cu ardere internă,
  Filtru de aer centrifugal de praf;
                                                                                         separator centrifugal de praf; 2 — tub de aspiraţie; 3 — corpul filtrului; 4 — element filtrant; 5 — baia de ulei; 6 — conducta de aer spre motor; 7 — colier de fixare a filtrului; 8 — colier de fixare a băii de ulei
 înainte de pătrunderea acestuia în cilindrii motorului. — F. de ulei, filtru destinat curăţirii uleiului de ungere la motoarele cu ardere internă, la maşini-unelte etc. Filtrarea se face fie prin trecerea uleiului printr-un material filtrant, fie prin centrifugare. 2. (ŞXPL. PETR.) Filtru de sondă, piesă de fund care asigură intrarea liberă a fluidelor din strat în gaura de sondă, împiedicînd pătrunderea în aceasta a materialului solid antrenat de afluxul de fluid (ţiţei şi gaze). Serveşte în acelaşi timp la susţinerea pereţilor porţiunii deschise a stratului. 3. (HIDROTEHN.) Filtru invers, element al unei construcţii hidrotehnice destinat să reducă presiunea care ar putea fi exercitată de apele
 FILTRU
395
FINALITATE
 infiltrate asupra unui element masiv (plăci, zid de sprijin etc.)* F. i. este alcătuit din straturi succesive de pietriş cu granule din ce în ce mai mari în direcţia scurgerii apei infiltrate. 4. (ELECTRICITATE) Filtru electric a) Aparat pentru separarea dispersiilor gaz-solid {praf, fum) sau gaz-lichid (ceaţă), în scopul epurării gazului {ex. desprăfuirea gazelor provenite de la prăjirea piritei în fabricile de acid sulfuric, desprăfuirea gazelor de ardere la centralele termoelectrice etc.) sau al recuperării solidului (respectiv lichidului) dispersat cu ajutorul unui cîmp electrostatic, format între un electrod negativ (de ionizare, de emisiune) cu arie mică (sîrmă sau plasă metalică) şi un electrod pozitiv (de precipitare) cu arie mare (cilindru, tablă ondulată). Ionii negativi formaţi prin ionizarea gazului în vecinătatea electrodului de ionizare se fixează pe particulele dispersiei şi, astfel încărcaţi, sînt dirijaţi de cîmp spre electrodul pozitiv, unde se depun şi se evacuează prin scuturare. Se numeşte şi /. electrostatic, b) (TELEC.) Dispozitiv alcătuit din elemente de circuit electric (rezistoare, bobine, condensatoare), din ghiduri de unde, din rezonatoare etc., folosit pentru blocarea sau pentru favorizarea trecerii componentelor de anumite frecvenţe ale unei mărimi electromagnetice oscilante. După frecvenţele undelor favorizate, pot fi /. e. tTece-josy care permit trecerea numai a oscilaţiilor de frecvenţe inferioare unei anumite limite, blocîndu-le pe celelalte, /. e. trece-sus, care permit trecerea numai a oscilaţiilor cu frecvenţe mai mari decît o anumită limită, şi /. e. trece-bandă, care permit trecerea oscilaţiilor cu frecvenţe cuprinse într-o anumită bandă. — F, electromecanic,, dispozitiv alcătuit din rezonatoare mecanice, cuple mecanice şi traductoare piezoelectrice (ex. cu cristale de cuarţ) sau magnetostrictive, folosit pentru separarea oscilaţiilor electromagnetice de diferite frecvenţe. Oscilaţiile electromagnetice sînt transformate, prin intermediul unui traductor,
 26
 în oscilaţii mecanice ce se transmit rezonatoarelor şi apoi din nou, cu ajutorul altui traductor, în oscilaţii electromagnetice. Se caracterizează prin randament ridicat, robusteţe, volum mic şi prin capacitatea de separare netă a frecvenţelor (în special a celor înalte). 5. (FIZ).
 t
            Filtru de ulei / — element filtrant; 2 — capacul fiU trului; 3 — corpul filtrului; 4,5 — supape de suprapresiune; 6 — cămaşă a elementului filtrant; 7— sită; A — de la pompa de ulei; B — spre radiator; C — spr* palierul central; D — de la radiator
a)   Filtru acustic,       dispozitiv
care serveşte la absorbţia totală sau selectivă a sunetului. Este folosit la construcţia atenuatoarelor de zgomot (ex. la canalelé de ventilaţie sau la eşapamentele motoarelor cu explozie), la construcţia audioprotectoarelor selective, la dispozitivele de analiză a sunetelor pe cale acustică etc. Se mai numeşte filtru sonor, b) Filtru optic, filtru format dintr-un ecran colorat de sticlă, de gelatină sau chiar de lichid conţinut într-o cuvă transparentă, care lasă să treacă numai radiaţii de anumite lungimi de undă sau care absoarbe, în parte, lumina din-tr-un anumit domeniu al lungimilor de undă. Este folosit la realizarea semnalelor luminoase colorate (în transpor-
turile feroviare, rutiere, navale, aeriene), în fotografie etc.
   final (lat. finis ,,sfîrşit“; LINGV.) 1. (Despre sunete) Care se găseşte la sfîrşitul unui cuvînt, al unei propoziţii sau al unei fraze. 2. (Despre un complement sau o propoziţie) Care arată scopul (ex. propoziţie finală).
   finala trenului (C.F.), semnal optic montat pe ultimul vagon al unui tren, pentru a permite organelor de cale ferată să verifice dacă garnitura este completă sau nu. Constă din felinare cu lumini colorate, fanioane sau plăci colorate.
   finali sm (lat. finis ,,scop“), concepţie idealistă după care orice fenomen reprezintă realizarea unui scop dinainte stabilit. Fiind opus determinismului, finalismul a servit întotdeauna şi serveşte şi astăzi justificării concepţiei religioase despre lume. Astfel, unii filozofi idealişti (Platón, scolasticii, Leibniz, Wolff ş.a.) au susţinut că ordinea naturii exprimă scopurile divinităţii. In măsura în care, căutînd să evite legătura făţişă cu teologia, f, invocă
 o   finalitate inconştientă a naturii, el ajunge la concluzii tot atît de absurde, deoarece inversează legătura reală dintre cauză şi efect şi face ca efectele (transformate în scopuri) să preexiste cauzelor care le-au produs. F. a adus, timp de peste două milenii, grave prejudicii dezvoltării ştiinţei. Materialismul dialectic demonstrează, bazîndu-se pe datele ştiinţei, că în natură nu există scopuri, sensul real al dezvoltării din natură fiind determinat de interacţiunea fenomenelor. Noţiunea de scop este proprie numai activităţii umane conştiente, dar şi la baza acestei activităţi se află legi obiective, care determină în ultimă instanţă scopurile oamenilor. Sin. teleologie.
   finalitâte, orientare spre un scop anumit; prin extensiune, organizare şi activitate armonioasă aparent subordonată unui scop. F. propriu-zisă este caracteristică numai activităţii conştiente a oamenilor; ea nu există şi în natură, cum pretinde finalismul. Aşa-numita finalitate organică, manifestată mai
 FINANŢARE
 396
 FINANŢE
 ales în adaptarea animalelor şi a plantelor la condiţiile mediului înconjurător şi în corelaţia armonioasă, utilă organismului ca întreg, a organelor acestora, se explică în mod cauzal, aşa cum a arătat d a r v i n i s-m u 1, prin acţiunea selecţiei naturale şi a celorlalţi factori ai evoluţiei. Finalitatea organică nu presupune, aşadar, existenţa unor scopuri, ci este rezultatul interacţiunii dialectice dintre organism şi mediu, precum şi al interacţiunii dintre părţile organismului. Cibernetica explică /. organică, prin analogie cu £. sistemelor automate, pe baza acţiunii conexiunii inverse (v. şi r e a c ţ i e). Recunoscînd existenţa f. în activitatea oamenilor, marxismul nu opune în mod metafizic scopurile, aşa cum fac idealiştii, legilor obiective. El arată că scopurile pe care şi le propune omul în activitatea sa practică sînt generate de nevoi obiective şi se pot realiza numai în măsura în care alegerea lor şi a mijloacelor pentru atingerea acestora corespund legilor o-biective ale dezvoltării lumii materiale. în acelaşi timp, în opoziţie cu fatalismul, marxismul subliniază rolul uriaş al activităţii conştiente, orientate spre un scop, a oamenilor în dezvoltarea socială. F. are un caracter istoric; ea se perfecţionează pe măsura dezvoltării practicii social-istorice şi a cunoaşterii omeneşti. Spre deosebire de societăţile anterioare, în. socialism se creează pentru prima dată condiţiile pentru concordanţa deplină dintre scopurile oamenilor şi rezultatele sociale ale activităţii lor; cunoaşterea tot mai profundă a legităţii sociale asigură unitatea
 f.  activităţii omeneşti cu necesitatea istorică obiectivă.
 finanţare (FIN.) 1. Susţinere cu mijloace băneşti a unei întreprinderi, acţiuni, lucrări de construcţie etc. 2. (în socialism) Acordare de mijloace băneşti cu caracter nerambursabil. — F. bugetară, acordare de mijloace băneşti de la buget.
 —   F. a investiţiilor, acordare de mijloace băneşti întreprinderilor, organizaţiilor sau instituţiilor în scopul executării de construcţii, procurării de
 maşini şi utilaje, montării acestora şi efectuării altor lucrări de investiţii potrivit planului.
   finânţe, relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul repartiţiei produsului social şi în special a venitului naţional, în legătură cu îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului. F. îmbracă în mod necesar formă valorică, bănească. Din punct de vedere istoric, f.sînt indisolubil legate de apariţia şi existenţa statului şi arelaţiilor marfă-bani.Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul are nevoie să mobilizeze resurse şi să facă cheltuieli băneşti. în procesul formării şi cheltuirii mijloacelor băneşti necesare statului, între acesta şi populaţie se nasc anumite relaţii sociale de natură economică, relaţii financiare. Esenţa şi rolul f. sînt determinate de caracterul relaţiilor de producţie, de natura de clasă a statului. în orînduirile preso-cialiste, f. exprimă relaţii de exploatare suplimentară a celor ce muncesc, prin faptul că impozitele şi taxele sînt suportate în cea mai mare parte de către aceştia, iar mijloacele mobilizate sînt folosite în scopul întreţinerii aparatului de reprimare a oamenilor muncii şi al îmbogăţirii claselor exploatatoare. în sclavagism şi feudalism, veniturile şi cheltuielile statului îmbrăcau în mare măsură forma naturală. în capitalism, veniturile statului îmbracă aproape exclusiv formă bănească, iar f. nu au o legătură organică cu producţia materială, deoarece, în general, întreprinderile productive nu aparţin statului. Dispunînd de resurse proprii insuficiente, statul burghez îşi asigură veniturile cu ajutorul impozitelor şi taxelor percepute de la populaţie, al împrumuturilor, al emisiunilor de bani de hîrtie. în imperialism creşte rolul finanţelor în redistribuirea venitului naţional, în vederea acoperirii cheltuielilor tot mai mari ale statului câpitalist legate de întreţinerea aparatului său, de militarizarea economiei etc. în socialism, finanţele reprezintă sistemul relaţiilor economice care apar în procesul de formare, repartizare şi folosiré planifica-
    tă a fondurilor băneşti în economie, în scopul asigurării reproducţiei socialiste lărgite şi al satisfacerii celorlalte nevoi obşteşti. Datorită proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, f. sînt strîns legate de producţia materială, au un caracter planificat şi se folosesc în interesul întregii societăţi, pentru dezvoltarea economiei şi ridicarea continuă a nivelului de trai material şi cultural al populaţiei. Spre deosebire de capitalism, rolul £. în socialism constă, în primul rînd, în asigurarea resurselor financiare necesare reproducţiei socialiste lărgite, în repartizarea fondurilor băneşti între ramurile economiei, între sfera productivă şi cea neproductivă, între clase şi pături sociale, între regiunile şi raioanele ţării etc., şi în înfăptuirea controlului asupra întregii economii naţionale. Mijloacele băneşti necesare satisfacerii nevoilor obşteşti provin în proporţie covârşitoare din economia socialistă şi numai într-o măsură redusă de la populaţie. Finanţele socialiste cuprind atît finanţele statului (finanţele generale ale statului şi finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor de stat) cît şi finanţele organizaţiilor cooperatist-colectiviste. în comunism, dispariţia statului şi a relaţiilor marfă-bani va atrage după sine dispariţia finanţelor. Sistemul j. R.P.R. este format din următoarele verigi: bugetul de stat, finanţele întreprinderilor, asigurările sociale, asigurările de stat de bunuri şi persoane şi creditul.
—    F. întreprinderilor şi organizaţiilor economice socialiste, relaţiile băneşti care apar în procesul creării şi repartizării produsului social, în legătură cu formarea fondurilor necesare întreprinderilor şi organizaţiilor economice, cu prelevarea la dispoziţia organelor tutelare ale întreprinderilor şi a bugetului de stat a unei părţi din veniturile realizate sau din resursele băneşti disponibile şi cu rambursarea creditelor bancare. Aceste relaţii se organizează şi se desfăşoară pe bază de plan şi contribuie la asigurarea reproducţiei socialiste lărgite.—r. locale a)(în capitalism)
FINEŢE
397
FINLANDA
Finanţele organelor administraţiei locale de stat, concretizate în bugetele unităţilor teritorial-administrative (ţinuturi, departamente, provincii, districte, gubernii, judeţe, comune, parohii etc.)- F. L există separat de finanţele guvernului central.
b)(în socialism) Parte componentă a finanţelor statului; se concretizează în bugetele locale (în R.P.R. ale sfaturilor populare) şi contribuie la dezvoltarea economică a regiunilor şi raioanelor ţării, la dezvoltarea culturii şi ocrotirea sănătăţii populaţiei.
   fineţe 1. (METAL.) Cantitatea de metal preţios dintr-un aliaj, exprimată sub formă de părţi la o mie. Astfel, aurul cu o fineţe de 900 este un aliaj care conţine 90% aur.
2, (TEHN.)a) Raportul, exprimat în procente, dintre cantitatea de material rămas pe o sită şi întfeaga cantitate de material granular dată la cernut, b) Fineţea sitei, numărul de ochiuri pe 1 cm2 de sită. 3. (IND. TEXT,) Raportul dintre greutatea (în g) şi lungimea (în m) a unui fir sau a unei fibre textile.
4. (AV.) Raportul dintre por-t a n ţ a şi rezistenţa la înaintare a unei aripi sau a unui avion. Valorile mari ale acestui raport, care este funcţie de incidenţă, caracterizează avioanele cu calităţi bune de zbor,
   Finic, Golful golf în partea de est a Mării Baltice, între Uniunea Sovietică şi Finlanda. Suprafaţa: cca. 30 000 km2. Ţărmuri crestate însoţite de numeroase insule. Principalele porturi:       Leningrad,
Vîborg, Tallin (U.R.S.S.), Helsinki, Kotka (Finlanda).
   finisare 1. (TEHN.) Prelucrarea finală a unei piese, a unui semifabricat, a unei construcţii mecanice etc., prin care se dă acestora aspectul, forma şi dimensiunile definitive. Se deosebesc: /. de confecţie (prin aş-chiére, prin deformare, prin tăiere etc.) şi f. de montaj. La prelucrările prin aşchiere, f. de confecţie se poate face prin strunjire, frezare, alezare, şe-veruire, rectificare, honuire etc. Pentru obiectele de metal feros procedeul de f. se alege după forma suprafeţelor prelucrate,
 26*
   iar pentru obiectele de metale neferoase procedeul depinde de natura materialului. F* de montaj constă în general din operaţii ca ajustajul, curăţirea, acoperirile metalice (metalizări) sau nemetalice (emailări, vopsiri, lăcuiri)etc. 2.(CONSTR.) Ansamblul lucrărilor care se execută la o construcţie în vederea terminării ei, pentru a fi dată în folosinţă etc. Se numeşte şi finisaj. 3. (DRUM.) Operaţie finală de prelucrare privind forma, calitatea şi aspectul exterior al suprafeţei unui drum. Constă în nivelarea stratului de uzură al îmbrăcăminţilor de beton, de ciment sau de beton asfaltic în vederea obţinerii unei suprafeţe cît mai compacte şi mai netede. Se execută cu finisorul.
   finisarea lemnului (IND, LEMN,), prelucrare mecanică, termică sau chimică a suprafeţei produselor din lemn (sau din derivatele acestuia) pentru îmbunătăţirea aspectului şi calităţii produselor sau în scopul protejării produselor contra acţiunii agenţilor dăunători. în general, procedeele de finisare a lemnului necesită operaţii premergătoare de pregătire a suprafeţei lemnului ca: rinde-luirea, şlefuirea, chituirea, îndepărtarea răşinilor, decolora-rea, grunduirea etc.
   finisor (DRUM.), maşină rutieră folosită Ia executarea îmbrăcăminţilor din beton de ciment, pentru distribuirea, nivelarea şi vibrarea betonului proaspăt aşternut, asigurînd totodată închiderea suprafeţei îm-brăcăminţii după îndesare.
   Fini ster re, cap în extremitatea nord-vestică a Peninsulei Iberice.
   finiş (engl. finish „sfîrşit"; SPORT), ultima parte a unei curse sau probe sportive (la ciclism, atletism, nataţie, sporturi nautice etc.), parcursă cu efort maxim în vederea obţinerii unei cît mai bune performanţe. Termenul se foloseşte şi pentru caracterizarea ultimelor minute de joc în diverse jocuri sportive.
   finit şi infinit (FiLOZ.), categorii ale materialismului dialectic, aflate în corelaţie cu categoriile relativ şi a b-s o 1 u t. F. exprimă stările relative ale materiei (obiecte,
   corpuri, fenomene, procese materiale determinate, care au o existenţă limitată şi sínt trans-formabile unele într-altele). I. este o formă de manifestare a absolutului în relativ, determinată de faptul că în formele, stările şi fenomenele relative ale realităţii îşi găseşte expresie natura absolută a materiei (nemărginirea lumii materiale în spaţiu, veşnicia ei, varietatea ei calitativă infinită).
   Finlanda, stat în nordul Europei. Se învecinează cu Norvegia, U.R.S.S., Marea Baltică (Golful Finic şi Golful Botnic) şi Suedia. Suprafaţa: 337 009 km2, dintre care
31 613 km2 lacuri interne. Populaţia: 4522 000 loc. (1962), formată din finlandezi (91,1%), suedezi (8,6%) şi laponi. Capitala: Helsinki (Helsingfors). Alte oraşe mai însemnate: Tampere, Turku, Lahti. Teritoriul F. face parte dintr-o regiune foarte veche a scoarţei terestre (scutul baltic), formată din granit, şisturi cristaline, gnaisuri, al cărei relief este foarte neted datorită eroziunii. Neregularităţile terenului reprezintă în general urme ale acţiunii vechilor gheţari.Doar partea cea mai ridicată a teritoriului, în nord, constituie o continuare a Munţilor Scandinavici (altitudinea maximă:
1  324 m). De-a lungul ţărmurilor se întinde cîmpia litorală, uşor înclinată, lată de 50— 60 km. Zona centrală a ţării este un platou cu numeroase lacuri, unite prin rîuri scurte, dar cu debit bogat. Dintre cele peste 60 000 de lacuri din F., cele mai cunoscute sînt: Sai-maa (4 400 km2), Paijânne şi Inari. Monotonia reliefului şi abundenţa lacurilor constituie specificul peisajului finlandez. Suprafeţe întinse de teren sînt mlăştinoase. Clima este aspră, cu ierni reci, zăpezi bogate, îngheţ prelungit şi veri răcoroase. Perioada de vegetaţie este scurtă (maximum 180 de zile). Pădurile de conifere acoperă 64,3% din suprafaţa teritoriului este ţara cea mai împădurită din Europa). Alte resurse:    minereu de cupru
(Outokumpu), de fier, vanadiu şi titan, rezerve hidroenergetice. F. este o ţară industrial-agrară;
FINLANDA
 398
FINO-UGRICE
34% din populaţia ţării este ocupată în industrie, iar 35% în agricultură, economie forestieră şi pescuit. Economia este orientată în primul rînd spre valorificarea resurselor lemnoase. Principalele ramuri ale industriei lemnului sînt producţia de cherestea, de celuloză şi hîrtie, de chibrituri. S-au dezvoltat şi ramuri recente: industria placajelor, a caselor prefabricate pentru export, industria mobilei, a fibrelor artificiale (celofibră). Energia electrică este furnizată în special de hidrocentrale. Alte ramuri industriale: construcţii de maşini, industrie textilă, chimică şi alimentară; şantiere navale. Centre industriale mai importante: Helsinki, Tampere, Tur-ku, Pori şi Kotka. In economia agricolă s-a dezvoltat mai mult creşterea animalelor (bovine, în primul rînd vaci de lapte, porci, oi, păsări. în nord reni). Culturile agricole ocupă numai 8% din suprafaţa teritoriului; mai răspîndite sînt ovăzul, secara şi cartoful, folosite în mare
parte pentru hrana animalelor, grîul de primăvară şi sfecla de zahăr. Regiunile a-gricole mai importante se întind de-a lungul cîm-piei litorale şi în jurul marilor lacuri ; aici sînt concentrate şi cele mai multe sate şi oraşe. Se vînează şi se cresc în ferme animale cu blănuri preţioase. F. exportă produse lemnoase, celuloză şi hîrtie, u-tilaje pentru industria lemnului, produse lactate (în special unt), piei şi blănuri preţioase. — Istoric.
Teritoriul F. a fostlocuit din cele mai vechi timpuri de triburile finilor sum   (sud-vestul
ţării), em sau iam (centrul ţării) şi saam  (nord). în
sec.  XII-XIV,
o mare parte din teritoriul F. a   fost cucerit de  Suedia, în
stăpînirea  căreia a rămas pînă
în sec. al XVIII-lea. După uniunea de la Kalmar (1397), F., împreună cu Suedia, s-a aflat pînă       în 1523 sub domi-
naţia Danemarcii. în 1581 F. a devenit mare ducat, dependent de Suedia. în 1596—1597 a avut loc cea mai puternică răscoală antifeudală din istoria
F.  Jn sec. XVI-XVII, în F. au început să se dezvolte relaţiile capitaliste. în cursul războaielor ruso-suedeze din sec. al XVIII-lea, Rusia a cucerit o parte din teritoriile F., iar în urma războiului ruso-sue-dez din 1808— 1809 întreaga F. La sfîrşitul sec. al
XIX-lea   şi începutul sec. al
XX-lea,   mişcarea muncitorească din F. a cunoscut un deosebit avînt. în 1917, guvernul sovietic a recunoscut F. independenţa de stat. Revoluţia muncitorească (ianuarie 1918), care instaurase temporar, în sudul F., republica socialistă, a fost înfrîntă de burghezia
finlandeză, cu ajutorul trupelor germane, în mai 1918. împreună cu puterile Antantei,
 F. a participat la intervenţia împotriva Rusiei Sovietice (19)9-1920). în 1932 F. a încheiat cu U.R.S.S. un pact de neagresiune. în 1939 a izbucnit războiul sovieto-finlandez (1939
 —  1940), care s-a încheiat cu înfrîngerea F. Subordonînd ţara intereselor Germaniei hitleriste,, cercurile conducătoare din F. au tîrît poporul finlandez în războiul hitlerist. în urma victoriilor Armatei Sovietice, guvernul F. a încheiat armistiţiul la 19 septembrie 1944. Guvernul de colaborare democratică, format în 1946, a elaborat linia politicii externe de neutralitate a F. Datorită contribuţiei importante a fostului şef de stat
 G.H.   Paasikivi, precum şi a actualului.preşedinte U.K. Kek-konen la elaborarea şi menţinerea acestei linii politice, ea a devenit cunoscută sub denumirea de „linia politicii naţionale Paasikivi-Kekkonen“. F. a aderat în 1961 la Asociaţia europeană a comerţuluiliber. F. este o republică. Şeful statului este un preşedinte, ales pe şase ani prin alegeri în două etape. Organul legislativ suprem este Seimul (parlament unicameral), a-les pe patru ani. F. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Uniunea agrară (reprezintă interesele păturii înstărite a ţărănimii); Uniunea democrată a poporului finlandez (organizaţie politică-socială democratică de masă la care participă şi P.C. din Finlanda); Partidul social-democrat; Partidul naţional de coaliţie (reprezintă atît interesele marii burghezii cît şi interesele moşierilor); Partidul Comunist din Finlanda etc.
   finlandeză, limba limbă fino-ugrică reprezentînd limba oficială a Finlandei; se vorbeşte şi în nord-vestul Uniunii Sovietice. Cele mai vechi texte datează din sec. al XVI-lea.
   fino-ugrice, limbi —, familie de limbi vorbite în diferite regiuni din nordul şi centrul Europei şi în nordul Asiei. Principalele limbi din această familie sînt finlandeza, estona, lapona (vorbită în Finlanda, Suedia, Norvegia şi nordul
F1NTA
 399
FIR
 U.R.S.S.), maghiara, mordvina (vorbită pe cursul mijlociu al Volgii) şi ziriana, sau komi (în nord-vestul Uralilor).
   Finta, sat pe Ialomiţa, la est de Tîrgovişte, unde în 1653 oastea Ţării Romîneşti, sub conducerea lui Matei Basarab, a înfrînt oastea moldo-cazacă a lui Vâsile Lupu, domnul Moldovei. Bătălia de la F. a asigurat ră-minerea Ţării Romîneşti alături de Transilvania, iar apoi şi intrarea Moldovei în sistemul alianţei antiotomane.
   Finteşteanu, Ion (n. 1901), actor şi regizor romín, artist al poporului din R.P.R. Profesor Ia Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I.L. Caragia-le** din Bucureşti. F. interpretează, cu o mare varietate a mijloacelor compoziţionale şi cu măiestrie, roluri clasice, moderne şi contemporane. Jocul său este simplu, subtil şi veridic. Printre creaţiile sale se numără rolurile: Tartuffe din
I. Finteşteanu
 comedia cu acelaşi nume de Moliére, Farfuridi din „O scrisoare pierdută" de I.L. Cara-giale, Kulîghin din „Trei su-rori“ de Cehov, Karenin din „Ana Karenina** de Lev Tol-stoi, Bucşan din „Ultima oră“ de M. Sebastian, Dragomi-rescu din „Citadela sfărîmată** de H. Lovinescu. Laureat al Premiului de stat.
    Finţi, Alexandru (n. 1901), regizor romín, maestru emerit al artei din R.P.R., profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I.L. Caragiale“din Bucureşti. Stilul realist în regie promovat de F., bazat pe însuşirea creatoare a sistemului Iui Stanislavski, se caracterizează, printre altele, prin munca atentă cu actorii şi claritatea în
 transmiterea mesajului dramatic. S-a remarcat prin punerea în scenă a pieselor „Discipolul diavolului** de G. B. Shaw, „Trenul blindat** de Y$. Ivanov, „Ruptura** de Lavreniev, „Omul cu mîrţoaga** de G. Ciprian ş.a. Laureat al Premiului de stat.
    Fiodorov, Evgraf Stepano-vici (1853—1919), cristalograf şi mineralog rus. A fost membru al Academiei de Ştiinţe, în lucrarea „Simetria sistemelor de figuri regulate** (1890), F. s-a ocupat de cele 230 de grupări spaţiale posibile după care se aranjează particulele în reţelele cristaline, completînd prin aceasta datele cunoscute anterior. în monografia „Metoda teodolitului în mineralogie şi petrografie** (1893), F. a făcut cunoscută invenţia sa, măsuţa universală care îi poartă numele, fundamentîndu-i totodată principiul şi metoda de lucru (metoda F.) şi contribuind astfel la perfecţionarea metodelor optice de studiere a mineralelor.
    fiolă (FARM.), recipient de sticlă neutră, incoloră sau brună, de capacitate variabilă. Serveşte la conservarea soluţiilor şi pulberilor sterile injectabile.
    Fionia, insulă daneză în Marea Baltică, între Beltul Mare şi Beltul Mic. Suprafaţa:
 2  976 km2. Populaţia: 406 590 loc. (1957). Oraşele mai importante: Odense, Svendborg, Ny-borg. Culturi de cereale şi sfeclă de zahăr, creşterea animalelor. Industrie alimentară, textilă, constructoare de maşini, în l’mba daneză insula este numită Fyn.
    Fioravante (Fioravanti, Fieravanti), Aristotel (între c. 1415—1420 şi c. 1486), arhitect şi inginer italian. Se presupune că după planurile sale s-a construit Palatul „del Po-destâ“ din Bologna. A contribuit la reconstrucţia Kremlinului, a construit catedrala Us-penski (1475—1479) şi alte edificii, în stilul cărora a îmbinat cunoştinţele sale despre arhitectura italiană cu elemente -specifice arhitecturii ruse.
    fiord, golf marin adine, strimt, sinuos, mărginit de povîrnişuri abrupte, care pătrunde mult în interiorul uscatului (frecvent cca. 50 km).M
La origine, f. au fost văi glaciare adinei, cu versanţi abrupţi* care în urma invaziei apelor mării .s-au transformat în golfuri. Fiordurile sînt frecvente
Fiord
pe ţărmul vestic al Scandina-viei, în nordul Scoţiei, în unele sectoare ale ţărmurilor Groenlandei, Islandei, Noii Zeelande. Cel mai mare fiord este Sognef-jord de pe ţărmul Norvegiei (peste 200 km).
    fit 1. (TEHNICĂ) Corp de lungime foarte mare în raport cu dimensiunile liniare ale secţiunii lui transversale. — F. cu plumb, dispozitiv compus din-tr-un f. care are la unul dintre capete o greutate metalică conică, cilindrică etc., folosit pentru verificarea verticalităţii unor elemente de construcţie, a unor maşini sau pentru aşezarea aparatelor topografice deasupra punctelor de reper în staţie.— F. reticular, fiecare dintre cele două fire foarte subţiri sau (la aparatele noi) fiecare dintre cele două linii gravate pe o lamelă de sticlă, dispusă în interiorul tubului unei lunete, într-un plan perpendicular pe axa longitudinală a tubului. Cele două fire sînt perfect perpendiculare unul pe altul; la luneta topografică unul este vertical iar celălalt orizontal. Punctul de intersecţie al./, r. (numit centrul reticul), unit cu axul optic al ocularulu i şi cu punctul topografic vizat, formează linia de viză. — (TOPOGR.) F. sta-dimetric, fiecare dintre cele două fire dispuse simetric faţă de unul dintre firele reticulare din luneta topografică, necesare pentru măsurarea indirectă (pe cale optică) a distanţelor în
F1RD0US1
 400
F1SCAL1SM
lucrările de ridicări topografice. 2. (IND. TEXT.) Produs obţinut din fibre textile prin filare (toarcere) manuală sau mecanizată ori din mase de polimeri.
—    F. sintetic, produs textil obţinut din polimeri sintetici prin a) filare sub formă de mono-filamente continue, b) răsucire a două sau mai multe monofilamente continue şi c) toarcerea (paralelizare şi răsucire) mecanizată a fibrelor sintetice. V. şi fibră. 3. (ÉLT.) Fir de contact electric, conductă aeriană de cupru sau, mai rar, de alte conductoare metalice, prin care se transmite energie electromagnetică unor vehicule, ca tramvaie, troleibuze, trenuri electrice etc. — F. de protec-ţie, conductă electrică neizolată, instalată pe liniile electrice aeriene de înaltă tensiune pentru a le proteja împotriva supratensiunilor atmosferice. Se montează deasupra conductelor active şi se leagă la pămînt în dreptul stîlpilor de susţinere. Se numeşte şi fir de gardă.
4.   (HIDROTEHN.) Firul apei, linia de pe suprafaţa unui curs de apă care uneşte punctele de viteză superficială maximă din toate secţiunile transversale ale acestuia. 5. Fir de cale a) (C.F.) Una dintre liniile unei căi ferate duble, triple sau multiple pe care se circulă într-un anumit sens. b) (DRUM.) Unul dintre culoarele delimitate ale unei şosele, destinat circulaţiei în acelaşi sens a unui şir de vehicule. Se numeşte şi fir de circulaţie. 6. Fir magnetic (TELEC). Fir de oţel sau de alt material feromagnetic utilizat la magnetofoane portabile sau ia dictafoane pentru înregistrarea magnetică a semnalelor sonore. — F. telefonic, conductă electrică alcătuită din două, uneori trei, conductoare subţiri izolate şi, de obicei, răsucite împreună, folosită în instalaţii telefonice.
   Firdousi (Firdusi) (Abul Kasim Mansur) (între 934—941 şi 1020), poet clasic persan. Este autorul renumitei epopei „Şah-Name“ (Cartea şahilor, 994), pătrunsă de idei patriotice, anti-islamice şi umaniste. In cele 60 000 de versuri ale epopeii, poetul a prelucrat, pe lîngă izvoare scrise, legende popu-
  lare arabe. In această lucrare, F. s-a afirmat ca adept al statului centralizat şi şi-a exprimat
                                                       Firdousi
încrederea în viitorul luminos al poporului său. Opera conţine elemente de filozofie raţionalistă. Epopeea lui F. a fost tradusă în multe limbi orientale şi vest-europene. Din cauza unei satire la adresa şahului Mahmud Gaznavitul (prelucrată în romîneşte de G. Coşbuc în poezia „Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahmud"), poetul a fost nevoit să se refugieze la Bagdad, unde a scris epopeea „Iusuf şi Zuleika“.
  firidă (ARHIT.), adîncitură prevăzută în grosimea unui zid
                                        Firide decorative intr-un zid plin
cu scop utilitar (pentru amplasarea unor obiecte, rafturi de cărţi etc.) sau decorativ (pentru crearea unor planuri variate pe un zid plin, fără ferestre, a unui spaţiu destinat aşezării unei statui etc.).
  firmament (ASTR.) v. boltă cerească.
  firman (în persană ferman „ordin"), decret, ordin al sultanilor Imperiului otoman, al şahilor Iranului, al diferiţilor conducători de state din Asia Mijlocie (în evul mediu) şi al regelui Afganistanului.
  firn (GEOGR.), zăpadă persistentă de pe munţii înalţi, devenită granulară în urma topirilor şi îngheţărilor repetate. Datorită tasării sub greutatea noilor
sţrate de zăpadă acumulate şi datorită îngheţării apei infiltrate în fspaţiile dintre granule se reduc tot mai mult şi f. se transformă în gheaţă, ducînd la formarea gheţarilor.
   firnis (CHIM.), soluţie preparată din uleiuri vegetale sau din răşini, cu adaos de sicati-vanţi şi oxizi metalici, întrebuinţată la prepararea vopselelor şi a chiturilor sau drept grund pentru vopsitul lemnăriei.
   First National City Bank
lf?:st nésngl siti be^c] (Prima Bancă Naţională din City), unul dintre cele mai mari grupuri financiare din S.U.A., cu sediul central la New York; ca mărime este a treia bancă din S.U.A. Cei mai puternici acţionari sînt: Stillman, Rockefeller, Morgan, Dodge etc. Acest grup financiar controlează o serie de mari corporaţii industriale şi financiare, cu active totale de circa 13 200 000 090 de dolari; are legături strînse cu industria de război a S.U.A. F.N.CB. are un rol important în exportul de capital al monopolurilor americane în ţările Âme-ricii Latine, ale Asiei etc. La începutul anului 1960, banca avea 83 de filiale în 28 de ţări.
   firuţâ (Poa), gen de plante erbacee din familia graminee-lor. Unele specii de f. cresc pe terenuri mlăştinoase (ex. Poa palustris), altele ,             \
pe terenuri ume- ^             **
de (ex. Poa pra~ & tensis), uscate (ex.
Poa bulbosă) sau prin păduri (ex.
Poa nemoralis) şi sînt răspîndite a-proape pe întreg globul terestru, în regiunile de cîmpii ca şi în regiunile de munte. Firuţa intră în componenţa pajiştilor din ţara noastră.
   fisc (în statul burghez), denumire generică a organelor de stat avînd atribuţii de stabilire şi încasare a impozitelor şi taxelor.
   fiscalism (EC.; în capitalism), politică de sporire excesivă a impozitelor şi a taxelor percepute de la populaţie, care
Firuţă
FiSCHART
FISIUNE NUCLEARĂ
,duce la scăderea nivelului de trai al oamenilor muncii.
   Fischart [fişart], Johann (c. 1546—1590), scriitor satiric german, adept al Reformei. Este autorul unor vehemente pamflete, îndreptate împotriva papalităţii, iezuiţilor şi superstiţiilor („Disputa călugărilor des-culţi“, 1570; „Stupul sfintei biserici catolice**, 1579; „Tichia iezuiţilor**, 1580). A făcut o
f>relucrare (1575) a romanu-ui „Gargantua şi Pantagruel** al lui Rabelais, în care a biciuit moravurile societăţii germane a timpului, dezvoltînd tradiţiile poeziei populare şi ale literaturii satirice. In „Corabia norocoasă din Zürich** (1576) a pledat pentru solidaritatea burgheziei orăşeneşti. A contribuit la înnoirea limbii literare germane, îmbogăţind-o cu expresii populare savuroase şi cu metafore originale care anunţă stilul baroc.
   Fischer ffişer], Annie (n. 1916), pianistă maghiară, artistă emerită, laureată a Premiului naţional „Kossuth** şi a Concursului Liszt din 1933. Interpretează în special lucrări de Bach, Mozart, Chopin şi Liszt.
   Fischer [Jişzr], Edwin (1886—1960), pianist, dirijor şi pedagog elveţian. A studiat la Basel şi la Berlin. S-a remarcat în special ca interpret al creaţiei lui Bach, Mozart, Schumann şi Brahms.
   Fischer [fişar], Emil (1852— 1919), chimist german; a făcut cercetări sistematice şi profunde în domeniul chimiei organice şi biologice, asupra zaharurilor, fermenţilor, aminoaci-zilor, polipeptidelor, proteinelor, derivaţilor purinei, depsi-delor şi substanţelor tanante. A determinat structura acestora şi a realizat numeroase şi ingenioase sinteze. împreună cu fratele său O. Fischer, a obţinut fenilhidrazina. A format numeroşi elevi, răspîndiţi în toată lumea. Laureat al Premiului Nobel (1902).
   Fischer [fişdr], Ernst (n. 1899), scriitor şi activist politic austriac, membru al partidului comunist. A scris drame cu puternic caracter militant socialist („Lenin**, î930), lucrări de estetică materialistă („Poezie
şi interpretare**, 1953; „Despre necesitatea artei**, 1960), studii şi articole antimilitariste şi antifasciste, poezii lirice („Inimă şi drapel**, 1949; „Căci noi sîntem îndrăgostiţi**, 1952), romane („Prinţul Eugen**, 1955, în colaborare) ş.a. Membru al Consiliului Mondial al Păcii.
   Fischer [fişvr], Hans (1881 — 1945), chimist german. A studiat coloranţii pirolici din sînge şi bilă, precum şi colorantul verde din plante. A sintetizat şi a stabilit structura porfinei, heminei, bilirubinei şi a precizat structura cloro-filei. Laureat al Premiului Nobel (1930).
   Fischer~Dieskau [fîş9T~di iscau], Dietrich (n. 1925), bariton german renumit, prim solist al Operei din Berlin. S-a făcut apreciat în special ca interpret al liedurilor lui Beethoven, H. Wolf şi G. Mahler.
   Fisher [fi&J, Irving(1867—
1947), economist şi statistician burghez din S.U.Á., aparţinînd şcolii matematice a economiei politice vulgare. El        a negat
inevitabilitatea crizelor economice în capitalism, considerînd că prin reglementarea circulaţiei băneşti de către bănci este posibilă înlăturarea contradicţiilor capitalismului.      F. este
considerat drept creatorul teoriei matematicii formale a indicilor.
   fisibiiitâte (îND.       LEMN.),
proprietate a lemnului de a crăpa sau a se despica de-a lungul unei suprafeţe paralele cu fibrele, la solicitarea în această direcţie cu        ajutorul
unei pene.
   fisiune nucleară (lat. jisio, -oms „desfacere, destrămare**; FIZ.), divizare a unui nucleu atomic greu în două părţi cu mase de valori comparabile, prin pătrunderea unei particule în nucleu. F* n. a fost descoperită de către fizicienii germani O. Hahn şi F. Strass-man (1939), care au observat-o la bombardarea uraniului cu neutroni. Teoria f. n» a fost elaborată în acelaşi an de către I.I. Frenkel, N. Bohr şi J.A. Wheeler. Nucleele atomice care pot fi luate în considerare din cauza răspîndirii frecvente în natură şi la care se poate produce f. nucleului sînt cei doi izotopi naturali ai uraniului 92 £/235 şi 92^238, precum şi toriul 9077i232. în cazul f. n, a uraniului 238 este nevoie ca neutronii care bombardează să aibă energii mari, iar în cazul uraniului 235 f. n. se produce mai uşor prin bombardarea cu neutroni lenţi. F. n. se obţine de asemenea cu particule cc cu energii foarte mari (400 MeV), cu deuteroni (200 MeV) şi cu fotoni (fotofisiune, la circa 20 MeV). Prin fisionarea nucleelor de uraniu se obţin nuclee cu numere de masă diferite între ele, precum şi 2—3 neutroni. Aceşti neutroni pot, la rîndul lor, să producă noi procese de fisiune şi în felul acesta să se continue reacţia, ducînd la o reacţie în lanţ. Deoarece nucleele rezultate din fisiune conţin prea mulţi neutroni în structura lor, ele sînt deosebit de instabile şi se dezintegrează în serie, emiţînd particule P pînă se
                            Schema unei iisiuni nucleare posibile a nucleului de uraniu 235 dezintegrarea succesivă a nucleelor rezultate din iisiune
 FISTIC
402
FITIL
ajunge la formarea de nuclee stabile. Astăzi sînt cunoscute mai multe sute de produşi de fisiune şi descendenţi ai acestora (v. familie radioactivă). O parte dintre pro-duşii de fisiune se folosesc azi ca izotopi radioactivi în multe aplicaţii practice (ex. cesiu 137 în defectoscopia gamma nedes-tructivă). Procesul de f. n., pe care se bazează funcţionarea reactorilor nucleari, este însoţit de o degajare puternică de energie termică. Astfel, prin fisionarea unui nucleu de uraniu 235 se eliberează o energie de circa 200 000 000 de elec-tron-volţi. Procesul de f. n. constituie o nouă sursă de energie primară. Reacţia de f. n. In lanţ este stăpînita în reactorii nucleari, care pot fi utilizaţi la producerea energiei electrice.
   fistic (Pistacia vera), specie de arbore din familia anacardia-ceelor, originar din Asia Centrală, cu flori mici de culoare
Fistic
verde, grupate în raceme. Fructul este o drupă cu miezul verde-deschis şi cu gust plăcut. Lemnul conţine o răşină valoroasă, utilizată pentru vopsele de lac. Din seminţe se extrage un ulei gras, folosit în alimentaţie. Se cultivă în ţările tropicale şi subtropicale.
   fistulă (lat. fistula „canal**; MED.), canal format accidental sau operator, care comunică cu o glandă ori cu o cavitate naturală sau patologică şi care drenează în afară secreţiile acestora (ex. f* parotidiană, f. intestinală, f. gastrică etc.).
   fisurare, producerea accidentală, datorită unor suprasolicitări, sau intenţionată a unei crăpături înguste într-un material, într-o rocă etc. — (CONSTR.) Fisurarea betonului, fenomenul de apariţie a unor fisuri în zonele întinse ale unui element de construcţie de beton
simplu sau armat, cînd sînt depăşite tensiunile de întindere pe care le poate prelua betonul. In general, construcţiile de beton armat obişnuite nu necesită un calcul special la fisurare; calculul se efectuează numai la construcţiile la care apariţia fisurilor nu e admisă (ex. la rezervoare). — (EXPL. PETR.) F. hidraulică, operaţie de mărire a afluxului de ţiţei prin crearea unor fisuri în roca în care se găseşte zăcămîntul de {iţei, în zona de fund a unei sonde. Fisurile se obţin injectînd prin sondă în strat, la presiuni înalte, un fluid de fisurare, amestecat cu nisip de cuarţ, şi un agent care face ca fluidul să-şi micşoreze viscozitatea după fisurare.
   fisúrá 1. (TEHN.) Discontinuitate de forma unei crăpături fine la suprafaţa sau în interiorul unei piese, a unui material, a unei roci etc. şi care, fără influenţe exterioare, nu poate provoca separarea sau ruperea acestora. 2. (ANAT., MED.) Şanţ, adîncitură sau crăpătură, normală sau patologică, situată pe suprafaţa unui organ. Ex» f. ficatului, f. craniană, f. osoasă, f. anală etc.
   fişă 1. (BIBL.) Foaie dreptunghiulară de hîrtie sau de carton, de obicei de mărime redusă, care serveşte la notarea datelor culese, a amănuntelor, a izvoarelor etc. în cursul documentării necesare pentru elaborarea unei lucrări. — F. de bibliotecă, foaie care cuprinde date privitoare la o carte sau la o publicaţie periodică. — F. internaţională, fişă de formatul 12,5 X 7,5 cm (stabilit si aprobat la congresele bibliologice internaţionale), care serveşte la catalogarea publicaţiilor dintr-o bibliotecă. A fost introdusă în bibliotecile multor ţări, printre care şi în cele din ţara noastră.—(TEHN.) Fişă tehnologică, fişă care cuprinde indicaţiile tehnice referitoare la tehnologia, organizarea şi planificarea unui proces de lucru. — (CONT.) F. de evidenţă, foaie volantă folosită în lucrările de evidenţă contabilă pentru urmărirea sistematică a fiecărui mijloc economic, proces sau sursă sub aspectul creşterii, al diminuării, precum şi al existenţei soldului la o anumită
dată. 2. (ELT.) Fişă de curent, piesă de capăt a conductelor electrice, prin care se asigură racordarea lor la alte conducte, la linii sau reţele electrice prin intermediul unei prize
                                                 Fişe de curent
 de curent. Este formată din piese cilindrice conductoare paralele, în contact electric cu firele cordonului (conductei e-lectrice) şi care pătrund în man-şoanele prizei de curent, şi din piese izolante care îmbracă părţile de contact dintre cordon şi piesele cilindrice.
   Fitelberg, Grzegorz (1879— 1953), dirijor şi compozitor polonez, membru al grupului de creaţie „Tînăra Polonie**, care a avut un rol de seamă în dezvoltarea artei naţionale muzicale poloneze. A condus diferite orchestre simfonice şi de operă în Rusia (1914—1921), iar apoi Filarmonica din Varşovia. A compus muzică simfonică şi de cameră, a prelucrat o serie de opere ale lui S. Mo-niuszko şi a terminat poemul simfonic al lui M. Karlowicz „Episod la mascaradă**. Laureat al Premiului de stat.
   fitil 1. (IND. TEXT.) Produs textil fabricat prin împletire sau ţesere din fire moi care absorb cu uşurinţă lichidele (ex. f. de lampă, f. de ungere cu ulei etc.).
 —   F. de amorsare, fitil format dintr-un şnur împletit din fire de bumbac, de cînepă, de iută etc., în interiorul căruia se găseşte un miez continuu de pulbere neagră specială, care asigură arderea cu viteză constantă (100—130 cm/min). Este folosit la aprinderea de la distanţă a capselor pentru amorsarea exploziilor cu dinamită sau alt explozibil, în cariere, în mine etc. Se numeşte şi fitil aprinzător, fitil Bidiford. 2. (CHIM., MINE) Fitil detonanU tub subţire din plumb, staniu sau din fibre textile impregnate, care conţine o umplutură
 FIT1NÂ'
403
FIXARE
 de exploziv cu o mare viteză de transmitere a detonaţiei; serveşte pentru aprinderea încărcăturilor de explozivi, la provocarea simultană a exploziei în mai multe puncte.
   fitină (BIOCHIM.), sarea de calciu şi magneziu a esterului hexafosforic al mezoinozito-lului. Se găseşte în special în fasole, mazăre, drojdii şi mucegaiuri. Se foloseşte ca medicament în intoxicaţii cronice şi în cursul eforturilor musculare importante.
   fíting (engl. fitting, de la fit „a potrivi**; TEHN.), piesă
rilor etc. (ex. omizile, carii, cărăbuşii ş.a.). V. şi insecte dăunătoare.
  fitohormón (BIOCHIM.), substanţă naturală din plante, care, în doze foarte mici, exercită o acţiune de reglare şi stimulare a înfloririi, creşterii şi dezvoltării plantelor. Din fitohormoni fac parte auxinele (acidul indolil acetic şi derivaţii săi) şi giberelinele.
  fitoncide (BIOCHIM.). substanţe elaborate în protoplasma celulelor unor plante superioare (usturoi, ceapă, ridichi, eucalipt, unele conifere etc.), avînd pro-
Fitinguri
de legătură tubulară, fasonată şi în general filetată, cu care se poate realiza o asamblare demontabilă a ţevilor metalice sau a armăturilor.
   fitocenologie (gr. phyton „plantă“, Iţoinos „comun4* şi logos „ştiinţă44; BOT.), ramură a ecologiei care studiază elementele componente ale asociaţiilor vegetale, legile după care se constituie, evoluează şi se desfac aceste asociaţii, răspîndirea şi importanţa lor economică şi ştiinţifică, clasificarea lor etc.
   fitocenoză (gr.phyton „plantă44 şi koinos „împreună, comun44; BQT.), asociaţie de plante, parte componentă a unui ecosistem, formată din totalitatea organismelor vegetale care trăiesc într-un anumit mediu (biotop) şi condiţionate de anumiţi factori fizico-geo-grafici şi biologici. Membrii unei f. sînt legaţi prin raporturi strînse de interdependenţă atît între ei cît şi cu mediul înconjurător. Cunoaşterea f. este importantă pentru practica agricolă şi silvică, pentru studiul păşunilor naturale etc.
   fitochixnie (gr. phyton „plantă44 şi chimie), studiul proceselor chimice care au loc în plante.
   fitofág (gr. phyton „plantă44 şi phagein „a mînca44), animal care se hrăneşte cu plante (frunze, flori, tulpină etc.). Mulţi f. sînt dăunători ai culturilor, ai pomilor fructiferi, ai pădu-
prietăţi bactericide şi fungicide. Cele mai multe f• sînt volatile şi, din această cauză, au posibilitatea să acţioneze asupra microorganismelor de la distanţă. F. sînt folosite în agricultură pentru combaterea unor agenţi patogeni ai animalelor şi plantelor.
   fitopatogén (gr. phyton „plantă44, pathos „boală44 şi genan „a produce4*), agent de natură fizică, chimică sau in-fecţioasă (parazitară) care produce îmbolnăvirea plantelor.
   fitopatologie (gr. phyton „plantă44, pathos „boală4‘ şi logos „ştiinţă44), ramură a biologiei care se ocupă cu studiul bolilor plantelor, al agenţilor care le produc şi al metodelor de combatere şi de prevenire a îmbolnăvirilor. Datele f. sînt utilizate pe larg în practica agricolă şi silvică. O contribuţie însemnată la dezvoltarea acestei discipline a adus Tra-ian Săvulescu, creatorul şcolii romîneşti de fitopatologie.
   fitoplanctón (BOT.), totalitatea plantelor acvatice inferioare (alge, diatomee, flagelate etc.) care trăiesc plutind pasiv în apa bălţilor, a lacurilor, a rîurilor, a mărilor şi a oceanelor. F. formează baza nutriţiei multor animale acvatice.
   fitosteról, substanţă cu structură sterolică, izolată din plante (porţiunea nesaponifi-cabilă a grăsimilor vegetale). Brasicasterolul (din uleiul de
rapiţă), spinasterolul (din spanac), stigmasterolul (din uleiul de soia) sînt f. Acesta din urmă este cel mai studiat şi serveşte la sinteza unor hormoni sexuali.
   fitotehnie (agr.), ştiinţă care cercetează cerinţele plantelor cultivate faţă de mediul înconjurător şi elaborează cele mai potrivite metode de lucrare a solului pentru crearea condiţiilor favorabile creşterii plantelor cultivate, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară. V. şi agronomie; cultura pl antelor.
   fitoterapie, tratare a plantelor cultivate sau a seminţelor cu diferite produse chimice (sulfură de carbon, formalină, zeamă bordeleză etc.) sau cu agenţi fizici (temperatura ridicată, lumina etc.), în vederea combaterii bolilor şi dăunătorilor care atacă culturile agricole.
   fitotóxic (FITOPAT.), preparat chimic care, în anumite concentraţii, are o acţiune vătămătoare asupra plantelor. Unele preparate f,, numite er~ bicide (ex. simazin, atrazin, DNOC, 2—4 D etc.), au o acţiune toxică numai asupra anumitor grupe de plante şi se folosesc în combaterea buruienilor din culturile agricole.
   fitotrón, instalaţie specială prin care, dirijînd temperatura, umiditatea, lumina etc., se pot crea condiţii foarte variate pentru diferite experimentări cu plante din orice regiune geografică a globului: plantelor li se oferă condiţii asemănătoare cu cele ale locului de origine sau deosebite de cele ale acestuia. Se studiază mai ales comportarea plantelor la diferite grade de temperatură, umiditate atmosferică, lumină, curenţi de aer etc.
   Fiume v. Rijeka.
   fixáre 1. (FIZICĂ) Operaţie de dizolvare şi eliminare a ha-logenurii de argint din părţile neimpresionate de lumină ale stratului fotosensibil de pe un material fotografic (pozitiv sau negativ). Prin această operaţie, materialul developat devine insensibil la lumină şi imaginea fotografică stabilă nu mai poate fi distrusă cînd este expusă la lumină. Se realizează după de-
FIXATIV
 404
 FIZICĂ
velopare, cu ajutorul unor soluţii de fixatori. 2. (HIST., Ml-CROBIOL.) Operaţie premergătoare colorării fragmentelor de organe sau a bacteriilor, care are ca scop coagularea proteinelor celulare şi conservarea piesei anatomice respective. F. se efectuează prin mijloace fizice (ex. la flacără) sau prin agenţi chimici (formol, alcool, acid osmic etc.). După fixare şi colorare, preparatul se secţionează şi se aşază pe o lamă de sticlă în vederea examinării lui la microscop. — Fixarea azotului, asimilarea azotului elementar atmosferic de către unele microorganisme fixatoare de azot, care trăiesc libere în sol, sau de către microorganismele care trăiesc în simbioză cu rădăcinile unor plante superioare, mai ales ale leguminoaselor (ex. mazărea, fasolea ş.a.). Prin /. a. solul se îmbogăţeşte cu compuşi ai azotului, care pot fi folosiţi de alte microorganisme şi de plantele superioare. — (MED.) Fixarea complementului, metodă de laborator, folosită în practica medicală pentru diagnosticarea unor boli bacteriene sau virotice. Reacţia Bordet-Wassermann, utilizată în diagnosticul sifilisului, se bazează pe /. c.
  fixativ (CHIM.), soluţie incoloră (lapte, clei sau şerlac în alcool) care serveşte la acoperirea, prin stropire cu ajutorul unui pulverizator, a desenelor executate în cărbune sau a pastelurilor, pentru a le feri de ştergere.
  fixatór 1. (CHIM.) Substanţă folosită pentru fixarea materialului fotosensibil expus şi developat, astfel încît să nu mai fie sensibil la lumină. în tehnica fotografică se folosesc soluţiile de tiosulfat de sodiu sau de amoniu şi cianura de potasiu ori de sodiu, iar pentru hîrtia ozalid amoniacul gazos. 2. (IND. TEXT.) Substanţă chimică folosită în finisarea textilă pentru fixarea coloranţilor şi mărirea rezistenţei lor la acţiunea apei şi a săpunului. 3* (BIOCHIM.) Agent fizic sau substanţă chimică care produce coagularea protoplasmei vii, permiţînd astfel conservarea structurilor şi studiul microscopic al ţesuturilor fixate
(ex. căldura, razele ultraviolete, alcoolii, acizii, formaldehida, diferite amestecuri fixatoare).
   fixism, concepţie care neagă procesul evoluţiei lumii vii şi care consideră că speciile de plante şi animale sînt invariabile în decursul întregii istorii a Pămîntului. Concepţia fixis-tă ^ a^ fost predominantă în antichitate, în evul mediu şi la începutul epocii moderne. Ea a cunoscut o puternică recrudescenţă în sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Reprezentanţii săi cei mai de seamă au fost K. Linné şi G. Cuvier. F. este o concepţie idealistă şi metafizică, strîns înrudită cu c r e a-ţ i o n i s m u 1 şi derivată din acesta. Caracterul neştiinţific şi retrograd al f. a fost demonstrat de Ch. Darwin, care a pus bazele teoriei ştiinţifice despre evoluţia vieţuitoarelor (v. evoluţionis m).
   Fizeau [fizó], Hippolyte Louis (1819—1896), fizician francez, specialist în optica fizică; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A elaborat una dintre metodele de măsurare a vitezei luminii (1849) şi a studiat influenţa mişcării mediilor materiale asupra propagării luminii prin ele. A propus (1852) metode de măsurare a dilatării cristalelor şi a diametrului stelelor fixe pe baza interferenţei luminii.
   fizica terenurilor (GEOL.), ramură a geologiei tehnice care studiază proprietăţile geologi-ce-tehnice ale rocilor în raport cu comportarea lor sub sarcina construcţiilor şi schimbările care se produc în roci datorită factorilor naturali şi artificiali.
   fizică (gr. physis „natură"), ştiinţă a naturii care studiază structura materiei, proprietăţile generale şi legile de mişcare a materiei (mecanice, termice, electromagnetice etc.) şi transformările reciproce ale acestor forme de mişcare. S-a păstrat mult timp o împărţire a fizicii pe capitole corespunzătoare în mare parte organelor de simţ afectate de fenomenele studiate: mecanica, care studiază echilibrul şi mişcarea corpurilor; căldura, care studiază fenomenele legate de mişcarea termică şi de temperatură; acustica
care studiază fenomenele legate de simţul auzului; optica, care studiază fenomenele legate de simţul văzului; electricitatea şi magnetismul Pe măsura dezvoltării fizicii, aceste capitole clasice au început să se întrepătrundă, încît azi nu mai este cu putinţă o delimitare precisă. F. contemporană se împarte, după obiectul de studiu, în: /. moleculară, /. atomică, /. electronică, /. nucleară, /. particulelor elementare şi a razelor cosmice (sau a particulelor de mare energie), /. corpului solid (cu subîmpărţiri ca: /. metalelor, /. semiconductoarelor), /. plasmei, /. temperaturilor joase etc. Un domeniu important al f. îl constituie /. teoretică, cu capitolele sale: mecanica analitică, mecanica mediilor continue, termodinamica, mecanica statistică, electrodi-namica, mecanica cuantică, teoria relativităţii, teoria cuantică a cîmpurilor, teoria stării solide etc. Limitele dintre f. şi celelalte ştiinţe ale naturii nu pot fi stabilite cu precizie. Există domenii vaste comune f. şi altor ştiinţe, ca f. matematică, astrofizica, chimia fizică, biofizica, geofizica etc. Deosebit de strînsă este legătura dintre f. şi tehnică. Nevoile practice ale oamenilor au servit drept impuls pentru dezvoltarea f., ca şi a celorlalte ştiinţe. Mecanica a apărut la egipteni şi la grecii antici, în legătură directă cu problemele puse de tehnica construcţiilor şi de tehnica militară. In antichitate au apărut de asemenea primele cunoştinţe în domeniul opticii geometrice şi a acusticii muzicale. Filozofia antică şi, o dată cu ea, f., care nu era diferenţiată de filozofie, au formulat primele idei asupra structurii atomice a corpurilor (Democrit, Epicur, Luci eţiu), ideea infinităţii cosmosului, ideea continuului, ideea unei legităţi naturale. Au apărut noţiunile abstracte de spaţiu, timp şi mişcare, elemente fundamentale ale imaginii fizice a lumii. Cu toate acestea, observaţiile şi cercetările experimentale de f. au avut pînă în sec.
XV-XVI un caracter întîm-plător. Prima perioadă de dezvoltare a f, în înţelesul ei mo-
FIZICĂ
405
 FIZICĂ
dern începe în secolul al XVII-lea, cu lucrările lui G. Galilei, care, în luptă cu f. aristotelică a scolasticii, a iniţiat metodele experimentale în f. Opera lui Galilei este continuată de R. Descartes şi Chr. Huyghens. Legile fundamentale ale mecanicii au fost formulate de
I. Newton în „Principiile matematice ale filozofiei naturale** (1687). Plecînd de la legile mişcării planetelor, stabilite de J. Kepler, Newton formulează legea atracţiei universale. Această mare descoperire a demonstrat contemporanilor marile posibilităţi ale ştiinţei şi a schimbat total concepţia despre univers. în sec. al XVII-lea s-au pus bazele principalelor ramuri ale f. (studiul gazelor, acusticii, căldurii, opticii, electricităţii şi magnetismului), care se dezvoltă în sec. al XVIII-lea. Deşi experienţa şi raţionamentul matematic deveniseră metode de bază, în f. predomina metoda metafizică, diferitele aspecte ale fenomenelor fizice fiind considerate independente unele de altele şi ca efecte ale unor "substanţe „imponderabile** (ex. flogisticul, eterul etc.). împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat L. Euler şi M.V. Lo-monosov, care au negat existenţa substanţelor imponderabile, întrevăzînd legătura dintre fenomenele termice şi proprietăţile gazelor, dependenţa lor de mişcarea unor particule mici „insensibile**. De asemenea ei au prevăzut legătura dintre electricitate şi lumină. Lomo-nosov a enunţat ideea conservării mişcării şi a materiei, iar Lavoisier legea conservării masei. A doua perioadă începe în primele decenii ale sec. XIX, fiind inaugurată prin descoperirea curentului electric (L. Galvani şi A. Volta), a electrolizei (H. Davy), a arcului electric (V. V. Petrov), a interferenţei (Th. Young), a polarizării luminii (E. L. Malus) si a difracţiei luminii (A. J. Fres-nel) etc., precum şi prin dezvoltarea cercetărilor teoretice care au imprimat f. un caracter de ştiinţă unitară. O mare influenţă asupra dezvoltării f, a exercitat dezvoltarea chimiei. Unitatea tuturor fenomenelor fizice a fost demon-
strată prin stabilirea legii conservării şi transformării energiei de către J. R. Mayer, J.P. Joule şi H. Helmholtz. Teoria cinetică a gazelor, bazată pe concepţia atomică a structurii materiei, s-a cristalizat prin lucrările lui R. Clausius, J. C. Maxwell şi L. Boltzmann. Dezvoltarea teoriei ondulatorii a luminii (Young, Fresnel, Arago) şi crearea electrodi-namicii de către A. M. Am-pére pentru explicarea interacţiunilor dintre curenţii electrici şi magneţi şi a cauzei magnetismului au dus în cele din urmă la teoria electromagnetismului a Iui M. Faraday şi Maxwell. Dezvoltarea f. a făcut să crească în a doua jumătate a sec. al XIX-lea rolul acesteia în tehnică. Termodinamica a contribuit la perfecţionarea continuă a maşinilor tehnice. A apărut tehnica temperaturilor joase, iar electromagnetismul a dus la dezvoltarea telecomunicaţiilor (telegraf, telefon, radiocomunicaţie), a generatoarelor şi a motoarelor electrice, a transmisiunii energiei electrice, în scopul transformării ei, la locul de utilizare, în alte forme de energie (luminoasă, mecanică etc.). A crescut de asemenea influenţa f. şi asupra celorlalte ştiinţe ale naturii. A treia perioadă (contemporană) începe în ultimii ani ai sec. al XIX-lea; ea se caracterizează prin îndreptarea cercetărilor spre cunoaşterea microstructurii corpurilor şi dezvoltarea f. moleculare şi atomice. Noua epocă începe cu descoperirea electronului şi cu studiul proprietăţilor lui (J.J. Thomson, H. Lorentz). Studiul teoretic şi experimental al distribuţiei energiei în spectrul de radiaţie a corpurilor incandescente şi acela al efectului fotoelectric au dus la ipoteza cuantici a lui M. Planck (1900) şi la ipoteza fotonică (corpusculară) a luminii a lui A. Einstein (1905). Dinamica electronilor, dezvoltată de Lorentz, a dezvăluit contradicţii a căror rezolvare a dus la teoria relativităţii restrînse (1905) şi a relativităţii generalizate (1916), formulate de Einstein. Explicarea, pe baza structurii şi stabilităţii atomului, a regularităţilor
din spectrele atomice a dus la modelul atomic al lui N. Bohr (1913). Cu această ocazie Bohî a scos în evidenţă nevalabilita-tea legilor mecanicii clasice pentru descrierea mişcării electronilor în atomi. Această dificultate a fost rezolvată prin extinderea dualităţii de aspect (undă-corpuscul), postulat de Einstein în cazul luminii, la toate particulele materiale, ceea ce a dus la crearea mecanicii cuantice (L. de Broglie, E. Schrodinger, W. Heisenberg). Pe baza mecanicii cuantice s-a putut explica stabilitatea sistemului atomic, formarea moleculelor, proprietăţile corpurilor solide etc. Caracteristic pentru f. sec. al XX-lea este dezvoltarea tehnicii experimentale şi a preciziei măsurătorilor. Aceasta a permis un progres continuu în cunoaşterea structurii materiei. Descoperirea radioactivităţii naturale de către
H.   Becquerel, P. Curie şi M. Skîodovska-Curie (1896) a fost urmată de descoperirea izotopilor, a transmutării artificiale a nucleelor, de către E. Ru-therford (1919). Studiul reacţiilor nucleare şi apoi al razelor cosmice a permis descoperirea de noi particule elementare: neutronul, pozitronul, apoi a radioactivităţii artificiale de către Frédéric şi Iréné Joliot-Curie (1934) şi a fenomenului fisiunii nucleului de uraniu de către O. Hahn şi F. Strass-man (1939), dînd posibilitate utilizării energiei nucleare prin reacţii în lanţ (F. Joliot-Curie, 1939), realizarea primului reactor atomic (E. Fermi, 1942), începuturile folosirii paşnice a energiei nucleare aparţin U.R.S.S., unde s-a construit în 1954 prima centrală ato-moelectrică. în ultimele decenii, majoritatea domeniilor f. au suferit modificări sau completări importante, care echivalează cu o adevărată revoluţie ştiinţifică. Răsturnarea reprezentărilor fizicii clasice o dată cu descoperirea radioactivităţii, a electronului, imposibilitatea de a explica toate procesele fizice cu ajutorul legilor mecanicii au dus, în condiţiile necunoaşterii dialecticii şi ale predominării filozofiei idealiste în ţările burgheze,
 FIZICĂ
 406
 FIZICĂ
la apariţia unui curent în sinul fizicienilor care punea la îndoială sau nega existenţa materiei, a realităţii obiective şi valoarea de adevăr obiectiv a teoriilor fizicii (idealismul „f i-z i c“). Acest curent a iost combătut de marea majoritate a fizicienilor, care s-au situat pe poziţiile materialismului spontan, ştiinţific-naturalist. Cauzele profunde şi esenţa idealismului fizic au fost dezvăluite de V.I. Lenin în cartea sa „Materialism şi empiriocriti-cism“,ale cărei teze au fost confirmate de^ dezvoltarea ulterioară a fizicii.O importanţă deosebită are în prezent elaborarea unui tablou fizic al lumii, care să reflecte în mod dialectic legităţile obiective ale naturii şi materiei. însemnătatea alegerii sau elaborării unui tablou fizic al lumii materiale provine din marea influenţă pe care o exercită acest tablou asupra cercetărilor fizice concrete şi a aplicaţiilor practice de producţie. Justeţea noilor ipoteze ce se enunţă în fizica modernă depinde şi ea, în mare măsură, de tabloul fizic general ce stă la baza lor. întreaga dezvoltare a fizicii dovedeşte justeţea legilor fundamentale ale dialecticii, confirmă justeţea tezelor materialist-dialectice despre unitatea materială a lumii, despre inepuizabilitatea materiei şi caracterul ei complex, despre caracterul relativ, dar neîncetat perfectibil al cunoştinţelor ştiinţifice. Istoria fizicii în ţara noastră începe în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, o dată cu înfiinţarea primelor universităţi şi societăţi ştiinţifice. Cei dintîi fizicieni ro-mîni care au contribuit la dezvoltarea f. la noi au fost:
 E.  Bacaloglu, care a publicat primele lucrări ştiinţifice romîneşti de matematică, fizică şi chimie; C. Miculescu, care a determinat echivalentul mecanic al căldurii cu o remarcabilă precizie; Şt. Hepites, cu studii noi în domeniul magnetismului terestru şi în domeniul climatologiei; D. Negreanu, care a studiat conductibilita-tea electrică şi a înfiinţat primul laborator de electricitate; D. Hurmuzescu, iniţiatorul învăţămîntului elec-
 trotehnic la noi; E. Neculcea, cu studii în domeniul spectroscopiei şi al f. teoretice; Şt. Procopiu, care a definit primul unitatea momentului magnetic atomic, cunoscut sub numele de magnetonul lui Bohr, şi a adus multe alte contribuţii în optică, electricitate şi magnetism; E. Bădărău şi Th. V. Ionescu, care au fundat şcoli romîneşti de cercetări asupra descărcărilor electrice în gaze;
H.  Hulubei, care a adus contribuţii importante în domeniul f* atomice; Ş. Ţiţeica, care a fundat prima şcoală romînească de f* teoretică; A. Ionescu, care a făcut cercetări importante de f• moleculară etc. După
23  August 1944 şi o dată cu reorganizarea Academiei (1948), cercetările în domeniul f. au căpătat un nou impuls în ţara noastră. Au fost create condiţii materiale optime pentru cercetare şi pentru pregătirea cadrelor de specialişti în acest domeniu. Au fost create primele institute de cercetare ştiinţifică în domeniul f.: Institutul de fizică al Academiei R.P.R., Institutul de fizică atomică al Academiei R.P.R. (I.F.A.), înzestrat cu un ciclotron şi un reactor nuclear, în jurul cărora s-au dezvoltat cercetări experimentale şi teoretice de fizică atomică şi nucleară. Laboratoarele de fizică din cadrul institutelor de cercetare şi de învăţămînt au fost reutilate şi dotate cu aparatură din cea mai modernă. Cercetările din domeniul f. îmbrăţişează toate sectoarele, mai cu seamă direcţiile de cercetare legate nemijlocit de rezolvarea unor necesităţi practice impuse de dezvoltarea bazei economice a construirii socialismului în patria noastră. Printre cei care au contribuit în ultima vreme la dezvoltarea f. în R.P.R. sînt:
I.  Agîrbiceanu (optică şi spectroscopie), FI. Ciorăscu (descărcări în gaze, fizica solidului), R. Grigorovici (optotehnică, semiconductoare), V. Novacu (fizică teoretică), V. Mercea şi
I. Ursu (fizică moleculară) etc.
—   F. atomică, ramură a f. care studiază proprietăţile fizice ale atomilor, atomul fiind privit în întregul său, deci ca un nucleu căruia îi este asociat un număr de electroni. F. a. este
distinctă de /. nucleară, al cărei obiect îl constituie studiul nucleului, deşi sînt inevitabile unele suprapuneri ale preocupărilor lor. Structura atomică a materiei a fost postulată de Democrit în jurul anului 400 î.e.n., însă demonstrarea prin metode ştiinţifice a existenţei atomilor a fost făcută abia în secolul al XIX-lea. Primul pas a fost făcut ^ de D a 11 o n, prin descoperirea legii proporţiilor multiple (1804). Legea volumelor a lui Gay-Lussac (1805) şi legea lui Avogadro asupra compoziţiei volumetrice a gazelor au însemnat contribuţii esenţiale în acelaşi sens. Studiul mişcării browniene, pusă în evidenţă pentru întîia oară în 1827 de R. Brown, a dus la teoria cinetică a gazelor, iar lucrările lui Faraday asupra electrolizei din aceeaşi epocă au dovedit că atît substanţa cît şi curentul electric posedă structuri discrete. Un progres esenţial a însemnat ulterior descoperirea electronului (1897) ca element de structură a sarcinii electrice negative, urmată de aceea a ionilor pozitivi purtători de una sau mai multe sarcini electrice egale cu a electronului, dar de semn contrar. S-a impus astfel concluzia că un atom trebuie să fie format dintr-un număr egal de electroni şi de sarcini pozitive. Următorul pas important a fost făcut în 1911 de către Ruţherford, care, studiind împrăştierea radiaţiilor corpusculare ale ra-diului de către o foiţă de plumb, a ajuns la concluzia că atomul este format dintr-un nucleu greu care poartă toată sarcina electrică pozitivă a atomului şi ale cărui dimensiuni sînt mici în comparaţie cu ale atomului; în jurul nucleului se află un număr de electroni care compensează exact sarcina lui pozitivă. Prin aplicarea metodelor mecanicii cuantice s-au putut prevedea fenomene atomice noi şi s-au integrat uiulte dintre concepţiile noastre asupra structurii atomului într-o sistematică mai clară. Fizica atomică cuprinde azi un număr foarte mare de capitole, printre care cele mai importante sînt: studiul spec-
 FIZICĂ
407
 FIZICĂ
trelor atomice de emisiune şi absorbţie, interacţiunea cu atomii a electronilor, a razelor gamma şi a diverselor radiaţii, producerea, absorbţia şi proprietăţile razelor X. V. şi model atomic, — F. clasică, fizica sec. XVIII-XIX, ale cărei baze au fost puse în lucrările lui G. Galilei şi I. Newton. în acest domeniu a predominat concepţia mecanicistă, metafizică. Spre deosebire de fizica cuantică, /. c. se referă la studiul fenomenelor macro-scopice. Se caracterizează prin teoria spaţiului şi a timpului absolut, a cauzalităţii şi a determinismului mecanicist absolut. Fizica de la sfîrşitul sec. al XIX-lea, reprezentată prin concepţiile atomistice asupra mecanicii, cineticii gazelor, termodinamicii şi electromagnetismului, era privită de contemporani ca fiind aproape terminată, ajunsă la punctul culminant al evoluţiei sale. Se părea că fenomenele fizice pot fi reduse la mişcarea (deplasarea în spaţiu) a moleculelor sau la vibraţiile eterului. Explicarea fenomenelor fizice în acea vreme era redusă deci la nişte modele mecanice uşor de înţeles pe baza practicii nemijlocite. între modelele mecaniciste şi faptele experimentale s-au ivit însă contradicţii puternice (cazul eterului elastic); de asemenea s-au ivit contradicţii între substanţa cu structură discontinuă (atomică) şi eter, substrat ipotetic al cîmpului electromagnetic. Aceste contradicţii au fost rezolvate de noua etapă a dezvoltării fizicii, caracterizată îndeosebi prin apariţia mecanicii cuantice şi a teoriei relativităţii, dovedindu-se caracterul limitat al legilor f. clasice, faptul că ele constituie doar un caz particular al legilor fizicii cuantice şi relativiste.
—  F. cuantică, domeniu al fizicii care studiază microprocesele atomice şi nucleare, ţinînd seama de discontinuitatea mărimilor fizice specifice stării microobiectelor. Caracteristic este schimbul de energie (absorbţie sau emisiune) de către sistemele atomice, moleculare, prin cuante (cantitate finită) de energie. Pentru energia emisă sau absorbită sub formă de
radiaţii de frecvenţă v, cuanta de energie este egală cu /zv, unde h este constanta universală de acţiune a lui Planck (h = 6,624 • IO'27 erg. s). Studiul sistemelor atomice a dus la descoperirea cuantificării energiei, adică la descoperirea faptului că energia atomului în stare staţionară poate avea doar anumite valori discrete. Explicarea microprocese-lor a fost posibilă prin crearea mecanicii cuantice şi apoi a e-lectrodinamicii cuantice, respectiv a teoriei cuantice a cîmpu-rilor, care sintetizează aspectele corpuscular şi ondulator, aparent contradictorii, ale microobiectelor. — F. electronică, ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor provocate de electronii liberi, precum şi cu fenomenele care conduc la eliberarea electronilor din substanţele solide, lichide şi gazoase. A apărut la sfîrşitul sec. al XIX-lea, o dată cu descoperirea pe cale experimentală a electronului, şi s-a dezvoltat mult în prima jumătate a sec. al XX-lea. Descărcările electrice în gaze constituie unul dintre capitolele cele mai importante ale /. e. Progresul /. c. a antrenat în spécial dezvoltarea tuburilor electronice cu vid şi cu gaze. Ramura cea mai nouă a /. e. este fizica plasmei. — Fizica plasmei, ramură a fizicii electronice care studiază fenomenele materiei în stare de p 1 a s-m ă. — F. moleculară, denumire sub care, în sens larg, se înţelege studiul tuturor fenomenelor fizice legate de mişcările şi de interacţiunile moleculelor, în sens restrîns, păstrat încă prin tradiţie, dar folosit acum din ce în ce mai rar, se înţelege aspectul exterior al fenomenelor de coeziune, adeziune, tensiune superficială a fluidelorf capilaritate şi adsorbţie. — F. nucleară, ramură a fizicii care studiază proprietăţile nucleului atomic. ^ Este unul dintre cele mai tinere capitole ale ştiinţei. Deşi primul fenomen natural de origine inter-nucleară, radioactivitatea uraniului, a fost descoperit în anul 1896, iar prima reacţie nucleară artificială a fost provocată abia în anul 1919
prin bombardarea nucleelor de azot cu particule ale radiului, dezvoltarea puternică a acestui domeniu se da-toreşte descoperirilor fundamentale din deceniul al patrulea al sec. al XX-lea, o dată cu punerea în evidenţă în 1939 a fenomenului de f i s i u n e nucleară. F. n. poate fi împărţită în /. n. a energiilor joase şi în /. n. a marilor energii. Prima parte se ocupă cu modul în care sînt dispuse particulele nucleare (neutronii şi protonii) în interiorul nucleelor şi cu natura forţelor care se exercită între aceste particule. Procesele care se studiază aici implică e-nergii de ordinul mai multor milioane de electron-volţi (MeV), care sînt folosite pentru a produce mezoni şi aşa-zisele particule stranii. Interacţiunile dintre aceste particule, precum şi rolul lor în structura nucleului sînt supuse acum unui studiu foarte intens. Cercetările în domeniul /. nucleare a energiilor mari au început cu ajutorul razelor cosmice, din cauză că razele cosmice primare, care vin din adîncul universului, sînt în cea mai mare parte formate din protoni cu energii care ating multe mii de BeV. în momentul de faţă, particule cu energii de ordinul a 35 BeV sînt produse cu ajutorul acceleratoarelor de particule. Dezvoltarea impetuoasă a /. n. în ultimii ani se datoreşte posibilităţilor largi de aplicaţii practice pe care le deschide. Există însă multe aspecte nebănuite ale forţelor nucleare şi ale structurii nucleelor, de la a căror rezolvare se aşteaptă atît elaborarea unei noi teorii fizice, mai cuprinzătoare decît teoriile precedente, cît şi extinderea aplicaţiilor practice ale energiei nucleare.
—   F. relativistă, domeniu al fizicii care studiază legile de mişcare a corpurilor cînd viteza lor atinge valori apropiate de viteza luminii. Teoria relativităţii, ale cărei baze au fost puse de A. Einstein (1905), este o teorie a spaţiului şi timpului care a dus la stabilirea unei legături universale dintre spaţiu şi timp. Pe baza teoriei relativităţii s-a elaborat mecanica relativistă, care s-a dove-
 FIZICĂ
 408
 FIZIOCRATH
 dit a fi o aproximaţie mai bună decît mecanica clasică în cazul mişcărilor cu viteze mari apropiate de viteza-limită (viteza luminii). De asemenea legile fenomenelor electromagnetice capătă o formulare ^ nouă în electromagnetica relativistă, ex-plicînd corect fenomene ale corpurilor în mişcare, ca inducţie unipolară, efectul Doppler etc. — Fizica solidului, ramură a fizicii care cuprinde rezultatele experimentale şi teoretice privind proprietăţile corpurilor a-flate în stare solidă. Pentru studiul teoretic al proprietăţii corpurilor solide, /. s. foloseşte diferite metode din mecanică, elasticitate, termodinamică, e-lectrodinamică, cristalografie, mecanică cuantică, fizică atomică şi îndeosebi din fizica statistică. Obiectul /. s. este explicarea proprietăţilor macroscopice ale corpurilor solide pe baza structurii lor microscopice. In /. s. au fost studiate în special corpurile cristalizate; o dezvoltare mai largă a luat studiul metalelor, al corpurilor semiconductoare, al dielectricilor, in-sistîndu-se asupra proprietăţilor lor electrice, termice, magnetice, optice. F. s. prezintă o mare importanţă practică, datorită multiplelor ei aplicaţii în metalurgie, electrochimie, electronică ş.a. Ea a început să se dezvolte mai ales din al treilea deceniu al sec. al XX-lea, după ce mecanica cuantică a permis să se elaboreze teoria cuantică a metalelor şi a semiconductoarelor. Progresele tehnicii moderne, care impuneau dezvoltarea mai ales a fizicii metalelor şi semiconductoarelor, au dus la
o  creştere rapidă a importanţei /. s. în ultimii 15 ani. — F. statisticăy ramură a fizicii teoretice (creată de Maxwell şi Boltzmann şi sistematizată de Gibbs) în care se deduc proprietăţile macroscopice ale stării unui sistem prin studiul mişcării colectivelor de particule microscopice care-1 alcătuiesc. Ca aparat matematic, /. s. foloseşte calculul probabilităţilor. Cu ajutorul f. s. se fundamentează termodinamica. — Fizica temperaturilor joase, domeniu al fizicii care studiază metodele de obţinere a temperaturilor a-propiate de zero absolut, pre-
cum şi fenomenele specifice acestor temperaturi. Dezvoltarea acestui domeniu a început la sfîrşitul secolului trecut, o dată cu descoperirea metodei de lichefiere a aerului, atingîn-du -se prin aceasta temperaturi în jurul a 100°K (grade Kelvin). In 1908 Kammerlingh-Onnes a atins 4°K prin lichefierea heliu-lui, iar puţin mai tîrziu, prin evaporarea heliului lichid în vid înaintat, s-a obţinut 0,71°K. In 1933 limita inferioară a temperaturilor produse în laborator, obţinută prin folosirea efectului magnetocaloric, a fost de 0,31°K. Perfecţionarea acestei metode a permis obţinerea unei temperaturi de
0,0015-0,003°K. In ultimul timp s-au obţinut temperaturi şi mai scăzute, punîndu-se în valoare efectul magnetocaloric nuclear. La aceste temperaturi joase, proprietăţile substanţei sînt guvernate de faptul că coeficienţii de dilatare, căldurile specifice şi entropia tind către zero. De asemenea metalele şi aliajele devin supraconductoare (v. supraconductibi-
1 i t a t e). De curînd au fost descoperite proprietăţi noi ale heliului II (stare a heliului lichid la temperatură mai mică decît 2,19°K); heliul devine „suprafluid", ridicîndu-se de la sine pe pereţii vasului care-1 conţine; viscozitatea lui este extrem de mică, iar conductibi-litatea termică foarte mare. Interpretarea acestor fenomene a fost în mare parte realizată de către şcoala sovietică, creată de N.N. Bogoliubov. Studiul corpurilor la temperaturi joase are aplicaţii importante (ex. la aliajele supraconductoare pentru obţinerea de cîmpuri magnetice foarte intense cu consum mic de energie, la realizarea unui nou element de comandă pentru circuite electronice, crio-tronul, care are aplicaţii în calculatoarele electronice etc.).
  fiziocrâţii (gr. physis „natură** şi kratos „putere"), economişti francezi din secolul al XVIII-lea, reprezentanţi ai burgheziei. Principalii ei reprezentanţi au fost F. Quesnay şi A. Turgot. Fiziocrâţii au meritul de a fi transpus cercetarea originii plusvalorii din sfera circulaţiei în sfera producţiei ne-
mijlocite, punînd prin aceasta bazele analizei producţiei capitaliste. Ei înţelegeau însă prin „produs net‘* surplusul de produse şi deci de valoare peste cheltuielile de capital necesitate de procesul de producţie şi considerau în mod greşit că acesta poate lua naştere numai în agricultură, fiind un dar al naturii. „Meritul esenţial al fiziocraţilor constă în aceea că, în limitele orizontului burghez, au făcut analiza capitalului. Tocmai acest merit al lor face ca ei să fie adevăraţii părinţi ai economiei moderne** (K. Marx). F izio-craţii susţineau că fenomenele economice se desfăşoară potrivit unor legi naturale, deci independent de voinţa oamenilor şi a statului. Totodată, ei au considerat în mod greşit legile economiei capitaliste drept legi ale producţiei în general, fiind partizanii dominaţiei nelimitate a proprietăţii private, ai liberei concurenţe, ai neintervenţiei statului în viaţa economică. în opoziţie cu mercan~ tiliştii. care afirmau că avuţia ia naştere în procesul circulaţiei mărfurilor, iar banii sînt unica formă a avuţiei sociale, f. considerau că unicul izvor al avuţiei este producţia agricolă, singura clasă productivă fiind arendaşii şi muncitorii salariaţi care lucrează în agricultură. Caracterul burghez al doctrinei economice a fiziocraţilor apare evident şi din teza potrivit căreia clasa proprietarilor (proprietarii funciari, funcţionarii de stat, reprezentanţii bisericii) îşi însuşeşte întregul produs net, sub forma rentei funciare, şi ea trebuie să suporte deci toate impozitele către stat. F, au încercat pentru prima oară să analizeze procesul reproducţiei şi repartiţiei produsului social total în condiţiile capitalismului. In cunoscutul său „Tablou economic**, Quesnay a prezentat, sub forma unei scheme, posibilitatea reproducţiei capitaliste simple. Cu toate că a semnalat greşelile şi contradicţiile acestui tablou, Marx l-a calificat drept „cea mai genială idee din cîte a formulat pînă acum economia politică**. Marx a dezvăluit esenţa burgheză, ascunsă sub un înveliş feudal,
FIZ IOGNOMONIE
409
 FIZIOLOGIE
a gíndirii economice a f., subliniind însă că „sistemul fiziocraţilor este prima concepţie sistematică a producţiei capitaliste*'.
   fiziognomonie (gr. physis „natură** şi gnomon „care cunoaşte**), pretinsă ştiinţă care caută să determine caracterul şi tipul oamenilor după înfăţişarea lor fizică, în special după trăsăturile feţei. Principalul popularizator al f. a fost scriitorul mistic elveţian J.K. La-vater (1741 —1801). Diversele încercări de a da f. un fundament ştiinţific, începînd cu medicul german F.J. Gali (1758— 1828), fondatorul frenologiei, şi sfîrşind cu soma-tologul Ernst Kretschmer, au eşuat.
   fiziologie (gr. physis „natură** şi logos „cuvînt, ştiinţă*'), ştiinţă care se ocupă cu legile de funcţionare a organismului viu. — Fiziologia animalelor ji a omului, ramură a biologiei care studiază funcţiunile celulelor, ţesuturilor, organelor, aparatelor şi sistemelor, mecanismele de reglare a funcţiunilor şi de integrare a acestora în organismul animal. Spre deosebire de anatomie, care studiază static organismul, făcînd abstracţie de funcţiunile sale vitale, /. a. sí a o. îl studiază în timpul desfăşurării activităţii sale. La început, f. a. şi a o. a utilizat ca metode de studiu observaţia şi descrierea, apoi, pe măsura dezvoltării sale, experimentul acut şi experimentul cronic, care au permis elucidarea unor serii de mecanisme de funcţionare a organismului. Datorită faptului că/, a. şi a
o. a progresat atît de rapid, devenind o disciplină de bază pentru biologie şi medicină, a fost necesară împărţirea ei în raport cu funcţiunile importante ale organismului animal şi al omului. Astăzi există o f. a respiraţiei, a circulaţiei, a digestiei, a funcţiunilor de relaţie, a funcţiunilor vegetative etc. F. a. şi a
o. este în strînsă legătură cu anatomia, histologia, citologia, bio-chimia, biofizica, farmacologia etc. F. a fost arena unor continue lupte între concepţiile materialiste şi cele idealiste. In antichitate, /. a. şi a o. făcea parte din anatomie. Pa-
ralel cu observaţiile asupra anatomiei corpului omenesc, filozofii şi medicii din Grecia şi din Roma antică (Aristotel, Hipocrat, Galenus ş.a.) au formulat şi unele concluzii privitoare la activitatea diferitelor organe. Concluziile lor rezultau însă din raţionamente abstracte, fiind lipsite de o cunoaştere exactă a structurii şi, a funcţiunilor organismului. In timpul evului mediu, din cauză că biserica nu permitea studierea pe cadavru sau pe animale vii, /. a. şi a o., ca şi celelalte ştiinţe, a suferit o stagnare pînă în sec. al XVII-lea, cînd a început să se individualizeze ca ştiinţă aparte. Descoperirea circulaţiei sîngelui de către William Har-vey (1628), pe baza cercetărilor experimentale pe animale, marchează constituirea f. ca ştiinţă de sine stătătoare. Luptînd împotriva concepţiilor scolasticii, Harvey a introdus în practica cercetării fiziologice experienţa şi a scos în evidenţă, pentru prima oară, importanţa studiului ^oceselor fiziologice în condiţii speciale create prin vivisecţie. Printre reprezentanţii de seamă ai fazei de pionierat ai /. a. şi a o. se numără: Magen-die, Flourens, Marey, J. P. Müller, Helmholtz ş.a. Aceştia doi din urmă, pe lîngă meritele lor incontestabile, au introdus în f. concepţii idealiste şi agnostice, fundamentînd idealismul fiziologic, criticat la vremea lui de Lenin. Cercetările lui Claude Bemard, re-levînd rolul factorilor umorali în reglarea funcţiunilor organismului animal şi introducînd noţiunea de „mediu intern**, au marcat o nouă etapă evolutivă în istoria /. a. şi a o. Aproximativ contemporan cu C. Bemard, I.M. Secenov a susţinut că toate actele vieţii conştiente şi inconştiente reprezintă în esenţă reflexe. Etapa modernă a /. a. şi a o., fiziologia sintetică, este strîns legată de numele lui I.P. Pavlov, care a elaborat concepţia materialistă a reflexelor condiţionate şi a introdus metoda experimentului cronic. Concepţiile materialiste în fiziologie se dezvoltă în epoca contemporană în luptă cu concepţiile idealiste, ca freu-
dismul, teoria sindromului de adaptare a lui Selye, teoria cen-trencefalică etc. Fiziologia contemporană se dezvoltă prin a-profundarea studiilor asupra mecanismelor biochimice celulare şi infracelulare, care stau la baza proceselor fiziologice, prin aplicarea de tehnici şi metode noi de cercetare (elec-trofiziologice, culturi de ţesuturi, microscopie electronică etc.). Contribuţii importante în progresul fiziologiei actuale au adus: P.K. Anohin, L. Binet, Ch.H. Best, K.M. Bîkov, J.C. Eccles, J.F. Fulton, G.W. Har-ris, B,A. Houssay, H. Krebs, L.A. Orbeli, U.S. von Euler etc. Succesele obţinute în domeniul cuceririi cosmosului au deschis un nou şi important capitol în f., acela al fiziologiei cosmice. Ţara noastră a dat numeroşi reprezentanţi de seamă în domeniul fiziologiei:   I. Athanasiu, D.
Danielopolu, 1.1. Niţescu, Gr. Benetato, V. Răşcanu, I. Niţu-lescu, E. Pora ş.a. In anii regimului de democraţie populară, /. a. şi a o. a luat o mare dezvoltare. In cadrul Academiei R.P.R. s-a înfiinţat Institutul de fiziologie normală şi patologică „D. Danielopolu**, care abordează atît probleme de fiziologie teoretică (mecanismele neuroumorale de reglare a funcţiunilor organismului în condiţii normale şi patologice) cît şi probleme de f. aplicată (f. muncii, f. aviaţiei etc.).
—    Fiziologia muncii, ramură a fiziologiei care se ocupă de efectele procesului de muncă asupra funcţiunilor organismului. Ea studiază efectele muncii la temperaturi ridicate, în atmosferă cu praf (de cărbune, azbest, siliciu etc.) şi indică metodele şi mijloacele de înlăturare a acestor factori în timpul procesului de muncă. — Fiziologia plantelor, ramură a biologiei care studiază funcţiunile organismelor vegetale. Problemele de bază ale /. p. sînt fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, creşterea, dezvoltarea etc. F. p. a devenit o disciplină biologică independentă la începutul sec. al XVIII-lea, pe baza acumulării unui material faptic anterior, mai ales în ce priveşte circulaţia sevei. în a doua jumătate a sec. al
 FIZIOLOGUL
410
 FLACĂRA
XIX-lea, /. p. s-a dezvoltat în strînsă legătură cu cerinţele practicii agricole. în această perioadă s-au întreprins cercetări asupra fotosintezei (G. Bon-nier), asupra nutriţiei minerale şi asupra creşterii şi dezvoltării plantelor (D.N. Prea-nişnikov, J. Sachs, G. Klebs). în prima jumătate a secolului nostru s-a studiat structura clorofilei şi cloroplastelor, energetica şi chimismul fotosintezei (O. Warburg, R. Emerson, A. P. Vinogradov). Ulterior s-au cercetat auxinele şi acţiunea lor, precum şi problema imunităţii la plante. în prezent /. p. se dezvoltă în strînsă legătură cu biochimia şi cu biofizica şi aplică metode de cercetare tot mai complexe, în etapa actuală sarcinile acestei discipline sînt: studiul metodelor de dirijare a metabolismului şi a schimbului de energie care determină creşterea şi dezvoltarea plantelor; studierea fotosintezei, a chemosintezei, a fixării azotului atmosferic, a nutriţiei radiculare şi extrara-diculare a plantelor în scopul elaborării unor metode de sporire a gradului de utilizare a energiei şi a substanţelor nutritive din sol. în prezent, o preocupare importantă şi de perspectivă practică a /. p. este studiul fiziologiei celulare. în ţara noastră, /. p. s-a dezvoltat în baza lucrărilor lui Em. Teo-dorescu, acad. E. Pop, acad. N. Sălăgeanu, acad. Şt. Péterfi, N. Deleanu etc.
   „Fiziologul", culegere de povestiri fabuloase, în care apăreau animale reale sau imaginare, simbolizînd vicii şi virtuţi. Alcătuit în Egiptul elenistic, în sec. al IV-lea, sub forma unui manual popular de zoologie şi de morală, F* a pătruns apoi în Bizanţ şi în literaturile occidentale (unde e cunoscut sub numele de Bestiarii). Prin filieră sîrbească, versiunea bizantină a fost tradusă şi în limba romînă. La noi în ţară se cunosc şase manuscrise de asemenea culegeri, dintre care cel mai vechi a fost copiat în 1693 de Costea Dascălul de la Biserica Sf. Nicolaie din Şcheii Braşovului. Teme din F. au fost ilustrate în pictura religioasă şi în miniatura de carte.
Elemente din bogata faună himerică a F, - vasiliscul, inorogul, zgripţorul, struţo-cămila •a. — au intrat ca personaje antastice sau simbolice în folclorul romînesc, în „Alexandria** sau în „Istoria ieroglifică** a lui D. Cantemir.
   fiziopatologie, ramură a medicinii care se ocupă cu studiul funcţiunilor organismului în condiţii de boală şi cu mecanismele producerii bolilor.
   fizioterapie (gr. physis „natură** şi therapeia „îngrijire**), metodă de tratament a bolilor cu ajutorul agenţilor fizici (aer, lumină, apă, electricitate etc.). fizostigmină v. ezerină. Fizuli (Fuzuli), Muham-med Suleiman oglî (sfîrşitul sec. al XV-lea — 1556 sau 1562), poet liric clasic al literaturii azerbaidjene. A scris „di-vanuri** (culegeri) de poeme, lucrări satirice şi un tratat filozofic, „Izvorul convingerilor**. Cea mai importantă operă a sa e poemul „Leili şi Medj-nun*‘, în care se afirmă dreptul omului la viaţă şi la iubire şi în care e condamnat despotismul feudal. Poezia lui F. a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării literaturii din întreg Orientul Apropiat.
   fîneâţă, teren înierbat de pe care se coseşte iarba verde şi se usucă, pregătindu-se fînul. F. naturală rezultă prin înier-barea în mod natural a unui teren, iar f. semănată se realizează prin însămînţarea unui amestec de ierburi (leguminoase şi graminee perene).
   „Fîntîna Blanduziei“, foaie literară-politică săptămînală, a-părută la Bucureşti între 4 decembrie 1888 şi 31 decembrie 1889. A avut printre colaboratori pe M. Eminescu, Z. Arbore, Gheorghe din Moldova, fraţii Hodoş, Aristizza Roma-nescu ş.a.
   fîntînă 1. Construcţie din piatră sau cărămidă, menită să adăpostească o sursă de apă şi să înlesnească o bună distribuire a acesteia. F* pot fi: săpate în sol pînă la stratul freatic (puţ), cu captare de izvoare arteziene (care funcţionează pe baza principiului vaselor comunicante) etc. 2. (ARH1T.) Compoziţie decorativă destinată să înfrumuseţeze o piaţă,
o curte interioară, un parc etc., alcătuită din elemente arhitecturale (arcade, bolţi, ziduri decorate), bazine, grupuri statuare sau numai jocuri de apă. După modul de tratare a compoziţiei, poate fi liberă, adică amplasată izolat în mijlocul unei pieţe (ex. f. Mioriţa din Bucureşti) sau adosată, adică lipită de un panou decorativ, de un zid (ex. f. Trevi din Roma).
   fîntînel (Salvelinus fontina-/îs), specie de păstrăv de origine nord-americană, introdus în Europa în 1884; are un colorit
                                                        Fîntînel
deosebit de frumos. în ţara noastră trăieşte în apele limpezi şi reci de munte; prezintă o valoare economică locală.
   fîşie 1. (MINE) Porţiune prismatică într-un zăcămînt, delimitată de suprafaţa frontului de abataj şi de adîncimea unui salt de înaintare a acestui front. Fîşia lăsată neexploatată în scopul protecţiei unei lucrări miniere subterane se numeşte fîşie de siguranţă.
2. (MILIT.) Porţiune de teren limitată lateral prin linii de despărţire, în care trupele duc acţiuni de luptă (ex. f. de ofensivă, f. de apărare, f. de cercetare etc.).
   fîşii de planşeu (CONSTR.), elemente de construcţie prefabricate din beton armat, cu lungimea mult mai mare decît lăţimea, şi care, montate unele lîngă altele, alcătuiesc planşee prefabricate.
   „Flacăra‘% revistă literară, artistică şi socială de orientare eclectică, apărută săptămînal, apoi bilunar, la Bucureşti, sub direcţia lui C. Banu, între 22 octombrie 1911 şi 13 noiembrie 1916 şi între 10 decembrie 1921 şi iunie 1923. Publicaţia a militat, mai ales în primii ani, pentru realizarea unităţii naţionale pe plan cultural. Printre colaboratorii revistei s-au numărat fruntaşii vieţii literar-artistice de pe întreg teritoriul de astăzi al ţării.
    FRUCTE: 1-2. Păstaie (mazăre, fasole). 3, Capsula (mac). 4. Nuculă (alună). 5—6. Cariopsă (grîu, porumb). 7. Bacă (pătlăgele roşii). 8 -9. Drupă (prune, cireşe). 10-ÎL Fructe multiple (căpşună, zmeură). 12—13. Drupă falsă (măr. pară). 14. Bacă falsă (pepene)
FLACĂRA
 411
 FLAIER
   „Flacăra"> organ al Uniunii sindicatelor de scriitori, artişti şi ziarişti din R.P.R., apărut între anii 1948 şi 1951.
   „Flacăra", revistă ilustrată social-politică şi literar-artistică, înfiinţată în mai 1952. Apare săptămînal la Bucureşti. „Flacăra** acordă un loc central reportajelor şi fotoreportajelor de actualitate.
   „Flacăra laşului", organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Iaşi şi al Sfatului popular regional. Din aprilie 1946 pînă în mai 1953 a avut titlul „Lupta Moldovei**. Apare zilnic la Iaşi.
   flacăra olimpică (SPORT), făclie aprinsă pe terenul unde au avut loc vechile olimpiade din Elada şi purtată de ştafete, pe un traseu de-a lungul teritoriilor unor ţări participante, pînă în incinta stadionului unde se desfăşoară ediţia respectivă a jocurilor olimpice. Sosirea făcliei marchează momentul solemn al începerii jocurilor. F. o. a fost inaugurată la jocurile olimpice din Amsterdam (26 iulie 1928), în amintirea olimpiadelor din Elada.
   flacără (CHIM.), masă de gaze care dezvoltă lumină şi căldură ca urmare a unor reacţii chimice foarte exotermice. F. se pot produce în reacţiile de combinare ale combustibililor cu aer sau oxigen şi, uneori, în reacţiile unor substanţe care nu sînt combustibile, cînd se combină cu anumite gaze, cum sînt clorul şi hidrogenul (ex. combinarea fosforului cu clorul şi a clorului cu hidrogenul). F. este rezultatul exclusiv al arderii gazelor. Corpurile solide (ex. cărbunele) ajung la incandescenţă în reacţiile de ardere fără să formeze f.; ele ard cu f. datorită transformării substanţelor din care sînt compuse în gaze combustibile sub acţiunea căldurii. F. este cu atît mai luminoasă, cu cît conţine mai multe particule incandescente aflate în suspensie. F, unui bec de gaz folosit în laborator sau a unei lumînări este constituită din trei regiuni: regiunea interioară (miezul f.), în care se produce arderea parţială a hidrocarburilor cu formare de oxid de carbon şi hidrogen;
regiunea exterioară (mantaua fj, cu temperatura cea mai înaltă, în care se desăvîrşeşte arderea completă; regiunea intermediară, luminoasă. Temperatura f. depinde de natura combustibilului, de mărimea şi de căldura pierdută prin radiaţie sau consumată de produsele de ardere. Astfel, temperatura flăcării unui bec Bunsen care arde gaz de iluminat este de I 550°C, a unui bec Teclu de 1 750°C etc.
   flagel (lat. flagellum „ten-tacul“; BIOL.), formaţie protoplasmatică permanentă, care serveşte ca organ de locomoţie la organismele unicelulafe (la protozoarele flagelate, la unele plante inferioare etc.). La metazoare au f. anumite celule din ţesutul epitelial (ex. e-piteliul bronhiilor), spermatozoizii etc.
   flagelâte (BIOL.), grup de organisme inferioare unicelula-re, cu organizare relativ simplă, caracterizate prin prezenţa unuia sau mai multor flageli. Unele f., avînd în celulă granule de clorofilă, pot sintetiza substanţe organice prin fotosin-teză (fitoflagelate), altele consumă materii organice din mediul înconjurător ( zooflagelate). Există şi f. cu nutriţie mixtă, în funcţie de condiţiile de existenţă.
F* sînt considerate ca o grupare colectivă de plante inferioare şi animale inferioare ; trăiesc libere (ex. Euglena, Noctiluca, Ce-ratium) sau parazite (ex. Tripa-nosoma, Leishmania).
   flageolét (MUZ.) 1. Mic instrument de suflat, asemănător cu flautul, astăzi rar folosit.
2.  Sunet armonic produs de instrumentele cu coarde prin atingerea foarte uşoară a coardei cu degetul în anumite puncte precise: la jumătate, la
o   treime, la un sfert etc.
   ' flagrant delict v. infracţiune flagrantă.
   Flaherty lfty?ţi], Róbert J. (1884—1951), regizor american de film, pionier al genului filmului documentar. Prin filmul „Nanuk din nord" (1922), despre viaţa populaţiei eschimose de pe ţărmurile Golfului Hud-son, a creat modelul filmului artistic realizat pe baza materialului documentar, autentic. In cursul celor trei decenii de creaţie a realizat filme ca: „Moa-na“ (1926), „Omul din Aran“ (1933), „Louisiana Story“(1948)j de mare valoare etnografică şi artistică.
   flâier (lND. TEXT.), maşină de lucru cu furci pentru filarea preliminară în filaturi, carac-
Flagelate
                                                                               / — Euglena; 2 — Noctiiuca; 3—Ceratium; 4— Tri 5 ~~ Leishmania; 6 — Trichomonas
  panosoma;
terizată prin mişcarea comandată a mosoarelor. Cu f. se execută subţierea prin laminare a benzii de fibre textile, răsucirea benzii (pentru a face firul mai rezistent) şi transformarea ei în semitort, precum şi înfăşurarea semitortului pe mosoare. în filaturile de fire groase de cînepă serveşte şi ca maşină de filat propriu-zisă. Părţile componente principale ale unui f, sînt: dispozitivele de alimentare, trenul de laminat pentru
27  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
FLAMANDĂ
412
FLAM1NI
subţierea benzii» furcile şi mo-soarele pentru răsucire şi înfăşurare şi mecanismele de
Flaier
 I — tren de laminat; 2 — furci; mosoare; 4 — deget de presare
transmitere a mişcărilor. Se numeşte şi maşină de semi-tort V. şi filare; seni i t o r t.
  flamandă, arta arta şi arhitectura care s-au dezvoltat pînă în sec. al XVI-lea pe teritoriul Ţărilor de Jos şi din sec. al XVII-lea numai pe teritoriul actual al Belgiei. Ea include pînă spre mijlocul sec. al XV-lea şi arta burgundă, care s-a dezvoltat pe posesiunile ducilor de Burgundia (Burgundia, Artois, Luxemburg) şi care, ulterior, s-a integrat artei franceze. Din sec. al XVII-lea, arta olandeză a avut o dezvoltare independentă. în condiţiile înfloririi economiei de schimb şi a civilizaţiei laice şi democratice a burgurilor şi ale luptei poporului pentru independenţă, a. /. a cunoscut un deosebit avînt. Arhitectura flamandă a cunoscut o evoluţie al cărei punct de plecare este stilul romanic, a trecut printr-un gotic de formulă locală, aplicat atît în construcţia de edificii religioase cît şi în cea de edificii laice (ex. Catedrala din Lierre; „Catedrala Sf. Gudulla" din Bruxelles, 1220—1500; clădirea Primăriei
din Bruges; turnul orăşenesc din Bruges, î 284—1364 ; halele din Ypres), ajungînd la stilul Renaşterii şi ulterior la baroc. Sculptura flamandă s-a remarcat prin realism şi printr-un pronunţat simţ al monumentalului la sfîrşitul sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea
{>rin Claus Sluter („Fînţîna ui Moise” de la mănăstirea Champmol dinDijon, monumentele funerare ale ducilor de Burgundia) şi elevii săi, iar în sec. al XVI-lea prin Cornelis Floris. In pictură, care în sec. al XV-lea a luat avînt, păstrînd încă trăsături ale goticului, artiştii flamanzi au vădit un deosebit interes pentru redarea concretului, a materialelor, pentru individualizarea figurilor omeneşti şi chiar a obiectelor. Ei au fost aceia care au # dezvoltat, în această vreme, pictura în ulei (fraţii H. şi J. Van Eyck, Rogier van der Weyden, H. Memling ş.a.), ca pictură de altar şi de şevalet. Alături de aceasta s-a dezvoltat şi pictura de manuscris. In sec. al XVI-lea, s-au diferenţiat în pictură orientări diferite, ca manierismul şcolii „romaniştilor**, de influenţă italiană (B. van Orley, F. Floris), şi curentul de viguroasă inspiraţie populară, caracterizat prin redarea realităţii în spirit umanist, prin realismul unei Renaşteri cu elemente specific naţionale (ex. H. Bosch, P. Brueghel cel Bătrîn, Q. Matsys). A.f< din sec. al XVl-Iea a contribuit la înflorirea artei portretului şi a peisajului. Treptat, pe măsura creşterii valului luptei populare pentru independenţă, pictura flamandă cîştigă în posibilităţile de reprezentare a mediului rural şi orăşenesc, a individualităţii personajelor, a aspectelor vieţii zilnice a ţărănimii şi burgheziei. In sec. al XVII-lea, paralel cu arta aristocratică, care dezvoltă tendinţele baroce, în special pe cea decorativă, se afirmă o puternică tendinţă realist-democratică, în toate genurile picturii: portret, peisaj, natură moartă, pictură de gen, compoziţie mitologică ş.a. (ex. P.P. Rubens, J. Jordaens, A. Van Dyck, F. Snyders, D. Te-niers cel Bătrîn, A. Brouwer, J. Fyt ş.a.). In arta flamandă s-au dezvoltat alături de pictură
şi sculptură artele decorative: tapiseria (Bruxelles, Bruges), arta dantelelor, mobilierul de artă, orfevrăria etc.
   flămândă, limba limbă germanică vorbită în jumătatea nordică a Belgiei şi în unele regiuni din nordul Franţei. Este una dintre cele două limbi oficiale ale Belgiei.
   flambâj (REZ. MAT.), pierderea bruscă a formei de echilibru stabil a unei bare sau a unei plăci sub acţiunea unei sarcini exterioare a-tunci cînd efortul atinge o valoare critică. La bara dreaptă comprimată, pierderea stabilităţii se face printr-o încovoiere bruscă.
   flambâre (din      ^
fr. jlamber „a        J
arde, a da flă- I cări**; MED.), metodă de sterilizare a obiectelor neinflamabile, constînd în trecerea lor prin flacără. Folosită în practica clinică şi de laborator, are dezavantajul că degradează materialele metalice.
   flamingo (Phoenicopterus ru-ber), pasăre călătoare din ordinul fenicopteriformelor, de mărimea unei berze, dar cu gîtul şi cu picioarele exagerat de lungi; are penele de culoare
  Flamba)
Flamingo
albă cu nuanţe roz. Este răs-pîndit mai ales în jurul Mării Mediterane, dar exemplare răzleţe au fost observate şi în Dobrogea.
   flamini, preoţi cu atribuţii speciale în vechea Romă. F* superiori, aleşi dintre patricieni,
FLAíM MARION
413
 FLAUBERT
slujeau trei zeităţi principale (Iupiter, Marté şi Quirinus). F. inferiori, aleşi dintre plebei, slujeau altor 12 divinităţi (Vulcan, Flora ş.a.)* în epoca imperiului existau flamini speciali pentru cultul împăraţilor divinizaţi.
   Flammarion [flamand /, Ca-mille (1842—1925), astronom francez, fondatorul Societăţii astronomice din Franţa. A studiat planeta Marte, Luna şi stelele duble. Este cunoscut prin numeroasele lucrări de popularizare a astronomiei.
   „Flamura Prahovei", organ de presă al Comitetului regional Ploieşti al P.M.R. şi al Sfatului popular regional. Din mai 1948 pînă în august 1949 a purtat titlul „Prahova nouă‘*r Apare zilnic la Ploieşti.
   flanc 1. (GEOL.) Partea laterală a unei cute. La cutele asociate, f. uneşte creştetul unui anticlinal cu cel al sinclinalului alăturat. La falii şi la decroşări, f. este unul dintre cele două compartimente separate prin-tr-o fractură. 2. (MILIT.) Extremitatea din dreapta şi din stînga a unei formaţii sau a unui dispozitiv de luptă (ex. f. drept). 3. (ANAT., ZOOTEHN.) Fiecare dintre cele două porţiuni laterale ale peretelui abdominal cuprinse între ultima coastă şi şold. 4. (POLIGR.) Flanc de stereotipie, carton destinat confecţionării matriţelor de stereotipie. Compoziţia acestui carton îi asigură rezistenţa termică la acţiunea aliajului tipografic topit în timpul turnării plăcilor de stereotipie.
   Flandra (în flamandă Vlaan~ deren\ provincie istorică în a-pusul Europei, locuită în majoritate de flamanzi. Teritoriul F. a intrat în componenţa Belgiei, Olandei şi Franţei. în antichitate a fost locuită de celţi. în sec. Í î.e.n., F* a fost cucerită de romani, iar de la sfîrşitul sec. al V-lea e.n. a făcut parte din regatul franc. în a doua jumătate a sec. al IX-lea a devenit comitat vasal regelui Franţei. Începînd de la sfîrşitul sec. al IX-lea, F. a fost una dintre cele mai dezvoltate regiuni din punct de vedere industrial şi comercial din apusul Europei, cunoscută mai ales prin ţesăturile de o mare fineţe (stofe de lînă, pîn-
 27*
zeturi şi dantelării). 0 dată cu avîntul economic s-au dezvoltat şi marile oraşe ale F.î Gand, Bruges, Ypres, Liile etc. în sec. XIII—XV a constituit obiectul luptei dintre Franţa şi Anglia, care s-a intensificat în timpul războiului de 100 de ani. în sec.
XIII-XIV, F. a fost zguduită de puternice mişcări sociale orăşeneşti şi ţărăneşti antifeudale şi de lupta politică între oraşe şi contele Flandrei, în 1384 a intrat în stăpînirea Burgundiéi, iar din 1477, împreună cu Ţările de Jos, a căzut sub stăpînirea Spaniei Habsburgilor. în sec. al XVI-lea a luat parte activă la revoluţia burgheză din Ţările de Jos. în 1668 o parte a F. a fost alipită Franţei, restul rămînînd Spaniei. în urma războiului pentru moştenirea coroanei spaniole (1701 — 1714), F. a trecut sub stăpînirea Austriei habsburgice. în timpul revoluţiei burgheze din Franţa (sfîrşitul sec. al XVIII-lea), teritoriul F. a fost alipit Franţei. între 1815 şi 1830, cea mai mare parte a F. a făcut parte din regatul unit al Ţărilor de Jos. După revoluţia burgheză din Belgia (1830), această parte a F. a fost împărţită între Olanda şi Belgia (căreia i-a revenit cea mai mare parte a provinciei). Pe teritoriul F. s-a dezvoltat o artă originală, cunoscută în istorie sub numele de arta flamandă.
   flânşă (TEHN.), piesă de legătură în formă de coroană, folosită de obicei în perechi,
                                                     Flanşă
pentru legarea anumitor armături de conducte sau a douâ conducte între ele.
   Flaubert [flobér], Gustave (1821 — 1880), romancier realist francez. Fiu al unui chirurg, s-a născut la Rouen. Operele sale de tinereţe (publicate postum) vădesc o puternică orientare romantică. Străduindu-se
ulterior să zugrăvească realist adevărul vieţii, Flaubert a căutat totodată să-l şi explice, analizîndu-1 în ambianţa lui socială, identificîndu-se adesea
G. Flaubert
cu eroii săi. Cea mai importantă operă a sa, „Doamna Bovary** (1857, uit. trad. rom. 1963), înfăţişează destinul tragic al unei femei care, încercînd zadarnic să evadeze din lumea meschină şi lipsită de idealuri a micii burghezii provinciale, alunecă în adulter şi sfîrşeşte prin a fi zdrobită de aceasta. La apariţia lui, romanul a stîrnit vii comentarii, mai cu seamă în cercurile burgheze, care l-au acuzat pe F. de atentat la bunele moravuri. Ca urmare, autorul a fost dat în judecată. Fizionomia morală a eroinei titulare a devenit prototip literar al femeii care, nemulţumită de ceea ce îi oferă viaţa, este stăpînită de visări tulburi* îşi creează o personalitate fictivă şi caută să se manifeste ca atare. Fenomenul a fost numit de către filozoful francez Jules de Gaultier bova~ rism. în romanul istoric „Sa-lammbo“ (1862, trad. rom.), Flaubert a evocat un episod din istoria Cartaginei, ai cărei eroi, dominaţi de mari pasiuni, sînt opuşi în mod indirect mediocrităţii reprezentanţilor societăţii burgheze. Romanul „Educaţia sentimentală** (1869, trad. rom.
1958)    înfăţişează un tablou realist al avidităţii şi cinismului politic al burgheziei pariziene. Din culegerea „Trei povestiri** (1877, trad. rom.) face parte „Un suflet simplu**, în care apare simpatia autorului pentru oamenii din popor. Spre sfîrşitul vieţii, în opera
FLAUT
 414
FLECHTENMACHER
lui F. se infiltrează pesimismul şi neîncrederea în progresul istoric al omenirii (drama „Ispita sf. Antoniu", 1874, trad. rom., şi romanul satiric postum, neterminat, „Bouvard şi Pécuchet", 1881, trad. rom.). F. a lăsat o vastă corespondenţă, care cuprinde informaţii asupra vieţii literare a timpului şi părerile sale despre artă. Viaţa şi opera lui F. reflectă tragedia unui mare artist, profund ostil meschinăriei lumii în care a trăit. Opera sa se caracterizează prin ardoarea romantică, observaţia exactă a faptelor şi a realităţilor, fineţea analizei psihologice, documentarea istorică minuţioasă, gustul pentru descrierile de un pitoresc somptuos, plin de strălucire, stilul de mare scrupulozitate artistică, rod al unei munci îndîrjite. Măiestria lui F. rezidă în special în proprietatea şi expresivitatea termenilor şi în muzicalitatea frazelor. Creaţia lui F. a avut un rol însemnat în evoluţia romanului realist francez şi universal.
   flâut, instrument muzical de suflat din lemn, de origine foarte veche. Există mai multe feluri de f., dintre care astăzi se foloseşte a-proape exclusiv /. lateral (traversi er)y cu am-buşura practicată lateral şi cu 14 deschideri (găuri) prevăzute cu clape.—F. piccoloy flaut de dimensiuni reduse, cu cele mai înalte sunete, folosit în orchestra simfonică (sin. piculină). Mai există, însă rar întrebuinţate,/, alto şi /. bas.
   flautândo (MUZ.), termen care indică obţinerea cu ajutorul instrumentelor de coarde a unui sunet şuierător, a-semănător cu acela al Flaul flautului, printr-o trăsătură de arcuş uşoară, aproape de tastiera instrumentului. Se numeşte şi jlautato.
   flavonă (BIOCHIM.), derivat al benzopiranului; se găseşte izolată din plante (în special din flori), ca atare sau ca glicozid. Unii derivaţi ai f. au activitate vitaminică (vita-
 minele P). Din f. se extrag o serie de materii colorante naturale (luteolina, crisina etc.).
   Flaxman [fléxmzn]t John (1755—1826), sculptor şi grafician englez, reprezentant de seamă al clasicismului britanic. A lucrat reliefuri pentru manufactura de ceramică Wedg-wood, monumente funerare (monumentul funerai al lui Nelson), precum şi ilustraţii la lucrările Jui Eschil, Homer („Iliada" şi „Odiseea") şi Dante („Divina Comedie"); căutînd să imite tradiţiile artei Greciei antice, F* a tins spre sobrietatea compoziţiei, spre precizia şi supleţea desenului.
   Flămînzi, comună în raionul Hîrlău, regiunea Iaşi, unde au avut loc primele manifestări revoluţionare din timpul puternicei răscoale ţărăneşti din 1907, care a cuprins apoi întreaga Moldovă, Muntenia şi Oltenia.
   Flămînzilă, personaj fabulos în basmele populare romîneşti, înzestrat cu facultatea de a înghiţi cantităţi imense de mîn-care (pîine din 12 cuptoare, brazde după 12 pluguri etc.), fără a se sătura vreodată, împreună cu alte personaje fabuloase de esenţă pozitivă, F* vine în ajutorul Iui Făt-Fru-mos în momentele de grea încercare prin care acesta e silit să treacă.
   flebită (gr. phlepSy phlebos „venă"; MED.), boală care constă în inflamaţia peretelui ve-nos, de obicei la membrele inferioare. Se manifestă prin dureri şi mărirea volumului regiunii respective, prin deficit funcţional al membrului afectat, stare febrilă etc.
   flebotom (PARAZIT., MED.), gen de insecte diptere asemănătoare cu ţînţarul, a căror femelă poate transmite omului, prin înţepare, diverse boli, ca febra pappatacci, leishmanioze (kala-azar, ulcerul din Orient etc.). Cele mai cunoscute specii de flebotom sînt Phlebotomus pap-patasii şi Phlebotomus pernici-osus. în ţara noastră, flebotomul se întîlneşte mai ales în regiunile Sudice.                Flebotom
   flebotomie (gr. phleps, phlebos „venă" şi tome „tăiere"; MED.), secţionare a unei vene în vederea extragerii unei cantităţi de sînge, a introducerii unei sonde etc. Sin. vene-secţie.
   Flechtenmacher [fléhUn-mahzr]y Alexandru (1823 — 1898), compozitor, violonist şi
                                              A. Flechtenmacher
dirijor romín. A studiat la Iaşi, Viena şi Paris. A contribuit la înfiinţarea Conservatorului din Bucureşti, al cărui director a fost. A compus operetele „Baba Hîrca" (după textul lui Matei Millo), prima creaţie romînească de acest gen, „Urîta satului", „Coana Chiriţa" (după textele lui V. Alecsandri), cîntece cu caracter mobilizator, care s-au bucurat de o mare popularitate („Sfîntă zi de libertate", „Hora Unirii"), vodeviluri, o „Uvertura naţională" etc. Lucrările sale se întemeiază, in majoritate, pe folclor. Prin creaţia şi aportul său de animator muzical, F. a fost una dintre personalităţile muzicale de seamă din ţara noastră.
   Flechtenmacher fflehtzn-mah?r]t Christian (1785 — Í 843), jurist romín, principal alcătuitor şi traducător în ro-mîneşte al Codului Calimach. A studiat dreptul şi filozofia la Viena. între 1819 şi 1843 a fost pravilist oficial şi jurisconsult al statului. El a ţinut primele cursuri de drept în limba romînă (1830) şi a fost primul profesor de „legi" la Academia Mihăileană. F« s-a situat pe poziţiile iluminismului şi ale dreptului natural şi a avut un rol pozitiv în transformarea şi începutul li-
FLEGMĂ
 415
 FLIŞ
chidării dreptului feudal şi în formarea terminologiei juridice burgheze. El a preconizat înlocuirea dreptului bizantin prin dreptul roman, prelucrat în sens burghez*
   flegmă 1. (MED.) Mucozi-tate provenind de la diverse nivele ale aparatului respirator, eliminată prin tuse. Indică o iritaţie sau o inflamaţie a arborelui respirator. 2. (CHIM.) Condensat (parţial) care revine în coloana de distilare sau de rectificare.
   flegmón (MED.), colecţie purulentă difuză, datorită unei infecţii cu stafilococi şi streptococi. Se tratează chirurgical. După localizare, f. pot fi: amig-dalian, fesier, al planşeului bucal (f. lui Ludwig) etc.
   Flémalleíflemálj, (cunoscut şi sub numele de Maestrul din Flémalle) (prima jumătate a sec. al XV-lea), pictor olandez, numit astfel după altarul care se află la Frankfurt pe Main şi care provine, probabil, de la abaţia Flémalle-lez-Liége. Unul dintre primii maeştri ai perioadei de trecere spre Renaştere în Ţările de Jos. A fost identificat de obicei cu Róbert Campin (c.           1378—
1444). Operele lui F. („Buna-vestire“, „Fecioara cu pruncul**) au unele trăsături arhaice, dar scenele religioase („Naşterea lui Iisus**) sînt tratate într-o viziune dramatică şi în genul scenelor de moravuri.
   Fleming [flémij]], Alexander (1881 — 1955), bacteriolog scoţian, descoperitorul penicilinei. F* a pus bazele ştiinţei moderne a antibioticelor. Premiul Nobel pentru medicină
(1945).
   fleşă (fr. fleche „săgeată*4)
1. (ARHIT.) Acoperiş foarte înalt.
în formă de piramidă sau de con, folosit, mai ales în evul
 mediu ^ şi în Renaştere, la turnuri, biserici, castele? edificii publice. Se realiza din piatră sau cu şarpantă de lemn (ex. f. catedralelor din Chartres, din Strasbourg, f. Palatului Amiralităţii din Leningrad). Unele biserici de lemn din Transilvania au acoperişul în f.
 2, (SPORT) Procedeu tehnic ofensiv folosit în scrimă în scopul lovirii adversarului; constă în deplasarea (proiectarea) energică a corpului spre înainte şi împingerea puternică în membrele inferioare.
   Fletcber [flécidl, John (1579—1625), dramaturg englez, reprezentant al tendinţelor aristocratice în drama engleză. Majoritatea pieselor sale sînt scrise în colaborare cu F. Beau-mont („Philaster“, 1608— 1610; „Tragedia unei fete“, 1608—1611; „Cavalerul pisălogului înflăcărat44, c. 1610).-Ele reprezintă o revenire la tradiţiile „dramei sîngeroase44 şi relevă ideea dreptului divin al monarhului. întemeiate pe intrigi neverosimile şi pe situaţii melodramatice, piesele lui F. şi-au datorit succesul caracterului lor vioi şi amuzant. F. a marcat începutul declinului dramei renascentiste engleze.
   fleurón (ARHIT.), ornament sculptat în formă de floare sau de frunză stilizată, folosit mai ales în arhitectura gotică.
 flexiúne (lat. flexió, -onis „îndoire44) 1. (FI-ZIOL.) Mişcare prin care un segment al COrpU- Fleuron lui se îndoaie pe un alt segment situat deasupra sa (ex. flexiunea antebraţului pe braţ, flexiunea gambei pe coapsă). 2. (LINGV.) Totalitate a schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvînt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. Există /. nominală (a substantivului, articolului, adjectivului şi numeralului), /. pronominală (a pronumelui) şi /. verbală (a verbului); flexiu~ nea nominală şi cea pronominală se numesc declinare, iar cea verbală conjugare.
 —  F. internă, flexiune care
constă în modificarea fonetică a rădăcinii sau a temei cu ajutorul alternanţelor fonetice şi nu în adăugarea unor elemente morfologice (desinenţe sau sufixe gramaticale). Limba romînă are o /. i. bogată.
  flexór (ANAT.), muşchi a cărui contracţie determină fle-xia.
  flexură (GEOL.), deformare a straielor rezultată în urma
Flexură
denivelării a două compartimente şi caracterizată prin păstrarea continuităţii stratelor între ele. Prin creşterea denivelării, zona de legătură dintre compartimente se subţiază şi în cele din urmă se rupe, trans-formîndu-se astfel în falie.
   flictenă (MED.), colecţie circumscrisă de serózitate, de dimensiuni mai mari decît v e-z i c u 1 a, care se formează la suprafaţa pielii (arsuri, pem-figus).
   fiint (IND. STICL.) v. sticla flint.
   flintă, puşcă cu fitil, cu ţeavă lungă, cu cocoş şi cu cremene, folosită în trecut. în ţările romíné i se mai zicea sineaţă şi inicercă.
   fliş (GEOL.), formaţiune geologică de geosinclinal, alcătuită dintr-o alternanţă de depozite marine terigene (argile, marne, gresii etc.) de mare grosime, în general sărace în resturi organice. Depozitele de f, se formează în acea etapă a evoluţiei unui geosinclinal în care încep să se ridice, în cadrul acestuia, o serie de creste alungite şi în bună parte erodate, pe măsura ridicării lor. F. se caracterizează prin prezenţa, pe suprafaţa inferioară a stratelor, a unor urme mecanice sau de deplasare a organismelor, cunoscute sub numele de hieroglife. în R.P.R., depozitele de f. de vîrstă cretacică şi paleo-genă au o mare dezvoltare în lungul lanţului carpatic. în aceste depozite sînt localizate
FLOARE
416
FLOGISTIC
importante zăcăminte de petrol şi de gaze (ex. la Moineşti, Zemeş, Tazlău din reg. Bacău ş.a.)»
                                                                          fio áré 1. (BOT.) a) Organ de înmulţire sexuată la plantele
                                                     Floare (secţiune schematică)
                                               1 — sepale; 2 — petale; 3 — stamine; 4 — gineceu
 fanerogame. F. constă dintr-un lăstar cu creştere limitată, ale cărui frunze sînt special adaptate la funcţia de înmulţire, unele constituind învelişurile florii (caliciul şi corola), altele organele sexuale (androceul şi gineceul). b) Floarea-soarelui (Helianthus annuus)t plantă a-nuală din familia compozitelor, originară din America de Nord, introdusă în Europa la începutul sec. al XVI-lea şi cultivată la început ca plantă decorativă şi furajeră. în ţara noastră, cultura /. s. a fost introdusă din Rusia spre sfîrşitul sec. al XIX-lea. Planta prezintă fenomenul de helio-tropism. Are tulpina înaltă de 1—5 m, groasă la bază pînă la 10 cm; soiurile producătoare de seminţe au înălţimea de
Floarea-soarelui
 1 — 1,5 m şi tulpini neramificate, iar cele pentru furaj au 3—5 m înălţime şi tulpini ramificate. Frunzele sînt mari, de 10— 40 cm lungime, de formă oval-
 cordată, cu vîrful ascuţit şi marginea dinţată. Florile sînt grupate în capitule, care se formează cîte unul la vîrful tulpinii; baza inflorescenţei este formată dintr-un disc cu diametrul de 10 pînă la 40 cm, pe suprafaţa căruia sînt dispuse cu regularitate alveolele în care se găsesc florile. F. s. este una dintre cele mai importante plante uleioase, seminţele sale avînd un conţinut de 28—45% substanţe grase. Produsul secundar obţinut de la extragerea uleiului (turtele) reprezintă un furaj valoros în alimentaţia porcilor şi a vacilor, avînd un conţinut de cca. 30% proteine. Tulpinele recoltate înainte de coacerea seminţelor se folosesc ca furaj însilozat. F. s.
Floare-de-colţ
este apreciată şi ca o bună plantă meliferă. în ţara noastră se cultivă soiuri de /. s. de înaltă productivitate, cu un conţinut bogat în ulei, mai ales în zonele de stepă şi de silvostepă. Principalele boli ale florii-soarelui sînt: putregaiul tulpinii, putregaiul capitulului, rugina, mana. c) Floare~de~colţ (Leontopodium alpinum), plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu inflorescenţe compuse din capitule, înconjurate de numeroase bractee albe şi păroase. Creşte pe stînci calcaroase şi pe pajişti în munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi şi Himalaia. La noi este ocrotită ca monument al naturii. Sin. albumiţâ. 2. (IND. ALIMENT.) Floarea vinului, boală care se produce la vinurile mai slabe de 12° alcoolice, păstrate în butoaie neumplute complet. Este provocată de dezvoltarea ciupercii microscopice Candida
mycoderma. Vinul şe acoperă cu o pieliţă (floare) formată din celulele acestor microorganisme, se tulbură şi capătă un gust apos şi un miros uşor rînced. Boala se poate preveni prin aerisire moderată şi prin sul-fitare.
   „Floarea darurilor" (sau „Albinuşa)", culegere de pilde şi sentinţe cu caracter didactic moralizator, alcătuită de călugărul italian Tommaso Goz-zadini sub titlul „Fiore di virtu" (sec. al XIII-lea). A avut un puternic răsunet în literatura evului mediu, fiind tradusă în numeroase limbi, în ţările romíné a circulat, începînd din sec. al XVI-lea, prin trei traduceri romîneşti diferite (care nu s-au păstrat însă): din italiană, din sîrbă şi din greacă, ultima cunoscînd mai multe reeditări. Traducerea din italiană, datorită lui Gherman Vlahul, a fost, la rîndul ei, tălmăcită în ruseşte în 1592. Cea mai veche traducere romînească, păstrată însă numai parţial, este copia făcută de popa Ion Romínul în 1620. Culegerea, alcătuită din 34 de capitole, defineşte, în spiritul moralei creştine, viciile şi virtuţile, reprezentate în chip simbolic prin diferite animale. Cuprinde pilde din romane populare foarte răspîndite („Ale-xandria“), din „Gesta Romano-rum“, din scrierile biblice şi din legendele hagiografice. Diverse elemente ale lucrării au pătruns în folclorul romînesc (proverbe, tradiţii etc.).
   floculâre (CHIM.), strîngere sub formă de particule mai mari (flocoane) a particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidală, urmată de depunerea acestor particule.
   flocúle (ASTR.), regiuni mai luminoase ale discului solar, care apar pe fotografiile făcute cu filtre monocromatice sau cu spectroheliografe în liniile calciului sau ale hidrogenului. Floculele sînt formate din nori strălucitori de vapori de calciu sau de hidrogen, situaţi în cromosferă.
   flogistic (CHIM.), fluid fictiv, imaginat de chimiştii din sec. al XVIII-lea pentru explicarea fenomenului de ardere. Conform acestei explicaţii, orice
 FLOGOPIT
 417
 FLORENŢA
 substanţă care arde, inclusiv metalele, ar conţine ff„, pe care
l-ar pierde în procesul de combustie şi l-ar recăpăta prin tratare cu cărbune sau cu hidrogen. Pentru a explica creşterea în greutate a produşilor de ardere, se considera că greutatea £. este negativă. Deşi eronată, teoria f* a însemnat un pas înainte faţă de alchimie şi, prin materialul experimental acumulat, a contribuit la apariţia chimiei ştiinţifice. Descoperirea rolului oxigenului în procesul arderii a dus la înlăturarea teoriei f. Se numeşte şi flogiston,
   flogopit (MINER.), mică mag-neziană cristalizată în sistemul monoclinic, de culoare arămie-gălbuie, brună sau verzuie, cu luciu sidefos; f. este solzos sau lamelar şi flexibil. Se întîlneşte în formaţiunile metasomatice de contact şi în pegmatitele care străbat rocile magneziene. F. se întrebuinţează ca izolant termic şi electric în industria electrotehnică, radiotehnică etc.
   Flondor, Tudor (1862— 1909), compozitor romín. A studiat la Cernăuţi şi la Viena, unde a avut ca profesor pe R. Fuchs. A scris muzică de scenă pentru piese de Vasile Alecsandri, două operete, o operă, valsuri pentru pian şi orchestră, romanţe (printre care „Somnoroase păsărele**), serenade pentru voce şi pian şi coruri.
   Flora (în mitologia romană), zeiţa florilor şi a vegetaţiei; străveche divinitate italică a primăverii. Templul F., în
Flora
care slujea un flamin, se afla pe Quirinal. ^Serbările în cinstea Florei (Floraliile) aveau loc între 28 aprilie şi 3 mai şi se celebrau prin jocuri, însoţite uneori de manifestări orgiastice. F. a fost reprezentată adeseori în artele plastice. Printre tablourile celebre care i-au fost consacrate se numără „Triumful Florei** de N. Poussin.
                                                                                   florár (TEHN.), instrument de desen, confecţionat din
                                                      Florar
                                                                                lemn, celuloid sau tablă, folosit pentru trasarea liniilor curbe.
   flóra 1. (BOT.) Totalitatea speciilor de plante dintr-o anumită regiune (ex. f. Mării Negre, f. R.P.R.), dintr-un anumit mediu caracteristic (ex. f. de nisip, f. de sărături) sau dintr-o perioadă geologică (ex. f. terţiară). 2. (MICROBIOL.) Floră microbianâ, totalitatea microorganismelor vegetale (bacterii, actinomicete, drojdii, mucegaiuri etc.) dintr-un mediu natural (sol, apă, aer, alimente etc.) sau din cavitatea bucală (f. m. bucală)> din intestin (}. m. intestinală) etc. F. m. poate fi alcătuită din specii banale (inofensive) sau din specii patogene.
   Florenţa, oraş în Italia, situat pe valea rîului Arno, la poalele Apeninilor toscani. 438 000 loc. (1961). Important nod feroviar. Centru industrial dezvoltat: întreprinderi ale industriei alimentare, chimice, textile, de construcţii de maşini. Universitate care datează din 1391. Numele italian al oraşului este Firenze. — Istoric. In antichitate, oraş etrusc, apoi colonie romană (Florentia ). Din 1057 a devenit capitala ducatului Toscana. Situată la răscrucea unor importante căi comerciale, F. a cunoscut o deosebită înflorire economică, în 1 î 15 s-a transformat în republică comunală. La sfîrşitul sec. al XIII-lea, în procesul creşterii industriei meşteşugăreşti şi a comerţului, s-au format aici aşa-numitele bresle mari (de negustori, za-
rafi şi cămătari: popolo grasso „poporul gras**), care au sprijinit pe g u e 1 f i (în lupta dintre papalitate şi împăraţii germani) şi breslele mici (alcătuite din ceilalţi meşteşugari, care, împreună cu plebea oraşului, constituiau popolo mi-nuto „poporul mărunt**). Popolo grasso a acaparat puterea în republică. Din a doua jumătate a sec. al XIII-lea, F. a devenit unul dintre centrele bancare din Europa apuseană. In sec. al XIV-lea a înflorit industria de postav din F. şi au apărut pentru prima dată în lume germenii producţiei capitaliste. Muncitorii salariaţi s-au răsculat în mai multe rînduri împotriva exploatării, cea mai puternică răscoală fiind aceea din 1378, a ciom-pilor. în epoca Renaşterii, Florenţa a devenit centrul cel mai important al ştiinţei şi artei din Italia. Şcoala florentină de artă, ale cărei începuturi datează din sec. al XIII-lea, a ajuns la o deplină înflorire în sec. al
XV-lea   şi la începutul sec. al
XVI-lea;    în cadrul ei ideile umaniste au căpătat cea mai înaltă dezvoltare. La F. au creat opere de seamă străluciţii reprezentanţi ai literaturii: Dante, Petrarca, Boccaccio, arhitecţii F. Brunelleschi, L. B. Alberti, sculptorii Donatello, L. Ghiberti, Michelangelo, pictorii Masáccio, D. Ghirlandaio,
A.   Verrocchio, S. Botticelli, Leonardo da Vinci ş.a. în perioada Renaşterii au fost ridicate cele mai importante monumente de arhitectură ale F., care i-au creat faima dé oraş-muzeu (ex. catedrala Santa Maria del Fiore, Domyl, bisericile Santa Maria Novella, Santa Croce, San ^ Lorenzo, cu capela Medici, Palazzo Vecchio, Loggia dei Lanzi, Palazzo Pitti ş.a.), s-au amenajat pieţe (Piazza delFAnnun-ziata) şi s-au construit poduri (Ponte Vecchio, Santa Tri-nitâ ş.a.). în sec. al XVI-lea, marea familie de bancheri M e-d i c i, care deţinea puterea din 1434, a instaurat la F* absolutismul. între 1569 şi 1801, ca şi între 1814 şi 1859, a fost capitala Marelui Ducat al Toscanei, iar între 1865 şi 1871 capitala regatului Italiei.
FL.ORES
 418
FLORIDA
Florenţa. Piaţa Senioriei
   Flores, insulă muntoasă în arhipelagul Sondelor Mici (Indonezia). Suprafaţa: 15 200 km2. Populaţia: cca. 500 000 loc. Principalul oraş: Ende. înălţimea maximă: 2 382 m. Vulcani activi, printre care Ineri (2 245 m). Climă subecuato-rială cu un sezon uscat. Se cultivă orez, porumb, cocotieri, arbori de cafea.
   Florescu, Arta (n. 1921), cîntăreaţă romînă de operă (soprană), artistă a poporului din R.P.R., profesoară de canto !a Conservatorul „Ciprian Porum-bescu“ din       Bucureşti.      Din
bogatul său      repertoriu      fac
parte opere de Mozart, Verdi, Gounod,      Rossini, Donizetti, Wagner    etc. Este      şi o
valoroasă interpretă de lieduri. Arta ei îmbină interpretarea vocală nuanţată cu reale calităţi scenice.
   Floreşti, localitate ^ de tip urban în raionul Címpina, reg. Ploieşti. 3 070 loc. (1964). Aici se află Uzinele chimice „Vic-toria“ de prelucrare a cauciucului, specializate în producţia de anvelope.
   florétá (SPORT) 1. Armă formată dintr-o lamă lungă şi flexibilă în patru muchii, din gardă şi mîner, folosită la
scrimă pentru îm-pungere pe o anumită suprafaţă a corpului, delimitată de regulamentul de concurs. 2. Probă de scrimă care sé practică cu floreta (1). Sportivii noştri au obţinut rezultate remarcabile la a-ceastă probă sportivă în marile întîl-niri internaţionale: locul al II-lea la f. femei la jocurile o-limpice de la Melbourne (1956) şi locul al III-lea la jocurile olimpice de la Roma (1960), locul al III-lea pe e-chipe femei la campionatele mondiale de Ia Torino (1961), locul I la campionatele mondiale de juniori de la Moscova (1960). In 1962 ţara noastră a cîşti-gat medalia de aur la campionatele mondiale de floretă femei de la Buenos Aires, prin Olga Orban-Szabo.
   Flórian fflorid], Jean Pierre Claris de (1755-1794), fabulist şi romancier francez. A fost membru al Academiei Franceze. A scris pastorale, comedii, romane în spirit sentimental („Numa Pompilius", 1786). O-pera sa cea mai importantă, volumul de „Fabule" (1792), scris în versuri libere, reflectă
o  morală naturală, optimistă, în ele autorul a luat adesea atitudine critică faţă de orîn-duirea monarho-feudală din ajunul revoluţiei burgheze din Franţa. A influenţat creaţia lui I. Heliade-Rădulescu şi Gr. Alexandrescu.
   Flórian, Mircea (1888 —
1960), filozof romín. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. în perioada dintre cele două războaie mondiale, a criticat, de pe poziţiile unui idealism raţionalist, misticismul şi iraţionalismul, combătînd îndeosebi intuiţionismul de toate nuanţele. în anii regimului democrat-popular s-a apropiat de filozofia marxistă, elaborînd studii valoroase consacrate gîndirii filozofilor cla-
sici premarxişti şi moştenirii unor gînditori înaintaţi din ţara noastră, precum şi combaterii filozofiei idealiste contemporane. Op.pr.: „Ştiinţă şi raţionalism" (1926); „Cunoaştere şi existenţă" (1939); „Misologia sau filozofia absurdului" (1958).
   Florianopolis, oraş în Bra~ zilia, centrul administrativ al statului Santa Catarina, port la Oceanul Atlantic. 98 400 loc. (1960). Este situat ţ»e o mică insulă de lîngă coastă, legată cu ţărmul continentului prin poduri. Importantă localitate turistică.
   floricultúráj ramură a horticulturii care cuprinde cultura plantelor ornamentale, indigene sau exotice, folosite pentru grădini, parcuri sau apartamente. F. de gradină (sau de cîmp) studiază plantele ornamentale cultivate în răsadniţe sau în cîmp, iar /. de seră cuprinde cultura plantelor ornamentale în sere, de obicei cultura plantelor exotice. în ţara noastră, f. a luat o mare dezvoltare prin crearea unor forme noi de plante ornamentale. La expoziţiile internaţionale flori-colé de la Nantes (1956), Paris (1958), Triest (1960) şi Erfurt (1961), exponatele romîneşti au obţinut numeroase premii şi menţiuni.
   florid (MED.; despre boli), foarte activ, în plină evoluţie (ex. erupţia floridă în sifilis sau în scarlatină).
   Florida 1. Peninsulă în sud-estul Americii de Nord. Suprafaţa: 110 000 km2. Relief de cîmpie joasă, cu numeroase forme carstice. în nord climă subtropicală, în sud tropicală umedă, cu ierni blînde, însorite. Peninsula este în general împădurită, cu numeroase lacuri şi mlaştini; în sud se întinde o vastă regiune mlăştinoasă, Everglades. Mari zăcăminte de fosforite. 2. Stat în sud-estul S.U.A., cuprin-zînd peninsula cu acelaşi nume, insulele Florida Keys (recifi co-raligeni) şi o mică porţiune din litoralul Golfului Mexic. Suprafaţa: 151 670 km2. Populaţia: 4 951560 loc. (1960). Centrul administrativ: Talia-hassee. Alte oraşe importante: Miami, Jacksonville, Tam-pa. în agricultură, care consti-
FLORIN
 419
tuie ramura de bază a economiei statului, predomină marile gospodării capitaliste. Sînt foarte răspîndite culturile de plante citrice, ananas, trestie de zahăr, tutun, porumb şi legume. Este dezvoltată creşterea animalelor. Industrie extractivă (fosforite), alimentară (conserve de fructe şi de legume, zahăr), chimică (îngrăşăminte), industria tutunului şi a lemnului. Staţiuni balneare de renume mondial: Miami Beach, Palm Beach.
3. Strîmtoare între peninsula Florida, insula Cuba şi arhipelagul Bahama, care leagă Golful Mexic cu Oceanul Atlantic. Lungimea: 570 km. Lăţimea minimă: 80 km. Adîn-cimile variază între 567 şi
1  769 m. Din unirea curentului Floridei cu curentul Antilelor se formează în această strîmtoare curentul Golfstrom, care atinge aici viteza de 10 km/oră.
   florin 1. Monedă de aur, bătută mai întîi de Florenţa în 1252 şi imitată de multe state. în ţările romíné sînt menţionaţi, din prima jumătate a sec. al XV-lea,
„florinii ungureşti*1.
2. Monedă de argint, bătută de diferite state, care a circulat şi în ţările romíné la începutul sec. al XVIII-lea.
   florinte (Chloris c hloris), pasăre din familia fringilidelor, de mărimea unei vrăbii, de culoare verde-măslinie, pe tot corpul, în afară de partea ven-
Florinte
trală şi de aripi, care sînt gălbui; are ciocul gros şi roşiatic. Nu migrează în timpul iernii.
   floroglucină (CHIM.), - poli-fenol, C6//3(0//)3, cu trei grupări hidroxilice, aranjate simetric. Se prezintă sub formă de cristale rombice albe, puţin solubile în apă, dar solubile în alcool şi eter. Se comportă în unele dintre reacţiile ei ca o
policetonă, forma tautomeră a f. Este folosită ca developator în fotografie, ca reactiv în chimia analitică şi ca produs intermediar în sinteza unor răşini sintetice, a unor coloranţi etc.
   Florov, Nicolaie (1876—
1948), pedolog romín. A fost profesor la Facultatea de agronomie din Iaşi. Prin' lucrările sale a adus contribuţii importante la studiul cernoziomurilor. Op. pr. „Degradarea cernoziomului de antestepă*4 (1927), „Organizarea cercetării solurilor brune4* (1933).
   flotábil (din fr. flotter „a pluti**;TEHN., NAV., AV.; despre un corp), care poate pluti în-tr-un lichid.
   flotâţie (IND. EXTR.), procedeu de separare a minereurilor şi a cărbunilor de substanţele sterile. Se bazează pe faptul că particulele mici de minerale sau de cărbuni pot pluti într-un lichid, deşi au o densitate mai mare decit a
acestuia, datorită forţelor care apar la contactul dintre diferitele faze (solidă, lichidă şi gazoasă). Pentru a mări capacitatea de plutire a particulelor solide, acestea se amestecă cu uleiuri minerale (f. cu ulei) sau se produce o spumă la suprafaţa lichidului prin insu-flare de aer comprimat, agitare mecanică şi tratare a apei cu anumite substanţe (spu-manţi) care menţin bulele de aer. F. este folosită şi în industria alimentară (ex. la separarea impurităţilor din cereale), în industria chimică şi metalurgică, în medicină, în hidrotehnică (ex. la epurarea apelor industriale) etc. Se întrebuinţează în acest scop diferite tipuri de aparate, ca: aparate cu agitare pneumatică, aparate pneumatice cu rotor poros, aparate cu membrane poroase fixe etc.
Florin. Avers şi revers
 FLOTOR
Aparat de flotaţie
     flotă L (NAV., AV., MIL1T.) Totalitatea marilor unităţi navale (/. navală, maritimă sau fluvială), ori aeriene (f. aeriană) afectate unei anumite regiuni sau unui anumit scop, sub o conducere unică. Din punctul de vedere al scopului, se deosebesc: a) /. comercială, care cuprinde nave destinate transportului de mărfuri (ex. /. de cargouri, de petroliere etc.) sau de pasageri, ori unor scopuri speciale de interes economic (ex. /. de pescuit), şi b) /. militară (sau de război), care cuprinde totalitatea navelor de îuptă sau a aeronavelor militare ale unui stat. După felul navelor din care e compusă, /. navală poate fi de suprafaţă sau submarină.        2.   (IND.
   TEXT.) Soluţie sau suspensie de coloranţi ori de alte substanţe chimice în apă, folosită la finisarea textilelor.
     flotilă (MILIT.), mare unitate a forţelor maritime militare, constituită din unităţi de nave de luptă (unităţi de vedete blindate, monitoare, dragoare, şalupe armate etc.), destinată a acţiona pe fluvii, lacuri sau în unele raioane de litoral. —F. de aviaţie, denumire veche a unei unităţi de aviaţie similare regimentului.
     flotór (TEHN.) 1. V. plutitor. 2. (AV., NAV.) Corp plutitor folosit la amerizoarele hi-droavioanelor, la pontoane, la ranfluarea navelor, la docurile plutitoare, la susţinerea unor
 FLOTOW
 420
 FLUOR
conducte, cabluri etc. Este format în general dintr-un corp cav, de metal sau de lemn, închis etanş.
   Flotow [f\6:to:/, Friedrich von (1812—1883), compozitor german. A compus peste 25 de opere (printre care mai însemnate sînt: „Ales.sa.ndro Stra-della**, pusă în scenă în 1844; „Marta**, montată în 1847), balete şi muzică de cameră. Creaţia de operă a lui F« se remarcă prin melodicitate şi prin expresivitatea corurilor şi scenelor bufe.
   Flourens [flurts], Gustave (1838— 1871), democrat revoluţionar francez, om de ştiinţă, naturalist. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi profesor la catedra de fiziologie de la Collége de France. Din pricina spiritului progresist al cursurilor sale, a fost silit să emigreze. în timpul emigraţiei l-a cunoscut în Anglia pe K. Marx, de care s-a apropiat şi a intrat în Internaţionala I. împreună cu Blanqui, al cărui adept a fost, a condus răscoala din 31 octombrie 1870, pentru care fapt a fost condamnat, în contumacie, la moarte. în timpul Comunei din Paris a luptat eroic pentru apărarea cuceririlor acesteia. Prins de versaillezi, a fost împuşcat.
   Flourens [flurts], Pierre (1794—1867), fiziolog francez.
P. Flourens
A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A descoperit centrul respirator (nodul vital al lui F*)» a pus primul problema localizărilor cerebrale şi a descris centrul din cerebel al coordonării echilibrului şi al staţionării în picioare. Op. pr.: „Cercetări experimentale
asupra proprietăţilor şi funcţiunilor sistemului nervos la animalele vertebrate** (1824), „Fiziologia comparată** (1864).
   fluáj (REZ. MAT.), variaţie continuă, lentă, pe durate mari, a eforturilor unitare şi a defor-maţiilor materialelor supuse u-nor solicitări continue. La metale, fenomenul este mai accentuat la temperaturi ridicate. Sin. curgere lentă.
   fluctuaţie (din lat. fluctus „val“; FIZ.), abatere temporară şi foarte mică a valorii uneia dintre mărimile care caracterizează un sistem fizico-chi-mic faţă de valoarea pe care acea mărime ar avea-o într-un regim staţionar (ex. fluctuaţiile intensităţii curentului electric dintr-un tub electronic în jurul valorii medii a intensităţii).
   fluid (lat. Jluidus de la fluere „a curge**; FIZ.), corp în stare lichidă sau gazoasă care are proprietatea fundamentală de a-şi schimba forma sub acţiunea unei forţe foarte mici. F. poate curge şi ia forma vasului în care este pus. într-un fluid în repaus nu pot exista tensiuni tangenţiale, ci numai tensiuni normale (presiuni). Un f. a cărui formă, pe o anumită porţiune, poate fi modificată fără consum de energie se numeşte f. perfect; el are viscozi-tate nulă. Gazele cu moleculele monoatomice (gaze rare) se apropie cel mai mult de f. perfect în caz contrar, f. se numeşte /. vîscos. Fluidele foarte vîscoase au proprietăţi care le apropie de solide. V. şi stări de agregare.
   fluiditáte 1. (FIZ., HIDRO-TEHN.) Proprietate a unui corp de a curge. Termenul se foloseşte de obicei pentru lichide sau gaze, dar prin extensiune e folosit şi pentru materiale gra-nulare fine. 2. (FIZ., CHIM.) Inversul coeficientului de vis-
cozitate dinamică — -î-j •
   fluidizare (CHIM.), procedeu industrial de punere în contact a unei pulberi cu un fluid (gaz sau lichid), constînd în trecerea forţată a fluidului prin stratul de pulbere cu o viteză convenabilă, pentru a aduce sistemul solid-fluid în-
tr-o stare pseudolichidă cu proprietăţi asemănătoare lichidelor (suprafaţă orizontală, curgere prin deversoare, presiune hidrostatică). Stratul fluidizat se caracterizează prin amestecare intensă şi prin coeficienţi mari de transfer termic. Procedeul are aplicaţii din ce în ce mai numeroase în procesele chimice gaz-solid (ex. prăjirea piritelor, cracarea catalitică) şi în operaţiile fizice (uscare, gra-nulare). Pulberea folosită în f. poate fi un reactant, un catalizator sau un purtător de căldură.
   fluier 1. (MUZICĂ) Străvechi instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un tub subţire de lemn prevăzut cu găuri, re-prezentînd un fel de flaut rudimentar. Este caracteristic pentru muzica populară romînească. 2, (zoo-TEHN.) Regiune a membrelor la animale cuprinsă între genunchi sau jaret şi gleznă, avînd ca bază anatomică oasele metacarpiene (la membrele an- Fluiere terioare) şi meta-tarsiene (la membrele posterioare), precum şi tendoanele muşchilor extensori ai falangelor.
   fluierâr (ZOOL.), nume dat mai multor specii de păsări din ordinul caradriiformelor, care se recunosc prin fluierăturile lor puternice; au ciocul lung şi subţire şi picioarele înalte; trăiesc pe malul bălţilor, în regiunile mlăştinoase etc. (ex. fluierarul castaniu Tringa to-tanus).
   fluor (CHIM.), F. Element cu nr.at. 9; gr. at. 19, din familia halogenilor. Gaz de culoare galbenă-verzuie deschisă, cu miros înăbuşitor. Se găseşte în natură numai sub formă de minerale (fluorină, criolită,fluo-roapatită). F. este foarte activ din punct de vedere chimic, combinîndu-se cu majoritatea elementelor, chiar la temperatură joasă. Acţiunea lui fiziologică este analogă cu aceea a clorului, însă mai intensă.
FLUORCLORMETANI
421
FLUTURI
   fluorclormetáni (CHIM.), compuşi organici obţinuţi prin substituţia hidrogenului din metan cu fluor şi clor. Se prepară prin acţiunea trifluorurii de stibiu sau a acidului fluorhi-dric asupra derivaţilor cloruraţi ai metanului, în prezenţa unor catalizatori (ex. pentaclorură de stibiu). Cei mai importanţi pentru tehnică sînt difluordi-clormetanul (CF3C/2), mono-fluortriclormetanul (CFC/3), tri-fluorclormetanul (CF3C/) ş.a. F* sînt folosiţi ca agenţi de răcire, de dispersiune, ca fixativi pentru păr, uleiuri etc. şi sînt cunoscuţi sub diferite denumiri comerciale: f r e o n i, genetron, frigen etc.
   fluorén (CHIM.), hidrocarbură aromatică polinucleară, cu structură cristalină. Se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt, de unde se extrage. Se utilizează ca intermediar în sinteza unor coloranţi, a unor medicamente, insecticide etc. Se numeşte şi ortodifeni~ lenmetan.
   fluorésceină (CHIM.), colorant organic obţinut din rezor-cină şi anhidridă ftalică. Soluţia apoasă a sării sale de sodiu este puternic fluorescentă, verde, şi serveşte îndeosebi la stabilirea cursului apelor subterane.
   fluorescenţă (lat. fluor „val, curgere"; FIZ.), proprietate pe care o au unele substanţe (ex. soluţiile de sulfat de chinină, soluţiile de fluoresceină, vaporii de sodiu etc.) de a emite lumină cînd sînt iradiate cu o radiaţie de o anumită lungime de undă (radiaţii luminoase, ultraviolete etc.). Spre deosebire de fosforescenţă, la f. emisiunea încetează o dată cu încetarea iradierii substanţei. Emisia fluorescentă este practic independentă de temperatură.
   fluorhidric, acid~ (CHIM.), hidracid al fluorului, cu formula HF. Peste temperatura de Î9,5°C se prezintă sub formă de gaz incolor, foarte solubil în apă. în mod obişnuit 52 obţine la cald, dm fluorină şi din acid sulfuric concentrat. Soluţia apoasă atacă majoritatea metalelor şi sticla (de aceea se păstrează în vase de parafină, gutapercă, plumb etc.). Se întrebuinţează la dezagre-
garea silicaţilor, la gravarea sticlei, la prepararea freonului etc. Atît vaporii cît şi soluţia de
a. /. atacă organismul.
   fluorimétru (FIZ.), aparat pentru măsurarea concentraţiilor slabe ale substanţelor fluorescente. Se foloseşte la dozarea uraniului în cantităţi foarte mici, în special la studiul repartiţiei topografice a uraniului.
   fluorină (MINER.), fluorură naturală de calciu (CaF2), cristalizată în sistemul cubic; este incoloră sau de culoare verde, galbenă, roz sau violetă. Se utilizează în metalurgie ca fondant, în industria optică, în industria chimică pentru prepararea acidului fluorhidric şi a altor compuşi ai fluorului. în R.P.R. se întîlneşte în filoanele de bari-tină de la Somova (reg. Dobro-gea), în filoanele metalifere de la Cavnic (reg. Maramureş), în zăcămintele de la Moldova Nouă (reg. Banat) etc.
   fluorizâre (MED.), tratare cu fluor (1 —2 mg la litru) a apei din reţeaua de alimentare publică, ca măsură de reducere sau de prevenire a cariilor dentare.
   fluoroză (MED.), intoxicaţie cronică cu fluor, rezultată în majoritatea cazurilor din consumul de apă cu un conţinut prea bogat în fluor (peste î —2 mg Ia litru). Manifestarea caracteristică a bolii constă în pătarea brună a smalţului den-tar.
   fluorúri (CHIM.), compuşi ai fluorului cu diferite elemente.
F.   metalelor cu caracter de săruri adiţionează uşor acid fluorhidric, formînd f. acide; f. metaloizilor sînt în general combinaţii moleculare uşor volatile. — Fluorură de bor, BFZ-Fluorură care se obţine prin acţiunea la cald a acidului sulfuric asupra unui amestec de trioxid de bor şi fluorură de calciu. Este un gaz incolor, care fumegă la aer. Se întrebuinţează drept catalizator în-tr~o serie de reacţii din chimia organică. — Fluorură de calciu, CaF2. Fluorură care se găseşte în natură sub formă de fluorină. în laborator se obţine prin tratarea carbonatului de calciu cu o soluţie diluată de
acid fluorhidric. Substanţă albă, foarte greu solubilă în apă; se topeşte la 1 403°C şi fierbe la 2 500°C. Se întrebuinţează la obţinerea acidului fluorhidric, în industria emailurilor, în optică, în metalurgie şi ca antiseptic. — Fluorură de sodiu, NaF. Fluorură care se obţine sub forma unui precipitat alb cristalin, prin trecerea unui curent de acid fluorhidric printr-o soluţie de hidroxid sau de carbonat de sodiu; tehnic se obţine prin topirea criolitei cu hidroxid de sodiu. Puţin solubilă în apă şi insolubilă în alcool. Se întrebuinţează în special pentru distrugerea unor fermenţi.
   flutter (engl. flutter Iftóto] „a bate din aripi, a fîlfîi“; MED.), pulsaţie accelerată. — F. auricular, tulburare de ritm a inimii, caracterizată prin contracţia frecventă şi regulată a auriculelor (200—400 de contracţii auriculare pe minut).
   flutur áré (AV.), oscilaţie a structurilor elastice ale unei aeronave, produsă de forţele aerodinamice. Se numeşte şi flutter.
   flúture (SPORT), procedeu tehnic de înot, în care braţele execută o mişcare de tracţiune simultană şi simetrică (înainte spre înapoi), iar picioarele, după o mişcare pregătitoare de grupare (strîngere), execută o împingere simultană înapoi în plan orizontal.
   fluturi (ZOOL.), insecte cuprinse în ordinul lepidopterelor, caracterizate prin prezenţa a patru aripi membranoase acoperite de solzişori microscopici de culori diferite, a căror îmbinare le dă o coloraţie vie şi strălucitoare, catifelată sau cu reflexe metalice. Se hrănesc mai ales cu nectarul florilor, pe care îl sug cu o trompă lungă şi flexibilă, rulată în stare de repaus pe partea ventrală a capului. La f. metamorfoza este completă; din ou iese larva (omida), care se hrăneşte mai ales cu vegetale; aceasta se transformă în puj)ă, apoi în adult. Adulţii au o existenţă efemeră (cîteva săptămîni sau cel mult cîteva luni), pe cînd omizile pot trăi chiar cîţi-va ani (ex. larvele de Cossus). Se cunosc cea. 90 000 de spe-
FLUVIU
422
 FLUX METRU
cii de f., cei mai mari şi -mai frumoşi fiind cei din regiunile tropicale. Unele specii de f. sînt mai active noaptea (}. nocturni), altele în amurg (f. crepusculari). La unii £. se observă fenomene de h o m o-cromie sau de mimetism. Cei mai mulţi f. au larve dăunătoare plantelor cultivate sau speciilor forestiere, de ex. fluturele mesteacănului (Bîston betularia), f luturele ver-zei fPieris brassicae). Specii de f. folositoare sînt: fluturele de mătase de dud (Bombyx mori) şi fluturele de mătase de stejar (Antheraea pernyi), ultimul fiind crescut pe scară largă în regiunile centrale şi răsăritene ale Asiei. Unele specii de f. sînt într-o anumită măsură folositoare, întrucît contribuie la polenizarea unor plante.
   fluviu (GEOGR.), curs de apă, în general de lungime şi debit mare, care colectează toate apele curgătoare dintr-un bazin hidrografic, curge prin-tr-o albie bine definită, creată de el, şi se varsă într-o mare (ex. Dunărea) sau lac (ex. Sîr-Daria, care se varsă în Lacul Arai), printr-o deltă (Dunărea, Nilul) sau printr-un estuar (Sena). F. se pot forma fie prin topirea unuia sau mai multor gheţari (Ronul, Rinul), fie prin scurgerea unui lac (Nilul, Neva), fie din unul sau mai multe izvoare, în care caz este considerat de obicei ca obîrşie a f. izvorul cel mai depărtat de vărsare. F. îşi măreşte treptat debitul către aval datorită a-fluenţilor. Fac excepţie f. din regiunile calde şi secetoase, unde evaporarea şi infiltraţia apelor provoacă micşorarea debitului către aval (ex. Nilul în sectorul în care traversează zona deşertică, Nigerul în cursul lui mijlociu). Cel mai lung f. din lume este Nilul (6 671 km, cu Kagera), iar ca bazin hidrografic şi ca debit, cel mai mare este Amazonul, care are un bazin hidrografic de 7 180 000 km2 şi un debit de 120 000 m3/s- Cele mai mari f. din Europa sînt Volga (3 688 km) şi Dunărea (2 860 km). F. sînt importanţe pentru navigaţie, irigaţii, hi-droenergie şi pescuit. — (DR.) Fluvii internaţionale, fluvii care
au o legătură navigabilă cu marea şi care străbat sau separă teritoriul a două sau mai multor state. Pe /. Ű navigaţia comercială este liberă pentru toate ţările, dar reglementarea ei este de competenţa statelor riverane. V. şi Dunărea, regimul juridic al Dunării. Fluviul Galben v. Huanhe.
   flux (lat. fluxus, de la fluere „a curge4*) 1. (F1Z., MAT.) Mărime scalară egală cu integrala de suprafaţă a componentei după normala la suprafaţă a unui vector cîmp, care caracterizează cîmpul de vectori în raport cu o suprafaţă dată.
—   F. electric, fluxul vectorului cîmp al inducţiei electrice printr-o suprafaţă (deschisă sau închisă) dată. In sistemul MKSA, unitatea de /. e. este coulombul —F. magnetic, fluxul vectorului cîmp al inducţiei magnetice printr-o suprafaţă (deschisă sau închisă) dată. Conform legii fluxului magnetic, prin orice suprafaţă închisă /. m. este totdeauna nul. In sistemul MKSA, unitatea de /. magnetic este weberul.
—   (ELT.) F. magnetic fascicular, flux magnetic care străbate suprafaţa sprijinită pe o singură spiră a unei bobine. Dacă spirele bobinei sînt suficient de apropiate astfel încît să fie parcurse practic de acelaşi /. m. /., fluxul magnetic total este egal cu produsul fluxului fascicular prin numărul de spire. — (ELT.) F. magnetic util, flux magnetic fascicular corespunzînd totalităţii liniilor unitare de cîmp magnetic care străbat porţiunile utile ale unui circuit magnetic. In cazul a două circuite electrice cuplate inductiv, /. m. a. corespunde totalităţii liniilor unitare ale cîmpului magnetic care străbat toate spirele ambelor circuite. — (ELT.) F. magnetic de dispersie (sau de scăpări), flux magnetic fascicular care corespunde totalităţii liniilor cîmpului magnetic care nu străbat integral porţiunile utile ale unui circuit magnetic. în cazul a două circuite electrice cuplate inductiv, /. m. de d. corespunde totalităţii liniilor unitare ale cîmpului magnetic care nu străbat integral ambele circuite. 2. (FIZ.) Valoare a
unei mărimi conservative (ex. volumul unui fluid incompresi-bil, masa, energia, impulsul etc.), transmisă în unitatea de timp printr-o suprafaţă egală cu unitatea. — F. luminos, cantitatea de energie luminoasă pe care o emite un izvor de lumină în unitatea de timp. Unitatea de măsură a /. I. în sistemul internaţional de unităţi este 1 u m e n u 1. — F. de particulet ansamblu de micro-particule (electroni, ioni etc.) în mişcare prin vid şi ordonat cel puţin parţial. F. de p. încărcate electric constituie curenţi electrici de convecţie. 3. (METAL.) a) Substanţă sau amestec de substanţe capabile să uşureze topirea unui material solid greu fuzibil. b) Material folosit pentru eliminarea oxi-zilor, nitrurilor etc. sau pentru împiedicarea formării lor în procesele de aliere, lipire, sudare etc. — F. de sudare, amestec de substanţe în formă de pulbere, cu temperatura de topire relativ joasă, cu care se acoperă suprafaţa metalelor la locul unde se execută sudarea, cu scopul de a apăra baia de metal topit de contactul cu oxigenul din aer, de a dizolva oxizii de pe suprafeţele metalelor care se sudează, de a reduce pierderile de căldură prin radiaţii, de a introduce în metalul topit anumite elemente de aliere etc.
4. (TEHN.) Flux tehnologic, circulaţie continuă a materiei prime, a produselor semifabricate sau fabricate în succesiunea operaţiilor dintr-un proces tehnologic. F. t. al materiei prime este determinat de drumul urmat de aceasta de la intrarea ei în fabricaţie pînă la ieşirea din uzină sub formă de piese finite sau semifabricate. La organizarea /. t. se ţine seama de factorii tehnici-economici, urmărindu-se ca deplasările materiei prime şi ale produselor fabricate să fie minime, iar succesiunea operaţiilor să respecte procesul tehnologic.
5. (GEOGR.) Faza de înălţare a suprafeţei apelor oceanice în cadrul fenomenului de m a-r e e.
  fluxmétru (FIZ.), instrument magnetoelectric pentru măsurarea variaţiei fluxului magnetic.
 FLYNN
FOC
   Flynn [flinj, ElizabethGur-ley (n. 1890), preşedinte al Comitetului Naţional al Partidului Comunist din S.U.A. (din
1961). Şi-a început activitatea în mişcarea muncitorească în 1906, ca membră a organizaţiei „Muncitorii industriali ai lumii“(I.W.W.). Membră a P.C. din S.U.A. din 1937 şi a Comitetului Naţional al partidului
din 1938. ^
   „Foaia tînărului“, organ de presă al Cercului tineretului din Bucureşti. A apărut între 1910 şi 1916 (cînd a fost suspendat) şi în 1918—1919. V. şi „T ineretul socialis t“.
   foáie 1. (BIBL.) a) Foaie de titlu, pagina de la începutul unei publicaţii', pe care este imprimat titlul (şi subtitlul) complet al unei cărţi, numele autorului, locul şi data apariţiei, editorul cărţii, eventual instituţia care publică şi colecţia (cu seria şi numărul) în cadrul căreia se publică lucrarea, b) (In trecut) Ziar, revistă (ex. „Foaie pentru minte, inimă şi literatură**).
2.  (CONT.) Foaie de drum, imprimat de valoare, achitat de către o organizaţie socialistă administraţiei căilor ferate şi apoi eliberat unei persoane sau unui grup de persoane spre a efectua o călătorie cu trenul.
   „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", revistă cu caracter cultural, apărută ia Braşov între 2 iulie 1838 şi
24  februarie 1865 (cu unele întreruperi). A fost condusă de
G.  Bariţiu, iar începînd din 1850 de Iacob Mureşanu. Publicaţia a avut un mare rol în dezvoltarea culturii romîneşti progresiste. în paginile ei au fost dezbătute, dintr-un unghi de vedere în general iluminist, chestiuni ca: emanciparea culturală şi politică a poporului romín, ridicarea lui economică, rolul educativ şi cetăţenesc al teatrului, necesitatea unei bune organizări a învăţămîntului, lupta pentru unitatea şi cultivarea limbii şi pentru propăşirea literaturii originale, stimularea culegerilor folclorice etc. Revista a dus o îndrăzneaţă campanie împotriva despotismului, în numele ideilor generoase, şi a salutat cu entuziasm revoluţia din 1848. Au colaborat personalităţi din toate
provinciile locuite de romîni:
 I. Heiiade-Rădulescu, I. Ghica,
 C.  Bolliac, D. Bolintineanu, Al. Russo, C. Negruzzi, I. Io-nescu de la Brad, Andrei Mureşanu ş.a.
    foaier (TEATRU) 1. Şalăîn care se reunesc actorii în-tr-un teatru, adesea pentru repetiţii. 2. Spaţiu situat în afara sălii de spectacole şi destinat recreaţiei spectatorilor în antracte.
    foále (TEHN,), aparat care serveşte la comprimarea şi su-
 flarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele. Este acţionat manual sau cu ajutorul unei pedale şi se foloseşte în atelierele mici de forjă, în fierăriile ţărăneşti etc.
 om, acest lucru se întîmplă după 40— 75 de zile de /. acu-*/a). F. cronică determină apariţia fenomenului de distrofie alimentară, caracteristic populaţiilor subalimentate.
   foarfeca preţurilor (EC. POL.; în capitalism), raportul dintre nivelul preţurilor produselor agricole vîndute de ţărani şi nivelul preţurilor produselor industriale cumpărate de ei. Denumirea provine de la faptul că transpunerea grafică a indicelui de vînzare a produselor agricole şi a indicelui de cumpărare a produselor industriale, ambele pornind de la aceeaşi bază = 100, se aseamănă cu braţele unui foarfece, preţurile produselor agricole fiind mai scăzute faţă de preţurile produselor industriale.
   foarfece (TEHN.), unealtă sau maşină-unealtă, acţionată manual sau mecanic, pentru tăiat diferite materiale (textile, table şi benzi de metal etc.) cu ajutorul a două cuţite (lame)
Foarfece
    foâme (FIZIOL.), stare a organismului animal care survine în cazul încetării depline a primirii de alimente (f. acută sau totală) sau în cazul primirii unei hrane insuficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ pentru satisfacerea nevoilor organismului (f. cronică sau parţială). Senzaţia de f. este determinată de scăderea rezervelor de substanţe nutritive din mediul intern. Lipsa anumitor substanţe din alimente este resimţită de organism ca f. de glucide, f. de proteine, f. de lipide, f. de săruri minerale etc. în cazul /. acute, moartea survine cînd animalul a pierdut cca. 30— 40% din greutatea proprie (la
 asociate în serviciu, ale căror muchii tăietoare (tăişuri), drepte, curbate sau circulare, sînt în acelaşi plan.
   fobie (gr. phobos „tea-mă*‘; MED.), nelinişte şi teamă lipsite de un motiv precis (f. difuză) sau legate de un obiect, de o acţiune, de o împrejurare care în mod normal nu produce teamă (ex. foto-fobie, hidrofobie etc.).
   foc1 1. (MINE) Focuri subterane, incendii care se pot produce în lucrările subterane ale unei exploatări miniere, fie din cauza aprinderii materialelor combustibile care se folosesc în lucrările respective (ex. lemnul din susţineri), fie din cauza autoaprinderii sub stan-
FOC
 424
FOCH
 ţei minerale sau gazelor din zăcămînt. 2. (MILIT.) a) împuşcătură. b) Comandă ae tragere. c) Tragere cu orice categorie de armament. După direcţia de tragere asupra obiectivului, şe deosebesc: /. de front, executat perpendicular pe frontul obiectivului; /. de flanc, executat în lungul liniei frontului, în flancul dispozitivului inamic; f. oblic, executat sub un unghi ascuţit faţă de frontul obiectivului (intermediar între /. de flanc şi /. de front) şi /. încrucişat, executat asupra unui obiectiv cel puţin din două direcţii. Din alte puncte de vedere, f. mai poate fi: /. concentrat, focul uneia sau mai multor categorii de armament, precum şi f. subunităţilor de puşcaşi, executat simultan asupra unui obiectiv; /. concentrat de artilerie, focul cî-torva baterii sau divizioane, executat asupra unui obiectiv sau asupra unor grupe de obiective inamice;/. masat de artilerie, focul majorităţii sau întregii artilerii a unei mari unităţi tactice, executat simultan asupra unui obiectiv inamic important, cu scopul de a-i produce pierderi mari într-un timp cît mai scurt; f. de baraj, foc executat de artilerie şi folosit în toate formele de luptă în scopul de a face imposibilă înaintarea inamicului şi de a-i produce pierderi. Acest f. se împarte în /. de b. fix, executat pe un singur aliniament împotriva infanteriei, /. de b. mobil, executat pe aliniamente succesive împotriva tancurilor şi navelor, şi /. de b. antiaerian, executat de artileria antiaeriană pentru respingerea mijloacelo/ de atac aerian ale inamicului, în anumite zone, pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă; /. de salvă, foc executat simultan, la comandă sau la semnal, cu mai multe mijloace de foc de aceeaşi categorie; /. la gura ţevii, foc executat asupra unui obiectiv la mică distanţă, prin îndreptarea gurii de foc spre obiectiv;/, pumnal, focul armamentului automat executat prin surprindere de la distanţă mică (300—400 m) şi pe o direcţie determinată. Are eficacitate mare cînd se execută de flanc, din-
 tr-o poziţie mascată şi cu cadenţă maximă; /. razant, foc executat în limita bătăii directe (adică la distanţa la care înălţimea traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului).
   foc2 (NAV.), pînză de formă triunghiulară care este ridicată la prora unei nave sau a unei ambarcaţii cu pînze, fiind susţinută de bompres şi de arborele din proră. Focurile au în special rol de manevră.
   focalizare (FIZ.) 1. Concentrarea într-un singur punct, numit focar, a razelor unui fascicul de unde (raze luminoase, ultraviolete, raze X etc.) sau de particule încărcate electric (ex. electroni) în mişcare. 2* Operaţie de punere la punct a unui instrument optic, astfel încît imaginea formată să fie văzută clar.
   focár L (MAT.) Punct F din planul unei conice (elipsă, hiperbolă sau parabolă), pentru care raportul dintre distanţa MF, unde M este un punct oarecare al curbei, şi distanţa MP de la M la o dreaptă anumită (directoare) este o mărime constantă, numită excentricitate (ex. la elipsă este < 1, la hiperbolă este >1 şi la parabolă este = 1). 2. (FIZ.) a) Focar acustic, punct al unui sistem acustic în care converg, după reflexie, razele paralele emergente ale unui fascicul de unde sonore, incidente pe o suprafaţă concavă. In /. a. se produce o concentrare de energie sonoră, intensitatea sunetului fiind mai mare decît în oricare alt punct, b) Focar op-tic, punct al unui sistem optic în care se întîlnesc razele unui fascicul emergent provenit dintr-un fascicul incident de raze paralele. F. o. aşezate pe axa principală a unui sistem optic se numesc /. o. principale, iar
Focar de locomotivă cu abur
cele situate pe axele secundare se numesc /. o. secundare.
3.  (TEHN.) Parte a cazanelor de abur, a unor cuptoare industriale, a instalaţiilor de încălzit etc. în care se produce arderea combustibilului. F. este format dintr-un spaţiu închis de pereţi metalici sau de zidărie refractară, prevăzut cu deschideri pentru introducerea combustibilului şi a aerului de ardere şi pentru evacuarea gazelor de ardere, a cenuşii şi a zgurii. Se deosebesc /. cu grătar, pentru arderea în strat a combustibililor solizi, şi /. cu arzătoare, pentru arderea în suspensie a combustibililor solizi sau a combustibililor lichizi ori gazoşi. 4. (PETROGR.) Focar magmatic, acumulare de magmă în adîncul scoarţei Pămîntului. 5. (GEOL.) Focar seismic, loc în scoarţa terestră în care se desfăşoară zguduirile iniţiale ale unui cutremur de pămînt. Sin. hipocentru.
6.  (MED.) a) Focar de infecţie v. infecţie de focar, b) Teritoriu în care se menţin condiţii pentru surse de infecţie (ex. f. de tularemie, de febră tifoidă etc.).
   focă (ZOOL.; Phoca), nume dat mai multor genuri de ma-
Focă
mifere acvatice din ordinul pi~ nipedelor. Sînt animale greoaie, carnivore şi se caracterizează prin pavilionul urechii rudimentar sau complet dispărut şi prin capul rotund. Membrele anterioare sînt transformate în înotătoare, iar cele posterioare sînt reduse. Carnea şi grăsimea de f. este principala hrană a eschimoşilor. în apele litorale ale Mării Negre trăieşte /. de Caliacra (Monachus albioen-ter), care are abdomenul alb.
   Fodb [foş], Ferdinand (1851 — 1929), mareşal francez. Din aprilie 1917, F. a fost numit şsf al Statului-major, din ianuarie 1918 preşedinte al Comitetului militar al ţărilor
FOC ILLŐN
 425
FOILETON
Antantei, iar din aprilie 1918 comandant suprem al forţelor armate aliate. Unul dintre principalii organizatori ai intervenţiei militare împotriva Rusiei Sovietice (1918 —        1920) şi
împotriva Republicii Sovietice Ungare (1919).
   Focillon [fosiié], Henri (1881 — 1943), istoric de artă francez. A fost profesor la Sorbona şi la Collégé de France. In timpul celui de-al doilea război mondial a fost profesor la Universitatea din Yale (S.U.A.). Este^ autor al unor studii de istorie a artei şi de estetică („Piranesi**, „Arta budistă**, 1921; „Hokusai", 1924; „Istoria picturii din sec. XIX—XX în Europa**, 1928; „Maeştrii stampei**, 1930; „Arta sculptorilor romanici**, 1931; „Viaţa formelor**, „Arta Occidentului**, 1938 ş.a.). Prieten al poporului nostru şi admirator al culturii sale artistice, a publicat articole despre arta şi artiştii romîni, a ţinut conferinţe la universităţile din Bucureşti şi Cluj etc.
   focométru (FIZ.), instrument folosit la determinarea
A'
 s,inăs,
                                                         Focometru
Focşani. Sfatul popular
poziţiei focarelor şi a punctelor principale ale unei lentile sau ale unei oglinzi.
   focos (MILIT.), dispozitiv mecanic, pirotehnic, electric sau radiotehnic, destinat provocării exploziei încărcăturilor din proiectile, rachete, bombe, mine. După modul de funcţionare, f, poate fi percutant, care funcţionează la lovirea ţintei (instantaneu sau cu întîrziere), şi juzanty care funcţionează într-un punct ales de pe traiectorie, în aer. — F. nuclear, focos destinat să provoace explozia unei încărcături termonucleare; este alcătuit dintr-un f. obişnuit şi o încărcătură nucleară.
   Focşani, oraş regional în reg. Galaţi, situat pe valea Mil-covului, reşedinţă de raion, 37 193 Ioc. (1964), împreună cu
comunele subordonate. Industrie de prelucrare a lemnului (mobilă), alimentară (vinif icaţie, morărit şi panificaţie),prelucrarea metalelor (piese şi reparaţii de utilaj agricol).—Raionul F*, cu 147 920 loc. (1964). Economie agricolă: podgorii renumite (Jariştea, Odobeşti, Coteşti); culturi de cereale. Industrie alimentară.
   fodiră (NAV.), căptuşeală din lemn sau din alte materiale, aplicată pe pereţii care delimitează încăperile de pe nave (cabine, săli de mese, cluburi etc.).
   foehn [fon] (METEOR.), vînt caid şi uscat care bate dinspre creasta munţilor spre vale. Se formează la trecerea unei mase de aer peste o culme muntoasă. După ce trece de creastă, masa de aer uscat care coboară se încălzeşte, for-mînd f. Primăvara, f« grăbeşte topirea zăpezilor. Este caracteristic regiunilor alpine din Elveţia şi din Tirol, de unde termenul s-a generalizat. Un vînt asemănător cu f. este Vîntul Mare din Munţii Făgăraşului.
   Fogarasi /fogqrqşi/, Béla (1891 — 1959), filozof marxist ungur. A fost profesor la Universitatea din Budapesta şi vicepreşedinte al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Lucrările sale sînt consacrate istoriei filozofiei, teoriei cunoaşterii, problemelor filozofice ale ştiinţelor naturii, elaborării proble-
melor logicii de pe poziţiile materialismului dialectic.
   Fogazzaro [Jogaţţâro], Antonio (1842— 1911), scriitor italian. în „Mica lume de altădată** (1895), cel mai bun roman al său, prima parte a unei trilogii, Fogazzaro evocă războiul de independenţă al Italiei, înfăţişează aristocraţia în declin şi pe trădătorii patriei, deveniţi spioni austrieci, •în celelalte două părţi ale trilogiei, „Mica lume modernă*4
(1900) şi „Sfîntul*; (1905), F. critică parlamentarismul burghez, opunîndu-i organizarea societăţii pe baze patriarhal-creştine, dar şi pe catolicii ipocriţi şi intriganţi, fapt pentru care a fost condamnat de Vatican. Catolic convins, scriitorul încearcă să împace religia cu teoriile ştiinţei moderne, şi mai ales cu darvinismul* subordonînd religiei ştiinţa. Cu toate limitele sale, opera lui F« reuşeşte să redea realist viaţa şi obiceiurile provinciei italiene. Scrisă într-o bogată limbă populară, proza lui se remarcă prin umorul fin, analiza delicată a caracterelor şi frumuseţea descrierilor de natură.
   Foggîa, oraş în sudul Italiei 117 500 loc. (1961). Importantă piaţă de desfacere a cerealelor şi animalelor. Fabrică de hîrtie.
   foileton* 1. Articol de presă cu caracter satiric pe o temă
 426
 FOLCLOR
de actualitate. 2* Spaţiu rezervat în partea de jos a unei pagini de interior a ziarului pentru publicarea unor articole importante sau a unui roman care apare în numere succesive.
   foioâse (SILV.), denumire dată unor specii de arbori şi de arbuşti din încrengătura angiospermelor, cu frunze late şi căzătoare (spre deosebire de răşinoase). Se deosebesc /. tari, cu lemnul dens (ex. stejarul, fagul, carpenul, paltinul, ulmul etc.), şi /. moi, cu lemnul mai puţin dens (ex. salcia, plopul, teiul etc.).
   foi ós (ZOOTEHN.), al treilea compartiment prestomacal la rumegătoare, care comunică la stînga cu reţeaua şi la dreapta cu cheagul. In interior este prevăzut cu lame paralele prinse de pereţii laterali şi de marginea superioară, în f., alimentele, care au fost înmuiate şi puţin triturate în cele două compartimente anterioare (rumenul şi reţeaua), sînt mărunţite foarte fin şi stoarse de apă, spre a fi trimise în cheag, unde sînt supuse digestiei chimice propriu-zise.
   foişor (ARHIT.) 1. Turn înalt de observaţie, terminat cu o terasă pentru semnalizarea incendiilor (ex. Foişorul de foc din Bucureşti). 2. Mică construcţie, izolată, în gră-
dina unei case. 3. Element constructiv şi de podoabă al unei case, ieşit din linia faţadei şi ridicat de obicei deasupra gîrliciului pivniţei; construit pe stîlpi de lemn sau de zidărie, f. este aşezat în faţa intrării, pe care o pune în evidenţă.
   foiţă 1. (FIZ.) Foiţă mag-neticây model de strat du-
blu, infinit de subţire, de dipoli magnetici paraleli. V. şi dipol magnetic. 2. (EM-BRIOL.) Foiţe embrionare, straturi celulare ale embrionului animalelor pluricelulare într-un anumit stadiu al dezvoltării          lor.  F. e. se formează
în etapele ulterioare segmentării          oului şi sînt, la majo-
ritatea animalelor, în număr de trei: o foiţă externă (e c-t o d e r m) şi alta internă (e n d o d e r m), între care se află mezodermul. în procesul           de   embriogeneză, din
ectoderm se formează sistemul nervos, organele de simţ, partea anterioară şi posterioară a tubului digestiv şi epiderma; din endoderm se formează tubul digestiv şi glandele anexe, iar din mezoderm se diferenţiază ţesutul conjunctiv, car-tilaginos şi osos, sîngele, organele excretoare şi sexuale, aparatul circulator şi musculatura vertebratelor. Pornind de la faptul că /. e. sînt comune tuturor metazoare-lor şi că din ele se formează întotdeauna aceleaşi organe sau ţesuturi, A.O. Kova-levski şi I.I. Me-cinikov au arătat că procesul dezvoltării individuale are un caracter unitar la toate me-tazoarele, ceea ce demonstrează originea comună a animalelor.
   Fok, Vladimir Aleksandrovici (n. 1898), fizician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Lucrările lui principale se referă la mecanica cuanti-
că, electrodinamica cuantică, teoria difracţiei luminii, propagarea undelor electromagnetice şi la teoria relativităţii generalizate. F. a adus o contribuţie de
V. A. Fok
 seamă la elaborarea interpretării materialist-dialectice a rezultatelor teoriei relativităţii, pe care o consideră o teorie a spaţiului şi timpului în legătură indisolubilă cu materia în mişcare, la teoria gravitaţiei şi la discutarea semnificaţiei filozofice a mecanicii cuantice. Op. pr.: „Teoria spaţiului, timpului şi gravitaţiei** (trad. rom. 1962). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. (1946) şi al Premiului Lenin (1960).
   Fokin, Mihail Mihailovici (1880—1942), maestru de balet şi dansator rus. Din 1918 a trăit şi a lucrat în străinătate. A creat coregrafia pentru „Nopţi egiptene**    (1908), „Chopini-
 ana“ (1907—1908), „Daphnis şi Cloe“ (1912) ş.a.
   folclor      (engl. folk .,po-
 por“ şi lore „ştiinţă"), totalitatea producţiilor artistice, literare, muzicale, coregrafice, mimice şi dramatice create de masele populare şi răspîndite în rîndurile acestora. F. face parte integrantă din cultura poporului      şi are un carac-
 ter colectiv, sincretic şi anonim. El se transmite din generaţie în generaţie, într-un proces de circulaţie continuă, în care crearea de noi variante şi acceptarea acestora de către colectivitate contribuie la neîncetata lui transformare şi îmbogăţire. Primele manifestări de folclor au apărut în comuna primitivă sau în condiţiile unei incipiente diferenţieri de clasă, cunoscînd în
Foişorul lui Dionisie de la mănăstirea Hurezi
FOLCLOR
 427
 orînduirile ulterioare o dezvoltare tot mai accentuată şi mai multilaterală. F. este o expresie complexă a gîndirii şi a capacităţii creatoare a maselor populare. Prin ceea ce are viabil şi înaintat, f• reflectă modul de viafă al poporului în diferitele etape istorice, lupta lui pentru libertate şi dreptate împotriva exploatării şi a asupririi naţionale, bucuriile şi durerile, năzuinţele şi idealurile maselor. In £. sînt întruchipate înţelepciunea şi fantezia poporului. In el se manifestă în mod sugestiv particularităţile culturii naţionale, folclorul fiind şi una dintre cele mai însemnate forme de concretizare a conştiinţei naţionale a unui popor. F* cuprinde, alături de reprezentările cu caracter realist, înaintat, şi reprezentări cu caracter mistic, primitiv, retrograd, de origine străveche, şi care se menţin şi se completează în condiţiile orîndui-rilor sociale bazate pe clase antagoniste, împletindu-se uneori cu elemente ale ideologiei claselor dominante. Sub raport ideologic, f. are deci un caracter contradictoriu. Arta realistă, democrată s-a sprijinit întotdeauna pe elementele înaintate ale f. în condiţiile societăţii socialiste, f. atinge un înalt nivel de dezvoltare, că-
 Î)ătînd un caracter prin exce-enţă optimist. Ca urmare a noilor condiţii de existenţă socială, în socialism o serie de specii tradiţionale, ca descînte-cele sau cîntecele rituale, dispar. Termenul de f. a fost creat de învăţatul englez W.J. Thoms în 1846, pentru a indica „ansamblul obiceiurilor oamenilor din popor". Mult timp necercetat, f. a început să trezească un interes deosebit în epoca de ascensiune a burgheziei. Începînd cu sec. al XIX-lea, mai ales sub influenţa romantismului, preocuparea pentru valorificarea patrimoniului popular creşte în mod simţitor în toate ţările. în a doua jumătate a sec. al XIX-lea se constituie folcloristica, disciplină menită să studieze sistematic f. în ţara noastră, după apariţia articolelor despre poezia populară scrise de Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Cezar Bol-
 28 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
 liac şi alţi paşoptişti, dar mai ales a culegerii de poezii populare (1852— 1853), alcătuită de V. Alecsandri, prima colecţie impunătoare de literatură populară romînească, interesul pentru valorificarea patrimoniului popular a crescut simţitor. Printre cei mai de seamă culegători de f. literar romînesc se numără: M.Eminescu, Ath.M. Marienes-cu, T. Burada, Miron Pom-piliu, S. FI. Marian, G. Dem. Teodorescu, I.G. Bibicescu, Gr. Tocilescu, T. Pamfile, Elena Sevastos, J. Urban Jarnik şi A. Bîrseanu, I. Pop-Rete-ganul, C. Rădulescu-Codin, A. Gorovei, iar de f. muzical
 A. Pann, C. Miculi, I.A. Wach-mann, Bartók Béla, C. Brăiloiu, T. Brediceanu, G. Breazul,
 S. Drăgoi ş.a. Concomitent s-au făcut şi primele cercetări ştiinţifice de literatură populară de către Al. Odobescu,
 B. P. Hasdeu, L. Şăineanu, M. Gaster, 0. Densusianu. După 23 August 1944, acţiunea da culegere şi de studiere a f. cunoaşte o mare amploare. Ea se efectuează organizat prin Institutul de etnografie şi folclor şi Institutul de istorie literară şi folclor ale Academiei R.P.R. şi prin casele creaţiei populare. V. şi artă populară; ceramică; costum; crestături în lemn; dans; jocuri; muzică populară; teatru.
   Folengo, Teofilo (cunoscut şi sub numele de Merlino Coccaio) (1496— 1544), poet italian. în tinereţe a fost călugăr. Opera sa poetică a fost supranumită poezie „macaro-nică**, datorită folosirii excesive a vocabularului savant în vorbirea comună. Principala sa scriere, poemul eroi-comic „Baldus** (1517—1521), inspirat din opera lui Ariosto, Boiardo, Puici, este o parodie a romanului cavaleresc, conţinînd tablouri pitoreşti ale epocii.
   Folescu, George (1884— 1939), cîntăreţ romín de operă (bariton-bas), militant pentru înflorirea teatrului romînesc de operă, remarcabil interpret al cîntecelor populare romîneşti. Printre cele mai bune creaţii de operă ale sale se numără:
 Mefisto din „Faust1* de Gounod, Boris Godunov din opera cu acelaşi nume de Mu-sorgski, Ion din „Năpasta** de Sabin Drăgoi, Cr: di naiul
G. Folescu
 din „Ebreea“ de Halévy, Figaro din „Nunta lui Figaro*’ de Mozart etc. Arta sa interpretativă s-a distins prin deosebite calităţi vocale şi resurse dramatice şi lirice.
   folia, dans vechi de carnaval, de origine portugheză, într-un tempo rapid, în măsură de 3/4. Se dansează cu acompaniament de castaniete. Are un caracter capricios, dansatorul avînd libertate în execuţie. A fost folosit de mai mulţi compozitori (Corelli, Liszt, Rah-maninov, Cherubini, Alea-biev ş.a.).
   foliant (B1BL.), carte de format mare. V. şi folio.
   folie, acid — ^ (BIOCHIM., FIZIOL.) v. vitamina Bc* foii cui (lat. folliculus „să-culeţ“; HIST.), denumire generală dată formaţiilor anatomice de dimensiuni reduse şi în formă de săculeţ (ex. f. pilos, f. sebaceu, f. dentar etc.). — F. de Graaf, formaţie microscopică sferoidală, situată în porţiunea corticală a ovarului. Conţine ovulul pînă la o anumită etapă a dezvoltării acestuia, cînd este eliberat prin ruperea peretelui folicular. Celulele foliculare secretă foliculina. Se numeşte şi /. ovarian.
   foliculina, denumire generică dată tuturor hormonilor feminini capabili să producă simptomele caracteristice es-trului (ex. estradiol, estronă, estriol, ecrilină, hipulină etc.). Se numeşte şi estronă. V. şi estrogeni, hormoni e.
 foliculită
428
 FOND
  foliculită (MED,), inflamaţie a rădăcinii firului de păr (foii-cui pilos), datorită unor ciuperci sau microbi piogeni (ex. stafilococi).
  folio (POLiGR.) 1. Format de hîrtie sau de carte obţinut prin îndoirea colii de hîrtie o singură dată. 2. Filă de carte sau de manuscris numerotată pe o singură faţă; numărul paginii se exprimă, în afară de numărul foii, şi prin specificarea:   pe faţă sau pe dos.
3* Peliculă subţire formată dintr-un amestec de liant cu pigmenţi, coloraţi sau metalici, aplicată pe suport de hîrtie subţire, folosită la imprimarea la cald a titlurilor pe copertele legate în pînză sau piele.
  Folketing ffqlgshq]t denumire dată parlamentului unicameral al Dane mărcii.
  folosinţă drept de — (DR.)
1.  Unul dintre atributele dreptului de proprietate* în temeiul căruia titularul poate trage din bun toate foloasele îngăduite de destinaţia lui economică, inclusiv însuşirea fructelor şi a veniturilor. 2. Unul dintre atributele dreptului de a d-ministrare operativă directă, în temeiul căruia organizaţiile socialiste de stat întrebuinţează bunurile ce le-au fost repartizate din fondul unic al proprietăţii de stat, potrivit scopului pentru care acele organizaţii au fost create şi în vederea îndeplinirii sarcinilor de plan ce li se trasează, fructele şi veniturile bunurilor cuve-nindu-se statului proprietar.
3.  Drept real, de tip nou, privitor la un bun nemişcător, pe care organizaţiile socialiste sau persoanele fizice îl dobîn-desc de la stat, cu titlul gratuit şi, de obicei, pe timp nelimitat, în cazuri anume prevăzute de lege (ex. dreptul de folosinţă gratuită pe care gospodăriile agricole colective îl au în privinţa terenurilor ce ie sînt a-tribuite din fondul proprietăţii de stat).
  Fomalhaui (ASTR.), steaua a din constelaţia Peştele austral, de mărimea stelară unu.
  Fomisi, Ivan Aleksandrovici (1872— 1936), arhitect si istoric de artă sovietic. A promovat principiile arhitecturii clasice ruse din sec. al XVIII-lea şi
începutul sec. al XIX-lea. A creat mai multe lucrări monumentale, în care a realizat o puternică expresivitate cu mijloace compoziţionale simple şi echilibrate.
   fon (METR.), unitate de măsură pentru intensitatea auditivă a unui sunet, apreciat după senzaţia sonoră pe care o produce. Se foloseşte la măsurarea nivelului de intensitate relativ la un ton de referinţă de intensitate şi frecvenţă definită.
   Fonaghi, Ion (1900—1929), militant al mişcării muncito-
I. Fonagln
reşti din Romînia. Şi-a început activitatea revoluţionară în 1919, la Budapesta, unde se afla la universitate. După înfrînge-rea Republicii Sovietice Ungare, la apărarea căreia a luat parte, a revenit în ţară (1922) şi a început să colaboreze la ziarele muncitoreşti. în 1923 a devenit membru al Partidului Comunist din Romînia. Arestat în 1926, F. a fost condamnat la cinci ani închisoare şi întemniţat la Doftana. în urma regimului de exterminare din închisoare s-a îmbolnăvit şi a murit.
   fond1 (EC.)      1. Fondurile
întreprinderilor socialiste, bunuri materiale şi mijloace băneşti de care dispun întreprinderile socialiste în vederea îndeplinirii sarcinilor de plan. Ele cuprind două mari categorii: Fonduri de producţie şi fonduri de circulaţie. — Fonduri de pro-ducţie, totalitatea mijloacelor de producţie ale unei întreprinderi. Acestea se împart în f. fixe şi f. circulante, în funcţie de modul în care se consumă în procesul de producţie, de modul în care îşi transferă valoarea
asupra produsului finit şi de caracterul specific al circulaţiei şi înlocuirii acestei valori.
—  Fonduri fixe, fonduri de producţie care participă în întregime şi de repetate ori în procesul de producţie, o perioadă îndelungată, şi îşi transmit în mod treptat valoarea, pe măsura uzării lor, asupra noului produs. Din /. f. fac parte: maşinile, utilajele, clădirile şi instalaţiile destinate producţiei, aparatele, sculele, mijloacele de transport, conductele, vitele de muncă şi cele productive etc. Recuperarea valorii /. /. se realizează pe calea amortizării, prin includerea în cheltuielile de producţie a unei părţi din valoarea mijloacelor fixe corespunzător uzurii lor fizice şi morale. Astfel se formează fondul de amortizare, din care
o  parte se depune la Banca de investiţii pentru finanţarea investiţiilor, iar altă parte la Banca de Stat pentru finanţarea reparaţiilor capitale.— Fonduri circulante, fonduri de producţie ale întreprinderii socialiste care se consumă în întregime într-un proces de producţie şi a căror valoare se transmite în întregime asupra noului produs. Din /. c. fac parte: materiile prime, materialele, combustibilul, semifabricatele, producţia neterminată etc. — Fonduri de circulaţie, parte a fondurilor unei întreprinderi care se află în sfera circulaţiei sub forma produselor finite, în depozitul întreprinderii sau în expediţie, livrate şi neîncasate, şi a mijloacelor băneşti aflate în contul de decontare sau în casă etc. F, circulante şi cele de circulaţie formează la un loc mijloacele circulante ale întreprinderii şi parcurg acelaşi circuit economic. — F. de rulment v. mijloace circulante. — F. statutar, echivalentul valoric al mijloacelor de producţie, pe care statul socialist le pune la dispoziţia întreprinderilor sale organizate pe principiul gospodăririi socialiste în vederea îndeplinirii sarcinilor de plan. Ele sînt considerate /. proprii, fiind atribuite întreprinderii pe toată durata de funcţionare. — Fonduri atrase, mijloace circulante, peste cele planificate, formate
FOND
 429
FOND
la unităţile socialiste din măr-furile primite şi neachitate, sumele nevirate la timp bugetului, •creditele nerambursate băncii la termen etc. Ele apar ca rezultat al unei defectuoase organizări a muncii în întreprinderi şi au efecte negative asupra gospodăririi socialiste.
 —   F. de salarii, sumă totală stabilită prin plan de statul socialist pe o anumită perioadă {lună, trimestru, an) spre a fi plătită muncitorilor şi funcţionarilor din întreprinderi, organizaţii şi instituţii pentru munca prestată de aceştia. Se deosebesc /. de s. scriptic, destinat pentru plata muncitorilor şi a personalului tehnic-adminis-trativ care are, în general, caracter permanent, şi /. de s. nescriptic, folosit pentru plata personalului care execută lucrări ocazionale. — Fondul întreprinderii, mijloace băneşti cu destinaţie specială formate în întreprinderile şi organizaţiile economice, care funcţionează pe baza gospodăririi socialiste, din beneficiile proprii. Condiţiile pentru constituirea /. i. sînt: îndeplinirea şi depăşirea planului producţiei-marfă în volumul şi sortimentele stabilite, a sarcinii de reducere a preţului de cost şi a planului de beneficiu. Cea mai mare parte din acest fond se virează sfaturilor populare pentru construcţia de locuinţe, iar restul este destinat acordării de premii. 2, Fondurile obşteşti ale gospodăriilor agricole colective, totalitatea mijloacelor de producţie (fixe şi circulante) necesare asigurării desfăşurării activităţii de producţie şi satisfacerii nevoilor social-cultu-rale ale membrilor G.A.C. Ele constituie proprietate obştească a întregului colectiv. Statutul-model al gospodăriilor agricole colective prevede următoarele fonduri obşteşti: a) fondul de bază (indivizibil)t cea mai importantă parte a proprietăţii obşteşti şi totodată izvorul care alimentează creşterea acesteia. El cuprinde clădirile şi construcţiile productive, animalele de muncă şi de producţie, animalele tinere de prăsilă, maşinile şi uneltele mari de producţie, mijloacele de transport, plantaţiile, instalaţiile şi ame-
 28*
 najările tehnice şi funciare; cuprinde de asemenea clădirile, construcţiile şi inventarul necesar satisfacerii nevoilor social-culturale (cluburi, biblioteci etc.), precum şi sumele de bani şi materialele , destinate investiţiilor în mijloace de bază.
F.  de b. (u) nu se repartizează membrilor în raport cu munca depusă şi nici nu se împarte în cazul cînd un membru se retrage din gospodărie. F. de
b.  (i.) creşte an de an prin reţinerile din veniturile anuale (băneşti şi în natură), valoarea prăsilei şi creşterea în greutate vie a animalelor, acumulările în construcţii şi inventar gospodăresc. F. de b. (i.) este indicatorul principal al gradului de dezvoltare şi de consolidare al G.A.C., factorul hotărîtor care asigură reproducţia socialistă lărgită şi sporirea veniturilor colectiviştilor; b) fondul de seminţe, cantităţile de seminţe necesare cultivării suprafeţelor de teren proprietate a gospodăriei colective; c) fondul de furaje, cantitatea de furaje necesare întreţinerii animalelor proprietate obştească; d) fondul de rezervă (seminţe şi furaje), fond creat pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului de producţie şi în anii cu recolte slabe sau în caz de calamităţi naturale. Această rezervă se reînnoieşte în fiecare an; e) fondul alimentar de rezervă, fond constituit în anii cu recoltă bună pentru ajutorarea membrilor gospodăriei colective în anii cu recoltă slabă. El se formează prin reţinerea a 2% din producţia totală de cereale (grîu, secară, porumb) şi se repartizează în conformitate cu hotă-rîrea adunării generale a colectiviştilor; f) fondai de ajutorare, fond format prin reţinerea a
2—4% din valoarea brută a producţiei globale (în natură şi în bani) şi care foloseşte pentru ajutorarea invalizilor, a bătrînilor, a persoanelor care şi-au pierdut temporar capacitatea de muncă, a familiilor cu greutăţi ale ostaşilor, întreţinerea creşelor şi a orfanilor etc.; g) fondul pentru nevoi social-culturăle, fond care se formează prin reţineri din veniturile băneşti ale anului şi
este destinat cheltuielilor pentru pregătirea cadrelor, íntrétinerii instituţiilor social-culturale ale
G.A.C. (cluburi, biblioteci, colţuri roşii etc.), procurării de inventar, cărţi, material sportiv etc.; h) fondul de rulment pentru nevoile producţieit sumă de bani utilizată atît pentru acoperirea nevoilor de producţie cît şi pentru acordarea de avansuri băneşti colectiviştilor în lunile cînd veniturile băneşti sînt mai reduse. începînd din 1958, gospodăriile colective au fost îndrumate să-şi creeze acest fond în bani, care să acopere nevoile temporare de mijloace băneşti necesare în special în primele luni ale anului, cînd veniturile băneşti sînt mai reduse; i) fondul de asociaţie, fond constituit din 50—75% din valoarea bunurilor (animale, inventar şi altele) aduse de membri în gospodărie, restul de 25—50% constituind fondul de bază al gospodăriei. Acesta este în folosinţa comună a gospodăriei şi se restituie membrilor în cazul în care ies din gospodăria colectivă.
3.   Fond de acumulare, parte a venitului naţional folosită pentru lărgirea şi perfecţionarea producţiei, pentru construcţii de interes social-cultural şi pentru crearea de rezerve. Mărimea /. de a. depinde de volumul venitului naţional şi de proporţia în care acesta se repartizează pentru acumulare şi pentru consum. în R.P.R., /. de a. reprezintă în medie 25% din venitul naţional. De mărimea lui depinde ritmul reproducţiei socialiste lărgite, dezvoltarea rapidă a economiei şi ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii. V. şi i n-vestiţii. 4. Fond de consumi, parte a venitului naţional care este destinată satisfacerii nevoilor consumului individual şi social. Din punctul de vedere al formei naturale, /. de c. este format din bunuri de consum. El se concretizează în veniturile repartizate după muncă lucrătorilor ocupaţi în sfera producţiei materiale (salariul, plata în natură şi în bani a colectiviştilor), veniturile personale ale colectiviştilor obţinute din gospodăria auxiliară şi în fondurile sociale de consum. Di-
 FOND
430
 FOND
rectivele Congresului al III-lea al P.M.R. prevăd pentru anul 1965 o creştere a /. de c. de 1,6—1,7 ori faţă de 1959, re-prezentînd în medie 3/4 din întregul^ venit naţional. Ponderea /. de c., ca şi a fondului de acumulare, în venitul naţional se determină în mod planificat în funcţie de sarcinile concrete ale etapei în care se află construcţia socialistă, de condiţiile internaţionale, astfel încît să se asigure atît un ritm rapid al reproducţiei socialiste cît şi ridicarea bunăstării oamenilor muncii. 5. Fond de rezervă, parte a fondului de acumulare care reprezintă rezerve materiale acumulate în scopul acoperirii unor nevoi neprevăzute, pentru a preîn-tîmpina disproporţiile şi întreruperile în procesul reproducţiei. 6. Fonduri sociale de consum, parte a fondului de consum care revine membrilor societăţii sub forma cheltuielilor ce se fac din bugetul statului socialist şi de către întreprinderile de stat şi cooperatist-colectiviste pentru dezvoltarea învăţămîn-tului, a ştiinţei şi artei, pentru ocrotirea sănătăţii, pentru asistenţă socială, pentru întreţinerea creşelor, caselor de odihnă etc., precum şi pentru întreţinerea aparatului de stat şi asigurarea capacităţii de apărare a ţării. F. s. de c. revin oamenilor muncii fără plată sau cu plată redusă, contribuind la mărirea veniturilor reale ale acestora. Partidul Muncitoresc Romín şi Guvernul R.P.R. acordă mare atenţie /. s. de
 c. ca mijloc de ridicare a nivelului de trai. In ţara noastră, volumul veniturilor realizate din fondurile sociale de consum reprezintă la sfîrşitul anului 1962 aproximativ 1/5 din totalul veniturilor populaţiei. Ele se concretizează în pensii, burse, alocaţii pentru copii, asistenţă medicală gratuită, cărţi gratuite pentru şcolari etc. F. s. de c. reprezintă germenii viitoarei repartiţii comuniste.
 7. Fonduri centralizate (în socialism) a) Fonduri băneşti constituite nemijlocit la dispoziţia statului şi care se utilizează pe bază de plan (ex. f. bugetar, f. de resurse pentru creditarea economiei naţionale, f. de asi-
 gurare de bunuri şi persoane etc.). Fonduri băneşti ale cooperaţiei meşteşugăreşti şi ale cooperaţiei de consum, constituite la dispoziţia organelor cooperatiste superioare şi care se repartizează în mod centralizat pentru anumite acţiuni economice, social-culturale etc.
 8. Fondul pieţei, parte a resurselor de mărfuri destinate aprovizionării populaţiei prin reţeaua comercială cu amănuntul şi cea a alimentaţiei publice, servind drept sursă principală pentru ridicarea bunăstării populaţiei. în metodologia actuală de planificare din R.P.R., /. p. cuprinde şi produsele alimentare destinate spitalelor, internatelor etc., precum şi produsele nealimentare şi unele cantităţi de mărfuri (vînzări de mic gros) necesare acoperirii nevoilor mărunte şi întîmplă-toare de uz gospodăresc ale instituţiilor şi întreprinderilor. Pentru ocrotirea intereselor populaţiei este interzisă folosirea /. p. în alte scopuri decît acelea care corespund destinaţiei lui directe. 9. Fondul din afara pieţei, parte a resurselor de mărfuri destinate consumului productiv (ex. produse finite care servesc drept materie primă pentru alte întreprinderi, produse care se folosesc ca materiale auxiliare la producerea altor bunuri), ca şi consumului neproductiv (ex. materiale pentru protecţia muncii, produse destinate aprovizionării armatei, articole de uz îndelungat necesare spitalelor, internatelor, caselor de odihnă etc.). Partea din acest fond care este destinată consumului roductiv se determină pe aza nivelului producţiei ce urmează să se realizeze şi a normelor de consum aprobate, fundamentate din punct de vedere tehnic-economic.
   fond2 (SPORT), nume generic dat unor probe sportive care se desfăşoară pe distanţe mari şi care necesită o deosebită rezistenţă fizică. Distanţele probelor de f. diferă în funcţie de ramura şi de proba sportivă: în atletism alergările de 5 000 m şi mai mult, în nataţie cursa de 1 500 m şi cursele de traversare sau de parcurgere a unor porţiuni mari de ordinul kilo-
 metrilor (curse pe Dunăre, traversarea Canalului Mînecii), în ciclism cursele pe distanţe mai mari de 100 km etc.
   fondaco, antrepozit general în evul mediu în oraşele italiene, aparţinînd unor comercianţi străini şi care era totodată vamă, hală de vînzare şi han. Astfel, Fondaco dei Tedeschi din Veneţia se bucura de largi privilegii comerciale şi administrative. A fost închis abia în
 1805.
   fondánt 1. (TEHN.) Substanţă care se adaugă unor amestecuri supuse topirii (aliaje metalice, mase ceramice etc.) pentru a coborî temperatura de topire, a separa ganga de minereu sau pentru a separa diferite impurităţi din metalul topit prin reunirea lor într-o zgură fluidă şi cu punct de topire scăzut. F. mai frecvent folosiţi sînt:    carbonatul de
 sodiu, sulfatul acid de potasiu, boraxul, hidroxizii alcalini etc. în metalurgie se folosesc în special calcarul, calcea şi dolomitul. 2. (ARTE PLAST.) Materie vitrifiabilă incoloră, fuzibilă la temperaturi scăzute şi care, adăugată culorilor folosite în operaţiile de smălţuire, permite întinderea lor omogenă şi aderarea la corpul ornamentat.
   fond funciar, totalitatea suprafeţelor de teren (inclusiv terenurile acoperite de ape) aflate în limitele unei unităţi admi-nistrativ-teritoriale (ţară, regiune, raion etc.) sau aparţinînd unei întreprinderi agricole.
   fond lexical principal (L1NGV.), parte esenţială a lexicului unei limbi, cuprinzînd cuvintele răspîndite şi cu mare frecvenţă care denumesc, de obicei, noţiuni fundamentale şi care sînt, în general, cuvinte vechi în limbă, avînd numeroase derivate şi intrînd în componenţa multor expresii şi locuţiuni. Se mai numeşte fond principal de cuvinte. F. 1. p. al limbii romíné este format în cea mai mare parte din cuvinte de origine latină, după care urmează ca număr cuvintele de provenienţă slavă, franceză, maghiară, precum şi de alte origini.
   fondul central de produse agricole, cantităţile de produse agricole pe care statul socialist şi le procură în mod centrali-
FOND
 zat, planificat, din surse proprii şi din cumpărări, în scopul acoperirii nevoilor economiei naţionale (materii prime pentru industrie, constituirea de rezerve de stat, export etc.), precum şi pentru satisfacerea cerinţelor crescînde de produse agroali-mentare ale populaţiei. In R.P.R., sursele de formare a f. c. de p. a. sînt: producţia gospodăriilor agricole de stat, plata în natură a unor servicii efectuate de către stat producătorilor agricoli (plata lucrărilor efectuate de S.M.T., uiumurile etc,), diferite cumpărări de produse agricole de la gospodăriile agricole colective şi de la membrii acestora (contractări, achiziţii). F. c. de p. a. are un rol deosebit de important pentru organizarea planificată a schimbului de activităţi dintre industrie şi agricultură, dintre oraş şi sat, pentru influenţarea formării preţurilor la produse agricole pe piaţa neorganizată, în consolidarea economică-or-ganizatorică a unităţilor agricole socialiste şi în întărirea continuă a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare.
   Fondul monetar internaţional, organizaţie economică internaţională, înfiinţată în scopul de a reglementa relaţiile valutare dintre ţările membre. A fost creată în 1945, o dată cu Banca internaţională de reconstrucţie şi dezvoltare, prin convenţia încheiată la Conferinţa de la Bretton Woods şi ratificată iniţial de 29 de state. Funcţionează efectiv din 1946, avînd sediul la Washington. Din 1947
1  s-a acordat statutul unei instituţii specializate a O.N.U., fără însă ca aceasta să aibă dreptul să intervină direct în activitatea F.m*i« Capitalul F. m. i. se formează prin cote de participare ale statelor membre, al căror număr pînă în 1962 a crescut la 82. Din totalul capitalului statutar de 9 193 000 000 de dolari (în
1959), S.U.A. participă cu
2  750 000 000 (aproape 30%), Anglia cu 1 300 000 000 (14,1%), iar Franţa cu 525 000 000 (5,7%). F. m. i. acordă statelor membre credite pentru perioade determinate şi pentru anumite plăţi în valuta nece^ sară, aceste credite fiind garan-
431
tate cu valuta naţională sau cu alte valori.
   fonem (gr. phone „sunet“; LINGV.) 1. Cea mai mică unitate sonoră a limbii care nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici decît ea şi prin care se deosebesc între ele cuvintele, precum şi formele gramaticale ale unuia şi aceluiaşi cuvînt. F. este constituit dintr-un ansamblu de trăsături distinctive simultane. El se realizează prin diverse variante (sunete) asemănătoare din punctul de vedere al pronunţării şi al perceperii lor (ex. fonemul e din limba romînă literară este pronunţat uneori mai deschis, alteori mai închis, fără ca prin aceste deosebiri ale gradului de deschidere să se ajungă la deosebiri între cuvinte). F. este unitatea de bază a fonologiei. 2. (în terminologia lingvistică mai veche) Sunet.
   fonetică (LINGV.) 1. Disciplină care studiază producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat.— F. descriptivă (sau statică), ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea şi cu clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei anumite limbi într-o perioadă determinată.
—   F. istorică (sau evolutivă), ramură a foneticii care studiază, în dezvoltarea lor, sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite, încercînd să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. — F. experimentală (sau instrumentală), ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale (ex. chimograful, spectrograful) şi al unor mijloace tehnice (ex. palatogra-mele). — F. sintactică, studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvînt sub influenţa cuvintelor vecine cu care se găseşte în relaţii sintactice (ex. oamenii âştia~s buni se pronunţă de obicei oamenii ăştia-z buni, cu sonorizarea lui s din cauza vecinătăţii lui b). 2. V. sistem fonetic.
   fonetism (LINGV.) 1. Totalitatea sunetelor unui s i s-tem fonetic. 2. Mod specific de a pronunţa un anumit sunet (sau cuvînt).
 FONOLOGIE
  fon(o)~ (gr. phone „voce, sunet“), element de compunere cu sensul „(referitor la) sunet" (ex. fonomztru, fonograf). Poate apărea, sub forma -fon, şi după cuvîntul cu care se combină (ex. gramofon, omofon)-fonocardiogrâmă (gr. phone „voce*4, kardia „inimă** şi gram~ ma „semn*4; FIZIOL.), înregistrare grafică a zgomotelor inimii, folosită în studiul fiziolo-iei inimii şi în diagnosticul olilor de inimă, fonograf (FIZ.), aparat folosit pentru imprimarea şi reproducerea mecanică a sunetului.
   Fonograful construit de Edison
Este o formă veche a gramofonului modern, ne-prezentînd decît o importanţă istorică. A fost inventat de Th. Edison (1878).
   fonográmá (TELEC.) 1. înregistrare a unor vibraţii sonore pe un suport (bandă de hîrtie înnegrită, hîrtie fotografică, disc de gramofon, bandă de magnetofon, peliculă cinematografică etc.), realizată cu mijloace mecanice, electromecanice, magnetice sau optice. 2. Mesaj transmis prin telefon şi înregistrat automat sau în scris.
3.  Telegramă telefonată.
   fonolít (PETROGR.), rocă vulcanică, fin cristalizată, formată din feldspaţi alcalini şi din feldspatoizi, asociaţi cu varietăţi sodice de piroxeni şi de amfiboli. Prin lovirea plăcilor subţiri def. se produce un sunet caracteristic.
   fonologie (gr. phone „voce4* şi logos „cuvînt, ştiinţă**; LINGV.) 1. Disciplină care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemul de foneme al unui idiom şi caracterul diferitelor variante (v. şi f o n e m). Se mai numeşte fonetică funcţională, spre a se deosebi de fonetica propriu-zisă, care se ocupă de sunete ca produse fiziologice.
2.  (învechit) Fonetică.
FONON
   fonón (FIZ.), particulă fictivă asociată vibraţiilor termice care se propagă într-un cristal. Se caracterizează, ca şi fotonul, prin energia W = /*v, unde h reprezintă constanta lui Planek, iar v frecvenţa de vibraţie. Introducerea f. a permis simplificarea teoriei conducţiei termice şi electrice în solide.
   Fontainebleau [fdtenbló], oraş în Franţa, în apropierea Parisului, unde se găseşte un castel celebru, construit în 1527—1528 pentru Francisc I de către arhitecţii G. le Breton, P. Chambiges, Serlio, Ph. Delorme şi decorat de maeştrii italieni şi francezi. Maeştrii italieni au practicat tehnica frescei şi decoraţia în stuc, dezvoltînd în jurul lor o şcoală de pictură la care au activat pictori francezi şi flamanzi. Aici au fiinţat celebre ateliere de tapiţerie, iar în sec. al XVIII-lea o fabrică de porţelanuri.
   Fonta ne, Theodor (1819— 1898,) scriitor german. A scris balade romantice în stilul poeziilor populare scoţiene şi valoroase romane, în care a zugrăvit critic, excelînd în analiza psihologică şi în detalii realiste, viaţa şi concepţiile iuncherimii prusace („înainte de furtună**, 1878; „Şahul de la Wuthenow", 1883; „Effi Briest", 1895) şi
ale oligarhiei financiare berli-neze („Doamna Jenny Trei-bel“, 1892), în contrast cu calităţile morale ale oamenilor simpli („Erori şi încurcături", 1888). In critica teatrală a sprijinit naturalismul în ascensiune, şi mai ales pe G. Haupt-mann.
   fontanelă (ANAT.), fiecare dintre spaţiile neosificate, acoperite cu o membrană fibroasă, de pe suprafaţa craniului copilului mic. F* sînt în număr de şase, dar numai două dintre ele sînt importante: marca /. (sau /. breg-măticâ), situată la unirea oaselor frontale cu cele parietale, şi /. posterioară (sau Fontanelă occipitală), situată la unirea parietalelor cu occipitalul. F. au importanţă
432
FONTĂ
                  PRODUCŢIA MONDIALA SI PRINCIPALELE ŢÂR! PRODUCĂTOARE DE FONTĂ SI FERO-ALIAJE
                              *                          mu  mur
     ŢĂRILE           im    WSO tm     Í960    tm       
  TOTAL MONDIAL    82500 133000 192900 258000  249000*> 
S.U.A.              19 m  60211 71906  610689  60 m2)   
U.R.S.S.          14-652  19175 35310  46157   55265    
R A CHINEZA          900    900 3872   27500   -------  
R.F. GERM AN A     17591  11193 19452  25896   24252    
JAPONIA             2677   2299 sm     12336   18432    
FRANŢA              6056   7838 11099  14-340  14-172   
REGATUL UNIT        6869   9819 12695  16008$  14-052V  
BELGIA             24-26   3695 5390   6552    6 744-   
INDIA              1577$   1708 1925   ' 4-188 5892     
R.RPOLONA 3>         880   1533 3112   4-563   5311     
R.S.CEHOSLOVACĂ3)   1323   1951 2982   4-698   5177     
CANADA              774-   2266 3089   4-008   4-920    
   0 Exclusiv R. P. Chineză
   2) Exclusiv producţia obţinută în furnalele electrice
   3) Exclusiv producţia de feroaliaje obhnufâ în furnalele electrice
   4)  Exclusiv mu kje le di/f prima fvptre • Lipsesc date
în recunoaşterea poziţiilor capului în momentul naşterii. Ele scad în suprafaţă pe măsură ce osificarea progresează, în-chizîndu-se complet către vîrstă de 15 luni.
   fontă (METAL.), aliaj al fierului cu carbonul (peste 1,7%C) şi cu alte elemente, ca siliciu, mangan, fosfor, sulf, cupru etc. F. se produce în furnal prin reducerea fierului din minereuri de fier cu ajutorul carbonului din cocs sau mangal şi se foloseşte la elaborarea oţelului sau pentru turnarea directă a unor piese. Proprietatea caracteristică a f. este lipsa ei de plasticitate, ceea ce face ca aceasta să nu poată fi prelucrată prin forjare. După compoziţie şi după forma sub care se găseşte carbonul în fontă, aceasta poate fi albă, cenuşie sau pestriţă. Se foloseşte la fabricarea unor piese importante în construcţia de maşini, înlocuind adesea oţelul. Producţia de f, în R.P.R., ca urmare a procesului de industrializare socialistă a ţării, a crescut din 1948 şi pînă la sfîrşitul anului 1963 de la 186 000 la 1706 000 t (de peste 9 ori). Pe plan mondial,
producţia de f. a crescut de la
113 000 000 t în 1948 la 249 000 000 t în 1962 (de peste două ori). — F. albă, fontă care conţine 1,7—4% C, 0,35— 1,5% Si, pînă la 1,5% Mn, sub 0,40% P şi pînă la
0,25% 5, restul fiind fier. In spărtură, ea este de culoare albă. Carbonul se găseşte sub forma combinată FeC (cemen-tita). F. a. este dură, fragilă şi nu poate fi prelucrată prin aşchiere. Se foloseşte pentru turnarea unor piese grele care nu mai necesită prelucrare mecanică şi care trebuie să aibă o suprafaţă dură, sau pentru producerea oţelului. — F. cenuşie, fontă care conţine pînă la 0,8% C sub formă combinată (cementita), restul carbonului găsindu-se liber, sub formă de grafit cristalizat în lamele, filamente, solzişori etc. Spărtura este de culoare cenuşie. Se foloseşte la turnarea diferitelor piese de maşini şi de construcţie şi poate fi prelucrată uşor prin aşchiere. — F. pestriţă, fontă care conţine cementită liberă (zone albe) şi perlită, ferită şi grafit (zone cenuşii), spărtura avînd un
fontenelle
433
FORD
aspect pestriţ. Se foloseşte la producerea oţelului sau la turnarea unor piese care urmează sa fie supuse tratamentului de maleabilizare. — F. modificată, fontă cenuşie în care au fost adăugate la turnare anumite elemente (Si, Ca, Al etc.), pentru a împiedica formarea f. albe sau pestriţe şi pentru a obţine f* cu structura cenuşie cu grafitul în formaţii foarte fine, uniform repartizate în masa de bază. Se foloseşte pe scară largă în construcţia de maşini-unelte, de motoare cu ardere internă etc. — F. maleabilă, fontă obţinută printr-un tratament termic sau termo-chimic de maleabilizare. In procesul de maleabilizare, ce-mentita se descompune treptat, total sau parţial, carbonul gru-pîndu-se în cubuşoare sub forme de rozete sau de nodule. F, m. are o tenacitate mai mare decît f* cenuşie şi are şi o oarecare plasticitate. Se foloseşte la fabricarea unor piese de maşini agricole, autovehicule, maşini textile, locomotive, vagoane etc. — F. nodularâ, fontă modificată în care masa de bază este formată din perlită, din ferită sau din ferită şi perlită, iar grafitul are forma de nodule. Se obţine prin adăugare de Mgt Ca etc. în oala de turnare, pentru depunerea grafitului sub formă de nodule. V. şi furnal.
   Fontenelle [főttnél], Ber-nard Le Bovier de (1657— 1757), scriitor şi filozof francez, precursor al iluminismului. A fost membru şi secretar perpetuu al Academiei Franceze. A participat la vestita polemică literară dintre antici şi moderni de la sfîrşitul sec. al
XVII-lea, care a marcat criza clasicismului francez, susţinînd superioritatea scriitorilor moderni („Digresiune asupra anticilor şi modernilor**, 1688). Lucrările sale de filozofie au popularizat teoria despre univers a lui N. Copernic şi R. Descartes („Conversaţii asupra pluralităţii lumilor**, 1686) şi au satirizat, de pe poziţii raţionaliste, superstiţiile religioase întreţinute de clerul catolic („Istoria oracolelor**, 1687). Scrierile sale literare sînt redactate într-un stil preţios.
   Fonteyn [fontéin], Margót (n. 1919), dansatoare engleză, din 1954 preşedinta Academiei regale de dans. S-a remarcat, printr-o tehnică şi sensibilitate deosebite, în special în rolurile Odette-Odile din „Lacul lebedelor** de P. I. Ceaikovski şi Giselle din baletul cu acelaşi nume de A. Adam.
   fontúră (IND. TEXT.), bară de oţel care serveşte la susţinerea şi la conducerea acelor la maşinile de tricotat.
   Fonvizin, Denis Ivanovici (c. 1745—1792), scriitor satiric rus. Format la şcoala clasicismului iluminist, F* s-a afirmat mai cu seamă ca dramaturg. în comedia „Brigadierul** (1769) ridiculizează cu o deosebită vervă moravurile cosmopolite ale nobilimii ruse franţuzite, iar în comedia socială „Neisprăvitul** (1782), ignoranţa, despotismul, trîndăvia şi vulgaritatea moşie-rimii. Multe din caracterele create de F* (Mitrofanuşka, Prostakova, Skotinin) au devenit prototipuri, numele lor ajungînd să fie folosite ca porecle. Opera lui F. a exercitat o rodnică influenţă asupra dezvoltării realiste a literaturii ruse.
   Foram [fort], Jean Louis (1852—1931), grafician şi pictor francez. Maestru al desenului şi al caricaturii politice şi de moravuri, F. a satirizat burghezia timpului, a redat cu aspră ascuţime şi originalitate viaţa cotidiană a societăţii şi a străzii pariziene. Preocuparea pentru problemele politice ale epocii se reflectă în desenele privitoare la afacerea Dreyfus, afacerea Panama, primul război mondial etc. Ca pictor, a lucrat în special tablouri de gen, în care se simte influenţa lui Degas.
   foráj (EXPL. PETR.) 1. Ansamblul operaţiilor care se execută pentru a realiza o sondă (forajul propriu-zis, carotajul, tubajul, cimentarea coloanelor etc.). 2* Ansamblul operaţiilor de sfărîmare sau de aş-chiere a rocilor din talpa găurii de sondă, care se execută pentru adîncirea acesteia. După scopul urmărit se deosebesc: f. de cercetare, f. de explorare, f. de exploatare şi f. pentru injecţii. Se mai numeşte foraj propriu-zis, săparea sondelor.
  foraminifére (ZOOL., PA-LEONT.), ordin de protozoa re rizopode marine cu corpul protoplasmatic învelit într-o cochilie de obicei calcaroasă, alcătuită din una sau din mái
                                                   Foraminifere
multe camere care comunică între ele prin orificii (foramene) ale pereţilor despărţitori, iar m exterior printr-o deschidere simplă sau complexă (numită apertură). Dimensiunile cochii i-ilor variază de la cîteva zecimi de mm la 6 cm. Foraminiferele trăiesc pe fundul mărilor, în-tr-un număr foarte mare; în Marea Neagră ajung, de exemplu, pînă la 10 000 de exemplare   într-un     cm3   de   mîl.
Unele f. (ex. fusulina, numu-liţii, orbitolina) sînt fosile caracteristice pentru diferite etaje ale mezozoicului, paleogenu-lui şi miocenului din Carpaţi, Subcarpaţi. bazinul       Transil-
vaniei, Dobrogea.
   forceps (lat. forceps „cleşte**; MED.), instrument folosit în obstetrică în timpul naşterilor dificile, pentru a extrage fătul   viu.     Se compune     din
două    piese    în formă de   lin-
Forceps
şură care prind între ele capul Fătului.
   Ford, Alexander (n. 1908) regizor polonez de film. Unul dintre întemeietorii şcolii cinematografice poloneze. Creator al filmelor „Strada hota-rului“, „Tinereţea lui Chopin** (pentru care a primit Premiul de stat), „Cei cinci de pe str. Barska**, „Cavalerii teutoni** ş.a., care se caracterizează prin orientarea lor umanistă şi prin problematica lor socială înaintată.
   Ford ff$:d/, John (n. 1895), regizor american de film. A realizat numeroase filme, dintre
FORD1SM
 434
 FORJĂ
care unele cu puternice accente progresiste („Escadrila cerului**, „Denunţătorul**, „Fructele rnîniei**, „Drumul tutunului**, „Casa din vale“, „Cavalcada fantastică** ş.a.). în unele dintre filmele realizate în ultimii ani apar teme religioase şi tendinţe şovine.
   fordism, sistem de organizare capitalistă a producţiei, caracterizat prin producţia de masă bazată pe un flux continuu de prelucrare a pieselor, prin divizarea procesului de producţie în cele mai mici operaţii şi prin folosirea benzilor rulante etc. Acest sistem a fost introdus pentru prima dată la uzinele de automobile ale magnatului american Henry Ford (1863-1947). Ba-
zîndu-se pe diviziunea amănunţită a muncii, f. dă posibilitatea folosirii forţei de muncă mai puţin calificate şi deci cu salarii mici. Fordismul reprezintă un mijloc de mărire a gradului de exploatare a clasei muncitoare, ducînd la extenuarea şi la îmbătrînirea prematură a muncitorilor.
   Ford Motor Company [fq:d móuts câmpdni7, unul dintre cele mai puternice monopoluri din S.U.A.; ocupă locul al doilea în producţia de automobile după General Motors. Produce de asemenea tractoare pe roţi, iar din perioada celui de-al doilea război mondial şi armament. Cifra de afaceri a fost în 1959 de 5,4 miliarde de dolari iar profitul de 451 400 000 de dolari. Principalele întreprinderi sînt în De-troit. F. M. C. are uzine de automobile şi în alte ţări capitaliste (Canada, Anglia, R.F« Germană).
   Foreign Office [fain $fis], denumirea Ministerului Afacerilor Externe al Marii Britanii.
   forfecâr, gîndac cu corpul masiv, lung de cca. 20 mm, colorat în negru, cu picioarele adaptate pentru scormonit pă-mîntul şi fără aripi posterioare. Este dăunător mai ales pentru viţa de vie, făcînd la lăstari o tăietură dreaptă, ca de foarfece, de unde i se trage şi numele. La noi produce pagube în lunile mai şi iunie, mai ales în viile din sudul ţării.
   forfecare (REZ. MAT.), solicitare a unei piese (bară, grindă, arbore etc.) de către
                                                          Forfecare
două sau mai multe forţe cu sensuri opuse în planul unei secţiuni transversale. V. şi tăiere.
   forfecuţâ (Loxia), gen de păsări din familia fringilidelor, mai mare decît o vrabie, cu
                                                        Forfecuţâ
cele două jumătăţi ale ciocului încrucişate ca nişte foarfece. Se hrăneşte cu seminţele din conurile de brad. Masculul are culoare cărămizie, iar femela, verzuie. — Forfecuţâ gălbuie (Loxia curvirostra), pasăre sedentară, de culoare gălbuie, care trăieşte în pădurile de conifere din Carpaţi. Prezintă particularitatea că scoate pui în timpul iernii.
   forfét (SPORT), neprezentare a unuia sau a mai multor concurenţi sau echipe la o fază (etapă) a unei competiţii sportive, fapt care atrage penalizarea
   forfetár (EC.; despre tarife, taxe, impozite, preţuri etc.), care este fixat cu anticipaţie la o sumă globală şi invariabilă.
   forjabilitate (METAL.), proprietate a unui material metalic de a suporta, în stare solidă, la cald sau la rece, fără fisurare, deformări permanente sub influenţa unei acţiuni de ciocănire (forjare) sau de presare (ex. oţelul şi cuprul sînt forjabile, spre deosebire de fontă care nu este forjabilă).
   forjâre (METAL.), proces tehnologic de prelucrare a unui semifabricat sau a unei piese de metal prin deformare plastică, la cald sau la rece, realizat cu ajutorul ciocanelor sau al preselor. Prin forjare se modifică forma, caracteristicile mecanice şi macrostructura materialului. Principalele operaţii executate prin f. sînt: refularea, întinderea, lăţirea, netezirea, tăierea, gîtuirea, crestarea, găurirea, îndoirea, îndreptarea, răsucirea, sudarea sub ciocan etc.
   forjă (METAL.), instalaţie simplă, fixă sau mobilă, pentru încălzirea metalelor în vederea forjării. F. mobile sînt construite dintr-un cadru, o placă superioară pe care se află focarul, un ventilator şi sistemul de acţionare. F. fixe au unul sau două focare, aşezate pe un postament de cărămidă sau de metal. Aerul necesar arderii este suflat cu ajutorul unor foaie sau al unui ventilator. Combustibilul ne-
                                                       Forjâ
 acestora conform regulamentu-         cesar      încălzirii pieselor poate
 lui competiţiei din ramura res-       fi solid (cocs, huilă, mangal),
 pectivă (eliminare, pierderea         gazos          (gaz metan) şi uneori
 jocului etc.)-                        lichid                     (păcură).
forl\nini
   Forlanini, Carlo (1847— 1918), medic italian. A stüdiat în special bolile pulmonare, preconizînd tratamentul tuberculozei pulmonare prin pneu-motorax artificial (1892).
   formaldehidé (CHiM.) v. aldehida formică. formalíná (FARM.) v. formol»
   formalism1 1. (matemat.) Orientare de ordin metodologic în filozofia matematică contemporană, care susţine că această disciplină îşi găseşte deplina ei justificare în construcţia formală, perfect închisă şi izolată de orice adaos exterior. Adevărul construcţiei formale este justificat de formalişti, prin caracterul necontradictoriu al construcţiei, abstracţie făcînd de adevărul expresiilor, atunci cînd acesta a fost obţinut prin referire la ceea ce se află în afara sistemului formal însuşi. F. a apărut la începutul sec. al
XX-lea. Fondatorul lui este
D.   H i 1 b e r t, ale cărui idei sînt continuate de şcoala sa (W. Ackermann, P. Bernays, J. Neumann). F. s-a cristalizat în luptă cu intuiţionismul. în fapt, Hilbert, folosind principiul terţului exclus şi demonstraţia prin reducere la absurd a încercat să demonstreze că matematica ar putea fi fundamentată definitiv dacă, operîndu-se cu simboluri matematice, n-ar apărea contradicţii formale (ex. 0 = 1). El a aplicat această idee cu succes la geometria euclidiană, reducînd necontradicţia ei la cea a aritmeticii. După cum a arătat totuşi K. Godel, necontradicţia nu poate fi demonstrată nici măcar pentru aritmetica numerelor naturale. Polemica dintre formalişti şi intuiţionişti relevă, pe de o parte, necesitatea formalizării şi, totodată, limitele ei în legătură cu referirea la realitate. In consecinţă, se dovedeşte necesară o delimitare strictă a formalizării, care trebuie înţeleasă numai ca unul dintre instrumentele de studiere a realităţii. Exagerarea unilaterală a formalizării duce la f., adică la golirea de conţinut a formei, la interpretarea idea-list-metafizică a obiectului ştiinţelor formale (rădăcina de ordin logic-matematic a pozi-
 435
tivismului logic) şi în genere la ruperea formei de conţinut. Rezultatele pozitive obţinute în teoria demonstraţiei, ale cărei baze au fost puse de Hilbert însuşi, au dezminţit practic tezele idealiste ale f. Aceste rezultate au evidenţiat caracterul reflectoriu al matematicii, faptul că formulele matematicii exprimă relaţiile cele mai generale de ordin cantitativ din realitatea obiectivă. 2. (LOG.) Interpretare idealistă a formalizării logice prin negarea caracterului reflectoriu al formelor logice, prin ruperea lor de conţinut. F. este o trăsătură esenţială a abordării scolastice a logicii şi caracterizează în acest sens şi pozitivismul logic contemporan.
   formalism2, orientare anti-realistă în artă şi în teoria artei, care supraapreciază importanţa formei, în dauna conţinutului. Această supraapreciere poate avea, în diferite curente formaliste, variante şi grade diverse, mergînd de la detaşarea unuia dintre procedeele artistice sau mijloacele de expresie din ansamblul compoziţional şi absolutizarea lui (ex. a culorii în pictură, a combinaţiilor armonice în muzică, a metaforei în poezie etc.) pînă la negarea totală a conţinutului ideologic al operei de artă, la căutarea unor „forme pure“, lipsite de conţinut, la transformarea formei într-un scop în sine. Baza teoretică a f. o constituie subaprecierea, denaturarea sau negarea funcţiei de cunoaştere a artei, proclamarea, în spiritul idealismului subiectiv, a independenţei sau chiar a opoziţiei artei faţă de realitatea obiectivă, susţinerea autonomiei esteticului sub lozinca „artei pentru artă". Formalismul se manifestă uneori prin căutarea cu orice preţ a unor inovaţii formale, care nu izvorăsc din necesitatea exprimării unui conţinut nou, alteori prin imitarea exterioară şi servilă a tiparelor clasice (academism) sau în genere a unor curente şi maeştri din trecut (epigonism). Conceperea creaţiei artistice în spirit subiectivist, jocul gratuit al imaginilor, experimentele arbitrare în domeniul formei, caracteristice f., duc la
FORMALIZARE LOG1CÂ
dezagregarea atît a conţinutului cît şi a formei şi în cele din urmă la lichidarea artei însăşi. F., reducînd sfera preocupărilor artistului exclusiv la aceea a mijloacelor tehnice, de meşteşug artistic, încurajează o artă inaccesibilă, evazionistă, rezervată unui cerc restrîns de iniţiaţi, răpeşte artei caracterul ei popular, o abate de la îndeplinirea sarcinilor ei sociale, umaniste. Fiind caracteristic artei claselor decadente, formalismul s-a răspîndit îndeosebi în arta burgheză din epoca imperialismului, ca o expresie a crizei culturii burgheze în genere. El s-a manifestat mai ales în curentele literare, artistice, muzicale aşa-numite „moderniste4* (futurism, cubism, abstracţionism, supra-realism, dadaism, atonalism, dodecafonism etc.). Influenţa f. asupra creaţiei unor artişti progresişti slăbeşte legătura artei lor cu viaţa, deformează viziunea lor artistică. Artiştii înaintaţi din toate ţările luptă împotriva f., pentru apărarea marilor tradiţii ale artei realiste. în lupta pentru socialism şi comunism, partidul comunist orientează pe oamenii de artă pe calea luptei împotriva f., pentru înfăptuirea principiilor realismului socialist. Respingerea f. nu trebuie confundată cu minimalizarea vulgarizatoare a însemnătăţii formei operei de artă. Estetica marxist-leninistă susţine necesitatea ridicării continue a nivelului măiestriei artistice, a cultivării unei mari diversităţi de forme, stiluri şi genuri în domeniul creaţiei artistice.
  formalism3 (DR.), caracteristică a unor sisteme de drept nesocialiste în care se acordă o însemnătate excesivă cerinţelor de formă ale actelor juridice. F., creînd aparenţa unui drept cu caracter de tehnicitate, invariabil, indiferent de orînduire, ascunde, în realitate, esenţa de clasă a dreptului în orîndui-rile bazate pe exploatare.
  formalizare logică (LOG.), procedeu prin care se dau regulile de formare a enunţurilor, precum şi regulile potrivit cărora enunţurile pot fi derivate unele din altele. F. 1. se caracterizează prin faptul că în
FORMARE
 436
FORMĂ
formarea şi derivarea enunţurilor se face abstracţie de semnificaţia lor, procedîndu-se strict sintactic. Un sistem formalizat •este apoi interpretat prin aceea că simbolurilor lui li se asociază o anumită semnificaţie. Algebra lui G. Boole, de «xemplu, ca sistem formalizat, poate primi, între altele, o interpretare matematică şi una logică, după cum „0“ şi „1“ sînt interpretate ca nume pentru numere sau ca nume pentru adevăr şi fals.
   formare (METAL.), realizare, în vederea turnării, a unui gol în amestecul de formare cu ajutorul unui model. Golul respectiv reprezintă negativul piesei care urmează să fie turnată.
   formát 1. (POLIGR.) Arie a unui produs finisat de hîrtie sau a unui text de formă dreptunghiulară, exprimată prin produsul lungimilor laturilor dreptunghiului. 2* (POLIGR., BIBL.) Mărime a unei tipărituri în funcţie de modul în care sînt îndoite colile tipografice care o alcătuiesc.
   formâţie 1. (GEOL.) Complex de roci care se distinge prin anumite particularităţi ale constituţiei lor şi care s-a format într-o anumită perioadă de timp pe o porţiune însemnată a suprafeţei Pămîntului şi în anumite condiţii geologice. In sens mai larg, prin f. se înţelege orice asociaţie de roci. Se disting: a) /. de geosinclinal, formate în zonele cele mai mobile ale scoarţei (ex. f. de fliş); b) /. de platformă, formate în zonele relativ rigide ale scoarţei terestre (ex. f, de nisipuri cuarţifere); c) /. de tip intermediar, formate în zonele de îmbinare dintre platforme şi geosinclinale (ex. f* saliferă, f. cărbunoasă). Cunoaşterea f. geologice favorizează descoperirea zăcămintelor de substanţe minerale utile, deoarece anumite substanţe minerale utile sînt asociate cu anumite tipuri de f. (ex. asociaţia dintre zăcămintele de cărbuni şi f. de tip intermediar).
2.  (MILIT.) Dispunere a militarilor şi a subunităţilor într-o anumită ordine. — F. de luptă, dispunere a militarilor şi subunităţilor pentru ducerea acţiunilor de luptă. F. de marş, dis-
punere a subunităţilor una înapoia alteia (în coloană) în vederea deplasării. — F. în lanţ, dispunere a militarilor pe aceeaşi linie de front la intervale de cîţiva paşi unul de altul, în scopul ducerii luptei. — F. în linie, dispunere a subunităţilor (unităţilor, marilor unităţi) pe aceeaşi linie de front.
   formaţiune social~econo~ mică» categorie a materialismului istoric care desemnează o treaptă a dezvoltării istorice a societăţii caracterizată printr-un nivel determinat al forţelor de producţie, prin relaţiile de producţie corespunzătoare acestuia şi prin suprastructura generată de aceste relaţii. Istoria cunoaşte următoarele f. s.-e.: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Trecerea progresivă de la o f. s.-e. la alta se face în virtutea legii generale obiective a concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. In cadrul fiecărei f. s.-e* acţionează, alături de legile comune tuturor formaţiunilor, legi specifice, care exprimă particularităţile relaţiilor de producţie dominante din societatea dată. In societăţile bazate pe clase antagoniste, înlocuirea unei f. s.-e. cu alta nouă se înfăptuieşte prin revoluţie socială. Sin. orînduire so-ciaUeconomică. V. şi m o d de producţie; bază şi suprastructură.
   formaţiuni de luptă pa~ triotice, forţe înarmate proprii ale clasei muncitoare din Ro-mînia. Nucleul acestora era format din muncitori din întreprinderi conduşi de comunişti sau de utecişti în jurul cărora s-au adunat ?i alţi patrioţi. Hotărîrea de a organiza f. de L p« a fost înscrisă în planul politic-militar de organizare a insurecţiei armate, elaborat în cursul anului 1943 de P.C.R. Conducerea operativă a activităţii lor a fost efectuată de către un comandament al f* de
1.  p. Acest comandament a creat, în scurtă vreme de Ia înfiinţare, o serie de organe regionale în Oltenia, Dobrogea, Moldova, Banat şi Ţara Bîrsei şi a stabilit numeroase puncte
de sprijin la sate. Sprijinind unităţile armatei, în lupta pentru nimicirea forţelor hitleriste din interiorul capitalei şi a celor de la nord de oraş, f. de
1. p. au îndeplinit o sarcină esenţială pentru succesul insurecţiei din august 1944: eliberarea Bucureştiului, leagănul insurecţiei populare. O formaţiune de luptă patriotică a ridicat, în după amiaza zilei de 23 August 1944, de la palatul regal, pe Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, i-a transportat şi pus sub pază într-o casă conspirativă a P.C.R., unde, paza a fost asigurată de către cadre ale partidului comunist. Sarcini de luptă de mare răspundere au îndeplinit f. de
1. p. din oraşul Ploieşti şi din Valea Prahovei, din Dobrogea, din oraşele Turnu-Severin, Arad, Alba-Iulia şi din alte părţi ale ţării. După victoria insurecţiei, împotriva încercărilor elementelor reacţionare din guvern de a le dezarma şi a le dizolva, P.C.R. s-a îngrijit de întărirea şi de pregătirea de luptă a f. de 1. p. Ele au fost gata să intervină în orice moment, sub conducerea directă şi nemijlocită a partidului, în sprijinul luptei revoluţionare a maselor, pentru zădărnicirea acţiunilor contrarevoluţionare ale reacţiunii. După reorganizarea în septembrie 1944, a comandamentului lor, rîndu-rile f. de 1. p* au crescut, în scurt timp, pînă la c. 70 000 de oameni. Sub conducerea partidului, ele au participat la lupta maselor largi populare pentru smulgerea primăriilor şi prefecturilor din mîinile reacţiunii, pentru înfăptuirea pe cale revoluţionară a reformei agrare şi au apărat poziţiile cucerite de reprezentanţii forţelor democratice.
   formă 1. (FILOZ.) Categorie filozofică corelativă cu conţinutul; ea desemnează structura internă şi externă a conţinutului, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. V. conţinut şi formă. 2. (LOG.) Formă logică, formă de reflectare, pe baza abstracţiilor, a realităţii obiective sub aspectul generalităţii şi esenţialităţii acesteia.
FORMÁ
437
FORM4
Noţiunea, judecata şi raţionamentul sînt /. /. de reflectare a realităţii. Studiul lor corespunde celor trei mari capitole ale logicii clasice. — F. normală, formă la care se poate reduce orice enunţ şi care constă fie dintr-o conjuncţie de disjuncţii (f. n. conjunctivă), fie dintr-o disjunc-ţie de conjuncţii (f. n. disjunctivă), membrii conjuncţiei, respectiv ai disjuncţiei, fiind propoziţii elementare sau negaţii ale acestora. Reducerea enunţurilor la f. n• ne permite să decidem întotdeauna dacă un enunţ oarecare este adevărat sau fals. 3. (MAT.) Formă algebrică, polinom omogen în raport cu variabilele. După numărul variabilelor, se deosebesc forme algebrice cu o variabilă, cu două variabile (f. a. binară), cu trei variabile (f. a. ternară), cu patru variabile (f. a. cuaternar ă) etc., iar după grad /. a. pătratică, cubică etc. — F. a. liniară, polinom omogen de gradul I în raport cu variabilele de care depinde (ex. f(x,y,z)     =
= ax + by + cz, unde a, b> c sînt numere reale). — F. a. biliniară, polinomul/f*»i/A care este o formă liniară în variabilele x şi o formă liniară în y. — F. a. pătratică, formă nedefinită, simetrică (/(*, y) = f(y, *))•
4,  (CHIM.) Formă alotropică, fiecare dintre formele în care există o substanţă ce prezintă alotropie. Sin. modificaţie alotropică. 5. (METAL.) Formă de turnătorie, ramă de metal sau
de lemn care se umple cu amestecul de formare în care se execută negativul unei piese. 6. (POLIGR.) Formă de imprimare, piesă plană sau curbă, de obicei metalică, alcătuită din elemente individuale sau monolită, după care se realizează, prin imprimare, ti-
parul. Ca forme de imprimare pot servi: clişeul zincogra-fie, piatra litografică, placa de stereotipie, zaţul realizat prin culegere manuală sau mecanică.
7.  (LINGV,) Aspectul exterior al unui cuvînt. — F. gramaticală, aspectul luat de un cuvînt pentru a exprima un anumit raport gramatical (ex. pluralul oameni este o /. g. a lui om). — F. supletivă,        formă gramaticală
cu rădăcină diferită, care completează seria paradigmelor incomplete sau defective ale* unor cuvinte flexibile (ex. rom. sînt, eşti în conjugarea verbului a fi). 8. (MUZ.) Formă muzicală, totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie, factură etc.) care contribuie la redarea conţinutului de idei şi de sentimente într-o lucrare muzicală. Unitatea conţinutului şi a întruchipării sale este condiţia de bază a valorii artistice a lucrării muzicale. In sens restrîns, prin f. m. se înţelege structura unei lucrări muzicale, adică corelaţia dintre diferitele ei părţi, particularităţile ritmului, facturii şi armoniei, modul de expunere şi dezvoltare a materialului tematic etc. Fiecare/, m. cuprinde o serie de secţiuni mai mult sau mai puţin închegate ca structură (ex. f. de sonată cuprinde expoziţia, dezvoltarea şi repriza). Există /. m. polifonice, în care predomină principiul independenţei vocilor, şi /. m. armonice, bazate pe principiul melodiei acompaniate. 0 succesiune de mai multe piese închegate, de sine stătătoare, fiecare dintre ele scrisă în-tr-una din /. m. menţionate, alcătuieşte o /. m. ciclică (ex. suita, sonata, simfonia, concertul etc.). Această succesiune este caracteristică atît pentru marile forme vocal-simfonice (oratoriul, cantata, missa etc.) cît şi pentru lucrările scenice (opera, baletul). Principiile de bază ale /. m. sînt valabile şi pentru aşa-nuinitele forme libere (fantezia, improvizaţia etc.), care nu încap în schemele stabilite ale f. m.
  formă de guvernămînt, formă de organizare şi funcţionare a conducerii statului. Formele principale de guvernă-mînt în statele exploatatoare
sînt monarhia şi republica, fiecare dintre acestea-avînd anumite particularităţi corespunzătoare perioadei istorice şi statului în care apar (ex. monarhia absolută, monarhia reprezentativă pe stări, monarhia constituţională, republica prezidenţială, republica parlamentară). Toate aceste forme reprezintă în esenţă dictatura claselor exploatatoare. F. de g. ale statelor socialiste, ca republica sovietică, republica democrat-populară, sînt calitativ noi şi specifice acestui tip de state. F. de g. din ţara noastră este republica democrat-populară, instaurată la 30 decembrie 1947.
   formă de relief? neregula-ritate a suprafeţei Pămîntului, rezultat al interacţiunii agenţilor interni (mişcările scoarţei terestre şi fenomenele magmatice) şi externi (apa curgătoare, gheţarii, vîntul, valurile etc.). Faţă de planul de referinţă considerat, f. de r. pot fi pozitive (ex. cîmp, deal, munte, movilă) sau negative (ex. depresiune, vale, dolină, crov). O f. de r. oarecare este definită prin: altitudine absolută (plan de referinţă fiind considerat nivelul mării), altitudine relativă (plan de referinţă fiind considerată baza respectivei f. de r.) şi raportul dintre suprafeţele orizontale şi pante.
   formele conştiinţei sociale, forme distincte ale vieţii spirituale a societăţii:    ideo-
logia politică şi juridică, filozofia, morala, arta, ştiinţa, religia, în care se reflectă existenţa socială. F. c. s. se deosebesc între ele prin ceea ce reflectă cu precădere din ansamblul existenţei sociale (obiectul lor specific), prin caracterul sau modul specific al acestei reflectări (realizată prin abstracţii ştiinţifice, imagini artistice, norme morale etc.) şi prin rolul sau funcţia lor socială specifică (ce le revine pe lîngă funcţia lor comună de reflectare şi de influenţare a existenţei sociale). Existenţa socială determină în ultimă instanţă, prin relaţiile de producţie dominante, prin contradicţiile o-biective ale intereselor materiale de clasă, caracterul şi dezvoltarea conştiinţei sociale. Afir-mînd primordialitatea existenţei
FORMIAT1
sociale în raport cu conştiinţa socială, materialismul istoric subliniază de asemenea independenţa relativă a conştiinţei sociale şi specificitatea legilor dezvoltării f. c. s. Existenţa socială se reflectă în conştiinţa socială nu direct şi nemijlocit, ci printr-un proces complex şi contradictoriu. Unele forme ale conştiinţei sociale, ca filozofia, arta, morala, religia, reflectă schimbările din existenţa socială în mod mijlocit, prin intermediul unor forme ale conştiinţei sociale care sînt mai direct condiţionate de relaţiile economice, ca, de ex, ideologia politică. între diferitele forme ale conştiinţei sociale există o permanentă interacţiune. Pe de altă parte, în dezvoltarea ştiinţei, artei, filozofiei, moralei etc. există o continuitate, fiecare dintre ele folosind şi prelucrînd un material intelectual determinat, moştenit din trecut. Ştiinţele naturii, prin conţinutul lor faptic şi de generalizare logică-ştiinţifică, sînt legate nemijlocit de procesul de producţie şi nu sînt determinate de baza economică; ele reflectă baza economică numai prin conţinutul lor filozofic, prin orientarea cercetărilor ştiinţifice şi prin modul de folosire a rezultatelor acestora. In opoziţie cu materialismul „economic**, materialismul istoric subliniază rolul activ al f. c. s. în dezvoltarea societăţii. Odată apărute, ideile şi teoriile exercită o influenţă activă asupra existenţei sociale; cuprinzînd masele, ele devin o forţă materială a dezvoltării istorice. Forţa şi sensul acestei înrîuriri, caracterul ei progresist sau reacţionar depind de reflectarea veridică sau denaturată a cerinţelor dezvoltării vieţii materiale a societăţii, de oglindirea intereselor maselor populare sau ale claselor asupritoare. Ideile marxism-leninis-mului au o imensă forţă mobilizatoare, organizatoare şi transformatoare în viaţa socială contemporană; ele cuceresc masele de milioane, deoarece oglindesc în chip ştiinţific interesele fundamentale ale clasei muncitoare şi ale tuturor celor ce muncesc, interese care coincid cu cerin-
438
ţele obiective ale progresului social. V. şi conştiinţă; existenţă socială şi conştiinţă socială; bază şi suprastructură.
  formiâţi (CHIM.), săruri ale acidului formic.—■ Formiat de sodiu, HCOONa. Sarea de sodiu a acidului formic. Pe cale industrială se obţine prin reacţia dintre oxidul de carbon şi hidroxidul de sodiu la presiune şi temperatură înaltă. Este întrebuinţat la fabricarea acidului formic, a oxalatu-lui de sodiu din care se prepară acidul oxalic etc. — Formiat de nichel Ni(HC02)z. Sare a acidului formic, care, încălzită la 190°C, se descompune, punînd în libertate nichel metalic pulverulent (catalizator utilizat în reacţiile de hidrogenare).
  formic, acid — (HCOOH). Acid organic cu un singur atom de carbon în moleculă. Se prezintă ca un lichid incolor, fumegător, cu miros pătrunzător şi cu acţiune corosivă. Este mult răspîndit în natură în regnul animal şi vegetal. A fost extras pentru prima dată din furnicile roşii, de unde şi-a căpătat şi denumirea. Se obţine prin oxidarea alcoolului metilic sau a formaldehidéi, prin încălzirea acidului oxalic cu glicerină etc. Industrial, se prepară prin tratarea formia-tului de sodiu cu acid sulfuric. Are numeroase întrebuinţări în industria organică de sinteză, în tăbăcărie, în vopsitorie şi în galvanizare. Se mai numeşte acid metanoic.
  formol, soluţie apoasă de aldehidă formică (40% în volum), întrebuinţată ca dezinfectant al încăperilor, al hainelor, al unor instrumente chirurgicale etc. Sin. formalinâ.
  formolizâre (MED.), fixare chimică a ţesuturilor animale cu ajutorul formolului sau al vaporilor de formol. Se foloseşte în histologie şi ca metodă de conservare a cadavrelor.
  Formosa v. Tai van.
  formulă 1. (MAT.) Expresie matematică scrisă sub forma u-nei relaţii de obicei binare, construită cu litere şi cifre legate prin semne matematice care indică diferite operaţii (ex.
 FORSTER
 2x3 = 6; A ABC - A DEF;
 (a-\-b)2 — a2~\~2ab -f- bz). — F. de recurenţă, formulă care leagă
 o  funcţie f(x) de funcţiile /(*—!)> /(*—2),..,, /(*—p), în care p este un număr întreg pozitiv. 2. (CHIM.) Formulă chimică, reprezentare simbolică a moleculei unei substanţe prin indicarea simbolurilor şi a numărului atomilor care alcătuiesc molecula, precum şi a legăturilor dintre atomi, în /. c. de structură. 3. (MED.) Formulă leucocitară, proporţia dintre diferitele tipuri de globule albe, exprimată în valori procentuale. Modificarea acestor procente dă indicaţii asupra diagnosticului unor boli (ex. în infecţiile acute creşte procentul neutrofilelor, în pa-razitoze cel al eozinofilelor, în tuberculoză al limfocitelor etc.). 4. (ZOOTEHN.) Formulă dentară, mod de prezentare sub forma unor fracţii ordinare a numărului şi felului dinţilor unei specii de animale. Cifra de la numărător reprezintă numărul de dinţi de pe maxilarul superior, iar cea de la numitor a celor de pe maxilarul inferior. Prima fracţie indică dinţii incisivi, urmînd în ordine caninii, premolarii şi molarii (ex.
 il • îi 0 0 6 6 1 la bovine/, a. este-----------|,
                                                                                                     6 0 6 6 ]
 5. (BOT.) Formulă florală, mod de reprezentare prin semne, litere şi cifre a constituţiei unei fiori (ex. floarea de viorea are următoarea formulă: K5C5A5G3 în care literele respective reprezintă caliciul, corola, an-droceul şi gineceul, iar cifrele arată numărul de frunzişoare componente). 6, (CONT.) Formulă contabilă, formă specială de reflectare în evidenţa contabilă cu ajutorul dublei înregistrări a operaţiilor economice ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice. Se prezintă sub forma unei egalităţi valorice între contul care se debitează şi contul corespondent care se creditează (ex. debit cont „materii şi materiale** lei 5 000 = credit cont „furnizori** Iei 5 000).
   Forster [fq:st?]f Edward Morgan (n. 1879), romancier şi critic literar englez. In romanele sale realiste („Sfîrşitul lui
 FORSTER
439
 Howard**, 1910; „Călătorie în India”, 1924), remarcabile prin măiestria stilului şi perspicacitatea observaţiei, critică societatea burgheză şi colonialismul. A scris eseuri şi un volum de critică („Aspecte ale romanului*1, 1927), de orientare estetizantă.
   Forster, Georg (1754—
 1794), scriitor, gînditor şi om politic german, democrat revoluţionar. Intre 1772 şi 1775 l-a însoţit pe J. Cook într-una din expediţiile sale, pe care a descris-o în „Călătorie în jurul lumii** (1777). A făcut parte din guvernul republicii democratice de la Mainz; după căderea acesteia s-a refugiat în Franţa, unde a murit pe eşafod în timpul reacţiunii ter-midoriene. Spre deosebire de iluminiştii germani şi de reprezentanţii filozofiei clasice germane, F. a înţeles necesitatea luptei revoluţionare nemijlocite. Gîndirea sa social-politică, expusă în lucrările „Istoria revoluţiei din Mainz“ (1792), „Eseuri pariziene" (1793) ş.a., conţine importante tendinţe mate" rialiste şi dialectice. A combătut concepţia kantiană despre autonomia frumosului şi a geniului, manifestîndu-se ca unul dintre primii teoreticieni ai realismului în artă. Ideile lui F., complet ignorate sau denaturate de istoriografia burgheză, s-au bucurat de o înaltă apreciere din partea lui K. Marx şi F. Engels.
   forsterit (MINER.), silicat natural de magneziu din grupa olivinei; cristalizează în sistemul rombic .şi are culoarea cenuşie sau puţin gălbuie, cu luciu sticlos. Se întîlneşte mai ales în rocile care au luat naştere în urma metamorfismului de contact al dolomitelor şi calcarelor magneziene. In R.P.R. se găseşte în unele roci magneziene din Munţii Bihorului.
   fort    (MILIT.), lucrare de
 fortificaţie construită din zidărie (beton), cu contur poligonal, care face parte dintr-o linie de fortificaţii.
   Fort    [for].        Paul (1872—
 î 960), poet şi om de teatru francez.  In         „Balade franceze** (30 voi.),   scrise în proză
 ritmată, a cîntat într-o limbă plină de prospeţime natura.
Strada centrală din Fort Lamy
 tradiţiile şi legendele provinciilor iranceze. în 1912 a fost proclamat „prinţ al poeţilor**. A întemeiat şi a condus Teatrul de artă din Paris (1890 — 1893), pe scena căruia s-au jucat mai ales piese simboliste.
   Fortaleza [furhlézd]> oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului Ceara. 408 000 loc. (1960). Important port la Oceanul Atlantic, prin care se exportă cafea, bumbac, ricin, piei etc. Universitate.
   fortăreaţa (MILIT.), loc important din punct de vedere
                                               Fortăreaţă
 militar, puternic întărit, pregătit pentru apărarea circulară şi pentru luptă îndelungată în caz de asediu. — F. zburătoare, denumire dată în timpul celui de-al doilea război mondial unor avioane de bombardament de dimensiuni mari.
   Fort~de~France [for dö frăs], oraş, centrul administrativ al insulei Martinica, teritoriu dependent de Franţa. 60 650 loc. (1954). Port 'la Marea Caraibilor.
   forte (MUZ.), termen italian de nuanţă, desemnînd o sonoritate intensă, puternică. Se prescurtează: / = forte
 (tare); ff = fortissimo (foarte tare); fff — forte-fortissimo (extrem de tare); mf — mezzo-forte (potrivit); fp — forte-pia-no (tare şi îndată după aceea slab, printr-o schimbare bruscă a intensităţii sonorităţii).
   fortificâţie (MILIT.), lucrare de apărare construită cu scopul de a feri forţa vie şi armamentul de observarea, focul şi acţiunea mijloacelor de nimicire ale inamicului, precum şi pentru a crea condiţii favorabile de observare şi de folosire a mijloacelor de foc proprii.
   Fort Lamy [for lamî], oraş, capitala Republicii Ciad, situată la sud-est de lacul Ciad, pe fluviul Şari. 84 900 loc. (1962). Centru comercial. Aeroport de mare trafic. Nod rutier (şosele, căi pentru caravane).
   Fortuna (în mitologia romană), zeiţa soartei schimbătoare. Personifica de cele mai multe ori întîmplarea fericită, aducătoare de prosperitate şi succes în viaţa oamenilor sau a comunităţilor. Cu începere din sec.
 I î. e. n. a fost privită mai ales ca zeiţa întîm-plării oarbe. La greci, divinitatea corespunzătoare F. se numea Tyhe.
 F. era reprezentată ca o femeie maiestuoasă, pur-tînd de      obicei
 coroană şi ţinînd într-o mînă cornul abundenţei. Fortuna
FORTUNATOV
 440
FORŢĂ
   Fortunatov, Filipp Fiodoro-vici (1848—1914), lingvist rus. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg şi profesor la Universitatea din Moscova şi apoi la cea din Pe-tersburg, unde a format o numeroasă pleiadă de slavişti ruşi şi străini, printre care şi pe slavistul romín Ioan Bogdan.
   forţa productivă a muncii (EC. POL.), eficacitatea posibilă a cheltuirii muncii omeneşti; capacitatea muncii omeneşti de a produce într-o anumită perioadă de timp o anumită cantitate de bunuri materiale. F.p.am. este determinată de o serie de împrejurări sau de factori variaţi, printre care „de nivelul mijlociu de în-demînare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii sale tehnologice, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţii naturale" (K. Marx). Creşterea f. p. a m. duce ia micşorarea cantităţii de muncă cheltuită pentru producerea unei unităţi de produs şi, prin urmare, la scăderea valorii lui. Aceasta înseamnă că mărimea valorii mărfurilor se află într-un raport invers proporţional cu f. p. a m. Creşterea ei pe baza factorilor indicaţi este strîns legată de caracterul relaţiilor de producţie din fiecare orînduire socială. V. şi productivitatea muncii.
   forţâre 1. (fitotehnie) Forţarea seminţelor, tratamentul aplicat seminţelor de plante agricole pentru grăbirea germinaţiei sau pentru a le readuce la o germinaţie normală pe acelea care au pierdut parţial această însuşire. Tratamentul constă în expunerea seminţelor la anumite temperaturi, în umectarea lor, în expunerea la soare etc. 2. (VITICULT.) Forţarea viţelor, tratamentul prin care se asigură condiţii optime viţelor de vie altoite, pentru formarea căluşului, pornirea lăstarului şi a rădăcinilor. Se realizează în sere calde amenajate special, unde se poate regla temperatura, umiditatea şi lumina.
   forţă 1.      (HZ.) Mărime
vectorială care caracterizează
acţiunea unuia sau a mai multor sisteme fizice asupra unui corp, prin schimbarea stării de mişcare a acestuia faţă de sistemele de referinţă inerţiale. F. depinde numai de mărimi de stare ale sistemelor şi corpurilor care interacţionează şi este egală cu variaţia în unitatea de timp a impulsului p = mv al corpului asupra căruia se exercită |F =          | « Noţiunea
de f. cu sensul de mai sus a fost introdusă în fizică de Newton (forţa newtoniană) şi are originea în sistemul fizic căruia îi aparţin mărimile de stare de care depinde f. Unitatea de măsură a f. în sistemul de unităţi MKS^ este newtonul (N). în tehnică se mai foloseşte adeseori unitatea de măsură a f. numită kiio-gram-forţă (kgf) şi egală cu 9,80665 newtoni. în sistemul de unităţi CGS, f. se măsoară în dine (dyn): 1 dyn = 10~5Af. După clasele de acţiune ale sistemelor fizice asupra corpurilor, se deosebesc numeroase clase de f.: de exemplu f. de gravitaţie, elastice, electrice, magnetice etc. — F. centripetă, componenta, de-a lungul normalei în fiecare punct al traiectoriei, a f. care determină mişcarea curbilinie a unui punct material. Este îndreptată spre centrul cercului osculator la traiectorie, în punctul considerat.
—  F. centrifugă, forţă egală şi de sens contrar f. centripete, pe
Efectul forţei centrifuge
care un corp în mişcare curbilinie o exercită conform principiului acţiunii şi reacţiunii asupra corpurilor care exercită asupra lui f. centripetă (ex. în cazul mişcării circulare a unei pietre legată de o sfoară, f. centripetă e aplicată pietrei, iar /. c. e aplicată sforii). — F. mo-
toare, forţă care se exercită în sensul mişcării unui mobil* tinzînd s-o accelereze. — F. ascensională, rezultanta, îndreptată în sus, dintre greutatea unui, corp conţinut într-un> fluid cu o densitate mai mare decît a lui şi situat în cîmpuî de gravitaţie al Pămîntului şt forţa de împingere de jos în sus, pe care fluidul o exercită asupra corpului, conform principiului lui Arhimede. — F. capilară, forţă datorită căreia suprafaţa liberă a unui lichid se denivelează în apropierea pereţilor vasului care îl conţine, mai ales în tuburile subţiri, numite „capilare4*. F. c. este egală cu rezultanta forţelor antagoniste, de adeziune între fluid şi peretele vasului şi de coeziune a moleculelor fluidului. Dacă predomină adeziunea (ex. apă în vas de sticlă), lichidul „udă“ peretele, se urcă pe el şi formează un menise concav. Dacă predomină coeziunea, lichidul nu udă peretele,nivelul coboară şi meniscul este convex (ex. mercur în vas de sticlă). Prin /. c., lichidele se urcă prin mediile poroase, seva se urcă prin vasele capilare ale plantelor etc. — F. internă, forţă exercitată de unele dintre punctele materiale ale unui sistem asupra celorlalte puncte materiale ale lui. Forţele interne satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii.
—   F. externă, forţă exercitată asupra unui sistem de corpuri de către un alt sistem fizic.
—   F. intermoleculare, forţe de natură electrostatică ce se^ exercită între moleculele unei substanţe. Ele scad, în general, cu puterea a şaptea a distanţei dintre molecule şi au un rol esenţial în comportarea gazelor reale. F. i. sînt în general de atracţie; la distanţe foarte mici (cînd moleculele vin în contact), ele sînt însă f. de respingere. Dintre /. i. menţionăm forţele Van der Waals, care acţionează chiar între moleculele lipite de dipoli electrici. — F. electromagnetică a) Forţă care depinde de mărimile electrice şi magnetice de stare ale corpurilor şi ale cîmpului electromagnetic şi se anulează o dată cu aceste mărimi, b) Forţă magnetică exercitată asupra unor corpuri
 FORŢĂ
441
FORŢĂ DE MUNCĂ
magnetizabile de către cîmpul magnetic produs de curenţii electrici. — F. electrică, partea din forţa electromagnetică ce depinde exclusiv de mărimi electrice (sarcină electrică, moment electric, intensitatea cîmpului electric, inducţie electrică). — F. electrostatică, forţă electrică ce se exercită în regim •electrostatic asupra corpurilor electrizate. — F. magnetică, partea din forţa electromagnetică ce depinde exclusiv de mărimi magnetice (moment magnetic, curent electric, intensitatea cîmpului magnetic, inducţie magnetică). — F. electrodinamicăy forţă magnetică ce se exercită asupra conductoarelor parcurse de curenţi electrici. — F. portantă (sau purtătoare), forţa magnetică pe care o exercită un electromag-net asupra armăturii sau asupra pieselor metalice pe care le acţionează. —• F. de tîrîre, rezultanta forţelor de frecare exercitate de un curent asupra unui tronson de lungime dată, prin suprafaţa lui periferică udată. — F. tăietoare, componenta, în planul unei secţiuni a unei bare, a rezultantei forţelor interioare care lucrează asupra acelei secţiuni. 2» (TEHN.) For-ţă de tracţiune, forţă exercitată de un vehicul motor (tractor, autocamion, locomotivă, tramvai-motor, navă, aeronavă etc.) asupra unei maşini (agricole, de lucru) sau a unui vehicul (vagon, şlep, planor etc.) pe care-1 remorchează. 3. (FIZ.) Forţă de schimb, forţă mutuală care se stabileşte între două micro-obiecte elementare şi este asociată schimbului anumitor proprietăţi cuantice între micro-obiecte. F. de s. determină legăturile atomilor în moleculele homeopolare, coeziunea nucleelor atomice, precum şi fero- şi antiferomagnetismul. — Forţe nucleare^ forţe care asigură legătura între particulele numite nucleoni (protonii şi neutronii), constituente ale unui nucleu atomic. Ele diferă de toate clasele de forţe obişnuite, adică de forţa de gravitaţie, electrică sau magnetică, care se manifestă şi ele în interiorul nucleului. F. n. sensibile se exercită numai la
distanţe de ordinul dimensiunilor liniare ale nucleului atomic (diametrul cca. 10~ia cm). Sînt predominant atractive şi practic independente de sarcina electrică. Conform teoriei mezo-nice a forţelor nucleare, acestea sînt forţe de schimb determinate de schimbul de mezoni între doi nucleoni. Aceşti mezoni, care pot fi pozitivi, negativi sau neutri din punct de vedere electric, sînt presupuşi a fi identici cu mezonii tc.
—   F. inerţială, mărime vectorială egală cu diferenţa dintre variaţia în unitatea de timp a produsului masei unui corp cu viteza lui în raport cu un sistem de referinţă neinerţial şi forţa newtoniană care se exercită asupra corpului.
—   F. coercitivă v. cîmp coerci~ tiv. — F. electromotoare v. tensiune electromotoare.
   forţă2 (DR.) 1. Forţă majoră, eveniment de neprevăzut şi de neînvins, care liberează pe debitor de obligaţia- pe care n-a putut s-o execute sau care înlătură răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită. F. m. este rezultatul unui raport de cauzalitate în-tîmplătoare între acel eveniment şi, după caz, neexecu-tarea obligaţiei sau săvîrşirea faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului. 2* Forţă probantă, puterea de dovadă a unui mijloc de probă referitor la existenţa unui fapt, a unui act juridic sau referitor la persoanele împotriva cărora poate fi folosit.
   forţă3, forţe armate, totalitatea forţelor militare ale unui stat (trupe de uscat, forţe aeriene militare, forţe maritime militare etc.). V. şi armată.
—   Forţe aeriene militare, totalitatea aviaţiei militare a unui stat. După caracteristicile tac-tice-tehnice se împart în: aviaţie de bombardament, aviaţie de vînătoare, aviaţie de vînătoare-bombardament, aviaţie de cercetare şi aviaţie auxiliară (de legătură, sanitară etc.). F. a. m. sînt organizate în unităţi şi mari unităţi navigante şi de deservire şi execută misiuni în cooperare cu celelalte arme sau independent. Sin. aviaţie mili~ tară. — Forţe maritime mili~ tare, totalitatea marinei militare a unui stat. Cuprind nave
de luptă de diferite clase, nave auxiliare, trupe de uscat şi aviaţie specializate, precum si formaţii de deservire. Sin. marină militară. — F. vie, termen prin care se denumeşte în mod obişnuit, pe cîmpul de luptă, personalul militar.
  forţă de muncă (EC. POL.), capacitatea de muncă a omului, sau „totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în organismul, în persoana vie a omului şi pe care el le pune în funcţiune atunci cînd produce valori de întrebuinţare.. (K. Marx). F. de m. reprezintă factorul personal şi cel mai important al producţiei. Ea se dezvoltă o dată cu dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de muncă, mai ales a uneltelor de producţie: oamenii îşi ridică nivelul pregătirii şi acumulează mai multă experienţă în muncă, se formează deprinderi deosebite etc. Pentru a avea loc procesul de producţie, f, de m. trebuie să fie unită cu mijloacele de producţief iar forma în care se realizează această unire constituie trăsătura distinctivă a diferitelor formaţiuni social-economice şi depinde de relaţiile de proprietate. în formaţiunile social-economice bazate pe clase antagoniste, producătorii, posesori ai f. de m., sînt supuşi exploatării. F. de m. devine marfă în condiţiile cînd muncitorul este liber din punct de vedere juridic şi este lipsit de mijloace de producţie şi de subzistenţă, astfel că pentru a nu muri de foame el trebuie să-şi vîndă singura marfă pe care o posedă, capacitatea de a munci. Prin urmare, cei care îşi vîndf. de m. devin muncitori salariaţi, supuşi exploatării capitaliste. Trăsătura caracteristică a f. de m. ca marfă constă în aceea că, fiind utilizată în
Î>rocesul de producţie capita-ist, ea creează pe lîngă propria sa valoare şi o plusvaloare, pe care şi-o însuşeşte capitalistul în mod gratuit. în capitalism, f. de m. nu este folosită integral, şomajul devenind în imperialism un fenomen cronic, de masă. în socialism, f. de m. nu mai este marfă, deoarece oamenii sînt proprietari uniţi ai mijloacelor de producţie şi elibe-
FORTELE ARMATE
442
FORTELE de PRODUCŢIE
raţi de orice exploatare. Socialismul creează condiţiile pentru atragerea în producţie a unui număr tot mai mare de oameni ai muncii, pentru creşterea sistematică a calificării lor, pentru dezvoltarea multilaterală a tuturor membrilor societăţii. Făurirea şi dezvoltarea bazei teh-nice-materiale a socialismului în ţara noastră a determinat şi determină schimbări importante şi în domeniul f. de m. Numărul mediu scriptic al salariaţilor din economia naţională a crescut astfel de la 2 123 000 în 1950 la 3 930 600 în 1963; a crescut nivelul de pregătire şi ponderea f. de m. calificate. După datele recensămîntului cadrelor din octombrie 1963, 90 % dintre muncitori erau calificaţi, faţă de numai
 39% în 1930. V. şi cadre.
                                                                       Forţele Armate ale Repu~ blicii Populare Romíné,
 totalitatea forţelor militare ale ţării noastre. Făurite de Partidul Muncitoresc Romín şi Guvernul Republicii Populare Romíné, F. A* ale R.P.R. sînt scutul de apărare a cuceririlor revoluţionare ale poporului» straja de neclintit a hotarelor patriei, apărătoare ale independenţei naţionale şi suveranităţii poporului romín, securităţii sale şi păcii. Ele sînt continuatoare ale eroicelor tradiţii dovedite de poporul romín de-a lungul veacurilor în lupta pentru eliberarea sa naţională şi socială. La 23 August 1944, întreaga armată romînă a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat forţelor patriotice populare şi a participat la înfăptuirea insurecţiei armate iniţiată, organizată şi condusă de P.C.R. După insurecţie, armata romînă, umăr la umăr cu armata sovietică, a luptat cu vitejie pentru eliberarea părţii de nord a Transilvaniei şi, în continuare, pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei pînă la victoria finală asupra Germaniei naziste. F. A* ale R.P.R. reflectă trăsăturile orîn-duirii noastre sociale şi de stat socialiste: alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea colectivistă, democratismul socialist, unitatea moral-politică a întregului popor în jurul P.M.R. F. A. ale R.P.R. sînt înzes-
 trate cu tehnică de luptă de prim rang. La baza pregătirii de luptă şi politice a F. A. ale R.P.R. stau învăţătura mar-xist-leninistă şi ştiinţa militară socialistă. Izvorul tăriei F. A. ale R.P.R. rezidă în conducerea lor permanentă de către P.M.R. Prin grija partidului şi guvernului, F. A. ale R.P.R. dispun de tot ce le este necesar pentru a-şi îndeplini cu cinste misiunea ce le-a fost încredinţată.
    Forţele Armate ale Uniunii ^ Republicilor Sovietice Socialiste, totalitatea forţelor militare ale U.R.S.S. Au fost create în 1918 sub numele de Armata Roşie şi Flota Roşie. Ele au înfrînt forţele contrarevoluţionare şi pe cele inter-venţioniste în timpul războiului civil. F. A. ale U*R*S*S» au avut o contribuţie hotărîtoare la victoria asupra Germaniei hitleriste, salvînd omenirea de primejdia robiei fasciste. Denumirea de F. A. ale U.R.S.S. se foloseşte începînd de după cel de-al doilea război mondial.
    forţele de producţie (EC. POL.), totalitatea mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii atrase în procesul de producţie şi a forţei de muncă. F. de p. constituie prima latură a producţiei sociale în orice orîn-duire socială. Ele exprimă relaţiile oamenilor faţă de obiectele şi de forţele naturii, pe care le folosesc pentru producerea bunurilor materiale, iar nivelul dezvoltării lor exprimă gradul de supunere a naturii de către om. F. de p. se află în continuă dezvoltare şi schimbare, ele constituind elementul cel mai mobil, revoluţionar al unui mod de producţie. Dezvoltarea lor determină schimbarea relaţiilor de pro-d u c ţie şi, o dată cu aceasta, schimbarea întregii orînduiri sociale. în cadrul elementelor materiale ale f. de p., mijloacele de muncă, şi în primul rînd uneltele de muncă, se dezvoltă şi se perfecţionează cel mai rapid, aceasta constituind baza materială a dezvoltării şi schimbării societăţii omeneşti. „Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă. Mijloacele de muncă indică nu numai
 gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi relaţiile sociale în cadrul cărora se munceşte" (K. Marx). O dată cu dezvoltarea şi cu perfecţionarea mijloacelor de muncă se lărgeşte sfera şi se îmbunătăţeşte calitatea obiectelor muncii. în cadrul forţelor de producţie, rolul hotărîtor îl au oamenii, producătorii bunurilor materiale. „Prima forţă de producţie a întregii omeniri este muncitorul, cel ce munceşte" (V. I. Lenin). în procesul de producţie, oamenii perfecţionează uneltele de muncă, inventează maşini, valorifică bogăţiile naturii, supun natura înconjurătoare în vederea producerii bunurilor materiale. O dată cu aceasta se îmbogăţeşte şi experienţa de producţie a oamenilor, au loc schimbări importante în structura forţelor de muncă, în sensul creşterii gradului lor de calificare şi de specializare, al lărgirii cunoştinţelor ştiinţifice, ceea ce contribuie la dezvoltarea mai departe a £. de p. O puternică influenţă asupra dezvoltării f. de p. în epoca contemporană o are revoluţia ştiin-ţifico-tehnică. Ştiinţa devine tot mai mult o forţă nemijlocită de producţie prin legarea ei strîn-să de producţie, prin asigurarea progresului tehnic; au apărut noi ramuri ale ei ca: cibernetica, fizica nucleară, electronica cuantică, electronica moleculară, chimia polimerilor etc., care au dus Ia crearea unor noi tipuri de maşini şi utilaje (în special sistemele automate de maşini cu dispozitive electronice de dirijare, reglare şi autoreglare), a unor noi obiecte ale muncii (mase plastice, fire şi fibre sintetice), a unor procese tehnologice noi, au determinat folosirea unor noi surse de energie (nucleară, solară). Rolul crescînd al ştiinţei în producţie se reflectă şi în domeniul forţei de muncă (sporirea rolului savanţilor, inginerilor în producţie, ridicarea nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi a calificării muncitorilor etc.). Prin înnoirea atît a mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii cît şi a proceselor tehnologice de producţie, prin schimbările a-duse în domeniul forţei de
FLUTURI: /. Fluturele coada-rînduntcii (Papilio machaon). 2. Polygonia c albtim. 3. Albiliţă (Pieris brassicae). 4. Par~ nassius apolîo. 5. Lâmîiţă (Conopteryx rhamni). 6. Apatura iris. 7. Lycaena aegon. 8. Fluturele „amiral** ( Pyrameis ata-lanta). 9. Chrysophanus virgaureae. 10. Catocala electa. 11. Aegeria apiformis. 12. Fluturele cap-de-mort ( Acherontia atro-pos). 13, Fluturele ochi-de-pâun (Saturnia pyri). Fluturi diurni: 1—9. Fluturi íiocturni:10 — 1 3.
   INSECTE: 1. Eíemera (Ephemera vulgata). 2—3. Libelule (Aeschna grandis şi Ltbellula depressa). 4. Lestes fusca. 5. Greierul de cîmp (Gryllus campestris). 6. Lăcusta italiană (Calliptamus italicus). 7. Lăcustă (Locusta oiridissimaj. 8. Gîndacul de bucătărie (Blattá orientalis). 9. Călugăriţă (Mantis religiosa). 10. Bondar ( Bombus terrestris). 11. Sirex gigas. 12. Viespe (Vespa germanica). 13. Tăun (Tabanus booinus). 14. Muscă de carne (Calliphora erythrocephala). 15. Ileana (Cetonia aurata). 16. Buburuză (Coccinella septempunctata). 17. Rădaşcă (Lucanus cervus). 18. Polyphylla fuîlfr 19. Caraban (Orydes nasicornis). 20. Vaca - domnului (Pyrrhochofis apterus). 21. Ploşniţa vărgată (Graphosoma lineat&J
FORUM
443
 FOSFATIDE
muncă, revoluţia ştiinţifico-teh-nică marchează o treaptă calitativ nouă în dezvoltarea f. de p. Ritmul de dezvoltare al forţelor de producţie este strîns legat şi influenţat de caracterul relaţiilor de producţie dintr-o orînduire socială, acestea putînd să-l frîneze sau să-l accelereze. Astfel, în capitalism, deşi există încă posibilităţi de a înfăptui progrese în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a realiza creşteri de producţie în unele ţări sau ramuri, chiar în condiţiile adîncirii crizei lui generale, relaţiile de producţie capitaliste imprimă forţelor de producţie o dezvoltare inegală, disproporţionată, contradictorie şi împiedică folosirea deplină a capacităţilor de producţie. Relaţiile de producţie capitaliste, datorită îngustimii lor, împiedică aplicarea pe scara întregii economii şi în mod complet a cuceririlor revoluţiei ştiinţifice-teh-nice contemporane, îngrădeşte folosirea roadelor lor în interesul societăţii. în socialism, relaţiile de producţie corespund pe deplin nivelului de dezvoltare al f. de p. şi prin aceasta creează posibilităţi obiective pentru dezvoltarea lor rapidă şi multilaterală. Dezvoltarea f. de p* în socialism are loc în mod conştient, planificat şi nu anarhic, se asigură o repartizare raţională a lor pe ramuri şi regiuni. Societatea socialistă creează largi posibilităţi pentru desfăşurarea intensă, multilaterală şi neîntreruptă a revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane şi de dezvoltare multilaterală a oamenilor. în R.P.R., la baza politicii de construire a socialismului, P.M.R. a pus dezvoltarea puternică şi multilaterală a f. de p. ca o condiţie esenţială a succ > ului în opera de construire a ocialis-mului şi comunismu- . V. şi baza tehnic ă-m a t e r i-ală a societăţii; concordanţa relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie; tehnică.
   fórum, piaţă publică a oraşelor romane, centru al vieţii economice şi politice a acestora. în f. se aflau principalele instituţii administrative. Roma avea ai multe forumuri (Ro~
29  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
manum, Caesaris, Augusti, Tra-iani etc.).
   forzaţ (germ. Vorsatz, de la vorsetzen ,,a pune înaintezi POLIGR.), filă dublă de hîrtie groasă, avînd formatul cărţii, care fixează blocul de carte de scoarţa. F. se intercalează între bloc şi scoarţă, fixîndu-se de bloc prin lipire în lungime (de-a lungul cotorului) pe o porţiune îngustă de cîţiva milimetri (3 — 5 mm) şi de scoarţă pe suprafaţa interioară a acesteia.
   fosă1 (lat. fossa „şanţ“; TEATRU), spaţiul aflat sub prosceniu, destinat de obicei orchestrei. Poate fi folosit, într-un spectacol, şi ca loc de ieşire din scenă a actorilor.
   fosă2 (ANAT.), depresiune largă şi puţin adîncă la suprafaţa unei structuri anatomice (ex. fosă iliacăy fosă temporală, fosă occipitală etc.).
   fosă abisală v. groapă abisală Foscolo, Ugo (1778-1827), poet italian, luptător pentru
U. Foscolo
independenţa naţională a Italiei. S-a născut la Zante. Viaţa sa agitată şi activitatea literară multilâterală reflectă dragostea pentru libertate şi ura faţă de tiranie. După 1815, în anii ocupaţiei austriece, a fost emigrant politic. Idealul politic al lui F. era o republică italiană unită din care să fie înlăturată inegalitatea de avere. A scris versuri remarcabile prin profunzime şi armonie
(„Ode“, 1800; „Sonete**, î 802-1803; „Graţiile*;, 1815). Poeziile sale patriotice („Mormintele**, 1807) şi tragediile eroice („Tieste“, 1796; „Aiace“, 1811; „Ricciarda**, 1813), pe teme antice şi medievale, con-
damnă absolutismul şi despotismul şi evocă trecutul de glorie al Italiei pentru a-1 oferi ca model contemporaneităţii. Romanul „Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis“ (1798—1802) redă viaţa tragică a acestui revoluţionar exilat, A scris şi lucrări de critică literară despre Petrarca, Dante, Boccaccio etc. Opera sa poetică îmbină romantismul inspiraţiei cu clasicismul formei, gîndirea filozofică înaltă cu fineţea expresiei.
  fosfatâre (METAL.), tratarea pieselor de oţel sau de fontă cu săruri ale acidului fosforic (fosfat acid de fier, de man-gan, de zinc), pentru a le acoperi cu un strat protector anticorosiv de fosfat cristalin. Acelaşi strat poate înlesni, în anumite condiţii, procesul de deformare al unor piese (ex. pentru presarea adîncă). Variante ale procesului de fosfa-tare au căpătat denumiri ca bonderizare, parlţerizare etc. Sin. atramentare.
  fosfatâze (BIOCHIM.), grupă de enzime din clasa hidrola-zelor, care catalizează hidroliza esterilor acidului fosforic. Se găsesc în orice ţesut vegetal şi animal, luînd parte la toate procesele biologice fundamentale, cum sînt metabolismul glucidelor, al acizilor nucleici etc. Din grupa fosfatazelor fac parte fosfomono- şi fosfodieste-razele, fosfoamidazele, piro-fosfatazele etc.
  fosfat de Cioclovina (AGRO-CH1M.), îngrăşămînt agricol fosfatic din categoria guanou-rilor naturale, care se găseşte la noi în ţară în peştera Cioclovina (reg. Hunedoara). Provine din excrementele şi din cadavrele unor animale mici (mai ales lilieci) şi conţine
11,8—15,0% P2 O5 (pentaoxid de fosfor). Are culoarea cărămizie, din cauza argilei cu care sînt amestecate resturile de oase. Reacţia este slab alcalină. Se foloseşte sub formă de praf sau de granule mici.
  fosfatide (BiOCHiM.), grupă de substanţe naturale din clasa lipidelor, formate din combinarea unui alcool cu acizi graşi şi cu acid fosforic, uneori şi cu o bază azotată (colina în lecitine, etanolamina în ce-faline, sfingozina în sfingomie-
FOSFAŢI
 444
FOSFORIT
line, serina în serinfosfatide sau inozitolul în inozitfosfatide). Din grupa fosfatidelor fac parte: lecitinele din creier, inimă şi din gălbenuşul de ou, cefalinele şi sfingomielinele izolate în special din creier şi din ţesutul nervos, serinfosfatidele şi inozitfosfatidele.
   fosfâţi (CHIM.), săruri ale acidului fosforic, rezultate prin reacţia acestuia cu o bază. Se cunosc trei serii de săruri: fosfat primar {Me^H2PO^, fosfat secundar (Me|//P04) şi fosfat terţiar (Me£P04). Numai fosfaţii metalelor alcaline şi fosfaţii primari ai celorlalte metale sînt solubili în apă. Fosfaţii anorganici sînt mult utilizaţi în agricultură, ca îngrăşăminte, şi în farmaceutică. F. organici sînt folosiţi ca plas-tifianţi pentru materiale plastice (tricrezilfosfatul, trifenil-fosfatul ş.a.), la înnobilarea pieilor (tri-normal-butil- şi tri-izobutil-fosfatul), ca stabilizatori pentru nitroceluloză, la fabricarea lacurilor etc. — Fosfat de calciu, sare de calciu a acidului fosforic. Există trei forme ale acestui fosfat: /. primar de calciu, Ca(//2P04)2, /. secundar de calciu, CaHPO4, şi /. terţiar da calciu, Ca3(P04)2 Cu cît raportul Ca0jP205 creşte, cu atît se micşorează solubilitatea în apă. Se găsesc în diferite roci şi în sol. Fosfatul primar de calciu, cunoscut sub denumirea de su-perfosfat, fiind solubil şi uşor de asimilat, este larg întrebuinţat ca îngrăşămînt în agricultură. Tn acest scop, fosfatul terţiar de calciu (conţinut în diferite roci, în apatită, în fosforite) se tratează cu acid sulfuric şi se transformă în /. primar de calciu. în R.P.R., superfosfatul se fabrică la Valea Călugărească (reg. Ploieşti) şi Năvodari (reg. Dobrogea).
 —  Fosfat de sodiu, sare de sodiu a acidului fosforic. Se cunosc trei feluri de fosfaţi de sodiu: /. monosodic (Afaf/2P04* 2//20), }. disodic (Na2HP04- \2H20)şi f. trisodic (Na^P04 • 12H2 0); se obţin din acid fosforic şi din soluţii de carbonat sau hidroxid de sodiu în proporţii corespunzătoare. F. de s. sînt substanţe cristaline, incolore, uşor solubile în apă. Fosfatul disodic
 este mult întrebuinţat în analiza chimică, iar fosfatul trisodic în special la dedurizarea apei.
   fosfocreatină (biochim.), substanţă formată prin combinarea acidului fosforic cu cre-atina (bază azotată), printr-o legătură de înalt potenţial energetic. Se găseşte în muşchi (unde are rol în contracţia musculară), în sînge şi în creier.
   fosfogips (AGROCHIM.), îngrăşămînt agricol folosit pe solurile alcaline (sărături). Este un reziduu de la fabricarea compuşilor cu sodiu. Conţine pînă la 75% gips şi 8,5%
 pentaoxid de fosfor (P205). Are aspectul unui praf fin de culoare cenuşie.
   fosfoproteide (BIOCHIM.), grup de proteide cu caracter acid, care conţin, ca grupare prostetică, acidul fosforic, legat esteric de hidroxiaminöacizi (ex. serina). Se găsesc în special în lapte (cazeina) şi ouă (vitelina) şi servesc la hrănirea animalelor tinere şi a embrionului.
   fosfor (CHIM.), P. Element cu nr. at. 15; gr. at. 30,98; gr. sp. 1,82; p.t. 44,1; p.f. 280°C; se prezintă în mai multe forme alotrope, şi anume: f. alb sau incolor (numit impropriu galben), f. violet, f. roşu şi f. negru. în combinaţii funcţionează în mai multe trepte de valenţă. Se găseşte în natură, mai ales sub formă de fosfaţi, de fosforite, apatite, vivianit etc., în organismul animal şi în guano. Se obţine prin reducerea în cuptor electric a fosfatului tri-calcic cu cocs în prezenţa bioxidului de siliciu. Fosforul alb este solubil în unii solvenţi, ca sulfura de carbon, tetraclorura de carbon etc., în timp ce celelalte modificaţii sînt insolubile. El se prezintă ca o masă albă-gălbuie, moale ca ceara; este volatil şi foarte reactiv din punct de vedere chimic, se aprinde în aer, de aceea se păstrează şi se taie sub apă. Este utilizat la fabricarea anhidridei fosforice, a acidului fosforic, ca substanţă incendiară şi fumigenă în tehnica militară şi a f. roşu. Fosforul roşu este forma alotropică stabilă netoxică, care se obţine din f. alb sub acţiunea luminii, căldurii şi a unor
 catalizatori. Se găseşte în comerţ sub forma unui amestec de modificaţii alotropice, în care predomină f. violet. Fosforul violet nu este volatil la temperatura obişnuită şi se aprinde la peste 400°C. F. roşu şi cel violet se întrebuinţează la fabricarea chibriturilor. Fosforul negru este cea mai stabilă modi-ficaţie; nu se aprinde la aer şi conduce curentul electric. Se obţine din f. alb în condiţii speciale (12 000 at. şi 200°C).
  fosforescenţă (FIZ.), emisiune de lumină de către unele substanţe (ex. sulfura de calciu), atît în timpul iradierii cît şi după ce a fost iradiată (mai ales cu radiaţii ultraviolete). Durata de f, depinde de temperatură, fapt care o deosebeşte fundamental de fluo-rescenţă. V. şi f o t o 1 u m i-nescenţă.
  fosforic, acid ~ (CHIM.), acid oxigenat al fosforului, cu formula //3P04. Se poate obţine prin oxidarea fosforului cu acid azotic, din pentoxid de fosfor şi apă sau prin descompunerea fosfaţilor naturali cu acid sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale transparente, solubile în apă. Este un acid tribazic de tărie medie. Acidul pur se întrebuinţează în industria farmaceutică, iar cel tehnic în industria îngrăşămintelor şi a coloranţilor. Sin. acid ortofosforic.
  fosforít (PETROGR.), depozit de fosfaţi de calciu proveniţi
                                                          Fosíorite
din acumularea şi transformarea resturilor organice bogate în fosfor (oase, dejecţii, unele cochilii etc.) sau prin precipitare în mediul marin. Se prezintă în nodule cu dimensiuni centi-metrice sau în strate compacte; are culoarea negricioasă. Se foloseşte la prepararea îngrăşămintelor de super- şi termo-fosfaţi pentru soluri. Mari zăcăminte de f. se găsesc în
FOSFOROBACTER IN
445
 FOTBAL
Platforma Rusă şi în sudul Kazahstanului (U.R.S.S.), în statele vestice ale S.U.A., pe litoralul Algeriei, Tunisiei şi Marocului. în R.P.R. există f. în sudul Dobrogii.
  fosforobaeterin (AGROCHIMIE), îngrăşămînt agricol bacterian, care conţine o cultură de bacterii din specia Bacillus megatherium phospha-ticum şi care are rolul de a transforma fosforul din compuşii organici ai solului în compuşi anorganici uşor solubili şi accesibili plantelor. Se foloseşte prin tratarea seminţelor, tuberculelor sau pu-ieţilor din pepiniere înainte de însămînţare sau de plantare.
  fosforós, acid ^ (CHIM.), acid oxigenat al fosforului, cu formula H3P03. Se obţine din trioxidul de fosfor şi apă sau prin hidroliza triclorurii de fosfor. Se prezintă sub formă de cristale incolore, foarte uşor solubile în apa. Este un acid bibazic, reducător puternic.
  fosforoscóp (FIZ.), instrument pentru măsurarea duratei emisiunii de lumină de către
o   substanţă fotoluminescentă după ce a încetat iradierea ei cu lumină. A fost inventat de
H.  Becquerel.
  fosfúri (CHIM.), compuşi ai fosforului cu metalele. Se obţin prin unirea directă a elementelor sau prin reducerea fosfaţilor cu cărbune sau cu metalul respectiv. In general sînt substanţe greu fuzibile. Se împart în două categorii: unele care sînt descompuse de apă cu dezvoltare de PHZ (ex. f. metalelor alcaline, alcalino-pămîn-toase şi aluminiului) şi altele care nu sînt atacate de loc sau foarte greu de apă şi acizi (ex. f. metalelor grele).
  fosgén (CHIM.), COC/2. Gaz incolor uşor lichefiabil; p.f. H-8°C. Este foarte otrăvitor. Se obţine prin acţiunea clorului asupra oxidului de carbon. Are largi întrebuinţări în industrie la sinteza polimerilor, a medicamentelor, a coloranţilor etc. In primul război mondial a fost folosit ca gaz de luptă.
  fosilă (PALEONT,), rest sau urmă de organism animal sau vegetal din trecutul geologic al Pămîntului, conservat în rocile sedimentare. Speciile de ani-
 29*
male sau de plante care au trăit puţin, dar au avut o arie mare de răspîndire au dat f. care sînt utilizate pentru determinarea vîrstei geologice relative a straielor în care se găsesc. In acest caz ele se numesc /. conducătoare sau caracteristice, Resturile fosile de animale şi plante reprezintă documente foarte importante pentru confirmarea procesului de evoluţie a vieţuitoarelor.
   fosilizáre (PALEONT.), totalitatea fenomenelor fizice şi chimice care au loc după moartea unui organism animal sau vegetal şi care duc la păstrarea lui în scoarţa Pămîntului sub formă de fosile. F. se produce prin conservare, in-crustare, mineralizare, incar-bonizare etc. In procesul de conservare se păstrează organismul vegetal sau animal în starea sa iniţială (ex. insecte conservate în chihlimbar, rinoceri şi mamuţi conservaţi în gheaţa fosilă din Siberia etc.). lncrus~ tarea se produce atunci cînd organismele căzute în apele cu bicarbonaţi se acoperă cu o crustă de carbonat de calciu. Pe aceste cruste se imprimă tiparul organismului care cu timpul se distruge, rămînînd în locul lui golul incrustat. în procesul de mineralizare, substanţa chimică minerală sau organică dintr-un organism este' înlocuită printr-o altă substanţă minerală (ex. cochilii calcaroase prin pirită, trunchiuri de arbori prin silice etc.). Incarbonizarea constă în îmbogăţirea în carbon a organismului; este frecventă Ia plante.
   Foster [}$sţ97, William (1881 — 1961), militant de seamă al mişcării muncitoreşti americane şi internaţionale. Fiu de muncitor, a intrat de tînăr în mişcarea muncitorească şi în 1901 a devenit membru al Partidului socialist din S.U.A., iar în 1921 membru al Partidului Comunist. Membru al
C.C. al P.C. din S.U.A. din 1921, membru în Biroul Politic al C.C. al P.C. din
S.U.A. din 1924. între 1929 şi 1938 a fost preşedinte al C.C., între 1938 şi 1944, apoi între 1945 şi 1957 preşedinte al Comitetului Naţipnal al
P.C. din S.U.A., iar din 1957 pînă la moarte preşedinte de onoare al partidului. în 1924 a fost ales membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, iar în 1935 membru al Prezidiului
W. Foster
C.E. al I.C. A depus şi o bogată activitate ştiinţifică şi publicistică. Op.pr.: „Schiţă a istoriei politice a celor două Americi“ (1951, trad. rom.), „Istoria Partidului Comunist din S.U.A.“ (1952), „Poporul negru în istoria Americii“ (1954), „Istoria celor trei In-ternaţionale“ (1955, trad. rom.).
   fot (gr. phos, photos „lu-mină“; METR.), unitate de măsură a iluminării, reprezentînd iluminarea unei suprafeţe de
1 cm2, care primeşte, în direcţie normală, un flux de un lumen repartizat uniform. Se notează cu simbolul ph.
   fotă, parte a costumului popular romînesc, purtat de femei, alcătuită dintr-o bucată dreptunghiulară de ţesătură de lînă care se petrece în jurul corpului, de la brîu în jos. Pe fondul negru, roşu sau albastru sînt alese sau cusute motive geometrice şi florale. Se poartă în Muntenia, sudul Transilvaniei şi Moldova
   fotbal (engl.joot „picior" şi ball „minge“; SPORT), joc sportiv cu mingea, în care două echipe formate din 11 jucători (un portar şi 10 jucători de cîmp) urmăresc marcarea a cît mai multe puncte (goluri) una alteia. F. se practică pe un teren dreptunghiular cu dimensiunile de 120—90 m lungime şi 90—45 m lăţime, avînd la extremităţi două porţi (7,32 m lăţime şi 2,44 m înălţime).
 F0T1ADIS
446
FOTOELASTIC IT ATE
 Jocul durează 90 de minute, împărţite în două reprize a 45 de minute fiecare, iar la juniori 80 de minute (2 reprize a 40 de minute). Jucătorii caută ca, prin lovirea, cu piciorul sau cu oricare altă parte a corpului în afară de mină, a unei mingi (confecţionată dintr-o cameră . de cauciuc şi o anvelopă de piele, cu circumferinţa de 68— 71 cm şi cu greutatea de 396— 453 g), s-o introducă în poarta adversă. Victoria se atribuie echipei care a înscris cu cel puţin un punct mai mult decît adversarul, dar poate fi consemnată şi egalitatea între echipe, cînd fiecare dintre ele a înscris acelaşi număr de puncte. Jocul de f. e condus de un arbitru de centru, ajutat de doi arbitri de margine. Asupra originii şi vechimii lui există controverse (sînt izvoare care îl semnal* ază r.u 2 000 de ani î.e.n.). In 1863, o dată cu înfiinţarea federaţiei engleze de f., s-a publicat şi primul regulament de joc. Prima competiţie oficială din lume a avut loc în sezonul 1871 — 1872 şi tot în această perioadă s-a desfăşurat la Glasgow primul joc internaţional (între Anglia şi Scoţia), în anul 1904 s-a înfiinţat Federaţia internaţională de fotbal asociaţie (F.I.F.A.). Primul campionat mondial, la care a participat şi echipa Romîniei, s-a organizat în 1930 la Montevideo. în ţara noastră, primele echipe de f. s-au înfiinţat în jurul anului 1890, la Cluj, Arad şi Timişoara. La primul campionat oficial, care a avut loc în 1909, au participat
 3  echipe: Olimpia (înfiinţată în 1905), F.C, Colentina (1909), ambele din Bucureşti, şi Unirea (1908) din Ploieşti. Campionatul a fost cîştigat de Olimpia. Federaţia romînă de fotbal asociaţie s-a înfiinţat în 1930 şi s-a afiliat la F.I.F.A. în 1931. Primul campionat al categoriei A a avut loc în 1932; în 1933 s-a organizat pentru întîia oară competiţia dotată cu Cupa Romîniei; în 1934 s-a înfiinţat şi categoria B. Astăzi există în ţara noastră circa 2 000 de echipe, cuprinse în campionatul categoriilor A, B, C, regional, raional şi de juniori.
 Jocul de f. se bucură de o mare popularitate în întreaga lume.
   Fotiadis, Dimitris (n. 1898), scriitor şi publicist grec; autor al pieselor „Mánia Vetrova** (1931), „Lumea de-a-ndoase-lea“ (1937), „Teodora** (1945), al dramei istorice „Generalul Makriianis** (1946) ş.a. în cronica istorică „Missolonghi** (1953) a descris răscoala poporului grec din 1821. Volumul de însemnări de călătorie „Ţărmul robilor'* (1951) exprimă simpatia autorului pentru popoarele coloniale asuprite şi lipsite de drepturi. Pentru o-rientarea sa progresistă a fost deportat pe insula Makronisos între anii 1948 şi 1951.
   Fotino, Dionisie (1769— 1821), istoric grec, originar din Constantinopol, stabilit în Ţara Romînească în 1800. A scris în greceşte „Istoria vechii Dacii** (3 voi., Viena, 1818— 1819), în care se ocupă de istoria ţărilor romíné din cele mai vechi timpuri pînă în 1818, consemnînd şi date geografice şi economice privitoare îndeosebi la Ţara Romînească. A scris un compendiu al operei „Vieţile sultanilor otomani** şi a prelucrat în versuri epopeea cretană „Noul Erotrocrit** (2 voi., Viena, 1818). A avut o remarcabilă activitate în domeniul muzicii bisericeşti, ca profesor şi compozitor.
   Fotino (Fotinopulos), Mihail (Hiotul), jurist şi filozof romín, originar din insula Hios; a fost mare paharnic şi mare grămătic în Ţara Romînească (după 1764). Este autorul unui manual de legi în trei redacţii diferite (1765, 1766, 1777), în limba greacă populară, conţi-nînd extrase din „Bazilicale" şi din alte culegeri bizantine, într-o formă şi ordine adaptate nevoilor locale din faza incipientă a descompunerii feudalismului. Destinat să devină cod oficial, manualul, în forma din 1766 (în 3 cărţi), a fost folosit atît în Ţara Romînească cît şi în Moldova, pînă după 1830, numai ca simplă culegere privată de drept bizantin. în noua redacţie din 1777, în care obiceiul pămîntului era folosit în mai mare măsură, manuscrisul a servit la alcătuirea „P r a-v i 1 n i ceştii condic i“.
   foto* (gr. phos, pkötos „lu-mină“), element de compunere cu sensul „lumină** (ex. foto-gen, fotometru) sau „fotografie** (fotomontaj, fotoreporter).
   fotocartâre, întocmirea planurilor şi a hărţilor de pe fotograme cu ajutorul metodelor şi aparatelor fotogrammetrice.
   fotocataliză(CHIM.), cataliză selectivă, produsă de lumină.
   fotocatód (FIZ.), catod care emite electroni prin efect fotoelectric.
   fotocelulă (ELT.) v. celulă fotoelectrică* fotochimică, reacţie — (CHIMIE), transformare chimică a substanţelor, care are loc sub acţiunea luminii.
   fotochimie (CHIM.), ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice declanşate, ajutate sau accelerate prin lumină.
   fotoconductibilitáte (FIZ.) v. efect fotoconductiv.
   fotocromíe (FIZ.) 1. Fotografie în culori naturale, obţinută prin folosirea unui clişeu pe care sînt suprapuse mai multe straturi sensibile, de culori diferite. 2. Procedeu de reproducere fotolitografică prin care se obţin imagini în culori.
   fotodermatoză (MED.), dermatoză provocată de expunerea pielii la razele solare. Leziunea se caracterizează prin înroşirea pielii (eritemul solar).
   fotodezintegráre (FIZ.), reacţie nucleară de emisiune a unui neutron sau a unui proton dintr-un nucleu, ca urmare a absorbţiei de către acesta a unui foton de raze gamma sau raze X de mare energie.
   fotoeféct (FIZ.) v. efect fotoelectric.
   fotoelasticimetríe (FIZ., REZ. MAT.), metodă de măsurare pe cale optică a tensiunilor din interiorul unui corp (supus unor sarcini exterioare), cu ajutorul unui model executat dintr-un material transparent şi izotrop şi încărcat în aceleaşi condiţii ca şi corpul studiat.
   fotoelasticitáte (FiZ.), proprietate a materialelor izotrope, transparente de a-şi schimba unele proprietăţi optice, de ex. de a deveni birefringente sub acţiunea unor forţe exterioare care produc o stare de tensiune mecanică. Pe această cale se
FOTOELECTRON
447
FOTOGRAMMETRIE
 poate stabili mărimea şi repartiţia tensiunilor mecanice în astfel de materiale. Ele sînt folosite la confecţionarea modelelor ce reproduc piese la care este necesar să se cunoască repartiţia şi valorile tensiunilor interioare produse de anumite sisteme de forţe aplicate din exterior.
   fotoelectrón (FIZ.), electron emis de un material prin foto-emisiune. V. şi e f e c t f oto-electric.
   fotoelemént (FIZ., ELT.), sursă de curent electric, constituită din celule fotoelectrice cu strat de baraj (v. efect fotovoltaic);f. produce o tensiune electromotoare a cărei valoare depinde de iluminare. F. cu oxid cupros şi cele cu seleniu sînt folosite pentru detecţie şi pentru măsurarea energiei radiante, iar cele cu siliciu, avînd un randament mult mai mare, pentru transformarea directă a energiei radiate de Soare în energie electrică. Bateriile cu f. sînt utilizate pentru alimentarea cu energie electrică a sateliţilor artificiali ai Pămîntului, a staţiilor interplanetare şi a navelor cosmice, la alimentarea electrică a amplificatoarelor telefonice intermediare de pe liniile lungi din regiunile izolate etc.
   fotoemisiúne (FIZ.), emisiune de electroni prin efect foto electric. Sin. emisiune fotoelectronică•
   fotofobie (gr. phos> photos „lumină" şi phobos „frică"; MED.), sensibilitate exagerată a ochiului faţă de lumină, pînă Ia aversiune. Se întîlneşte în unele boli oculare (conjunctivite, che-ratite etc.), în meningite, te-tanos etc.
   fotoforézá (FIZ.), mişcare, sub acţiunea unei iluminări puternice, a particulelor ultra-microscopice, lichide sau solide, suspendate într-un gaz sau care cad în vid.
   fotogoniométru (FIZ), instrument folosit în măsurători unghiulare pe fotograme şi la determinarea constantelor optice ale camerelor fotogrammetrice.
   fotografic, aparat ~ (FIZ.), dispozitiv optic folosit pentru a obţine imagini ale obiectelor pe stratul fotosensibil al unei plăci fotografice sau al unei
pelicule sensibilizate. Imaginea obţinută este reală, mai mică decît obiectul şi răsturnată. Părţile principale ale a. /. sînt: o-biectivul, o lentilă convergentă care formează imaginea pe materialul fotosensibil; caseta, în care se găseşte placa fotografică sau pelicula sensibilizată; camera obscură, care delimitează spaţiul dintre obiectiv şi suportul casetei; obturatorul, care permite variaţia timpului de expunere la lumină a materialului fotosensibil; diafragma, care limitează lărgimea fasciculului de lumină ce pătrunde în aparat, şi vizorul, pentru determinarea zonei de fotografiat şi pentru eventuala punere la punct a imaginii. In afară de aparatele de fotografiat obişnuite, se con-
  fotosensibil care acoperă un suport solid (de sticlă, de colo-diu, de hîrtie etc.), prin reac-
                                               Aparat fotografic /, 2 — obiective; 3 — ocular;
                                             4 — rolă pentru desfăşurat filmul
 struiesc şi aparate pentru scopuri speciale (ex. automate, panoramice, stereoscopice etc.).
   fotografie (gr. phos, photos „lumină" şi graphein „a nota, a înregistra"; FlZ.), tehnica fixării imaginilor pe un strat
Aparatul de fotografiat romînesc „Orizont**
 ţiile fotochimice produse în substanţa sensibilă din acest strat. Imaginea obţinută cu ajutorul aparatului fotografic trebuie să fie asemenea obiectului fotografiat; ea este revelată prin developare, după care urmează procesul de fixare a imaginii pe placă sau pe film. Se obţine astfel negativul fotografic (clişeul), care este copiat pe o hîrtie specială sau pe o placă sensibilă pentru a obţine fotografia pro-priu-zisă sau imaginea pozitivă. Fotografiile pot fi în alb-negru, cu nuanţe intermediare sau în culori. V. şi emulsie fotografică.
  fotogramă, fotografie obţinută cu camere speciale, care îndeplineşte riguros condiţia de a fi o perspectivă centrală şi care are elementele de orientare interioară bine stabilite, cele de orientare exterioară putînd fi determinate ulterior.
  fotogrammetrie, ştiinţă a-plicată care se ocupă cu studierea principiilor, metodelor şi procedeelor de determinare a formei şi a dimensiunilor obiectelor pe baza fotogramelor. Ea îşi găseşte o largă aplicare în întocmirea hărţilor (fotocarta-rea). Cu ajutorul datelor obţinute prin măsurarea fotogramelor pe două dimensiuni se întocmesc planuri, hărţi, coordonate, distanţe, suprafeţe etc., restrîn-se bidimensional la planul de referinţă (f. planigraficâ), iar cu ajutorul datelor obţinute prin măsurarea lor pe trei dimensiuni se întocmesc planuri şi
FOTOHARTĂ
448
FOTOREDRESOR
hărţi cu curbe de nivel, cote,
 Erofile etc. (f. stereografică) • >upă poziţia punctului de staţie al obiectivului aparatului fotografic în momentul expunerii se deosebesc: /. aeriană (aerofotogrammetrie) şi /. terestră (geofotogrammetrie).
   fotohârtă, f otoplan prelucrat, căruia i se adaugă curbe de nivel, detaliile mai importante (şosele, construcţii, poduri etc.) fiind desenate în culori.
   fotolinotip (POLIGR.), maşină de culegere fotografică. Construcţia ei este asemănătoare cu cea a unui linotip clasic, aparatul de turnare fiind înlocuit cu un sistem de fotografiere cu rolfilm. Cu ajutorul f. se obţin atît negative cît şi diapozitive de text.
   fotoliză (gr. phos, photos „lumină" şi lysis „dizolvare"; CHIM.), efect chimic de descompunere a substanţelor sub acţiunea luminii.
   fotoluminescenţă (FIZ.), e-misiune de lumină obţinută prin excitarea prealabilă a unei anumite substanţe prin iluminare. In acest proces se deosebesc: etapa de excitare, în care se înmagazinează energia primită prin iluminare, şi etapa în care această energie este emisă parţial sau total. F. se poate intensifica prin impurificare cu anumite elemente chimice a materialului fotoluminescent sau prin iradiere cu lumină de frecvenţă inferioară celei exci-tatoare (în infraroşu). Unele impurităţi slăbesc însă f. (efect de „otrăvire"). Dacă durata emisiunii de lumină după încetarea excitării este foarte mică (fracţiune de secundă), fenomenul se numeşte fluorescentă, iar dacă este relativ mare (secunde, ore, zile) se numeşte fosforescenţă.
   fotometríe (FIZ)., parte a opticii care se ocupă cu metodele de măsurare a intensităţilor izvoarelor de lumină, a iluminărilor etc. Metodele f. pot fi vizuale (sau subiective), dacă se bazează pe folosirea ochiului ca instrument de măsură, ori fizice (sau obiective), dacă se bazează pe folosirea ca instrumente de măsură a elementelor fotoelectrice, plăcilor fotografice etc.
   fotométru (gr. phos, photos „lumină" şi metrón „măsură"; FIZ.), instrument optic pentru determinarea intensităţii unui izvor de lumină. Se compune, în general, din două ecrane
Schema fotometrului Lummer-Brodhun Lit Lz ~ izvoarele de comparat;
                                       — ecrane difuzante; W — cubul lui Lummer
 albe şi perfect difuzante, un dispozitiv fotometric, care permite compararea strălucirii celor două ecrane, şi un dispozitiv de reducere a iluminării ecranelor fotometrice într-un raport cunoscut.
   fotomicrografiére (fiz.), procedeu de fotografiere cu ajutorul unui dispozitiv optic care dă imagini fotografice atît de mici (fotomicrografii), încît trebuie privite cu ajutorul lupei sau al unui aparat măritor. F. se utilizează la reproducerea fotografică a manuscriselor şi documentelor rare.
   fotomicroscopie (FIZ.)* înregistrare fotografică a corpurilor sau a preparatelor microscopice, obţinută cu un aparat fotografic special, ataşat la un microscop în locul ocularului.
   fotón (gr. phos, photos „lumină"; FIZ.), particulă a radiaţiei electromagnetice care posedă atît proprietăţi ondulatorii, cît şi corpusculare. Conform teoriei fotonice, lumina este considerată ca un flux de fotoni, emişi de atomii sursei luminoase. F. se mişcă cu viteza luminii, au o energie proporţională cu frecvenţa undei luminoase: W = Av (h — constanta lui Planck, v — frecvenţa luminii), iar masa de repaus şi sarcina electrică sînt nule. Un f. de lumină roşie (lungimea de undă de 8 000 Á) are o energie de 2,45* IO-12 ergi. Ela-borînd teoria fotonică a luminii, Einstein a putut explica efectul fotoelectric (1905) prin demon-
 strarea existenţei proprietăţilor corpusculare ale luminii. Noţiunea de f. se referă la toate tipurile de radiaţie electromagnetică (ex. f. X sau f. y)* Interacţiunea acestor radiaţii cu substanţa se poate trata ca o ciocnire între f. şi particulele elementare. Descoperirea fotonilor a reprezentat o nouă confirmare a tezelor materialismului dialectic privind unitatea materială a lumii, inepuizabi-litatea şi variabilitatea infinită a materiei, caracterul ei contradictoriu. V. şi anihilare; creare de perechi.
   fotonastii (BOT.), mişcări ale petalelor sau frunzelor cauzate de variaţia intensităţii luminii.
   fotoobiectív (FIZ.) v. obiectiv fotografic.
   fotoperiodism (BIOL.), fenomen caracteristic plantelor, care constă în reacţia specifică a acestora faţă de lungimea zilei şi a nopţii. Unele plante ajung la maturitate, înfloresc şi fructifică într-un timp mai scurt în condiţiile de iluminare îndelungată (16—20 de ore pe zi); acestea sînt denumite plante de zi lungă (ex. grîul, secara, mazărea etc.). Altele ating maturitatea în condiţiile unei iluminări de numai 8—12 ore pe zi; acestea sînt plante de zi scurtă (ex. porumbul, meiul, bumbacul etc.). Acţiunea duratei timpului de iluminare este importantă pentru plantă nu in toată perioada de vegetaţie, ci numai cînd planta parcurge stadiul de lumină, care urmează după stadiul de iarovizare (v. şi stadii de dezvoltare). F. reprezintă una dintre însuşirile adaptative ale plantelor la condiţiile mediului extern.
   fotoplân, plan întocmit prin procedeul foţoredresării, în care detaliile topografice sînt reprezentate prin imaginea lor fotografică restrînsă la două dimensiuni. Rezultă din asamblarea fotogramelor redresate pe un suport comun rigid.
   fotoredresor, aparat fotogrammetrie utilizat la fotore-dresare, adică la transformarea perspectivă nedeformată, grafică sau fotografică, a imaginii din planul fotogramei în planul de proiecţie în care se construieşte harta.
FOTORELEU
449
FOTOTIPIE
  fotoreléu (FIZ.), aparat care foloseşte o celulă fotoelectrică sau o fotodiodă pentru a indica printr-un semnal electric existenţa sau întreruperea unui fascicul de radiaţie luminoasă, infraroşie sau ultravioletă. Este folosit în circuitele de automatizare sau în dispozitivele de protecţie la maşini-unelte. Se mai numeşte releu optic.
  fotoreprodúcere (POLiGR.), ansamblul operaţiilor prin care se execută pe cale fotografică, după un original, negativele şi pozitivele (diapozitivele) necesare obţinerii clişeelor pentru tipar. ^
  fotorestitutor, aparat fotogrammetrie utilizat pentru determinarea şi reprezentarea conformă şi tridimensională a obiectelor pe baza unor duble perspective formate din f o-t o g r a m e conjugate (stereo* grame), din care f. construieşte o proiecţie ortogonală, precis dimensionată, reprezentată fie grafic, fie analitic, prin valori numerice. F. sînt folosite la întocmirea hărţilor şi au înlocuit azi aproape total metodele şi aparatele clasice pentru întocmirea hărţilor de detaliu pe suprafeţe mari.
  fotorezistént (FIZ.; despre un material semiconductor), a cărui rezistivitate electrică variază cu intensitatea luminii incidente (ex. seleniul e un corp f.).
  foto sensibil (FIZ.; despre unele substanţe sau materiale fotografice), care este sensibil la acţiunea luminii datorită reacţiilor chimice produse de aceasta (ex. emulsia fotografică a bromurii de argint).
  fotosensibiiitâte (MED.), sensibilitate crescută a organismului, în special a pielii, faţă de radiaţiile actinice ale spectrului solar.
  foto sferă (ASTR,), suprafaţă aparentă, a Soarelui sau a unei stele, formată din acea parte a astrului de unde ne vine majoritatea radiaţiilor optice pe care le emite. La Soare, grosimea f. este de cca. 500 km. în f. apar petele şi fa-culele ca perturbări ale aspectului granular general al f.
  fotosinteză (BIOL.), funcţiune fiziologică proprie plantelor verzi, datorită căreia plan-
 ta sintetizează substanţe organice din bioxid de carbon şi apă cu ajutorul luminii solare absorbite de              clorofilă.
 Procesul de f. este însoţit de eliberare de oxigen într-o cantitate echivalentă cantităţii de bioxid de carbon absorbit. în cursul procesului de f. se formează glucoză. Ecuaţia chimică sumară după care se
 produce sinteza       glucozei este:
 6C02+6//20-^ C6//1206+602.
 bioxid de apă           glucoză oxi-
 carbon                           gen
 Energia necesară acestui proces este energia solară, captată de clorofilă. Sediul principal al f. se află în cloroplastele din frunze şi din alte părţi verzi ale plantei. F. este un fenomen de foarte mare importanţă, deoarece prin intermediul său substanţe minerale simple (C02 şi apa) sînt transformate în substanţe organice, din care ulterior se formează hidraţi de carbon, aminoacizi, proteine şi lipide, care intră în constituţia corpului plantei, iar energia solară este transformată în energia chimică înmagazinată în moleculele produşilor sintetizaţi. Captînd energia solară, absorbind bioxidul de carbon, sintetizînd anual miliarde de tone de substanţe organice şi eliberînd în atmosferă cantităţi uriaşe de oxigen, plantele verzi au transformat în decursul erelor geologice planeta noastră. De f. depinde existenţa celorlalte vieţuitoare de pe Pămînt (plante fără clorofilă, animale, oameni), care nu pot sintetiza substanţe organice din substanţe anorganice şi cărora f. le asigură hrana, energia şi oxigenul necesar respiraţiei. Zăcămintele de cărbuni, de turbă, de ţiţei şi gaze naturale reprezintă imense rezerve de materie primă şi de energie, rezultate ale energiei captate de plantele verzi de la Soare prin f. Cercetările care se efectuează în prezent asupra f. caută să ridice gradul de utilizare a radiaţiilor luminoase de către plantele de cultură şi, în acelaşi timp, se încearcă realizarea f. î n v i t r o; acest fapt va avea o imensă însemnătate pentru omenire, deoarece se vor putea obţine substanţe nutritive organice pe scară in-
 dustrială şi cu maximum de eficacitate din substanţe anorganice simple, care se găsesc în natură în cantităţi practic inepuizabile.
   fototactism (BOT.), deplasarea unor organisme vegetale inferioare, mobile (flagelate, diatomee, alge verzi) după direcţia razelor de lumină într-un mediu inegal iluminat.
   fototéeá, colecţie de fotografii, organizată în biblioteci, centre de documentare, muzee etc.
   fototeodolit, aparat fotogrammetrie constituit din combinarea unui teodolit cu o ca-
Fototeodolit
meră fotografică. Este utilizat pentru obţinerea de fotograme terestre.
   fototerapie (MED.), tratament prin radiaţii luminoase, indicat în anumite boli de piele, rahitism, tuberculoză o-soasă etc.
   fototermqmétru, termometru cu înregistrare fotografică. Este format dintr-un termometru, o cameră fotografică şi un sistem de iluminare, introduse într-un container de protecţie. Se utilizează la înregistrarea temperaturilor în medii inaccesibile (ape adînci, sonde, puţuri etc.), prin fotografierea înălţimii coloanei de mercur a termometrului.
   fototipie (POLIGR.), procedeu de reproducere poligrafică în care se folosesc forme de imprimare plane; constă din aplicarea pe o placă de sticlă, zinc etc. a unui strat coloidal de gelatină sensibilizată la lu*
FOTOTOPOGRAFIE
450
 FOURIER
mină, pe care se copiază imaginea de reprodus; sub acţiunea luminii, în stratul coloidal sensibilizat se formează granule de diferite dimensiuni care în timpul imprimării primesc cer«? neala pe care o cedează apoi hîrtiei de tipar. F. asigură o bună reproducere a originalelor într-o culoare sau în mai multe culori, însă din cauza productivităţii mici şi a micii rezistenţe la uzură a formelor de imprimare f. este puţin folosită. Sin. lihtdruc.
   fototopo grafie, ramură a fotogrammetriei care se ocupă cu ridicarea în plan a unor porţiuni restrînse din suprafaţa terestră.
   fototropie (gr. phos, photos „lumină** şi trope „schimba-re“; CHIM., FlZ.), fenomen reversibil de schimbare, sub acţiunea luminii, a culorii unui compus chimic cristalizat. Se întîlneşte mai ales la compuşi organici, cum sînt unii coloranţi azoici, semicarbazo-nele etc. Se mai numeşte foto-tropism.
   fototropísm 1. (BOT.) Mişcarea de curbură a organelor vegetale produsă de iluminarea inegală a laturilor opuse. Tulpinile se curbează către lumină (f. pozitiv), frunzele se orientează de obicei perpendicular pe razele incidente, unele flori sau inflorescenţe urmăresc mişcarea diurnă a Soarelui, iar rădăcinile se îndepărtează de lumină (f. negativ). 2. (CHIM., FIZ.) V. fototropie.
   Foucault [fuco], Jean Ber-nard Léon (1819—1868), fizician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A pus în evidenţă rotaţia Pămîntului cu ajutorul pendulului. A descoperit prezenţa curenţilor electrici în corpurile metalice care se rotesc în cîmpul magnetic şi a măsurat viteza de propagare a luminii cu ajutorul unui sistem de oglinzi rotitoare. — Pendulul lui F. dispozitiv experimental cu ajutorul căruia se poate demonstra mişcarea de rotaţie diurnă a Pămîntului. F. a realizat această experienţă în 1851, sub bolta Panteonului de la Paris, cu un pendul de 67 m lungime. El a constatat că, în loc ca planul de oscilaţie al pendulului să
rămînă fix, acesta se roteşte cu aproximativ 11° 18* pe oră la latitudinea de 45°. Aceasta dovedeşte că asupra pendulului nu acţionează numai forţa de
                                                  Pendulul lui Foucault
gravitaţie, ci şi forţele de inerţie provocate de rotaţia Pămîntului.
   Fouché       [fuşi/,        Joseph
(1759—1820), om politic francez, participant la revoluţia burgheză din Franţa, monta-gnard, membru al Convenţiei Naţionale. A fost ministru al poliţiei în timpul Directoratului, Consulatului, Imperiului şi Restauraţiei şi a creat o reţea întinsă de spionaj politic. Politician abil, cinic şi calculat, maestru al intrigilor politice, şi-a trădat rînd pe rînd stăpînii, fiind credincios doar intereselor sale şi intereselor marii burghezii franceze. In 1816 a emigrat la Triest, unde a şi murit.
   Fougeron [fuprd7, André (n. 1912), pictor francez. Lucrările sale (ex. „Pariziene la piaţă*4, 1947) au contribuit, împotriva curentelor moderniste, la promovarea în Franţa a unei arte cu tematică veridică. A creat seria de picturi „Ţara minelor** (1950), desene, gravuri, litografii închinate vieţii oamenilor muncii francezi, precum şi mai multe lucrări inspirate din viaţa poporului al-gerian.
   Fouquet [fuché7, Jean (c. 1415— c. 1481), pictor şi mi-niaturist francez, unul dintre întemeietorii artei franceze din perioada de trecere spre Renaştere. Miniaturile lui de manuscris sînt remarcabile prin tratarea realistă a evenimentelor (prezentate într-un cadru contemporan şi pe un fond de peisaj sau de arhitectură), prin
folosirea perspectivei liniare# prin lumina şi fineţea coloritului (ex. „Ceaslovul** lui Etienne Chevalier, „Antichităţi iudaice** de Josephus Flavius). F. a pictat şi portrete, care se remarcă prin arta individualizării („Carol al Vll-lea**, c. 1444; „Autoportret**, c. 1450; „Jou-venel des Ursins“, c. 1460).
   Fouquier-'Tinville [fuchié tevil7, Antoine Quentin (1746—
1795), magistrat şi om politic francez, participant la revoluţia burgheză din Franţa. A fost acuzator public al tribunalului revoluţionar în perioada dictaturii iacobine, în care calitate s-a dovedit un aprig apărător al revoluţiei. După lovitura contrarevoluţionară din 9 thermidor 1795 Fouquier-Tinville a fost condamnat la moarte şi ghilotinat.
   Fourier [furii], Charles (1772— 1837), socialist utopic francez. A făcut o critică pătrunzătoare societăţii capitaliste, dezvăluind racilele şi contradicţiile ei: existenţa crizelor economice, starea de mizerie a maselor muncitoare, contradicţia dintre oraş şi sat, dintre munca fizică şi cea intelectuală, schilodirea personalităţii ca urmare a diviziunii capitaliste a muncii, situaţia de robie a femeii etc. Fourier, care „mînuia dialectica cu aceeaşi măestrie ca şi contemporanul său Hegel** (F. Engels), a intuit faptul că în societatea capitalistă avuţia, adunată la un pol al societăţii, generează sărăcia şi mizeria la celălalt pol. Fourier a elaborat ideea unei succesiuni legice a treptelor dezvoltării sociale. Pe scara evoluţiei sociale, „civilizaţiei “(adică orî nduir ii capital iste) trebuie să-i urmeze orînduirea „societară**, sau „armonia socie-tară“, care va înlătura toate contradicţiile societăţii capitaliste. Pornind de la ideile ma-terialiştilor francezi, F. considera că societatea viitoare va trebui să corespundă „naturii umane**, să permită satisfacerea „pasiunilor** inerente acesteia. El a prevăzut în mod just unele trăsături ale viitoarei societăţi comuniste: absenţa antagonismelor sociale, transformarea muncii într-o necesitate vitală, dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane, concordanţa
fourier
 451
 FRACŢIE
dintre interesele individuale şi cele colective. Celula de bază a noii societăţi era considerată de el falanga. în condiţiile dezvoltării încă incomplete a antagonismelor capitalismului,
Ch. Fourier
F. nu a înţeles rolul istoric al proletariatului şi necesitatea revoluţiei politice, închipuindu-şi în mod utopic că trecerea la socialism se va realiza prin propagarea paşnică a ideilor sale. El a făcut apel la „genero-zitatea“ celor avuţi, îndemnîn-du-i să subvenţioneze planurile lui de reorganizare a societăţii. Fourier a anticipat însă în mod genial multe din ideile socialiste ale lui Marx şi Engels, devenind astfel unul dintre precursorii socialismului ştiinţific. Ideile lui Fourier au         pătruns    şi în
Romînia, prin scrierile şi activitatea lui T. Diamant, prin scrierile lui I. Heliade-Rădulescu şi ale altora. în opera continuatorilor lui Fourier, printre care cel mai cunoscut a         fost V.     Con-
s i d é r a n t, socialismul utopic a degenerat într-o doctrină mic-burgheză filistină. Op.pr.: „Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale" (1808), „Tratat despre asociaţia domestică şi agricolă" (1822), „Noua lume industrială şi societară"
(1829). #
    Fourier       [furie],    Jean-
Baptiste Joseph (1768—1830), matematician francez; a fost membru al Academiei Franceze. S-a ocupat de        algebră,
de metodele numerice de rezolvare a ecuaţiilor, de fizica matematică, de seriile trigonometrice şi de propagarea căldurii prin conductibilitate.
 A creat o metodă de separare a variabilelor în rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ale conducti-bilităţii căldurii (metoda F.)t care conduce la dezvoltarea soluţiei sub forma unei funcţii periodice în serie Fourier.
   Fourreaux [fúró/, fraţii Joseph şi Baptiste, actori francezi de circ şi de varietăţi din
 Î)rima jumătate a sec. al XIX-ea. Au dat spectacole şi la Bucureşti (1831) şi Iaşi (1832— 1837). Prin activitatea lor au influenţat începuturile mişcării teatrale profesioniste din Moldova.
   fovism, curent formalist apărut în pictura franceză la începutul sec. al XX-lea. Pictorii aparţinînd f. şi-au îndreptat inovaţiile formale către reprezentarea lumii concrete cu ajutorul unor armonii coloris-tice violente, utilizînd tonurile pure şi renunţînd la reprezentarea în planuri de adîncime. Ei au simplificat desenul pînă la schemă şi, folosind frecvent arabescul şi sinuozităţile, l-au cultivat împreună cu culoarea, în scopuri manifest decorative. Ei au considerat modeleul şi clarobscurul ca mijloace de expresie iluzioniste şi au abordat compoziţia exclusiv ca un mijloc de redare decorativă a spaţiului prin culoare. Cei mai importanţi reprezentanţi ai f. au fost: Henri Matisse, M. de Vlaminck, K. Van Don-gen, A. Marquet, R. Dufy, A. Derain. Unii dintre aceşti pictori au evoluat mai tîrziu către cubism, expresionism etc. O mişcare similară care s-a orientat repede spre expresionism s-a produs în Germania, în 1905, în jurul asociaţiei „Die Brücke" („Podul").
   Fox, Ralph (1900-1937), scriitor, istoric şi publicist englez. A fost primul critic literar marxist din Anglia. A scris romane („Asaltul cerului", 1928), o culegere de articole („în apărarea comunismului", 1927), lucrări istorice cu privire la imperialismul englez („Lupta de clasă din Anglia în epoca imperialismului"; 1932
 — 1934), o biografie a lui V.I. Lenin. în lucrarea „Romanul şi poporul" (1937), F. face o fină analiză a crizei romanului en-
 glez contemporan. A murit luptînd în rîndurile brigăzilor internaţionale din Spania.
   fóxtrot (engl. fox trot „pas de vulpe"), dans de societate, de origine americană. A apărut la începutul sec. al
XX-lea, răspîndindu-se în întreaga lume, în special după primul război mondial. Are ritm sincopat, măsură binară. Există f. cu mişcare vioaie (quick) şi lentă (slow).
   Fracastoro, Girolamo (1478
—  1553), medic, naturalist, astronom şi poet italian. A emis ipoteza că bolile contagioase sînt datorite unor germeni vii, invizibili. A publicat în 1530 un poem medical celebru, intitulat „Sifilisul, sau boala franceză" (Syphilis sive morbus gallicus), în care a folosit pentru prima oară termenul de sifilis. De asemenea a descris tifosul exantematic.
   fractură (lat. fractura, de la frângere „a rupe"; MED.), rupere a unui os în urma unui traumatism sau a unei contracţii musculare violente. F. poate fi deschisă, cînd focarul de fractură comunică cu exteriorul, sau închisă, cînd pielea rămîne intactă. — F. co~ minutivâ, fractură în care osul este rupt în mai multe fragmente, numite eschile.
   fracţie (MAT.), raport a două numere, a două polinoame, a două funcţii etc. Termenul de deasupra liniei care indică raportul se numeşte numărător, iar termenul de sub
linie numitor (ex. — , în care
                   4
3  este numărătorul, iar 4 numitorul). — F. continuă, expresie de forma
A0 h----------------------------
                                                                                              a3 + ... -f -J-n
incare Ap A2t..., An, sînt numere întregi şi pozitive, iar A0 poate fi zero sau orice număr întreg pozitiv sau negativ. — F. ordinară, raportul a două numere întregi. După cum valoarea absolută a numărătorului este mai
 FRACŢIONARE
 452
FRANC
 mare, mai mică sau egală cu valoarea absolută a numitorului* fracţia se numeşte supraunitareu subunitarâ sau echiunitară.
 —  F. zecimală, fracţie ordinară al cărei numitor este egal cu o putere, întreagă şi pozitivă,
 a numărului zecel
               eiex.—=0,04). ( IO2 /
 —  F. periodică, fracţie zecimală avînd un grup de zecimale care se repetă indefinit. Dacă grupul se repetă imediat după virgulă, fracţia este periodică
 sinplâ |ex. — 0,3333... j, iar în caz contrar se numeşte fracţie periodicămixtă |ex. — =
 = 0,8333...j.
   fracţionâre (CHIM.), separare a unui amestec lichid sau gazos în fracţiuni bogate în anumiţi componenţi. Se poate realiza prin distilare, rectificare, extracţie, adsorbţie, cristalizare etc.
   fracţiune (CHIM.), porţiune din lichidul obţinut într-o distilare, culeasă la o anumită temperatură sau într-un anumit interval de temperatură, sau porţiune solidă obţinută prin cristalizare fracţionată dintr-o soluţie.
   fracţiune antipartinică, grupare care se formează înăuntrul unui partid politic mar-xist-leninist, cu o platformă în contradicţie cu linia politică a partidului, cu un centru organizatoric propriu şi cu o disciplină proprie şi care luptă împotriva partidului. Întrucît fracţiunile duc inevitabil la slăbirea unităţii de voinţă şi de luptă a partidelor mar-xist-leniniste, în statutul acestor partide este înscris principiul unităţii de monolit, al coeziunii, care este incompatibil cu existenţa fracţiunilor. Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din noiembrie 1960 a subliniat în Declaraţia adoptată că partidele marxist-leniniste consideră drept lege în activitatea lor respectarea neabătută a normelor leniniste ale vieţii de partid pe baza principiului centralismului democratic, că ele consideră necesar să păzească ca lumina
   ochilor unitatea partidului, să respecte cu stricteţe principiul democraţiei de partid şi al conducerii colective. O însemnătate vitală pentru întărirea unităţii şi coeziunii Partidului Muncitoresc Romín au avut demascarea şi zdrobirea grupului antipartinic fracţionist Pau-ker-Luca, care a încălcat normele leniniste ale vieţii de partid şi a încercat să abată partidul de la linia marxist-leninistă în principalele probleme ale construirii socialismului. Acţiunile elementelor antipartinice s-au izbit însă în conducerea partidului de o rezistenţă hotărîtă în promovarea politicii marxist-leniniste, în apărarea vieţii, libertăţii şi onoarei partinice a cadrelor de partid şi de stat. Conducerea partidului nostru, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, zdrobind grupul fracţionist antipartinic, a asigurat înfăptuirea cu consecvenţă a politicii marxist-leniniste de întărire continuă a partidului, de construire a socialismului în ţara noastră.
   fracţiune parlamentară (în statele burgheze), grupare de parlamentari aparţinînd aceluiaşi partid politic, creată în scopul promovării politicii stabilite de partidul respectiv.
   Fra Diavolo, porecla lui Michele Pezza (1771 — 1806), ţăran din sudul Italiei care a condus lupta de partizani împotriva armatelor franceze invadatoare în 1798 şi 1806. A fost prins şi spînzurat de francezi. Viaţa lui a inspirat opera „Fra Diavolo“ de Auber.
   frag (Fragaria vesca), plantă perenă din familia roza-
Frag
 ceelor, cu tulpina scurtă, frunzele în formă de rozetă şi florile mici de culoare albă. Rodul de f. este un fruct fals (fraga), provenit din îngroşa-rea receptaculului floral, fructele propriu-zise fiind nişte nucule (aşa-zisele seminţe). Fragile sînt mici, conice, de culoare roşie sau albicioasă, plăcut aromate şi comestibile. în ţara noastră creşte spontan prin păduri, tufişuri, pe aluviuni şi locuri pietroase; se cultivă pe suprafeţe mici.
   Fragonard          [fragonár/,
 Honoré (1732—1806), pictor, desenator şi gravor francez, elev
H. Fragonard
 al lui Chardin şi Boucher. Opera lui F» vădeşte în general multe trăsături ale realismului sec. al XVIII-lea, printre care interesul pentru scenele lirice din viaţa cotidiană şi legătura poetică cu natura. Ea cuprinde compoziţii de gen (scene familiale, scene galante), peisaje, portrete şi cîteva picturi cu subiect religios şi mitologic. Compoziţiile sale sînt graţioase şi elegante, tuşele libere şi dinamice, culorile armonioase şi luminoase („Sărbătoare la Saint-Cloud‘\ „Jurămîntul de dragoste", „Sărutul pe fura-te“, „Spălătoresele** etc.).
   fraht (germ. Fracht „încăr-cătură“) 1* Document de transport pe calea ferată a diferitelor bunuri materiale. Sin. scrisoare de trăsură. 2. Taxă plătită pentru astfel de transporturi.
   framée, lance de luptă de înălţimea unui om, cu vîrful în formă de laur, ascuţit şi tăios. F. era utilizată de franci, alemani, saxoni etc.
franc1 1. Unitate monetară a Franţei, adoptată oficiaj
 franc
 453
FRANCESCO D’ASSISI
ín 1803 şi definită azi cu un conţinut de 0,180 g de aur fin. Moneda cu această denumire a fost bătută pentru prima dată din 3,9 g de aur în sec. al
XlV-lea, cu inscripţia „Fran-corum rex“, de Ioan al II-lea cel Bun. Din 1865 pînă în 1926, f., împreună cu alte valute, a circulat pe întreg teritoriul format de ţările participante la Uniunea monetară latină. La începutul anului 1960, Franţa a denominalizat moneda sa şi a introdus aşa-zisul franc greu, care este egal cu 100 de franci vechi. Francul cu conţinutul în aur din 1803 (0,290323 g) a fost ales ca monedă de decontare de Uniunea poştală internaţională pentru operaţiile poştale şi telegrafice dintre membrii săi. 2. Unitate monetară a Belgiei, Elveţiei, Luxemburgului şi a unor ţări din Africa.
   franc2 (HORT.), denumire dată portaltoiului obţinut din să-mînţa soiurilor cultivate (la măr, păr, cireş, piersic etc.) care fac parte din aceeaşi specie cu altoiul. Se caracterizează printr-o prindere mai bună la altoire.
   France [frăsj, Anatole (pseudonimul lui Anatole Francois Thibaut;    1844-1924), mare
scriitor realist francez, personalitate cultural-politică de prestigiu mondial. A fost membru al Academiei Franceze. S-a născut Ia Paris. A debutat cu versuri de inspiraţie parnasiană. Primele sale opere epice sînt străbătute de un scepticism moderat şi ironic. In romanul „Crima lui Sylvestre Bonnard“ (1881, trad. rom. 1960), F. abordează tema inadaptării savantului umanist la convenienţele societăţii burgheze, iar în romanul „Thais“ (1890, trad. rom. 1916) ridiculizează ascetismul creştin. în lucrările „Birtul reginei Pedauque** (1893, trad. rom. 1923) şi „Opiniile domnului Jérőme Coignard“ (1893) înfăţişează Franţa sec. al XVIII-lea , ironizînd în mod indirect, prin aluzii fine, rîn-duielile sociale ale celei de-a IlI-a Republici. Sub influenţa mişcării muncitoreşti, în conştiinţa scriitorului s-a produs treptat o clarificare ideologică. El a devenit, alături de Zola, unul dintre promotorii mişcării
antimilitariste şi anticlericale în favoarea lui D r e y f u s. în ciclul „Istoria contemporană** („La umbra ulmului*4,
 1897,   uit. trad. rom. 1958;
A. France
 „Manechinul de nuiele'*, 1897, trad. rom. 1958; „ Inelul de ametist", 1899; „Domnul Ber-geret la Paris“, 1901) şi în romanele „Insula pinguinilor** (1908, trad. rom. 1959), „Revolta îngerilor** (1914, trad. rom.) demască cu vigoare moravurile societăţii capitaliste în descompunere, intrigile politice şi rolul perfid al clerului în urzirea acestora. Abuzurile justiţiei burgheze sînt denunţate şi în nuvela „Crainquebille** (1902, trad. rom. 1904), unde se vădeşte dragostea adîncă a autorului pentru oamenii simpli. Romanul „Pe lespedea albă** (1905, trad. rom.) înfăţişează imaginea societăţii socialiste viitoare, lipsită de exploatare şi de războaie. în ultimii ani ai vieţii sale, F. a participat din ce în ce mai activ la luptele politice. Membru al Partidului socialist francez, a colaborat la ziarul ,J’Humanite“ şi a fost unul dintre animatorii „Ligii drepturilor omului". A luat apărarea revoluţiei din Rusia din 1905—1907 (culegerea „Spre timpuri mai bune**, 1897—1906, trad. rom. 1948) şi a salutat cu entuziasm Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Umanismul militant al lui F., eforturile lui de a înţelege fenomenul istoric şi condamnarea asupririi şi fanatismului de orice fel apar şi în ultimele sale lucrări: „Viaţa Ioanei d’Arc** (1908), „Zeilor le este sete** (1912. trad. rom.), roman consacrat revoluţiei bur-
 gheze din Franţa şi „în floarea vieţii** (1921, trad. rom. 1953), în care evocă imagini din copilărie, exprimîndu-şi totodată simpatia pentru clasa muncitoare şi oroarea faţă de războaiele de cotropire. Scrierile sale de critică literară, întrunite în culegerea „Viaţa literară** (1888— 1892), deşi concepute de pe poziţii impresioniste, se valorifică prin cultura clasică de adîncă erudiţie, gustul artistic sigur care nu se abate nici un moment de la principiile modului său umanist de a gîndi.
F.  a creat o opei ă vastă ca întindere şi tematică. Verva de povestitor, inteligenţa vie, umorul fin, ironia subtilă, sensibilitatea delicată şi duioşia caracterizează întreaga sa operă. Arta lui F., maestru al prozei franceze, pune în valoare, prin muzicalitate şi culoarea evocării, prin farmecul simplităţii şi eleganţă, bogăţia contextului emoţional. F. a fost unul dintre scriitorii de frunte ai timpului şi a exercitat o considerabilă influenţă artistică şi moral-politică asupra contemporanilor săi. Premiul Nobel pentru literatură (1921).
   franceine (CHIM.), clasă de coloranţi fără azot, cu mare stabilitate la lumină, care vopsesc mătasea în diferite nuanţe de roşu; au fost descoperite de chimistul romín C. I. Istrati.
   France Presse v. Agence France Presse.
   Francesco d’Âssisi (pe numele laic Giovanni Bemar-done; c. 1182—1226), teolog şi poet catolic italian din evul mediu, întemeietorul ordinelor franciscanilor (minoriţilor), clariselor şi terţiarilor (v. o r-dine călugăreşti). învăţătura sa, care a fost influenţată, probabil, de valdensi şi reflectă unele aspiraţii ale păturilor plebeiene, a îmbinat predica pocăinţei şi a as:etismului sever cu aceea a simplităţii evanghelice, a blîn-deţii şi dragostei pentru toate vieţuitoarele firii. Papalitatea a epurat franciscanismul de tendinţele sale semieretice iniţiale, adaptîndu-1 scopurilor ei. Considerat a fi unul dintre creatorii poeziei italiene, F. cTA» este autorul poemului liric* scris în versuri neregulate,
FRANCE-SO IR
454
FRANCO
„Lauda creaturilor" (c. 1224). Valoros prin candoarea» sinceritatea şi umanismul lui, poemul este un imn adresat vieţii şi tuturor făpturilor firii, pe care poetul le numeşte „fraţi şi surori".
   „France-soir“ [frăs suar/, cotidian frâncez de seară, de mare tiraj. Aparţine trustului editorial „Hachette“. Apare la Paris din 1944.
   franceză, limba limbă romanică vorbită în Franţa, în sudul Belgiei, în vestul Elveţiei şi în Luxemburg. In America, este vorbită într-o parte a Canadei şi în Republica Haiti. Este de asemenea vorbită în actualele şi în fostele colonii ale Franţei, în special în cele din Africa. In limba franceză s-a creat o bogată literatură, de renume mondial. Se foloseşte şi ca una dintre limbile diplomatice. Cel mai vechi text datează din 842.
   franci, numele unei uniuni de triburi ale germanilor apuseni, care trăiau în sec. al III-lea pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului. S-au împărţit în două ramuri mari: francii de pe litoral, sau salici (de la lat, salum „mare“), care s-au aşezat la gurile Rinului, şi francii ripuari (de la lat. ripa „mal“), care s-au aşezat pe malurile cursului mijlociu al Rinului şi ale Meusei. La sfîrşitul sec. al V-lea şi începutul sec. al VI-lea au cucerit aproape toată Galia şi au format statul feudal timpuriu franc. Sub dinastia Carolingienilor, f. au alcătuit un mare imperiu, care s-a destrămat pe la mijlocul sec. al IX-lea. O parte a f. a fost asimilată de către populaţia galo-romană, intrînd astfel în componenţa poporului francez, iar
o  altă parte a intrat în componenţa poporului german şi a popoarelor din Ţările de Jos. Izvorul principal pentru studierea vieţii economice şi sociale a francilor este legea salică.
   Francis [frâ:nsis], James (1815 — 1892), hidrotehnician american. A realizat în 1849 (pe baza lucrărilor anterioare ale lui Euler şi Redtenbacher) un tip de turbină hidraulică radială şi radial-axială cu reacţie, cunoscută sub denumirea
de turbină F. şi folosită, în forme perfecţionate, şi în prezent pentru căderi şi debite de apă mijlocii.
   Francisc I, rege al Franţei (1515-1547), din dinastia de Valois. în timpul domniei lui a început să se întărească în Franţa monarhia absolută. A continuat războaiele de cotropire a Italiei (1494—1559), începute de Carol al VIII-lea. A încheiat un tratat de alianţă cu sultanul turc Soliman I împotriva Habsburgilor (1535), în baza căruia negustorii francezi au primit o serie de privi-lei ii (capitulaţii) în Imperiul otoman. A întemeiat Colegiul Franţei (1530) şi Imprimeria naţională şi a sprijinit pe artiştii şi literaţii Renaşterii italiene şi franceze, printre care pe Leonardo da Vinci, Benvenuto Cellini ş.a.
   franciscă, to-porişcă de război de diferite mă-rimi care era fo- Francisca losită de franci şi de alte popoare germanice.
   frânciu (CHIM.), Fr. Element cu nr. at. 87, obţinut în cantitate mică (1 %) la transformarea actiniului, prin emitere de radiaţii. Este un element radioactiv, care are mai mulţi izotopi; cel mai stabil este izotopul cu numărul de masă 223 şi timpul de înjumătăţire de 21 de minute.
   Franc k /frac/, César Auguste (1822—1890), compozitor şi organist francez, unul dintre întemeietorii şcolii muzicale moderne franceze. A fost îndrumătorul şcolii componistice în care s-au încadrat compozitori ca Duparc, d’Indy, Chaus-son, Ropartz, Pierné ş.a. în opera sa, F* a continuat şi a dezvoltat în mod creator tradiţiile lui Bach (contrapunct), Wagner (înlănţuiri polifonice complicate) şi Beethoven (de la care a preluat premisele principiului ciclic, predominant în creaţia sa, precum şi amploarea arhitecturii muzicale). Creaţia lui, care cuprinde şi lucrări de inspiraţie religioasă, se ridică, prin lirismul şi since-
C. A. Franck
ritatea sa emoţională, prin seninătatea contemplaţiei, prin puternicul ei suflu epic, la rezonanţe autentic umane. Opera sa se distinge prin bogăţia melodiei şi noutatea armoniei. A scris: opere, oratorii („Ruth‘\ 1845; „Beatitudinile**, 1869—
1879), o simfonie (1888), poeme simfonice („Djinii“, cu pian, 1884; „Psyché", 1888 etc.), variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră, un cvintet cu pian
(1879), un cvartet de coarde, patru triouri, o sonată pentru vioară şi pian (1886), lucrări pentru orgă şi pian, romanţe etc.
   Franck, James (1882—1964), fizician german. A întreprins împreună cu G. Hertz studiul excitării şi ionizării vaporilor de mercur prin ciocnirea lor cu electronii, punînd în evidenţă caracterul discontinuu al stărilor de energie ale electronilor în atom, fapt experimental de extremă importanţă pentru elaborarea modelului cuantic al atomului (1913); pentru această lucrare cei doi fizicieni au fost distinşi în 1925 cu premiul Nobel. Franck şi colaboratorii săi au stabilit legătura dintre forţele intermo-leculare şi spectrele moleculelor, introducînd astfel metodele spectrale de cercetare în studiul forţelor moleculare. Savant atomist, emigrat în S.U.A. în
1935,   F. s-a pronunţat împotriva folosirii armelor nucleare.
   franco (it. franco „liber"), formă comercială de vînzare-cumpărare în care toate cheltuielile de transport al mărfurilor, de asigurare etc. sînt cuprinse în preţul de vînzare. Există mai multe forme ale acestui sistem de vînzare: /. depozit cumpărător, în care toate
FRANCO
 455
FRANKFURT PE MAIN
cheltuielile sînt suportate de furnizor; /. vagon staţie de expediţieîn care cheltuielile cu transportul mărfurilor de la depozitul furnizorului la gară şi cu încărcarea în vagon sînt suportate de furnizor, restul cheltuielilor fiind suportate de cumpărător; /. depozitul furnizorului, în care toate cheltuielile făcute de la expedierea mărfurilor din depozitul furnizorului sînt suportate de cumpărător.
   Franco, Francisco (n. 1892), dictator al Spaniei (din 1939), în urma rebeliunii fasciste şi a intervenţiei italo-germane împotriva republicii spaniole (1936—1939). Este general şi şeful partidului fascist „Falanga spaniolă**.
   franctirori? denumire dată în Franţa (franctireur) partizanilor care participau voluntar la lupta împotriva invadatorilor. Detaşamente de franctirori au acţionat în timpul războiului franco-prusian (1870—1871). în timpul ocupaţiei Franţei de către Germania hitleristă (1940—1944), patrioţii francezi au creat în 1941, sub conducerea partidului comunist, organizaţia militară de luptă Franctirori şi partizani francezi (Franc-Tireurs et Par-tisans Fran<jais, F.T.P.F.). A-ceasta a luptat cu eroism împotriva cotropitorilor fascişti şi a colaboraţioniştilor şi a avut un rol important în eliberarea Franţei. F.T.P.F. a constituit nucleul armatei unice a forţelor interne franceze, Forţele franceze din interior (F.F.I.), creată în 1944 prin unirea tuturor organizaţiilor militare ale Rezistenţei. în rîndurile
F.T.P.F. au luptat şi antifascişti romîni, dintre care mulţi au căzut eroic în luptă, ca Nicolaie Cristea, Andrei Dra-goş Sas, Ion Călin, Iosif Cliş (Clisei), Francisc Boczor, Alexandru Lazăr, Iancu Zii hermán, Floricel Marinescu, Marin Chilom, Niţă Aron ş.a.
   franj ă de interferenţă (FIZ.), fiecare dintre dungile alternativ luminoase şi întunecoase obţinute pe un ecran, printr-un fenomen de interferenţă a luminii.
   Frank, Bruno (1887— 1945), scriitor progresist ger-
man. în 1933 a emigrat în Austria, iar mai tîrziu în Anglia şi S.U.A. A debutat cu versuri expresioniste. A scris nuvele, drame („Douăsprezece
 mii“, 1927; „Nina**, 1931) şi
 romane, unele cu caracter antifascist („Paşaportul**, 1937; „Fiica**, 1943). Romanul istoric „Cervantes** (1934, trad, rom.), pe lîngă elemente biografice, cuprinde şi puternice trăsături de critică socială.
   Frank, Ilia Mihailovici (n.  1908),   fizician sovietic,
 în 1937, pe baza termodinamicii clasice, a definitivat împreună cu I. E. Tamm, teoria radiaţiei Cerenkov-Vavilov. A elaborat un studiu fundamental asupra fenomenului de transformare a cuantelor gamma în perechi electron-pozitron şi a propus metode de studiere a fluxurilor de neutroni. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Laureat al Premiului Nobel pentru fizică (1958).
   Frank, Leonhard (1882— 1961), scriitor realist german de orientare umanistă şi antifascistă. In 1933 a emigrat în S.U.A.; în 1950 s-a stabilit în R.F. Germană. Nuvelele şi romanele sale scrise în perioada dintre cele două războaie mondiale („Banda de briganzi**, 1914; „Burghezul1924; „Cvartetul din Ochsenfurt**, 1927; „Din trei milioane trei“, 1932), reprezintă o demascare a viciilor orînduirii    burgheze şi
 exprimă necesitatea răsturnării acesteia. Romanele scrise în exil cuprind critici la adresa fascismului        („Tovarăşi
 de vis**, 1935;     „Mathilde**,
 1948). Romanul       „La stînga,
 unde-i inima** (1952), cu caracter autobiografic, exprimă convingerea autorului în victoria socialismului. Premiul naţional
 al R.D.G. (1955).
   Frankéi, Leó (1844— 1896),
 militant al mişcării muncitoreşti ungare şi internaţionale. Membru al Comunei din Paris, a fost condamnat la moarte în contumacie după căderea acesteia. Emigrînd în Anglia, a luat parte la activitatea Internaţionalei I, fiind membru al Consiliului ei General. în 1875 s-a întors în Ungaria şi a fost unul dintre fondatorii Partidului muncitoresc maghiar
L. Frankéi
(1880). Plecînd din nou în Franţa, a luat parte alături de Engels la crearea Internaţionalei a Il-a (1889). A murit la Paris.
   Frankfort [fre ycfol], oraş în S.U.A., centru! administrativ al statului Kentucky. 14 000 loc. (1961). Industrie uşoară şi alimentară.
   Frankfurt, district în estul R.D. Germane. Suprafaţa:   7 187 km2. Populaţia:
656 326 locuitori (1961). Centrul administrativ:      Frankfurt
pe Oder. Relief de cîmpie. Industria s-a dezvoltat mai ales după 1945; industrie siderurgică (combinatul „Ost** din Eisenhüttenstadt şi laminorul din Finow), constructoare de maşini (Eberswalde), a materialelor de construcţie, a prelucrării lemnului, chimică etc. Culturi de cereale (secară, orz, grîu), cartofi, sfeclă de zahăr, plante furajere şi leguminoase. Creşterea animalelor.
   „Frankfurter Allgemeine Zeitung für Deutschland" [fráv\cfurtdr âlghemaine ţaitung fiir dficiland], cotidian din R.F. Germană; exprimă interesele cercurilor guvernante. Apare la Frankfurt pe Main din 1949.
   Frankfurt pe Main, oraş în R.F. Germană, în landul Hessen, situat pe valea rîului Main, la 30 km de confluenţa acestuia cu Rinul. Populaţia: 683 080 loc. (1961). Mare centru industrial, comercial şi financiar. Principalele ramuri industriale: construcţia de maşini, industria electrotehnică, chimică (coloranţi), poligrafică, mecanică fină şi optică. Este dezvoltată de asemenea industria uşoară şi alimentară. Im-
FRANKFURT PE ODER
 456
 FRANŢA
portant nod de comunicaţii férő viare, rutiere şi aeriene (aeroportul Rhein-Main) şi port fluvial. Centru cultural (universitatea „J.W. Goethe", institute de cercetări ştiinţifice, icoli tehnice, muzee). La F. pe M. s-a născut J.W. Goethe. — Pacea de la F. pe M., tratat de pace încheiat între Franţa şi Germania în mai 1871, în urma războiului franco-prusian (1870
—  1871). Tratatul prevedea a-nexarea la Germania a Alsaciei şi a Lorenei de est şi obligaţia Franţei de a plăţi Germaniei drept despăgubire de război cinci miliarde de franci aur. Condiţiile păcii de la Frankfurt pe Main au contribuit la întărirea economică şi politică a cercurilor militariste germane. Tratatul de pace de la F* ps M. a creat un permanent pericol pentru izbucnirea unui nou război între Franţa şi Germania. Tratatul a fost în vigoare pînă la începutul primului război mondial (1914).
   Frankfurt pe Oder., oraş în R. D. Germană, situat la graniţa cu R. P. Polonă, pe malul stîng al fluviului Oder, centru administrativ al districtului Frankfurt. 57 000 loc.
(1961). Industria uşoară şi a-limentară dezvoltată; unele întreprinderi de construcţii de maşini şi de prelucrare a metalelor. în apropierea oraşului se află zăcăminte de lignit, pe baza cărora funcţionează termocentralele care aprovizionează oraşul. Important nod de comunicaţii feroviare şi rutiere, port fluvial.
   franklin (după numele lui
B. Franklin; METR.), unitate de măsură a sarcinii electrice în sistemul CGS electrostatic. Este egal cu sarcina unui corp punctual care, la distanţa de
1  cm de un alt corp punctual încărcat cu aceeaşi sarcină, este supus în vid unei forţe de o dină. Are simbolul Fr.
   Franklin, Benjamin (1706—
1790), om politic american, democrat burghez, cercetător al naturii şi gînditor iluminist, în tinereţe a fost tipograf. Şi-a însuşit o cultură vastă. A participat activ la lupta pentru independenţa Statelor Unite şi a contribuit la elaborarea Declaraţiei de independenţă (1776).
Reprezentînd Statele Unite ale Americii în Franţa (1776— 1785), a reuşit să încheie cu aceasta, în 1778, un tratat de alianţă avînd un rol important în lupta pentru independenţa S.U.A. Ca membru al Conven-tului Federal Constituţional (1787), s-a pronunţat pentru o constituţie democratică şi a cerut desfiinţarea sclaviei negrilor. în activitatea ştiinţifică multilaterală a lui F., locul central l-au avut cercetările sale
B. Franklin
din domeniul fizicii. A formulat o teorie unitară a electricităţii, considerată ca un fluid» şi a introdus termenii de electricitate pozitivă şi negativă. EI a arătat prin numeroase experienţe identitatea dintre fulger şi descărcările electrice. Este inventatorul paratrăsnetului (1747). Franklin a desfăşurat o vastă activitate de răspîndire a culturii. El a în-; fiinţat la Filadelfia prima bibliotecă publică din S.U.A. (1731), a întemeiat Universitatea Pennsylvania din Filadelfia (1740) şi a organizat în 1743 Societatea filozofică americană, al cărei scop era propagarea cunoştinţelor ştiinţifice, filozofice şi politice. în filozofie, Franklin a fost deist. A criticat, de pe poziţiile iluminismului moderat burghez, morala bisericească, opunîndu-i morala laică a „egoismului raţional1* (v. egoism). A fost unul dintre primii economişti care au înţeles că valoarea mărfurilor este determinată de munca cuprinsă în ele. El a definit omul ca un animal care făureşte unelte; nu a izbutit însă să tragă concluzii sociologice materialiste din această
teză remarcabilă. Prin activitatea sa politică, ştiinţifică şi culturală, F. s-a înscris ca o proeminentă personalitate progresistă în istoria poporului american.
   Franklin, John sir (1786— 1847), navigator englez, explorator al Arcticei. A cercetat nordul Canadei şi o mare parte a ţărmului american al Oceanului îngheţat. Încercînd să găsească trecerea de nord-vest din Atlantic în Pacific, a pierit împreună cu întreaga expediţie.
   Franko, Ivan Iakovlevici (1856—1916), scriitor revoluţionar ucrainean. S-a format la şcoala democraţilor revoluţionari ruşi şi mai ales a lui Tárás Şevcenko. Adept consecvent al realismului critic, el a oglindit în opera sa viaţa maselor exploatate ucrainene (volumele de nuvele „Borislavul“, 1877; „Boa constrictor", 1878; „Bo-rislavul rîde", 1881 — 1882). Ca poet, F. a cultivat o lirică militantă, în care dezvăluia mizeria, dar şi potenţialul revoluţionar al maselor („Din înălţimi şi adîncuri", 1887; poemul „Moise", 1905 ş.a.). Printre scrierile sale dramatice se remarcă piesa „Fericirea furată** (1893, trad. rom.), care cuprinde scene din viaţa ţărănimii. Numeroase poezii şi povestiri ale lui Franko au fost tălmăcite şi în romîneşte.
   Franţa, stat în Europa occidentală, situat între Belgia, Luxemburg, Republica Federală Germană, Elveţia, Italia, Marea Mediterană, Spania, Oceanul Atlantic, Marea Mî-neciişi Marea Nordului. Suprafaţa: 551 208 km2. Populaţia: 47 573 000 loc. (1963), dintre care peste 90% sînt francezi, restul bretoni, alsacieni, lo-reni, basci, flamanzi, corsi-cani etc. Capitala: Paris. Alte oraşe importante: Lyon, Marsilia, Bordeaux, Toulouse, Lille, Strasbourg, Nantes, Rouen, Nisa. Limba de stat: franceza. Teritoriul F. se caracterizează printr-o mare diversitate a reliefului. în partea sudică se înalţă munţi tineri din catena alpină: în sud-vest, la graniţa cu Spania, Pirineii, masivi, cu înălţimi de peste 3 000 m (Vig-nemale 3 298 m), cu numeroase circuri glaciare; în sud-est,
wlpii vestici, înalţi (Mont Blanc, 810 m, Masivul Pelvoux, 103 m), înzăpeziţi, cu versan-îi fragmentaţi de numeroase îuri care coboară spre culoarul tonului, alimentate în timpul erii de gheţarii din regiunile uperioare ale văilor; la graniţa u Elveţia, o parte din munţii ura, cu altitudini mai mici. ..a vest de Alpi şi Jura, din-
olo  de culoarul Ronului, se dtinde Masivul Central Frânez, un rest al lanţului herci-ic, slab vălurit, cu numeroase onuri de vulcani stinşi (Mont )ore, 1886 m). Marginea lui ud-estică, abruptă, formează nunţii Ceveni. Formaţiunile ercinice se reîntîlnesc în munţii ^osgi (1 426 m) şi în podi-ul Ardeni (din care doar o nică parte este cuprinsă în te-itoriul F.); în peninsula Bre-
tagne şi în Normandia apar doar ca mici coline de granit cu înălţimi pînă la 400 m (Masivul Armorican şi colinele Nor-mandiei). Cîmpiile ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Franţei. în nora-vest se întinde bazinul parizian, străbătut de fluviul Sena, cu aspect de cîmpie deluroasă, mărginit de colinele din Champagne şi Lorena. în vest, Cîmpia Acvi-taniei coboară lin către ocean, fiind străbătută de Loara şi Garonne. în sud-est, la ţărmul Mediteranei, se află o îngustă cîmpie litorală. Corsica, cea mai mare insulă franceză, este muntoasă. Climă temperată cu puternice influenţe oceanice, variind în funcţie de altitudine şi de dispoziţia reliefului. Vînturi dominante sînt cele de vest, care aduc ploi bogate,
temperează frigul iernilor ş căldura verilor. în estul Fran ţei, clima are nuanţă continen tală; în sud are caracter medi teranean (veri calde şi reiaţi' secetoase, ierni blînde şi umede) iar în zona munţilor înalţi ca racter alpin (ierni geroase ci zăpezi abundente, verirăcoroa se). Rîuri numeroase cu debi bogat; cele mai importante sîn Sena, Loara, Garonne şi Ronul Resurse naturale; păduri (20,5^ din suprafaţa ţării), important rezerve hidroenergetice, zăcă minte de minereu de fier (îi bazinul de la Briey), de metal rare (tungsten, cobalt), de bau xită (în sud), de minereuri ra dioactive (toriu şi uraniu), d săruri de potasiu (în Alsacia), d combustibili (cărbune, gaze na turale) etc. F. este o ţară indus trial-agrară dezvoltată. în 19&
6                  4                 2                  0                 2                  k                  6
 FRANŢA
 458
FRANŢA
a dat 5,2% din volumul producţiei industriale a lumii capitaliste. în economia ei, nivelul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului se îmbină cu larga răspândire a producţiei mici şi mijlocii în unele sectoare economice (în special în producţia bunurilor de larg consum). Este dezvoltat capitalul monopolist de stat. Hidrocentralele, care dau cca. 44% din producţia de energie electrică a ţăpi, sînt amplasate mai ales în regiunea munţilor Alpi, Pi-rinei şi în Masivul Central. Industria siderurgică, dezvoltată pe baza minereurilor de fier proprii şi a cocsului din import, este concentrată în special în Lorena, în nordul Franţei şi în Masivul Central. Industria aluminiului s-a dezvoltat în apropierea hidrocentralelor din Alpi şi Pirinei. Industria construcţiilor de maşini are ca subramuri mai importante producţia de utilaj industrial, automobile (dominată de marile firme Renault şi Citroen), maşini agricole, avioane, electrotehnică, locomotive şi vagoane, construcţii navale. Principalele centre industriale: Paris, St.-Etienne, Le Creusot, Lyon, Bordeaux, Marsilia, Toulouse. Industria de război este reprezentată prin numeroase întreprinderi de stat şi particulare; un loc important îl au uzinele de armament greu ale concernului Schneider-Creusot. Se dezvoltă rapid industria chimică, în special producţia de fibre sintetice şi mase plastice (Paris, Lyon ş.a.) şi industria cauciucului (Cler-mont-Ferrand). Industria textilă şi a confecţiilor este concentrată în nordul Franţei (centre mai mari:       Roubaix,
Lilié, Valenciennes), la Lyon (bazată în special pe mătase şi fibre artificiale), în Alsacia şi Lorena. în general, nordul şi estul F. este mult mai industrializat decît vestul, centrul şi sudul. în agricultura Franţei se accelerează procesul de concentrare a producţiei; marile gospodării capitaliste deţin 30% din suprafaţa agricolă, restul deţinîndu-1 gospodăriile mici şi mijlocii. Cea mai dezvoltată ramură este creş-
terea animalelor (bovine, ovine, porcine), care în 1962 dădea 61 % din producţia globală agricolă. Principalele culturi: grîu, cartofi, ovăz, orz, sfeclă de zahăr. Se mai cultivă şi porumb, secară, orez, tutun, legume şi pomi fructiferi. Cultura viţei de vie se face pe suprafeţe întinse (1 500 000 ha), mai ales în Languedoc, Bordeaux, Champagne, Burgundia, F* si-tuîndu-se pe primul loc în lume în producţia de vinuri. Pe coasta Mediteranei se cultivă măslini şi plante citrice. Principalele porturi de pescuit sînt Boulogne, Dieppe, Lorient. Porturi pentru transporturi maritime:        Marsilia,
Le Havre, Rouen, Dunkerque, Bordeaux, Nantes şi St.-Na-zaire. Comerţul exterior este orientat în special spre ţările Pieţei comune şi ale „Comunităţii franceze". Franţa exportă produse finite (automobile, u-tilaj electrotehnic, de transport, textile, confecţii, articole de lux), care dau 2/5 din valoarea exportului; apoi minereuri de fier, bauxită, aluminiu, săruri de potasiu, vinuri, grîu, zahăr. Importă combustibil, materii prime. — Istoric. în antichitate, F. a fost populată de triburi celtice, cărora romanii le spuneau gali, de unde denumirea de Galio. în sec. I î.e.n., Galia a fost cucerită de legiunile romane, comandate de Iuliu Cezar, transformată în provincie romană şi colonizată, în perioada crizei Imperiului roman din sec. al III-lea, Galia a fost un centru al răscoalei antisclavagiste a bagauzilor. în sec. al V-lea — începutul sec. al VI-lea, francii au ocupat aproape întreaga Galie romană şi treptat, pînă în sec. al IX-lea, au fost asimilaţi de populaţia ga-lo-romană. în timpul dinastiei Merovingienilor, francii au pus bazele unui mare stat feudal. Acesta a ajuns la înflorire în timpul dinastiei Carolingieni-lor, mai ales în timpul lui Carol cel Mare. După destrămarea Imperiului franc al Carolingienilor (843), F. a devenit stat de sine stătător. în sec. VIII—IX, în F. s-au cristalizat relaţiile feudale. în sec. al XII-lea — începutul sec. al XIII-lea, în timpul dinastiei
Capeţienilor, s-a întărit puterea regală. în lupta pentru întărirea puterii, regalitatea s-a sprijinit pe feudalii mici şi mijlocii şi pe oraşe. în 1302 au fost convocate primele state generale. Intensificarea asupririi feudale în sec.
XIV-XV    şi înrăutăţirea situaţiei maselor populare în timpul războiului de 100 de ani cu Anglia (1337—1453) au constituit principalele cauze ale izbucnirii răscoalelor populare: j a c q u e-ria (1358), răscoala ciocă-naşilor (1382), a caboşienilor (1413) etc. în timpul lui Ludovic al XI-lea (1461 — 1483), s-au creat premisele formării statului naţional francez feudal centralizat. Puterea regală s-a întărit îndeosebi după terminarea războaielor religioase (1562— 1594), sub Henric al IV-lea (1589—1610) şi Ludovic al XIII-lea (1610-1643), în timpul căruia statul a fost condus de fapt de către cardinalul Richelieu; acesta a creat premisele instaurării monarhiei absolute. în sec. XVI-XVII au avut Ioc mari răscoale populare ale crocanţilor (sfîrşitul sec. al XVI-lea—prima jumătate a sec. al XVII-lea), ale desculţilor (1639), iar în 1648— 1653 mişcarea frondei. Regii Franţei au dus o luptă îndelungată cu Habsburgii pentru stăpînirea şi influenţa politică in Europa apuseană (războaiele italiene, 1494— 1559; războiul de 30 de ani, 1618—1648 etc.). în sec. al XVII-lea, F. a pus bazele imperiului său colonial, prin acapararea de teritorii în America de Nord şi India. în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, care a întărit considerabil monarhia absolută,
F. a fost cel mai puternic stat feudal din Europa apuseană. în timpul domniei lui Ludovic al
XV-lea    (1715-1774), ca urmare a începutului descompunerii orînduirii feudale, în F. au apărut primele semne ale decăderii absolutismului. în urma războiului de succesiune la tronul Spaniei (1701 — 1714) şi îndeosebi a înfrîngerii suferite în războiul de 7 ani (1756-1763), hegemonia comercială şi colonială deţinută de F. a trecut în mîinile Angliei. Prin tra-
FRANŢA
459
FRANŢA
tatul de la Paris din 1763 (care a pus capăt războiului de 7 ani), F. a fost nevoită să cedeze Angliei aproape toate coloniile sale din America de Nord şi din India. Orînduirea feudală a fost lichidată de revoluţia burgheză de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea (1789— 1794). După scurta perioadă a regimului contrarevoluţionar
termidorian (1794—1795) şi a Directoratului    (1795 — 1799),
burghezia a instaurat dictatura militară a lui Napoleon Bonaparte, întîi sub forma Consulatului» iar din 1804 sub forma Imperiului. Numeroasele războaie purtate de Napoleon i, cu ajutorul cărora burghezia franceză a încercat să-şi impună hegemonia în Europa, s-au terminat printr-un eşec; totodată, ele au subminat bazele feudalismului în Europa. în timpul restauraţiei Bourboni-lor, în 1814, şi a doua oară după cele „100 de zile“ ale reîntoarcerii lui Napoleon, în 1815, Ludovic al XVIII-lea şi apoi Carol al X-lea au încercat, fără succes, să restabilească dominaţia marii aristocraţii funciare. Dinastia Bourbonilor a fost răsturnată de revoluţia burgheză din iulie 1830. Ludovic Filip de Orléans, exponent al cercurilor burgheziei financiare, a fost proclamat rege. Intensificarea exploatării capitaliste şi ascuţirea contradicţiilor sociale au provocat numeroase răscoale muncitoreşti şi populare. Răscoalele din Lyon (1831 şi 1834) au fost primele acţiuni armate organizate ale muncitorilor împotriva dominaţiei burgheze. Prin aceste răscoale, proletariatul s-a afirmat ca o nouă forţă pe scena istoriei. Revoluţia din februarie 1848, înfăptuită cu participarea predominantă a clasei muncitoare, a dus la instaurarea republicii burgheze (a doua republică, 1848— 1852). Punctul culminant al revoluţiei din 1848 a fost insurecţia din iunie a proletariatului parizian, reprimată sîngeros de către generalul Cavaignac. în urma loviturii de stat din 1851 a fost instaurat regimul dictaturii militare a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a proclamat împărat (1852) sub numele de Napoleon al III-lea; astfel
s-a instaurat regimul numit al celui de-al doilea imperiu (1852—1870). Al doilea imperiu a fost lichidat în urma revoluţiei din septembrie 1870, care a avut loc în condiţiile înfrîn-gerii în războiul franco-prusian (1870—1871), în F. instaurîn-du-se cea de-a treia republică (1870—1940). Guvernul burghez al „apărării naţionale" a dus o politică antipopulară, de trădare, la care clasa muncitoare a răspuns prin revoluţia din 18 martie 1871, in-staurînd Comuna din Paris, primul guvern al dictaturii proletariatului din istorie. Dar, cu ajutorul armatelor germane, burghezia franceză a înăbuşit puterea proletară. Începînd din prima jumătate a sec. al XIX-lea, cercurile colonialiste franceze au trecut la promovarea unei politici de expansiune colonială:     Algeria
(1830— 1847), Tunisia (1881), întinse teritorii în Africa, Indo-china(1882—1886) etc. La sfîrşitul sec. al XIX-lea, imperiul colonial francez a devenit al doilea, ca mărime şi importanţă economică, după cel englez. în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, mişcarea muncitorească a căpătat un caracter mai organizat prin crearea în 1879 a Partidului muncitoresc, condus de J. Guesde şi P. Lafargue, iar în 1905 a Partidului socialist unit, în care influenţa reformiştilor jauresişti era preponderentă. în 1893 s-a încheiat alianţa franco-rusă, care, după încheierea acordului anglo-francez din 1904, a devenit Tripla Alianţă, cunoscută în istorie şi sub denumirea de A n t a n t a. în 1914 —1918, F. a luat parte la primul război mondial imperialist, care s-a terminat prin pacea de la Versailles (1919). în condiţiile de avînt al mişcării muncitoreşti din 1917—1920 a fost creat, în 1920, Partidul Comunist Francez. Sub conducerea P.C.F., clasa muncitoare a lichidat încercarea de lovitură fascistă din februarie 1934. în iulie 1934, ca urmare a unei înţelegeri între partidele comunist şi socialist, a fost creat Frontul unic muncitoresc, care á constituit premisa creării în 1935 a Frontului popular. în aprilie 1938
forţele reacţiunii au adus la putere guvernul Daladier, care a promovat o politică de lichidare a cuceririlor sociale ale Frontului popular, a interzis Partidul Comunist Francez (1939), a dizolvat organizaţiile democratice etc. Guvernul Daladier a semnat acordul de la München (1938), care a favorizat dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial (1939—1945). După atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, Franţa a declarat război Germaniei; la 3 septembrie 1939, fără a recurge la acţiuni militare energice. în mai 1940, trupele germane au invadat F*, ocupînd mai mult de două treimi din teritoriul ei, iar la 22 iunie 1940 F* a capitulat. în teritoriul neocupat, Ia V i c h y, s-a format guvernul - marionetă profascist în frunte cu Pétain şi Laval. în 1941 a fost creat, la Londra, Comitetul naţional francez, care s-a transformat în 1942, în Comitetul francez al eliberării naţionale (C.F.L.N.), în frunte cu generalul Charles de Gaulle, în noiembrie 1942, trupele Germaniei hitleriste şi ale Italiei fasciste au ocupat şi restul teritoriului francez. Poporul francez a desfăşurat în anii 1940—1944 o puternică mişcare de eliberare naţională împotriva ocupanţilor germani. Forţa principală a mişcării de rezistenţă a poporului francez a fost clasa muncitoare condusă de P.C.F. în condiţiile victoriilor repurtate de armatele coaliţiei antihitleriste, în 1944 a început răscoala întregului popor, al cărei punct culminant
l-a constituit eliberarea Parisului (august 1944) de către insurgenţii parizieni. în 1944,
C.F.L.N. a devenit guvern provizoriu al F.j în care au intrat şi reprezentanţi ai P.C.F. La sfîrşitul anului 1944, F. a fost definitiv eliberată de către patrioţii francezi şi de către trupele anglo-americane. în 1946 a fost adoptată o constituţie democratică, iar Ia 1 ianuarie 1947 a fost instaurată oficial cea de-a patra Republică, în decembrie 1946 a fost declanşat războiul colonial în Vietnam, care a încetat în urma Conferinţei de la Geneva din
 30
FRANYO
 460
FRASNIAN
1954. Începînd din 1954, F« a dus un război colonial în Algeria, care a durat şapte ani. în 1956, F. a participat, împreună cu Marea Britanie şi Israel, la agresiunea împotriva Egiptului, care s-a soldat cu un eşec. în 1958, a fost adus la putere generalul de Gaulle care, devenind preşedinte al Franţei la 8 ianuare 1959, a inagurat, în mod oficial, cea de-a cincea Republică. în F. a fost promulgată o nouă constituţie (1958), care a restrîns atribuţiile Parlamentului şi a extins împuternicirile preşedintelui republicii. F. face parte din N.A.T.O. (din 1949), din S.E.A.T.O. (din 1954) şi este membră a Comunităţii europene á cărbunelui şi oţelului şi a Pieţei comune. în 1963 a încheiat cu R.F. Germană un tratat de alianţă militară şi politică. F. este o republică. Şeful statului este preşedintele Republicii Franceze, ales pe termen de 7 ani; el este în acelaşi timp şi preşedinte al Comunităţii franceze,formată din F. şi unele state din Africa, foste colonii ale Franţei. Parlamentul este format din două camere: Adunarea Naţională, aleasă pe cinci ani, şi Senatul, ales pe nouă ani, la fiecare trei ani reînnoindu-se cu 1/3. F. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Uniunea pentru noua republică (U.N.R., partid de guver-nămînt, creat în 1958); Partidul Comunist Francez; Partidul socialist francez (S.F. I.O.); Partidul socialist unificat, creat în 1960; Partidul radicalilor şi al radical-socialiştilor ; Mişcarea republicană populară (M.R.P.); Centrul naţional al republicanilor independenţi şi al ţăranilor. Cea mai puternică organizaţie sindicală este Confederaţia Generală a Muncii din Franţa,
    Franyó [fr$no], Zoltán (n. 1887), poet maghiar din R.P.R. A publicat versuri originale, eseuri, dar s-a distins mai ales ca traducător de poezie în limbile maghiară şi germană. Poliglot, Franyó a studiat îndeaproape literaturile a numeroase popoare, tălmăcind de cele mai multe ori direct din original. Dintre traducerile sale se remarcă versiunea maghiară
 a poemului „Faust" de Goethe şi a poemelor eminesciene, precum şi versiunea germană a poeziilor lui Ady Endre. Majoritatea tălmăcirilor sale poetice în limba maghiară sînt cuprinse în culegerea „Pe strunele mileniilor" (3 voi., 1959— 1961).
   Franz Ferdinand [franţ] (1863—1914), arhiduce de Austria, moştenitor al tronului Austro-Ungariei. A fost unul dintre promotorii anexării Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria în 1908; tot el a elaborat planul cuceririi Serbiei şi alipirii acesteia la Austro-Ungaria. Asasinarea sa la Sarajevo (28 iunie 1914) de către studentul sîrb G. Prinkip, membru al unei organizaţii naţionaliste, a fost folosită de către imperialiştii austro-ger-mani ca pretext pentru dezlănţuirea primului război mondial imperialist.
   Franz Joseph [franţ ió-zef]t arhipelag în nordul Mării Barents; aparţine Uniunii Sovietice. Suprafaţa: 16 500 km2, în cea mai mare parte, insulele sînt acoperite cu gheaţă, deasupra căreia, pe alocuri, se înalţă stînci ascuţite şi golaşe. Faună polară (urşi albi, vulpi argintii, colonii de păsări, morse, foci etc.). A fost descoperit în 1873.
   Franz Joseph I [franţ iozefjy împărat al Austriei (1848— 1916) din dinastia Habs-burgilor şi rege al Ungariei (1867—1916). A înăbuşit revoluţia din 1848— 1849 în Ungaria şi Transilvania. în timpul domniei lui s-a creat monarhia dualistă austro-ungară (1867) şi s-a înăsprit asuprirea naţională a celorlalte naţionalităţi din imperiu. în politica internă s-a sprijinit pe cercurile reacţionare moşiereşti şi clericale. A promovat o politică externă agresivă, expansionistă faţă de ţările balcanice. A participat la crearea Triplei Alianţe.
   Fraser Ifréiz9/, rîu în Canada (j 370 km). Izvorăşte din Munţii Stîncoşi şi se varsă în strîmtoarea Georgia (Oceanul Pacific) în dreptul insulei Vancouver. Formează numeroase cascade. Dispune de mari rezerve hidroenergetice, parţial folosite. Este navigabil pe ultimii 180 km.
  Frasheri [frăsări] y Naim (1846—1900), scriitor romantic albanez. A scris poeme în care slăveşte peisajul albanez şi idealizează viaţa pastorală („Bucolice şi georgice. Vitele şi plugăria", 1886), evocă trecutul de luptă al poporului („Istoria lui Skanderbeg",
1898)  sau îndeamnă la lupta de dezrobire a patriei de sub jugul otoman („Paradisul", 1894; „Albania" ş.a.)* Poemul „Adevărata dorinţă a albanezilor" (1886) este un vibrant apel adresat albanezilor şi popoarelor balcanice de a-şi uni forţele în acţiunea comună de eliberare naţională. A scris şi versuri erotice („Flori de vară", 1890). Majoritatea scrierilor sale au fost tipărite la Bucureşti.
  Frasheri [frâşări]> Sami (1850—1904), cărturar şi patriot albanez, fratele lui Naim Frashéri. S-a impus mai ales prin lucrarea „Albania ce a fost, ce este şi ce va fi" (1899), tipărită la Bucureşti şi considerată manifestul mişcării de eliberare naţională a poporului albanez.
  frásin (Fraxinus excelsior)f arbore din familia oleaceelor, cu tulpina dreaptă, cilindrică,
Frasin
coroana rară şi frunze compuse din 7—13 foliole lanceolate. Florile sînt lipsite de corolă şi apar înainte de înfrunzire, iar fructele (samare) sînt alungite şi au aripa plană. în ţara noastră, f* creşte în pădurile din regiunile de cîmpie pînă la munte, pe terenurile cu suficientă umiditate. Lemnul de frasin, fiind foarte rezistent, elastic, cu fibre fine şi lungi, este foarte valoros, avînd numeroase utilizări în industrie (mobile, articole de sport, maşini agricole etc.).
   frasnián (STRAT.), primul etaj al devonianului superior
FRATE
 461
FRECARE
caracterizat prin anumite specii de brahiopode, goniatiţi etc. Se găseşte în vestul Europei (ex. munţii Ardeni, Bretagne), în estul Europei (ex. colinele Timan, munţii Urali etc.), în nordul Africii (ex. munţii Atlas) etc.
   frate (AGR.), lăstar care creşte din nodurile subterane ale tulpinii la cerealele păioase (grîu, orz, ovăz, orez). Din primele două noduri de la bază, tulpina principală dă naştere de o parte şi de alta la primii doi f., numiţi /. de ordinul întîi (sau primari); de la nodurile bazale ale acestora cresc /. de ordinul al doilea (sau secundari); aceştia pot forma, la rîndul lor, /. de ordinul al treilea etc. Fiecare dintre f. porneşte dintr-un nod propriu. F. de ordinul întîi formează spic şi boabe la fel ca tulpina principală, pe cînd /. de ordinul al doilea apar mai tîrziu, rămîn mici şi nu formează spic sau formează spice mărunte cu coacere tîrzie.
   fratrie (IST.), denumire dată în Grecia antică uniunii gentilice mai mici decît tribul, începînd de la L. H. Morgan şi
F.  Engels, termenul a căpătat în ştiinţă un sens general, denumind una dintre principalele verigi ale organizării tribale.
F.  era alcătuită din mai multe ginţi, iar mai multe fratrii înrudite alcătuiau un trib. F« era condusă de un consiliu al bătrînilor şi avea un conducător militar. Ea îndeplinea anumite funcţii sociale şi religioase. La romani, fratria se numea curie,
   fraţii cehi (IST.), continuatori ai taboriţilor, aripa revoluţionară a mişcării husite. După înfrîngerea acestora în 1434—
1437, f. c. au luptat, sub conducerea lui Petru Ahsamit, Talafus, Pankratie Mikulás şi a altora, împotriva bisericii catolice, a exploatării feudale şi a asupririi poporului din Slovacia de către feudalii unguri. Fraţii cehi au fost. înfrînţi de regele Ungariei Matei Corvin la Kostolany
()467\
   fraţi siamezi (MED.), gemeni care se nasc lipiţi, total sau parţial, unul de celălalt. Denumirea provine de Ia doi gemeni siamezi Chang şi Eng,
 30*
care s-au născut cu această anomalie şi care au trăit 63 de ani (1811-1874).
   frâudă (DR.), act săvîrşit cu rea-credinţă spre a trage foloase de pe urma atingerii aduse drepturilor altuia (ex. actul săvîrşit de către debitorul insolvabil pentru a-şi sustrage bunurile de Ia eventuala urmărire a creditorilor săi). —F. la lege, încheiere a unui act juridic, în sine valabil, pentru ca în mod ocolit să se înlăture aplicarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive.
   Fraunhofer [frâunhofdr], Joseph von (1787—1826), fizician german. A fost membru al Academiei de ştiinţe din München. A perfecţionat luneta, a măsurat, cu ajutorul reţelelor de difracţie, lungimea de undă a diverselor radiaţii luminoase. Este iniţiatorul analizei spectrale, pe care a aplicat-o la studiul spectrelor planetelor şi stelelor fixe, descoperind în spectrul Soarelui (1814) liniile întunecate care-i poartă numele. — Linii F., linii negre care apar, mai ales în spectrul luminii solare, datorită fenomenului de absorbţie a radiaţiilor emise de fotosferă de către substanţele din cromosfera solară. Poziţia lor în spectru coincide cu poziţia liniilor pe care le pot emite substanţele absorbante respective. Studiul caracteristicilor /. F. permite determinarea proceselor fizice şi a compoziţiei atmosferei solare. Un număr mic de /. F. se datoresc şi absorbţiei în atmosfera terestră. Asemenea linii au fost observate şi în spectrul stelelor, ceea ce dovedeşte asemănarea corpurilor cereşti din punctul de vedere al constituţiei chimice.
   frazare (MUZ.), delimitare a frazelor muzicale. F. este unul dintre elementele principale ale interpretării.
   frază (gr. phrasis „vorbire")
1.  (LINGVISTICA) îmbinare de două sau mai multe propoziţii care se află între ele în raport de coordonare sau de subordonare. 2. (MUZ.) Unitate de gîndire muzicală care are un sens expresiv propriu şi lasă o impresie de încheiere provizorie. Amploarea frazelor, variabilă, este în general de
2—4 măsuri. F- este alcătuită din motive; două sau trei fraze alcătuiesc o perioadă.
   Frazer lfréizg], James George (1854—1941), etnograf englez şi istoric al religiilor. In lucrările şaJe „Creanga de aur" (2 voi., 1890), „Totemism şi exo-gamie“ (4 voi., 1910) etc., F* a adunat un vast şi util material asupra societăţilor primitive, dar nu a putut ajunge la concluzii ştiinţifice, deoarece a rupt atît religia cît şi magia de baza lor socială, explicîndu-le în mod idealist prin psihologia individuală. A susţinut în mod greşit că religia s-a născut din magie şi că ea ar fi, în esenţă, deosebită de aceasta din urmă.
   írásinál (Dictamnus fraxineU la)t specie de plantă erbacee din familia rutaceelor, cu tulpina, ramurile şi inflorescenţa acoperite cu peri glanduloşi, cu frunze alterne compuse, flori mari albe sau roze, grupate în raceme terminale. Creşte prin tufişuri, pe lîngă păduri, în poieni. Planta conţine un ulei eteric plăcut mirositor şi posedă proprietăţi tonice, fe-brifuge, antihelmintice,emena-goge.
   frecare (FIZ.), sistem de forţe şi momente care apar la suprafeţele de contact a două corpuri şi care se opune deplasării sau tendinţei de deplasare relativă a corpurilor. Se poate produce atît în cazul existenţei unei mişcări relative (macroscopice) a corpurilor în contact cît şi în lipsa ei; în acest din urmă caz, ea este determinată de exercitarea asupra corpurilor a unor forţe exterioare care sînt prea mici pentru a putea produce o deplasare relativă a corpurilor (f. de repaus). F. este însoţită de o disipaţie de energie sub formă calorică, care se manifestă prin încălzirea suprafeţelor de contact ale corpurilor (ex. încălzirea osiilor la vehicule); ea este de asemenea însoţită de electrizarea corpurilor care se freacă; dacă unul dintre acestea este izolator, el reţine sarcinile electrice (electrizare prin frecare). F- joacă un rol important în practică şi tehnică; ea face posibil mersul animalelor şi al omului, deplasarea vehiculelor cu roţi, transmisiunea cuplurilor
 FRECHET
462
FREDÉRIC AL II-LEA
mecanice prin curele etc. — F. de alunecare, frecare produsă de o forţă care apare în punctul de contact a două corpuri şi situată în planul tangent în acest punct la suprafeţele lor; se opune alunecării unuia dintre corpuri pe celălalt. — F. de pivotare, frecare datorită unui cuplu a cărui axă este perpendiculară pe suprafaţa de contact a două corpuri; se opune mişcării de pivotare a unui corp pe celălalt. — F. de rostogolire, frecare datorită unui cuplu a cărui axă instantanee este situată în planul tangent comun al suprafeţelor în contact; se opune mişcării de rostogolire a unui corp pe celălalt. F. de r. e mult mai mică decît /. de alunecare, ceea ce face ca în practică, ori de cîte ori este posibil, mişcarea de alunecare să fie înlocuită printr-o mişcare de rostogolire (ex. un bloc masiv se deplasează mai uşor dacă e tras pe role decît dacă e tras direct; tramvaiele, trenurile se deplasează pe roţi care se rostogolesc pe şine).
   Fréchet [freşe], Rene Mau-rice (n. 1878), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Creatorul analizei generale ca extindere a analizei funcţionale. A creat topologia abstractă, introducînd în 1905 spaţiile abstracte metrice şi cele în care există o noţiune de limită; de asemenea a introdus noţiunea de diferenţială în spaţiile abstracte. A publicat si lucrări de calcul al probabilităţilor.
   frecventativ (LINGV.) v. iterativ.
   frecvânţă 1. (FJZ.) Mărime care arată de cîte ori se produce un fenomen periodic în unitatea de timp; este egală cu inversul perioadei acelui fenomen, adică
 / = ~ • Dacă unitatea de timp
 este secunda, unitatea de f. se numeşte hertz (Hz). F. curenţilor electrici alternativi utilizaţi în reţelele de alimentare cu energie electrică sînt de 50 2
 şi de 16 ~ Hz (pentru tracţi^
 unea electrică), în afară de continentul american, unde sînt de 60 şi 20 Hz. F. Vocale sînt cuprinse între 200 şi 3 400 Hz,
 /. audio (muzicale) între 16 şi
 16 000 Hz, iar /. video, folosite în televiziune, între 0 şi 16— 20 MHz. Spectrul undelor radioelectrice cuprinde f. de la zeci de mii de Hz pînă la sute de milioane de MHz, clasificate în benzi de frecvenţă. în mod curent acestea se împart în /. joase, medii şi înalte. — (TE-LEC.) F. purtătoare, frecvenţa semnalului radioelectric nemodulat. — F. de rezonanţă, frecvenţă la care una dintre caracteristicile de funcţionare ale unui circuit (răspunsul circuitului) este maximă sau minimă. Astfel, amplitudinea de rezonanţă apare la frecvenţa pentru care se obţine un răspuns maxim în amplitudine, rezonanţa de fază apare la frecvenţa pentru care răspunsul este în fază cu fenomenul care întreţine oscilaţia. V. şi oscilaţii forţate. 2. (BIOL.) Termen de apreciere a modului de repartizare a indivizilor unei specii într-o biocenoză. în fito-cenologie aprecierea f. se notează de obicei cu cifre de la 1—5, în care 1 echivalează cu prezenţa plantei în o zecime sau două zecimi din suprafaţă, iar 5 cu prezenţa plantei în nouă zecimi sau pe întregul teritoriu ocupat de fitocenoză.
   frecvenţmetru (ELT.), instrument de măsură a frecvenţei unei mărimi periodice. Pentru
Frecvenţmetru
 măsurarea frecvenţei oscilaţiilor mecanice se utilizează diferite tipuri de /. de vibraţie, a căror funcţionare se bazează pe fenomenul de rezonanţă, în electrotehnică, pentru domeniul frecvenţelor industriale se întrebuinţează mai ales /. electromagnetic cu lamele vibrante, alcătuit dintr-un electro-magnet cu bobina parcursă de curentul electric, a cărui frec-
 venţă (f) trebuie măsurată, şi dintr-o serie de lamele de oţel, dintre care intră în vibraţie numai aceea a cărei frecvenţă de rezonanţă este cea mai apropiată de valoarea 2 /, adică dublul frecvenţei curentului electric. în electronică şi în telecomunicaţii (la frecvenţe înalte) se întrebuinţează cel mai adesea f. a căror funcţionare se bazează pe compararea frecvenţei de măsurat fie cu o frecvenţă-etalon variabilă, la /. heterodine, fie cu frecvenţa de rezonanţă a unui circuit electric oscilant, la /. de rezonanţă, fie cu frecvenţa de echilibru a unei punţi cu rezistoare, bobine şi condensatoare, la /. cu punte.
   Frederic I Barbarossa, de Hohenstaufen, împărat al Imperiului romano-german (1152 — 1190). A întreprins mai multe expediţii în vederea cuceririi oraşelor din nordul Italiei. în 1162 a cucerit şi distrus Milano, dar în 1176 a fost învins de Liga Lombardă la Legnano. Prin pacea de la Constanţa, el a recunoscut libertăţile oraşelor lombarde (1183). în Germania, spri-jinindu-se pe nobilimea mică şi mijlocie, a înfrînt puterea principelui de Bavaria şi Saxa, impunînd autoritatea imperială, în 1189—1190 a fost unul dintre conducătorii cruciadei a IlI-a; în cursul expediţiei s-a înecat în rîul Salef, în Asia Mică.
   Frederic al IMea, de Hohenstaufen, rege (din 1212), apoi împărat al Imperiului ro-mano-german (1220—1250) şi rege al Siciliei (din 1208). A transformat regatul sicilian într-un stat centralizat birocratic. Tinzînd sa cucerească întreaga Italie, a purtat lupte cu papalitatea şi cu oraşele din Lombardia. în Germania a lăsat puterea în seama principilor teritoriali, asigurîndu-şi astfel colaborarea lor. A persecutat mişcările populare (care luau forma ereziilor).
   Frederic al Il*lea, rege al Prusiei (1740—1786) din dinastia Hohenzollern, supranumit de istoriografia burgheză Frederic cel Mare. Credincios sistemului politic prusac instituit de tatăl său, Frederic
 FREDERIC WILHELM I
 463
FRENKEL
 Wilhelm I, a dus o politică internă caracterizată prin aplicarea unor reforme în spiritul mercantilismului şi absolutismului luminat în politica industrială şi comercială, în justiţie, administraţie şi cultură. Pentru cucerirea Sileziei, F. al IMea a purtat o serie de războaie contra Austriei: războiul de succesiune la tronul Austriei (1740—1748), războiul de şapte ani (1756—1763) şi războiul
 pentru succesiunea la tronul Bavariei (1778—1779). A participat la prima împărţire a Poloniei (1772).
   Frederic Wilhelm I, rege al Prusiei (1713-1740), din dinastia Hohenzollern, creatorul sistemului politic autocrat prusac din sec. al XVIII-lea. A întărit armata prusiană, instrument al absolutismului regal şi al politicii agresive externe a Prusiei, pentru întreţinerea căreia a înăsprit fiscalitatea. A înăbuşit orice manifestare a gîndirii sociale înaintate. Brutalitatea şi spiritul cazon i-au atras porecla de „regele-ser-gent**.
   Frederic Wilhelm al IlI-lea, rege al Prusiei (1797— 1840) din dinastia Hohenzollern. Pentru a stăvili frămîn-tările revoluţionare din sînul ţărănimii după înfrîngerea Prusiei de către armatele napoleo-neene (1806), el a iniţiat cîteva reforme cu caracter burghez. A făcut parte din Sfînta Alianţă (1815).
   Frederic Wilhelm al IV"lea, rege al Prusiei (1840— 1861) din dinastia Hohenzollern. A reprimat sîngeros revoluţia din 1848— 1849 din Prusia şi a promulgat în 1848 o constituţie foarte limitată, care, după revizuirea din 1850, a rămas în vigoare pînă în
 1918.
   Frederik al lX~lea (n.
 1899), rege al Danemarcii (din 1947), din dinastia Glücksbur-gilor.
   Fredholm, Erik Ivar (1866— 1927), matematician suedez. A creat teoria ecuaţiilor integrale numite „de tip F.*\ adică cu limite fixe. A mai adus contribuţii şi în domeniul mecanicii şi al fizicii matematice.
   Fredro, Aleksander (1793—
 1876), dramaturg polonez rea-
 list, cel mai de seamă autor de comedii satirice din literatura poloneză. Continuator al tradiţiilor progresiste din epoca iluminismului, scriitorul a înfăţişat în comediile sale moravurile decadente ale nobilimii poloneze, ignoranţa, desfrîul şi parazitismul ei. In piesele „Străinătatea'* (1824) şi „Pan Jowialski** (1832) a ridiculizat cosmopolitismul şi slugărnicia nobilimii faţă de stăpînirea austriacă. Piesele sale „Pan Geldhab** (1818), „Dame şi husari** (1825), „Jurămintele fibioarelor** (1833), „Răzbunarea** (1833), „Renta viageră** (1835) se caracterizează prin vioiciunea acţiunii, bogăţia şi expresivitatea limbii.
   Freetown [fri:taun]> capitala statului Sierra Leone (A-frica), port la Oceanul Atlantic. 100 000 loc. (1959). Prin F. se exportă copra, ulei de cocos, cacao, minereu de fier, crom, diamante. Şantier de reparaţii navale.
   fregâtă 1. (NAV., MILIT.) Navă militară din epoca navi-
Fregată
gaţiei cu pînze, dotată cu numeroase tunuri instalate în ambele borduri. Avea forme elegante şi obţinea viteze maii pentru acea epocă. A fost folosită pînă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în special pentru recunoaşteri şi pentru războiul de urmărire. 2. (ZOOL.; Fregata) Gen de păsări pal-
Fregată
mipede marine, zvelte, cu coadă şi aripi foarte lungii Foarte bune zburătoare, f. îşi petrec aproape întreaga viaţă în aer, mişcîndu-se greoi pe pămînt şi pe apă; trăiesc în apropierea mărilor tropicale şi cuibăresc pe stîncile şi arborii insulelor oceanice; se hrănesc cu peşti, pe care adesea îi fură din gura altor păsări.
   Frege [fréghe/, Gottlob (1848—1925), logician şi matematician german, unul dintre întemeietorii logicii matematice în forma sa modernă. Op.pr:. „Studiu despre concept, un limbaj formalizat al gîndirii pure după modelul aritmeticii"
(1879).
   „Freies Volk“ [frtfos folc], organ de presă central al Partidul ui Comunist din Germania. A început să apară la Düsseldorf (Republica Federală Germană) în 1948. După interzicerea P.C.G., în august 1956, publicaţia îşi continuă apariţia ilegal.
   Freiligrath [frâiligrat], Fer-dinand (1810—1876), poet liric german. A colaborat la „Noua gazetă renană** a lui Kari Marx şi a făcut parte un timp din Liga comuniştilor. F. a cîntat revoluţia din 1848, la a cărei pregătire a contribuit prin versurile sale cu caracter social-politic (culegerile „O profesiune de credinţă**, 1844; „Qa ira*\ 1846; „Noi poezii social-politice**, 1848— 1851). A scris şi balade cu caracter exotic. După 1868 a alunecat pe panta naţionalismului burghez.
   Frérniet [fremié/, Emmanuel (1824 — 1910), sculptor francez, elev al lui Rude. Autor al statuii ecvestre a Ioanei d’Arc din Paris, al statuii lui Napoleon I de la Grenoble. al statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare din Iaşi etc. A executat de asemenea multe lucrări în genul sculpturii animaliere.
   Frenkel, lakov Ilici (1894— 1952), fizician sovietic. S-a ocupat cu teoria cuantică a mişcării electronilor în metale şi a pus bazele teoriei moderne a feromagnetismului. A elaborat teoria cantitativă a fisiunii nucleare, în acelaşi timp şi independent de N. Bohr şi J. Wheeler. A adus contribuţii esenţiale la elaborarea teoriei
FRENOLOGIE
464
FREUDISM
cinetice a lichidelor şi la teoria defectelor în reţeaua cristalină (defecte F.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   frenologie (gr. phren, phre~ nos ,,minte“ şi logos „ştiinţă**; MED.), teorie pseudoştiinţifică emisă în 1796 de Fr. J. Gali, conform căreia ar exista o relaţie directă între forma şi mărimea diverselor regiuni ale creierului şi craniului, pe de o arte, şi diversele facultăţi psi-ice ale individului, pe de altă parte. F. prezintă azi numai un interes istoric.
   freóni (CHIM.), denumire comercială dată derivaţilor fluo-ruraţi şi fluorocloruraţi ai metanului sau etanului, întrebuinţaţi ca substanţe de răcire în maşinile frigorigene (ex. freon 11 este tricloromonofluor-metan; freon 23 este trifluor-metan; freon 114 este tetra-fluordicloretan). V. şi fluor-clor metani.
   frescă (it.fresco „proaspăt**; PICT.), cea mai durabilă dintre tehnicile folosite în compoziţia monumental-decorativă. Pictura în f. (sau buon fresco) se practică pe tencuiala umedă, în culori care, dizolvate în apă sau soluţie de var, intră în tencuială şi se usucă o dată cu aceasta, nemaiîngăduind nici un fel de reveniri. Aceasta presupune multă ştiinţă şi în-demînare din partea artistului. Ea poate fi corectată, după ce s-a uscat, cu tempera. Tehnica a fost răspîndită încă din antichitate în arta civilizaţiilor mediteraneene, cunoscînd o largă dezvoltare în arta bizantină, în cea a Renaşterii şi în arta rusa veche. în arta veche romînească, f. a fost folosită cu mare măiestrie la picturile murale interioare şi exterioare ale bisericilor de la Voroneţ, Suceava, Suceviţa ş.a. După
o   perioadă de declin (sec. XVH-XIX), f. cunoaşte o nouă înflorire în arta mexicană şi a altor ţări. în R.P.R. se dezvoltă continuu în pictura monumental-decorativă a diverselor edificii publice.
   Frescohaldi, Girolamo (1583—1643), compozitor şi pedagog italian, considerat de contemporanii săi un neîntrecut organist. în calitate de pedagog a educat mulţi organişti de
seamă. Autor de piese pentru orgă (fantezii, toccate, capricii) şi clavir (preludii, partite, va-riaţiuni, adesea pe teme populare), de piese religioase şi
G. Frescobaldi
profane pentru voce. A prelucrat cu strălucire arii şi melodii populare de dans. Muzica sa se caracterizează prin pregnanţă melodică, prospeţime şi bogăţie emoţională, prin folosirea largă a variaţiunilor în dezvoltarea tematică.
    Fresnel [frenél/, Augustin Jean (1788— 1827), fizician francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A descoperit, independent de Young, fenomenul de interferenţă cu ajutorul unui sistem de oglinzi care-i poartă numele. A elaborat o teorie ondu-latorie completă a luminii, avînd
A. J. Fresnel
la bază ipoteza că vibraţiile luminoase sînt perpendiculare pe direcţia de propagare. Această ipoteză a scos din impas teoria ondulatorie a luminii şi a fost strălucit confirmată mai tîrziu de teoria electromagnetică a luminii, elaborată de Maxwell. Pe baza teoriei sale, F. a ex-
plicat polarizaţia luminii şi dubla refracţie, folosind pentru prima oară mărimile complexe pentru descrierea proceselor fizice.
   fretáre 1. (TEHN.) Operaţie de asamblare prin contact strîns (calare) a două piese care urmează a face corp comun, pentru a le mări rezistenţa la solicitări dinamice. F. se realizează prin încălzirea piesei exterioare sau, dacă această operaţie prezintă inconveniente, prin răcirea piesei interioare, de obicei în acid carbonic lichid sau în aer lichid. Se fretează bandajele roţilor de vagoane, volanţii, diferite tuburi, ţevile de tun etc. 2. (CONSTR.) Operaţie de montare a unei armături rotunde, care formează freta.
   fretă 1. (TEHN.) a) Inel sau tub de metal care se calează la exteriorul unei piese tubu-lare sau a unui organ de maşină cilindric, cu scopul de a-i mări rezistenţa la presiuni interioare. Diametrul interior al fretei este mai mic decît diametrul exterior al piesei. Pentru executarea operaţiei de calare se încălzeşte freta sau se răceşte piesa pe care urmează a fi trasă f. b) Fir de metal (de obicei de oţel) care se înfăşoară întins forţat în elice pe suprafaţa unei piese (de obicei tubulară), pentru a-i mări rezistenţa la solicitări interioare sau la forţe centrifuge. 2. (CONSTR.) Armătură inelară sau în formă de elice fixată transversal în stîlpii de beton sau numai în unele regiuni comprimate puternic ale unui element de construcţie din beton armat, cu scopul de a-i reduce defor-maţia transversală.
   freudism [fróidísm], curent neştiinţific în psihologia burgheză contemporană, care consideră instinctele în general, şi instinctul sexual („libidó**) în special, ca factori hotărîtori în viaţa psihică şi socială a omului. A fost întemeiat la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea de medicul psihiatru austriac S. Freud (1856— 1939).
F.  susţine că, din cauza con-strîngerilor impuse de societate, tendinţele instinctuale înnăscute ale omului ar fi „cenzurate*4 de conştiinţă şi împinse (refu-
FREVILLE
 465
FREZĂ
late) în afara acesteia, în aşa-zisul „subconştient**. Bolile psihice, nevrozele, sînt considerate de Freud şi de adepţii lui ca fiind rezultatul conflictului dintre conştient şi aceste tendinţe refulate. Vindecarea nevrozelor se încearcă prin metoda psihanalizei. F. explică însă nu numai nevrozele, ci întreaga viaţă psihică a oamenilor în lumina conflictului dintre conştiinţă şi tendinţele instinctuale. Deşi în momentul apariţiei sale a prezentat interes prin faptul că a pus problema fenomenelor psihice inconştiente (v. inconştient), concepţia freudiană este unilaterală şi neştiinţifică, în-trucît exagerează şi absolutizează importanţa instinctelor faţă de conştiinţă, reduce trebuinţele omului Ia nevoile biologice, ignorînd condiţionarea lor socială, dă o interpretare arbitrară fenomenelor vieţii psihice. Extinzînd teoria sa la domeniul fenomenelor sociale, Freud a încercat să explice apariţia societăţii omeneşti, războaiele, lupta de clasă, creaţia artistică etc. prin particularităţile psihicului individual, redus, la rindul său, la instincte. La neofreudiştii contemporani, problemele de neuropsihiatrie, pe terenul cărora s-a format iniţial f., au cedat şi mai mult locul speculaţiilor sociologice reacţionare.
   Fréville lf revii], Jean (n. 1898), scriitor şi publicist francez, autor a numeroase studii de critică şi istorie literară, scrise de pe poziţii marxiste („Zola, semănător de furtuni**,
 1952), al unor romane („O pîine amară**, 1937; „Un port flămînd**, 1939; „Vînt liber**,
 1950)   şi al culegerii de povestiri „Colaboraţioniştii** (1946). în volumul „Noaptea s-a terminat la Tours“ (1951), a înfăţişat evenimentele care au dus la formarea Partidului Comunist Francez.
   Freya, zeiţa fecundităţii şi a dragostei în mitologia scandinavă. După legendă, l-ar fi căutat prin toată lumea pe soţul ei Od, dispărut în timpul unei călătorii. Era înfăţişată zbu-rînd în chip de şoim. împreună cu fratele ei, F. era venerată de multe triburi germanice.
   Freytag [frâitag/, Gust a v (1816—1895), romancier, dramaturg şi publicist german, în tinereţe şi-a arătat simpatia faţă de ideile democraţiei burgheze, dar după 1848 a devenit reacţionar. Freytag a fost un apologet al burgheziei germane preimperialiste (romanele „Dare şi avere**, 1855, trad. rom. 1898; „Manuscrisul pierdut**, 1864; „Strămoşii**, 6 voi., 1872—
1880). Unele elemente de critică socială de pe poziţii mic-bur-gheze străbat în comedia „Zia-riştii** (1854). A scris şi eseuri.
   frezare (TEHN.), procedeu de aşchiere a metalelor sau a altor materiale cu ajutorul frezelor la maşinile de frezat. Prelucrarea prin f. a căpătat o largă răspîndire datorită productivităţii mari şi posibilităţii de obţinere a celor mai variate suprafeţe. O caracteristică a procedeului de aşchiere prin f. constă în aceea că tăişul sculei aşchietoâre nu rămîne permanent în contact cu stratul de aşchiat, ci fiecare dinte al frezei desprinde o aşchie pe durata unei fracţiuni din ciclul de rotaţie al frezei.
   frezát, maşină de — (TEHN.), maşină-unealtă pentru prelu-
crarea prin frezare a metalelor sau a altor materiale. M. de f. pot fi orizontale sau verticale, universale, speciale etc. Scula aşchietoare a m. de f. este freza, care are o mişcare de rotaţie. Mişcarea de avans perpendicular pe axa de rotaţie a frezei poate fi efectuată fie de piesa supusă prelucrării, fie de freză, fie în mod combinat.
   freză 1. (TEHN.) Sculă aşchietoare de formă circulară, cu mai multe tăişuri (dinţi), folosită în operaţiile de frezare la maşinile de frezat. F. este formată dintr-un corp cu dinţi (care constituie partea activă şi care pot alcătui o bucată cu corpul, la /. monobloc, sau pot fi prinşi pe corp prin sudare, supraturnare ori prin elemente de îmbinare ce permit montarea, demontarea şi reglarea lor, la /. cu dinţi raportaţi) şi din elementul de prindere şi centrare, care poate fi o coadă sau o gaură cilindrică în corpul f. Se deosebesc: /. cilindrice, /. disc, /. conice, /. frontale, /. torofilate etc. 2. (MAŞ. AGR.) Freză agricolă, maşină agricolă pentru lucrat solul, în special terenurile înţelenite, mlăştinoase, turboase etc. Este for-
Maşină de frezot
FRI ABILITATE
 466
FRIGIDER
Diferite tipuri de freze
  mată dintr-un ax rotitor pe care sînt montate cuţitele, mecanismele de transmitere a mişcării şi un cadru cu roţile de transport şi cu capacul de protecţie montat deasupra cuţitelor. Organele active (cuţitele) ale f. a. taie şi mărunţesc solul, pregătindu-1 în felul acesta pentru operaţia de însămînţare fără să mai fie nevoie de grăpat. Lăţimea de lucru a unei /. a. este de 0,7— 2 m, iar adîncimea 10—25 cm.
    friabilitate (lat. friabilis, de la friare „a sfărîma“; FIZ.), proprietate a unor materiale de a putea fi uşor aduse în stare de pulbere.
    Fric [frici], Josef Vâclav (1829—1890), poet, publicist şi revoluţionar ceh. A luat parte activă la revoluţia din 1848. Urmărit de autorităţile habs-burgice, a fost deţinut un timp în închisoare. între anii 1859 şi 1879 a stat în emigraţie, unde a editat pe rînd cîteva ziare. în culegerea de poezii lirice „Cîntece din cetate** (1846-1860, integral 1898), F. a elogiat eroismul poporului ceh în revoluţia din 1848 şi lupta lui împotriva tiraniei. A mai scris piese de teatru, povestiri, un volum de „Amin-tiri“ (1885) ş.a.
    frica ti vă (LINGV.) v. con-strictivă. frideric,
 prusiană. A le romíné a secolului al spunea astfel
  monedă
  circulat
  prima
                                                                                            de aur în ţări-jumătate XIX-lea. I se după numele
  emiţătorului, Frederic al II-lea, regele Prusiei.
    Friedel [fridel ]t Charles (1832—1899), chimist şi mi-neralog francez, A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A făcut importante cercetări asupra cetonelor, derivaţilor propionici şi acetici, asupra combinaţiilor siliciului. Friedel a descoperit acţiunea catalitică a clorurii de aluminiu
  şi a realizat cu ajutorul acesteia numeroase sinteze organice. — Reacţia Friedel şi Crafts, reacţie de alchilare a nucleului aromatic cu un compus halogenat, catalizată de clorura de aluminiu. Este foarte mult aplicată atît în laborator cît şi în industrie.
    Friedrich [fri:drih], Caspar Dávid (1774—1840), pictor pei-sagist german, reprezentant al romantismului. A redat privelişti poetice sub lumina lunii, furtuni pe mare, imagini străbătute de o intensă melancolie contemplativă, cu tendinţa de a le atribui o semnificaţie simbolică („Răsărit de lună la mare**, „Pajiştile din Greifs-wald“ ş.a.).
    Friesz [friés/, Emile Othon (1879—1949), pictor francez. S-a alăturat de la început f o-vismului. A pictat în special peisaje din Franţa, Italia, Portugalia şi scene de circ.
    frigâne, insecte din ordinul trichopterelor, ale căror larve trăiesc în ape dulci şi îşi fac un cuib tubular din mici fragmente vegetale lipite între ele sau dintr-un pai de trestie.
   ţara
   (ex
 Frigider cu absorbţie
Frigană (larvă)
  Friganele trăiesc şi noastră, mai ales în bălţi Phryganea).
    frigider (TEHNICĂ), dulap de construcţie specială, destinat răcirii şi păstrării temporare a alimentelor şi a produselor uşor alterabile. Pentru producerea frigului se utilizează energia electrică sau energia de ardere a gazului metan sau a unui combustibil lichid. 7- F* cu absorbţie, frigider a cărui funcţionare se bazează pe proprietatea gazelor de a fi absorbite de lichide, la rece, în proporţie mare şi de a fi eliberate la temperaturi mai ridicate. Efectul de răcire se obţine prin destinderea acestor gaze. în R.P.R. se produc începînd din 1955. — F. cu compresie, frigider în care
 FRIGORIFER
467
FRIZĂ
agentul frigorigen (gaze uşorii-chefiabilé prin comprimare) este comprimat cu ajutorul unui compresor acţionat de un motor electric. Trecînd apoi printr-un vaporizator, agentul frigorigen se evaporă, absorbind căldura de la mediul ambiant şi pro-ducînd răcirea acestuia.
   frigonfér(TEHN.), ansamblu format dintr-o instalaţie pentru producerea frigului artificial (adică a unei temperaturi mai joase decît a mediului înconjurător) şi dintr-o încăpere izolată termic (dulap, clădire, vagon) în care trebuie realizat şi menţinut frigul. Frigoriferele se folosesc în industria alimentară, în transporturi, în comerţ, în laboratoare etc. pentru păstrarea produselor uşor alte-rabile.
   frigotehnica (TEHN.), parte a termotehnicii care studiâză mijloacele şi instalaţiile de producere a frigului şi procedeele de utilizare în practică a acestuia.
   frigurică (Erythraea pul-chelia), specie de plantă mică, anuală sau bianuală, erbacee, din familia genţianaceelor, cu tulpina foarte ramificată, frunze ovale, flori axilare, pedun-culate, de culoare roză.
   Frimu, Ion C. (1871 — 1919), militant de seamă în mişcarea muncitorească din Romînia. Muncitor tîmplar, fiu de ţăran sărac. S-a preocupat încă de la începutul activităţii sale (1891) de organizarea şi întărirea asociaţiilor profesionale muncitoreşti. Frimu a fost unul dintre cei mai activi militanţi pentru crearea Partidului so-cial-democrat al muncitorilor din Romînia (1893). După trădarea „generoşilor", societatea de ajutor reciproc „Munca", al cărei conducător era F«, a devenit centrul polarizátor al activităţii muncitorilor înaintaţi.
F.  a fost unul dintre organizatorii şi conducătorii cercului „Romînia muncitoare" şi ai primei serii a ziarului „Romînia muncitoare" (1902). A avut o mare contribuţie la organizarea luptei economice a muncitorilor şi la întemeierea primelor sindicate muncitoreşti din Romînia. Ca membru al conducerii cercurilor „Romînia muncitoare", creată în 1907, şi apoi
al conducerii „Uniunii socialiste din Romînia", a fost unul dintre cei mai de seamă luptători pentru reorganizarea Partidului social-democrat din Romînia (1910). în 1918, deşi
1. C. Frimu
nu ajunsese la înţelegerea mar-xist-leninistă a evenimentelor, F* a participat la organizarea luptei muncitorilor din Bucureşti şi din provincie. Arestat şi schingiuit după luptele din 13 decembrie 1918, s-a îmbolnăvit şi a murit.
   fringilide ( F ringilidae), una dintre cele mai mari şi mai răspîndite familii de păsărele din ordinul paseriformelor. Reprezentanţii ei sînt de talie mică şi au un cioc conic şi scurt. F* se hrănesc cu seminţe şi fructe cărnoase, iar puii lor, cu insecte şi larve de insecte, fiind prin aceasta foarte folositoare. Cîntecul lor este plăcut. Cinteza, inăriţa, scatiul, bot-grosul, căldăraşul, canarul, for-fecuţa, presura, sticletele etc. fac parte din această familie.
   Frings, Theodor (n. 1886), lingvist şi filolog german, profesor la Universitatea din Leip-zig, preşedinte al Academiei Saxone de Ştiinţe din Leipzig, membru al Academiei Germane de Ştiinţe din Berlin şi membru de onoare al Academiei R.P.R. Specialist în germanistică, a publicat studii de istorie a limbii germane, de dialectologie şi de toponimie germană, precum şi studii asupra elementelor romanice din limbile germanice, în care a căutat să stabilească legătura între faptele de limbă şi cele sociale. Laureat al Premiului naţional al R.D.G.
   Frisice, Insulele şir de insule nisipoase în sudul şi
sud-estul Mării Nordului. Suprafaţa: 480 km2. Populaţia: cca. 20 000 loc. F. se împart în trei grupe: F. de Vest (aparţin Olandei), F. de Est (aparţin R.F. Germane) şi F. de Nord (o parte aparţin Danemarcii şi altă parte R.F.Germane). Ocupaţia de bază a populaţiei este creşterea ovinelor şi pescuitul. Cîteva staţiuni balneare.
   frison (MED.), trernurătură convulsivă, uneori ritmică, care cuprinde corpul în totalitate. Se asociază cu clănţănitul dinţilor, cu aşa-numita „piele de găină" şi cu o senzaţie puternică de frig, care contrastează cu temperatura ridicată a bolnavului. în cursul f., respiraţia este scurtă şi sacadată, pulsul slab şi rapid, faţa palidă şi anxioasă etc. Durata f. este variabilă, de la cîteva minute la cîteva ore. Indică de obicei începutul unei boli febrile (pneumonie, malarie, variolă etc.).
   f rit áré (METAL.) v. sinte-rizare.
   friză1 (iND. LEMN.), scîndură groasă, îngustă (cu lăţimea de cel mult 16 cm), folosită la confecţionarea pervazurilor de uşi, a pardoselilor la sălile de spectacole, a punţilor de vapoare etc.
   friză2 (ARHIT.) 1. Element component al antablamentului, cuprins între arhitravă şi cornişă. Dimensiunile, ca şi decoraţia f., sînt caracteristice ordinului de arhitectură din care ea face parte: alternanţă de metope şi triglife, la ordinul doric; decoraţie continuă în basorelief, la ordinul ionic, corintic şi compozit. 2. Element decorativ în formă de bandă, cu picturi, sculpturi etc., care înconjură o încăpere, faţada unei clădiri etc.
   friză3 (ZOOTEHN.), rasă de
oi  de culoare albă, cu coada scurtă, originară din I. Frisice
Friză
 FRÎNARE
 468
FROMENTIN
de Est (R. F. Germană), specializată pentru producţia de lapte, care este în medie de 400 kg anual, avînd un conţinut de grăsime de 6,4%. Este o rasă precoce şi foarte prolifică (oile fată de regulă cîte doi şi adesea trei-patru miei). In R.P.R. se creşte în număr mic şi este folosită pentru infuzie în rasa ţurcană.
   frînâre (TEHN.), acţiune de reducere a vitezei unui corp sau a unui sistem în mişcare (organ de maşină, vehicul, navă cosmică etc.) cu ajutorul unei frîne. F. se realizează prin frecarea uscată dintre organul mobil şi organul de frînă, prin rezistenţă aerodinamică sau hi-drodinamică, prin transformarea energiei cinetice a corpului în mişcare în energie potenţială sau în căldură, prin inversarea sensului de scurgere a fluidului energetic etc.
   frînă 1. (TEHN.) Dispozitiv folosit pentru a micşora sau pentru a anula viteza unor corpuri sau vehicule în mişcare. După modul de acţionare sau după sistemul tehnic pe care-1 deservesc, f. sînt de tipuri şi construcţii foarte variate (ex. f. cu fricţiune, folosită la maşini de lucru, vehicule terestre etc.; f. aerodinamică, folosită la vehicule aeriene; f. hidrodina-mică, folosită la nave;f. hidraulică, electromagnetică etc., folosite pentru măsurarea cuplurilor dezvoltate de motoare). ■—(C.F.) F. de cale ferată, frînă instalată la toate vehiculele
de cale ferată, pentru a micşora viteza saii a efectua oprirea trenului. Organele de frînare sînt doi saboţi din fontă, care se strîng şi apasă asupra periferiei roţii. Strîngerea şi apăsarea saboţilor se face printr-un sistem de pîrghii, numit timoneria frînei, acţionat fie manual, prin rotirea unei manivele, fie mecanic, printr-o instalaţie de aer comprimat. In prezent toate trenurile sînt înzestrate cu frîne pneumatice continue (tip Westinghouse, Hildebrand-Knorr, Matrosov etc.), strîngerea saboţilor la toate roţile fiind comandată de pe locomotivă de către mecanic printr-un robinet. 2. (MILIT.) Frînă de tragere, ansamblu de piese care face legătura între ţeava şi afetul gurilor de foc de artilerie, destinat pentru frînarea deplasării ţevii înapoi (reculului) în timpul tragerii. Prin intermediul /. de t.y acţiunea bruscă a forţei de recul se transformă într-o acţiune lentă care poate fi mai uşor suportată de afet.
   Fröbel [fr'óbdl/, Friedrich (1782—1852), pedagog german, teoretician şi iniţiator al educaţiei preşcolare. Gîndirea sa a fost influenţată de filozofia clasică germană şi de mişcarea de eliberare’ naţională din Germania de la începutul sec. al XIX-lea. Ea cuprinde importante elemente materialist-spontane izvorîte din practica lui pedagogică. Adept şi colaborator al lui Pestalozzi, F. a susţinut că învăţămîntul elementar trebuie
pregătit printr-un învăţărmnt premergător, „mai viu, mai potrivit copilului şi mai natural". El a înfiinţat în 1837 prima grădiniţă de copii, în
F. Fröbel
care a folosit jocurile şi exerciţiile sistematice în scopul dezvoltării organelor de simţ, de mişcare şi de vorbire ale preşcolarilor. Op. pr.: „Educaţia omului“ (1826).
   Froissart [fruasâr/, Jean (c. 1337—1404), cronicar şi poet francez, reprezentant al istoriografiei nobiliare. Cronicile sale cuprind perioada 1325—1400 şi constituie, cu toate naivităţile şi inexactităţile, un izvor important pentru studierea războiului de 100 de ani şi a marilor mişcări populare :   răscoala de la Paris
(1357-1358), jacqueria (1358), răscoala lui Wat Tyler (1381) etc. în cronicile şi poemele sale, F. a zugrăvit în mod expresiv viaţa şi obiceiurile cavalereşti ; de aceea a fost supranumit „cîntăreţul cavalerismului4*.
   Fromentin [fromătt], Eugene (1820—1876), scriitor şi pictor francez, reprezentant al romantismului tîrziu. Autor al unor studii valoroase sub raportul analizei profesionale, „Maeştrii de altădată** (1876), consacrat picturii olandeze şi flamande. A scris romanul psihologic „Dominique*4 (1862, trad. rom.), cu elemente autobiografice, şi însemnări de călătorie în Africa, cuprinzînd descrieri pline de culoare şi farmec. în tablourile sale s-a inspirat în special din natura şi viaţa Algeriei şi a Egiptului („Vînătoare de gazele**, „Inmormîntare maură** ş.a.).
FRONDA
 469
FRONTON
   fronda (fr. fronde „praştie"), mişcare social-politică în Franţa între anii 1648 şi 1653, îndreptată împotriva absolutismului reprezentat de guvernul cardinalului Maza-r i n. în fruntea f. s-a situat aristocraţia feudală, interesată în limitarea puterii regale, şi vîrfurile burgheziei, care năzuiau să obţină lărgirea drepturilor lor politice. Istoria f. se împarte în două etape:        a)
/. parlamentară (1648— 1649), condusă de membrii parlamentului (curţii supreme) din Paris, la care, alături de aristocraţia feudală şi de marea burghezie, au participat şi burghezia mijlocie şi mică, precum şi masele populare din Paris şi din împrejurimi, fapt care a contribuit la transformarea ei într-o largă mişcare antifeudală. Dar marea burghezie, speriată de avîntul revoluţionar al maselor, a trădat mişcarea, acceptînd înţelegerea cu guvernul regal, b) f. prinţilor (1650-1653); care a fost o încercare a aristocraţiei feudale de a folosi agitaţia maselor populare, părăsite de burghezie, în scopul obţinerii de noi privilegii. Mişcarea a fost înfrîntă de guvern. Înfrîngerea f. a permis întărirea monarhiei şi a absolutismului în timpul lui Ludovic al XIV-lea.
   front (lat. frons, -ntis „frunte") 1. (MiUT.) a) Teritoriu în care se duc acţiuni militare în timpul războiului, b) Partea dinspre inamic a unui dispozitiv de luptă, c) Mare unitate operativă compusă din mai multe armate, d) Partea spre care este orientată o formaţie militară. 2* (ARHlT.) Faţada principală a unei clădiri. 3, (URB.) Latura mărginită de stradă a unei parcele. 4. (MINE) Porţiune dintr-un zăcămînt, deschisă printr-o lucrare minieră asupra căreia se execută operaţii de săpare. După caracteristica lucrării miniere se deosebesc: /. de înaintare (de jos în sus), f. de adîncire (de sus în jos), /. de abataj (v. a b a-t a j). Se numeşte şi front de tăiere, front de lucru. 5, (FIZ.) Front de undă, locul geometric al punctelor pînă la care a ajuns o oscilaţie la un moment dat. 6. (METEOROLOGIE) Strat
de discontinuitate (interacţiune) între două mase de aer adiacente, deosebite ca proprietăţi fizice; linia de intersecţie a acestui strat cu suprafaţa orizontală de la nivelul de 0 m. Cînd o masă de aer mai cald înaintează prin alunecare ascendentă peste o masă de aer mai rece, stratul de discontinuitate dintre ele este numit /. cald; cînd o masă de aer mai rece în înaintare pătrunde pe sub masa de aer mai cald, între ele se formează un /. rece; f. arctic separă masa de aer arctic de masa de aer temperat de la latitudinile mijlocii din emisfera nordică;/, antarctic separă masa de aer antarctic de masa de aer temperat de la latitudinile mijlocii din emisfera sudică; frontul polar (temperat) separă masa de aer temperat de la latitudini medii de masa de aer tropical; frontul tropical separă masa de aer tropical de masa de aer ecuatorial.
   frontalitâte, legea frontali-tâţii (SCULPT.), canon în statuara figurativă a Egiptului antic, în vechea artă a Orientului Apropiat şi a Greciei arhaice, impunînd reprezentarea din faţă şi strict simetrică a statuii, astfel încît, oricare ar fi atitudinea figurii, trupul împărţit în două jumătăţi perfect egale de un plan median coborînd prin şeaua nasului, stern şi ombilic să rămînă perfect vertical.
   frontieră (DR.), linie reală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau de întinderi de apă (ex. marea 1 i b e -r ă) care nu fac parte din teritoriul său. Fixarea f. terestre se face în general prin tratate iar a celei maritime de obicei prin legislaţia statelor riverane. Stabilirea frontierei la faţa locului se face prin demarcare de către comisii compuse din reprezentanţi ai statelor învecinate. încălcarea frontierei constituie o violare a integrităţii teritoriale a statului. V. şi conflict de fronti e r ă.
   frontispiciu (lat. frons, -ntis „frunte" şi inspicio „privesc")
 1.  (ARHIT.) Faţada principală a unui edificiu sau, prin res-
 tricţie, partea de sus a acesteia. 2. (POLIGR.) a) Compoziţie decorativă plasată în fruntea foii de titlu a unei publicaţii, la începutul unui capitol, al unei rubrici etc. b) Ilustraţie care precedă foaia de titlu, reprezen-tînd portretul autorului sau o scenă din cuprinsul cărţii, c) Partea de sus din pagina întîi a ziarelor, cuprinzînd titlul, semnalarea articolelor mai importante etc.
   Fronto, Marcus Cornelius (c. 100—c. 175), orator roman. A fost consul şi profesorul lui Marcus Aurelius. Opera sa se compune din „Epistole", „Discursuri" (mai^ ales panegirice) şi „Disertaţii" (despre elocvenţă, oraţiuni ş.a.), din care nu ni s-au păstrat însă decît fragmente. Ca retor a dat o importanţă determinantă nu conţinutului de idei, ci formei, abuzînd de hiperbole, de metafore şi de limbaj preţios. Corespondenţa sa cu Marcus Aurelius, Lucius Verus şi An-toninus Pius are valoare documentară.
   frontón (ARHit.) 1. (în arhitectura clasică) Element de formă triunghiulară, mărginit
de o cornişă, care încununează faţadele unui edificiu al cărui acoperiş este format din două pante. Peretele triunghiular al frontonului (numit timpan) este bogat decorat cu sculpturi reprezentînd scene mitologice, alegorii, lupte etc.
2. Element de arhitectură frînt,
curb, cu volute, cu timpanul decorat sau simplu, folosit în arhitectura romană, în cea a Renaşterii şi a barocului, deasupra unei uşi, ferestre, nişe etc.
FRONT
 470
FRONT
   front popular, formă de înţelegere şi colaborare politică dintre diferite partide muncitoreşti, partide democratice şi organizaţii obşteşti reprezen-tînd majoritatea poporului, împotriva fascismului şi războiului, pentru apărarea intereselor vitale ale maselor populare, pentru independenţă naţională, democraţie, pace şi progres social. In fruntea maselor unite în f. p. se află clasa muncitoare, condusă de avangarda sa, partidul marxist-leninist. Baza f. p. o constituie unitatea clasei muncitoare (v. front unic muncitoresc) şi realizarea coaliţiei forţelor populare, în care rolul hotărîtor îl are alianţa muncito-rească-ţărănească. în funcţie de schimbarea condiţiilor social-politice, se schimbă compoziţia, conţinutul activităţii şi formele f. p. în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, partidele comuniste au luptat pentru unirea forţelor democratice din ţările ameninţate de fascism şi război, pentru a bara ascensiunea la putere a forţelor fasciste, pentru apărarea democraţiei şi păcii (fronturile populare antifasciste). Rolul, sarcinile şi însemnătatea f.p. au fost definite la Congresul al VII-lea al Internaţionalei Comuniste, care a subliniat că sarcina centrală este lupta împotriva fascismului şi războiului. F* p* s-a constituit şi a repurtat succese într-o serie de ţări din Europa (Franţa, 1935; Spania, 1936 ş.a.)* în cursul celui de-al doilea război mondial, partidele comuniste din ţările cotropite de fascişti au militat pentru coalizarea tuturor forţelor patriotice, antifasciste, punînd bazele unor fronturi patriotice, antifasciste, de eliberare naţională (Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia, Ro-mînia ş.a.). După război asemenea coaliţii au avut un rol de seamă în lupta pentru instaurarea puterii populare într-o serie de ţări din sud-estul Europei şi din Asia. în ţările capitaliste cîştigă tot mai mult teren ideea închegării unui larg front împotriva dominaţiei monopolurilor, pentru interesele vitale ale maselor populare. în
 prezent, forţele democratice, partidele comuniste din statele dependente sau recent eliberate, în concordanţă cu condiţiile istorice şi sociale concrete din ţările lor şi ţinînd seama de situaţia internaţională, desfăşoară o susţinută activitate pentru unirea tuturor forţelor populare în vederea efectuării transformărilor progresiste şi a ducerii pînă la capăt a revoluţiei antiimperialiste, antifeudale, democratice. Partidul Comunist din Romînia a depus în tot cursul activităţii sale perseverente eforturi pentru unirea forţelor democratice, antifasciste în lupta împotriva politicii de fascizare a ţării, în lupta pentru răsturnarea dictaturii militare-fasciste şi eliberarea ţării de sub jugul hitlerist, în lupta pentru instaurarea regimului democrat-popular. In anii 1934—1937, P.C.R. a militat pentru crearea Frontului popular antifascist, în acest scop au fost create numeroase organizaţii legale ca: Liga muncii, Comitetul naţional antifascist, Asociaţia „A-micii U.R.S.S.“, Blocul democratic, Frontul studenţesc democratic etc. înfăptuirea acestuia a fost însă frînată de atitudinea, ostilă intereselor poporului, adoptată de partidele „istorice** şi de liderii de dreapta ai social-demccra-ţilor. Pe baza unor acorduri parţiale de front popular iniţiate de P.C.R., forţele democratice antifasciste au obţinut victorii în alegerile parţiale din februarie 1936 şi cu prilejul alegerilcr comunale şi parlamentare din primăvara şi toamna anului 1937. în septembrie 1941, P.C.R. a propus tuturor partidelor, grupărilor şi personalităţilor politice o platformă-program pentru crearea frontului patriotic împotriva regimului fascist anto-nescian, a hitlerismului şi a războiului antisovietic. Din iniţiativa P.C.R. a luat fiinţă, în iunie 1943, Frontul patriotic antihitlerist, iar în iunie 1944 Blocul naţi~ onal democrat. în septembrie
 —  octombrie 1944, P.C.R. a iniţiat şi a organizat coalizarea tuturor forţelor democratice în Frontul naţional democrat.
   Frontul democrat universitar (F.D. U.), organizaţie democratică studenţească, creată la Congresul naţional al studenţilor democraţi din ţara noastră care a avut loc la Bucureşti în iunie 1946. F.D. U. a contribuit la democratizarea în-văţămîntului superior. La Congresul de la Cluj din mai 1947 s-a transformat în Uniunea naţională a studenţilor din Romînia (U.N.S.R.).
   Frontul democraţiei populare (F.D.P.), alianţă electorală a forţelor democratice în frunte cu Partidul Muncitoresc Romín, expresie politică a unităţii de voinţă a întregului popor muncitor în lupta pentru construirea socialismului. Creat din iniţiativa P.M.R. în februarie 1948, în condiţiile pregătirii primelor alegeri pentru Marea Adunare Naţională a R.P.R., ca o formă superioară de colaborare între partidele şi organizaţiile politice cu interese şi năzuinţe comune, F.D.P. cuprindea: Partidul Muncitoresc Romín, Frontul plugarilor. Partidul naţional popular şi Uniunea populară maghiară (MADOSZ). Ulterior, la F.D.P. au aderat toate organizaţiile de masă.
   „Frontul muncii", ziar muncitoresc apărut la Piatra-Neamţ în iulie-octombrie 1935. A militat pentru realizarea Frontului unic muncitoresc şi a Frontului popular antifascist.
   Frontul naţional democrat (F.N.D.), coaliţie a forţelor democratice, închegată în octombrie 1944 din iniţiativa Partidului Comunist din Romînia. Din F.N.D. au făcut parte, alături de Partidul Comunist, care avea rolul conducător, o serie de partide şi de organizaţii democratice, ca: Partidul social-democrat, Sindicatele unite, Frontul plugarilor, MADOSZ. F.N.D. a acţionat pe baza unei platforme propuse de P.C.R., al cărei proiect a fost dat publicităţii la 26 septembrie 1944. Platforma sublinia sarcinile e-senţiale ale luptei forţelor democratice unite: formarea unui guvern democratic larg reprezentativ, susţinerea prin toate mijloacele a războiului drept, de eliberare a întregului teri-
 FRONT
 471
FRONT
toriu al ţării şi continuarea luptei pînă la victoria finală asupra Germaniei hitleriste, lupta pentru deplina nimicire a fascismului intern şi pedepsirea criminalilor de război, democratizarea vieţii publice. Platforma prevedea înfăptuirea unor transformări economice" sociale revoluţionare, şi în primul rînd a unei reforme agrare democratice. Ea conţinea de asemenea prevederi referitoare la refacerea economică a ţării şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale clasei muncitoare, precuii şi ale tuturor categoriilor de oameni ai muncii. Prin conţinutul său, platforma constituia un program de luptă pentru etapa desăvîrşirii revoluţiei bur-ghezo-democratice. La platforma F.N.D. au aderat: Uniunea patrioţilor, Apărarea patriotică, Partidul socialist-ţărănesc, Societatea scriitorilor romîni, Asociaţia generală a inginerilor romîni şi alte asociaţii şi grupări. Partidele naţional-ţărănesc şi naţional-liberal au refuzat să adere la platforma F.N.D. şi s-au opus aplicării prevederilor cuprinse în ea. Reprezentînd regruparea pe baze noi a forţelor democratice din ţara noastră şi exprimînd hotărîrea majorităţii poporului, F.N.D. a desfăşurat o largă activitate pentru înfăptuirea sarcinilor revoluţiei populare. Dezvoltarea procesului revoluţionar a determinat accentuarea crizei în care intraseră P.N.Ţ. (Maniu) şi P.N.L. (Bră-tianu). Membri de rînd şi organizaţii întregi ale acestor partide le părăseau şi aderau la
F.N.D. La sfîrşitul lunii ianuarie 1945 a fost publicat, din iniţiativa P.C.R., Programul de guvernare al F.N.D., care preciza sarcinile imediate ale poporului. Acest program a reprezentat baza care a asigurat
F.N.D. sprijinul larg al celor mai diverse pături de oameni ai muncii în lupta pentru instaurarea puterii populare, precum şi colaborarea unei părţi a burgheziei (gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu s-a declarat de acord să colaboreze cu F.N.D.). Din cadrul P.N.Ţ. s-a rupt o importantă grupare şi, în februarie 1945, a aderat la programul F.N.D. Valul luptei revoluţionare a determinat
izolarea de mase a partidelor „istorice" şi căderea guvernelor cu majoritate reacţionară, conduse de generalii Sănătescu şi Rădescu. Sub presiunea mereu crescîndă a maselor populare, regele a fost nevoit să însărcineze cu formarea guvernului pe dr. Petru Groza, preşedintele Frontului plugarilor, şi apoi să accepte guvernul propus de F.N.D. în guvernul democrat prezidat de dr. Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, clasa muncitoare avea un rol precumpănitor.
   Frontul patriotic anti* hitleri st (F.P.A.), coaliţie a forţelor patriotice creată în iunie 1943, din iniţiativa Partidului Comunist din Romînia, cu scopul lărgirii bazei sociale a luptei pentru răsturnarea dictaturii fasciste, recucerirea independenţei naţionale şi scoaterea ţării din războiul anti-sovietic. Din F.P.A. făceau parte, alături de P.C.R., Frontul plugarilor, Uniunea patrioţilor, MADOSZ, unele organizaţii locale ale Partidului social-democrat şi Partidul socialist-ţărănesc. Refuzînd orice colaborare cu Partidul Comunist şi cu celelalte organizaţii democratice, liderii partidelor na-ţional-ţărănesc şi naţional-liberal, împreună cu elementele de dreapta din conducerea P.S.D., nu au aderat la F.P.A. în ciuda măsurilor teroriste luate de guvernanţii fascişti, partidele şi organizaţiile de masă care făceau parte din F.P.A. au desfăşurat o largă muncă de mobilizare a maselor populare la lupta pentru eliberarea ţării de sub jugul dictaturii fasciste.
   Frontul plugarilor, organizaţie politică de masă a ţărănimii din Romînia, care a luat fiinţă sub conducerea dr. Petru Groza, în ianuarie 1933, cu scopul de a mobiliza la luptă masele ţărăneşti pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor lor, pentru unirea luptei ţărănimii muncitoare cu a clasei muncitoare.
 F. p> a sprijinit politica P.C.R. de concentrare a tuturor forţelor democratice, participînd Ia încheierea pe scară locală a acordurilor de front comun de luptă împotriva pericolului fascist. Cu prilejul alegerilor par-
 lamentare parţiale din februarie
 1936, soldate cu succesul forţelor democratice, organizaţia locală a F. p. din judeţul Hunedoara a încheiat un acord oficial de front democratic cu organizaţiile locale ale Blocului democratic, ale MADOSZ, ale Partidului socialist (Popovici), precum şi cu cele ale P.S.D. şi P.N.Ţ. După instaurarea dictaturii regale, activitatea F. p. a fost interzisă. Organizaţia a continuat totuşi să activeze ilegal. în timpul războiului antisovietic, organizaţia F. p„ în frunte cu dr. Petru Groza, a acţionat alături şi sub îndrumarea Partidului Comunist, fă-cînd parte din Frontul patriotic antihitlerist, creat în iunie 1943. După 23 August 1944, F.p. a devenit o largă organizaţie de luptă democratică a ţărănimii, care în procesul revoluţiei de-mocrat-populare din ţara noastră a urmat Partidul Comunist, şi a adus o contribuţie importantă Ia făurirea şi întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănime. în septembrie 1944, F* p» a aderat la platforma-program a Frontului naţional democrat. După ce a obţinut remarcabile succese în cursul îndeplinirii obiectivelor înscrise în programul său de luptă,
 F. p. s-a autodizolvat la începutul anului 1953.
   „Frontul roşu", organ al Comitetului regional Moldova al Partidului Comunist din Romînia. A apărut ilegal la Iaşi din aprilie 1932 pînă în decembrie 1933.
   Frontul studenţesc democratic, organizaţie legală de luptă antifascistă a studenţimii din Romînia, creată în 1935 din iniţiativa Uniunii Tineretului Comunist. F. s. d. a mobilizat studenţimea progresistă la lupta împotriva fascizării vieţii universitare, pentru libertate şi dreptul la cultură. Tineretul universitar organizat în F.s.d« a luat parte la lupta maselor populare organizate de P.C.R. împotriva regimului de teroare şi asuprire al burgheziei şi moşierimii din ţara noastră, împotriva fascizării ţării şi a pregătirilor de război. în cursul anului 1937, autorităţile reacţionare burghezo-moşiereşti au interzis activitatea F. s* d. EI
FRONT
472
FRUCT
 a continuat totuşi să activeze, folosind toate posibilităţile legale şi ilegale, front unic muncitoresc,
 unire de clasă a muncitorilor, indiferent de apartenenţa poli-tică, în vederea luptei pentru realizarea revendicărilor lor vitale, economice şi politice. Linia încheierii de f.u.m. a fost elaborată la Congresul al III-lea al Internaţionalei a IlI-a Comunistă din 1921. Partidele Comuniste au luptat perseverent, în perioada dintre cele două războaie mondiale, pentru aplicarea ei. Pornind de la principiul că unitatea clasei muncitoare este principala armă în lupta împotriva burgheziei, partidele comuniste desfăşoară în prezent o activitate intensă pentru realizarea f. u. m. Crearea f. u. m. este o condiţie hotărîtoare pentru realizarea revendicărilor principale ale clasei muncitoare împotriva exploatării capitaliste, baza unirii forţelor democratice şi progresiste în frontul popular. Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din noiembrie 1960 a subliniat marea însemnătate a unităţii de acţiune a clasei muncitoare, necesitatea înlăturării sciziunii din rîndurile sale pe scară naţională şi internaţională, pe baza unităţii de acţiune în lupta pentru menţinerea păcii, independenţei naţionale, pentru lărgirea drepturilor democratice, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi lărgirea drepturilor sociale ale oamenilor muncii. Problema închegării şi întăririi frontului unic al clasei muncitoare a stat în centrul atenţiei Partidului Comunist din Romînia încă de la înfiinţarea sa. Un strălucit succes i-a constituit realizarea frontului unic de jos al muncitorimii în timpul eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din ia-nuarie-februarie 1933. Prin amploarea lor, prin rezultatele politice imediate, prin ecoul stîrnit în ţară şi în străinătate, aceste lupte au constituit o verificare a justeţii tacticii frontului unic de jos. In timpul războiului antisovietic, muncitorii comunişti şi social-democraţi din numeroase întreprinderi au des-
 făşurat multe acţiuni practice în front unic. Apreciindu-se în mod just forţa uriaşă pe care o reprezintă unitatea clasei muncitoare în lupta împotriva fascismului şi războiului, la 1 Mai 1944 a fost creat, din iniţiativa P.C.R. şi pe baza înţelegerii dintre P.C.R. şi P.S.D., Frontul unic muncitoresc (F.U.M.). Crearea F.U.M. a dus Ia consolidarea forţelor proletariatului, la întărirea rolului său de conducător al maselor populare şi a creat condiţii în vederea concentrării tuturor forţelor patriotice, pe baza unei platforme comune. Aceasta prevedea: răsturnarea guvernului de dictatură fascistă al lui Antonescu, ieşirea Romîniei din războiul antisovietic, participarea Romîniei la războiul antihitlerist, înfăptuirea de reforme democratice, precum 4 şi satisfacerea revendicărilor economice ale muncitorimii. După 23 August 1944, P.C.R. a continuat să acorde o mare atenţie întăririi unităţii de acţiune a clasei muncitoare, organizării acesteia şi creşterii rolului de hegemon al proletariatului în revoluţie. Pe baza F.U.M. a fost convocată, la 1 septembrie 1944, conferinţa delegaţilor comitetelor centrale ale P.C.R. şi P.S.D., la care s-a hotărît refacerea sindicatelor şi organizarea mişcării sindicale unite.
F.U.M. a constituit ^ coloana vertebrală a regrupării, pe baze noi, a tuturor forţelor democratice din Romînia în Frontul naţional democrat şi a creat condiţii pentru lichidarea deplină a sciziunii din mişcarea noastră muncitorească.
   Frost [frqst], Róbert (1874-
1963), poet liric nord-american. S-a născut la San Francisco. A avut o tinereţe grea, fiind nevoit să practice diferite meserii. A debutat în 1913 cu un volum de versuri („Voinţa unui tînăr“). Dedicată aproape în întregime vieţii rustice din
S.U.A., pe care o înfăţişează în culori realiste, opera sa este pătrunsă de dragoste pentru om şi viaţă. Valorificînd tradiţia versului liber whitmanian,
F. şi-a scris poeziile într-o limbă simplă, expresivă, populară. Op. pr.: „La nord de Boston"
(1914), „Interval alpin" (1916), „Pîrîul ce curge spre est" (1928), „Un arbore martor" (1942).
   ^ frotiu (HIST.), picătură de sînge, de ţesut triturat sau dintr-o cultură bacteriană întinsă în strat subţire pe o lamă de sticlă pentru a putea fi examinată la microscop.
   fruct 1. (BOT.) Organ caracteristic plantelor angiosperme, care se dezvoltă din pistilul florii după fecundaţie şi care conţine în interiorul său seminţele. Pereţii f. (pericarpul) pot fi cărnoşi sau uscaţi. Există numeroase tipuri de f., cele mai cunoscute fiind următoarele: pâstaia (specifică plantelor din familia leguminoaselor), capsula (la bumbac, in, mac, bame etc.), nucula (la alun, cînepă etc.), achena (la plantele din familia compozeelor), cariopsa (la cereale), baca (strugurii, coacăza, pătlăgelele roşii, curmalele etc.), drupa (pruna, ci-reaşa, caisa, măslina etc.). F. provenite din concreşterea mai multor pistiluri ?e numesc /. multiple (ex. fraga, căpşuna, zmeura, mura etc.), iar cele la a căror formare iau parte şi alte părţi ale florii, care concresc cu carpelele, se numesc /. false (ex. drupa falsă: mărul, para, gutuia etc.; baca falsă: pepenele, dovleacul, castravetele etc.). F. sînt răspîn-dite cu ajutorul vîntului (plante a n e m o c o r e), al apei (plante hidrocore) sau al animalelor (plante z o o c o r e). Prin conţinutul lor bogat în zaharuri şi vitamine, f, constituie un aliment preţios pentru om.
2. (iND. ALIMENT.) Fructe zaharate, produse de cofetărie obţinute din fructe (sau bucăţi de fructe) fierte în sirop de zahăr şi glucoză şi acoperite cu o crustă de zahăr. Sînt folosite în special pentru orna-rea torturilor şi prăjiturilor.
3. (CONSTR.) înclinare, faţă de verticală, a feţei văzute a unei zidării, datorită diferenţei de grosime dintre partea inferioară şi cea superioară a acesteia. Cînd grosimea zidăriei este mai mică în partea inferioară decît în cea superioară, înclinarea se numeşte contrafruct şi se caracterizează prin tangenta trigonometrică a unghiului format de faţa zidăriei cu orizontala*
FRUCTOZĂ
473
 FRUNZĂ
   fructoză (BIOCHIM.), mono-zaharid cu funcţie cetonică. împreună cu glucoza alcătuieşte zaharoza. Se găseşte, alături de glucoză, în flori, fructe dulci, miere şi, sub formă de polizaharid (inulina), în napi. Sin. levuloză.
   frugivóre (lat. frux, ~gis „fructe** şi vorare „a mînca“; ZOÖL.), nume dat păsărilor şi mamiferelor care se hrănesc cu fructe (ex. papagalii, unii lilieci mari din regiunile tropicale, veveriţa etc.).
   Frumkin, Aleksandr Nau-movici (n. 1895), chimist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. , Are lucrări importante în domeniul cineticii şi al mecanismului reacţiilor electrochimice, al fenomenelor electrocapilare, al absorbţiei electroliţilor şi gazelor în electrozi şi în studiul coroziunii. Ideile sale teoretice au aplicaţii în polarografie, chimia coloidală, cataliza heterogenă ş.a. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   frumosul, categorie fundamentală a esteticii. Idealismul subiectiv (Kant, neokantienii ş. a.) consideră f. exclusiv ca rezultat al unei reacţii a subiectului, independentă de însuşirile obiective ale realităţii. Idealismul obiectiv (Platón, Hegel) susţine că f. ar exista ca idee, înainte de realizarea sa concretă în natură sau în artă. Materialismul vulgar consideră frumosul ca pe o însuşire naturală analogă cu celelalte însuşiri materiale ale obiectelor, ^ existentă în afara istoriei societăţii umane. în realitate frumosul se constituie în cadrul vieţii sociale, avînd un caracter social-istoric şi nu natural. Capacitatea de a crea şi de a percepe frumosul ia naştere în procesul practicii sociale, în primul rînd în procesul muncii, în care omul învaţă să dea obiectelor „măsura care Ie este inerentă**
(K. Marx); această capacitate se dezvoltă ulterior mai cu seamă pe baza artei, ca formă deosebită a conştiinţei sociale, a cărei funcţie specifică o constituie însuşirea estetică a realităţii. F. reprezintă reflectarea în conştiinţa omuluia
proprietăţilor reale, matériáié ale obiectelor pe care le apreciem pozitiv din punct de vedere estetic; aceste proprietăţi constituie însă numai premisele obiective ale f., care se constituie ca atare numai prin valorificarea lor de către conştiinţa socială. Criteriile de apreciere estetică, concepţiile despre frumos se constituie în cursul vieţii sociale, în mod independent de voinţa indivizilor, fiind determinate în ultimă analiză de viaţa materială a societăţii; ele depăşesc, prin urmare, aprecierea subiectivă arbitrară a individului, avînd un caracter istoric şi (în societatea împărţită în clase) un caracter de clasă.
F.   are o semnificaţie socială pozitivă, situată pe drumul obiectiv, legic de dezvoltare a societăţii. în viaţa socială, f. este ceea ce contribuie la mersul înainte al societăţii, la făurirea omului liber, dezvoltat armonios şi multilateral.
   fruntâr (ARHIT.), grindă principală care mărgineşte prispa în partea de sus şi pe care se sprijină grinzile secundare ale casei.
   frunză 1. (BOT.) Organ vegetal alcătuit în general dintr-o lamă verde, numită limb, străbătută de nervuri, şi o codiţă cilindrică, numită peţiol, care se leagă de tulpină sau de ramuri printr-o parte mai lăţită, numită teacă. Principalele funcţiuni ale f. sînt: asimilaţia clorofiliană, respiraţia şi transpiraţia. Uneori f. îşi schimbă funcţiunile de mai sus cu
altele, fapt care atrage după sine şi schimbarea formei şi a structurii ei. Astfel de f. se numesc metamorfozate. F. transformate în spini (la dracilă), în cîrcei (la mazăre), în urne de prins insecte (la unele plante carnivore), în organe florale etc. sînt f. metamorfozate. — Frunze caduce, frunze care nu trăiesc decît o singură perioadă de vegetaţie; ele apar primăvara şi cad toamna (ex. f. de fag, carpen, mesteacăn etc.).
—    Frunze marcescente, frunze care nu cad toamna şi care, deşi se usucă, rămîn pe ramuri şi peste iarnă (ex. f. de stejar),
—    Frunze persistente, frunze care nu cad la sfîrşitul perioadei de vegetaţie, ci rămîn vii mai mulţi ani (ex. f. de conifere).
—    Frunze sesile, frunze cărora le lipseşte peţiolul şi teaca, fiind deci reduse numai la limb, cu a cărui bază se prind de tulpină în diferite moduri (ex. la in, la micşunea etc).
—    Frunze compuse, frunze al căror limb s-a diferenţiat în mai multe segmente bine definite, fiecare cu peţiolul propriu, aşezate de o parte şi de alta a unui peţiol comun (ex. f. de salcîm) sau la extremitatea lui (ex. f. de castan sălbatic). 2. (F1TOPAT.) Frunze de ferigă, boală a tomatelor, produsă de un virus. Frunzele plantelor bolnave au foliolele înguste, aproape filiforme (se-mănînd Ia aspect cu frunzele de ferigă). Boala se transmite pun intermediul unei insecte (Myzodes persicae). Se com-
                                           Forme de frunze aciculară (brad); 2 — liniară (griu); 3 — lanceolată                  (salcie);
                           5 — sagitată (săgeata-apei);         6 — reniformă (pochivnic).           Frunze
compuse;     7 trifoliată (trifoi roşu); 8 — palmată (castan sălbatic); 9 — paripenată
(lintea pratului).                      10— imparipenată (salcîm); 11 — penat-sectată (cartof);    12— bi-
                                                       penată (glâdiţă); 13 — tripenată
                                                                                                                         Frunze simple. 1 rombică (plop);
• Ty
Vedere din Frunze
bate prin smulgerea şi arde-rea plantelor atacate, prin distrugerea insectelor vectoare şi prin alte măsuri agrotehnice.
   Frunză, Eugen (n. 1917), poet romín. Autor al mai multor volume de versuri pătrunse de spirit cetăţenesc militant, F. cîntă succesele poporului nostru în construirea socialismului şi sentimentul solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc. A realizat izbutite poeme antiimperialiste. Op.pr.: „Sub steagul vieţii** (1950), „Zile slăvite** (1952), „Liberi şi stăpjni** (1956), „Cîntece de veghe** (1959), „Cupa cu garoafe** (poezii de dragoste, 1960), „Fîn-tîna soarelui** (1963). Laureat al Premiului de stat.
   Frunze, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Kirghize, aşezat în valea rîului Ciu, la poalele munţilor Kirghiziei.
326 000 loc. (1963). Centru al industriei constructoare de maşini (maşini agricole, maşini-unelte, electromotoare, aparate etc.). Mai există întreprinderi textile şi de confecţii, de pielărie, de mobilă, de produse din carne (un mare combinat), de produse lactate, vin, ţigări etc. Nod de comunicaţii rutiere. Centru cultural al republicii, sediul Academiei de ştiinţe a R.S.S. Kirghize; universitate şi alte institute de învăţămînt superior, operă, teatre, muzee etc.
   Frunze, Mihail Vasilievici (1885—1925), militant al Partidului Comunist (bolşevic), vestit comandant de oşti, unul dintre organizatorii Armatei Roşii. In perioada războiului civil, sub conducerea lui F., Armata Roşie a zdrobit, pe rînd, armatele lui Kolceak şi Vranghel. In 1924 a fost ales membru supleant al Biroului Politic al C.C. al partidului. A fost şef al statului-major al Armatei Roşii şi al Academiei militare în 1924, iar în 1925 preşedinte al Consiliului militar-revoluţionar al U.R.S.S. şi comisar al poporului pentru problemele militare şi maritime. F. a fost un teoretician militar de seamă.
   (talat dibutilic (CHIM.), CqH&( C O— O— C^Hş) 2. Ester al acidului ftalic cu butanolul. Este un lichid uleios care are o tensiune de vapori foarte mică
şi care este utilizat mult ca plastifiant în industria materialelor plastice. în ţara noastră se produce la fabrica „Solventul** din Timişoara. Se mai numeşte dibutiljftalat.
  ft alei ne (CHIM.), clasă de combinaţii organice, obţinută prin condensarea anhidridei ftalice cu fenoli. F. sînt utilizate ca indicatori în acidimetrie şi în medicină, ca laxativ (ex. fenolftaleina).
  ftálic, acid — (CHIM.), CşHtfCOOH)%. Acid organic bibazic care are grupările car-boxilice vecine grefate pe un nucleu benzenic; se obţine industrial prin oxidarea naftalinei sau a ortoxilenului. Este un produs care se fabrică în mari cantităţi, avînd multiple întrebuinţări în industria maselor plastice, a coloranţilor şi mai ales pentru fabricarea plas-tifianţilor. în ţara noastră se produce prin oxidarea naftalinei la fabrica „Solventul** din Timişoara.
  ftizie (gr. phthisis „distru-gere“; MED.), denumire utilizată pentru tuberculoza pulmonară sub formă acută, cronică, galopantă etc. V. şi tuberculoză.
  ftiziologie (gr. phthisis y,distrugere** şi logos „ştiinţă**; MED.), ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul tuberculozei. V. şi tuberculoză.
   Fuchs, Theodor (1878—
1953), pianist, compozitor, critic muzical şi pedagog romín. A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi la Viena. A scris opere, balete, simfonii, concerte, coruri, piese instrumentale (rapsodii pentru pian, sonate) şi vocale cu acompaniament de pian etc. A fost acompaniatorul preferat al lui G. E-nescu pentru muzica de cameră, participînd de asemenea la concertele unor mari solişti străini care ne-au vizitat ţara. Autor de lucrări didactice.
   Fucik [fúcic], Julius (1903 —
1943), scriitor, ziarist şi critic literar marxist ceh. Erou naţional al Cehoslovaciei. S-a născut la Praga dintr-o familie de muncitori. în 1921 a devenit membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia* între anii 1920 şi 1930 a colaborat la ziarele şi revistele comuniste. Fucik este autorul unor valoroase studii de critică literară despre scriitorii progresişti cehi din sec. al XIX-lea. Membru al C.C. al Partidului Comunist din Cehoslovacia din
1941,  a fost arestat de Gestapo în 1942. în închisoare, înainte de executarea sa de către fascişti, Fucik a scris nemuritoarea sa operă „Reportaj cu ştreangul de gît“ (1943, uit. trad. rom. 1960), pătrunsă de dragostea pentru oameni şi încrederea în victoria comunismului.
FRESCĂ ROMÎNEASCĂ
 1. Biserica Sf. Nicolaie-Domnesc de la Curtea de Argeş. împărtăşania cu t)'tn (sec. XIV)
 2. Mănăstirea Vatra Moldoviţei. Tabloul votiv (1537)
 3. V. Almăşanu Lupta pentru pacs (fragment). Casa de cultură a raionului 23 August, Bucureşti
 4. Mimi Şaraga-Maxy şi Alma Redlinger Dansuri populare. Camplexul sportiv din Poiana Braşov
RAFICĂ UNIVERSALA
. j. Goya Dm ciclul Dezvlrd' raiului                                                          Kukrmiksî    Metamorfoza     „FrMor"  U«l)
icuatorte)
I. Kollwitz Mamele (litografie)
fucini
 475
 FUGĂ
Ziua de 8 septembrie, data cînd a fost ucis F., a fost desemnată de Congresul al IV-lea al Organizaţiei internaţionale a ziariştilor (în 1958,
J. Fucik
la Bucureşti) drept „Ziua solidarităţii internaţionale a ziariştilor**. Premiul internaţional al păcii (post-mortem, 1950).
   Fucini) Renato (1843— 1921), scriitor italian» Ca prozator, F. a zugrăvit condiţiile de viaţă mizere ale populaţiei din sudul („Neapole privit cu ochi lucizi**, 1878) şi a înfăţişat cu duioşie figuri şi întîmplări din lumea satelor toscane („Veghile lui Neri“, 1884). A scris sonete în dialectul pizan („Poezii**,
1872>\
   Fuciou, oraş în R.P. Chineză, reşedinţa provinciei Fuţzean, port fluvial pe Minţzean. 616 000 loc. (1957). Industrie a construcţiilor navale, a lemnului, textilă şi alimentară. Universitate. Numeroase monumente arhitectonice (pagode, temple).
   fucoide (GEOL.), urme alungite, uneori ramificate, care se observă pe suprafaţa sau în interiorul stratelor. S-a stabilit că cea mai mare parte dintre ele reprezintă urme ale deplasării viermilor care se hrăneau cu mîlul de pe fundul bazinelor de sedimentare, iar o parte sînt impresiuni de alge. F, se întîlnesc în R.P.R. în special în depozitele de fliş din Carpaţi.
   fucsină (CHIM.), materie colorantă bazică din clasa trifenil-metanului, puţin utilizată astăzi, care colorează direct în roşu-intens lîna şi mătasea, iar bumbacul cu mordant de tanin.
Se foloseşte şi în histologie,
31 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
pentru colorarea preparatelor destinate examinării la microscop. Se mai numeşte şi ro-z anilină.
   fuegiéni, denumire generală dată populaţiei băştinaşe din extremitatea sudică a Ame-ricii de Sud (Ţara de Foc), constituită din trei grupe: <$na, alacaluf şi yâmana. La data pătrunderii coloniştilor din Argentina şi Chile în Ţara de Foc, f. se ocupau cu vînătoarea şi cu pescuitul, trăind în condiţii foarte primitive. Ulterior au fost aproape complet exterminaţi. In prezent mai există doar cîteva zeci, care lucrează ca argaţi şi păstori.
   Fuerteventura, insulă în Oceanul Atlantic, în arhipelagul Canarelor (posesiune spaniolă). Suprafaţa: 1731 km2. Populaţia: 13 170 loc. (1956). Centrul administrativ: Puerto de Cabras. Relief deluros. Culturi de cereale şi plante furajere, creşterea vitelor.
   fugáci (ZOOL.; Calidris), nume dat mai multor specii de păsări migratoare din ordinul caradriiformelor, de mărimea unui porumbel; au picioare lungi şi fug repede pe pămînt. In timpul migraţiunilor (primăvara şi toamna), f. poposesc şi în ţara noastră pentru cîteva luni; trăiesc pe malul apelor.
   fugacitâte (CHIM.), presiune corectată la care gazul real posedă aceleaşi proprietăţi cu ale gazului ideal. Se defineşte ca produsul dintre presiunea gazului şi un factor corectiv (numit factor de f.). La presiuni mici, fugacitatea se i-dentifică cu presiunea.
   fugâsă (MILIT.) 1. încărcătură mare de exploziv îngropată în pămînt sau instalată sub apă în scopul nimicirii forţei vii şi a distrugerii tehnicii de lupta a inamicului. 2, Recipient încărcat cu substanţe toxice de luptă, substanţe radioactive de luptă sau amestec ^ incendiar. Este folosită în sistemul de baraje pentru infectarea aerului, terenului, obiectelor şi forţei vii sau pentru incendierea diferitelor obiective. Conţinutul este împrăştiat prin explozie.
   fugâto, termen italian denumind un episod într-o lucrare muzicală scris în stil de fugă, constînd din dezvoltarea unui subiect prin procedee de imitaţie. Uneori poate fi şi piesă independentă.
   fúgá1 (it. fuga, din lat. fuga „urmărire**), lucrare polifonică (pentru mai multe voci), constînd din expunerea imitativă a una, două sau, mai rar, trei teme (denumite subiecte), după un plan tonal-armonic precis. După numărul temelor şi după numărul vocilor, se deosebesc mai multe feluri de f. O f. are trei secţiuni: expoziţia, dezvoltarea, concluzia, separate de interludii. A apărut pe baza formelor polifonice anterioare (canzo-ne, ricercar, motet) şi a căpătat o mare importanţă în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, în creaţia lui Bach şi Handel. Este întîlnită şi în muzica contemporană. F* se foloseşte ca formă a unei lucrări de sine stătătoare sau ca o parte dintr-un ciclu instrumental:
 i
                                                                    5^ 6ach„Clavecinul temperat'4 caetul 1
                                                                                                  fuga nr>d
FUGĂ
476
 FULTON
preludiu-fugă, suită, sonată, simfonie, variaţiuni etc. şi în lucrările vocal-simfonice: cantate, oratorii, misse.
   fugă2 (MINE), înclinare a montanţilor (cu 8—10° spre axa galeriei) unei armături sau a unui cadru trapezoidal dintr-o galerie.
   Fugger [fúgar], casă comercială şi bancară germana, din Augsburg, care a avut în sec.
 XV—XVII un rol important în comerţul şi finanţele internaţionale. Reprezentanţi de frunte ai casei F. au fost Hans F., întemeietorul ei, Jákob I şi Jakob al II-lea cel Bogat şi Anton F. Această casă comercială a sprijinit financiar pe Habsburgi (de la care a primit dreptul de a exploata zăcămintele de aramă şi de argint din Tirol şi Ungaria şi minele de mercur din Spania), pe papi şi pe alţi principi.
   fugirea şinelor (C.F.), deplasarea longitudinală a şinelor care alcătuiesc o cale ferată, datorită unor cauze multiple de circulaţie şi de întreţinere a căii. Deplasarea şinelor pe plăcile de reazem se constată atît prin închiderea rosturilor de dilataţie (lăsate la montarea căii) cît şi prin deplasarea însăşi a joantelor pe plăcile lor de reazem. Pentru a împiedica f. ş. se montează pe şine o serie de piese metalice, denumite dispozitive contra fugirii căii, care sînt caracteristice pentru fiecare tip de şină. F. ş, este mai accentuată la liniile de cale ferată cu declivităţi mari, precum şi pe porţiunile de linii la intrarea şi ieşirea din staţii.
   fuiór (IND. TEXT.), mănunchi de fibre liberie ne paralelizate, obţinute după meliţare.
   Fuji Yama [fâgij, vulcan activ în Japonia, situat în insula Honshu, la 90 km vest-sud-vest de Tokio. înălţimea: 3 776 m (cea mai mare altitudine din Japonia). Ultima erupţie a avut loc în Î707 — 1708. Zece luni pe an vîrful vulcanului este acoperit cu 'zăpadă. Este situat într-o regiune declarată rezervaţie naturală şi considerat munte sfînt. F« Y* a fost una dintre principalele teme tradiţionale în pictura şi grafica japoneză.
  Fukuoka, oraş în Japonia, situat în insula Kyushu, port Ia strîmtoarea Tsushima, centru administrativ şi economic. 690 000 loc. (1961). Industrie siderurgică, textilă, de utilaj electric şi a cauciucului. în împrejurimi se găsesc zăcăminte de huilă. Universitate.
  fulár (iND. TEXT.), maşină pentru impregnarea ţesăturilor
cu diferite soluţii (de apretare, de vopsire etc.).
   ful áré (TEHN.), mişcare neregulată a unei roţi care, o dată cu mişcarea de rotaţie, are şi o mişcare pendulară faţă de un plan perpendicular pe axa de rotaţie.
   Fulda, abaţie benedictină în Germania, fondată în anul 744, care s-a transformat, în sec. al IX-lea, în unul dintre cele mai importante centre catolice din Germania medievală. F. este cunoscută prin renumita sa şcoală, unde s-au format învăţaţii Einhard, Hraban Maurul şi alţii.
   fuîeu(ZOOTEHN.), spaţiu parcurs de un cal în timpul unui pas, marcat prin două urme succesive ale aceluiaşi picior.
   fulg (ZOOTEHN.), categorie de pene la păsări, mijlocii ca mărime, caracterizate prin faptul că au jumătate din lamă pufoasă. O categorie specială de f. sînt lanţetele de pe gît, care au luciu mai intens şi o formă caracteristică (lan-ceolată).
Fulger
   fulger, fenomen atmosferic care constă într-o descărcare electrică luminoasă, produsă între nori sau în interiorul unui nor. După aspectul exterior, există f. liniare, plate (difuze), sferice şi perlate.
   fulgi (METAL.), crăpături fine cu orientări variate care apar în unele oţeluri aliate, provocate de degajarea bruscă a hidrogenului din metal în timpul răcirii rapide a lingou-rilor sau a pieselor mari forjate. în spărtură, aceste crăpături apar sub forma unor pete lucioase, de unde numele de f.
   fulgi de ovăz (IND. ALIMENT.), crupe laminate obţinute din boabe de ovăz decorticate şi supuse unui tratament hidro-termic. Este un produs dietetic, cu mare valoare nutritivă, folosit mai ales în alimentaţia copiilor.
   fulgurit (GEOL.), corp tu-bular care ia naştere în urma topirii rocilor sub acţiunea trăsnetelor. în R.P.R., f. se găsesc uneori pe crestele munţilor.
   Fullarton /fúla'.tzn/, John (1780—1849), economist burghez englez, specialist în probleme de credit şi circulaţie bănească. A făcut unele constatări adevărate în critica adresată teoriei cantitative a banilor. F* nu a reuşit însă să formuleze legi juste ale circulaţiei monetare, deoarece nu a descoperit pînă la capăt natura reală a banilor. El nu a înţeles de asemenea diferenţa dintre natura banilor şi a capitalului, confundînd cererea de bani, ca mijloc de plată, cu cererea de capital şi înlocuind deosebirea dintre circulaţia banilor ca mijloc de circulaţie şi mijloc de plată prin deosebirea dintre „circulaţie" şi „capital41. K. Marx l-a considerat pe F. rintre cei mai buni economişti urghezi, dar a şi criticat concepţiile lui confuze asupra naturii banilor, a diferitelor func-
ii ale monedei, asupra capita-ului etc.
   Pulton [fálísn/, John Far-quher (1899—1960), fiziolog american, autor a numeroase lucrări privitoare la pigmentul sanguin al nevertebratelor, la fiziologia ţesutului contractil, la proiecţiile vegetative pe scoarţa cerebrală etc.
FULTON
 477
 FUNCŢIE
  Fulton [fúltdnj, Róbert (1765—1815), inventator american. Din 1786 a studiat ín Anglia, unde a obţinut mai multe patente de invenţii. în 1797
R. Fulton
s-a stabilit la Paris, unde a construit şi a experimentat cu succes submarinul „Nautilus". în 1803 a construit şi a experimentat pe Sena primul vas acţionat cu un motor cu abur. Nefiind sprijinit de guvernele francez şi englez s-a înapoiat în America, unde, în 1807, a construit nava „Clermont", cu un motor de 20 CP, cu care a realizat în acelaşi an prima cursă pe rîul Hudson.
   fum (CHIM.), aerosol în care faza dispersă solidă este formată din particule (combustibil nears, funingine, cenuşă) de dimensiuni mici, iar faza continuă din gaze de ardere, aer etc. Se prezintă sub forma unui nor cenuşiu sau negru. Separarea fazelor se face în diferite aparate şi instalaţii (cicloane, filtre electrostatice etc.), pentru recuperarea materialului respectiv sau pentru a preveni răspîndirea f. în atmosferă.
   fumagină (F1TOPAT.), boală provocată de ciuperca Apio-sporium salicinum la diferite plante (pomi fructiferi* arbori de pădure etc.). Pe organele atacate, f. apare ca un înveliş pră-fos, negru, asemănător cu funinginea. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză şi prin combaterea coccidelor care răs-pîndesc boala.
   fumărie, acid ~ (BIOCHIM.), acid organic bibazic nesaturat, cu patru atomi de carbon. Apare ca produs intermediar în metabolismul glucidelor şi
 31*
acizilor graşi. Se foloseşte în industrie la prepararea unor vopsele şi răşini sintetice.
   fumaróle (GEOL.), degajări de gaze cu temperatură ridicată (peste 200°C) în timpul activităţii vulcanilor. în compoziţia
f.  intră hidrogenul, clorul, azotul, oxigenul, oxizii carbonului, metanul şi vapori de sulf, de acid clorhidric, de acid fîuor-hidric ş.a.
   fumărit» dare în sec. al
XVII-lea, în Ţara Romînească, pe clădirea fiecărei prăvălii si pe aşezările pescarilor din bălţile Dunării. Introdusă în Moldova de Vasile Lupu, darea se încasa pe casa fiecărui contribuabil, iar în vremea lui Mihai Racoviţă pentru fiecare coş de fum. în sec. al XVIII-lea, f. şi văcăritul au fost înlocuite cu ajutorinţa.
   fumigâni (CHIM.), substanţă toxică, care, în stare gazoasă sau prin dispersare fină în aer, este utilizată pentru deparazitare sau pentru combaterea dăunătorilor animali dintr-un spaţiu închis (locuinţe, depozite, vagoane). Formolul, clorul, bioxidul de sulf, cloropicrina etc. sînt f.
   fumigâţie (MED.), tratament care se efectuează prin expunerea unei regiuni a corpului la fumul produs prin arderea unor substanţe terapeutice (ex.
f.  sulfuroasă, f, mercurială).
F.  se practică uneori şi pentru dezinfecţia sau dezinsecţia unor încăperi (ex. f. cu acid sulfuros).
   fumigen (CHIM.; despre u-nele substanţe), care, în contact cu aerul (cu umezeala din aer) sau prin aprindere, produce fum abundent sau ceaţă (ex. acid f., ClSOzH, luminări f.).
   fumivór (TEHN.), dispozitiv montat îa unele focare de cazan (în special la locomotivele care ard combustibil solid), pentru îmbunătăţirea arderii, prin introducerea unei cantităţi suplimentare de aer care provoacă arderea completă a gazelor şi a particulelor de carbon nears antrenate de acestea. F* elimină formarea funinginii şi depunerea acesteia pe pereţii ţevilor, ceea ce ar împiedica transmiterea căldurii la apa din cazan.
   furnizare 1, (CHIM.) Acţiune de producere a fumului arti-
ficial, cu ajutorul substanţelor chimice, în aparate speciale. 2. (MILIT.) Acoperire cu fum sau cu ceaţă artificială a unui obiectiv în scopul mască-r i i lui. Se execută cu ajutorul grenadelor, luminărilor, proiectilelor şi bombelor fumigene* al aparatelor şi maşinilor speciale.
   functor (lat. functus, de 1a fungl „a îndeplini un rol44; LOG.), expresie care determină altă expresie. Astfel expresia „frumos" determină, în expresia „timp frumos", expresia „timp". Expresia determinată (în exemplul dat expresia ,,timp“) se numeşte argumentul functorului. în propoziţia „Maria cîntă Ia pian", „Maria" şi „pian" sînt argumentele f. „a cînta la". Studiul functorilor este important, deoarece aceştia reprezintă legăturile logice (im-plicatorul, negatorul, disjunc-torul etc.), care sînt elemente determinante ale formei logice.
O   importanţă deosebită prezintă functorii logicii propoziţiilor, care au drept argu* mente numai propoziţii şi forme propoziţionale (funcţii propo-ziţionale). De exemplu, impli-catorul sau disjunctorul, functori determinanţi ai implicaţiei sau disjuncţiei, au drept argumente propoziţii care, legate
f>rin respectivul f., dau naştere a noi propoziţii, Ia rîndul lor adevărate sau false, în funcţie de adevărul sau falsul propoziţiilor componente. Sin. operator logic.
   funcţie 1* (FIZIOL.; folosit şi în forma funcţiune) Manifestare a activităţii organismelor vii (animale şi plante), specifică unui organ, unui ţesut, unui aparat etc. F. este totdeauna în strînsă corelaţie cu structura organului sau aparatului care o îndeplineşte; pe de altă parte, atît structura cît şi f. sînt în corelaţie cu nevoile organismului, determinate de condiţiile de mediu. F. se grupează în următoarele categorii: /. de nutriţie (sau vegetative), prin care substanţele necesare vieţii sînt aduse la celule, iar cele dăunătoare sînt eliminate (digestia, respiraţia, circulaţia, metabolismul, secreţia internă, excreţia); /. de relaţie, prin care organismul
 FUNCŢIE
 478
 FUNCŢIE
este pus în contact cu mediul extern (recepţia excitanţilor, mişcarea, apărarea, iar la animale şi coordonarea nervoasă etc.); /. de reproducere, prin care se asigură perpetuarea speciei (formarea gârneţilor, unirea lor etc.). Primele două categorii de f. sînt coordonate şi corelate la animale prin intermediul sistemului nervos. Studiul f« organismului constituie obiectul fiziologiei. 2. (MAT.) Corespondenţă între elementele unei mulţimi X şi elementele unei mulţimi Y. Dacă notăm legea de. corespondenţă prin /, iar prin x un element din X, elementul din Y care corespunde prin această lege lui x se notează /(*), sau fx (notaţia indicială); f(x) este, prin definiţie, valoarea f. pentru elementul x. Mulţimea X este „domeniul de definiţie** al iar mulţimea Y „mulţimea valorilor4* (se mai numeşte şi co-domeniu). Elementul x din X este, prin definiţie, variabila independentă sau argumentul funcţiei. In definiţia dată nu este necesar să se specifice nimic relativ la natura elementelor mulţimilor X sau Y. Acest lucru conferă o mare generalitate noţiunii de £., fundamentală în matematică. Dacă Y este mulţimea numerelor reale sau complexe, f. este prin definiţie o f* numerică (reală sau complexă). Se mai numeşte aplicaţie. — F. analitică (de o variabilă), funcţie numerică (reală sau complexă) de variabilă x (reală sau complexă) a cărei valoare, în vecinătatea fiecărui punct *0 aparţinînd unui domeniu, este dată de
              00
 suma seriei 2 An(£~-*o)n» con" n—o
 vergenţă în vecinătatea considerată. F.a. în general, şi în particular cele de o variabilă complexă, au numeroase şi importante aplicaţii în matematică şi în mecanică. — F. meromorfă (în domeniul D), îunc-ţi e/(z), de variabilă complexă z. ==■x -h iy* uniformă într-un domeniu D, dar putînd lua eventual, în unele puncte din D şi valoarea 00, dacă în vecinătatea oricărui punct z0GD ea
 este reprezentată printr-o serie
             QO
 de tipul: 2 ^(z—zo)71, unde ^
 este un întreg oarecare (p^O).
 —  F. monogenă (într-un punct *o©Ö), funcţie /(z), de variabilă complexă z = x -f iy, care are derivată în z0. Dacă funcţia este monogenă în orice punct din domeniul D, spunem că funcţia /(z) este monogenă în D. O funcţie /(z) definită în mod univoc şi continuă într-un domeniu D oarecare are o derivată în z = z0ţD dacă, oricum ar tinde z către z0
 în D, raportul        —^£o) tJn(Je
                    z—z0
 către o limită finită, bine determinată (depinzînd ca atare numai de z şi de z0). Numim această limită f'(z0) derivata funcţiei f(z) în punctul z0.
 —  F. olomorfâ (în domeniul D), funcţie /(z), de variabilă complexă z = x + nedefinită în mod univoc în fiecare punct din domeniul D dacă în jurul fiecărui punct z0^D ea poate fi reprezentată printr-o serie tayloriană; adică, dacă avem pentru orice z0GO,
 /(z) = Scn (z—z0)n într-un
      71 = 0
 cerc cu centrul în z0. — F.
 omografică, funcţia —~^,în cx+d
 care a,b,c şi d sînt constante.
 F. o. defineşte pe o dreaptă o transformare omografică. V. şi omografie. — F. periodică, funcţie f(x) pentru care avem f(x) = f(x + k)> oricare ar fi x, k fiind o constantă, care poartă numele de perioada funcţiei. De ex. sin x = sin (x + 2 £tt), —F. armonică, funcţie de variabilele reale xlf       xn,   admi-
 ţînd derivate parţiale continue de primul şi al doilea ordin şi satisfăcînd ecuaţia lui Laplace:
      +                          0.
 dx\ a*î
 F. a. au numeroase aplicaţii în matematicile pure şi aplicate.
 —  F. compusă, funcţie 9 (x) = = g[f(x)7, obţinută prin compunerea (suprapunerea) funcţiilor / şi g. Se mai numeşte compusa funcţiilor f şi g. In tratatele mai vechi
 se întîlneşte cuvîntul ^funcţie de funcţie*4 pentru funcţiile care rezultă din compunerea a două funcţii numerice de cîte o variabilă numerică. Această denumire este susceptibilă însă de confuzii, şi de aceea, o dată cu dezvoltarea analizei funcţionale, a fost părăsită. — F. continuă a) Funcţie continuă într-un punct a, funcţie }(x) ale cărei valori în vecinătatea unui punct a diferă de f(a) oricît de puţin dorim, dacă această vecinătate este destul de mica, cu alte cuvinte
 f. este continuă dacă şi numai dacă limita către care tinde funcţia f(x) într-un punct a cînd x tinde către a este f(a), b) Funcţie continuă într-un interval, funcţie f(x) continuă în fiecare punct al intervalului.
 —    F. biunivocă, funcţie / definită pe mulţimea X şi cu valori în mulţimea Y, cînd pentru două argumente diferite f. ia valori diferite.
 —  F. derivabilă (într-un punct x)> funcţie (/), de o variabilă reală, pentru care raportul
 f(x + h)~f(x)
 -----------------an
         h
                                                                                                                       limită
 unică şi finită cînd h (creşterea variabilei independente) tinde către zero. Limita acestui raport se numeşte derivata funcţiei / în punctul x0. — F. diferen-ţiabilă, funcţia j de n variabile (n>1), xlt x2, ... ,xn, pentru care există o formă liniară df(x••• > hn) =
 = AJ\X + Aţhî +          +  Anhn>
 cu coeficienţii depinzînd de *1*  x2, ..., xn, astfel încît
                                            /(* 1 + ^1» ••• » xn + hn)
 Iim
 /i->0
           /(*i........xn)
 r
 2 hi
                                                                                i = 1
                                                                                df(xl,...,xn;h1,...,hn) = q
   |/
 n
 2 Ai
 i=l
 Funcţia /(xi, ..., *n) = xk este diferenţiabilă şi avem df(xlt ... , xn; hl9 ... ^ hn) = = dxk — hk. De aceea, în cazul
FUNCŢIE
 479
 funcţie
 general al unei/. J., forma liniară precedentă se scrie, omiţînd argumentele, df = Aidx1 -h "t~ A% dx2 "I" • •• “f* Ayi dXyi, Forma df se numeşte diferenţiala funcţiei /. Se demonstrează că coeficienţii Ai, ..., i4n sînt derivatele parţiale ale lui / în raport cu *i» •••» Xn* — F. crescătoare, funcţie /(x) pentru care avem /(*i)</(*2). dacă x^x*. —F. necrescătoare, funcţia /(x) (în domeniul de definiţie), unde x este o variabilă reală dacă pentru oricare x1^.x2 avem /(*i)^/(*a)'. — F. descrescătoare, funcţie /(x) pentru care avem f(xj > /(x2) dacă xi < *2* — F. nedescrescătoare, funcţie f(x) (în domeniul de definiţie), unde x este o variabilă reală dacă pentru oricare x1<^2 avem /(*i)</(*2)-
 —   F. inversă, funcţie dedusă
 dintr-o funcţie f, care aplică o mulţime X pe o mulţime Y, prin ecuaţia /(x)         =  y, în
 cazul în care această ecuaţie are, pentru fiecare y din Y, o singură soluţie x din X. Se notează f~l{y)\ ex., dacă /(*) 2x pentru orice x pozitiv, atunci f~*{y) =            ~ *
 —   Funcţie explicită, funcţie pentru care corespondenţa între valoarea y a f, pentru variabilele independente xx2, ... ,xn este dată printr-o relaţie de forma
 V = / (*i>            >*n)-  — F.
 implicită, funcţie definită printr-una sau mai multe ecuaţii în care apar mai multe variabile decît numărul ecuaţiilor (ex. relaţia y sin x sin y— = 1 defineşte pe y ca /. i. de x).
 —   F. exponenţială, funcţie definită prin relaţia ax, în care a este un număr real pozitiv dat, iar x este variabila independentă (ex. ex, în care e este baza logaritmilor naturali). — F. logaritmică, funcţie inversă funcţiei exponenţiale, definită în intervalul (0, -f oo). Se notează y = logax şi reprezintă logaritmul numărului x în baza a. — F. simetrică, funcţie care nu se schimbă cînd se permută
 variabilele [ex. — H—— I. —F.
              I                  x y I gamma, funcţie definită prin
                   f00
 relaţia T (p) = J xP^e^dx,
                   o
 in care e este baza logaritmilor neperieni şi p este un număr real. Cînd p este un număr întreg, avem 71 (p + 1) = p I = = 1-2-3 ... p. Funcţia F(p) a fost considerată pentru prima oară de L. Euler. Se aplică în teoria funcţiilor de variabilă complexă, în fizica matematică, în teoria numerelor etc. — F. convexă, funcţie numerică reală de o variabilă reală, al cărei grafic pentru orice interval este totdeauna situat sub coarda care uneşte extremităţile graficului dacă nu coincide cu această coardă (ex. funcţia e* este convexă în orice interval; funcţia sin x este convexă în intervalul [tc, 2k]).
 —  F. concavă, funcţie / dacă
 —  / este convexă (ex. funcţia sin x este concavă în intervalul [0, 7î]). — F. de mulţime, lege prin care fiecărei mulţimi dintr-o familie dată îi corespunde un număr. Dacă E este o astfel de mulţime şi f este funcţie, f(E) este, prin definiţie, valoarea funcţiei / pentru mulţimea E. — F. vectorială, funcţie ale cărei valori sînt reprezentate prin vectori (ex.,în cinematică, viteza unui mobil care se mişcă pe un cerc este o /. v. de timp). — Funcţii impare, funcţii numerice reale, de o variabilă reală, care iau valori egale şi de semn contrar pentru două valori egale şi de semn contrar ale variabilei, de ex. sin (~x) — — sin*. In general, f(—x)= —f(x).— Funcţii pare, funcţii care iau valori egale pentru două valori egale şi de semn contrar ale variabilei (ex. cos (—x)=cosx; (—x)4—--x4). în general /(—x) = f(x).-~ Funcţii trigonometrice, funcţii notate prin sin x, cos x, tg xf cotg x, sec x, cosec x. între J.t. există
    ,                     sin*
 relaţiile: tg x = .—, cotgx —
                   cos x
    cos x            1
 — __—f sec x —---------, cosec x=
    sin x        cos x
 =  _____; /./. stau la baza studiu-
    sin x
 lui trigonometrici. Se mai numesc linii trigonometrice.
 —  Funcţii trigonometrice inverse, funcţii inverse ale funcţiilor
 trigonometrice clasice: sin x, cos x, tg x, cotg x, sec x, cosec x. Ele se notează prin arc sin x, arc cos x, arc tg x, arc cotg x, arc sec x, arc cosec x, şi sînt definite în intervalele
y< i    
0  \i/s 
Sinusoidă
Tangentoidji
 în care funcţiile directe respective sînt crescătoare sau descrescătoare. F. t. i. reprezintă arcul ai cărui sinus, cosinus, secantă etc. este x (ex. arc sin x este arcul al cărui sinus este x). — Funcţii hiperbolice, funcţii definite prin
                  ex — e~x
 relaţiile shx = --------   - , chx =
                      2
    ex -f e~x         A  j
 = -----------, purtmd, respec-
 tiv, numele de sinus hiperbolic de x şi cosinus hiperbolic de x. Celelalte /. h. sînt definite prin
 relaţiile: thx =-—, cothx = chx
 —  ^^,sechx= , cosec hx=
    shx             chx
 —  -----, — Funcţii biometrice,
    shx
 funcţii care măsoară viaţa omenească în mod probabilistic. Dintre /. b. mai importante menţionăm: probabilitatea de viaţă Px* reprezentînd probabilitatea ca o persoană de x ani să fie în viaţă la împlinirea vîrstei de (x + 1) ani; viaţa medie ex, reprezentînd valoarea medie a numărului de ani pe care îi mai are de trăit
 FUNCŢIE
480
FUNDESCU
 o persoană de x ani. 3. (FIZ.) Funcţie de undă, funcţia soluţie a ecuaţiei lui Schrö-dinger cu proprietatea de a fi, împreună cu prima ei derivată, finită, continuă şi univocă în tot spaţiul şi nulă la infinit. F. de u. caracterizează starea fizică a unui sistem în mecanica cuantică. Funcţia nu este o mărime măsurabilă, însă cu ea se poate calcula probabilitatea de a găsi particula ce se mişcă în anumite condiţii fizice în diferite stări. Astfel, din funcţiile de undă ale electronului care se mişcă în cîmpul electric al protonului, putem calcula probabilitatea de a găsi electronul cu o valoare posibilă pentru energia sa în diferitele regiuni ale spaţiului. Comportarea descrisă cu ajutorul /. de u. reprezintă manifestarea dualismului undă-cor-puscul în proprietăţile particulelor elementare. Interpretarea fizică (statistică) a/, de u. a fost dată de M. Born. 4. (CHIM.) Funcţie chimică, totalitatea substanţelor organice în a căror moleculă se află aceeaşi grupare funcţională (ex. alcooli, amine, acizi, nitro-derivaţi, aldehide etc.). 5. (LOG.) Funcţie de adevăr, propoziţie compusă a cărei valoare de adevăr depinde exclusiv de valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun. Astfel, adevărul unei conjuncţii, disjuncţii, implicaţii etc. depinde exclusiv de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente (ex. propoziţia compusă „Aceste mere sînt roşii şi gustoase" este adevărată numai dacă este a-devărată atît propoziţia „Merele sînt roşii“ cît şi propoziţia „Merele sînt gustoase"). F. de
a.  este o noţiune de bază a logicii moderne. — Funcţie prepoziţională, enunţ care cuprinde una sau mai multe variabile libere; prin înlocuirea acestora cu constante din domeniul lor de valori, /. p. se transformă în propoziţie propriu-zisă (ex. /. p. „X este om" se poate transforma în propoziţia propriu-zisă „Ion este om"). Expresia de „funcţie propoziţională" a fost introdusă de Bertrand R u s s e 1 1 în „Principia Ma-thematica". In terminologia mai
modernă există tendinţa de a se înlocui această expresie prin expresia „formă propoziţională", care exclude posibilitatea confundării ei cu f* propriu-zisă din matematică.
 6. (LINGV.; folosit şi în forma funcţiune) Rolul sintactic pe care îl îndeplineşte un cuvînt într-o propoziţie.
   funcţionâlă (MAT.), extindere a noţiunii de funcţie numerică pentru cazul cînd argumentul este dat de elementele unei mulţimi de funcţii. O f. este un mod de a face să corespundă fiecărei funcţii dintr-o anumită clasă cîte un nu-
 măr (ex. \ /(*) cos*dx, în care Ja
 f(x) este o funcţie continuă pe (a, b)). Studiul £., numit analiză funcţională, are numeroase aplicaţii în matematici.
   funcţionalism, unul dintre curentele din arhitectura sec. al XX-lea, răspîndit în special în Germania şi apoi în celelalte ţări din Europa şi din America. Adepţii f. considerau că în arhitectura unei construcţii trebuie să apară corespondenţa strînsă dintre aceasta şi procesele de producţie sau de viaţă care se desfăşoară în cadrul ei (funcţia, finalitatea), corespondenţă ce se poate obţine cu ajutorul tehnicii şi industriei de construcţii contemporane. F. a introdus noi idei constructive şi de planificare: secţii de locuit şi cvartale de locuinţe-tip etc., însă teza teoretică a f. că forma esté determinată de funcţie duce, prin exagerare, la schematism şi la soluţii arhitecturale lipsite de expresivitate, la ignorarea tradiţiilor naţionale şi a condiţiilor locale, funcţionar a) (în capitalism) Salariat care ocupă o funcţie în serviciul de stat sau îndeplineşte o activitate cu caracter administrativ ori tehnic în serviciul particular, b) (în socialism) Angajat care face parte din personalul tehnic-administrativ al unei organizaţii socialiste. în ţările socialiste f. au din punct de vedere juridic aceeaşi situaţie ca muncitorii, situaţie reglementată, la fel ca la ceilalţi angajaţi, de legislaţia muncii.
   fundál 1. (ARTE PLAST.) Fond al unei lucrări picturale sau sculpturale, format din elemente de peisaj, de decor, de culoare, care scoate în relief subiectul principal al compoziţiei. 2. (TEATRU) Planul de fund al scenei în care esté aşezat decorul.
   fundâţie 1. (CONSTR.) Partea de construcţie care face legătura între ansamblul unei lucrări (clădire, pod etc.) şi pămîntul pe care se reazemă aceasta. Ea transmite pămîn-tului toate încărcările construcţiei. Se execută în mod curent din beton simplu sau beton armat. 2. (TEHN.) Ansamblu al
r---l fn             
\     0              
m                    
L................ J  
                                         Fundaţie de maşină 1 — blocul fundaţiei; 2 — radier;
                                              3 — grup turbogenerator
elementelor de construcţie care serveşte drept suport unui sistem tehnic sau unei construcţii şi care transmite terenului, cu
o  repartiţie cît mai uniformă, direct sau prin intermediul unor elemente elastice, eventual amortizoare (resoarte metalice, plăci de cauciuc sau plută etc.), greutatea proprie şi sarcinile construcţiei, precum şi eventualele forţe de inerţie periodice necompensate. Printr-o alegere raţională a elementelor, şi în special a celor elastice, în raport cu frecvenţa oscilaţiilor, se pot reduce sensibil amplitudinea oscilaţiilor transmise terenului şi solicitările lui. 3. (în dreptul feudal şi burghez) Aşezămînt cu personalitate juridică (ex. spital, muzeu, bibliotecă), înfiinţat prin actul de f* (testament, donaţie etc.), prin care o persoană destinează o parte sau toate bunurile sale creării unui asemenea aşezămînt.
   Fundescu, Ioan C. (1836—
1904), folclorist romín. A colaborat la revista satirică de orientare democratică „N i c h i-
 FUND01ANU
48!
FURAJ
perce a". A publicat ín 1875 culegerea de „Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori", prefaţată de B. P. Hasdeu, care conţine creaţii folclorice de valoare. Mai tîrziu a tipărit volumul „Anecdote, păcălituri, basme, oraţii şi ghicitori".
   Fundoianu, Beniamin( 1898—
 1944), poet romín. A debutat în 1915 în revistele simboliste „Viaţa nouă" şi „Versuri şi proză". In volumul „Privelişti" (1930), s-a orientat spre o poezie care cultiva pastelul citadin şi rural. S-a afirmat mai ales ca poet al toamnelor bogate şi al dragostei de viaţă. S-a remarcat şi ca bun traducător al lui Baudelaire şi al altor simbolişti francezi. Devenind apoi adept al curentelor moderniste, mai ales dadaiste şi suprarealiste, a fost unul dintre colaboratorii revistelor „Contimporanul", „unu" şi „ Integral". în 1923 s-a stabilit la raris, devenind, sub numele Benjamin Fondane, scriitor de limbă franceză şi unul dintre sprijinitorii existenţialismului în filozofie şi ai modernismului în poezie. Ca participant la mişcarea de rezistenţă franceză, a fost arestat de Gestapo în timpul celui de-al doilea război mondial şi ucis într-unul din lagărele de exterminare.
   funduc, monedă de aur turcească emisă în sec. al XVIII-lea, cînd a circulat şi în ţările romíné. Se mai numea funducliu.
   fungă (NAV.), parîmă fixată de o vargă mobilă a unei nave cu pînze şi care se foloseşte la ridicarea şi coborîrea vergii. Face parte din grupul manevrelor curente ale unei nave cu pînze.
   lungi (lat. fungus „ciupercă"; BOT.), ciuperci.— Fungi imper~ fecţi (Adclomycetes, Dettferomy~ cetes), grupă mare de ciuperci a căror apartenenţă sistematică este insuficient precizată şi ia care nu se cunoaşte înmulţirea sexuată. Unele dintre aceste ciuperci produc boli (antrac-noze, fuzarioze, micoze) la plante, animale şi om; altele trăiesc în simbioză cu rădăcinile multor plante superioare (mi-coriză).
   fungicid (lat. fungus »ciu-percă" şi caedo „tai, nimicesc";
CHIM.), substanţă sau produs chimic utilizat pentru combaterea bolilor criptogamice la plante. F. sînt compuşi de sulf, de cupru, de mercur, for-maldehidă, cu acţiune toxică asupra ciupercilor (criptoga-melor) parazite, dar inofensive pentru plante.
   fungistâtic (FITOPAT.; despre un preparat sau un tratament), care are însuşirea de a opri dezvoltarea unei ciuperci, prevenind astfel extinderea u-nor boli ale plantelor.
   f unicul ár (TRANSP.), cale aeriană de transport pentru materiale sau persoane, folosită în regiunile muntoase în industria forestieră, la cariere de
Ciatră, la exploatări miniere,
i  mine de cărbuni etc. sau
(>entru transportul persoanelor a locuri climatice sau sportive aşezate la înălţimi. F. este format din unul sau mai multe cabluri întinse pe stîlpi de metal, din beton armat sau din lemn, pe care circulă cărucioarele, vagoneţii sau cabinele de pasageri. Vehiculele sînt adaptate felului materialului de transport (buşteni, cărbuni, minereuri etc.), pu-
   funie de sondaj (EXPL PETR.), cablu textil de cînepă sau de manila, folosit pentru înşurubarea şi strîngerea prăjinilor de foraj sau a burlanelor de tubaj la introducerea lor în gaura de sondă.
   funt (germ. Pfund „unitate de măsură"; METR.) 1. Veche unitate de măsură a masei unui corp, care se folosea în Rusia; era egală, în comerţ, cu 409,51 g (un f. farmaceutic = 358,323 g). 2. Unitate de măsură a masei, folosită în prezent în ţările an-glo-saxone, egală cu 453,592 g. în alte ţări, un f. este egal cu
 317,62 g (Italia), 560,01 g (Austria), 500 g (Germania, Danemarca, Islanda şi Olanda) etc. Sin. livră.
   furáj (AGR.), produs de origine vegetală sau animală, folosit pentru hrana animalelor, în practică, f. se împart în următoarele grupe: fibroase (fî-nurile), grosiere (paie, pleavă, coceni), suculente (furaj însi-lozat, rădăcinoase, cartof etc.), verzi (plante ierboase folosite în stare verde), concentrate (cereale furajere) şi reziduuri, uscate sau proaspete, provenite din diferite ramuri industriale
Funlcular
tînd susţine sarcini în general pînă ia 1 000 kg, pe care le deplasează cu viteze pînă la 2,5 m/s. Pentru transportul de persoane se folosesc cabine închise sau deschise, cu capacitate de 2—6 persoane. Distanţa de transport poate fi de la cîteva sute de m pînă la 10—20 km.
 (şroturi, melasă, borhot, tărîţe, drojdii furajere etc.). în hrana animalelor sînt necesare şi /. minerale, în cantităţi reduse (sare de bucătărie, calciu etc.). In apropierea marilor oraşe sînt folosite ca f. şi deşeurile alimentare ale cantinelor sau întreprinderilor de alimentaţie publică. F. cel mai important
FURÁN
482
 FURMINT
 în agricultura ţării noastre este porumbul cultivat pentru boabe şi pentru însilozare. Sin. nutreţ. V. şi bază furajeră; creşterea animalelor.
 —   (ZOOTEHN.) Furaje combinate, nutreţuri complexe obţinute pe cale industrială prin amestecarea diferitelor concentrate cerealiere şi leguminoase (porumb, orz, ©văz, soia, mazăre etc.) cu reziduuri industriale (tărîţe, şroturi, făină de carne etc.), vitamine, microele-mente, antibiotice etc. Se produc sub formă de uruială sau de granule, pe baza unor reţete la stabilirea cărora se urmăreşte asigurarea întregului necesar de substanţe nutritive, în funcţie de specie, rasă şi categorie de animale. Folosirea /. c. reprezintă o metodă avansată şi economică în creşterea animalelor.
   furán (CHIM.), C4//4O. Combinaţie heterociclică nesaturată avînd un ciclu format din patru atomi de carbon şi unul de oxigen. F. este un lichid incolor toxic, cu p.f. 31°C şi cu miros slab de cloroform. La temperaturi joase, în prezenţa aerului şi a luminii, formează peroxizi explozivi. Prin hidro-genarea f. se obţine un. compus (tetrahidrofuránul) folosit ca materie primă în sinteza nailonului şi ca solvent.
   furbură (MED. VET.), infla-maţie acută a bureletului, frecventă la cal, mai rară la alte specii de animale, care se manifestă prin înţepenirea membrelor. Apare ca o consecinţă a hrănirii unilaterale cu porumb sau orz, în urma oboselii excesive sau în cursul unor boli. Tratamentul f. constă în veni-secţie, purgative, băi reci la copite.
   furcuţă (ZOOTEHN.), parte a copitei la cal, aşezată în porţiunea posterioară a tălpii, de forma unei piramide culcate, cu vîrful înainte. Este formată dintr-un ţesut cornos, moale şi elastic şi serveşte la apărarea părţilor vii ale copitei, precum şi la amortizarea şocurilor care se produc prin călcare.
   furdâ 1. Totalitatea rămăşiţelor rezultate din prelucrarea lînii sau a pieilor, a blănurilor, a tutunului etc. 2. Varietate inferioară de talpă.
   Furetiére [fürotiér], Antoine (1619—1688), scriitor şi lexicograf francez. A scris „Poveste alegorică, sau istoria ultimelor răzvrătiri din regatul Elocinţei" (1658) şi poemul satiric „Călătoria lui Mercur** (1659). Cea mai importantă dintre operele sale este lucrarea cu elemente realiste „Romanul burghez** (1666), în care înfăţişează moravurile pariziene ale timpului. In fabulele sale, F. a luat apărarea oamenilor simpli împotriva nobilimii. A lucrat timp de 40 de ani la întocmirea unui dicţionar al limbii franceze cu caracter enciclopedic (publicat postum, 1690).
   furfuról (CHIM.), cea mai importantă aldehidă din grupa furanului. Proaspăt preparat este un lichid incolor, cu miros caracteristic, foarte reactiv, pu-tînd forma compuşi prin reacţie de condensare, adiţie, polime-rizare etc. Pe cale industrială,
 f. se obţine din deşeurile agricole (seminţe de floarea-soare-lui, coceni de porumb, stuf, rumeguş etc.). Este larg utilizat în sinteza organică (pentru prepararea alcoolului furfurilic, a furanului, nailonului, a unor medicamente etc.), la fabricarea materialelor plastice, ca solvent selectiv Ia rafinarea uleiurilor minerale şi vegetale etc.
   Furii (în mitologia romană), divinităţi ale răzbunării. Urmăreau pe cei care încălcau normele convieţuirii umane, în special pe ucigaşi. Grecii le
 numeau Erinii. In epoca clasică a culturii greceşti au fost individualizate trei Erinii: Tisi-fone, Alecto şi Megera. Prin antifrază, Eriniile au fost numite şi Eumenide („Binevoitoarele").
 Erau reprezentate ca nişte femei înaripate sau avînd şerpi încolăciţi în jurul braţelor.
   furioso (ZOOTEHN.), varietate de cai, formată la Mezőhegyes (R.P. Ungaria) din încrucişarea armăsarilor pur sînge de galop englez furioso cu iepe din diferite rase. Corpul este bine dezvoltat, avînd o înălţime de 1,60 m, iar greutatea în medie de 580 kg. Este un cal cu bune aptitudini de muncă pentru agricultură. A fost
Furioso
 încrucişat cu diferite rase locale de cai de muncă din ţară.
   Furmanov, Dmitri Andree-viei (1891 —1926), scriitor sovietic rus. în 1919 a fost comisar militar al diviziei lui Ceapaev. Din 1923 a lucrat în conducerea R.A.P.P. (Asociaţia rusă a scriitorilor proletari). Cele mai cunoscute opere ale sale sînt: „1918** (1923, trad. rom. 1949), „Ceapaev" (1923, uit. trad. rom. 1949) şi „Răzvrătirea** (1925, trad. rom. 1952). După romanul „Ceapaev**, remarcabil prin realismul şi forţa sa de evocare, a fost realizat în 1934 un film care şi-a cucerit o largă popularitate.
   furmint (VITICUIX), soi de viţă de vie cu strugurii de mărime mijlocie, în formă cilindrică, cu boabe dese şi omogene, colorate verde-gălbui şi acoperite cu pruină abundentă. F. constituie baza sortimentului din podgoria Tokaj (R.P. Ungară). La noi este răspîndit în podgoriile din Moldova şi Transilvania, unde produce vinuri albe superioare seci, demiseci sau dulci lico-roase, cu buchet plăcut, apropiat de al soiului grasa de Cotnari. Tăria vinurilor ajunge la 12—13°, rar 14°. Producţia
 furnal
Furmint
de struguri a soiului furmint variază între 3,000 kg şi 4,300 kg pentru fiecare butuc-furnal (METAL.), cuptor înalt cu cuvă, folosit pentru obţine-rea fontei brute din minereuri de fier în amestec cu combustibili de obicei solizi şi fondanţi. Are formă de turn cu secţiunea circulară (cu un diametru ce atinge la furnalele moderne 10 m şi chiar mai mult) şi cu înălţimea pînă la 30—40 m. Partea inferioară, de formă cilindrică, se numeşte creuzet; pe aceasta se reazemă etalajul, de forma unui trunchi de con cu baza mare sus, urmează apoi pîntecele (de formă cilindrică), cu va (trunchi de con cu diametrul mare jos) şi gura de încărcare cu instalaţia de închidere şi încărcare. F. e construit din zidărie refractară masivă, îmbrăcată într-o manta de tablă de oţei şi susţinută de un schelet metalic exterior. în-
 483
FURNICĂ
treaga construcţie se sprijină pe o fundaţie de beton. Aerul necesar arderii, venit de la suflante şi încălzit în preîn-călzitoare (caupere), este introdus în partea de sus a creuzetului prin gurile de aer (guri de vînt). La partea de jos a creuzetului se află două orificii: orificiul pentru scurgerea fontei şi orificiul pentru scurgerea zgurii. La partea superioară a cuvei se află conducta de captare a gazelor de ardere şi de reacţie. Furnalul este un cuptor cu funcţionare continuă, care, după ce a fost pornit, funcţionează fără întrerupere cîţiva ani. Capacitatea furnalelor variază de la cîteva sute de m3 pînă la
2 000 m3 şi chiar mai mare. Primele £. au fost construite în Europa pe la jumătatea sec. al XIV-lea. Pe teritoriul ţării noastre, primul f. a fost construit la Ora-viţa în 1718. Acesta era un f. mic, cu o producţie ce nu depăşea o tonă de fontă pe zi. Cele mai mari furnale construite la Hunedoara în 1896 şi 1900 aveau o producţie de cca. 100 t de fontă pe zi, în anii regimului de democraţie populară au fost construite în R.P.R. furnale moderne cu capacitatea de 450 m3 (Hunedoara), de 700 m3 (unul la Hunedoara şi două la Reşiţa) şi de 1 000 m3 (Hunedoara). V. şi cuptor.
   furnicar1 1. Construcţie făcută de furnici din resturi de plante, beţişoare, pămînt, ori
săpate în lemn sau sol. Un f. adăposteşte o colonie de furnici. 2. Totalitatea furnicilor dintr-o asemenea construcţie.
   furnicár2 (ZOOL,; Myrme-cophaga), gen de mamifere edentate, cu capul lung şi îngust, terminat cu un bot alungit ca o trompă şi limbă lungă, vermiformă şi cleioasă. Se hrăneşte cu termite ale căror cuiburi le scormoneşte cu ghearele lungi şi curbate ale picioarelor anterioare. Trăieşte în America de Sud (ex. /. mare, Myrmecophaga jubata).
   furnică (ZOOL.), grup de insecte din ordinul himenop-terelor, de talie mică sau mijlocie, care trăiesc în colonii, în construcţii făcute de ele singure (furnicare). Furnicile sînt polimorfe: cele mai numeroase Siilt furnicile nearipate („lucrătoarele"); femelele aripate sînt cele care depun ouăle. După „zborul nupţial", acestea pierd aripile; £. de sex masculin sînt aripate, au o viaţă foarte scurtă şi sînt cele mai puţin numeroase. într-un furnicar viaţa este bine organizată. „Lucrătoarele" construiesc cuibul, se îngrijesc de hrănirea larvelor, apără colonia etc. sau capturează afide (păduchi de plante), pe care le aduc în furnicar şi de la care colectează o secreţie cu gust dulce. în ţara noastră trăiesc: /. de pădure (Formîca rufa), /. galbenă (Lashts fia-vus), f. mare de trunchiuri (Camponotus ligniperdus) etc.
                                                                    Furnal
1 — bloc de cărămidă refractară; 2 — creuzet; 3 — etalaj; 4 — cuvă; 5 — gur® de încărcare;    6 — colector de praf;       7 — căptuşeală de cărămidă refractară;
                          8 — cadru de metal; 9 — conductă de aer; 10 — gură de vînt; 11 — orificiu de evacuare a zgurei; 12 — orificiu de evacuare a foniei; 13 — elevator cu skip; 14 — buncăr; 15 — haldă de minereu
FURNIR
484
FURTWANGLER
                         Furnici
/ -- mascul; 2 — femelă aripată; 3 —
   4 — larve; 5 — nimfe în coconi;
   furnir (IND. LEMN.), foaie subţire de lemn (0,2—3 mm), obţinută din buşteni prin derulare sau prin tăiere cu ferăstrăul ori cu un cuţit lat; are desene caracteristice lemnului şi modului de tăiere. Se deosebesc: f. tehnic, cu grosimea de 0,2—3 mm, obţinut din lemn de fag, de tei, de mesteacăn, de plop sau de anin şi utilizat la fabricarea placajelor şi a panelelor; /. estetic, cu grosimea de 0,5—1,2 mm, obţinut prin tăiere din lemn de nuc, de păr, de frasin, de stejar etc. şi folosit la fabricarea mobilei, pentru acoperirea feţelor vizibile ale pieselor din lemn mai puţin valoros; /. de bază, cu grosimea de 1—3 mm, folosit ca strat intermediar între piesa de lemn şi foaia de furnir estetic. V. şi d e r u 1 o r.
Tipuri de furnir
 furniruire (ind. LEMN.), o-peraţie de aplicare prin lipire
  şi presare a unei foi de furnir pe faţa unei piese de lemn, (panou sau corp masiv) pentru a-i da un aspect estetic sau pentru a-i mări stabilitatea formei şi a dimensiunilor la variaţiile temperaturii şi umidităţii aerului.
  furnizâre, contract de ~ (DR.), contract încheiat între organizaţiile socialiste, pe baza unor sarcini de plan concrete sau globale şi în temeiul căruia una dintre părţi
  lucrătoare; (furnizor) se obligă să
  predea celeilalte (beneficiar), de obicei în mod succesiv, cantităţi determinate de produse, iar aceasta din urmă să le primească şi să plătească celei dintîi preţul lor.
    furt (DR.), infracţiune care constă în luarea pe nedrept a unui lucru mobil din posesiunea sau detenţiunea altuia în scopul de a fi însuşit. Furturile mărunte, în anumite condiţii, pot constitui contravenţii.
  —   F. calificat, furt săvîrşit în anumite împrejurări prevăzute de lege, care atrag o înăsprire a pedepsei (ex. f. săvîrşit noaptea, f. de pe cîmp, f. cu efracţie, £. cu chei false, f. săvîrşit de două sau mai multe persoane). — F. din avutul obştesc, furt săvîrşit asupra bunurilor care fac parte din avutul obştesc. Este sancţionat mai sever, fiindcă prezintă un grad mai ridicat de pericol social, în raport cu importanţa deosebită a unor astfel de bunuri. V. şi avut obştesc.
    furtişagul albinelor (ZOO-TEHN,), fenomen întîlnit în anii lipsiţi de floră pentru api-cultură sau în anumite perioade ale anului nefavorabile culesului de nectar, cînd albinele din alte familii intră într-un stup (de obicei mai slab) pentru „a fura" mierea. în apicultura raţională, f« a. se combate prin asigurarea pe cale artificială a necesarului de hrană pentru familiile slabe, izolarea stupilor atacaţi, evitarea manipulărilor de miere etc.
    furtun (TEHN.), tub flexibil, confecţionat din material textil, cauciuc, materiale plas-
  tice şi uneori din ţevi metalice articulate între ele, folosit la transportul fluidelor.
   furtunár (Püffinus puffi-nus)t pasăre marină de mărimea unui porumbel, ale cărei nări se deschid la capătul unor tuburi cornoase aşezate pe cioc ca două ţevi de armă. Foarte bună zburătoare, este răspîndită în jurul Mării Medi-terane; în timp de furtună ajunge pînă pe ţărmul Mării Negre. Se numeşte şi pasărea furtunii.
   furtuna 1. (METEOR.) Stare de instabilitate accentuată a atmosferei, caracterizată prin aglomerare de nori cumulo-nimbus şi vînt puternic, însoţită de averse şi descărcări electrice. 2. (ASTR.) Furtună solară, denumire populară pentru ansamblul fenomenelor produse de sosirea în preajma Pămîntului a norilor corpuscu-lari solari, emişi cu ocazia unor fenomene ca erupţiile cromos-ferice solare, cu care ocazie şi emisiunea de unde electromagnetice a Soarelui suferă mari perturbaţii (furtună radiosolară). Perturbările în timpul f. s. se referă la starea magnetismului terestru (furtună magnetică), care, ca şi a ionosferei (furtună ionosfetică) f suferă mari fluctuaţii. Intervalul de timp dintre fenomenul solar care le provoacă şi apariţia perturbaţilor magnetice, ca şi apariţia aurorelor polare, variază între 17 şi 60 de ore, viteza medie a corpusculelor ionizate solare, în special protoni, fiind de circa 1 900 km/s.
   Furtwăngler [fúrtvenghr], Wilhelm (1886—1954), dirijor german de reputaţie mondială, artist multilateral, înzestrat cu o cultură muzicală vastă. La început şef de orchestră în diverse teatre, a devenit succesiv dirijorul Operei, ai Filarmonicii din Berlin, al asociaţiei „Gewandhaus“ din Leipzig şi al Filarmonicii din Viena. Interpretarea sa se distingea prin înţelegerea profundă a caracterului şi stilului lucrărilor, precizia şi plasticitatea gestului. S-a distins ca interpret al lui Bach, Beethoven, Brahms, Wagner, Schubert, Schumann, Bruckner etc. F* este autorul lucrării „Convorbiri despre muzică** (1953), a
FURUNCUL
 485
 FUSTEL DE COÜLANGES
W. Furtwangler
numeroase articole muzicologice, precum şi a două simfonii, al unui concert pentru pian şi orchestră, a două sonate pentru vioară şi pian.
   furuncul (MED.), mic nodul inflamator circumscris, dureros, de culoare roşie, care se dezvoltă în diverse regiuni ale pielii ca urmare a infecţiei microbiene (cu stafilococi) a foliculului firului de păr şi a ţesuturilor din jurul foliculului. Netratat, f* evoluează în majoritatea cazurilor spre supu-raţie. Tratament: sulfamide local şi general, vaccin antistafilo-cocic. Popular se numeşte buboi.
—   F. antracoid, infecţie simultană a mai multor folicuii piloşi, cu formarea unui conglomerat de furuncule. Determină o necroză difuză a pielii, cu ori-ficii multiple, prin care se elimină resturi de ţesut mortificat şi puroi. Infecţie gravă,
f.  a. este însoţit de o serie de simptome generale ca durere, febră, frisoane, slăbire a forţelor organismului etc. Se localizează adesea în regiunea cefei, în special la bărbaţi.
   furunculoză (MED.), boală de piele caracterizată prin apariţia concomitentă sau succesivă a mai multor furuncule în diverse regiuni ale corpului. Poate fi consecinţa răspîndirii pe cale sanguină a stafiloco-cului auriu.
   furiiră (fr. }ourrurey de la jourrer „a umple, a completa"; CONSHTR.), piesă de umplutură din metal sau lemn, destinată umplerii golurilor care rămîn între piesele ce alcătuiesc elementele de construcţie.
   fus 1. (TEHN.) Porţiune cilindrică, conică, sferică etc. a unui arbore, a unui ax sau a
unei osii, care se reazemă şi se roteşte în lagăr şi căruia îi transmite sau de la care preia sarcina. 2. (IND. PIEL.) Unitate de măsură a suprafeţei pieilor, egală cu 929 cm2. 3, (IND. TEXT.) Piesă de oţel de formă conică, care se roteşte în jurul axei sale şi serveşte la răsucirea şi la înfăşurarea firelor. In industria textilă casnică, fusul e de lemn, uneori cu un disc la capătul de jos. 4* (ARHIT.) Partea mediană a unei coloane, cuprinsă între bază şi capitel. De secţiune circulară, poligonală, fasciculat, f. poate fi neted sau decorat cu caneluri, sculpturi etc.
5.(BOT.) Fus nuclear, formaţie care apare în celule în timpul diviziunii nucleare şi care constă dintr-o serie de firişoare unite la cei doi poli ai celulei şi înde-
Î>ărtate la mij-oc, formînd un corp în formă de fus. 6.(ASTR.)
Fus orar, fiecare dintre cele 24 de porţiuni în care este împărţită suprafaţa Pămîntului prin meridiane distanţate la 15° unul de altul sau prin linii de demarcaţii convenţionale, urmînd destul de aproape aceste meridiane. Diferenţa dintre ora legală arătată de un ceasornic dintr-un f. şi cea arătată de un ceasornic din f. alăturat este de o oră. F. o. divizat în două părţi egale de meridianul care trece prin Greenwich e considerat ca /. o. de origine. R.P.R. se află în fusul al doilea, orar estic, ora legală fiind la noi cu două ore mai mare decît ora Greenwich, denumită şi „timp universal". Unele ţări dau ceasurile înainte cu o oră faţă de ora fusului orar în tot timpul anului (ex. în U.R.S.S.) sau numai vara. V. şi or ă.
  fusár (Aspro streber), peşte din ordinul perciformelor, cu corpul în formă de fus, de culoare galbenă-castanie, cu
  4—5 dungi transversale de culoare mai închisă. Răspîndit în rîurile din regiunile de coline şi în Dunărea de jos,
Fusar
este un peşte relativ rar şi nu prezintă valoare economică.
   fuscél 1. (CONSTR.) Fiecare dintre scîndurile înguste sau barele rotunde ori prismatice, de lemn sau de metal, care formează treptele unei scări simple. 2. (IND. TEXT.) a) Vergea pentru separarea firelor de urzeală la război, b) Vergea de care se leagă iţele la războiul de ţesut. 3. Fiecare dintre vergelele aproape verticale ale loitrei carului.
   Fuscus, Cornelius, general roman, înfrînt în anul 87 e.n. de regele dac Decebal şi omorît în luptă.
   Fiissli, Johann Heinrich (174Î —1825), pictor şi scriitor elveţian. A lucrat în Anglia. In tablourile sale (în special pe teme din literatură) şi în desenele realizate cu virtuozitate, se împletesc în mod contradictoriu tipurile ideale ale clasicismului cu fantasticul şi grotescul romantic şi uneori cu observaţia realistă, orientată critic. A fost poet, istoric şi critic de artă.
   Fust, Johann (c.         1400—
1466), tipograf german, la început colaborator al lui J. Gutenberg. împreună cu Pete r Schöffer a imprimat mai multe cărţi, printre care cea dintîi carte datată este „Psaltirea*4, apărută la Mainz (14 august 1457).
   fustanelă, fustă scurtă pli-sată, de culoare albă, care face parte din costumul naţional al grecilor şi albanezilor. Reaminteşte, ca formă, un veş-mînt asemănător purtat în Grecia antică.
   Fustei de Coulanges [füstéi dö culaj], Numa Denis (1830—1889), istoric idealist francez. în opera sa, remarcabilă prin calităţile literare, a încercat să demonstreze că toate transformările sociale din lumea antică s-au datorat unor cauze
Fusele orare şi ora legală pe globul pămînlesc. în diferite state, cînd le Greenwich esţe miezul nopţii,
FUSULINĂ
 487
 FUZIT
de ordin religios. A negat caracterul revoluţionar al perioadei de trecere de la orînduirea sclavagistă la cea feudală şi existenţa obştii libere la vechii germani; a susţinut că principalele instituţii romane (marea proprietate, monarhia etc.) ar sta la baza civilizaţiilor europene. Concepţia istorică a lui
F.deC. a exercitat o puternică influenţă asupra istoriografiei burgheze de mai tîrziu. Op.pr.: „Cetateaantică**(1864), „Istoria instituţiilor politice ale vechii Franţe“ (6 voi., 1874-1892).
   fusulină (PALEONT.), gen fosil de foraminifere neperforate, care aveau testul fusiform sau aproape cilindric, rezultat din rularea de 5—8 ori a unei lame spirale împrejurul unui ax mare. Prezenta pereţi despărţitori foarte ondulaţi. Speciile acestui gen caracterizează mai ales faciesul marin al carboniferului mediu
din U.R.S.S.
   fu şt, suliţă de lemn cu vîrful de fier, întrebuinţată în ţările romíné pînă în sec. al XVí II-lea inclusiv; ostaşii înarmaţi cu această suliţă se numeau fuştaşi.
   Fuşun, oraş în nord-estul R.P. Chineze. 985 000 loc. (1957). Centrul unei importante regiuni de exploatare a cărbunelui (în mare parte în cariere) şi a şisturilor bituminoase. Industrie siderurgică, construcţii de maşini (în special utilaj minier), electrotehnică, chimică.
   futurism (din it. futuro „viitor"), curent decadent formalist în literatura şi arta burgheză de la începutul sec. al XX-lea. Iniţiat în Italia de către F.T. Marinetti, printr-un „Manifest" publicat în 1909, f. s-a răspîndit şi în Franţa, Anglia, Rusia, Spania, avînd uneori denumiri diferite. în cadrul curentului s-au manifestat mai multe tendinţe, dintre care principala este aceea de apărare a ordinii burgheze, mergînd pînă la apologia imperialismului şi chiar a fascismului (F.T. Marinetti). F, se caracterizează prin negarea moştenirii culturale şi prin atitudine nihilistă faţă de cultură în gene-
re. El înlocuieşte valorile culturale şi etice tradiţionale, pe care le consideră prejudecăţi, prin cultul forţei, vitezei, dezechilibrului, maşinii, armelor de foc şi războiului. Exaltînd aşa-numita inconştienţă creatoare,
f. a profesat iraţionalismul, alo-gismul şi renunţarea la sintaxă. Organul oficial al f. a devenit revista italiană „Lacerba" (1913— 1915), condusă de G. Papini. în muzică, f. a promovat ţipătul şi zgomotele stridente ale maşinilor în plină funcţiune. în artele plastice a preluat viziunea cubistă, căutînd să o dinamizeze. El a încercat să introducă în spaţiul pictural
senzaţia de mişcare, multiplici nd ritmurile. F. tindea să realizeze în pictură imagini-sinteză care să redea simultan succesiunea momentelor unei mişcări, ceea ce imprima tablourilor un aspect haotic, de juxtapunere de imagini. Sculptorii futurişti au încercat să realizeze obiecte de artă în compoziţia cărora alăturau în mod artificial mai multe materiale (ex. fier, lemn, sticlă etc.). Influenţa futuristă s-a făcut simţită în arhitectură şi în scenografie. Reprezentanţi ai f, au fost: pictorii U. Boccioni, G. Balla, C. Carra, G. Seve-rini, M. Sironi şi scenograful E. Prampolini. Unii dintre reprezentanţii f. au evoluat mai tîrziu către suprarealism şi abstracţionism.
   Fuţzean, provincie în estul R.P. Chineze, în regiunea de coastă, în dreptul strîmtorii Taivan. Suprafaţa: 123 100 km2. Populaţia:     14 650 000 loc.
(1957). Centrul administrativ: Faciou. Regiune muntoasă, cu ţărm foarte crestat. Zăcăminte de cărbuni superiori, fier, wolfram, cupru, plumb. Culturi subtropicale: trestie de zahăr, ceai, orez, tutun, arbori de camfor şi de lac. Sericicultură. Industrie uşoajră şi alimentară. De-a lungul ţărmului, navigaţie şi pescuit intens.
   fuzánt (din fr. fuser „a se sparge"; MILIT.; despre proiectile), care se sparge în aer, (despre focoase) care funcţionează în aer, îptr-un anumit punct de pe traiectorie.
   fuzarioză (F1TOPAT.), boală a plantelor, produsă de ciuperci din genul Fusarium. Organele atacate sînt acoperite de o pîslă deasă de culoare albă-iî>z şi în cele din urmă putrezesc. La noi este răspîndită f. tuberculilor de cartof, a fasolei, a inului, a porumbului ş.a.
   fűzéi (CHIM.), produs secundar, rezultat de la fermentaţia alcoolică prin acţiunea drojdiei de bere (Saccharomy-ces cerevisiae) asupra proteinelor din fructe sau din cereale; este un amestec de alcooli superiori.
   fuzeláj (AV.), parte componentă a avionului, care face legătura între aripi şi ampenaj şi care adăposteşte încărcătura, postul de pilotaj, comenzile etc.
   fuzetă (TEHN.), piesă care face legătura între fiecare dintre
Fuzetă
roţile directoare ale unui autovehicul şi osia din faţă.
   fuzibil (fr. fusibîe „care poate fi topit**; ELT.), element al unei siguranţe electrice, avînd de obicei formă de fir sau de lamelă şi care se topeşte prin efect Joule-Lenz atunci cînd este parcurs de un curent electric de valoare mai mare decît aceea pentru care a fost dimensionat. Se execută din argint, cupru, cupru argintat, lamele de zinc şi, pentru siguranţele cu întîrziere, din aliaj de staniu cu cadmiu* fuzit (GEOL.), component al cărbunilor de pămînt, care apare sub formă de lentile şi care reprezintă fragmente de substanţă vegetală. F. este fragil, are culoarea neagră şi luciul mătăsos, amintind prin aspectul său de cărbunele de lemn (mangal). Are un conţinut relativ ridicat de cenuşă (4%—
Fusulină
 FUZIUNE
488
FYT
30%), nu cocsifică şi influenţează în rău cocsificarea cărbunelui. în R.P.R. se găseşte în proporţie redusă, alături de alţi componenţi, în cărbunii de la Petroşeni (reg. Hunedoara), Anina (reg. Banat) etc.
   fuziune (lat. fusio, -onis, de la/un dere „a dizolva" ;FIZ.)LT o-pire. 2. Fuziune nucleară, reacţie nucleară descoperită între anii 1920 şi 1925, care constă în combinarea a două nuclee atomice uşoare pentru a forma nuclee mai grele, cu eliberarea de fotoni cu o energie egală cu diferenţa dintre energia de legătură a nucleelor rezultate din reacţie şi energia de legătură a celor două nuclee uşoare. Exemplu: iD2 (deuteriu) -f* 3Lî7 (litiu) = &Bes (beriliu) 0nl (neutron) + 15,1 MeV (energie). Reacţiile de /. n. pot avea loc numai dacă nucleele care reacţionează posedă o energie suficient de mare pentru a învinge forţele mutuale de
respingere electrostatică şi a se apropia atît de mult, încît să intervină între ele acţiunea forţelor nucleare; ele sînt favorizate de temperaturi ridicate. Reacţiile de fuziune nucleară au avantajul de a nu lăsa nici un deşeu radioactiv, aşa cum se întîmplă cu fisiunea nucleară. Avînd drept combustibil deu-teriul (hidrogenul greu), care se găseşte din abundenţă în apa mărilor şi a oceanelor, /. n. utilizează o sursă de combustibil nuclear ieftin şi practic inepuizabil. Pe lîngă aceste avantaje, /. n. oferă posibilitatea de transformări directe ale energiei atomice în energie electrică, eliminînd stadiul intermediar al schimbului de căldură. Energia eliberată prin reacţiile de f. n. este cu mult mai mare decît în alte reacţii nucleare (ex. energia eliberată prin /. n. de un gram de deuteriu este echivalentă cu cea obţinută prin arderea a 10 t
de cărbune). Pentru producerea /. n. este necesară producerea de temperaturi de ordinul a milioane de grade, care transformă gazul în stare de plasmă. în 1938 H. A. Bethe a explicat producerea căldurii solare prin existenţa unor reacţii de /. n., prin care hidrogenul se transformă în heliu. V. şi reacţii termonucle-
aiFyt [fait], Jan (1611-1661), pictor şi gravor flamand, elev al lui Frans Sny-ders. Picturile sale, reprezentînd animale sau naturi moarte, dovedesc o mare măiestrie în modelarea formelor, în sugerarea concretului şi în colorit („Doi ogari", „Cîini atacînd un urs", „Cămaşa", „Natură moartă cu peşti", „Natură moartă cu ciuperci" etc.). Bine reprezentat în Muzeul Bru-kenthal din Sibiu. Gravurile rămase de la el tratează de asemenea sugestive teme cu animale.
   g [ghe]* a opta literă a alfabetului limbii romíné; sunetele notate prin această literă, şi anume: a) consoană ocluzivă velară sonoră în toate poziţiile, afară de cele de sub b şi c; b) consoană semiocluzivă pre-palatală sonoră înainte de e, i; c) consoană ocluzivă palatală sonoră în grupurile ghe, ghi.
   G (MUZ.), notaţie literală pentru sunetul sol.
   Gaăl, Gábor (1891-1954), estetician şi sociolog marxist din R.P.R.; a fost membru al Academiei R.P.R-, profesor Ia Universitatea din Cluj, re-dactor-sef al revistelor ,tK o-runk* (între 1931 şi 1940) şi „Utunk“ (între 1946 şi 1954), ambele redactate în limba maghiară. G. a criticat tendinţele antirealiste din arta
Gaal Gabor
burgheză şi unele curente ale filozofiei idealiste contemporane. în articolele sale de critică literară a abordat problemele realismului socialist şi ale valorificării moştenirii culturale progresiste, combâtînd în acelaşi timp naţionalismul
în varianta Iui regionalistă. Op. pr.: „Realitate şi literatură*4 (1950), „Opere alese" (2 voi., 1958).
   gabárá (NAV.) 1. Navă cu corp metalic sau din lemn, folosită pentru a transporta piatra
                                                        Gabară (2)
necesară construcţiilor hidrotehnice; materialul este am-barcat pe puntea g. Unele g. sînt prevăzute cu instalaţii de înclinat, pentru a putea fi descărcate rapid prin basculare (g. basculante). 2. Ambarcaţie mare de lemn, cu pînze sau cu rame, folosită în trecut pentru transportul mărfurilor pe ape curgătoare sau pentru transbordarea mărfurilor de pe navele mari care nu se puteau apropia de mal.
   gabarit 1. (TEHN.) Contur poligonal format din linii drepte sau curbe, care indică dimensiunile maxime ale profilului unui obiect, ale unui agregat (maşină, vehicul, aparat etc.), ale unei construcţii etc. 2. (URB.) a) Gabarit de construcţie, contur poligonal care mărgineşte secţiunea transversală a unei construcţii, b) Gabarit de circulaţie, contur poligonal care circumscrie secţiunea transversală a unui pieton sau vehicul, cuprinzînd, în afară de
dimensiunile reale, şi un spaţiu de siguranţă pentru circulaţie; serveşte la dimensionarea profilului transversal al unei străzi, al unui pod etc. 3. (C.F.) Gabarit de cale ferată a) Contur poligonal care determină limitele admise, în secţiunea transversală, la construcţia materialului rulant ori la încărcarea vagoanelor deschise, sau limitele de apropiere a clădirilor, instalaţiilor şi lucrărilor de artă de-a lungul liniei ferate, în direcţia transversală faţă de aceasta., pentru a nu împiedica trecerea materialului rulant. Se deosebesc: g. de încărcare, contur transversal limită care nu trebuie depăşit în nici un punct de materialul rulant sau de încărcătura sa; g, de liberă trecere, contur-Iimită care indică spaţiul transversal liber minim între construcţiile căii, care trebuie asigurat pe toată lungimea liniei, pentru trecerea materialului rulant în deplină siguranţă; g. de construcţie» contur transversal limită în exteriorul căruia pot fi amplasate construcţiile cu caracter definitiv, b) Instalaţie care delimitează linia poligonală a g* Se deosebesc: gabarit fix, construcţie stabilă în staţii pentru verificarea g. de încărcare; gabarit mobil, construcţie aşezată pe un vagon-platformă avînd părţile laterale rabatabile pentru verificarea g. de liberă trecere, c) Gabarit de cale v. tipar de linie.
   gabélá, impozit pe sare în Franţa, în cursul evului mediu, bazat pe monopolul statului asupra sării şi pe obligaţia populaţiei de a cumpăra anual
GABIE
490
GÁBOR
o anumită cantitate. A fost unul dintre cele mai impopulare impozite şi a provocat numeroase răscoale. A fost desfiinţat în timpul revoluţiei burgheze din 1789—1794.
   gábie (it. gabia „cuşcă** NAV,), platformă aşezată la capătul de sus al părţii inferioare a unui arbore de navă cu pînze (trunchiul mare), pentru a servi la fixarea şarturilor părţii din mijloc a arborelui (trunchiul gabier) şi pentru a înlesni manevrarea pînzelor. G. este folosită şi ca post de observaţie, fiind montată şi la majoritatea navelor cu propulsie mecanică.
   gabiér (NAV.) L Marinar specializat în operaţiile de manevrare a pînzelor superioare ale unei nave cu pînze. 2. Pînză trapezoidală din etajul ál doilea şi al treilea de pînze» purtată de un arbore cu patru sau mai multe etaje de vele.
   Gahinfgabé], Jean (n. 1904), actor francez. Din 1931 lucrează în cinema. Stilul său interpretativ se caracterizează prin autenticitatea jocului, prin sobrietatea mijloacelor de expresie („Pépé-le-Moko“, „Iluzia cea mare“, „Bestia umană*4, „Cheiul ceţurilor“, „Un minut de adevăr", „Marile familii", „Străbătînd Parisul" etc.).
   gabión (HIDROŢEHN.j, coş paralelipipedic, mai rar tron-conic sau cilindric, confecţionat dintr-o împletitură de nuiele necăjite sau dintr-o plasă
Gabion
de sirmă, care se umple cu piatră, pietriş sau pămînt şi care serveşte la executarea unor lucrări hidrotehnice (ex. pentru dirijarea curenţilor de apă şi apărarea malurilor) şi la repararea porţiunilor distruse de bombardamente ale şanţurilor sau ale altor lucrări.
   Gabon, stat în Africa Ecuatorială, pe ţărmul Guineii inferioare. Se mărgineşte cu Guineea Spaniolă, Camerun,
Congo (Brazza viile) şi cu Oceanul A-tlantic. Suprafaţa:
267000 km2. Locuitori:      452  000
(1962), în majoritate negri bantu.
Capitala. Libreville.
Limba de stat este franceza. Are în general relief de podiş vălurit, în unele sectoare mai înalt şi mai accidentat (Munţii de Cristal, munţii Chaillu); de-a lungul ţărmului se întinde o cîmpie îitoraiă mlăştinoasă. Climă ecuatorială. Principalul curs de apă: Ogooué. Pădurile acoperă 4/5 din suprafaţă; în sud există savane. Subsolul este bogat în zăcăminte de petrol, gaze naturale, minereuri de mangan, uraniu şi fier. Economia ţării este slab dezvoltată. Industria forestieră, în special exploatarea esenţelor preţioase (okoumé, mahon, abanos etc.), şi industria extractivă, care constituie ramurile de bază ale economiei G., sînt controlate în întregime de capitalul străin, mai ales de cel francez şi nord-american. Principala sursă de existenţă a majorităţii populaţiei este agricultura. Se cultivă: manioc, batate, porumb, ara-hide, orez, cacao, cafea. G. exportă material lemnos (50°/o din valoarea exportului), ţiţei, aur, cacao, cafea, arahide, fildeş şi importă materiale de construcţii, maşini şi utilaje, alimente, carburanţi. în comerţul exterior al G., Franţa deţine locul principal. — Istoric. Trecutul populaţiilor de pe teritoriul G., înainte de venirea europenilor, este puţin cunoscut. Primii europeni, portughezii, şi-au făcut apariţia în G* la sfîrşitul sec. al XV-lea. La venirea acestora, pe teritoriul G. existau mici formaţii statale sclavagiste. Mai tîrziu francezii au început să-i înlăture pe portughezi; prima colonie franceză a apărut pe
ţărmul G. în 1839. în 1903 G. a fost transformat în colonie a Franţei, în 1910 a intrat în componenţa Africii Ecuatoriale Franceze, iar în 1946 a devenit „teritoriu de peste mări" în cadrul Uniunii franceze. în 1958 G. a fost proclamat republică, membră a Comunităţii franceze, iar la
17    august 1960 a fost proclamat independent. Şeful statului este preşedintele, în acelaşi timp şi şef al guvernului. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe 5 ani. Partide politice:    Blocul de-
mocratic din G., Uniunea democrată şi socială din G. partide de guvernămînt, şi Partidul unităţii naţionale, partid de opoziţie.
  Gábor, Andor (1884— 1953), scriitor ungur, A luat parte la revoluţia proletară ungară din
1919, după care a emigrat în Austria şi apoi în U.R.S.S. După eliberarea Ungariei, reîntors în ţară, a fost mai mulţi ani redactor-şef al revistei de satiră şi umor „Ludas Matyi". A scris poezii, romane, nuvele şi studii literare, dar s-a impus mai ales prin pamflete, în care a atacat, cu o ironie necruţătoare, regimul hor-thist („Scrisori din Viena"). Laureat al Premiului Kossuth.
  Gábor, Áron (1810—1849), luptător revoluţionar secui, par-
 GÁBRIEL
 491
 GAIDAR
ţicipant la revoluţia de la 1848 dm Transilvania. A fost comandantul artileriei secuieşti în lupta împotriva armatelor austriece cotropitoare. Figură populară în literatura secuiască.
   Gábriel, Jacques Ange (1698— 1782), arhitect francez. Descendent al unei vestite familii de arhitecţi. A fost preşedinte al Academiei de arhitectură. Precursor al stilului Ludovic al XVI-lea şi continuator al stilului clasic francez din sec. al XVII-lea. Creaţia lui G. s-a remarcat prin simplitatea şi logica formelor, prin raţionalitatea planurilor de sistematizare, prin desăvîrşita amenajare a interioarelor. A creat noi tipuri de edificii publice (Şcoala militară din Paris, 1751 — 1775; Opera din Versailles, 1753— 1770), pieţe monumentale (Piaţa Concordiei din Paris, 1753— 1775), pavilioane ntime (M:*cul Trianon în piarcul Versailles, 1762—î764), a condus importante lucrări de reamenajare la Luvru, la Compiégne şi la Fontainebleau. Este autorul unui plan de transformare a castelului Versailles, din care s-a executat numai o aripă (aripa Gábriel).
   Gabrielescu, Grigore (1859-
1915), tenor romín de renume
G. Gabrîelescu
mondial şi animator al vieţii muzicale din Romînia. A cîn-fcatşi în străinătate, printre altele la Scala din Milano. Gabrielescu este şi autor de piese corale şi romanţe.
   gabró (PETROGR.), rocă eruptivă bazică de culoare negricioasă, cu structură grăunţoasă, formată din feldspát plagioclaz bazic şi piroxen, la care s?
 32
asociază uneori olivină, horn-blendă şi magnetit. Se întrebuinţează ca piatră de construcţie şi de ornament. în R.P.R. se găseşte la Iuţi (reg. Banat), la Ciungani (reg. Hunedoara), unde s-a descoperit recent g. bogată în magnetit cu titan şi vanadiu etc.
   Gabrovo, oraş în R.P. Bulgaria, situat pe rîul lantra, pe versantul nordic al Balcanilor. 37 900 loc. (1956). Important centru al industriei uşoare: întreprinderi textile şi de pielărie. Mai este dezvoltată industria lemnului, alimentară, de construcţii de maşini (utilaj textil). în împrejurimi sînt întinse livezi de pomi fructiferi. în evul mediu trăiau în G. vestiţi meşteşugari şi negustori (gabroveni), care aveau intense legături comerciale cu ţările romíné.
   G.A.C. v. gospodărie a-gricolă colectivă.
   gaci (CHIM.), masă uleioasă de parafină, obţinută prin filtrarea fracţiunilor petroliere care conţin parafină. După cum filtrarea se face la temperaturi superioare sau inferioare lui 0 C, rezultă plus-gaci sau minus-gaci. Prin presare la rece, din g. se obţine parafina.
   Gade fgâS?]t Niels Wil-helm (18Î7—1890), compozitor, dirijor, violonist şi organist danez, reprezentant de seamă al şcolii componistice scandinave. A scris balete, simfonii, o operă, uverturi programatice, suite, cantate, muzică pentru ansambluri instrumentale, piese pentru pian, melodii vocale etc. Ele se caracterizează printr-un Hrism discret şi adesea au la bază folclorul danez.
   gadoliniu (CHIM.), Gd. Element cu nr. at. 64; gr. at. 156,9. Este un metal trivalent din familia lantanidelor, cu proprietăţi feromagnetice. Formează săruri incolore.
   gaéli, denumire a vechilor locuitori ai Irlandei şi, în sec. al V-Iea, a locuitorilor regiunii de nord-vest a Marii Britanii.
   gag, efect cinematografic care stîrneşte rîsul printr-o asociere de imagini contrastante.
   Gagarin, Iuri Alekseevici (n. 1934), ofiţer aviator sovietic, primul cosmonaut din
lume, Erou al Uniunii Sovietice. A efectuat la 12 aprilie 1961, pe bordul navei cosmice-satelit „Vostok 1“ (Răsăritul), o rotaţie în jurul Pămîntului. G. a realizat astfel, pentru
I. A. Gagarin
prima oară în lume, zborul în spaţiul cosmic, deschizînd prin aceasta era cuceririi cosmosului de către om. G. a primit Medalia de aur a Federaţiei Aeronautice Internaţionale.
   gagliarda [gal'ârda] (cuvînt italian însemnînd ,,voioasă“), vechi dans italian şi francez (gaillarde). Are măsură ternară şi tempo moderat, dar viu; pe cea de-a cincea optime se execută o săritură. Se dansa de obicei după p a v a n ă. S-a răspîndit în Europa apuseană în sec. XVI—XVII şi a ocupat un loc însemnat în muzica instrumentală (ca parte într-o suită), în special pentru lăută;
   gaiacól (FARM.), eter mo-noetilic al pirocatehinei. Este antiseptic şi modificator al secreţiei traheobronşice. Folosit mult în trecut în tratamentul tuberculozei. Se mai numeşte guaiacoh
   gaia! (ZOOTEHN.), formă domesticită a gaurului. Trăieşte în insulele indoneziene şi se foloseşte ca animal de tracţiune la cultura orezului, mai puţin pentru lapte şi carne.
   Gaidar, Arkadi Petro viei (1904-1941), scriitor sovietic rus. Este autorul unui mare număr de povestiri şi nuvele pentru copii şi tineret, remarcabile prin forţa lor educativă, prin caracterul captivant al acţiunii şi prin frumuseţea morală a eroilor, însufleţiţi de sentimente patriotice.
 GA1E
 492
 GALACTION
  gáie, nume dat păsărilor răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, dar cu coada bifurcată.
Gaie
—   G* roşie (Milvus milvus) şi
g.  neagră (Milvus migrans),
Îjăsări migratoare, răspîndite a noi, care atacă puii de iepuri, păsările de casă şi pe cele sălbatice şi distrug cuiburile acestora. Aduc şi foloase agriculturii prin distrugerea rozătoarelor. Sin. şorliţâ.
    Gainshorough [ghéinzbzrz], Thomas (1727—1788), pictor în ulei, acuarelist şi desenator englez, considerat, alături de Reynolds, ca cel mai de seamă portretist englez din secolul al XVIII-lea. Portretele sale, avînd adesea ca fundal peisaje, se caracterizează prin siguranţa şi precizia desenului, prin eleganţa atitudinilor, printr-un lirism rafinat şi prin sinceritate
Tb. Gainsborough
în redarea trăsăturilor psihologice ale modelelor, aparţinînd în special mediului aristocratic („Băiatul în albastru**, „D-na Robinson**, portretul actriţei Siddons, „Plimbarea de dimineaţă*4 etc.). Lucrările sale de maturitate, al căror colorit l-au făcut celebru, au o gamă subtilă de tonuri argintii,
transparente, desăvîrşit armonizate. Un loc însemnat îl ocupă în creaţia lui G. peisajele săteşti şi scenele din viaţa ţăranilor, prezentate romantic („Car îndreptîndu-se spre tîrg“, 1786 etc.).
   Gaitskell [gheiţczl], Hugh Todd Naylor (1906-1963), om politic din Marea Britanie, fost lider al Partidului laburist. Ca reprezentant al aripii de dreapta, s-a situat pe poziţii reformiste în mişcarea muncitorească engleză.
   gâiţă (Garrulus glandarius), pasăre din familia corvideior, de mărimea unei ciori, colorată brun-roşcat; umerii aripilor au dungi dese albastre şi negre, iar coada este neagră. Poate
Gaiţă
imita glasul altor animale. Se hrăneşte cu ghindă; atacă păsărelele mai mici şi le distruge cuiburile. — G. de munte (Nucifraga caryocaiac-tes)t pasăre de culoare brună-întunecată, presărată cu pete albe dese. Trăieşte în pădurile de conifere din Carpaţi. Sin. alunar. în R.P.R. amîndouă sînt sedentare.
   Gaius, jurisconsult roman din şcoala sabiniană, care a trăit în sec. al Ii-lea în timpul împăraţilor Adrian şi Commo-dus. A contribuit la unificarea treptată a dreptului civil prelucrat de jurisconsulţi şi a dreptului pretorian. Op.pr.: „Institutele**.
   gaj (DR.) 1. Contract prin care debitorul sau o a treia persoană trece un lucru mişcător în posesiunea creditorului sau a unei alte persoane alese de părţi, pentru garantarea executării unei obligaţii a debitorului. Creditorul poate păstra lucrul pînă la scadenţa creanţei şi, în caz de neplată, are
dreptul fie să procedeze la vînzarea silită a lucrului, des-păgubindu-se din preţul rezultat potrivit ordinii de preferinţă stabilite de lege, fie să ceară tribunalului ca lucrul să-i rămînă lui drept plata. în cazurile anume prevăzute de lege, contractul de g. se poate încheia fără să existe obligaţia de a preda posesiunea lucrului. Drepturile de creanţă pot forma, de asemenea, obiectul contractului de g. Sin. amanet. 2. Bun care formează obiectul contractului de g. 3. Gaj general, dreptul creditorului chirografar de a urmări, pentru plata creanţei, oricare dintre bunurile debitorului său prezente sau viitoare.
   Galaction, Gala (pseudonimul lui Grigore Pişculescu) (1879—1961), scriitor romín. A fost membru al Academiei R.P.R. S-a născut în Dideşti-Teleorman. Galaction a debutat în 1896, în „Adevărul ilustrat**, şi a colaborat la „Viaţa so~ cială“, „Viaţa romînească**, „Chemarea**, „Socialismul** etc. G. s-a manifestat consecvent ca simpatizant al mişcării muncitoreşti, ca partizan al ideilor înaintate, fără să ajungă însă la înţelegerea mate-rialist-istorică a fenomenului social. în articolele reunite în volumul „O lume nouă“ (1919) a salutat victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi şi-a exprimat solidaritatea cu lupta proletariatului romín. G. este autorul mai multor volume de nuvele, în care zugrăveşte aspecte dramatice din viaţa satului („Bisericuţa din răzoare**, 1914; „Clopotele din mănăstirea Neamţu**, 1916 ş.a.), denunţă influenţa dezumanizantă exercitată de goana după avere („Moara lui Călifar**, „Gloria Constantini**) sau evocă momente din trecutul de luptă al poporului („Lîngă apa Vodi-slavei**, „Zile şi necazuri din zaveră**, „La Vulturi!"). A fost preocupat de probleme de conştiinţă („De la noi la Cladova“), tinzînd să facă operă de educaţie morală în sens larg umanitar. Probleme de conştiinţă stau şi în centrul romanelor „Roxana** (1931), „Papucii lui Mahmud** (1932)
 GALACTOREE
493
GALAŢI
şi „Doctorul Taifun" (1933), dar forţa realist-critică, prezentă în redarea unor aspecte ale vieţii citadine sau rurale, este umbrită de interpretarea
G. Galaction
teologică a realităţii. Proza sa, care îl situează printre fruntaşii literaturii romíné dintre cele două războaie mondiale, se remarcă prin lirismul uneori patetic al comentariilor, prin îmbinarea de real şi fantastic, prin generozitatea atitudinii. După Eliberare, G. a sprijinit prin scris şi prin activitatea sa obştească opera de construire a socialismului.
   galactorée (gr. gala, galak~ tos „lapte" şi rheîn „a curge"; MED.), secreţie excesivă de lapte îa femei în perioada de alăptare sau după înţărcarea copilului.
   galactoză (BIOCHIM.), mo-nozaharid cu funcţie aldehi-dică. Se găseşte în formă combinată cu glucoză în agar-agar, în lactoză (zahărul din lapte). Constituie unitatea structurală a unui polizaharid folosit în bacteriologie. G. intră în structura unor compuşi azotaţi din creier (cerebrozide).
   galalit (CHIM.), masă plastică cornoasă, dură, obţinută prin tratarea pulberii de cazeină cu formaldehidă. Serveşte la fabricarea nasturilor, pieptenilor etc., precum şi ca material electroizolant. în prezent este tot mai mult înlocuit cu materiale plastice sintetice cu proprietăţi superioare.
   Galan, Valeriu Emil (n. Î921), scriitor romín. A debutat cu parodii în 1943 şi apoi ca ziarist în 1945, cola-borînd mai ales la „Scînteia", unde a publicat reportaje cu
 32*
caracter militant, care eviden-ţiau elementul nou, combativ, din actualitatea socială, nuvele şi schiţe („Memoriile agentului electoral Teică Pasăre", 1946; „Potopul", 1948; „Calul lui Moş Eftimie", 1950 ş.a.). Ca romancier, G. s-a afirmat cu „Zorii robilor" (1950), în care evocă evenimentele tragice din 1907 şi subliniază solidarizarea muncitorimii cu ţărănimea răsculată. Romanul „Bărăgan" (voi. I, 1954; voi. II, 1959) înfăţişează, într-o viziune de mare amploare epică, procesul complex de transformare socialistă a agriculturii. Nuvela de atmosferă „La răzeşi" (1958) este consacrată evocării anilor postbelici, cînd în Moldova bîn-tuia seceta. Ca dramaturg,
 G.  s-a afirmat prin comedia „Prietena mea Pix" (1961), în care înfăţişează aspecte ale procesului de formare a conştiinţei socialiste. G.se remarcă prin partinitatea şi realismul viziunii, preferinţa sa pentru eroi integri, proveniţi din rîn-durile oamenilor muncii, prin arta de a contura caracterele, prin umorul de esenţă populară, stilul curgător şi concis, naraţiunea vioaie. Desfăşoară şi o bogată activitate obştească. Laureat al Premiului de stat.
   galânt (MUZ.), siil^, termen care desemna în sec. al
 XVIII-lea un stil liber al muzicii pentru clavecin sau pian, înclinat spre efecte facile. S. g. s-a opus stilului lui J.S. Bach, considerat învechit, pedant şi prea sever. Haydn, Mozart şi Beethoven au înlăturat, prin creaţia lor, concepţia pe care se baza muzica în stil galant.
   galaónul, joc popular romînesc din şesul Olteniei, în ritm binar. Este un joc bărbătesc, cu numeroase variante. Jucătorii sînt dispuşi în linie, cu braţele prinse în spate şi execută paşi încrucişaţi şi săltaţi.
   Galápagos, Arhipelagul — (span. galapago „broască ţestoasă"), grup de insule de origine vulcanică în Oceanul Pacific, situate pe ecuator în apropiere de coasta Americii de Sud. Aparţine statului Ecuador. Suprafaţa: 7 844 km2; popu-
 laţia: 1 900 loc. (1960). Relieful este dominat de numeroasele conuri ale vulcanilor stinşi şi activi. Climă secetoasă, din cauza curentului marin rece al Perului. Vegetaţie xerofilă. Culturi de trestie de zahăr, ananas, bananieri. Flora şi fauna insulelor se caracterizează prin numărul mare de endemisme, ca rezultat al izolării geografice (broaşte ţestoase u-riaşe, al căror număr s-a redus foarte mult în ultimul secol, iguane, fringilide ş.a.). Observaţiile făcute de Ch. Darwin în insulele G. au contribuit la formarea concepţiei lui evoluţioniste. Şe mai numeşte arhipelagul Colon.
   Galafeea, nimfă marină în mitologia greacă, fiica lui Ne-reu şi a Dóridéi, al cărei iubit, Acis, a fost ucis din gelozie de ciclopul Polifem. Legenda ei a inspirat pe numeroşi artişti, printre care pe compozitorii Handel şi Haydn, pictorii Carracci, Ppussin, Watteau ş.a.
   Galaţi, oraş regional situat în sud-estul ţării, pe malul stîng al Dunării, reşedinţă de regiune, important port fluvio-maritim, centru industrial, comercial şi cultural. 112 630 loc. (1964). în evul mediu a avut un rol important în comerţul Moldovei. La începutul sec. al XVI-lea a fost inclus în raiaua Brăilei, sub stăpînire turcească. Din punct de vedere industrial s-a dezyoltat mai ales în a doua jumătate a sec. al
 XIX-lea. Oraşul are un bogat trecut revoluţionar. înainte şi după primul război mondial, la G. au avut loc greve şi demonstraţii muncitoreşti, dintre care cea mai cunoscută a fost demonstraţia muncitorilor din 13 iunie 1916 pentru pace, împotriva războiului, urmată de o grevă generală de protest împotriva reprimării sîngeroase a demonstraţiei. în anii regimului democrat-popular, G. a luat
 o mare dezvoltare prin reuti-larea şi lărgirea vechilor întreprinderi şi construirea altora noi. Aici se produc laminate (Laminorul de tablă, întreprinderea de sîrmă, cuie şi lanţuri), piese de schimb pentru utilaj feroviar, produse metalice de larg consum, produse textile,
 GALAŢI
494
GALAŢI
 alimentare (mori, fabrică de ulei, întreprinderea pentru industrializarea cărnii etc.)» produse din lemn, lacuri şi vopsele, săpun şi produse cosmetice etc.
 La Şantierul naval din G., cel mai mare din ţară, se construiesc remorchere, şlepuri şi cargouri. La
 G. se construieşte un mare combinat siderurgic. Numeroasele construcţii din ultimii ani au dat oraşului G* aspectul u-nui oraş modern. în
 G. există numeroase instituţii social-cultu-rale, printre care un institut politehnic, un institut pedagogic de
 3  ani, un teatru muzical şi unul dramatic, o orchestră simfonică. Muzeul din G., înfiinţat în forma actuală în anii de democraţie populară, cuprinde lucrări de pictori romîni din sec. XIX — XX (Rosenthal, Aman, Ver-mont, Băncilă) şi opere ale unor artişti contemporani. — Raionul G., cu 116 450 loc. (1964). Culturi cerealiere (în special porumb), legumicul-tură, viticultură şi creşterea animalelor. La Şendreni funcţionează o întreprindere de prelucrare a lemnului. Pescuit (în special în lacul Bra-teş). — Regiunea G., regiune administrativ-economică, situată în sud-estul ţării. Suprafaţa: 12 910 km2. Populaţia:
 1  069 745 loc. (1964). Este împărţită în 7 raioane administrative, cu 7 oraşe, dintre care 3 regionale (Galaţi, Brăila, Focşani). Relief de mică altitudine: partea nordică a Bărăganului, jumătatea vestică a Bălţii Brăilei, cîmpia joasă a Şiretului inferior cu întinsa luncă a Şiretului, lunca largă a Prutului inferior şi cîmpia Covurluiu-lui, regiune de tranziţie către Podişul Moldovenesc, din care o mică porţiune (partea sudică a dealurilor Fălciului) intră în regiunea G. Doar partea de nord-vest este mai înaltă, cu-prinzînd un sector din Sub-carpaţii de la curbură, zonă de
dealuri (Măgura beştilor, m), şi depresiuni intracolina-re, depresiunea subcarpatică a Vrancei şi versantul estic al munţilor Vrancei (altitudine
maximă 1 783 m, vîrful Goru).
Clima este tipic continentală, cu secetoase; în cîmpie, media anuală a precipitaţiilor este sub 500 mm. în est, teritoriul regiunii este mărginit de Dunăre şi de cursul inferior al Prutului. în Dunăre se varsă Şiretul cu afluenţii săi (Bîr-lad, Putna, Rîmnic, Buzău) şi Călmăţuiul buzoian. Cele mai importante lacuri sînt Brateş, Amara, Jiriau, Balta Albă. Sînt răspîndite cernoziomurile şi solurile de luncă, local apar lă-covişti şi soluri sărăturoase. Bogăţii de subsol: roci de construcţie (marne, argile şi luturi loes-soide, nisipuri şi pietrişuri). Pădurile ocupă 16,8% din suprafaţa regiunii, furnizînd în special lemn de foioase. în trecut, economia regiunii G. era bazată pe o agricultură cu caracter extensiv care dădea 2/3 din producţia globală; industria, slab dezvoltată, era concen-
trată doar în Galaţi şi Brăila, în anii puterii populare, industria s-a dezvoltat intens, s-au modernizat şi mărit vechile unităţi industriale (şantierele navale din Galaţi şi Brăila, Uzina „Laminorul^-Bră-ila etc.), s-au construit întreprinderi noi (Combinatul de celuloză şi hîrtie Brăila, Combinatul de fibre artificiale Brăila, întreprinderea materiale şi prefabricate de construcţii Doaga, Complexul de industrializare a lemnului Brăila, fabricile de conserve de legume şi fructe de la Tecuci şi Zagna-Vă-deni etc.). Producţia globală industrială a regiunii a fost în 1963 de 5,3 ori mai mare decît în 1950. în 1963 regiunea dădea 4,3% din producţia globală industrială a ţării. Industria siderurgică, dezvoltată
GALAXIA
 495
GALAXIE
în Galaţi şi Brăila, este axată pe producţia de laminate (tablă, sîrmă); în 1963 regiunea Galaţi a furnizat 15,1% din producţia de laminate finite a ţării. Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, care dă 27,5% din producţia globală industrială a regiunii (1963), este reprezentată în special de şantierele de construcţii navale de la Galaţi şi Brăila (40,9% din valoarea construcţiilor navale din R.P.R.) şi de uzinele de utilaj greu „Progresul** din Brăila. Dispunînd de o variată bază de materii prime, industria alimentară s-a dezvoltat multilateral, fiind reprezentată prin mori, decorticării, fabrici de amidon, dextrină şi glucoză, fabrici de paste făinoase, de produse lactate, de ulei etc. (în special la G. şi la Brăila), centre de vinificaţie (Focşani, Panciu), fabrică' de spirt şi băuturi spirtoase (Ghi-digeni), fabrici de conserve de legume şi fructe (Zagna-Vă-deni, Tecuci, Ghidigeni), fabrică de conserve de peşte (Galaţi). Industrie de prelucrare a lemnului la Gugeşti, Cozmeşti, Galaţi şi Brăila. La Brăila s-a dezvoltat industria de celuloză şi hîrtie şi a fibrelor artificiale, care valorifică bogatele rezerve stuficole din Delta Dunării şi din Balta Brăilei. Industria materialelor de construcţii produce ciment, cărămizi, prefabricate (Brăila, Doaga, Tecuci, Galaţi). Economia agricolă este dezvoltată. Din
1958   s-au făcut vaste lucrări de îmbunătăţiri funciare (îndiguiri şi asanări în luncile Şiretului, Prutului şi Dunării, terasarea pantelor şi plantarea lor cu viţă şi pomi fructiferi). Terenul arabil reprezintă 56,4% din suprafaţa regiunii. Se cultivă cereale (66,1 %din suprafaţa arabilă, în special porumb şi grîu), floarea-soarelui, leguminoase, plante furajere ş.a. în regiunea G. se găseşte cea mai întinsă zonă viticolă a ţării (17% din suprafaţa cultivată cu vii din R.P.R.), principalele podgorii fiind Odobeşti, Panciu, Ţifeşti, Jariştea, Nicoreşti, Iveşti ş.a. Legumicultură şi pomicultură. în sectorul creşterii animalelor, ovinele ocupă
locul cel mai important, urmate de bovine şi porcine. Dunărea, Balta Brăilei, lacurile din lunca Şiretului şi lacul Brateş sînt importante domenii piscicole. Transporturile sînt asigurate de căile ferate, rutiere şi fluviale. Pe teritoriul regiunii se termină sectorul maritim al Dunării, fapt care a favorizat dezvoltarea celor mai mari porturi fluviale-maritime din ţară: Galaţi şi Brăila. în anul şcolar 1963— 1964, în regiunea G. au funcţionat 754 de şcoli de cultură generală. La sfîrşitul anului 1963 existau 569 de cămine culturale şi case de citit, 520 de biblioteci publice, 251 de cinematografe. Organul de presă al Comitetului regional P.M.R. şi al Sfatului popular regional Galaţi este „Viaţa nouă“.
   Galaxia (gr. fkykJos] gala-xtas ,,/cercuiy laptelui**, de la gala, galalţtos „lapte**; ASTR.), sistemul stelar din care face parte Soarele şi care conţine circa 200 de miliarde de stele, simple, multiple sau grupate în roiuri de stele şi asociaţii, precum şi materia interstelară gazoasă-pulveru-lentă; are o formă generală lenticulară. Diametrul ei ecuatorial este aproximativ de 85 000 de ani-îumină; Soarele se află în apropierea planului ecuatorial, la circa 27 000 de ani-îumină de centru. Nucleul central are un diametru de circa 16 000 de ani-lumină; centrul Galaxiei se găseşte în direcţia constelaţiei Săgetătorului. Privită din sistemul nostru solar, regiunea ecuatorială a
G.  se vede proiectată pe cer sub forma unui brîu de stele, cunoscut sub numele de C a-lea Laptelui. în interiorul G. se pot identifica braţe spirale.
Structura spirală a G. a putut fi pusă în evidenţă mai ales prin detectarea norilor de hidrogen neutru cu ajutorul metodelor de radioas-tronomie. Masa G. noastre este de ordinul a 160 de miliarde de mase solare, gazul şi pulberile avînd o masă totală de ordinul a una sau două
sutimi din masa G. în interiorul ei, stelele şi materia gazoasă-pulverulentă sînt dispuse în subsisteme. O parte din stele şi aproape toată materia ga-zoasă-pulverulentă formează componenta plană a G* Alte tipuri de stele şi roiurile globulare sînt grupate sferic în jurul centrului Galaxiei, formind componenta ei sferică. G* are o mişcare de rotaţie, care, la distanţa Soarelui de centru, se efectuează cu o viteză de circa 220 km/s, o rotaţie durînd circa 230 000 000 de ani. Din cauza absorbţiei razelor luminoase de către praful cosmic* nucleul G. nu poate fi localizat decît cu ajutorul razelor infra-roşii şi a radioundelor. Se observă o emisiune continuă de gaze din nucleul G. Procesul formării stelelor din pulberi si gaze continuă şi în prezent în asociaţiile de stele care au fost descoperite de savantul sovietic V.A. Ambarţumian, precum şi în unele nebuloase luminoase şi obscure. G. noastră face parte dintr-un grup local de galaxii, din care se cunosc actualmente 17 membri, răspîn-diţi într-un volum elipsoidal cu diametrul maxim de ordinul a 2 - IO5 ani-lumină. Se mai numeşte Galaxia noastră.
   galaxie (ASTR.), sistem stelar conţinînd circa 109—1011 stele, gaze şi pulberi cosmice, de obicei în formă de spirală, dar putînd avea şi forme sferice, elipsoidale sau neregulate. Una dintre aceste galaxii este Gala-
 xia noastră. Galaxiile sînt răs-pîndite în spaţiu la distanţe de ordinul a 106 ani-lumină unele de altele (ex. cea mai apropiată nebuloasă spirală este nebuloasa din Andromeda, a~
Galaxie spirală
GALB
 496
 GALENUS
 flată la apröape 2 000 000 de ani-lumină de noi; Norii lui Magellan sînt galaxii neregulate, sateliţi ai Galaxiei noastre, aflaţi la circa 200 000 de ani-lumină de noi). Galaxiile sînt clasificate după forma lor: spirale, elipsoide, neregulate. Cu telescoapele optice actuale sînt accesibile observaţiei sute de milioane de galaxii. Există grupe şi nori de galaxii. Unele dintre aceste grupe nu sînt stabile, au o energie totală pozitivă, se extind, sînt de aceea de origine destul de recentă, după cum susţine V.A. Ambarţu-mian. în regiunea observabilă a universului, se constată, cu instrumentele de care dispunem actualmente, o mişcare de recesiune (de îndepărtare reciprocă) a galaxiilor, cu viteze crescînde proporţional cu distanţa, cea mai mare viteză de îndepărtare observată pînă a-cum fiind de 138 000 km/s. V. şi Metagalaxia; deplasarea spre r o ş u{ expansiunea universului.
   galb 1. (ARHIT.) a) Contur, în genere curb, al unui element d e arhitectură, sculptură etc. b)
Parte a fusului unei coloane, arcuită spre exterior pentru a evita iluzia de strangulare pe care o dă un cilindru perfect.
2.  (CERAM.) Contur al unui vas care se remarcă prin calităţi de curbură şi de inflexiune graţioasă.
Gaiba, Ser-vius Sulpicius, împărat roman, proclamat în a-nul 68 de către armata din Spania. Galba a fost ucis în acelaşi an, în timpul răscoalei plebeilor din Roma şi a preto-rienilor.
   gálben 1. Monedă de calcul în ţările romíné în sec. XVH-XVIII. 2. Denumire dată în ţările romíné unei serii de monede străine de aur; galbeni tătăreşti (în realitate
genovezi, numiţi aşa deoarece provenienţa lor erau cetăţile genoveze din Crimeea, pe care o stăpîneau tătarii), turceşti, împărăteşti (austrieci, olandezi şi austro-olandezi), venetici (ve-neţieni), ungureşti, nemţeşti (fri-dericii) etc. Valoarea g. a variat după epocă şi emisiune. Spre sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XIX-lea, g. se numeau mai ales ducaţii austrieci sau austro-olandezi.
   galbenă de Odobeşti (VI-TICULT.), soi de viţă de vie autohton, cu struguri de mări-
   , .Ga!b aa şi bb' = linii
   verticale paralele
 ideală
                                             Galbena de Odobeşti
me mijlocie, cilindroconici, cu boabe dese şi neomogene, de culoare galbenă-verzuie, ruginii pe partea expusă la soare. în R.P.R. este soiul de bază în podgoriile Odobeşti şi Panciu; produce vinuri albe de calitate bună, cu tăria alcoolică cuprinsă între 10° — lî°.
   galben de cadmiu (CHIM.), CdS. Sulfură de cadmiu, întrebuinţată ca pigment la prepararea unor vopsele galbene, în special pentru pictură.
   galben de crom (CHIM.), PbCr04. Cromat de plumb. Este întrebuinţat ca pigment la prepararea unor vopsele galbene.
   gaiben de zinc (CHIM.), 3ZaCr04*/C2Cr207. Sare dublă de cromat de zinc şi bicromat de potasiu. Este întrebuinţat ca pigment la prepararea unor vopsele galbene.
   galenă (MINER.), sulfură naturală de plumb (PbS), cristalizată în sistemul cubic. Are clivaj perfect după feţele de cub, culoarea plumburie şi greutatea specifică mare. Constituie principalul minereu de plumb; uneori conţine şi argint. G. se întîlneşte în R.P.R. în filoanele hidrotermale din regiunea Maramureş, în unele corpuri de
                                                    Detectoare cu galenă / — cristal; 2 — vîrf metalic
minereu de la Ruşchiţa (reg. Hunedoara), în cristalinul Car-paţilor Orientali etc. — (TELEC.) Detector ca g.t diodă semiconductoare, alcătuită din-tr-un cristal de galenă pe suprafaţa căruia apasă un vîrf metalic foarte fin. Din cauza instabilităţii proprietăţilor contactului şi a necesităţii de a căuta punctele sensibile de pe suprafaţa cristalului, J. cu g. nu mai sînt utilizate în radioreceptoarele moderne.
   galénice, preparate^ FARM.), forme medicamentoase care pot fi administrate bolnavilor ca atare sau care servesc la prepararea formulelor magistrale (reţete). Tincturile, pomezile, extractele, siropurile, apele medicinale sînt preparate g.
   galenism (MED.), teorie e-misă în sec. al II-lea de medicul grec Galenus, care a cunoscut o mare răspîndire în timpul evului mediu şi conform căreia bolile s-ar datora ruperii echilibrului dintre cele patru umori fundamentale ale organismului: sîngele, flegma, bila galbenă şi bila neagră.
   Galenus (Galen, Galenos) (130—200 sau 210), medic grec, considerat ca ultimul mare medic al antichităţii. De
G alemu
 GALERĂ
 497
GAL1F0RME
la vîrsta de 30 de ani a trăit la Roma, unde şi-a cîştigat o faimă deosebită ca practician. Opera lui G., din care s-au păstrat aproximativ 80 de lucrări, reprezintă un document important al medicinii antice.
G.   a pus bazele anatomiei umane, folosind rezultatele observaţiilor şi studiilor sale pe animale. El s-a ocupat şi de alte domenii ale ştiinţelor naturii, de matematică, filozofie şi drept. Influenţate de concepţiile societăţii antice în declin, unele concepţii medicale ale lui G. sînt idealiste (teleologice şi vitaliste). Opera lui medicală a fost dogmatizată de medicina medievală, devenind cu timpul
o frînă în dezvoltarea medicinii.
   galeră (NAV.), navă comercială sau militară care naviga cu rame şi cu pînze, folosită pînă în sec. al XVII-lea. Deoarece munca marinarilor de pe galere era extrem de grea,
Galeră
echipajele acestora erau în mare parte recrutate dintre sclavi sau dintre oamenii condamnaţi la muncă forţată.
_ galerie 1. (ARHIT.) a) Coridor, în genera! lung şi îngust, în interiorul sau exteriorul unei clădiri, care serveşte
Galerie (! a)
ca element de legătură sau loc de plimbare, b) Balconul situat la ultimul nivel al unei săli de spectacol, c) Muzeu sau secţie a unui muzeu, formată dintr-una sau mai multe săli
în care sînt expuse obiectele.
2.  (MINE) Lucrare minieră orizontală sau cu pantă mică, cu secţiunea utilă de 1,5—20 m2 şi cu lungime mare, prin care se pătrunde în locurile de lucru
Galerie (2)
din mină şi care serveşte la instalarea căilor ferate subterane şi a altor instalaţii.
—   G. de aeraj, galerie executată pentru circulaţia aerului viciat.
—   G. de bazây galeria de la partea de jos a unui abataj, a unui subetaj sau etaj, care serveşte la circulaţia aerului proaspăt şi la transportul produselor excavate. — G. de coasta (sau la zi), galerie care are. unul dintre capete la suprafaţă. — G. de ocol, galerie curbă pentru rularea vago-netelor. 3. (CONSTR.) Galerie contra avalanşelor, tunel săpat în teren sau construit artificial pentru protejarea unei căi de comunicaţie în munţi contra căderii maselor de zăpadă sau de pămînt desprinse de pe coaste. 4. (HiDROTEHN.) a) Ga-lerie de aducţie, construcţie hidrotehnică destinată aducerii unui debit de apă de la un punct de captare la un punct de folosinţă. Se realizează prin săparea unui tunel în rocă, care eventual se căptuşeşte cu beton (mai rar cu piatră), b) Galerie de captare, galerie destinată captării apelor subterane, construită la nivelul acestora şi prevăzută cu orificii prin care apa pătrunde în galerii. * c) Galerie de deviere, galerie destinată devierii apelor, pentru a feri o anumită incintă de inundaţie (ex. la executarea unor lucrări în albia cursului de apă).
   gali v. celţi.
   Galia, numele dat de romani (Gallia) ţinuturilor locuite de celţi (gali). — Gallia Cisal-pina, provincie romană (din sec. al III-lea î.e.n.) în nordul Italiei, care, Ia rîndul ei, s-a divizat în Gallia Cispadana (la sud de Pad) şi Gallia Transpa-dana (la nord de Pad). — Gallia Transalpina, provincie romană (din sec. I î.e.n.) din care făceau parte teritoriile de la nord-vest de Alpi (Franţa, Belgia, Luxemburg şi Elveţia).
   Galiani, Ferdinando (1728— 1787), economist burghez italian, abate; adversarul teoriei fiziocraţilor cu privire la „ordinea naturală“. A încercat să construiască un sistem de economie apropiat de liberalismul economic. G., deşi aborda în mod just analiza mărfii, con-siderînd valoarea ca un raport între persoane, susţinea, în mod eronat, că mărimea valorii unei mărfi este determinată de raritatea, de utilitatea finală a mărfurilor.
   gálic, acid ~ (CHIM.), C6H2(0//)şC00//. Acid organic aromatic, format dintr-un nucleu benzenic de care sînt legate o grupare carboxil şi trei grupări hidroxil. Este componentul principal al unor tani-nuri şi se găseşte în gogoşile de ristic şi în coaja de stejar, de unde se extrage. E o substanţă astringentă, cu proprietăţi re-ducătoare, întrebuinţată ca mordant la vopsirea fibrelor vegetale cu coloranţi bazici, la fabricarea cernelii negre şi a dermatolului.
   galifórme (ZOOL.; Gallifor-me$), ordin de păsări tericoîe sau arboricole, de talie mare (ex. cocoşul de munte), mijlocie (ex. ierunca, găina) sau mică (ex. prepeliţa), slab zburătoare, cu aripi scurte» rotunde şi bombate. Ciocul, puternic, are jumătatea superioară boltită şi recurbată peste jumătatea inferioară. Picioarele au degete prevăzute cu gheare solide şi arcuite, apte pentru scormonit pămîntul în căutarea hranei. Multe specii au pe cap şi pe bărbie porţiuni golaşe, colorate în roşu (creastă, bărbi» negi etc.). Cuibul şi-l fac de obicei pe pămînt. Sînt răs-pîadite pe întregul glob. Cele
GALILEI
 498
GALLON
mai multe trăiesc în păduri şi se hrănesc cu tot felul de vegetale. Sînt vînate pentru carnea lor gustoasă (fazanul, potîrnichea). Cîteva specii au îost domesticite (găina, păunul, bibilica).
   Galilei, Galiieo (1564— 1642), mare fizician şi astronom italian din epoca Renaşterii, unul dintre întemeietorii mecanicii ca ştiinţă. A descoperit legea inerţiei, legea căderii corpurilor, legea izocronismului micilor oscilaţii ale pendulului matematic, legea compunerii mişcărilor; a dat o formulare corectă noţiunilor de viteză şi de acceleraţie şi a pus în evidenţă relativitatea mişcării. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei construite de el, munţii din Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliţi ai lui Iupiter, petele din Soare şi rotaţia acestuia în jurul axei sale, fazele lui Venus, confirmînd prin aceste desco-
Î>eriri concepţia heliocentrică a ui N. Copernic. Trimis de inchiziţie în faţa tribunalului ca adept al teoriei lui Copernic,
G.   a fost silit, după multe umilinţe, să retracteze ideile sale. Lui G* i se atribuie replica devenită aforism: „Eppur,
G. Galilei
si muove" („Şi totuşi se învîr-teşte44), pe care ar fi pronun-ţat~o după anunţarea sentinţei. El a dezvoltat ideile lui Cusa-«us şi Giordano Bruno. Concepţiile sale filozofice ţin de materialismul mecanicist. El consideră observaţia ca punct de plecare în cunoaşterea naturii.— Luneta lui G., lunetă iormată dintr-o lentilă conver-
gentă (obiectivul) şi una divergentă (ocularul), care sînt astfel dispuse încît focarul al doilea al obiectivului coincide cu focarul al doilea al ocularului. Distanţa dintre ocular şi obiectiv, adică lungimea l a lunetei, este dată de diferenţa dintre distanţa focală a obiectivului şi /2 a ocularului: l — î\ — galión (NAV.) 1. Prelungire a etravei navelor cu pînze spre a servi la susţinerea bompre-sului. 2. Denumire dată ornamentaţiei care se montează
Gálion (3)
uneori în prora navelor cu pînze. Nava-şcoală „Mircea44 are drept g. bustul domnitorului Mircea cel Bătrîn, sculptat în lemn. 3. Navă cu pînze folosită pînă în sec. al XVIII-lea de spanioli pentru a transporta mai ales produsele minelor de aur şi de argint din ţările Ame-ricii aflate sub dominaţia lor.
   Galiţia, regiune istorică, situată pe versantul nordic al Carpaţilor Orientali. Pînă în sec. al XîV-Iea, o regiune a
G. (Ucraina apuseană) a făcut parte din cnezatul H a 1 i c i-Volînia. Din sec. al XIV-lea pînă în sec. al XVIII-lea,
G. a fost în stăpînirea Poloniei. După prima împărţire a Poloniei (1772), G. a fost anexată Austriei. în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei, G. a intrat în componenţa statului polon. în 1939 o parte a G* (Ucraina apuseană) s-a unit cu R.S.S. Ucraineană.
   gâliu (CHIM.), Ga. Element cu nr. at. 31; gr. at. 69,72; p.t. 29,75°C; p.f. aproximativ
2  000°C; gr. specifică 5,9. în cantităţi mici însoţeşte aluminiul în special în bauxită şi
 zincul în blende. Este un metal moale, ductil; se prezintă în combinaţiile chimice
Luneta lui Galilei
în starea de valenţă trei, mai rar în stări de valenţă inferioară. Se întrebuinţează ca lichid de umplere a termometrelor pentru măsurarea temperaturilor înalte (1 000—
1 300°C), datorită punctului său de topire scăzut şi punctului de fierbere ridicat, ca adaos în materialele semiconductoare folosite la fabricarea tranzis-toarelor, în tehnica dentară la confecţionarea plombelor (aliat cu bismutul şi staniul în locul amalgamelor), la construcţia oglinzilor optice etc.
   Gali, Franz joseph (1750— 1828), anatomist german, creatorul teoriei frenologiei (numită de G. organologie), după care calităţile intelectuale ale unui individ ar fi legate de o anumită formă a craniului. Această teorie, deşi neştiinţifică, a atras atenţia asupra topografiei şi funcţiunilor creierului.
   QaHachsrfghqhhz], William (n. 1881), unul dintre conducătorii Partidului Comunist din Marea Britanie, al cărui membru este din 1921. între 1943 şi 1956 a fost preşedintele Comitetului Executiv, iar între 1956 şi 1963 preşedinte al P-C. din Marea Britanie.
   Gallienus, Publius Lici-nius Egnatius, împărat roman (253—268). în lupta împotriva aristocraţiei senatoriale a fost sprijinit de armată şi de municipii. Domnia lui a fost foarte agitată. A avut de luptat cu pretendenţii la tron, cu popoarele migratoare care atacau necontenit imperiul şi cu încercările unor provincii de a se proclama state independente. A purtat lupte grele cu dacii liberi şi cu alte popoare vecine Daciei pentru menţinerea acestei provincii.
   gallon (METR.), unitate de măsură a capacităţii în Anglia şi în S.U.A. Un gallon en-
 GALLUP
 499
 GALVAN1
glez = 4,55 litri şi un gallon american = 3,78 litri.
   Gallup, Institutul institut din S.U.A., înfiinţat ín 1935 de George Horace Gallup, pentru sondarea opiniei publice. Acest institut cercetează fenomenele social-economice, orientarea şi schimbarea opiniei publice. Rezultatele acestor cercetări sînt folosite uneori de grupările monopoliste în vederea unei influenţări mai eficace a maselor prin reclamă, campanii de presă, televiziune, radio etc.
   Galois     [galuájt    Evariste
(1811 —1832), matematician francez. A creat teoria generală pentru rezolvarea ecuaţiilor algebrice (teoria lui G.). Independent de N. Ábel, G. a
E. Galois
demonstrat că ecuaţiile algebrice de grad mai mare decît patru, în cazul general, nu sînt rezolvabile cu radicali. Lucrările iui G. au constituit, alături de acelea ale lui N. Abel şi A.L. Cauchy, punctul de plecare pentru teoria actuală a funcţiilor algebrice. G. a participat la revoluţia din 1830 şi a fost urmărit şi arestat pentru ideile lui democratice.
   galóp 1. (ZOOTEHN.) Alura cea mai rapidă a calului, reprezentată printr-o succesiune de salturi, separate prin momente de suspensie totală (plutire în aer). Există mai multe feluri de g.: de manej, de cîmp, de curse etc. 2. (MED.) Ritm anormal al bătăilor inimii, în trei timpi (imită ritmul produs de un cal în galop). Se datoreşte insuficienţei funcţionale a ventriculului stîng şi se observă în cursul miocardi-telor, în insuficienţa cardiacă,
în nefrita interstiţială. 3. (COR.) Dans de societate apărut către anul 1825 în Franţa, de unde s-a răspîndit în întreaga Europă. Are măsură binară, ritm sacadat şi o mişcare foarte animată. A fost introdus în opere, operete, balete. Remarcabile g. se întîlnesc în lucrările lui Schubert, Liszt şi Ceaikovski.
   galoparea motorului (TEHNICĂ), funcţionare neregulată a unui motor cu ardere internă, caracterizată prin variaţii mari ale vitezei unghiulare a arborelui cotit. Uneori prin
g.   m. se înţelege bascularea motorului în planul vertical, din cauza cuplurilor neechili-braţe ale forţelor de inerţie.
   Gals worthy [gâdztn&i]> John (1867—1933), reprezentant de seamă al realismului critic în literatura engleză a sec. al XX-lea. S-a născut la Coombe (Surrey). în operele sale, G.a zugrăvit cu profunzime viaţa# societăţii burgheze din Anglia de la sfîrşitul epocii victoriene pînă în deceniul al treilea al sec. al XX-lea, rea-lizînd o veritabilă cronică artistică a crizei economice, politice, morale şi spirituale a burgheziei engleze contemporane lui. Critica ipocriziei, a aroganţei şi a mercantilismului inuman al burgheziei, temă principală a operei lui G«, atinge o deosebită ascuţime în romanul „Insula fariseilor" (1904) şi mai ales în trilogia „Forsyte Saga“, uit. trad. rom. 1963 („Bogătaşul", 1906; „încătuşaţi jde lege", 1920; „De închiriat", Î921). Înfăţişînd procesul de destrămare treptată a familiei Forsyte, G. surprinde aspecte esenţiale ale acestui proces, fără a intui însă clar cauzele şi consecinţele lui obiective. în trilogia „Comedia modernă", uit. trad. rom. 1963 („Maimuţa albă", 1924; „Lingura de argint", 1926; şi „Cîn-tecul lebedei", 1928), care continuă urmărirea destinului aceleiaşi familii, problematica socială se lărgeşte sensibil. G. înfăţişează, între altele, încercările desperate ale burgheziei de „a rezolva" şi problema muncitorească, vădind însă puternice tendinţe conservatoare.
G.   devine un apologet al virtuţilor vechii generaţii de capi-
talişti, căreia îi atribuie, prin contrast cu noua generaţie, calităţi cum sînt: calmul, clarviziunea, cinstea, spiritul onoa-rei. Idei similare stau şi
J. Galsworthy
la baza trilogiei „Sfîrşitul capitolului", compusă din romanele „în aşteptare" (1931), „Pustietate în floare" (1932) şi „Peste rîu" (1933). A scris şi nuvele şi piese de teatru. Folosind o limbă concisă şi expresivă, un stil echilibrat şi sobru, scrierile Iui G. se disting prin intensitatea conflictelor dramatice, prin poezia interiorizată a sentimentelor, fineţea ironiei şi lirismul delicat. Opera lui G. ocupă un loc de prim plan în literatura engleză contemporană. Premiul Nobel (1932).
   Galton [gq:lhn]t Francis (1822—1911), antropolog reacţionar englez, unul dintre fondatorii biometriei. în problemele eredităţii, folosind exclusiv metodele statistice, pe care le-a aplicat în mod formalist, şi ignorînd legile biologice, G* susţinea teoria rasistă a existenţei unor rase superioare şi a altora inferioare. Este fondatorul teoriei inumane a e u-g e n i e i.
   Galvani, Luigi (1737— 1798), fiziolog italian, unul dintre întemeietorii electricităţii ca ştiinţă. A pus în evidenţă curentul electric care ia naştere în circuitele închise datorită diferenţei de potenţial produse la contactul dintre două metale diferite (1791). Acest fapt a permis construirea, de către A. Volta, a elementelor galvanice. ^ în 1794 a demonstrat experimental influenţa fenomenelor electrice asupra ţesu-
GALVANIZARE
 500
L. Galvani
turilor vii (electricitatea animală). Op. pr.: „Tratat despre forţele electrice în mişcarea muşchilor" (1794).
   galvanizáre (TEHN.) 1. Depunere galvanostegică efectuată în scopul protecţiei obiectelor metalice împotriva coroziunii, al măririi rezistenţei la uzura mecanică a pieselor sau al îmbunătăţirii aspectului lor exterior. Se realizează prin cufundarea obiectului într-o soluţie conţinînd ionii metalului care se depune şi legarea lui la polul negativ al unei surse de curent continuu, formînd catodul ; polul pozitiv, anodul, este constituit fie din metalul care ■se depune (anod solubil), fie •dintr-un metal inert. După natura metalului depus, se disting mai multe feluri de g., ca: .aurirea, argintarea, nichelarea, cromarea, zincarea etc. 2. (în industria tablei şi a sîrmei de oţel) Denumire improprie dată operaţiei de zincare prin cufundare într-o baie de zinc topit.
   galvanocautér (MED.), instrument chirurgical constituit dintr-un suport şi un fir metalic, de obicei de platină, care devine incandescent cînd este parcurs de curent electric continuu (curent galvanic). Este folosit la cauterizarea traiectelor fistuloase, la secţionarea polipilor etc., avînd avantajul de a nu produce hemoragie şi de a cauteriza sau secţiona structuri patologice sau regiuni profunde adesea inaccesibile bisturiului.
   galvanométru(FIZ.), instrument electric foarte sensibil, utilizat la măsurarea intensităţii curenţilor electrici foarte slabi. Domeniul de măsurare este de circa 10~6— 10~11amperi. Prin metode indirecte poate fi utilizat şi la măsurarea diferenţelor de potenţial.
Cel mai obişnuit
tip de g. este p——
format dintr-un        ~— ------«
magnet permanent în formă de potcoavă, între polii căruia se află suspendat un cadru bobinat, ale cărui spire sînt parcurse de curentul electric de măsurat. Mişcarea de rotaţie a cadrului se efectuează sub acţiunea efectului rezultant al cuplului motor (exercitat de către cîmpul magnetic al magnetului permanent asupra cadrului parcurs de curentul electric de măsurat), al cuplului rezistent (exercitat de sistemul de suspensie sau de un sistem de două arcuri spirale fixate de axul cadrului) şi al cuplului de amortizare. La echilibru,
  Instalaţie automată de galvanizare
GALVANOMÉTRU
după încetarea mişcării, unghiul de poziţie al cadrului este proporţional cu intensitatea curentului care parcurge spirala cadrului. După sistemul indicator se deosebesc: g. cu oglindă, folosit pentru unghiurile de rotaţie mici care se citesc prin devierea pe o scală gradată a unui spot luminos produs prin reflexia unui fascicul de lumină pe o oglindă fixată solidar cu cadrul mobil, şi g. cu ac, mai puţin sensibil, care măsoară unghiul de rotaţie cu ajutorul unui ac indicator ce se mişcă solidar cu cadrul în faţa unei scale gradate. — G, balistic, galvano-metru utilizat la măsurarea
      2
Galvanometru cu oglindă./ — galvano-metrul propriu-zis; 2— scala gradată
sarcinilor electrice mici. Sistemul mobil al g. b. are un moment de inerţie mare, pentru ca mişcarea cadrului să înceapă în mod practic numai după ce s-a scurs prin circuitul g. întreaga sarcină electrică de măsurat. Viteza iniţială şi, prin umare, amplitudinea mişcării cadrului sînt proporţionale cu sarcina electrică ce s-a scurs prin galvanometru. — G. vibrator (sau de rezonanţă), galvanometru folosit pentru măsurători în curent alternativ şi pentru studiul formei curbei intensităţii de curent sau a tensiunii. Echipajul mobil al g. v. are un moment de inerţie foarte mic şi de aceea el poate oscila cu f recvenţa curentului. Spotul luminos, reflectat de o mică oglindă solidară cu echipajul
GALVANOPLASTIE
 501
GAMARRA
Instalaţie de galvanoplastie rapidă
mobil, din cauza oscilaţiei sale rapide, lasă pe scală o dîră luminoasă a cărei lungime este proporţională cu amplitudinea curentului alternativ. Sensibilitatea creşte dacă se reglează frecvenţa proprie de oscilaţie a echipajului mobil astfel încît să se ajungă la rezonanţă; acest lucru se obţine acţionînd asupra întinderii firelor de suspensie.
   galvanoplastie (ELT.), ramură a galvanotehnicii care are ca obiect obţinerea pe cale de depunere electrolitică a unor copii ale obiectelor şi depunerea pe suprafaţa acestora a unor straturi metalice mai groase şi neaderente. Pentru a se obţine copii după obiecte, se realizează în prealabil un negativ prin presare într-un material plastic (ceară, gips etc.). Negativul este uns cu o suspensie de grafit fin pentru a fi bun conducător de electricitate şi cu un strat subţire de grăsime pentru a împiedica aderarea mate-rialului depus. Forma astfel pregătită se introduce în soluţia electrolitică, conectîndu-se la catod. O aplicaţie importantă a g. este galvanotipia.
   galvanostegie (ELT.), ramură a galvanotehnicii care studiază procedeele de depunere pe cale electrolitică (galvano-stegică) a unui strat metalic aderent pe un obiect metalic.
   gal vano s tereotipie(POLl GR.), totalitatea procedeelor de reproducere a formelor de tipar înalt (stereotipie) prin galva-
noplastie. G. asigură o bună redare a originalului şi o mare rezistenţă la uzură.
   galvanotelmică (ELJ-. METAL.), tehnica depunerii pe cale electrolitică a unui strat metalic pe suprafaţa unui obiect metalic sau nemetalic, în scop decorativ, pentru protecţia contra coroziunii sau pentru efectuarea copiilor după diferite obiecte, Cuprinde două ramuri: galva~ noplastia şi galvanostegia. A fost iniţiată, în Î838, de către savantul rus B.S. Iakobi.
   galvanoterapie (MED.), folosirea în terapeutică a curentului electric continuu (curent galvanic). Este indicată în unele boli ale sistemului nervos.
   Gama, Vasco da (1469— 1524), navigator portughez. A descoperit calea maritimă spre India, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranţe (1497) şi ajungînd, cu ajutorul pilo-
Vasco da Gama
tului arab Ahmed Ibn-Madjid, pe coasta Malabarului, în apropierea oraşului Calicut (1498). Descoperirea drumului maritim spre India a avut un rol important în dezvoltarea comerţului cu Orientul şi în decăderea comerţului pe Marea Medi-terană. însoţit de o flotă de vase militare, G. a mai făcut două călătorii pe acelaşi drum, punînd bazele stăpînirii coloniale portugheze în India.
   Gamaleia, Nikolai Fiodoro-viei (1859— î 949), microbio-log sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A colaborat cu I.I. Mecinikov la studiul bac* teriologiei antraxului şi tuberculozei. împreună cu Pasteur a studiat, în 1886, vaccinarea contra turbării, a perfecţionat metoda de vaccinare a acestuia şi a aplicat-o în acelaşi an în Rusia. G. a întreprins vaste cercetări asupra pestei porcine şi aviare, asupra malariei, tu-
N. F. Gamaleia
berculozei, proceselor inflamatorii etc. A descoperit, în
1898,  factorul bacteriolitic (bac~ teriofagul) ; el a arătat de asemenea rolul păduchilor în transmiterea tifosului exantematic.
   Gamarra, Juan Benito Diaz de (1745—1783), filozof şi pedagog ^ iluminist mexican. A preconizat ideea independenţei raţiunii faţă de dogmele religiei catolice. în problema raportului dintre existenţă şi gîndire s-a situat pe poziţiile dualismului cartezian. G. a contribuit la pregătirea ideologică a luptei coloniilor spaniole din America pentru independenţă.
   Gamarra, Pierre (n. 1919), scriitor si publicist comunist francez. în nuvelele şi romanele
 CAMAY BEAUJOLAIS
 502
 GAMETOFIT
sale oglindeşte viaţa grea a maselor populare franceze şi lupta lor pentru pace şi o viaţă mai bună („Liliacul din Saint-Lazare**,
1951). Frămîntările intelectualităţii franceze, aflate în căutarea unor soluţii la problemele contemporane, sînt redate în romanele:      „Femeia  şi rîul“
(1951), „Rosalie Brousse“( 1953), „Simon Sermet" (1955).
   gamay beaujolais [gamé bojolé] (VITICULT.), soi de viţă de vie originar din
Gamay beaujolais
Franţa, cu strugurii de mărime mijlocie, cilindrici sau cilindroconici, cu boabele dese de culoare neagră-roşcată, acoperite cu un strat subţire de pruină. In ţara noastră este cultivat mai mult în podgoriile din regiunile Oltenia şi Ploieşti. Vinificat în amestec cu soiul cabernet sauvignon, dă vinuri roşii superioare foarte apreciate.
   gâmă(MUZ.), succesiune melodică din treaptă în treaptă, ascendentă sau descendentă, care cuprinde toate sunetele unei scări muzicale, cel puţin în limitele unei octave. în sistemul muzical există: g. dia-ionică (formată din tonuri şi semitonuri), g. cromatică (formată numai din semitonuri),
g.   pentatonică (alcătuită din cinci sunete), g. hexatonică (alcătuită din şase sunete) etc. în g.diatonică, dispoziţia semitonurilor între treptele III—IV şi VII—VIII formează gama (sau modul) major(â), iar între treptele II—III şi V—VI formează gama (sau modul) minor (ă), numită şi g. minoră naturală. Cînd în g. minoră naturală este alterată suitor treap-
ta a Vil-a, ea devine g. minoră armonică, iar cînd şi treapta a Vl-a este alterată suitor devine
g.  minoră melodică.
   gámbá (ANAT.), segment al membrului inferior, situat între genunchi şi laba piciorului. Scheletul g. este format din două oase: tibia şi peroneul.
   Gambetta [găbeta/, Léon (1838—1882), om politic francez, unul dintre fruntaşii opoziţiei republicane în timpul celui de-al doilea Imperiu. Ca ministru al afacerilor interne în guvernul „Apărării naţionale** (1870—1871), a reprimat cu cruzime mişcarea revoluţionară comunardă a maselor muncitoare din provincie. în primii ani ai Republicii a treia, în calitate de lider al republicanilor burghezi, a condus lupta anticlericală şi antimonarhică a burgheziei franceze, în scopul slăbirii mişcării muncitoreşti a susţinut ideea „colaborării de clasă** a proletariatului cu burghezia.
   Gambia, colonie şi protectorat britanic în vestul Africii, pe ţărmul Oceanului Atlantic. Se mărgineşte la nord, est şi sud cu Senegalul, iar la vest cu Oceanul Atlantic. Suprafaţa:
10  369 km2 (dintre care 66 km2 colonia). Populaţia: 267 000 loc. (1961), formată în majoritate din negri sudanezi. Centrul administrativ: Bathurst. Relief de cîmpie (valea fluviului Gambia). Climă tropicală. Păduri-galerie şi savane. Zăcăminte de ilmenit şi de caolin. Economia, tipic colonială, este bazată pe o agricultură cu un pronunţat caracter de monocultură: producţia de arahide dă aproximativ 50% din venitul naţional. Pe suprafeţe restrînse se mai cultivă cocotieri, mei, orez, sorg şi porumb. Există mici întreprinderi ale industriei alimentare şi cîteva ateliere meşteşugăreşti. Principalele relaţii comerciale ale G. sînt întreţinute cu metropola. Exportă arahide (90% din volumul exportului), nuci de cocos, ceară, ilmenit şi importă confecţii, utilaje industriale, mijloace de transport, produse alimentare. — Istoric. Teritoriul
G.  a fost ocupat de englezi la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. Sub presiunea luptei de eli-
berare naţională care s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial, G. a obţinut în 1963 autonomia internă deplină. Şeful administraţiei coloniale este guvernatorul, numit de regina Marii Britanii.
   gambit (la jocul de şah; de la vechea expresie italiană dare
 il gambetto „a pune piedică**), sacrificare de către jucătorul cu piese albe, în faza de deschidere, a unui pion sau a unei figuri uşoare, cu scopul de a obţine o poziţie de atac. Jucătorul cu piese negre poate să accepte sacrificiul, să-l refuze sau să ofere, la rîndul său, un contrasacrificiu (numit contra-gambit).
   gambúzie (Gambusia affi-nis), specie de peşte teleostean din familia poecilidelor, de
Gambuzie (femelă şi mascul)
 talie mică (femela de 6 cm, masculul de 2,5 cm), vivipar, originar din America de Nord. Deoarece consumă cu precădere larve de ţînţari, a fost aclimatizat şi în Europa, în scopul stingerii focarelor de paludism.
   gamét (gr. gamos „împreunare; unire"; EMBRIOL.), celulă sexuală a organismelor vegetale sau animale. G. mascul, de obicei mobil, se numeşte la animale spermatozoid, iar la plante anterozoid; g. femei este ovulul (la animale) şi oos-Jera (la plante). în urma unirii a doi g. de sex opus (f e c u n d a ţ i a) se formează oul sau zigotul.
   gametofit (gr. gamos „împreunare" şi phyton „plantă"; BOT.), una dintre cele două generaţii din ciclul de dezvoltare a plantelor capabile de înmulţire sexuată; alternează cu sporofitul. G. începe cu diviziunea reducţională şi se încheie cu producerea organelor şi a celulelor sexuale. în celulele g, se găseşte un număr simplu de cromozomi (g. se află în fază h a p 1 o i d ă).
gamma
503
GANEV
   gamma (METR.) 1. Unitate de măsură a greutăţii egală cu a milioana parte dintr-un gram (1 Y ~ 10~6 g). 2. Unitate de măsură a intensităţii cîmpului magnetic egală cu a milioana parte dintr-un oersted.
3. V. radiaţie gamma.
   gamma globulină (BIOCHIM.), fracţiune proteică din serul sanguin la care se asociază în general anticorpii. Se produce industrial prin separare din serul sanguin şi se foloseşte sub formă de soluţii injectabile în scopul creşterii puterii de rezistenţă a organismului faţă de bolile infecţioase. Sin. /mu-noglobulinâ.
   gammagrafie(FlZ.), metodă de control nedistructiv a continuităţii pieselor turnate, sudate etc., folosind proprietatea radiaţiei gamma (emisă de substanţele radioactive) de a străbate în mod inegal diversele corpuri, în funcţie de consistenţa lor (ex. o placă fotografică aşezată în faţa unei piese străbătute de radiaţii gamma provenite de la o sursă din spatele piesei va fi mai puternic impresionată de acestea cînd în drumul lor întîlnesc goluri, sufluri etc.).
   gamopetâlă (BOT., despre corole), cu petalele unite, avînd formă de tub (la tutun), de clopot (la clopoţel), de pîlnie (ia volbură) etc.
   Gamow [ghéimgv/, George (n. 1904), fizician şi matematician american de origine rusă, profesor universitar. A fost elevul lui N. Bohr şi E. Rutherford la Universitatea din Cambridge. Autor a numeroase lucrări privind structura atomului şi a nucleului, G. a pus în evidenţă primul caz cunoscut de izomerie nucleară şi a explicat teoretic unele dintre legile radioactivităţii cu ajutorul undelor asociate particulelor constitutive ale nucleului (conform teoriei lui L. de Broglie). Gamow a cercetat evoluţia stelelor şi a emis ipoteza protonului negativ.,
   Gand [gâ] (în flamandă Gent [hent]), oraş în Belgia, port maritim situat la confluenţa rîurilor Lys şi Escaut, într-o cîmpie joasă, brăzdată de numeroase canale care leagă oraşul cu alte regiuni ale ţării
şi cu Marea Nordului. 158 710 loc. (1961). Centru textil renumit, cu o veche tradiţie, întreprinderi ale industriei construcţiilor de maşini (mai ales utilaj textil), chimice, alimentare. Este dezvoltată floricul-tura. Centru financiar şi comercial. Vechi centru cultural flamand; şi-a păstrat în mare măsură aspectul de oraş medieval. Are numeroase edificii şi monumente istorice (printre care catedrala gotică Saint-Bavon, cu altarul lucrat de fraţii Van Eyck). Universitate, Academie, şcoli superioare, muzee. în sec. XV—XVI s-a dezvoltat aici o şcoală de pictură.
   Gandhi, Mohandas Karam-chand (1869—1948), conducător de seamă al mişcării indiene
M. K. Gandhi
de eliberare naţională. La începutul sec. al XX-lea a lansat programul aşa-zisei „rezistenţe pasive", care exclude violenţa revoluţionară ca mijloc de luptă politică. Pentru activitatea sa politică desfăşurată, ca lider al partidului Congresul naţional indian, împotriva dominaţiei coloniale, a fost deseori arestat şi întemniţat de autorităţile engleze. în 1948 a fost asasinat de un membru al organizaţiei armate a partidului reacţionar Hindu Mahasabha. Prin lupta sa pentru independenţa Indiei, G. şi-a cîştigat un mare prestigiu în rîndurile poporului indian, care l-a supranumit Mahatma (suflet mare).
   Gane, Nicolaie (1838—
1916), scriitor romín. Fiu de boier, a făcut politică junimistă, apoi liberală, ocupînd importante funcţii de stat. A fost membru al Academiei Romíné.
A început să scrie proză în 1867, fiind unul dintre colaboratorii apropiaţi ai „C o n-vorbirilor literar e". Cele mai izbutite nuvele ale sale sînt inspirate din aspecte ale realităţii sociale contemporane, conturînd figuri de oameni simpli pe care îi priveşte cu simpatie („Andrei Florea Curcanul", „Petrea Dascălul", „Comoara de pe Rarău", „Astronomul şi doftorul"). Viziunea sa este însă în general idilică, rămînînd la marginea criticii sociale. G. a fost un bun narator, cultivînd umorul blînd, ironia subtilă şi expresia de factură populară. Ca traducător, Gane a dat o versiune ro-mînească nerealizată a „Infernului" lui Dante (1906). Op. pr.: „încercări literare" (1873), „Novele" (1880), „SDÍce"( 1909).
   Gane, Titu (1883-1956), pediatru romín. A fost profesor la Universitatea din Cluj, apoi la cea din Bucureşti. Gane a făcut cercetări în special asupra profilaxiei bolilor infantile.
   Ganev, Dimităr (1898—
1964), militant al mişcării muncitoreşti bulgare. Membru al P.C. Bulgar din 1921, al CC. al P.C. Bulgar din 1929 şi al Biroului Politic al C.C. din
1942.    Timp de cîţiva ani şi-a desfăşurat activitatea revoluţionară în Romînia, fiind cooptat în C.C. şi în Secretariatul C.C. al Partidului Comunist din Romînia (1934).
                                                      D. Ganev
în 1935 a fost condamnat la 10 ani închisoare, fiind deţinut la Doftana şi în alte închisori. Eliberat din închisoare în 1940, s-a întors în patrie şi a luat parte activă la lupta împotriva
 GANGĂ
504
 GARARE
hitleriştilor. După eliberarea Bulgariei (9 septembrie 1944) Ganev a avut diferite sarcini de răspundere în aparatul de partid şi de stat. Intre 1954 şi
1959 a fost secretar al C.C. al P.C. Bulgar, iar din 1958 şi pînă în 1964, cînd a decedat, preşedinte al Prezidiului Adunării Populare a R.P. Bulgaria.
   gângă (PETROGR,), asociaţie de minerale care însoţeşte substanţa utilă dintr-un zăcămînt metalifer (ex. calcitul, cuarţul, baritina, sideritul etc. sînt cele mai frecvente minerale de gangă). în procesele de prelucrare a minereului, ganga este îndepărtată.
   Gange, fluviu în India şi în Pakistanul de Est (2 700 km). Izvorăşte din munţii Himalaia, străbate o întinsă cîmpie alu-vială şi se varsă în Golful Bengal, formînd împreună cu fluviul Brahmaputra una dintre cele mai mari delte din lume. Navigabil pe 1 450 km. Apele
G.   sînt folosite pentru irigaţii, mai ales în cursul mijlociu. Populaţia locală îl consideră fluviu sfînt.
   ganglion (ANAT.), formaţie anatomică alcătuită dintr-o masă de celule nervoase sau lim-foide, situată pe traiectul unui nerv (g. rahidian, g. simpatic,
g.   parasimpatic) sau al unui vas limfatic (g. limfatic).
   ganglioplégic (FARM.), substanţă medicamentoasă cu acţiune depresivă asupra sistemului nervos, acţionînd asupra centrilor vegetativi superiori (îndeosebi asupra celor din hipotalamus), şi mai ales periferic, prin blocarea sinapselor ganglionilor vegetativi simpatici şi parasimpatici. în categoria g, intră hexametoniul, pentametoniul, ecolidul, pento-liniul, parpanitul etc. G. sînt utilizate în boala hipertensivă şi în preanestezie.
   gangrena (gr. gangraina „putreziciune*1; MED.), mortificare a unor ţesuturi sau organe datorită suprimării circulaţiei arteriale (g. uscată) sau, mai rar, a circulaţiei venoase (g. umedă).
G.   apare mai frecvent la membrele inferioare, după traumatisme, degerături, tulburări în circulaţia sîngelui sau în boli ca diabetul, în infecţii etc.
—    G. gazoasă, boală toxiinfecţi-
oasă gravă, datorită pătrunderii şi dezvoltării în organism a unor microbi anaerobi (Clostri-dium perfringem, Vibrionum sep-ticum). Se caracterizează prin tumefierea ţesuturilor bolnave, ca urmare a formării şi acumulării locale de gaze, alterarea rofundă a stării generale a olnavului etc. Sin. edem malign.
   Ganimede (în mitologia greacă), adolescent de o rară frumuseţe, fiul lui Tros, regele Troiei, şi al nimfei Callirrhoe. A fost răpit de vulturul lui Zeus spre a servi ca paharnic al zeilor în Olimp. Printre artiştii care au tratat acest subiect se numără Tiziano, Rubens ş.a.
                                                   Ganimede
   Gansu, provincie în nordul R.P. Chineze, situată în bazinul superior al fluviului Huanhe. Suprafaţa: 366 500 km2. Populaţia: 12 800 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Landou. Relief predominant muntos, cu înălţimi pînă la 4 000 m. Climă continentală aridă. Zăcăminte de minereu de fier şi cupru, de petrol, de cărbune ş.a. Agricultura este ramura de bază a economiei, deşi terenurile arabile ocupă suprafeţe foarte restrînse. Principala cultură este grîul; se mai cultivă gaolean, orz, porumb, in, bumbac, sfeclă de zahăr, tutun. Creşterea animalelor (ovine şi bovine, mai puţin iaci, cămile şi cabaline) se practică pe o scară foarte largă. Industrie extractivă petrolieră (Iuimîn) şi de prelucrare a petrolului (Iuimîn şi Lan-ciou). Se dezvoltă industria constructoare de maşini.
   gaolean fSorghum chinense), specie de plantă anuală din familia gramineelor, cu tulpini suculente şi frunze asemănătoare cu ale porumbului, lungi de
Gaolean
50-80 cm, aspre şi puţin ondulate. Inflorescenţa este un panicul erect sau cu ramificaţiile aplecate. Seminţele sînt mici şi cu un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi. Se cultivă foarte mult în estul Asiei (Japonia, China, Coreea), pentru seminţele sale folosite în alimentaţie. La noi, denumirea de gaolean se atribuie uneori şi sorgului zaharat (Sorghum saccharatum), cultivat pentru nutreţ.
   Gapon, Gheorghi Apollono-vici (1870—1906), preot, agent secret al ohranei ţariste. A creat organizaţia diversionistă „Asociaţia muncitorilor ruşi din fabrici şi uzine de la Peters-burg1*. V. şi Duminica sîngeroasă.
   garáj (TRANSP.), incintă acoperită parţial sau total, folosită pentru adăpostirea unuia sau a mai multor autovehicule. G. mari sînt înzestrate cu instalaţii de întreţinere curentă şi pot avea ateliere anexe de reparaţii şi depozite de combustibili şi de lubrifianţi.
   garanţie (DR.), mijloc legal sau convenţional de asigurare a executării obligaţiilor (ex. clauza penală, arvună). — G. personală, garanţie care constă în obligaţia asumată de către o persoană de a răspunde faţă de creditor în cazul cînd debitorul nu-şi va executa obligaţia. G. reală, garanţie care constă în afectarea unui lucru determinat pentru eventuala despăgubire a creditorului (ex. gajul, ipoteca).
   garáre 1. (TRANSP.) Adăpos-tire a unui autovehicul într-un garaj. Vehiculul garat este su-
 GARAUDY
505
 GARCIA LCRGA
pus, în general, unor operaţii de întreţinere (spălare, ungere etc.) şi î se fac mici reparaţii. Modul de g. a autovehiculelor trebuie să permită respectarea ordinii de intrare şi ieşire a acestora, îndeplinirea programului de întreţinere, folosirea economică a suprafeţei de g. şi siguranţa circulaţiei în garaj. 2. (C.F.) Oprire a unui tren între reperele amplasate pe o anumită linie dintr-o staţie, astfel încît trenul să nu împiedice circulaţia sau manevra materialului rulant pe celelalte linii ale staţiei. Drept repere se utilizează mărci de siguranţă (la ambele capete ale liniei sau numai la un capăt) şi semnalul de ieşire din staţie.
   Garaudy [garodif, Roger (n. 1913), filozof marxist francez, scriitor şi publicist. în lucrările sale filozofice („Teoria materialistă a cunoaşterii", 1953; „Libertatea",^ 1955; „Umanismul marxist", 1957; „Perspectivele omului", 1959 ş.a.) a combătut concepţiile burgheze şi revizioniste. S-a preocupat în mod deosebit de aspectele contemporane ale u-manismului marxist. A scris romanul „A opta zi a creaţiei"
(1947), drama istorică „Primăvara popoarelor" (1948) ş.a.
   gară 1. (C.F.) Ansamblu de clădiri şi instalaţii, situat pe o linie de cale ferată, unde opresc trenurile pentru urcarea sau coborîrea călătorilor şi pentru încărcarea sau descărcarea mărfurilor. Liniile de cale ferată şi instalaţiile din gară trebuie să permită încrucişarea şi trecerea înainte a trenurilor. G. trebuie să aibă cel puţin un schimbător de cale şi un post de comandă (birou de mişcare). V. şi staţie de cale ferată. 2. (NAV.) a) Gară maritima, ansamblu de clădiri, instalaţii portuare şi de cale ferată şi parte a cheiului dintr-un port maritim, destinate exclusiv pentru ambar-carea sau debarcarea călătorilor şi a bagajelor. Clădirea principală a g. m.y care cuprinde săli de aşteptare, amenajări pentru controlul vamal etc., comunică atît cu cheiul cît şi cu peroanele de linii ferate sau de autovehicule, b) Gară fluvială, gară situată
în porturile fluviale, amenajată similar cu gara maritimă.
   Garbo, Greta (cu numele adevărat Greta Lovisa Gustafs-son) (n. 1905), actriţă suedeză
G. Garbo
de cinema, care a activat în special la Hollywood. în rolurile pe care le-a interpretat a exprimat cu subtilitate nuanţele psihologice, îmbinînd într-o desăvîrşită armonie expresia feţei, mişcarea, gestul şi ţinuta. Printre filmele ei mai importante sínt: „Gösta Berling", „Uliţa durerii", „Carnea diabolică", „Anna Kare-nina", „Anna Christie", „Vălul pictat", „Regina Cristina", „Dama cu camelii", „Maria Walewska".
   G ar ci a Lorca [garOia], Fe-derico (1898—1936), poet şi dramaturg spaniol. S-a născut în satul Fuentevaqueros, în Andaluzia, din părinţi agricultori. A fost unul dintre organizatorii Uniunii intelectualilor antifascişti din Madrid şi membru al Asociaţiei prietenilor U.R.S.S. Pentru activitatea sa antifascistă a fost asasinat de către franchişti. Ca scriitor, a debutat în 1918 cu un volum de impresii dintr-o călătorie în Castilia, dar s-a afirmat mai cu seamă ca poet şi dramaturg. Culegerile sale de versuri („Carte de poeme", 1921; „Cîntece", 1924; „Ro-mancero ţigan", 1928; „Poemul cîntecului bătrînesc", 1931* „Bocet pentru Ignacio Sânchez Mejías", 1935,^ şi „Un poet la New York", tipărit postum). în poeme de rară sensibilitate şi profunzime, G« L. cîntă viaţa, dragostea şi moartea, aducînd un vibrant elogiu peisajului andaluz şi
oamenilor simpli, deţinători ai unor trăsături morale de neasemuită frumuseţe. Calităţi similare caracterizează şi dramaturgia lui G. L. în piese ca „Mariana Pineda" (reprezentată în 1927), „Pan-tofăreasa năzdrăvană" (1930), „Nunta însîngerată" (1933), „Yerma" (1934), „Casa Ber-nardei Alba" (1936) ş.a., G. L., inspirîndu-se din trecutul de luptă al poporului său şi din realităţi dramatice contemporane, pune în lumină setea de libertate a maselor, efortul lor de a se elibera din cătuşele resemnării şi fatalismului. Sub raportul formei, opera dramatică a lui G. L. se distinge prin filonul popular al inspiraţiei, fantezie şi culoare, poezia dialogului, îmbinarea cu talent a realităţii cu atmosfera de legendă. Remarcabilă a fost şi activitatea dusă de G. L* ca organizator şi conducător al teatrului studenţesc ambulant „La Barraca"
F. Garcia Lorca
(1932—1935), cu ajutorul căruia a popularizat în numeroase turnee, în faţa minerilor, ţăranilor şi studenţilor, capodoperele dramaturgiei clasice spaniole. A scris şi piese pentru teatrul de păpuşi. S-a remarcat şi ca desenator şi compozitor. După traduceri parţiale, în 1958 a apărut în romîneşte un prim volum selectiv din poeziile lui G. L., intitulat „Carte de poeme", în tălmăcirea lui T. Balş. în acelaşi an s-au tipărit într-un volum de „Teatru" şi versiunile romîneşti ale principalelor sale opere dramatice. Poezia şi teatrul Iul
G.  L* exercită o mare influenţă mai ales în ţările Americii Latine. în literatura noastră,
 GARCILASO DE LA VEGA
506
GARDINĂ
poezia Iui G. L. I-a influenţat cu deosebire pe M.R. Paras-chivescu în volumul de versuri „Cîntece ţigăneşti**.
   Garcilaso de la Vega [garOilâso/ (1503—1536), poet spaniol. In timpul domniei regelui Carol Quintul a fost diplomat. Autor al unor sonete, canţone şi egloge, scrise în spiritul poeziei italiene a epocii Renaşterii şi tipărite în 1543, el a introdus în poezia spaniolă cultul pentru natură şi studiul antichităţii. Motivele laice, pă-gîne ale poeziei sale au atras protestul bisericii. Versurile lui Garcilaso de la Vega se disting prin graţia şi eleganţa sti-
   Garda, lac în nordul Italiei, la poalele munţilor Alpi. Suprafaţa: 370 km2. Adîncimea maximă: 346 m. Navigabil. în jurul lacului, în depresiunea ferită de vînturi, clima este blîndă. Pe ţărmul lacului se află numeroase localităţi baJ-neoclimatice.
   Garda de fier, organizaţie fascistă din Romînia, creată şi subvenţionată de cercurile cele mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii romíné ca principal detaşament de şoc împotriva mişcării revoluţionare a proletariatului, împotriva luptei maselor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai, pentru drepturi democratice şi independenţă naţională. G. de f. a acţionat în Romînia ca principal detaşament al „coloanei a cin-cea“ a Germaniei hitleriste, în solda căreia se afla. înfiinţată în 1927 sub numele de „Legiunea Arhanghelul Mihail'* (de unde şi denumirea de legionari dată membrilor ei), în 1930, organizaţia şi-a schimbat numele în
G.   de f«; între 1931 şi 1934 a fost, formal, interzisă, dar începînd din 1934 a activat legal, sub numele de partidul „Totul pentru ţară**, iar în 1940 a adoptat oficial denumirea de „Mişcarea legionară**. Urmărind să dezorienteze şi să înşele masele, să dezbine pe oamenii muncii şi să-i abată de la lupta revoluţionară, G* de f. a îmbinat în activitatea sa anticomunismul cel mai sălbatic, demagogia socială cu specujarea prejudecăţilor mistice-religioase şi naţionaliste. în acest fel, le-
gionarii au reuşit să atragă sub influenţa lor o parte a micii burghezii şi a elementelor declasate de la oraşe, părţi din rîndurile cele mai înapoiate ale ăranilor şi ale muncitorilor ipsiţi de experienţă politică. Organizaţie teroristă, cu caracter diversionist, G. de £. folosea drept metodă de bază în lupta politică teroarea, asasinatul, pogromul. Lor le-au căzut victimă numeroşi luptători antifascişti, democraţi. Ei au asasinat chiar politicieni burghezi care, dintr-un motiv sau altul, erau împotriva mişcării legionare. Datorită serviciilor pe care le aducea reacţiunii din Romînia, G, de f. a fost sprijinită de diferitele grupări politice ale burgheziei şi moşierimii, bucurîndu-se vreme îndelungată de ocrotirea şi încurajarea regelui, a camarilei regale şi aparatului de stat. In lupta pentru putere dintre grupările politice ale burgheziei şi moşierimii, Garda de fier a devenit la un moment dat principalul competitor al grupării oligarhice din jurul regelui Carol al II-lea. Desfăşurîndu-şi activitatea în strînsă legătură cu gestapoul german, cu reprezentanţii secţiei externe a partidului nazist legionarii cereau în mod făţiş trecerea necondiţionată a Romîniei de partea Germaniei hitleriste. în anul 1940, cu sprijinul cercurilor politice prohitleriste ale burgheziei şi moşierimii romíné, au fost aduşi la putere generalul Antonescu şi legionarii. Romînia a fost proclamată „stat naţional-legionar**, instau-rîndu-se dictatura militară-fas-cistă. Acaparînd majoritatea posturilor principale din aparatul de stat, legionarii au instaurat un regim de teroare fascistă şi au creat o stare de dezorganizare în toate domeniile vieţii sociale. Arbitrarul, jaful, şovinismul şi rasismul bestial, crima au fost ridicate la rangul de politică de stat. Contradicţiile tot mai accentuate din sînul clicii fasciste aflate la guvern şirau găsit expresia în rebeliunea organizată de legionari, în ianuarie 1941, împotriva lui Antonescu. în urma eşecului rebeliunii, conducătorii G. de f*, consideraţi ca o rezervă
politică şi un instrument de manevră, au fost duşi de hitle-rişti în Germania. Problema guvernului a fost rezolvată în favoarea clicii lui Antonescu, care a continuat politica fascistă şi în rîndurile căreia s-au înrolat numeroase elemente legionare. Mişcarea legionară a fost definitiv interzisă şi desfiinţată după eliberarea ţării noas-tre de sub jugul fascist*
   gárda (MILIT.) 1. Subunitate militară înarmată, destinată pentru paza materialelor şi obiectivelor militare, precum şi pentru paza persoanelor aflate la arest. 2. Apărătoare metalică la minerul unei săbii sau al unei spade, care protejează mina împotriva loviturilor adversarului. 3* Garda trăgaciului, piesă de protecţie a trăgaciului armamentului de infanterie. 4» Gardă de onoare, subunitate militară destinată să dea onorurile militare persoanelor cu funcţii înalte de stat la sosirea în unitate sau în garnizoană, drapelelor care se scot la adunările festive, conducătorilor sau delegaţilor statelor străine la sosire şi la plecare, precum şi cu ocazia ceremoniei dezvelirii anumitor monumente.
   gard de peşte (PESC.), gard de nuiele, de şipci etc., destinat să bareze drumul peştilor care, la scăderea apelor, caută să se refugieze de pe terenurile inundate (unde au pătruns primăvara pentru reproducere şi hrană) în rîurile şi bălţile adînci.
   gardénie (Gardénia), gen de plante lemnoase din familia rubiaceelor, cuprinzînd aproximativ 60 de specii tropicale şi subtropicale, cu frunze verzi persistente, flori mari albe solitare şi c.u miros plăcut, în ţara noastră se cultivă în Gar<W sere şi ca plante decorative de apartament speciile Gardénia jasminoides şi Gardénia radicans. Florile a-cestor două specii sînt asemănătoare cu ceie de tuberoză.
   gárdiná (IND. LEMN.), scobitură în formă de şanţ la
gárdonyi
 507
GARNIER1T
capătul doagelor, în care intră şi se fixează marginea fundului butoiului.
   Gárdonyi [gárdoni7, Géza (1863—1922), scriitor ungur. Operele sale, cu caracter realist critic, sînt consacrate zugrăvirii vieţii rurale şi a psihologiei ţăranului. In romanul „Stelele din Eger" (1901, uit. trad. rom. 1963), a evocat lupta eroică a poporului maghiar împotriva cotropitorilor turci. Oglindirea realistă a vieţii este umbrită însă uneori de psihologism, pesimism şi misticism, mai cu seamă în ultimele sale scrieri.
   g ár duri (SPORT) 1. Obstacole folosite în anumite probe de alergări din atletism (80 m, 110 m, 200 m, 400 m şi
3  000 m). Dimensiunea g. variază după probă şi sex (la fete: înălţimea de 76,2 cm; la băieţi: 106 cm la 110 m, 76,2 cm la 200 m şi 91,4 cm la 400 m, 91,4 cm înălţime şi 3,66 lăţime la 3 000 m). Distanţele dintre linia de plecare şi g. j dintre g. şi dintre ultimul
g. şi linia la sosire diferă de asemenea după probă şi sex.
2* Probă atletică în care se folosesc garduri.
   gard viu (HORT.), împrejmuire făcută^ din plante lemnoase (de obicei arbuşti, uneori şi arbori), cultivate la distanţă mică între ele, pe unul sau pe mai multe rînduri. Pentru gardul viu sînt folosite mai ales speciile de lemn cîinesc, cătină albă, glădiţă şi altele. De obicei g. v. se tunde la înălţimea dé 1—2 m.
   Gargantua [gargătiiâ], unul dintre eroii romanului „Gar-gantua şi Pantagruel “ (1532—
1564) al lui Francois R a b e 1 a i s. Fiu al lui Grandgousier şi tată i\ lui Pantagruel, G. este o figură de uriaş, preluată din legendele populare, care întruchipează curajul calm şi mărinimia, virtuţi preţuite de spiritele progresiste ale epocii Renaşterii.
   gargúi (ARHIT.), jgheab sau burlan scurt, bogat ornpmen-tat, prin care se scurg apele de pe un acoperiş sau de pe
o  terasă. Poate căpăta forme decorative, reprezentînd figuri omeneşti animale fantastice etc.; este caracteristic mai ales arhitecturii gotice.
33 — Dicţionarul enciclopedic, völ. H
   Garibaldi, Giuseppe (1807-1882), erou naţional al poporului italian, unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei pentru eliberarea şi unificarea naţională a Italiei pe cale revoluţionară. In 1833 a aderat la societatea revoluţionară secretă „Tînăra Italie'*. Partici-pînd la expediţia nereuşită a unor revoluţionari italieni în Savoia (1834), a fost nevoit să emigreze în America de Sud,
G. Garibaldi
unde a luat parte la lupta pentru independenţa Urugua-yului. In anii 1848—1849 s-a situat în fruntea luptei poporului italian pentru unitatea naţională, împotriva ocupanţilor austrieci. în 1859 a luat parte la războiul Sardiniei aliate cu Franţa, împotriva Austriei, în 1860, în fruntea unui detaşament de 1 000 de voluntari numiţi cămăşile roşii, a debarcat în Sicilia, apoi la Neapole, ajutînd populaţia răsculată să răstoarne tirania Bourbonilor. Expediţiile militare organizate în anii 1862 şi 1867 împotriva Romei papale, stîlp al reacţiunii şi adversar al unificării ţării, au eşuat din cauza împotrivirii puterii regale. G. s-a bucurat de sprijinul larg al maselor populare. Dar inconsecvenţa lui G. în îndeplinirea sarcinilor revoluţiei democratice a permis burgheziei şi nobilimii piemonteze să
exploateze succesele lui militare pentru unificarea Italiei „de sus“ în jurul casei regale de Savoia. în 1870 trupele conduse de G, au ocupat Roma. în acelaşi an, Garibaldi a participat voluntar la apărarea Franţei împotriva Prusiei. El a salutat cu căldură activitatea Internaţionalei
I  şi s-a ridicat în apărarea Comunei din Paris (1871).
   garlín (NAV.), parîmă groasă, de cînepă sau de oţel, obţinută prin împletirea a 3—4 parîme simple. Se foloseşte ca legătură de siguranţă a navelor cînd acestea sînt acostate la cheiuri expuse unor vînturi puternice.
   garmónd (POUGR.), corp de literă de 10 puncte tipografice, denumit după numele francezului Garmond.
   garnétá (IND. TEXT.), maşină de lucru, asemănătoare cu un darac, avînd organele de lucru îmbrăcate cu garnituri de sîrmă cu dinţi ca de ferăstrău (sîrmă g.)» folosită în filatura de lînă cardată pentru destrămarea în fibre a deşeurilor în vederea utilizării lor.
   Garnier [garnié/, Charles (1825—1898), arhitect francez. A studiat în Italia şi în Grecia. Principala sa lucrare este Opera Mare din Paris (inaugurată în 1875), exemplu tipic al arhitecturii eclectice din a doua jumătate a sec. al XIX-lea în Franţa. A mai construit cazinoul şi teatrul din Monte Carlo, clădiri particulare etc. Un portret al lui se află în Muzeul de artă al R.P.R.
   Garnier [garnié], Róbert (1534—1590), dramaturg francez, precursor al clasicismului. Tragediile sale, inspirate mai ales din antichitate, aparţin Renaşterii franceze şi urmează principiile estetice ale P 1 e-iadei („Marc Antoniu‘\ 1578; „Ipolit", 1573; „Troiada‘\ 1579; „Antigona“, 1580; „Evreicele", 1583). în ele predomină elementul liric şi cel descriptiv. G. a scris şi prima tragicomedie din literatura franceză, „Bradamanta“ (1582), inspirată din Ariosto.
   g ar merit (MINER.), silicat hidratat de nichel, întîlnit în agregate de cristale foarte mici (criptocristaline) sau în mase pămîntoase, de culoare verde-
 GARNITURĂ
 508
 GASSENDÎ
 albăstruie. Se formează prin alterarea serpentinelor. Este unul dintre minereurile de nichel.
   garnitură (TEHN.) 1. Ansamblu de scule de acelaşi gen, folosite într-un atelier, într-o exploatare etc. (ex. g. de chei fixe, g. de burghie etc,).
 2. Ansamblul pieselor sau organelor de acelaşi fel dintr-o maşină, care efectuează aceeaşi operaţie (ex. g. de roţi a unei locomotive, g. de cilindri a unui laminor etc.). — (EXPL. PETROL.) G.*de foraj, ansamblu format din prăjina de antrenare, prăjinile de foraj şi prăjinile grele, împreună cu racordurile şi reducţiile, care serveşte la introducerea şi extragerea sapei, la rotirea ei şi la transmiterea energiei necesare dezagregării rocii, la circulaţia noroiului de foraj pînă la fundul găurii de sondă, la executarea unor lucrări de instrumentaţie etc.
 —  (POLIGR.) Garnitură de literă, totalitatea literelor şi numerelor (de tipar) de acelaşi caracter, cuprinzînd toată gama de corpuri de la cel mai mic pînă la cel mai mare. 3. Piesă sau ansamblu de piese demon-tabile care se fixează pe piese supuse uzurii prin frecare, pentru a le proteja (ex. g. de frînă).
 4. Corp plastic de o formă adecvată aşezat între piese rigide pentru a obţine etarşarea asamblării acestora (ex. g. de chiu-lasă, g. de robinete etc.).
   garnizoână (MILIT.), totalitate a unităţilor, formaţiunilor şi instituţiilor militare de toate armele, dispuse permanent sau temporar într-o localitate sau într-un raion; localitatea sau raionul în care sînt dispuse trupele.
   garoafă (Dianthus caryophyl lus), plantă erbacee perenă din familia cariofilaceelor, cu tulpina înaltă de 30—90 cm, cu frunze liniare lanceolate şi flori solitare sau în fascicule variat colorate şi cu miros plăcut şi caracteristic. Se cultivă în sere şi în grădini ca o plantă decorativă foarte apreciată. Garoafe
   Garonne [garón], fluviu în sud-estul Franţei (650 km). Izvorăşte din munţii Pirinei, străbate Cîmpia Acvitaniei şi se varsă în golful Biscaia, împreună cu fluviul Dordogne, printr-un estuar comun numit Gironde. Principalii afluenţi îi primeşte din Masivul Central Francez. Primăvara şi la începutul verii se produc viituri mari (nivelul apei se ridică cu 8— 11 m), care provoacă uneori mari inundaţii. Navigabil pe 193 km. Prin Canal du Midi este legat cu Marea Mediterană. Este folosit pentru irigaţii şi hidroenergie.
   garou (MED.), bandă sau tub, de obicei de cauciuc, care serveşte la întreruperea temporară a circulaţiei sanguine într-o regiune a corpului (de obicei la braţ) prin compresiunea circulară a regiunii respective.
   Garrick [ghéric], Dávid
(1717—1779), actor şi come-
            D.  Garrick
diograf englez, conducător al vestitului teatru Drury Lane.
G.  a fost unul dintre întemeietorii realismului scenic în Europa. Valoros interpret al personajelor shakespeariene, a ilustrat practic vederile profesate de Diderot despre arta actorului. Autor de comedii şi farse care au pregătit satira socială dramatică a lui R. Sheridan.
   Gartner fgarin?r], Theodor (1843—1925), lingvist şi filolog austriac, specialist în studiul limbilor romanice. A fost profesor la Universitatea din Cernăuţi şi apoi la cea din Innsbruck. S-a ocupat în special de limba retoromană şi de editarea unor texte vechi franceze, retoromane şi istroromîne. în 1904 a publicat lucrarea
   „Descriere a limbii romíné44, o expunere utilă ca introducere în studiul limbii noastre. Op.pr.; „Manual de limba şi literatura retoromană** (1910).
   Garvăn, sat în raionul Mă-cin, reg. Dobrogea, pe teritoriul căruia se afla aşezarea feudală timpurie D i n o g e t i a.
   G.A.S. (EC. pol.) v. gospodărie agricolă de stat.
   Gaskell [ghesul], Elizabeth Cleghorn (1810—1865), scriitoare engleză. A locuit la Manchester, centrul mişcării cartiste. Romanele sale („Mary Barton‘\ 1848, trad. rom. 1960; „Nord şi Sud“, 1855) prezintă, de pe poziţiile socialismului creştin, condiţiile grele de trai ale muncitorilor englezi, momente ale mişcării cartiste, precum şi unele tablouri din viaţa micii burghezii provinciale („Cranford44, 1851 - 1853). A scris şi o biografie a scriitoarei Charlotte Bronté.
   Gaspar Gratiam, domn al Moldovei (1619—1620), fost diplomat al Porţii. A dus o politică antiotomană, alături de Polonia, dar a întîmpinat opoziţia boierimii. Ajutat de poloni, a început lupta împotriva turcilor, dar oastea moldo-polonă a fost înfrîntă la Ţuţora (1620), lîngă Iaşi, iar G. G. a fost ucis de boieri.
   Gassendi [gasedt], Pierre (1592—1655), filozof materialist francez, matematician, fizician şi astronom. A combătut de pe poziţia senzualismului materialist şi a concepţiei atomiste a lui Epicur filozofia scolastică şi teoria ideilor înnăscute a lui Descartes. G. concepea lumea ca fiind constituită din două principii: atomii, înzestraţi cu o tendinţă
P. Gassendi
 GÁSS MÁN
 509
 GASTR1TĂ
lăuntrică spre mişcare, şi viciul, dar, spre deosebire de Epicur, el considera că atomii au fost creaţi de dumnezeu. In morală, G. a opus ascetismului religios concepţia eudemonis-tă a lui Epicur, iar în politică s-a ridicat împotriva transformării monarhiei absolute în tiranie, ideile filozofice şi etice ale lui G. au influenţat pe enciclopedişti. Op.pr.: „Sistemul filozofiei4* (apărută postum,
în 1658).
   Gassman,Vittorio (n. 1922), regizor de teatru şi de cinema italian şi unul dintre cei mai talentaţi actori contemporani, în 1950, împreună cu T. Sal-vini, a pus bazele companiei „Teatrul naţional*4, pe care a reorganizat-o în 1952 sub numele de „Teatrul de artă italian". Din 1959 activează la „Teatrul popular italian44 din Roma. în activitatea actoricească şi regizorală, Gass-man a promovat deopotrivă repertoriul clasic şi contemporan, remarci ndu-se prin romantismul interpretării. A jucat în, filmele „Orez amar44
(1948), „Război şi pace" (1956), „Kean" (1957) etc.
   Gaster, Moses (1856— 1939), filolog romín. S-a născut ia Bucureşti. A fost membru de onoare ai Academiei Romíné. Şi-a desfăşurat activitatea în ţară pînă în ? 885 şi, după aceea, la Londra. S-a remarcat prin studiile de literatură romînă veche (mai cu
mină", texte tipărite şi manuscrise din sec. XVI—XIX, dialectale şi populare (cu o introducere, o gramatică şi un glosar romîno-francez) (2 voi., 1891). A publicat în reviste romîneşti şi străine numeroase studii, retipărite parţial în „Studii si
 texte44 (3 voi., 1925—1928). Á
 tradus în englezeşte legende şi basme romîneşti.
   gasteropode (ZOOL.; gr. gaster „stomac44 şi pous, podos „picior"), clasă de moluşte
   zentată prin flagelatele coloniale; b 1 a s t u 1 e i îi corespunde blastea (volvoxul); g a s-t r u 1 e i îi corespunde gas-, trea (spongierii, celenteratele), aceasta fiind considerată ca forma de origine a tuturor meta-zoarelor. T. g. prezintă astăzi numai o importanţă istorică, întrucît cercetări ulterioare au dovedit schematismul ei extrem, dar ideea care stă la baza ei, aceea a provenienţei meta-zoarelor din forme strămoşeşti
Gasteropode
                        1 — melcul de livada (Helix pomatia); 2— Umax (Ation boarguignati) ; 3 — Limnaea stagnalis; 4 — Ancylus fluviatilis; 5 — Planorbis corneus; 6 — Vi~ oiparus coniectas; 7 — Valvata piscinalis; 8 — Ceritium ponticum; 9 — Nassa reticulata; 10 — Tricolia pontica; II — Cythara pontica
M. Gaster
seamă în domeniul literaturii populare scrise) şi de ebraistică. Lucrările sale de bază sînt: „Literatura populară romînă" (1882) şi „Apocrifele în literatura romînă" (1883), „Chrestomaţie ro-
 cu picior în formă de talpă, aşezat pe faţa ventrală a masei viscerale, de unde le vine şi numele. Au un cap bine diferenţiat, prevăzut cu tentacule; masa viscerală esie de obicei asimetrică (răsucită) şi cuprinsă într-o cochilie, formată dintr-o singură bucată. Cochilia poate fi răsucită sau nerăsucită. Trăiesc pe uscat, în locuri umede, în ape dulci sau în mări şi oceane. Sin. melci.
   gastréa,teoria gastreii (BIOL.), teorie emisă de E. Haeckel prin care se încearcă reconstituirea filogeniei animalelor superioare prin analogie cu onto-genia lor, pe baza legii bioge-netice fundamentale. După a-ceastă teorie, fiecare stadiu din ontogenie are un corespondent într-o formă din filogenie. Astfel, stadiului de m o r u 1 ă îi corespunde morea, repre-
coloniale, a avut, la timpul său, un rol progresist.
   gastrectomie (gr .gaster, gas-tros „stomac44, e]ţ „din44 şi tome „tăiere44; MED.), rezecţie parţială sau totală a stomacului, practicată în cazuri de ulcer gastric sau duodenal, tumori benigne sau maligne ale acestui organ.
   gastrită (gr gaster, gastros „stomac44; MED.), inflamaţie a mucoasei stomacului datorită unei intoxicaţii (cu alcool, tutun sau substanţe caustice), infecţii, stării alergice, abateri de la alimentaţia normală (abuz de condimente, mîncăruri fierbinţi, mese neregulate) etc. Clinic, g. poate fi acută sau cronică.
G.  acută se manifestă prin dureri abdominale, lipsă de poftă de mîncare, greaţă, vărsături, precum şi prin modificări ale secreţiei şi motilităţii stomacului.
G.  cronică se manifestă prin balonări abdominale, senzaţie
 33*
 GASTROENTERITĂ
510
GAUK
de greutate în regiunea stomacului, greţuri, vărsături, arsuri retrosternale etc.
   gastroenterită (gr. gaster, gastros „stomac" şi enteron „intestin"; MED.), inflamaţie acută sau cronică a stomacului şi intestinului subţire. Se manifestă prin diaree, dureri abdominale, astenie, pierdere în greutate, uneori febră etc.
   gastrofiloză (MED. VET.), boală parazitară a animalelor solipede, provocată de larvele insectei Gastrophylus equi. Se manifestă prin colici grave, anemie şi uneori perforarea stomacului datorită localizării în număr mare a larvelor pe mucoasa stomacală. Boala se combate cu substanţe larvifuge (ex. sulfură de carbon) şi se previne prin măsuri de zooigienă.
   gastronomie (gr. gaster, gastros „stomac" şi nomos „normă"), arta de a prepara mîncăruri alese ca aspect, gust şi valoare nutritivă. Ca ansamblu de reguli sistematizate, g. este de dată relativ recentă. Ea a fost fundamentată la începutul sec. al XIX-lea, prin lucrările, devenite clasice, ale lui M.A. Caréme (1784— 1833) şi A. Brillat-Savarin (1755-1826).
   gastrulâţie (EMBRlOL.), proces care are loc în fazele timpurii ale dezvoltării embrionare a metazoarelor şi care duce la transformarea blastu-lei în gastrulă.
   gastrúlá (EMBRlOL.), stadiu în dezvoltarea embrionară a animalelor metazoare. G. provine din transformarea blas-tulei şi are formă de sac, cu peretele format din trei (mai rar din două) foiţe embrionare: ectoderm, endoderm şi mezo-derm. Stadiul de g. este parcurs de toate animalele pluri-celulare, ceea ce constituie încă un argument pentru demonstrarea unităţii lumii animale. Unele grupe de animale inferioare (spongierii, celenteratele) rămîn în stadiul de g.
   gátér (IND. LEMN.), ferăstrău mecanic al cărui organ principal este format dintr-un cadru, în care sînt prinse şi întinse 1—24 de pînze de ferăstrău, şi un mecanism bielă-manivelă, care imprimă pînzelor o mişcare simultană, al-
Gater
ternativă, rectilinie, de obicei verticală. G. sînt folosite pentru tăierea buştenilor în procesul de fabricaţie a cherestelei. Pentru stejar, nuc, frasin şi alte lemne preţioase se folosesc g* cu 1—4 pînze cu mişcare orizontală (g. orizontal).
   Gatineau [gatinó], Alexandre (1812— 1883), actor francez, stabilit la Bucureşti în 1847. G. a introdus în teatrul romî-nesc funcţia de director de scenă (regizor) ca o funcţie artistică autonomă. A activat în această calitate, pînă la sfîrşitul vieţii, la Teatrul naţional din Bucureşti.
   GATT (General Agree-ment on Tariffs and Trade), acord general pentru tarife şi comerţ încheiat între mai multe state la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1948.   în 1964 numărul statelor participante la GATT este de 62 de state membre şi 12 state membre asociate. Organul principal de aplicare a acordului este sesiunea anuală; alte organe: Consiliul şi Secretariatul. Potrivit acordului, în scopul dezvoltării producţiei şi schimbului de mărfuri, statele membre vor urmări reducerea tarifelor vamale şi a altor bariere în calea comerţului internaţional. în vederea atingerii acestor obiective, acordul prevede aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, eliminarea generală a restricţiilor cantitative şi alte măsuri menite să înlăture orice discriminări.
   Gauguin /goght]t Paul (1848—1903), pictor francez. A început să picteze în 1875 ca amator. A lucrat în Franţa, la Pont-Aven, undea grupat în jurul său un număr de adepţi,
la Arles, în insulele Tahiti şi în Arhipelagul Marchizelor la Hiva Oa, unde a murit. Gauguin a opus civilizaţiei burgheze, a cărei platitudine a dispreţuit-o, viaţa simplă a poline-zienilor, redată în chip idealizat. Atitudinea sa de solidarizare cu cauza populaţiei indigene
i-a atras neplăceri din partea autorităţilor coloniale. Influenţat la început de impresionism, s-a rupt de timpuriu de acesta. G. a opus senzualismului impresionist, care fărîmiţa formele, o pictură decorativă, în care formele masive şi simplificate, oarecum statice, sînt închegate din mari planuri de culoare puternic contrastante.
P. Gauguin
Renunţînd la m o d e 1 e u, la valori, la clarobscur, el s-a apropiat de viziunea artelor arhaice şi primitive, căreia îi conferă o notă specific simbolică. Compoziţiile lui G. atrag prin muzicalitatea culorii, prin ritmul liniilor stilizate ale desenului şi prin calitatea atmosferei („Bună dimineaţa, domnule Gauguin**; „Femei pe plajă", 1891; „Otahi", 1893; „Calul alb" etc.). Prin lucrările de sculptură şi gravură, purtînd pecetea arhaismului stilului său, G. a influenţat o serie de artişti de la începutul sec. al XX-lea. în arta lui Gauguin se găsesc în germene unele dintre curentele formaliste ale sec. al XX-lea (fovismul, simbolismul).
   Gauk, Aleksandr Vasilie-vici (1893—1963), dirijor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A fost profesor la conservatoarele din Leningrad şi Moscova, prim-dirijor al Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii sovietice şi al
GAULLE
 511
 GAUSS
Orchestrei simfonice de stat a U.R.S.S. Arta interpretativă a lui Gauk se caracteriza prin respectul pentru sensul adînc al partiturii, al cărui conţinut de idei şi sentimente îl releva cu sobrietate si printr-o gestică clară şi sugestivă.
   Gaulle [gol], Charles de (n. 1890), general şi om politic francez, preşedinte al Franţei (din 1959). In timpul celui de-al doilea război mondial, după capitularea Franţei, a fost conducătorul centrului de la Londra al Rezistenţei, „Franţa liberă** (din 1942 „Franţa în luptă**). Intre 1943 şi 1944 a fost preşedinte al Comitetului francez al eliberării naţionale (C.F.L.N.), devenit în 1944 guvern provizoriu. Intre 1944 şi 1946 a fost şeful acestui guvern. Prim-ministru în 1958, a devenit, la 8 ianuarie 1959, preşedinte al Franţei, inaugurînd cea de-a V-a Republică.
   ga úr (ZOOL.; Bibos gaurus), specie de mamifer din familia bovideelor, de talie mare (lungime peste 3 m, înălţime la greabăn 1,85 m), foarte robust şi masiv, acoperit cu păr des şi scurt de culoare brună-roş-cată, cu coarnele lungi şi arcuite. Trăieşte în turme mici de 10—30 de capete în nordul Indiei, în Birmânia, la poalele
Geur
munţilor Himalaia, în locuri muntoase şi împădurite. Forma domesticită a g. se numeşte g a i a 1.
   gâură 1. (FIZICĂ) Noţiune folosită pentru a descrie unele aspecte ale structurii electronice a metalelor şi semiconductoarelor şi care conduce la o simplificare esenţială a reprezentării fenomenelor electrice tipice acestor materiale. Desemnează starea cuantică ce
apare în banda de nivele de energie, în mod normal complet ocupată de electroni, a unui semiconductor sau metal cînd unui dintre electroni lipseşte. Se admite c,ă g. sînt mobile, comportîndu-se sub influenţa unui cîmp electric ca şi cum ar fi particule normale, însă cu sarcină electrică pozitivă şi cu masă puţin mai mare decît a unui electron. Semiconductoarele care conduc curentul electric prin găuri se numesc de tipul p. Aceeaşi idee stă la baza teoriei lui P. Dirac asupra pozitronului şi a teoriei nucleului atomic în pături.
2. (IND. EXTR.) Gaură de mină, gaură cilindrică sau foarte uşor tronconică în care se introduc explozivi pentru abatajul sau fărîmarea rocilor şi a substanţelor minerale utile sau care serveşte în diverse alte scopuri miniere speciale (cimentare, congelarea rocilor, drenarea a-pelor etc.). Găurile de mină folosite în mod curent sînt galerii, suitori, puţuri, planuri înclinate etc.
  Gauss, Karl Friedrich (1777— 1855), matematician, fizician, geodezian şi astronom german. A fost director al Observatorului astronomic din Göttingen. A publicat numeroase lucrări de matematică, astronomie teoretică, geodezie, fizică şi magnetism terestru, în teza sa de doctorat (1799), Gauss a dat prima demonstraţie a teoremei fundamentale a algebrei (teorema lui D’Alembert) şi prima expunere sistematică a teoriei numerelor complexe, introducînd reprezentarea lor geometrică. S-a ocupat în s&ecial cu teoria numerelor. în acest domeniu, G. a făcut prima demonstraţie completă şi riguroasă a „legii reciprocităţii resturilor pătratice**, descoperită de L. Euler şi redescoperită de el. Lui i se datoresc de asemenea „metoda celor mai mici pătrate**, de o mare importanţă în prelucrarea observaţiilor experimentale, metoda generală pentru rezolvarea e-cuaţiilor binome, noi metode de calcul al orbitelor planetelor şi cometelor etc. în legătură cu aşa-numita serie hipergeo-metrică, a publicat o lucrare,
în 1812, care a avut un rol important în teoria ecuaţiilor diferenţiale şi în general în problemele fizicii matematice* O mare descoperire a Iui G*
K. F. Gauss
este legea reciprocităţii bipă-tratice (1825), cu care ocazie introduce numerele complexe întregi, numite azi întregii lui G. între 1820 şi 1845 s-a ocupat de teoria suprafeţelor şi de reprezentarea conformă, care au dus la dezvoltarea geometriei diferenţiale. în teoria suprafeţelor, G. a scos în evidenţă rolul important al proprietăţilor intrinseci, legate de metrică, şi a introdus noţiunile fundamentale de curbură totală, de-pinzînd numai de metrica suprafeţei, precum şi de prima şi a doua formă fundamentală a suprafeţelor. G. a perfecţionat metodele de calcul geodezic. Printre invenţiile sale se numără heliotropul şi magnetometrul. împreună cu W. Weber a elaborat sistemul absolut de unităţi electromagnetice. In 1833, împreună cu acelaşi savant, a construit, pentru prima oară în Germania, telegraful electromagnetic. — Curba lui G-, curbă după care se distribuie erorile accidentale provenite
 gauss
 5 í 2
 GAY-LUSSAC
din măsurarea unei mărimi; are ecuaţia y ~ e-*2*2.
                      '77
Se mai numeşte curba normala a lai Gauss-Laplace, curba-clopoţ. Sin. curba erorilor.
   gauss (METR.), unitate de măsură a inducţiei magnetice în sistemul de unităţi CGS electromagnetic. Este egal cu a zecea mia parte din unitatea de inducţie magnetică în sistemul MKS. 1 G= IO-4 Wb/m2 = = 1'0""4 Ţ (Tesla). Se notează cu simbolul G*
   Gautama, Siddhartha, numele laic al miticului Bud-d h a, desemnat şi prin epitetul Sakia Muni (pustnicul din neamul Sakia).
   Gautier [gotié], Théophile (1811 — 1872), scriitor şi eseist romantic francez, promotor al teoriei formaliste a „artei pentru artă“ şi precursor al parnasianismului (culegerea de poeme „Emailuri şi camee*\ 1852). Partea durabilă a operei sale o constituie romanele „D-ra de Maupin“ (1835), în care înfierează ipocrizia burgheziei filistine, „Romanul mumiei** (1858), cu care inaugurează romanul arheologic, „Căpitanul Fracasse** (1863, trad. rom. 1958), roman de aventuri. In lucrările sale literare, Gautier a excelat prin minuţiozitatea descrierilor, plasticitatea evocărilor, cizelarea fină a expresiei. Este autorul unei lucrări despre poeţii francezi din secolele XV—XVI I, „Groteştii** (1844), şi ^al „Istoriei ro-mantismului** (apărută postum, 1874).
   Gavarni [gavarni], Paul (cu numele adevărat Sulpice GuiU laume Chevalier) (1804—1866), pictor şi grafician francez. A
fjublicat în revistele timpului itografii şi caricaturi spirituale, realizate cu deosebită măiestrie, conţinînd observaţii critice sau umoristice la adresa moravurilor micii burghezii, ale boemei etc. (seria intitulată „Măşti şi figuri** etc.). între 1847 şi 1851, vizitînd Anglia, a realizat o serie de gravuri în care a înfăţişat viaţa sărăcimii londoneze. Ultimele sale serii de litografii sînt străbătute de pesimism. Desenul său este viu şi expresiv.
    gaviál (Gavialis gangeti-cus), specie de crocodil cu botul foarte lung şi îngust. Trăieşte în fluviile din India.
Gavial
Se hrăneşte cu peşti; nu atacă oamenii.
   gavotă, vechi dans francez de origine populară, cu măsură binară, cunoscut din sec. al
XVI-lea. Era dansat de mai multe perechi, în formaţie de
trului sentimental şi a operelor italiene la modă, remarcabilă prin realismul personajelor şi spiritul ei polemic. Tema acesteia din urmă a fost reluată de B. Brecht în lucrarea sa epică „Romanul de cinci parale** (1934). G. are meritul de a fi adus pe scenă lumea celor care trăiau în mizerie şi promiscuitate, lume socotită pe atunci nedemnă de a figura într-o operă dramatică.
   Gay-Lussac/^/ie-/üsác/, Jo~ seph Louis (1778—1850), om de ştiinţă francez, autor al unor cercetări fundamentale în mai multe domenii ale chimiei şi fizicii. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A descoperit, în 1802, o lege a gazelor perfecte (legea lui
Bach-Partita pentru
snoară în Mi major
Gavotă
cerc, cu paşi săriţi, bărbaţii exe-cutînd reverenţe în faţa partenerelor. Din sec. al XVII-lea, devenind dans de curte, a căpătat un caracter preţios. în sec. al XVIII-lea se întîlneşte în suitele instrumentale ale lui Bach, Hándel ş.a., iar mai tîrziu în cele ale lui Ceaikovski, Glazunov, Prokofiev, Enescu. Tipuri clasice de g. au creat Lully, Rameau şi Gluck.
   Gavra, Alexandru (1797—
1884), învăţat romín; a activat în învăţămînt timp de 55 de ani ca profesor de matematici şi geografie şi director al Preparandiei din Arad (1821 — 1877). A editat şi adnotat o parte a cronicii Iui Şincai şi a publicat un lexicon de conversaţie (pînă la litera C), prima încercare de enciclopedie ro-mînească. Op.pr.: „Lexicon de conversaţie istoricesc-religio-nariu“ (Buda, 1847).
   Gay [ghei], John (1685— 1732), poet şi dramaturg englez. A scris poeme comice, pastorale („Săptămîna păstorului**, 1714), comedii, fabule, dar îşi datorează popularitatea lucrării satirice-muzicale „Opera cerşe-torilor** (1728), parodie a tea-
Gay~Lussac) şi legea volumelor constante pentru reacţiile chimice în gaze (1808). A îmbunătăţit fabricarea acidului sulfuric prin metoda camerelor de plumb, a cercetat fermentaţia alcoolică, a descoperit
J. L. Gay-Lussac
borul şi a studiat halogenii şi combinaţiile lor. Are însemnate contribuţii la elaborarea metodelor de analiză chimică. A realizat ascensiuni cu balonul în scopuri ştiinţifice, atingînd altitudinea de 7 016 m. —* Legea lui G.-L., lege a gazelor perfecte conform căreia, la o presiune dată, variaţia relativă
GAZ
 513
GAZ
a volumului gazului produsă de
o  variaţie a temperaturii de un grad este constantă şi egală cu
8  =------— • Se exprimă ma~
      273,16
tematic prin relaţia:        V   =
= K0(l +P 0» în care y este vo~
lumul la t°C şi V0 volumul la 0°C, iar p coeficientul de dilatare a gazelor la presiune constantă.
   gaz (FIZ., CHIM.), corp aflat într-o stare de agregare (stare gazoasă) în care moleculele lui tind să ocupe întreg volumul ce le stă la dispoziţie; această stare se explică prin faptul că între moleculele gazului se exercită forţe de atracţie foarte slabe. Starea unei mase date de g. se poate determina cînd se cunosc valorile a trei parametri: presiunea (p), temperatura (0 şi volumul (y), între care există o relaţie numită ecuaţie de stare, sau ecuaţia caracteristică a gazului. Comportarea unui g. în condiţii diferite de presiune, volum şi temperatură este descrisă de legile gazelor. Parametrii de stare ai unui g. depind de comportarea statistică a ansamblului de particule din care este format. Deosebim gaze perfecte (sau ideale) şi gaze reale. Gazete perfecte sînt caracterizate prin lipsa oricărei interacţiuni între moleculele componente; lor li se aplică legea lui Boyle-Mariotte, legea dila-taţiei a lui Gay-Lussac şi legea lui Avogadro. în cazul unui gaz real, forţele intermolecu-lare (forţe Van der Waals) nu mai sînt neglijabile; la presiuni foarte reduse, gazele reale se comportă asemenea gazelor perfecte atunci cînd forţele dintre molecule, datorită distanţelor mari dintre ele, sînt neglijabile. G. este format din molecule sau atomi, avînd deci
o  structură discretă, corpuscu-lară. Totuşi, pentru anumite aplicaţii, gazele pot fi considerate, datorită numărului mare de particule ce le conţin, ca un mediu continuu, deforma-bil. într-o accepţie mai largă se numeşte g. orice colectiv de particule identice care au proprietatea de a putea umple întregul volum disponibil (ex. electronii de conducţie din-
tr-un metal formează un gaz electronic cu proprietăţi care, din unele puncte de vedere, nu sînt mult diferite de cele ale unui gaz perfect). — Legile gazelor, legi care exprimă comportarea gazelor în diferite condiţii de volum (ü), presiune (p) şi temperatură (t). într-un sens mai restrîns, sub denumirea de /. g. se înţeleg numai legile gazelor perfecte. Aceste legi se aplică şi la gazele reale, dar numai în mod aproximativ şi la presiuni joase. Combinînd cele trei legi, se obţine ecuaţia de stare a gazelor perfecte. Pentru gazele reale, o ecuaţie care descrie mai bine comportarea lor este ecuaţia lui Van der Waals:
(„ + _?_) (r - » _ rt.
unde a este o constantă care ţine seama de forţele inter-moleculare, iar b este o constantă proporţională cu volumul propriu al moleculelor, —G. de generator, denumire generală dată gazelor combustibile obţinute în generatorul de g. (ex. g. de aer, g. de apă, g. mixt, g. de sinteză etc.). —G. de aer (sau sărac), gaz combustibil rezultat din trecerea aerului printr-un strat de cărbune (cocs, mangal) înroşit (reacţie exotermă de ardere incompletă a cărbunelui). Compoziţia volumetrică teoretică a g. de a. este: 35% oxid de carbon şi 65% azot; gazul real conţine şi bioxid de carbon, hidrogen şi puţin metan. Este un gaz cu o putere calorifică inferioară, reprezentînd aproximativ 1 300 kcal/m3. — G. de apă, gaz combustibil obţinut prin reacţia endotermă dintre vaporii de apă şi cărbune la temperatură înaltă (circa
1 000°C). Compoziţia volumetrică a acestui gaz este de circa 40% CO şi circa 50% H2> restul fiind format din bioxid de carbon, azot, metan. Puterea lui calorifică (inferioară) este de aproximativ 2 500 kcal/m3. Se utilizează ca combustibil gazos; prin corectarea conţinutului de hidrogen (realizată cu reacţii ulterioare dirijate sau adăugare de hidrogen), din g. de o. se obţine gazul de sinteză.
—    G. de sinteză, gaz constituit în cea mai mare parte din
hidrogen şi oxid de carbon (în raportul de aproximativ 2:1), obţinut din gazul de apă, prin conversia metanului şi a altor hidrocarburi cu vapori de apă, oxigen etc. Este utilizat Ia sinteza amoniacului, a benzinei sintetice, a alcoolului metilic, a alcoolilor superiori, ca sursă de hidrogen etc. — G. de cocserie, gaz combustibil obţinut prin distilarea (piroge-nată) a huilei în cuptoarele de cocs. Conţine hidrogen, oxid de carbon, hidrocarburi uşoare (metan, etan, etenă), azot, precum şi alţi compuşi nedoriţi (a-moniac, vapori de apă, gudron, hidrogen sulfurat), care se îndepărtează prin epurarea g. de c. Puterea calorifică (inferioară) a acestui gaz este de aproximativ
4 000 kcal/m3. Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, §. de c. este asemănător cu gazul de iluminat. Este folosit la încălzirea cuptoarelor Martin din oţelării, la fabricarea hidrogenului, în sinteza amoniacului din industria chimică şi în gospodărie. — G. de cracare, gaz rezultat din operaţia de cracare a fracţiunilor grele de ţiţei. Este compus din metan (pînă la 60%), etan, propán, etenă, propenă, butene, hidrogen etc., în proporţii depinzînd de materia primă, de condiţiile de cracare şi de procedeul de cracare. G. de c. este valoros mai cu seamă prin conţinutul mare de alchene. Se utilizează ca materie primă la sinteza polimerilor (polietilena, poli-propilena, poliizobutilena etc.)» la fabricarea benzinelor sintetice, a izooctanului, glicolului, glicerinéi, a unor solvenţi (alcoolii etilic, izopropilic şi bu-tilic, acetona etc.) şi a altor produse din industria petrochimică. — G. de iluminat, gaz obţinut prin distilarea la temperaturi înalte (900—1 300°C) a huilelor de gaz şi folosit, după epurare, pentru încălzire şi iluminat. — G. detonant, amestec de două părţi hidrogen şi
o parte oxigen, în volume care, în prezenţa unei flăcări, reacţionează violent, cu explozie, formînd apă. — G. inert a) Gaz care nu reacţionează chimic (ex. gazele nobile şi, în unele condiţii, azotul). G. L sînt folosite în becurile cu
GAZ
514
 GAZDĂ
incandescenţă, în tuburi cu descărcări electrice luminoase etc. b) Gaz care nu arde şi nu întreţine arderea (ex. bioxidul de sulf, bioxidul de carbon etc.)- Este folosit la stingerea incendiilor de produse petroliere. — G. mixt, gaz combustibil obţinut prin insuflarea simultană de aer şi abur peste un combustibil solid (cărbune, cocs, semicocs etc.) la temperatură înaltă. Este un amestec de ■ gaze (în care predomină C 02, C 0, H2, N2) cu putere calorifică de 1 200—1 600 kcal/m3.
 —   G. petroliere, gaze provenite din zăcămintele de ţiţei (gaze de sondă) sau obţinute din instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului şi a derivatelor sale. Conţin în principal hidrocarburi cu pînă la 6 atomi de carbon în moleculă* Gaze de sonda, amestec de hidrocarburi, în majoritate alcam şi izoaîcani inferiori (cu 1 pînă la 5 atomi de carbon în moleculă: metan, etan, propán, butan etc.), exploatate, prin sonde, din zăcămintele de ţiţei. După cum conţinutul în gazolină al g. de s. depăşeşte sau nu concentraţia-limită economică de prelucrare (60—100 g de gazolină la m8 normal), se deosebesc g. de &. bogate şi sărace. G. de s. cu cel puţin 0,16 l/m3 gazolină $e numesc şi g. de $. umede, iar cele cu un conţinut mai redus, g. de s. uscate. Gazele bogate sînt supuse operaţiei de degazolinare. Gazele degazoli-nate şi cele sărace sînt utilizate drept combustibil, direct sau în stare lichefiată. — G. Uche-fiat, substanţă gazoasă adusă, prin răcire (sub punctul critic) şi comprimare, în stare lichidă (ex. bioxidul de carbon, clorul, butanul). — G. lichefiat petrolier, amestec de gaze combustibile uşor lichefiabile (mai ales propán şi butan), obţinute fie prin extragerea directă din gazele de sondă, fie prin distilarea produselor uşoare de cracare, distribuit în stare lichidă, la presiune de cîteva atmosfere, în butelii. Se utilizează drept combustibil casnic şi ca materie primă pentru fabricarea alcoolilor superiori şi a derivaţilor lor. In ţara noastră este cunoscut sub denumirea comercială de Aragaz. — Gaze
 nobilev denumire a elementelor: heliu, neon, argon, kripţon, xenon şi radon, care, cu excepţia radonului, se găsesc în atmosferă în cantităţi mici (100 1 de aer conţin 532 ml de argon, 1,5 ml de neon, 0,5 ml de heliu, 0,11 ml de kripton şi 0,008 ml de xenon). Sînt gaze incolore, inodore şi inerte. Recent s-a descoperit că unele dintre ele (xenonul şi kriptonul) formează compuşi chimici cu fluorul. Amestecul acestor gaze se obţine din aer pe cale chimică sau prin distilarea fracţionată a aerului lichid, iar separarea lor din amestec se face fie prin distilare fracţionată, fie prin adsorbţie pe cărbune activ (în anumite condiţii de temperatură şi de presiune). Se întrebuinţează mai ales pentru realizarea unei atmosfere inerte în toate procesele fizico-chimice unde aceasta e necesară (ex. la fabricarea becurilor electrice, la umplerea tuburilor folosite pentru reclame luminoase etc.). Se mai numesc gaze rare,gaze inerte. —Gaze toxice, gaze cu acţiune otrăvitoare asupra organismului, folosite ca arme de luptă, ca insecticide etc. sau ca materii intermediare în chimie (ex. fosgenul şi clorul).
 —   (MIL1T.) Gaze de luptă v. substanţe toxice de luptă.
 —   G. lampanty denumire improprie dată petrolului lampant.
 —   (GEOL., CHIM.) Gaze naturale, gaze formate în natură fără intervenţia omului (spre deosebire de gazele obţinute pe cale industrială). Constituie aerul atmosferic sau se găsesc în stare liberă ori dizolvate în lichidele din porii rocilor şi în ape. In categoria g. n. intră gazele combustibile (formate prin procesele de bituminizare), gazele degajate de vulcani (v. emanaţie vulcanică), gazele din bălţi, gazele din compoziţia aerului atmosferic etc. G. n. combustibile, formate în special din hidrocarburi din seria metanului, se găsesc în scoarţa terestră, cel mai frecvent asociate cu zăcăminte de petrol, sau formează zăcăminte independente, care au avantajul că se exploatează uşor. Ele au o mare putere calorică (aproximativ 8 000 kcal/m3) şi o deosebită importanţă economică,
 fiind utilizate atît ca un excelent combustibil mineral cît şi ca materie primă în industria chimică. R.P.R. posedă rezerve foarte mari de g. n. combustibile în bazinul Transilvaniei şi în regiunile petrolifere din faţa Carpaţilor. in 1962 R.P.R. a ocupat locul al patrulea din lume la producţia de g. n. — (TEHN.) Gaze de ardere, amestec de gaze (azot, bioxid de carbon, oxigen, oxid de carbon, bioxid de sulf, hidrogen), de vapori de apă, de particule de carbon nears şi de cenuşă în suspensie, care rezultă din arderea combustibililor. — (METAL.) G. de furnal, gaz produs în furnal la elaborarea fontei, conţinînd
 24-31% CO, 8-13% C02,
 2-5% H2 şi C//4,57-62% N2 şi vapori de apă. Are puterea calorifică 850—950 kcal/m8 şi se foloseşte drept combustibil în uscătorii, la cazane, în cuptoare Siemens-Martin, în amestec cu gazul de cocserie la încălzirea cauperelor etc.
    Gaza, regiune situată la ţărmul Mării Mediterane, în nordul peninsulei Sinai. Suprafaţa: 202 km2. Populaţia: 325 000 loc. (1962). întinse plantaţii de portocali, mandarini şi lămîi. Este o zonă autonomă, sub administraţia R.A.U. Principalul centru al acestei regiuni este oraşul Gaza (circa 17 000 loc.), port maritim, punct de graniţă între R.A.U. şi Israel.
    gázáré (IND. TEXT.), operaţie de ardere a capetelor de fibre ieşite prin suprafaţa firelor textile şi a ţesăturilor, în vederea albirii, vopsirii şi imprimării lor în condiţii mai bune. Se efectuează prin trecerea produsului peste o flacără. Se numeşte şi pîrlire.
    gâzdă (PARAZIT.), organism pe care trăieşte un parazit.
 —   G. intermediară, organism parazitat de o formă de dezvoltare (larvă) a unei specii parazite (ex. melcul Limnaea este g. i. a fasciolozei; dracila este g. i. a ruginii-grîului). — G. definitivă, organism pe care se dezvoltă forma adultă (sexuată) a unui parazit (ex. omul este g. d. a viermelui Taenia so-liuni). Unele organisme parazite trec prin două gazde inter-
 GAZEL
515
GAZIFICARE
 mediare pînă să ajungă pe gazda definitivă.
   gazel, tip special de poezie, răspîndit începînd cu sec. al VII-lea e.n. mai ales în literaturile orientale. G. cîntă de obicei, într-o formă uşoară, dragostea şi vinul. Are între 4 şi 15 versuri (ultimul indicînd uneori şi numele autorului). Este alcătuit din distihuri în care al doilea vers al fiecărui distih are aceeaşi rimă cu versurile primului distih. In literatura romînă, g. a fost cultivat de G. Coşbuc.
   gazelă (ZOOL.), nume dat mai multor genuri de mamifere rumegătoare din subfami-
Gazelă
lia antilopinelor, cu corpul graţios, cu picioare lungi şi sprintene, cu coarnele în formă de liră cu îngroşări inelare, prezente la ambele sexe, şi cu ochii mari. Trăieşte în stepe şi deşerturi din Asia şi din Africa. Ex. Gazzella granti, Gazzella dorcas.
   „Gazeta cooperaţiei", organ de presă al Uniunii centrale a cooperativelor de consum (Centrocoop). înfiinţat în septembrie 1949, apare săp-tămînal la Bucureşti.
   „Gazeta învăţămîntului", săptămînal, editat de Ministerul Învăţămîntului şi Comitetul U-niunii Sindicatelor din învăţă-mînt şi cultură. Apare la Bucureşti din martie 1949. Se adresează în special cadrelor didactice din învăţămîntul elementar şi mediu.
   „Gazeta literară*', organ al Uniunii scriitorilor din R.P.R. Apare săptămînal, la Bucureşti, începînd de la 18 martie 1954.
   „Gazeta matematică", revistă de matematică, editată de Societatea de ştiinţe matematice din R. P. Romînă. A apărut lunar, în Bucureşti, de la 15 septembrie 1895. Iniţiatorii şi animatorii ei au fost I. Ionescu, Gh. Ţiţeica, A. Ioa-chimescu, V. Cristescu ş.a. De la 1 octombrie 1934 pînă în 1949 a mai apărut şi un „Supliment cu exerciţii al «Gazetei matematice», destinat mai ales elevilor din licee. Din iunie 1949, „Gazeta matematică", iar din martie 1950 şi suplimentul ei au fost continuate de „Gazeta matematică şi fizică** şi de „Revista matematică şi fizică“. Din mai 1954 aceste publicaţii au căpătat denumirea de „Gazeta matematică şi fizică, seria A“ şi „Gazeta matematică şi fizică, seria B“. De la 1 ianuarie 1964 apar „Gazeta matematică, seria A", destinată profesorilor şi studenţilor, şi „Gazeta matematică, seria B“ (care apare şi în limba maghiară), destinată elevilor.
   „Gazeta Transilvaniei", primul ziar politic şi informativ al romînilor din Transilvania, întemeiat de G. Bariţiu, a apărut la Braşov, la 12 martie 1838, sub titlul „Gazeta de Transilvania**. De la 3 ianuarie 1849 s-a numit „Gazeta transilvană", iar de la
 1  decembrie 1849 „Gazeta Transilvaniei**. Intre 1 ianuarie şi 25 iunie 1838 a avut ca supliment „Foaie literară**, iar între 2 iulie 1838 şi 24 februarie 1865 „Foaie pentru minte, inimă şi literatură**. Si-tuîndu-sepe poziţii democratice, patriotice şi iluministe, publicaţia lui Bariţiu a avut un rol important în lupta politică a burghsziei romíné înaintate din Transilvania, solidară cu lupta cercurilor progresiste din principate împotriva boierimii retrograde şi pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor. în timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania a militat pentru desfiinţarea iobăgiei, egalitatea în drepturi între naţionalităţile din Transilvania, unitatea naţională a romînilor de ambele părţi ale Carpaţilor etc. G.T* s-a bucurat de colaborarea unor cărturari de seamă, ca T. Ci-
 pariu, Andrei Mureşanu, FI. Aaron, A. Treboniu-Laurian, D. Bojinca, P. Vasici, I. Heli-ade-Rădulescu, C. Negruzzi, N. Istrati ş.a. „Gazeta Tran-silvaniei** şi-a încetat apariţia
în 1944.
   gazetă de perete, mijloc al muncii politice de masă folosit în ţările socialiste de către organizaţiile de partid împreună cu alte organizaţii obşteşti din întreprinderile industriale, unităţile agricole socialiste, instituţii etc. Gazetele de perete cuprinde articole, ştiri grafice, ilustraţii, caricaturi etc., legate de problemele activităţii din unităţile respective.
   gazificáre 1. (TEHN.) Proces de obţinere a unui gaz dintr-un lichid sau solid, prin vaporizare sau sublimare, sau în urma unei reacţii chimice.
—   (MINE, CHIM.) Gazificarea combustibililor, proces de transformare a masei organice din combustibili (în generai solizi) în gaze combustibile, prin oxi-dare parţială cu ajutorul oxigenului, aerului, vaporilor de apă sau cu amestecuri ale acestora. Materiile prime folosite la g. sînt combustibilii naturali sau artificiali: lemnul, turba, cărbunii, cocsul etc. După natura agentului de gM se poate obţine gazul de aer (g. cu aer atmosferic), gazul de apă (g. cu vapori de apă), gazul mixt (g. cu insuflare simultană de aer şi vapori de apă) etc., numite în general gaze de generator. Proprietăţile fizico-chimice ale gazelor astfel obţinute (compoziţia chimică, puterea calorifică etc.) depind de natura combustibilului, de agentul de g. şi de condiţiile de desfăşurare a procesului. G. c. reprezintă un procedeu superior de valorificare a combustibililor, atît în scopuri energetice cît şi ca materie primă pentru industria chimică. V. şi g a z o g e n.
—   Gazificarea subterană a cărbunilor, metodă de exploatare a zăcămintelor de cărbuni prin gazificarea cărbunilor direct în strat. Metoda constă în aprinderea cărbunelui din zăcămînt şi arderea sa dirijată, folosind un curent de aer cu sau fără adaos de oxigen sau de vapori de apă; gazele rezultate sînt captate în instalaţii subterana
GAZOGEN
516
 GĂINUŞĂ DE BALTĂ
                                    Schema unei instalaţii de gazificare î — gazogen; 2 — spălător şi răcitor de gaze 3, 4 — instalaţie pentru purificare chimică
şi dirijate îa suprafaţă. G. s. a c. reprezintă o metodă avansată de exploatare a zăcămintelor de cărbuni, însă aplicarea ei este posibilă numai la zăcămintele care îndeplinesc anumite condiţii de calitate a cărbunilor, de rezistenţă şi de permeabilitate a stratelor etc.
Ideea acestei gazificări a fost emisă de savantul rus D. I. Men-deleev încă în 1888, iar în 1912, din nou, de chimistul englez W. Ramsay. 2. (EXPL.
PETR.) Proces în urma căruia un lichid se găseşte amestecat cu un gaz, eventual cu vaporii proprii, dispersat şi diluat, ajungînd pînă la spumă sau ceaţă. G. este folosit în tehnologia extracţiei ţiţeiului prin erupţie naturală sau artificială. 3. (CONSTR.)
Proces în care se produc pori închişi în masa unui material păstos (ex. mortar, beton), prin adăugarea unei substanţe care dezvoltă un gaz în prezenţa apei de preparare a pastei sau a altei substanţe.
   gazogén (TEHN.), aparat sau instalaţie destinată transformării unui combustibil solid (cărbuni, lemn) în gaze (combustibile) necesare alimentării unor motoare cu ardere internă, unor cuptoare industriale, în industria chimică (ca materie primă pentru fabricarea amoniacului, a unor alcooli, a benzinei sintetice etc.), pentru uzul casnic etc. Este construit dintr-un cuptor cilindric sau paralelipipedic din tablă de oţel, căptuşit sau nu cu un material refractar la baza căruia se găseşte focarul, iar la partea superioară gura de încărcare cu combustibil. Sin. generator de gaze.
   gazolină (CHIM.) , amestec de hidrocarburi lichide şi ga-
zoase separat din gazele de sondă prin degazolinare. în compoziţia chimică a g. intră alcani şi izoal-cani, de la propán (C3//8) pînă Ia octan (C8H18) şi uneori hidrocarburi aromatice. — G. stabilizată, gazolină din care s-au eliminat propánul şi butanul prin rectificare sub presiune de 8—12 kg/cm2, în instalaţii de stabilizare. Este întrebuinţată, în amestecuri cu benzine mai grele, la prepararea benzinelor uşoare. Propánul şi butanul eliminaţi sînt utilizaţi ca gaze lichefiate.
   gazométru (CHIM.), aparat care măsoară cantitatea de gaz care trece printr-o conductă. Se numeşte şi contor de gaz.
   gazón (HORT.), suprafaţă de teren înierbată, de pe care plantele se cosesc des pentru a fi menţinute la o înălţime joasă. Pentru g. se folosesc ierburi din familia gramineelor, în special zizania (Lolium pe~ renne) şi raigrasul (Lolium aristatum) sau amestecuri de graminee şi leguminoase. G. constituie un element de bază în amenajarea parcurilor şi a spaţiilor verzi.
   gazotrón (TELEC.), diodă cu gaz (vapori de mercur sau
         Gazotron anod; 2 — catod; 3 — ecran; 4 — ecranul anodului
gaze inerte) cu catod cald. Se mai numeşte fanotron.
   gazplán (MILIT.), material de protecţie individuală confecţionat din hîrtie rezistentă
impregnată cu soluţii chimice. Are formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de lm/2m. Se foloseşte împotriva infectării cu substanţe toxice persistente, pulverizate din avion, precum şi pentru trecerea prin raioane infectate.
   Găieşti, oraş raional în reg. Argeş, reşedinţă de raion.
8  300 loc. (1964). Centru de depozitare şi de sortare a tutunului recoltat din raion.
—  Raionul G., cu 124 445 loc. (1964). Exploatări petroliere noi (Valea Caselor, Leordeni, Topoloveni ş.a.). în agricultura raionului predomină cultura cerealelor; se mai cultivă sfeclă de zahăr şi tutun şi, pe suprafeţe restrînse, pomi fructiferi şi viţă de vie.
   Găina, culme muntoasă în sudul Munţilor Bihorului, situată în zona de izvoare a Arieşului Mic. Altitudinea:
1  483 m. Este renumită pentru tîrgurile anuale care au loc aici în luna iulie.
   găină (Gallus bankitoa domestica), specie de păsări domestice, originară din India, care cuprinde o mare diversitate de rase, grupate în: rase uşoare, bune producătoare de ouă (ex. leghorn, la bresse etc.), rase grele, crescute pentru producţia de carne (ex. cochinchi-na, brahma, langshan, dorking), rase mixte, importante atît pentru producţia de ouă cît şi pentru cea de carne (ex. rhode-island, sussex, plymouth, wyandotte etc.), rase combatante (ex. malaieză, engleză etc.) şi rase decorative (ex. panthan, phönix etc.). Cele mai răspîndite sînt rasele mixte, iar dintre rasele uşoare, rasa leghorn. în R.P.R., în cadrul preocupărilor de dezvoltare a sectorului avicol, creşterii găinilor i se acordă o importanţă primordială. în acelaşi timp se introduc şi se perfecţionează rase de producţie specializate (pentru ouă sau pentru carne), au luat naştere şi se dezvoltă continuu o serie de mari combinate pentru creşterea găinilor în sistem industrial.
   găinuşă de baltă (Gal-linula chloropus), pasăre din familia ralidelor, puţin mai rnică decît o cioară, de culoare neagră, cu o pată roşie de
QĂINUŞĂ DE STEPĂ
 517
 GĂURIT
Tulnice pe muntele Găina
piele golaşă în frunte şi cu picioare verzui. în ţara noastră trăieşte mai ales în bălţile Du-nării, unde soseşte primăvara şi de unde pleacă din nou toamna.
Găinuşă de baltă
   găinuşă de stepă (Syr~ rhaptes paradoxus), pasăre de stepă din ordinul columbifor-melor, de mărimea unui porumbel, colorată în galben-brun, cu rînduri de pete sure pe spate; picioarele au numai trei degete, acoperite cu pene pînă la gheare. Se hrăneşte mai ales cu seminţe. Cloceşte în Asia Centrală, de unde migrează uneori în Europa, ajungînd şi în ţara noastră.
   Gălăuţaş, comună în raionul Topliţa, regiunea Mureş-Autonomă Maghiară. 2 600 loc. (1964). Aici se găseşte o importantă unitate industrială, Complexul pentru industrializarea lemnului G., amplasată pe malul drept al Mureşului. A intrat în funcţiune în 1959. Produce în special placaje, avînd o capacitate de producţie de 18 000 t/an, precum şi plăci aglomerate din lemn (8 000 t/an). în cadrul
complexului mai funcţionează şi o fabrică de plăci celulare; în cursul anului 1962 a intrat în funcţiune o fabrică nouă de uşi~ferestre, cu o capacitate de producţie de 330 000 m2 pe an.
   gălbeâză (MED. VET.) v. fascioloză.
   gălbenuş (EMBRlOL., ZOOL.), partea centrală, de culoare galbenă, a oului de păsări, reptile şi peşti. G. conţine substanţe proteice, lipidice, hidrocarbonate, acizi nucleici, acid fosforic legat în combinaţii complexe etc., care asigură creşterea şi dezvoltarea embrionului. V. şi v i t e 1 u s.
   gălbinâre (MED.) v. icter, găleâtă (în ţările romíné în evul mediu; IST.) 1. Unitate de măsură a grî-nelor, a cărei capacitate era egală cu 12 ocale. 2. Dijmă în grîne, numită astfel după unitatea de măsură cu aceeaşi denumire. Se lua în natură, mai tîrziu în bani, în proporţie de 1 din 10. I se mai spunea
gâletârii, cîhlârit, rînduiala gă~ leţiL 3. Găleata de ieşire, despăgubirea plătită de rumîn stă-, pînilor de moşii pentru a se putea strămuta. A fost desfiinţată, o dată cu dreptul de strămutare, prin „legătura" lui Mihai Viteazul.
   gardinár (ind. LEMN.), u-nealtă a dogarului cu ajutorul căreia se execută gardina.
   Gărzile roşii, forţele armate ale proletariatului din Rusia în perioada octombrie 1917-februarie 1918. Detaşamente ale G.r. au apărut sub conducerea bolşevicilor încă în perioada primei revoluţii ruse (1905—1907), sub forma dru-jinelor de luptă muncitoreşti. Au reprezentat principala forţă de luptă a insurecţiei armate din Petrograd şi din alte oraşe. G. r, au constituit nucleul de bază al Armatei Roşii, în rîndurile căreia s-au încadrat în întregime pînă la sfîrşitul lunii aprilie 1918.
   găuri re        (TEHN.), operaţie
de executare a unei găuri în-tr-un material (metalic sau nemetalic) cu ajutorul unei maşini sau al unei unelte simple (ex. cu sfredelul, la găurirea lemnului; cu priboiul sau cu dornul, la găurirea tablelor etc.).
   găurit, maşină de ^ (TEHN.), maşină-unealtă (portativă sau staţionară) care serveşte la executarea găurilor în piese sau obiecte de metal sau din alte materiale. După procedeul tehnologic folosit, se deosebesc: m. de g. pi in ele c-troerodare; m. de g. prin sfărîmare (perforatoare, ciocane pneumatice de perforat etc.); m. de g. prin ştanţare sau deformare (ştanţe, prese);
Complexul pentru industrializarea lemnului Gălăuţaş
GĂVAN
518
GEAMANDURĂ
Maşină de găurit cu burghiu
m. de g• prin aşchiere (maşini de găurit cu burghiul, sau borma-şina, maşini de alezat etc.). Maşinile de găurit cu burghiul sînt compuse în general din batiu, dispozitivul de fixare, deplasare şi antrenare a sculei, dispozitivul de fixare a piesei de găurit, mecanismele de antrenare, dispozitivele de comandă şi de reglare şi dispozitivele şi instalaţiile auxiliare (de ungere, iluminat, răcire a sculei etc.).
   gaván (GEOGR.) v. crov.
   Găvanu-Burdea, porţiune a Cîmpiei Romíné cuprinsă între Olt şi Argeş, fragmentată de văi largi. în cadrul ei se disting trei subunităţi: cîmpia Boianului, cîmpia Călmăţuiului şi cîmpia Neajlovului. Denumirea cîmpiei a fost introdusă de geograful romín G. Vîlsan.
   Gdansk, oraş în nordul R.P. Polone, port de mare trafic la golful cu acelaşi nume de la Marea Baltică. 302 000 loc. (1962). însemnat nod feroviar. Cel mai important centru de construcţii navale din R.P. Polonă. Este dezvoltată şi industria chimică şi alimentară. Centru universitar. Monumente arhitectonice din sec.
XIV-XVII.
   Gdansk, Golful — , golf al Mării Baltice, situat la ţărmurile R.P. Polone şi U.R.S.S. în el se varsă, printr-o deltă, fluviul Vistula.
   Gdynia, oraş în nordul R,P. Polone, însemnat port la Golful Gdansk (Marea Baltică). 156 100 loc* (1962). Mari
şantiere navale. Industrie alimentară (conserve de peşte). Importantă bază de pescuit. Prin port se exportă cărbune, cocs etc. Din punct de vedere administrativ este unit cu portul Gdansk.
   geâlă (EXPL. PETR.), unealtă folosită în o-peraţiile de foraj (la săpat sau Ia instrumentaţie). Lungimea ei variază, datorită culisării uneia în alta a două piese drepte (ex. g. de bătaie, g. de circulaţie, g. foarfece, g. hidraulică cu fereastră etc.). gealău (IND. LEMN.), rindea lungă de circa 60 cm, lată de 7—8 cm, folosită pentru a îndrepta suprafeţele pieselor lungi de lemn.
   geam, placă de sticlă, groasă de 1 — 7 mm. Se fabrică din topitură de sticlă, prin tragere sau turnare şi laminare. Se caracterizează prin transparenţă, impermeabilitate şi duritate mare. Sortimentele uzuale sînt: g. clar, mat, givrat, riglat, ornamental, colorat, armat, securizat (de siguranţă) etc.
   geamâlă (TEATRU), păpuşă uriaşă (de 2—3 m înălţime), de origine turcească, reprezen-tînd un dublu trup de femeie, cu două capete şi patru mîini. Era confecţionată din lemn şi
cercuri de bute, acoperită cu un soi de malacof larg, din pînză şi hîrtie colorată, şi împodobită cu tot felul de zorzoane. G. se bucura de succes în spectacolele populare de bîlci de la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, prin rolurile pe care le reprezenta.
   geamandură (NAV.) 1. Corp plutitor solid ancorat de fundul apei şi prevăzut cu un inel de care se pot lega parî-rnele navelor. Este folosită în porturile cu fund stîncos, unde ancorarea prezintă riscuri, sau în porturile cu adîncime mare (g. de legare). 2. Corp plutitor ancorat de fundul apei cu scopul de a indica poziţia unor stînci sau epave, limitele unui canal navigabil sau ale unei zone de înot, intrarea într-un port (g. de semnalizare) etc. Unele dintre aceste corpuri sînt înzestrate cu dispozitive pentru emiterea de semnale luminoase sau acustice, spre a putea fi identificate şi noaptea sau pe timp de ceaţă.
   geamandură de ceaţă, corp plutitor remorcat pe timp de ceaţă la pupa unei nave care navighează în formaţie, pentru a indica navelor alăturate poziţia navei respective. Geamandura este astfel construită încît la deplasarea navei să provoace formarea unui jet de apă proiectat la înălţime şi vizibil pe timp de ceaţă.
Gdansk. Vedere generala
GEAMBLAC
 519
 GELLERT
   geamblác (EXPL.
 PETR.), ansamblu de scripeţi ficşi care se montează la coroana turlei unei sonde. Se compune din rama g.
 (foile) şi ansamblul propriu-zis al scripeţilor (rolele). Se deosebesc g. de tip monobloc, la care rolele sînt aşezate pe un singur ax, şi g. etajat, cu rolele aşezate în trepte.
   geamparálele (turc. cialpara „castaniete"), joc popular romînesc, răspîndit în sudul Munteniei şi în Do-brogea. Se joacă în formaţie de cerc, jucătorii ţi-nîndu-se de mînă, în perechi, cu braţele încrucişate ia spate, sau solistic. Are ritm asimetric (7/16). Paş ii jocului sînt lini; uneori se introduc şi figuri de virtuozitate.
   geanticlinâl (GEOL.), creastă alungită, constituită din formaţiunile soclului continental care se ridică în cadrul unui geosinclinal. Pentru unii geologi, termenul defineşte edificiul muntos care are în axul lui formaţiuni geologice mai vechi.
   Gebeleizis (în religia tra-co-dacilor), zeul fulgerului şi al cerului. S-a contopit la un moment dat cu Zamolxis, divinitatea supremă.
   Gédalge [jedálj/, André (1856 — 1926), compozitor francez. A fost profesor de contrapunct la Conservatorul din Paris, avînd ca elev şi pe George Enescu. Autor de lucrări didactice, printre care un „Tratat de fugă". A scris muzica unei pantomimé, drama lirică „Héléne" (1893), ş.a.
   Geea (gr. ge „pămînt"), divinitate în mitologia greacă, soţia lui Uranos (Cerul), sim-bolizînd pămîntul roditor şi matern care dă naştere tuturor vieţuitoarelor şi le primeşte iarăşi în sînul său după moarte. Se bucura de un cult special la Atena şi în Pelopones.
   Geijerstam [iéidrstam], Gustaf af (1858—1909), scriitor suedez, promotor al naturalismului în Suedia. A scris nuvele şi romane în care a înfăţi-
Geamblac etajat
 şat situaţia grea a ţăranilor şi a muncitorilor din Suedia şi a dezvăluit bazele şubrede ale căsătoriei şi familiei burgheze. Ulterior, în scrierile sale s-au accentuat tendinţe psihologiste şi au apărut motive mistice.
   Geissler [gâishr], tub (FIZ.), varietate de tuburi cu descărcare electrică ce conţin diverse gaze rarefiate şi în care se poate întreţine o descărcare electrică lumi-nescentă. Tuburile G. sînt alimentate de la o bobină de inducţie sau cu un mic transformator. T. G. servesc la demonstrarea unor proprietăţi ale descărcărilor electrice în gaze.
O formă de /. G. în care
o  parte se reduce la un capilar cu descărcare electrică de o strălucire internă puternică serveşte în spectroscopie ca izvor luminos. M Radiaţiile emise de a-ceste tuburi se utili- Ţuk zează la excitarea fluo- ^elssier rescenţei substanţelor solide sau lichide şi la obţinerea unor frumoase efecte luminoase de reclamă.
   gel (CHIM.), sistem coloi-dal dispers, concentrat, obţinut prin precipitare dintr-o soluţie de coloid liofil. Are proprietăţi fizice care se apropie de acelea ale stării solide, păs-trîndu-şi forma şi prezentînd adesea elasticitate la tracţiune şi la răsucire. V. şi s o 1.
   gelatină (lat. gelatus „îngheţat"; CHIM.), substanţă proteică coloidală, solubilă în apă la cald; prin răcire se prinde într-un gel (piftie). Are valoare nutritivă redusă. Produsul comercial se prezintă în pulbere sau foi. Se obţine din răză-turi de piele, din oase provenite din industria conservelor de carne, din cartilaje de peşte, în special de morun şi nisetru, în urma fierberii; după răcire se taie în plăci şi se usucă. G. se utilizează în industria alimentară, în farmacie, în industria fotografică şi cinematografică, în imprimerie, în cromo-litografie, ca apret textil etc.
   gelatinizâre (CHIM.) v, gelificare.
   gelép (turc. celep „negustor"; IST.), nume dat în evul mediu negustorilor (armeni, greci şi turci) care se ocupau cu negoţul de vite şi
 oi din ţările romíné pentru aprovizionarea Constantinopolului.
   gelificâre (CHIM.), transformare a unei soluţii coloidale într-un gel sub acţiunea elec-troliţilor, a variaţiei temperaturii sau a altor factori. In industria alimentară, termenul denumeşte mai ales procesul de trecere a granulelor de amidon în starea de gel. Sin. £e-latinizare.
   gelivâţie (GEOL.), acţiune de alterare a rocilor de la suprafaţa Pămîntului, exercitată de îngheţul şi dezgheţul apei pătrunse în pori. Rocile care se descompun uşor sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului se numesc roci gelive şi nu sînt indicate ca roci de construcţie (ex. tufurile vulcanice).
   gelivitâte (GEOL.), rezistenţă pe care o manifestă rocile şi terenurile de fundaţie la acţiunea repetată şi variabilă a îngheţului şi a dezgheţului.
   gelivúrá (S1LV.), crăpătură longitudinală adîncă pe tulpina arborilor, produsă prin contractarea neegală a lemnului sub influenţa gerurilor excesive de iarnă.
   Gellert fghéhrt], Christian Fürchtegott (1715— 1769) scriitor german iluminist, popular mai ales prin fabulele sale („Fabule şi povestiri", 1746 — 1748) pline de umor, cu tendinţe educative, în care de-
GELLIUS
520
 GEN
 mască viciile micii burghezii, criticînd în acelaşi timp cu multă prudenţă nobilimea feudală. Este primul scriitor care a încercat să creeze comedia burgheză germană şi romanul iluminist („Viaţa contesei suedeze von G. ...“, 1746).
   Gellius, Aulus (sec. II e.n.), scriitor roman. Este autorul lucrării „Nopţile atice“ (trad. rom. 1961), compilaţie după scrierile unor autori greci şi romani, în care tratează probleme de filozofie, istorie, filologie, ştiinţele naturii, medicină etc. Lipsită de un plan unitar şi de idei originale, lucrarea prezintă totuşi interes prin faptul că reproduce pasaje din opere pierdute ale unor scriitori antici şi prin informaţiile privind unele evenimente din istoria Greciei şi a Romei.
   geloză (MICROBIOL.), mediu solid de cultură pentru bacterii, preparat din bulion de carne şi din agar-agar.
   Gelsenkirchen        [ ghélzsn-
chirhdn], oraş în R.F. Germană, în landul Renania de Nord-Westfalia, situat la intersecţia canalului Riii-Herne cu Emscher. 382 690 loc. (1961). Nod de comunicaţii fluviale. Cel mai mare centru de exploatare a cărbunelui din Ruhr şi important centru siderurgic; industrie cocsochimică, chimică, a sticlei, alimentară, de confecţii.
   Gelu (sec. X), voievod al uneia dintre cele dintîi formaţiuni statale de tip feudal ale romînilor menţionate pe teritoriul ţării noastre, situată în Podişul Transilvaniei, pe valea Someşului. Este amintit în cronica lui A n o n y m u s. A fost învins de oştile ungureşti şi omorît în luptă.
   geluíre (IND. LEMN.), operaţie de netezire cu gealăul sau cu rindele mecanice a suprafeţelor pieselor lungi de lemn, spre a îndepărta aşchiile şi asperităţile rămase după tăierea cu ferăstrăul.
   gemă (lat. gemma „per-lă“), nume generic pentru orice piatră preţioasă. în evul mediu, g. desemna numai pietrele preţioase translucide.
   gémeni (BIOL.), denumire dată produşilor de concepţie născuţi de aceeaşi mamă în
cursul unei singure sarcini şi proveniţi dintr-un singur ovul sau din mai multe ovule fecundate în acelaşi timp.
   Gemenii (ASTR.), constelaţie zodiacală din Calea
        '<ţc?stor r
        •*V . .                Am*-
             ’v •                •«
   • • >, r
_________________________________
                                                     Gemenii
Laptelui, conţinînd două stele mai luminoase, Castor şi Pol-lux.
   G érnie r [jemié], Firmin (1869—1933), actor, regizor şi director de teatru francez. Colaborator şi continuator al lui Antoine la conducerea Teatrului „Antoine** şi a Teatrului Odeon din Paris, G. a încercat să înlăture din concepţia şi practica teatrală exagerările naturaliste. A profesat, în legătură cu rolul şi funcţia teatrului, idei înaintate, democratice, deşi uneori confuze. Militînd pentru un teatru social-educativ, a contribuit ca regizor la montarea unor mari spectacole populare în aer liber, a iniţiat şi a condus teatre populare ambulante, în repertoriul cărora a înscris lucrări cu tematică progresistă, ca şi lucrări clasice de mare prestigiu. G. a iniţiat Uniunea internaţională a oamenilor de teatru. Ca actor a creat roluri de compoziţie, străduindu-se să respecte ideile şi mesajul textelor dramatice pe care le interpreta. Pe această linie s-a situat şi arta lui regizorală.
   geminaţie (lat. geminatio „dublare**; L1NGV.), lungire a unei consoane, pronunţată cu o durată mai mare decît cea obişnuită. V. şi consoană geminată.
   Gemma (ASTR.), steaua a din Coroana Boreală, de mărimea stelară doi. Sin. Perla.
   gen 1. (LOG.) Clasă de obiecte avînd aceleaşi note e-senţiale şi cuprinzînd cel puţin două specii. — G. proxim, genul cel mai apropiat de
noţiunea de deficit (ex. g. p. al noţiunii „mamifer** este noţiunea „vertebrat*1). Prin g.p. şi diferenţa specifică se formulează definiţia. — G. suprem, ultimul gen în ordinea generalizării; deasupra lui neexistînd vreun gen supraordonat, el nu poate fi definit prin genul proxim, ci numai prin diferenţa specifică, respectiv prin enumerarea genurilor pe care le subsumează. Epurînd noţiunea de g. s. de orice implicaţii mistice ale idealismului obiectiv, ea poate fi aplicată categoriilor materialismului dialectic, în special categoriilor existenţă, natură şi materie. 2. (BIOL.) Categorie sistematică superioară speciei şi subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite. După regulile nomenclaturii zoologice şi botanice, un animal sau o plantă se desemnează cu numele genului (care este de obicei un substantiv din limba latină sau greacă), urmat de numele speciei (în general un adjectiv din aceleaşi limbi). Ex.: Caniş familiaris (cîinele) sau Sambucus nigra (socul).
3.    (L1T.)     Gen  literar, cate-
gorie a teoriei literaturii care include operele literare asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea obiectivă, omul cu manifestările şi stările lui sufleteşti. Scrierile literare se împart în trei genuri principale: liric, epic şi dramatic, fără ca între acestea să existe însă o delimitare rigidă. în cadrul fiecărui g, l. există un număr de specii literare caracteristice. — G. liric, gen cuprinzînd creaţiile literare în care accentul cade pe redarea directă de către autor a gîn-durilor şi sentimentelor sale. Aceasta nu împiedică însă ca sentimentele exprimate de poet să fie caracteristice unei colectivităţi umane într-un moment istoric dat. în antichitate şi în clasicism, g. I. se împărţea în specii, ca: oda, madrigalul, epistola, pastelul, idila, elegia etc. Astăzi, în împărţirea g. /. s-a adoptat criteriul tematic: lirica filozofică, lirica cetăţenească, lirica peisagistă, lirica de dragoste etc. — G. epic, gen înmănunchind crea-
 GEN
ţiile literare în care se narează, în cadrul unei acţiuni, evenimente sau întîmplări, se redau convorbiri menite să pună în lumină portretul fizic şi moral al personajelor şi să dezvăluie relaţiile dintre eroi şi mediul înconjurător. în g. e. locul esenţial îl ocupă caracterele şi faptele acestora. In comparaţie cu genul liric, prin definiţie subiectiv, g. e. se caracterizează prin obiectivitatea lui relativă şi prin marea lui mobilitate, înlesnită de faptul că scriitorul dispune de multiple posibilităţi de deplasare a acţiunii în timp şi spaţiu. Printre speciile g. e. se numără: epopeea, schiţa, nuvela, povestirea, romanul. întrepătrunderea dintre genul liric şi g. e. a dat naştere unor forme în care trăsăturile celor două g. coexistă: poemul, balada, fabula, oda. — G. dramatic, gen care constituie, de fapt, o sinteză originală a liricului şi epicului. Elementele lirice sînt exprimate în g. d. prin acţiunea verbală (monolog, dialog) a unor personaje; cele epice se concretizează în desfăşurarea vizibilă, nemijlocită, actuală a acţiunii acestor personaje şi în succesiunea situaţiilor (scene, tablouri, acte) născute din relaţiile lor. Destinate reprezentaţiei teatrale, care le conferă o largă plasticizare, operele dramatice înfăţişează personajele într-o acţiune dinamică, utili-zînd masiv ca procedeu literar dialogul, cu ajutorul căruia personajele se caracterizează reciproc. Esenţial pentru g. d. este, în ultimă instanţă, conflictul în jurul căruia gravitează acţiunea. Reprezentaţiile teatrale au apărut în cele mai îndepărtate timpuri, la egipteni, asirobabiloneni, indieni, chinezi şi greci. în Europa, g. d. s-a născut în antichitatea greacă, din cîntecele şi rugăciunile care proslăveau pe Dionysos, zeul vinului $i ai fertilităţii, în cadrul serbărilor dionisiace, ca element component al ritualului închinat lui, alături de cor, dialog, dans, pantomimă etc. Cu timpul, g. d. s-a desprins din acest ansamblu unitar. EI a cunoscut mai multe perioade de înflorire, în funcţie de perioadele
521
de viaţă istorică deosebit de intensă a popoarelor. La apariţia sa ca gen autonom, era format din două specii fundamentale: tragedia şi comedia, determinate de diferenţieri calitative ale conţinutului estetic, în epoca modernă, în special în a doua jumătate a sec. ai
XVIII-lea, a apărut o nouă specie a g. d., drama. 4. (MUZ.) Gen muzical (în muzica vechilor greci), modul de a fi al tetracordului (diatonic, cromatic, enarmonic). Noţiunea se referă astăzi la trăsăturile caracteristice de formă, stil, tehnică de elaborare ale unei compoziţii, la mijloacele de execuţie (g. m. instrumental, g. m. coral, g. ni. vocal-instrumental), la locul sau la împrejurările în care se cîntă (ex. g. m. simfonic, de cameră). Ca şi în literatură, se poate vorbi în muzică de un g. m. epic (balada), un g. m. liric (elegia), un g. m. dramatic (opera, simfonia), un g. m, oratoric (oratoriul). 5. (LINGV.) Categorie gramaticală la baza căreia stă distincţia naturală dintre însufleţite şi neînsufleţite, ca şi dintre cele două sexe ale grupului însufle-ţitelor; ulterior, în cursul istoriei limbilor, categoria şi-a pierdut în parte legătura cu noţiunile de sex, de însufleţit şi neînsufleţit. Au genuri în primul rînd substantivele, pronumele (ca înlocuitoare ale substantivului), adjectivele, numeralele şi articolele (ca însoţitoare ale substantivului, cu care trebuie să se acorde) şi participiile din alcătuirea diatezei pasive. Limba romînă posedă trei genuri:    masculin, feminin şi
neutru. — G. gramatical, expresie lingvistică a categoriei genului, ale cărei indicii sînt: desinenţa substantivului şi a adjectivului ori forma articolului. G. g. nu corespunde întotdeauna cu genul natural al fiinţelor şi al obiectelor (ex., în limba romînă, călăuză este de genul feminin, deşi poate denumi un bărbat, carte este de genul feminin, deşi denumeşte un obiect). — G. animat, gen care exprimă faptul că un substantiv (sau un echivalent al acestuia) denumeşte o fiinţă, în opoziţie cu neînsufleţitele, într-o perioadă mai veche, ca-
 GENĂ
tegoria însufleţitelor cuprindea, în diverse limbi, un număr mai mare de substantive decît în limbile actuale (ex. denumirile pămîntului, Soarelui, cerului, arborilor, mîinii, piciorului etc.), de aici apartenenţa la g. a. a numeroase nume de lucruri. G. a, cuprinde două subge-nuri: masculinul şi femininul.
—   G. inanimat, gen care exprimă faptul că un substantiv (sau un echivalent al acestuia) denumeşte un obiect neînsufleţit. G. i. coincide, în general, cu neutrul. — G. personal, categorie gramaticală existentă în unele limbi (de ex. în limba polonă), care exprimă faptul că substantivul (sau pronumele, adjectivul etc.) denumeşte o persoană, în opoziţie atît cu neînsufleţitele (neutre) cît şi cu numele de animale (masculine sau feminine). După unii lingvişti, în limba romînă ar exista o tendinţă de constituire a g. p., ale cărui indicii formale sînt: acuzativul complement direct construit cu prepoziţia pe, genitiv-dativul cu articolul proclitic lui etc.
   genă (GENET.), factor ereditar ipotetic, care ar determina apariţia unui anumit caracter sau a unei însuşiri ori transmiterea ei de la părinţi la urmaşi. Noţiunea de g. a fost introdusă în ştiinţă de botanistul danez W. Johannsen la începutul sec. al XX-lea. După zoologul american T.H. Morgan, care a elaborat teoria genică a eredităţii, genele sînt considerate ca nişte particule materiale bine definite, localizate în lungul cromozomilor, într-o ordine stabilită, şi determinînd fiecare un anumit caracter al organismului. Genele s-ar afla în relaţii strînse, dar unilaterale cu restul organismului; ele ar dirija dezvoltarea acestuia, fără a fi influenţate de el. De aceea modificările suferite de organism nu s-ar reflecta de loc asupra bazei sale ereditare, asupra genelor; în schimb, modificările care se produc la nivelul genei (prin mutaţii) s-ar traduce prin variaţii corespunzătoare ale organismului. Ideea separării substanţei ereditare de restul organismului reprezintă o continuare a tezei lui A. Weismann
GENEALOGIE
522
GENERAL
despre autonomia plasmei germinative şi este, în esenţă, metafizică, O dată cu progresele geneticii, noţiunea de g. a fost înţeleasă ca unitate de acţiune fiziologică, ca termen ce desemnează complexul de procese metabolice de care depinde dezvoltarea unui anumit caracter al organismului. Genetica actuală deosebeşte asemenea u-nităţi de acţiune fiziologică (cistrone) de unităţile de recombinare (recone) şi de unităţile de mutaţie (mutone), astfel încît conţinutul actual al noţiunii de genă este mult diferit de conţinutul ei vechi. De asemenea, după genetica modernă, substratul transmiterii e-reditare nu este localizat exclusiv în nucleu. Unii geneticieni au încercat să identifice macro-moleculele de acid dezoxiribo-nucleic (ADN) cu complexul de gene ce ar determina transmiterea ereditară a caracterelor şi însuşirilor la descendenţi, fapt care reprezintă deocamdată o ipoteză de lucru.
   genealogie (gr. genea „naştere, apariţie" şi logos „ştiinţă**), disciplină auxiliară a istoriei, care are ca obiect istoria diferitelor familii şi a legăturilor dintre ele.
   generál (MIL1T.), denumire generică pentru gradele de ofiţeri superioare gradului de colonel. In ordinea ierarhică sînt:    general-maior,    general-
locotenent, general-colonel, general de armată. V. şi grade militare.
   General Electric Compa-ny [gérarvl iléctric cámpdni], cel mai puternic trust electrotehnic din S.U.A. Produce 50% din utilajul electrotehnic din S.U.A. Ocupă un loc de frunte şi în producţia de armament atomic, de motoare cu reacţie, utilaj electronic, turbine pentru nave de război etc. Controlează cele mai puternice staţii de radio şi producţia de radioaparataj. în 1959 cifra de afaceri a fost de 4,3 miliarde de dolari, iar profitul de 280 000 000 de dolari. Prin sistemul par-ticipaţiilor, G. E. C» este legat şi cooperează cu mai multe concerne, şi companii străine (din R.F. Germană, Anglia, Franţa, Japonia). Este controlat de grupul financiar Morgan.
  generalizáre 1. (PSIH.)
a)  Operaţie a gîndirii, strîns legată de abstractizare, prin care însuşirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene sînt extinse mintal asupra tuturor obiectelor şi fenomenelor din categoria respectivă. b) Generalizare fiziologică, fenomenul apariţiei reacţiilor nu numai la acţiunea unui anumit stimul condiţionat, ci şi la stimuli mai mult sau mai puţin asemănători cu acesta. G. /. are ca mecanism iradierea proceselor corticale. I. P. Pavlov a presupus că g. /. îi corespund, ca fenomen psihic, generalizările care se produc în cadrul activităţii mintale. 2. (LOG.) Gene-ralizarea noţiunilor, operaţie logică prin care se trece de la noţiuni cu o sferă mai restrînsă şi cu un conţinut mai bogat la noţiuni cu o sferă mai cuprinzătoare, însă cu un conţinut mai sărac. G. n. se realizează prin eliminarea unor note particulare în raport cu noţiunea mai generală. Rezultatul ultim al g. n. este exprimat prin categorii, noţiunile cu cel mai înalt grad de generalitate. Spre deosebire de generalizare ca proces psihologic de formare a noţiunii, generalizarea logică a noţiunilor constituie o operaţie efectuată asupra noţiunilor deja formate. 3. (LIT., ARTE PLAST., MUZ.) Generalizare artistică v. tipizare.
  General Motors Corpora* tion [géndrdl móut?z cq :pdréisn], cel mai puternic trust de automobile din S.U.A.; are un rol important şi în producerea locomotivelor diesel, motoarelor diesel, utilajului frigorifer, a diferitelor genuri de armament modern. Cifra de afaceri a fost în 1963 (primele nouă luni) de 11 68 Í 000 000 de dolari, iar profitul de 1 086 000 000 de dolari. General Motors Corporation are uzine şi în alte 16 ţări (Canada, R.F. Germană, Anglia, Australia etc.). Este controlat de grupul financiar Du Pont şi strîns legat de grupul Morgan.
  general, particular, singular (FILOZ.), categorii ale materialismului dialectic, care reflectă corelaţii ale obiectelor, fenomenelor şi proceselor din natură, din societate şi din cu-
noaştere. Singularul (individualul) reprezintă natura unui obiect, fenomen sau proces în totalitatea trăsăturilor proprii lui, care-1 deosebesc de toate celelalte obiecte, fenomene sau procese, constituind determinarea sa calitativă. Reflectat, de obicei, în conştiinţa omului sub forma noţiunii, singularul se exprimă printr-un nume propriu (ex. Romînia, Bălcescu, Dunărea etc.), printr-un pronume personal (ex. el, ea), printr-un pronume demonstrativ (ex. acesta, acela), printr-un substantiv determinat de un adjectiv demonstrativ (ex. acest om, această plantă etc.) sau prin alte mijloace de exprimare lingvistică. Generalul include ceea ce este în mod obiectiv esenţial lucrurilor reale, unitatea proprietăţilor, notelor, trăsăturilor fundamentale ale unei clase de obiecte. El este reflectat în conştiinţă prin intermediul formelor logice (noţiunea, judecata, raţionamentul) şi se exprimă lingvistic în cadrul acestor forme prin substantive comune (om, animal, plantă etc.). în realitatea obiectivă există grade diferite de generalitate; de aceea generalul apare ca atare în raport cu singularul, dar faţă de o treaptă mai înaltă de generalitate el este particular. De pildă, în corelaţia grîu-ce-reale-plantă, grîul în raport cu planta constituie singularul, cerealele constituie particularul, planta fiind în acest caz generalul. Particularul apare astfel ca o verigă de legătură între singular şi general. Separarea metafizică a generalului de singular duce fie la reprezentarea mistică a generalului, care ar preexista singularului şi l-ar crea pe acesta (în idealismul obiectiv), fie la concepţia idea-list-subiectivă care consideră generalul (deci şi categoriile, şi legile ştiinţei) ca o simplă creaţie a conştiinţei umane (ex. în fenomenalism, pozitivism etc.). Materialismul dialectic demonstrează caracterul obiectiv şi unitatea dialectică a generalului şi singularului (respectiv a generalului şi particularului), ele existînd în realitate numai în-tr-o legătură reciprocă indisolubilă: „...Particularul nu există decît în legătură cu ceea
«GENERATOARE
 523
GENERATOR
 ce duce spre general. Generalul nu există decît în particular, prin particular, Orice particular este (într-un fel sau altul) general. Orice general este o părticică sau o latură sau esenţă a particularului** (V.I. Lenin). Aceasta înseamnă că g., p*»s. sînt noţiuni corelative, că generalul şi particularul sînt conţinute în singular şi se manifestă totdeauna numai prin singular, iar fiecare obiect singular este raportat la celelalte prin intermediul particularului şi generalului. Legătura dialectică dintre ele oglindeşte trecerile reciproce dintr-unul într-aîtul în procesul dezvoltării. Generalul este cunoscut, de regulă, pe baza studierii şi comparării unui mare număr de fenomene individuale. Cunoaşterea este ridicarea de la singular, prin particular, la general şi înţelegerea singularului în lumina generalului şi a particularului. Particularul în domeniul vieţii sociale se manifestă în deosebirile naţionale şi în caracterul istoric concret al diferitelor etape ale dezvoltării. Explicarea ştiinţifică de către materialismul dialectic a corelaţiei şi întrepătrunderii acestor categorii are de aceea o mare însemnătate teoretică şi practică în activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti. Acestea trebuie să ia în considerare atît cerinţele obiective ale legilor generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste, cît şi condiţiile istorice particulare în care se manifestă acţiunea legilor respective, într-o anumită ţară, în fiecare etapă a dezvoltării.
   generatoáre (MAT.), curbă prin deplasarea căreia, după o anumită lege, se generează o suprafaţă. Dacă această curbă este o linie dreaptă, suprafaţa se numeşte riglată, iar g. rectilinie (ex. g. cilindrului, g, conului etc.); dacă linia este curbă, generatoarea se numeşte curbilinie (ex. g. torului este un cerc).
   generator (TEHN.) 1. Aparat, maşină sau instalaţie care produce energie de o anumită formă, în afară de energia cinetică a corpurilor solide, folosind energie de o altă formă.
 —    (ELT.) G. electric, maşină
   34 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
  electrică folosită pentru transformarea energiei mecanice în energie electromagnetică. Poate fi antrenat de motoare termice, hidraulice sau eoliene, iar în cazul grupurilor convertizoare, de motoare electrice. în principiu, orice maşină electrică poate funcţiona atît în regim de generator cît şi în regim de motor, însă în practică g. e. au anumite particularităţi constructive care le fac proprii numai pentru utilizarea ca generatoare. — G. de curent continuu, generator electric care produce curent electric continuu. Pînă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea a fost singurul generator electric cu utilizare practică. în prezent, g. de c. c. sînt utilizate în instalaţii de acţionare electromecanică pentru producerea energiei necesare motoarelor de curent continuu şi ca maşini electrice amplificatoare, în instalaţiile de electroliză, pentru sudura electrică, pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare etc. După felul în care este conectată înfăşurarea de excitaţie, g. de c. c. pot fi cu excitaţie separată sau cu autoexcitaţie. Sin. dinam. — G. sincron, generator electric care funcţionează la viteză unghiulară constantă (sincronă) şi produce curent alternativ. Cunoscute încă din deceniul al patrulea al sec. al XIX-lea, g. s. au avut utilizare practică abia în deceniul al optulea, în legătură cu răspîndirea iluminatului electric cu lămpi cu arc electric. Producţia de g. s. a luat o dezvoltare largă după elaborarea sistemului trifazat de curenţi alternativi, în prezent, aproape întrea-
ga energie electrică produsă în centralele electrice este generată de g. s. în centralele termoelectrice cu abur se folosesc g. s. cu poli înecaţi (tur-bogeneratoare), antrenate de turbine cu aburi, iar în centralele hidroelectrice g. s. cu poli aparenţi (hidrogeneratoare), antrenate de turbine hidraulice. Se construiesc g. s. cu puteri de la cîţiva kilovoltampen pînă la circa 500 000 kVA. Sin. al-temător. — G. asincron, generator electric care funcţionează la viteză mai mare decît cea sincronă şi care produce curent alternativ. Construcţia g. a. este asemănătoare cu aceea a motorului asincron. Avînd un factor de putere co-borît, g. a. trebuie să funcţioneze în paralel cu generatoare sincrone sau cu baterii de condensatoare ori să fie cuplate cu compensatoare de fază, costul instalaţiei devenind astfel mai mare decît în cazul folosirii generatoarelor sincrone. G. a. sînt indicate în unele centrale hidroelectrice complet automatizate. —* G. unipolar, generator electric la care conductoarele indusului se află într-un cîmp magnetic constant sau care variază în timp fără să-şi schimbe sensul. Se construiesc g. u. de curent continuu, la care indusul, în formă de dife sau de cămaşă cilindrică, se roteşte într-un cîmp magnetic constant, şi g. u. sincrone de frecvenţă ridicată (de ordinul zecilor de kHz), la care înfăşurarea indusului este aşezată pe stator, ca şi cea de excitaţie, iar variaţia cîmpului magnetic se realizează prin învîrtirea unui rotor nebobinat şi cu faţa din-
Turbojfenerator sincron
GENERATOR
 524
GENERATOR
spre stator dinţată. G. u. de curent continuu sînt utilizate pen" tru producerea curentului electric perfect continuu foarte intens (pînă la 100 000—150 000 A)
zite (la peste 3 000°K) şi care se deplasează cu viteze supersonice. în prezent, g. m. se află în faza studiilor de laborator.
—   G. electronic, generator elec-
excitaţii exterioare, liberînd astfel energia absorbită, sub forma unei radiaţii electromagnetice foarte intense, coerente şi cu proprietăţi directive foarte accentuate. Se construiesc g. c. pentru amplificarea radiaţiilor luminoase, numite laser, g. c-pentru amplificarea radiaţiilor infraroşii, numite iraser, şi g. c. pentru amplificarea microundelor electromagnetice (milimetrice şi centimetrice), numite maser. G. c. sînt utilizate în astronomie (pentru amplificarea semnalelor luminoase şi a radiosemnalelor emise de corpurile cereşti), în radio-locaţie (pentru amplificarea semnalelor reflectate) etc.; se prevede de asemenea posibilitatea utilizării lor în telecomunicaţii (pentru transmisiunea simultană a unui mare număr de programe radiofonice şi de televiziune), precum şi, prin folosirea focalizării, pentru sudura*, şi tăierea metalelor, pentru modificarea Jocală a proprietăţilor materialelor, în chirurgie etc* Posibilitatea generării şi amplificării undelor electromagnetice cu ajutorul sistemelor cuantice a fost descoperită în anii 1951 — 1952 la Institutul de fizică „P.N. Lebedev" din U.R.S.S. şi la Universitatea Columbia din S.U.A., iar în 1960—1961 au fost construite
                                        Generator cuantic pentru amplificarea radiaţiilor luminoase / — cilindru de rubin cu ioni de crom; 2 — lampă cu descărcări în gaze; 3 — fluid de răcire
primele g. c. pentru domeniile optic şi infraroşu. 2. (TEHN.) Aparat sau instalaţie utilizate pentru producerea unui fluid,
—    G. de acetilenâ, generator pentru producerea acetilenei prin reacţia dintre carbura de calciu (carbid) şi apă, folosit îndeosebi pentru alimentarea aparatelor de sudură oxiacetile-nică. — G. de gaze v. gazogen,
—    G. de spumă, generator pentru producerea spumei de
Generator unipolar
la tensiuni foarte joase (10— 30 V), necesar în procese de electroliză şi în instalaţii de cercetare în fizica nucleară, iar g. u. sincrone pentru instalaţii de încălzire cu curenţi de înaltă frecvenţă. Se mai numeşte g. omopolar, g. aciclic— G. electric special, generator electric care se deosebeşte de unul normal prin anumite particularităţi constructive şi funcţionale (ex. g. de sudură electrică, g* cu trei perii, g. pentru iluminatul trenurilor, g. de medie frecvenţă etc.). — G. de impulsie, aparat sau instalaţie care produce impulsii electrice de tensiune sau de curent necesare studierii şi încercării la şoc a maşinilor, aparatelor, liniilor şi materialelor electrice. Serveşte la studiul protecţiei instalaţiilor electrice contra supratensiunilor atmosferice, la studiul străpungerii dielectricilor etc. — G. mag-netohidrodinamic, generator e-lectric, la care tensiunea electromotoare se induce într-un fluid conductor care se deplasează într-un cîmp magnetic orientat perpendicular pe direcţia de mişcare a fluidului. Se poate realiza astfel transformarea directă a energiei cinetice a fluidului în energie electromagnetică. G. m. cu randament mare pot fi obţinute numai prin folosirea gazelor ionizate, puternic încăl-
trie ale cărui părţi principale sînt: oscilatoarele electronice, amplificatoarele electronice şi dispozitivele de alimentare cu energie electrică (transformatoare, stabilizatoare, redresoare etc.). Este folosit pentru producerea semnalelor necesare echipamentelor de telecomunicaţii (ex. g. e. de semnale, care produce semnale de frecvenţă şi amplitudine riguros determinate şi este folosit pentru măsurări de precizie, pentru acordarea aparatelor de radiorecep-ţie etc.; g. e. de ton, care produce semnale de anumite frecvenţe constante din banda frecvenţelor sonore şi este folosit pentru ridicarea caracteristicilor de frecvenţă ale amplificatoarelor electronice, pentru măsurarea distorsiunilor etc.; g. e. de frecvenţă purtătoare, care produce semnalul purtător de înaltă frecvenţă etc.). —G. cuantic, sistem tehnic care amplifică sau produce radiaţii electromagnetice în domeniul optic. Funcţionarea g. c. se bazează pe proprietatea sistemelor cuantice (atom, moleculă etc.) de a trece de la nivelul de energie normal, corespunzător stării în care energia are cea mai joasă valoare, la un nivel de energie superior, prin absorbţia de cuante de energie (ex. de fotoni) emise de o sursă de radiaţie şi de a reveni brusc în starea iniţială în urma unei
GENERAŢIE SPONTANEE
325
GENEVA
stins incendii. — (MAS. AGR.)
C.   de aerosoli, agregat pentru producerea de aerosoli destinaţi combaterii dăunătorilor în agricultură. Este compus în general dintr-un motor cu ardere internă, un arzător de benzină sau de alt combustibil lichid, un rezervor pentru soluţiile chimice, camera de amestec şi de pulverizare a soluţiei, difuzor, robinete şi aparate de reglaj. Se montează pe autocamioane sau pe alte mijloace de transport.
   generaţie spontanee (BIOL.), teorie materialistă naivă, după care organismele vii ar putea să apară pe Pămînt şi în condiţiile existente astăzi în forma lor actuală, luînd naştere în mod spontan din materie ne-vie. De-a lungul veacurilor, teoria g.S. a fost susţinută de Aristotel, Van Helmont, Paracelsus etc., care credeau că anumite organisme (viermii, muştele, peştii, şoarecii, mai apoi bacteriile) se nasc din mîl, din materii organice în putrefacţie sau în fermentare, din cadavrele animalelor etc. Teoria g. s. a fost combătută în sec. al XVIII-lea de Spallanzani şî Terenovski şi zdrobită definitiv în sec. al XIX-lea de către L. Pasteur. Teoria g. s. nu trebuie confundată cu aceea a apariţiei materiei vii din materia nevie, care are un sens mai larg.
   genéric (CINEMA.), termen care desemnează începutul unui film, partea în care sînt înscrise numele autorilor şi colaboratorilor operei cinematografice respective. Poate fi uneori intercalat după mai multe imagini. In acest caz, toate scenele dinaintea g. poartă numele de pregeneric.
   „generoşii", denumire dată elementelor burghezo-liberale din conducerea Partidului So-cial-Democrat al Muncitorilor din Romînia (P.S.D.M.R.), care, în 1899, au părăsit în bloc mişcarea muncitorească şi au trecut în Partidul liberal. Acţiunea trădătoare a „generoşilor*1 (I. Nădejde, V. Morţun, G. Diamandi ş.a.), care ocupa-* seră posturi de conducere în P.S.D.M.R., a provocat momentan dezorganizarea rîndu-rilor partidului. Cu toate aces-
tea, Clubul muncitorilor din Bucureşti, ziarul „Lumea nouă“, asociaţiile profesionale muncitoreşti şi-au continuat activitatea şi după 1899. Datorită luptei perseverente a elementelor muncitoreşti înaintate, în Î910 s-a reconstituit Partidul Social-Democrat din Romînia.
   genetică (gr. genesis „naştere"), ramură a biologiei care studiază ereditatea şi variabili-tatea organismelor. Noţiunea de g. a fost introdusă de biologul englez W. Bateson în 1906* Principalele probleme ale g. sînt: baza materială a transmiterii ereditare a caracterelor la urmaşi, legile realizării acestei baze şi ale modificării eredităţii, legile variabilităţii organismelor; cunoaşterea legităţilor dezvoltării plantelor, a-nimalelor şi microorganismelor, formarea caracterelor şi însuşirilor în ontogenie. G. s-a dezvoltat ca ştiinţă în strînsă legătură cu practica agricolă şi medicală şi are o mare însemnătate pentru ameliorarea sau crearea de soiuri de plante, rase de animale şi suşe de microorganisme utile, ca şi pentru prevenirea şi vindecarea unor boli. Asupra problemelor centrale ale geneticii s-a dus o ascuţită luptă ideologică între partizanii unor interpretări mecaniciste, metafizice sau idealiste şi cei ai unei linii materialiste (v. ereditate; variabili-t a t e). Pentru explicarea mecanismelor transmiterii ereditare a caracterelor, g. actuală
foloseşte atît cercetarea structurilor citologice fine (analiza cromozomială etc.) cît şi analiza biochimică. Orientarea actuală predominant biochimică în g,(g: zisă moleculara) caută să explice mecanismul realizării însuşirilor ereditare prin caracteristicile chimice şi metabolice ale organismului, care conferă acestuia o individualitate biochimică bine conturată. O realizare de seamă a biochimiei în domeniul g. este descoperirea rolului acidului dezoxiribo-nucleic (ADN) în ereditate. în prezent, studiul influenţei radiaţiilor ionizante şi neionizante asupra eredităţii organismelor a dus la conturarea unui capitol nou al g., cu mari perspective pentru selecţie şi ameliorare, radiogeneiica.
   Geneva, oraş în sud-vestul Elveţiei, situat pe malul sudic al lacului Geneva, într-o regiune pitorească cu climat blînd. 177 800 loc. (1961), cu suburbiile 241 900 loc. Important nod de căi ferate. Aeroport. Mare centru industrial şi comercial. Este dezvoltată industria bijuteriilor, a ceasornicelor, a instrumentelor şi a aparatelor de precizie, farmaceutică şi textilă. Centru cultural şi ştiinţific (universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, muzee etc.) şi centrul unei importante regiuni turistice. Ronul împarte oraşul în două: pe malul stîng se află partea istorică a oraşului, iar pe malul drept, oraşul nou,
Geneva. Vedere din port
 34*
 GENEVA
526
 GENOCID
cartierul industrial (St.-Ger-vais), Palatul Naţiunilor etc. Intre cele două războaie mondiale, la G. a fost sediul L i-g i i Nafiunilor, iar în prezent este sediul a numeroase organe ale O.N.U. Aici au avut şi au loc numeroase conferinţe internaţionale de mare importanţă.
   Geneva, cel mai mare lac din munţii Alpi, situat în valea glaciară a Ronului, la graniţa dintre Elveţia şi Franţa. Suprafaţa: 581 km2. Adîncimea maximă: 309 m. Prin G. se scurg apele rîului Ron. Ţărmurile înalte şi abrupte feresc lacul de vînturi. Ţinutul înconjurător are o climă blîndă. Pe malul lacului sînt aşezate oraşele Geneva, Lausanne şi numeroase alte staţiuni balneocli-matice (Vevey, Montreux, Evian-les-Bains, Thonon Ies Bains ş.a.). Numele francez al lacului este Liman.
   „Geneza“ („Facerea4*), prima carte a Vechiului testament, atribuită de tradiţia rabinică lui Moise, împreună cu celelalte cărţi ale Pentateuhului. Ea începe cu mitul „creaţiei divine**, care serveşte ca suport „teoretic44 concepţiei mistice, antiştiinţifice a crea-ţionismului. Geneza datează, probabil, din secolul al XV-lea î.e.n.
   Genghis-han (c.         1155—
1227), han mongol (1206— 1227), întemeietorul unui mare stat mongol prefeudal (1206). înainte de a deveni mare han, era cunoscut sub numele de Temucin. G. a dus o politică de consolidare a rînduielilor feudale. Cu o armată bine organizată, disciplinată şi extrem de mobilă, G* a întreprins numeroase expediţii, cucerind Siberia (1207), China de nord (1211 —1215) şi Asia mijlocie (1219—1221). In timpul unei expediţii, o armată mongolă a înfrînt la Kalka (1223) oştile cnejilor ruşi şi ale cumanilor. Prin cucerirea Asiei mijlocii de către G. s-a încheiat prima etapă a campaniilor de cuceriri mongole în direcţia Apusului, continuate apoi de urmaşii săi.
   génii 1. (în mitologia popoarelor italice) Divinităţi protectoare ale familiei, apoi duhuri sau spirite protectoare
care îndrumează gîndurile şi acţiunile fiecărui om şi influenţează soarta sa de la naştere pînă la moarte. Se credea că există şi g. ale unor oraşe (ex. al oraşului Roma), ale unor locuri, ale unor corporaţii, un geniu al întregului popor roman (genius populi romani) etc. 2. (Azi, în stilul poetic) Duhuri sau spirite bune ori rele.
   genital, aparat ~ (ANAT.), ansamblu de organe care îndeplinesc funcţiunea de reproducere a organismului animal. Este alcătuit din glandele genitale, sau gonadele (testicule la mascul, ovare la femelă), din căile de evacuare a celulelor ger-minale (spermiduct la mascul, oviduct la femelă, acesta din urmă diferenţiindu-se la unele animale în uter, care se deschide în vagin) şi din organele de copulaţie. Formaţiile-anexă ale a. g. sînt: glandele seminale, a căror secreţie constituie partea lichidă a spermei (la mascul), glandele care secretă învelişurile oului (la femelă) etc. La animalele vivipare există adaptări speciale ale a. g. pentru dezvoltarea embrionului şi a puiului. La mamifere uterul devine musculos; la placentare, în cursul dezvoltării embrionului, apare în uter o formaţie caracteristică, numită placentă. La om, a. g. masculin este alcătuit din testicule, canale deferente, vezicule seminale, prostată, canale ejaculatoare şi penis; a. g. feminin este compus din ovare, trompe uterine, uter, vagin, vulvă şi clitoris. La animalele superioare şi la om, organele genitale există anatomic şi la tineret, dar intră în funcţie o dală cu maturitatea go-nadelor (ceea ce corespunde la om pubertăţii), cînd se dezvoltă şi caracterele sexuale secundare, care diferenţiază morfologic şi fiziologic cele două sexe.
   genitiv (LINGV.), caz cu diverse funcţiuni, printre care fundamentală este aceea de a exprima, ca atribut, apartenenţa sub diferitele ei aspecte (apartenenţă la o categorie, posesiune etc.); în limba romînă, g. este cazul atributului (ex. „cartea şcolarului„şeful secţiei\ „fereastra casei") şi
cazul cerut de unele prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale (ex. deasupra, împotriva etc.).
—   G. obiectiv, genitiv care, ca atribut al unui substantiv de origine verbală sau cu sens verbal, exprimă obiectul noţiunii verbului corespunzător (ex. „descoperirea Americu ‘). —■ G. partitiv, genitiv care exprimă întregul din care se ia o parte exprimată de substantivul determinat (ex. studenţilor în „majoritatea studenţilor \ cla~ sei în „o parte a clasei4‘). — G. subiectiv, genitiv care, ca atribut al unui substantiv de origine verbală sau cu sens vo-rbal, exprimă subiectul acţiunii verbului corespunzător (ex. „venirea primăverii4‘        =
„primăvara vine“, ..greva mun-citorilor“ =: „muncitorii fac grevă4*). — G. absolut, construcţie sintactică existentă în limba sanscrită şi în greaca veche, alcătuită dintr-un substantiv sau pronume în cazul genitiv şi un participiu în acelaşi caz şi echivalentă cu o propoziţie subordonată circumstanţială.
   genitór (GENET.), fiecare dintre cele două organisme parentale care, prin hibridare, dau naştere unui hibrid.
   géniu1 (PSIH.), cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o însemnătate istorică epocală, determină un progres hotărîtor în domeniul respectiv de activitate. Personalităţile geniale se caracterizează prin capacitatea lor deosebită de a răspunde tendinţelor înaintate ale epocii, de a înţelege şi de a rezolva cu maximum de profunzime sarcinile şi problemele ridicate de dezvoltarea istorică.
   geniu2, trupe de — (MI-LIT.), trupe din cadrul forţelor armate, specializate pentru executarea unor lucrări cu caracter tehnic (drumuri, poduri, fortificaţii, baraje etc.) în folosul acţiunilor de luptă ale celorlalte trupe.
   genocid (lat. genus „neam** şi caedo „tai, distrug4*; DR.), una dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii, con-stînd în exterminarea unor grupuri naţionale, etnice, rasiale sau religioase. Hitleriştii au
 GENOL
527
 GENŢ1ANĂ
comis pe scară largă crima de g., care este tipic fascistă. Sub egida O.N.U. s-a încheiat, la
9   decembrie 1948, o convenţie pentru prevenirea şi reprimarea crimei de g.
   gen ól (CHIM.), substanţă chimică organică din clasa amino-fenolilor (sulfat de metilamino-p-fenol). Este folosit ca developator fotografic. G. poate produce dermatoze, datorită unor impurităţi. Sin. metol.
   genotip (GENET.), baza e-reditară a organismelor, totalitatea proprietăţilor ereditare ale acestora. V. şi f e n o t i p.
   Genova, golf al Mării Ligu-rice la ţărmul nord-vestic al Italiei. Adîncimi pînă la 1 500 m. Principalele porturi:        Genova
şi Savona.
   Genova, oraş în nordul Italiei, pe ţărmul golfului cu acelaşi nume. 775 100 loc. (1961). Important nod de comunicaţii. Centru industrial însemnat şi cel mai mare port maritim al Italiei. In G. este dezvoltată în special industria grea: siderurgia (bazată pe minereuri şi cărbune din import) şi construcţiile de maşini (nave maritime, locomotive, tractoare, motoare pentru nave, utilaj electric, turbine cu aburi, armament). Există şi industrie textilă şi alimentară. Prin port se importă mai ales cărbune, petrol, fier, bumbac, lemn şi cereale şi se exportă produse finite. Centru cultural şi ştiinţific, cu universitate (din sec. XV), institute de cercetări, Academie de bele-arte, muzee. Monumente din sec. XI—XVII.
—   Istoric. G. este cunoscută ca aşezare comercială încă din sec. al V-lea î.e.n. Începînd cu sec. X—XI, datorită comerţului pe Marea Mediterană, importanţa Genovei a crescut. La sfîrşitul secolului al XIII-lea, prin înlăturarea concurenţei Pisei, G. a ajuns Ia apogeul puterii ei şi a întemeiat o serie de factorii comerciale pe ţărmurile Mării Negre (Caffa, Balaklava etc.). Aşezîndu-se la gurile Dunării, negustorii ge-novezi au organizat un intens comerţ de tranzit şi au dominat de fapt, cîtva timp, procesul de schimb pe întreg teritoriul din răsăritul ţării noastre. Expansiunea genovezilor şi trafi-
cul de sclavi pe care-1 practicau la gurile Dunării au provocat un război îndelungat cu D o b r o-t i c i, despotul statului feudal dobrogean. Strămutarea căilor comerciale, ca urmare a descoperirilor geografice, a fost una dintre cauzele decăderii G. La începutul sec. al XVI-lea, oraşul a căzut sub dominaţia Spaniei. în 1797 Napoleon Bonaparte a transformat G. în Republica Ligurică, care a fost alipită Franţei în 1805. în 1815 a intrat în componenţa regatului Sardiniei. Începînd din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, G. a devenit unul dintre cele mai puternice centre ale mişcării muncitoreşti italiene. Aici a avut loc în 1922 o conferinţă internaţională cu participarea reprezentanţilor celor mai mari state capitaliste şi ai Rusiei Sovietice. La această conferinţă delegaţia sovietică a pus pentru prima oară problema dezarmării.
   „Genoveva de Brabant", carte populară de origine germanică medievală. Tratînd tema soţiei inocente, victimă a calomniei, geloziei şi răzbunării, cartea evidenţiază în final biruinţa adevărului asupra forţelor răului. Legenda s-a constituit prin sec. al XV-Iea. Printr -un intermediar ucrainean a ajuns şi în ţările romíné, unde a fost tradusă la sfîrşitul sec. al XVII-Iea. Cartea a fost prelucrată în literatura germană modernă de Tieck şi Hebbel, iar în literatura romînă de M. Sadoveanu („Măria-sa Puiul Pădurii44,1931).
   Gentile da Fabriano (c. 1370—1427), pictor italian din şcoala umbriană. în primele sale lucrări apar trăsături ale goticului („încoronarea Măriei44). în lucrările de maturitate, deşi manifesta unele tendinţe realiste („închinarea magilor4*, 1423), G. da F. nu a depăşit însă limitele artei medievale. Pictura lui se remarcă prin gingăşia figurilor, fineţea şi prospeţimea culorilor.
   Gentile, Giovanni (1875—
1944), filozof idealist italian, neohegelian. în domeniul politic a început ca liberal burghez şi a sfîrşit ca adept făţiş al fascismului. Concepţia sa, „actua-lismul“, reprezintă o revizuire idealist-subiectivă şi volunta-
ristă a filozofiei lui Hegel; ea reduce realitatea la „gîndirea actuală**, adică la gîndirea subiectului ca proces în curs de desfăşurare. După G., materia şi natura nu sînt decît produse ale gîndirii trecute, simple abstracţii moarte. Prin subiectivismul şi voluntarismul ei, filozofia lui G. a slujit drept fundament teoretic ideologiei fasciste.
   gentlemeni agreement
[ géntlmenz? grijmvnt] (engl. gent~ lemen „domni“ şi agreement „acord**), acord internaţional încheiat în formă verbală şi care are acelaşi caracter obligatoriu pentru părţi ca şi acordurile internaţionale încheiate în formă scrisă.
   gentry (IST.), denumirea nobilimii „îmburghezite** care s-a format în satul englez în sec. XV—XVI, în cursul dezvoltării capitalismului. în urma revoluţiei burgheze din Anglia (sec. al XVII-lea), vîrfurile acestei nobilimi, în alianţă cu marea burghezie, au cucerit puterea politică în stat.
   genţianacâe (BOT.; Genfia-naceae), familie de plante dico-tiledonate anuale sau perene, cu frunze simple, alterne sau opuse şi flori cu corolă gamo-petală. Cuprinde plante terestre (ex. genţiana), acvatice (ex. Limnanthemum).
   genţiână 1. (BOT.) Nume generic dat speciilor de plante din genul Genţiana, familia gentianaceelor. Aceste specii sînt plante erbacee, cu florile de obicei mari, decorative, viu colo-          I J
rate în albastru şi          * ^
galben, cu corola rotată sau în formă de clopot;      cresc
prin pajiştile montane şi alpine. Gen~ tiana lutea, înaltă de peste 1 m, cu numeroase flori galbene, este o importantă plantă medicinală, al    cărei
extract, apos sau alcoolic, este folo- Genţiană sit pentru stimularea poftei    de mîncare.     îrx
ţara noastră    creşte  la altitu-
dini mari, în locuri stîncoase şi prin poieni, şi este ocrotită prin lege. 2. (FARM.) Violet de
GENUCLA
528
GEOC.RONOLOGIE
genţiană, amestec de clorură de penta- şi hexametil pararosa-nilină. Se prezintă sub xormă de cristale sau de pulbere cristalină de culoare verde-închis, solubilă în apă. Are acţiune antiseptică, antimicotică şi an-tihelmintică.
   Genucla, cetate getică în regiunea Dobrogea, încă neidentificată pe teren. Potrivit izvoarelor, aici au fost duse steagurile romane căzute în mîna geţilor după înfrîngerea lui Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei, de către cetăţile greceşti ajutate de geţi şi de bastarni, în anul 62 î.e.n.
   genunchi (ANAT.), parte a membrului inferior, cuprinzînd regiunea articulaţiei femurului cu tibia. Proeminenţa anterioară ,a genunchiului este datorită rotulei. Partea posterioară a genunchiului este reprezentată de regiunea poplitee.
   geobotânică» ramură a botanicii care studiază covorul vegetal din punctul de vedere al componenţei sale, al legilor de constituire şi de desfacere a -asociaţiilor vegetale, în funcţie de factorii edafici, climatici, biotici etc. Totodată, g. cartografiază suprafeţele pe care le ocupă diversele plante sau grupe de plante pe globul terestru <(areale). G. se subimparte în g. floristică, g. ecologică, g. istorică şi g. fitocenologică. Datele g. sînt utilizate în practica agricolă, silvică şi în prospecţiunile geochimice.
   geocarpie (gr. ge „pămînt44 şi karpos „fruct*4; BOT.), fenomenul prin care unele plante îşi .afundă, după fecundaţie, floarea în pămînt, unde se dezvoltă şi se maturizează fructele (ex. aluna de pămînt).
   geocéntricá, teoria ^ (gr. ge „pămînt" şi lat. centrum „centru*4; ASTR.), concepţie neştiinţifică potrivit căreia Pă-mîntul, considerat ca un corp imobil, este situat în centrul universului, iar în jurul lui se învîrtesc Soarele, planetele şi toţi ceilalţi aştri. Aristotel (în sec. al IV-lea î.e.n.) a elaborat o teorie geocentrică a universului, teorie modificată de Apollonios (sec. al III-lea î.e.n.) care a schimbat sistemul sferelor cereşti al lui Aristotel cu sistemul epiciclelor. Expunerea
 sistematică a teoriei geocentrice a fost făcută de Ptolemeu în cartea sa „Almageste". Primii care au combătut-o în mod sistematic au fost N. Copernic şi G. Galilei; ei au pus bazele teoriei heliocentrice. Teoria geocentrică a fost însuşită de biserică şi apărată de inchiziţie, care, condamnînd teoria heliocentrică, a frînat progresul ştiinţei.
   geochimie, ştiinţă care are ca obiect studiul răspîndirii şi migraţiunii elementelor chimice ce intră în alcătuirea planetei. G. a fost creată de V. I. V e r n a d s k i, care a formulat principalele ei obiective. V. M. Goldschmidt a elaborat teoria caracterului zonal al distribuţiei elementelor chimice în globul terestru. F. Clarké a calculat compoziţia medie a scoarţei Pămîntului pentru majoritatea elementelor, iar V.M. Goldschmidt şi A. E. Fer s-m a n au formulat legile de migraţiune a elementelor în cursul evoluţiei geologice a scoarţei terestre. Pe baza a-cestora s-au elaborat metode de prospecţiune geochimică. In anii de democraţie populară, în R.P.R. se utilizează pe scară largă şi cu succes aceste metode
 în vederea identificării zăcămintelor de cupru, plumb, zinc, molibden, nichel, cobalt, mangan ş.a.
   geocriologie (gr. ge „pămînt44, krios „ger, îngheţ** şi logos „ştiinţă14), ramură a geografiei fizice care studiază zonele cu îngheţ periodic sau peren al solurilor şi rocilor, legile de formare şi de dezvoltare a acestor zone, repartiţia lor teritorială, structura şi particularităţile solurilor şi rocilor îngheţate şi procesele fizice, geologice, geomorfologice şi hi-drogeologice legate de fenomenul de îngheţ şi dezgheţ.
   geocronologie (STRAT.), parte a strati grafiei care, pe baza stabilirii vîrstei geologice relative şi a vîrstei geologice absolute a straielor, reconstituie succesiunea în timp a condiţiilor în care s-au desfăşurat fenomenele geologice. Au fost stabilite mai multe scări absolute ale timpului geologic şi o scară cronologică relativă care se bazează pe principiul evoluţiei vieţii şi pe marile discordanţe existente între formaţiunile geologice. Potrivit calculelor, vîrsta scoarţei terestre este de circa 3 — 3,5 miliarde de ani. V. şi s u b d i-viziune geologică.
                           VÎRSTA GEOLOGICĂ ABSOLUTĂ A ERELOR ŞI A PERIOADELOR GEOLOGICE
    Era       Perioada   Vîrsta geologică absolută 
                         în milioane de ani        
Neozoică     Cua ternară             1             
Neogenă               56-65           
Paleogenă                             
Mezozo'că    Cretacică            111-125          
J urasică            136-160          
Triasică             166-195          
Paleozoică   Permiană             191-225          
Carboniferă          241-280          
Devonană             286-330          
Siluriană            722-830          
Ordoviciană                           
Cambriană            466-545          
Precambriană Algonkiană          966-1 345         
Arbaică       peste 2 000----2 300    
GEODĂ
529
 GEOFIZICĂ
   geodă (gr. geodes „de (în) pămînt“; MINER.), agregat de minerale format prin depunere în cavităţile largi ale rocilor. Caracteristice structurii g* sînt depunerile în pături succesive şi concentrice, începînd de la
pereţii cavităţii spre centru. în cavităţile mari se dezvoltă u-neori, în partea centrală, grupe de cristale sau agregate cu forme stalactitice.
   geodezic, punct ^, punct de pe suprafaţa terestră a cărui poziţie este precis stabilită fie prin coordonate geografice pe elipsoid, fie prin coordonate rectangulare în pianul de proiecţie. Este marcat cu o bornă de beton. — Tri~ unghi g., triunghiul ale cărui vîrfuri sînt puncte geodezice. Are o forma pe cît posibil regulată şi este utilizat ca figură elementară în măsurătorile geodezice. Laturile t. g. au lungimea calculată fie pe elipsoid, fie în planul de proiecţie ales.
   geodezie, ramură a matematicilor superioare aplicate, prin care se stabilesc metodele de măsurare şi de caicul ale elementelor suprafeţei terestre în scopul reprezentării acesteia pe planuri şi hărţi şi al determinării formei şi dimensiunilor Pămîntului. G. superioară are drept obiect distanţele şi suprafeţele mari ale scoarţei terestre, în tratarea cărora se ia în consideraţie curbura Pămîntului; g. inferioară (topografia) este re-strînsă la suprafeţele mici, în care punctele sînt considerate în plan. Pentru studierea suprafeţei terestre se determină coordonatele astronomice ale unor puncte, se stabileşte poziţia punctelor geodezice de sprijin
prin triangulaţie şi poligono-metrie, iar pe baza acestora se fac mai departe măsurătorile topografice. Altitudinea punctelor se stabileşte prin lucrări de nivelment. Geodezia a început să fie fundamentată ştiinţific din sec. al
XVII-lea. în Romînia, astronomul C. Căpită-neanu a făcut, spre sfîrşitul secolului trecut, triangulaţia generală a ţării.
   geodimétru, instrument elec-trooptic, folosit în geodezie la măsurarea indirectă a distanţelor. Se bazează pe fenomenul de emisiune-reflexie a unui fascicul luminos între două dispozitive cu oglinzi,.. plasate în punctele extreme ale lungimii de măsurat.
   Geoffroy Saint-Hilaire//o~ fruá sei~iler], Etienne (1772 —
1844), zoolog şi anatomist francez evoluţionist, unul dintre precursorii lui Ch. Darwin. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris.
E. Geoffroy Saint-Hilaire
în domeniul anatomiei comparate a susţinut principiul conexiunii organelor, principiul omologiei şi cel al analogiei organelor. A militat împotriva fixismului lui G. Cuvier, pur-tînd cu acesta o polemică răsunătoare (1830). Op. pr.: „Filozofia anatomiei“ (1818).
    geofite (gr. gc „pămînt** şi phytos „plantă“; BOT.), plante perene ale căror organe aeriene, în condiţii nefavorabile (secetă
vara, frig iarna), se usucă, iar organele subterane supravieţuiesc în pămînt.
   geofizică (gr. ge „pămînt" şi physis „natură**), ştiinţă care studiază structura şi proprietăţile fizice ale Pămîntului, şi în special ale învelişurilor sale externe: litosfera, hidrosfera şi atmosfera. G. cuprinde trei domenii principale: fizica Pămîntului, hidrofizica şi fizica atmosferei. 1 Fizica Pămîntului cuprinde, la rîndul ei, următoarele ramuri: gravimetria, care studiază forţa de gravitaţie a Pămîntului, magnetometria, care studiază magnetismul terestru, electrometria, care studiază proprietăţile electrice ale Pămîntu-lui, radiometria, care studiază proprietăţile radioactive din Pămînt şi seismologia, care studiază modul de propagare în interiorul Pămîntului a undelor produse de cutremure. Hidrofizica studiază învelişul de apă al Pămîntului. Ea cuprinde două ramuri: fizica mării şi fizica apelor uscatului. Fizica atmosferei cercetează proprietăţile şi structura atmosferei, precum şi procesele care au loc în ea. Observaţiile geofizice se efectuează atît pe uscat, în numeroase staţii şi observatoare, cît şi pe oceane, cu ajutorul vaselor oceanografice. Importante realizări s-au obţinut prin lansarea sateliţilor artificiali ai Pămîntului, a rachetelor geofizice, a navelor cosmice şi a staţiilor interplanetare. Pe lîngă studiul proprietăţilor fizice ale globului terestru în ansamblu, geofizica are o largă aplicaţie în domeniul cercetărilor pentru descoperirea substanţelor minerale utile din subsol. Partea g. care se ocupă cu studiul structurii subsolului în vederea descoperirii zăcămintelor de substanţe utile se numeşte g. aplicată (v. şi prospecţiuni). în anii. regimului democrat-popular, în R.P.R. cercetările geofizice au luat o amplă dezvoltare; cu ajutorul lor au fost lămurite o serie de probleme importante ale structurii geologice a teritoriului ţării şi au fost descoperite noi şi importante zăcăminte de substanţe minerale utile, ca petrol, gaze naturale* sare, minereuri etc.
Geodă
GEOFOTOGRAMMETRIE
530
GEOGRAFIE
   geofotogrammetríe, ramură a foto grammé triei care se ocupă cu măsurarea, determinarea numerică şi reprezentarea grafică ori fotografică a unor porţiuni din suprafaţa terestră, precum şi a obiectelor de pe aceasta, pe bază de fotograme terestre obţinute cu fototeodolitul. 0-biectul principal al geofoto-■grammetriei este întocmirea planurilor şi hărţilor la scări medii şi la scări mari în zonele puternic accidentate, care nu pot fi cercetate prin aerofoto-'grammetrie,.
   geografie (gr. ge „pămînt" şi graphein „a scrie**), ştiinţă care studiază în ansamblu învelişul terestru, adică pătura complexă (aer, apă, uscat) care înconjură planeta şi în care sînt întrunite, în diferite grade, condiţiile pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii organice (plante, animale, societatea omenească). Geografia descrie şi explică aspectele şi procesele (fenomenele) care se desfăşoară neîncetat înăuntrul acestui înveliş sub influenţa, pe de o parte, a căldurii solare şi a gravitaţiei universale, pe de alta sub aceea a căldurii şi gravitaţiei terestre. întinderea obiectului geografiei impune divizarea acesteia în: g. generală ^a planetei întregi) şi g. regio~ nală (a regiunilor de diferite întinderi), iar complexitatea o-biectului cere analizarea acestuia de către două ştiinţe geografice particulare deosebite: geografia fizică şi geografia •economică. Geografia fizică studiază elementele naturale ale învelişului terestru (aer, apă, uscat, plante, animale), nu însă în ele însele, izolate, ci ca factori şi produse ale întregului complex terestru (în cadrul planetei sau al regiunii cercetate). După natura componentului avut în vedere, raportat la întregul teritorial, g. fizică se împarte în: g. fizică generală, avînd ca obiect întregul complex natural (anorganic şi organic); g. atmosferei (climatologa); hidrogeografia; g. formelor de teren sau geomorfologia; g. vieţuitoarelor sau biogeografia, subdivizată în g. plantelor (fito-geografia) şi g. animalelor (zoo-geografia); g. solurilor (pedo~
 geografia). Complexitatea obiectului geografiei fizice determină legăturile ei strînse şi multilaterale cu celelalte ştiinţe ale naturii (în special cu geologia, geofizica, biologia), precum şi cu unele ştiinţe sociale (mai ales cu geografia economică şi ştiinţele economice). Rezultatele obţinute de^ g. fizică prezintă o deosebită importanţă practică; cunoaşterea sensului dezvoltării fenomenelor fizico-geografice ne permite să ne dăm seama de evoluţia modificărilor provocate în natură şi dă posibilitatea transformării dirijate a naturii de către societatea omenească. Geografia economică studiază (în cadrul planetar sau regional) învelişul terestru sub aspectul producerii bunurilor necesare întreţinerii şi dezvoltării populaţiei globului, adică repartiţia teritorială a producţiei, condiţiile şi particularităţile ei concrete de dezvoltare. După natura obiectului particular avut în vedere şi raportat la întregul complex teritorial, g. economică se divide în: geografia popu~ laţiei (număr, desime, compoziţie, structură, integrate în teritoriu), geografia aşezărilor (rurale şi urbane) pe baza raporturilor dintre funcţiunile acestora şi teritoriu, geografia industriei, care studiază repartiţia teritorială a industriei, condiţiile şi particularităţile dezvoltării şi repartiţiei industriei în diferite ţări şi regiuni, geogra-fia agriculturii, care studiază problemele geografice ale agriculturii şi legile care stau la baza repartiţiei acesteia, geografia trans~ porturilor, care studiază repartiţia teritorială a căilor de comunicaţie, a traficului de mărfuri şi de călători. G. economică are legături cu diferite ştiinţe sociale (ştiinţele economice, istoria, etnografia, statistica), cu tehnica şi cu alte ştiinţe. De o mare importanţă este legătura reciprocă cu geografia fizică. Aceasta se manifestă foarte evident în studiile de geografie regională complexă şi în lucrările de geografie aplicată. G. economică contribuie la organizarea teritorială complexă cea mai raţională a forţelor de producţie, la determinarea principalelor raioane economice şi
 a perspectivelor ştiinţific fundamentate de dezvoltare a lor. Principiile metodologice de bază folosite în cercetarea geografică de teren sînt: principiul arealului sau al suprafeţei, care duce la cartarea fenomenelor cercetate (hărţi analitice sau speciale, hărţi sintetice) şi principiul integrării geografice (adică al raportării părţii la întregul teritorial, care poate fi local, regional, planetar). încă din timpuri îndepărtate, oamenii au acumulat unele cunoştinţe geografice elementare. Pe măsura dezvoltării navigaţiei, a comerţului, a războaielor de cucerire şi a colonizărilor, aceste cunoştinţe s-au lărgit tot mai mult. Popoarele din Orientul Apropiat, chinezii, indienii, iar apoi grecii şi romanii căpătaseră un orizont geografic destul de larg. In această perioadă, g. s-a dezvoltat în special ca o ştiinţă descriptivă. Geografii antici s-au ocupat cu problema formei şi dimensiunilor Pămîntului şi cu problema reprezentării cartografice a suprafeţei terestre. Date cu caracter geografic se găsesc în lucrările lui Thales din Milet, Hecateu, Herodot, Democrit, Aristotel, Dicearch, Eratostene ş.a. Strabo, cel mai mare geograf al antichităţii, a scris o „Geografie** în Î7 volume, iar Ptolemeu a întocmit o hartă destul de exactă şi de completă a lumii. în timpul evului mediu, normanzii şi arabii au întreprins călătorii mai îndepărtate. Geografii arabi au făcut descrieri de călătorie şi au întocmit unele hărţi care nu depăşesc însă realizările anticilor. In perioada marilor descoperiri geografice, în urma călătoriilor lui Columb, Vasco da Gama, Magellan ş.a., geografia descriptivă s-a dezvoltat considerabil. Datorită dezvoltării matematicii şi astronomiei au devenit posibile determinări mai precise ale punctelor de pe suprafaţa globului, s-au putut întocmi hărţi mai exacte. Atlasul lui Mercator, apărut la sfîrşi-tul sec. al XVI-lea, reprezintă o sinteză a cunoştinţelor geografice ale timpului. în secolele XVI-XVII au ^apărut o serie de „cosmografii**, în care însă, pe lîngă informaţii reale,
GEOGRAFIE
 531
 GEOGRAFIE LINGVISTICĂ
existau multe elemente fantastice. In 1650 apare „Geografia generala** a lui Varenius, prima lucrare importantă de ansamblu, care sistematiza noile date geografice. Călătoriile de cercetare şi descoperirile făcute în diversele regiuni ale globului (J. Cook, La Pérouse, Bellings-hausen, Lazarev, Livingstone, Stanley ş.a.)» precum şi progresele realizate de ştiinţele naturii, au permis ca g. să treacă la interpretarea fenomenelor geografice pe scara întregii planete şi să devină o ştiinţă explicativă. Lucrările lui A. von Humboldt au constituit un pas important în dezvoltarea g. în această direcţie. Ele au pus în acelaşi timp bazele cîtorva sub-ramuri ale g. fizice. Societăţile de geografie, care au început să se constituie în sec. al XIX-lea, au ajutat la dezvoltarea cercetărilor geografice. Idei materialiste, care au contribuit la dezvoltarea geografiei ca o ştiinţă explicativă, cauzala, sînt           cuprinse
în lucrările lui F. Richthofen, W. M. Davis, Emm. de Mar-tonne. Acumularea unei foarte mari cantităţi de material faptic ce trebuia sistematizat, puternica dezvoltare a mijloacelor de cercetare şi a ştiinţelor înrudite au dus în sec. XIX — XX la o intensă diferenţiere în cadrul geografiei. Astfel g. economică, apărută de la începuturile orîn-duirii capitaliste în legătură cu dezvoltarea industriei, a început să se diferenţieze tot mai mult de g. fizică. Apariţia materialismului dialectic şi istoric a avut
o   influenţă deosebită asupra dezvoltării geografiei fizice şi economice, asupra precizării poziţiilor lor teoretice. S-a putut stabili în mod just rolul mediului^ geografic în dezvoltarea societăţii, s-au pus bazele geografiei economice ştiinţifice. A fost fundamentat ştiinţific o-biectul geografiei fizice generale, ceea ce a dus la intensificarea cercetărilor privind tipizarea fenomenelor fizico-geo-grafice. In ultimul timp s-a lărgit colaborarea internaţională în cercetările geografice (ex. cercetarea Antarcticii, a Oceanului Pacific şi a Oceanului Indian). Au luat amploare studiile de g. fizică şi g* economică
legate de activitatea practică. în ţările romíné, primele preocupări de ordin geografic apar în sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea. învăţaţiiNicolaie Milescu („Jurnal de călătorie în China4*), Constantin Canta-cuzino (prima hartă a Ţării Romîneşti), Dimitrie Cantemir („Descriptio Moldáviáé44, la care era anexată şi o hartă a Moldovei) sînt premergători ai geografiei romîneşti. începuturile geografiei ştiinţifice datează din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. în 1875 a fost înfiinţată Societatea romînă de geografie care a iniţiat şi a editat „Marele dicţionar geografic44 al ţării, în
5  voi., Buletinul geografic (din care au apărut 62 voi.) ş.a.
O  serie de geologi au adus contribuţii importante la dezvoltarea geografiei (ex. Gr. Co-bălcescu, Gr, Ştefănescu, Gh. Munteanu Murgoci). La începutul sec. al XX-lea se înfiinţează catedre de geografie pe lîngă universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. O contribuţie însemnată la dezvoltarea geografiei a adus-o S. Mehedinţi, care a pus bazele învăţămîntului geografic şi a iniţiat ample cercetări de specialitate privind teritoriul ţării noastre. Concepţia geografică a lui S. Mehedinţi, concretizată îndeosebi în lucrarea „Terra4*, conţine multe idei juste, care vădesc înţelegerea caracterului obiectiv al fenomenelor naturale, a cauzalităţii lor, a interacţiunii dintre ele, precum şi recunoaşterea implicită a unităţii materiale a lumii: el a privit fenomenele în dezvoltare şi a subliniat importanţa categoriilor ştiinţifice pentru cunoaştere. Şcoala geografică s-a dezvoltat în direcţia geografiei regionale; geografi ca G. Vîlsan, C. Brătescu, M. Dávid, V. Mihăilescu au făcut studii importante asupra diferitelor regiuni ale ţării, cu referire în special îa aspectele de geomorfologie, celelalte elemente ale învelişului geografic rămînînd însă mai puţin studiate. Problemele de geografie economică au fost neglijate, în anii puterii populare, g. fizică s-a dezvoltat multilateral, acordîndu-se atenţie şi studiilor de climatologie, hidrologie, g. a solurilor şi biogeografie. Pe
baza ideilor materialismului dia«* lectic şi istoric s-a putut realiza şi dezvoltarea ramurilor geografiei economice. S-au întreprins numeroase studii a-mănunţite de teren în diverse regiuni ale ţării. S-a realizat
0 importantă lucrare de sinteză, „Monografia geografică a R.P.R.4*. Principalele publicaţii geografice care apar în R.P.R. sînt: „Studii şi cercetări de geologie, geofizică şi geografie4', organul Institutului de geologie şi geografie al Academiei R.P.R., „Revue roumaine de geologie, géophysique et géo-graphie44 a Academiei R.P.R., Analele Universităţii din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. — Geografia politică, ramură a geografiei care studiază harta politică actuală a lumii şi dezvoltarea ei istorică, precum şi particularităţile dezvoltării politice a diverselor ţări, în raport cu particularităţile structurii lor so~ cial-economice. — Geografia plantelor, ramură a geografiei care studiază răspîndirea plantelor pe glob, a r e a 1 e 1 e diferitelor specii de plante,zonele de vegetaţie şi regiunile fitogeografice. Se mai numeşte fitogeografie. — Geografia animalelor\ ramură a geografiei care studiază răspîndirea animalelor pe glob, areale-
1 e diferitelor specii, tipurile de faună şi regiunile zoogeografice. Se mai numeşte zoogeografie.
  geografie lingvistică, metodă de cercetare a graiurilor regionale, care constă în alcătuirea de hărţi lingvistice şi în cercetarea faptelor de limbă pe baza acestor hărţi. Ideea g.L a apărut la mijlocul sec. al XIX-lea, în Rusia, într-o lucrare a lui I. I. Sreznevski, „Observaţii asupra materialului pentru geografia limbii ruse*4. Creatorul geografiei lingvistice este însă lingvistul francez J. G i 1-
1 i é r o n. Preocupările de g.L romînească sînt reprezentate de Atlasul lingvistic al Iui G. Wei-gand (1909), de ancheta lui
I-.A. Candrea pentru un atlas lingvistic al Banatului, în urma căreia autorul a publicat, în 1924, numai un studiu teoretic însoţit de cîteva hărţi, şi de „Atlasul lingvistic romín44, elaborat de Muzeul limbii romíné (1929) şi a cărui
 GEOID
 532
GEOLOGIE
publicare o continuă Institutul de lingvistică din Cluj. Pe baza datelor oferite de această lucrare, studiile de g.l. au luat la noi o mare dezvoltare: s-au publicat lucrări referitoare mai ales la probleme de fonetică (S. Puşcariu, E. Petrovici,
 D.   Macrea, I. Pătruţ etc.), de vocabular (S. Puşcariu, E. Petrovici), precum şi Ia repartiţia graiurilor dacoromîne (S. Puşcariu, E. Petrovici, R. To-doran). în prezent, paralel cu continuarea publicării „Atlasului lingvistic romîn“ şi a prelucrării datelor lui, s-au început anchetele pentru un nou atlas lingvistic romînesc pe regiuni.
   geoid (gr. ge „pămînt" şi eidos „aspect"), corp geometric care reprezintă forma teoretică a Pămîntului şi care este mărginit de suprafaţa mărilor şi a oceanelor prelungită pe sub continente. Cînd apele sînt în perfect echilibru, suprafaţa g. este, în fiecare punct al său, perpendiculară pe direcţia firului cu plumb. Forma g. se apropie mult de aceea a unui elipsoid de revoluţie. Suprafaţa geoidului este considerată suprafaţă de referinţă pentru lucrările de nivelment.
   geoizotérma (GEOL.), linie care uneşte, pe hartă sau în profil, puncte din scoarţa terestră cu aceeaşi temperatură. G. sînt mai rare în regiunile muntoase şi mai dese sub văi, întrucît în regiunile muntoase pierderile de căldură prin radiaţie sînt mai puternice, iar valoarea treptei geo-termice este mai mare. La adîncimi mari ale scoarţei terestre, g. tind să devină paralele şi concentrice. Cunoaşterea formei g. este importantă pentru proiectarea lucrărilor geologice de adîncime (puţuri, foraje etc.).
   geologie (gr. ge „pămînt" şi logos „studiu"), ştiinţă care studiază modul de formare, alcătuirea şi istoria dezvoltării Pămîntului. G. constă din mai multe discipline ştiinţifice, dintre care cele mai importante sînt: g. dinamică, geo~ tectonica, stratigrafie (g. istorică), mineralogia, geochimia, petrografia, g. zăcămintelor de substanţe minerale utile, paleontologia, hidrogeologia, g. tehnică ş.a. Principalele metode de
 cercetare ale g. sînt: observarea directă pe teren şi în laborator a proprietăţilor rocilor şi a resturilor fosile, experimentarea, adică reproducerea în laborator, a unor fenomene analoge cu cele geologice (ex. topirea şi cristalizarea artificială a unor minerale sau roci), metoda deductivă, adică utilizarea actualismului pentru înţelegerea fenomenelor din trecutul geologic al Pămîntului etc. încă din antichitate, unii filozofi greci au remarcat schimbarea în decursul timpului a conturului continentelor şi al mărilor. Idei juste despre alcătuirea scoarţei Pămîntului au fost formulate de Leonardo da Vinci, G.Agricola şi M. Steno. G. s-a dezvoltat ca ştiinţă în luptă cu concepţiile metafizice, idealiste şi religioase despre formarea şi evoluţia Pămîntului. Unul dintre întemeietorii g. este M.V. Lo-monosov. La începutul sec. al XIX-lea, contribuţii însemnate în dezvoltarea ştiinţei geologice au adus G. Cuvier şi A. Brogniart în Franţa, Ch. Lyell în Anglia, V. M. Severghin în Rusia. Spre sfîrşi-tul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea se dezvoltă diferitele ramuri ale g. în această etapă sînt de menţionat lucrările lui E. Suess, G. E. Haug, V. I. Vernadski, A.E. Fersman, A.P. Karpinski, A. Lacroix, V.M. Goldschmidt, H. Stille ş.a. Alcătuirea geologică a ţării noastre a fost studiată în trecut atît de geologi străini, care au făcut cercetări în special în Transilvania şi Banat (Fr. Hauer şi Guido Stache, Fr. Herbich, F. Scha-farzic, A. Koch, V. Uhlig, K. Peters, W. Teisseyre, N. An-drusov ş.a.), cît şi de geologii romîni. Şcoala romînească de g. s-a dezvoltat începînd din a doua jumătate a secolului trecut. Gr. Cobălcescu şi Gr. Ştefănescu au pus bazele învăţămîntului geologic superior în ţara noastră, începînd din 1863. Cercetări geologice mai sistematice au început în ţara noastră în 1882,
o  dată cu constituirea Biroului geologic sub conducerea lui Gr. Ştefănescu şi Sabba Ştefănescu. Primele cercetări hidro-
geologice au fost efectuate de Matei Drăghiceanu. De studiul resturilor fosile de organisme s-a ocupat în special I. Simio-nescu. în 1906 s-a înfiinţat Institutul geologic al Romîniei, sub conducerea prof. L. Mra-zec. Institutul a elaborat şi pubicat hărţile geologică, a vegetaţiei, geografică şi hidrografică a ţării, toate la scara 1 : 1 500 000, şi primele foi ale hărţii geologice la scara
1  : 500 000. în cadrul acestui institut, o contribuţie importantă la studiul geologic al ţării au adus-o: Gh. Muntea-nu Murgoci, I. Popescu-Voi-teşti, V. Popovici-Haţeg, Sava Athanasiu, Gh. Macovei, I. Ata-nasiu, Şt. Ghica-Budeşti ş.a. Lucrările acestora au apărut în publicaţiile institutului: „A-nuarul Institutului geologic al Romîniei", „Dări de seamă ale şedinţelor", „Studii tehnice şi economice", „Memorii". în regimul democrat-popular, cercetările geologice au luat un puternic avînt, în strînsă legătură cu avîntul e-conomic al ţării noastre. Organizaţiile geologice au fost înzestrate cu utilaje şi aparatură modernă, ceea ce a permis aplicarea celor mai noi metode de cercetare. în 1949 a fost reorganizat învăţămîntul geologic superior. în 1950 Institutul geologic al Romîniei a fost transformat în Comitetul geologic, care a devenit principalul organ de coordonare şi îndrumare a întregii activităţi de cercetare sistematică a subsolului ţării, în 1958 a luat fiinţă Institutul de geologie şi. geografie al Academiei R.P.R., iar în 1960 Institutul geologic al Comitetului geologic. Prin cercetările lor geologice valoroase sînt cunoscuţi în ţară şi peste hotare oameni de ştiinţă romîni, ca: acad. Gh. Macovei, acad. Al. Codarcea, acad. G. Murgeanu, acad. M. Savul, acad. M. Filipescu, V. Iano-vici, membru corespondent al Academiei R.P.R., ş.a. Rezultatele activităţii geologice s-au concretizat în descoperirea unor rezerve importante de substanţe minerale utile, ca petrol, gaze, cărbuni, minereuri, roci utile ş.a., precum şi în editarea a
GEOMETRIE
 533
GEOMETRIE*
numeroase publicaţii şi hărţi geologice. — G. cronologică (sau istorică, stratigraficâ) v. stratigrafie. — G. dinamică, ramură a geologiei care studiază procesele sub influenţa cărora au loc schimbarea şi transformarea scoarţei Pămîntului, ca şi dezvoltarea Pămîntului în ansamblu. Aceste procese se împart în două categorii: a) interne (sau de profunzime), cum sînt procesele magmatice, metamorfice şi tectonice, şi b) externe (sau de suprafaţă), cum sînt acţiunile exercitate de ape, de gheţari, de vînturi şi de organisme asupra scoarţei Pămîntului. — G. tehnică (sau inginerească), disciplină geologică care studiază procesele geologice şi proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor pentru determinarea condiţiilor de fundare a diferitelor construcţii (baraje, căi ferate, tuneluri, şosele, poduri etc.) şi stabilirea măsurilor geologice-tehnice pentru asigurarea stabilităţii acestor construcţii. în ţara noastră, preocupările sistematice în domeniul g. t. au apărut în anii puterii populare, o dată cu elaborarea proiectelor marilor construcţii ale socialismului.
   geometrie (gr. ge „pă-mînt“ şi metrón „măsură44), ramură a matematicii care se ocupă cu studiul formelor corpurilor şi al raporturilor lor spaţiale. Primele noţiuni de g. au apărut la egipteni, datorită nevoii de a regăsi limitele terenurilor după inundaţiile Nilului; în acest scop erau utilizate formule empirice. G. a fost dezvoltată teoretic în Grecia antică, mai ales de Tales, Pitagora, Platón, Arhimede şi A-pollonios. în „Elemente**, Euclid, plecînd de la un sistem de axiome, a coordonat cunoştinţele de geometrie acumulate pînă la el, dîndu-le totodată o formă logică în ansamblu. După Euclid, au adus contribuţii la dezvoltarea g. Ptolemeu şi Pappus (sec. iV-IIIî,e,n.).în prima jumătate a sec. al XVII-lea, R. Descartes a dat acestei discipline o nouă orientare, care a permis utilizarea metodelor algebrice şi a analizei materna-
  î — trapez
2— sector de cerc
^________br_ _ rer2 a
        2           360
 5 — elipsă 5 = Ttab
        4 — piramidă şi trunchi de pi-f         ramidă
vh-± (F +
 'f +1+ÍFS)
   5 — cilindru circular (oblic)
   V = Tir^h
  6 — trunchi de con
  K = — (/? 2 +
                                                                                    3
                                                                             + r2 + Rr)
V = — (2 D2 +
 8 — paraboloid de rotaţie
 tice, punînd astfel bazele geo-metriei analitice. J. V. Poncelet (sec. al XIX-lea) a creat geometria proiectivă. în urma lucrărilor lui L. Euler şi G* Monge (sec. al XIX-lea) s-a dezvoltat geometria diferenţială. Monge este şi creatorul geometriei descriptive. Rezultate fundamentale în teoria suprafeţelor au fost date de K. Gauss, în acelaşi secol, N. Loba-cevski şi J. Bolyai, independent unul de altul, au creat o nouă geometrie, geometria neeuclidiană, care a avut o înrîurire puternică asupra dezvoltării ulterioare nu numai a g., ci şi a matematicii în generaL G.F.B. R i e m a n n a extins considerabil noţiunea de spaţiu. Contribuţii importante în domeniul geometriei proiective şi neeuclidiene se da-toresc lui M. Chasles (î 793 — 1880) şi A. Cayley (1821-1895). F. Klein a introdus o nouă concepţie a g., ca studiu al invarianţilor unui grup de transformări. S. L i e a pus bazele teoriei grupurilor de transformări continue. D. H i 1-b e r t, la sfîrşitul sec. al XIX-lea, a formulat un sistem complet şi necontradictoriu de axiome independente. în secolul nostru, geometria diferenţială a curbelor şi a suprafeţelor a fost dezvoltată de G. D a r b o u x,
 E.  C e c h, W. Blaschke (n.
 1885),  Gh.          Ţiţei  ca, F.
 E n r i q u e s, G. Castelnuovo (1865— 1952). Teoria grupurilor de transformări a fost continuată de L. Bianchi (1856—
 1930) şi E. C a r t a n. Au fost introduse noi categorii de spaţii    prin   lucrările  lui P.
 Finsler (n. 1894), H. W e y 1, Ch. Ehresman, S.P. F i n i-k o v,    G. V r ă n c e a n u, E.
 Bompiani (n.        1889),   V. F.
 K a g a n, E. Kâhler (n. 1906). Geometria algebrică modernă este reprezentată de C. S e-g r e, F. Severi, B. Van der Waerden (n. 1903), A. D. Aleksandrov (n.      Î9Î2), A.
 Weil, A. Grothendieck. în ţara noastră, E. Bacaloglu a publicat între 1859 şi 1862 mai multe lucrări originale de geometrie diferenţială. Studii sistematice de geometrie au fost iniţiate în ţara noastră de Gh. Ţiţeica, a cărui activitate ştiin-
GEOMETRIE
534
 GEOPOLITICĂ
 ţifică s-a desfăşurat la Bucureşti între 1896 şi 1939. Gh. Ţiţeica a studiat mai ales proprietăţile proiective ale suprafeţelor. în anul 1907 el a descoperit o clasă remarcabilă de suprafeţe, care îi poartă numele. Pentru dezvoltarea geometriei la noi, o importanţă deosebită o are şcoala matematică de la Iaşi, creată
 (1910)   de Al. Myller, unde s-a studiat în mod deosebit geometria diferenţială. Din această şcoală fac parte q. m a y e r, care a studiat geometria diferenţială centroafină, şi M. H a i-m o v i c i, care s-a remarcat prin cercetări asupra geometriei integrale şi a celei finsleriene. La Bucureşti s-au evidenţiat în domeniul g. D. B a r b i 1 i a n, care a dat o extindere considerabilă spaţiilor neeuclidiene şi a publicat lucrări importante de geometrie algebrică şi de geometrie proiectivă faţă de un inel, şi Al. P a n t a z i, cu studii de geometrie diferenţială proiectivă. O contribuţie remarcabilă în dezvoltarea g. o aduce actuala şcoală de geometrie de la Bucureşti, creată de G. Vrănceanu. — G. afi-nă, ramură a geometriei corespunzătoare grupului afin de transformări, adică grupului de transformări proiective care lasă neschimbat un plan, numit, convenţional, planul de la infinit. Raportul segmentelor de pe aceeaşi dreaptă este un invariant în această geometrie.
 —   G. algebrică, ramură a geometriei care se ocupă cu varietăţi definite prin ecuaţii algebrice.
 G.  a. studiază curbe algebrice, suprafeţe algebrice, transformări algebrice etc. — G. ana~ lagmaticây ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor generate de cercuri şi de sfere. Este geometria grupului conform. — G. analitică, ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric. în acest scop, punctelor sau elementelor care compun figurile geometrice li se asociază unul sau mai rmilte numere, numite coordonate, astfel că proprietăţile figurilor sînt exprimate prin relaţii între aceste numere. — G. axiomatică, ramură a geometriei
 care studiază fundarea g. din punct de vedere logic. — G. descriptivă, ramură a geometriei care are ca scop reprezentarea, printr-un desen executat în plan, a unei figuri din spaţiu. Ea permite astfel să se rezolve, prin construcţii geometrice în plan, probleme relative la formele şi la dimensiunile obiectelor din spaţiu în vederea reproducerii lor ulterioare. G. d. reprezintă baza teoretică a desenului tehnic. — G. diferenţială, ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor geometrice (curbe, suprafeţe etc.), utilizînd metodele analizei matematice. G. d. este utilizată pe larg în teoria elasticităţii, pentru stabilirea şi discutarea ecuaţiilor ei fundamentale. — G. euclidiană, ramură a geometriei bazată pe noţiunile de distanţă, măsurată prin teorema lui Pitagora, şi unghi. — G. globală, ramură a geometriei diferenţiale care studiază legătura dintre structurile diferenţială şi topologică ale unei varietăţi diferenţiale. Este geometria grupului deplasărilor. T- G. neeuclidiană, ramură a geometriei care diferă de geometria euclidiană prin-tr-o altă axiomă de paralelism, în geometria neéuclidianá i-perbolică, numită de obicei geometria Iui Lobacevski, prin-tr-un punct dat putem să ducem două paralele unei drepte date; în g. n. eliptică nu există drepte paralele. S-a demonstrat că g: n. sînt necontra-dictorii şi s-au construit şi modele în spaţiu pe care ele se verifică. Crearea acestor g. a dovedit că geometria nu este apriorică şi că în mod logic sînt posibile şi alte geometrii ,* g. n. a dezvăluit legătura profundă dintre spaţiu şi materie, faptul că proprietăţile spaţiului sînt condiţionate de proprietăţile materiei. Prin a-ceasta s-a dat o nouă lovitură concepţiilor idealiste despre spaţiu. G. n. este folosită în fizica actuală pentru iormularea teoriei generalizate a relativităţii. — G. proiectivă, ramură a geometriei care corespunde grupului proiectiv de 1 ransfor-mări, adică relaţiilor liniare între coordonatele omogene ale punctelor figurilor jo două
 sisteme de coordonate. G. p. are ca invarianţi raportul anar-monic a patru puncte, gradul curbelor, deci transformă dreptele în drepte, planele în plane etc. G. p. face abstracţie de proprietăţile metrice (măsuri de distanţe sau unghiuri) şi de deosebirea dintre elementele la distanţe finite şi cele de la infinit ale spaţiului.
   geomorfologie, ştiinţă fizi-co-geografică care studiază relieful suprafeţei terestre. Formele de relief elementare şi unităţile de relief complexe rezultate din combinarea acestora, care alcătuiesc suprafaţa uscatului şi a fundului mărilor şi oceanelor, sînt cercetate de g. din punctul de vedere al caracteristicilor lor externe, al genezei şi al dezvoltării lor în timp şi spaţiu şi al repartiţiei lor teritoriale. G. priveşte relieful ca un rezultat al acţiunii concomitente asupra scoarţei Pămîntului a proceselor generate de forţele interne ale Pămîntului (procesele de cutare a scoarţei, mişcările ei oscilatorii, fenomenele vulcanice şi cutremurele de pămînt) şi a proceselor exogene, la baza cărora stă energia solară (dezagregarea şi alterarea, eroziunea, transportul şi acumularea materialelor). G. studiază relieful ca parte componentă a învelişului geografic, în strînsă interdependenţă cu ceilalţi componenţi ai lui, şi de aceea este legată de ştiinţele care studiază aceşti componenţi.
   geomóri 1. Agricultori mici şi mijlocii din Atica (Grecia centrală antică), unde, împreună cu meşteşugarii, formau poporul de rînd. 2. Marea aristocraţie funciară din Samos şi din Siracuza în antichitate.
   geopolitică, teorie antiştiin-ţifică şi reacţionară care denaturează datele geografiei economice, politice şi fizice, pre-tinzînd că politica unui stat ar fi determinată nu de cauze sociale, ci de situaţia sa geografică. Ea este o variantă extremistă a determinismului geografic. G. încearcă să justifice politica de agresiune şi propagă deschis militarismul şi expansiunea colonială pe baza aşa-zisei teorii a „spaţiului vital‘\ adică a pretinsei necorespondenţe a
 GEORGE
 535
GEORGETOWN
 graniţelor dintre state cu spaţiul necesar populaţiei statului respectiv. G. a apărut la sfîrşitul sec. al XIX-lea, în epoca imperialismului, şi este caracteristică mai ales ideologiei fasciste. Primii ei reprezentanţi au fost geograful şi etnograful Fr. Ratzel (Germania),
H.J. Mackinder (Anglia) şi amiralul A. Mahan (S.U.A.). Termenul g. a fost creat în 1916 de sociologul pangerma-nist suedez R. Kjellén. Principalul teoretician al g. a fost generalul hitlerist K. Haushofer (1869—1946). în prezent, g. este reînviată de ideologii neofascişti, care fundamentează, cu ajutorul ei, politica pactelor a-gresive şi anticomunismul.
   George [gheorghe], Ştefan (1868—1933), poet simbolist german, reprezentant al estetismului esoteric („Imnuri**, 1890; „Pelerinaje**, 1891; „Anul sufletului**, 1897; „Covorul vieţii**, 1900; „Al şaptelea inel“,
1907). Adept al filozofiei lui Nietzsche, a propagat cultul „voinţei de putere** şi al elitelor. A tradus din Dante, din Shakespeare (sonetele), din simboliştii francezi.
   George al III-lea, rege al Angliei (1760-1820) din dinastia de Hanovra. în timpul domniei sale, coloniile engleze din America de Nord şi-au proclamat independenţa (1776) şi şi-au consolidat-o, învingînd armatele engleze după un război îndelungat (1775-1783). El a sprijinit lupta reacţiunii europene împotriva revoluţiei burgheze din Franţa.
   Georgescu, George (n. 1887), dirijor romín de reputaţie internaţională, artist al
G. Georgescu
poporului din R.P.R.; membru corespondent al Academiei R.P.R. A studiat mai întîi violoncelul la Bucureşti şi la Berlin şi apoi dirijoraţul cu Arthur Nikisch şi Richard Strauss, debutînd la Berlin în 1918. La începutul activităţii sale muzicale a făcut parte din cvartetul de coarde „Henri Marteau". în 1920 a apărut pentru prima oară la pupitrul „Filarmonicii romíné** şi, în acelaşi an, a devenit director general al acesteia, funcţie pe care o deţine şi în prezent. Á fost şi directorul Operei din Bucureşti. A dirijat orchestrele cele mai renumite din lume, în centre muzicale de primă importanţă. Sub bagheta sa au concertat celebrităţi ca J. Thibaud, A. Cortot, P. Casals, D. Oistrah, Y. Menuhin, S. Richter, W. Backhaus, A. Rubinstein, E. Fischer, George Enescu, D. Lipatti ş.a. Repertoriul lui G. cuprinde toate şcolile şi stilurile muzicale. S-a făcut remarcat mai ales ca interpret al creaţiilor lui Mozart, Beethoven, Brahms, Wagner, Ceai-kovski, R. Strauss, Ravel şi Enescu. A fost membru al mai multor jurii ale concursurilor internaţionale. Arta sa interpretativă se caracterizează prin precizia şi eleganţa gesticii, prin cunoaşterea adîncă a operelor interpretate. Laureat al Premiului de stat.
   Georgescu, Ion (1856— 1898), sculptor romín. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, cu Karl Storck, apoi la Paris, unde a ţinut o legătură strînsă cu intelectualii romîni progresişti. Temeinica sa formaţie clasică s-a vădit încă din primele sale lucrări („Izvorul**, 1879; „Aruncătorul de lance**, 1882). Viziunea sa realistă şi meşteşugul sigur apar însă mai ales în seria de valoroase portrete („Al. Odobescu“, 1881; „Mihail Pascaly**, 1882, operă plină de avînt romantic şi de vibraţie lăuntrică; „D. Bolin-tineanu", 1883; „V. Alecsan-dri“ şi „M. Eminescu**, 1890), precum şi în statui concepute clar şi cu un vădit simţ al monumentalităţii („Gheorghe Lazăr**, 1886, din Bucureşti; „Gheorghe Asachi“, 1887, din
Iaşi). A executat de asemenea statuile alegorice „Agricultura** şi „Justiţia**, care împodobesc faţada Băncii de Stat a R.P.R., şi reliefuri. G. s-a ocupat şi de
1. Georgescu
pictură şi desen, lăsînd o serie de remarcabile acuarele. A fost profesor la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, unde a avut ca elevi pe Fr. Storck,
D.   Mirea ş.a.
   Georgescu, Justin (1922— 1942), militant al U.T.C. încadrat încă din anii de liceu în mişcarea antifascistă, a devenit în 1939 membru al
J. Georgescu
Uniunii Tineretului Comunist. Student din 1941 la Facultatea de litere şi filozofie, a fost unul dintre conducătorii organizaţiei U.T.C. de la Universitatea din Bucureşti. Arestat în 1942, a murit în urma schingiuirilor la care a fost supus.
   Georgetown [giqigitaun],o-raş în Guyatia Britanică (America de Sud), pe ţărmul Oceanului Atlantic, centrul administrativ al coloniei. 90 000 loc. (1961). Principalul port al ţării, prin care se exportă zahăr,
GEORGETOWN
536
 GERA
bauxită, rom, material lemnos, aur, diamante. Mici întreprinderi industriale (mai ales fa-brici de zahăr). In oraş există o catedrală, considerată cea mai mare biserică de lemn din lume.
   Georgetown /gi^igitaun], o-raş în Malaya, situat în insula Penang. 100 000 loc. (1961). Centru comercial şi industrial: metalurgia cositorului, industrie alimentară (fabrici de ulei, decorticarea orezului), întreprinderi de prelucrare primară a cauciucului. Important port în strîmtoarea Malacca.
   Georgia v. Republica Sovietică Socialistă Gruzină.
   Georgia [gió:gh/, stat în sud-estul S.U.A., pe coasta Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 152 588 km2. Populaţia:
3 700 000 loc. (196Î). Centrul administrativ: Atlanta. Relieful este format, în nord-vest, din ultimele ramificaţii ale munţilor Apalaşi, după care urmează, spre sud, o zonă de podiş şi o întinsă zonă de cîmpie mai înaltă, iar spre ţărm o cîmpie joasă, mlăştinoasă. Climă subtropicală, cu nuanţă oceanică în est. Culturi de bumbac, porumb, legume, tutun, arahi-de; creşterea intensivă a bovinelor, porcinelor şi păsărilor. Industria este legată mai ales de valorificarea resurselor locale. Este dezvoltată industria textilă (prelucrarea bumbacului), industria lemnului şi a celulozei şi mai puţin industria alimentară, chimică şi constructoare de maşini. Principalul port: Savannah.
   Georgia de Sud, insulă în sudul Oceanului Atlantic, la nord de paralela 55° lat. sudică. Suprafaţa: 4 144 km2. Ţărmuri crestate, cu fiorduri. Relieful este muntos, cu înălţimi pînă la 2 804 m (Mt, Paget). Climă subantarctică oceanică. Importantă bază pentru vînatul de balene. Principala aşezare: Grytviken. Aparţine Marii Britanii, fiind o dependenţă a insulelor Falkland.
   georgian (STRAT.), seria inferioară a cambrianului, descoperită prima dată în statul Georgia (S.U.A.) şi caracterizată prin depozite conţinînd fcrilobitul olenellus, arheociatide, brahiopode nearticulate, primele nautiloidee, gasteropode
etc. Depozitele g. apar în regiunea scutului baltic, în Insulele britanice, în zonă ar-deno-polonă, în zona bretano-boemă, în colinele Timan, în insulele Novaia Zemlia, în sudul munţilor Urali, în cîteva regiuni din cuprinsul zonei me-diteraniene ş.a.
   Georgiev [ gheorghiév], Vladimír (n. 1908), lingvist bulgar, profesor la Universitatea din Sofia, membru al Academiei Bulgare de Ştiinţe, specialist în lingvistica indo-europeană. Este iniţiatorul reformei ortografice bulgare de după 9 septembrie 1944. Op. pr.: „Guturalele indo-europene“ (1932), „Lingvistica preelenă", (1941 — 1945), „Limba tracă“, (1957). A publicat de asemenea studii consacrate descifrării inscripţiilor cretane (miceniene şi minoice), onomasticii şi etimologiei bulgare.
   geosferă (GEOL.)? înveliş cu formă aproximativ sferică, care, după ipotezele actuale, ar intra în alcătuirea Pămîntului. S-au separat următoarele geosfere concentrice: centrosfera, mantia, scoarţa Pămîntului, hidro-sfera, atmosfera, la care se adaugă şi biosfera.
   geo sinclinál (GEOL.), regiune mobilă a scoarţei terestre, care suferă în cursul timpului geologic o scufundare intensă, însoţită de manifestări vulcanice şi de acumularea unor serii de depozite sedimentare de mare grosime, şi care se transformă ulterior într-un lanţ muntos cutat ca urmare a mişcărilor tectonice (ex. g. carpatic şi g. est-asiatic; ultimul funcţionează şi astăzi). în g. există condiţii favorabile de formare şi de acumulare a unor importante zăcăminte de substanţe minerale utile (ex. zăcăminte de minereuri de fier, de mangan, de minereuri poli-metalice, zăcăminte de gaze, de petrol etc.).
   geotectonică (GEOL.), ramură a geologiei care studiază structura scoarţei terestre şi cauzele mişcărilor şi deformărilor pe care le suferă aceasta, în cadrul g. se disting: a) g. teoretică (sau generală), care studiază procesele dezvoltării tectonice a scoarţei terestre în ansamblu, şi b) g. regională,
care studiază structura geologică actuală a anumitor teritorii şi procesele care au determinat apariţia acestei structuri. Sin. tectonică.
   geotropism (gr. ge „pămînt" şi trope „mişcare"; BIOL.), creş^ terea orientată a unor părţi sau organe ale plantelor faţă de direcţia forţei gravitaţionale. G* poate fi pozitiv, dacă creşterea are loc în sensul gravitaţiei (ex. rădăcina principală la plante), sau negativ, opus sensului forţei gravitaţionale (ex. tulpina plantelor). Datorită g., rădăcinile seminţei încolţite se afundă în pămînt independent de poziţia seminţei. V. şi tropism.
   gepizi, neam germanic originar din Scandinavia, aşezat pe la începutul erei noastre în regiunea vărsării Vistulei în Marea Baltică, de unde, pe la mijlocul sec. al III-l®a, a migrat spre sud şi s-a aşezat m nordul Daciei. Au fost supuşi de huni (375) şi au participat Ia expediţiile acestora împotriva Imperiului roman. După moartea lui Attila (453), g. s-au răsculat, i-au înfrînt pe huni,, şi-au extins stăpînirea asupra Panoniei şi a părţii de apus a Daciei şi au devenit f e d e-r a ţ i ai Imperiului roman de răsărit. După înfrîngerea lor de către longobarzi şi avari (567)* g. au fost asimilaţi treptat de populaţia băştinaşă.
   Gera [ghéra], district în sudul R.D. Germane. Suprafaţa:
4 006 km2. Populaţia: 723 650 loc. (1961). Centrul administrativ: Gera. Relieful este format din prelungirile nordice ale munţilor Pădurea Turingiei şi Pădurea Franconiei, continuate spre nord printr-un podiş. Mai mult de 1/3 din teritoriu este acoperit de păduri. Subsolul conţine zăcăminte de minereu de fier şi de metale rare (Ronneburg). Veche regiune industrială, dezvoltată mulţii lateral. Principalele ramuri in-dustriale:    siderurgia    (Unter-
wellenborn), industria electro^ tehnică, mecanica de precizie şi optica (Jena), industria textilă (în estul districtului, mas ales la Gera şi Greiz), producţia de ceramică şi sticlă, prelucrarea lemnului. Agricultură inten" sivă, mai ales în nord. Se cultivă secară, grîu, ovăz, orz, car-
geraniacee
537
GERMANIA
tofi, sfeclă de zahăr. Se cresc mülte porcine, vite şi păsări.
   geraniacee (BOT.; Geranta-ceae), familie de plante erbacee din clasa dicotiledonatelor, ale căror frunze sînt acoperite cu peri glandulari şi au un miros caracteristic. Florile, diferit colorate, sînt grupate în umbele sau dispuse cîte 1 —2 în vîrful tulpinii. Fructul lor matur are forma caracteristică de cioc de barză (ex. ciocul-berzei, ciocul-cucoarei, muşcata etc.).
   geraniól (CHIM.), C^H^O. Alcool primar cu două duble legături în moleculă. Este componenta principală a uleiului de trandafir, de muşcată ş.a., întrebuinţat în parfumerie, în industria aromelor alimentare etc. pentru mirosul său de trandafir.
   geránium» ulei de — (CHIM.) ulei eteric obţinut din unele specii de plante din familia Geraniaceae. Are miros asemănător uleiului de trandafir. Se utilizează în parfumerie şi cosmetică.
   Gérard [jerár], Francois (1770—1837), pictor şi desenator francez, de orientare neoclasică, format în atelierul lui J.L. Dávid. A creat pictură cu teme istorice („Bătălia de la Austerlitz“, „Intrarea lui Henric al IV-lea în Paris“), mitologice („Psyché“) şi portrete („M-me Recamier**, „Tal-leyrand**). A acordat o mai mare importanţă clarobscurului şi culorii, anunţînd, prin lirismul unora dintre lucrările sale, romantismul.
   Gerhardsen [ghérhartsan], Einar Henry (n. 1897), prim-ministru ál Norvegiei în 1945-1951 şi din 1955, pre-şedinţele Partidului muncitoresc din Norvegia (din 1945), partid social-democrat.
   geriatrie (gr. geras „bătrî-neţe“ şi iatria „tratament"; MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu patologia şi cu tratamentul senilităţii- V. şi endocrinologie.
   Géricault [jericó/, Théodore (1791 — 1824), pictor, acuare-list, litograf şi sculptor francez, reprezentant de seamă ^al romantismului progresist. In creaţia sa, străbătută de spirit umanist şi democratic, atenţia acordată vieţii psihice se îm-
 bină cu patosul eroic. Lucrările lui G. redau adesea evenimentele istorice importante contemporane lui („Scenă din războiul
Th. Gericauît
grec de independenţă**, „Cui-rasier rănit**, 1814). în tabloul „Pluta Meduzei** (1818—1819) (un studiu pentru această lucrare se află la Muzeul de artă al R.P.R.), dominat de un puternic suflu dramatic, G* a redat cu realism suferinţele naufragiaţilor de pe fregata „Meduse**. Dramatismul acestei compoziţii decurge din formele ample şi sculpturale, din dinamismul puternic, din opoziţiile de lumină şi umbră, între 1820 şi 1821, lucrînd în Anglia, G. a creat numeroase tablouri pline de mişcare, avînd ca temă caii („Cursele de la Epsom*\ 1821). Acestea, împreună cu litografiile inspirate din viaţa poporului („Fierarii**, „Cerşetorul** etc.), au deschis drumul realismului critic în arta franceză. înapoindu-se în Franţa a pictat peisaje realiste („Cuptorul de var“, 1823), tablouri cu animale şi portrete. Caracteristice creaţiei lui G. sînt opunerea contrastantă a umbrelor şi a luminii, modelarea viguroasă a formelor, desenul plastic.
  Gerilă, personaj în basmele populare romîneşti, personificare a iernii şi a frigului. înzestrat cu facultatea miraculoasă de a răci şi a îngheţa orice, Gerilă face parte dintre personajele menite să-l ajute pe eroul pozitiv (Făt-Frumos) să treacă peste încercări ce par de neînvins.
  Gerlachovka [ghérlahofca], cel mai înalt vîrf din Carpaţi (2 663 m), situat în munţii Tatra (R.S. Cehoslovacă).
   ger mână, limba ^, limbă germanică reprezentînd limba oficială a R.D. Germane, R.F. Germane şi a Austriei şi una dintre cele patru limbi oficiale ale Elveţiei. Cele mai vechi texte datează din sec. al VIII-lea. în limba germană s-a dezvoltat o bogată literatură, de renume mondial.
   Germanetto, Giovanni (1886—1959), scriitor italian, activist politic, membru al Partidului Comunist Italian. în 1927 s-a stabilit în U.R.S.S. în cartea „Memoriile unui bărbier** (1930, trad. rom. 1960), G. redă cu mult farmec narativ viaţa sa de militant comunist, reprezentativă pentru o întreagă perioadă din istoria proletariatului italian.
   Germania, ţară în Europa centrală. Se întinde de la Marea Nordului şi Marea Baltică în nord pînă la lanţul munţilor Alpi în sud, între patrulaterul Boemiei, Neisse şi Oder în est şi culoarul Rinului, munţii din estul Franţei şi Belgiei şi cîmpia Olandei în vest. Pe teritoriul G. se succedă trei mari unităţi de relief: cîmpia G. de nord, masivele muntoase joase, hercinice ale G. centrale şi zona prealpină şi alpină. Clima e temperată; de la nord-vest către sud-est se face tranziţia de la clima oceanică la clima continentală. Apele principale curg de la sud-est spre nord-vest, vărsîndu-se în Marea Nordului (Rinul, cu Neckar şi Main, Ems, Weser, Elba cu Mulde şi Saale) şi în Marea Baltică (Oderul cu Neisse); apele din sud-estul G. sînt colectate de Dunăre. — Istoric. în antichitate, G. a fost locuită de triburi germanice şi slave. Uniunile de triburi germanice, care s-au constituit în evul mediu timpuriu, au fost incluse (sec. al Vl-lea — începutul sec. al
IX-lea)  în statul franc. în sec.
X—XI11,    feudalii germani, constituiţi încă de la mijlocul sec. al IX-lea într-un stat separat, au dus războaie de cotropire a teritoriilor locuite de slavi („D rang nach Oste n“) şi de cucerire a Italiei. După cucerirea Italiei de nord şi centrale (962), Ottó I a pus bazele statului feudal cunoscut sub numele de „Sfîntul Imperiu
 GERMANIA
538
GERMANIA
roman de naţiune germana'. în sec. XI—XII a avut loc între împăraţii germani şi papalitate lupta pentru învestitură. Imperiul german s-a fărîmiţat în sec. XIII—XIV într-o mulţime de stătuleţe feudale (principate, ducate, markgrafiate, baronii etc.). Oraşele bogate şi influente au început să se constituie în uniuni, cum a fost, de pildă, H a n s a. Exploatarea feudală a provocat o largă mişcare socială, legată ideologic de reforma bisericii, care a fost preludiul războiului ţărănesc german (1524— 1525). în sec. al XVII-}ea, G. a fost teatrul războiului de 30 de ani (1618— 1648). Victoriile Franţei asupra Austriei (1805) şi a Prusiei (1806) au avut drept urmare lichidarea „Sfîntului Imperiu roman de naţiune germană" (1806). Congresul de la Viena (1814—18Î5) a hotărît constituirea Confederaţiei Germane, sub conducerea formală a Austriei. Prusia şi Austria au participat, alături de Rusia, Ia crearea „Sfintei A 1 i a n ţ e“. La începutul sec. al XIX-lea, în G. relaţiile capitaliste s-au dezvoltat într-un ritm rapid. în condiţiile revoluţiei industriale, în G. (deceniul al cincilea al sec. al XIX-lea), procesul formării clasei muncitoare s-a accelerat. în 1844 a avut loc răscoala ţesătorilor silezieni. De la mijlocul sec. al XIX-lea, centrul mişcării revoluţionare s-a mutat din Franţa în statele germane, unde în această vreme şi-au început activitatea K. Marx şi F. Engels, G. devenind patria socialismului ştiinţific. în 1848 a izbucnit revoluţia burghezo-de-mocratică, a cărei sarcină principală era unificarea ţării. Dar, ca urmare a pactizării burgheziei cu iuncherimea, revoluţia a fost înfrîntă (1849). Unificarea ţării s-a înfăptuit de sus, „prin fier şi sînge“, în jurul Prusiei militariste, ca urmare a războaielor Prusiei şi Austriei cu Danemarca (1864), a războiului Prusiei cu Austria (1866) şi a războiului Prusiei cu Franţa (1870-1871). Reformele introduse de O. Bismarck au întărit puterea iuncherimii şi marii burghezii. Dezvoltarea
capitalismului în G. a fost însoţită de creşterea mişcării muncitoreşti germane, împotriva căreia Bismarck a dus o politică internă represivă, îndeosebi împotriva mişcării muncitoreşti socialiste, instituind legea excepţională (1878—1890). în 1875 s-a format Partidul muncitoresc socialist german (din 1890 Partidul social-democrat german). în 1879 Bismarck a încheiat alianţa cu Austro-Un-garia, la care s-a raliat Italia (1882), formîndu-se astfel Tripla Alianţă, bloc militar îndreptat împotriva Franţei şi Rusiei. După 1880, G. a urmat
 o politică de expansiune colonială, ceea ce a constituit una dintre cauzele principale ale dezlănţuirii primului război mondial imperialist (1914— 1918). Războiul s-a terminat cu înfrîngerea Germaniei. în noiembrie 1918 a izbucnit revoluţia burghezo-democratică, care a răsturnat monarhia. La 9 noiembrie 1918 revoluţia a învins la Berlin. Germania a fost proclamată republică. La 30 decembrie 1918 a fost creat Partidul Comunist din Germania. în aproape întreaga Germanie au avut loc puternice lupte revoluţionare, care au culminat cu proclamarea Republicii Sovietice din Bremen (10 ianuarie—3 februarie 1919) şi Bavaria (13 a-prilie—1 mai 1919), înăbuşite în sînge.în 1919 Adunarea Constituantă de la Weimar a adoptat constituţia Republicii germane. Ocuparea Ruhrului de către Franţa şi Belgia în 1923 a paralizat economia germană, în G., contradicţiile sociale s-au ascuţit. Un val de greve a cuprins întreaga G. în Turingia şi Saxonia s-au format guverne muncitoreşti. La Hamburg a izbucnit, sub conducerea lui Ernst Thâlmann, o insurecţie armată, care a fost însă înăbuşită în sînge. înce-pînd din 1924, monopoliştii germani, sprijiniţi de monopoliştii americani şi englezi, au început refacerea industriei, şi mai ales a celei de război (planul D a w e s, acordurile de Ia L o c a r n o, planul Y o u n g). în timpul crizei economice mondiale (1929— 1933), în G. s-au ascuţit şi mai
 mult contradicţiile de clasă. în scopul reprimării forţelor democratice şi al pregătirii războiului pentru reîmpărţirea lumii, vîrfurile capitalului monopolist din G. au adus la putere, la 30 ianuarie 1933, partidüí fascist, aşa-zis „naţional-socia-list“, în frunte cu Hitler. Guvernul hitlerist a lichidat libertăţile democratice, a interzis P.C. din G. şi apoi Partidul social-democrat şi a instaurat o teroare sîngeroasă. Totodată a fost promovată o politică externă agresivă pentru pregătirea războiului. între 1936 şi 1939, G. hitleristă, împreună cu Italia fascistă, au săvîrşit intervenţia armată împotriva Republicii Spaniole. în noiembrie 1936, G. a încheiat cu Japonia un tratat militar-politic (aşa-numitul Pact Anticom-intern). în martie 1938, G« hitleristă a ocupat Austria, iar după încheierea acordului de la München (septembrie 1938) a cotropit regiunea sudetă a Cehoslovaciei şi apoi întreaga Cehoslovacie (martie 1939). G. a atacat la 1 septembrie 1939 Polonia, dezlănţuind cel de-al doilea război mondial (1939—
 1945). La 22 iunie 1941, G.a atacat Uniunea Sovietică. în-frîntă de coaliţia antihitleristă, în cadrul căreia Uniunea Sovietică a avut rolul hotărîtor, G. hitleristă a capitulat la 8 mai 1945. Potrivit acordului dintre U.R.S.S., S.U.A., Anglia şi Franţa, au fost stabilite noile frontiere ale G., care a fost împărţită în patru zone de ocupaţie: zona răsăriteană (sovietică), zona nord-vestică (britanică), zona sud-vestică (americană) şi zona vestică (franceză). Berlinul (situat pe teritoriul zonei sovietice) a fost împărţit în patru sectoare şi pus sub o administraţie cvadripartită (U.R.S.S., S.U.A., Anglia şi Franţa). Conferinţa de la P o t s d a m din 1945 a trasat liniile directoare ale organizării postbelice a G., pe baza principiilor demilitarizării, denazifi-cării şi democratizării. în G. răsăriteană, forţele democratice ale poporului german, cu sprijinul U.R.S.S., au înfăptuit consecvent aceste principii. A fost realizată reforma agrară (1945—1946), care a lichidat
GERMANIA
539
GERMANIA
baza economică a iuncherilor, au fost lichidate monopolurile şi confiscate întreprinderile criminalilor de război, a fost curăţat aparatul de stat de elementele naziste şi creat un aparat de stat nou, popular, s-au creat posibilităţi ca partidele şi organizaţiile democratice antifasciste să-şi reia activitatea legală. în aprilie 1946 a fost creat în G. răsăriteană, prin unificarea pe baza marxism-leninismului a partidelor comunist şi social-democrat, Partidul Socialist Unit din Germania. în G* occidentală, încâlcind prevederile acordului de la Potsdam, S.U.A., Anglia şi Franţa au menţinut marile monopoluri germane, care au sprijinit refacerea militarismului german revanşard. Unirea zonelor de ocupaţie americană şi engleză, efectuată în decembrie 1946, cărora ulterior li s-a alăturat şi zona franceză, precum şi reforma monetară separată din iunie 1948 au constituit măsuri îndreptate spre scindarea G. în septembrie 1949, împotriva hotărîrilor acordurilor de la I a 11 a şi Potsdam, în G. occidentală a fost creată Republica Federală Germană. în aceste condiţii, Ia 7 octombrie
1949,  în Germania răsăriteană a luat naştere Republica Demo-crată Germană, primul stat democratic al muncitorilor şi ţăranilor din istoria G. — Republica Democrată Germană (R.D.G.), stat situat în Europa centrală. Se învecinează cu R.P. Polonă, R.S. Cehoslovacă, R.F. Germană şi Marea Baltică. Suprafaţa: 108 300 km2. Populaţia: 17 102 000 loc. (1962). Populaţia R.D.G* este formată aproape exclusiv din germani. Populaţia urbană reprezintă 72% din numărul total al locuitorilor. Capitala: Berlin. Alte oraşe importante:       Leipzig,
Dresda, Karl-Marx-Stadt, Halle, Magdeburg. Din punct de vedere administrativ, teritoriul R.D. Germane este împărţit în 15 districte, dintre care unul este sectorul estic al Berlinului. Teritoriul R.D. Germane este format din două mari unităţi naturale: la nord partea răsăriteană a cîmpiei Germaniei de nord, cu relief de morene, iar la sud şi sud-
Ipll
 REPUBLICA DEMOCRATA GERMANA
             25  0  2b  50  75 100 km
SCARA
vest regiunea munţilor hercinici din Germania centrală, cu altitudini ce depăşesc rar
1 000 m (munţii Harz, munţii Pădurea Turingiei, Munţii Metalici). în partea de sud-vest a ţării se află depresiunea Turingiei, importantă pentru agricultură. Subsolul R.D.G. este bogat în resurse minerale: lignit, săruri de potasiu, sare gemă, uraniu, în cantităţi mai mici minereuri de fier, metale neferoase etc. Clima este temperată, cu nuanţă oceanică în nord şi nord-vest şi continentală în est. Reţeaua hidrografică este densă. Fluvii importante: Elba, cu afluenţii mai mari Saale şi Mulde, Oderul, care împreună cu afluentul său Neisse formează graniţa cu R.P. Polonă. Principalele fluvii şi rîuri ale
R.D.G. sînt legate prin canale navigabile. Pădurile ocupă peste 27% din teritoriul R.D. Germane, fiind formate în cea mai mare parte din conifere. Aproximativ 60% din teritoriul ţării este ocupat de terenurile agricole. După proclamarea R.D.G., oamenii muncii, sub conducerea P.S.U.G. şi cu ajutorul multilateral şi frăţesc al Uniunii Sovietice şi al celorlalte ţări socialiste, au trecut la construirea socialismului. Militarizarea R.F.G. şi includerea ei în blocuri agresive au silit R.D.G. să adopte o serie de măsuri în apărarea cuceririlor sale socialiste. în 1955, R.D.G. a devenit membră a Tratatului de la Varşovia. în 1956 guvernul R.D.G. a creat Armata Populară Naţională. R.D.G. a depus
35 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
 GERMANIA
540
GERMANIA
eforturi susţinute şi a făcut numeroase propuneri în direcţia încheierii tratatului de pace german. Totodată, R.D.G. a făcut propuneri privind crearea unei confederaţii a celor două state germane, ca premisă a reunificării paşnice şi democratice a întregii ţări. Faţă de aceste propuneri, guvernul de la Bonn s-a situat sistematic pe poziţia ignorării sau respingerii lor. R.D.G. este un stat socialist; forţa conducătoare în stat este P.S.U.G. Prim-secretar al C.C. al P.S.U.G. este Walter U 1 b r i c h t, în acelaşi timp şi preşedinte al Consiliului de Stat al R.D.G. Organul suprem al puterii de stat este Camera Populară (aleasă pe patru ani). Consiliul de Stat (îndeplineşte funcţiile şefului statului) este ales de Camera Populară pe timp de patru ani. Organul suprem executiv al puterii de stat este guvernul (Consiliul de Miniştri). Preşedinte al Consiliului de Miniştri este Otto Grote wohl. Organele locale ale puterii de stat sînt adunările reprezentative populare. Partidele şi organizaţiile democratice dii R.D.G., precum şi reprezentanţii celor mai largi pături ale poporului german, fac parte din Frontul naţional al Germaniei democratice, creat în 1950 din iniţiativa P.S.U.G. Scopul acestui front este reunificarea paşnică şi democratică a Germaniei. Toate partidele şi cele mai de seamă organizaţii de masă din R.D.G. colaborează, sub conducerea P.S.U.G., în Blocul democratic. Dezvoltarea economică. R.D.G. este o ţară industrială dezvoltată. în anii puterii populare au fost create noi ramuri şi subramuri ale industriei şi s-a trecut la o repartiţie teritorială raţională a industriei. Faţă de 1936, producţia industrială a crescut pînă în 1962 de 3,6 ori. La sfîrşitul anului 1962, volumul producţiei industriale a R.D.G. reprezenta 95% din volumul producţiei industriale a întregii Germanii în 1936. Baza energetică o formează lignitul. R.D. Germană ocupă primul loc în lume în ce priveşte extractia de lignit
 (246 992 000 t )n 1962). Industria siderurgică s-a dezvol-
 tat prin mărirea şi modernizarea întreprinderilor vechi şi construirea de noi obiective industriale (Eisenhüitenstadt şi Cal be). Metalurgia neferoaselor este dezvoltată la Hettstedt, Freiberg, St. Egidien ş.a. Industria construcţiilor de maşini este reprezentată mai ales prin subramurile:    electrotehnică
 (Berlin, Leipzig, Dresda, Gera etc.), mecanică de precizie şi optică (Jena, Dresda, Weimar etc.), construcţii navale (Ros-tock-Warnemünde, Wismar, Stralsund etc.), ramură nou creată. O mare dezvoltare a luat industria chimică. Industria textilă s-a dezvoltat în special în districtul Karl-Marx-Stadt. în agricultură, procesul de cooperativizare s-a încheiat în 1960. Un rol important revine creşterii animalelor, care dă 70% din valoarea producţiei agricole. Se cultivă mai ales secară, grîu, ovăz şi orz, cartofi, plante furajere şi sfeclă de zahăr. Transporturile maritime sînt deservite de porturile Rostock-Warnemünde, Wismar, Stralsund, care au fost reconstruite şi dezvoltate în anii puterii populare. Venitul naţional al R.D.G. era în 1962 de circa 2,6 ori mai mare decît în 1950. Este membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). R.D.G. face comerţ cu 110 ţări. R.D. Germană exportă mai ales produse ale industriei construcţiilor de maşini, produse ale industriei chimice etc. Importă mai ales huilă şi cocs, minereu de fier, minereuri şi concentrate de metale neferoase, materii prime pentru industria textilă etc. Un rol însemnat în dezvoltarea comerţului exterior al R.D.G. revine Tîrgului internaţional de mostre de la Leipzig. Instituţiile de învăţămînt si cultural-ştiinţifice. înanulşcolar 1962— 1963, în institutele de învăţămînt superior din G. au studiat peste 114 000 de studenţi. Principalele centre ştiinţifice sînt: Academia Germană de Ştiinţe din Berlin, Academia saxonă de ştiinţe din Leipzig, Academia germană de ştiinţe agricole, Academia germană de construcţii, Academia germană de artă. — Republica Federală Germană (R.F.G.), stat
 în Europa occidentală. Se învecinează cu R.D. Germană, R.S. Cehoslovacă, Austria, Elveţia, Franţa, Luxemburg, Belgia, Olanda, Marea Nordului, Danemarca şi Marea Baltică. Suprafaţa: 247 960 km2. Populaţia: 57 865 000 loc. ^ (1963), din care peste 99% sînt germani. Capitala: Bonn. Populaţia urbană reprezintă 78% din totalul populaţiei ţării. Cele mai mari oraşe:         Hamburg,
 München, Köln, Essen, Düsseldorf, Frankfurt pe Main, Dort-mund, Stuttgart. Numeroase oraşe mari sínt concentrate ín bazinul Ruhr. în nordul R.F. Germane se află partea vestică a cîmpiei Germaniei. La sud de această cîmpie se află masive cu altitudine mică (Masivul Şistos Renan, Miînţii Weseru-lui, o parte din masivul Harz, Munţii Pădurea Neagră, Jura Suabă, Jura Franconiană), Podişul Bavariei şi cîmpia Rinului Superior. La graniţa cu Austria şi Elveţia se înalţă, Ia peste 2 500 m (vîrful Zugspitze,
 2  963 m), Alpii Bavariei. Climă temperat-oceanică în nord-vest şi continentală în sud-est. în cîmpia superioară a Rinului, clima este mai blîndă. Teritoriul este străbătut de o densă reţea hidrografică. Cele mai importante fluvii sînt: Rinul, Emsul, Weserul, Elba (cursul inferior) şi Dunărea, care colectează apele de pe versantul nordic al Alpilor Bavariei: Iller, Lech, Iser, Inn etc. Principalele fluvii sînt legate prin canale navigabile. Pădurile, în care predomină coniferele, fagul şi stejarul, ocupă 28% din teritoriul ţării. în subsolul R.F. Germane se găsesc importante zăcăminte de huilă, minereuri de fier, săruri de potasiu, minereuri neferoase şi petrol. Dezvoltarea economică. R.F.G. este un stat industrial dezvoltat, în 1962 R.F.G. dădea 9,1% din producţia industrială totală a ţărilor capitaliste. Economia se află sub controlul marilor monopoluri. Un rol însemnat revine capitalului străin investit în industria R.F.G., mai ales celui din S.U.A. Industria de război are o pondere importantă. Principala resursă energetică a R.F.G. o constituie huila din bazinele Ruhr şi Saar, dar pon^
GERMANIA
 541
GERMANIA
REPUBLICA FEDERALA GERMANA
SCARA
25 O 25 50 75
 tnntzzt
125 150 km
 1 .-JBelgicv 2Luxemburg 3 .-RS.CeJwslovacci
derea petrolului este în continuă creştere. Există mari rafinării de petrol în porturi, în valea Rinului şi în Ruhr. Industria siderurgică şi cea a metalurgiei neferoase se bazează mai ales pe importul de minereuri. R.F. Germană ocupă locul al treilea, după S.U.A. şi U.R.S.S., în producţia mon-
  35*
 dială de oţel (1962). Principalele centre: Düsseldorf, Duisburg, Dortmund, Essen. Cea mai importantă ramură a industriei este construcţia de maşini, care dă peste 35% din valoarea producţiei globale industriale, avînd ca subramuri: producţia de maşini-unelte, industria e-lectrotehnică, construcţiile na-
vale, producţia de a-parate de precizie etc» Principalele centre sînt concentrate în landurile Renania de Nord-Westfalia (în special în Ruhr), Baden-Wür-temberg şi Bavaria. O mare însemnătate are industria chimică (acid sulfuric, îngrăşăminte chimice, coloranţi, produse farmaceutice, mase plastice etc.), concentrată în Ruhr şi la confluenţa rîurilor Main şi Neckar cu Rinul. Principalele centre: Ludwigshafen, Lever-kusen, Frankfurt pe Main, Köln. Industria textilă se concentrează în landul Renania de Nord-Westfalia şi în partea de sud a ţării. Industria alimentară este răspîndită în a-proape toate oraşele. Principala ramură a agriculturii este creşterea animalelor (mai ales cornute mari şi porcine), care dă 3/4 din producţia-marfă a agriculturii. Dintre cereale se cultivă grîul, secara, orzul, ovăzul etc. Pe mari suprafeţe se cultivă cartoful, sfecla de zahăr şi plantele furajere. Pe valea Rinului şi a afluenţilor săi Mosela, Main şi Neckar este răspîndită viticultura, pomicultura, cultura tutunului etc. Este tot mai puternică tendinţa de concentrare a proprietăţii agricole pe seama micilor gospodării. în ultimul timp, R.F.G. a intensificat exportul de mărfuri şi capital, concurînd Marea Bri-tanie, Franţa şi S.U.A. Ea deţine locul al doilea între ţările capitaliste în ceea ce priveşte exportul (10,9% în 1962), după S.U.A., livrînd utilaje industriale, maşini, produse chimice etc. La import predomină mi-nereurile de fier, petrolul şi produsele petroliere, materiile prime pentru industria textilă şi produsele alimentare. R.F.G.
GERMANICE
542
GERSHWIN
 face parte din Piaţa comună. încă de la crearea R.F.G., cercurile monopoliste au promovat o politică internă de înăbuşire a mişcării muncitoreşti revoluţionare. în timpul guvernului Adenauer a fost interzis P.C. din Germania
 (1956)  şi un număr de peste 200 de organizaţii democratice. Pe baza acordurilor de la Paris (1954), R.F.G. a fost inclusă în N.A.T.O. şi a fost creat Bundeswehrul. în 1963 guvernul R.F.G. a încheiat cu Franţa un tratat de alianţă militară şi politică. R.F.G. este o republică federală, formată din 10 landuri. Şeful statului este preşedintele, ales pe 5 ani. Organul suprem al puterii de stat este Bundestagul, ales pe 4 ani. Puterea executivă este exercitată de guvern, în frunte cu un cancelar ales de Bundestag. Principalele partide politice: Uniunea creştin-democrată (reprezintă interesele monopolurilor vest-germane); Uniunea creştin-socială (strîns legată de Uniunea creştin-democrată, activează mai ales în Bavaria); Partidul social-democrat din Germania; Partidul liber democrat (reprezintă interesele uniunilor monopoliste comerciale); Partidul imperial german (partid neofascist); Uniunea germanilor care luptă pentru unitate, pace şi libertate; Partidul Comunist din Germania (activează în ilegalitate).
  germanice, limbi ^, grup de limbi indo-europene, vorbite în centrul şi în nordul Europei şi extinse cu vremea şi în alte teritorii. Există trei grupuri de limbi germanice:
 a) grupul oriental, reprezentat prin vechea limbă gotică;
 b) grupul nordic, reprezentat prin vechea nordică, scindată apoi în islandeză, norvegiană, daneză şi suedeză; c) grupul occidental, cuprinzînd germana (cu numeroase dialecte), olandeza şi engleza.
  Germanicus, Tiberius Dru-sus Nero (15 î.e.n.—19 e.n.), general roman, fiu adoptiv al împăratului Tiberiu. A participat la războaiele Romei împotriva germanilor comandaţi de Arminius, pe care i-a învins. Germanicus a murit în Asia.
   germaniu (CHIM.), Ge. Element cu nr. at. 32; gr. at. 72,60; gr. sp. 5,4; p.t. 958,5°C. Se găseşte în natură în cantităţi mici, sub formă de minerale proprii, ca şi în unele minereuri de plumb, zinc şi în unele varietăţi de cărbuni. Formează combinaţii în stare de valenţă doi şi patru. G. pur are excelente proprietăţi semiconductoare şi se utilizează la fabricarea semiconductoarelor (pentru diode, tranzistoare etc.).
   gérmen (lat. germen „să-mînţă“) 1. (BIOL.) Parte care constituie punctul de plecare în dezvoltarea oricărui organism (plantă sau animal). 2. (GÉNÉT.) Denumire dată de zoologul german A. Weismann celulelor reproducătoare, considerate de el, în mod fals, ca independente faţă de restul organismului (som a). Sin. plasmă germinativă.
   Germer [gii:m*]> Lester Halbert (n. 1896), fizician a-merican. în 1927 a descoperit, împreună cu C.J. Davisson, fenomenul de difracţie al electronilor. S-a ocupat de asemenea cu emisiunea termoelec-tronică şi cu optica electronică.
   germicid, agent sau substanţă care distruge germenii provocatori de boli la plante, animale şi om.
   germinâţîe (BIOL.), însuşire a organelor de înmulţire a plantelor (seminţe, tuberculi, bulbi) sau a germenilor diferitelor boli criptogamice (scleroţi, spori) de a porni un nou ciclu de vegetaţie cînd sînt puse în condiţii optime de umiditate, temperatură şi aeraţie. Durata g* variază în funcţie de specie, calitatea seminţei, condiţiile de păstrare etc. V. şi facultate germinativă.
   Germisara (Germisera), comună rurală de tip roman (pa-gus), situată în apropierea iz-voarelor termale de la Geoagiu şi a castrului de la Cigmău, pe teritoriul coloniei Sarmizege-tusa, în timpul stăpînirii romane în Dacia.
   Germiston [gii:mist?n]t oraş în Republica Sud-Africană, situat în apropiere de Johannesburg. 204 610 loc. (1960). Centru industrial: rafinarea aurului, construcţii de maşini agricole, industrie chimică (fa-
 brică de dinamită), industrie alimentară.
    geroţitocraţie (gr. geron, ge~ rontos „bătrîn" şi \rateia „putere"), termen introdus în etnografie de W. Rivers la începutul sec. al XX-lea, prin care se desemnează o pretinsă formă timpurie de organizare a societăţii, unde puterea ar fi aparţinut bătrînilor.
    gerontologie (gr. geron, ge~ rontos „bătrîn“ şi logos „cuvînt, ştiinţă**; BIOL.), ramură a biologiei care se ocupă cu problema bătrîneţii în general şi a particularităţilor ei biologice. Studiile de g. formează o bază teoretică pentru geriatrie.
    Gerota, Dimitrie (1867— 1938), chirurg şi anatomist romín. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Romíné. Este cunoscut prin lucrările sale privind vasele limfatice ale rectului, aparatul de fixare a rinichiului, anatomia şi fiziologia vezicii urinare. A pus la punct tehnica pentru evidenţierea prin substanţe colorante a vaselor limfatice (tehnica G.).
    Gershwin [gi:şuin]t George (1898—1937), compozitor, pianist şi dirijor american. Şi-a
G. Gershwin
 început activitatea ca autor de cîntece lirice de jazz, de reviste, operete şi comedii muzicale. Compoziţiile lui, larg răspîndite, care se inspiră din izvoarele muzicii poporului negru, au lărgit posibilităţile ritmice şi melodice ale jazzului, îmbi-nînd în chip original elementele acestuia cu cele ale simfonismului european. Ele reprezintă capodopere ale jazzului sim-
gerster
543
GEWANDHAUS
 fonic. A scris: opera „Porgy şi Bess" (1935), cu subiect so-cial-critic inspirat din viaţa negrilor americani; suita simfonică „Un american la Paris" (1928); lucrări pentru pian, printre care „Rapsodia albastră" (1924), Rapsodia a
Il-a (Î931); un „Concert în fa" (1925), pus în scenă la Teatrul de operă şi balet din Bucureşti, în 1960, de Oleg Danovschi, şi altele.
   Gerster [ghérstzr], Ottmar (n. 1897), compozitor, muzicolog şi pedagog german. Participant la mişcarea muncitorească, membru al Academiei germane socialiste de artă (R.D.G.)- A scris opere, balete, lucrări vocal-simfonice (printre acestea cantata „Combinatul metalurgic Ost", pentru care a primit Premiul naţional,
1951) ş.a.
   gerundív (LINGV.) (în latină), adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema gerunziului (ex. laudandus, ~a -um „care trebuie lăudat"); se numeşte şi participiu viitor pasiv. Unii lingvişti numesc gerundiv şi modul gerunziu.
   gerunziu (LINGV.), mod nepersonal care exprimă acţiunea în desfăşurare fără referire Ia autorul sau la momentul săvîrşirii ei (ex. cîntînd).
   ge rusia (din gr. gerousia „adunarea bătrînilor“), organul politic suprem în mai multe state din Grecia antică. Cea mai cunoscută era cea din Sparta, alcătuită din 30 de membri: 28 de bătrîni (gerontes), trecuţi de 60 de ani, aleşi pe viaţă de către adunarea poporului (apella) din ginţile spartane influente, şi cei doi regi. Alături de e f o r a t, a fost baza orînduirii oligarhice a Spartei antice.
   Gervinus [ghervînus/, Georg Gottfried (1805—1871), istoric şi istoric literar german, om politic liberal-democrat. A fost profesor la Universitatea din Heidelberg şi la cea din Got-tingen, de unde a fost destituit în 1837 pentru ideile sale înaintate. Este autorul unei cuprinzătoare „Istorii a literaturii naţionale poetice a germanilor" (5 voL, 1834—1842), idealistă ca concepţie, dar istoristă ca metodă, în care pune în valoare personalităţile şi ideile literare pro-
gresiste ale trecutului, chemînd prezentul la acţiuni politice democratice.
   gest (TEATRU), mişcare a braţelor, a mîinii, a capului, care însoţeşte rostirea unei replici sau a unei recitări, menită să le dea expresie şi mai multă putere de convingere. G. completează funcţia m i m i c i i.
   Gestapo (prescurtare de la Geheime Staatspolizei), poliţia secretă de stat în Germania hitleristă, creată în 1933. G. a organizat o cruntă teroare, jafuri şi asasinate în masă atît în Germania cît şi în ţările din Europa vremelnic cotropite de hitlerişti în timpul celui de-al doilea război mondial. In 1945, după înfrîngerea Germaniei hi-tleriste, G. a fost desfiinţat. Prin sentinţa Tribunalului militar internaţional de la Nürn-berg (1946), G. a fost declarat organizaţie criminală.
   gestâţie (lat. gestatio, de la gestare „a purta"; BIOL.), stare a organismului femei la animalele vivipare în perioada de la concepţie pînă la naşterea fătului. Durata g. este diferită de la o specie de animal la alta. La om, g. durează circa 270 de zile, la iepure 30 de zile, la pisică 60 de zile, la oaie şi la capră 150 de zile, la vacă 285 de zile, la scroafă 117 zile, la elefant 630 de zile.
   géstica (TEATRU), sistemul de gesturi folosite de un actor în interpretarea unui rol ori în recitarea unei opere poetice.
   gestiune 1. (DR.) a) Acţiunea de a administra patrimoniul sau
o parte din bunurile unei persoane de către reprezentantul ei (ex. g. tutorelui), b) Totalitatea operaţiilor de primire, păstrare şi eliberare a bunurilor materiale sau a valorilor băneşti, îndeplinite de angajatul unei organizaţii socialiste în cadrul atribuţiilor sale principale de serviciu. — G. frauduloasă, infracţiune săvîrşită de acela care, fiind însărcinat cu administrarea, îngrijirea sau supravegherea bunurilor altuia (ex. tutore, custode, executor testamentar), pricinuieşte cu rea-credinţă pagube materiale persoanei ale cărei interese era dator a le ocroti. 2, (CONT.) Totalitate a bunurilor încredinţate uneia sau mai multor persoane în vederea păstrării şi mînuirii lor.
   gestoză (lat. gestatio, de la gestare „a purta"; MED.), ansamblul manifestărilor patologice care apar în cursul unei sarcini. Sin. disgravidie.
   Geţtysburg [ghétizbzig/, oraş din Pennsylvania (S.U.A.), în apropierea căruia trupele statelor din nord au cîştigat o mare victorie (3 iulie 1863) asupra armatelor statelor sclavagiste din sud în timpul războiului de secesiune (1861-1865).
   geţi, numele dat de greci populaţiei din Dacia în general şi celei de pe cursul inferior al Dunării în special. V. şi d a c i.
   Gewandhaus [ ghevándhaus] (germ. Gewand „îmbrăcăminte" şi Haus „casă"), sală de concert din Leipzig (R.D.G.), situată
Gewandhaus
GHANA
544
GHANA
•t\uruu          \y. :■ --
"'■Ni. fea-r ír •
I
^Takoratfi
' I
‘v>
ín fosta clădire a unui magazin de postăvărie, unde în 1781 au început să aibă loc concerte de amatori („Liebhaberkon-zerte“, denumite apoi „Ge-wandhauskonzerte“)* La pupitrul orchestrei Gewandhaus au âpărut dirijori de reputaţie mondială: Felix Mendelssohn-Bartholdy, Niels Gade, Arthur Nikisch, Bruno Walter, Wilhelm Furtwangler, Hermann Abendroth ş.a. Orchestra G. a concertat şi în ţara noastră.
   Ghana, stat în vestul Africii, pe ţărmul Golfului Guineii. Se mărgineşte cu Coasta de Fildeş la vest, Volta Superioară la nord, Togo la est şi Oceanul Atlantic la sud. Suprafaţa: 237 873 km2. Populaţia: 7 148 000 loc. (1962), formată din negri sudanezi. Capitala: Accra, centrul politic, cultural şi economic al ţării. Alte oraşe mái importante: Kumasi, Se-kondi-Takoradi, Obuasi şi Ka-de. Limba de stat: engleza. Teritoriul G. este format dintr-o cîmpie întinsă, vălurită, străbătută de fluviul Volta, mărginită de regiuni de podiş, mai extinse în vest şi în nord, şi de cîmpia litorală. Climă ecuatorială, în nord subecuato-rială. Vegetaţie:  savane, în
 sud-est păduri ecuatoriale. G. este una dintre cele mai bogate ţări ale Africii. Subsolul său conţine mari rezerve de aur (de unde numele de Coasta de Aur, dat de către colonialiştii englezi), diamante, minereuri de mangan, bauxită. Dominaţia colonială a lăsat ca moştenire o economie înapoiată, cu un nivel de producţie scăzut. După cucerirea independenţei, guvernul a dus o politică de industrializare, de întărire a rolului statului în economie, de încurajare a înfiinţării de cooperative agricole şi de formare a unor staţiuni agricole de stat, orientîndu-se spre crearea unei economii naţionale independente. O serie de societăţi străine, în special engleze, au fost naţionalizate. A fost creată Banca Naţională a G. Principala ramură a economiei este agricultura, care are un pronunţat caracter de monocul-tură. Două treimi din populaţia activă este ocupată în agricultură. Cultura de bază este
 arborele de cacao,
 G. ocupînd primul loc în lume în producţia şi exportul de cacao boabe (40% din venitul naţional şi peste 36% din producţia mondială).
 Se mai cultivă manioc, arahide, arbori de cafea, bumbac, arbori de cauciuc, bananieri, cereale, tutun etc. In nord se practică creşterea animalelor. Principala ramură a industriei este cea extractivă, în care lucrează aproximativ o treime din numărul salariaţilor. G. ocupă unul dintre primele locuri în lume în extracţia aurului, a diamantelor şi a minereului de mangan. Industria prelucrătoare este slab dezvoltată; există întreprinderi alimentare, textile, de prelucrare a lemnului (acaju, mahon, cedru) şi a pieilor. In ultimii ani a luat o mare dezvoltare centrul industrial Tema, unde s-a construit o uzină de asamblare a automobilelor, o uzină de laminare a aluminiului, o fabrică de ciment. Pe rîul Volta se construieşte un complex de întreprinderi industriale,* din acesta a intrat parţial în funcţiune o mare hidrocentrală. G. şi-a lărgit legăturile economice externe. Ea exportă:         cacao
 (cca. 60% din volumul exportului), lemn de esenţă preţioasă, aur, diamante, minereu de mangan, mai ales în Marea Britanie, S.U.A., R.F. Germană, Olanda. Importă: textile, produse alimentare, ciment, carburanţi şi lubrifianţi, utilaj industrial şi pentru transporturi. Principalele porturi pentru export sînt: Takoradi şi Tema (recent construit). — Istoric. Trecutul străvechi al populaţiilor de pe teritoriul G. este puţin cunoscut. Începînd din
 sec. al XV-Iea, sînt menţionate cîteva formaţiuni statale, dintre care cele mai puternice au fost Denchira şi Aşanii. Primii europeni care şi-au făcut apariţia în această regiune au fost portughezii (1471), care au înfiinţat aici, în 1482, un punct întărit (Elmina), şi englezii (1553). Teritoriul G. a fost, pînă în sec, al XVIII-lea, o sursă a comerţului de sclavi. Statul Aşanti, constituit la începutul sec. al ţXVIII-lea, stăp înea întreg teritoriul dintre litoral şi fluviul Volta. La începutul sec. al
 XIX-lea, el a venit în contact cu colonialiştii europeni. După aproape un secol de luptă pen~ tru apărarea independenţei, rezistenţa statului Aşanti a fost înfrîntă de Anglia (1896), care a încorporat teritoriul acestuia în colonia Coasta de Aur. împotriva colonialiştilor s-ai desfăşurat o puternică mişcare de eliberare, care a cunos~ cut un deosebit avînt după. cel de-al doilea război mondial în 1947 a fost creată „Convenţia unită a Coas-*
GHAŢI
 545
GHELERTER
 tei de Aur“, prima organizaţie politică din G., care şi-a propus drept scop obţinerea autonomiei ţării. In 1951 Coasta de Aur a obţinut o autonomie limitată. După obţinerea autonomiei, mişcarea pentru independenţă, condusă de Partidul popular (care s-a creat în 1949, în urma scindării „Convenţiei unite a Coastei de Aur“), s-a intensificat. La 6 martie 1957 Coasta de Aur a obţinut independenţa în cadrul Comunităţii Britanice de Naţiuni, sub denumirea de Ghana (după numele unui vechi stat care a existat pe teritoriul Sudanului apusean şi în componenţa căruia intrase şi G. în a doua jumătate a mileniului I). In Î956 populaţia fostului Togo britanic s-a pronunţat, în cadrul unui referendum organizat sub controlul O.N.U., pentru unirea cu Ghana. De la 6 martie 1957 pînă la 1 iulie 1960, dnd s-a proclamat republică, G. a fost dominion britanic. Guvernul G. duce o politică de coexistenţă paşnică şi se pronunţă pentru unitatea popoarelor africane, pentru transformarea Africii într-o zonă de-nuclearizată, împotriva colonialismului. în ultimii ani, guvernul G. a luat o serie de măsuri în scopul întăririi independenţei şi suveranităţii ţării şi a lărgit relaţiile economice şi culturale cu ţările socialiste, încheind acorduri pentru construirea de obiective industriale, pentru acordarea de credite ş.a. G. este o republică. Şeful statului, preşedintele, ales pe termen de 5 ani, este în acelaşi timp şeful guvernului şi comandantul suprem al forţelor armate. Organul suprem este Parlamentul unicameral (Adunarea Naţională). în urma referendumului din 1964, Partidul popular al Convenţiei a devenit unicul partid din ţară. G. întreţine reiaţii diplomatice cu R.P.R.
   Ghaţi, munţi în peninsula îndia, situaţi la marginea estică (Ghaţii de Est) şi vestică (Ghaţii de Vest) a Podişului Deccan. Versanţii exteriori coboară a-brupt spre cîmpiile litorale, versanţii dinspre interiorul peninsulei se continuă cu suprafaţa slab ondulată a Podişului
Deccan. G. de Est se împart în trei sectoare diferite ca structură şi geneză, dintre care cel mai important este cuprins între rîurile Godavari şi Mahanadi. Au înălţimi pînă la 1 680 m. Două treimi din suprafaţă sînt acoperite cu păduri. G. de Vest se întind între rîul Tapti la nord şi capul Comorin la sud, înălţimea maximă: 2 695 m. Pădurile care îi acopereau au fost în mare parte tăiate.
   Ghe, Nikolai Nikolaevici (1831 — 1894), pictor rus, membru fondator al asociaţiei p e-r e d v i j n i c i 1 o r. în lucrările sale, temele academice tradiţionale sînt redate cu simţ dramatic („Petru I interogînd pe tare viciul Aleksei Petrovici la Peterhof**, 1871). Portretele sale exprimă bogăţie şi forţă interioară („A.I. Herzen**, 1867; „L.N. Tolstoi**, 1884). Sub influenţa concepţiilor lui Tolstoi, a abordat şi teme din evanghelie în spirit protestatar, A pictat şi peisaje.
   gheâră (ANAT.), formaţie cornoasă de origine epidermică, ascuţită, curbată şi comprimată lateral, aşezată pe vîrful degetelor la numeroase reptile, la toate păsările şi la multe mamifere, servind mai ales la apărarea lor. Mamiferele, şi în special cele carnivore, au g* dezvoltate, acestea servindu-le şi ca armă de atac.
   gheaţă, apă în stare solidă. Are structură cristalină şi densitatea cuprinsă între 0,88 şi
0,93. Temperatura de îngheţare a apei este influenţată de o serie de factori, ca concentraţia în săruri dizolvate şi presiunea. Apa pură, la presiune normală, îngheaţă la 0°C. Datorită greutăţii specifice mai mici decît a apei, g* pluteşte, însă ceea ce depăşeşte nivelul apei reprezintă doar o zecime din volumul blocului de g. — G. uscataf, bioxid de carbon solid şi presat; are proprietatea de a sublima, trecînd din stare solidă în stare gazoasă, fără a lăsa nici un reziduu solid sau lichid. Se poate obţine prin presarea zăpezii carbonice rezultată la vapori-zarea şi destinderea bioxidului de carbon lichid din butelie. Se fabrică industrial prin comprimarea, răcirea şi destinderea bioxidului de carbon.
   Gheciu, Diamandi (n. 1892), compozitor romín. A studiat la Conservatorul din Bucureşti. A compus lieduri pe texte din poezia romînească şi universală, un cvartet pentru coarde, o sonată pentru violoncel şi pian, o sonată pentru pian, piese mici instrumentale şi vocale, coruri, cîntece de masă, oratoriul „Lazăr de la Rusca** pe versuri de Dan Deşliu. Creaţia sa se remarcă prin prospeţimea melodiei şi echilibrul formei.
   Gheena, denumire a iadului în „Noul testament*4. Ea provine de la numele Gue ben Hinnom „valea fiului lui Hinnom“; în această vale de lîngă Ierusalim, în perioada idolatriei, se jertfeau zeului Molch copii.
   gheizer (GEOL.), izvor intermitent, situat într-o regiune vulcanică, care aruncă vapori (pînă la 150 m) şi coloane de apă fierbinte (în general pînă la circa 40 m) la anumite intervale, datorită vaporizării rapide a apei supraîncălzite. Poate servi uneori ca sursă energetică. Regiuni tipice cu g. sînt în Islanda, în peninsula Kam-ciatka din U.R.S.S., în Parcul Yellowstone din S.U.A., în Noua Zeelandă ş.a.
   gheizerit (PETROGR.), depozit silicios pulverulent sau în formă de crustă, mai ales de opal, provenit prin precipitarea silicei din apa izvoarelor fierbinţi în regiunile cu activitate vulcanică: este gălbui-albicios, poros, uşor. Formează depozite însemnate în Noua Zeelandă, Islanda etc. în R.P.R. se găseşte în sudul munţilor Harghita.
   Ghelar, localitate de tip urban în reg. Hunedoara, subordonată administrativ oraşului Hunedoara. 5 580 loc. (1964). Centru de extracţie a minereurilor de fier.
   Ghelerter, Moni (n. 1905), regizor romín, maestru emerit al artei din R.P.R. In activitatea regizorală la Teatrul naţional „I.L. Caragiale**, G. s-a remarcat prin abordarea unui vast repertoriu clasic şi contemporan. Stilului său îi sînt caracteristice sublinierea profundă a trăsăturilor psihologice ale personajelor, unitatea conducerii firului dramatic al pieselor, precum şi o armonioasă
GHEORGHE ŞTEFAN
 546
GHEORGHIU-DEJ
plasticitate. Printre cele mai izbutite spectacole ale sale se numără: „Unchiul Vania“ de Cehov (1946), „Romeo şi Ju-lietta“ de Shakespeare (1948), „Trei surori** de Cehov (1950), „Citadela sfărîmată“ de H. Lo-vinescu (1955), „Orfeu în infern* de T. Williams (1962) şi „Vizita bătrînei doamne** de Fr. Diirrenmatt (1963). Laureat al Premiului de stat.
   ghemul albinelor (ZOO-TEHN.), starea în care se găseşte familia de albine în timpul iernii, cînd, din cauza frigului, albinele se adună într-o grămadă compactă, de formă sferică sau elipsoidală, în partea cea mai călduroasă a stupului.
   Gheorghe, Ştefan, domn al Moldovei (1653-1658). A ocupat domnia alungînd pe Vasile Lupu cu ajutorul lui G. Rákóczi al II-lea şi al lui Matei Basarab. A încheiat în 1656 un tratat cu Rusia, prin care era garantată independenţa Moldovei. A întărit armata, înzestrîn-d-o cu artilerie, în vederea pregătirii, împreună cu Ţara Ro-mînească şi cu Transilvania, a unui război de eliberare de sub jugul turcesc. Mazilit de Poartă, după ce a încercat în zadar să recucerească domnia cu ajutor
Gheorghe Ştefan
de la voievodul Transilvaniei, s-a stabilit la Stettin (Szczecin), unde a şi murit (1668).
   Gheorgheni, oraş raional, reşedinţă de raion în reg. Mureş-Autonomă Maghiară. 13 230 loc. (1964). Prelucrare a lemnului şi industrie textilă. —Raionul G.t cu 56 415 loc. (1964). Exploatarea şi prelucrarea lemnului, a materialelor de construcţie, creşterea animalelor, cultura cartofului şi a inului.
   Gheorghiu-Dej, Gheorghe (n. 1901), membru al Biroului Politic şi prim-secretar al C.C. al P.M.R., preşedintele Consiliului de Stat a 1 R.P.R. Născut la 8 noiembrie 1901, în oraşul Bîrlad, dintr-o familiede muncitori, a început să muncească de Ia vîrsta de
 11 ani mai întîi ca ucenic, apoi ca muncitor e-lectrician. Din fragedă tinereţe a luat parte activă la mişcarea muncitorească revoluţionară. In 1930 a intrat în rîndurile P.C.R. care pe atunci se găsea în ilegalitate, şi a devenit unul din activiştii săi de frunte. La Conferinţa pe ţară din mar~ tie 1932 a muncitorilor de la căile ferate, a fost ales secretar al Comitetului Central de acţiune care, sub conducerea Partidului Comunist, a organizat, în ianuarie-februarie 1933, luptele greviste ale feroviarilor şi petroliştilor. Condamnat la
 12 ani muncă silnică, a fost deţinut în diferite închisori: Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari, Aiud, Doftana, Caransebeş şi în lagărul de la Tg. Jiu. La puţin timp după proces, în închisoare fiind, el a fost cooptat membru al C.C. al P.C.R. Infruntînd regimul aspru din închisori şi lagăr, a desfăşurat o muncă perseverentă de educare revoluţionară a cadrelor de partid. Aflat în detenţiune, a întreţinut o strînsă legătură cu cadrele de partid din afară, cu mişcarea antifascistă şi muncitorească din ţară; sub conducerea sa a fost elaborată, în anii celui de-al doilea război mondial, linia strategică şi tactică a partidului şi s-a desfăşurat activitatea partidului în vederea răsturnării dictaturii militaro-fasciste din Romînia şi întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste. In august 1944 a evadat din lagăr. După vic-
 toria insurecţiei armate de la
 23    August [944, Gheorghe Gheorgniu-Dej, în fruntea P.C.R., desfăşoară o vastă activitate pentru democratizarea ţării, refacerea economiei naţionale, făurirea unităţii politice şi organizatorice a clasei muncitoare, pentru consolidarea continuă a orînduirii de-mocrat-popu-lare şi dezvoltarea rapidă şi multilaterală a ţării pe drumul construcţiei socialiste, pentru răspîndirea şi aplicarea creatoare a învăţăturii marxist-leniniste. In octombrie 1945, la Conferinţa Naţională a P.C.R., a fost ales secretar general al C.C. al P.C.R., iar în februarie Î948, la Congresul I al P.M.R., care a hotărît unificarea P.C.R. şi P.S.D. a fost ales secretar general al P.M.R. în noiembrie 1944, a fost numit ministru al Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, din noiembrie 1945, preşedinte al Consiliului Superior al Economiei Naţionale, iar din 1946, ministru al Economiei Naţionale şi apoi ministru al Industriei şi Comerţului. După înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Romíné (decembrie 1947), a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Din 1952 pînă în 1955 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. La Congresele al II-lea (decembrie 1955) şi al IlI-lea (iunie 1960) ale P.M.R., a prezentat rapoartele de activitate ale C.C. al partidului şi a fost reales membru al Comitetului Central, al Biroului Politic al
 C.C. şi prim-secretar al C.C. al P.M.R. în fruntea partidului, a adus o contribuţie hotărîtoare la înfăptuirea unităţii politice şi organizatorice a clasei muncitoare, la întărirea unităţii de
Gh. Gheorghiu-Dej
gheorghiu
547
GHEORGHIU
 monolit a partidului şi călirea lui marxist-leninistă, la aplicarea riguroasă a normelor leniniste în viaţa de partid. La sesiunea din martie 1961 a Marii Adunări Naţionale a R.P.R., a fost ales preşedinte al Consiliului de Stat al R. P. R. ~Gh. Gheorghiu-Dej desfăşoară o largă activitate pe plan internaţional în scopul dezvoltării legăturilor de prietenie şi colaborare cu ţările socialiste, întăririi coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, promovării principiilor coexistenţei paşnice, extinderii relaţiilor de colaborare cu toate ţările. Pentru rodnica şi îndelungata activitate în mişcarea muncitorească revoluţionară, pentru meritele sale deosebite în crearea şi consolidarea statului democrat-popular şi în construcţia socialistă în Republica Populară Romînă, lui Gheorghe Gheor-ghiu-Dej, eminent conducător de partid şi de stat, i s-a conferit de 2 ori (1951 şi 1961) titlul de Erou al Muncii Socialiste din R.P.R.
   Gheorghiu, Constantin Vasi Ie (1894—1956), chimist romín. A fost profesor de chimie organică la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi şi membru corespondent al Academiei R.P.R. A făcut cercetări în domeniul chimiei teoretice şi aplicate (chimioterapie şi coloranţi). Laureat al Premiului de stat (post-mortem, 1957).
   Gheorghiu, Ion S. (n. 1885), electrotehnician romín, pro-
            I. S. Gheorghiu
fesor la Institutul politehnic din Bucureşti, om de ştiinţă emerit, membru al Academiei R.P.R. A elaborat
 în 1914—1915 primul proiect de electrificare a liniei de cale ferată Ploieşti-Braşov şi apoi un program general de electrificare a unor linii de cale ferată din ţară; a proiectat şi a executat importante lucrări de electrificare a oraşului şi regiunii Bucureşti. După 23 August 1944 a participat la întocmirea planului de 10 ani de electrificare a ţării. Este autor a numeroase lucrări ştiinţifice, în care sînt tratate repartiţia puterilor active şi reactive la mersul în paralel al centralelor electrice, teoria generală a funcţionării în paralel a transformatoarelor electrice, teoria generală a maşinilor electrice, determinarea forţelor axiale de scurtcircuit în transformatoarele electrice de mare putere etc. Op.pr.: „Determinarea forţelor axiale în transformatorii electrici de mare putere" (1953), „Maşini electrice** (1957-1961), „Maşini elec-trice-probleme" (i 960— 1963).
   Gheorghiu, Ştefan (1879— 1914), militant de seamă în mişcarea muncitorească. Fiu de muncitor, el însuşi muncitor, s-a încadrat de tînăr în lupta revoluţionară. Şi-a început activitatea în rîndurile Clubului muncitorilor din Ploieşti. După trădarea „generoşilor" a fost unul dintre conducătorii luptei pentru reorganizarea mişcării muncitoreşti şi a avut o contribuţie de seamă la organizarea sindicatelor (1905—1906). în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907 a luat apărarea ţăranilor, fapt pentru care a fost arestat şi întemniţat. Ca membru al conducerii cercurilor „Romînia muncitoare", creată în 1907, şi apoi al conducerii Uniunii socialiste din Romînia, s-a aflat printre iniţiatorii luptei pentru reorganizarea Partidului social-democrat din Romînia (1910) şi a fost unul dintre conducătorii aripii de stînga a acestuia, în anii premergători primului război mondial, G. a desfăşurat o luptă pasionată împotriva participării Rommiei Ia cel de-al doilea război balcanic. Cunoscutul manifest redactat sub îndrumarea Iui G., intitulat „Război războiului" (1913), ră-mîne un model de aprinsă polemică revoluţionară. în ac-
 tivitatea sa, G. s-a impus ca bun organizator şi orator înflăcărat. A fost de multe ori arestat pentru activitatea sa revoluţionară. Cu sănătatea
Şt. Gheorghiu
 zdruncinată de pe urma suferinţelor îndurate în beciurile poliţiei, G. a murit în 1914.
   Gheorghiu, Valentin (n. 1928), pianist şi compozitor romín, artist emerit. A studiat pianul la Conservatorul din Bucureşti. Este solist al Filarmonicii de stat „George Enescu" din Bucureşti. Arta sa interpretativă este apreciată atît în ţară cît şi în străinătate; ea se caracterizează prin respectul faţă de concepţia şi stilul muzicii interpretate, prin eleganţă şi echilibru. A compus simfonii, un concert pentru pian şi orchestră, un cvartet de coarde, coral şi fugă pentru orgă şi orchestră, „Burlesca" pentru pian şi vioară, un trio pentru vioară, violoncel şi pian, sonate, lieduri etc. Laureat al Premiului de stat.
   ghepârd (Acinonyx juba-tus), specie de mamifer carnivor din familia felidelor, care are
Ghepard
 atît caractere specifice felide-lor (capul mic şi rotund, coada lungă) cît şi unele specifice cîinelui (picioare înalte, gheare neretractile etc.). G* are lungi-
GHERASIMOV
548
GHEREA
 mea de 140 cm şi blana de culoare gălbuie cu pete mici întunecate. Vînează, ca şi canidele, fugărind prada în terenuri deschise. Trăieşte în regiunile de stepă din sudul Asiei şi din Africa; în India, g. este domesticit şi folosit la vînarea antilopelor.
   Gherasimov, Aleksandr Mihailovici (n. 1881), pictor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S., membru al Acade-miei de arte a U.R.S.S. In primele sale lucrări s-a orientat spre teme populare şi spre riatură („Troica iarna**, 1914). A lucrat în special portrete străbătute de patos revoluţionar („V.I. Lenin la tribună**, 1929—1930), precum şi naturi moarte, peisaje, tablouri de gen şi ilustraţii de carte. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Gherasimov, Serghei Apol-linarievici (n.   1906), regi-
 zor, actor de film şi scenarist sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. Arta lui G. se caracterizează prin tratarea în stil original a unor teme majore ale contemporaneităţii. Filmele mai însemnate realizate de G. ca regizor sînt: „Komsomolsk** (1937), „învăţătorul** (1939), „Mascarada1* (1941), „Neînfrînţii“ (în colaborare cu M. Kalatozov, 1942), „Tînăra gardă** (1948), „Medicul de ţară“ (1952), „Donul liniştit** (1957—1958), „Oameni şi fiare** (1962). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Gherasimov, Serghei Va-siiievici (1885—1964), pictor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A fost membru al Academiei de arte a U.R.S.S. G. a pictat portrete şi tablouri de gen, inspirate din viaţa ţărănimii, înfăţişînd cu realism figura omului sovietic şi procesul complex de construire a noii vieţi („Sfatul ţărănesc**, 1924— 1925; „Sosirea comuniştilor în sat“, 1927; „Paznicul colhozu-lui“, 1933, pictate în tonuri luminoase, vesele). G. a abordat totodată teme istorice-revolu-ţionare („Octombrie 1917“, 1932; „Mama partizanului**, 1943 — 1950; „Răscoala lui Pugaciov**, 1945; „Pentru Puterea sovietică**, 1957). Un loc însemnat în creaţia lui G. îl ocupă peisajul, în
 care, prin rezolvări coloristice pline de prospeţime şi de pitoresc, redă nuanţat natura („Iarna**, 1939; „Gheţurile au tre-cut“, 1945; „Aprilie", 1950;
          S. V. Gherasimov
 „Zi de primăvară**, 1954). A ilustrat romanul lui Gorki „Afacerea Artamonov“. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin lucrările: „Dimineaţa pariziană**, „Canalul Kilsk**, „1 Martie** (1958) şi „Octombrie** (1958).
    Gherea (Dobrogeanul-Gherea), Constantin (1855— 1920), unul dintre conducătorii social-democraţiei romíné, sociolog şi critic literar. S-a născut în satul Slaveanka din Ucraina. A studiat la Harkov. Din tinereţe şi-a însuşit ideile democraţilor revoluţionari ruşi, care aveau să exercite o puternică influenţă asupra activităţii sale de mai tîrziu. A participat la activitatea conspirativă, propagandistică a cercurilor narodnice studenţeşti din Rusia. Urmărit de poliţia ţaristă, s-a refugiat în Romînia (1875), unde s-a stabilit definitiv. Contactul cu cercurile revoluţionarilor ruşi aflaţi în emigraţie în Europa occidentală a avut drept urmare evoluţia lui G. spre marxism. în această primă perioadă a activităţii sale, G. a avut un rol însemnat în organizarea cercurilor muncitoreşti din Romînia. Printr-o serie de lucrări publicate în această perioadă („Robia şi socialismul*, 1884; „Kari Marx şi economiştii noştri**, 1884; „Ce vor socialiştii romîni**, 1886; „Concepţia materialistă a istoriei**, 1892; „Anarhia cugetării**, 1892; „A-narhiştii şi socialiştii**, 1894; „Din ideile fundamentale ale
 socialismului ştiinţific**, 1906* şi altele), G« a adus o însemnată contribuţie la răspîndirea marxismului în Romînia. Totodată, G. a condus sau a fost animatorul ideologic a numeroase publicaţii social-culturale legate de mişcarea muncitorească („Contemporanul**, „Revista socială**, „Emanciparea**, „Critica socială**, „Literatură şi ştiinţă**, „Lumea nouă literară şi ştiinţifică** ş.a.). Dar încă din primele sale articole şi lucrări s-au manifestat, în germene, concepţiile oportuniste, care au devenit, cu trecerea timpului, dominante în gîndirea lui G. şi care s-au concretizat în lucrările „Neoiobăgia*‘( 1910) şi „Socialismul în ţările înapoiate*0
(1911). Aceste concepţii, care condamnau clasa muncitoare la pasivitate, ignorau imensele rezerve de energie revoluţionară ale ţărănimii şi negau posibilitatea alianţei muncitoreşti-ţără-neşti, duceau proletariatul la remorca burgheziei. Interpretînd greşit datele asupra dezvoltării social-economice a ţării noastre şi rupînd în mod metafizic suprastructura de baza economică, G. a susţinut în „Neoio-băgia“ că baza economică a Romîniei de atunci ar fi fost de esenţă feudală, abia cu cîteva elemente capitaliste, burgheză fiind doar suprastructura. De aici el a tras concluzia că transformările burgheze trebuie înfăptuite sub conducerea burgheziei* Aceste concepţii antimarxiste au fost complet zdrobite abia la Congresul al V-lea al P.C.R. (1931). Prin articolele şi studiile cu caracter teoretic publicate între 1884 şi 1897, în revistele „Contempo-ranul“, „Lumea nouă ştiinţifică şi literară**, „Literatură şi ştiinţă** ş.a., G. este iniţiatorul esteticii şi criticii literare ştiinţifice în Romînia. Lucrările sale critice, reunite în trei volume apărute în timpul vieţii („Studii critice**, 1890, 1891, 1897) şi în încă două postume (1925 — 1927), au avut un rol important în dezvoltarea literaturii romíné pe drumul realismului şi în statornicirea unei orientări juste în interpretarea fenomenului artistic. Combătînd teoria idealistă a autonomiei esteticului
 GHEREA
549
GHERMEA
susţinută de gruparea Junimistă şi strădtiiridu-se să aplice materialismul istoric la problemele de teorie şi critică literară, G. a arătat că izvorul prim al
C. Dobrogeanu-Gherea
artei este realitatea şi că forţa operei de artă depinde de măsura în care aceasta redă expresiv adevărul vieţii în esenţa lui („Asupra criticei**, 1890), că „arta e produsul unui mediu social** („Arta pentru artă şi arta cu tendinţi“, 1894) şi că ea face parte din suprastructura societăţii („Materialismul economic şi literatura**, 1896). Su-punînd criticii principiul idea-ist al „impersonalităţii artei“, G. a demonstrat că artistul exprimă prin opera sa, într-un fel sau altul, „tendinţele epocii în care trăieşte, ale societăţii în care trăieşte" („Tendenţionismul şi tezismul în artă“, 1890) şi că, prin orientarea ei, exercită o influenţă pozitivă sau negativă asupra celui ce o receptează („Personalitatea şi morala în artă“, 1891). Pornind de la aceste principii, G* a susţinut ideea rolului militant al artistului în viaţa socială, răspunderea lui cetăţenească („Artiştii cetăţeni**, 1891) şi a subliniat că adevărata cauză a pesimismului şi decepţionismului în literatura şi arta contemporană trebuie căutată în „anomaliile societăţii burgheze** („Cauza pesimismului în literatură şi viaţă“, 1891). Respingînd atît formalismul cît şi sociologismul vulgar, G, a susţinut unitatea indisolubilă dintre fond şi formă, relevînd ideea majoră că opera de artă superioară e aceea în care un bogat conţinut de idei este exprimat într-o formă corespunzătoare cît mai
desăvîrşită („Idealurile sociale şi arta**, 1893-1894). G. a combătut, de asemenea, critica dogmatică şi a recomandat studierea creaţiei artistice sub un întreit raport: originea ei, influenţa exercitată şi mijloacele prin care „această creaţie artistică lucrează asupra noastră** („Asupra criticei**). De numele lui G* se leagă cele dintîi încercări de valorificare critică a operei unora dintre marii noştri clasici. In studiile monografice închinate lui M. Eminescu (1887 şi 1890), I.L. Ca-ragiale (1890), G. Coşbuc („Poetul ţărănimii**, 1897), A. Vla-huţă(l 890), G. a relevat cu perspicacitate atît izvoarele şi semnificaţia socială a operelor acestora cît şi mijloacele de individualizare a ideii artistice, proprie fiecăruia în parte. Punctele de vedere ale lui G. au exercitat o influenţă pozitivă asupra scriitorilor vremii. Activitatea sa critică n-a fost însă consecvent marxistă. Lupta lui G. pentru crearea unei estetici şi a unei critici literare materialiste şi democratice, pentru valorificarea ştiinţifică a tezaurului literaturii noastre clasice rămîne un bun de preţ pentru cultura noastră. Ea a fost susţinută de talentul său de critic, de logica strînsă a argumentării, de gustul său artistic cultivat. Academia R.P.R. I-a ales membru de onoare post-mortem.
   gherghef, ramă de lemn sau de metal, pătrată, dreptunghiulară etc. Pe g. se poate întinde o ţesătură pentru a fi brodată sau firele de urzeală pentru ţeserea covoarelor.
   gherghină v. dalie.
   Gherla, oraş raional în reg. Cluj, reşedinţă de raion, situat pe Someşul Mic. 10 700 loc. (1964). Centru industrial dezvoltat în anii puterii populare. Complex pentru industrializarea lemnului (intrat în producţie în 1961), fabrică de cărămizi, ateliere de confecţionat covoare orientale. — Raionul G., cu 121 840 loc. (1964). Economie agricolă: cereale, creşterea animalelor, pomicultură. Industrie a lemnului şi industrie alimentară.
   Ghermani, Dionisie (1877—; 1948), inginer hidraulician şi
 elecţrotehnician romín. A fost profesor la Şcoala politehnică din Bucureşti şi membru al Academiei Romíné. A proiectat şi a condus lucrări de alimentare cu apă şi de canalizare a diferite oraşe, ca Piteşti, Tulcea, Turnu-Măgurele, Brăila etc.; a condus lucrările de captare de la
D. Ghermani
Ulmi, pentru Bucureşti, şi a executat proiectul general de canalizare a capitalei. A avut o bogată şi multilaterală activitate ştiinţifică. A stabilit o metodă de determinare sistematică a relaţiilor de similitudine; a elaborat o metodă de calcul al tensiunilor în pereţii flexibili ai vaselor ce mărginesc mase lichide; a adus contribuţii originale în problema determinării defor-maţiilor şi tensiunilor într-un lichid incompresibil, precum şi la studiul loviturii de berbec. A elaborat o metodă de calcul al forţelor exercitate de un electromagnet deformabil şi a adus contribuţii în problema utilizării mărimilor complexe în studiul cîmpurilor magnetice învîrtitoare.
  Ghermăne$cu, Mihail (1899 ”1962), matematician romín; a fost profesor la Institutul politehnic din Timişoara şi la Institutul de construcţii din Bucureşti. A publicat numeroase lucrări în domeniul ecuaţiilor funcţionale, al ecuaţiilor cu derivate parţiale, al geometriei etc.
  ghermea (CONSTR.), piesă introdusă în zidăria unui perete (pentru care s-a lăsat anume loc) şi prinsă cu mortar, avînd rolul de a permite fixarea, prin cuie sau prin şuruburi, a tocului unei ferestre sau al unei uşi de lemn. Se confec-
GHEŞTALTISM
 550
 GHIBELINI
ţionează din lemn, din lemn şi metal, din lemn şi beton sau din cărămizi speciale.
   gheştaltism (germ. Ge-stalt „formă, structură**; PSIH.), curent idealist în psihologia contemporană, apărut la începutul sec. al XX-lea în Germania (M. Wertheimer, W. Köhler, K. Koffka), care susţine principiul integralităţii şi structuralităţii proceselor psihice. G. se bazează pe unele cercetări experimentale care au arătat că anumite procese psihice (ex. percepţiile) au un caracter integral, global, neputînd fi reduse la o simplă însumare a elementelor componente. G. absolutizează însă caracterul sintetic al proceselor psihice şi neagă rolul analizei, fără de care nu e posibilă nici sinteza. Considerînd că structurile psihice au un caracter a-prioric, că ele nu sînt determinate de experienţa practică, g. se situează pe o poziţie subiectivistă, apropiată de idealismul lui Kant. G. este cunoscut şi sub denumirea de psihologia configuraţiei.
   ghetou (în feudalism şi capitalism), cartier dintr-un oraş în care era sau este obligat să locuiască un grup al populaţiei de o anumită rasă sau religie, ca urmare a discriminării practicate de clasele dominante exploatatoare. G. au existat mai ales în oraşele Europei medievale şi în Orient (ex. ghetourile evreieşti). Locuitorii g. erau deseori victime ale pogromurilor dezlănţuite în scopuri diversioniste. După revoluţia burgheză, g. au fost desfiinţate,
 deşi discriminarea naţională a continuat să fie practicată ca urmare a politicii diversioniste a burgheziei ajunse la putere. O dată cu instaurarea fascismului în Germania (1933) şi mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, hitleriştii au reînfiinţat g. pentru evrei în ţările cotropite.
   gheţâr (GEOGR.), masă de gheaţă care se deplasează lent, sub influenţa gravitaţiei, în lungul unei văi sau pe o pantă. Se formează în munţii înalţi şi în regiunile polare, deasupra limitei zăpezilor persistente. După dimensiune şi formă (care depind de condiţiile climatice şi de relief) se deosebesc: a) g. de calotă (sau continentali, inland-sis), cu grosime mare, dezvoltaţi în Antarctica şi Groenlanda pe suprafeţe întinse; ajungînd la oceane şi mări, aceştia formează o barieră de gheaţă din care se desprind aisbergurile; b) g. de munte, care se împart, la rîndul lor, în g. de circ şi g. de vale. Gheţarii de circ au suprafeţe restrînse şi se formează în partea superioară a bazinelor văilor, fiind înconjuraţi de pereţi stîncoşi. Tipul reprezentativ al g. din relieful de înălţime este gheţarul de vale, cu lungimi diferite (de la cîţiva kilometri la zeci de kilometri). Alimentat din firn, el coboară la altitudini variabile în funcţie de latitudinea locului şi de configuraţia reliefului. Văile sculptate de g. au forma caracteristică de ,,U“. G. transportă materiale erodate şi le depun sub formă de more-n e. Din topirea g. se alimen-
Gheţar în Alpi
tează rîuri cu debit búgat (ex. Ron, Rin, Pad, Amu-Daria, Sîr-Daria). Suprafaţa ocupată de g. actuali (cca. 16 300 000 km2) reprezintă 11 % din suprafaţa uscatului. 87% din această suprafaţă acoperită de g. este în Antarctica.
   Ghiaţă, Dumitru (n. 1888), pictor romín, artist al poporului din R.P.R. A studiat la
              D.  Ghiaţă
Bucureşti şi Ia Roma. Tablourile sale (în special peisaje şi flori) redau cu autenticitate şi într-un stil personal frumuseţile patriei. Foloseşte un limbaj plastic simplu, direct. Coloritul său este sobru, armonios, bazat pe reliefarea tonurilor calde, iar desenul simplificat şi sintetic („Iarnă la Tîrgovişte**, 1931; „Ţărani la tîrg‘\ 1934; „Flori de munte**; „Flori de ferigă*** 1956; „Toamna în pădure**, 1957). Laureat al Premiului de stat.
    Ghihănescu, Gheorghe (1864—1936), istoric romín; a fost membru corespondent al Academiei Romíné. A adunat o mare colecţie de documente din oraşele şi satele Moldovei şi a tradus din limba slavonă acte care cuprind date în special despre feudalismul din Moldova. A publicat aceste documente, fără o metodă critică, în voi. XVIII-XXV ale „Uricariului** (editat de Teodor Codrescu), apoi în colecţiile proprii „Surete şi izvoade** (21 voi., 1906— 1929), „Ispisoace şi zapise** (6 voi. 1906—1926), ghibelini, grupare politică constituită în Italia în perioada luptei pentu învestitură dintre papi şi împăraţii germani (sec. XII—
CHIBERTI
551-
GHIGA
 XIII), formata mai ales din nobilimea feudală care sprijinea pe împăraţi împotriva papii şi a guelfilor. In sec. al
 XV-lea, o dată cu instaurarea tiraniei, această grupare şi-a încetat existenţa în majoritatea oraşelor-state din Italia. Denumirea de g. provine de la numele italienizat al burgului german Weiblingen, posesiune a împăraţilor germani din familia Hohenstaufen.
   Ghiberti, Lorenzo (1378— 1455), sculptor italian din şcoala florentină, reprezentant al Renaşterii timpurii. In 1401 a participat la un concurs pentru poarta nordică a baptisterului din Florenţa (concurentul său fiind Brunelleschi), pe care a şi executat-o între 1403 şi 1424. între anii 1425 şi 1452
L. Ghiberti
 a creat basoreliefurile pentru poarta estică, numită de Michelangelo „poarta paradisului44, reprezentînd pe zece panouri teme din „Vechiul testa-ment“, încadrate cu frunze, păsări şi animale, pe care le-a tratat în maniera unor tablouri cu planuri în perspectivă. Arta lui se distinge prin bogăţia compoziţiei, prin fineţea şi virtuozitatea interpretării. A mai creat la Siena „Botezul lui Hristos“ şi „Sf. Ioan în faţa lui Irod" (1417—1427). Lucrarea lui G. „Comentarii4* este un important izvor de cunoaştere a istoriei artei italiene; în ea artistul subliniază necesitatea realismului în artă. G, a avut o mare influenţă asupra artei Renaşterii.
    ghiborţ (Acerina cernua)t specie de peşte teleostean din familia percidelor, lung de 10—20 cm, de culoare verde-măslinie, cu numeroşi spini în
part^^^érioará a aripioarelor dorsafeşi pe opercul. în R.P.R. trăieşte în apele din regiunile
                                                    Ghiborţ
de şes. Este foarte frecvent în Dunăre, în bălţile Dunării şi în deltă. Nu prezintă valoare economică.
   Ghica, Alexandru, domn al Ţării Romîneşti (1834— 1842). A încercat în mod inconsecvent să ducă o politică mai liberală, uşurînd condiţiile de strămutare ale ţăranilor şi anulînd învoielile silnice ale boierilor, dar a întîmpinat opoziţia marii boierimi. în timpul domniei lui au avut loc acţiunea burghezo-liberală a partidei naţionale din Adunarea obştească, condusă de Ion Cîmpineanu, şi mişcarea revoluţionară de la 1840, organizată de Dimitrie F i 1 i p e s c u. Denunţat Turciei şi Rusiei că ar fi intenţionat să schimbe dispoziţiile Regulamentului organic cu privire la relaţiile dintre proprietari şi clăcaşi, a fost demis în 1842. Reîntors în ţară în 1856, a fost numit caimacam în Ţara Ro-mînească, în care calitate a sprijinit mişcarea pentru Unirea Principatelor.
   Ghica, Dimitrie (1816— 1897), om politic romín, unul dintre iniţiatorii şi conducătorii monstruoasei coaliţii, lider al conservatorilor moderaţi. A fost fiul lui Gri-gore Dimitrie Ghica. In
1848    s-a situat pe poziţii contrarevoluţionare. In perioada luptei pentru Unirea Principatelor s-a împotrivit reprezentării ţărănimii în Adunarea obştească. A luat parte activă la detronarea lui Al. I. Cuza. A fost ministru de interne în guvernul numit de Locotenenţa domnească (1866) şi apoi prim-ministru în guvernul de coaliţie al conservatorilor şi al liberalilor moderaţi (1868—1870), în timpul căruia s-a semnat oneroasa convenţie cu Strousberg. Este cunoscut şi sub numele de „beizadea Mitică*4.
   Ghica, Grigore Alexandru, domn al Moldovei (1764—1767 şi 1774-1777) si al Ţării Romîneşti     (1768—1769).      A
întocmit un aşezămînt fiscal şi un regulament de salarizare a slujbaşilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. A înfiinţat în 1766, la Chipereşti, o manufactură de postav. In urma uneltirilor marii boierimi, cu care venise în conflict din cauza încercărilor de a stabili noi relaţii agrare, mai puţin apăsătoare pentru ţărani, şi de a se apropia de Rusia, a fost ucis de turci (1777).
   Ghica, Grigore Alexandru, domn al Moldovei (1849 — 1856), numit în urma convenţiei de la Balt a-L*im a n (1849). A încercat să ducă o politică liberală şi a luat unele măsuri pentru modernizarea instituţiilor de stat şi reorganizarea oştirii pămîntene. „Aşe-zămintele agrare", promulgate în timpul domniei lui (1851), urmăreau transformarea proprietăţii feudale în proprietate de tip capitalist. în ultima parte a domniei a sprijinit mişcarea unionistă.
   Ghica, Grigore Dimitrie, domn al Ţării Romîneşti (1822— 1828) după restabilirea domniilor pămîntene. în lupta împotriva marii boierimi s-a sprijinit pe boierimea mică şi mijlocie. A dus o politică fiscală apăsătoare. în timpul domniei lui au avut loc răscoale locale antifeudale, cea mai violentă fiind aceea din Oltenia (1826), condusă de Ghiţă C u ţ u i şi Simion Mehedinţeanu, care participaseră şi la răscoala poporului din 1821.
   Ghica, Ion (1816-1897),
om politic, economist şi scriitor romín. S-a născut la Bucureşti, într-o familie de boieri. Şi-a luat diploma de inginer de mine la Paris. A fost primul profesor romín de economie politică. A predat la Academia Mi-hăileană din Iaşi, susţinînd în cursurile sale ideea unei uniuni vamale între Moldova şi Ţara Romînească, menită a pregăti unirea politică. A fost, alături de N. Bălcescu, fondator al asociaţiei secrete „Frăţia44 (1843), iar în 1844 a lucrat ca redactor la „Propăşirea44. G. s-a aflat printre fruntaşii revoluţiei de
GHICA
 552
 GHIDON
la 1848 din Ţara Romînească. In emigraţie, a devenit bei al insulei Samos. După unirea principatelor romíné a fost de cîteva ori ministru, prim-minis-tru, iar spre sfîrşitul vieţii ministru plenipotenţiar la Londra. Á fost membru şi apoi preşedinte al Academiei Romíné şi director al Teatrului naţional din Bucureşti. Prin ideile şale raţionaliste şi iluministe, prin activitatea sa politică, G. s-a apropiat, pînă la moartea lui N. Bălcescu, de ideile acestuia. Ca om politic însă, G. a oscilat între idei şi atitudini avansate şi poziţii retrograde, devenind, după întoarcerea din emigraţie, ufa exponent al coaliţiei burghezo-moşiereşti, pentru ca după o retragere temporară
I. Ghica
din viaţa politică (1871) să profeseze din nou idei ge-neral-democratice. în spirit iluminist, el considera ştiinţa şi raţionalismul ca factori importanţi în lupta pentru progresul societăţii omeneşti, în acelaşi timp însă, el a fost un promotor al fideis-mului. Ca economist, G. a susţinut tezele economiei politice vulgare, reprezentînd la început interesele burgheziei liberale avansate, iar după unirea principatelor romíné, pe cele ale burgheziei interesate în marea agricultură. Susţinînd ideea liberului-schimb, G. a militat pentru construirea de căi ferate şi pentru crearea de instituţii de credit. Dintre lucrările cu caracter ştiinţific, cea mai importantă este seria de „Convorbiri economice" (1865—1875), unde tratează, într-o formă accesibilă, dar
dintr-un unghi de vedere influenţat de conservatorism, probleme de economie politică, cu referire la realităţile social-economice romîneşti. Ca scriitor, G. s-a impus prin suita de „Scrisori către V. Alecsandri“, publicate în „Convorbiri literare" începînd din 1880. în ele, G. evocă „suveniri din tinereţe", oprindu-se asupra figurilor unor gînditori şi luptători înaintaţi, ca N. Bălcescu, Gr. Alexandrescu, N. Filimon, T. Diamant, despre care ne-a lăsat interesante amănunte biografice. G. are darul de a reconstitui epoca în aspectele ei cele mai variate, prin valorificarea detaliului semnificativ, pitoresc, pe care-1 îmbină cu anecdota elocventă, în evocarea atmosferei specifice, a limbajului vremii împestriţat cu turcisme şi grecisme. Prin opera sa literară, G. este un maestru al prozei memorialistice romîneşti.
   Ghica, Pantazi (1831 — 1882), scriitor şi ziarist romín, frate mai mic al lui Ion Ghica. G. a fost secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia" (1847), iar în 1848 secretar particular al lui N. Bălcescu şi comisar de propagandă al revoluţiei pentru judeţele Prahova şi Buzău. După înăbuşirea mişcării a fost exilat. Reîntors în patrie, s-a dedicat o vreme avocaturii şi a ocupat diferite funcţii publice. A fost redactor la diferite ziare de orientare democratică („Dîmboviţa",,, în dependinţa44 ş.a.). Cea mai cunoscută lucrare a sa, romanul „Un boem romín" (1860), scrisă sub evidenta înrîurire a lui H. Murger, prezintă interes prin conţinutul său autobiografic. G. s-a ocupat şi cu critica literară, susţinînd principii rea-liste.
   Ghica-Bude şti, Nicolaie (1869—1943), arhitect romín. Â fost membru al Comisiei monumentelor istorice, iar din 1930 membru de onoare al A-cademiei Romíné. G.-B. a fost unul dintre promotorii renaşterii vechii arhitecturi romîneşti şi ai afirmării specificului naţional în arhitectură. A construit clădirea Muzeului de istorie a partidului, a Universităţii din Bucureşti, a liceului din
 Rîmnicu-Vîlcea, Mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mir-ceşti etc. A publicat un studiu de mari proporţii asupra
                                                 N. Ghica-Budeşti
arhitecturii romîneşti din Muntenia şi Oltenia.
   ghicitoâre, specie â literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezintă, cu ajutorul alegoriei sau personificării, un obiect, o fiinţă sau un fenomen, cerîndu-se identificarea acestora prin asocieri logice. Sin. cimilitură.
                                        ghid 1. Călăuză, îndrumător.
2.  Broşură sau carte care cuprinde informaţiile necesare pentru orientarea într-o regiune, într-un oraş, într-o colecţie sau într-un domeniu de cunoştinţe (ex. Ghidul străzilor din oraşul Bucureşti, Ghidul bibliotecilor din R.P.R.). — G. de unde, sistem tehnic care permite propagarea, într-o anumită direcţie (ghidarea), a undelor electromagnetice. De o-bicei sînt formate din tuburi metalice sau din materiale dielectrice, metalizate în interior, cu secţiune dreptunghiulară sau circulară. Se folosesc pentru transmiterea undelor radioelec-trice cu lungime de undă mică (sub 10—12 cm).
   ghidaj (TEHN.), elementul fix al unei cuple cinematice inferioare, care are o astfel de formă încît permite elementului mobil deplasarea numai într-o anumită direcţie (ex. g, cărucioarelor de maşini-unelte).
   Ghidigeni, localitate în reg. Galaţi, raionul Tecuci. 3 400 loc. (1964). Industrie de interes republican: fabrică de spirt şi băuturi alcoolice.
   ghidon (TEHN.), organ destinat conducerii unei biciclete,
GHIDRAN
553
GHINTURi
motociclete, scuter etc., care e acţionat de braţele conducătorului §i dirijează roata din faţă a vehiculului.
   ghidrán (ZOOTEHN.), varie-' tate de cai anglo-arabă, cu
Ghidran
aptitudini pentru tracţiune în agricultură şi pentru călărie. Calul ghidran are un temperament vioi, culoare roibă, înălţimea 1,55—1,65 m.
   ghidrin (Gasterosteus acu-leatus), specie de peşte teieos-tean, cu 3 spini osoşi pe spate, înaintea înotătoarei dorsale. Talia sa este de 4—6 cm. în R.P.R.
Ghidrin
trăieşte în bălţile Dunării şi în limanele litorale. Icrele sînt depuse în cuiburi construite din plante acvatice de masculi şi sînt păzite de aceştia pînă la ieşirea puilor. Distruge icrele altor peşti.
   ghidropă (AV.), frînghie care atîrnă de un balon şi se reazemă în parte pe sol. Ghi-dropa serveşte la menţinerea balonului la o anumită înălţime de zbor.
   Ghika, Alexandru (1902— 1964), matematician romín. A fost membru al Academiei R.P.R. şi profesor Ia Universitatea din Bucureşti. A studiat funcţiile monogene, spaţiile vectoriale, topologice, modulele topologice şi operatorii liniari. Ă îmbogăţit analiza funcţională cu clasa modulelor local convexe, A generalizat noţiunile de operator unitar, autoadjunct şi normal, ob-ţinînd la această clasă de spaţii descompunerea spectrală, cu aplicaţii însemnate în teoria cuantică din fizica modernă.
   ghild (lat. med. gilda, de o-rigine germanică, ,,frăţie“) í. A-sociaţie economică, politică şi religioasă în perioada feudalismului timpuriu din Europa apuseană. 2.Asociaţie de negustori, la început temporară, mai tîrziu permanentă, constituită în scopul apărării reciproce pe căile comerciale şi pe pieţe şi al monopolizării comerţului. G. au cunoscut o largă răspîndire în sec. XII —XV. O dată cu apariţia relaţiilor capitaliste de producţie şi cu dezvoltarea comerţului mondial, g. şi-au încetat existenţa.
   Ghilels, Emil Grigorievici (n. 1916), pianist sovietic de reputaţie mondială, artist al poporului din U.R.S.S. A concertat în principalele oraşe ale lumii.
   Ghilgameş, erou semilegen-dar, conducător al vechiului oraş sumerian Uruk din sudul Mesopotamiei. Faptele vitejeşti ale lui G. au fost cîn-tate într-un poem babilonean înscris pe 12 tăbliţe de argila arsă, găsit în biblioteca regelui asirian Assurbanipal. Legenda datează din mileniul al III-lea î.e.n.
   ghilimele, semn de punctuaţie în formă de două mici unghiuri sau virgule dispuse paralel, între care se închid, spre a fi scoase în evidenţă, citate, titluri (de opere, reviste etc.), un text în vorbirea directă sau cuvinte cărora li se dă un sens ironic, impropriu sau convenţional. Se numesc şi semnele citării.
   ghilotină, instrument de decapitare a condamnaţilor la
Ghilotină
  moarte, introdus în Franţa în perioada revoluţiei burgheze de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, la
propunerea doctorului J. Guil-lotin. Sub diferite denumiri, ghilotina a fost cunoscută încă din evul mediu.
   Ghimbav, localitate de tip urban în regiunea Braşov, subordonată din punct de vedere administrativ oraşului Braşov.
3 160 loc. (1964). Industrie textilă. în anii puterii populare s-a construit aici o fabrică de carton ondulat şi hîrtie cretată.
   Ghimeş-Palanca, trecătoare în Munţii Ciucului (Carpaţii Orientali), pe Trotuş. Face legătura între Moldova şi Transilvania. Altitudinea: 1 006 m.
   ghi mirii e (IND. LEMN.), ferăstrău de dogărie, dulgherie sau tîmplărie, cu pînza foarte îngustă.
   ghimpár (EXPL. PETROL.), cîrlig simplu oscilant, acţionat printr-un cablu de tracţiune. Se mai numeşte cîrlig de cablu.
   ghimpele, numele a două jocuri populare romîneşti. Primul, bărbătesc, răspîndit în Oltenia, se desfăşoară în formaţie de semicerc, cu braţele încrucişate la spate, în ritm asimetric (5/8 sau 7/8) şi cu paşi bătuţi. AI doilea, răspîndit în Muntenia, este o horă de mină, mixtă, în ritm binar, cu paşi vioi şi săltăreţi.
   ghindă (BOT.), fructul stejarilor; este o achenă cilindrică sau elipsoidală, acoperită la baza de o cupă lemnoasă cu solzi mici; conţine o singură sămînţă. Este bogată în amidon, materiialbuminoide, grăsimi etc.
   Ghindăoani, comună în raionul Tîrgu-Neamţ, regiunea Bacău, important centru de cojocărie. Produce pieptare lungi pînă peste şolduri, tivite cu blană brumărie de miel şi împodobite cu broderii multicolore în decor geometric şi floral tilizat. La G. (Hindău), Ştefan I (1394—1399) a înfrînt în 1395 oastea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care năvălise în ţară.
   ghinturi (MILIT.), canale longitudinale practicate pe suprafaţa interioară a ţevii unei guri de foc care forţează proiectilul, în timpul parcurgerii ţevii, să capete o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Prin această mişcare de rotaţie se asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie.
GHIOC
554
 GIBBS
   ghióc (ZOOL.), gen de melci cu scoica ovală, cu aspect de porţelan, de culoare albă lucioasă, cu pete brune asemănătoare cu blana de tigru (ex. Cypraea tigris) sau de panteră
Ghioc
(ex. Cypraea panterina). Trăieşte în mările calde. Scoica este folosită ca ornament; unele populaţii o foloseau ca monedă (Cypraea moneta) sau ca ta-lisman.
   ghiocel (Galanthus nivalis), plantă perenă din familia a-marilidaceelor, cu bulb; are tulpina scurtă, pe care creşte
o  singură floare, albă, în formă de clopoţel cu gura în jos. Apare timpuriu, primăvara, uneori înainte de topirea zăpezii.
   ghiol, cuvînt de origine turcească (răspîndit în Dobrogea) care înseamnă „lac**. A intrat şi în componenţa unor nume de lacuri din Dobrogea (ex. Techirghiol, Siutghiol).
   ghionói (MINE), tîrnăcop folosit la lucrările de abataj, avînd un braţ lung ascuţit, fix sau mobil, şi un braţ scurt în formă de ciocan.
   ghioşiu (ARTE. DEC.), ornamentare realizată prin gravare, în linii drepte sau ondulate, folosită frecvent în arta bijuteriei, mai ales la împodobirea capacelor de ceas.
   Ghirei, dinastie de hani tătari, întemeiată de Hadji Ghirei, care s-a proclamat în 1427 stăpînul hanatului Crimeii, apărut în urma dezmembrării Hoardei de aur. Puterea acestei dinastii a fost îngrădită de influenţa marilor feudali locali. Mengli Ghirei a devenit vasal al sultanului (1475). In sec. XVI-XVIII, turcii i-au folosit pe G. pentru organizarea expediţiilor militare împotriva ţărilor romíné, a Rusiei şi a Poloniei. O dată cu alipirea, în 1783, a Crimeii la Rusia, dinastia G. a încetat să mai existe.
   Ghirin, oraş în nord-estul R.P. Chineze, important port pe rîul Sungari. 568 000 loc.
(1957). Nod feroviar şi centru industrial. Are întreprinderi chimice, metalurgice (fontă, aluminiu), de prelucrare a lemnului, alimentare.
   Ghirin (Ţzilin), provincie în nord-estul R.P. Chineze. Suprafaţa: 187 000 km2. Populaţia: 11290 000 loc. (1957). Centrul administrativ:      Cian-
ciun. Relief muntos în est, de cîmpie în nord-vest. In subsol există zăcăminte de cărbuni superiori, şisturi bituminoase, minereuri de fier, de metale neferoase şi aur. Este dezvoltată industria energetică, constructoare de maşini, chimică, de relucrare a lemnului, industria îrtiei şi alimentară. Principalele culturi agricole: soia, grîul de primăvară, orezul, gao-leanul, tutunul. Creşterea animalelor s-a dezvoltat pe baza păşunilor de munte.
   Ghirlandaio (pe numele adevărat Domenico di Tommaso Bigordi) (1449—1494), pictor italian din şcoala florentină, reprezentant al Renaşterii timpurii. în atelierul său a învăţat şi Michelangelo. A pictat fresce pentru bisericile Santa Trinilâ (1485) şi Santa Maria Novella (1486—1490) din Florenţa, pentru Capela Sixtină din Roma (1481) etc., în care a tratat temele religioase asemenea unor evenimente contemporane lui, introducînd în compoziţie portrete şi scene din viaţa cotidiană. A făcut şi pictură de şevalet, în special portrete („Bătrînul cu nepotul**), în care a transpus cu fidelitate chipurile modelelor sale.
   Ghiţu, culme muntoasă în masivul Făgăraş, între văile superioare ale Argeşului şi Vîl-sanului, formată din gnaisuri. Altitudinea maximă: 1 527 m.
   ghiu (NAV.), bară de lemn sau de metal, fixată cu un capăt de partea inferioară a arborelui din pupa unei nave cu pînze. De g. este prinsă partea de jos a pînzei trapezoi-dale, numită randâ.
   ghiu le á (MILIT.), proiectil de formă sferică, din piatră sau din fontă, tras din gurile de foc neghintuite folosite în trecut.
   ghiveci nutritiv (HORT.), vas alcătuit dintr-un amestec de pămînt, nisip, mraniţă (sau turbă) şi îngrăşăminte chimice, în
care se plantează răsadurile de legume. Se obţine prin presarea amestecului cu ajutorul unor rame sau cu maşini speciale, care îi dau o anumită formă (cubică, cilindrică sau hexagonală). Răsadurile crescute în ghivece nutritive formează un sistem radicular viguros şi sînt mai precoce cu 15—20 de zile.
   ghivent (TEHN.) v. filet.
   Ghosh [goş], Ajoy Kumar (1909—1962), militant al mişcării muncitoreşti din India. Membru al Partidului Comunist din India din 1933, al Consiliului naţional al partidului din acelaşi an şi al Comitetului Executiv Central al P.C. din India din 1936. între 1951 şi 1962 a fost secretar ge~
A. K. Ghosh
neral al Consiliului naţional al Partidului Comunist din India.
   giardiâză (MED.) v. lam-bliază.
   Gibbon [ghibm], Edward (1737—1794), istoric englez, reprezentant de seamă al iluminismului. Este unul dintre primii istorici care au încercat să scrie o istorie critică a creştinismului. Cartea sa „Istoria decăderii şi prăbuşirii Imperiului roman**, care cuprinde evenimentele petrecute în Imperiul roman şi în Imperiul bizantin între anii 180 şi 1453, este o operă cu vădite trăsături anti-clericale. G. consideră însă în mod idealist că răspîndirea creştinismului a fost cauza principală a prăbuşirii Imperiului roman.
   Gibhs [ghibzjy Josiah Wil-lard (1839—1903), fizician a-merican, unul dintre fondatorii termodinamicii chimice şi al mecanicii statistice. G. a in-
 GlfeERELINE
555
GIERYMSGY
trodus diagramele de entropie, fundamentale în termodinamica tehnică, a dezvoltat teoria po-
J.W. Gibbs
tenţialelor termodinamice şi a aplicat-o la teoria echilibrului termodinamic şi a termodinamicii fluidelor şi cristalelor. A dezvoltat termodinamica fenomenelor electrcchimice şi a explicat mărimile termodinamice prin teoria statistică a ansamble-lor de micrcparticule. Contribuţia lui G. la dezvoltarea mecanicii statistice în a doua jumătate a sec, al XIX-lea prezintă mare importanţă pentru elaborarea concepţiei materialiste, atomiste a structurii materiei şi a fenomenelor fizice.
   gibereline (BIOCHIM.), denumire dată unor substanţe extrase din ciuperca Gibberella fujihuroiy care au calitatea de a stimula creşterea plantelor. Acţiunea g. se manifestă mai ales în ceea ce priveşte alun-girea tulpinilor, creşterea masei vegetative, stimularea înfloririi, anularea perioadei de repaus a seminţelor şi a organelor de reproducere vegetativă (tuberculi, bulbi etc.), uşurarea prinderii butaşilor şi a materialului săditor etc. Prin tratare cu g. s-a reuşit să se transforme unele plante bianuale (sfeclă, ridichi etc.) în plante anuale şi, de asemenea, unele plante de zi lungă în plante de zi scurtă. In unele cazuri, influenţa g. asupra organismului vegetal este negativă, ducînd la o creştere exagerată a plantei, la cloroză ş,a. G. se prepară şi se aplică şi în ţara noastră.
   gibón (Hylobates), gen de maimuţe cu membrele anterioare excepţional de lungi, atingînd pămîntul atunci cînd
 36
animalul stă în poziţie verticală. Trăieşte în pădurile tropicale din sudul Asiei şi în Sumatra, Kalimantan, Java. Prin unele caractere (lipsa cozii, structura placentei) se apropie de maimuţele antropomorfe (gorila, cimpanzeul, urangutanul).
   gibozitâte (MED.) v. cifoză.
   Gibraltar, strîmtoare situată între Peninsula Iberică şi partea de nord-vest a Africii. Leagă Marea Mediterană cu Oceanul Atlantic. Lungimea: 65 km; lăţimea: 14—44 km; adîncimi pînă la î Î8Î m. în strîmtoarea G., curentul de suprafaţă se îndreaptă spre est, cel de adînc spre vest. Prezintă
o   deosebită importanţă economică şi strategică şi se află sub controlul fortăreţei britanice Gibraltar.
   Gibraltar 1. Colonie britanică situată pe o mică peninsulă stîncoasă în extremitatea sudică a Peninsulei Iberice. Este despărţită de Spania prin-tr-o zonă neutră îngustă. Suprafaţa: 6 km2. Populaţia:
24  500 loc. (1961), în majoritate spanioli. 2. Oraş fortificat în colonia britanică cu acelaşi nume, situat pe latura vestică a peninsulei. Port militar şi comercial, punct de aprovizionare a navelor, aeroport militar.
   Gide Ijid], André (1869— Î951), scriitor francez. Talent literar remarcabil, înzestrat cu o vastă cultură şi cu o fină putere dé analiză psihologică, a scris romane şi eseuri care reflectă adesea aspecte ale descompunerii morale a burgheziei contemporane. Datorită meritelor sale artistice şi protestului anticonformist pe care părea că-1 cuprinde, opera lui G. s-a bucurat de prestigiu. Teoretician ai individualismului anarhic şi amoralismului de inspiraţie nietzscheană, a ridicat la rangul de principiu suprem aşa-zisa „disponibilitate", adică neaderarea la o convingere stabilă. Pe această linie şi-a manifestat la un moment dat adeziunea la comunism, pe care apoi l-a renegat. Op. pr.: „Hrana terestră** (1897), „Imoralistul" (1902), „Pivniţele Vaticanului" (1914), „Simfonia pastorală" (1919), „Falsificatorii de mo-
nede" (1925) ş.a. Premiul Nobel (1947).
   Gide [jid]y Charles (1847
—   1932), economist şi sociolog francez mic-burghez, ale cărui concepţii au fost influenţate de şcoala istorică şi de şcoala austriacă a economiei politice. G. considera că principalul izvor al exploatării capitaliste este profitul obţinut de către comercianţi. El a propus un program al dezvoltării cooperaţiei de consum care trebuia să înlăture treptat pe capitalişti din comerţ, iar apoi şi din sfera producţiei, ceea ce ar duce la instaurarea „orîn-duirii cooperatiste", considerată de el ca o organizaţie fără clase. Critica caracterului utopic şi reacţionar al „socialismului cooperatist" al lui G. a fost făcută de V.I. Lenin. G. este autorul unui curs de economie politică şi al unei istorii a doctrinelor economice, care au fost larg folosite în universităţile burgheze.
   Gielgud /ghîlgud/, John (n. 1904), actor de teatru şi de film şi regizor englez. G. este un remarcabil interpret al multor roluri shakespeariene (Hamlet, Regele Lear, Macbeth, Richard al II-lea) şi s-a impus ca valoros interpret al lui Cehov (ex. Verşinin din „Trei surori", Trigorin din „Pescăruşul"). G. interpretează cu profunzime conţinutul filozofic al rolurilor jucate şi al pieselor regizate, dovedind sensibilitate în redarea momentelor poetice, a ritmului pieselor, în armonizarea mişcărilor scenice şi a gradării dicţiunii A apărut în filmele: „Agentul secret" (1936), „Romeo şi Julieta" (1954), „Richard al III-lea" (1955), „Sfînta Ioana" (1957) ş.a.
   Gierymscy, [ghierîmschi], Aleksander (1848—1901), pictor realist polonez. A pictat tablouri de gen, care au înfăţişat veridic viaţa şi suferinţele păturilor exploatate, subliniind totodată şi frumuseţea morală a oamenilor din popor. A pictat şi peisaje.
   Giery ms cy      fgh ierîmschi/,
Maksymilian (1849—1874), pictor realist polonez. A pictat tablouri veridice înfăţişînd viaţa sărăcimii, care prin orientarea ideologică îl apropie de arta
 GIESEKING
556
 GILBERT
pictorilor peredvijnici ruşi. G. este autorul unor tablouri cu tematică patriotică („întoarcerea lui Pan Tadeusz**).
   Gieseking      [ ghizeching],
Walter (1895—1956), pianist şi compozitor german de reputaţie mondială. Unul dintre cei mai valoroşi interpreţi ai lui Beethoven, Schumann, Debussy şi Ravel. Stilul său interpreta-tativ s-a caracterizat printr-o tehnică sobră, dar plastică şi expresivă. A scris piese pentru pian şi romanţe.
   gig (SPORT), ambarcaţie confecţionată din plăci de lemn aşezate longitudinal şi în formă de clin, care are instalat în interior, pentru fiecare vîslaş în parte, un scaun rulant, un portant (pentru sprijinirea ramei sau vîslei) şi un palonier (pentru sprijinul picioarelor). G. se foloseşte la învăţarea canotajului.
   gigantism (din gr. gigas, gi-gantos „uriaş“; MED.), boală endocrină manifestată prin creşterea exagerată în înălţime. Se datoreşte hipersecreţiei de hormon somatotrop hipofizar (hormon de creştere) în perioada premergătoare pubertăţii, cînd osificarea nu este terminată şi cînd oasele mai pot creşte în lungime.
   giganto grafie (POLIGR.), procedeu de reproducere pe formate mari, folosit la tipărirea afişelor în ofset sau la reproducerea clişeelor pe o pagină întreagă de ziar.
   Giganţi (în mitologia greacă). fiinţe fabuloase de talie uriaşă, care, după Hesiod, ar fi fost zămislite de Geea din sîngele lui Uranos. Legenda povesteşte că G. au dat o bă-
Zeus în lupta cu Giganţii
tălie de proporţii cosmice (gi-gantomahia) împotriva zeilor olimpieni, conduşi de Zeus, dar au fost înfrînţi de aceştia cu ajutorul lui Herakles.
   gigă (COR., MUZ.), vechi dans, originar din Scoţia şi din îrlanda. S-a păstrat în forma sa populară pe tot teritoriul Angliei. Are un caracter vesel. Se dansează în măsură ternară sau
       Presto
sistemul politic-militar creat de puterile fasciste, contribuind la înrobirea ţării de către Germania hitleristă. A semnat, în calitate de prim-ministru, J/c-tatul de la Viena.
   Bach-Suita a ll-a engleză
Gigă
binară cu timpi ternari, într-un tempo rapid, cu ritm săltăreţ, în sec. XVII-XVIII a devenit dans de salon. Ca formă muzicală capătă trăsături stabile în suita instrumentală a sec. XVI17XV1II (ca ultimă parte, urmînd după sarabandă).
   Gigli fgffi], Beniamino (1890—1957), tenor italian. Datorită măiestriei sale interpretative şi timbrului cald al vocii,
B. Gigli
a dobîndit o popularitate mondială. A cîntat pe cele mai mari scene ale lumii, deţinînd rolurile principale în special din operele compozitorilor italieni şi francezi. A fost şi un remarcabil interpret al muzicii preclasice italiene şi de canţonete.
   Gigurtu, Ion (n. 1886), financiar şi om politic reacţionar romín. A fost ministru în guvernul O. Goga — A.C. Cu-za (decembrie 1937—februarie 1938), care a deschis drum instaurării dictaturii regale. în timpul acestei dictaturi a fost prim-ministru (iulie-august 1940) în guvernul în care au fost incluşi şi legionari. Pe plan extern, guvernul condus de el a dus o politică îndreptată spre integrarea Romîniei în
 Gijón [hihón], oraş în nordul Spaniei, port la Golful Bis-caia (Oceanul Atlantic). 124 710 loc. (1960). Trafic portuar însemnat, în special pentru cărbunele şi minereurile exploatate în apropiere. Siderurgie, construcţii navale, industrie uşoară. Staţiune balneară.
    Gilău, Mvmţii Gilâului, masiv muntos în nord-estul Munţilor Apuseni, situat la nord de valea Arieşului şi la est de Munţii Bihorului. Este alcătuit dintr-un sîmbure de granit înconjurat de şisturi cristaline şi depozite sedimentare vechi. Culmi netede, dominate de vîr-furile Muntele Mare (1 825 m) şi Balomireasa (1 633 m).
    Gilbert [ghilbst./, William (1540—1603), fizician englez, unul dintre primii mari experimentatori în perioada formării fizicii ca ştiinţă. A pus bazele studiului fenomenelor electrice şi magnetice. A descoperit fenomenul de atracţie şi repulsie al polilor magnetici şi fenomenul de magnetizare prin inducţie şi s-a ocupat de magnetismul pămîntesc. Lui G. i se datoreşte introducerea unor termeni noi în vocabularul fizicii, ca electricitate, forţă electrică, pol magnetic. Cu numele lui a fost denumită unitatea de tensiune magnetică.
    gilbert (de la numele fizicianului englez Gilbert William; METR.), unitate de măsură a tensiunii magnetice în sistemul de unităţi CGS electromagnetic. Un g. este egal cu tensiunea magnetică produsă de-a lungul unei porţiuni de
 1 cm a unei linii de cîmp magnetic uniform cu intensitatea de 1 oersted. Se notează cu simbolul Gb.
    Gilbert [ghilbdt], Insulele ^, arhipelag format din 16 insule
 GILL-BOX
557
 GIMNASTICĂ
 coraligene, situat în zona cen-tral-vestică a Oceanului Paci-fie, în Micronezia. Suprafaţa: 297 km2. Populaţia: 43840 loc.
(1958). Climă ecuatorială, umedă şi caldă, cu unele perioade secetoase în insulele centrale şi sudice. împreună cu arhipelagurile Ellice şi Phoenix şi cîteva insule din grupul Line formează o colonie britanică (971 km2), cu centrul administrativ la Tarawa. Principalele produse: nuci de cocos, copra, peşte.
   gill~hox (IND. TEXT.), tren de laminat folosit în filaturile de lînă pieptănată şi în cele de fibre liberiene. Este format din lineale prevăzute cu ace, montate pe o bandă fără sfîrşit, care transportă materialul fibros înaintînd dinspre cilindrii alimentatori spre cilindrii debitori.
   Gilliéron [jilizró], Jules (Î854—1926), lingvist francez, originar din Elveţia; a fost profesor de dialectologie franceză la Ecole pratique des hautes efcudes din Paris şi membru de onoare al Academiei Romíné.
Creator al geografiei lingvistice. Autor principal al Atlasului lingvistic al Franţei, întocmit în colaborare cu E. Edmont (1902—1910). Atît prin atlas cît şi prin lucrările bazate pe el, G. a contribuit la schimbarea concepţiei despre viaţa cuvintelor şi despre caracterul rigid şi mecanicist al legilor fonetice aşa cum le înţelegeau neogramaticii.
   Gilort, afluent pe stînga al Jiului (107 km). Izvorăşte din masivul Parîng, colectează apele de pe versantul sudic al acestuia şi se varsă în Jiu în apropiere de Filiaşi.
   Gilort, raion administrativ în nord-estul regiunii Oltenia, cu reşedinţa la Tîrgu-Cărbu-neşti. 94 170 loc. (1964). Zăcăminte de petrol (exploatări importante la Ţicleni), de lignit (Albeni) şi grafit. Exploatări forestiere, cu industrie de prelucrare a lemnului la Baia de Fier şi la Novaci. în economia agricolă predomină creşterea animalelor şi pomicultura; în sud culturi cerealiere. Zona muntoasă a raio-
nului prezintă interes turistic prin pitorescul ei (Cheile Olteţului, Peştera Muierii).
   gimnâstică (gr. gymnastike, de la gymnazein „a face exerciţii fizice"), mijloc de bază al educaţiei fizice, care contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a celor ce o practică, la formarea şi la perfecţionarea priceperilor şi a deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, căţărări, echilibru, a-runcări, sărituri etc.), a deprinderilor specifice jocurilor sportive şi a calităţilor fizice de bază (viteză, forţă, rezistenţă, înde-mînare). G. dispune de un număr nelimitat de exerciţii fizice, cu care rezolvă multiple sarcini ale educaţiei fizice, şi are mai multe ramuri şi variante: g. de baza, cu varianta ei g. igienică; g. sportivă, cu variantele ei g. la aparate, g. acrobatică şi g. artistică; g. ajutătoare, cu variantele ei g, în producţie, g. medicală şi g. pregătitoare pentru fiecare ramură de sport. Principalele particularităţi metodice ale g. sînt următoarele: are o influenţă selectivă asupra
  Gimnastică 1 — exerciţiu cu cercuri executat de un ansamblu, în gimnastica artistică; 2 — exerciţiu cu cerc, în gimnastica artistică; 3 — moment specific într-un exerciţiu din proba de sol-fete, în gimnastica sportivă; 4 — moment dintr-un exerciţiu la paralele inegale; 5 — element caracteristic unui exerciţiu la bîrnă; 6 — exerciţiu la bară fixă; 7 — moment specific într-un exerciţiu la inele; 8 — exerciţiu la cal cu mînere
36*
GIMNASTICĂ
 558
 GINKGO
organismului; dispune de o mare bogăţie de exerciţii fizice, care pot fi folosite în concordanţă cu particularităţile de sex, vîrstă şi grad de pregătire fizică; presupune o execuţie condiţionată a exerciţiilor fizice (poziţii iniţiale, intermediare şi finale); solicită o execuţie corectă şi estetică; obişnuieşte cu stăpînirea multilaterală a a-paratului locomotor chiar în situaţii neobişnuite (echilibru, orientare în spaţiu). — G. de bază, variantă a g. care cuprinde exerciţii de dezvoltare fizică generală, aplicative, unele exerciţii de g. acrobatică şi g. artistică, reprezintă un mijloc eficient de asigurare a pregătirii fizice generale. Este larg folosită în educaţia fizică din şcolile de toate gradele, ca şi pentru pregătirea fizică generală a celor ce se iniţiază în practicarea diferitelor ramuri de sport. — G. igienică, variantă a g. de b.t se practică mai ales sub forma g. de înviorare.
 —   G. sportivă (la aparate) cuprinde exerciţii special construite şi urmăreşte ridicarea continuă a măiestriei sportive. Pentru bărbaţi sînt şase probe: cal cu mînere, paralele, inele, bară fixă, sărituri şi sol, iar pentru femei, paralele inegale, sărituri, bîrnă şi sol. La femei, pentru categoriile inferioare de clasificare sportivă, se foloseşte şi proba de inele în legănare.
 —   G. acrobatică, variantă a gimnasticii sportive care prevede exerciţii efectuate din poziţii dificile ce solicită din partea executantului curaj, forţă, viteză, hotărîre şi îndemînare. Exerciţiile se pot executa individual, în grup, liber sau la diferite aparate speciale. — G. artistică, o variantă a gimnasticii sportive care cuprinde mişcări cu o structură şi o tehnică specială, executate cu acompaniament muzical. Mişcările se pot executa liber, cu obiecte portative (mingi, eşarfe, cercuri etc.), individual sau în grup. Prin structura şi modul de desfăşurare al exerciţiilor, g. a. se apropie de dans. Mijloacele principale ale g. a. sînt: elemente statice (cumpene, poduri, sfori etc.), elemente dinamice (rulări, rostogoliri, răsturnări, îndreptări, salturi) şi
 piramide. Toate variantele g. sportive presupun un sistem de clasificare sportivă şi competiţii.
—   G. în producţie, formă organizată de practicare zilnică, la locul de muncă, a exerciţiilor fizice, selecţionate în concordanţă cu specificul şi cu condiţiile procesului de producţie, în vederea întăririi sănătăţii, dezvoltării continue a capacităţilor fizice, asigurării unei odihne active şi ridicării bunei dispoziţii a muncitorilor şi salariaţilor din fabrici, uzine şi întreprinderi. G. în p. se organizează sub formă de g. de angrenare, care are loc înainte de începerea programului de lucru, şi pauza de g., care se organizează la jumătatea zilei de muncă sau în momentul în care se constată că de obicei se produce starea de oboseală. — G. medicală* variantă a gimnasticii ajutătoare, care foloseşte exerciţii fizice special selecţionate pentru corectarea anumitor deficienţe şi redarea capacităţii funcţionale în urma producerii unor traumatisme. — G. pregătitoare pentru fiecare ramură de sport, variantă a gimnasticii ajutătoare, care cuprinde exerciţii de dezvoltare fizică specifice cerinţelor procedeelor tehnice şi calităţilor fizice respec-tive.
   gimnâziu 1. (In Grecia antică) Instituţie ateniană în care tinerii între 16 şi 18 ani din familiile înstărite îşi desă-vîrşeau educaţia fizică şi intelectuală după absolvirea p a-
1 e s t r e i. G. servea şi ca loc de întîlnire pentru discuţii politice şi prelegeri filozofice. Cele mai vestite g, au fost Academia, în care preda Platón, şi Liceul, în care preda Aristotel. 2* (In Germania, începînd cu sec. al XVI-lea) Denumire a liceului clasic.
3.  (în Romînia, pînă la reforma învăţămîntului din 1948) Şcoală de patru ani corespunzătoare cursului inferior al liceului.
   gimnospérme (gr. gym-nos „gol" şi sperma „sămînţă"; BOT.; Gymnospermae), categorie sistematică din grupul fanero-gamelor; se caracterizează prin faptul că seminţele acestora nu sînt învelite şi se dezvoltă pe o carpelă deschisă (ex. coni-
ferele, cicadeele etc.). Cuprinde aproape 600 de specii de plante lemnoase răspîndite în zonele tropicale, subtropicale şi temperate. în ţara noastră, pădurile de g. (mai ales de brad şi de molid) reprezintă importante resurse de materie primă lemnoasă.
   ginecéu1 (gr. gyne „femeie" şi oikos „locuinţă") 1. Apartament rezervat femeilor în locuinţele Greciei antice. 2. Loc rezervat femeilor în bisericile creştine vechi.
   ginecéu2 (BOT.), organul femei al florii, format din una sau mai multe cârpele. G. ocupă partea centrală a florii şi este diferenţiat în trei părţi: ovar, stil şi stigmat. Sin. pistil.
   gmecoíogíe (gr. gyne, gy-naikos „femeie" şi logos „ştiinţă"; MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu fiziologia şi patologia aparatului genital feminin.
   gingirică (Clupeonella de-licatula), specie de peşte teleo-stean din familia clupeidelor.
Gingirică
de talie mică (8—10 cm), foarte asemănătoare cu scrumbia de Dunăre, dar mai mică decît aceasta. Trăieşte în bancuri mari în Marea Caspică, Marea de Azov şi Marea Neagră, de unde migrează în fluvii. Se pes-cuieşte în cantităţi mari la gurile Dunării.
   gin gi vită (MED.), inflamaţia gingiilor. Poate apărea izolată sau asociată cu inflamaţia mucoasei bucale. Gingivita se întîlneşte în intoxicaţiile cu plumb, mercur, săruri de argint, în diabet, scorbut, unele febre eruptive etc.
   gin kg o (Ginkgo biloba), specie de arbore dioic străvechi, din familia gincoaceelor, rămas aproape neschimbat din era terţiară. Este originar din China de est; are frunze bilobate căzătoare, pieloase, în formă de evantai, lung peţiolate, iar să-mînţa este pietroasă, cu un înveliş cărnos, urît miros itor
 GINTĂ
559
GIOTTO DI BONDONE
Ginkgo
A fost introdus în Europa în sec. al XVIII-lea şi este cultivat prin parcuri şi grădini.
   gintă, formă de organizare a societăţii omeneşti, proprie orînduirii comunei primitive. A apărut în perioada de trecere la paleoliticul superior, cînd dezvoltarea forţelor de producţie a impus înlocuirea cetei primitive, nestabile, cu un colectiv unit ir, solidar, realizat pe baza înrudirii naturale. După rolul pe care femeia şi bărbatul l-au avut în producţie în epoci diferite, g. era constituită din toţi urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş, feminin (m a-t r i a r h a t) sau masculin (p a-t r i a r h a t). Ea constituia un colectiv independent din punct de vedere economic şi dependent de un alt asemenea colectiv doar prin exogamie. în perioada destrămării comunei primitive, baza g. devine în primul rînd comunitatea de teritoriu.
   Gioberti, Vincenzo (1801 —1852), om politic italian şi filozof idealist, ideolog al aripii de dreapta a mişcării de eliberare naţională şi de unificare a Italiei. în 1848—
1849    a fost prim-ministru al regatului Sardiniei. A susţinut ideea unificării Italiei de „sus", pe calea creării unei federaţii de state italiene sub conducerea papii de la Roma.
   giocóso (cuvînt italian în-semnînd „vesel, voios“; MUZ.), termen de expresie care indică un caracter jucăuş, vesel, glumeţ,
   Giolitti, Giovanni (1842— 1928), om politic italian. A fost priin-ministru în mai multe rînduri între 1892 şi 1921. în 1920 G. a înăbuşit puternicele acţiuni muncitoreşti din Italia de nord. în scopul întăririi dominaţiei şi lărgirii
bazei sociale a burgheziei imperialiste italiene, a urmărit înfăptuirea tendinţelor ei expansioniste. După instaurarea dictaturii fasciste în Italia (1922), G. s-a retras din viaţa politică.
   Gion, Mihail (n. 1912), grafician romín. S-a impus prin desenele satirice şi caricaturile în care a biciuit moravurile politicianiste şi racilele capitalismului („Capra cu trei iezi14, „Buletinul meteorologic", „11 iunie — un bîlci care a luat sfîrşit", „Povestea leului stabilizat"). în ultimii ani a creat ilustraţii pentru lucrările lui Caragiale şi desene satirice pentru ciclul „1907" de Tudor Arghezi.
   Giordano, Luca (1632 — 1705), pictor italian din şcoala napolitană a tenebroşilor; este un reprezentant al barocului tîrziu. A pictat cu vervă şi într-un timp record (de unde porecla de „Fa presto") fresce (la palatul Medici din Florenţa, 1682; la capela San Martino din Neapole, 1704; la Escurial şi la catedrala din Toledo) şi tablouri („Fierăria lui Vulcan" etc.). Influenţat de Caravaggio şi Ribera, a lucrat în tehnica de clarobscur. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin lucrarea „Circumcizia".
   Giordano, Umberto (1867
 — 1948), compozitor italian de operă. Dintre lucrările sale, în care se remarcă elementul cantabil şi teatral, mai importantă este opera „Andrea Ché-nier" (1896), inspirată din viaţa poetului francez cu acelaşi nume. A mai scris operele „Fedo-ra", după Sardou (1898), „Madame Sans-Gene" (1915), „II Re" (1929) ş.a.
   Giorgione (pe numele a-devărat Giorgio Barbarelli da Castelfranco) (1477 sau 1478— 1510), pictor italian din şcoala veneţiană, din perioada de apogeu a Renaşterii. A pictat tablouri cu teme religioase, cu teme alegorice şi mitologice, portrete. Opera lui, pătrunsă de un umanism optimist, elogiază cu adînc lirism frumuseţea şi fericirea omului în cadrul armonios al naturii. în tablourile sale, figurile visătoare şi senine, învăluite într-o lumină transparentă şi delicată, au
 o frumuseţe poetică deosebită. Giorgione a folosit o gamă nuanţată şi subtilă de culori de o mare expresivitate („Ma-„ dona Castelfranco", „Judecata
Giorgione
 lui Solomon", „Venus dormind", terminat de Tiziano, „Furtuna", „Concert cîmpenesc", „Cei trei filozofi", „Iudith", „Portretul unui tînăr" ş.a.).
    Giotto di Bondone (1266 sau 1276—1337), pictor şi arhitect italian care prevesteşte mişcarea Renaşterii. For-mîndu-se la şcoala romană, progresistă pentru acea vreme, în epoca luptei împotriva feudalismului, G. s-a îndepărtat de caracterul convenţional, abstract şi ascetic al artei evului mediu, introducînd în tratarea subiectelor religioase elemente ale unui conţinut nou
Giotto di Bondone
 realist. în frescele sale, personajele exprimă sentimente vii, omeneşti; în peisaje şi interioare apropiindu-se de viaţa reală, pictorul încearcă să sugereze perspectiva tridimensională. G. a folosit culoarea ca să redea volumele şi expresivitatea plastică a figurilor şi obiectelor
 GIPS
560
GIRONDINI
 Cele mai de seamă opere ale sale, frescele din Basilica San Francesco din Assisi, cele din Capela dell* Arena din Padua, azi distrusă, şi cele din biserica Santa Croce din Florenţa, se disting prin claritatea concepţiei, prin echilibrul riguros al compoziţiei, veridicitatea atitudinilor şi expresiei figurilor. A folosit o gamă de culori luminoasă, bazată pe nuanţarea tonurilor reci. Ca arhitect, a conceput planul şi a început construcţia campanilei Catedralei din Florenţa.
   gips (MINER.), sulfat natural hidratat de calciu, incolor, alb sau divers colorat, cu luciu sidefos şi cu duritatea mică (se zgîrie cu unghia). G. ia naştere prin precipitare din apele marine sau din soluţii hidroter-male, prin hidratarea anhidri-tului şi, mai rar, prin alterarea altor minerale. Se întrebuinţează la fabricarea ipsosului, :în industria cimentului etc. Varietăţile curate, microgra-nulare, sînt numite alabastru şi se folosesc ca piatră ornamentală. In R.P.R., g. se exploatează la Leghia, Nadeş, Je-fcac, Gălean, Fieni, Ceraşu etc.
   gir (DR.), mijloc de transmisiune a titlurilor la ordin, constînd în ordinul pe care transmiţătorul (girant) îl dă emitentului unui bilet la ordin sau trasului să plătească unei alte persoane (giratar) suma prevăzută în titlu, la scadenţa şi la locul arătat de acesta. Toţi giranţii răspund solidar de plata la scadenţă.
   girafă (Giraffa), gen de mamifere rumegătoare, cu corpul scurt, gîtul foarte lung,
Girafă
 capul mic cu două corniţe osoase acoperite cu piele, picioarele subţiri şi înalte, cele anterioare fiind mai înalte decît cele posterioare. Trăieşte în savanele africane. Hrana sa o constituie frunzele şi ramurile tinere ale arborilor înalţi.
   girandolă (ARTE DEC.) 1. Candelabru cu picior cu mai multe braţe pentru luminări. A apărut către mijlocul sec. al XVII-lea, fiind una dintre piesele de mobilier importante pentru acea vreme, şi, sub diverse forme, s-a păstrat pînă azi. 2. Diademă alcătuită dintr-un ornament central din pietre preţioase, înconjurat de perle.
   Girard [jirár], Paul Frederic (1852—1925), jurist şi istoric francez; a fost profesor de drept roman la Montpellier şi la Paris; reprezentant influent al şcolii istorice critice burgheze de drept roman. Op. pr.: „Texte de drept roman" (1890), „Manual elementar de drept roman" (Î895), „Istoria organizării judiciare a romanilor" (1901).
   Girardon [jirardő], Francois (1628—1715), sculptor francez, reprezentant al clasicismului din sec. al XVII-lea. A decorat palate şi parcuri cu sculpturi executate cu o deosebită fineţe (grupurile de marmură din parcul de la Versailles etc.). Printre lucrările sale de seamă se numără statuia funerară a cardinalului Riche-lieu (1675— 1694), statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-iea (1685-1699), distrusă în 1792, precum şi un mare număr de portrete.
   girâţie (gr. gyros „cerc, rotaţie"; AV.) a) Axă de giraţie, axă trecînd prin centrul de greutate al unui avion, perpendicular pe axa longitudinală a aparatului şi conţinută în planul de simetrie ai acestuia,
 b)  Mişcare de giraţie, rotaţia avionului în jurul axei de g. c) Moment de giraţie, momentul forţelor care lucrează asupra unui avion faţă de axa de giraţie.
   Giraudoux [jirodú], Jean (1882—1944), scriitor francez. Romanele sale („Simon cel patetic", 1918; „Suzana şi Pacificul", 1921; „Siegfried şi Li-
mousinul", 1922) ţes cu fineţe conflicte psihologice pe un fond de idei umaniste. în piesele sale, G. a dezbătut probleme sociale actuale, combătînd războiul („Războiul Tro-iei nu va avea loc", 1935) sau satirizînd virulent rapacitatea capitalistă („Nebuna din Chail-lot", postum, 1945). Arta lui excelează prin fineţea observaţiei, echilibrul între luciditate şi emoţie, concizia şi subtilitatea expresiei, umorul şi frecvenţa paradoxelor, împinse însă uneori pînă Ia preţiozitate. Ca diplomat, a luat atitudine împotriva fascismului.
  girobusolă (NAV.) v. busolă giroscopică.
  giroclinométru (AV.), aparat giroscopic care indică înclinarea laterală a avionului. Este folosit în general pe timp fără vizibilitate.
  girodină (gr. gyros „cerc“ şi dynamis „putere, forţă**; AV.), maşină zburătoare (din categoria aerodinelor) cu suprafaţă portantă rotativă şi care este prevăzută cu elice pentru obţinerea mişcării orizontale. Spre deosebire de elicopter, organul de sus-tentaţie (rotorul) este independent de organul de propulsie (elicea), fiecare fiind acţionat de motoare diferite.
  girodirecţionâl (AV,), aparat giroscopic de bord, care indică direcţia axei longitudinale a avionului în planul orizontal. Este mai sensibil şi mai precis decît busola.
  girofrecvenţă (FIZ., TELEC.), frecvenţa rotaţiei electronilor liberi din ionosferă în jurul liniilor de cîmp ale cîmpului magnetic terestru.
  Gironde [jiröd/, estuar format la vărsarea nurilor Garonne şi Dordogne în golful Biscaia. Lungimea: circa 75 km; lăţimea: între 3 şi 10 km.
  girondini, membri ai unei grupări politice din timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1789— 1794), care reprezenta interesele burgheziei industriale, comerciale şi funciare, denumiţi astfel de la departamentul Gironde, de unde erau originari mulţi dintre conducătorii lor. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai g. au fost: J.D. Brissot, P.V. Vergniaud, M.J.A. Con-
GIROORIZONT
 561
 GIURESCU
 dorcet şi soţii Roland. în prima etapă a revoluţiei, g. au fost alături de celelalte forţe revoluţionare, împotriva absolutismului; după ce au obţinut însă majoritatea în Convenţia Naţională (1792), s-au ridicat împotriva adîncirii revoluţiei, au luptat împotriva iacobinilor şi a „turbaţilor", trecînd treptat de partea contrarevoluţiei. în urma insurecţiei populare de Ia 31 mai —2 iunie 1793, cînd puterea a trecut în mîna iacobinilor, g. au fost excluşi din Convenţie, iar mulţi dintre conducătorii lor, arestaţi şi ghilotinaţi în toamna anului 1793. După lovitura contrarevoluţionară din
 9  termidor (27 iulie 1794), g. au devenit una dintre forţele cele mai active ale contrarevoluţiei.
    giroorizónt (AV.), aparat giroscopic de bord care indică poziţia avionului faţă de planul orizontal. Este folosit în zborurile fără vizibilitate.
    giroplán (AV,), maşină zburătoare, mai grea decît aerul, a cărei sustentaţie este realizată de o serie de suprafeţe portante identice, care se rotesc în jurul unui ax aproape vertical, situat în planul longitudinal al aparatului. Suprafeţele portante rotative se numesc paie, iar ansamblul lor constituie rotorul maşinii.
    giroscóp (gr. gyros „cerc" şi skopein „a examina"; FIZ.),
Giroscop
 disc greu, simetric, liber să se rotească în jurul unui ax care, la rîndul său, este sprijinit într-un cadru în aşa fel, încît să poată lua orice orientare în spaţiu (suport cardanic). Dacă
 discul este în rotaţie, direcţia axului său de rotaţie rămîne fixă în spaţiu, oricare ar fi mişcarea care se imprimă cadrului exterior de susţinere. G. sînt folosite pentru a da direcţii fixe de referinţă instrumentelor denumite compase giroscopice, pentru măsurarea oscilaţiilor transversale ale vaselor de mare etc. A fost inventat în 1852 de către Foucault.
   giruetă, instrument meteorologic utilizat pentru determinarea direcţiei şi intensităţii vîntului. Este format dintr-un ax pe care sînt fixate patru vergele metalice, indicînd punctele cardinale, o săgeată cu o greutate la capăt, care se dirijează pe direcţia vîntului, precum şi o plăcuţă de metal, care, încli-nîndu-se sub acţiunea vîntului, formează cu verticala un unghi indicator al intensităţii vîntului.
   Giseh (El Gîza), oraş în nordul Republicii Arabe Unite, situat pe malul stîng al Nilului, în apropiere de Cairo. 250 000 loc. (1960). Fabrică
 de ţigarete. în împrejurimile G. se află un important complex de monumente ale antichităţii: marele Sfinx, piramida lui Kheops, piramida lui Khefren ş.a.
   Giuba (Juba), rîu în estul Africii (1 600 km). Se formează din unirea a trei rîuri, (Web, Ganale-Doria şi Dawa, care izvorăsc din Podişul Abi-siniei), trece prin Somalia şi se varsă în Oceanul Indian. Navigabil în sezonul ploios (mai-decembrie) pe o distanţă de 350 km.
   giubeá 1. Haină lungă din stofă fină, căptuşită cu blană scumpă, purtată în trecut de boieri. 2. Haină lungă de dimie albă împodobită cu găitane negre, purtată de bărbaţi şi de femei mai ales în sudul Olteniei.
   Giugaru, Alexandru (n. 1897), actor romín, artist al poporului din R.P.R. A debutat în 1916. De la intrarea sa în teatru pînă după Î944, Giugaru a jucat în trupe de revistă. A fost angajat la Teatrul naţional „I. L. Caragiaie" abia în 1945, unde şi-a putut da măsura întreagă a talentului. Rolurile interpretate de
 G. în comediile lui I.L. Caragiaie „O scrisoare pierdută" (ZahariaTrahanache), „O noapte furtunoasă" (Jupîn Dumi-trache), în comediile originale
AI. Giugaru
 contemporane („Bal la Făgă-dău" de A. Baranga şi „în Valea Cucului" de M. Beniuc), precum şi în cele ale marelui repertoriu universal („Bădăranii" de Goldoni şi „Bolnavul închipuit" de Moliére), au consacrat forţa şi suculenţa caracteristic populară a umorului său. Laureat al Premiului de stat.
   Giugiea, George (n. 1884)> lingvist romín; a fost profesor de filologie romanică la Universitatea din Cluj. A scris studii privitoare la istoria limbii romíné şi la raporturile dintre limba romînă şi alte limbi romanice, studii de lexicologie şi de toponimie*
   Giumalău, munţi în Car-păţii Orientali, situaţi între valea Bistriţei la sud şi vest, valea Putnei la nord şi masivul Rarău la est. Sînt alcătuiţi din roci cristaline. Altitudinea maximă: 1 857 m.
   Giurescu, Constantin (1875— 1918), istoric romín. A fost membru al Academiei Romíné* A studiat vechile instituţii romîneşti şi a publicat ediţii critice de cronici; a scris numeroase studii privind vechea istoriografie romînească-în lucrările sale, Giurescu a susţinut ideea „străvechiului" drept de proprietate al boierimii asupra pămîntului, com-bătînd pe Nicolaie Bălcescu şi R. Rosetti, care explicau formarea domeniului feudal ca fiind urmarea acaparării de către boieri a pămîntului vechi-
GIURGIU
562
GÎNDIRE
Vedere din Giurgiu
 lor obşti libere ţărăneşti. Op. pr.: „Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene" (1906), „Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene" (1907), „Vechimea rumîniei în Ţara Romînească şi legătura lui Mihai Viteazul" (1915), „Despre rumîni“ (1916), „Despre boieri" (1920).
   Giurgiu, oraş regional, situat pe malul stîng al Dunării, reşedinţă de raion în regiunea Bucureşti. 34 900 loc. (1964), cu comunele subordonate 51 640 loc. Port de tranzit şi de export al petrolului. Punct de legătură pentru cale ferată şi şosea cu oraşul Ruse din R.P. Bulgaria prin Podul Prieteniei de peste Dunăre, lung de 2 200 m, construit între anii 1952 şi 1954. Industrie alimentară (fabrică de zahăr, conserve de legume şi fructe), a materialelor de construcţie (Întreprinderea de prefabricate din beton). Ateliere de reparaţii navale. — Raionul G., raion administrativ în reg. Bucureşti, cu 102 630 loc. (1964). Economie agricolă; predomină cultura cerealelor şi a plantelor tehnice (floarea-soarelui, sfecla de zahăr) şi legumicultura.
   Giurgiu, cetate construită de Mircea cel Bătrîn, într-o insulă a Dunării, în faţa oraşului cu acelaşi nume. Ocupată de turci în 1417, în timpul sultanului Mahomed, recucerită de Mihai Viteazul în 1595, reluată iar de turci, ea a fost dărîmată potrivit prevederilor
tratatului de la Adrianopol (1829), iar teritoriul din jurul cetăţii, raiaua Giurgiului, redat Tării Romîneşti.
   Giuşcă, Dan (n. 1904), geolog romín, membru corespondent al Academiei R.P.R., profesor de petrografie la Universitatea din Bucureşti. Autor a numeroase lucrări de petrografie a rocilor eruptive şi cristaline, de cristalochimie a unor silicaţi şi germanaţi, de geo-chimie, precum şi despre formarea unor zăcăminte de minereuri din R.P.R. A contribuit la elaborarea unor hărţi geologice ale teritoriului ţării noastre. Desfăşoară activitate şi pe linia construcţiei economice de stat. Laureat al Premiului de stat.
   givrâj (din fr. gîvre „chiciură" ; AV.), depunere de gheaţă pe suprafaţa unei aeronave în anumite condiţii atmosferice.
   Gîicescu, lac de origine glaciară în munţii Parîng. Suprafaţa circa 1 ha, adîncimi peste 10 m.
   „Gînd romínésc“, revistă lunară de cultură, editată la Cluj de „Astra" din mai 1933 pînă în aprilie 1940. Deşi cu orientare idealistă şi cu tendinţe naţionaliste, revista a publicat totuşi unele lucrări literare valoroase, care depăşeau limitele ei ideologice. La această revistă au colaborat: I. Agîr-biceanu, I. Breazu, Pavel Dan, Victor Ion Popa, D. Popovici, Mihai Beniuc, Emil Isac, Tudor Vianu, D. Macrea ş.a.
   gíndáci (ZOOL.) 1. V. coleop-iere. 2. Denumire dată unor insecte care se aseamănă cu coleop-terele, dar fac parte din altă categorie sistematică (ex. gîn-dacul negru de casă şi gîndacul roşu de bucătărie, aparţinînd ordinului Blattaria). 3. Gîndacul de frasin v. cantaridâ.
   gîndire, procesul de reflectare generalizată a realităţii o-biective, mijlocit prin cunoaşterea senzorială şi bazat pe activitatea practică a oamenilor. G. este specifică cunoaşterii umane şi constituie forma cea mai înaltă de reflectare a realităţii. Ea este o funcţie a materiei superior organizate, a creierului uman, funcţie care a apărut şi s-a dezvoltat ca un produs al vieţii sociale, al dez-
Lacul Gîicescu
GÎNDIREA
563
GÎRLĂ
voltării social-istorice a omului. Ea îşi are izvorul în datele fur-nizate de senzaţii şi de percepţii, dar în timp ce senzaţiile şi percepţiile reflectă obiectele şi procesele din lumea înconjurătoare doar sub aspectul lor individual, fenomenal şi accidental, g. reflectă însuşirile lor generale şi esenţiale, precum şi raporturile necesare dintre obiecte şi fenomene. G. a luat naştere în procesul muncii, în cursul căruia, acţionînd asupra obiectelor din natură şi trans-formîndu-le în raport cu nevoile lor, oamenii au început să cunoască însuşirile esenţiale ale acestora. Totodată g. s-a dezvoltat în legătură indisolubilă cu limba, apărută şi ea în procesul muncii, ca urmare a necesităţii oamenilor de a comunica între ei; prin mijlocirea limbii, a cuvîntului, a devenit posibilă reflectarea generalizată a realităţii. Limba reprezintă învelişul material al gîndirii, face posibil schimbul de idei în societate şi transmite cuceririle g. omeneşti în decursul veacurilor. Forţa motrice a g* este practica social-istorică a omenirii; produsele g. se verifică, în ultimă instanţă, în practică. Ca reflectare a realităţii obiective, g. are un rol uriaş în viaţa societăţii. Cu ajutorul ei, oamenii cunosc legile obiective ale realităţii, căpătînd posibilitatea de a prevedea rezultatele acţiunilor lor, de a stăpîni procesele naturii şi ale vieţii sociale. Reflectarea realităţii în gîndire are loc sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. Printre operaţiile g. se numără analiza şi sinteza, comparaţia, generalizarea şi sistematizarea, abstractizarea şi concretizarea. Proceselor de g* Ie corespund mecanisme neurofiziologice complexe, specifice creierului omului, în a cărui activitate a apărut, în interacţiune cu primul sistem de semnalizare, al doilea sistem de semnalizare al emisferelor cerebrale.
  „Gîndirea“ 1. Revistă cu profil cultural, literar şi artistic, apărută între 1921 şi 1944, întîila Cluj, apoi la Bucureşti. 2. Grupare ideologică de tip pro-
fascist, constituită în jurul a-cestei reviste.
   gîndirism, curent ideologic obscurantist, mistic şi naţionalist din Romînia burghezo-mo-şierească, format în jurul revistei „Gîndirea“ (1921 —1944) şi care a devenit în deceniul al patrulea al sec. al XX-lea unul dintre izvoarele teoretice ale mişcării fasciste din ţara noastră, principalul mijloc de acţiune al fascismului în domeniul culturii. Doctrinarul principal al curentului a fost Nichifor Crainic. Cu implicaţii în diferite sectoare ale ideologiei, în literatură, filozofie, sociologie, estetică, g. şi-a îndreptat eforturile îndeosebi spre atragerea intelectualităţii şi a tineretului în orbita fascismului. EI a marcat o ruptură totală de idealurile democratice paşoptiste, de tradiţiile progresiste ale culturii romîneşti, inclusiv de cele înaintate ale culturii burgheze (iluminismul, raţionalismul şi umanismul etc.), înlccuindu-le cu propagarea asiduă a iraţionalismului, rasismului şi şovinismului. îndreptat în primul rînd împotriva clasei muncitoare şi ideologiei sale, g. a desfăşurat o acţiune violentă atît împotriva acesteia cît şi împotriva tuturor curentelor care nu erau subordonate direct scopurilor fascismului. Spe-culînd înapoierea şi prejudecăţile religioase ale maselor, g. a promovat misticismul religios militant, apelînd la tradiţiile medievale ale teologiei ortodoxe. în opoziţie cu ideea luptei de clasă, el propovăduia aşa-zisa unitate naţională deasupra claselor, unirea tuturor „sub coviltirul de azur al bisericii ortodoxe**. Reluînd aspectele retrograde ale semănătorismu-lui, gîndiriştii idealizau primitivismul satului şi aspectele lui patriarhale. Pe plan politic, ei opuneau democraţiei aşa-zisa „etnocraţie“, „expresie a voinţei politice a rasei autohtone44, şi preconizau instaurarea unui stat corporatist fascist. Folosind elementele mistice din folclor, g. denatura specificul naţional al culturii romîneşti; el căuta să demonstreze că creaţia populară ar constitui o mărturie a spiritului religios şi fatalist al poporului romín.
Frazeologia instigatoare despre „mitul sîngelui44, „mitul pămîntului44, vehiculată de literatura gîndiristă, propovăduirea fatalismului, a fanatismului, a cultului morţii, a urii faţă de minorităţile naţionale urmăreau fă-rîmiţarea tineretului şi întunecarea conştiinţei lui, transformarea lui într-o masă de manevră docilă în mîinile conducătorilor fascişti. în domeniul artei, g. a creat o „estetică teo-logală“, după care frumosul ar fi o ipostază a divinităţii, iar arta o expresie a aspiraţiilor omului către dumnezeire. Ofensiva dusă de g. împotriva culturii şi raţiunii, pentru pregătirea şi justificarea ideologică a crimelor fasciste s-a împletit cu aceea dusă de trăirism, încercările g* de a cîştiga adeziunea unor personalităţi culturale de seamă au dat greş. Oamenii de cultură democraţi, tot ce era valoros în cultura romînească, scriitori şi critici ca Tudor Arghezi, M. Sa-doveanu, Camil Petrescu, M. Ralea, G. Călinescu, E. Lovi-nescu ş.a., au luat poziţie împotriva obscurantismului gîn-dirist. O critică consecvent ştiinţifică a curentului a fost făcută de presa îndrumată de P.C.R., care a dezvăluit rădăcinile sociale profunde ale g. şi ale celorlalte variante ale ideologiei fasciste.
   gîrgăriţă (ZOOL.), denumire dată unor insecte coleoptere,
                                                  Gîrgăriţă mazării
de obicei mici, cu corpul sferic sau oval, adesea asemănător cu un grăunte; atacă seminţele plantelor, bobocii de flori, fructele, mugurii, frunzele, bulbii etc. (ex. gîrgăriţă albastră a verzei, gîrgăriţă capsulelor de mac, gîrgăriţă fesolei, gîrgăriţă cepei, gîrgăriţă sfeclei, gîrgăriţă mazării etc.).
   gîrlă (GEOGR.), depresiune alungită în lunca unui rîu, acoperită permanent sau temporar
GÎRLEANU
564
GIT GOLAŞ DE TRANSILVANIA
de apa, făcînd legătura între rîu şi lacurile de luncă. Se formează prin împotmolirea braţelor secundare ale rîurilor (gîrlele fiind în acest caz paralele cu cursul principal) şau prin spălarea depozitelor de luncă în timpul inundaţiilor (gîrlele fiind în acest caz perpendiculare pe direcţia rîului). De obicei, g. din amonte alimentează cu apă lacurile din luncă, iar prin g. din aval apa din lacuri se scurge în rîu. G. temporare se mai numesc private.
   Gîrleanu, Emil (1878 — 1914), prozator romín. A debutat în revista ieşeană „Arhiva4*
E. Gîrleanu
(1900), devenind apoi redactor al revistei semănătoriste „Făt-Frumos** din Bîrlad şi colaborator la „Convorbiri critice“, „Semănătorul** ş.a. A participat activ ia înfiinţarea primei societăţi a scriitorilor romîni, al cărei preşedinte a fost (1909). Schiţele şi nuvelele lui G*, mai ales cele din volumul „Bătrînii** (1905) şi „Nucul lui Odobac** (Í910), se resimt în general de unele influenţe semănătoriste, prezente în viziunea idilică şi patriarhală a scriitorului. Sub influenţa poporanismului şi a lui Maupassant (din care a tradus), G. s-a arătat însă preocupat şi de aspecte dramatice din viaţa ţărănimii („înecatul**, „Punga**, „Ucigaşul**). A evocat dintr-un unghi realist scene din războiul de independenţă („1877. Schiţe din război**,
1908). Opera sa cea mai reprezentativă este „Din lumea celor care nu cuvîntă** (1910), unde se impune ca un observator fin şi gingaş al uni" versului domestic.
   gîrliţă (Anser albifrons), specie de gîscă sălbatică, de talie mică, de culoare cenuşie pe spate şi pe laturi şi alburie pe piept şi pe pîntece, cu o pată albă în frunte. Cloceşte în regiunile din nordul Europei şi al Asiei, pe care le părăseşte iarna, plecînd spre sud. în timpul migraţiunilor trece şi prin ţara noastră. Este vînată pentru carnea sa foarte gustoasă.
   gîrniţă ( Quercus frainetto ), arbore din familia fagaceelor, cu tulpina dreaptă a cărei scoarţă are la exterior un strat solzos friabil. Frunzele sînt mari, lipsite de peţiol, lungi de 20— 40 cm, avînd la bază două urechi mari; fructul (ghinda) este mic, cilindric, iar cupa lemnoasă de la bază are solzi alungiţi răsfiraţi. La noi în ţară g. creşte în regiunea de cîmpie şi de dealuri, formînd păduri, uneori în amestec cu alte esenţe. Lemnul tare şi rezistent este utilizat mai ales la construcţii. Avînd o coroană decorativă, lobuloasă, bogată în frunziş şi cu frunze mari, gîr-niţa este folosită şi ca arbore ornamental.
   gîscă 1. (Anser) Gen de păsări din ordinul anzerifor-melor, de talie mare, de culoare cenuşie pe spate şi pe laturi şi alburie pe piept şi pe pîntece. Gîsca de cîmp (Anser fa-balis) şi gîsca sălbatică (Anser anser) sînt oaspeţi de vară în ţara noastră şi se vînează pentru carnea lor gustoasă. G. sălbatică este strămoşul gîştelor
noastre domestice. 2. Gîscă domestică (Anser domesticus)> pasăre mai mare decît speciile sălbatice de g., crescută mai ales pentru carne, grăsime şi
Gîscă sălbatică
fulgi. Există mai multe rase de g. J., care variază în ceea ce priveşte greutatea corporală de la rase uşoare (sub 5 kg la păsările adulte neîngrăşate) pînă la rase grele (peste 8 kg la păsările adulte neîngrăşate). G. îndopate cîştigă mult în greutate într-un timp relativ scurt, în ţara noastră se cresc rasele: comună, albă, transilvăneană, frizată danubiană, emden, toulouse, pomerană. V. şi a-v i c u 11 u r ă.
    gît golaş de Transilvania (ZOOTEHN.), rasă de găini cu caractere apropiate de ale raselor mixte (bune producătoare de ouă şi de carne). Producţia medie de ouă este de 120—150 de bucăţi anual, cu o greutate a ouălor de 65 — 80 g. Greutatea corporală este în medie 2—2,5 kg la găină şi 2,5—3 kg la cocoş. Are capul
 GÎTUIRE
565
GLAF
şi gîtul lipsite de pene pînă sub guşă şi penajul mai rar pe piept şi abdomen. Prezintă trei varietăţi: albă (cea mai răs-pîndită), neagră şi porumbacă.
    gîtuire1 (REZ. MAT.) 1. Scădere, pe o porţiune restrînsă, a secţiunii transversale a unei bare supuse la un efort de tracţiune mai mare decit limita de elasticitate. 2. Raportul (exprimat de obicei în procente) dintre micşorarea secţiunii la locul ruperii şi secţiunea iniţială a unei epruvete supuse la tracţiune.
    gîtuire2 (TEHN.), operaţie de reducere, într-o zonă limitată, a dimensiunilor transversale ale unei piese în formă de bară. Se poate efectua prin aşchiere (ex. prin strunjire, frezare etc.) sau prin deformare plastică la cald (ex. prin forjare folosind gîtuitorul) sau la rece (ex. prin deformarea exterioară a unei piese tubulare).
    gîţuitor (TEHN.), unealtă folosită la forjarea liberă pentru a micşora pe o porţiune foarte mică secţiunea unei bare cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară. Gîtuitorul poate servi şi Ia lungirea sau lăţirea barei.
    Gjeîlerup [ghéhrup/, Kari Adolf (1857— 19 î 9), scriitor danez, format în cercul literar al lui G. Brandes şi sub influenţa pozitiviştilor englezi. S-a afirmat ca liber-cugetător într-o serie de studii filozofice. Spre sfîrşitul vieţii s-a orientat spre budism. A scris romane („Minna“, 1889), piese („Saint-Just“, 1886) şi versuri (volumul „Cartea mea de iubire**, 1889). în 1917, Gjeîlerup a obţinut Premiul Nobel împreună cu poetul danez Henrik Pontoppidan.
    glabélá (lat. glabellus, de Ia glaber „pleşuv"; ANAT.), regiunea de la rădăcina nasului, cuprinsă între arcadele sprînce-noase.
    glaciâţie (lat. glacies „gheaţă*1 ; GEOL.), proces de intensă dezvoltare a gheţarilor pe suprafeţe întinse ale globului pă-mîntesc, care s-a manifestat în precambrian, permian, carbonifer şi în pleistocen. Cauzele acestui proces nu sînt încă pe deplin cunoscute. Unii geologi explică formarea glacia-ţiei prin deplasarea polilor globului pămîntesc şi prin
 schimbarea direcţiei curenţilor marini datorită unor praguri muntoase submarine. Alţi geologi explică formarea gheţarilor prin ridicarea intensă a uscatului în fazele glaciare. Apariţia g. a avut ca rezultat modelarea unor forme de relief glaciar (circuri şi văi în formă de „U“) şi acumularea unor depozite caracteristice. Dintre acestea, cele mai importante sînt more-nele. în regiunea alpină a Europei se cunosc patru faze principale de g.: g li n z, m i n d e 1, r i s s şi w ii r m, separate prin faze interglaciare (de retragere a gheţarilor). în R.P.R. se găsesc urme ale fazelor de g. riss şi würm în regiunile înalte ale lanţului carpatic (Carpaţii Meridionali, Munţii Rodnei ş.a.).
    Glad (sec. X), voievod al uneia dintre cele dintîi formaţiuni statale romîneşti, de tip feudal, menţionate pe teritoriul ţării noastre, situată în Banat. Este amintit în cronica lui Anonymus. G. s-a opus campaniilor de cucerire ale ungurilor cu o armată formată din romîni, bulgari şi pecenegi, dar a fost învins şi silit să accepte suzeranitatea regelui ungar.
    gladiator, luptător la spectacolele publice din circurile
                                                    Gladiatori
 Romei antice. G. se recrutau dintre sclavi, dintre prizonierii de război, dintre condamnaţii la moarte sau erau înrolaţi în mod voluntar. Ei luptau fie împotriva animalelor sălbatice, fie între ei. Cel mai celebru gladiator în antichitate a fost Spartacus, conducătorul marii răscoale a sclavilor din 74—71 î.e.n.
   gladiolă (Gladiolus hybri~ dus), plantă erbacee perenă din familia iridacee-lor, originară din sudul Africii, cu frunze în formă de sabie şi flori mari de diferite culori; creşte înaltă de 50— 150 cm. Se cultivă frecvent ca plantă ornamentală. Denumirea de gladiolă este atribuită şi altor specii de plante ornamentale din genul Gladiolus. GladioU Sin. săbiuţă.
   Gladkov, Fiodor Vasilie-vici (1883—1958), scriitor sovietic rus. învăţător în Rusia ţaristă, a participat la lupta revoluţionară, fiind condamnat şi surghiunit. Romanul „Cimen-tul“ (1925, trad. rom. 1928, uit. trad. rom. 1960) este una dintre primele opere ale literaturii sovietice care tratează tema muncii libere a omului în societatea socialistă. A mai scris romanul „Energia** (1932—1938, trad. rom. 1956), închinat marilor construcţii socialiste din anii primelor cincinale, şi trilogia autobiografică: „Povestea co-pilăriei** (1949, trad. rom.), „Volniţa** (1950,( trad. rom.) şi „Anul crîncen“ (1954, trad. rom.). G. a adus o contribuţie importantă în afirmarea realismului socialist. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Gladstone [glédsten], Wil-liam Ewart (1809—1898), om politic englez, lider al liberalilor. Ca prim-ministru (1868-1874, 1880-1885, 1886 şi 1892—1894) a înfăptuit o serie de reforme parţiale, cu scopul de a atrage de partea liberalilor mica burghezie şi aristocraţia muncitorească. Pe plan extern a dus o politică colonială expansionistă, mai ales în Africa. în timpul său a fost ocupat Egiptul (1882).
   glaf (CONSTR.) 1. Element de construcţie, de formă dreptunghiulară, executat din lemn, din marmură sau din beton armat mozaicat, folosit la căp-tuşirea părţii inferioare a golurilor la ferestre, cu scopul de a o proteja şi a dirija curen-
 GLANDĂ
 566
GLAUCONIT
tul de aer cald produs de radiatoarele de calorifer spre inte-riorul încăperii. 2. Muchia finisată a marginii unui gol (de fereastră, uşă, nişă) dintr-un perete.
   glândă (BIOL., MED.), organ care produce o secreţie. G. sînt formate din celule care au funcţiunea de a elabora produşi speciali (produşi de secreţie). Din punct de vedere anatomic, g. sînt de mai multe feluri: tubulare simple (g. sudo-ripare), tubulare compuse (g. stomacului), acinoase simple şi compuse (g. sebacee, g. salivare, g. mamare). După felul în care elimină secreţia, g. se împart în exocrine, sau cu secreţie externă (g. salivare, g. stomacului şi ale intestinului), endocrine, sau cu secreţie internă (g* tiroidă, g. hipofiză, g. suprarenală), şi mixte (ficatul, pancreasul, ovarul). G. sînt grupate în mai multe clase, după funcţiunile pe care le îndeplinesc în organism:   digestive
(g. salivare, gastrice, pancrea-tice), nutritive (ficatul, pancreasul, tiroida), de reproducere (testiculul, ovarul) etc. Secreţiile elaborate de g. intervin în toate funcţiunile organismului, lipsa lor producînd tulburări grave, care pot merge pînă la moarte. La rîndul ei, hipersecreţia glandulară aduce după sine tulburări (ex. hipersecreţia tiroidiană antrenează apariţia bolii lui Basedow). V. şi endocrinologie.
—    G. genitală v. gonadă. —G. lacrimală, glandă care secretă lacrimile; este situată în colţul intern al ochiului.—Glande mamare, glande specifice mamiferelor, provenind din transformarea glandelor sebacee; au rolul de a secreta laptele. G. m. sînt situate în partea ventrală a corpului şi intră în alcătuirea mamelelor. — Glande paratiroide, glande mici, de obicei în număr de patru, situate simetric, cîte două de fiecare parte, în regiunea gî-tului, în contact cu lobii glandei tiroide. Secretă un hormon cu rol important în metabolismul calciului şi al fosforului. îndepărtarea paratiroi-delor determină moartea. — G. pinealâ v. epifizâ. — Glande salivare, glande digestive
 care secretă saliva. Mamiferele şi omul au trei perechi de g. s.: parotide, submaxilare şi sub-linguale. — G. sebacee, glandă în formă de ciorchine care se deschide la rădăcina părului; secretă o substanţă grasă, numită sebum, care unge baza perilor şi pielea. — G. sudo-riparây glandă în forma unui tub, încolăcit la baza dermei şi deschis la suprafaţa pielii. G. s. elimină apă, săruri minerale şi uree; au un important rol în excreţie şi în reglarea temperaturii corpului. — G. uro-pigianăt glandă aşezată la baza cozii la păsări (mai ales la cele acvatice); secretă o substanţă grasă care serveşte la ungerea penelor şi la impermeabilizarea lor faţă de apă. — (BOT.) Glande nectarifere v. neclarii.
   Glasgow [glá:sgou]> oraş în nord-vestul Marii Britanii, situat în cîmpia Scoţiei centrale, în regiunea industrială de pe cursul inferior al rîului Clyde. 1 054 913 loc. (1961). Este un însemnat.port fluvio-maritim, cu o vie activitate comercială. Marile şantiere navale din G* şi din oraşele subordonate lui dau circa 1 /3 din valoarea construcţiilor navale ale Marii Britanii, G. fiind unul dintre cele mai importante centre de construcţii navale din lume. In G. se mai produc maşini-unelte, locomotive, cazane de abur; este dezvoltată şi industria uşoară, alimentară, electrotehnică, metalurgia neferoasă ş.a. Universitate (din 1451), catedrala St. Mungo (sec. al XIII-lea).
   glasiu (PICT.), substanţă obţinută dintr-un pigment fin de culoare (lacul de garanţă, verdele de China, umbra etc.), care, diluat, are însuşirea de a fi transparent. G. e folosit în pictură pentru a lega tonurile. Se utiliza mai ales în Renaştere pentru redarea clarobscurului şi umbrelor.
   Glauber [glâubzr7, Johann Rudolf (1604—1668), chimist german. A preparat acidul clorhidric şi azotic, prin tratarea la cald a clorurii de sodiu şi a azotatului de potasiu întîi cu sulfat feros şi apoi cu acid sulfuric. A studiat proprietăţile sulfatului de sodiu, obţinut ca produs secundar în prima reacţie, indicînd acţiunea sa fiziologică. Această substanţă este cunoscută sub numele de sarea lui Glauber. — Sarea lui Glauber v. sulfat de sodiu.
   glancom (gr. glaukos „verde marin“; MED.), boală a ochiului caracterizată prin creşterea tensiunii intraoculare, dureri locale intense şi tulburări de vedere care pot ajunge pînă la orbire. Pupila ochiului bolnav capătă culoarea galbe-nă-verzuie. Se tratează prin sclerotomie anterioară sau iri-dectomie.
   glauconit (MINER.), silicat natural hidratat de aluminiu, magneziu, fier şi potasiu, cristalizat în sistemul monoclinic; este în majoritatea cazurilor granular şi are culoarea verde. Se găseşte în depozite sedimentare marine, mai ales în nisipuri şi gresii. Se utilizează, în stare brută sau după prelu-
  Glasgow. Pod peste Clyde
 GLAUCOS
 crare, ca îngrăşămînt potasic pşntru soluri; proprietatea sa de a da reacţii cu schimb de cationi este folosită în industria zahărului, a vinului, la deduri-zarea apei etc. In R.P.R. se găseşte cu deosebire sub formă de nisipuri glauconitice în depozitele cretacice şi paleogene din sudul Dobrogii şi în regiunea dintre valea Teleajen şi valea Buzăului.
   Giaucos (în mitologia greacă)
1.  Erou troian, fiul Iui Hippo-lochos. In IUada se povesteşte că întîlnindu-1 pe cîmpul de luptă pe eroul grec Diomede şi descoperind că, familia sa era legată de familia acestuia prin legături de ospitalitate, Glaucos schimbă armele sale de aur cu cele de bronz ale lui Diomede. Legenda e menţionată şi în „Divanul" lui Dimitrie Cantemir. 2. Zeu marin, fiu al lui Poseidon, înzestrat cu darul profeţiei.
   Glazunov, Aleksandr Kon-stantinovici (1865—1936), compozitor rus, dirijor şi pedagog,
A.K. Glazunov
elev al lui Rimski-Korsakov şi M.A. Balakirev. A fost artist al poporului din R.S.F.S.Rusă, profesor şi director la Conservatorul din Leningrad. A scris balete („Raymonda", 1897; „ A-notimpurile", 1899), simfonii, lucrări simfonice, programatice (printre care „Stenka Razin", 1885) şi neprograma-tice, concerte pentru diferite instrumente cu acompaniament de orchestră, lucrări pentru orchestră de coarde şi pentru orchestră de instrumente populare, muzică pentru ansambluri de cameră, coruri, romanţe, muzică pentru spectacole dramatice („Mascarada" de Ler-
 567
montov), prelucrări şi transcripţii. A terminat, împreună cu Rimski-Korsakov, opera lui B o r o d i n „Cneazul Igor". Operele lui Glazunov se remarcă prin măiestria tehnicii contrapunctice, perfecţiunea formei şi prin echilibrul stărilor emoţionale exprimate poetic, evocator, în spiritul muzicii populare ruse.
   glazuráre (CERAM.), operaţie de acoperire a suprafeţelor obiectelor din ceramică, mai ales a celor poroase, cu glazură.
   glazură (germ. Glasur „smalţ"; CERAM.), email obţinut din silice, fondanţi (oxid de plumb, calce, magnezie etc.) şi oxizi metalici (pentru colorare). Se întrebuinţează la im-permeabilizarea sau la decorarea produselor ceramice, în special pentru porţelanurile fine.
   glădiţă (Gledit schia tria-canihos), arbore din familia leguminoaselor, originar din A-merica de Nord, înalt pînă la 30 m, cu coroana rară şi cu spini mari ramificaţi pe ramuri, uneori şi pe tulpină. Frunzele sînt compuse din 7—12 perechi de foliole mici ovale. Florile sînt mici, verzui, grupate în panicule, iar fructul este o păstaie turtită, roşcat-brună. In ţara noastră, g. se cultivă la cîmpie şi dealuri, mai ales în zona de stepă, în plantaţii forestiere, garduri vii sau în parcuri. Lemnul glădiţei este rezistent şi are unele utilizări în tîmplărie.
   glei, orizont cu ^ (PEDOL.), strat al solului caracterizat printr-o culoare predominant cenuşie sau vînătă-verzuie, bogat în forme reduse ale oxizi-lor fierului. S-a format în condiţiile unui exces de umiditate şi este caracteristic pentru solurile aflate sub influenţa apei freatice situate aproape de suprafaţă sau a apei stagnante.
   glei záré (PEDOL.), proces de reducere a oxizilor ferici în condiţii de anaerobioză create de un exces de umiditate datorit fie apei de precipitaţii stagnante în sol, fie apei freatice apropiate de suprafaţă.
   glenc (IND. PIEL.), piesă rigidă de talpă, de lemn sau de material plastic, introdusă în încălţăminte, între branţ şi
                                                                                                       GLEZOS
 -----^----------------------------.
 talpă pe porţiunea din spate, în scopul rigidizării acestei părţi a încălţămintei.
   glet (germ. Gîătte „netezime, lustru"; CONSTR.), strat de tencuială vizibilă, fără nisip, cu grosime mică (1—5 mm), aplicat pe o tencuială de var, cu scopul de a obţine o suprafaţă netedă, pe care se aplică o zugrăveală fină sau în ulei. Se deosebesc g. de var, de ipsos şi mixte. Operaţia de executare a unui g. se numeşte gletuire.
   Gley [gle], Marcel Eugene Emile (1857-1930), fiziolog francez, autor a numeroase lucrări în domeniul imunităţii, al endocrinologiei şi opotera-piei.
   gleznă 1. (ANAT.) Parte a membrului inferior, cuprinzînd regiunea articulaţiei dintre tibia şi oasele tarsiene; proeminenţele osoase laterale ale tibiei şi peroneului din dreptul articulaţiei tibio-tarsiene; prin extensiune, partea mai subţire a gambei situată deasupra articulaţiei tibio-tarsiene. 2. (ZOO-TEHN,) Regiune a membrelor la animale, avînd ca bază anatomică articulaţia metacarpo-falangiană (între fluier şi c h i ş i ţ ă). Are un rol important, în special la cai, pentru amortizarea şocurilor din timpul mersului.
   Glezos, Manolis (n. 1921), erou naţional al Greciei, unul dintre conducătorii partidului Uniunea democrată de stînga (E.D.A.) şi director al ziarului „Avghi". în timpul ocupaţiei Greciei de către trupele Germaniei hitleriste (1941 — 1944) a participat activ la mişcarea de rezistenţă. Dînd dovadă de eroism, Glezos a smuls steagul fascist de pe Acropole în noaptea de 31 mai 1941. In 1943 a fost condamnat, în lipsă, la moarte de către hitlerişti. După eliberarea Greciei de sub ocupaţia hitleristă a fost condamnat la moarte de către tribunalul militar grec (1948—1949) pentru participarea sa la mişcarea democratică. în urma protestelor opiniei publice din Grecia şi din întreaga lume, sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată în închisoare pe viaţă şi apoi în închisoare
 GLIADINE
 568
GLIER
pe zece ani. Eliberat din închisoare înainte de termen, în 1954, a fost din nou arestat în 1958, fiind învinuit, în mod
M. Glezos
provocator, de spionaj şi condamnat la închisoare. Sub presiunea opiniei publice a fost eliberat din închisoare în 1962.
   gliadine (BIOCHIM.), proteine vegetale care se găsesc în seminţele cerealelor (grîu, porumb etc.), formate în cea mai mare parte din prolină şi acid glutamic. Solubile în soluţii saline, în alcool de 70°/0, în alcalii, insolubile în apă, g. se numără printre principalii componenţi ai glutenului. Poartă nume diferite după cereala în care se găsesc (gliadină pro-priu-zisă în grîu, hordeină în orz, zeină în porumb).
   glicemie (gr. glykys »»dul-ce“ şi haima „sînge**; BIOCHIM., FIZIOL.), prezenţa glucozei în sînge. Nivelul mediu al g*, apreciat prin dozarea substanţelor reductoare la 12 ore de la ultima masă, este de 0,9— g°/oo* Creşterea g. (hiper-glicemia) survine în unele boli ca diabetul zaharat, scorbutul etc. Ca urmare a hiperglicemiei, glucoza poate apărea în urină (glicozurie). G. este menţinută în limite normale datorită activităţii a două sisteme neuroumorale antagoniste: un sistem hipoglicemiant, reprezentat de nervul vag şi insu-lină, şi un sistem hiperglice-miant, reprezentat de simpatic şi de produşii de secreţie ai medulo- şi corticosuprarenalei, hipofizei şi tiroidei.
   gliceride (CHIM.), esteri ai glicerinéi cu acizi graşi (stea-ric, palmitic, oleic etc.); sînt componente ale grăsimilor ani-
   male şi vegetale, în care se găsesc de obicei g. mixte (ex. oleopalmitostearina, oleodipal-mitina) şi, mai rar, g. unitare (ex. trioleina, tripalmitina). V. şi grăsimi.
   gliceriné (din gr. glykeros „dulce"), alcool trihidroxilic,
CH2(OH) • CH(OH); CH2{OH)>
Este un lichid uleios, higros-copic, p.f. 290°C, miscibil cu apa şi alcoolul în orice proporţii, insolubil în cloroform, benzină, sulfură de carbon. Se găseşte în uleiuri şi grăsimi sub formă de esteri (gliceride). Obţinerea g. este strîns legată de tehnologia grăsimilor; astfel, cea mai mare parte din g. fabricată industrial este obţinută din apele rămase de la saponificarea grăsimilor. In cantităţi mici, g. se obţine pe cale fermentativă din glu-coză în prezenţa sulfitului de sodiu. Procedeul modern de obţinere a g. este cel al sintezei pe cale petrochimică din propi-lenă. G. are multiple întrebuinţări în diferite ramuri ale economiei naţionale: în industria chimică la fabricarea nitrocelulozei, a răşinilor sintetice, a lacurilor, a produselor farmaceutice şi cosmetice, în tăbăcă-rie, la apretare în industria textilă, în vopsitorie, ca substanţă higroscopică etc.
   glicocól (BIOCHIM.), cel mai simplu aminoacid. Se găseşte în foarte multe proteine, iar în cantitate mare în gelatină.
   glicocólic, acid ^ (BIOCHIM., FIZIOL.), acid biliar format din combinarea acidului colic cu glicocolul.
   glicogén (gr. glykys „dulce4* şi gennan „a produce**; BIOCHIM., FIZIOL.), polizaharid cu structură asemănătoare amidonului. Prin hidroliză acidă dă naştere glucozei. Depozitat mai ales în ficat şi muşchi, g. reprezintă rezerva de glucide a organismului animal. Din organele de depozit trece în sînge sub forma zahărului sanguin, fiind consumat în cursul activităţii musculare.
   glicól, CHşOH—CHşOH.
Dialcool al etanului, lichid cu p.f. 197°C, incolor, siropos, miscibil cu apa şi cu alcoolul. Industrial se fabrică din etilenă prin tratare cu acid hipocloros şi hidroliză sau din
oxid de etilenă şi apă. G. are numeroase întrebuinţări în industria de sinteză organică, a polimerilor, în industria textilă, la dizolvarea coloranţilor, ca înlocuitor al glicerinei etc. Adăugat în apa din radiatoarele automobilelor, îi coboară punctul de îngheţare. Sin. etilen-glicoL
   glicoliză (gr. glykys „dul-ce“ şi lysis „desfacere**; BIOCHIM., FIZIOL.), descompunere a glucidelor prin hidroliză în ficat şi prin ardere în muşchi. Prin g. se ajunge de la glicogen la bioxid de carbon şi apă.
   gliconeogeneză (BIOCHIM,, FIZIOL.), proces metabolic de sintetizare a zahărului din substanţe neglucidice (aminoacizi, acid lactic, grăsimi etc.). Gli-coneogeneza este un proces care apare în cazuri patologice (ex. diabet zaharat).
   glicónic, vers inventat de poetul comic grec Glycon şi compus dintr-un troheu (sau spondeu) urmat de un dactil, un troheu şi o silabă indiferentă.
   glicoproteide (biochim.), clasă de proteide a căror grupare prostetică conţine un glucid. Cuprinde mucoproteidele (din cartilaje, umoarea vitroasă, cordonul ombilical), ovomucoidul (din albuşul de ou), glicoprotei-dele din sînge, hormonii gona-dotropi din glanda hipofiză. Prin hidroliză formează glico-zamina, un zahăr aminat. Glicoproteidele se mai numesc glucoproteide.
   glicozide (BIOCHIM.), substanţe foarte răspîndite în natură, în special în fructe, frunze şi scoarţa plantelor. Sînt compuse dintr-un glucid şi o parte neglucidică, numită aglicon. Strofantina, digitalina sînt g. cu acţiune caracteristică asupra cordului. Se mai numesc glu~ cozide şi heterozide.
   glicozurie (gr. glykys „dulce** şi ouron „urină**; MED.)„ prezenţa glucozei în urină,, fenomen patologic caracteristic diabetului zaharat. Fiziologic,, se întîlneşte în cursul sarcinii, at alăptării, al stărilor emotive etc..
   glie (MED.) v. nevroglie*
   Glier, Reinhold Moriţe~ viei (1875— 1956), compozitor şi dirijor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. Este
GLINA III-SCHNECKÉNBERG
569
 GLISIC
   autorul primului balet sovietic pe temă revoluţionară contemporană, „Floarea roşie" (sau „Macul roşu"). A mai scris cinci opere, balete
R.M. Glier
(printre care „Călăreţul de aramă", după Puşkin), simfonii, poeme simfonice, tabloul simfonic „Zaporojenii", uverturi, concerte pentru diferite instrumente şi orchestră (printre care şi un concert pentru voce), lucrări pentru ansambluri de cameră, piese instrumentale şi vocale, coruri etc. Muzica sa, care se inspiră din folclorul popoarelor sovietice şi, adesea, din folclorul revoluţionar, se caracterizează prin melodici-tate, expresivitate şi claritatea construcţiei. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   glina Ilî-schneckenberg, cultură materială dezvoltată mai ales în prima perioadă a epocii bronzului şi care s-a răspîndit în Muntenia, Oltenia şi sildestül Transilvaniei. A fost numită astfel după nivelul al treilea din t e 1 1-ul de la Gli-na (comuna Căţelu, raionul Tudor Vladimirescu, Bucureşti) şi după aşezarea de la Schnec-kenberg („Dealul Melcilor", de lingă Braşov), unde s-au descoperit aşezări specifice. Caracteristicile acestei culturi sînt: aşezări omeneşti în puncte înalte, uşor de apărat, apariţia topoarelor de luptă etc.
   Glinka, Mihail Ivanovici (1804—1857), compozitor rus, întemeietorul muzicii clasice ruse. Creaţia lui s-a încadrat în puternicul avînt al culturii ruse din prima jumătate a sec. al XIX-lea. G. a cunoscut folclorul rus şi al altor popoare, pe care l-a valorificat în creaţia
   sa cu o mare măiestrie. A scris opere, lucrări simfonice şi vo-cal-simfonice, piese vocale (romanţe, cîntece, arii, canţonete), muzică pentru formaţii de cameră, ansambluri vocale (studii şi exerciţii), muzică pentru tragedia lui N.V. Kukolnik „Cneazul Holmski", transcripţii, orchestrări etc. In opera sa „Ivan Susanin" (1836), ideea patriotismului a căpătat o întruchipare plină de forţă. Opera „Ruslan şi Ludmila" (după poemul cu acelaşi nume de Puşkin, 1842) e străbătută de credinţa nestrămutată în măreţia poporului, în triumful adevărului, binelui, frumosului, bucuriei. Creator al operei clasice ruse, G. a pus şi bazele stilului simfonic naţional. Deşăvîrşit armonist, el a întrebuinţat cu o profundă cunoaştere resursele timbrelor instrumentelor, dînd o mare strălucire ansamblului orchestral, ceea ce face ca lucrările lui să-şi păstreze caracterul viu, actual. Piesele sale pentru orchestră (printre care „Kamarin-skaia", 1848, o culme a simfonismului lui G., „Valsul-fan-tezie", 1845, revăzut în 1856) se caracterizează prin forţa, dar şi prin transparenţa sonorităţii, prin imagini plastice, colorit bogat şi strălucitor.
M.l. Glinka
 „Uverturile spaniole" ale lui G. („Jota aragoneză", 1845, şi „O noapte la Madrid", 1851) au constituit primele modele de prelucrare a folclorului spaniol în muzica simfonică universală. Stilul lui, popular, realist, asemenea aceluia al lui Puşkin în literatură, a devenit temelia stilului naţional matur al muzicii ruse.
   glióm (MED.), tumoare localizată la nivelul sistemului nervos, formată din ţesut ne-vroglic şi care de obicei nu dă metastaze. Se manifestă clinic prin fenomene de compresiune cerebrală (dureri de cap, hemiplegie etc.).
   glioxál (CHIM.), dialdehi-dă cu doi atomi de carbon în moleculă, obţinută prin oxi-darea catalitică a glicolului,
(OHC—CHO). Se polimeri** zează foarte uşor. Este întrebuinţat la fabricarea răşinilor de cazeină, a unor materii colorante, ca agent de insolubi-lizare a substanţelor care conţin grupări polihidroxilice (alcool polivinilic, amidon, gelatină) etc.
   gliptáli (CHIM.), răşini sintetice poliesterice, obţinute prin condensarea acidului italic cu glicerina. V. şi alchidali.
   giiptică (gr. glyptos „sculptat"), arta de a grava pietrele preţioase sau semipreţioase şi mulajele pentru monede şi medalii. Este cunoscută încă din civilizaţiile cele mai vechi (Me-sopotamia, Asiria, Egipt). Adevărate capodopere de g. au fost create în Grecia şi Roma antică, precum şi în Renaştere.
   glipto geneză (GEOL.), totalitatea proceselor exercitate, la suprafaţa uscatului, asupra rocilor, de apele curgătoare, gheţari, vînturi, variaţii de temperatură etc., care au ca urmare reducerea reliefului scoarţei terestre ia o formă plană (peneplenâ).
   glisâdă (fr. giissade „alunecare"; AV.), evoluţie a avionului în timpul căreia viteza sa, tangentă la traiectorie, nu este cuprinsă în planul de simetrie al aparatului, ci face cu acesta un anumit unghi, adică avionul are o derivă laterală. Cu ajutorul g. se poate realiza, în vederea aterizării, o pierdere de înălţime relativ mare, fără ca avionul să parcurgă în acest timp o distanţă mare.
   glisânt (TEHN.; despre o suprafaţă), pe care poate aluneca un corp cu frecare foarte mică; (despre o piesă) care alunecă, cu frecare foarte mică, de-a lungul altei piese cu care se află în contact.
   Glisic [glişici], Milovan (1847—1908), scriitor sîrb, unul
 GL1SIERĂ
 570
GLONŢ
dintre iniţiatorii realismului critic în literatura sîrbă. Po-vestirile şi nuvelele sale, inspirate din viaţa satului, surprind efectele nocive ale procesului de pătrundere a capitalismului în mediul rural, rolul nefast jucat de funcţionarii birocraţi, de clerici şi de cămătari în ruinarea gospodăriilor ţărăneşti („Povestiri", 2 voi., 1.879—1883; romanul „Prima brazdă**, 1891
§ glisieră (TEHN.), ghidaj în formă de bară profilată (metalică, de lemn etc.), pe care
Glîsiere
poate aluneca o piesă (numită patină). Se foloseşte la unele maşini-unelte, la capetele de cruce ale unor maşini cu piston, la ascensoare etc.
   glissándo (MUZ.), termen italian care indică lunecarea treptată, mai mult sau mai puţin rapidă, de la un sunet la altul, realizabilă la anumite instrumente de coarde (vioară, chitară, harpă etc.), de suflat (trombon) sau cu claviatură (pian).
   Gliwice, oraş în sud-vestul R.P. Polone. 143 000 loc.
(1962). Nod feroviar şi port la canalul Gliwice. Important centru industrial în bazinul Sileziei Superioare. Exploatări carbonifere, industrie a cocsului, siderurgică, a construcţiilor de maşini, chimică. Institut politehnic. In oraşul G. (în germană Gleiwitz) a avut loc în august 1939 înscenarea de către Germania hitleristă a unui atac al soldaţilor polonezi împotriva postului de radio din oraş, care era pe teritoriul Germaniei. Aceasta a constituit pretextul invadării Poloniei şi al izbucnirii celui de-al doilea război mondial.
   gloâbă (în evul mediu, în ţările romíné) 1. Termen generic pentru amenzile aplicate în urma savîrşirii a tot felul de delicte şi crime. Se percepea la început în vite,
apoi în bani. I se mai spunea pradă, tretină. 2. Denumire a taxei speciale plătite în Ţara Ro-mînească pentru a interzice redeschiderea unui proces. In Moldova taxa se numea la început zavescă, iar mai tîrziu herîie.
   gloată (în evul mediu, în ţările romíné) 1. Denumire pentru masa poporului, compusă mai ales din ţărani aserviţi şi orăşeni de rînd. 2. Termen militar care denumea pedestrimea ţărănească în oastea Moldovei şi a Ţării Romîneşti.
   Globe Theatre /gloub Ohte], unul dintre primele edificii teatrale din Anglia, construit în 1599 de un asociat al lui Shakespeare, James Burbage, într-o suburbie a Londrei. A fost unul dintre centrele cele mai însemnate ale vieţii culturale a ţării. Aici s-au jucat piesele lui Shakespeare şi ale altor dramaturgi ai epocii Renaşterii engleze. In 1613 clădirea din lemn a teatrului a ars, fiind apoi reconstruită din piatră. In 1644, în timpul revoluţiei burgheze din Anglia, Globe Theatre a fost dărîmat, împreună cu alte teatre, din ordinul parlamentului puritan.
   globigerină (PALEONT.), gen de foraminifere perforate, cu testul alcătuit din mai multe camere sferice şi cu deschiderea
Globigerină
(apertura) testului privind spre centru. Genul se cunoaşte din mezozoic şi pînă astăzi în mî-lurile oceanice* In R.P.R. glo-bigerina se găseşte în depozitele marnoase din cretacic şi din terţiar.
   globule negre (ASTR.), mici regiuni întunecate, adesea cu o formă circulară, care se proiectează pe nebuloase difuze luminoase. Diametrele lor sînt de ordinul a cîteva mii, zeci sau sute de mii de unităţi
astronomice. Mulţi astronomi consideră că globulele negre ar fi condensări gravitaţionale ale gazelor şi pulberilor cosmice în stadiul iniţial al formării unor stele.
   globule sanguine (H1ST.), celule de formă sferică, lenticulară, discoidală sau fusiformă, care intră în compoziţia sîngelui. La vertebrate există trei feluri de g. s. (hematii, leucocite şi trombocite).
   globulíne (BIOCH1M.), grupă de proteine insolubile sau greu solubile în apă, dar solubile în soluţii apoase de săruri, acizi şi baze. Globulinele se găsesc în plasma sanguină (se-rumglobuline, alfa-, beta- şi gammaglobuline), în lapte (lactoglobuline), în vegetale (edestina din cînepă, amandina din migdale).
   globulizare (METAL.), tratament termic prin care se urmăreşte transformarea formei cristaline a unor constituenţi structurali ai metalelor sau aliajelor din formă lamelară în formă globulară. V. şi r e c o a c e r e.
   glockenspiel      [glocsnspil ]
(germ. Glocke „clopot" şi Spiel „joc“; MUZ.), instrument de percuţie, alcătuit fie din lame metalice aşezate pe un suport şi care se lovesc cu ciocănele de lemn, fie din lame dispuse în interiorul unei cutii cu claviatură. Numele instrumentului provine de la faptul că în trecut în locul lamelor erau folosiţi clopoţei. Se numeşte şi metalofon.
   glomerúl (lat. glomm, glo-meris „ghem"; ANAT.), formaţie anatomică cu aspect de ghem constituită din tuburi glandulare sau vase sanguine, nervi etc. (ex. glomerul renal, glomerul splenic).
   glomerulă 1. (fitotehn.) Fruct compus din mai multe fructe concrescenţe, fiecare provenind dintr-o floare separată (ex. fructul sfeclei de zahăr). 2. (PEDOL.) Glomerulă de sol, agregat format de sol, poros, poliedric, colţuros sau rotunjit, cu diametrul cuprins între
0,25 şi 10 mm. Este rezultat din alipirea particulelor elementare ale solului.
   glonţ, mic proiectil de oţel, de aramă sau de plumb pentru armamentul de infanterie (pis-
L GR ECO
Logodna fecioarei. Ulei pe pînză. Muzeul de artă al R.P.
GLORIA MATERNĂ
571
GLUCK
tolet, puşcă, puşcă-mitralieră etc,)- — G. exploziv* glonţ prevăzut cu o încărcătură care produce la ţintă efect exploziv.
—   G. incendiar, glonţ care conţine o încărcătură ce produce la ţintă efect incendiar. — G. per-forant, glonţ de oţel destinat tragerii împotriva obiectivelor protejate prin blindaj. —G. trasor, glonţ care lasă în timpul deplasării pe traiectorie o urmă luminoasă. Ss foloseşte mai ales pentru reglajul tragerii şi pentru semnalizare.
   „Gloria maternă", ordin conferit mamelor care au născut şi au crescut şapte, opt sau
Ordinul „Gloria maternă'*
nouă copii. Se acordă atunci cînd ultimul copil împlineşte vîrstă de un an, cu condiţia ca ceilalţi copii să iie în viaţă; se iau însă în considerare copiii morţi sau dispăruţi în războiul antifascist.
   glosar (LINGV.), listă de cuvinte de obicei puţin cunoscute (arhaisme, regionalisme etc.), întîlnite într-un text sau culese dintr-o regiune şi explicate fie în aceeaşi limbă, fie într-o limbă străină.
   glosatori, jurişti care au prelucrat dreptul roman în sec. XI —XII, precum şi, sub denumirea de postglosatori, în sec. al XIII-lea. Comentariile cu care g. adnotau (între rînduri sau pe margine) textele cercetate se numeau glose (de unde şi termenul de glosatori). Şcoala g. a apărut la Bologna (Italia); ca întemeietor al ei este considerat I r n e r i o. Această şcoală corespundea intereselor feudalilor, care căutau în dreptul roman o justificare a iobăgiei. Ea corespun-
37 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
dea şi nevoilor dezvoltării economice a oraşelor din Italia, deoarece dreptul roman cuprindea formele juridice adecvate raporturilor legate de schimbul de mărfuri.
   glosă (gr. glossa „limbă")
1.   (LINGV.) a) Explicaţie a unui cuvînt sau a unui pasaj (greu de înţeles) dintr-un text, notată de obicei pe marginea sau în josul textului respectiv de către comentator. b) (La pl.) Glosar (ex. Glosele de la Reichenau).
2.   (LIT.) Formă fixă de poezie în care fiecare vers din prima strofă este comentat pe rînd în cîte o strofă ulterioară, încheiată cu versul respectiv. Ultima strofă a g. reproduce în ordine inversă versurile primei strofe. In literatura romînă g. a fost culcivată de M. Eminescu.
   glosematică (LINGV.), variantă a lingvisticii structuraliste, creată de L. H j e 1 m-s 1 e v, care aplică în domeniul semioticii teoria pozitivismului logic. G. priveşte limba ca obiect în sine, ca un sistem de relaţii interne, pe care îşi propune să le descrie fără referire ia conţinut şi la specificul fiecărei limbi în parte ca produs al evoluţiei istorice; în concepţia g., lingvistica este un fel de algebră a limbii, iar terminologia ei este împrumutată în cea mai mare parte din matematică.
   glosită (din gr. glossa „limbă"; MED.), in-flamaţie a limbii, care reprezintă unul dintre simptomele pelagrei.
glosopteris (PALEONT.), gen de ferigă fosilă din ordinul fili-calelor, cu frunze simple şi cu contur aproape oval. Caracterizează flora per-miană şi carboniferă din regiunile africano-braziliene şiau-stralo-indiene.
   glotă (ANAT.) Glosopter.s segmentul cel
mai îngust al laringelui, cuprins între cele două coarde
vocale. Contracţia şi dilatarea glotéi contribuie la modularea vocii.
   glucagón (BIOCHIM., Fi-ZIOL.), substanţă hormonală de natură polipeptidică, secretată de celulele alfa din pancreas. Are acţiune hiperglicemiantâ.
   glucide (din gr. glykys „dul-ce“; BIOCHIM.), clasă de substanţe naturale cu importanţă biologică fundamentală în dinamismul vieţii. Sînt răspîndite la toate vieţuitoarele. In plantele verzi apar în urma procesului de asimilaţie cloro-filiană (v. f o t o s i n t e z ă). Molecula g. conţine carbon, hidrogen şi oxigen. G. se împart în monozaharide (glucoza, galactoza, fructoză, riboza etc.) şi glucide complexe, care dau prin hidroliză acidă monoza-haride. Acestea conţin grupa oligozaharidelor, glucide mai puţin complexe (zaharoza, lac-toza etc.), şi a polizaharidelor, substanţe formate dintr-un număr mare de monozaharide legate între ele (amidonul, celuloza, glicogenul). Din grupa monozaharidelor fac parte şi heterozidele, sau glicozidele, combinaţii între g. şi substanţe neglucidice. G. sînt baze de materii prime ale industriei fermentative şi ale unui sector principal din industria alimentară. Sin. hidraţi de carbon, zaharuri.
   Gluck, Christoph Willi-bald (1714—1787), compozitor de origine cehă (după alte versiuni, germană), autor a nume'* roase opere. Creaţia lui G., reprezentant al clasicismului iluminist în muzică, a oglindit aspiraţiile progresiste, idealurile cetăţeneşti şi morale ale „stării a treia“ din perioada afirmării luptei antifeudale. Prin operele compuse după 1760, care se bizuie pe strînsă legătură dintre muzică şi acţiunea dramatică, compozitorul a înfăptuit reforma operei din sec. al XVIII-lea, trans-formînd-o într-o dramă muzicală. Astfel, opera a fost eliberată de convenţionalism, de virtuozitate vocală ca scop în sine şi de caracterul fastuos, propriu spectacolelor de curte, fiind îndreptată pe făgaşul simplităţii şi adevărului dramatic. Muzica lui G., profundă şi
GLUCOCORT ICO IZ l
572
GNOMIC
înălţătoare, cu vădite tendinţe realiste, este pusă în slujba redării unor intense frămîntări sufleteşti. In jurul ideilor estetice ale lui G., susţinute de
Ch. W. Gluck
enciclopedişti, s-a desfăşurat
o ascuţită luptă de opinii. Din cele peste 100 de opere ale sale s-au păstrat circa 50, printre care mai cunoscute sînt: „Or-feu" (1762), „Alcesta" (1767), „Paris şi Elena" (1769), „Ifi-genia în Aulida“ (1774), „Ar-mida“ (1777), „Ifigenia în Tau-rida" (1779). G. a mai scris balete, cîntece etc.
   glucocorticoizi (BIOCHIM.), grupă de hormoni produşi de glanda corticosuprarenală; îndeplinesc funcţiunea de reglare a metabolismului glucidic. Din grupa g. fac parte cortizonul, hidrocortizonul, corticostero-nul etc.
   glucónic, acid ^ (CHIM.),
CH2OH--{CHOH)i-COOH.
Acid pentanidroxicarboxilic, obţinut prin electroliză sau prin procese fermentative din glu-coză. Este un lichid siropos, aproape incolor, cu p.t. 131°C, uşor solubil în apă. Se foloseşte în medicină, sub formă de sare de calciu (gluconatul de calciu), pentru combaterea rahitismului, unor dermatoze, hemoragii etc., ca sare de magneziu în stări spasmodice, scleroză în plăci etc., ca sare feroasă în anemii.
   glucozamină (BIOCHIM.), derivat aminat al glucozei. Intră în structura chitinei din carapa-cele crustaceelor şi din scheletul de susţinere al insectelor.
   glucoză (din gr. glykys „dulce**; CHIM.), C6//1206. Mono-zaharidă de culoare albă, cristalizată, solubilă în apă, cu gust
dulce; prezintă fenomenul de polimorfism. Se găseşte sub formă de glucoză dextrogiră (dextroză) în mierea de albine şi în fructele dulci, fiind uşor asimilată de organism; este componentă a celor mai multe dizaharide (zaharoză, maltoză) şi polizaharide (amidon, celuloză). în regnul animal se găseşte în sînge în concentraţie constantă (0,1%); scăderea sau creşterea conţinutului de g. în raport cu această limită poate duce la tulburări grave. Industrial se prepară prin hi-droliza amidonului în prezenţa acizilor. Se întrebuinţează în cofetărie, în medicină (sub formă de gluconat) etc. Sub influenţa microorganismelor, glucoza fermentează uşor, trans-formîndu-se într-o serie de produse ca: alcoolul etilic, a-cidul lactic etc.
   glucurónic, acid — (BIOCHIM.), CqH10O7. Acid uro-nic provenit din oxidarea glucozei. Este solubil în apă şi în alcool etilic. în natură se găseşte sub formă de polizaharide. La om şi la animale se găseşte în sînge şi urină, combinat cu compuşi hidroxi-lici. Sub această formă serveşte la eliminarea prin urină a toxinelor (alcooli, fenoli, alca-loizi) din organism.
   glutâmic, acid ^ (BIOCHIM.), aminoacid monoami-no-dicarboxilic cu cinci atomi de carbon. Se găseşte ca atare în melasa rezultată din industria zahărului şi, sub formă de combinaţii cu alţi amino-acizi, în proteine. Se produce industrial din melasa dezahari-ficată, prin hidroliza proteinelor vegetale sau prin fermentaţii. Se foloseşte ca medicament (tonic al sistemului nervos), precum şi în industria de conserve şi alimentară. Are un important rol în metabolismul general, în special în metabolismul intermediar al aminoaci-zilor. Are de asemenea o importanţă deosebită în metabolismul creierului, fiind singurul medicament capabil să producă o creştere obiectivă a capacităţii de lucru a celulei cerebrale fără fenomene secundare de excitaţie. Se utilizează în tratamentul asteniei şi al oligofreniei.
   gliitation (BIOCHIM., Fl-ZIOL.), tripeptid foarte răspîn-dit în natură, format din ami-noacizii glicocol, cisteină şi acid glutamic. Este important din punct de vedere biologic, deoarece ia parte la oxidoredu-cerile celulare, activează numeroase enzime şi intervine în reducerea toxicităţii arsenului şi a unor toxine animale şi bacteriene.
   glutén (BIOCHIM., IND. ALIMENT.), produs dens, vîscos, de natură proteică, obţinut din aluat nefermentat de făină de grîu după îndepărtarea amidonului prin spălare cu apă. în compoziţia g. intră două proteine: gliadina şi glu-tenina, a căror natură şi proporţie influenţează calitatea făinii şi a pîinii. G. are un rol determinant în formarea poro-zităţii aluatului şi, respectiv, a pîinii. Prin metode speciale se poate obţine şi din făină de orz şi de secară.
   glutenină (BIOCHIM.), proteină din cereale, insolubilă în apă. Are o valoare alimentară aproape completă.
   G.M.A. (SPORT) V. Complexul G.M.A.
   gnais (PETROGR.), rocă me-tamorfică formată din cuarţ, feldspat şi mică sau amfiboli, cu textura şistoasă sau glandulară. Provine din transformarea rocilor granitice sau a sedimentelor argiloase. în R.P.R., regiuni întinse din Car-paţii Meridionali sînt alcătuite din g. (ex. g, de Lotru, g. de Cozia ş.a.).
   gnomi, nume dat, în scrierile cabaliştilor medievali, spiritelor care ar locui în interiorul Pămîntului. Consideraţi păzitori ai minelor de aur, de pietre preţioase şi ai comorilor ascunse, g. erau reprezentaţi ca nişte pitici bărboşi şi urîţi, pe cînd soţiile lor, gnomidele, erau deosebit de frumoase.
   gnomic (gr. gnomikos, de la gnome „părere, sentinţă")
1.  (LIT.) Poezie gnomică, denumire dată în Grecia antică poeziei în care preceptele, reflecţiile morale, sfaturile practice aveau o pondere deosebită. Cultivată mai ales în sec. VII —
V   î.e.n., poezia g. a fost reprezentată de Teognis, Focilide, Solon, iar la latini de Cato.
gnomon
573
GODAVARÎ
2. (LINGV.; despre timpuri verbale), care prezintă acţiunea într-o formă generală (ca în maxime, teoreme etc.) sau a cărui acţiune se îndeplineşte indiferent de timp (ex. prezentul gnomic în zicătoarea „leneşul mai mult aleargă").
   gnomon, cel mai vechi instrument astronomic, constituit dintr-o vergea fixată vertical pe o placă orizontală, în centrul mai multor cercuri concentrice. Inventat de caldeeni, g. a fost folosit în antichitate pentru determinarea meridianului locului, a latitudinii, a obli-cităţii eclipticii şi pentru stabilirea orei după umbra vergelei.
   gnoseologie (FILOZ.) v. teoria cunoaşterii.
   gnosticism (din gr.gnostikos „care cunoaşte"), curent filo-zofic-religios, care a grupat, mai ales în sec. al II-lea e.n., pe unii teologi creştini. G. proclama ideea unei cunoaşteri mistice care ar revela „tainele existenţei" şi ar arăta omului „calea spre mîntuire". încer-cînd să îmbine doctrina evanghelică cu filozofia elenistică şi mitologia religiilor orientale, g. a fost respins ca „eretic" de către biserica creştină oficială.
   „Goarna", organ al Corni * tetului regional Dunărea de jos al Partidului Comunist din Romînia. A apărut la Galaţi în i937\
   goarnă, instrument muzical de suflat, din alamă, folosit în armată, pentru semnalizare şi în unele tarafuri lăutăreşti (mai ales în împrejurimile oraşului Tg.-Jiu), pentru a anunţa
o  nuntă sau o înmormîntare. De obicei se foloseşte g. „în fa", care emite sunetele arpegiului acestei tonalităţi. V. şi fa n-fară; trompetă.
   Gobdela (Gaudela), Dimi-
trie Panaiotache, matematician grec; a fost profesor de matematici şi director la Academia domnească din Iaşi (1808—1821). A scris o aritmetică, o algebră şi o carte de economie rurală.
   Gobelins [góbit 1, vestit centru francez de artă decorativă; se dezvoltă, începînd din secolul al XVII-lea, avînd la bază, mai întîi, manufacturi în care lucrau maeştri flamanzi. în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, la sugestia ministru-
lui Colbert, atelierele au căpătat denumirea de manufactură regală şi au fost puse sub conducerea primului pictor al curţii, Charles Le Brun. Tapiseriile acestei manufacturi se
sociolog şi scriitor francez reacţionar, unul dintre întemeietorii şcolii antropologice în sociologie şi ai rasismu-
l u i, precursor al ideologiei fasciste. In lucrarea sa „Eseu asu-
                           Goblen. Fragment din tapiseria „Sámson şi Dalila" (sec. XVII). Colecţia Muzeului de artă al R.P.R.
 executau după cartoanele-pro-iect ale unor celebri artişti, precum şi ale unor artişti specializaţi în pictura decorativă (N. Mignard, Antoine şi Charles Coypel, Audran ie Jeune, Wat-teau, Boucher, J.F. Raffaeili, Monet ş.a.). Pentru tapiseriile de G. se utilizau subiecte mitologice şi istorice, peisaje şi motive vegetale stilizate, se transpuneau tablouri celebre sau proiecte originale cu caracter decorativ. în prezent, atelierele sînt denumite Manufactura naţională G.
   Gobi, regiune deşertică şi semideşertică în sudul şi sud-estul R.P. Mongole şi în nordul R.P. Chineze. Relief de podiş, cu altitudini medii de 900—1 200 m; unele masive se ridică la peste 2 500 m. Climă continentală excesivă; temperaturile ajung vara pînă^ la + 45°C, solul încălzindu-se pînă la peste -f-70°C, iar iarna scad pînă la — 40°C. Precipitaţii: 50—200 mm pe an. Vegetaţia este alcătuită din graminee, sa-xaul şi tamarix; în vestul regiunii se întîlnesc unele oaze cu plopi. Populaţia, foarte rară, se ocupă mai ales cu păstoritul (cămile, cai, ovine, mai puţin bovine).
   Gobineau [gobino], Joseph Arthur (1816-1882),
pra inegalităţii raselor umane*’ (4 voi., 1853—1855), a susţinut ideea antiştiinţifică a existenţei unor „rase superioare" şi a unor „rase inferioare" şi a pretins că lupta dintre acestea ar fi forţa motrice a dezvoltării istorice. G. a căutat să justifice şi să eternizeze exploatarea capitalistă, susţinînd că inegalitatea socială ar avea o bază naturală în pretinsele diferenţe rasiale dintre clasele dominante şi masele populare. Pe aceeaşi concepţie reacţionară despre societate se întemeiază şi cea mai cunoscută operă literară a Iui G., romanul „Pleiadele" (1874).
   goblen 1. (ARTE DEC.) a) Gen de tapiserie denumit astfel după produsele manufacturii Gobs-lins (Franţa), b) Broderie executată într-un punct care a-minteşte lucrătura tapiseriilor.
2.  (IND. TEXT.) Ţesătură cu desene artistice, lucrată manual şi folosită pentru decoraţii interioare.
   Godavari, fluviu în peninsula India (1 448 km). Izvorăşte din munţii Ghaţii de Vest, străbate Podişul Deccan şi se varsă în Golful Bengal printr-o mare deltă. Cursul său inferior este folosit pentru irigaţii. Navigabil în cursul mijlociu şi inferior.
 37*
GODEANU
 574
 GOELRO
Vedere din munţii Godeanu
   Godeanu, munţi în vestul Carpaţilor Meridionali, situaţi între văile Rîu-Şes la nord-vest, Lăpuşnicul Mare la nord-est, Paltina şi Soarbele la est, Cerna la sud şi Olanului la sud-vest. Sînt munţi înalţi, avînd circa 2î de vîrfuri cu altitudinea de peste 2 000 m (punctul culminant este vîrful Gugu, care are 2 290 m; vîrful Godeanu are 2 230 m), formaţi din roci cristalino-me-zozoice. Nota caracteristică a reliefului este dată de prezenţa platformelor de eroziune etajate şi de formele de relief glaciar (circuri, văi glaciare, custuri).
   Godeanu, Constantin (1919
—  1945), erou al războiului antihitlerist. A devenit membru
C. Godeanu
al Uniunii Tineretului Comunist în timpul uceniciei la Atelierele Griviţa din Bucureşti, iar mai tîrziu, membru al Partidului Comunist din Ro~ mînia. înrolat ca voluntar împreună cu alţi comunişti şi ute-
cişti, a luptat în rîndurile Diviziei „Tudor Vladimirescu**, dis-tingîndu-se în luptele din munţii Tatra (Cehoslovacia), unde a căzut în ziua de 13 martie 1945 în fruntea grupei pe care o comanda. Pentru eroismul său a fost avansat post-mortem la gradul de sublocotenent.
   Godefroy de Bouillon [godfruá dö buio/, (c. 1058— 1100), duce de Lorena, unul dintre conducătorii primei cruciade (1096—1099) şi rege al Ierusalimului (1099).
   Gödéi, Kurt (n. 1906), logician şi matematician austriac, în 1940 a emigrat în S.U.A.
I  se datoreşte teorema despre incompletitudinea sistemelor formale (prima teoremă a lui G.) şi teorema despre imposibilitatea de a demonstra necon-tradicţia sistemului formal prin mijloacele sistemului însuşi (a doua teoremă a lui G.). Prima teoremă a lui G. are o mare însemnătate logică; ea conţine totodată importante implicaţii de ordin filozofic, fiindcă arată imposibilitatea unei formalizări complete a gîndirii omeneşti. La începutul activităţii sale, G. a făcut parte din cercul v i e n e z al neopozitiviştilor. Mai tîrziu a criticat subiectivismul lui Russell, recunoscînd caracterul obiectiv al abstracţiilor logice-matematice, dar in-terpretîndu-le uneori de pe poziţii idealist-obiective.
   godéu (ELT.), mic recipient din material electroizolant, umplut cu mercur şi folosit în unele montaje electrice de la-
borator pentru realizarea de legături electrice amovibile.
   Godoy [godói], Manuel (1767—1851), om politic spaniol. Ca prim-ministru şi favorit al regelui Carol al IV-lea şi al reginei Mar.ia Luiza, a condus de fapt politica Spaniei în perioada 1792—1808. Prin politica sa a facilitat ocuparea Spaniei de către Napoleon I. în urma răscoalei populare din Madrid (1808) a fost răsturnat şi întemniţat. Eliberat în acelaşi an de către armatele franceze, G. a plecat în Franţa.
   Godthaab [gó:tho:p/, oraş, centrul administrativ al Groenlandei, port situat pe ţărmul sud-vestic al acesteia. 1 000 loc. (1961). întemeiat în 1721, a fost prima aşezare a danezilor în Groenlanda.
   Godwin [gqduin], William (1756—1836), publicist şi scriitor progresist englez, a cărui gîndire socială se situează între iluminismul democratic şi comunismul utopic. în lucrarea „Cercetare privind justiţia politică “ (1793) a criticat atît orînduirea feudală cît şi formele capitaliste de exploatare. Adversar al socializării producţiei, el şi-a imaginat societatea viitorului ca pe o alianţă a micilor producători care nu exploatează munca altora. Cel mai important dintre romanele sale este „Aşa stau lucrurile, sau Aventurile lui Caleb Williams" (1794), în care a condamnat inegalitatea socială şi politică din societatea engleză.
   goelétá (NAV.), navă cu pîn-ze de mărime mijlocie, avînd doi pînă la şase arbori (catarge) şi care poate transporta încărcături de 30—150 t.
   GOELRO, planul ~, primul plan de perspectivă privind refacerea şi dezvoltarea economiei sovietice pe baza electrificării. întocmit după indicaţiile lui V.I. Lenin, care l-a denumit al doilea program al partidului, a fost aprobat de Congresul al VIII-lea al Sovietelor din Rusia, în 1920. El prevedea construirea în 10—15 ani a 20 de termocentrale şi 10 hidrocentrale, cu o putere totală de 1 500 000 kW. Prevederile acestui plan au fost îndeplinite înainte de termen,
în 1931.
GOEP PERT-MA YER
 575
 GOETHE
   Goeppert-Mayer [göpert], Maria (n.     1910),  fiziciană
 americană, profesoară la Universitatea din Chicago. A el aborat în anul 1949, simultan cu fi-zicianul J. H. D. Jensen (însă independent de acesta), mode-lui nuclear în pături. Premiul Nobel pentru fizică pe anul 1963.
   Goes [hu:s], Hugo van der (c. 1440—c. 1482), pictor din Ţările de Jos. Reprezentant al culturii orăşeneşti progresiste din Olanda sec. al XV-lea, G. a continuat tradiţiile realiste ale lui Van Eyck. Creaţia lui vădeşte interesul pentru temele psihologice. Numeroasele personaje din compoziţiile sale, unite într-o acţiune dramatică, sînt puternic diferenţiate şi individualizate. Peisajele sale realiste exprimă o puternică dragoste de natură. A folosit culori reci (cenuşiu, albastru, alb) şi un clarobscur delicat. Printre operele mai importante pictate de G, se remarcă: un altar
 Poli ptic pentru o biserică din lorenţa (c. 1473—1475), avînd ca temă centrală închinarea magilor şi naşterea lui Hristos şi, în interiorul aripilor, portretul de grup al familiei donatorului, Portinari; „Pietâ"; „Moartea Măriei" ş.a.
   Goethe [gote /, Johann Wolfgang (1749-1832), mare poet german, gînditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale literaturii universale. Născut la Frankfurt pe Main, fiu al u-nui înalt funcţionar de stat, G. a studiat dreptul la Leip-zig şi ia Strasbourg. Întîlni-rea lui Goethe la Strasbourg, în 1770, cu Herder, teoreticianul mişcării Sturm und D r a n g („Furtună şi avînt"), a fost hotărîtoare pentru tînă-rul student. El se descoperă pe sine ca exponent al creaţiei poporului său, al stadiului istoric atins de acesta în dezvoltarea lui culturală. Renunţînd la poezia de salon, cu care a debutat, G. creează o lirică apropiată de cîntecul popular („Cîntece“, 1770). Poeziile sale publicate ulterior („Poezii", 1815) sînt pătrunse de un lirism puternic şi elevat, fantezie, forţă de evocare şi adîncime filozofică- Ele se disting tot-
 odată prin semnificaţia simbolică a imaginilor, prin perfecţiunea compoziţiei, concizia expresiei şi simplitatea versului. Lucrările reprezentative pentru perioada 1770—1775, drama „Götz von Berlichingen"(l 773), „Prometeu" (1773), romanul epistolar „Suferinţele tînărului Werther" (1774), exprimă revolta individualistă a poetului
J.W. Goethe
împotriva filistinismului înăbuşitor al societăţii germane şi constituie o critică aspră, de pe poziţii iluministe, a privilegiilor feudale şi a arbitrarului politic al aristocraţiei aflate în descompunere, care împiedicau întregirea naţională a Germaniei. Poetul descoperă acum arta antică, relevată de Winckelmann. In 1775 se stabileşte la Wei-mar, unde ajunge ministru al prinţului Karl August. împins de setea de a cunoaşte, G. întreprinde o călătorie în Italia (1786-1788), unde contactul cu operele de artă şi cu vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă al antichităţii elene. Clasicismul, neoumanismul lui G. au avut un caracter complex şi contradictoriu. în el s-a exprimat într-o formă specifică caracterul dublu, progresist şi conservator în acelaşi timp, al ideologiei burgheziei germane. Renunţînd la lupta împotriva rînduielilor feudale, G. se refugiază în lumea valorilor estetice şi etice ale antichităţii, proclamă calea utopică a autoperfecţio-nării spirituale a indivizilor, a desăvîrşirii personalităţii pe calea educaţiei estetice ca soluţie
a problemelor epocii. în acelaşi timp, G. apelează la tradiţiile culturii antice, pentru a opune ascetismului creştin idealul umanist al personalităţii integrale, armonios dezvoltate. Neoumanismul Iui G* are şi o latură îndreptată împotriva culturii burgheze însăşi, întrucît G., ca şi Schiller, a înţeles şi a arătat că idealul umanist nu se poate realiza în condiţiile unei societăţi care mutilează personalitatea. Dramele „Ifigenia în Taurida" (1787), „Egmont" (1787), „Tasso" (1789), scrise în aceasta perioadă, exprimă năzuinţele spre libertate şi progres ale timpului. Operele de maturitate ale lui G. sînt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frămîntările lăuntrice, de a dobîndi armonia interioară, seninătatea anticilor („Elegii romane", 1790; „Hermann şi Dorothea", 1798). O dată cu romanul „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meis-ter" (4 voi., partea I 1795—1796, partea a Il-a 1821 — 1829), în care apare inovaţia literară, străină clasicismului, a înfăţişării procesului de formare a unei personalităţi sub influenţa educaţiei şi a participării la viaţa socială (Bildungsroman), se deschide o nouă etapă a gîndirii Iui G.î neoumanismul iui clasicizant este depăşit. în acelaşi spirit este scrisă şi lucrarea sa autobiografică „Poezie şi adevăr" (1811 —1831). Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie spirituală a iui G. o dă însă drama „Faust", lucrare căreia poetul i-a consacrat strădaniile cele mai îndelungate. Adevărat poem universal, „Faust" este o creaţie care însumează căutări şi concluzii cruciale ale istoriei omenirii, indicînd soluţii care depăşesc orizontul acelei vremi. în a-ceastă operă, G. a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a poziţiilor protestatare şi a setei nepotolite de cunoaştere a omului Renaşterii, a omului care vede împlinirea năzuinţelor sale în căutarea dramatică neobosită a adevărului şi care găseşte, în cele din urmă, sensul vieţii în
GOETHE
576
GOGA
activitatea practică, pusă în slujba colectivităţii. în poemul „Faust** sînt întrunite marile calităţi ale poeziei lui G. Aici extensiunii şi bogăţiei acţiunii îi corespunde o neobişnuită varietate a debitului poetic, de la vorbirea patetică la cea obişnuită, de la forma de exprimare populară, familiară la aceea care redă sublimul, de la tonul tragic la ironia muşcătoare şi la umor. Prin caracterul concentrat şi concis, multe dintre versurile poemului au devenit maxime. Proza lui G. relevă calităţile unui mare povestitor. Naraţiunea sa, întotdeauna atrăgătoare, alternează cu descrieri de peisaje şi oraşe, cu portrete zugrăvite cu mare exactitate, cu reflecţii filozofice, maxime etc. întreaga creaţie a lui G. îmbină o imaginaţie bogată cu o gîndire filozofică profundă, exprimate într-un stil de o eleganţă şi puritate neasemuită. G. a fost, atît în gîndirea cît şi în creaţia sa artistică, un dialectician. Mişcarea, devenirea, contradicţiile, diversitatea şi unitatea sufletului omenesc îşi găsesc în poezia lui o grandioasă şi subtilă oglindire. Contradicţiile prezente în opera lui reflectă pe plan etic şi artistic contradicţiile societăţii în care a trăit scriitorul, felul cum personalitatea sa titanică a luptat cu „mizeria germană", cum numeau Marx şi Engels complexul de împrejurări social-politice ale Germaniei acelor ani, învingînd-o sau lăsîndu-se învins de ea. Prin tendinţa sa de a cuprinde omul în totalitatea lui, toate formele de manifestare ale spiritului omenesc, G. este un „uomo universale**, în înţelesul pe care Renaşterea îl dădea acestui cu-vînt. El a fost nu numai un mare creator de artă, ci şi un remarcabil naturalist, un gîn-ditor de seamă. Promotor ai ideilor evoluţioniste în domeniul ştiinţelor naturii, G. a atacat fixismul lui Linnc în lucrarea „Metamorfoza plan-ţelor“ (1790), în care a emis ipoteze valoroase privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor prin transformarea lor unele în altele. în 1784 G* a descoperit osul intermaxilar al omului, care dovedea legă-
tura istorică dintre om şi regnul animal. întreaga gîndire a lui G., reprezentant de frunte al iluminismului german, e pătrunsă de adversitatea faţă de ideologia medievală, faţă de scolastică, ffaţă de biserică şi de teologie. Influenţat de Herder, Rousseau, dar mai ales de Spinoza, G. s-a străduit să îmbine panteismul acestuia din urmă cu ideea dialectică a dezvoltării. G. a căutat să extindă concepţia sa dialectică şi asupra vieţii sociale, incluzînd în ea ideea, deosebit de fecundă şi de înaintată pentru epoca sa, despre rolul acţiunii, al practicii, al muncii ca izvor al progresului istoric, ideea primatului practicii asupra teoriei. Căutările sale dialectice l-au apropiat pe Goethe de filozofia clasică germană. G. a adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea gîndirii estetice germane şi mondiale, dînd o interpretare înaintată principalelor probleme ale artei. Văzînd în clasicism un mijloc de introducere a principiilor realismului în artă, a criticat romantismul reacţionar, pe care l-a numit o „artă bolnavă**. Operele literare ale lui G. au inspirat numeroşi compozitori: Beethoven, Gounod, Berlioz, Schubert, Mendelssohn-Bartholdy, Schumann, Brahms, Liszt, Glinka, Dargomíjski, Musorgski, Ceai-kovski ş.a. Ele au influenţat creaţia multor scriitori germani şi străini de mai tîrziu, printre care şi a unor scriitori romîni, ca: C. Stamati,
 D.   Bolintineanu, I. Negruz-zi, G. Galaction, V. Efti-miu. Cele mai vechi traduceri romîneşti din opera lui G. datează de la începutul sec. al XIX-lea. în anii puterii populare i-au fost traduse principalele opere.
   goethit (MINER.), hidroxid natural de fier (HFe02), cristalizat în sistemul rombic. Se prezintă în mase fibroase, ra-diare, de culoare brună-roş-cată', cu culoarea urmei brună şi cu luciu adamantin pînă la semimetalic. Se formează prin alterarea siderozei şi a altor minerale de fier. Este un minereu de fier. în R.P.R. se găseşte la Ghelar şi Teliuc.
    gofráre (IND. TEXT.) 1. Presare a suprafeţei unei ţesături cu un valţ metalic, care imprimă ţesăturii desene în relief. 2. Tratare a suprafeţei unei ţesături din fire sintetice cu produse chimice, în scopul obţinerii de modele în relief.
    Goga, Octavian (1881 — 1938), poet romín şi om politic. Ş-a născut la Răşinari, lîn-gă Sibiu. Şi-a făcut studiile la
O. Goga
 Sibiu, Braşov şi Budapesta. Â fost membru al Academiei Romíné. G. a făcut parte din conducerea revistei de orientare sămănătoristă „L u c e a f ă -r u 1“. în prima perioadă a activităţii sale politice, înainte de primul război mondial, a avut un rol activ în lupta de eliberare naţională şi socială a romînilor din Transilvania de sub jugul Imperiului austro-ungar; ulterior a alunecat pe panta naţionalismului şovin. A fost unul dintre conducătorii Partidului naţional-creştin, grupare politică fascistă. Din decembrie 1937 pînă în februarie 1938 a condus guvernul care a netezit calea instaurării dictaturii regale. Ca scriitor a debutat cu versuri, în 1898, în „Revista ilustrată** din Reteag-Şoi-muş, manifestînd, de Ia început, o orientare contradictorie. Primele sale volume („Poezii‘\ 1905, şi „Ne cheamă pămîntul‘\ 1909) cuprind partea cea mai trainică şi mai originală a creaţiei sale artistice. Intenţionînd să realizeze în versuri „monografia sufletească** a satului ro-mînesc din Transilvania, G. a zugrăvit viaţa grea a ţăranilor asupriţi şi exploataţi („Plu-garii“, „Clăcaşii**), figuri luminoase de intelectuali ardeleni Ie-
GOGH
 577
GOGH
 gaţi de popor (* Apostolul", „Dăscăliţa")» exprimîndu-şi revolta împotriva asupririi şi speranţa într-o apropiată „dreaptă sărbătoare" („Oltul"). Poetul a întreţinut însă şi iluzia mesianică a zdrobirii nedreptelor întocmiri de către un erou ridicat în mod providenţial din rîndurile ţărănimii („Clăcaşii"), în volumele următoare („Din umbra zidurilor**, 1913, şi „Cîntece fără ţară“, 1916), poezia lui G. este dominată de tema dezrădăcinării, opunînd în chip sămănătorist satul patriarhal oraşului capitalist, iar viziunea social-politică este întunecată de unele accente naţionaliste. Format sub influenţa lui Eminescu şi Coşbuc şi a unor poeţi maghiari, ca Petőfi Sándor şi Madách Imre, G. a-duce în poezia romînească un suflu original, de poet vizionar, care împleteşte patosul romantic al răzvrătirii cu optimismul, momentele de tensiune dramatică cu acelea de seninătate lirică. Multe dintre poeziile sale au devenit cîntece populare, de largă răspîndire („Noi", „Bătrînii", „Cîntece"). Stilul său, retoric în poemele cu conţinut social-patriotic, se caracterizează prin prospeţimea imaginilor şi muzicalitatea versului, prin cultul hiperbolei şi al asociaţiilor de origine folclorică. Folosind elemente specifice graiului popular transilvănean şi „vechilor ceasloave**, ocolind cu ostentaţie neologismul, G. a adus o însemnată contribuţie în dezvoltarea limbajului poetic ro-mînesc. S-a afirmat şi ca excelent portretist în volumul „Precursori" (1930), în care evocă personalităţi ca M. Eminescu,
I. L. Caragiale, St. O. Iosif, Aurel Vlaicu ş.a. Opera sa dramatică („Domnul notar", 1914, şi „Meşterul Manole", 1927) nu se ridică la valoarea celei poetice. A dat remarcabile versiuni romîneşti unor poezii ale lui Petőfi Sándor, Ady Endre, Madách Imre („Tragedia omului", 1934).
   Gogh (Van Gogh), Vincent (1853—1890), pictor, desenator şi gravor olandez. în tinereţe a fost vînzător într-o galerie de tablouri, la Haga şi Ia Londra, apoi misionar protestant în
Belgia, în regiunea minieră Borinage, cunoscută prin sărăcia localnicilor. După 1879 a studiat desenul la Bruxelles şi a făcut copii după lucrările
Van Gogh
lui J.F. Millet, iar din 1883 a început să picteze într-un ritm susţinut. Lucrările din prima sa perioadă de creaţie, pictate cu realism, într-o manieră aspră, accentuată de o cromatică sumbră şi tristă care anunţa expresionismul, sînt scene de gen, peisaje şi naturi moarte care redau viaţa grea a ţăranilor şi a muncitorilor olandezi, de care s-a simţit atras printr-o autentică solidaritate umană („Ghetele", compoziţia „Mincătorii de cartofi", 1885, „Ţesătorii"). în 1885, la An-vers, a cunoscut creaţia lui Rubens şi gravuri japoneze din şcoala Ukiyo-ye, care i-au atras atenţia prin coloritul lor. în 1886, la Paris, sub influenţa picturii impresioniştilor şi neo-impresioniştilor, cu care legase relaţii de prietenie, a pictat tablouri pline de culoare şi de lumină, înviorate adesea de armonii radioase amintind de lucrările japonezilor sau de tehnica neoimpresionistă („Restaurantul Sirena", 1887; „Portretul moşului Tanguy"). în 1888 s-a stabilit în sudul Franţei, la Arles, unde în 15 luni de activitate febrilă a pictat peste 200 de tablouri, în culori pure, strălucitoare, puternic înrîurit şi de luminozitatea meridională a regiunii. Pictura acestei perioade se detaşează de maniera impresionistă prin respectarea integrităţii formelor şi utilizarea unui desen cu o linie precisă şi expresivă, de o factură ori-
ginală. în creaţia sa, aspiraţia curată spre armonie se întîlneşte cu tensiunea dramatică împinsă pînă la exaltare de vicisitudinile unei vieţi pline de privaţiuni şi dezamăgiri. Peisajele iradiind năzuinţa de pace şi echilibru lăuntric vădesc însă această nelinişte şi căutare dureroasă a unei ieşiri din impasul moral („Bărci pe plajă", „Cafeneaua de noapte"). în portretele şi autoportretele sale, analiza psihologică poartă amprenta aceloraşi căutări („Arleziană"; „Portretul lui Armând Rou-lin", 1888; „Omul cu urechea tăiată", 1889). Această stare de spirit evoluează. După o gravă criză nervoasă a fost internat în 1889 într-o casă de sănătate la Saint-Rémy, unde a creat peste 150 de tablouri şi sute de desene, purtînd semnele neliniştii care-i mina sănătatea. De la această dată, în creaţia sa formele încep să se contorsioneze ca nişte flăcări, să se învolbureze, coloritul devine iradiant („Cîmp de grîu cu chiparoşi", „Autoportret", ambele din 1889). Caracteristice pentru această perioadă sînt de asemenea incandescenţa luminii, aspectul ei exploziv, halucinant. Ultimele luni ale vieţii le-a petrecut în localitatea Auvers-sur-Oise, bucu-rîndu-se de îngrijirea şi prietenia doctorului Gachet. Şi lucrările acestei perioade sînt dominate de expresia unei intense frămîntări lăuntrice, împinsă uneori pînă la paroxism; alteori temperată de căutarea echilibrului („Portretul doctorului Gachet", „Cîmpia la Auvers-sur-Oise", „Cîmp de grîu cu corbi"). A lăsat o bogată corespondenţă, circa 800 de scrisori, deosebit de interesantă pentru cunoaşterea artei sale şi a multor probleme de artă modernă. în opera lui G., realizată pe fondul unui dramatism profund omenesc, simplitatea desenului capătă maximum de expresivitate şi culoarea se impune cu o forţă neobişnuită, definind proporţiile şi profunzimea, întregind compoziţia prin ritmurile create. Valoarea ei artistică nu a fost recunoscută decît postum, dar ea a influenţat puternic arta sec. al XX-lea. Reprezentanţii
GOGOAŞĂ
 578
GO) DU
unor curente formaliste ca fovismul şi abstracţionismul au absolutizat însă experienţele coloristice şi expresionismul desenului său.
   gogoâşă (ZOOL.), înveliş format în general din fire mătăsoase, secretate de larvele unor insecte (lepidoptere, hime-noptere). în interiorul g,, larva se transformă în nimfă. V. şi cocon. —
G. de mătase, înveliş protector caracteristic viermilor de mătase.
   Gogol, Nikolai Vasilievici (1809—1852), scriitor rus, reprezentant de seamă al realismului critic rus. S-a născut în satul ucrainean Sorocinsk, gubernia Poltava. Prima sa lucrare importantă, „Serile în sat la Dikanka" (1831 — 1832, trad. rom.), constituie un tablou pitoresc al satului ucrainean din acea vreme. Realismul şi tonul satiric al lui G. se afirmă în volumele „Arabescuri" (1835, trad. rom.) şi „Mirgorod“ (1835, trad. rom.), în care scriitorul înfăţişează viaţa ştearsă şi mo-horîtă a micilor conace şi oraşe de provincie. Un loc deosebit în volumul „Mirgorod“ îl ocupă povestirea istorică „Taras Bulba" (trad. rom. 1876), închinată evocării trecutului eroic al poporului ucrainean. Nuvelele reunite sub titlul „Povestiri din Petersburg" (trad. rom. 1952) au consacrat gloria lui G. ca scriitor satiric legat de popor. In nuvela „Mantaua", G. a dezvăluit contrastele sociale din capitală şi a înfăţişat pentru prima oară în literatura rusă pe omul „mărunt", neînsemnat, întruchipat în micul funcţionar, I ipsit de drepturi şi umilit. In comedia „Revizorul" (1836, trad. rom. 1874), G. a înfăţişat cu forţă realistă aparatul administrativ al vremii, brutal, ignorant, venal, ridi-culizînd fără cruţare monstruoasa orînduire autocrată-iobăgis-tă. Adevărat maestru al compoziţiei dramatice, al dialogului şi ai portretizării, G. a realizat în „Revizorul" o ga-
lerie de personaje groteşti, puternic individualizate, reprezentative pentru epocă. Dintre toate se impune eroul central, uşuraticul şi cinicul Hlestakov. O culme a creaţiei lui G. reprezintă poemul „Suflete moarte", '(1840, trad. rom. 1905), în care scriitorul intenţiona să realizeze, folosind mijloacele satirei şi umorului, o frescă a Rusiei contemporane lui. Din operă nu a apărut însă decît prima parte, consacrată demascării moşierimii şi funcţionărimii corupte. G. a creat o suită de fizionomii umane groteşti, monstruoase, ale căror trăsături negative reproduc pe cele caracteristice reprezentanţilor claselor dominante ale vremii. Figuri ca Manilov, Cicikov au devenit prototipuri ale descompunerii morale şi dezumanizării claselor posedante.
                                                    N.V. Gogol
 Poemul cuprinde însă şi pagini de adînc lirism închinate dragostei de patrie. înzestrat cu darul inventivităţii epice, mînuind cu dexteritate o limbă bogată în sensuri şi nuanţe, G. a împletit în asociaţii noi, sugestive, efuziunea lirică cu umorul şi sarcasmul, naraţiunea captivantă cu digresiunile şi aforismele. Maestru al stilului plastic, G. a folosit hiperbola, comparaţia, repetiţiile, jocul sinonimelor, aducînd
 o   însemnată contribuţie la introducerea limbii populare în limba literară rusă. Spre sfîr-şitul vieţii, G. s-a îndepărtat de realismul critic („Fragmente alese din corespondenţa cu prietenii", 1847, lucrare criticată de Belinski). Creaţia sa literară, care a avut un mare răsunet, a exercitat o puternică
 influenţă asupra dezvoltării realiste a prozei şi dramaturgiei din Rusia şi din alte ţări ale lumii. Prima traducere romînească din opera lui G. datează din 1860. în anii puterii populare, majoritatea operelor lui G. au fost traduse în romîneşte.
   gogoşâr (Capsicum annuum) soi de ardei, cu tufa înaltă de 40—50 cm, cu frunzele de culoare verde-închis, cultivat pentru fructele sale mari, sfe-ric-turtite, cu numeroase coaste rotunjite, roşii sau portocalii; fructele se consumă în stare proaspătă sau conservată. G* se cultivă prin răsad, mai ales în jurul oraşelor mari.
   gog şi magog, numele a două popoare legendare de o cumplită cruzime, despre care se vorbeşte în Biblie şi în Coran. Potrivit mitului, înaintea „judecăţii de apoi" credincioşii vor trebui să lupte cu ele şi să le învingă.
   Gogu, Constantin (1854— 1897), astronom romín. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A studiat perturba-ţiile din mişcarea Lunii produse de planeta Marte.
   Goia, Ion (n. 1892), clinician romín, profesor la Universitatea din Cluj, medic şi profesor emerit. A publicat lucrări privitoare. în special la bolile sîngelui, ale aparatului hematopoetic, ale aparatului dî~ gestiv şi la boala reumatismală.
   Goiânia, oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului
Goiás. 132560 loc. (1961). Oraş nou (construit între 1933 şi 1942), cu arhitectură modernă.
   Goiás, stat în Brazilia, situat în partea centrală a Podişului Braziliei. Suprafaţa: 612 912 km2. Populaţia:
1 250 000 loc. (1961), în majoritate indieni. Centrul administrativ: Goiânia. Bogăţii naturale: lemn, minereuri de fier, nichel, aur etc. Este dezvoltată creşterea extensivă a animalelor, în special a cornutelor mari; se cultivă tutun, arbori de cafea şi de cacao, bumbac, trestie de zahăr, porumb etc. Mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole.
   Gojdu, Emanoil (1802 —
1870), jurist şi om politic romín din Transilvania. Ca deputat în parlamentul din Budapesta, a
GOL
579
GOLDSMITH
fost unul dintre susţinătorii ideii egalităţii între naţionalităţile din Ungaria. Din averea lăsată de el a fost constituit un fond de burse pentru studenţii romîni din Ungaria şi din Transilvania.
   gol (SPORT), finalizare a acţiunilor desfăşurate de jucătorii unei echipe de fotbal, hochei, handbal, polo, prin introducerea regulamentară a obiectului de joc (minge, puc) în spaţiul porţii adverse. In cazul în care obiectul de joc este introdus, din greşeală, de un jucător în poarta propriei sale echipe, avem de-a face cu un autogol.
   golaveráj (SPORT), relaţie care se stabileşte între golurile marcate şi cele primite de o echipă în cadrul unei competiţii sportive (în anumite ramuri ale sportului).
   Gold [gould], Michael (n. 1894), scriitor şi publicist progresist american. A colaborat la revista „Masses and Main-stream**. Este autorul volumului de versuri şi proză „120 de milioane*1 (1929), al romanului autobiografic „Evrei fără bani** (1930), în care descrie viaţa grea a proletariatului şi a micii burghezii evreieşti din New York, al dramei „Imn de luptă**, scrisă în colaborare cu M. Blankfort (1936) şi consacrată lui John Brown, unul dintre luptătorii pentru libertate a negrilor. A mai scris articole, reportaje, foiletoane critice privind viata publică din S.U.A.
   goldan (Prunus insiiia), arbore din familia rozaceelor, înalt de 4—6 m, cultivat pentru fructele sale, galbene (goldane sau mirabele), mici, cu miez dulce şi cu sîmburi aderenţi sau neaderenţi. Lemnul este folosit în tîmplărie şi strun-gărie.
   gol de munte (S1LV.), teren situat deasupra limitei superioare a pădurii, acoperit cu vegetaţie ierboasă sau lemnoasă pitică.
   Goldfaden, Abram (1840—
1908), poet şi dramaturg de limbă idiş. A fost organizatorul primului teatru evreiesc modern, la Iaşi, în 1876. Principalele sale opere au fost scrise şi jucate în Romînia. Deşi unele lucrări ale lui G. vădesc serioase
tendinţe naturaliste, cele mai izbutite piese ale sale („Vrăji-toarea“, „Sulamit**, „Kuni-Le-mel“, ,,Bar-Kohba“) cuprind o aspră satiră la adresa samavolniciei celor avuţi şi a fanatismului religios.
   Goldoni, Carlo (1707 — 1793), dramaturg italian. S-a născut la Veneţia dintr-o familie de medici. Supranumit de
C. Goldoni
către Voltaire „Moliére al Italiei**, G. a reformat „commedia dell’arte**, îndreptînd-o pe făgaşul realismului modern şi transfcrmînd-o într-o comedie de moravuri. Printre reformele iniţiate de G. se numără: renunţarea la improvizaţie, la măşti şi la costumaţia tradiţională şi adaptarea unor tipologii ale „commediei dell’arte“ (Pantalone, Brighella, Colombina) la realităţile sociale ale sec. al
XV111-lea. G. a scris numeroase piese de teatru (cca. 250), majoritatea comedii realiste, în care, sub influenţa tendinţelor progresiste ale iluminismului, a satirizat parvenitismul burgheziei şi moravurile corupte ale nobilimii („Văduva isteaţă**, 1748; „Mincinosul**, 1751; „Familia anticarului**, cca. 1750; „Hangiţa**, 1753; „Bădăranii**, cca. 1760). A compus şi cîteva comedii în dialect veneţian, inspirate din viaţa oamenilor simpli („Fata cinstită**, cca. 1749; „Slugă la doi stăpîni**, cca. 1747). Piesele lui G. se impun prin realism şi prin forţa cu care sînt zugrăvite critic moravurile epocii respective. Sinceritatea, seninătatea, umorul şi optimismul robust din piesele sale, elogiul adus virtuţilor omului simplu şi bunului-simţ al acestuia şi arta cu care ridiculizează
tare morale ale reprezentanţilor claselor posedante i-au asigurat lui G. o mare popularitate. Verva şi prospeţimea satirei sale, caracterul popular al umorului menţin şi astăzi opera lui în actualitate. Concepţiile sale estetice sînt expuse în piesa programatică „Teatrul comic** (1751). Memoriile sale, scrise în limba franceză (1787), cuprind savuroase pagini autobiografice. Prima piesă a lui G. reprezentată în limba romînă a fost „Văduva vicleană**, jucată la Bucureşti, în 1836, în cadrul Societăţii filarmonice.
   gold~point (termen englez însemnînd „punct de aur“; FIN.), nivelul cursului de schimb valutar care, în condiţiile convertibilităţii biletelor de bancă şi ale circulaţiei libere a aurului, face mai avantajoasă efectuarea încasărilor sau a plăţilor internaţionale cu aur efectiv; acest nivel determină intrarea sau ieşirea aurului din ţara respectivă. G.~p. oscilează, de regulă, în jurul parităţii metalice, ţinînd seama şi de cheltuielile legate de deplasarea aurului (transport, asigurare etc.).
   Goldschraidt, Victor Mo-ritz (1888—1947), petrograf şi geochimist norvegian. A fost profesor la Universitatea din Oslo. In lucrarea „Fenomenele de metamorfism de contact din împrejurimile Kristianiei** (1911) a pus bazele cercetării moderne a proceselor de metamorfism. In urma cercetărilor sale din perioada 1923—1927 asupra răspîndirii elementelor, G. a dat o clasificare geochimică a acestora, la baza căreia a pus structura învelişurilor electronice şi a desprins legile generale ale migraţiunii elementelor chimice în scoarţa terestră. El a elaborat teoria distribuţiei zonale a elementelor chimice în Pămînt.
   Gold smith [góuldsmi 0 /, Olivér (1728—1774), scriitor preromantic englez, de origine irlandeză. S-a făcut cunoscut mai ales prin romanul „Vicarul din Wakefield“ (1766, trad. rom.), operă clasică a literaturii engleze, precum şi prin poemul „Satul părăsit** (1770, trad. rom.). în operele sale, Goldsmith zugrăveşte cu amă-
 GOLEM
580
 GOLF
răciune ruinarea şi descompunerea ţărănimii în condiţiile dezvoltării capitalismului, în contrast cu viaţa idilică a satului patriarhal de odinioară. Dezvăluirea cu fin umor a contradicţiilor sociale şi spiritul sincer democratic se îmbină la G. cu morala supunerii, spiritul de compromis şi fi-lantropismul naiv.
   gólem (cuvînt ebraic în-semnînd „embrion"), om care, după o legendă iudaică medievală, ar fi fost plămădit din lut, însufleţit şi înzestrat cu puteri miraculoase de rabinul Löw din Praga.
   Golescu, veche familie de boieri munteni, originari din Goleşti (reg. Argeş), ai cărei membri au avut un important rol în istoria modernă a Romîniei.
   Golescu, Alexandru G. (poreclit Arăpilă sau Negru) (1819—1881), om politic,, unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească,
Al. G. Golescu
secretar al Guvernului provizoriu. A fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori ai lui Nicolaie Bălcescu. După înăbuşirea revoluţiei a trăit în exil pînă în 1857. întors în ţară, a fost deputat în Adunarea ad-hoc a Ţării Romîneşti. în timpul domniei lui Alexandru Ion Cuza a fost ministru al cultelor în Ţara Romînească (1860). Mai tîrziu a devenit unul dintre oamenii politici din anturajul liberalului moderat Ion Ghica. în 1870 a fost prim-ministru.
   Golescu, Dinicu( 1777-1830), cărturar romín, tatăl lui Ştefan, Nicolaie, Alexandru (Albu) şi Radu Golescu. A fost mare
logofăt în Muntenia. A înfiinţat în 1826, pe moşia sa din Goleşti, o şcoală în care puteau învăţa gratuit tineri indiferent de categoria socială din care făceau parte. A fost membru fondator al Societăţii literare (1827) şi a contribuit activ la apariţia primului ziar în limba romînă, „Curierul r o m î n e s c“ (1829). Dintre scrierile sale, cea mai importantă este „însemnare a călătoriei meale Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826**, tipărită la Buda (1826), în care consemnează impresii în legătură cu realităţile social-economice întîlnite în Ungaria, Austria, Elveţia, Italia. Notele sale de drum cuprind, de asemenea, referiri critice la starea de înapoiere socială şi culturală a Ţării Romîneşti, condamnînd cu vigoare nedreptăţile regimului feudal. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui G. oglindeşte procesul de trecere de la limba romînă literară veche la limba romînă literară modernă.
   Golescu, Iordache(c. 1768— 1848), cărturar romín, frate cu Dinicu G. şi tatăl lui Alexandru G. Ocupînd funcţii însemnate în administraţia statului, a sprijinit dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională şi a militat pentru adoptarea unor reforme politice favorabile dezvoltării ţării. Preocupat de probleme filologice, a redactat importante lucrări cu caracter lexicografic, rămase în manuscris (dicţionarul unilingv „Condica limbii rumîneşti**, un dicţionar elin-romîn şi romîn-grecesc), şi o gramatică tipărită în 1840 („Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticeşti**). G. este şi autorul unor scrieri morale şi filozofice şi al unei impunătoare culegeri paremiologice, „Pilde, povăţuiri i cuvinte adevărate şî poveştiapreciată de Eminescu şi folosită apoi de
I. Zanne în colecţia sa „Proverbele romînilor**. Ca scriitor, G. a compus o serie de piese de teatru (printre ele „Comédiia ce să numeşte Barbul Văcă-rescul, vînzătorul ţării**) şi de satire politice (ex. „Povestea huzmetarilor**), îndreptate împotriva regimului feudal. Ele evidenţiază însuşirile de pam-
fletar ale autorului, verva sa muşcătoare şi buna cunoaştere a limbii vorbite. Rămase multă vreme în manuscris, lucrările lui G. n-au influenţat evoluţia literaturii noastre.
   Golescu, Nicolaie (1810 -1878), general şi om politic, participant la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească, membru al Guvernului provizoriu. După înăbuşirea revoluţiei a trăit în exil pînă în 1857. Liberal moderat, a fost unul dintre creatorii monstruoasei coaliţii. Prim-ministru în Ţara Romînească în 1860. A fost unul dintre conducătorii complotului în urma căruia AL I. Cuza a fost silit să abdice, apoi membru al locotenenţei domneşti, în mai multe rînduri ministru în guvernele burghezo-mo-şiereşti şi prim-ministru în 1868.
   Golescu, Radu (1817-
1877), militar, participant la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească. După înăbuşirea revoluţiei a trăit în exil pînă
în 1856.
   Golescu, Ştefan (1809 — 1874), om politic, participant la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească, membru al Guvernului provizoriu. După înăbuşirea revoluţiei a trăit în exil pînă în 1857. După reîntoarcerea în ţară a fost deputat în Adunarea ad-hoc a Ţării Romîneşti, apoi ministru şi prim-ministru (1861 şi 1867 — 1868).
   Golestan, Stan 0875—1956), compozitor romín. A studiat la Bucureşti, apoi la Paris cu Vincent dTndy, A. Roussel şi Paul Dukas. Trăind mulţi ani în capitala Franţei, unde a fost şi critic muzical, a contribuit la cunoaşterea peste hotare a creaţiei muzicale romîneşti. Lucrările sale îmbină inspiraţia din cîntecele noastre populare cu mijloacele componistice moderne. Op. pr.: poemul simfonic „Dîmboviţa4'; „Simfonia în stil romînesc*'; „Rapsodia romînă**; „Concert moldovenesc pentru violoncel**; „Concert romînesc pentru vi-oară“; „Zece cîntece în stil popular romînesc** pentru voce, pe versuri de Eminescu; doine, cîntece populare etc.
   golf1 (GEOGR.), parte integrantă a unui ocean, mare sau
GOLF
581
GOMĂ
lac care pătrunde în uscat. Formele şi dimensiunile g. sînt foarte variate, de la suprafeţe restrînse la sute de m2 pînă la dimensiunile unor mari g., ca golful Mexicului, Biscaia, Per-sic, Bengal, Guineii. Golfurile sînt diferite prin originea şi prin forma ţărmurilor: g. cu deschidere largă, estuare, fiorduri etc. G. apărate de vînt şi de valuri oferă condiţii favorabile pentru staţionarea vaselor şi construirea porturilor.
   golf2, joc sportiv de origine scoţiană, practicat îndeosebi în ţările anglo-saxone; constă din lovirea cu o crosă a unei mingi de cauciuc dur, de culoare albă, sferică, cu diametrul de aproximativ 4—5 cm, cu scopul introducerii ei într-o gaură special amenajată. Terenul de g. are, în general, o suprafaţă de minimum 10 ha. Este acoperit cu iarbă şi are unele accidente naturale şi artificiale, aflate între cele 9 sau 18 găuri, pe la care mingea trece succesiv. Distanţa de ia o gaură la alta este între
 100  şi 500 m. Scopul jocului este de a introduce mingea în fiecare gaură, pe rînd, din cît mai puţine lovituri.
   Golfstrom [golfştrom] (Curentul Golfului), curent marin în partea nordică a Oceanului Atlantic, unul dintre cei mai importanţi curenţi calzi de suprafaţă ai Oceanului planetar. Se formează în strîmtoarea Florida, prin unirea curentului Floridei cu curentul Antilelor, constituind continuarea curenţilor marini ecuatoriali. Se îndreaptă spre nord de-a lungul coastelor Americii, iar în dreptul capului Hatteras deviază spre nord-cst. După ce trece de insula Newfoundland, străbate oceanul de la vest spre est (fiind numit aici curentul Atlanticului de nord) şi se desparte într-o serie de ramuri (curentul Groenlandei de vest, curentul Norvegiei, curentul Irminger ş.a.). Masa principală de apă a curentului se îndreaptă spre nord-est, pierzîndu-se treptat în adîncime în Oceanul îngheţat de Nord. G. are lăţimea de 75—250 km şi viteza de
 3 pînă la 9 km pe oră. Influenţează clima Europei occidentale (prin intermediul maselor de aer umed aduse de vînturile de
 vest), ridicînd temperaturile medii anuale cam cu 10°C faţă de temperatura medie obişnuită pentru latitudinea respectivă. Golful Gasconiei v. Biscaia.
    Golful Persic, golf în nord-vestul Oceanului Indian, care desparte peninsula Arabiei de teritoriul continental al Asiei. Este legat de Golful Oman prin strîmtoarea Ormuz. G. P. are adîncimi pînă la 102 m şi o salinitate ridicată.
    Golgi, Camillo (1844--1926),
 medic şi histolog italian, autor a numeroase lucrări privind structura microscopică a sistemului nervos şi al unor metode importante de colorare a ţesuturilor. A descris o formaţie celulară (aparatul reti-cular intern) şi corpusculii tactili speciali care-i poartă numele. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1906), împreună cu histologul spaniol Rarnon y Cajal.
    Goliat, războinic filistean uriaş, care, potrivit legendei biblice, ^r fi provocat la luptă individuală pe cei mai viteji oşteni evrei. Provocarea a fost primită numai de păstorul D a v i d, care avea să devină rege al Israelului şi care
 l-ar fi ucis pe G., lovindu-î în frunte cu o piatră aruncată din praştie.
    golire de fund, construcţie hidrotehnică destinată evacuării debitelor mari de apă sau evacuării apelor de acumulare la o construcţie de retenţie (ex. la un baraj). Constă dintr-o conductă sub presiune (prevăzută cu vane normal închise), amplasată în apropiere de baza construcţiei.
    Goliţin, Boris Borisovici (1862—1916), fizician rus. A fost membru al Academiei Ruse de Ştiinţe. A adus contribuţii în numeroase domenii ale fizicii, studiind presiunea luminii, producerea căldurii, starea critică a substanţelor, razele Roentgen, lărgimea liniilor spectrale. A inventat un seismograf de o mare sensibilitate.
    Gollan [gqhn], John (n. 191 1), secretar general al Comitetului Executiv al Partidului Comunist din Marea Britanie (din 1956). Membru al partidului din 1927, al Comitetului
J. Golian
 Executiv, din 1935 şi al Comitetului Politic al P.C. din Marea Britanie, din 1943.
    golomaţ (Dactylis glomera-ta), plantă erbacee perenă din familia gramineelor, înaltă pînă la 120 cm, cu tufa rară, tecile frunzelor aspre şi lăstarii comprimaţi la bază. Inflorescenţa plantei este un panicul glome-rulat, lung pînă la 18 cm. în ţara noastră creşte prin fîneţe
Golomâţ
 şi păduri, mai frecvent în regiunea de dealuri şi cîmpie, în locuri umbroase. Este o bună plantă furajeră.
    Goloviţa, lac în complexul Razelm. Suprafaţa: 74,2 km2. Adîncimea maximă: 1,5 m.
    górná (din gr. gomos ,.încărcătură**) 1* (MED.) Formaţie patologică nodulară, de origine infecţioasă sau parazitară, care se dezvoltă la nivelul pielii, al sistemului nervos, al ficatului, muşchilor etc., trecînd prin mai multe faze: cruditate, ramolire, ulceraţie şi cicatrizare. Se întîlneşte în sifilis, sporo-
 GOMBÁS
582
GONCEAROV
 tricoză, tuberculoză, actinomi-coză etc. 2. (F1TOPAT.) Secreţie mucilaginoasă produsă de unele plante sub acţiunea anumitor bacterii parazite (ex. bacteria Xanthomonas phaseoli, care a-tacă fasolea). V. şi g o m o z ă.
   Gombás [gombaş7, Pál (n. 1909), fizician ungur, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Specialist în domeniul teoriei statistice a atomului, a contribuit la fundamentarea teoretică a metodei statistice aproximative, aplicată la atomi.
   Gomei, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Bielorusă, situat pe rîul Soj, afluent navigabil al Niprului. 193 000 loc. (1962). Nod feroviar. Este unul dintre cele mai importante centre industriale ale Bielorusiei, cu întreprinderi ale industriei constructoare de maşini (electrotehnică, maşini-unelte, maşini pentru extracţia turbei, aparate), ale industriei lemnului (placaje, chibrituri), hîrtiei şi alimentare.
   Gomindan, partid politic chinez, fundat în 1912 prin unirea organizaţiei Tun~Mîn~ Hui (Liga revoluţionară), creată de Sun I a t-s e n în 1905, cu cîteva organizaţii burghezo-liberale în vederea luptei pentru independenţa naţională a Chinei. In 1914, în urma dizolvării G. de către guvernul miîitariş-tilor, Sun îat-sen a pus bazele Partidului revoluţionar chinez (Ciun Hua Gomindan), pentru organizarea luptei împotriva guvernului lui Iuan Şi-kai. Acest partid a fost transformat în 1920 în Partidul naţional din China (Gomindan). In 1923— 1924 Sun lat -sen a reorganizat G. cu ajutorul Partidului Comunist Chinez. In compunerea G. a intrat şi P.C. Chinez, care îşi păstra însă completa independenţă politică şi organizatorică. G. a devenit astfel un partid al blocului clasei muncitoare, ţărănimii, micii burghezii orăşeneşti şi burgheziei naţionale. Alianţa P.C. Chinez cu G* a constituit, în anii 1924—1927, baza frontului naţional unic de luptă împotriva imperialismului şi feudalilor militarişti. Dar marea burghezie şi vîrfurile micii burghezii, în frunte cu Cian Kai-şi, speriate dé avîntul luptei revoluţionare
a maselor, au organizat în 1927, cu sprijinul puterilor imperialiste, o lovitură contrarevoluţionară, instaurînd în sudul, în estul şi în centrul Chinei o dictatură a „celor patru familii". P. C. Chinez a ieşit din G., care, trădase astfel principiile formulate de Sun lat-sen şi se transformase într-un partid contrarevoluţionar. In 1945, conducerea G., sprijinită de imperialiştii din S.U.A., a dezlănţuit cel de-al treilea război civil (1945—1949), terminat cu înfrîngerea trupelor G. de către Armata populară chineză şi cu proclamarea R. P. Chineze (1949). Elementele progresiste din G. au părăsit partidul şi au creat în 1948 Comitetul revoluţionar al G. Rămăşiţele clicii gomindaniste s-au refugiat, în 1949, pe insula T a i-
   Go Mo-jo (n. 1892), militant pe tărîm social, scriitor şi istoric chinez, preşedinte al Academiei de Ştiinţe a R.P. Chineze; membru de onoare al Academiei R.P.R. A studiat în Japonia. A participat la lupta de eliberare naţională şi socială a poporului chinez. A debutat ca poet şi a cîntat revoluţia proletară („Declaraţie a poe-ziei“, 1927). în piesele sale de teatru, Go Mo-jo evocă mai cu seamă tradiţiile de luptă ale poporului chinez („Trei femei răsculate'4, 1925; „Ciu-Yuan", 1942; „Gemenii"). Ca istoric, Go Mo-jo a făcut cercetări ştiinţifice asupra vechii istorii a Chinei („Studiu asupra vechii societăţi chineze", 1929; „Studiu privind scrierea pe oase“, 1933; „Epoca de bronz“, 1945),
   gcrnoză (FITOPAT.), boală a plantelor provocată de bacterii fitopatogene, caracterizată prin scurgerea din ţesutul atacat a unei secreţii mucilaginoase (gomă) care conţine numeroase bacterii (ex. gcmoza bumbacului, provocată de bacteria Xan~ thomonas malvacearum).
   G o mu lka, Wladysîaw (n. 1905), prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (din 1956) şi membru al Consiliului de Stat al Republicii Populare Polone (din 1957). Membru al Partidului Comunist din Polonia din 1926.
în anii următori a devenit unul dintre conducătorii aripii de stînga a mişcării sindicale. în 1942 G. a luat parte la munca de organizare a Partidului Muncitoresc Polonez (P.M.P.), iar
W. Gomulka
între 1943 şi 1948 a fost secretar general al C.C. al acestui partid. în 1948, la Congresul de unificare a P.M.P. şi a Partidului Socialist Polonez, G. a fost ales membru al C.C. al P.M.U.P. Pe baza unor acuzaţii neîntemeiate, în 1949 a fost exclus din C.C. al P.M.U.P. şi în 1951 arestat. Eliberat din închisoare şi reabilitat (1954), a fost cooptat în 1956 printre membrii C.C. şi ales membru al Biroului Politic şi prim-secretar al C.C. al P.M.U.P.
  goitâdă (din gr. gone „naştere, generaţie"; BIOL.), glandă reproducătoare sau sexuală a unui animal metazoar. G. femelă poartă numele de ovar, iar g. masculă poartă numele de testicul. G. conţin elementele reproducătoare ale individului (ovulele la femelă şi spermatozoizii la mascul). Sin. glanda genitală.
  gonadctróp, hormon ^ (BiO-CHIM., FIZIOL.), grup de hormoni de natură protidică, secretaţi de glanda hipofiză. Stimulează glandele sexuale.
  Goncearov, Ivan Aleksan-drovici (1812—1891), scriitor rus, reprezentant de seamă al realismului critic. S-a format la şcoala lui Belinski. în anii 1852—1855 a făcut o călătorie în jurul Pămîntului, pe care a descris-o în „Fregata «Palla-da»" (1858, trad. rom. 1956). Trilogia alcătuită din romanele „O poveste obişnuită" (1847, uit. trad. rom. 1956), „Oblomov"
GONCOURT
583
 GONZALEZ
(1859, uit. trad. rom. 1960) şi „Rípa“ (1869, trad. rom. 1962) înfăţişează societatea rusă din anii 1840—1860. în „O poveste obişnuită*** G. critieă romantismul evazionist, rupt de viaţă, iar în „Oblomov** inerţia, visarea sterilă, lenea şi lipsa de voinţă a nobilimii, întruchipate în personajul titular. Denunţarea viciilor morale, care erau determinate de relaţiile feudale parazitare, constituie principalul merit al romancierului. Proza lui G. se distinge prin capacitatea de tipizare în redarea fenomenelor sociale.
   Góncourt [göcúr], fraţii Ed-mond (1822—1896) şi Jules (1830—1870) de G., scriitori francezi care şi-au elaborat o-perele în colaborare. Primele lor lucrări comune sînt: „Portrete intime din sec. al XVÎII-lea* (Í857), „Arta sec. al XVIII-lea** (1859—1875) ş.a. Au scris un număr de romane în care au zugrăvit cu predilecţie tipuri patologice, fiind primii reprezentanţi ai naturalismului în Franţa. Stilul lor original, minuţios lucrat, alunecă adeseori în manierism. După moartea lui Jules G., fratele său a terminat în 1896 „Jurnalul** (început împreună), importantă sursă de informaţie cu privire la viaţa literară a epocii, şi a întemeiat Academia G., care distribuie anual un premiu literar (premiul G.) pentru cel mai bun roman apărut în Franţa.
   gondqlâre (TEHN.), deformare a unei table, a unei foi de placaj sau de alt material sub acţiunea unor forţe exterioare sau a agenţilor atmosferici (temperatura, umiditatea etc.).
   gondolă 1. (NAV.) Ambarca-ţie lungă, cu fundul plat şi cu
Gondola
o singură ramă, pe care conducătorul (gondolierul) o manevrează stînd în picioare la pupă. Are prora şi pupa ridicate şi este amenajată pentru transportul local de persoane. Este folosită pe canalele Vene-
ţiei. 2» (AV.) Gondolă de dirijabil,, nacelă carenată a motorului unui dirijabil.
   Gondwana (STRAT.), vast continent care a existat în emis-sfera sudică. A apărut, probabil, încă de la începutul paleozoicu-lui (în cambrian) şi a dăinuit pînă în perioada triasică. Denumirea i-a fost dată de geologul
E.   Suess, după numele unei provincii din India. Cuprindea mare parte din Australia, India peninsulară, Madagascarul, A-frica ecuatorială şi australă şi mare parte din Brazilia. Începînd din carboniferul superior şi pînă la începutul jurasicului, pe acest continent s-au depus formaţiuni continentale con-ţinînd resturi de plante şi de reptile, care indică, în general, existenţa unui climat rece.
   gonfaloniér (lST.), purtătorul steagului (gonfalone) sau insignelor unui stat, unui oraş, unei instituţii laice sau clericale; constituia o funcţie în organul conducător al republicilor comunale din Italia în timpul evului mediu (mai ales la Florenţa, Siena şi Lucca).
   Góngora y Ar gote, Luis de (1561 — 1627), poet spaniol. S-a născut la Córdoba. în prima etapă a creaţiei sale a scris romanţe, sonete şi epistole, în care, folosind motive folclorice şi un ton burlesc, a cultivat cu precădere satira la adresa moravurilor corupte ale vremii. La începutul sec. al XVII-lea, după ce a obţinut slujbe la curte, G* a devenit un poet preţios, artificial şi ermetic („Fabula lui Polifem şi Galateea**, 1612; „Singurătăţi**, 1613; „Fabula lui Piram şi Tisbe**, 1618). Limbajul său poetic a exercitat o însemnată influenţă asupra poeziei decadente de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea.
   gongorism, manieră literară formalistă şi ermetică, ap;||ută în Spania la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi denumită astfel după numele unuia dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai ei, poetul Luis de Góngora y Argote. Printre precursori se numără Luis Carrillo y Soto-mayor (1583 —1610). Culti-vînd o artă destinată unei infime minorităţi aristocratice, g. se caracterizează prin fo-
losirea abuzivă a neologismelor (mai ales de origine latină şi italiană), a unei sintaxe complicate întemeiate pe inversiuni şi expresii eliptice, a metaforelor hiperbolice şi a aluziilor mitologice, istorice şi geografice, ceea ce dă stilului preţiozitate, afectare şi pedantism, îngreuind simţitor receptarea textului de către cititor. Maniera a fost adoptată, în aceeaşi perioadă, şi de unii scriitori decadenţi din alte ţări. în Italia ea este cunoscută sub numele de marinism (după G. Marino, 1569-1625); în Franţa a fost introdusă sub numele de preţiozitate, în timpul lui Ludovic al XIII-lea; în Anglia e reprezentată de J. Lyly (1553-1606) şi se nu~ meşte eufuism (după titlul romanului său „Euphues**). Sin. cultism, culteranism.
   gom(o)- (gr. gonia „unghi“)„ element de compunere cu sensul „unghi** (ex. goniomeiru).
   goniometrie (gr. gonia „un-ghi“ şi metrón „măsură**; MAT.), ramură a geometriei care se ocupă cu studiul unghiurilor şi cu măsurarea lor.
   gcniométru, denumire generală pentru instrumentele u~ tilizale la măsurarea unghiurilor. în geodezie şi topografie se utilizează următoarele g.: teo-dolitul (cu toate tipurile lui), tahimetrul, busola topografică, eciimetrul, pantometrul, clino-metrul etc.; în cristalografie se deosebesc: goniometre simple (cu reflexie) şi goniometre-teodolit, cu ajutorul cărora se determină unghiurile diedre dintre feţele cristalelor.
   gonión (gr. gonia „ unghi “ ; ANTROP.), unghi facial format de ramurile orizontale cu cele verticale ale maxilarului inferior.
   gonococ (gr. gonos „sămîn-ţă“ şi kokkos „corp mic, rctund“; MICROBIOL.; Neisseria gonor-rheae)t bacterie care produce blenoragia (gonoreea) la om. Celulele g. sînt grupate două cîte două, avînd aspectul unei boabe de cafea. G. face parte din grupul diplococilor.
   González Marti ne z [gonOâ-leO martineO], Enrique (1871 — 1952), poet msxican. A fundat Seminarul de cultură mexicană şi Colegiul naţional. Influenţat la început de simbolism, a luat
 GONZALEZ
 584
GORGIAS
 mai tîrziu atitudine împotriva curentelor decadente. în culegerile „Cartea forţei, a bunătăţii şi a visărilor** (1917), „Curentul de foc“ (1938) şi „Poeme" (1939—1940) a cultivat o poezie socială cu caracter progresist. A fost partizan al mişcării antifasciste şi luptător pentru pace.
   González Tu non [gon&a-leO tunón7, Raul (n. 1905),
poet argentinian, luptător activ pentru libertate şi progres. A participat la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol. Primele sale versuri aveau un caracter formalist („Vioara diavolului*4, 1926). Lucrările sale ulterioare se caracterizează însă printr-o tematică revoluţionară şi socială („Brigadierii41, 1935; „Moartea Madridului44, 1938-1939) ş.a.
   Gonzalo de Córdoba (1453
—   1515), comandant de oşti spaniol, organizatorul armatei în ultima fază a Reconquistei. A cucerit Granada (1492) şi a participat la războaiele italiene (1494—1559) împotriva Franţei. în 1503 a cucerit regatul Neapolului, extinzînd asupra acestuia stăpînirea Spaniei.
   gopác (COR.), dans popular u-crainean, jucat mai ales de bărbaţi, în măsură de 2/4, mai rar de 4/4, cu fan-dări şi sărituri mari. Gopacul a fost introdus de către compozitorii ruşi şi ucraineni îr» muzica de o-peră, simfonică, de cameră, vocală şi instrumentală.
   Gorbatov Boris Leontievici (1908—1954), scriitor sovietic rus. Primele sale scrieri (povestirea „Celula“* 1928; romanul „Generaţia mea“, 1933* uit. trad. rom. 1949) au în centrul lor figuri de comsomo-lişti. Romanul „Viaţa de toate zilele a Oceanului îngheţat" (1937, trad. rom. 1948) este dedicat cercetătorilor polari, romanul „Neînfrînţii" (1943, uit. trad. rom. 1952) eroismului oamenilor sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial, iar romanul „Don-bass“ (1951, trad. rom.) mişcării inovatoare din rîndul mineri-
lor din Donbass. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   gordián, nod nod complicat cu care Gordios, devenit rege al Frigiei, a legat jugul de oiştea plugului închinat de el lui Zeus în templul din Gor-dium. Oracolele preziceau că cel care va reuşi să desfacă nodul va fi stăpînul Asiei. Alexandru Macedón, fără a pierde vremea, l-a tăiat cu sabia. La figurat, expresia „a tăia nodul gordian44 înseamnă a înlătura un obstacol dificil, a rezolva o situaţie extrem de complicată, fără pierdere de vreme.
   Gordianus, numele a trei împăraţi romani, dintre care cel mai cunoscut este Gordianus al III-lea (238—244), în timpul căruia carpii au organizat o mare incursiune în Moesia Inferioară şi în Tracia; probabil în acest timp, sub presiunea uniunii carpo-gotice, romanii au părăsit capul de pod de la Bărboşi (în apropiere de Galaţi).
   gordín (VITICULT.), soi de viţă de vie autohton, unul dintre cele mai vechi soiuri romîneşti. înainte de distrugerea viilor indigene de către filoxeră, gor-
                                                                                      Musorgski — Gopac
dinul, în amestec cu băşicata, forma baza viilor din podgoriile de Ia Dealul Mare. Are struguri de mărime mijlocie, de formă tronconică, cu bobul ovoid, colorat verde-gălbui, uneori cu puncte ruginii. Este un soi folosit pentru producerea vinurilor curente de masă, răspîndit mai mult în podgoriile din Oltenia, unde se cultivă în amestec cu soiurile crîmpoşie şi braghină. Producţia de struguri variază între 2,900 şi 7,800 kg de fiecare butuc. Tăria alcoolică a vinurilor din soiul gordin este de 8°— 10°.
Gordin
   Gorecki [goriţchi], Leonard (sec. XVI), cronicar polon. Este autorul unei cărţi apărute în 1578, care relatează războiul de eliberare a Moldovei, din 1574, condus de Ioan Vodă cel Cumplit. Cartea evidenţiază curajul şi calităţile militare ale domnului Moldovei.
   gorgan, movilă artificială de pămînt, ridicată în orînduirea comunei primitive, de obicei deasupra mormîntului unui conducător. Este foarte frecvent pe mormintele scitice şi, prin influenţă, pe mormintele unor conducători ai triburilor trace.
   Gorgias (c. 483 — c. 375 î.e.n.), retor şi filozof grec, unul dintre cei mai renumiţi s o-f i ş t i, partizan al democraţiei sclavagiste. Opunîndu-se concepţiilor metafizice care corespundeau, în ultimă instanţă, intereselor aristocraţiei conservatoare, G. a dezvăluit caracterul contradictoriu al realităţii şi al cunoaşterii, dar a ajuns la concluzii greşite, sceptice şi relativiste, rezumate prin trei teze: nu există nimic; dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut; dacă ar putea fi cunoscut, n-ar putea fi comunicat.
Gorgonă
 Allegretto scherxarvdo'
                  ^f\             
     P izz. irco  ^ w    IZ.      
-fi. m h'            PJ  \ arco   
                      s           
                                  
                  Gopac           
gorgone
585
GORKl
   Gorgone, monştri fabuloşi care apar adeseori în poemele vechi greceşti. Hesiod vorbeşte de trei G.: Stheno, Euryale şi Meduza, dintre care numai ultima era muritoare. Erau reprezentate ca femei cu înfăţişare hidoasă, cu ochi aprinşi, cu şerpi încolăciţi în plete şi la cingătoare. Se credea că nici un muritor nu le putea privi fără să fie prefăcut în stană de piatră. Conform legendei, P e r-s e u ar fi ucis pe Meduza, tăindu-i capul; din sîngeleacesteia s-ar fi născut calul înaripat Pegas.
   gorilă ( Gorilla gorilla)> specie de maimuţă antropomorfă, cu corpul robust, de circa 2 m înălţime, cu pieptul lat şi aproape golaş. Se aseamănă cu omul atît la faţă cît şi prin poziţia bipedă şi conformaţia mîinii. Se hrăneşte cu fructe; trăieşte în pădurile din Africa ecuatorială, în grupuri mici, mai mult pe sol, mergînd destul de bine şi pe membrele posterioare.
   Gorizia [gorijia] (Gorica fgortţal), oraş situat pe rîul Isonzo, la graniţa dintre Italia şi R.S.F. Iugoslavia. Circa 43 000 Ioc. Partea vestică aparţine Italiei, iar cea estică R.S.F. Iugoslavia. în timpul primului război mondial, în împrejurimile G. s-au dat mari bătălii (1916 şi Î9Î7) între armatele italiene şi cele austro-ungare.
   Gorki, Maxim (pseudonimul îui Aleksei Maksimovici Peşkov) (1868—1936), mare scriitor sovietic rus, întemeietor al realismului socialist. S-a născut în oraşul Nijni Novgorod (azi Gorki). Fiu de muncitor, G. a cunoscut încă din copilărie asprimile unei vieţi pline de lipsuri, evocată ulterior în trilogia autobiografică: „Copilăria mea“ (1913—1914), „La stăpîn" (1914) şi „Universităţile mele" (1923). A intrat de tînăr in legătură cu mişcarea revoluţionară, iar din primii ani ai secolului nostru s-a alăturat luptei revoluţionare a partidului bolşevic. G. a debutat în 1892. în 1902 a fost ales membru de onoare al Academiei Ruse de Ştiinţe, însă alegerea a fost anulată de ţar. în 1905, pentru proclamaţia îndreptată împotriva
ţarului după „Duminica sînge-roasă", a fost arestat şi închis în fortăreaţa Petropavlovsk, dar, sub presiunea opiniei publice, după o lună a fost eliberat. în 1905 emigrează în America, apoi în Italia, stabilindu-se la Capri. A participat ca delegat cu drept de vot consultativ la Congresul al V-lea al P.M.S.D.R., unde s-a întîlnit cu V.I. Lenin. Trecînd printr-o perioadă de şovăieli, concretizate în aderarea la ideile „ziditorilor de dumnezeu" (povestirea „Spovedania", 1908), G. a depăşit acest impas, ajutat de Lenin. S-a reîntors în Rusia în 1913. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, G. a desfăşurat o vastă activitate cultu-ral-obştească. în 1934 a fost ales preşedinte al Uniunii scriitorilor sovietici. în ultimii ani ai vieţii a dus şi o intensă activitate antirăzboinică şi antifascistă, aflîndu-se în fruntea congreselor de apărare a păcii şi a culturii, alături de alţi scriitori de renume mondial. Creaţia lui G. se împarte în trei perioade distincte: 1892— 1899, 1899-1917, 1917-1936. în prima perioadă, G. a scris povestiri romantic-simbolice, în care slăveşte libertatea şi frumuseţea jertfei sublime pentru progresul umanităţii („Makar Ciudra“, 1892; „Cîntecul şoi-mului“, 1895; „Bătrîna Izer-ghil", 1895) şi povestiri realiste despre viaţa grea a năpăstuiţilor de la marginea societăţii („Celkaş", 1895; „Foştii oameni", 1897; „Malva", 1897; „Konovalov", 1897). Începînd cu anul 1899, orizontul creaţiei lui G. se lărgeşte, cuprin-zînd noi teme, genuri şi specii literare. în piesa „Azilul de noapte“ (1902), tablou sumbru şi zguduitor al lumii declasaţilor, G. înalţă un adevărat imn năzuinţei spre demnitate şi fericire a oamenilor. în romane ca „Fonia Gordeev“ (1899), „Cei trei" (1900-1901), în piese de teatru ca „Micii burghezi" (1902), „Vilegiaturiştii" (1904), „Copiii Soarelui" (1905), „Barbarii" (1905), iar mai tîrziu în amplul ciclu „Orăşelul Okuroy" (1909-1911), G. a zugrăvit procesul descompunerii vieţii burgheze, care înăbuşă şi face să se ofilească
geniul, libertatea şi frumuseţea umană. Sub înrîurirea evenimentelor revoluţionare din 1905—1907 a scris piesa „Duşmanii" (1906) şi romanul
M. Gorki
„Mama" (1907), acesta din urmă preţuit în mod deosebit de Lenin ca purtător al mesajului artistic al clasei muncitoare, operă care a desăvîrşit trecerea de la realismul critic la realismul socialist. „Mama"dezvăluie cu deosebită expresivitate şi simplitate procesul de trezire a conştiinţei politice a proletariatului, lupta lui eroică pentru înfăptuirea ţelurilor istorice ale revoluţiei socialiste. Acestei lupte, G. i-a închinat şi alte povestiri, ca „Vara" (1909), o parte a „Povestirilor din Italia" (1911-1913) ş.a. Perioada postrevoluţionară a creaţiei lui G. este cunoscută ca perioada „marilor sinteze", în care, reluînd vechile terne, le tratează în perspectiva revoluţiei victorioase (amplul roman „întreprinderile Artamonov", 1925, ciclul de piese „Egor Bu-lîciov şi alţii", 1932, „Dostigaev şi alţii", 1933 etc.). în cea mai vastă operă a lui G-, monumentalul roman „Viaţa lui Klim Samghin" (1925—
1936), realitatea socială a Rusiei e înfăţişată în întreaga ei amploare, pe o perioadă de 40 de ani. Prin figura eroului principal, G. a demascat strălucit încercările falimentare ale ideologilor burghezi de a justifica teoretic individualismul. Totodată meschinului Samghin îi este contrapus revoluţionarul de profesie Kutuzov, omul căruia îi aparţine viitorul, la care claritatea gîndirii se îmbină perfect cu siguranţa ac-
GORKI
 586
 GORUN
ţiunii. însufleţită de umanismul socialist, pe care l-a promovat cu vigoare romantic-revoluţi-ona-ră, opera lui G. a constituit o etapă nouă în dezvoltarea literaturii ruse şi mondiale. Ea cuprinde caractere puternic tipizate, alese din toate straturile sociale, probleme de adînc răsunet uman şi este realizată într-un stil epic, uneori febril, dar întotdeauna de o spontaneitate cuceritoare. Naraţiunea şi dialogurile, colorate prin antiteze romantice şi prin folosirea discretă a epitetelor şi inversiunilor specifice limbii ruse, pun în valoare o mărturie umană de neasemuită autenticitate despre epoca noastră. Poîemizînd cu reprezentanţii literaturii decadente într-o serie de articole („Destrămarea personalităţii**, 1909 ş. a.) şi arătînd că literatura desperării e proprie individualităţilor care se simt strivite de contradicţiile de nerezolvat ale lumii burgheze, G, a fundamentat, prin chiar opera sa, o nouă atitudine etică şi estetică în literatură, aşezînd trainic la temelia acesteia încrederea omului în capacitatea de a birui adversităţile vremii şi de a-şi făuri un viitor luminos. Maestru al genului memorialistic, el a închinat neîntrecute portrete scriitorilor mari pe care i-a cunoscut personal (Korolenko, Cehov, Tolstoi); dar cel mai desăvîrşit portret a fost cel consacrat lui Vladimir Ilici Lenin, considerat de el ca adevăratul său dascăl, într-o serie de articole ia apărarea culturii, ameninţată de barbaria fascistă. în studiile privind noua literatură sovietică, dar mai ales în raportul ţinut la primul congres al scriitorilor sovietici (1934), G. a adus o contribuţie de seamă la elaborarea teoriei realismului socialist. El i-a chemat pe scriitori „să privească prezentul •cu ochii viitorului**. Reprezentanţi de frunte ai literaturii mondiale, ca Anatole France, Romain Rolland, Bemard Shaw, Lu-Sin, Jack London, Martin Andersen Nexö, Henri Bar-busse, Theodore Dreiser ş.a., au recunoscut în repetate rîn-duri cît de muJt îi datorează lui G., cît de adînc i-a influenţat încrederea nestrămutată
a acestuia în forţa şi viitorul omului. De un puternic ecou s-a bucurat creaţia lui G. şi în Romînia. Primele traduceri datează din 1901. în 1905 au avut loc şi în ţara noastră puternice acţiuni de protest împotriva arestării marelui scriitor. Creaţia lui G. a căpătat cea mai mare răspîndire în Romînia după 23 August 1944, cînd toate operele sale au fost editate şi reeditate.
   Gorki, oraş in Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat la confluenţa rîului Oka cu
Volga. 1042 000 loc. (1963). Important centru industrial. Principala ramură industrială este construcţia de maşini (maşini de transport, utilaj industrial, nave fluviale, motoare diesel electrice, maşini-unelte). Există şi întreprinderi ale industriei de prelucrare a lemnului, uşoară şi alimentară. Mare port fluvial. Centru cultural: institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. A fost un important centru comercial al Rusiei în evul mediu şi în epoca modernă, sub numele de Nijni-Novgorod. Numele actual l-a primit în 1932, în cinstea lui M. Gorki, născut în acest oraş.
   Göriitz, oraş în sud-estul R.D. Germane, în districtul Dresaen, pe malul stîng al rîului Neisse, la graniţa cu R.P. Polonă. 89021 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (utilaj industrial, vagoane), textilă, de prelucrare a lemnului.
în împrejurimi se exploatează lignit. Monumente istorice (sec.
XV-XVI).
  Gorlovka, oraş în U.R.S.S., înR.S.S. Ucraineană, situat în Donbass. 309 000 loc. (1962). însemnat prin extracţia de cărbune. Are întreprinderi de utilaj minier, cocsochimice, de îngrăşăminte azotoase, de prelucrare a dolomitului etc. Institut pedagogic şi de mine.
  Gorovei, Artúr (1864—1951), folclorist şi etnograf romín. A fost membru corespondent al Academiei Romíné şi al mai multor societăţi folclorice de peste hotare. A întemeiat şi condus revista de folclor „Şezătoarea** (1892— 1929). împreună cu M. Sadoveanu a scos gazeta sătească „Răvaşul po-porului** (1907—1909). Dintre numeroasele sale lucrări folclorice şi etnografice, cele mai importante sînt: „Cimiliturile romînilor“ (1898), volumul de basme „Zmei şi zîne“ (1909), „Elementul popular în literatura cultă** (1935).
  Gorun, Ion (pseudonimul lui Alexandru Hodoş) (1863 — 1929), scriitor romín. A fost redactor al revistei „Viaţa“ şi al altor publicaţii. A compus versuri, proză şi articole în spirit semănătorist, arătîndu-se preocupat şi de „lumea nfrăjită** a micilor funcţionari („Robinson în ţara romînească**, 1904; „Lume necăjită**, 1911 ş.a.). A tradus din Kant, Goethe, A. Dumas.
Vedere din Gorki
gorun
 587
 GOSPODĂRIE AGRICOLĂ
                                                          Gorun
   gorun (Quercus sessiîiflora), arbore din familia fagaceelor, înalt pînă la 36 m, cu trunchiul drept şi frunze ovale sau eliptice, lobate pe margine. Fructul (ghinda) nu are peduncul, iar solzii cupei sale lemnoase sînt liberi, neconcrescuţi. La noi în ţară este răspîndit mai ales în regiunile de deal. Lemnul este foarte valoros şi se utilizează la construcţii, în industria de mobile, pentru parchet etc.
   Gosau, facies de ~ (STRAT.), complex de depozite de litoral din cretacicul superior, care conţin o faună bogată, reprezentată prin unele specii de lame-libranhiate (hipuriţi), gasteropode (nerinei), corali etc.; u-neori conţine şi strate cărbu-noase. In R.P.R., /. de G. se găseşte în împrejurimile Cîm-pulungului Moldovenesc, în muntele Beneş din Carpaţii Orientali, în bazinul Brezoi-Titeşti din reg. Argeş, în diferite regiuni din Munţii Apuseni etc. In bazinul Boro-dului dm regiunea Crişana, faciesul de Gosau conţine cărbuni.
   Go Si, pictor peisagist chinez din a doua jumătate a sec. al XI-lea. Autor al unor tablouri monocrome, înfăţişînd imaginea măreaţă şi poetică a peisajului muntos din China („Primăvară timpurie**, „Peisaj cu zăpadă“). Ca teoretician, Go Si a recomandat artiştilor o profundă studiere a naturii.
   gosipól (CHIM.), compus organic, care se găseşte în uleiul de bumbac crud şi care imprimă acestuia un caracter toxic şi o culoare închisă. Se prezintă sub formă de cristale galbene cu p.t. 199°C. G. este un antioxidant puternic. Se elimină din uleiul de bumbac din cauza toxicităţii.
 38
                                                                          gospodărie agricolă, unitate economică în care se obţine
o  producţie agricolă vegetală şi animală. G.a. se deosebesc între ele după tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie, şi în primul rînd după proprietatea asupra principalului mijloc de producţie din agricultură, pămîntul. în funcţie de acest criteriu se deosebesc: a) g. a. bazate pe proprietatea privată, cum sînt: g.a. capitalistă, g.a. individuală, bazată pe munca proprie, cooperativele de producţie agricolă de tip capitalist etc., şi b) g.a. bazate pe proprietatea socialistă, cum sînt: g.a. colectivă, g. a. de stat. G. a. socialiste sînt superioare calitativ atît faţă de gospodăriile mari capitaliste cît şi faţă de micile gospodării ţărăneşti individuale, prin aceea că desfiinţează exploatarea omului de către om, şi permit, pe baza noilor relaţii de producţie, dezvoltarea planificată, folosirea pe scară largă a tehnicii noi, aplicarea cuceririlor ştiinţei, realizarea unor producţii tot mai mari la unitatea de suprafaţă, în condiţiile creşterii productivităţii muncii şi reducerii preţului de cost al produselor şi asigurarea unui nivel de trai ridicat membrilor
ei. — G. a. individuală, unitate de producţie agricolă, bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, în această categorie intră atît gospodăria ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca proprie, cît şi gospodăria particular-capitalistă (chiaburească), bazată pe exploatarea muncii salariate. în condiţiile capitalismului, gospodăriile ţărăneşti individuale mici şi mijlocii sînt ruinate de către marii capitalişti, sporind şi pe această cale proporţiile şomajului. în perioada construirii socialismului, gospodăriile ţărăneşti individuale mici şi mijlocii sînt îndrumate şi sprijinite să se unească în mari gospodării colective, treptat, pe măsura convingerii ţărănimii muncitoare de avantajele acestora din urmă. V. şi agricultură. — G. a. de stat (G.A.S.), mare întreprindere agricolă socialistă, bazată pe proprietatea de stat asupra pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie, precum şi asupra bunurilor obţinute, înzestrată cu mijloace tehnice moderne şi caracterizată printr-o organizare superioară a muncii şi prin productivitatea ridicată a muncii. Repartiţia în G.A.S. se face după
PRINCIPAL//INDICATORI A! GOSPODĂRIILOR A6RIC0LE DE STAT
LA SFÎRŞITUL ANULUI
                           m      Í950  1955   1959   1963    
UN/TAŢI                           363   265    525    637     
    SUPRAFAŢA AGRICOLA     MII HA 753,2 881,6  1632,3 1926,4- 
     OM CARf- ARABIL              549,8 694,0  1267,3 1510,1  
   NUMĂR MEDIU SCRIPTIC    MII    161,8 155.2  193.2  276,4   
     TOTAL SALARIAŢI                                          
om cari: MUNCITORI                140,8 134,4  174,1  243,3   
    TRACTOARE ASPICOLE     BUC    3281  6455   14719  18.655  
     (mirÂp FIZICE )                                          
PLUGURI BE TRACTOR                3458  5887   13958  17.102  
CULTIVATOARE MECANICE        -    433   2044   7387   8.718   
SEMĂNĂTORI MECANICE          '»   771   2269   9993   13.007  
COMBINE PENTRU PAIOASE       -    85    920    7008   9.638   
EFECTIVUL OE ANIMALE       MU     60,5  84,7 j 146,2  449,5   
BOVINE                     CAPETE                             
DM CAM- VAN a BIVOLIŢE       »    18,0  25,1   55,8   162,7   
PORCINE 1                    »    158,7 225.2  938,4- 99SJ    
OVINE                        n    329,4 541,0  9063   1400,4  
Din CA RC •' CU L INA FINA   »    280,3 505,4  846,8  msj     
Şl SEMIFINÁ                                                   
 GOSPODĂRIE AGRICOLĂ
588
 GOSPODĂRIE AGRICOLĂ
 PRINCIPALII INDICATORI A! 60SP00ÂRHL0R AGRICOLE COLECTIVE
IA SFIRŞITUL ANULUI
                          OM    1950  1955  1959   1963   
UN/TAŢI                   mu    1027  2/52  3828   4870   
FAMILII                   »     67,7  mz    851,2  3345$  
SUPRAFAŢA AGRICOLA        MU HA 288,9 905,8 2998J  9057,5 
DM CARE SUPRAFAŢA ARABILA       262,5 792,8 2682,7 7562,1 
muncă, sub forma salariului, în R.P.R., gospodăriile de stat reprezintă sectorul înaintat al agriculturii şi joacă un rol însemnat în dezvoltarea acesteia. G.A.S. s-au format în ţara noastră pe baza unei părţi a
f>roprietăţii agrare expropriate a reforma agrară din 1945, ca şi a fostelor ferme de stat. Ele au cunoscut o dezvoltare necontenită prin creşterea atît a suprafeţelor de care dispun cît şi a gradului lor de înzestrare tehnică. G.A.S. au avut un rol important în procesul de colectivizare a agriculturii, constituind un exemplu de superioritate a marii producţii agricole socialiste. G.A.S» acordă sprijin gospodăriilor colective în întărirea şi dezvoltarea lor economică, furnizează seminţe de soi, material săditor vitipomi-col şi animale de rasă. G.A.S. au un rol esenţial în creşterea producţiei agricole globale şi marfă, în asigurarea fondului central cu cereale, carne, lapte şi alte produse. G.AS. au sporit producţia globală şi marfă de peste patru ori în perioada 1956—1962. A crescut efectivul de animale şi s-a îmbunătăţit structura lor atît în ce priveşte rasele de animale cît şi potenţialul de producţie pe cap de animal. Lasfîrşitul anului 1962, efectivul de animale Ia 100 ha teren agricol a sporit, faţă de 1959, la bovine de la 9,4 la 25,5 capete, la porcine de la 74,0 la 77,1, la ovine de la
58.3   la 82,5, la păsări de la
115.3  la 198,0. Paralel a crescut şi contribuţia G. AS. la formarea fondului central de produse agricole al statului, ajun-gînd în 1962 să reprezinte 38% la grîu-secară, 13,8% la floa-rea-soarelui, 25,4% la legume, 26,3% la carne (la carne de porc 56,5%), 27,6% la lînăfină şi semifină, 42,9% la lapte de vacă etc. G.A.S. se dezvoltă ca unităţi specializate cu una sau două ramuri de bază şi mai multe ramuri complementare, în funcţie de condiţiile economice şi pedoclimatice. Munca este organizată pe brigăzi permanente de producţie vegetală şi animală, iar procesele de producţie se desfăşoară pe baza unor planuri anuale şi de perspectivă. Conducătorul unic al
G.AS. este directorul, acesta sprijinindu-se pe Consiliul gospodăriei, alcătuit din cadrele de răspundere ale acestei unităţi. Organul central de îndrumare a tuturor G.A.S. este Secţia gospodăriilor agricole de stat din cadrul Consiliului Superior al Agriculturii, ale cărei hotărîri sînt aduse la îndeplinire de către Trustul central al G.A.S. prin trusturile locale, alcătuite din directorii gospodăriilor care ţin de acesta. în perioada desăvîrşirii construcţiei socialiste, G.AS. au un rol dublu: acela de a fi adevărate fabrici de produse agricole, promotoare ale progresului tehnic în agricultură, şi în acelaşi timp model de gospodărie socialistă, exemplu viu al superiorităţii marii producţii agricole, mecanizate, chimizate şi ştiinţific organizate. — G. a. colectivă (G.A.C.), mare întreprindere agricolă socialistă, organizată pe calea asocierii de bunăvoie a ţărănimii muncitoare, bazată pe proprietatea cooperatist-colectivistă asupra mijloacelor de producţie şi a producţiei obţinute prin munca în comun a membrilor ei. Retribuirea muncii se face în natură şi în bani, pe baza principiului socialist al repartiţiei în raport cu cantitatea şi calitatea muncii depuse, cu ajutorul categoriei z i u a-m u n c ă. Activitatea G.AC. se desfăşoară pe baza tehnicii moderne înaintate, cu ajutorul tractoarelor şi al maşinilor agricole principale, puse la dispoziţie de către stat prin staţiunile de maşini şi tractoare. G.A.C. reprezintă forma cea mai înaltă de cooperare în producţie din agricultura ţării noastre şi care corespunde şi asigură dezvoltarea forţelor de producţie. Primele G.A.C. au luat fiinţă în 1949. Numărul lor a crescut de la 56 în 1949 la 4 870 Ia sfîrşitul anului 1963. în aceeaşi perioadă numărul fa-
miliilor asociate a crescut de
la 4 042 în 1949 la 3 345 800 în 1963, iar suprafaţa agricolă colectivizată a sporit de ia
14 300 ha la 9 057 500 ha, în primăvara anului 1962 s-a încheiat procesul de colectivizare. Baza întregii activităţi a G.A.C. o constituie proprietatea obştească, care ia naştere prin colectivizarea pămîntului şi a unor mijloace de producţie ale membrilor (animale de muncă, inventar agricol etc.) şi se dezvoltă pe baza muncii în comun a membrilor şi cu ajutorul statului socialist. Proprietatea obştească a G.AC. cuprinde pămîntul, animalele de muncă şi de producţie, clădirile şi construcţiile productive şi de interes social-cultural, plantaţiile, instalaţiile şi amenajările tehnice, inventarul gospodăresc, precum şi întreaga producţie obţinută. Dezvoltarea proprietăţii obşteşti şi creşterea mijloacelor de bază reprezintă garanţia consolidării şi dezvoltării multilaterale a acestor gospodării. G.A.C. îşi dezvoltă producţia în mod complex, multilateral, creîndu-şi, pe lingă ramurile producţiei vegetale, şi ramurile producţiei animale, întreaga activitate a G.A.C. se desfăşoară pe bază de plan (anual şi de perspectivă), în care se ţine seama de sarcinile planului economiei naţionale, de necesităţile gospodăriei respective, precum şi de condiţiile pedoclimatice locale. Munca în gospodărie este organizată în brigăzi permanente de producţie. Producţia obţinută se repartizează pentru satisfacerea nevoilor obşteşti ale gospodăriei şi a celor personale ale membrilor, precum şi pentru nevoile generale ale statului, prin valorificarea surplusului de produse pe calea contractărilor şi achiziţiilor, re-alizîndu-se îmbinarea intereselor obşteşti cu cele perso-
 gospodărie agricolă
589
GOSPODĂRIRE SOCIALISTĂ
nale. în afară de veniturile principale realizate din gospodăria obştească, colectiviştii obţin venituri suplimentare din gospodăria personală, auxiliară. Organul suprem de conducere al G.A.C. îl constituie adunarea generală a membrilor, care hotărăşte asupra problemelor principale ale întregii activităţi. Organul executiv al conducerii gospodăriei este consiliul de conducere şi preşedintele gospodăriei, aleşi de adunarea generală. Verificarea activităţii economice şi financiare este efectuată de comisia de revizie, aleasă, de asemenea, de adunarea generală şi care raportează acesteia asupra constatărilor efectuate. Dezvoltarea gospodăriilor agricole colective este strîns legată de procesul întăririi lor economice-organizatorice. întărirea economică-organizatorică a G.A.C. se realizează prin creşterea proprietăţii obşteşti, dezvoltarea multilaterală şi intensivă a producţiei, perfecţionarea formelor de organizare şi de retribuire a muncii, sporirea cointeresării materiale a colectiviştilor etc. în acest sens, un rol important a avut unirea gospodăriilor colective mici în unităţi mai mari (proces încheiat la sfîrşitul anului 1962), care a dus la mărirea suprafeţei agricole medii a unei gospodării colective (ex. în 1959 aceasta era de 756 ha, iar în 1962 de
1 697 ha), la creşterea avutului obştesc, ceea ce a creat condiţii deosebit de favorabile pentru realizarea unei producţii intensive şi multilateral dezvoltate. Un indicator principal al gradului de dezvoltare şi de consolidare al G.A.C. este creşterea fondului de bază (indivizibil), de care depinde sporirea veniturilor gospodăriei şi creşterea valorii zilei-muncă. Fondul de bază a crescut în 1962 faţă de 1959 cu
4 439 000 de lei, iar veniturile băneşti în aceeaşi perioadă cu
5 104 000 de lei. Dezvoltarea gospodăriilor colective, sporirea producţiei lor au o însemnătate deosebită pentru asigurarea unui belşug de produse agroalimentare şi pentru creşterea nivelului de trai al ţărănimii şi al întregii populaţii.
 38*
Sin. colectivă. — Gospodăria personală (auxiliară) a colectivistului, gospodărie bazată pe proprietatea personală asupra unor bunuri care nu se colectivizează şi asupra producţiei obţinute. în R.P.R., potrivit Statutului model al G.A.C., ea poate cuprinde: o parcelă de pămînt lăsată în folosinţa personală a colectivistului pentru curte, grădină sau livadă, în suprafaţă de 20—30 de ari, afară de suprafaţa ocupată de construcţii, precum şi casa de locuit, construcţiile gospodăreşti, inventarul agricol mărunt necesar lucrării acestui teren, un anumit număr de animale de producţie (o vacă sau o bivoliţă, două capete de tineret bovin pînă la vîrstă de doi ani, o scroafă cu purcei, pînă la 3 porci, 10 oi şi capre împreună, pînă Ia 20 de stupi, un număr nelimitat de păsări şi iepuri de casă), care sînt proprietatea personală a colectivistului. în socialism, g. p. a. c. are importanţă în obţinerea de către colectivişti a, unor venituri suplimentare, în sporirea producţiei de carne, lapte, ouă, legume, fructe şi altele, îndeosebi pentru satisfacerea complementară a nevoilor familiilor de colectivişti.
   gospodărie comunală, ramură a economiei naţionale, care cuprinde activităţile din cadrul gospodăriei orăşeneşti, prin care se creează produse sau se prestează servicii destinate satisface^ în comun a unor nevoi m&fsriale şi sociale ale populaţiei. G. c. cuprinde: o serie de întreprinderi de producere şi distribuire a energiei electrice, de distribuire a apei, a gazelor naturale, de canalizare, de salubritate, de îngrijire a străzilor etc.; întreprinderi pentru gospodărirea şi exploatarea băilor comunale, unităţi de pompieri, cimitire, crematorii, pompe funebre etc.; gospodăria hotelieră, precum şi transportul orăşenesc de călători şi de mărfuri. Dezvoltarea g. c* în ţara noastră în anii de democraţie populară este legată de înzestrarea întreprinderilor ei cu maşini şi utilaje moderne, de extinderea reţelei de electrificare, canalizare şi alimentare
cu apă a oraşelor, de dezvoltarea şi de modernizarea transportului dé călători etc. în perioada 1950—1962, numărul localităţilor cu reţea de distribuire a apei a crescut de la
101  la 206, iar lungimea acestei reţele de la 3 700 la 6 048 km, cel al localităţilor cu reţea de distribuire a gazelor naturale de la 86 la 339, iar lungimea reţelei de la 859 km la 4 181 km; numărul oraşelor cu transport orăşenesc de călători a crescut de la 27 la 124, cu o lungime a traseelor de 5 145 km faţă de 763 km în 1950. La Congresul al III-lea al P.M.R. s-au prevăzut investiţii pentru g. c* de cca. 5 miliarde de lei, destinate realizării unor lucrări tehnice-edilitare, de alimentare cu apă, canalizare, transporturi orăşeneşti, iluminat public, salubritate şi altele.
   gospodărirea apelor (Hi-DROTEHN.), activitate tehnică complexă, avînd ca obiect repartiţia şi utilizarea raţională a resurselor hidraulice naturale, conform intereselor economiei (navigaţie, pescuit, energie, irigaţii, alimentări cu apă) şi ale apărării împotriva efectelor dăunătoare ale apelor (inundaţii, eroziunea solului, protecţia calităţii apelor etc.).
   gospodărire socialistă (EC. POL.), metodă de conducere planificată a întreprinderilor socialiste, bazată pe comensurarea în bani şi compararea cheltuielilor cu rezultatele activităţii economice, pe acoperirea cheltuielilor întreprinderilor din veniturile lor proprii şi asigurarea rentabilităţii producţiei. G* s., ca o categorie economică specifică societăţii socialiste, este determinată de relaţiile de producţie socialiste, de legile economice obiective ale socialismului, de existenţa producţiei de mărfuri şi de acţiunea legii valorii. Principiile de bază ale g. s. sînt: îmbinarea conducerii centralizate cu independenţa economic ă-operativă a întreprinderilor; cointeresarea materială a întreprinderii şi a lucrătorilor în îndeplinirea planului, în creşterea rapidă şi neîntreruptă a producţiei, în folosirea gospodărească a mijloacelor materiale,
GOSSAERT
590
 GOTHA
băneşti şi a timpului de muncă, în realizarea r e n t a b i 1 i t ă-
X  i i întreprinderii; răspunderea materială a întreprinderii şi a lucrătorilor pentru îndeplinirea planurilor de producţie, pentru folosirea justă şi cu economie a mijloacelor de care dispune întreprinderea; controlul prin leu asupra activităţii întreprinderilor, G.s. constituie o formă concretă de înfăptuire a centralismului democratic, îmbinînd conducerea unică cu iniţiativa largă a maselor de oameni ai muncii. Prin sistemul măsurilor de cointeresare materială, ea îmbină interesele generale ale societăţii cu interesele personale ale oamenilor muncii. In cadrul g.s., întreprinderile sînt dotate cu fonduri fixe şi mijloace circulante, pentru a căror folosire judicioasă răspund faţă de stat. Scopul principal al g. s. este economisirea permanentă a muncii vii şi materializate, reducerea reţului de cost şi creşterea eneficiilor întreprinderilor. G. S. stimulează întreprinderile să lupte pentru reducerea cheltuielilor individuale de producţie sub nivelul celor socialmente necesare, să folosească tehnica nouă în producţie, să folosească raţional materiile prime, materialele, combustibilul, să sporească productivitatea muncii, să dea produse de calitate superioară şi să respecte riguros regimul de economii. In R.P.R., g. s. a fost introdusă începînd din 1949, o dată cu trecerea la dezvoltarea planificată a economiei naţionale. Congresul al III-lea al P.M.R. a subliniat necesitatea ca în viitor, în vederea întăririi g. s., întreprinderile, ministerele etc. să ia măsuri pentru preîn-tîmpinarea pierderilor şi a cheltuielilor neproductive, pentru reducerea consumurilor specifice, creşterea rentabilităţii tuturor unităţilor şi la toate produsele, toate acestea re-flectîndu-se în sporirea beneficiilor şi a veniturilor bugetare, Gossaert, Jan v. Mabuse» Gossec [goséc 7, Francois Joseph (1734—1829), compozitor şi dirijor francez, unul dintre cei mai proeminenţi
muzicieni din perioada revoluţiei burgheze din Franţa. A întemeiat, în 1784, şcoala regală de cînt şi declamaţie, pe baza căreia, în 1793, s-a înfiinţat Institutul naţional muzical (din 1795, conservator). G. este socotit părintele simfoniei franceze. Â scris lucrări monumentale vocal-simfonice (opere, oratorii, misse), simfonii, imnuri şi marşuri cu conţinut patriotic-revoluţionar. Gossec a fost membru al Institutului francez.
  Gostat v. gospodărie a-gricolă de stat.
  goştină, în evul mediu, în ţările romíné, dare apăsătoare constînd din dijma în porci, numită la început, în Ţara Romînească, vama din porci, iar în Moldova desetina din porci, cuantumul ei variind între 1 din 30 şi 1 din 10. In sec. al XVI-lea, goştina a
desemnat şi dijma în oi, iar în timpul lui Constantin Han-gerli (1797—1799), a fost reintrodus în Ţara Romînească văcăritul, tot sub acest nume.
   Göteborg [iötdhori], oraş în sud-vestul Suediei, situat la ţărmul strîmtorii Kattegat. 404 738 loc. (1961). Este cel mai mare port al ţării şi al doilea oraş din Suedia, după Stockholm, ca număr de locuitori şi ca producţie industrială. Mari şantiere navale, fabrici de automobile, rulmenţi, motoare, utilaj electrotehnic, rafinării de petrol, întreprinderi textile şi de confecţii.
   Gotha, oraş în R.D. Germană, în districtul Erfurt, 56 280 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (material rulant, în special vagoane, şi maşini-unelte), alimentară, chimică, a lemnului, poligrafică. Aici se află cel mai mare insti-
Artă gotică. Sainte Cbapelle din Paris (1243 — 1248)
 gotică
591
 GOTICA
tut cartografic din ţară (înfiinţat în 1785).—Programül de la G., program adoptat la 5 mai
1875,  la congresul de unificare a social-democraţiei germane, care a avut loc în acest oraş (v. şi „Critica prog ramului de la Got h a“).
   gotică, arta arhitectura şi arta care s-au dezvoltat în Europa occidentală din a doua jumătate a sec. al XII-lea şi în unele ţări pînă la mijlocul sec. al XVI-lea, caracterizate prin utilizarea unui stil cunoscut sub numele de stil gotic. A. g., care a luat naştere în cadrul artei romanice, înlocu-ind-o pe aceasta, a fost o creaţie a culturii orăşeneşti şi de curte a feudalismului tîrziu. Puternic influenţată de ideologia religioasă feudală, în cadrul ei s-au dezvoltat totuşi şi tendinţe populare realiste, exprimînd trezirea conştiinţei de sine a păturilor de meşteşugari şi de negustori. Catedralele de piatră în stil gotic şi palatele comunale constituiau centre ale vieţii orăşeneşti. Tot în această epocă a fost elaborată schema plani-metrică a oraşelor, care a determinat şi aspectul arhitectonic al acestora timp de cîteva secole. Arhitectura gotică, caracterizată prin proporţiile impunătoare ale edificiilor şi prin spaţiile încăpătoare ale interioarelor, a dezvoltat construcţiile cu bolţi pe arce frînte (în ogivă) şi cu arcuri butante. Aceste inovaţii tehnice au permis trecerea de la edificiul gre-
oi,  static, din arhitectura romanică, la osatura zveltă, dinamică şi avîntată a catedralelor gotice. Verticalitatea, înălţimea şi soliditatea clădirilor nu mai erau asigurate cu ajutorul maselor enorme de zidărie, ci prin echilibrul îndrăzneţ dintre bolţi, zidurile de susţinere, arcele exterioare de sprijin şi contraforturile. Zidurile, mult uşurate, sînt prevăzute cu deschideri şi goluri numeroase, înlocuite uneori cu dantele de piatră sau cu ferestre cu vitralii policrome. Faţadele sînt decorate eu mari portaluri, cu sculpturi şi cizeluri fine în piatră (ex. statui, pilaştri, rozete). In a. g. se pot distinge trei perioade principale, caracterizate prin complicarea şi îmbogăţirea de-
Artă gotica. Uta. Statuie din corul de vest al Domului din Naumburg (c. 1250— 1260)
corului, care în cele din urmă copleşeşte liniile delicate ale arhitecturii: goticul lanceolat (sec.
XII—XIII), goticul „rayonnant"
(sec. XIII—XIV) şi goticul tJlamboyant“(sec. al XV-lea).Un rol însemnat în arhitectura gotică l-au avut construcţiile laice (primării, spitale, hale, castele, construcţii fortificate etc.). în sculptura gotică sînt păstrate în mare măsură convenţionalismul proporţiilor şi nota hieratică în tratarea personajelor, dezvoltîndu-se în acelaşi timp tendinţa de redare expresivă şi de individualizare a figurilor.
Creşterea tendinţelor realiste s-a manifestat de asemenea în pictura de altar, de miniaturi şi în arta vitraliilor. Artele gotice decorative şi aplicate se disting prin înalta măiestrie a execuţiei
şi prin îmbogăţirea repertoriului ornamental (ex. sculpturile în piatră, în fildeş, tapiseriile^ arta metalului, emailurile etc.)-A. g. a atins o mare strălucire şi o largă răspîndire în Franţa, care este considerată leagănul a-* cestei arte (ex. Catedrala Notre-Dame din Paris, 1163—1250; Catedrala din Chartres, 1194-1260; Catedrala din Reims* 1210—1311; etc.). în prima jumătate a sec. al XIII-lea* a. g. s-a răspîndit în Anglia, în Germania, unde s-a dezvoltat în special arhitectura religioasă (Catedrala din Frei-burg, 1260—1350) şi laică (Castelul lui Albrecht din Meissen, sec. al XV-lea), apoi în Ţările de Jos, Spania, în ţările scandinave şi în Italia* ţară în care stilul gotic a
 COTIGĂ
 592
GOTLAND1AN
Artă gotică. Catedrala Notre-Dame din Paris (sec XII —XIII)
fost utilizat cu precădere în monumentele civile (ex. „Palatul dogilor** din Veneţia, sec. al XIV-lea). Numeroase monumente gotice s-au construit în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Croaţia, în regiunile apusene ale U.R.S.S., stilul gotic fiind adaptat în aceste ţări unor formule specifice, ,locale, în sec. XV—XVI, în majoritatea ţărilor din Europa occidentală, a. g. a fost înlocuită de arta Renaşterii. La noi în ţară, cu precădere în Transilvania, se găsesc numeroase monumente de arhitectură gotică (ex. „Biserica Sf. Mihai“ din Cluj, sec. XIV—XV, iar turnul sec. al XIX-lea; „Biserica Nea-gră“ din Braşov, sec. al XIV-lea; „Biserica Sf. Maria*4 din Sibiu, sec. al XIV-lea; castelul de la Hunedoara, sec. al XV-lea etc.). în Moldova, arhitectura asimilează şi integrează în
plastica sa de detaliu elemente de provenienţă gotică: portaluri, chenare de fereastră etc.
   gotică, limba veche limbă germanică, avînd numeroase şi foarte dispersate dialecte. Monumentul literar cel mai important este Biblia tradusă de U ] fila în sec. al IV-lea. Ultimele resturi de /. g. au fost înregistrate în Crimeea in sec. al XVI-lea.
   gotice (POLIGR.), caractere de litere folosite pentru scrierea gotică. V. şi alfabet gotic.
   Gotland, insulă în Marea Baltică, situată la 84 km de ţărmul sud-estic al Scandinavici. Aparţine Suediei. Suprafaţa : 2 960 km2. Populaţia: 56 050 loc. (1960). Relief slab ondulat, cu înălţimi pînă la 83 m. Ţărmuri abrupte. Climă temperată marină.' Păduri de conifere. Se cultivă grîu, ovăz, sfeclă de zahăr, cartofi şi se cresc ovine şi porcine. Principalul oraş şi port al insulei: Visby.
   gotlandián (STRAT.), seria superioară a silurianului, caracterizată prin anumite specii de graptoliţi, trilobiţi, nautiloi-dee, brahiopode, celenterate, amoniţi, peşti etc. Apare în regiunea scutului baltic, în Insulele Britanice, în zona ar-deno-polonă, în diferite regiuni din zona mediteraneană, în Podişul Podolic, în munţii Ural şi Caucaz, în Colinele Timan etc. în R.P.R. s-a găsit în sondajele de la Hîrlău-Deleni (reg. Iaşi) şi de la Tuzla (Do-brogea).
Artă gotică. Palatul dogilor din Veneţia (sec. XIV—XV)
 COTTFRIED VON STRASSBURG
593
GQURSAT
   Gottfried von Stras sburg
[gótfrid] (sfîrşitul sec. XII— începutul sec. XIII), poet epic german, ridicat din rîndurile orăşenimii medievale. A scris între 1205 şi 1210, pe baza unui izvor francez, romanul cavaleresc în versuri „Tristan şi Isolda" (neterminat), în care cîntă forţa irezistibilă a dragostei.
   Gottwald, Klement (1896
—  1953), militant al mişcării muncitoreşti cehoslovace şi internaţionale. Membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia de la crearea acestuia (1921),
K. Gottwald
G. a fost ales în 1925 membru al C.C., iar în 1929 secretar general al C.C. al P.C. din Cehoslovacia. Începînd din 1945 a fost preşedinte al P.C. din Cehoslovacia. între 1946 şi 1948 a fost şeful guvernului, iar din iunie 1948 preşedinte al Republicii Cehoslovace. între 1935 şi 1943 a fost secretar al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a.
   Gottwaldov, oraş în R.S Cehoslovacă, situat în regiunea subcarpatică vestică. 59 920 loc. (1960). Unul dintre cele mai mari centre ale industriei de încălţăminte din lume (Combinatul „Svit**). Furnizează circa 2/3 din producţia de încălţăminte a ţării, în mare parte pentru export. Are şi întreprinderi de utilaj industrial (pentru fabrici de încălţăminte şi tricotaje), de motoare, fabrici de ciorapi şi tricotaje, de cauciuc, chimice.
   goţi, neam germanic originar din Scandinavia, aşezat în regiunea vărsării Vistulei în Marea Baltică, de unde, spre sfîrşitul sec. al II-lea. a început
migraţiunea spre sud. în sec. al III-lea, g. s-au aşezat pe teritoriul cuprins între Carpaţi şi Don, de unde, împreună cu carpii, au săvîrşit dese atacuri pustiitoare împotriva Imperiului roman. Treptat, g. s-au împărţit în două mari grupuri: vizigoţii şi ostrogo-ţ i i. Vizigoţii au ocupat, după retragerea stăpînirii romane (271), teritoriul Daciei. Ei au lăsat urme materiale puţine pe teritoriul patriei noastre, între acestea se numără tezaurul descoperit în 1837 la Pietroasa, cunoscut şi sub numele de „Cloşca cu pui‘\ format din obiecte lucrate în aur. în anii 375—376, g. au fost zdrobiţi de huni. Vizigoţii, în frunte cu regele lor Atanaric, au trecut în Peninsula Balcanică, impunînd romanilor primirea lor în imperiu ca f e d e-r a ţ i, apoi în Italia şi, în cele din urmă, în Spania, unde au întemeiat un puternic regat. Ostrogoţii, supuşi de huni, au intrat în uniunea de triburi a acestora şi, mai tîrziu, în sec. al VI-lea, au trecut în Italia, unde au creat, sub T e o d o-ric cel Mare, un regat cu capitala la Ravenna.
   Goujon [gujő/, Jean (1510 sau 1514—1564 sau 1568), sculptor francez, reprezentant de seamă al Renaşterii franceze. A sculptat decoraţia hotelului Carnavalet din Paris (cca. 1545) şi a frontonului palatului Luvru (cca. 1550—
1562), basoreliefurile pentru amvonul bisericii Saint-Ger-main-FAuxerrois (1544—1545), nimfele care împodobesc „Fîn-tîna Inocenţilor** (cca. 1547— 1549) etc. Lui G. i se atribuie sculpturile în marmură „Diana" şi „Venus şi Amor“. A fost un strălucit desenator şi gravor. Arta sa limpede, armonioasă şi plină de graţie reprezintă una dintre culmile sculpturii realiste a Renaşterii.
   Gounod [gunó/, Charles Francois (1818—1893), compozitor francez, organist şi dirijor. A fost membru al Academiei franceze de arte frumoase. Cel mai de seamă reprezentant al operei lirice franceze. El a opus efectelor teatrale ale „operei mari** simplitatea şi veridicitatea subiectului, sinceri-
tatea, farmecul şi caracterul emoţional al muzicii. A scris 12 opere, printre care: „Sapho“ (montată în 1851), „Doctor fără voie“, după Moliére (1858),
Ch. Fr. Gounod
„Mireille** (1863), „Romeo şi Julieta" (1867) ş.a. Cea mai răspîndită, „Faust“ (1859), deşi se limitează la tema dragostei dintre Faust şi Margareta, se remarcă prin lirismul romantic pătrunzător, prin graţia şi prospeţimea poetică a melodiilor, în c?re străbat ecouri ale cîntecului şi dansului orăşenesc francez, prin fluiditatea armoniei şi eleganţa formei, ca şi prin sobrietatea şi coeziunea elementelor vocale şi orchestrale, A mai scris simfonii, oratorii („Moarte şi viaţă**, 1885), misse („în memoria Ioanei d’Ârc, 1887). recviemuri, cantate cu subiect patriotic („La graniţă", 1870, scrisă sub înrîurirea evenimentelor războiului franco-prusac; „Gallia‘\
1871), muzică pentru diferite ansambluri instrumentale, piese pentru pian, coruri, lucrări vocale, muzică de scena pentru piesele „Ulysse" de F. Ponsard si „Jeanned’Arc" de J. Bărbier) etc. Creaţia sa a înrîurit dezvoltarea ulterioară a operei franceze, în special a personalităţii compozitorului G. Bizet. Autor de lucrări literar-muzicale.
   Gourmont [gurmo]y Remy de (1858—1915), scriitor şi critic literar francez. A scris romane psihologice, dar s-a afirmat mai ales ca eseist şi critic literar estetizant, favorabil curentului simbolist („Cultura ideilor**, 1900; „Plimbări literare**, 1904—1913).
   Goursat [gursa7, Edojaard (1858— 1936), matematician
GOVORA
594
GOYÁN
francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Cele mai importante lucrări ale lui G* se referă la -ecuaţiile diferenţiale cu derivate parţiale de ordinul al doilea, la teoria funcţiilor analitice şi la teoria ecuaţiilor integrale.
   Govora, mănăstire fundată în sec. al XV-lea, refăcută de Matei Basarab, care a instalat aici una din importantele sale tipografii unde s-a tipărit în 1640 „Pravila de la Govora**. Biserica a fost renovată în 1702 •de Constantin Brîncoveanu.
   Govora, Uzina de produse sodice -*■', unitate industrială din apropierea oraşului B ă-ile Govora, intrată în iuncţiune în 1960, care valorifică zăcămintele de sare din apropiere. U. de p. s. G. produce sodă calcinată şi sodă caustică. Capacitatea de producţie este de 170 000 t/an de carbonat de sodiu brut, ceea ce corespunde în produse finale cu 90 000 t/an de sodă calcinată şi 40 000 t/an de sodă caustică. Producţia a-cestei unităţi industriale este de 3,7 ori mai mare decît întreaga producţie a Romîniei din 1938. m
   „Govora", gazetă a muncitorilor tipografi din Romînia, apărută la Bucureşti în 1886. A militat pentru drepturi democratice, pentru gruparea tuturor lucrătorilor tipografi într-o singură asociaţie.
   Goya y Lucientes/ luOUntes ], Francisco Jose de (1746—1828), mare pictor, desenator şi gravor spaniol, unul dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai realismului critic. Din 1789 a fost pictor de curte. Ultimii
zece ani din viaţa sa i-a petrecut în emigraţie în Franţa, la Bordeaux. G. a participat la toate evenimentele vieţii din vremea sa. In timpul revoluţiilor burgheze din Spania a fost alături de masele populare care luptau împotriva ocupanţilor francezi, cît şi, mai tîrziu, împotriva monarhiei, feudalilor şi inchiziţiei. Opera lui, vastă şi variată, cuprinde tablouri istorice, scene religioase, scene de gen, portrete. Arta sa, străbătută
Goya
de încredere în izbînda luptei de eliberare, se caracterizează prin forţa, prin expresivitatea şi prin fidelitatea imaginilor. In fresce, dintre care cele mai celebre se află în biserica San Antonio de la Florida (1798), subiectele religioase sînt tratate ca adevărate scene de gen. Cartoanele executate pentru manufactura regală de tapiserii au drept temă scene din viaţa poporului („Tîrgul de oale“, 1778; „Zidar rănit“, 1786). In compoziţiile de şevalet, G. a consemnat imagini dramatice din lupta patrioţilor spanioli
împotriva cotropitorilor francezi („împuşcarea răsculaţilor în noaptea de 3 mai 1808“, 1814; „Pregătirea prafului de puşcă în Sierra de Tardiente“, cca. 1811 etc.) sau împotriva reac-ţiunii spaniole („Tribunalul in-chiziţiei“, 1794 etc.). In portrete a surprins cu o deosebită perspicacitate trăsăturile individuale şi sociale ale modelelor sale (portretul pictorului Bayeu, 1795; „Ducesa de Alba“, 1795; „Maja îmbrăcată** şi „Maja nudă**, cca. 1802 etc.). în celebrul portret de grup „Familia regelui Carol al IV-lea‘* (1800), vădindu-şi atitudinea critică, a ajuns să ridice la un înalt nivel de tipizare caracterele negative ale personajelor. G. a pictat cu căldură şi înţelegere figuri ale unor oameni din popor care vădesc dragoste de viaţă („Maja în balcon**, „Tocilarul**, „Lăptăreasa**). G. a găsit întotdeauna un limbaj pictural adecvat variatelor teme abordate de el, trecînd cu uşurinţă de la violenţa sălbatică la eleganţa rafinată, de la fantasticul grotesc la real, de la o pictură de clarobscur la o pictură cu tonuri deschise şi vesele, limbaj care anunţă uneori impresionismul. Opera grafică a lui G. cuprinde, în afară de cîteva interpretări în acuaforte după pînze de Velasquez, patru cicluri mari de gravuri în acuaforte şi acuatinta: ciclul „Capriciile** (1793—1797), care constituie o satiră virulentă contra moravurilor feudale şi clericale din Spania, redate într-o viziune de coşmar; limbajul său artistic capătă o ascuţime şi o expresivitate deosebită în ciclul de un adînc dramatism „Dezastrele războiului*' (1810—1820); ciclul „Proverbele** (Disparates) este străbătut de amărăciune şi pesimism; ciclul „Tauroma-hia“ (din care unele planşe sînt lucrate în tehnica litografiei) ilustrează, cu vervă şi cu
 o ştiinţă desăvîrşită a mişcării, momente din luptele cu tauri. Din anii reacţiunii (1814—
 1823) datează o serie de desene îndreptate împotriva represiunii dezlănţuite de monarhie. Reprezentant al gîndirii liberale din patria sa într-o epocă dominată de teroare şi obscurantism, G, a fost un adevărat
GOYEN
 595
GRÁCIÁN Y MORALES
 deschizător de drumuri în pictură şi grafică.
   Goyen fhó:iin/, Jan van (1596—1656), pictor şi desenator olandez. Maestru al peisajului realist, G. a redat în subtile degradeuri de brun şi de cenuşiu întreaga poezie a naturii olandeze: ^cerurile învolburate, dramatice, întinsul uniform al cîmpiei, atmosfera încărcată de vapori, reflexele luminii în apa canalelor liniştite sau în undele mării („Rîul Maas în apropiere de Dord-recht“, „Canal" ş.a.). Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. cu lucrările „Peisaj cu
 o turmă de porci", „Marină" şi „Sat la marginea mării".
   Gozman, Ioan, unul dintre deputaţii romîni din parlamentul ungar din 1848 care au luptat alături de revoluţionarii unguri pînă la înăbuşirea revoluţiei de către Habsburgi. Alături de Eftimie Murgu, S. Pop şi A. Buda a semnat, împreună cu deputaţii unguri cu vederi mai înaintate, manifestul care cerea transformarea Ungariei într-o republică democratică.
   Gozzi [goţţi], Carlo (1720—
 1806), scriitor italian. A fost un adversar al ideilor iluministe burgheze. G. a purtat o ascuţită polemică împotriva inovaţiilor teatrale iniţiate de Goldoni şi Chiari, apărînd „commedia dell’arte". Este creatorul feeriei dramatice inspirate din creaţia populară, al aşa-numitului „fiabe" („Turandot", 1762; „Pasărea verde", 1765). G. a influenţat pe scriitorii romantici francezi şi germani.
   Gozzoli [goţţolij, Benozzo (1420—1497), pictor italian din şcoala florentină. A lucrat cu Ghiberti şi cu Fra Angelico. Frescele sale cu subiecte religioase, tratate în spirit laic, într-o perspectivă plurioculară, combinată, în care a introdus adesea portrete şi aspecte pitoreşti din viaţa contemporană, constituie un material bogat pentru studierea istoriei moravurilor societăţii florentine din sec. al XV-Iea.
   Graaf [hra:f], Regnier de (1641 — 1673), medic şi anatomist olandez. A studiat funcţiunea pancreasului, organele
 genitale, descriind pentru prima oară foliculii ovarieni care găzduiesc ovulele (foliculii lui Graaf).
   Graal (în legendele mistice ale evului mediu), vas în care losif din Arimateea ar fi strîns sîngele din rănile lui Isus. Se credea că acest vas e făcut dintr-o singură piatră preţioasă şi că este înzestrat cu proprietăţi supranaturale. în literatura evului mediu, povestirea aventurilor imaginare ale cavalerilor plecaţi în căutarea „sfîntului Graal" reprezintă un ciclu foarte întins. Legenda a fost reluată de R. Wagner în „Parsifal" şi în „Lohengrin".
   Grabar, Igor Emmanuilo-vici (1871 —1960), pictor şi istoric de artă sovietic, elev al lui I.E. Repin. A fost artist al poporului din U.R.S.S. şi membru al Academiei de Arte a U.R.S.S. G. a creat peisaje pline de farmec şi lirism; în unele lucrări se resimte influenţa impresionismului. A pictat portrete individuale şi de grup (compoziţia „Delegaţie de ţărani în audienţă la V.I. Lenin, 1920", 1938). între 1909 şi 1916, din iniţiativa şi sub conducerea sa, s-a redactat „Istoria artei ruse". G. este autorul unor monografii de artă. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Grabar, Vladimír Emma-nuiJovici (1865—1956), jurist sovietic. A fost profesor de drept internaţional. Autor a este 130 de lucrări, în lim-ile rusă, ucraineană şi în alte limbi, privind istoria dreptului internaţional, probleme de drept diplomatic, dreptul războiului, dreptul aerian, regimul strîmtorilor Mării Negre ş.a.
   Grabbe, Christian Dietrich (1801 —1836), scriitor şi critic literar german. A scris drame istorice în care tendinţele realiste se întîlnesc cu cele romantice („Don Juan şi Faust", 1829; „Napoleon sau cele o sută de zile", 1831; „Hanibal", 1835). Alături de G. Büch-ner, a contribuit la crearea dramei naţionale germane. A încercat să reînvie tradiţiile curentului „Sturm und Drang" („Furtună şi avînt").
   gráben (GEOL.), compartiment scufundat al scoarţei te-
 restre, delimitat de compartimentele mai ridicate prin falii paralele (ex. g. Rinului; g-Remeţi din munţii Pădurea Craiului).
   Gracchus, numele a doi oameni politici romani, reprezentanţi ai democraţiei sclavagiste (Tiberius Sempronius G.* 162—133 sau 132 î.e.n., şi Caius Sempronius G.t 153—121 î.e.n.), tribuni ai poporului, cunoscuţi mai ales sub denumirea de „fraţii Gracchi". Urmărind
                                                        Fraţii Gracchús
 ieşirea republicii romane din criză prin refacerea proprietăţii funciare a ţărănimii şi, ca urmare, menţinerea capacităţii de luptă a armatei, au iniţiat şi au înfăptuit o însemnată reformă agrară, care a întîmpinat însă opoziţia în-dîrjită a senatului. în cursul unor lupte purtate în forul roman, ambii fraţi G. şi-au găsit moartea. în anii următori, o serie de legi agrare au anihilat rezultatele reformei fraţilor Gracchus.
    Grácián y Morales [gra~ dián/, Baltasar (1601 — 1658), scriitor moralist spaniol, călugăr iezuit. Admirator al lui G o n g o r a, G. a fost principalul reprezentant al concep-tismului, variantă a gongorismului. Preceptele curentului au fost formulate de G. în lucrarea „Fineţea şi arta omului de spirit" (1642—1648). în scrierile sale cu caracter politic şi moralist, în opoziţie cu morala feudală, a susţinut ideea afirmării personalităţii puternice şi active, preluată ulterior într-o interpretare denaturată de Schopenhauer şi Nietzsche. Romanul didactic-alegoric „El criticón" (1651-^
 1657, trad. rom. 1794 sub titlul
GRAD
 596
 GRADE MILITARE
 „Critil şi Androniu**) reflectă în spirit critic, pesimist, realităţile sociale specifice perioadei de declin a feudalismului în Spania.
   grad 1. (MAT.) Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuaţii algebrice cu o necunoscută sau maximul sumei exponenţilor necunoscutelor în termenii unei ecuaţii cu mai multe necunoscute. G. unui monom este egal cu suma exponenţilor nedeterminatelor care intră în monom (ex. monomul 3xib5 are gradul 4 ~b 5 = 9). G. unui polinom este cel mai mare dintre gradele monoame-lor care-1 alcătuiesc. 2. (METR.) a) Diviziune a unei scări de reperare în cadrul unui anumit sistem de măsurări ale unor mărimi. — G. areometric, unitate a scării areometrului. — G. cen-tezimal, grad obţinut prin împărţirea unui unghi drept în
o  sută de părţi egale; grad de temperatură în scara Celsius sau centezimală, care reprezintă, pe termometrul cu mercur, a suta parte din diferenţa de temperatură dintre punctul de topire a gheţii (0°C) şi temperatura de fierbere a apei pure (100°C) la presiunea atmosferică normală. — G. sexagesimal, grad obţinut prin împărţirea unui unghi drept în nouăzeci de părţi egale. — G. termometrie, diviziune a unei scări t e r-mometr icé. b) Unitate de măsură a unor mărimi în cadrul unor anumite scări de reperare. — (IND. ALIMENT.) G. alcoolic, proporţia de alcool absolut, exprimată în procente volumetrice, conţinut în soluţiile apoase de alcool, vin etc. Se determină prin metode ebu-lioscopice sau densimetrice.—G. de aciditate, unitate de măsură a acidităţii unor produse (ex. un grad Thörner reprezintă a-ciditatea laptelui care necesită la titrare I ml NaOH la 100 ml de lapte; un grad acetic reprezintă 1 g de acid acetic la 100 ml de soluţie). — (CHIM.) G. de duritate, unitate de măsură a conţinutului de săruri care imprimă duritatea apelor, exprimată în cantitatea de oxid sau de carbonat de calciu conţinută într-o anumită cantitate de apă (ex. un grad german de duritate corespunde la 1 mg
CaO în 100 cm3 de apă; un grad francez de duritate corespunde la I mg CaC03 în 100 cm3 de apă; un grad englez de duritate corespunde la
1  mg CaCOa în 76 cm3 de apă).
3. (GEOGR.) Grad de latitudine, arcul de elipsă meridiană cuprins între două puncte ale căror normale la suprafaţa elipsoidului formează cu planul ecuatorial unghiuri între care diferenţa este de un grad sexagesimal. Constituie unitatea de măsură a latitudinilor punctelor de pe suprafaţa terestră. Datorită razei variabile de curbură de-a lungul elipsei meridiane, lungimea arcelor de un g. de
l. variază (pentru elipsoidul Krasovski) între 110 576,3 m la ecuator şi 111 695,8 m la poli. — G. de longitudine, unghiul diedru de un grad sexagesimal format de două plane meridiane, care constituie unitatea de măsură a longitudinilor punctelor de pe suprafaţa terestră. Lungimea arcului de un g. de 1. pe elipsoidul Krasovski variază, în funcţie de latitudine, între 111 321,4 m la ecuator şi 0,0 m la poli. 4. (FIZ.) Grad de libertate, fiecare dintre mărimile scalare (parametrii) independente, necesare pentru determinarea univocă a stării unui sistem. Numărul minim de parametri prin care se poate preciza starea sistemului reprezintă numărul de g. de /. al acestuia. Un punct material liber are trei g. de /., pentru determinarea stării (respectiv poziţiei) lui fiind necesare trei mărimi reale (ex. coordonatele carteziene x, y, z); fiecare legătură bilaterală impusă punctului scade cu
o  unitate numărul g. de /. Numărul g. de L ale unui sistem de n puncte materiale libere este 3 n. în termodinamică, numărul g. de l. este egal cu numărul parametrilor care determină starea macroscopică a sistemului fizico-chimic (ex. starea gazelor arse din cilindrul unui motor poate fi determinată, la un moment dat, cunoscînd presiunea şi temperatura lor, precum şi compoziţia amestecului de gaze arse). 5. (LINGV.) Grad de comparaţie a) Categorie gramaticală specifică adjectivului şi adverbului, care exprimă
măsura mai mare âau mai mică a calităţii unui obiect sau a unei acţiuni faţă de alte obiecte sau acţiuni sau faţă de acelaşi obiect în împrejurări diferite; gradele de comparaţie sînt pozitivul, comparativul şi superlativul. b) Formă prin care se exprimă un grad de comparaţie (ex. mare este g. pozitiv, mai mare g. comparativ, cel mai mare g. superlativ).
   gradare (TEHN.), marcare a diviziunilor scării gradate a unui instrument de măsură, a unui aparat etc. Se efectuează prin procedee mecanice la maşinile de divizat, prin procedee fotomecanice, prin imprimare şi prin matriţare.
   gradarea pedepselor (DR.), stabilirea prin lege a ordinii în care sînt clasate pedepsele sub raportul gravităţii lor (ex. muncă silnică pe viaţă, muncă silnică pe timp limitat, temniţă grea, închisoare corecţională, amendă).
   gradaţie 1. (TEHN.) Totalitatea diviziunilor care se găsesc pe suportul scării gradate a unui instrument de măsură, a unui aparat etc. G. poate fi uniformă (ex. g. liniară metrică) şi neuniformă (ex. g* logarit-mică, cum este cea a riglei de calcul). 2. (STIL.) Figură de stil care constă în trecerea treptată de la o noţiune la alta, în ordine crescîndă sau descres-cîndă, cu scopul de a nuanţa exprimarea şi de a sublinia ideea (ex. „Fuge, saltă, zboară, piere, ca un vis, ca o părere“. V. Alecsandri).
   grade didactice, trepte progresive de încadrare şi salarizare a cadrelor didactice. în în-văţămîntul preşcolar, elementar şi mediu există următoarele grade: definitiv, gradul II şi gradul I, iar în învăţămîntul superior: g. d. de atestat (pentru conferenţiari şi profesori), precum şi funcţiile didactice de preparator, şef de cabinet (şef de laborator), asistent şi lector (şef de lucrări).
   gradél (IND. TEXT.), ţesătură de bumbac subţire, albă, cu dungi longitudinale, întrebuinţată la confecţionarea ru-făriei.
   grade militare, denumire generică dată pentru toate treptele ierarhiei militare. în For-
 GRADEN
 597
GRAFICĂ
ţele Armate ale R.P.R., gradele militare sînt: soldat, soldat-fruntaş, caporal, sergent pentru militarii în termen; ser-gent-major, plutonier şi piu-tonier-major pentru subofiţeri; sublocotenent, locotenent, lo-cotenent-major şi căpitan (că-pitan-locotenent la marină) pentru ofiţerii inferiori; maior (căpitan de rangul 3 la marină), locotenent-colonel (căpitan de rangul 2 la marină) şi colonel (căpitan de rangul 1 la marină) pentru ofiţerii superiori; ge-neral-maior (contraamiral la marină), general-locotenent (viceamiral la marină), general-colonel (amiral la marină) şi general de armată pentru ofiţerii generali şi amirali; mareşal al Republicii Populare Romíné.
   gradén (ARHIT.), fiecare dintre treptele pe care sînt aşezate scaunele sau băncile într-un amfiteatru, stadion etc.
   gradiént 1. (MAT.) Mărime egală cu limita citului dintre integrala de suprafaţă pe o suprafaţă închisă a unui cîmp scalar Q şi volumul At; din interiorul acestei suprafeţe cînd dimensiunile acestuia scad astfel încît volumul tinde spre
Componentele g. pe cele trei
axe de coordonate sînt:         >
                                                                                                          dx
dQ        BQ
~       9 ~~~ • Componenta     g.
dy        OZ
după o anumită direcţie este egală cu limita raportului dintre creşterea   mărimii  scalare
şi lungimea liniei după care are loc creşterea cînd această lungime tinde spre zero.
2. (FIZ.) Variaţie pe unitatea de lungime a unei mărimi scalare. G. este o mărime vectorială (ex. g. de potenţial electrostatic).
3. (GEOL.) Gradisnt geotermic, numărul de grade cu care creşte temperatura cînd co-borîm pe verticală cu Î00 m în adîncul Pămîntului. Mărimea g. g. este în medie de 3°C. V. şi treaptă geotermic ă.
   Graf) Oskar Maria (n. 1894), scriitor progresist german, adversar al fascismului (pamfletul „Ardeţi-mă!‘\ 1933). Romanele
sale „Anton Sittinger**, 1937; „Viaţa mamei mele", 1946; „Nelinişte în jurul unui om paşnic**, 1947, se caracterizează prin puternice accente de critică socială, prin umor sănătos şi dragoste pentru omul simplu. De la sfîrşitul deceniului al patrulea trăieşte în America.
   gráfic 1. (MAT., TEHN.) Curbă a unei funcţii date, construită într-un anumit sistem de coordonate, care constituie reprezentarea prin desen a dependenţei dintre două sau mai multe mărimi variabile. V. şi diagramă; n o m o-gramă. 2. (STATIST.) Mijloc
special de reprezentare expresivă a datelor din domeniile statisticii, planificării şi evidenţei contabile cu ajutorul liniilor, al figurilor geometrice şi al hărţilor geografice. G. arată legătura dintre diferite fenomene şi legităţile în schimbarea fenomenelor. Elementele principale ale g. sînt: scara de reprezentare, reţeaua graficului, figurile respective şi legenda. Din punctul de vedere al tehnicii de întocmire, graficele sînt:            diagrame,
cartograme şi carto-diagrame. — G. operativ de producţie, grafic care arată, în mărimi relative, gradul şi modul de îndeplinire al planului de producţie, pe anumite intervale de timp (ore, zile etc.), de către o anumită unitate productivă. Cu ajutorul lui se poate reprezenta îndeplinirea sarcinii de plan în fiecare perioadă sau, cumulativ, după mai multe perioade împreună. Serveşte la urmărirea ritmicităţii producţiei şi a îndeplinirii sarcinilor de plan. — (C. F.) Grafic de circulaţie, re-
prezentare grafică a circulaţiei trenurilor pe un anumit traseu în coordonate timp-distanţă; exprimă    planul activităţii    de
exploatare a unei linii de cale ferată. G. de c. trebuie întocmit astfel încît să se asigure viteze cît mai mari de circulaţie a    trenurilor, utilizarea
raţională a locomotivelor şi a vagoanelor, coordonarea activităţii staţiilor şi a secţiilor de remorcare, siguranţa deplină a circulaţiei trenurilor.
   grafică, domeniu al artei plastice   la baza căruia       stă
desenul    de sine stătător      şi
care foloseşte diferite procedee
tehnice şi diferite materiale: cărbunele, creionul, conte-ul, peniţa, creta şi creioanele colorate, gravura de toate felurile. în general, operele de g. se execută pe hîrtie (mai rar pe pergament, pe ţesături etc.). în g. se foloseşte uneori şi culoarea. între pictură şi g. se situează acuarela, guaşa, pastelul. Există mai multe genuri de g.: g. de şevalet, care cuprinde toate categoriile de desene şi gravuri; g. de cariey cuprinzînd ilustraţiile pentru literatura beletristică, didactică şi de presă; g. aplicată, care cuprinde diferitele feluri de afişe, timbre, ambalaje etc. G. a avut în cursul dezvoltării istoriei artelor un rol de seamă în dezvoltarea artei realiste. Datorită conciziei limbajului ei artistic, posibilităţii de a dezvolta tema în imagini succesive, ca şi posibilităţii de reproducere în tiraje mari, g. are o mare forţă agitatorică şi mobilizatoare şi poate servi la popularizarea unor idei. Printre cei mai de seamă graficieni ai lumii au fost: Leonardo da
                                                                        Grafic
                                Dinamica producţiei unor produse principale din industria siderurgică
GRAFIE
 598
 GRAM
Vinci* Michelangelo, Dürer, Brueghel, Rubens, Rembrandt, Goya, Daumier, Repiri, Serov. In tara noastră s-au distins ín domeniul graficii: N. Grigo-rescu, J. Al. Steriadi, C. Res-su, I. Iser, Gábriel Popescu, N. Tonitza, V. Kazar, J. Pe-rahim, C. Baba, ş.a. V. şi afiş; caricatură; desen; gravură.
   grafie (gr. graphe „însemnare, scriere**) 1. (LINGV.) Mod de redare în scris a cuvintelor; scriere. — G. dublă, notare diferită a aceluiaşi fonem în aceeaşi epocă (fie în acelaşi text sau în texte diferite). Se numeşte şi alternantă grafică. Textele vechi romîneşti prezintă numeroase grafii duble, care au diverse cauze: contradicţia dintre tradiţia grafică şi evoluţia limbii (ex, grafiile den şi din), caracterul complex al unui sunet greu de notat (ex. bunră şi bură în textele rotacizante), coexistenţa în graiul aceleiaşi persoane a două sunete, influenţa aspectului grafic al cuvintelor slave asemănătoare; în textele copiate, grafiile duble se pot datora copiştilor, în vorbirea cărora existau fonetisme deosebite faţă de original. 2. (ARTE PLAST.) Totalitatea trăsăturilor care imprimă un caracter specific liniei unui desenator.
   grafit (MINERAL., METAL.), formă alotropică a carbonului, cristalizată în sistemul hexagonal. Are culoare cenuşje-nea-gră şi luciu metalic. în natură apare în mase compacte sau în agregate solzoase, mărunte. Se formează prin meta-morfismul şisturilor cărbunoase sau bituminoase şi al straielor de cărbuni. Se întrebuinţează la fabricarea retortelor, a cărămizilor refractare, a creioanelor, a uleiurilor minerale, a culorilor, la confecţionarea electrozilor pentru cuptoarele electrice, în galvanoplastie etc. Poate fi fabricat sintetic prin încălzirea cocsului pulverulent la 2 700—3 300°C (procedeul Acheson). Apare şi în fontele cenuşii, în fontele maleabili-zate şi în unele oţeluri, ca urmare a tratamentului de re-coacere. In R.P.R., cel mai important zăcămînt de g. se găseşte la Baia de Fier.
   grafitizâre (METAL.), proces de separare a grafitului din fontă prin cristalizarea acestuia în timpul solidificării fontei sau prin descompunerea parţială sau totală a cementitei în timpul unui proces de recoa-cere a fontei.
   grafo* (gr. graphe „scrie-re“), element de compunere cu sensul „scriere** (ex. grafologic), care după cuvîntul cu care se combină, apare şi sub forma -graf ex. chimograf).
   grafologie (gr. graphe „scri-ere“ şi logos „ştiinţă**), disciplină care se ocupă cu studiul particularităţilor individuale ale scrisului. Bazîndu-se pe o serie de reflexe motorii înlănţuite într-un stereotip dinamic, scrisul reprezintă o deprindere complexă care se formează în cursul dezvoltării ontogenetice şi care diferă de la un om la altul. Printre caracteristicile scrisului studiate de grafologie sînt: aranjamentul general al scrisului în pagină, direcţia rîndurilor, dimensiunile, forma şi înclinarea literelor, apăsarea, iuţeala şi stabilitatea în scriere, factura semnăturii etc. G. este folosită în criminalistică (pentru expertize grafice), în psihiatrie etc. încercările g. de a determina temperamentul şi caracterul oamenilor după scris nu au condus pînă în prezent la rezultate ştiinţifice certe.
   Graham [greizm], Ţara lui ~, peninsulă în Antarctida, între Marea Weddell şi Marea Bellingshausen. Structural reprezintă continuarea munţilor Anzi din America de Sud. înălţimea maximă: 4 191 m. Este acoperită în cea mai mare parte de zăpadă şi gheaţă.
   Graham [gréhm], Martha (n.   1900),    dansatoare   şi  co-
regrafă din S.U.A., conducătoare a unei companii de dans, care-i poartă numele, şi profesoară. A creat spectacole de balet cu teme din viaţa Americii.
   Graham [gréism], Thomas (1805 — 1869), chimist şi fizician englez, unul dintre fondatorii chimiei coloidale. A studiat difuzia gazelor, fenomenul numit de el ocluziune, a descoperit fenomenul de dializă, a clasificat toate substanţele în cristaloizi şi coloizi
şi a stabilit existenţa acizilor polibazici. — Legea lui G., lege descoperită în 1846 de chimistul englez Th. Graham conform căreia viteza de difuziune a unui gaz care traversează un perete poros, la o presiune şi temperatură dată, este invers proporţională cu rădăcina pătrată a densităţii.
   grai (LINGV.), unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru un teritoriu de obicei puţin extins şi care are o serie de particularităţi proprii, mai ales de natură fonetică şi lexicală (ex. g. din Ţara Oaşului).
   graifăr 1. (TEHN.) Organ de lucru al maşinilor de ridicat
 Graifăr
 şi transportat, destinat apucării pe cale mecanică a unei cantităţi de material sub formă de bucăţi sau bulgări, în vederea ridicării şi transportării acestuia. Constă din două sau mai multe fălci, a căror închidere sau deschidere se face cu ajutorul unor cabluri şi scripeţi sau prin acţionare electromecanică, pneumatică sau hidraulică. Sin. cupă cu fălci.
 2. (IND. PIEL.) Vîrful ascuţit al organului de formare a o-chiului la maşinile de cusut feţe de^ încălţăminte.
   „Grai şi suflet", revistă de lingvistică, filologie şi folclor, apărută la Bucureşti între 1923 şi 1937 (7 voi., majoritatea în cîte două fascicule), sub conducerea lui Ovid Densusianu. Revista a publicat studii lexicale, de dialectologie, materiale de folclor şi numeroase recenzii.
   gram1 (METR.), unitate de măsură a masei în sistemul CGS. Este egal cu a mia parte dintr-un kilogram. Are simbolul g. Se mai numeşte gr am-masă.
   gram2 (MICROBIOL.), coloraţiei, metodă de colorare a preparatelor (frotiurilor) bacteriene, care permite gruparea microbilor în două categorii: g. pozitivi (ex. streptococul au-
 GRAMAJ
599
GRAMSCI
 riu, bacilul tuberculozei, al antraxului etc.) şi g. negativi (gonococul, salmonelele etc.). Se foloseşte în practica de laborator pentru identificarea speciilor microbiene.
   gramaj (tND. HÎRTIEl), greutatea, exprimată în grame-forţă, a unui m2 dintr-o foaie de celuloză sau de hîrtie.
   gramaticalizâre (LINGV.), întrebuinţare a unui cuvînt cu rol de instrument gramatical; pierdere a elementului afectiv existent iniţial la un fapt de limbă (ex. g. adverbului romanesc foarte < lat. fortis „tare“, ca mijloc tipic de formare a gradului superlativ absolut, faţă de grozav, extraordinar etc.).
   gramatică (gr. grammatike, de la gramma „literă, scriere**; LINGV.) 1. Ansamblu al regulilor privitoare la modificarea formelor cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţii; studiu al structurii gramaticale.
 2.  (în sens mai larg) Studiul sistematic al tuturor elementelor constitutive ale unei limbi: structura gramaticală (morfologie şi sintaxă), formarea cuvintelor, vocabularul şi fonetica. Prima g. romînească a fost scrisă de Dimitrie Eustatievici în 1757, după modele slave şi greceşti, şi a rămas în manuscris. Prima g. tipărită a limbii romíné este „Elementa linguae dacoromanae sive valachicae**, publicată de Samuil Micu în colaborare cu Gheorghe Şincai (Viena, 1780). Mai mufţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au fost autori de gramatici: Ioan Molnar-Piuariu (1788), Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799), L Budai-Deleanu (manuscrise), C. Diaconovici-Loga (1822) etc. Prima gramatică tipărită în Ţara Romînească este cea a lui Ienăchiţă Văcărescu (apărută în 1787 la Rîmnicu-Vîlcea şi în acelaşi an la Viena). Gramatica lui I. Heliade-Rădulescu (Sibiu, 1828) este importantă atît prin modul de tratare a problemelor gramaticale cît şi prin reforma adusă scrierii cu alfabetul chirilic (în sensul simplificării ei). Timotei Ci-pariu este autorul celei dintîi gramatici istorice a limbii romíné (1854) şi al unei gramatici descriptive publicate de Academia Romînă (voi. I, 1869;
voi. II, 1877). Prima gramatică ştiinţifică a limbii romíné a fost gramatica lui H. Tiktin (2 voi., 1891). Aproape în acelaşi timp (1892) a apărut postum gramatica lui Al. Lam-brior şi, puţin mai tîrziu, gramatica lui Al. Philippide (1897). Dintre gramaticile mai noi ale limbii romíné sînt de menţionat gramatica Iui Iorgu Iordan (1937) şi cea a lui Al. Rosetti şi J. Byck(1943). Academia R.P.R. a publicat, în anul 1954, „Gramatica limbii romíné" (2 volume, apărută şi într-o ediţie prescurtată, sub titlul „Limba romînă“, 1956). Aceste două lucrări, descriptive şi normative, au fost urmate de un mare număr de studii referitoare la probleme de gramatică — G. comparată (sau" comparativă), disciplină care studiază, compa-rîndu-le, faptele de limbă (fonetice, morfologice etc.) ale unei familii sau ale unui grup înrudit de limbi; pe baza comparării se stabilesc raporturile genealogice dintre limbile respective. Prima lucrare de g. c. a fost publicată de Fr. B o p p. — G. descriptivă, disciplină care descrie şi explică structura gramaticală a unei limbi aşa cum se prezintă la un anumit moment din evoluţia ei. Tratatele de g. d. cuprind uneori şi date asupra foneticii şi vocabularului. — G. istorică, disciplină care studiază faptele de limbă (morfologia şi sintaxa, de obicei şi fonetica, uneori şi lexicul) în evoluţia lor. — G. normatívát gramatică în care se descrie structura gramaticală a unei limbi şi se dau indicaţii asupra corectitudinii diverselor forme sau construcţii, în conformitate cu normele limbii literare.
  gram^forţă (METR.) unitate de măsură pentru forţă, egală cu a mia parte dintr-un k i 1 o g r a m-f o r ţ ă. Un g.*f. este egal cu 980,665 dine.
  graminée (BOT.; Gramineae), familie de plante erbacee, rareori lemnoase (ex. bambuşii) din clasa monocotiledonatelor. Tulpina lor este un pai neramificat sau ramificat numai la bază (înfrăţire) şi la vîrf, împărţit în noduri scurte şi întrenoduri lungi. Frunzele g. sînt înguste, liniare, cu nervuri paralele, sesile, cu o teacă
bine dezvoltată, de obicei despicată şi prevăzută cu ligu-lă membranoasă, caracteristică. Florile sînt de obicei hermafrodite, grupate în spiculeţe dispuse în spice, raceme, panicule etc. Fructul este o cariopsă bogată în albumén făinos (ami-donos). Spontane sau cultivate, g. prezintă o deosebită importanţă economică (ex. grîul, secara, orzul, ovăzul, porumbul, orezul, meiul, numeroase ierburi din pajişti etc.).
   Grammé fgram7, Zénobe Théophile (1826—1901), elec-trotehnician francez de origine belgiană. A inventat în 1869 prima maşină electrică de curent continuu autoexcitată, cu indusul în formă de inel.
   gramofon (gr. gramma „literă, scriere** şi fone „sunet**; FIZ.), aparat pentru reproducerea sunetului imprimat pe o placă circulară. Este o formă perfecţionată a fonograf u-
1 u i.
   Grampiani, munţi în Marea Britanie, situaţi între Cîmpia Scoţiei Centrale şi Canalul Ca-ledonian. Sînt formaţi din roci cristaline şi se prezintă ca nişte întinse suprafeţe netede, despărţite de văi adînci. Altitudinea maximă: 1 343 m (vîrful Ben Nevis, cel mai înalt vîrf din Marea Britanie).
   Gramsci [grâmşi], Antonio (189 Í — 1937), militant de seamă al mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale. în 1913
A. Gramsci
a intrat în Partidul socialist italian, devenind unul dintre conducătorii aripii de stînga. în anii 1919—1920 a organizat şi a condus mişcarea pentru consiliile de fabrică, pe care le socotea germenii organelor
GRANADA
 600
GRANIT
puterii clasei muncitoare din Italia. Este unul dintre întemeietorii Partidului Comunist Italian. Începînd din 1922 a fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a. G. a luptat cu hotărîre pentru întărirea rîndurilor partidului, împotriva oportunismului de dreapta şi a sectarismului. Arestat în 1926, a fost condamnat în 1928 la 20 de ani închisoare, în închisoare a scris lucrări de mare importanţă teoretică şi politică, consacrate istoriei Italiei, literaturii, filozofiei şi esteticii. El a analizat numeroase probleme de bază şi categorii ale materialismului istoric, în strînsă legătură cu experienţa mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale. Deosebit de valoroase sînt studiile sale consacrate filozofiei Renaşterii, combaterii filozofiei neohegeliene a lui B. Croce, a neopozitivismu-lui şi a neokantianismului. Op. pr.: „Scrisori din închisoare** (publicate postum în 1947), „Caiete de închisoare" (7 voi., scrise între 1929 şi 1935).
   Granada^, oraş în sudul Spaniei, în Andaluzia, situat pe cursul superior al rîului Genii. 157 180 loc. (1960). Are aspect de oraş oriental. însemnate monumente de arhitectură maură (Alhambra, palatul lui Carol al V-lea ş.a.), clădiri în stilul Renaşterii şi al barocului tîrziu; universitate. Industrie alimentară şi textilă (bazată pe lînă).
   Granados y Campifia [cam-pina], Enrique (1867—1916), compozitor, dirijor şi pianist spaniol, unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai muzicii spaniole. A întemeiat „Societatea pentru concerte clasice" (1900) şi „Academia de pian" din Barcelona. Creaţia sa componistică îmbrăţişează a-proape toate genurile: opere („Maria del Carmen", 1898; „Folletto", 1903 ş.a.), lucrări simfonice (printre care poemul simfonic inspirat din „Divina comedie" a lui Dante şi cunoscutele „Tonadilii", 1903) şi de cameră, piese vocale sau pentru pian (cele mai răspîndite fiind patru serii de „Dansuri spaniole" şi suitele inspirate din pictura lui Goya, „Goyescas", din care s-a născut mai tîrziu opera cu acelaşi nume). La
baza creaţiei sale stă folclorul spaniol, pe care l-a îmbinat în chip original cu muzica cultă. Muzica sa se caracterizează printr-o melodică expresivă, prin ritm vioi şi colorit pitoresc.
   granâţi (MINER.), grupă de silicaţi naturali de calciu, mag-
                                                       Granaţi
neziu, fier, mangan, aluminiu şi crom, cristalizaţi în sistemul cubic. Cele mai importante specii de g. sînt: almandinuU piropul, spesartinul, grosularuL G. se formează prin metamor-fism regional şi de contact; sînt utilizaţi ca material abraziv şi ca pietre semipreţioase. în R.P.R. se găsesc în şisturile cristaline şi în rocile de contact din Carpaţi şi Dobrogea.
   Gran Canaria, insulă în Oceanul Atlantic, în arhipelagul Canarelor. Suprafaţa: 1 532 km2. Populaţia: 279 870 loc. (1956). Principalul oraş şi port: Las Palmas. Relief în general muntos. Culturi de bananieri, trestie de zahăr, roşii, tutun, pomi fructiferi, viţă de vie, în mare parte bazate pe irigaţii.
   Gran Chaco [daco], regiune naturală secetoasă în America de Sud, cuprinzînd partea nordică a cîmpiei Paraná şi podişurile preandine din vestul acesteia. Este împărţită între Argentina, Paraguay şi Bolivia. Climă tropicală în nord, subtropicală în sud, rîuri puţine, aproape toate avînd apă numai în anotimpul ploios. Vegetaţie caracteristică: păduri rare (fără frunze în anotimpul secetos), în care predomină arborele quebracho, foarte căutat, deoarece conţine mult tanin. în alte părţi, vegetaţie de savană, cactuşi şi alte plante cu ghimpi. Faună bogată (tapiri, pecari, puma, şerpi, insecte ş.a.). Populaţie foarte rară, formată mai mult din triburi indiene nomade. Exploatarea lemnului, vînătoare, agricultură primitivă.
   Grandea, Grigore Haralamb (1843 — 1897), scriitor romín. A fost profesor şi ziarist; a editat cîteva gazete şi reviste, dintre care cea mai importantă este „Albina P i n d u 1 u i". G. a fost printre cei dintîi poeţi romîni care au zugrăvit mediul industrial. Versurile lui, scrise sub influenţa lui Bolin-tineanu, se caracterizează prin retorism, sentimentalism şi fantastic („Preludele", 1862; „Mio-sotis", 1864; „Nostalgia", 1885 etc.). A scris şi romane în care critică prejudecăţile aristocratice („Fulga sau ideal şi real",
1872)  şi coaliţia burghezo-mo-şierească („Vlăsia sau ciocoii noi", 1876).
   grandée (NAV.), parîmă de cînepă sau de oţel, cusută pe marginea unei vele pentru a-i mări rezistenţa.
   grângur (Oriolm oriolm), pasăre migratoare din ordinul paseriformelor; masculul este de culoare galbenă-aurie, cu coada şi aripile negre, iar femela are spatele verzui, pieptul şi pîntecele albe, iar aripile
Grangur
sure. Cîntecul masculului este ca un fluierat. La noi trăieşte prin livezi şi păduri de foioase. G. se hrăneşte cu insecte.
   granic de foraj (EXPL. petrolului) Troliu de foraj.
   granit (PETROGR.), rocă e~ ruptivă intruzivă acidă, cu structură grăunţoasă, alcătuită din cuarţ, feldspat potasic, pia-gioclaz acid şi din mică sau hornblendă. Se foloseşte ca piatră de construcţii, la lucrări decorative, la pavaje etc. Este roca cea mai larg răspîndită în scoarţa terestră. în asociaţie cu corpurile granitice se întîi-nesc variate concentraţii de minerale utile, în filoane peg-matitice şi metalifere sau în corpuri metasomatice. în R.P.R. g. se găseşte în Dobrogea (Pri-
 granitizare
601
GRAPTOL1ŢI
copan, Greci, Turcoaia), în Munţii Apuseni (Muntele Mare, Highiş), în Carpaţii Meridionali (Şuşiţa, Tismana), în munţii Banatului (Ogradena) etc.
   granitizáre (PETROGR.), tota-litatea proceselor de recristali-zare şi de metasomatoză prin care roci cu compoziţie variată şi de origine diferită sînt transformate în roci cu compoziţia şi structura graniţelor.
   granodiorit (PETROGR.), rocă intruzivă acidă, intermediară între granit şi diorit, grăunţoasă, formată din feldspat plagioclaz, feldspat potasic, cuarţ şi mică sau hornblendă. G. este întrebuinţat la pavaj şi la construcţii, în R.P.R. se întîlneşte în Munţii Apuseni (Vlădeasa, Să-vîrşin etc.), în Banat (Bocşa Montană, Dognecea etc.), Carpaţii Meridionali (Retezat, Pa-rîng etc.) şi în Dobrogea.
   Grant, Ulysses Simpson (1822—1885), om politic şi general american. A fost comandant suprem al forţelor armate ale statelor din nord în timpul războiului de secesiune (1864 — 1865). Preşedinte al S.U.A. între anii 1869 şi 1877.
   granulâre (TEHN.), sfărîma-rea unui material (piatră, minereuri etc.). în bucăţi mărunte, cu forme cît mai apropiate între ele. G. se execută cu ajutorul unor maşini de lucru asemănătoare concasoarelor (granulatoare).
   granulâţie (TEHN.), caracteristică a unui material care conţine granule de diferite mărimi. Se stabileşte prin analize gra-nulometrice.
   granulă 1. (FIZ.) Particulă mică din componenţa unui corp solid cu structură eterogenă (ex. dintr-un material aglomerat), a unui agregat natural (ex. nisip, pietriş) sau care rezultă prin măcinarea, tăierea etc. a unor corpuri solide. 2. (FARM.)
a)  Pilulă mică, folosită în vechea practică farmaceutică, con-ţinînd substanţe toxice sau puternic active şi cîntărind de obicei circa 6 ctg. b) Preparat farmaceutic obţinut prin amestecul de substanţe medicamentoase cu zahăr.
   granule solare (ASTR.), mici pete luminoase pe suprafaţa
vizibilă a Soarelui (pe fotosferă), denumite şi „grăunţe de orez“, după aspectul lor. Dimensiunile granulelor sînt de ordinul a o mie de kilometri; ele se mişcă şi evoluează foarte repede pe un fond mai întunecat, durînd doar cîteva minute. .
   granulie (MED.), formă de tuberculoză acută, gravă, generalizată, datorită răspîndirii pe cale sanguină a bacilului Koch şi însămînţării acestuia în diverse organe. Sin. tuberculoză miliară.
   granulit 1. (CONSTR.) Argilă expandată artificială, obţinută prin arderea granulelor de argilă în cuptoare rotative sau verticale. Granulele se fabrică prin procedeul semiuscat sau prin procedeul umed (prin acesta se obţin agregate de g. mai uşoare şi mai rezistente). După densitatea aparentă, g. poate fi uşor (pînă la
500 kg/m3), cu greutate mijlocie
(500-700 kg/m3) şi greu (700—
900 kg/m3). G.
se foloseşte la prepararea unor betoane simple sau armate, de izolaţie şi de rezistenţă, pentru pereţi monolit, . pentru blocuri mari şi panouri, pentru plăci de acoperiş etc. Betoanele cu g. nu pot fi folosite la executarea fundaţiilor şi a soclurilor. Se numeşte şi gravelit.
   granulocit (lat. granulum „granulă4* şi gr. fti/fos „celulă4*; MED.) 1. Celulă care conţine granulaţii în citoplasmă. 2. Termen care desemnează de obicei leucocitele polinucleare sanguine.
   granulóm (MED.), tumoare inflamatorie, de dimensiuni reduse, uneori de natură specifică (tuberculoză, sifilis). — G. dentar, ţesut de granulaţie situat la rădăcina unui dinte, unde apare în urma unui abces cronic.
   granulometrie (GEOL., PE-DOL., CONSTR.), operaţie de determinare a repartiţiei procentuale, după mărime, a particulelor minerale ale rocilor clas-tice, ale solurilor şi ale unor materiale de construcţie (pietriş, nisip). La rocile neconsolidate, la soluri şi la unele materiale de construcţie, se separă,
de regulă, fracţiunile corespunzătoare, care apoi se cîntăresc (în vederea stabilirii procentului lor de greutate).
   granuloplásmá (HISTOL.) v. endoplasmă.
   granulozitâte (CONSTR.), calitate a unui material mineral de a fi alcătuit din granule; se exprimă prin rapoarte care arată cantităţile (în procente din greutatea totală) de particule de diferite mărimi, componente ale materialului. G. constituie principala caracteristică de identificare a pămîn-turilor şi se determină prin analize granulometrice.
   grâpă (MAS. AGR.), unealtă folosită pentru spargerea bulgărilor şi nivelarea solului după arat, pentru afînarea solului, spargerea crustei, distrugerea buruienilor, întreţinerea pajiş-
tilor etc. Este formată dintr-un cadru pe care se găsesc o serie de dinţi rigizi (uneori flexibili) sau o serie de rozete cu colţi care în timpul deplasării g. pătrund la o adîncime de cîţiva cm în sol. Sin. boroană.
   graptoliţi (PALEONT.), animale fosile din clasa hemicor-datelor. O colonie de g. era alcătuită din indivizi variaţi
                                                         Graptoliţi
care aveau de îndeplinit funcţiuni diferite (polimorfism colonial): pneumatofori, cu rol plutitor, gonoteci, cu rol de reproducere, şi polipi, dispuşi în cămăruţe mici, grupate în robdozomi, cu rol nutritiv. Au existat din cambrian pînă în devonian. în R.P.R. au fost găsiţi g. aproape de Constanţa, într-un foraj care a pătruns în depozite de vîrstă siluriană.
Grapă
 GRASĂ DE COTNARI
 602
 GRAVITAŢIE
  grasă de Cotnari (VITI-CULT.), soi de viţă de vie, cultivat
Grasă de Cotnari
 în ţara noastră încă din sec. al XV-lea. Strugurii sînt de mărime mijlocie, cilindroconici, uneori ramificaţi, cu boabe dese şi neomogene, de culoare gal-benă-verzuie, cu pete ruginii pe partea expusă la soare. Se cultivă în podgoria de la Cotnari (reg. Iaşi) şi produce vinuri albe superioare, de desert, de-miseci sau licoroase, a căror tărie depăşeşte uneori 15°.
   graseiere (LINGV.), pronunţare velară sau uvulară a lui r; se întîlneşte la francezii din nord, în special la parizieni; în romînă apare în graiul aro-mînilor din Albania.
   grasét (ZOOTEHN.), regiune a membrului posterior la animale, avînd ca bază anatomică rotula şi articulaţia femuro-tibiorotuliană împreună cu ţesuturile moi din această regiune.
   Grassmann, Hermann (1809
 —  1877), matematician, fizician şi filolog german. în lucrarea sa „Ştiinţa mărimilor extensive, sau teoria spaţiului“ (1844) a imaginat ipoteza unui spaţiu cu mai mult de trei dimensiuni. Lucrările Iui cele mai importante sînt din domeniul acusticii, opticii şi electromagnetismului.
   gratuit, act juridic cu titlu ~ (DR.), act prin care se urmăreşte a se procura unei persoane un folos fără obţinerea, în schimb, a unei alte prestaţii. Dacă folosul constă în transmiterea unui bun, actul este denumit liberalitate. în celelalte cazuri, el este denumit act dezinteresat. V. şi act juridic.
   graţiâre (DR.), act prin care şeful statului acordă unui condamnat sau mai multor con-
 damnaţi iertarea totală ori parţială de executare a pedepsei sau transformarea (comutarea) pedepsei în una mai uşoară, în R.P.R., g. se acordă prin decret al Consiliului de Stat şi uneori prin lege.
   Graţii (în mitologia romană), divinităţi, de obicei în număr de trei, care personificau frumuseţea şi gingăşia feminină. La greci se numeau Cha~ rite. Fiecare dintre ele avea cîte un nume: Eufrosyne, Aglaia şi Thalia. Conform miturilor* ele întovărăşeau pe zeiţa dragostei. Erau reprezentate ca trei femei tinere şi frumoase.
   graţios (DR.), termen folosit în trecut spre a desemna drepturi sau proceduri care nu aveau caracter contencios. V. şi necontencios.
   graur (Sturnus vulgáris), specie de pasăre migratoare din ordinul paseriformelor, puţin mai mare decît vrabia, de culoare neagră cu reflexe verzi, stropită cu puncte albe şi cu ciocul ascuţit de culoare gălbuie. La noi trăieşte în stoluri mari pe cîmpii şi prin livezi şi aduce mari foloase agriculturii prin stîrpirea insectelor. Se vînează mai ales toamna, per»' tru carnea lui gustoasă.
   Graur, Alexandru (n. 1900), lingvist romín, profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. Are lucrări în domeniile lingvisticii generale, al gramaticii şi lexicologiei limbii latine şi romíné. Op.pr.: „I şi V în latină" (1929), „Consoanele geminate în Iatină“ (1929), „încercare asupra fondului principal lexical al limbii romíné" (1954), „Studii de lingvistică generală**
 (1955), „Etimologii romîneşti"
(1963). Este redactor responsabil al unor volume colective („Studii de gramatică**, „Probleme de lingvistică generală**, „Studii clasice*4). Laureat aî Premiului de stat.
   grav áré (TEHN.), operaţie de săpare a unei imagini într-un material corespunzător (metal, lemn, masă plastică etc.), pe cale manuală, chimică, electro-chimică sau mecanică, pentru a obţine un clişeu de imprimare sau pentru prelucrarea ornamentală a unui obiect.
   graviditâte (lat. graviditas „greutate"; MED.), stare a femeii din momentul concepţiei pînă la naştere. V. şi sarcină.
   gravimetrie1 (lat. gravis „greu" şi gr. metrón „măsură"), parte a geofizicii care studiază distribuţia geografică a cîmpu-lui gravitaţional în legătură cu forma Pămîntului, cu echilibrul stratelor mai adînci ale scoarţei terestre sau cu structura superioară a stratelor Pămîntului. Se bazează pe legea atracţiei universale, descoperită de I. Newton. Metodele gravimetrice au căpătat o largă utilizare în studiul formei şi proprietăţilor fizice ale Pămîntului, ca şi în prospecţiunile geofizice, mai ales ale zăcămintelor de petrol şi gaze.
   gravimetrie2 (CHIM.), metodă utilizată în analiza chimică, bazată pe determinarea cantităţii unui element dintr-un amestec, prin separarea lui cu ajutorul unui reactiv specific sub formă de compus greu solubil şi de constituţie cunoscută. Acest compus se usucă, se cîn-tăreşte şi, prin calcul, se află cantitatea elementului căutat. Astfel bariul se separă sub formă de sulfat, halogenii sub formă de halogenuri de argint etc. Sin. analiză gravimetrică.
   gravitaţie (FIZ.), proprietate generală a tuturor corpurilor din univers, independentă de orice proprietăţi particulare ale acestora, care se manifestă prin existenţa forţelor de a-tracţie dintre corpuri, conform legii atracţiei universale. G. guvernează mişcările aştrilor şi este cauza greutăţii corpurilor (atracţie pe care Pămîntul o exercită
4. CRÍGORESCU                          Ţărancă din Muscel. Ulei pe pînză. Muzeul de artă al R.P.R,
 GRAVURĂ
603
 GRĂDINĂ
 asupra acestora). Particularitatea esenţială a cîmpului de g., care-1 deosebeşte de toate celelalte cîmpuri cunoscute în fizică, se manifestă în caracterul influenţei lui asupra mişcării unui corp liber (punct material). Pentru aceleaşi condiţii iniţiale (poziţie şi viteză), toate corpurile libere, independent de masa lor, se mişcă in cîmpul gravitaţional în acelaşi mod. Această lege fundamentală poate fi privită ca o generalizare a legii lui Galilei, conform căreia toate corpurile cad, în absenţa rezistenţei, cu viteză egală. în teoria relativităţii generalizate a lui A. Einstein, g. este legată de curbura spaţiului, provocată de prezenţa unei mase materiale. G. apare ca un cîmp de acceleraţii care se propagă în vid cu viteza luminii de 300 000 km/s. Prin analogie cu cîmpul electromagnetic s-a făcut încercarea de a asocia şi cîmpurilor gravitaţionale de slabă intensitate cuante, denumite gravitoni. Baza fizică a teoriei g. o constituie legea egalităţii dintre masa inertă şi masa grea. Sin. atracţie uni-versalâ.
    gravură, gen al graficii în care imaginea artistică este obţinută prin reproducere după o placă pe a cărei suprafaţă a fost trasat sau gravat desenul, în adîncime sau în relief, cu ajutorul unei unelte. Executată după diverse procedee de prelucrare şi tratare a plăcii, gravura cunoaşte ca principale tehnici: xilogravura (g. în lemn), gravura pe metal (g. cu acul, g. cu dăltiţa; acuaforte, acuatinta etc.), 1 i n o g r a v u r a (g. pe linoleum), litografia (g. pe piatră). G. în lemn, una dintre primele tehnici cunoscute, s-a dezvoltat în China, la sfîrşitul sec. al VI-Iea, şi în Europa apuseană, pe la începutul sec. al XIV-lea. Datorită diversităţii mijloacelor artistice şi posibilităţii de răspîndire, prin imprimarea în tiraje mari g. a înregistrat o rapidă dezvoltare atît sub forma de gravură originală (elaborată şi executată de un artist-gravor) cît şi sub forma de gravură de reproducere (executată de obicei de artişti specializaţi în reproducerea prin
 39  — Dicţionarul enciclopedic, toI. II
 g. a unei opere de artă pictate, sculptate etc.). G. a avut un rol însemnat în dezvoltarea caricaturii politice şi de moravuri, a ciclurilor tematice de gravuri, a ilustraţiei. V. şi grafică; stampă. — Gravura cu acul, procedeu de gravură în care imaginea este obţinută prin desenarea liberă a plăcii cu ajutorul unui stilet de oţel sau cu un vîrf de rubin, ca în cazul unui desen cu peniţa, şi prin imprimarea acesteia fără a se recurge la un acid. Se întrebuinţează uneori alături de alte procedee de gravură. Aspectul g. cu a. este de obicei catifelat. Se obţin tiraje reduse ca număr de planşe. G. cu a. mai este cunoscută şi sub denumirea de pointe-seche sau puntasécca.
   Gray [grei], John (1798—
 1850), socialist utopic englez, elev al lui R. Owen. A criticat capitalismul şi exploatarea de pe poziţii mic-burgheze, apă-rînd mica proprietate bazată pe munca proprie. în mod eronat considera că toate problemele sociale pot fi rezolvate pe calea organizării schimbului. A propus emiterea „banilor de mun-că“, cu ajutorul cărora voia să organizeze schimbul de mărfuri direct pe baza cantităţii de muncă cheltuite pentru producerea lor. în lucrarea sa „Contribuţii la critica economiei politice", Kari Marx a demonstrat caracterul utopic şi inconsistent al teoriei „banilor de muncă". Op.pr.: „Lecţii despre fericirea umană" (1825), „Sistemul social" (1831).
   Gray [grei], Thomas (1716-1771), poet englez preromantic cu tendinţe democratice. Este autorul unui mare număr de poezii şi poeme, caracterizate prin reverie melancolică şi eleganţa formei, care anunţă romantismul. Dintre acestea, vestita sa „Elegie scrisă într-un cimitir de ţară" (1751) a devenit modelul aşa-zisei „poezii sepulcrale". în versurile sale, G. a condamnat nobilimea şi şi-a manifestat simpatia pentru oamenii simpli. Preromantismul lui G. a influenţat puternic literatura europeană de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. La noi a găsit ecou în poezia lui Gh. Asachi.
    Graz [graţ/, oraş în sud-estul Austriei, situat la poalele Alpilor Stiriei, pe valea rîului Mur. 237 041 loc. (1961). însemnat centru industrial: construcţii de maşini (utilaj industrial, maşini de transport şi agricole), industrie chimică (coloranţi), textilă, de pielărie, industria sticlei şi a hîrtiei. Universitate, şcoli superioare. Clădiri în stilul Renaşterii, catedrală din sec. al XV-lea.
    grazioso [graţiozo] (MUZ.), termen italian care indică o execuţie plină de graţie; este adesea asociat cu un termen de mişcare (allegretto g., andante g.).
    grădină 1. (URB.) a) Spaţiu liber plantat în jurul unei construcţii, avînd în general ui* rol decorativ şi de agrement,
 b)  Spaţiu liber plantat, de utilitate publică, servind un cartier şi avînd un rol igienic şi de agrement, cu o suprafaţă de 5—20 ha (g. Cişmigiu din Bucureşti; g. Copou din Iaşi; g. mare din Roman). — G. de faţadă, spaţiu liber plantat, cuprins între alinierea străzii şi alinierea construcţiilor, lat de
 4—12 m, avînd un rol igienic şi decorativ. — (URB., BOT.) G. botanică, instituţie în care sînt prezentate colecţii de plante vii, avînd un rol ştiinţific şi cultural-educativ. în g. b. sînt aclimatizate plante din diferite regiuni ale Pămîntului; în acest scop ele dispun de amenajări tehnice speciale (sere, bazine cu apă etc.). G. b. celebre se află la Paris, Londra, Moscova, Upsala, Berlin, Boston, Bogor (Indonezia) etc. în ţara noastră există g. b. în Bucureşti (înfiinţată de D. Brîndză), Cluj (înfiinţată de AI. Borza) şi Iaşi. -- (URB., ZOOL.) G. zoo/o-gică, instituţie în care sînt păstrate, studiate şi expuse publicului animale vii din diferite regiuni ale Pămîntului, mai ales vertebrate terestre. Terenurile în care sînt amplasate g. z. sînt special amenajate spre a se crea animalelor condiţii de viaţă apropiate de cele naturale. Cele mai vechi g. z. se cunosc din mileniul I î.e.n. în China şi Egipt. G. z. celebre se află la Paris, Viena, Berlin, Hamburg, Moscova, Budapesta, Praga etc. în ţara noastră, g. z. se află la Bucureşti (Băneasa) şi la Sibiu.
GRÁDINESOJ
604
 GREABĂN
2. (HORT,) întindere de teren, de obicei împrejmuită, destinată culturii plantelor horticole (le-gume, flori, pomi fructiferi).
   Grădinescu, Aristide (1880-1955), fiziolog romín. Â fost profesor Ia universităţile din Cluj şi Bucureşti. S-a făcut cunoscut prin cercetări în domeniul fiziologiei glandelor suprarenale.
   Grădinile suspendate din Babilon, construcţie compusă din mai multe terase suprapuse, retrase succesiv, pe care erau amenajate grădini cu arbori şi flori şi care era situată în colţul de nord-est al palatului lui Nabucodonosor, lîngă poarta zeiţei Iştar. Istoria o atribuie regelui Nabucodonosor, iar u-nele scrieri vechi legendarei regine Semiramida. La bază, construcţia forma un pătrat cu latura de 123 m şi înălţimea de 23 m, avînd o ingenioasă instalaţie pentru urcarea apei necesare întreţinerii vegetaţiei. Prin originalitatea amenajărilor şi prin tehnica de construcţie, această realizare era considerată ca una dintre cele şapte minuni ale lumii vechi.
   grădiniţă de copii, instituţie pentru educarea şi instruirea copiilor în perioada preşcolară 3—7 ani). Prima g. de c. a ost înfiinţată în 1837 de pedagogul german F. F r ö b e 1. Reţeaua g. de c. a luat cea mai mare extindere în ţările socialiste. în R.P.R. există mai multe tipuri de g. de c.: cu orar normal, funcţionînd 9— 12 ore pe zi sau toată săptămîna; cu orar redus (6 ore pe zi); sezoniere (6—12 ore pe zi, la sate). în Romînia, în 1938—1939 existau numai 1 577 g. de c., cu 90 787 de copii înscrişi şi
1  819 educatoare. în anul şcolar 1963—1964 au funcţionat 7 633 g. de c., cu 372 430 de copii înscrişi şi 13 404 de educatoare.
   grădişte (GEOGR.), formă de relief care apare izolată, în cadrul unei văi fluviale, în luncă sau uneori pe terasele inferioare. Constituie un m a r-tor de eroziune provenit din tăierea gîtului unui lob de meandru, prin acţiunea erozivă a apei în cadrul procesului de deplasare a meandrelor către aval (ex. g. din luncile Argeşului, Dîmboviţei, Mos-
tiştei, Călmăţuiului, Buzăului etc.). Sin. popind.
   Grădiştea Muncelului, sat în raionul Orăştie, reg. Hunedoara, în apropierea căruia, pe un deal, se află ruinele puternicei aşezări şi cetăţi regale Sar-mizegetusa, centrul vieţii politice şi religioase a poporului dac şi capitala statului sclavagist dac condus de regii daci de la Burebista pînă la Decebal. Săpăturile arheologice au dat la iveală temelii de fortificaţii, sanctuare, locuinţe şi ateliere, precum şi primele urme ale scrisului în societatea dacică, în litere greceşti şi latine. Aşezarea de la G. M. constituia centrul unui sistem de apărare, puternic fortificat, din care făceau parte şi cetăţile de la Piatra Roşie, Costeşti, Blidarul, Vîrful lui Hulpe etc.
   grăpât (AGROTEHN.), lucrare superficială a solului executată cu grapa. Prin g. se afinează, se mărunţeşte şi se nivelează solul; g. împiedică evaporarea apei din sol şi distruge buruienile de curînd răsărite. Sin. boronit.
   grăsimi 1. (CHIM.) Amestecuri de triesteri simpli sau micşti ai glicerinei cu acizi graşi saturaţi sau nesaturaţi (triglice-ride). Din g. naturale au fost izolaţi numeroşi acizi:       acizi
monocarboxilici saturaţi, acizi monocarboxilici nesaturaţi (care se găsesc în cantităţi apreciabile), oxiacizi monocarboxilici saturaţi şi nesaturaţi, acizi din seria ciclică şi acizi dicarbo-xilici nesaturaţi (în cantităţi mai mici şi nu în toate g.). Sintetizate de organismele animale sau vegetale, g. constituie pentru organismele respective un material nutritiv de rezervă. După proporţia de acizi saturaţi sau nesaturaţi, g. au consistenţa lichidă, semisolidă sau solidă. Diferenţa dintre proprietăţile g. naturale compuse din aceiaşi acizi graşi se datoreşte într-o mare măsură structurii gliceridelor componente. Conservarea g. este limitată din cauza unui tip special de reacţii de descompunere, care se petrec între ele şi aerül din mediul înconjurător, cunoscute sub numele de jîncezire. Rîncezirea g* determină o creştere a acidităţii lor şi apariţia unor alde-
hide şi cetone, care lé dau un gust şi un miros neplăcut. După originea lor, g. se împart în animale şi vegetale. G. au o importanţă economică deosebi-tă, fiind alimente de bază şi avînd largi aplicaţii în industrie (la fabricarea săpunurilor, plas-tifianţilor, materialelor plastice etc.). 2. (BIOCHIM.) V. lipide.
   grásún (ZOOTEHN.), denumire dată porcilor tineri de circa 3—4 luni, cu o greutate de 40—50 kg, crescuţi în vederea îngrăşării.
   grătar 1. (TEHN.) Parte componentă a focarelor pentru arderea în strat a combustibililor solizi. Se compune din bare
Grătar (1)
sau piese metalice, perforate, de forme diferite, susţinute de un cadru prin intermediul unor grinzi. între bare se lasă un spaţiu liber pentru intrarea aerului de ardere şi pentru căderea cenuşii rezultate. 2. (HI-DROTEHN.) Element al unei instalaţii hidrotehnice destinat opririi corpurilor solide şi constituit dintr-o reţea de bare verticale, în genere de metal, sprijinite pe cîteva bare orizontale. G. trebuie curăţite periodic de materialele care se prind pe ele. 3. (MINE) Aparat de ciu-ruire a materialelor în bucăţi mari (peste 60—80 mm) şi în bulgări. V. şi ciur.
   grăunte (METAL.), cristal metalic de formă neregulată, cu feţe exterioare curbe, format de cele mai multe ori prin dezvoltarea unui cristal elementar. G. apar în metale sau în aliaje în urma solidificării sau a tratamentelor termice.
   greabăn (ZOOTEHN.), regiune a corpului la bovine, cabaline etc., situată între gît şi spinare, avînd ca bază anatomică apofizele spinoase ale vertebrelor dorsale, precum şi cartilajele de prelungire ale spetelor şi coarda ligamentului cervical.
 GREACA
605
GRECIA
   Greaca, lac în lunca Dunării, în aval de Giurgiu. Suprafaţa: 74 km2; adîncimea: 1,3 m. Important punct piscicol.
   greâcă, limba ~, limbă indo-europeană în a cărei istorie se disting trei perioade: greaca veche sau elina, greaca medie (sau bizantina) şi greaca modernă sau neogreaca.
   Great Salt Lake v. Mareie Lac Sărat.
   greblă mecanică, maşină a-gricolă destinată strîngerii finului sau altor culturi după cosit sau secerat. Este formată în general dintr-un cadru pe care se găseşte o ramă sau una ori mai multe rozete (la grebla mecanică cu rozete şi degete), de acestea fiind prinse degetele flexibile de oţel, mecanismele de comandă şi de reglare, mecanismele de susţinere ş.a. După poziţia cadrului faţă de direcţia de înaintare, se deosebesc greble mecanice transversale şi greble mecanice oblice.
   Grecea, Ion (n. 1899), militant în mişcarea muncitorească din Romînia. Şi-a început activitatea revoluţionară în timp ce era marinar în Flota fluvială la Galaţi. în 1920 a fost arestat şi schingiuit. Implicat în procesul din Dealul Spirei, a fost condamnat la 5 ani închisoare, în timpul detenţiunii s-a îmbolnăvit grav. Ulterior a fost trimis de P.C.R. şi de Ajutorul Roşu Internaţional, pentru tratament, în Elveţia. Urmărit mereu de organele regimului bur-ghezo-moşieresc din Romînia, a emigrat în U.R.S.S., de unde s-a întors în ţară în 1961.
   Greceanu, Radu (sec. XVII-XVIII), boier cărturar din Ţara Romînească. A scris o cronică de curte, care cuprinde evenimentele de la începutul domniei lui Constantin Brîn-coveanu (1688) pînă în preajma mazilirii acestuia (1714). în cronica sa, printre evenir* entele consemnate în ordine strict cronologică sînt cuprinse importante date privitoare la exploatarea Ţării Romîneşti de către Poarta Otomană. împreună cu fratele său, Şerban Greceanu,
mare logofăt, a colaborat la traducerea în limba romînă şi tipărirea „Bibliei de la Bucureşti (1688).
   Greceşcu, Dimitrie (1841 —
1909), naturalist romín (botanist şi medic). A fost profesor de botanică la Şcoala de medicină şi farmacie din Bucureşti şi membru al Academiei Romíné. G. este unul dintre întemeietorii cercetărilor florist tice şi geobotanice în ţara noastră. în explicarea fenomenelor naturii, G. s-a situat pe poziţii materialiste. El a respins teoria generaţiei spontanee şi clasificarea artificială a plantelor a lui Linné, căreia i-a opus un sistem de clasificare propriu, apropiat de cel natural.
G. a susţinut ideea variabili-tăţii speciilor sub influenţa mediului şi ereditatea caracterelor dobîndite. A propagat ideile darvinismului prin prelegerile şi prin lucrările sale.
D. Grecescu
Op. pr.: „Conspectul florei Romîniei" (1898).
   Grecia, stat în sud-estul Europei, ocupînd partea sudică a Peninsulei Balcanice şi numeroase insule din Marea Egee şi din Marea Ionică. Se învecinează la nord-est cu Turcia, la nord cu R.P. Bulgaria şi R.S.F. Iugoslavia, iar la nora-
vest cu R.P. Albania. Suprafaţa; 130 918 km2 (din care 20% insule). Populaţia: 8 450 600 loc. (1962), dintre care 94% greci, resţul turci, albanezi, macedoneni. Capitala: Atena. Alte oraşe importante: Salonic, Patras. G„ este o ţară muntoasă; munţii acoperă 4/5 din suprafaţă şi au în general înălţimi mijlocii şi numeroase depresiuni intramontane (ex. Tesalia). Altitudinea maximă: 2 917 m (vîrful 01imp)w Lanţul principal îl formează Munţii Pindului. în munţi sînt foarte răspîndite fenomenele carstice. Cîmpiileh-torale ocupă suprafeţe restrînse. Ţărmurile sînt foarte crestate, cu numeroase golfuri şi peninsule. în sud se află peninsula Pelopones, legată de continent prin istmul Corint, care în 1833 a fost tăiat printr-un canal. în nord se întinde Peninsula Calcidică. Insulele din Marea Egee (Eubeea, Spora-dele de Nord şi de Sud, Ci-cladele, Creta, Rodos, Lesbos ş.a.) şi Insulele Ionice (Corfu, Leucas, Cefalonia, Zante ş.a.) sînt în general muntoase. Clima, cu excepţia regiunilor muntoase înalte, este mediteraneană. Rîuri scurte şi cu mari oscilaţii de nivel. Vegetaţie sărăcăcioasă; pădurile au fost în mare parte distruse (în prezent acoperă doar 11 % din suprafaţa ţării). Zăcăminte de minereu de crom (în sudul Tesaliei), nichel, zinc, plumb, bauxită ş i bantină. G* este o ţară agrară. în^ industrie este ocupată numai 16% din populaţia activă. Circa 56% din populaţie are ca mijloc de existenţă agricultura. în industria G., participă larg capitalul străin, în special nord-american, englez, vest-german şi francez. Terenurile cultivate reprezintă numai 1/4 din suprafaţa ţării. Economia agricolă este specializată în cultura tutunului, a plantelor citrice, a măslinilor, a viţei de vie, ale căror produse reprezintă 3/4 din exportul ţării. G. dă circa 85% din producţia mondială de stafide şi deţine locul al treilea în lume în producţia de ulei de măsline. Cerealele ocupă 50% din suprafaţa agricolă; se cultivă în special grîu, iar în ultimul timp s-a răspîn dit şi cultura orezului. Dintre
 GRECIA
 606
GRECIA
plantele tehnice predomină bumbacul. Păşunile ocupă 40% din suprafaţa ţării, dar sînt în general slab productive. Se cresc mai mult ovine şi caprine. Industria are un rol secundar în economia ţării. Predomină întreprinderile industriale mici. Principalele ramuri sînt industria textilă, chimică şi alimentară (ulei de măsline, conserve de peşte, vinuri etc.). Aproape 2/3 din producţia industrială este dată de întreprinderile din Atena şi Pireu. Este caracteristică concentrarea producţiei industriale şi agricole în zona litorală, regiunile din interior fiind mult mai slab dezvoltate. Transportul maritim are un rol important (cir-ca 1/5 din venitul naţional). Prin tonajul flotei comerciale (6 644 000 t în 1962), G. ocupă un loc important în lume. Principalele porturi sînt: Pireu, Salonic, Patras, Kavalla, Voios. G* este situată la întretăierea unor importante linii aeriene care leagă Europa, Asia şi A-
frica. Aeroportul principal este la Atena (Ellinikon). Este foarte dezvoltat turismul. In exportul ţării predomină produsele agricole şi minereurile. Se importă maşini şi utilaje, mijloace de transport, cărbune, petrol, lemne, chimicale, produse alimentare. Circa 70% din comerţul exterior al G. este orientat spre R.F. Germană, S.U.A., Italia, Marea Britanie şi Franţa. —Istoric. După împărţirea în două a Imperiului roman în anul 395, teritoriul G. a făcut parte din Imperiul roman ae răsărit, apoi din Imperiul bizantin. In secolul al XIII-lea s-au creat pe teritoriul G. cî-teva mici state feudale, care au fost rînd pe rînd cucerite de turci (sec. XIV—XV). împotriva turcilor, grecii au dus o îndelungată luptă de eliberare naţională. Această luptă s-a intensificat la sfîr-şitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea şi a culminat cu răscoala începută în 1821, care a dus la
proclamarea independenţei Greciei (1822), recunoscută de turci în 1829 prin tratatul de ace de la Adrianopol. n 1830 s-a constituit statul grec modern, în componenţa căruia au intrat majoritatea teritoriilor locuite de greci. In urma războaielor balcanice (1912-1913) s-a realizat unificarea G* prin alipirea Macedoniei de sud, a Traciei de apus şi a Epirului. In noiembrie 1918 a fost creat Partidul muncitoresc socialist, care, în 1924, şi-a schimbat denumirea în Partidul Comunist din G. După terminarea primului război mondial,conform tratatului de pace de la Neu-illy cu Bulgaria (1919) şi a tratatului de pace de la Sévres (1920) cu Turcia, Greciei i-au revenit Tracia cu Galli-poli, malul european al Uardanelelor, precum şi Smirna (Izmir) cu teritoriile înconjurătoare. Infrîngerea în războiul greco-turc (1919—1922) a avut drept rezultat pierderea Traciei răsăritene, a Smirnei şi a altor teritorii, care au fost alipite Turciei prin tratatul de la Lausanne (1923). In urma acestui război, care a avut grele urmări pentru economia G., mişcarea revoluţionară a crescut în amploare. După abdicarea regelui Gheorghe al II-lea, G. a fost proclamată republică (1924). In 1935, în G. a fost restabilită din nou monarhia, în 1936 generalul Metaxas a instaurat dictatura militară. Cu toate că s-a declarat neutră la începutul celui de-al doilea război mondial, G. a fost invadată de armata Italiei fasciste (1940), care a fost însă înfrîntă. In 1941, Germania hitleristă, venind în ajutorul Italiei, a ocupat întreaga G. în 1941 au fost create Frontul de eliberare naţională (E.A.M.) şi Armata naţională de eliberare (E.L.A.S.). Ca urmare a luptei eroice a Armatei naţionale şi a acţiunii trupelor engleze, G. a fost eliberată de sub jugul ocu
 GRECIA ANTICĂ
panţilor hitîerişti în anii 1943— 1944. Intre 1946 şi 1949, G. a fost teatrul unui război civil, în 1952 G. a intrat în N.A.T.O. în 1962 a devenit membru asociat ál Pieţei comune. G. este o monarhie ^ constituţională. Şeful statului este regele. Puterea legislativă aparţine regelui şi parlamentului, ales pe termen de patru ani. G. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Uniunea de centru (care grupează cîteva partide şi reprezintă interesele unei părţi a burgheziei industriale şi comerciale); Uniunea naţională radicală (E.R.E., reprezintă interesele marii burghezii şi ale mo-şierimii); Uniunea democratică ăe stînga (E-D.A., reprezintă interesele păturilor largi ale maselor populare); Partidul Comunist din Grecia (care din 1947 activează în ilegalitate) etc.
   Grecia antică, denumire dată teritoriilor pe care s-a născut şi s-a dezvoltat societatea sclavagistă greacă, precum şi cultura materială şi spirituală a vechilor greci. în istoria antichităţii şi în istoria societăţii umane în general, G*a. a ocupat un loc de mare însemnătate. Istoria şi civilizaţia greacă veche s-au dezvoltat pe un teritoriu vast, cuprinzînd, în afara părţii continentale şi a insulelor din Marea Egee, coastele Asiei Mici, precum şi alte teritorii pe care grecii vechi au întemeiat colonii. Teritoriul Greciei de azi a fost locuit în timpuri străvechi de
o   populaţie cunoscută în istorie sub numele de pelasgu între anii 2 200 şi 2 000 î.e.n., din nord au invadat grecii {ionienii în Atica şi în nord-es-tul Peloponesului, aheii în Pe-iopones şi eolienii în Tesalia şi în partea de mijloc a Greciei). Sub presiunea invaziei dorie-nilor (sfîrşitul sec. XII—sec.
XI  î.e.n.), ionienii şi eolienii s-au deplasat şi s-au stabilit pe insulele şi pe litoralul Asiei Mici. Denumirile generice de eleni pentru toate vechile triburi greceşti şi de Elada pentru teritoriul locuit de aceştia au apărut în jurul anului 700 î.e.n. In mileniul al II-lea î.e.n. au apărut pe teritoriul G. a. primele state de tip sclavagist
 607
 GRECIA ANTICĂ
timpuriu, cu centre la Tirint şi Micene în Grecia continentală, la Cnossos şi Phaistos în insula Creta şi la T r o i a, pe litoralul Asiei Mici. în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., aceste state au căzut sub loviturile aheilor (cele din insula Creta şi Troia) şi ale do-rienilor (Micene şi Tirint). în perioada următoare migraţiunii dorienilor, cunoscută sub numele de epoca homerică (sec.
XII—VIII î.e.n.), a avut loc procesul descompunerii comunei primitive, proces reflectat în epopeile „Iliada" şi „Odiseea". în Elada a luat naştere, în sec. VIII—VI î.e.n., statul, sub forma oraşului-stat sclavagist (polis). în aceeaşi perioadă, ca urmare a ascuţirii luptei de clasă din polisurile greceşti, a avut loc colonizarea greacă, înfăptuită pe trei direcţii principale: spre bazinul apusean al Mării Mediterane; spre nordul Mării Egee şi în bazinul Mării Negre; spre litoralul estic al Mării Mediterane. Pe ţărmul a-pusean al Mării Negre, începînd. din a doua jumătate a sec. ai
VII-lea î.e.n., colonişti din Milet au pus bazele oraşelor-colonu Histria, Tomis (Constanţa), C a 11 a t i s (Mangalia) ş.a. Coloniştii stabiliţi aici au avut strînse legături economice, politice şi culturale cu populaţia geto-dacă. Dezvoltarea economică, socială şi politică din sec. VIII—*VI î.e.n. a fost în linii generale aceeaşi în toate oraşele-state greceşti, începînd din această perioadă, istoria întregii Grecii se concentrează mai ales în jurul a două oraşe-state: Sparta şi Atena, care în decursul secolelor VI—IV î.e.n. au devenit principalele centre conducătoare ale societăţii sclavagiste greceşti. In Atena, vechea orînduire so-cial-politică din epoca homerică s-a menţinut pînă prin sec. al VII-lea î.e.n., cînd s-a constituit definitiv polisul atenian. Populaţia liberă din Atena s-a împărţit în aristocraţia gentilică (e u p a t r i -zii) şi poporul de rînd (de-moşul). între eupatrizi şi demos s-a dat o luptă înverşunată pentru putere. Legile lui
  Clitias şi Ergotimos, Vasul „Francois** (c. 560 î.e.n.)
GRECIA ANTICĂ
608
GRECIA ANTICĂ
 Dtacon (cca. 621 î.e.n.) şi mai ales reformele lui Soîon (594 î.e.n.), ale lui Pisistrate (560 î.e.n.) şi ale lui Clistene (509 î.e.n.) au marcat victoria deplină a democraţiei sclavagiste în Atena. în Sparta s-a format, prin sec. al IX-lea î.e.n., un stat sclavagist aristocratic. în urma cuceririlor,
 Sparta a devenit cel mai întins şi mai puternic stat din lumea greacă, reuşind să-şi impună supremaţia şi asupra celorlalte state din Pelopones.
 La sfîrşitul sec. al VI-lea î.e.n., polisurile greceşti din Asia Mică au ajuns sub stăpînirea statului persan al Ahemenizilor. Sprijinul acordat de A-tena şi de oraşul Eritreea (din insula Eubeea) răscoalei antipersane din Milet a fost folosit de persani drept pretext pentru începerea războaielor medice (500—449 î.e.n.), în decursul cărora grecii au obţinut o serie de victorii (Maraton,
 490 î.e.n.; Salamina, 480 î.e.n.; Plateea şi Mycale, 479 î.e.n.). în timpul războaielor cu perşii, din iniţiativa Atenei, au fost puse bazele Ligii maritime de la Delos (477 î.e.n.), care a grupat în jurul ei toate insulele greceşti din Marea Egee şi oraşele greceşti din Ionia, Helespont şi Propontida, şi care s-a transformat într-o confederaţie politică sub conducerea Atenei. După războaiele medice, viaţa economică şi culturală a înflorit în toate oraşele greceşti. îndeosebi la Atena, în sec. al V-lea î.e.n., denumit şi „secolul lui Pericle“, democraţia sclavagistă a polisurilor a atins cea mai înaltă treaptă de înflorire economică şi politică cunoscută pînă atunci. Aceasta a creat condiţii favorabile dezvoltării unei arte şi culturi care, prin profunzimea, monumentalitatea şi perfecţiunea lor clasică, au constituit un model pentru întreaga artă şi cultură antică europeană, ca şi pentru dezvoltarea ulterioară a acestora în general. Spre sfîrşitul sec. al V-lea î.e.n., întreaga G. a.
Băiatul Critias (c. 490 — 480 î.e.n.)
a fost zguduită de războiul peloponesiac (431—404 î.e.n.), dintre Sparta şi Atena, pentru supremaţia economică şi politică asupra lumii greceşti. Acest război a slăbit serios polisurile greceşti. Economia sclavagistă a intrat într-o perioadă de criză. în locul hegemoniei ateniene, în lumea greacă s-a impus hegemonia a-ristocratică, reacţionară a Spartei (404—371 î.e.n.). împotriva acestei dominaţii s-a ridicat Teba, care, ajutată de Atena, a reuşit, în urma bătăliei de la Leuctra (371 î.e.n.), să pună capăt hegemoniei Spartei. Luptele pentru hegemonie purtate de principalele cetăţi greceşti au măcinat în cele din urmă forţele tuturor acestora, dînd astfel posibilitate Macedoniei să pună stăpînire, după bătălia de la Cheroneea (338 î.e.n.), pe toate polisurile greceşti. Căutînd să rezolve criza economică şi socială a lumii greceşti, Alexandru Macedón (356—323 î.e.n.) a dezlănţuit războiul împotriva
      ; statului persan şi, nimi-: cindu-1» a întemeiat un imperiu imens, care se ; întindea de la Ind (în Asia) pînă la Nil (în Africa) şi Dunăre (în • Europa). După moartea lui Alexandru Macedón, pe ruinele acestui imperiu s-au format mai multe regate independente, cunoscute sub numele de state elenistice. Conflictele sociale dm oraşele greceşti, violente în sec. III-II î.e.n., au uşurat cucerirea G.a. de către romani (146 î.e.n.) şi transformarea ei în provincie romană.—Filozofia Greciei antice. La răspîntia dintre sec. al
        VII-lea şi al Vl-leaî.e.n., în perioada formării şi consolidării orînduirii sclavagiste în Grecia, a luat naştere, ca expresie ideologică a luptelor sociale dintre democraţia : sclavagistă şi aristocraţia sclavagistă, filozofia greacă. Apariţia ei este legată şi de unele influenţe ale culturii orientale, de lărgirea orizontului cunoştinţelor asupra naturii, determinată de cerinţele dezvoltării meşteşugurilor, comerţului şi navigaţiei. Luptele politice înverşunate dinăuntrul cetăţilor greceşti, participarea largă a populaţiei libere la viaţa politică şi obştească a cetăţii, în condiţiile democraţiei sclavagiste, au contribuit la înflorirea rapidă şi multilaterală a filozofiei greceşti. în timp ce filozofii ma-terialişti au exprimat în genere interesele păturilor înaintate ale proprietarilor de sclavi, ale democraţiei sclavagiste, reprezentanţii idealismului au exprimat, de regulă, ideologia aristocraţiei sclavágiste reacţionare. La începuturile ei, filozofia greacă a constituit un tot unitar, nediferenţiat cu primele cunoştinţe ştiinţifice embrionare despre natură. Filozofii mate-rialişti din şcoala ionianâ (sec. VII—VI î.e.n.) au fost primii care au opus reprezentărilor mitologice explicarea fenomenelor prin cauze naturale, punînd la baza lor un principiu material unic în veşnici
 GRECIA ANTICĂ
609
 GRECIA ANTICĂ
mişcare şi transformare: apa (Tales), apeiron, materia nedeterminată şi infinită (Anaxi-mandru), aerul (Anaximene), focul (Heraclit). Dialectica naivă a şcolii ioniene şi-a găsit cea mai adîncă şi multilaterală expresie în filozofia lui H e-raclit din Efes (cca.
540 — cca. 470 î.e.n.), care a sesizat îndeosebi ideea dedublării unicului şi a luptei contrariilor ca izvor al dezvoltării. împotriva materialismului se manifestă idealismul incipient al şcolii lui P i t a g o r a (sec. al
V 1-lea î.e.n.), iar împotriva dialecticii tezele metafizice ale şcolii eleate (sfîrşitul sec. al VI-lea şi începutul şec. al V-lea î.e.n.). Pe linia materialismului se înscriu şi concepţiile lui E m -pe do ele (sec. al V-lea î.e.n.) şi Anaxagora (sec. al V-lea î.e.n.), la care, pentru prima oară, ideile materialiste sînt legate de unele începuturi, naive, de aplicare a experimentului ca metodă de cercetare. Primii materialişti promovează şi teze ateiste, care constau îndeosebi în negarea pretinselor atribuţii ale zeilor şi a intervenţiei lor în desfăşurarea fenomenelor naturii. Pe la jumătatea sec. al V-lea î.e.n.,
o dată cu dezvoltarea economiei şi a sistemului democraţiei sclavagiste la Atena şi în alte cetăţi
    greceşti, filozofia trece într-o etapă nouă, superioară, denumită clasică. Problemele social-politice se bucură de multă atenţie. D e m o c r i t, discipol al iui Leucip, este cel mai de seamă filozof materialist şi observator al naturii din a-ceastă epocă. împreună cu maestrul său, el este întemeietorul teoriei atomiste, embrion al atómismului modern. La atomişti, ideea structurii atomice a lucrurilor e legată de determinism, de o gnoseologie elementară materialistă, precum şi de o concepţie ateistă, credinţa în zei fiind, după De-mocrit, expresia ignoranţei oamenilor. Democrit a fost adeptul formei democratice a statului sclavagist şi a enunţat teze etice şi pedagogice înaintate cu privire la educabilita-tea oamenilor fără deosebire de starea lor socială, unite cu observaţii preţioase referitoare la progresul societăţii sub influenţa nevoilor materiale ale oamenilor. Aşa-numiţii sofişti au enunţat unele idei dialectice, umbrite însă adesea de relativism şi scepticism. Materialismul s-a dezvoltat în strînsă legătură cu progresele ştiinţei, printre reprezentanţii căreia un rol de frunte l-au avut medicul filozof Hipocrat (sec.
    V—-IV î.e.n.) şi discipolii săi.
Templul Theseion din Atena (sec. V î.e.n.)
In această etapă, exponenţii principali ai aristocraţiei sclavagiste în filozofie au fost idealiştii S o c r a t e (sec. al V-lea î.e.n.) şi mai cu seamă P 1 a-t o n (sec. V— IV î.e.n.), întemeietorul idealismului obiectiv în istoria filozofiei. Teoria pla-toniciană a „ideilor" şi-a pus amprenta asupra întregii istorii a idealismului de mai tîrziu. Un loc de frunte în gîndirea antică îl ocupă AriÎtotel (sec. al IV-lea î.e.n.), care a sistematizat în opera sa ansamblul cunoştinţelor filozofice şi ştiinţifice din timpul său, abor-dînd aproape toate domeniile de cercetare existente pe atunci. Aristotel a criticat idealismul lui Platón, al cărui discipol a fost, şi a cercetat mai îndeaproape dialectica. El este întemeietorul logicii formale ca ştiinţă. Spre sfîrşitul sec. al
I V-lea î.e .n. începe a treia perioadă în istoria filozofiei greceşti, cea elenista, cînd, sub efectul ^ declinului economiei sclavagiste, statele-cetăţi slăbesc, iar filozofia, împreună cu întreaga cultură greacă, decade. Epicur (sec. IV—III î.e.n.) şi adepţii lui reprezintă în această perioadă singurul curent filozofic progresist, dezvol-tînd mai departe atomismul şi eliberîndu-1 de unele dintre limitele lui metafizice. în şti-
GRECIA ANTICĂ
 610
GRECIA ANTICĂ
Capitel ionic de la Propileele Acropolei
inţă se remarcă, printre alţii, A r h i m e d e, Euclid, medicii din Alexandria etc. Dar ideologia dominantă a epocii se află sub influenţa curentului stoicilor (care elaborează un materialism cu totul inconsecvent în ontologie şi o etică fatalistă) şi sub influenţa curentului agnostic al scepticismului; în cele din urmă ea este invadată de eclectism şi misticism. Istoria filozofiei greceşti prezintă tabloul dezvoltării materialismului în lupta împotriva idealismului şi misticismului. Filozofii greci au elaborat şi au dezvoltat multilateral dialectica. Dar, datorită stadiului înapoiat în care se afla cercetarea ştiinţifică a naturii, materialismul şi dialectica au avut un caracter naiv, privind
natura aşa cum apare ea observaţiei nemijlocite şi con-fundînd adesea aparenţele cu esenţa. Prin confruntarea unei mari varietăţi de curente, istoria filozofiei greceşti a adus contribuţii de seamă în elaborarea principalelor probleme filozofice, în ea găsindu-se în germene „aproape toate tipurile de concepţii de mai tîrziu" (Engels). — Arta Greciei antice. Arhitectura şi arta G. a. îşi au izvoarele în perioada cretano-miceniană. în elaborarea unei creaţii artistice proprii, grecii au asimilat experienţa mai multor culturi antice, şi în primul rînd a artei egeene. în cadrul culturii ege-ene s-a dezvoltat tipul de casă (megaron) pe baza căruia, în perioada homerică (sec. XI — VIII î.e.n.), au fost fixate pri-
mele elemente ale templului grec, construit la început din lut şi cărămidă, cu fronton şi pilaştri pe laturile intrării, iar mai tîrziu jur împrejurul clădirii (ex. primul templu al zeiţei Héra din Samos, sec. al
VIII-lea î.e.n.). Arta acestei perioade avea un caracter primitiv, vădit în formele geome-trizate (ex. reprezentările de zei, de războinici, de animale ale statuarei în terracota sau în bronz). în decorarea ceramicii pictate şi a obiectelor din metal se utiliza un stil geometric, în cadrul căruia s-au cristalizat mai apoi ornamentele tipic greceşti (ex. decorul vaselor dipilon). în perioada arhaică (sec. VII—VI î.e.n.), o dată cu dezvoltarea oraşelor-state greceşti, s-au construit cetăţi fortificate care dominau oraşul (acropole) şi pieţe publice (agora), precum şi cvartale de locuinţe care formau o reţea de străzi înguste, înflorirea economică, socială şi politică, maturizarea democraţiei sclavagiste au condiţionat apariţia, în arhitectura oraşelor, a unor noi tipuri de construcţii sociale: clădirile publice administrative (pritanee), clădirile pentru consiliile orăşeneşti (buleuterionuri), palestrele, stadioanele etc. Ansamblurile religioase, cuprinzînd temple, altare, porticuri, sculpturi (ex. sanctuarul de la Olimpia, incinta sacră din Delfi), erau cele mai monumentale construcţii ale epocii. Dezvoltarea arhitecturii greceşti se reflectă în evoluţia tipurilor de templu: prostilul (cu coloane pe faţada principală), amfiprostilul (templul pe platformă, cu portic pe faţadele frontale), perip-terul (înconjurat de un rînd de coloane), dipterul (înconjurat de două rînduri de coloane). în procesul dezvoltării acestora s-au definit şi ordinele clasice ale arhitecturii: d o r i-c u 1 şi ionicul. în perioada arhaică s-a trecut la arhitectura în piatră, ceea ce a influenţat stabilirea proporţiilor templelor, unitatea dintre părţile construcţiei, expresivitatea artistică a ansamblului şi a detaliilor (Templul zeiţei Hera din Olimpia, sfîrşitul sec. al VII-lea î.e.n. şi începutul sec.
 GRECIA ANTICĂ
 61Î
 GRECIA ANTICĂ
al Vl-lea î.e.n.). In sec, al Vl-lea î.e.n., o dată cu extinderea ordinului doric, s-au construit temple monumentale la Selinonte, la Paestum (Templul zeiţei Deme-tra), la Corint (Templul lui Apolo). Ordinul ionic s-a dezvoltat în coloniile greceşti din Asia Mică, îmbinînd creaţia artiştilor greci cu vechi tradiţii ale celorlalte popoare din Orientul Apropiat (ex.
Templul zeiţei Arte-mis din Efes, Templul zeiţei Hera de pe insula Samos, marile dip-tere ionice construite în sec. al Vl-lea î.e.n.), şi a fost adoptat, mai apoi, pe teritoriul Greciei continentale. Arta perioadei arhaice a cunoscut afirmarea preponderentă a sculpturii. In statuară s-au dezvoltat, mai ales, două teme: Apolo arhaic (couros), statuie reprezentînd un tînăr gol, cu o structură atletică, cu chipul destins, liniştit („Couros" din Păros, mijlocul sec. al î.e.n., „Apollo Piombino' . î.e.n.) şi core, statuie de femeie, drapată şi pieptănată cu bucle, care aminteşte de tinerele grecoaice învăluite în tunici, participante la serbările populare („Core" din Sanctuarul lui Apolo Ptoios, sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n., „Core" de pe Acropole, cca. 500—490 î e.n.). Dezvoltarea ceramicii cu figuri negre, îmbogăţită în sec. al Vl-lea î.e.n. cu tipuri noi de vase, a determinat evoluţia picturii pe vase.
S-au afirmat artişti ca: Glitias, Ergotimos, Exechias ş.a. Pictura trata, cu un deosebit simţ narativ, teme mitologice şi utiliza un mare repertoriu de ornamente care încadrau scenele şi reliefau formele vaselor. In perioada clasică (sec. al V-lea î.e.n.), înflorirea statelor sclavagiste greceşti a fost însoţită de avîn-tul continuu al arhitecturii şi al artelor plastice. Dezvoltarea urbanismului, elaborarea teoriei sistematizării regulate a oraşelor (Hippodamos din
„Ergastinele‘\ Fragment din friza Partenonului (c. 447 — 432 î.e.n.)
 Vl-lea .500
Milet) au ajutat apariţia unor aşezări complexe, înconjurate de ziduri. în oraşe existau instalaţii de canalizare, aprovizionarea cu apă făcîndu-se prin tuburi de la fîntînile publice. Alături de arhitectura religioasă, în oraşe s-au înmulţit rr.onumentele de arhitectură laică (ex. stadioanele, odeonurile, pinacotecile, palestrele, gimnaziile etc.). Unul dintre primele monumente din această epocă este Templul zeiţei Athena Aphaia din Egina (495—485 î.e.n.), cu forme dorice arhaice, înălţat în mijlocul unei incinte sacre în care se pătrundea printr-un şir de propilee. La Templul lui Zeus din Olimpia (468—460 î.e.n.), formele şi proporţiile peripterului au atins o perfecţiune clasică, repetată la monumentele ulterioare. Frontoa-nele acestor temple, decorate cu grupuri sculpturale şi încununate cu acrotere aurite, reliefurile de pe metope sînt pline de măreţie şi forţă, expri-mînd patosul luptei eroice (ex,
întrecerea de care dintre Pe* îops şi Enomai, lupta dintr< triburile greceşti ale lapiţiloi şi centauri etc.). Pentru Templul lui Zeus din Olimpia, marele sculptor grec Fidias a lucrat statuia uriaşă criselefan-tină (din aur şi fildeş) a lu; Zeus, astăzi distrusă. Punctu culminant al arhitecturii şi arte greceşti îl constituie Acropole din Atena, refăcută în a douf jumătate a sec. al V-lea î.e.n. ansamblu care imortaliza victoria statelor greceşti asupra per< şilor şi hegemonia Atenei. Monumentele Acropolei: Parte-n o n u 1, templul principal a zeiţei Atena (447—432 î.e.n.) P r o p i 1 e e 1 e, porţile de intrare pe coasta de vest (437— 432 î.e.n.), Templul zeiţei Nik< Apteros (cca. 421 î.e.n.) ş Erehteionul, templu în; chinat Atenei şi lui Poseidoi (421—406 î.e.n.), reprezintă a-pogeul artei greceşti. Ele îm* bina armonios arhitectura dori că şi ionică cu sculptura, expri mînd cu simplitate monumenta-
GRECIA ANTICĂ
612
 GREEN
litatea şi vitalitatea, caracteristice pentru aspiraţiile acelei epoci de înflorire economică şi culturală a statelor-oraşe sclavagiste greceşti. La acest ansamblu au lucrat cei mai mari arhitecţi şi artişti din acea vreme: Ictinos, Calicrate, Mne-sicle, Calimah ş.a. Sculptorul Fidias, care a condus lucrările întregului ansamblu, a creat aici cele mai importante opere ale sale (ex. statuia în bronz „Athe-na Promachos“, statuia crisele-fantină „Athena Parthenos"), străbătute de patos cetăţenesc, lucrări în care compoziţia sculpturală a atins perfecţiunea prin proporţionalitate, ritm, seninătate şi măreţie. Strălucirea sculpturii, simţul pentru armonie şi veridicitate al artiştilor vremii sînt remarcabil reflectate în arta reliefurilor (ex. reliefurile templelor din Egina,
„Afrodita din Cnidos“. Replică antică în marmură de Păros (364 — 354 î.e.n.)
 Olimpia, Atena, la care au lucrat Âlcamene, Fidias ş.a.), în statuară (ex. „Discobolul** de Miron, „Doriforul** şi „Diadu-menul*‘ de Policlet). în sec. al IV-lea î.e.n., în condiţiile crizei polisurilor, slăbite de războiul peloponeziac, o activitate constructivă intensă s-a desfăşurat în Asia Mică şi în centrele
 Peloponeşului. în afara tipurilor clasice, printre formelje arhitecturale complexe care s-au elaborat se remarcă teatrele monumentale (ex. Teatrul din Epidaur, Teatrul lui Dionysos din Atena), construcţiile memoriale (ex. Mausoleul din Ha-Iicarnas, cca. 353 î.e.n., monument funerar al lui Mausol, satrap al Cariei, împodobit cu statui şi reliefuri; Monumentul lui Lysicrates din Atena, 335—334 î.e.n.), casele de locuit bogate, cu peristiL în sculptura vremii apar noi trăsături: individualizarea realistă a portretelor, reprezentările patetice, dramatice (Scopas), expresia unui sentiment liric (Praxitele), reprezentarea de personaje în mişcare (Lisip). Sobrietatea şi forţa imaginii artistice, care au caracterizat arta
 fjerioadei clasice, au fost în-ocuite prin tendinţa spre rafinament şi prin caracterul mai realist şi intim al artei, cu precădere în scenele de viaţă cotidiană, elemente care au fost dezvoltate în perioada elenistică. V. şi arta elenistică.
   Greco (El Greco) (pe numele adevărat Domenico Theo-tocopuli) (1541 — 1614), p ictor spaniol, grec. de origine în tinereţe şi-a însuşit tradiţia picturii bizantine. Din 1565 a studiat şi a lucrat în Italia, unde a fost influenţat de pictura veneţiană, în special a lui Tintoretto şi Bassano („Tămăduirea orbu-lui“). în 1577 s-a stabilit în Spania, la Toledo, centrul culturii feudal-catolice. Creaţia sa din perioada toledană (1577 — 1614) este influenţată de misticismul contrareformei. G. a făcut concesii vechilor influenţe bizantine, depărtîndu-se de realismul Renaşterii şi cultivînd manierismul sec. al XVI-lea. Trupurile sînt redate alungit, cu musculatura contorsionată, mişcarea capătă o direcţie ascensională, figurile ascetice au o expresie meditativ extatică, desenul exprimă nelinişte, culorile sînt intense, strălucitoare şi impresionează puternic („Înmormîn-tarea contelui d’Orgaz", 1586; „Apostolii Petru şi Pavel“, 1614). Peisajele şi portretele se disting prin expresia lor dramatică. în unele portrete G. renunţă la această stilizare, reflec-
 tînd chipurile cu mai mult realism. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tablourile
El Greco
 „Adoraţia păstorilor*4 (cca. 1590), „Sf. Mauriciu, sau Martiriul celor 10 000 de tebani** (1600
 — 1606) (una dintre variante), „Logodna Sfintei Fecioare*4
 (1613-1614).
   gréder (DRUM.), maşină rutieră folosită pentru nivelarea platformei, scarificarea suprafeţelor împietruite, aşternerea diferitelor materiale, tăierea şanţurilor, nivelarea taluzelor şi pentru alte operaţii de construcţie şi de întreţinere a drumurilor. Se compune dintr-un cărucior pe care este fixată o lamă căreia i se pot da diferite poziţii, în raport cu operaţia ce urmează a fi executată. în general, g. este tras de un tractor, dar poate avea şi mijloace proprii de propulsie, în care caz se numeşte autogreder.
   greemént (NAV.) 1. Ansamblu format din parîmele care servesc la fixarea arborilor, a bompresului şi a bastonului de foc (grupul manevrelor fixe) şi din parîmele care servesc la susţinerea şi la manevrarea vergilor, a picurilor, a ghiurilor şi a pînzelor unei corăbii (grupul manevrelor curente). 2. Ansamblu format din parîmele care servesc la fixarea catargelor şi a vergilor unei nave cu propulsie mecanică.
   Green [gri:n], George (1793 —1841), matematician englez. A lucrat în domeniul calculului diferenţial şi integral, stabilind o formulă fundamentală privitoare la integralele de volum şi de suprafaţă, formulă care îi poartă numele şi care este utilizată în fizica matematică.
'GREEN £
 613
GREPFRUT
   Greene /grim]f Graham (n. 1904), scriitor şi ziarist englez. în romanele „Americanul liniştit** (1955, trad. rom.) şi „Omul nostru din Havana** (1958, trad. rom.), G. se manifestă ca un adversar al colonialismului şi al războiului.
   Greene [gri:n], Róbert (1558—1592), scriitor englez. Lucrările sale din tinereţe sînt influenţate de „eufuism** (variantă engleză a gongorism u-
1 u i). A scris poeme, romane, drame şi pamflete satirice, în care a demascat monarhia, precum şi trîndăvia şi lipsa de scrupule ale nobililor (piesa „Iacob al IV-lea, 1591). Cea mai importantă operă a lui este piesa „George Green, pîndarul din Wakefield** (publicată postum, 1592). Lucrările lui G. se remarcă prin zugrăvirea realistă a oamenilor simpli din popor, prin tendinţa de îmbinare a motivelor istorice cu motivele folclorice („Călugărul Bacon şi călugărul Bungay“, 1589), prin încercarea de a folosi cîntecul liric în desfăşurarea acţiunii, prin împletirea dramatismului cu umorul.
   Greenwich  [grînigi], oraş
suburban situat în estul Londrei. 95 000 loc. (1960). în 1675 s-a construit aici un ob-servatoi astronomic, al cărui meridian, în urma conferinţei internaţionale de astronomie din 1884, este considerat meridianul 0 (primul meridian), de la care se măsoară longitudinea oricărui punct de pe glob. în funcţie de acest meridian s-au stabilit şi fusele orare. în 1953 Observatorul astronomic a fost mutat la Herstmonceux, la 70 km de Londra, din cauză că impuritatea aerului din Londra stînjenea observaţiile astronomice.
   gréfá1 (fr. greffe „daltă mi-că“; MED.), fragment de ţesut (piele, os, vase, nervi) sau organ transplantat dintr-o regiune în alta a corpului aceluiaşi individ (autogrefâ sau izogrefă)> de la un organism la altul aparţinînd aceleiaşi specii (homogrefă) sau unei specii diferite (heterogrefă). G. poate fi transplantată proaspătă sau după o prealabilă conservare la rece, după metoda preconizată de savantul sovietic Filatov.
   gréfá2 (în trecut), denumire dată serviciului de secretariat al unei instanţe judecătoreşti, condus de un grefier.
   gref ón (MED.) v. grefă1, gregár, instinct^-(BIOL.), instinct propriu unor animale de a se reuni în cete, cîrduri, turme etc. în vederea unor activităţi comune (migraţiune, cuibărit, căutarea hranei, apărare etc.).
   gregorián, cînt            cîn-
tul liturgic al bisericii romano-catolice, reglementat sub pontificatul papii Grigore I (590— 604) într-o formă pe care a păstrat-o pînă astăzi. Biserica catolică a imprimat cîn-tecului gregorian un caracter ascetic, tendinţa spre contemplare şi extaz religios. Majoritatea textelor sînt religioase, iar melodiile sînt construite în modurile medievale. Predominanţa sunetelor de lungimi egale a condiţionat denumirea de mai tîrziu „cantus planus** (cîntare egală, lină, plană). După introducerea cîntării polifonice în biserică, c. g. a rămas baza tematică („cantus firmus“) a lucrărilor polifonice legate de cult (misse, motete etc.).
   gréier (Gryllus)t gen de insecte ortoptere, cu corpul scurt şi gros, cu antene lungi si subţiri, cu picioarele adaptate la sărit şi la stridulaţie. La noi în ţară trăiesc mai multe specii de g., de exemplu g. de casa (Gryllus domesticus) şi g. de cîmp (Gryllus campestris), gréisen (PETROGR.), rocă alcătuită din cuarţ, mică bogată în litiu, topaz, casiterit şi alte minerale, formată prin transformarea metasomatică a granitului sub acţiunea soluţiilor magmatice reziduale, bogate în fluor şi litiu (greisenificare). în g. se găsesc adesea concentraţii de staniu, wolfram etc.
   grej (IND. TEXT.) 1. Fir de mătase naturală neprelucrată.
2.  Culoarea firului de mătase naturală.
   Grekov, Boris Dmitrievici (1882—1953), istoric sovietic, specialist în istoria evului mediu. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., profesor la Universitatea din Moscova. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Grekov, Mitrofan Boriso-vici (1882—1934), pictor so-
vietic, elev al lui Repin. Eroii principali ai tablourilor lui G« sînt masele revoluţionare („Spre detaşamentul lui Budionnî", 1923; „Taceanka**, 1925; „Gor-niştii Armatei I de cavalerie*V 1934; „Spre Kubán", 1934K gren (NAV.), furtună locală foarte intensă şi de scurtă durată. Uneori g. este însoţit de puternice vîrtejuri de aer şi de ploaie.
   grenádá (lat. granatus „umplut cu grăunţe, cu material granulos**; MILIT.), mijloc de luptă format dintr-un înveliş, o încărcătură de explozie sau chimică şi un focos, destinat pentru lupta apropiată sau pentru lupta împotriva navelor. G. se aruncă cu mîna, se trage cu puşca sau cu carabina (cu un dispozitiv special) sau se lansează cu mijloace speciale. Poate fi: g. ofensivă, folosită în acţiunile ofensive contra personalului descoperit; g. defensivă* folosită în acţiunile de apărare contra personalului descoperit, avînd ca efect principal efectul prin schije; g. antitanc, folosită pentru nimicirea tancurilor; g. aniisubmarinây destinată pentru lupta împotriva submarinelor; g. fumigenă, destinată pentru a produce fum prin arderea unei încărcături fumigene.
   Grenoble [grönóbl/, oraş în sud-estul Franţei, situat la poalele Alpilor calcaroşi francezi, la confluenţa rîurilor lsére
şi Drac. 156 700 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, chimică, uşoară şi alimentară. Hidrocentrală. Centru cultural, cu universitate (din 1339), politehnică, muzee şi numeroase monumente istorice (sec. XI—XII). Importanţă turistică.
   grépfrút (Citrus paradişi), pom fructifer subtropical din
Grepfrut
 GRESAJ
 6Î4
GREUTATE
familia rutaceelor, cu ramuri spinoase şi frunze persistente, lucioase pe partea superioară. Florile sînt albe, uneori roze, foarte parfumate; fructele, mai mari decît portocalele, globu-loase turtite, de culoare galbenă, cresc în raceme (uneori pînă la 12 într-un racem) şi au un gust plăcut, amărui-acrişor. Posedă însuşiri dietetice superioare prin conţinutul bogat în vitamine. Se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale din Asia sud-estică, Africa, Australia, Filipine şi în regiunile mediteraneene.
   gresâj (TEHN.) v. ungere. Gresham [greşzm], legea lui lege privind circulaţia banilor în cadrul producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată, formulată astfel: „Banii răi înlătură din circulaţie banii buni**. Acest fenomen se explică prin faptul că în condiţiile cînd în circulaţie se găsesc bani cu valoare nominală egală, dar cu o valoare reală diferită, moneda cu valoare deplină, reală, iese din circulaţie, se tezaurizează, iar funcţia de mijloc de circulaţie
o  îndeplineşte numai moneda cu valoare nominală. De exemplu, ca urmare a emisiunii excesive a monedei de hîrtie, banii metalici cu valoare deplină ies din circulaţie. Descoperirea acestei legi a fost atribuită în mod fals de economişti financiarului englez T. Gresham, dar în realitate ea a fost formulată cu privire la banii metalici, încă în 1526, de către Copernic. Analiza ştiinţifică multilaterală a fenomenelor constatate de această lege şi a circulaţiei băneşti în general a fost făcută de K. Marx.
   gresie 1. (PETROG.) Rocă sedimentară detritică, formată prin cimentarea nisipurilor cu material silicios, calcaros, argi-los, feruginos etc. Este una dintre cele mai răspîndite roci sedimentare şi are numeroase varietăţi (ex. g. silicioasă, g. calcaroasă, g. argiloasă). Se utilizează ca material de construcţie şi ca abraziv, iar varietăţile cuarţoase curate ca materie primă în industria sticlei sau a materialelor refractare. In R.P.R. se găsesc numeroase feluri de g., cu o răspîndire
foarte largă. —* G, de Kliica, gresie constituită din peste 98% fragmente de cuarţ cimentate cu opal, cu calcedonie sau tot cu cuarţ. în R.P.R. este una dintre rocile silicioase cele mai pure şi este foarte răspîn-dită în formaţiunile oligocene din Carpaţii Orientali. Se exploatează la Vălenii de Munte (reg. Ploieşti). — G. de Tarcău, gresie formată din cuarţ, mus-covit, feldspat şi fragmente de alte roci; cimentul este constituit din calcit. Este foarte răs-pîndită în formaţiunile eocene din Carpaţii Orientali. 2. (CERAM.) Olărie dură, opacă, cu grăunte fin, avînd la bază o argilă plastică. Adesea i se aplică o glazură, obţinută prin proiectarea, în timpul arderii, a sării marine pe întreaga suprafaţă a vasului. Originară din Extremul Orient, fabricarea g. a fost larg practicată în Japonia, apoi, adusă în Europa, a fost folosită mai ales în Germania şi în Anglia.
   gresór (TEHN.), dispozitiv pentru ungerea suprafeţelor de contact ale pieselor unei maşini în mişcare una faţă de alta. Se montează pe organul respectiv de maşină şi poate avea uneori un mic rezervor de ulei sau de un- Gresor soare. G. pot fi cu presiune sau cu picurare.
   Grétry [gretrí], André Er-nest Modeste (1741 — 1813), compozitor francez de origine belgiană. Creaţia lui s-a dezvoltat sub înrîurirea esteticii realiste a enciclopediştilor. A compus peste 60 de opere (dintre care cea mai cunoscută este „Portretul vorbitor*4), în special comice, multe cu caracter liric - sentimental mic-burghez. în perioada revoluţiei franceze burgheze de la sfîrşitul secolului al XVI II-lea a compus opere popular-patriotice („Wil-helm Teii", 1791)
şi revoluţionare („Tiranul Dio-
nis", 1794; „Aleasa republicii, sau Sărbătoarea virtuţii“, 1794). A mai scris o simfonie, lucrări instrumentale, imnuri, cîntece revoluţionare ş.a.
   Greul'Pămîntului (în basmele populare romîneşti), fiinţă fabuloasă, simbol al pămîntului, reprezentat printr-un cîine care, alături de „N-aude“ şi „N-a vede“, vine în ajutorul eroului pozitiv în momentele de grea cumpănă ale acestuia.
   greutate 1. (FIZ.) Forţă care se exercită asupra unui corp, rezultată din compunerea forţei de atracţie a Pămîntului cu forţa centrifugă produsă de rotaţia lui diurnă. Greutatea G a unui corp este proporţională cu masa de repaus m a lui şi cu acceleraţia gravitaţiei g; deci G = mg. Datorită greutăţii lor, corpurile tind să cadă vertical pe direcţia centrului Pămîntului; dacă sînt împiedicate, ele apasă asupra unui suport sau exercită un efort de tracţiune asupra elementului de suspensie. Greutatea are valori diferite, în func-ie de latitudinea şi altitudinea ocului unde se măsoară, din cauza variaţiei acceleraţiei gravitaţionale. — G. specifică, greutate a unităţii de volum a unui corp, adică raportul dintre greutatea G a corpului şi volumul său V. La corpurile solide, g. s. se exprimă în kgf/m3, iar la lichide în kgf/dm3. — G. specifică relativă, raport care se stabileşte între greutatea unui corp şi greutatea unui volum egal dintr-un corp de referinţă aflat într-o stare dată. în mod curent, g. s. r. este exprimată prin raportul dintre g. unui corp şi g. unui volum egal de apă distilată la +4°C. — G. t?o-lumetrică, greutate a unităţii de volum dintr-un material,
Cutie de greutăţi
 GREUZE
 615
GREVĂ
 considerat împreună cu golurile pe care le conţine. — (METR.) Cutie de greutăţi, garnitură compusă din mai multe unităţi de cîntărire, alese astfel încît să corespundă cîntăririlor uzuale făcute cu balanţa sau cu cîntarul.
 2. (CHIM.) Greutate atomica, raport care se stabileşte între masa atomului unui element şi a 16-a parte din masa atomului de oxigen (în scara de g. a. avînd ca bază masa atomului de oxigen O = 16,0000) sau a 12-a parte din masa atomului de carbon (în scara de g. a. avînd ca bază masa atomului izotopului de carbon 12C = 12,0000, care a fost adoptată în 1961). Sin. masă atomică.—G. echivalentă v. echivalent chimic. — G. moleculară, număr egal cu suma greutăţilor atomice ale atomilor care compun
 0  moleculă. Sin. masă moleculară. 3. (AGR.) Greutate absolută, greutate a unui număr de
 1  000 de seminţe, exprimată în g. G. a. are importanţă în aprecierea calităţii seminţelor şi în calculul cantităţii de să-mînţă necesară la hectar. La determinarea g. a. se folosesc seminţele uscate la aer. — G. hectolitrică, greutate a unui hectolitru de seminţe, exprimată în kg. Variază în funcţie de greutatea specifică, de forma şi de mărimea seminţelor, precum şi în funcţie de conţinutul în impurităţi şi umiditate. Are importanţă pentru aprecierea calităţii seminţelor. — Greutatea spedfică a solului, raport care se stabileşte între greutatea unei probe de sol uscat şi volumul pe care îl ocupă numai particulele solide ale probai (fără spaţiul lacunar). Variază în raport cu diferiţi constituenţi ai solului, în mod obişnuit fiind cuprinsă între 2,5 şi 2,7. — Greutatea volumetrică a solului, raportul dintre greutatea unei probe de sol uscat şi volumul ei total (inclusiv spaţiul lacunar). Variază în raport cu modul de aşezare al particulelor solide din masa solului. In stratul arabil, g. v. a s. este cuprinsă între 1,0 şi 1,2; se modifică în cursul anului, în funcţie de lucrările solului (ex., imediat după efectuarea unei arături, gr v* a s. scade adasea sub valoarea 1,0,
pentru ca apoi treptat să revină la valorile obişnuite). 4. (STA-TIST.) Greutate specifică, mărime relativă de structură, care indică, în procente, raportul în care se găseşte o parte a colectivităţii faţă de întreaga colectivitate. Se calculează prin împărţirea mărimii absolute a părţii respective la mărimea absolută a întregii colectivităţi. Suma g. s. a tuturor părţilor care alcătuiesc întregul este egală cu 100%. De exemplu, în R.P.R., în 1963g.s. a producţiei globale industriale din grupa A era de 64,5%, iar din grupa B de 35,5% (întreaga producţie globală industrială =           100%).
5. (SPORT) a) Obiect folosit în probele atletice de aruncări, confecţionat din metal; are formă sferică şi greutatea de 7,257 kg pentru bărbaţi şi
4   kg pentru femei, b) Probă sportivă care se practică cu acest obiect, aruncarea fiind efectuată dintr-un cerc cu diametrul de 2,135 m.
                                                                                Greuze /groz], Jean-Baptiste (1725—1805), pictor francez.
J.-B. Greuze
A creat, sub influenţa lui Diderot, tablouri de gen închinate „stării a treia“, în care a preamărit virtuţile burgheziei, opunîndu-le corupţiei nobilimii. Aceste compoziţii au un conţinut moralizator, sentimental şi uneori dulceag şi sînt tratate într-un colorit adesea convenţional (ex. „Tatăl explicînd copiilor săi Biblia**, 1755; „Logodnica de la ţară“, 1761; „Paraliticul", 1763; „Blestem părintesc**, 1763 ş.a.). Alături de acestea a pictat scene de gen cu figuri de femei de o falsă ingenuitate („Urciorul spart“, „Lăptăreasa“ etc.). In studiile
pentru lucrările sale, dar mai ales în portrete, s-a manifestat ca un artist realist original. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. cu tabloul „Copilul cu fluturele**.
   greva din 1 Mai 1886, grevă de masă desfăşurată la Chicago (S.U.A.) sub lozinca luptei pentru ziua de muncă de 8 ore. A fost reprimată sîngeros de poliţie; patru conducători ai muncitorilor au fost executaţi, iar mulţi alţii condamnaţi la ani grei de temniţă, în amintirea victimelor căzute la Chicago, Congresul I al Internaţionalei a Il-a (1889) a proclamat ziua de 1 Mai ca zi a solidarităţii internaţionale a proletariatului.
   greva generală din octombrie 1920, grevă generală a muncitorilor din Romînia, care s-a desfăşurat în condiţiile unei puternice ascuţiri a contradicţiilor economice, sociale şi politice. La grevă au participat peste 400 000 de muncitori, aproape întreg proletariatul din Romînia. A avut un pronunţat caracter politic, obiectivul ei fiind cucerirea de drepturi democratice, şi a constituit punctul culminant al luptelor greviste şi al acţiunilor revoluţionare ale clasei muncitoare desfăşurate în perioada 1917— 1920, fiind cea mai mare bătălie de clasă de pînă atunci a proletariatului din Romînia. Durata grevei, izbucnită la 20 octombrie 1920, nu a fost aceeaşi în toată ţara. Ea a paralizat însă pentru un timp aproape întreaga activitate economică a Romîniei. Ea a constituit o vastă arenă a luptei ascuţite dintre vechea linie politică, reformistă, a conducătorilor oportunişti ai mişcării muncitoreşti şi linia luptei revoluţionare, reprezentate în primul rînd de comunişti. Prin complexitatea problemelor pe care le-a ridicat (modul cum a fost condusă, stabilirea unei tactici care conţinea germenul înfrîngerii, trădarea înfăptuită de conducătorii oportunişti etc.), greva generală a impus o serie de concluzii de importanţă vitală pentru viitorul mişcării muncitoreşti din Romînia, şi în primul rînd concluzia necesităţii unui partid de tip nou, revoluţionar al clasei
 GREVĂ
 616
 GREVĂ
muncitoare. După greva generală, mişcarea muncitorească a trecut prin adînci frămîntări, care au dus la clarificarea problemelor ei fundamentale, ceea ce a contribuit la crearea Partidului Comunist din Romînia.
   grevă (de la denumirea pieţei Place de Greve din Paris, unde se adunau şomerii pentru a fi angajaţi), încetare parţială sau totală a lucrului de către oamenii muncii din întreprinderile capitaliste. G* este o formă principală de luptă a clasei muncitoare împotriva capitaliştilor şi a guvernelor burgheze, pentru satisfacerea revendicărilor sale economice şi politice. De multe ori, g, este însoţită şi de ocuparea de către muncitori a atelierelor, fabricilor. După obiectivul şi rolul în lupta de clasă, g. cunoaşte diferite forme. G. economică, care a apărut ca o formă iniţială a luptei de clasă, reprezintă încetarea parţială sau totală a lucrului de către muncitorii din întreprinderile capitaliste pentru satisfacerea revendicărilor lor de ordin economic: majorarea salariilor, reducerea duratei zilei de lucru, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc. O formă mai înaltă de g. este g. politică, care constă în folosirea de către clasa muncitoare din ţările capitaliste a g. ca formă de luptă împotriva politicii interne şi externe reacţionare a burgheziei monopoliste. Ea poate avea caracter de protest, de solidaritate etc. în cursul acestor g., clasa muncitoare, prezentînd revendicări politice care exprimă interesele sale fundamentale şi a-părînd în acelaşi timp interesele generale ale poporului, se afirmă ca clasa cea mai înaintată, ca hegemon al mişcării populare. G. politică de masă este o formă mai înaltă a luptei de clasă, prin care clasa muncitoare din ţările capitaliste antrenează sub lozincile sale de luptă mase largi ale celorlalţi oameni ai muncii. O altă formă, superioară, a luptei de clasă este g. generală, care înseamnă încetarea organizată a lucrului de către toţi muncitorii din întreprinderile capitaliste din-tr-o ramură industrială, dintr-o localitate sau din întreaga ţară,
ca formă a luptei pentru obţinerea revendicărilor economice
i  politice. Constituie un mij-oc puternic de organizare şi mobilizare a maselor largi ale proletariatului şi a altor pături de oameni ai muncii în lupta împotriva exploatării capitaliste, pentru o viaţă mai bună, pentru drepturi şi libertăţi democratice, pentru pace. G. g.y manifestare cu un pronunţat caracter politic, are un rol important în dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi constituie un element caracteristic situaţiilor revoluţionare. încă în antichitate, în atelierele meşteşugăreşti, sau mai tîrziu în evul mediu, în bresle şi mai ales în manufacturi, se întîlneşte încetarea muncii ca un protest împotriva exploatării şi a condiţiilor grele de lucru. Greva ca armă de luptă a proletariatului a apărut la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, o dată cu dezvoltarea proletariatului, a marilor întreprinderi, fabrici şi uzine. La început, g. a fost o manifestare spontană a muncitorilor împotriva exploatării patronale. în procesul transformării proletariatului într-o clasă pentru sine, forma spontană a g. a cedat locul luptei organizate, g. căpă-tînd o importanţă tot mai mare. în deceniul al patrulea al sec. al XIX-lea, în cea mai dezvoltată ţară capitalistă (Anglia) au apărut greve cu caracter politic, organizate de mişcarea cartistă. Asemenea forme de luptă s-au extins în toate ţările dezvoltate. în interesul patronilor, guvernele din unele ţări capitaliste (Anglia, Franţa ş.a.) au adoptat în acea perioadă legi care interziceau dreptul la g. Cu toate acestea^ g. au căpătat o largă răspîndire, iar unele dintre ele s-au transformat în răscoale armate (Lyon, 1831 şi 1834; Silezia, 1844 etc.). ^ în
epoca imperialismului, rolul g. ca armă de luptă creşte. După primul război mondial, în condiţiile creşterii avîntului revoluţionar determinat de adîn-cirea contradicţiilor interne din tarile capitaliste, şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a avut loc, pe scară mondială, cel mai mare val de
greve cunoscut pînă atunci. G* de amploare au avut loc în această perioadă în Austro-Ungaria (ianuarie Î918), în Germania (noiembrie 1918), în Italia (1919), greva generală a feroviarilor francezi (1920), greva generală a muncitorilor din Romînia (1920) etc. Mişcarea grevistă a continuat; între cele două războaie mondiale, cele mai însemnate g. au fost: greva generală din 1926 din Anglia, greva generală din 1925 —1926 din Hong Kong, luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933 din Romînia, greva generală din 1934 din Franţa etc. Guvernele fasciste au limitat şi chiar desfiinţat dreptul la grevă, dar, în ciuda acestor măsuri, în unele state ocupate de fascişti au avut loc greve de masă cu caracter politic. în anii de după cel de-al doilea război mondial au crescut în amploare demonstraţiile şi grevele împotriva politicii marilor monopoluri d-e ofensivă contra nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru apărarea drepturilor democratice, împotriva pregătirilor unui nou război mondial, pentru menţinerea şi consolidarea păcii. Sub presiunea mişcării greviste a clasei muncitoare, burghezia a fost nu o dată nevoită să adopte legi şi măsuri menite să asigure proletariatului condiţii de viaţă şi de muncă mai bune. în ţările capitaliste, g. este folosită din ce în ce mai mult ca mijloc de luptă şi de masele ţărănimii, de diferite categorii de intelectuali, mici meseriaşi etc. Se intensifică lupta oamenilor muncii împotriva legilor antigreviste şi anti-sindicale, a decretelor excepţionale etc. adoptate de guvernele unor state imperialiste în scopul apărării intereselor marilor monopoluri şi menite să paralizeze mişcarea grevistă. în istoria mişcării muncitoreşti din Romînia, cele mai cunoscute greve au fost: g. pantofarilor din Sibiu (1853), prima grevă semnalată în ţara noastră, g. muncitorilor din portul Brăila (1868), a muncitorilor de la Atelierele căilor ferate din Bucureşti (1888), g. generală a feroviarilor din Transilvania (1904), g. minerilor din Valea
GREVY
 GRIGORE
Jiului (1906), g. generală a muncitorilor ceferişti (iunie 1919), g. muncitorilor petrolişti (iulie-august 1919), g. generală din octombrie 1920, g. muncitorilor forestieri din Valea Mureşului (1925), g. generală a muncitorilor de la Reşiţa (1926), g. minerilor din Lupeni (1929), g. muncitorilor de la uzinele metalurgice „Le-maître“ din Bucureşti (1931), g. de Ia fabrica textilă „Saturn" din Bucureşti (ianuarie 1933, prima grevă din Romînia cu ocuparea fabricii de către muncitori), grevele muncitorilor petrolişti şi ceferişti, care au culminat cu eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933, g. generală a muncitorilor textilişti de la fabrica de postav din Buhuşi (1935), g. muncitorilor de la fabrica de vagoane „As-tra"-Arad (1936) etc.
  Grévy         Jules (1807—
1891), om politic francez, republican de dreapta, adversar al bonapartismului. între anii 1871 şi 1873, ca preşedinte al Adunării Naţionale reacţionare, a sprijinit politica de reprimare sălbatică a Comunei din Paris. A fost preşedinte **1 Republicii (1879—1887). în timpul preşedinţiei lui, Franţa a ocupat Tunisia (1881) şi Tonkinul (1885). Compromis în urma traficului cu decoraţii practicat de ginerele său, a fost nevoit să demisioneze (1887).
  Griboedov, Aleksandr Ser-gheevici (1795—1829), scriitor rus, simpatizant al mişcării decembriste. A debutat cu versuri de factură romantică şi cu co-medii-vodeviluri. G. a devenit cunoscut prin comedia în versuri „Prea multă minte strică“ (tipărită postum, în 1833, trad. rom.), în care conflictul dintre eroul principal şi personajele reprezentative pentru Rusia patriarhală reflectă contradicţia dintre tineretul nobil progresist, apropiat de ideile decembriste, şi exponenţii regimului auto-crat-iobăgist. întemeiată pe un ascuţit simţ al observaţiei, piesa se remarcă prin forţa de tipizare a situaţiilor şi a personajelor. Scrisă într-o limbă de esenţă populară, bogată în expresii aforistice, ea se impune şi prin coloritul ei specific naţional. Opera lui G* repre-
zintă un moment însemnat în dezvoltarea realismului în literatura rusă.
    Grieg [gri :g], Edvard (1843— 1907), compozitor, pianist şi dirijor norvegian, întemeietorul şcolii muzicale clasice din Norvegia. Contactul cu muzicienii
E. Grieg
patrioţi norvegieni R. Nor-draak, H. Kjerulf şi O. Bull a avut o înrîurire hotărîtoare a-supra orientării lui. Personalitatea lui G. s-a format în perioada de avînt a culturii naţionale norvegiene, în condiţiile puternicului avînt al luptei poporului norvegian pentru independenţă. în creaţia profund democratică a lui G. şi-au găsit întruchipare viaţa şi obiceiurile poporului, natura patriei sale. în ea se oglindesc imaginile eroice ale etosului norvegian, farmecul basmelor nordice şi al înţelepciunii populare (saga). Muzica lui G., originală, melodioasă şi bogată în colorit armonic, se întemeiază pe cîn-tecele şi dansurile folclorice. Pe lîngă aceste elemente, creaţia sa a asimilat şi cele mai de seamă cuceriri ale culturii muzicale naţionale şi universale. Cele mai de seamă lucrări ale sale s-au înscris în patrimoniul culturii muzicale mondiale; majoritatea aparţin genului muzicii de cameră, vocale şi instrumentale, domeniu în care a creat adevărate capodopere. A scris muzica de scenă pentru piesele „Sigurd îorsalfar“ (1872) şi „Peer Gynt" (după Ibsen,
1876,  de unde a extras apoi suite simfonice), „Dansuri norvegiene" (1881) şi „Dansuri simfonice" (1898), Suita lirică pentru orchestră „Zi de nuntă la Troldhausen", suita „Din
vremurile lui Holberg**, un concert pentru pian şi orchestră (1868), două cvartete de coarde (al doilea neterminat), sonate pentru vioară şi pian şi violoncel şi pian, precum şi numeroase piese pentru pian şi melodii vocale.
   grifă1 (fr. grijfe „unghie, gheară"; S1LV.), instrument prevăzut cu o lamă tăioasă de oţel, utilizat pentru însemnarea arborilor prin zgîrierea scoarţei în cazul diferitelor lucrări silvice (inventarieri, operaţii culturale etc.). Operaţia poartă numele de gri/are.
   grifă2 (CINEMA.), dispozitiv mecanic al aparatului de filmat care permite trecerea peliculei prin faţa obiectivului, prinzînd intermitent perforaţiile acesteia, cu viteza de 24 de imagini pe secundă.
   Griffith /grifiO/, David Wark (1875—1948), regizor de film american. A ndus o contribuţie deosebită la dezvoltarea artei cinematografice, prin introducerea unor noi procedee de montaj, iluminare şi filmare. Filmele lui G, se remarcă prin amploarea proporţiilor şi a scenelor de masă („Naşterea unei naţiuni“, 1915; „Intoleranţa", ^ 1916; „Abra-ham Lincoln", 1930 etc.).
   Grignard [grinăr7, Victor (1871 —1935), chimist francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, în 1900, împreună cu P. Bărbier, a obţinut compuşi organo-magnezieni, care au găsit o mare utilizare în sinteza organică. A făcut cercetări în domeniul compuşilor alumino-organici, al substanţelor toxice şi al hidrogenării catalitice. Premiul Nobel (1912).
   Grigoras, Mitrofan (sec. XVIII), călugăr grec, stabilit la Bucureşti. în 1717 a alcătuit, în limba greacă veche, o cronică a Ţării Romîneşti, intitulată „Istoria pe scurt", în care povesteşte evenimentele petrecute între 1714 şi 1716.
   Grigore, numeai mai multor papi, dintre care cei mai cunoscuţi sînt: G. / (590—604), care a încercat să supună puterii papale biserica din diferitele ţări ale Europei apusene. Duşman al culturii laice, a distrus un mare număr de opere pre-
GRIGORESCU
618
 GRIGORESCU
ţioase ale scriitorilor antici. G. al Vll-lea, Hildebrand (1073—1085), adept al supremaţiei puterii bisericeşti asupra celei laice; a luptat împotriva lui Henric al IV-lea (1056—1106), împărat al Sfîn-tului imperiu roman de naţiune germană, pentru învestitură, umilindu-1 la C a-nossa (1077). C. al IX-lea (1227—1241), care a transformat inchiziţia într-un organ permanent al bisericii catolice (1232), încredinţînd-o ordinului «dominicanilor. G. al
 XlII-lea (1572-1585), unul
 dintre cei mai hotărîţi adversari ai Reformei, inspiratorul reac-ţiunii catolice în Spania, Germania şi Austria. A reformat calendarul, introducînd aşa-nu-mitul calendar gregorian (1582). G. al XVI-lea (1831 — 1846), care a întărit rolul Vaticanului ca punct de sprijin al reacţiunii europene» Prin enciclica din 1832 s-a declarat adversar al ştiinţei, al libertăţii conştiinţei şi al presei. V. şi papalitate.
   Grigorescu, Eremia (1864— 1919), general romín, comandant de divizie şi apoi de armată în timpul primului război mondial. în octombrie 1916 a comandat armata în bătălia victorioasă de la Oituz, reuşind să oprească ofensiva armatelor germane şi austro-ungare, iar în august 1917a condus grupul de armate care au zdrobit ofensiva de la Mărăşeşti a trupelor germane comandate de generalul Mackensen, împie-dicînd astfel ocuparea întregii ţări. #
   Grigorescu, Lucian (n. 1894), pictor romín, maestru emerit al artei din R.P.R., membru corespondent al Academiei R.P.R. în perioada dintre cele două războaie mondiale a pictat peisaje din ţară şi din Franţa, precum şi naturi moarte, remarcabile ca armonie colo-ristică generală, influenţate de impresionism. După 23 August 1944, peisajele sale devin mai ample şi mai închegat construite („Lunca Neajlovului**, 1953; „Răsărit de soare**, 1955). Totodată, tematica sa devine mai bogată, artistul preocupîndu-se din ce în ce mai intens de genul portretului. Laureat al Premiului de stat.
   Grigorescu, Nicolaie(1838— 1907), cel mai mare pictor romín din secolul al XIX-lea. S-a născut dintr-o familie de ţărani. încă de la vîrstă de 12 ani, după o scurtă ucenicie în atelierul pictorului A. Chladek, a început să picteze icoane pentru a-şi cîş-tiga existenţa. Mai tîrziu a primit comenzi de pictură murală pentru biserici, pe care a executat-o în spiritul laicizant
N. Grigorescu
al vremii (ex. ansamblul din biserica mănăstirii Agapia, 1858—1860, remarctbil prin interpretarea realistă a chipurilor de sfinţi şi prin coloritul luminos). Sub influenţa ideilor unioniste şi a baladelor lui D. Bolintineanu, G. a încercat compoziţia istorică („Mihai scăpînd stindardul*4, 1856; cîteva desene alegorice, naive dar sincere, pe tema Unirii Principatelor, 1859). în 1861, cu sprijinul lui Mihail Kogăl-niceanu, a obţinut o bursă de studii şi a plecat la Paris, unde a lucrat un an în atelierele Şcolii de arte frumoase şi apoi s-a alăturat grupului de pictori realişti de la B a r b i z o n. In aceeaşi perioadă, G. a studiat pe marii maeştri ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), după care a făcut numeroase copii, în Franţa, in ţară, iar în 1873 —
1874 în Italia, talentul său viguros s-a afirmat în tablouri pline de poezie, înfăţişînd chipuri de oameni ai muncii („Paznicul din Chailly“, „Bă-trînă cîrpind**, 1867; „Piffe-raro*‘) şi admirabile privelişti din natură („Apus de soare la Barbizon**, „Bîlci la Rucăr‘\ „Cheile Dîmbovicioarei“, pei-
saje de pe Bărăgan). în 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrări la expoziţia de la Bucureşti organizată de „Societatea amicilor belelor-arte“, G. s-a impus atenţiei generale. Artist-cetăţean, însufleţit de un înalt patriotism, G. a fost chemat în 1877 ca reporter pe front, participînd la cele mai însemnate episoade ale campaniei. Acolo a lucrat cu siguranţă şi rapiditate sute de desene, care redau aspecte şi tipuri semnificative ale războiului pentru independenţă. Pe baza acestora a pictat mai tîrziu numeroase tablouri pătrunse de patriotism, de caldă umanitate, de solidaritate cu soldaţii („Spionul**, 1877; „Sentinelă**; „Convoi de prizonieri turci**, 1877—1878; studiul şi compoziţia de mari proporţii „Atacul de la Smîrdan**, 1885). După terminarea războiului, dezamăgit de regimul din Romînia, G. a plecat în 1881 la Paris. în Franţa a avut o activitate de creaţie bogată, încheiată cu expoziţia sa de la Paris din 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeană. Din această epocă datează o valoroasă suită de tablouri, în special peisaje, care reprezintă colţuri de oraşe bretone şi normande, sau marine, remarcabile prin transparenţa atmosferei („Pescăriţă la Gran-ville**, „Stradă la Vitre**, „Plajă la ocean**), realizate într-o factură largă şi sigură, în care tuşele sugerează formele, cu^ lorile şi lumina. întors în ţară, G. s-a concentrat timp de două decenii asupra transpunerii în pictură a vieţii satului nostru şi a priveliştilor ţării, evocînd trăsăturile fizice ale poporului şi atmosfera specifică a peisajului romînesc, pentru care AI. Vlahuţă l-a numit „rapsod al pămîntului nostru**. El a relevat într-o viziune optimistă frumuseţea fizică şi morală a ţăranului rcmîn, integrat mediului său de viaţă („Ţăran de la munte**; „Ţărancă voioa-să“, 1894; „Ţărancă tînără**; „Cioban**, 1902). Varietatea tipurilor din pictura lui G. este întregită de lucrări ca „Mocanul**, în care personajul masiv, monumental, cu chipul îngîndurat şi dîrz, este una
GRlţ,Â
619
 GRIMM
dintre cele mai autentice redări ale ţăranului de la munte, sau ca portretul caricatural al aşa-numitului „Vechil44. G. a reflectat, la un nivel neatins în pictura romînească de pînă la el, viaţa oamenilor simpli. în tablourile care reprezintă casele mizere din marginea satelor
 („Colibă**, „Bordei", „Tîrlă părăsită*4, „Ţăran pe prispă44), el a redat cu o vădită nuanţă critică imaginea traiului ţăranilor săraci. Peisajele lui G., însufleţite cel mai adesea de prezenţa omului în mijlocul naturii, mergînd sau întorcîndu-se de la muncă („Fete lucrînd în poartă44, „Hanul de la Oraţii44, „Drum greu*4), subliniază poezia priveliştilor de deal şi de cîmpie, a drumurilor de ţară, a colţurilor de pădure şi a luminişurilor, pictate în zilele de vară însorite sau în lumina dulce a toamnei. G. a dat peisajelor sale o mare strălucire şi luminozitate („Luminiş44, 1896; „Printre dealuri şi muscele44; 1896) şi a încetăţenit în arta noastră pictura plein-air-istă. De-a lungul întregii sale activităţi a cultivat cu deosebită măiestrie portretul, în pictură şi în desen, dovedind un excepţional talent în transpunerea psihologiei individuale şi sociale a modelelor sale (ex. „Portretul marelui ban Năsturel Herescu44, 1870; seria portretelor de evrei, portretele delicate de femei sau portretul-compoziţie „Amatorul de tablouri*4). Maturizarea pictorului, evoluţia lui lăuntrică sînt exprimate cu fidelitate în toată seria de autoportrete (ex. în cele din 1857, 1868 ş.a.). Pasionat desenator şi acuarelist, G. a lăsat nenumărate schiţe pline de vervă, cu o notaţie sintetică a atitudinilor, mişcărilor, fizionomiilor sau lucrări de sine stătătoare de mare valoare artistică („Înmormîn-tare la ţară", „Cap de ţigăn-cuşă‘4, „Femeie în roşu“). în ultimii ani ai vieţii a lucrat o serie de tablouri în care a înlocuit observaţia directă şi sentimentul sincer cu o prezentare idilică. G. a pictat însă şi în aceşti ani, alături de imagini de ciobani, ciobăniţe şi de care cu boi executate în serie, într-o tonalitate deschisă, spă-
 40 — Dicţionarul enciclopedic, roL
 lăcită (aşa-numita „fază albă“), tablouri de o autentică factură realistă. Colorist de mare sensibilitate şi prospeţime, G. a fost receptiv la inovaţiile im-presioniştilor, cu ale căror opere a venit în contact în perioadele petrecute în Franţa, fără a renunţa însă niciodată la soliditatea desenului, la claritatea compoziţiei, la adevărul obiectiv al imaginii, dezvol-tîndu-şi necontenit viziunea realistă. Prin realismul şi măiestria excepţională, prin sinceritatea şi lirismul ei, creaţia lui G. a reuşit să determine un curent înnoitor în pictura romînească, dominată pînă la el adesea de preceptele rigide şi schematice ale academismului, şi a ridicat-o pe aceasta la o înaltă treaptă de dezvoltare. Opera sa a legat strîns arta de popor şi a avut un rol decisiv în formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternică influenţă stimulatoare asupra artiştilor de frunte din acea vreme şi din generaţiile următoare, precum şi asupra formării interesului pentru artă în marele public.
   grilă (TELEC.), electrod al unui tub electronic, avînd forma unei site, a unei spirale sau a unui gard din sîrmă, prin ale cărui deschideri poate trece un flux de electroni sau de ioni. Prin variaţia potenţialului g., se modifică repartiţia cîmpului electric din tubul electronic.
—    G. de comandă, grilă aşezată între catodul şi anodul unui tub electronic în vederea reglării fluxului de electroni. — G.-ecran, grilă aşezată între doi electrozi ai unui tub electronic, cu scopul ecranării lor unul faţă de celălalt şi al reducerii capacităţii lor electrice. — G. supresoare, grilă aşezată între doi electrozi în vederea înlăturării schimbului de electroni secundari dintre aceştia.
   Grillparzer [grilparţzr], Franz (1791 —1872), poet şi dramaturg austriac. Adept al iluminismului, G. a criticat de pe poziţii liberale reac-ţiunea feudală, precum şi orîn-duirea şi cultura burgheză contemporană lui. Creaţia sa literară a fost influenţată în acelaşi timp de clasicism şi de romantism. A scris drame inspirate
din mitologie („Sappho44, 1818) şi din istoria ţării („Norocul şi sfîrşitul regelui Ottokár44, Í 825). Dramele postume „E-vreica din Toledo44 şi „Libussa" se disting prin tendinţe realiste.
   grimáldi, rasă negroidă de oameni, din paleoliticul superior, aparţinînd speciei Homo sapiens Jossilis. A fost denumită aşa din cauză că schelete aparţinînd oamenilor acestei rase au fost descoperite în 1906 în grotele din apropierea cătunului Grimaldi, lîngă Mentőn (pe Riviera franceză).
   Grimau, Julián (1911 — 1963), erou al luptei .antifasciste a poporului spaniol. A luat parte la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol (1936—1939). După înfrîn-gerea republicii a trăit mulţi ani în emigraţie. întors în Spania, ca membru al C.C. al partidului comunist, G. a fost arestat în 1962, condamnat la moarte şi executat (20 aprilie
1963).
   gri mă (din it. grimo „cu riduri"; TEATRU, CINEMA.), complex de farduri şi aplice (bucăţi de pînză, papier-mache etc.) cu ajutorul cărora actorii îşi modifică trăsăturile feţei pentru a realiza asemănarea cu personajul pe care-1 interpretează,
   Grimm, Frédéric Melchior (1723—1807), scriitor francez de origine germană. Prieten al lui Diderot şi al enciclopedişti-lor, le-a furnizat acestora informaţii cu privire la cultura germană. Scrisorile sale trimise unor savanţi şi personalităţi din străinătate, cu date preţioase asupra mişcării intelectuale din Franţa, sînt adunate în voluminoasa operă „Corespondentă literară, filozofică şi critică44 (17 voi., 1812-1813,
apărute postum).
   Grimm, Jacob (1785-1863), lingvist şi filolog german, creatorul gramaticii istorice. A fost profesor la universităţile din Göttingen şi Berlin şi membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. Lucrarea sa „Gramatica germană" (4 voi., 1819—1837) este primul stu~ diu istoric-comparativ al limbilor germanice şi, în acelaşi timp, prima gramatică isto-
GRIMM
 620
GRINDINĂ
rică-comparativă a unui grup de idiomuri. în această lucrare, G. a formulat legea fonetică care îi poartă numele, lege privitoare la mutaţia consonantică în limbile germanice. A mai scris „Istoria limbii germane** (2 voi., 1848); din 1852 a început să publice, împreună cu fratele său Wilhelm Grimm, sub aüs-piciile Academiei de ştiinţe din Berlin, „Dicţionarul german**, primul dicţionar istoric al limbii germane, continuat după moartea fraţilor G. de alţi lingvişti şi terminat abia de curînd.
   Grimm, Wilhelm (1786— 1859), filolog şi folclorist german. A fost profesor la universităţile din Göttingen şi Berlin şi membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. împreună cu fratele său Jacob, a publicat importanta culegere „Legendele eroice germane** (1829), în care textele sînt studiate mai ales sub raport filologic. Cea mai cunoscută operă a sa (realizată tot în colaborare cu Jacob G.) este însă culegerea de „Po-veşti“ (3 voi., 1812—1822), care cuprinde peste 200 de poveşti populare germane, publicate în variante autentice, neprelucrate.
   Grimmelshausen [grimAs-hauz9n]t Hans Jakob Christof-fel (c. 1622—1676), prozator german. Autor de povestiri picareşti, de „viziuni** cu caracter satiric şi de istorii galante, el e cel mai însemnat povestitor german din sec. al XVII-lea. Principala sa operă, romanul „Aventurosul Simplicissimus*1 (1669), întocmit după modele spaniole şi franceze, oglindeşte cu o mare forţă realista grozăviile războiului de 30 de ani, din unghiul de vedere al maselor populare. Romanul constituie o vastă frescă a e-pocii. A mai scris, printre altele, „Descrierea vieţii marii escroace şi aventuriere Courasche** (reluată de B. Brecht). Trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui G. sînt spiritul critic, umorul, fantezia inepuizabilă, umanismul şi dragostea de patrie.
   grind (GEOGR.), formă de relief rezultată din depuneri aluvionare. După origine, pot fi: g. fluviale, cînd sînt formate în luncile marilor rîuri prin
depunerea aluviunilor în timpul viiturilor (ex. g. din lungul Dunării), g. marine (sau cordoane litorale), cînd sînt formate în lungul ţărmurilor mărilor (ex. g. de pe litoralul Mării Negre: Techirghiol, Mangalia etc.), şi g. fluviomarine, cînd sînt formate la vărsarea marilor fluvii în mări (ex. g. Letea şi Caraorman din Delta Dunării). G. fluviomarine barează, integral sau parţial, gurile de vărsare, dînd naştere deltelor. G. pot fi situate sub nivelul apei (g. submerse) sau deasupra acestuia (g. emerse).
   grindă, element de construcţie confecţionat din lemn, metal sau beton armat, care are una dintre dimensiuni (lungimea) mult mai mare decît celelalte două şi care, sub acţiunea încărcărilor ce-i revin în construcţie, este solicitat în principal la încovoiere (ex. g. unui plan-şeu, g. unui pod). Elementele principale ale unei grinzi sînt tălpile, superioară şi inferioară, şi inima, care face legătura dintre tălpi- Axa grinzii poate fi dreaptă sau curbă, iar de-a lungul ei g. poate a-vea secţiunea transversală constantă (g. cu secţiune constantă) sau variabilă (g. cu secţiune variabilă). După modul de rezemare al g, drepte, se disting: g. încastrată, care are o încastrare la unul dintre capete şi este liberă Ia celălalt; g. pe două reazeme, care are la unul dintre capete un reazem fix (articulat) şi la celălalt un reazem mobil (simplu); g. cu console, care are tot un reazem fix şi un reazem mobil, dar acestea nu sînt aşezate Ia capete, ci în două puncte intermediare, astfel că porţiunile extreme ale g. rămîn în consolă; g. continuă, care are un reazem fix şi mai multe reazeme mobile, astfel că pe lungimea ei se realizează mai multe deschideri; g. cu console şi articulaţii, care se obţine dintr-o g. continuă dacă se introduce, în puncte convenabil alese, un număr de articulaţii egal cu numărul reazemelor intermediare. Din punctul de vedere al gradului de determinare statică,
se deosebesc: grinzi static determinate (ex. g. pe două reazeme) şi grinzi static nedeterminate (ex. g. încastrată şi g. continuă). După modul de alcătuire a inimii, se deosebesc: grinzi cu inimă plină, la c.are! materialul e distribuit continuu între tălpi, şi grinzi cu zăbrele, constituite din bare prinse între ele la capete, în care tălpile sînt legate între ele prin bare sau zăbrele înclinate (numite diagonale) şi verticale (numite montanţi). Cînd grinda cu zăbrele nu are diagonale, ci numai montanţi, se numeşte g. Vierendel. Cînd înălţimea g. este de cel puţin jumătate din lungimea sau deschiderea dintre două reazeme consecutive, iar
lăţimea este mult mai mică decît celelalte dimensiuni, g. se numeşte grindă-perete.
   grindéi (MAŞ. AGR.), organ component al plugului cu tracţiune animală, format dintr-o bară de oţel cu secţiune dreptunghiulară. Pe g« se montează trupiţa, cuţitul lung, antetru-piţa (la unele pluguri) şi coarnele plugului.
   grindel (Nemachilus barba-tulus), specie de peşte teleos-tean din familia cobitidelor, asemănător cu ţiparul, cu trei
Grindel
perechi de mustăţi, avînd corpul "de 7—12 cm lungime, de culoare verde-gălbuie, cu pete mari negre. La noi trăieşte în apele de munte. Prezintă importanţă economică locală.
   grindină, precipitaţii solide care se formează atunci cînd în interiorul norilor de furtună (cumulonimbus) există curenţi ascendenţi foarte puternici. Par-
Grindă de pod
 GR1NG0IRE
ticulele de g. sínt alcătuite din straturi concentrice de gheaţă, avînd în genera^ un diametru de
5  pînă la 50 mm.
   Gringoire [greguâr], Pierre (c. 1475 — c. 1538), actor şi scriitor francez. Creator al comediei politice din Franţa, el este autorul farsei „Comedia căpeteniei clovnilor** (1512), compusă la sugestia regelui Ludovic al XII-lea, în care satirizează pe papa luliu al
11-lea. A mai scris mistere şi poeme alegorice.
   gripâre (MAŞ.), fenomen de aderenţă anormală a suprafeţelor de alunecare a două piese în mişcare una faţă de cealaltă, datorită unei ungeri defectuoase, unei răciri insuficiente etc. şi care duce la o uzură mare a suprafeţelor respective.
   gripă (MED.)t boală infectocontagioasă acută, epidemică, de natură virotică. Se manifestă prin stare generală proastă, febră, inflamaţia acută a căilor respiratorii superioare (nas, la-ringe şi bronhii), dureri musculare, astenie, tulburări gastro-intestinale, precum şi printr-o serie de tulburări nervoase (dureri de cap, insomnii, uneori convulsii, delir etc,). Boala durează 4—5 zile, cînd nu apar complicaţii. Complicaţiile cele mai frecvente ale g. sînt: pneumonia, bronhopneumonia, pleurezia purulentă; de asemenea pot interveni complicaţii intestinale, nervoase etc. Sin. influenţă.
   grisái (ARTE PLAST.), pictură monocromă în ton pe ton (camaieu), de obicei gri, dar şi cafeniu, verzui, imitînd, prin iluzia reliefului, sculptura. Procedeul este folosit în pictura voleurilor de altar, în pictura de şevalet, în arta vitraliilor, a smalţurilor, a decorării mobilelor şi la gravura în clarobscur în culori.
   Grisi, Carloţta (1819-1899) dansatoare italiană. A excelat îndeosebi prin virtuozitate tehnică. S-a distins în interpretarea unor balete ca „Giselle“ de A. Adam, „Esmeralda** de R. Pugno etc.
   Gritti, Aloisio (1501-1534),
aventurier veneţian, favorit al sultanului turc Soliman al II-lea Magnificul, însărcinat de acesta cu diferite misiuni diplomatice.
 40*
A urmărit să pună mîna pe tronul Ungariei, ceea ce ar fi dus la creşterea influenţei turceşti în ţările romíné, dar a fost înfrînt şi ucis de ostile transilvănene ajutate de Petru Rareş.
   griván (ZOOL.) v. hîrciog.
   Gri viţa, localitate în R. P. Bulgaria, unde în timpul războiului de independenţă (1877—
1878), la 30 august (11 septembrie) 1877, trupele romíné au luat cu asalt una dintre principalele redute turceşti (Griviţa î) din sistemul de apărare al oraşului Plevna.
   grizu (MINE) 1. Amestec de gaze în care predomină metanul, inclus în porii şi în fisurile rocilor din anumite zăcăminte (mine de cărbuni), din care se degajă în cursul lucrărilor miniere executate în aceste zăcăminte. 2. Termen impropriu pentru atmosferă grizu-toasă. V. şi protecţie antigrizutoasă.
   grizu metru (MINE), aparat, portabil sau fix, cu ajutorul căruia se determină conţinutul de metan din gazul existent în atmosfera minieră subterană. G. se construiesc pe baza procedeelor chimice (ex. g. bazat pe oxî-darea metanului, g. cu flacără etc.) sau fizice (ex. g. bazat pe măsurarea variaţiei densităţii amestecului de aer şi metan, g, bazat pe măsurarea conductivităţii termice, g. bazat pe măsurarea indicelui de refracţie etc.).
   grizuscóp (MÍNE), aparat care indică dacă conţinutul de metan din atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă (2%) Ia care acesta provoacă asfixie.
   grîu    (Triticum), gen de
plante anuale din familia gra-mineelor, cu rădăcina adîncă de peste 1 m şi cu tulpina formată din 5 — 7 internoduri, de obicei lipsite de măduvă; frunzele au la bază urechiuşe de mărime potrivită, prevăzute uneori cu perişori, iar limbul este lanceo-lat, de culoate verde-închis şi ascuţit la vîrf. Inflorescenţa g♦ este un spic, iar fructul o ca-riopsă. Cultura g. se practică în condiţii de climă şi sol foarte diferite, ajungînd pînă la 60° latitudine nordică în Suedia şi 67°44' în U.R.S.S, (Murmansk). Recoltele cele mai mari se obţin pe solurile bogate în substanţe nutritive şi cu structură bună. G. constituie materia primă pentru fabricarea pîinii, a pastelor făinoase, a amidonului şi a glucozei; produsele secundare (tă-rîţele) se folosesc în hrana animalelor, iar paiele în industria celulozei. Din genul Triticum sînt cunoscute 20 de specii, dintre care 16 cultivate şi 4 spontane. Cea mai răspîndită specie cultivată este Triticum vulgare (g. moale). Pe suprafeţe mici se cultivă Triticum âurum (g. tare)t în special pentru paste făinoase. In tre~
GROAPĂ ABISALĂ
622
 GROFU
cut s-a cultivat şi Triticum monococcum (alacul), care este foarte rezistent la cădere. Cercetările arheologice au dovedit că g. este una dintre cele mai vechi plante de cultură, cunoscut în Asia cu 5 000—-6 000 de ani î.e.n. şi în Africa (Egipt) cu 4 000 de ani î.e.n. In Europa, g. era cunoscut încă din neolitic, cu 5 000—6 000 de ani î.e.n. In America a fost introdus în cultură în 1528 (pe teritoriul S.U.A. se cultivă din 1602, iar în Canada din 1812). Printre ţările mari producătoare de g. sínt U.R.S.S., S.U.A., R.P. Chineză, Canada, Franţa, India şi Italia. Pe teritoriul ţării noastre, g. (Triticum monococcum) a fost cultivat din neoliticul timpuriu (cca. 5500
 — 3500 î.e.n.). Treptat a fost înlocuit cu Triticum vulgate. în prezent, g. se cultivă în ţara noastră pe o suprafaţă de
 2 873 500 ha (1963). Teritoriul
 ţării noastre cuprinde zone foarte favorabile culturii g. (Bărăganul, Banatul, Cîmpia Olteniei, Podişul Moldovei ş.a.). Cele mai mari suprafeţe se află în regiunile Bucureşti, Oltenia, Banat şi Cri-şana, unde g. ocupă 37—40% din terenul arabil. In ultimii ani s-au extins în cultură soiuri de g. de înaltă productivitate (bezo-staia 1, triumph, skorospelka 3, ponca, B. 301), care folosesc mai bine îngrăşămintele, dînd producţii mari şi constante.
   groapă abisală, depresiune alungită şi adîncă situată pe fundul unui bazin oceanic, de obicei în zona lui marginală, paralel cu coasta unui continent sau cu un şir de insule. Cele mai numeroase şi mai adînci g. a. se găsesc în Oceanul Pacific (groapa Marianelor, 11 521 m; a Filipinelor, Tonga> a Kurile-lor, a Japoniei ş.a.). în Oceanul Atlantic, groapa Porto-Rico atinge adîncimea de 9 218 m. Se mai numeşte fosă abisală, şanţ tectonic submarin, uluc abisal V. şi abisal.
   groapă de împrumut (DRUM., C.F.), săpătură de forma unui şanţ larg, în general de mică adîncime, executată în imediata vecinătate a unui drum şi paralelă cu acesta, în vederea obţinerii pămîntului necesar executării terasamente-lor căii de comunicaţie.
   groapa de turnare (METAL.), groapă amenajată în solul turnătoriei pentru aşezarea formelor de turnare a căror înălţime depăşeşte înălţimea de ridicare a oalei de turnare. Gropile de turnare au mai multe niveluri, pentru aşezarea formelor de diferite înălţimi, iar pereţii sînt zidiţi cu cărămizi.
   Gr öber [grobdt], Gustav (1844—1911), filolog şi lingvist german. A fost profesor la Universitatea din Strasbourg, întemeietor şi editor al periodicului „Zeitschrift für roma-nische Philologie** (1877 şi urm.) şi editor ai culegerii „Compendiu de filologie romanică** (voi. I, 1883—1888; voi. II, 1902), un fel de enciclopedie a romanisticii, în care s-au publicat şi studii despre limba şi literatura romînă.
   Grock (pe numele adevărat
 Adrién Wettach) (1880—1959),
 clovn muzical elveţian. A devenit celebru prin stăpînirea, la o înaltă treaptă de măiestrie, a tuturor disciplinelor artei circului şi a tehnicii multor instrumente muzicale. Arta sa a cucerit prin fantezia şi profunda ei umanitate. G. a scris mai multe cărţi de memorii, printre care „Viaţa mea de clovn** (1957).
   Grodno, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Bielorusă, situat pe rîul Neman. 85 000 loc. (1962). Industrie uşoară. Monumente istorice din evul mediu.
   Groenlanda, cea mai mare insulă a globului pămîntesc, situată între Oceanul Atlantic şi Oceanul îngheţat, la nord-est de America de Nord. Posesiune daneză. Suprafaţa: 2 175 600 km2. Populaţia: 32 000 loc. (1961), formată mai ales din eschimoşi. Mai mult de 90% din populaţie este concentrată pe coasta vestică a G. Centrul administrativ: Godthaab. Suprafaţa insulei este acoperită în cea mai mare parte de o calotă glaciară groasă (pînă Ia 3 500 m în centru), din care, în zona ţărmurilor, se desprind aisberguri. Regiunea de sub gheaţă este un podiş înclinat către interiorul insulei, care coboară în partea centrală sub nivelul mării, iar în
 est şi vest este mărginit de lanţuri de munţi, ale căror vîr-furi se înalţă deasupra stratului de gheaţă (Munţii Watkins,
 4 016 m). De-a lungul ţărmurilor se află porţiuni izolate de teren neacoperit de gheaţă, mai extinse în sud-vestul şi nordul insulei. In total, suprafaţa neacoperită de gheaţă este de 371 700 km2. Ţărmurile sînt foarte crestate, cu numeroase fiorduri. Climă arctică. Ocupaţia principală a eschimoşilor din G* este pescuitul şi creşterea ovinelor. Se exploatează minereu de plumb şi criolit.
 G. a fost descoperită în sec. al X-lea de normanzii din Islanda, care au întemeiat aici cîteva aşezări; acestea s-au menţinut pînă în sec. al XV-lea. Eschimoşii au pătruns în G« din America. La începutul sec. al XVIII-lea, zona lito-rală a început să fie colonizată de danezi şi de norvegieni. Pentru studierea zonei interioare a Groenlandei s-au făcut o serie de expediţii; mai importante au fost cele conduse de A. E. Nordenskiold,
 F.  Nansen, R. E. Peary, K. Rasmussen, A. Wegener.
  Grofu, Dumitru (1876—
 1937), militant în mişcarea muncitorească din Romînia, muncitor mecanic. Intrat de tînăr în mişcarea socialistă, a făcut parte din grupurile comuniste. Ca delegat la Congresul f al P.C.R., a fost arestat şi implicat în procesul din Dealul Spirei. Eliberat în 1922, a activat în Sindicatele Unitare, fiind ales, în 1929, preşedinte
GROHOTIŞ
 623
 GROSZ
 al Consiliului General al Sindicatelor Unitare. A fost delegat la Congresul al V-lea al P.C.R. (1931). Prigonit de organele represive, Grofu a plecat în U.R.S.S., unde a murit în anul 1937.
   grohotiş (GEOGR.), îngrămădire de fragmente colţuroase de rocă de dimensiuni şi forme variabile pe versanţii munţilor şi la poalele pantelor abrupte. Rezultă din dezagregarea stîn-cilor expuse acţiunii agenţilor externi, în special a îngheţului, dezgheţului şi insolaţiei. G. se produc mai ales în munţii stîncoşi cu mari diferenţe termice diurne şi sezoniere. în R.P.R., g* sînt frecvente în zona alpină a Carpaţilor, în căldările glaciare şi la baza unor versanţi abrupţi (ex. marele g. din masivul Piatra Craiului).
   Gromîko, Andrei Andree-vici (n. 1909), ministru al Afacerilor Externe al U.R.S.S. (din 1957). Membru al P.C.U.S. din 1931 şi al C.C. al P.C.U.S. dinA 1956. între 1943 şi 1953
 a îndeplinit diferite funcţii în aparatul diplomatic, iar între 1953 şi 1957 a fost prim-Ioc-ţiitor al ministrului afacerilor externe al U.R.S.S.
   gromóvnic, carte populară cu caracter astrologie, care pretindea că dezvăluie soarta omului şi starea viitoare a timpului prin interpretarea tunetelor şi fulgerelor în raport cu zodia în care acestea se produceau. G. a avut o mare circulaţie începînd cu sec. al
 XVIII-lea; unul dintre cele mai vechi gromovnice romîneşti păstrate este cel tipărit în 1639 la tipografia mitropoliei din Alba-Iulia.
   Groningen [hromiyz], o-raş în nordul Olandei. 146 300 loc. (1961). Nod de canale fluviale. Industrie a zahărului, tutunului, chimică. Universitate din 1614. Monumente arhitectonice din sec. XIII —
 XVII.
   gropar (Necrophorus), gen de insecte din ordinul coleop-terelor, care trăiesc mai ales
Gropari
prin păduri. Insectele din acest gen au 12—30 mm lungime şi elitrele foarte scurte, lăsînd neacoperite ultimele segmente abdominale. G* depune ouăle pe cadavre de păsări mici, de şoareci etc., pe care adesea le îngroapă şi care servesc drept hrană a larvelor sale. Are un rol pozitiv prin curăţirea terenului de cadavre.
   Gropius, Walter (n. 1883), arhitect german, teoretician al arhitecturii, reprezentant de seamă al funcţionalis-m u 1 u i. A lucrat pînă în 1934 în Germania, apoi a emigrat la Londra (1934—1937) şi s-a stabilit în S.U.A. Dintre edificiile importante proiectate de G. se remarcă: fabrica „Fa-gus“ din Alfeld (1912), Palatul Sovietelor din Moscova (concursul din anul 1932), casa Levy din Londra (1936), noile corpui i ale Universităţii din Harvard (1948—1950), casa de locuit de la expoziţia „Interbau“ din Berlinul occidental (1957). Caracteristice stilului său sînt structurile din oţel ale edificiilor, simplitatea geometrică a faţadelor, pereţii-ecran din sticli 9
   gropmţă 1. încăpere situată între pronaosul şi naosul unei biserici. Adăposteşte mormintele ctitorilor (ex. g. bisericii din Mănăstirea Neamţ).
2.  Cavou, criptă, mormînt sau cimitir situat în apropierea unei biserici.
   Gros [gro], Antoine Jean (1771 — 1835), pictor şi desenator francez. Ca elev al lui J.L. David şi ca autor de compoziţii mitologice şi alegorice, G. se menţine în limitele neoclasicismului francez. în tablourile inspirate din campa? niile lui Napoleon Bonaparte, G. se dovedeşte însă un pictor al mişcării şi luminii, care evocă în chip patetic eroismul, atrocităţile şi mizeria războiului, pregătind romantismul lui Ge~ ricault şi Delacroix („Bonaparte la podul de la Arcole“, 1797; „Bătălia de la Nazareth**, 1801; „Ciumaţii din Jaffa“, 1804; „Bătălia de la Abukir“, 1806; „Bătălia de la Eylau“, 1803 ş.a.). G. s-a manifestat şi ca portretist („Autoportret**, cca. 1786; „Portretul generalului Berthier**, 1797; „Portretul prin-
ţului Iusupov**, 1809). în Muzeul de artă al R.P.R. se află tabloul „Doi arabi cu un cai alb“, atribuit lui G.
   grosiere (AGR.), nutreţuri fibroase cu conţinut mare de celuloză brută. Dintre g. fac parte paiele şi pleava de cereale, cocenii de porumb, vrejii de leguminoase etc. Ca atare, ele au o valoare nutritivă scăzută, cuprinsă în general între 0,1 şi 0,3 unităţi nutritive şi între 1 şi 40 g de albumină di-gestibilă la kg. Prin anumite procedee tehnice, ca însilozare, tocare şi înmuiere, saramurare, tratare cu melasă sau substanţe chimice, această valoare poate fi însă mult mărită. G. sînt valorificate mai bine Ia rumegătoare.
   grosismént (FlZ.) v. putere măritoare unghiulară.
   grosulár (miner.), si-licat natural de calciu şi aluminiu din grupa granaţilor. Cristalizează în sistemul cubic şi este colorat în galben sau verzui. Se întîlneşte în rocile de contact formate prin meta-somatoza calcarelor. în R.P.R. se găseşte Ia Ocna de Fier* Dognecea, Ora viţa (reg. Banat) şi Băiţa Bihorului (reg. Crişana).
   Grosz [gros] > George (1893—
1960), pictor şi grafician german, reprezentant al expresionismului (între 1917 şi 1920 unul dintre reprezentanţii dadaismului). Revolta anarhică, caracteristică acestor curente,. a căpătat la G. o orientare de critică socială virulentă. într-o-serie de desene, acuarele şi litografii a biciuit cu ironie usturătoare contradicţiile monstruoase ale societăţii capitaliste şi militarismul („Conducătorul clasei**, 1923; „Germania. O poveste de iarnă**). Grafica militantă a Iui G. se distinge prin vigoarea mesajului critic, prin sarcasmul şi originalitatea desenului. în 1932 a emigrat în S.U.A. în arta sa din această perioadă pătrund unele accente romantice. în tablourile din timpul celui de-al doilea război mondial, care aduc o viziune de coşmar,
G., folosind simbolul, înfierează crimele naziştilor. A pictat şi portrete. S-a repatriat cu puţin timp înaintea morţii*
 GROŞ
624
 GROZÂ
                                             Groş moldovenesc emis de Petru Muşat. Avers şi revers
   groş, monedă de argint, e-misă încă din sec. al XIII-lea de diferite state europene (A-ustria, Polonia ş.a.). în ţările romíné, g. sînt menţionaţi din sec. al XIV-lea. Domnii Moldovei au emis şi ei monede de argint asemănătoare, denumite groşi moldoveneşti.
   groşiţă 1. Monedă de argint austriacă; a circulat în ţările romíné, mai cu seamă în sec. al XVIII-lea. 2. Monedă poloneză divizionară de aramă; a circulat şi la noi în sec. al XVI Mea.
   grotă (GEOGR.) v. peşteră. grotesc1 (STIL;), categorie estetică, promovată în special de romantici, care desemnează un mod de reflectare a realităţii cu mijloace în acelaşi timp realiste şi fantastice, menite s-o prezinte pe aceasta în ipostaze bizare, extravagante, caricaturale, disproporţionate sau violent contrastante. V. şi grottesca.
   grotesc2 (POL1GR.), caracter de literă, care se distinge prin forma lui simplă, cu linii de egală grosime şi fără tălpi.
   Grotewohl [grótevol], Otto (n. 1894), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Democrate Germane (din 1949). între 1925 şi 1933 a fost deputat în Reichstag din partea Partidului social-democrat. După instaurarea fascismului în Germania a luat parte la mişcarea antifascistă ilegală. în 1945 a fost preşedinte al conducerii centrale a Partidului social-de-mocrat din Germania răsăriteană. Membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Socialist Unit din Germania (P.S.U.G.) din 1949.
   Grotius [grófim],^ Hugo (numele latinizat al lui Hugo de Groot) (1583—1645), specialist în drept internaţional, istoric şi diplomat olandez, unul dintre fondatorii teoriei bur-
   gheze a dreptului natural, în ale cărui lucrări şi-au găsit expresie interesele burgheziei în ascensiune. Străduindu-se să elibereze dreptul de sub tutela teologiei, G. a afirmat că dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe natura omului şi pe principiile raţiunii, în „Marea Iiberă“ (1609), Grotius a susţinut, împotriva Angliei şi Spaniei, libertatea comerţului în largul mării, de
H. Grotius
care avea nevoie marea burghezie olandeză, iar în lucrarea „Despre dreptul păcii şi răz-boiului“ (1625) a sistematizat pentru prima oară dreptul internaţional într-o formă care a fost multă vreme folosită şi ca un îndreptar diplomatic.
   grottesca (din it. grotta „grotă“; ARTE PLAST., ARTE DEC.), decoraţie fantastică, pictată sau sculptată, formată din ornamente vegetale, animale, personaje bizare, măşti întreţesute în arabescuri. Acest gen de decoraţie, de origine romană, a fost reintrodus în pictură de Rafael (ex. decoraţiile logii-lor Vaticanului) după modelele antice găsite în săpăturile Ter-melor lui Titus de la Roma şi s-a extins în pictura Renaşterii. Ornamentele specifice a-cestei decoraţii (,,grotteschi“) au fost utilizate în pictura majolicei italiene (Ferrara, Castel Durante), în arta fildeşurilor şi în tapiserie (Flandra, Germania), în decoraţiile murale ale palatului din Fontainebleau (Franţa), în mobilierul de artă etc. V. şi grotesc1.
   Grott ger     Ar tur      (1837—
 1867), pictor şi grafician realist polonez. Autor de desene închinate răscoalei poloneze din 1863—1864 şi evenimentelor legate de lupta revoluţionară din 1861 (ciclurile de lucrări „Varşovia**, 1861 — 1862; „Po-lonia“, 1862—1863; „Lituania**, 1865—1866; „Războiul**, 1866—1867). A pictat şi portrete.
   Grotthuss, Christian Jo-hann Dietrich (cunoscut sub numele de Theodor Grotthuss) (1785—1822), fizician şi chimist leton. A emis prima teorie a electrolizei, care a stat la baza teoriei disociaţiei electrolitice. A studiat acţiunea chimică a luminii asupra unor reacţii şi a descoperit, împreună cu Draper, legea calitativă a fotochimiei, denumită legea lut Grotthuss şi Draper.
   Groza, Petru (1884-1958), eminent om politic şi de stat romín, democrat şi patriot înaintat, preşedintele primului guvern democratic din istoria Romîniei. Născut în comuna Băcia (reg. Hunedoara), G. a urmat studiile liceale la Orăştie (reg. Hunedoara) şi studiile superioare la Budapesta, Berlin, Leipzig, luîndu-şi doctoratul în ştiinţele juridice. Şi-a început activitatea politică încă din anii studenţiei, manifestîndu-se ca luptător împotriva asupririi naţionale, pentru egalitatea în
P. Groza
 drepturi a naţiunilor asuprite de monarhia austro-ungară, pentru eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu Romînia. între 1920 şi 1927 a fost ales de cinci ori deputat în parlament, iar de două ori a ocupat funcţia de ministru. Dîndu-şi seama
GROZAV
 625
GRÜNBERG
 de caracterul reacţionar al politicii partidelor burghezo-mo-şiereşti şi căutînd o rezolvare a problemelor sociale care să corespundă intereselor reale ale poporului, G. s-a alăturat în perioada luptelor ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie-februarie
 1933   forţelor sociale înaintate ale ţării. A întemeiat în 1933 Frontul plugarilor, organizaţie care a încheiat un front comun de luptă cu P.C.R. în 1934. In
 anii fascizării ţării şi ai dictaturii militare-fasciste, G. a luat parte activă la lupta forţelor patriotice împotriva fascismului, pentru scoaterea ţării din războiul antisovietic, pentru întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste şi pentru eliberarea patriei. Din cauza activităţii sale politice a fost persecutat, iar în 1943 întemniţat de organele represive ale statului burghezo-moşie-resc. După victoria insurecţiei armate din august 1944, G. a desfăşurat o intensă activitate în cadrul Frontului n a ţ i o n a l-d emocrat şi a participat activ la lupta pentru înfăptuirea profundelor transformări democratice în viaţa ţării, avînd o contribuţie de seamă la realizarea reformei agrare. La 6 martie 1945, G. a devenit preşedintele guvernului, în care clasa muncitoare avea pentru prima oară rolul precumpănitor. In 1952 a fost ales preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţie pe care a îndeplinit-o pînă în 1958, cînd a decedat. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri şi apoi al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, G. a avut un rol de seamă în făurirea Republicii Populare Romíné. El are merite remarcabile în înfăptuirea politicii partidului de profunde transformări în viaţa economică şi politică a ţării, de întărire a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, a frăţiei dintre poporul romín şi minorităţile naţionale, de dezvoltare a patrimoniului creaţiei populare şi a tradiţiilor înaintate ale culturii noastre, de construire a socialismului. Pe planul politicii externe, G. şi-a cîştigat merite însemnate, militînd pentru întărirea prieteniei, alianţei şi
 colaborării frăţeşti dintre ţara noastră şi celelalte ţări socialiste, pentru dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu toate ţările pe baza principiilor coexistenţei paşnice, pentru ridicarea prestigiului ţării noastre şi afirmarea ei pe plan internaţional ca o forţă activă în lupta pentru pace.
   Grozav, boier moldovean, vornic al lui Petru Rareş. A comandat trupele moldovene care au înfrînt la F e 1 d i o a r a (22 iunie 1529) pe saşi, aliaţii lui Ferdinand 1 şi adversarii Iui Ioan Zápolya, voievodul Ardealului (care era sprijinit de domnul Moldovei).
   Grozăvescu, Traian(1895— 1927), cîntăreţ romín de renume mondial. A studiat la
Tr. Grozăvescu
Budapesta şi Cluj. A cîntat întîi la Cluj, apoi la Viena, Budapesta şi Berlin. A realizat creaţii excepţionale în rolurile de tenor din operele „Boema", „Tosca", „Aida“, „Carmen“, „Rigoletto“ ş.a. Interpretarea expresivă şi pasionată a personajelor create de el era susţinută de o voce de egală strălucire în toate registrele.
   Groznîi, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S.A. Ceceno-In-guşe. 280 000 loc. (1962). Este cel mai important centru al industriei petroliere a U.R.S.S. Mari rafinării de petrol, întreprinderi constructoare de maşini (utilaj petrolier, de transport ş.a.), chimice (bazate pe petrol), ale industriei alimentare şi de prelucrare a lemnului.
   Grozos, Apostolos (n. 1892), preşedinte al C.C. al Partidului Comunist din Grecia (din
1957). Membru al partidului din 1920, al C.C. din 1945 şi al
 Biroului Politic al C.C. din 1957. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost deseori arestat; a fost deţinut în închisori şi lagăre aproape 10 ani.
   Grudziadz [grúgiögi], oraş în nordul R.P. Polone, situat pe Vistula. 67 000 loc. (1961). întreprinderi ale industriei constructoare de maşini, alimentare ş.a. Port fluvial.
   grúie (NAV.), dispozitiv folosit la bordul unei nave pentru ridicarea şi lăsarea pe apă a unei bărci, pentru ridicarea şi aşezarea pe punte a unei ancore, pentru ridicarea şi co-borîrea unei scări de bord etc.
   grumáz (zootehn.) v. cer-bice.
   Griinberg, Kari (n. 189 î), scriitor realist-socialist german, în romanul „Ruhrul în flăcări" (1928, trad. rom.), prezintă în chip emoţionant lupta eroică a proletariatului renan împotriva formaţiilor paramilitare ale burgheziei şi iunche-rimii. A mai scris piese de teatru („Oţelul curge auriu4*» 1950; „Electrozi**, 1954), nuvele despre luptele muncitoreşti din 1932 împotriva fascismului şi reportaje („Cu lupa prin Republica de la Weimar“, 1960). Laureat al Premiului naţional al R.D.G.
   Griinberg, Lazăr (1911 —
 1944), militant în mişcarea muncitorească din Romînia. încadrat de tînăr în mişcarea muncitorească, a activat în rîn-durile Uniunii Tineretului Comunist pe Valea Prahovei. A-
L. Griinberg
 restat în 1935, a fost condamnat la nouă ani şi zece luni închisoare, fiind deţinut la Dof-tana şi apoi la Caransebeş, iai în anii războiului hitlerist, în la-
GRUND
626
 GRUP
 gărul de la Vapniarca. în 1944 a fost transferat, împreună cu alţi comunişti, la închisoarea din Rîbniţa şi ucis de fascişti.
    grund (CONSTR.), primul strat de material aplicat pe faţa vizibilă a unei piese sau a unui element de construcţie de lemn, de metal etc. care urmează să fie finisată, constituind un suport pentru stratul ulterior vizibil. Se deosebesc
 g.  pentru tencuieli, zugrăveli şi vopsitorii. Operaţia de aplicare a g. se numeşte grun-duire.
    Gr undi g, Hans (1901 —
 1958)   şi Lea (n. 1906), pictori şi graficieni germani. Hans G. a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei artiştilor plastici revoluţionari germani. A fost deţinut împreună cu soţia sa, Lea G., în lagăre de concentrare. Aceasta din urmă a reuşit să emigreze, con-îinuîndu-şi activitatea în străinătate. Întorcîndu-seînţară, a fost numită în 1950 profesoară la Academia de artă din Dresda. Prin opera lor, soţii G. au stigmatizat nazismul în cicluri grafice de o mare forţă emoţională („Animale şi oameni“, 1934— 1938, de Hans G.; „Războiul ne ameninţă**, 1934—1938; „A-becedar antifascist**, 1941, de Lea G.)* Ei au folosit atît redarea directă, prin imagini concrete, a realităţii cît şi imaginile transfigurate, alegorice, creînd uneori un univers fantastic. In arta lor de după eliberare apar lucrări inspirate din viaţa nouă a muncitorilor din R.D. Germană. Hans G. a scris şi un roman cu caracter autobiografic, „Intre carnaval şi miercurea cenuşii** (1957, trad. rom, 1963). Lea G. este laureată a Premiului de stat al R.D. Germane.
    Grünewald, Matthias (numele sub care este cunoscut Nithardt sau Gothart Mathis; c. 1460-1470— 1528), pictor german. G. a oglindit în imagini pline de expresie contradicţiile sociale ale epocii. în tabloul „Sf. Mauriciu şi sf. Erasm** (cca. 1520—1522), G. a creat o compoziţie clară şi armonioasă în spiritul umanismului artei Renaşterii. în creaţia sa („Batjocorirea lui Hristos“, 1503;
altarul din Isenheim, 1512— 1515; „Răstignirea**, cca. 1523
—   1524), observaţiile asupra naturii, figurile populare, luminoase se îmbină cu expresionismul şi fantasticul goticului tîrziu, cu exaltarea mistică şi adesea cu tratarea naturalistă. Culorile sale puternice, strălucitoare au o mare expresivitate.
   Grunitzky [gruniţki], Nicho-las (n. 1913), preşedintele republicii Togo (din 1963), lider al partidului Uniunea democratică a populaţiilor din Togo.
                                                                                   Grünwald, bătălia de la bătălie care a avut loc la
15  iulie 1410, în cursul căreia armata Ordinului teuton a suferit o înfrîngere zdrobitoare din partea oştilor polone, lituaniene, ruse şi cehe. Victoria de la G. a marcat un moment important în istoria luptei popoarelor din Europa răsăriteană împotriva agresiunii feudalilor germani. La bătălie a participat şi un corp de oaste moldoveană, trimis de Alexandru cel Bun, domnul Moldovei.
   grup 1* (MAT.) Mulţime de elemente (a, by c, ...J, în care se defineşte o lege de compoziţie, care are următoarele patru proprietăţi: a) fiecărei perechi de elemente a, b îi corespunde un element c din aceeaşi mulţime, numit produsul factorilor a şi b: c = ab; b) oricare ar fi elementele a, b şi c, este adevărată proprietatea de a-scciativitate:  (ab)c = a(bc);
c) există un element neutru, adică un element c, care aparţine mulţimii şi se numeşte unitatea grupului, pentru care ae = ea = at oricare ar fi elementul a al mulţimii; d) oricare ar fi elementul a din mulţime, ecuaţia ax — xa ~e admite soluţii care sînt elemente din aceeaşi mulţime. Bazele teoriei grupurilor au fost puse de Cauchy, Lagrange, Abel şi Galois. Teoria grupurilor se aplică atît la calculul algebric şi diferenţial cît şi la raţionamentul geometric; el are, de asemenea, numeroase aplicaţii în fizica atomică (ex. mulţimea numerelor întregi formează un
g.  faţă de adunarea numerelor întregi ca lege de compoziţie; mulţimea numerelor raţionale formează un g. faţă de adunarea numerelor raţionale).
—   G. fundamental al unei geometriigrup de transformări ale unui spaţiu, care lasă invariante proprietăţile geometrice ale spaţiului. Conform programului de la Erlangen, o geometrie este studiul invarianţilor unui grup Lie de transformări (ex. grupul depla-săulor este grupul fundamental al geometriei euclidiene).
—   G. de transformări, mulţime m. nevidă de transformări ale unei mulţimi M care, împreună cu două transformări (din #11), conţine şi produsul lor şi, o dată cu o transformare (din $11), conţine şi inversa ei. în particular, toate transformările mulţimii M formează un g. de t Se demonstrează că orice grup este izo-morf cu un anumit g. de /. Uneori, mai ales în cazul în care mulţimea M este finită, în locul termenului transformare se foloseşte termenul permutare, iar g. de t. devine grup de permutări. Grupul de permutări format din toate permutările unei mulţimi finite M de n elemente se numeşte grupul simetric de grad n• Ca un caz particular se consideră grupul de permutări al mulţimii vîrfurilor unui poligon sau poliedru, care lasă poligonul sau poliedrul respectiv neschimbat (ex. grupul tetraedric, octaedric etc.). Acest grup de permutări are aplicaţii în cristalografie. — G. L/e, grup cu structură de varietate analitică, avînd următoarea proprietate: coordonatele locale ale produsului ab"1 dintre elementul a şi inversul elementului b sînt funcţii analitice de coordonatele locale ale punctelor a şi b. E. Cartan a dezvoltat numeroase teorii geometrice bazate pe această noţiune. —G, topologic, mulţime de elemente înzestrată cu o structură de grup şi de spaţiu topologic în care operaţiile de produs şi invers sînt continue. 2. (TEHN.) Ansamblu de elemente (maşini, aparate, dispozitive, piese etc.) ale unui sistem tehnic complex, care funcţionează împreună. — G. electrogen, grup alcătuit dintr-un generator electric şi motorul care-1 antrenează. După felul motorului de antrenare, pot fi grupuri
GRUPARE
627
GRUPĂ
hidroelectrice, termoelectrice etc. Se construiesc g.e. stabile (ex. în centrale electrice) şi mobile (amenajate pe un vehicul şi destinate să alimenteze cu energie electrică şantiere de construcţii izolate, instalaţii pro-vizorii etc.). — G. converti-zor, grup de maşini alcătuit dintr-un motor electric şi un generator electric, destinat să schimbe caracteristicile curentului electric (ex. să schimbe frecvenţa curentului electric alternativ, să transforme curentul alternativ în curent continuu, să transforme curentul continuu la o anumită tensiune în curent continuu la o altă tensiune etc.). — G. de sudură, grup convertizor alcătuit dintr-un motor electric asincron şi un generator electric de construcţie specială, destinat să alimenteze cu energie electrică posturile de sudură prin arc electric. — G. generator-mo-tor, grup de maşini electrice compus dintr-un motor de curent continuu cu excitaţie independentă, alimentat de un generator de curent continuu tot cu excitaţie independentă şi antrenat de un motor asincron. Aceste grupuri sînt utilizate Ia instalaţiile în care este necesară variaţia în limite largi a vitezei (ex. la acţionarea electromecanică a laminoarelor, a excavatoarelor, a strungurilor-carusel mari etc.). Se mai numeşte grup Ward-Leonard.
—   G. Ilgner, grup generator-motor prevăzut cu un volant pentru preluarea şocurilor de sarcină. —(AV.) G. motopropul-sor, ansamblu format din motor şi elice sau numai din motor (Ia avioanele cu reacţie) care serveşte la propulsia avionului. 3. (SiLV.) Grup de arbori, ansamblu format de 6—20 de arbori maturi sau suprafaţă de 100 — 500 m2 ocupată cu arbori tineri din aceeaşi specie, situaţi în cuprinsul unui arboret format din altă specie (ex. grup de frasin în arboret de stejar). 4. (MILIT.) a) Grup de armate, mare unitate în organizarea armatelor unor state
capitaliste, în compunerea căreia intră un număr variabil de armate. b) Grup de recunoaştere, număr restrîns de militari întruniţi temporar, sub o comandă unică, pentru îndeplinirea unei misiuni de recunoaştere (cercetarea inamicului, recunoaşterea unor po-
ziţii, recunoaşterea unor itine-rarii etc.).
   grupáre (MILIT.), întrunire temporară a unui număr variabil de subunităţi, unităţi sau mari unităţi de aceeaşi armă sau de arme diferite, sub o comandă unică, în vederea îndeplinirii în comun a unei misiuni de luptă. — G. de artilerie, întrunire temporară a două sau mai multor divizioane de artilerie, sub conducere unică, pentru a executa misiuni de foc în folosul unei unităţi sau mari unităţi de arme întrunite sau de tancuri. — G. de foct întrunire temporară a mai multor mijloace de foc pentru pregătirea şi sprijinul atacului. — G. de izbire, forţele şi mijloacele din eşalonul întîi de pe direcţia loviturii principale a unei mari unităţi operative. — G. de nave, întrunire temporară, sub comandă unică, a mai multor nave de luptă în vederea executării unei anumite misiuni de luptă. — G. mobilă, element al dispozitivului operativ ofensiv, constituit din trupe mobile şi destinat pentru dezvoltarea succesului în adîncimea apărării inamicului.
   grupare funcţională (CHIM.), atomi sau grup de atomi care pot satisface valenţele libere ale resturilor unor hidrocarburi (radicali organici), formînd substanţe cu o reactivitate specifică, de obicei mărită faţă de aceea a hidrocarburii de bază
(ex. -OH, -NH2, —COOHr -CI, -N02, -CN, -CHO).
   grupare statistică, metodă de bază în statistica socialistă, care constă în descompunerea fenomenelor social-economice* complexe şi variate, în tipuri caracteristice, grupe şi subgrupe omogene pe baza trăsăturilor
lor esenţiale, pentru a le putea caracteriza cu ajutorul indicatorilor sintetici şi a le supune analizei economice. G.s. permite să se scoată în evidenţă tipurile social-economice, să se caracterizeze structura fenomenelor, interdependenţa dintre ele, schimbările de structură şi factorii care le determină. Problemele de bază ale teoriei
g.  s. au fost elaborate de V.I. Lenin, care, în lucrările sale, a dat modele clasice de
g.  s. ştiinţifice în analiza fenomenelor social-economice. Statistica socialistă foloseşte grupările ca un mijloc de cércetare multilaterală a proceselor sociale şi economice, ca un mijloc de analiză a esenţei acestor procese. Cele mai importante grupări de acest tip se fac pe clase sociale, pe forme de proprietate, pe ramuri ale economiei naţionale etc.
   grúpá 1. (MILIT.) Cea mai mică subunitate de instrucţie şi luptă. G* poate fi: de puşcaşi, de mitraliere, de aruncătoare etc. Cîteva g* formează un pluton. 2. (STRAT.) Grupă stra-tigrajică, totalitatea depozitelor care s-au format în timpul unei ere geologice. 3. (CHIM.)
a)  Grupă a sistemului periodic, fiecare dintre cele nouă sub-împărţiri care rezultă la aşezarea elementelor în sistemul periodic, alcătuită din elemente cu proprietăţi asemănătoare. V. şi sistemul periodic
Grup convertizor
GRUP SANGUIN
628
 GUAM
al elementelor, b) Grupa analitică, subîmpărţire care cuprinde elementele cu o comportare asemănătoare faţă de un anumit reactiv. Intr-o grupă analitică se pot găsi elemente din diverse grupe ale sistemului periodic.
   grup sanguin (MED.), categorie de clasificare a sîngelui, întemeiată pe ansamblul de caracteristici ale globulelor roşii şi ale plasmei sanguine, care determină compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre sîn-gele a doi indivizi. Cunoaşterea
g.s. este indispensabilă efectuă-lii transfuziilor sanguine. La
                                        Schema compatibilităţii grupelor sanguine
om există patru g.s.: gr. I (0), donator universal; gr. II (A); gr. III (B); gr. IV (AB), receptor universal.
   grupul celor cinci, uniune de creaţie a compozitorilor ruşi, care au oglindit în activitatea lor ideile democraţilor revoluţionari ruşi din deceniul al şaselea al sec. al
XIX-lea. Din acest grup au făcut parte M. A. Balakirev, conducătorul cercului (grupul este cunoscut şi sub denumirea de cercul lui Balakirev), A. P. Borodin, Ţ.A. Kiui, M.P. Mu-sorgski şi N.A. Rimski-Korsa-kov. Ideologul grupului a fost criticul Stasov. G. celor c. a militat pentru cristalizarea şi dezvoltarea unui stil naţional, pentru o muzică cu caracter popular, bogată în idei, şi pentru realism. Centrul activităţii grupului a fost „Şcoala muzicală gratuită**, întemeiată în 1862 de Balakirev la Peters-burg. Concepţia şi creaţia g. celor c. au avut o mare în-rîurire asupra generaţiilor următoare de compozitori din Rusia şi din alte ţări.
   grupul celor patru (arte PLAST.), grupare artistică înfiinţată în 1926 de pictorii N.N. Tonitza, Şt. Dimitrescu,
F.  Şirato şi sculptorul O. Han,
care s-au desprins de asociaţia „Arta romînă**. Din 1926 şi pînă în 1933, anul morţii pictorului Şt. Dimitrescu, şi, ulterior, pînă în 1938, membrii grupului au organizat anual expoziţii de pictură, sculptură şi grafică, călăuziţi de dorinţa de a da publicului lucrări de înalt nivel artistic. Ei şi-au îndreptat creaţia către o artă realistă, cu o tematică multilaterală, folosind învăţămintele tradiţiilor artistice naţionale din sec. XIX şi XX.
   grupul celor şase (prin analcgie cu grupul celor cinci), denumire luată în 1918 de mănunchiul compozitorilor francezi:   G. Aurie, A. Honeg-
ger, D. Milhaud, F. Poulenc, L. Durey şi G. Tailleferre. Lor li s-au alăturat compozitorul E. Satie şi scriitorul J. Cocteau. Gruparea s-a ior-mat pe baza atitudinii comune antitradiţionaliste şi a necesităţii de a-şi difuza lucrările şi a militat cu ardoare pentru înnoirea limbajului muzicii franceze, ajungînd însă uneori la exagerări formaliste. Cu toate a-cestea, grupul a avut un rol de seamă în dezvoltarea muzicii franceze contemporane.
   grupul „Eliberarea mun~ cii“, primul grup marxist din Rusia, creat în 1883, Ia Geneva (Elveţia), de către G.V. Pleha-nov. Grupul, care şi-a încetat existenta în 1903, a avut, în ciuda unor serioase greşeli, un rol pozitiv, dînd o puternică lovitură ideologică narodnicismului, care domina în mediul revoluţionarilor. Activitatea grupului „Eliberarea muncii'4 a netezit drumul în vederea creării unui partid muncitoresc marxist în Rusia.
   Grúzia v. Republica Sovietică Socialistă Gruzină.
   Gryphius [grifiusj, Andreas (numele latinizat al lui A. Greif) (1616— 1664), dramaturg şi poet german. Pe lîngă piese cu conţinut şi în stil tradiţional de curte, a scris drame cu personaje luate din lumea burgheză („Cardenio şi Celinde**), precum şi savuroase comedii satirice şi de moravuri, parţial în dialect („Horribilicribrifax**; „Absurda comica, sau Domnul Peter Squentz**; „Iubita Dorn-rose“). Cruzimile războiului de
30 de ani imprimă poeziei sale lirice un caracter pesimist şi religios. Este cel mai mare poet german din sec. al XVII-lea.
   Guadalajara [ guadalahára ], oraş în Mexic, în sud-vestui Podişului Mexican. 791 050 loc. (î961). Nod de cale ferată. Industrie alimentară, textilă, de ceramică şi unele întreprinderi pentru prelucrarea metalelor. Universitate.
   Guadalquivir [guadalchivir], fluviu în sudul Spaniei(680 km). Izvorăşte din Munţii Andaluziei, curge printr-o întinsă cîmpie aluvială şi se varsă în Golful Cádiz (Oceanul Atlantic) prin-tr-un estuar. Navigabil pînă la oraşul Córdoba. în timpul fluxului, vasele oceanice pătrund pînă la Sevilla. Hidrocentrale. Folosit intens pentru irişraţii.
   Guadarrama, Sierra de masiv muntos situat în partea centrală a Peninsulei Iberice, la nord-vest de Madrid. Lungimea: 150 km. înălţimea maximă: vîrful Penalara (2 430 m).
   Guadelupa, insulă în Arhipelagul Antilelor Mici. Suprafaţa: 1 703 km2; împreună cu şapte mici insule vecine formează posesiunea franceză G. (I 780 km2). Populaţia: 278 000 loc. (1961), din care peste 90% sînt mulatri şi negri. Centrul administrativ: Basse~Terre. Principalul port şi centru comercial este Pointe~a~Pitre. Insula este formată din roci vulcanice şi din calcare. Relief de podiş, străbătut de o culme muntoasă cu altitudini pînă la 1 484 m (vulcanul activ Grande Sou-friére). Climă tropicală umedă. Păduri tropicale. Economie a-grară: predomină cultura trestiei de zahăr; se mai cultivă bananieri, arbori de cafea, de cacao, plante citrice, vanilie, ananas, batate, manioc. Se practică creşterea animalelor. Fabrici de zahăr şi de rom,
   Guadiana, fluviu în Peninsula Iberică (801 km). Izvorăşte din lacul Ruidera (Munţii Iberici), străbate Podişul Castiliei Noi şi cîmpia Estremadura şi se varsă în Golful Cádiz (Oceanul Atlantic). Navigabil pe 93 km. Folosit intens pentru irigaţii.
   Guam, insulă de origine vulcanică în vestul Oceanului
GUANABARA
629
GUATEMALA
 Pacific, în Arhipelagul Marianelor, posesiune a S.U.A. Suprafaţa: 534 km2. Populaţia: 68 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Agana. în insulă se cultivă palmieri de cocos, bananieri, ananas, batate, ma-nioc, trestie de zahăr. Pescuit. Nod de linii aeriene şi de navigaţie, bază maritimă şi aeriană a S.U.A.
    Guanabara, stat în sud-estul Braziliei, la ţărmul Oceanului Atlantic. Cuprinde oraşul Rio de Janeiro, cu suburbiile sale (I 356 km2). Populaţia: 3 220 000 loc. (1960).
    Guanciou (Canton), oraş în sudul R. P. Chineze, centrul administrativ al provinciei Guandun. 1 841 000 loc. (1957). Important centru industrial şi cultural şi mare port la Marea Chinei de Sud. Principala ramură industrială este industria textilă, în special a mătăsii. Există şi întreprinderi ale industriei celulozei şi hîrtiei, cauciucului, pielăriei, sticlei, industriei poligrafice, de prelucrare a metalelor, precum şi şantiere navale. Meşteşugurile sînt foarte dezvoltate (în special produse de artizanat). Institute de învăţămînt superior (Universitatea „Sun Iat-sen“ ş.a.).
    Guandun, provincie în sudul R.P. Chineze, cu o largă ieşire la Marea Chinei de Sud; cuprinde şi insula Hainan, precum şi alte insule mici din apropierea ţărmului. Suprafaţa: 231 400 km2. Populaţia: 37 960 Ö00 loc. (1957). Relief
 în general deluros, în nord muntos, iar în regiunea de litoral şi în nordul insulei Hainan, de cîmpie. Climă subtropicală în nord şi tropicală în sud. Pădurile, care ocupă 2/5 din suprafaţa provinciei, conţin arbori de esenţe foarte variate (arbori de camfor, de chinină, eucalipţi etc.). Subsolul este bogat în cărbune, fier, mangan, şisturi bituminoase, wolfram, antimoniu, bismut etc. în industrie predomină ramurile care prelucrează materiile prime agricole:  industria zahărului
 (1/2 din producţia de zahăr a ţării), a conservelor de fructe, textilă (în special a mătăsii) etc. Meşteşugurile sînt larg răspîndite (olărit, produse de porţelan, ţesături de mătase,
 lacuri etc.). Principalele culturi agricole sînt: orez (2—3 recolte pe an), porumb, batate şi alte culturi tropicale. Este dezvoltată sericicultura ^i piscicultura.
   guanidină, HN=C(NH2) Substanţă organică solidă, hi-groscopică, uşor solubilă în apă; are caracter bazic. Se obţine din cianamidă încălzită cu clorură de amoniu. în natură apare în albuminoide, intrînd în compoziţia unor aminoacizi. Este folosită ca intermediar în sinteza organică, la prepararea unor medicamente, răşini sintetice, antioxidanţi. Unii derivaţi ai guanidinei sînt întrebuinţaţi ca acceleratori de vulcanizare.
   guáno (PETROGR., AGRO-CH1M.), depozit natural de fosfaţi provenit din acumularea şi alterarea, în general în condiţiile unui climat arid, a excrementelor şi cadavrelor de păsări, de lilieci din peşteri, a cadavrelor unor animale marine. Fiind foarte bogat în fosfor, se utilizează ca îngrăşămînt organic natural. Se găseşte în strate, uneori de peste 60 m grosime, pe litoralul american al Pacificului (Peru, Chile, E-cuador, Columbia etc.), mai ales în insulele din faţa coastelor Perului, precum şi în insulele din sud-vestul Africii, în unele insule din Oceanul Pacific etc. în R.P.R., mici acumulări de g. se găsesc în unele peşteri, ca de exemplu la Cioclovina, reg. Hunedoara (v. şi fosfat de Cioclovina), la Mereşti, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, la Caraşova, reg. Banat etc. Din reziduurile industriei conservelor de peşte rezultă g. de peşte.
   Guantânamo, oraş în sud-estul Cubei, aşezat pe ţărmul Mării Caraibilor, la Golful Guantânamo. 125 000 loc.
 (1960). împreună cu o mică porţiune de pe litoralul golfului, oraşul a fost arendat în 1903 Statelor Unite ale Ame-ricii, care şi-au construit aici o bază militară.
   Guardafui (Ras Âssir), cap în peninsula Somalia, situat în extremitatea estică a Africii, la 11 °49* latitudine nordică şi 51°17’ latitudine estică.
   Guardi, Francesco (173 2—
 1793), pictor italian. In prima
 perioadă de creaţie a pictat tablouri cu teme religioase, istorice şi mitologice (^Alexandru în faţa corpului lui Darius“). Mai tîrziu a realizat peisaje, în special din Veneţia (cu pieţe, canale, mulţime pestriţă), în care a redat cu multă măiestrie jocul subtil al luminii şi al reflexelor, transparenţa aerului care învăluie clădirile şi figurile („Curte ve-neţiană‘\ „Canale Grande“, „Piaţa San Marco“ ş.a.).
   „Guardian" [gâ:dhn] („The ~“)> cotidian britanic. Ziar al cercurilor comerciale şi industriale, în special din industria uşoară (textilă). înfiinţat în oraşul Manchester în 1821, a apărut pînă la sfîrşitul anului
 1959   sub titlul „Manchester Guardian'*.
   Guarneri (Guarnerius), numele unei celebre familii de lutieri italieni din C r e m o-n a. Cel mai strălucit reprezentant al familiei este Gm-seppe Antonio, supranumit del Gesü G. (1687—1742). Viorile sale pot rivaliza cu cele ale lui Stradivarius şi au o mare valoare.
   guaşă (ARTE PLAST.), material coloristic apropiat de acuarelă, folosit în pictură. Dizolvat în apă şi cu un adaos de gumă arabică, ca material liant,
 g,  creează efecte de culoare opacă, asemănătoare întrucîtva cu cele ale uleiului. A fost folosită încă din evul mediu. Miniaturile manuscriselor ilustrate erau adesea executate în tehnica g. Ulterior, pictura în
 g.  a devenit un gen de pictură independent.
   Guatemala, stat în America Centrală. Se mărgineşte la vest şi nord cu Mexicul, la est cu Hondurasul Britanic, Marea Caraibilor şi Hondurasul, la sud-est cu Salvadorul, iar la sud cu Oceanul Pacific, Suprafaţa: 108 889 km2. Populaţia: 4 017 0C0 loc. (1962), formată din indieni (56%), metişi (30%) şi albi. Capitala: Ciudad de Guatemala. Alte oraşe importante: Quezaltenango, Puerto-Barrios. Limba de stat este spaniola. Relief în general muntos, cu numeroşi vulcani stinşi şi activi; în nord şi pe litoralul Oceanului Pacific se află cîmpii. Climă tropicală. Pădurile
GUATEMALA
630
 GUAYAQUIL
 ocupă aproape jumătate din suprafaţa ţării. Mici zăcăminte de petrol, aur, cupru, zinc. Ţară agrară înapoiată. în agricultură este ocupată circa 71% din populaţia activă a ţării. Cea mai mare parte a suprafeţei arabile (circa 3/4) se află în mîinile moşierilor şi ale trusturilor nord-americane. Principalele culturi sînt arborii de cafea şi bananierii; se mai cultivă şi arbori de cacao, trestie de zahăr, porumb, bumbac, orez. Industria, slab dezvoltată, este reprezentată mai ales prin întreprinderi de prelucrare a produselor agricole. Comerţul exterior al ţării se face mai ales cu S.U.A. (aproape 2/3 din export şi import) şi R.F. Germană. Exportă cafea (70% din volumul exportului în
1961), banane, bumbac, lemn de esenţă preţioasă, zahăr etc. şi importă produse industriale şi alimentare. — Istoric. Teritoriul G., locuit din timpuri străvechi de indieni din grupul maya, a fost cucerit în prima jumătate a sec. al XVI-lea de către conchistadorii spanioli, care au înrobit populaţia băştinaşă şi au convertit-o cu forţa la catolicism, în 1821, în timpul războiului pentru independenţa coloniilor spaniole din America Latină,
G.  s-a proclamat independentă, între anii 1823 şi 1839 a făcut parte din Federaţia statelor A-mericii Centrale. Procesul tran-
sformărilor democratice, început după proclamarea independenţei G., a fost întrerupt ca urmare á penetraţiei masive a capitalului străin, mai ales a celui din S.U.A. La începutul sec. al
 XX-lea, trustul „United Fruit“ din S.U.A. a acaparat uriaşe întinderi de pămînt, devenind un fel de „stat în stat*4.
 înanii 1921,1922, 1924 au avut loc puternice greve şi răscoale ţărăneşti, în 1922 a fost creat Partidul Comunist din G., care în 1932 a fost desfiinţat de guvernul dictatorului Ubico. în urma unei lupte îndelungate împotriva exploatării monopolurilor străine şi a regimului dictatorial, forţele democratice din G. au răsturnat dictatura generalului Ubico (1944). La conducerea ţării a venit un guvern burghe-zo-liberal, în frunte cu Arévalo, care a înfăptuit unele reforme democratice în domeniul organizării economice şi de stat. în 1949 a fost reînfiinţat Partidul Comunist din G., care, în 1952, şi-a schimbat numele în Partidul Muncii din G. (activează din 1954 în ilegalitate). Politica de democratizare a ţării şi de întărire a independenţei naţionale a continuat în timpul preşedinţiei lui Jacobo Arbenz Guzmán (1950
 — 1954). în 1952
 a început aplica-lea reformei agrare, care lovea în interesele trustului „United Fruit4* şi ale marilor latifundiari. Reacţiu-nea internă, sprijinită de monopolu-
 rile străine, a organizat în iulie
 1954  o lovitură de stat, aducînd la conducerea ţării o juntă militară. între 1958 şi 1963, preşedinte al G. a fost Ydigo-ras Fuentes, care a dus o politică de oprimare a forţelor patriotice şi progresiste şi de subordonare a intereselor ţării monopolurilor străine. în 1963 a avut loc o nouă lovitură de stat, puterea fiind preluată de o juntă militară, care a înăsprit regimul antidemocratic.
   Guatemala, Ciudad de capitala statului Guatemala, aşezată într-o regiune de munte, la 140 km de ţărmul Oceanului Pacific. 397 860 loc. (1961). Nod feroviar. Este principalul centru industrial al ţării, dar majoritatea întreprinderilor sînt unităţi industriale mici şi ateliere meşteşugăreşti. Industrie alimentară, textilă, de pielărie, de prelucrare a tutunului. Universitate.
   Guayaquil [guaiachil], oraş în Ecuador, situat pe rîul Gua-yas, la 50 km de ţărmul Oceanului Pacific. 492 000 loc. (1962). Este cel mai mare oraş al ţării, centrul comercial şi principalul ei port. Prin G. se exportă mai ales cacao, cafea, orez şi material lemnos şi se importă produse industriale şi alimentare. în G* este concen-
Ciudad de Guatemala. Palatul guvernamental
GUBKIN
 631
GUESDE
 trată o burrâ parte din industria prelucrătoare a Ecuadorului (mari întreprinderi de decorti-care a orezului, fabrici de zahăr, de conserve, de prelucrare a lemnului, de pielărie etc.). Universitate. Aeroport.
   Gubkin, Ivan Mihailovici (1871 — 1939), geolog sovietic, întemeietorul geologiei sovietice a petrolului. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a
U.R.S.S.
   gudron (CHIM.), produs obţinut prin distilarea uscată a unor materiale organice (lemn, cărbuni etc.). Este un lichid vîscos, de culoare neagră sau brună, folosit ca materie primă pentru obţinerea a numeroase substanţe chimice (benzenul, toluenul, naftalina, fenolul etc.), necesare în industria organică de sinteză. In R.P.R. se produce la Uzina cocsochimică de la Hunedoara, la distileriile de lemn de la Margina (reg. Banat) şi, prin semicocsificarea Jigniţilor, la Petrila (reg. Hunedoara). Sin. catran. — Gudroane acide, deşeu lichid negru-brun rezultat de la rafinarea uleiurilor şi reziduurilor de petrol cu acid sulfuric. G. a. conţin hidrocarburi polimerizate, răşini, asfalt, derivaţi sulfonici şi resturi de acid sulfuric.
   gudronaj (DRUM.), tratament superficial care constă din aş-ternerea pe suprafaţa îmbrăcă-minţii rutiere ce trebuie protejată sau întreţinută a unei anumite cantităţi de criblură, peste care se aplică o stropire cu gudron (folosit ca liant) şi se efectuează o cilindrare.
   Gudrun (Kudrun), „Cin-tecul lui       epopee    germană
scrisă pe la 1230 de un autor anonim, pe baza unor vechi cîntece legendare nordice. Tema epopeii, răpirea prin luptă a logodnicii, este modelată în spiritul eticii feudale. Alături de N i b e 1 u n g e n 1 i e d, G. este cea mai importantă epopee feudală germană, supranumită şi „Odiseea germană".
   guelfi (de la numele Welf, purtat de o familie ducală germană, adversară a Hohenstau-fenilor), grupare politică constituită în Italia în timpul luptei dintre papi şi împăraţii germani (sec. XII—XIII), din care fă-
ceau parte vîrfurile păturilor comerciale şi meşteşugăreşti din oraşele italiene. G. au luptat alături de papă împotriva împăraţilor germani şi a partizanilor lor, ghibelinii. In sec. al XV-lea, o dată cu instaurarea tiraniei în majoritatea oraşelor-state din Italia, această grupare şi-a încetat existenţa.
   Guercino (pe numele adevărat Giovanni Francesco Bărbieri) (1591 — 1666), pictor italian, maestru al şcolii bologneze, reprezentant al barocului. A creat cele mai valoroase lucrări între anii 1610 şi 1620, sub influenţa lui Caravaggio. Deşi a abordat o tematică religioasă, el a realizat compoziţii pline de mişcare, înfăţişînd oameni din popor, tratate într-un clarobscur de contraste, şi aducînd astfel o puternică notă realistă („Sf. Francisc cu îngerii“, 1620; „Funeraliile sf. Petronil!a“, 1621; „înălţarea Fecioarei**, 1623 ş.a.). Mai tîrziu s-a îndreptat spre eclectism, prac-ticînd adesea o pictură în tonuri reci. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin lucrările „Sf. Francisc ascul-tînd un înger" şi „Agar şi Is-mail în deşert".
   Guericke (Gericke) [ghé-riche7, Otto von (1602—1686), fizician german. Cu ajutorul pompei pneumatice construite de el (pe la 1650) a efectuat experienţe asupra unor proprietăţi fizice ale aerului; a dovedit (1654), cu ajutorul emisferelor de Magde-b u r g, existenţa presiunii atmosferice. G. a construit primul baroscop pentru a măsura variaţiile presiunii aerului, precum şi una dintre primele maşini electrostatice. El a arătat că între corpurile electrizate se pot exercita şi forţe de respingere, nu numai de atracţie, cum se credea pînă atunci. Op. pr.: „Experimenta Nova, ut vo-cantur, Magdeburgica, de va-cuo spatio" (1672).
   guerilla [gheril'a], denumire dată în Spania şi în ţările Ame-ricii Latine războiului dus de către detaşamente de partizani formate din ţărani şi meseriaşi, care atacau pe neaşteptate elementele răzleţe ale duşmanului, hărţuindu-le necontenit şi pro-vocîndu-le pierderi grele. Gue-
rilla a fost folosită pe scară largă în Spania (1808—1809) şi în Rusia (1812), împotriva armatelor cotropitoare ale lui Napoleon.
   Guernsey [giinzi/, insulă din grupul Insulelor Normande.
   guernsey [gimzi] (ZOOTEHN.), rasă de taurine, originară din insula cu acelaşi nume situată în Marea Mînecii. Are culoare bălţată (alb cu galben) şi este foarte bună producătoare de lapte. Greutatea vie a taurinelor guernsey este între 450 şi 500 kg şi producţia anuală medie de lapte de 4 000 — 4 500 litri, cu 4,5 — 5,5% grăsime.
   Guerrazzi [guerrâţţi], Francesco Domenico (1804—1873), scriitor italian. Participant la revoluţia burgheză italiană din 1848-1849. Adept al romantismului italian legat de numele lui G. Mazzini, G, a scris romane istorice în care a demascat tirania papilor şi a chemat la unirea Italiei („Asediul Florenţei", 1836; „Beatrice Cenci", 1853). în romanele sale de mai tîrziu a înfăţişat în chip realist viaţa burgheziei contemporane.
   Guesde[ghed], Jules (1845—
1922), militant al mişcării muncitoreşti franceze şi internaţio-
J. Guesde
nale. A fost unul dintre întemeietorii Partidului Muncitoresc Francez (1879) şi unul dintre liderii Internaţionalei a Il-a. Conducător al aripii revoluţionare a Partidului Muncitoresc Francez, Guesde a luptat împotriva anarhismului şi a oportunismului de dreapta, avînd o contribuţie importantă la răspîndirea marxismului şi la dezvoltarea mişcării socialiste
 GUGEŞTI
632
GUINEEA
din Franţa. La începutul secai XX-lea a îmbrăţişat însâ treptat idei reformiste, situîn-du-se în timpul primului război mondial pe poziţii social-şovine.
   Gogeşti, comună în raionul Focşani, reg. Galaţi. 4 910 loc. (1964). întreprindere de industrie a lemnului, cu o gamă variată de produse: cherestea de fag şi de stejar, furnire, placaje, panele, parchete, lăzi şi doage de stejar.
   guguştiuc (Streptopelia de-caocto)y specie de turturea de
Guguştiuc
culoare cenuşie-brună pe spate şi pîntece şi albastră-cenu-şie pe umeri; are pe gît o dungă neagră ca o jumătate de guler. Guguştiucul trăieşte prin aşezări umane sau în imediata lor apropiere şi se hrăneşte mai ales cu seminţe.
   Guicciardini, Francesco (1483—1540), istoric şi om politic italian, adept al republicii burghezo-aristocrate. Cartea sa „Istoria Italiei*', cuprinzînd evenimentele dintre 1492 şi 1534, este una dintre primele lucrări care a tratat, pe bază de izvoare sigure, un subiect de istorie naţională.
   Guiciou, provincie în sudul R. P. Chineze. Suprafaţa: 174 000 km2. Populaţia:
16  890 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Guiian. în relief predomină podişurile (lun-nan-Guiciou), cu înălţimi între 700 şi 2 000 m, puternic fragmentate de rîuri. Climă subtropicală umedă. Resurse naturale: păduri (cu tung, arbore de lac etc.) şi importante zăcăminte de minereu de mercur (primul loc în ţară), fier, bauxită, apoi cărbune, petrol, antimoniu, plumb, zinc, cupru, aur. Principala ramură a economiei este
agricultura. Culturi de cereale (orez, grîu, porumb, orz, gao-lean), de plante tehnice (oleaginoase, sfeclă şi trestie^ de zahăr, tutun, iută etc.) şi de citrice. Se culeg plante medicinale. Ramuri industriale mai dezvoltate: metalurgia feroasă şi neferoasă, construcţiile de maşini, industria chimică (îngrăşăminte chimice), textilă etc. Este dezvoltată producţia meşteşugărească (de hîrtie, zahăr, lacuri etc.).
   Guido d’Arezzo [d'areţţo/, (c. 995—c. 1050), călugăr şi muzician italian. A introdus portativul cu patru linii şi notaţia literală a înălţimii sunetelor. Reforma lui în domeniul notaţiei muzicale (cuprinsă în lucrarea ,,Micrologul“) a servit drept bază notaţiei contemporane. V. şi s o 1 m i z a ţ i e.
   Guido Reni v. Reni, Guido.
   Guiian, oraş în sudul R.P. Chineze, centrul administrativ al provinciei Guiciou. 504 000 loc. (1957). Nod de cale ferată, întreprinderi de utilaj minier, chimice, de ciment, sticlă şi hîrtie. Şcoli superioare.
   Guiliaume de Machault fghiióm dö maşo] (c. 1300— 1377), poet şi compozitor francez, autor de balade, de rondeluri şi de alte poeme cu formă fixă, în care a abordat în special
 o tematică erotică. A fost unul dintre creatorii şcolii polifonice franceze.
   GuHlén [ghif én], Nicolás (n. 1904), poet cuban, preşedinte al Uniunii naţionale a scriitorilor şi artiştilor din Cuba. A luat parte la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol, căruia i-a închinat poemul „Spania, poem în patru jelanii şi o speranţă** (1937). în placheta „Sóngoro Cosongo** (1931) a evocat viaţa de mizerie şi asuprire a negrilor; volumele de poezii „Compania Vest-India“ (1934) şi „Cîntece pentru soldaţi şi «son»-uri pentru turişti** (1937) au un caracter antiimpe-rialist. A mai publicat şi culegerile de versuri „Elegie pentru Jesus Menendez** (1951), »*Po-rumbelul zborului popular**
 (1959)   ş.a. Poemele lui se remarcă prin conţinutul social militant şi printr-o muzicalitate întemeiată pe ritmurile populare ale „son“-uri-
 lor. Dintre traducerile romîneşti ale poeziilor lui G. se remarcă cele realizate de E. Jebe-leanu („Poeme cubane**, 1963). Membru în Consiliul Mondial al Păcii.
   guinee, veche monedă engleză de aur. Astăzi monedă de
Guinee
calcul, valorînd 21 de şilingi.
   Guineea, stat în Africa occidentală, pe coasta Oceanului Atlantic. Se mărgineşte cu Senegalul, Mali, Coasta de Fildeş, Liberia, Sierra Leone, Oceanul Atlantic şi Guineea portugheză. Suprafaţa: 245 857 km2. Populaţia: 3 000 000 loc. (1962),
formată din negri sudanezi. Capitala: Conakry, centrul politic, cultural şi economic, principalul port al ţării. Alte oraşe mai importante: Kankan, Km-dia, Labe. Limba de stat: franceza. Relief dispus în trepte: pe ţărmul oceanului cîmpia litorală (50—80 km lăţime), apoi o regiune de podiş (Fouta Djallon), cu înălţimi pînă la
1  515 m, de unde izvorăsc Labe, Kindia, Nigerul, Senegalul etc. în sud-est se întinde o regiune muntoasă (1 854    m). Climă tropicală
umedă. Principalele cursuri de apă, Cogon şi Konkouré, navigabile în cursul inferior, reprezintă bogate rezerve hidroenergetice. în cîmpia litorală sînt păduri tropicale, în rest predomină savanele cu păduri-galerii de-a lungul rîurilor. Subsolul este foarte bogat în minereuri de fier, bauxită, diamante şi aur. Datorită îndelungatei dominaţii coloniale, economia este slab dezvoltată. Circa 90% din populaţie este ocupată în agricultură, care este principala ramură a economiei. O mare importanţă are producţia de cafea, banane, nuci de cocos pentru export şi producţia de orez pentru consumul intern. Se mai cultivă sorg, ananas,
 guineea-
633
GUINEEA PORTUGHEZĂ
manioc, susan, mei, plante citrice, viţă de vie şi palmieri de ulei. In partea de apus este relativ dezvoltată şi creşterea extensivă a animalelor        (bovine,
ovine, caprine etc.). în zona litorală se practică pescuitul, industria este slab         dezvoltată. . Principala ei         ramură
este industria extractivă, care aparţine în mare parte capitalului străin, participarea a-cestuia fiind însă          limitată
şi controlată de stat. Industria prelucrătoare este reprezentată mai ales prin mici întreprinderi de prelucrare a materiilor prime agricole şi prin ateliere mecanice; la Fria există o fabrică de alumină, iar la Conakry mici întreprinderi ale industriei chimice. Sînt larg răspîndite meşteşugurile (olărit, ţesut, artizanat ş.a.). Guvernul G* se preocupă de dezvoltarea agriculturii pe baze moderne, de stimularea mişcării cooperatiste şi de dezvolta^ rea industriei extractive şi a meşteşugurilor. Au fost naţionalizate o serie de companii străine. întregul sistem financiar se află sub controlul guvernului, care a creat o bancă de emisiune proprie, lichidînd toate filialele băncilor străine. în urma unor convenţii, cu ajutorul statelor socialiste se construiesc mai multe obiective industriale. Comerţul exterior este controlat de guvern. G. exportă alumină, cafea, banane, copra, bauxită, diamante, minereu de fier şi importă produse finite pentru industrie, agricultură şi consum, semifabricate, alimente. —Istoric. Istoria străveche a G. este puţin cunoscută. în evul mediu, G. a făcut parte, integral sau parţial, din statele Ghana (sec. IX—XIII), Mali (sec. XIII-XIV) şi Sonhai (sec. XV-XVII). La mijlocul sec. al XV-lea, navigatorii portughezi au fundat pe ţărmul de apus al Africii factorii comerciale. Către începutul sec. al XVII-lea şi-au făcut apariţia în G. şi colonizatorii francezi, care la început s-au limitat la fundarea de factorii comerciale pentru exportul de sclavi, aur, fildeş. La sfîrşitul sec. al XVI II-lea, conducătorul unuia dintre triburile fulbi-lor a pus bazele unui stat de tip
feudal-patriaihal, care cuprindea triburile din regiunile muntoase şi din valea Senegalului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, colonialiştii francezi, înfrîngînd rezistenţa băştinaşilor, au ocupat întreaga ţară, alipind-o la colonia Senegal. în 1904 G. a fost inclusă în federaţia Africa Occidentală Franceză. Mişcarea de eliberare naţională din G. a luat avînt după cel de-al doilea război mondial. în fruntea acestei mişcări s-a situat Partidul democrat din Guineea (fundat în 1947, ca o secţie a partidului Uniunea democratică a Africii). în 1956 G. a obţinut o oarecare autonomie: a fost creat un Consiliu guvernamental cu împuterniciri limitate, iar Adunarea teritorială, care exista din 1947, a început să fie aleasă de o curie electorală unică. Aceste măsuri nu au putut stăvili însă lupta populaţiei din G. pentru obţinerea independenţei depline a ţării. în urma referendumului din 28 septembrie 1958, Adunarea teritorială a proclamat la
2 octombrie 1958 independenţa Guineii, care a devenit o republică liberă şi suverană. Politica G. se bazează pe principiile neutralităţii pozitive. Guvernul G. se pronunţă pentru o politică de coexistenţă paşnică, pentru unitatea popoarelor Africii în lupta împotriva colonia-
lismului. G. este o republică. Şeful statului, preşedintele (ales pe termen de şapte ani), este în acelaşi timp şeful guvernului şi comandantul suprem al forţelor armate. Organul suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe 5 ani. G. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Singurul partid politic din ţară este Partidul democrat din G-, care reprezintă interesele maselor populare.
   Guineea, Golful Guineii, golf larg deschis al Oceanului Atkntic, situat la ţărmul vestic al Africii ecuatoriale, între capul Palmas şi capul Palmeirinhas. Aici se găsesc insulele Fernan-do-Póo,Principe, SáoTomé ş.a. Principalele porturi: Lome, Lagos, Takoradi, Tema.
   Guineea Portugheză, colonie a Portugaliei în Africa occidentală, situată la ţărmul Oceanului Atlantic, între Senegal şi Republica Guineea. Suprafaţa: 36 125 km2. Populaţia: 550 000 loc. (1961), formată în cea mai mare parte din negri sudanezi. Limba oficială:      portugheza.
Centrul administrativ: Bissau. Teritoriul G. P. este o cîmpie joasă, străbătută de numeroase cursuri de apă. Ţărmul este fragmentat de numeroase estuare. Lîngă ţărm se află grupul de insule Bijagos. Climă tropicală, cu un sezon ploios, cînd ciclonii („tornadele africane*4) şi furtunile au o mare frec-
GUINEEA SPANIOLĂ
 634
GUJON
venţă, şi un sezon secetos. Vegetaţia: păduri tropicale şi savane cu păduri. Resurse naturale: lemn de esenţă preţioasă. Economie foarte slab dezvoltată, cu caracter colonial. Agricultura este ramura de bază a economiei. Se cultivă arahide, porumb, orez, arbori de cauciuc, palmieri de ulei şi de cocos, mei, manioc, bananieri. Este dezvoltată şi creşterea animalelor (bovine, ovine, caprine, porcine). Industria este reprezentată prin unităţi rudimentare de decorticare a orezului, de obţinere a uleiului de palmier şi de prelucrare a lemnului. Exportă arahide, copra şi ulei de palmier, orez, material lemnos. G. P. a fost cotropită de portughezi la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi transformată în una dintre principalele surse ale comerţului cu sclavi. După al doilea război mondial s-a intensificat mişcarea de eliberare naţională, care a lu*t apoi forma luptei armate. în 1956 a fost creat Partidul african al independenţei din Guineea şi Insulele Capului Verde (reuneşte în rîndurile sale patrioţi din diferite pături ale populaţiei guineeze); din iniţiativa acestui partid a fost creată în anul 1961 organizaţia Frontul unic al eliberării.
   Guineea Spaniolă, colonie a Spaniei în Africa ecuatorială, situată la ţărmul Golfului Gui-neii, între Gabon şi Camerun. Este formată dintr-un teritoriu continental (Rio Muni), cu centrul Ia Bata, şi unul insular (insulele Fernando-Póo, Anno-bón, Corisco, Elobey), cu centrul la Santa Isabel. Suprafaţa: 28 051 km2. Populaţia: 249 000
 loc. (1961), formată în cea mai mare parte din negri bantu. Centrul administrativ: Santa Isabel. Limba oficială: spaniola. Relief de podiş; în regiunea ţărmului se desfăşoară o cîmpie litorală. Climă ecuatorială. Rîuri cu debit bogat, cu numeroase cataracte. Păduri ecuatoriale, cu arbori de esenţe preţioase (ma-hon, abanos, condory). Economie de tip colonial, bazată pe agricultură. Terenurile cultivate sînt foarte restrînse; se cultiva cacao, cafea, palmieri, bananieri pentru produse de export, manioc şi orez mai mult pentru
 consumul intern. Industrie foarte slab dezvoltată: există numai mici unităţi industriale pentru ciment, cherestea şi mobilă. Se exportă lemn de esenţe preţioase, cafea, fructe etc. La sfîrşitul sec. al XV-lea, pe teritoriul G. S. au pătruns portughezii. în 1843, colonialiştii spanioli, înfrîngînd rezistenţa locuitorilor din Fernando Póo, au pus stăpînire pe această insulă. în aceeaşi perioadă, ei au apărut şi în regiunea actualei provincii Rio Muni. în 1959, Fernando Póo şi Rio Muni au fost declarate provincii ale Spaniei, sub denumirea de Regiunea Ecuatorială Spaniolă.
   Guinizelli [guiniţilli], Gui-do (c. 1240—c. 1276), poet italian, întemeietorul curentului literar numit „dulcele stil nou“, care a anticipat poezia Renaşterii. Canţonele şi sonetele sale oglindesc o concepţie umanistă despre iubire, rupînd astfel cu formalismul liricii feudale, cavalereşti. Dante l-a considerat pe G. drept „părin-tele“ său în arta de a scrie versuri erotice. Este printre primii poeţi care au introdus în poezie tema naturii.
   Guise [ghiz], ramură colaterală a familiei ducilor de Lo-rena. Cel mai cunoscut reprezentant al familiei a fost Hen-ric G. (1550—1588), şeful partidului catolic din Franţa în timpul războaielor religioase împotriva hughenoţilor (1562—1594), unul dintre organizatorii măcelului din noaptea sfîntului Bartolomeu (1572). A încercat să ocupe, cu ajutorul papii şi al Spaniei, tronul Franţei, dar a fost ucis din ordinul regelui Henric al III-lea.
   Gu luan (n. 1919), grafician chinez. însuşindu-şi în mod creator tradiţiile artei naţionale, în gravurile sale G. înfăţişează cu realism victoriile Armatei populare de eliberare şi viaţa nouă a poporului chinez. Gravurile lui G. se remarcă prin claritatea şi expresivitatea desenului, iar cele în culori prin prospeţimea coloritului (ciclul „Trecutul şi prezentul ţăranului chinez“; gravurile „Podul viu“, 1949; „Refacerea oţelăriei din Anşan“, 1949; „Prima zăpadă**,
 1955  ş.a.).
   Guizot [ghizó], Francois (1787-1874), istoric şi om politic francez. A fost membru al Academiei Franceze.
Fr. Guizot
 Reprezentant al istoriografiei burgheze din vremea Restauraţiei, G. a creat, împreună cu A. M i g n e t şi A. T hierry, teoria burgheză a luptei de clasă, care, deşi limita lupta de clasă Ia lupta dintre burghezie şi nobilime şi ignora legătura dintre structura de clasă a societăţii şi modul de producţie, a însemnat un progres în istoria gîndirii sociologice. Ca ministru de externe (1840—1848) şi ca prim-ministru (1847—1848), a dus o politică conservatoare, reacţionară, de compromis cu nobilimea şi de persecutare a mişcării muncitoreşti. A fost răsturnat de la putere de către revoluţia din februarie 1848. Op.pr.: „Eseuri asupra istoriei Franţei** (1823-1824), „Istoria revoluţiei engleze** (1826,
 1854—1856).
   Gujarat, stat în vestul Indiei. Suprafaţa: 186 837 km2. Populaţia:     20 633 350 loc.
 (1961). Centrul administrativ: Ahmadabad. Cuprinde o zonă de cîmpie, prelungiri ale munţilor Ghaţii de Vest şi peninsula Kathiawar. Climă subtropicală musonică. Vegetaţie de savană, în peninsula Kathiawar există zăcăminte de petrol. G. constituie o importantă regiune de cultură a bumbacului. Este dezvoltată industria textilă (bazată pe bumbac) şi a petrolului.
   gujón (DRUM.), dispozitiv metalic aşezat Ia rosturile transversale de dilataţie ale îmbră-căminţilor rutiere din beton de ciment, cu scopul de a înlesni dilatarea liberă a planşelor şi
 GU KA1-C1
 635
GURA HUMORULUI
de a împiedica denivelarea lor. Este alcătuit dintr-o bară rotundă de oţel care se încastrează într-una din planşe, iar în cealaltă planşă se poate deplasa liber, datorită faptului că este unsă cu bitum înainte de betonare şi are prevăzut la capăt un degetar umplut cu un material compresibil în care se poate mişca.
   Gu Kai-ci (c. 344—c. 406), pictor şi teoretician de artă chinez. G. este unul dintre creatorii şcolii naţionale chineze de pictură. Lucrările sale se remarcă prin claritatea şi frumuseţea liniei. Ca teoretician („Însemnări critice despre pictură**)» G. a militat pentru o redare exactă a formei şi a vieţii interioare a personajelor înfăţişate.
   Guldherg [gúlber], Cato Maximilian (1836—1902), fizi-co-chimist norvegian, profesor de fizico-matematici la Universitatea din Oslo. împreună cu P. Waage a stabilit legea acţiunii maselor.
   gúlden 1* Monedă de aur şi, mai tîrziu, de argint în ţările din Europa centrală (Germania, Austria, Ungaria) în secolele XV-X1X. 2.
(în prezent) Unitate monetară în O-landa, echivalentă cu un florin.
   gúler (TEHN.), porţiune din-tr-o piesă cilindrică, conică sau tronconică, cu diametrul mai mare decît restul piesei. G. poate fi executat dintr-o bucată cu piesa sau format dintr-un inel presat pe corpul ei. Serveşte la limitarea pătrunderii piesei in suportul respectiv, la etanşare etc.
   Gulian, Constantin I. (n. 1914), filozof marxist romín, membru al Academiei R.P.R., profesor la Universitatea din Bucureşti. G. a abordat problemele formării noii morale socialiste şi problema valorificării tradiţiilor etice înaintate din folclorul romînesc vechi şi nou. El a criticat teoria fenomenologică a valorilor, opu-nîndu-i condiţionarea social-istorică a valorilor etice şi a valorilor culturii. Totodată G. s-a preocupat de valorificarea
41  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
tradiţiilor progresiste din gîn-direa romîneascâ şi universală, precum şi de critica concepţiilor unor gînditori idealişti. Sub redacţia sa au apărut mai multe lucrări de istorie a filozofiei. Op.pr.: „Gîndirea social-poli-tică a lui Nicolaie Bălcescu“ (1954); „Sensul vieţii în folclorul romînesc** (1957); „Goethe şi problemele filozof iei“ (1957); „Metodă şi sistem la Hegel" (2 voi., 1957—
1963).
   gulie ( Brassica oleracea gon-gyloides), plantă bienală din familia cruciferelor, cu tulpina îngroşată, fragedă, frunze cu margini dinţate şi peţiol lung. Culoarea frunzelor este verde sau violacee, în funcţie de soi. Se cultivă şi este folosită ca aliment în stare crudă sau preparată.
   gumă (CHIM.), materie vîs-coasă, amorfă, din clasa poli-zaharidelor, produsă de sucurile ţesuturilor cambiale ale unor plante, sub acţiunea luminii, a aerului şi a bacteriilor. G. ia
naştere în coaja sau lemnul plantei şi apare în exterior datorită unor leziuni în locurile în care coaja este rănită. Se întrebuinţează în industrie, în farmacie, în lucrări de papetărie etc. — G. arabică, material obţinut prin evaporarea apei din lichidul vîscos secretat de unele specii de Acacia. Se utilizează ca adeziv pentru hîrtie.
   gumelniţa, cultură materială, cu o mare arie de răspîndire, dezvoltată în epoca neoliticului tîrziu (circa 2 800—1 900 î.e.n.). A fost numită astfel după numele unei măguri de lîngă Olteniţa, unde s-a descoperit o aşezare tipică. Caracteristicile acestei culturi sînt: locuinţe de suprafaţă, aşezări pe boturi de deal, abundenţa uneltelor de silex, apariţia unor unelte de cupru (topoare în formă de pană), vase pictate cu
grafit etc. Triburile aparţinînd acestui tip de cultură au dezvoltat o economie bazată în special pe cultivarea plantelor, către sfîrşitul ei căpătînd importanţă creşterea animalelor.
   „Gumhuria" (,,,4/-~“), ziar în limba arabă, exponent al politicii organelor de conducere ale Republicii Arabe Unite. Apare din 1953, la Cairo.
   gunoire (AGROCH1M.), lucrare de îngrăşare a solului cu gunoi de grajd (bălegar). Se aplică o dată la 3—5 ani în cantitate de 20—30 t/ha sub arătura principală pentru plantele de cîmp şi în cantităţi pînă la duble pentru plantele irigate, şi îndeosebi pentru plantele de grădină. Cantitatea, adîncimea şi intervalul de timp după care se repetă gunoirea depind de natura şi fertilitatea solului, de planta care se cultivă, de calitatea bălegarului etc. în urma g* majoritatea plantelor de cultură dau sporuri de producţie. G« se practică mai frecvent la porumb, cartof şi sfecla de zahăr.
   günz, nume dat primei epoci glaciare în schema glaciaţiilor cuaternare din Alpi întocmită de A. Penck şi E. Briickner. Numele vine de la un afluent al Dunării care izvorăşte din Alpi.
   gimz~mindel, nume dat e-pocii interglaciare situate între primele două epoci glaciare din cuaternar.
   Gura~Barza, centru de extracţie a aurului în cadrul comunei Crişcior, raionul Brad, reg. Hunedoara. Flotaţie pentru prelucrarea minereurilor neferoase.
   Gurahonţ, raion administrativ în reg. Crişana, cu reşedinţa la Sebiş. 54 260 loc. (1964). Economie agricolă: creşterea animalelor şi pomicultură. Exploatări de andezit. Industrie de interes local.
   Gura Humorului, oraş raional în reg. Suceava, reşedinţă raională. 8 300 loc. (1964). Industrie de prelucrare a lemnului. — Raionul G. //., cu 80 730 loc. (1964). Exploatări forestiere, extracţia sării la Cacica, a calcarelor compacte la Păltinoasa, industrie de prelucrare a lemnului. în economia agricolă predomină creşterea animalelor pentru lapte şi carne.
GURA-LEXJLUI
 636
 GUSEU
   gura-leului        (Antirrhinum
majus), plantă decorativă perenă din familia scro-fulariaceelor, o-riginară din sudul Europei şi nordul Africii, cu tulpini înalte de 20—80 cm, ramificate la bază ; corola florii este lungă, colorată în alb, roz, roşu, gal-ben-arămiu etc. înfloreşte din iunie pînă toamna tîrziu; înmulţirea se face prin seminţe şi răsaduri. Gura- GuraJeuIul leului se cultivă ca plantă decorativă în grădini şi parcuri.
   gură 1. (ANAT.) Prima porţiune a aparatului digestiv Ia om şi la animale, reprezentată printr-un orificiu prin care alimentele sînt introduse în interiorul organismului. La om,
g.  îndeplineşte mai multe funcţiuni fiziologice: masticaţia şi însalivarea alimentelor, fona-ţia, funcţiunea gustativă etc.
G.  este formată din vestibulul bucal şi cavitatea bucală, despărţite una de alta prin arcadele dentare. G. este delimitată în partea superioară de bolta şi vălul palatin, în partea inferioară de limbă şi planşeul bucal, iar lateral de muşchii obrazului. în g. se găsesc importante formaţiuni anatomice: arcadele dentare, limba, amig-dalele palatine. Tot aici îşi varsă secreţia glandele salivare şi începe digestia alimentelor. 2. (MED.) Gură-de-lup, malformaţie congenitală constînd în menţinerea şi după naştere a unei despicături a buzei superioare, care se prelungeşte şi de-a lungul boitei palatine, determinînd o comunicare largă a cavităţii bucale cu fosele nazale. 3. (TEHN.) Gură de spălare, deschidere ovală sau rotundă, practicată în pereţii metalici ai unor cazane de abur şi care serveşte la curăţirea interioară a acestora. G. de s. sînt închise cu capace metalice sau cu dopuri filetate, etanşe. — G. de vizitare a) Deschidere practicată în pereţii tamburilor ca-
zanelor de abur şi ai rezervoarelor metalice, prin care se poate introduce un lucrător pentru a vizita şi a repara interiorul acestora. G. de v. au formă ovală şi sînt închise cu capace metalice, etanşe, aplicate în interior. b) Gură practicată în pereţii zidăriei cazanelor de abur, prin care se poate introduce un lucrător pentru a vizita şi repara exteriorul elementelor sub presiune ale cazanelor sau interiorul zidăriei. — G. de ventilaţie, dispozitiv care se aplică la partea superioară a rezervoarelor de produse petroliere, pentru a permite gazelor care se formează să iasă afară. Are forma unui gît, prevăzut cu o fereastră şi acoperit cu un capac conic. — G. de apă v. hidrant.
—   G. de scurgere a) Recipient subteran racordat la reţeaua de canalizare, folosit pentru colectarea apelor meteorice care se scurg pe rigolele străzilor, b) Dispozitiv folosit pentru evacuarea apelor de precipitaţie de pe calea unui pod sau care se infiltrează prin îmbrăcămintea acesteia. — (METAL.)
G.  de vînty orificiu prin care se suflă aerul necesar arderii combustibilului solid în cuptoarele metalurgice. 4. (MILIT.) Gură de foc a) V. armă de foc. b) Danumire generică dată tunurilor, obuzierelor, aruncătoarelor de mine, tunurilor fără recul etc.
  Gurghiu, castel în raionul Reghin, azi dispărut. E atestat documentar încă din sec. al XIV-lea, ca un castru regal, în secolul al XV-lea a fost posesiunea lui Iancu de Hunedoara.
  Gurghiu, Munţii Gurghiuluiy masiv muntos din Carpaţii Orientali, cuprins între defileul Mureşului (Deda-Topliţa) şi zona de izvoare a Tîrnavei Mari. M. G. sînt de natură vulcanică (aglomerate vulcanice şi curgeri de lavă alcătuind podişuri înalte, dominate de creste care reprezintă resturi ale vechilor cratere). Altitudine maximă: 1 777 m. Principalele vîrfuri sînt:    Fîncel,
Saca, Soimuş, Ciumani.
  Guriev, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Kazahă, situat pe ţărmul nordic al
Mării Caspice. 89 000 loc.
(1962). Port maritim. Centru al industriei petroliere, chimice şi alimentare.
   gúrmă, boală infecţioasă a mînjilor şi a cailor tineri, provocată de un streptococ. Se manifestă prin febră, catar nazal şi abcese ale ganglionilor limfatici. Se tratează cu antibiotice, sulfamide şi prin deschiderea abceselor. Pentru prevenire poate fi folosită vaccinarea. Sin. buba-mînzului.
   gurnă (NAV.), porţiune din învelişul exterior al unei nave care face legătura între învelişul fundului şi învelişul bordajelor. Este constituită din 1—3 foi de tablă curbată.
   Giirsel, Cemal (n. 1895), general, preşedinte al Turciei (din 1961). între 1958 şi
1960  G. a fost comandant al trupelor de uscat. După lovitura de stat din mai 1960 a fost ales preşedinte al Comitetului unităţii naţionale.
   Guruslău, sat în raionul Zălau, reg. Cluj, unde Mihai Viteazul, împreună cu G. Basta» a învins la 3 august 1601 armata nobililor maghiari dm Transilvania, condusă de Si-gismund Báthory.
   Gurvitcb /giirvici/, Georges (n. 1894), sociolog idealist francez, profesor la Universitatea din Paris. Este unul dintre fondatorii microsociologiei, pe care a încercat s-o fundamenteze din punct de vedere filozofic prin teoria empiristă şi subiectivistă a aşa-numitului hi-perempirism dialectic. G. neagă legile generale obiective ale dezvoltării sociale şi reduce sociologia la studiul „microrela-ţiilor“, adică al relaţiilor psihologice dintre indivizii diferitelor grupuri sociale, relaţii care ar determina desfăşurarea întregii vieţi sociale. Opere principale* „Menirea actuală a sociologiei" (1950), „Deter-minismele sociale şi libertatea umană" (1955).
   guséu (CONSTR.), piesă de metal confecţionată din tolă sau din platbandă, avînd ca scop să asigure legătura între diferite elemente de construcţie ale căror axe nu sînt în prelungire (ex. g. de colţ, g« de legătură între stîlpul şi rigla cadrelor).
GUST
 637
GUSTY
   gust1 1. (FI ZI OL.) a) Simţ prin care organismul primeşte informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe cu care vine în contact. Este unul dintre cele mai vechi şi mai primitive simţuri şi are mare importanţă în alegerea hranei şi în reglarea reflexă a secreţiei fermenţilor digestivi. La mamifere (şi la om), receptorii de g. (papilele gustative) se găsesc pe mucoasa gurii, mai ales pe limbă, b) Proprietate a unor substanţe de a impresiona receptorii de
g.   Substanţele care au g. se numesc „sapide", iar cele care nu au g. se numesc „insipide".
G.   se simte numai dacă substanţa respectivă este solubilă în apă. Omul distinge patru g. fundamentale: amar, dulce, a-cru şi sărat, celelalte fiind combinaţii ale acestora. 2» (V1T1-CULT.) Gust foxat, gust particular, neplăcut, pe care-1 au strugurii şi vinul unor soiuri de hibrizi direct producători.
   gust2 (în estetică), capacitate de a sesiza şi aprecia frumosul sau urîtul din artă şi realitate printr-o reacţie expri-mînd un sentiment de satisfacţie sau insatisfacţie faţă de acestea. G. a apărut în procesul muncii şi este determinat de practica social-istorică; el depinde de felul de trai, de nivelul de cultură, de idealul estetic promovat de o anumită clasă sau orîn-duire socială, de gradul de dezvoltare a artei, precum şi de conţinutul şi de nivelul educaţiei estetice. Varietatea gusturilor este legată şi de varietatea stilurilor artistice. Privind gustul ca un produs al relaţiilor sociale, estetica marxist-leninistă consideră în acelaşi timp că, în cadrul uneia şi aceleiaşi epoci istorice sau clase sociale,
g.   poate cunoaşte, de la individ la individ, o mare diversitate de nuanţe. Realismul socialist dă „frîu liber unei mari varietăţi de stiluri şi gusturi artistice" (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Partidele comuniste şi muncitoreşti desfăşoară o vie activitate de formare, cultivare şi dezvoltare a g. oamenilor muncii în spiritul principiilor realismului socialist şi al combaterii hotărîte a lipsei de gust,
41*
manifestată prin idilism dulceag, naturalism, ca şi prin diferitele variante ale artei decadente.
   Gustav al Il~lea Adolf, rege al Suediei (1611 —1632) şi renumit comandant de oşti. Dispunînd de o armată socotită în vremea aceea drept cea mai puternică din Europa, a purtat războaie cu Danemarca, Polonia şi Rusia pentru instaurarea supremaţiei suedeze în Marea Baltică. A intervenit în războiul de 30 de ani (1618— 1648) de partea puterilor protestante, împotriva Habsbur-gilor, pe care i-a învins de mai multe ori. A murit în bătălia de Ia Lützen (1632).
   Gustav al Vl-lea Adolf (n.   1882), rege al Suediei
(din  1950), din dinastia înte-
meiată de mareşalul francez Bernadotte, devenit în 1818 rege al Suediei şi Norvegiei sub   numele de Carol al
XIV-lea.
   Guşti, Dimitrie (1880 — 1955), sociolog şi filozof idealist romín, întemeietorul Şcolii   monografice din
Bucureşti. Situîndu-se pe o poziţie voluntaristă, G. a-tribuia „voinţei sociale" un rol determinant în dezvoltarea socială şi concepea realitatea socială în spirit eclectic, ca o sumă de „manifestări" (economice, spirituale, juridice şi politice) înăuntrul unor „unităţi sociale" concrete (ex. satul, oraşul, familia etc.v Aceste „manifestări" sînt condiţionate, după G., de acţiunea simultană a mai multor factori („cadrul cosmologic", „biologic", „psihologic" şi „istoric") şi guvernate de „legea paralelismului sociologic". „Unităţile", „manifestările" şi „cadrele" autonome în care descompune G. societatea vădesc tendinţe de empirism îngust şi ignorarea categoriilor sociologice fundamentale. Considerînd că tendinţa finală în evoluţia societăţii ar fi realizarea unui echilibru social, el a militat pentru „armonia socială" între exploataţi şi exploatatori. G. are însă meritul de a fi căutat o ieşire din cadrul strîmt al sociologiei burgheze de cabinet. EI a iniţiat şi a condus acţiunea de cercetare monografică a satelor din Romînia, care a
dezvăluit unele date obiective privind situaţia grea a ţărănimii noastre în perioada dintre cele două războaie mondiale, contribuind totodată la lărgirea cunoştinţelor despre obiceiurile şi cultura mediului rural al epocii. Concepţia lui idealistă şi limitele metodei sale, alunecarea în etnografism etc. l-au împiedicat însă pe G. să tragă concluzii ştiinţifice din materialul faptic adunat. G* a fundat si a condus „Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială", „Institutul social romín" şi „Muzeul satului", precum şi revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919—1943), „Sociologia romînească" (1936—1944) etc. pp. pr.: „Sociologia mili-tans" (1935), „Problema sociologiei" (1940).
   Gusty, Paul (1859-1944), regizor romín, elev al lui Ga-tineau. S-a format în special
                                                         P. Gusty
la şcoala realistă a teatrului german şi în contact strîns cu vederile realiste profesate de
I.L. Caragiale. De-a lungul celor aproape 60 de ani cît a fost director de scenă la Teatrul naţional din Bucureşti, G. s-a manifestat cu o deosebită vigoare în realizarea unor imagini veridice, atît în montarea comediei cît şi în a tragediei clasice sau a dramei moderne. Au rămas memorabile spectacolele:   „O scrisoare pierdută"
de Caragiale, „Revizorul" de Gogol, „Azilul de noapte" de Gorki, „Institutorii" de Otto Ernst, „Prostul" de Fulda ş.a., în a căror punere în scenă G. a reliefat cu forţă mesajul dramatic al pieselor. Lui G. i se datorează în mare măsură
GUŞA-PORUMBELULUI
 638
GUTENBERG
înscrierea în repertoriul Teatrului naţional şi punerea în scenă a unor drame şi comedii de Shakespeare, a unor piese de Ibsen, iar îndată după primul război mondial a dramaturgiei realist-critice ruse (Toi-stoi, Cehov). G. a apărat cu energie creaţia realistă în arta regizorală din Romînia în condiţiile în care începuse să se afirme formalismul. A îndrumat scrierea unei dramaturgii realiste originale, iar în ultimii ani ai activităţii sale, în pofida politicii oficiale, fasciste şi anti-sovietice, a încercat să popularizeze metoda regizorală a lui Stanislavski. Paralel cu activitatea regizorală, G. a tradus şi a localizat numeroase piese de teatru străine şi a scris librete de operetă.
   gu şa-porumbelului (Be~ hen vulgáris)> plantă perenă din familia cariofilaceelor,
                                                 Guşa-porumbelului
înaltă pînă la 1 m, cu frunze întregi ovale, ascuţite Ia vîrf. Florile sînt albe, grupate în inflorescenţe rămuroase; fructul este o capsulă. Creşte prin poieni, tufişuri, fîneţe, de la cîmpie pînă în regiunea alpină.
   guşă (MED.), creştere patologică de volum a glandei tiroide. Determină apariţia unei proeminenţe de mărime variabilă pe faţa anterioară a gîtului. Din punct de vedere anatomopatologi există mai multe feluri de g* : adenomatoasă, coloi-dă, chistică, scleroasă, nodula-ră etc. G* poate fi expresia morfologică a unei hiperfunc-ţiuni tiroidiene, ca în hiper-tiroidia benignă, boala lui Ba-sedow, sau, dimpotrivă, a unei hipofuncţiuni; alteori coexistă cu o funcţiune tiroidiană normală. — G. endemică, proces patologic care se manifestă în special în tiroidă, intere-sînd însă în acelaşi timp întregul organism. Termenul clasic de g. e. este astăzi depăşit
şi s-a propus înlocuirea lui cu acela de distrofic endemică tireopatâ (după Şt.-M* Milcu), care corespunde mai exact caracterelor morfologice şi funcţionale ale bolii. In g. e. nu este vorba de un proces inflamator sau de natură tumorală, ci de o perturbare a troficităţii ţesuturilor, cu apariţia unor tulburări funcţionale şi organice înlănţuite evolutiv. Caracterul endemic al bolii este dat de constatarea, făcută de-a lungul secolelor, că boala apare îndeosebi la populaţiile care locuiesc în regiunile submontane. Diferitele aspecte ale g. e. pot fi grupate în trei forme clinice, corespun-zînd celor trei trepte evolutive ale bolii: prima formă,caracterizată prin creşterea de volum a tiroidei, neînsoţită de tulburări secretorii; a doua formă, mai avansată, în care apar tulburări funcţionale şi leziuni în întregul organism, predominînd în glandele endocrine şi îndeosebi în tiroidă; şi a treia formă, caracterizată prin prezenţa unor leziuni şi tulburări în funcţiunea sistemului nervos central (ex. cretinism, surdo-mutism, tulburări profunde de creştere etc.). In timpul regimului burghezo-moşieresc această boală, care cuprindea în ţara noastră milioane de oameni din regiunile submontane, nu a fost combătută. în anii regimului de democraţie populară s-a organizat o largă şi susţinută campanie de combatere a g. e. cu sare şi tablete iodate. Datorită acestei acţiuni, precum şi ridicării nivelului material şi cultural al populaţiei, numărul bolnavilor de g. e. este în continuu regres. — G. exoftalmică v. boala lui Basedou).
   guşter (Lacerta viridis)t specie de şopîrlă în lungime de cca. 30 cm, cu coada foarte lungă; la masculul în „haină
Guşter
de nuntă**, spatele este verde ca smaraldul, iar guşa este al-bastră-azurie. Trăieşte în Europa de sud, fiind foarte răs-pîndit şi în ţara noastră, mai ales la şes. Se hrăneşte cu insecte, fiind prin aceasta o specie folositoare.
   Guşteriţa, sat (azi suburbie a oraşului Sibiu) pe teritoriul căruia s-au făcut descoperiri arheologice din diferite epoci. Ö descoperire importantă
o  constituie depozitul de topoare, vîrfuri de lance, fragmente de săbii, brăţări, butoni, fragmente de centuri etc., da-tînd de la începutul epocii fierului (sec. XII î.e.n.).
   gutapercă (Gutta percha; FARM.), suc asemănător cauciucului, obţinut din arborele Dichopsis gutta din pădurile ecuatoriale ale Indoneziei. Se utilizează la fabricarea unor instrumente medicale (sonde, a-tele) şi, în foi subţiri, ca strat impermeabil în pansamentele umede. în soluţie cloroformată are întrebuinţare în dermatologie.
   gutâţie (lat. gutta „picătură"; BOT.), eliminare a picăturilor de apă (de obicei prin vîrfurile sau dinţişorii frunzelor) în cursul nopţii, cînd absorbţia este intensă, atmosfera foarte umedă şi trans~ piraţia anihilată.
   gútá (MED.), boală metabolică caracterizată prin creşterea concentraţiei acidului uric în sînge şi depozitarea acestuia în special la nivelul articulaţiilor mici (tofus gutos). Boala evoluează de obicei în accese dureroase acute, de durată variabilă. G. cronică se caracterizează prin manifestări cronice articulare, alterări osoase, în care se asociază, cu timpul, leziuni renale, cerebrale şi cardiovasculare. Sin. podagră.
   Gutenberg [gutenberg/, Johann (c. 1400—1468), tipograf german, inventatorul tiparului cu litere mobile de metal. Şi-a început activitatea tipografică la Strasbourg (1434 -1444), dar a trăit şi a lucrat mai ales la Mainz. în 1455 a terminat tipărirea Bibliei în limba latină, în condiţii grafice excepţionale (42 de rînduri pe pagină). Marea invenţie a lui
 GUTENBERG
 639
GUVID
J. Gutenberg
G.  a dus la ieftinirea cărţilor, ceea ce a contribuit, în condiţiile avîntului meşteşugurilor, comerţului, ştiinţelor şi artelor din sec. al XV-lea, la dezvoltarea şi răspîndirea culturii moderne.
   „Gutenberg", gazetă a muncitorilor tipografi, editată în august 1886 la Bucureşti de societatea „Gutenberg", din iniţiativa tinerilor socialişti în frunte cu Alexandru Ionescu. Pînă la încetarea apariţiei, în 1901, a fost una dintre principalele publicaţii de breaslă care au propagat ideile socialiste. A reapărut sporadic între 1902 şi 1931, oscilînd între poziţii înaintate şi oportuniste. In 1931 s-a contopit cu „Typograful" din Cluj.
   gutieră (CONSTR., NAV.), şir lateral de table ale unei nave, prin care puntea se leagă de învelişul bordajelor. Sin. lăcrimară.
   Gutîi, Munţii masiv muntos din grupa nordică a lanţului munţilor vulcanici de pe teritoriul R.P.R., cuprins între Oaş şi Ţibleş. Sînt alcătuiţi din aglomerate vulcanice şi revărsări de lavă. Altitudinea maximă: 1 445 m (vîrful Gu-tîiul). Zăcăminte de minereuri polimetalice.
   Guts Muths [guţ muts], Johann Christoph Friedrich (1759— 1839), pedagog german, teoretician şi practician în domeniul educaţiei fizice. Este creatorul şcolii germane de gimnastică. Op. pr.: „Gimnastica pentru tineret" (1793).
   Guttuso, Renato (n. 1912), pictor şi grafician italian. Din 1935, participant activ la lupta antifascistă. Conducător al şcolii neorealiste din arta ita-
liană contemporană. Eroul artei militante a lui G. este omul din popor. El a imprimat creaţiei sale un caracter demascator şi protestatar. Opera sa se caracterizează prin expresivitatea formelor şi a culorii, prin monumentalitate („împuşcarea patrioţilor în cîmpie**, 1937; seria de desene „Dumnezeu cu noi‘\ 1944—1945, distinsă cu Medalia de aur a păcii, 1950; „Ocuparea pământurilor necultivate în Si-cilia", 1948; „Garibaldi în bătălia de la Ponte Ammira-glio", 1952; „Plaja", 1956; „Muncitor care citeşte ziarul").
R. Guttuso
   gutúi (Cydonia oblonga), pom fructifer din familia ro-zaceelor, cu coroana largă neregulată, cu ramuri subţiri şi frunze mari nedinţate, groase. Florile sînt mari, colorate în roşu-deschis sau alb şi aşezate cîte una la extremitatea unui lăstar scurt. Fructele sînt mari, de formă ovoidă neregulată, acoperite cu perişori. G. intră pe rod la 3—4 ani de la plantare, iar producţia medie la un pom este de 70—100 kg, ajungînd uneori la 200—300 kg. în ţara noastră, g. ocupă 1,1% din numărul total al pomilor cultivaţi. Este răs-pîndit în zona podgoriilor, în partea de sud-vest a ţării şi în Delta Dunării, guturâi v. coriză. guturală (LINGV.) v. velară. Gutzkow [gúfco], Karl (1811 — 1878), scriitor şi publicist german, reprezentant al mişcării ideologice liberale a „Tinerei Germanii". în romanele („Wally sceptica", 1835), dramele („Uriel Acosta", 1846) şi comediile sale („Pro-
totipul lui Tartuffe", 1845),
 G.  luptă, în limitele liberalismului, împotriva clericalismului şi a făţărniciei morale burgheze. După înfrîngerea revoluţiei a trecut pe poziţiile reacţiunii.
   guvern 1. (în statele socialiste) Denumire dată organului suprem executiv şi de dispoziţie. V. şi Consiliul de Miniştri al R.P.R. 2. (în statele capitaliste) Organul de stat care exercită puterea executivă.
   Guvernul Republicii Populare Romíné v. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romíné.
   guvernator (în statele capitaliste) 1. Reprezentantul guvernului în unităţile administra-tiv-teritoriale mari (ţinuturi, provincii, gubernii), învestit cu largi atribuţii de conducere locală. 2. Reprezentantul guvernului central şi şeful teritoriului în colonii, în această calitate avînd conducerea superioară a întregii activităţi de stat şi dispunînd de forţa armată. 3. Şeful suprem al administraţiei în statele componente ale Statelor Unite ale Americii ales, ca şi preşedintele S.U.A., pe baza unei proceduri electorale speciale. 4. Persoană desemnată de guvern pentru conducerea unei instituţii particulare de credit care se bucură de anumite privilegii (ex. emiterea monedei) şi ale cărei acţiuni aparţin în majoritate statului (ex. guvernator al Băncii Franţei).
   guvid, denumire dată cî-torva specii de peşti teleosteeni din genul Gobius, familia go-biidelor. G. au 15—25 cm în lungime, capul mare şi turtit, corpul subţiat spre coadă
Guvid
 şi aripioarele ventrale unite într-un fel de ventuză cu care se prind de pietre. La noi, cele mai multe specii de guvizi trăiesc mai ales în zona litorală a Mării Negre, unde se pescuiesc în cantităţi destul de mari.
 GUYANA
 640
 GUYANA FRANCEZĂ
GUYANELE
     SCARA
   200 400 600 Km
   ■s
   BocúVistq
   Ib/_
   Mocf&jo
I)CU7b v
   60
Baréijxo'*'
Tumatunu
                               IguyanaV GUYANA ^.guyana0/\ ** j
  5-BRITANICA V-i ( S U Rl NAMWFRAKCHZÂ-^T'
                                      1 V- ApoOke^/) Jé?
                              R\^1P 2 I L I ÂCK
    Guyana, regiune naturală în nord-estul continentului sud-american, situată între Oceanul Atlantic, Orinoco şi Cîmpia Amazonului. Cîmpia litorală, joasă şi mlăştinoasă, se continuă în interior cu un podiş întins, străbătut de culmi muntoase. Fundamentul acestuia este format din roci cristaline, graniţe şi bazalté, acoperite de gresii în unele sectoare. înălţimile cele mai mari se întîlnesc în zona central-vestică (Munţii Ro-raima, 2 771 m). Guyana este brăzdată de o reţea deasă de ape, care formează numeroase repezişuri şi cascade (ex. cascada Angel, cea mai înaltă din lume, 978 m). Climă ecuatorială şi subecuatorială. Este acoperită de păduri ecuatoriale dese, pe alocuri întrerupte de savane. în subsol există bogate zăcăminte de bauxită, de minereu de fier şi de mangan, aur şi diamante, în podiş populaţia e foarte rară, formată din triburi de indieni; în cîmpia litorală densitatea populaţiei este mai mare. G. este împărţită în trei colonii (G. Britanică, G. Olandeză şi G. Franceză) şi două porţiuni de teren care fac parte din Venezuela şi din Brazilia.
    Guyana Britanică (Deme-rara), colonie engleză în nordul Americii de Sud, situată la ţărmul Oceanului Atlantic, între Venezuela, Brazilia şi Guyana Olandeză. Suprafaţa: 214 970 km2. Populaţia: 582 000 loc. (1961), formată din urmaşi ai culilor aduşi din India, negri, mulatri şi indieni americani. Limba oficială: engleza. Centrul administrativ: Georgetown. Alte oraşe: New Amsterdam, Bartica. Relieful este dispus în trepte: pe litoral o cîmpie joasă, mlăştinoasă, unde trăieşte 90% din populaţia ţării, în sud un podiş slab vălurit (300—500 m altitudine) şi în vest, Ia graniţa cu Brazilia, o zonă muntoasă (Roraima, 2 771       m). Climă
  subecuatorială umedă. Principalele cursuri de apă sînt Esse-quibo şi afluenţii săi, care formează numeroase cascade în zona muntoasă şi de podiş şi au revărsări mari în cîmpia joasă. Păduri ecuatoriale, în
  unele regiuni savane. Economie slab dezvoltată. Ramurile ei de bază sînt agricultura şi industria minieră. Culturile a-gricole sînt concentrate în cîmpia litorală: se cultivă trestie de zahăr în mari plantaţii şi orez în micile gospodării ţărăneşti. în cantităţi mai mici se cultivă iams, batate, manioc, porumb, ananas, avogado, citrice ş.a. în savane, creşterea extensivă a animalelor. Se exploatează lemnul de esenţe preţioase. G. B. ocupă locul al treilea în lumea capitalistă în extracţia de bauxită. Se mai extrag diamante, aur, minereu de mangan şi columbit. Industria prelucrătoare, foarte slab dezvoltată (zahăr, rom), este concentrată în Georgetown. Din G.B. se exportă în special zahăr (45% din valoarea exportului), bauxită, orez, material lemnos, rom, diamante, aur, mangan. Principalii parteneri comerciali: Marea Britanie, S.U.A., Canada. Descoperită de navigatorii spanioli la sfîrşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea, a fost colonizată de către englezi, care în 1667 au cedat-o Olandei. Ocupată din nou de Anglia, la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, colonia a fost împărţită în 1816, ca urmare a tratatului de la Londra (1814), între Anglia şi Olanda. Partea ocupată de englezi a devenit colonia G.B* Exploatarea sîngeroasă a muncitorilor de pe plantaţii a provocat puternice greve şi mişcări populare la sfîrşitul sec. al
  XIX-lea    şi începutul sec. al
  XX-lea.   După al doilea război mondial, ca urmare-a creşterii
  mişcării de eliberare naţională condusă de Partidul popular progresist, Guyana Britanică a obţinut autonomia internă (1961). Partide politice: Partidul popular progresist; Congresul popular naţional; Partidul „Forţa unită“ (reprezintă interesele cercurilor strîns legate de capitalul străin).
     Guyana Franceză, colonie a Franţei în America de Sud, situată la ţărmul Oceanului Atlantic, între Guyana Olandeză şi Brazilia. Suprafaţa: 91 000 km2. Populaţia: 34000 loc. (1961), alcătuită din negri, mulatri, metişi; în păduri trăiesc triburi indiene. Centrul administrativ: Cayenne. Limba oficială: franceza. Relieful este reprezentat în cea mai mare parte de o regiune deluroasă cu altitudini de 300—400 m, ajungînd în sud la circa 600 m. Climă subecuatorială. Teritoriul G. F. este drenat de reţeaua de rîuri colectată de Maroni şi Oyapock. Vegetaţie bogată, în special păduri ecuatoriale. Resurse naturale:       lemn de
  esenţe preţioase, aur. Economie foarte slab dezvoltată, bazată pe extracţia aurului, agricultură şi exploatarea lemnului. Se cultivă în special trestie de zahăr, care se întrebuinţează aproape exclusiv pentru obţinerea romului. Alte culturi: cafea, cacao, bananieri, manioc, orez, porumb, tutun. Exportă aur (50% din valoarea exportului), lemn (25%), rom, cacao. Comerţul exterior se face cu Franţa, Antilele Franceze, S.U.A. Descoperită de navigatorii spanioli, a fost colonizată de francezi, care au de-
GUYANA OLANDEZĂ
641
GYULA DE MARAMUREŞ
clarat-o proprietate a coroanei franceze. Începînd din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi pînă la începutul sec. al XIX-lea, G.F. a fost obiectul unor aprigi lupte între colonialiştii francezi, englezi, olandezi şi portughezi, dar francezii şi-au menţinut stăpînirea asupra ei. în G.F. au fost deportaţi o parte a participanţilor Ia Comuna din Paris. Din 1947, Guyana Franceză a fost declarată în mod oficial departament francez, în frunte cu un prefect, care are împuterniciri de guvernator.
   Guyana Olandeză (Suri-nam)y colonie a Olandei în America de Sud, situată la ţărmul Oceanului Atlantic, între Guyana Britanică, Brazilia şi Guyana Franceză. Suprafaţa: 142 822 km2. Populaţia: 307 000 loc. (1962), formată din asiatici (indieni, malaiezi, chinezi), negri, metişi şi creoli în zona de cîmpie; în păduri trăiesc indieni americani şi negri, urmaşi ai sclavilor fugiţi (neincluşi în statistică). Populaţia este concentrată în zona litorală şi în regiunile de extracţie a bauxitei. Centrul administrativ: Paramaribo. Limba oficială: olandeza. Cea mai mare parte a teritoriului are relief de podiş deluros, cu unele culmi muntoase. în nord se întinde cîmpia litorală. Climă subecuatorială. Rîuri bogate în ape: Maroni la graniţa estică, Corentyn la graniţa vestică, Surinam în partea centrală. Vegetaţia: păduri ecuatoriale, iar în nordul cîmpiei litorale savane. Resurse naturale:       hidroenergie,
diverse esenţe lemnoase, bauxită, aur. Economie înapoiată, bazată pe agricultură şi pe industria minieră. Cele mai întinse terenuri cultivate se găsesc în zona de cîmpie şi
în cursul inferior al rîurilor: se cultivă trestie de zahăr, orez, cafea, cacao, bananieri, porumb, manioc, tutun, în special în mari plantaţii. G. O, ocupă al doilea loc în lumea capitalistă în extracţia de bauxită. Industria, slab dezvoltată, este legată de prelucrarea produselor agricole (zahăr şi rom) şi a materialului lemnos. Se exportă bauxită (80% din valoarea exportului), lemn, orez, aur, citrice, cafea, în comerţul exterior, locul cel mai important îl ocupă S.U.A., urmate de Olanda şi Antilele Olandeze. La sfîrşitul sec. al
XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea şi-au făcut apariţia în G.O. colonizatorii spanioli, care la începutul sec. al XVII-lea au fost înlăturaţi de cei englezi, între 1667 şi 1816, G.O. a fost în mod alternativ posesiune a Angliei sau a Olandei. După 1816, pe teritoriul acesteia s-au constituit coloniile G.O, şi Guyana Britanică. După al doilea război mondial, ca urmare a avîntului mişcării de eliberare, G.O. a obţinut statutul de teritoriu autonom în cadrul regatului olandez.
   Guyau [güió/, Mărie Jean (1854—1888), filozof, estetician şi etician francez pozitivist. in lucrările sale de estetică „Problemele esteticii contemporane** (1884) şi „Arta din punct de vedere sociologic" (apărută postum în 1889), G. a criticat teoria „artei pentru artă", precum şi teoria artei ca joc şi a căutat să releve rolul social al artei. El s-a situat însă pe poziţii biologizante, potrivit cărora socialul în genere, creaţia artistică şi actele morale sînt produse ale naturii biologice a omului, expresii ale armoniei sale vitale. Prin biologismul şi voluntarismul său, G. s-a apropiat de „filozofia vieţii**.
   guzlă, instrument muzical popular slav, făcut dintr-o cutie de lemn plată, goală, cu coarde întinse deasupra. Cu timpul, forma cutiei, numărul coardelor şi acordajul s-au schimbat. Există următoarele tipuri de g.: sonoră (cu coarde metalice) de diferite mărimi (piccolo, prima, alto şi bas), cu claviatură sau cu pedală şi cu coarde ciupite.
   Gyla (sfîrşitul sec. X—începutul sec. XI), voievod al formaţiunii statale feudale din Transilvania, care cuprindea şi teritoriul stăpînit de G e 1 u. în 1002—1003, în urma unui conflict cu regele ungar Ştefan I, a fost înfrînt, luat prizonier şi dus în Ungaria. în cronici a mai fost numit şî Giula, Gyula, Jula. Numele vine, probabil, de la un termen comun care definea o anumită funcţie în organizarea socială şi politică a triburilor maghiare şi pecenege.
   Győr /gkiör/, oraş în partea de nord-vest a R. P. Ungare. 70 812 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini şi u-şoară. Important nod feroviar. Port pe rîul Rába. Monumente istorice importante (sec. XII
-XV).
   gyroporella (PALEONT.), gen fosil de algă verde din familia Dasycladaceae, cu talul nedivizat şi cu ramificaţii verticilate prinse pe un ax cilindric, încrustat cu calcar. Ramurile au formă de măciucă în porţiunea terminală. Speciile acestui gen au trăit în triasic (ex. gyroporella din tnasicul de Ia Vaş-cău, reg. Crişana).
   Gyula de Maramureş, fiu al lui Dragoş, cneaz în Maramureş. A luat parte la expediţiile organizate de Ludovic I de Anjou împotriva lui Bogdan
I,  care izgonise în 1359 din Moldova pe urmaşii 1 ui Dragoş.
   h [ha] (LINGV.), a noua literă a alfabetului limbii romíné; sunetele notate prin această literă, şi anume: a) fricativă laringală (ex. în cuvîntul haina), b) fricativă velară (ex. în cuvintele oh, mîhnit), c) fricativă palatală, înainte de i (ex. în cuvîntul arhivar).
   H (MUZ.), notaţie literală pentru sunetul si.
   Haarlem [há:bm], oraş în Olanda, situat în apropierea Mării Nordului, de care este legat prin canale. 169 000 loc.
(1960). Industrie textilă, alimentară, prelucrarea metalelor. Monumente arhitectonice: primăria (începută în 1250), Biserica Mare (sec. XV— XVI) ş.a. Are multe biblioteci şi muzee, printre care muzeul Frans Haîs. Culturile de flori din împrejurimile sale sînt renumite în întreaga lume; în mare parte, producţia lor aprovizionează piaţa externă.
   Hába, Alois (n. 1893), compozitor şi muzicolog ceh, profesor la Conservatorul din Pra-ga, reprezentant de seamă al sistemului „sferturilor de ton**. A compus opere, lucrări orchestrale, muzică pentru diferite ansambluri, piese pentru pian, coruri, cîntece etc. Printre lucrările sale teoretice figurează „Psihologia formei muzicale** şi „Teoria muzicii sferturilor de ton“.
   babană, ceramica — (ARTE DEC.), obiecte de ceramică foarte fină (farfurii plate şi cancee înalte), pe fond alb smălţuit; a fost produsă de olari care făceau parte din secta relgioasă a habanilor, refugiaţi din Morávia în Transilvania
în sec. al XVII-lea. Principalul centru de producţie ah. a fost localitatea Vinţu-de-Jos de lîngă Alba-Iulia. A influenţat puternic ceramica din Transilvania, mai ales pe cea săsească, deter-minînd dezvoltarea acesteia în sec. XVIII-XIX.
   habanéra (de la numele oraşului Habana, Havana), dans şi cîntec originar din Cuba, în măsura de 2/4, cu accentul pe ultima optime a tactului şi cu tempo moderat, cu figuri ritmice caracteristice, adaptate tactului. Se caracterizează prin paşi încrucişaţi şi paşi adînci, care sînt intercalaţi cu opriri. Pornind de la specificul cîntecului popular b., numeroşi compozitori, printre care Bizet (în opera „Carmen"), Debussy („Seară la Grenada", pentru pian), Chabrier („Habanera", pentru pian), Ravel („Habanera", pentru voce şi pian) ş.a., au creat lucrări valoroase.
   Habarovsk,oraş în U.R.S.S., în Extremul Orient, situat la confluenţa rîului Ussuri cu Amurul. 363 000 loc. (1962).
Industrie constructoare de maşini, a lemnului, chimică, uşoară şi alimentară. Institute de în-văţămînt superior, teatre, muzee.
  „Habeas corpus‘% legea ^ (expresie latină care înseamnă „să păstrezi corpul"), una dintre legile fundamentale constituţionale din Anglia, potrivit căreia nimeni nu putea fi arestat fără ordonanţa scrisă a judecătorului, iar celui arestat trebuia să
i se aducă la cunoştinţă acuzaţia în decurs de 24 de ore. A fost promulgată de către parlamentul englez în 1679, în perioada luptei burgheziei împotriva arbitrarului regal. Prevederile cuprinse în acest act n-au fost respectate consecvent.
   Haber, Fritz (1868—1934), chimist german. A inventat prima metodă industrială de preparare a amoniacului pe cale sintetică. Premiul Nobel pentru chimie (1919).
   Haberler, Gottfried (n.
1900), economist burghez originar din Austria, stabilit din 1936 în S.U.A., profesor de economie politică la Universitatea Harvard. S-a făcut cunoscut printr-o serie de teze care exprimă interesele capitalului monopolist în problemele comerţului internaţional şi ale ciclului economic capitalist. Are o concepţie potrivnică dezvoltării economice a ţărilor recent eliberate.
Habanera din opera „Carmen" de Bizet
 HABITACLU
 643
HAECKEL
   habitáclu (din lat. habitate „a lócui, a sta undeva"; NAV.), cutie din lemn sau din aramă, acoperită la partea superioară de un capac prevăzut cu geam, în care este introdus compasul magnetic de drum al unei nave, împreună cu magneţii compensatori şi cu becurile care luminează roza compasului.
   hábitus (lat. habitus „înfăţişare") 1. (MED.) Aspectul exterior al unui individ; cuprinde atît elemente statice (atitudinea, poziţia capului) cît şi dinamice (mimica, tipul respiraţiei etc.). Serveşte drept criteriu de apreciere a stării de sănătate, a unei eventuale afecţiuni sau a unei predispoziţii morbide (ex. h. ftizie, h. apo-plectic etc.). 2. (MINER.) Aspect caracteristic pe care îl capătă cristalele datorită dezvoltării relative a feţelor. H* poate fi: prismatic, acicular sau Jibros, pentru cristalele alungite într-o singură direcţie; tabular, lamelar etc., pentru cristalele bine dezvoltate în două direcţii; izometric, pentru cristalele egal dezvoltate în toate direcţiile.
   Habsburg, dinastie de împăraţi ai Imperiului romano-ger-man (1273—1438, cu unele întreruperi, şi 1438—1806), de regi ai Spaniei (1516—1700), de împăraţi ai Imperiului austriac (1804—1867) şi ai Austro-Ungariei (1867—1918). Cei mai cunoscuţi suverani din această dinastie au fost: Carol Quintul, împărat al Imperiului romano-german şi rege al Spaniei (1516-1556), Filip al IWea, rege al Spaniei (1556—1598), Mar ia Tereza, împărăteasă a Austriei (1740— 1780), Franz Joseph I, împărat al Austriei şi rege al Ungariei (1848—
1916). #
   Haciaturian, Aram Ilici (n. 1903), compozitor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A studiat la Conservatorul din Moscova, avînd ca profesor, între alţii, pe N.I. Measkovski. Străbătută de intonaţiile şi ritmurile vii ale folclorului popoarelor din Caucaz, în special ale folclorului armean, şi îmbogăţită cu tradiţiile clasicismului muzical rus, opera sa se distinge prin optimism, bogăţia şi expresivitatea melodiilor,
pitorescul armoniei, succesiunea dinamică şi sugestiyă a imaginilor. A scris balete („Ga-yaneh", 1942; „Spartacus", 1954), simfonii (printre care
                                                A.l. Haciaturian
„Simfonia a Il-a, cu clopote**, 1946), lucrări vocal-simfonice» concerte pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră, muzică pentru ansambluri de cameră, muzică de scenă şi de film. Multe dintre acestea figurează în repertoriul mai tuturor orchestrelor simfonice din lume. Haciaturian este şi autorul muzicii imnului de stat al R.S.S. Armene. Laureat al Premiului Lenin.
    Hadamard             fadamâ:r7,
Jacques (1865—1963), matematician francez. A fost membru
                                                       J. Hadamard
al Academiei de Ştiinţe din Paris şi membru de onoare al Academiei R.P.R. A studiat teoria e-cuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale» teoria funcţiilor de variabile complexe, teoria numerelor, probleme de mecanică etc. A contribuit la dezvoltarea teoriei moderne a funcţiilor analitice întregi şi la fundamentarea analizei funcţionale. S-a
ocupat îndeaproape cu problemele de învăţămînt, scriind şi un manual de geometrie. Hadamard a participat Iă cel de-al IV-lea Congres al matematicienilor romîni de la Bucureşti (1956). Op.pr.: „Lecţii despre propagarea undelor" (1901), „Lecţii despre problema lui Cauchy" (1933). ^
   Hades? zeul infernului în mitologia greacă, fiul lui Cro-nos şi al zeiţei Rhea, soţul Persefonei. Era reprezentat pe tron» alături de cîinele Cerber, păzitorul infernului. Uneori numele zeului desemnează însuşi infernul („împărăţia nevăzutului, a umbrelor"). Era numit şi Pluton.
   Hadramaut, regiune naturală în Peninsula Arabă, în estul protectoratului britanic Aden. Relief de podiş. Culturi irigate de grîu, orz, mei, porumb, curmali, bumbac; în regiunile mai aride se practică creşterea nomadă a oilor şi a caprelor.
   Haeckel [hé&l], Ernst (1834—1919), biolog german, adept al darvinismului, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai materialismului şti-inţific-naturalist. Ca profesor de zoologie la Universitatea din jena (1861 — 1909), a efectuat cercetări importante în domeniul biologiei generale, al zoologiei nevertebratelor, al fi-logeniei plantelor şi animalelor. A formulat, în 1866, 1 e -gea biogenetică fundamentală, conform căreia dezvoltarea individuală a organismelor (ontogeneza) reproduce etapele principale ale dezvoltării speciei (filogeneza). Prin teoria gastreii, H. a explicat provenienţa metazoarelor din monocelulare coloniale. El şi-a cîştigat merite deosebite prin popularizarea darvinismului în masele largi şi prin combaterea argumentată a concepţiilor idealiste ale biologilor antidarvinişti (Weismann, de Vries, Virchow ş.a.). Engels arată că H. a adînciţ noţiunea darvinistă a selecţiei naturale ca factor al evoluţiei, subliniind caracterul adaptativ al varia-bilităţii sub influenţa mediului înconjurător. Concepţia despre lume a lui H*, în esenţă materialistă, numită de el „monism", se opunea atît ideális-
haendel
mului cît şî materialismului vulgar. H. a criticat agnosticismul şi a întreprins o campanie răsunătoare împotriva religiei oficiale şi a obscurantismului
E. Haeckel
clerical. Deşi H. a propagat concepţia neştiinţifică a d a r-vinismului social şi a combătut socialismul, lupta pasionată pe care a dus-o împotriva idealismului şi religiei a contribuit în mod obiectiv Ia subminarea bazelor ideologiei burgheze. Op. pr.: „Morfologia generală a orga-nismelor“ (2 voi., 1866), „Antropologia, sau istoria dezvoltării omului“ (1874), „Enigmele universului4* (1899), „Minunile vieţii'4 (1904).
   Haendel, G.F. v. Handel, Georg Friedrich.
   Hafez (Ei-Hafez), Amin (n. 1911), preşedinte al Consiliului Naţional al Comandamentului Revoluţiei şi al Consiliului prezidenţial al Republicii Arabe Siriene (din 1963), unul dintre liderii Partidului Baas din Siria.
   Hafiz (pseudonimul lui Şamseddin Mohammed) (1300— 1389), poet liric persan, autor a circa 500 de gazeluri, al mai multor zeci de rubaiate (catrene) şi de poezii ocazionale, numite m a c a m a. în poezia Iui H. îşi găseşte expresia cîn-tarea pasionată a frumosului şi bucuria de a trăi. Deşi influenţat de misticismul s u -f i s m u 1 u i, poetul, sub în-rîurirea lui Omar-Khayyam, a cîntat omul independent, li-ber-cugetător, care nesocoteşte dogmele religiei.
   hâfniu (CHIM.), Hf. Element cu nr. at. 72; gr. at. 178,6; gr. sp. 13,31; p.t.
644
 HAHN
2210°C. Are valenţa 4. Este un metal dispers, care se găseşte în minereurile de zirconiu. A fost descoperit în 1922. Are aplicaţii în electrotehnică (la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, a catozilor pentru lămpile electronice etc.).
   Haga, oraş în Olanda, situat în apropiere de ţărmul Mării Nordului. 606 900 loc. (1961). Reşedinţa curţii regale şi a guvernului. Industrie electrotehnică, uşoară, alimentară, construcţii de avioane. Monumente arhitectonice vechi (unele din sec. al XIII-lea), în stil gotic. Centru cultural, cu un important muzeu de artă, şcoli superioare, societăţi ştiinţifice, academie de arte. La H. este sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a O.N.U. şi al Curţii Permanente de Arbitraj Internaţional. în anii 1899 şi 1907 s-au ţinut aici
două importante conferinţe internaţionale, la care s-au adoptat 16 convenţii privind legile şi obiceiurile războiului şi mijloacele de reglementare paşnică a litigiilor dintre state. în 1922 a avut Ioc Ia H. o conferinţă economică internaţională, reprezentînd o continuare a conferinţei de la Genova, cu participarea Rusiei Sovietice. La conferinţa internaţională din 1954, la care au participat peste 50 de state, s-a adoptat o convenţie privind ocrotirea valorilor culturale în caz de conflict armat, convenţie ratificată şi de R.P.R. — Galeria regală de artă Mauritshuis din Haga,
galerie care datează din sec. al XVIII-lea, avînd la origine colecţia de tablouri a Iui Wilhelm al V-lea al Olandei. S-a dezvoltat neîncetat prin numeroase achiziţii. Instalată în clădirea numită Mauritshuis, colecţia este una dintre cele mai remarcabile din Europa, nu atît prin numărul, cît prin calitatea lucrărilor. Cuprinde, în primul rînd, opere ale artiştilor olandezi şi flamanzi* dar şi opere ale pictorilor şi sculptorilor germani, italieni şi francezi.
   Hagberg, Hilding (n. 1899), membru al Biroului Politic al C.C. al P.C. din Suedia din 1933. între 1951 şi 1964 a fost preşedinte al P.C din Suedia.
   Hagen [hâg?n], oraş în R.F. Germană, în landul Re-nania de Nord-Westfalia, aşezat pe valea rîului Volme (aflu-ent al Ruhrului). 195 530 loc.
(1961). Important centru industrial în bazinul carbonifer Ruhr. Are industrie siderurgică (în special producţie de oţeluri), constructoare de maşini (ma-şini-unelte, aparate, construcţii metalice), electrotehnică (acumulatoare), textilă, de hîrtie ş.a. Şcoli superioare.
   hagiografie (gr. hagios „sfînt“ şi graphein „a scrie“), ramură a teologiei care se ocupă cu istorisirea vieţii sfinţilor şi a pretinselor minuni ale acestora.
   Hahn [ha:n], Otto (n. 1879), fizician şi chimist german, membru al Academiei Germane de Ştiinţe. A des-
  Haga. Binnenhof
HAHNEMANN
645
 HAINĂ DE NUNTĂ
coperit mai mulţi izotopi radioactivi (radioactiniu, me-sotoriu etc.) şi, împreună cu Strassmann, a pus în evidenţă fisiunea uraniului (1939), creînd
O. Hahn
posibilitatea folosirii energiei atomice în tehnică. Premiul Nobel pentru chimie (1944).
   Hahnemann [hâmaman]* Sámuel (1755—1843), medic german, întemeietorul h o -meopatiei. In tinereţe a fost un timp bibliotecar la Muzeul Brukenthal din Sibiu, în concepţiile sale filozofice s-a manifestat ca vitalist.
   haidăul, ciclu de jocuri populare romîneşti din jurul Aiudului. Numele se referă la partea de joc fecioresc din cadrul ciclului şi este atestat de documente din sec. al XVI-lea. Jucătorul execută sărituri foarte înalte, sprijinindu-se pe umerii fetei sau în bîtă.
   haiducie, formă a luptei de clasă, frecventă spre sfîrşitul evului mediu în ţările romíné şi în Peninsula Balcanică. Consta în lupta armată a unor cete de răzvrătiţi, recrutaţi mai ales dintre ţărani, numiţi haiduci, împotriva asupritorilor. Haiducii se bucurau de stima şi dragostea poporului, în vechile legende şi cîntece bătrîneşti ale poporului romín au intrat figurile eroice ale unor haiduci ca: Mihu Copilul, Romín Gruia Grozovanul, Cor-bea ş.a. în sec. XVIIIrXIX s-au făcut vestiţi în ţările romíné Iancu Jianu, Bujor ş.a., iar în Transilvania Pintea Viteazul. Haiducii au devenit personaje centrale şi în numeroase drame populare eroice romîneşti, în care sînt evocate acţiunile lor justiţiare.
   Haifa, oraş în vestul Israelului, însemnat port la Marea Mediterană. 200 000 loc. (1962). Prin H. se realizează 4/5 din traficul de mărfuri al Israelului şi se transportă petrolul adus prin conducte de la Elath (golful Akaba). Rafinării de petrol, întreprinderi de asamblare a automobilelor, electrotehnice, alimentare şi de industrie u-şoară.
   Haile Se las sie I (pe numele adevărat Tafari Makon-nen) (n.      1892), împărat al
Etiopiei (din 1930). în 1916 a devenit regent şi conducător de fapt al statului, iar în 1928 negus. A trăit în emigraţie între
1936    şi 1941, cînd Etiopia a fost ocupată de Italia fascistă. După eliberarea ţării a iniţiat
o  serie de reforme social-eco-nomice şi culturale. Este adept al unei politici de neutralitate pozitivă.
   Haimanale, vechea denumire a satului I. L. Caragiale, raionul Tîrgovişte, reg. Ploieşti, unde s-a născut scriitorul, în localitate există o casă me-morială „I. L. Caragiale**.
   Haimovici, Mendel (n. 1906), matematician romín, membru al Academiei R.P.R. A adus contribuţii în domeniul geometriei spaţiilor Finsler, al geometriei diferenţiale, al geometriei spaţiilor cu grup fundamental şi cu conexiune etc. în domeniul mecanicii a studiat scurgerea lichidelor perfecte pe un fund dat, iar în domeniul teoriei sistemelor dife-
Casa memorială
renţiale exterioare descompunerea acestor sisteme, printr-o metodă care constituie o vastă generalizare a metodei lui Dar-boux pentru ecuaţii de ordinul
II.  Laureat al Premiului de stat.
   Hainan, insulă în Marea Chinei de Sud. Face parte din provincia Guandun (R.P. Chineză). Suprafaţa: 34 000 km2. Populaţia: circa 3 000000 loc. Partea centrală şi sudică a insulei este muntoasă, în nord şi de-a lungul coastelor se întind cîmpii. Zăcăminte de minereu de fier, aur şi argint. Climă tropicală musonică. Munţii sînt împăduriţi; în cîmpie se cultivă cafea, orez, bumbac, trestie de zahăr, arbori de cauciuc. Sericicultură, pescuit, exploatarea lemnului, industrie alimentară şi textilă.
   haină de nuntă (BIOL.), înfăţişare deosebită a masculilor, rareori a femelelor, la unele specii de vertebrate în perioada împerecherii. H. de n» reprezintă o accentuare temporară a unor caractere sexuale secundare (coloraţia mai vie a corpului, apariţia unui penaj mai colorat sau a unor pene caracteristice etc.), determinată de intensificarea activităţii gonadelor şi de creşterea secreţiilor endocrine în general. Acest fenomen se poate observa la masculii de triton, la unii peşti (ex. Ia ketă, gorbuşă, boarcă etc.), la multe păsări (ex. la majoritatea speciilor de raţe sălbatice, la stîrci) etc.
„I. L. Caragiale**
 HAINCHELIN
646
HALAJ
    Hainchelin [eşlt7, Charles (1901 — 1944), filozof şi publicist marxist francez, militant pe tărîm obştesc, erou al mişcării de rezistenţă. Principala sa lucrare, „Originea religiei" (1935), face o critică ascuţită a unor concepţii eronate despre religie susţinute de Durkheim, Freud, Kautsky şi, pe baza unui bogat material faptic, dezvăluie rădăcinile sociale şi gnoseologice ale acesteia.
    Hai Phong [fong/, oraş în nord-estul R.D. Vietnam, port la Marea Chinei de Sud. 369 000 loc. (1960). Principalul port maritim al ţării. Aeroport. Important centru comercial şi industrial. Fabrici de ciment, de sticlă, de îngrăşăminte chimice (fosfaţi), ateliere mecanice. întreprinderi textile, alimentare, şantiere de reparaţii navale.
    Haiti9 insulă în arhipelagul Antilelor Mari, în America de Nord. A fost descoperită în 1492 de Columb, care a numit-o Hispaniola. Suprafaţa: 77 253 km2 (inclusiv insulele Gonave, Tortue, Saona şi Beata). Populaţia: 7 566 000 loc.
 (1962). Este despărţită de Cuba prin Strîmtoarea Vîntului şi de Porto Rico prin Strîmtoarea Mona. Ţărmuri foarte crestate. Relieful este alcătuit din patru culmi muntoase, orientate de Ia vest spre est: Sierra de Monte Cristi; Cordiliera Centrală (altitudinea maximă: vîrful Tina
 3  140 m); Munţii Amato şi Sierra de Neiba; Munţii La Hotte şi La Selle. Intre aceste culmi se află depresiuni alungite. In sud-est se întinde o cîmpie litorală. Climă tropicală. Munţii sînt acoperiţi de păduri, depresiunile de savane şi păduri rare, iar cîmpia litorală şi regiunile mai joase ale munţilor sînt cultivate. Pe teritoriul insulei există două state: Haiti şi Republica Dominicană*
 —  Istoric. înainte de descoperirea Americii, insula a fost locuită de indieni caribi, care au fost aproape exterminaţi de colonizatorii spanioli. Cuceritorii au adus în H*, pentru munca pe plantaţii, sclavi negri din Africa. La sfîrşitul sec. al
 XVII-lea, partea apuseană a insulei H. a fost ocupată de Franţa. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea, a luat naştere în H# o largă
 mişcare de eliberare a negrilor şi mulatrilor, condusă de Tous-saint -Louverture, în urma căreia, în 1793, a fost abolită sclavia. Prin pacea de la Basel (1795), întreaga insulă a revenit Franţei. Negrii şi mulatrii, conduşi de Dessalines, tovarăşul de luptă al lui Toussaint-Louverture, au înfrînt armatele napoleoneene şi au proclamat, în 1804, independenţa de stat. în 1844 s-a constituit în partea răsăriteană a insulei Republica Dominicană, iar în partea apuseană statul Haiti.
   Haiti, stat în America de Nord, în partea de vest a insulei Haiti. Se mărgineşte la nord cu Oceanul Atlantic, la est cu Republica Dominicană, iar la sud şi vest cu Marea Caraibilor. Suprafaţa: 27 750 km2. Populaţia: 4 346 000 loc. (1962), formată din negri şi mulatri. Capitala: Port-au-Prince. Alte oraşe mai însemnate:        Cap
 Haitién, Gonaives. Limba de stat este franceza. Relief muntos. Climă tropicală. Pădurile tropicale ocupă peste 25% din suprafaţa ţării. în subsol există zăcăminte de bauxită. Ţară a-grară înapoiată. în agricultură lucrează peste 85% din populaţia activă. Se cultivă mai ales cafea, precum şi cacao, trestie de zahăr, bananieri, sisal, porumb, batate. în regiunile de munte, principala ocupaţie este păstoritul. Mici întreprinderi ale industriei textile, fabrici de rafinare a zahărului, de fabricare a romului, de prelucrare a tutunului, o fabrică de alumină. Exportă cafea (72% din volumul exportului în 1961), sisal, zahăr, cacao, rom, uleiuri eterice, lemn de esenţă preţioasă şi importă produse finite, alimente etc. Istoric. Statul H* s-a constituit în 1844. La sfîrşitul sec. al XIX-lea s-a intensificat pătrunderea în H. a capitalului nord-american, iar în 1915 S.U.A. au ocupat
 acest teritoriu. După ocuparea ţării de către S.U.A. a avut loc în H. o puternică mişcare antiimperialistă. în 1934 a fost creat Partidul Comunist din Haiti (azi Partidul unităţii poporului, care se află în ilegalitate). Sub presiunea mişcării de masă, S.U.A. şi-au retras în 1934 trupele de ocupaţie de aici, dar monopolurile nord-americane au continuat să deţină în ţară puternice poziţii economice, pe care şi le-au consolidat după cel de-al doilea război mondial. în 1962, în H. a fost instaurat un regim de dictatură militară. Potrivit noii constituţii adoptate de Camera Legislativă în 1964, actualul preşedinte a fost numit, în această funcţie, pe viaţă.
   Hakodate, oraş şi port în Japonia, situat în sudul insulei Hokkaido. 252 210 loc. (1961). Important centru pescăresc. Industrie siderurgică, construcţii de maşini, construcţii navale, industrie uşoară şi alimentară (conserve de peşte). Este legat prin feribot cu insula Honshu.
   halâj (NAV.), operaţie de remorcare a unei ambarcaţii, plute sau nave, executată cu mijloace mecanice, cu oameni sau cu animale, care se deplasează pe uscat de-a lungul malului apei. Constituie un mijloc rudimentar de deplasare a ambarcaţiilor şi a navelor mici pe fluvii sau rîuri şi pe distanţe scurte.
HALDAN
647
HALLE
   haldán (AGR.), nume dat plantelor femeieşti de cînepă semănate rar prin porumb, pentru obţinerea seminţelor. Aceste plante au tulpini groase, înalte, ramificate şi foarte viguroase.
   Haldane [hó: Idein], John Burdon Sanderson (n. 1892), biolog englez, membru al Societăţii Regale din Londra (din 1932), profesor la Universitatea din Londra (pînă în 1957), apoi profesor la Institutul indian de statistică din Calcutta. Autor al unor lucrări de biologie generală, de genetică şi de bio-metrie, în care s-a situat pe po" ziţiile biologiei materialiste. H. s-a ocupat şi de problemele filozofice ale biologiei şi ale ştiinţelor naturii în genere, situîn-du-se pe poziţiile materialismului dialectic şi subliniind importanţa acestuia pentru ştiinţele naturii. Participă activ la lupta pentru pace.
   Haldane [holdéin], John Scott (1860—1936), fiziolog englez. A studiat în special fiziologia aparatului respirator şi efectele gazelor toxice asupra organismului. A inventat un aparat pentru cercetarea respiraţiei şi analiza gazelor din sînge, cu ajutorul căruia a descoperit importanţa bioxidului de carbon în reglarea respiraţiei.
   hâldă (germ. Halde „reziduu**; MINE., METAL»), depozit de steril şi deşeuri provenite din lucrările miniere, de la prepararea mecanică a cărbunilor sau a minereurilor, ori din uzinele metalurgice.
   Haleb v. Alep. halebârdă (IST.), armă în formă de lance, terminată cu un vîrf de fier ascuţit şi tăios. Dedesubtul vîrfului, h. avea de o parte o secure cu tăiş uşor concav, iar de cealaltă un cîrlig. A fost folosită în sec.
XIV—XVII. Ostaşul care mî-nuia această armă se numea halebardier,
   Halévy [alevi], Jacques Fro-mental Elie Lévy (1799—1862), compozitor francez, elev al lui Cherubini. A fost profesor la Conservatorul din Paris, avînd ca elevi, printre alţii, pe Gounod şi Bizet. Autor a peste 30 de opere, H* a avut un rol însemnat în dezvoltarea genului aşa-numitei „opere mari“, în special pe teme istorice („Ebreea*4,
1835; „Regina Ciprului**, 1841; „Carol al VI-Iea*\ 1843). Halévy a mai scris balete, cantate etc.
   Halicarnas, oraş antic în Asia Mică, întemeiat pe la 1200 î.e.n. In sec. al IV-lea î.e.n. a devenit un puternic centru economic şi cultural ionic. Este renumit prin impunătorul Mausoleu (tem-plul-cavou al satrapului Cariei, Mattsol), îmbinare de artă greacă şi orientală, considerat una dintre cele şapte minuni ale antichităţii. Oraşul a fost patria lui Herodot şi a lui Dionysios din Halicarnas.
   Halici-Volînia, cnezat rus constituit pe teritoriul actual al Ucrainei apusene (U.R.S.S.) în timpul lui Roman Mstislavici (1199—1205), prin unificarea teritoriilor cnezatelor Halici şi Volînia. Cnezatul H-^V. a cunoscut o mare dezvoltare economică, politică şi culturală în timpul cneazului Daniil Ro-manovici. In 1259 cnezatul a fost supus de tătari, iar în 1387 de poloni, sub a căror stăpînire a rămas pînă în 1772.
   Halifax [hélifex], oraş în sud-estul Canadei, port la 0-ceanul Atlantic. 183 950 loc.
(1961), inclusiv suburbiile. Şantiere navale, rafinărie de petrol, întreprinderi de prelucrare a lemnului şi alimentare (zahăr, conserve de peşte). Punct terminus al căii ferate transconti-nentale. Importantă bază de pescuit. Universitate.
   „Halima", carte populară care cuprinde o culegere de basme, fabule şi anecdote împrumutate de arabi de la popoarele din Orient. în literatura romînă, H., cunoscută şi sub titlul, împrumutat de la greci, „Aravicon Mithologhi-con**, rezultă din contopirea a două colecţii de poveşti cu totul diferite; „O mie şi una de nopţi** şi „O mie şi una de zile**. Traduse în franţuzeşte la începutul sec. al
XVIII-lea, apoi reunite într-o versiune grecească, tălmăcită în romîneşte în 1783 de Rafail, egumenul mănăstirii Hurezi, H. are
o  construcţie particulară, con-stînd în înlănţuirea a diferite basme în aşa fel, încît dez-nodămîntul unei poveşti să fie mereu amînat prin intercalarea
altor poveşti, care, la rîndul lor* sînt îngemănate cu altele, atenţia cititorului fiind reţinută necontenit de evenimente noi. Această originală construcţie a făcut ca numele colecţiei să devină la noi şi nume comun pentru a denumi o poveste lungă şi încurcată. V. şi „O mie şi una de nopţi**; „O mie şi una de z i 1 e“.
   halisites (PALEONT.), gen fosil de celenterate antozoare din grupa tabulata. Cuprindea forme coloniale, cu caliciile tubulare alipite în şiruri liniare. In secţiuni transversale are aspectul unui şirag de mărgele. H. a fost găsit în devonian.
   halit (MINER.) v. sare ge* mă«
   Hali [h$:l]t Edwin Herbert (1855—1938), fizician american. A descoperit (1880) fenomenul acţiunii cîmpului magnetic asupra curentului electric în metale, care-i poartă numele.
—   Efect H.t efect galvanomag-netic care constă în apariţia unui cîmp electric suplimentar într-un conductor sau semiconductor aflat într-un cîmp magnetic cînd este parcurs de un curent electric. E. H. s-a dovedit de o mare utilitate în studiul unor proprietăţi electrice ale metalelor şi materialelor semiconductoare, precum şi la măsurarea cîmpului magnetic în spaţii mici (ex. în întrefierul maşinilor electrice).
   Hali [hq:l]t Gus (n. 1910), secretar general al Comitetului
G. Hali
Naţional al P.C. din S.U.A. (din 1959). Membru al P.C din S.U.A. din 1929.
   Halle, district situat în sudul R.D. Germane. Suprafaţa:
HALLE
 648
 HALS
8 771 km2. Populaţia: 1 969 760 loc. (1961). Cuprinde o parte din cîmpia Germaniei de nord şi din munţii Harz. Este străbătut de fluviul Elba şi de afluenţii săi Saale şi Mulde. Zăcăminte de lignit, sare gemă, săruri de potasiu şi minereuri de cupru. Regiune industrială dezvoltată; principalele ramuri industriale sînt industria extractivă, industria chimică (Bit-terfeld-Wolfen, Halle, Merse-burg, Wittenberg, Zeitz), metalurgia cuprului (Eisleben şi Hettstedt), siderurgia şi construcţia de maşini grele (Dessau, Zeitz). Agricultura este intensivă şi variată; se cultivă cereale, cartofi, sfeclă de zahăr şi plante furajere, se cresc porcine, bovine şi ovine. In munţii Harz există exploatări forestiere.
   Halle (pe Saale), oraş în R.D. Germană, situat pe rîul Saale, centru administrativ al districtului H- 277 860 loc.
(1961). Nod de comunicaţii. Industrie constructoare de maşini (utilaj industrial, maşini de transport etc.), chimică, electrotehnică, a cimentului, alimentară. Vechi centru cultural cu o academie de ştiinţe (Leo-poldina, datînd din 1652), o universitate (din 1694), institut pedagogic, muzee, teatre, parcuri. Numeroase monumente arhitectonice medievale.
   Haller, Albrecht von (1708— 1777), poet iluminist elveţian, cunoscut şi ca medic şi naturalist. Dintre poeziile sale se distinge poemul descriptiv-didac-tic „Alpii** (1729), care cîntă natura şi formele patriarhale de viaţă. Spre sfîrşitul vieţii, H. s-a orientat spre conservatorism (romanul utopic „U-song**, 1771). în problemele de biologie, H. a avut o orientare idealistă, fiind un apărător al preformismului şi creaţionis-mului. S-a ocupat de embrio-logie şi fiziologie, publicînd lucrări asupra excitabilităţii, contractilităţii muşchilor, circulaţiei sîngelui şi respiraţiei.
   Halley [héli], Edmund (1656—1742), astronom şi geo-fizician englez; a fost director al Observatorului astronomic din Greenwich. A cercetat mişcarea Lunii şi magnetismul terestru,
   descoperit mişcările proprii
ale stelelor, a întocmit catalogul stelelor din emisfera de sud şi prima hartă a declinaţiei magnetice. H. a calculat orbitele mai multor comete şi a enunţat
 o  teorie a lor. — Cometa H., cometă periodică, observată ultima oară în 1910, cînd a avut o coadă de circa 25 000 000 km. Va reveni în anul 1985—1986. Cometa poartă numele astronomului E. Halley, care i-a calculat orbita după observaţiile făcute în 1682, prezicîndu-i reîntoarcerea pentru anul 1758.
   halloisit (MINER.), silicat natural hidratat de aluminiu, de culoare albă, cristalizat în sistemul monoclinic. Este component al unor argile şi ia naştere prin descompunerea alumosilicaţilor în condiţii exogene.
   hallstatt [halştat], numele convenţional al primei perioade a fierului, denumită astfel după localitatea cu acelaşi nume din Austria. Cuprinde intervalul de timp dintre sec. al XII-lea şi al V-lea î.e.n. La începutul acestei perioade, metalurgia bronzului era încă foarte răspîndită, ajungînd în unele ţări (şi pe teritoriul ţării noastre) la apogeu, pentru ca apoi să apară şi să se intensifice treptat prelucrarea fierului. Dezvoltarea metalurgiei fierului a avut drept rezultat un uriaş progres în domeniul forţelor de producţie. în perioada h., forma de organizare a societăţii era d e-mocraţia militară; în Grecia şi apoi în Italia s-a dezvoltat orînduirea sclavagistă.
   haló (gr. halos „cerc, disc“; FIZ.) 1. Zone luminoase circulare colorate în jurul Soarelui sau al Lunii, provocate de refracţia razelor de lumină în picăturile de apă sau în cristalele de gheaţă aflate în stra-tele superioare ale atmosferei. 2. Zonă luminoasă care înconjură imaginea fotografică a unui punct luminos. H. este provocat fie prin reflexia, fie prin îm-prăştierea razelor luminoase. Efectul de h. se atenuează prin utilizarea unui strat de protecţie format dintr-un lac sau dintr-o gelatină colorată, numit strat a n t i h a 1 o.
   halocromie (gr. /zcz/s, halos „sare“ şi chroma „culoare**; CHIM.), fenomen de deplasare
 a benzilor de absorbţie ale unor substanţe spre lungimi de undă mai mari, prin transformarea acestor substanţe în săruri. Se manifestă prin intensificarea şi închiderea culorii.
   halofite (gr. halsy halos „sare" şi phyton „plantă"; BOT.), plante adaptate condiţiilor de viaţă de pe solurile sărăturate (ex. sărăţica, sica etc.).
   halogén (gr. hals, halos „sare** şi genos „naştere**; CHIM.), denumire generică pentru elementele din grupa a şaptea principală a sistemului periodic al elementelor, care cuprinde fluorul, clorul, bromul şi iodul. Halogenii sînt elemente puternic electronegative; se combină direct cu metalele, formînd săruri.
   halogén áré (CHIM.), reacţie chimică în urma căreia se introduc unul sau mai mulţi atomi de halogén în molecula unui compus organic, prin înlocuirea atomilor de hidrogen sau prin reacţie de adiţie. După felul atomilor de halogén, h. se numeşte jluorurăre, clorurare, bromurare şi iodurare (ex. clorurarea benzenului).
   halogenúrá (CHIM.), compus al unui halogén cu alte elemente chimice sau radicali organici. Halogenurile elementelor puternic electropozitive (metale alcaline, alcalino - pămîntoase etc.) au caracter de săruri (combinaţii ionice, în general uşor solubile în apă); halogenurile metaloizilor sînt combinaţii a-tomice tipice, de obicei uşor volatile, insolubile în apă şi solubile în lichide organice.
   Hals, Frans (c. 1580-1666), pictor olandez, unul dintre cei mai de seamă maeştri ai portretului realist, individual şi de grup şi maestru al scenelor de gen. Portretele de grup, pline de viaţă şi mişcare, sînt viu colorate, în tuşe largi, energice („Archebuzierii Sf. Gheorghe**, „Archebuzierii Sf. Adrian**). Portretele individuale (personalităţi ale timpului, copii şi oameni din popor) sînt tratate cu vervă şi expresivitate, adesea ca tablouri de gen („Ofiţer rîzînd**; „Doica şi copilul**, 1624; „Beţiv vesel**, 1627; „Ţigancă**, circa 1628; „Hille Bobbe“). în portretele din anii 1630 şi 1640, Hals a ajuns la o
 HALTĂ
649
HAMBURG
 mare profunzime psihologică, gama de culori devenind mai sobră. In ultima perioadă de creaţie, H. accentuează trăsăturile realismului critic, ceea ce
Fr. Hals
 face să intre în contradicţie cu gustul aristocraţiei şi al marii burghezii a timpului. Portretele din această perioadă au o mare forţă de generalizare artistică şi se remarcă printr-o exprimare concisă şi sugestivă, o compoziţie echilibrată, un colorit discret („Regenţii azilului de bă-trîni“; „Regentele azilului de bătrîni“ din Haarlem, 1664). H. a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării portretisticii şi picturii de gen din Olanda şi din alte ţări.
   haltă 1* (C.F.) Punct de o-prire a trenurilor, de obicei de foarte scurtă durată, pentru deservirea traficului de călători. 2. (M1L1T.) Oprire a trupelor pe timpul marşului, pentru odihna personalului, verificarea tehnicii de luptă şi înlăturarea defecţiunilor. H. cu o durată de 10—30 de minute se numeşte h. mică, cea cu durata de 2—4 ore h. mare.
   halt ér ă (SPORT) 1. Aparat demontabil alcătuit dintr-un
Halteră
 fus metalic (de oţel) la capetele căruia se găsesc două bucşe glisante care dau posibilitatea de rotire a barei, în timp ce discurile ataşate îşi păstrează poziţia lor iniţială. Există şi h.
 ale căror greutăţi aflate la extremităţile fusului sînt fixe. Halterele sînt larg folosite în vederea dezvoltării diferitelor grupe musculare. 2. Proba sportivă care se practică cu acest aparat.
   halucinaţie (lat. hallţicinatio „eroare, iluzie**; MED., PSIH.), tulburare psihică constînd din perceperea unui obiect sau fenomen inexistent în realitate. Halucinaţiile pot afecta toate simţurile (h. vizuală, auditivă, tactilă, gustativă, olfactivă, cenes-tezică). Se întîlneşte în cursul unor afecţiuni neuropsihice (psihoză halucinatorie, schizofrenie, paralizie generală progresivă, epilepsie, tumori cerebrale), în unele boli febrile grave (tifos exantematic etc.) şi în intoxicaţii (cu alcool, cocaină etc.).
   Ham, potrivit legendei biblice, unul dintre fiii lui Noe, care, purtîndu-se nerespectuos faţă de părintele său, ar fi fost blestemat să devină rob, împreună cu toată seminţia sa, fraţilor săi, Sem şi Iafet, şi urmaşilor lor.
   Hama, oraş în vestul Siriei, situat pe rîul Nahr el-Asi, la poalele Munţilor Liban. 112680 loc. (1960). Industrie textilă, alimentară (ulei) şi de pielărie. Aeroport.
   hamáda (GEOGR.), podiş de piatră în deşerturile din zonele intertropicale. Datorită diferenţelor diurne mari de temperatură, se produce o intensă dezagregare a rocilor, iar datorită acţiunii vîntului, produsele mai fine ale dezagregării sînt îndepărtate; de aceea suprafaţa
 h. este acoperită numai de pietre colţuroase (ex. hamadele din jurul masivelor muntoase Ahaggar şi Tibesti din Sahara centrală, hamada Er-Riad din Arabia).
   Ham a dan? oraş în nord-vestul Iranului. 108 990 loc.
 (1960). Nod de căi de comunicaţie. întreprinderi textile (în special pentru covoare) şi de pielărie. H. s-a ridicat pe locul vechiului oraş Ecbatana.
   Hamadani (AlHamadani) (pe numele adevărat Abul-Fazl Ahmed Jhn Husein) (967-1007), scriitor persan. înzestrat cu o deosebită putere de improvizaţie, a rămas celebru ca iniţiator al genului literar numit m a-
 c a m a, foarte cultivat ulterior în literatura arabă. Dintre cele 400 de macama-uri compuse de H., nu s-au păstrat însă decît 50, importante mai cu seamă pentru valoarea lor documentară.
   hamadriáde (gr. hama „cu“ şi drys „stejar“; în mitologia greacă), nimfe ale pădurilor. Conform mitului, se năşteau şi mureau o dată cu arborii în care îşi aveau sălaşul şi pe care, spre deosebire de driade, nu puteau să-i părăsească.
   hamangia, cultură ^materială din neoliticul mijlociu, raspîndită în centrul şi sudul Dobrogii. Se caracterizează în special printr-o ceramică lucrată în amestec de cioburi pisate sau de nisip fin, ornamentată cu linii punctate. Purtătorii culturii h. se îndeletniceau cu vînătoarea, pescuitul, creşterea animalelor şi cultivarea plantelor. în cultura h. s-a dezvoltat o bogată plastică antropomorfă (în special feminină), legată de cultul fecundităţii. Statueta „Gînditorul“, aparţinînd culturii h. şi repre-zentînd un bărbat şezînd pe scaun, cu mîinile aduse sub bărbie, este o capodoperă a artei neolitice. Cultura este numită astfel după aşezarea descoperită în apropierea gării Hamangia, comuna Baia, raionul Istria, reg. Dobrogea.
   Hamburg, oraş în R.F. Germană, aşezat pe cursul inferior al fluviului Elba, la 110 km de vărsarea acestuia în Marea Nordului. Constituie un land al R.F: Germane. Suprafaţa: 747 km2. Este cel mai mare oraş al ţării ca număr de locuitori:
 1 832 370 loc. (1961), cel mai important port (realizează peste 40% din traficul de mărfuri al porturilor din R.F.G.) şi un însemnat centru industrial şi comercial. Nod de căi de comunicaţii. Locul cel mai important în industria oraşului îl ocupă construcţiile navale. Şantierele navale din H. sînt printre cele mai mari din lume; circa 2/3 din producţia lor este destinată exportului. Construcţiile navale sînt deservite şi de numeroase alte întreprinderi (siderurgice, electrotehnice, de mecanică fină şi optică etc.). Celelalte întreprinderi indus-
HAMEI
650
HAMMARSKJÖLD
triale sînt de asemenea legate de funcţia portuară a oraşului, prelu-crînd în special materia primă importată; în H. există mari rafinării de petrol, uzine de metalurgie neferoasă, fabrici de produse textile (prelucrarea iutei), de produse alimentare (ulei, margarina, conserve de peşte, prelucrarea cerealelor din import), de prelucrare a azbestului şi a cauciucului. Este dezvoltată şi industria chimică (îngrăşăminte, medicamente). Centru cultural, cu universitate şi alte institute de învăţă-mînt superior, biblioteci, muzee, teatre, o grădină zoologică renumită. — Istoric. Fundat în sec. al VIII-lea, H. a încheiat în 1241 cu oraşul Lübeck o uniune, care ulterior a constituit nucleul H a n s e i. în 1510 a căpătat dreptul de oraş liber al Imperiului romano-german. După decăderea   Hansei      în
sec. XVI-XVII,     H.  a conti-
nuat să se dezvolte din punct de vedere economic şi cultural, în 1815 a intrat în componenţa Uniunii Germane. în sec, XIX—XX, H. a devenit unul dintre puternicele centre ale mişcării muncitoreşti germane. Aici a avut loc în octombrie 1923, sub conducerea lui E. Thâlmann, o insurecţie armată proletară.
hamei (Humulus lupulus), plantă erbacee perenă din fa-
Hameî
milia moraceelor, cu flori dioice galbene-verzui, cele mascule dispuse în raceme ramificate, iar cele femele reunite în spice
compacte ovoide (conuri). Are nevoie de o climă cu umiditate, căldură şi soare; durează în cultură pînă la 15 ani. în R.P.R. se cultivă pentru inflorescenţele sale femele, care conţin o substanţă aromatică (lupulina) şi servesc la fabricarea berii, dîndu-i aromă şi putere de conservare. Inflorescenţele de hamei^ au întrebuinţări şi în medicină, ca tonic, antidispep-sic, antiscorbutic etc.
   Hamhîn? oraş în estul Republicii Populare Democrate Coreene, aşezat în apropiere de Golful Coreii de Est (Marea Japoniei). 200 000 loc. (1955). Nod de comunicaţii. Centru al industriei chimice. împreună cu portul Hînnam, situat în apropiere, formează un complex industrial.
   Hamilcar Barca s (?—228 î.e.n.), talentat conducător de oşti al Cartaginei, tatăl lui Ha-nibal. în ultima parte a primului război punic, H. a fost comandantul armatei cartagineze din Sicilia. După încheierea păcii (241 î.e.n.), înăbuşind o răscoală a mercenarilor şi sclavilor (241—238 î.e.n.), a do-bîndit o influenţă excepţională în Cartagina. Exponent al intereselor negustorilor cartaginezi şi al cercurilor stăpînilor
de sclavi, H. a început, în anul 237 î.e.n., cucerirea Spaniei, pentru a crea Cartaginei o bază de atac împotriva Romei.
  Hamilton [hémiltan], oraş şi port în sudul Canadei, pe ţărmul apusean al lacului Ontario. 261 000 loc. (1961). Nod de cale ferată. Important centru industrial: metalurgie (primul loc în Canada), electrotehnică. maşini agricole, automobile, armament, textile, hîrtie etc. Universitate.
  Hamilton/hémilt?n/, centrul administrativ al insulelor Ber-mude (colonie engleză). 14 015 loc. (1960), cu localităţile subordonate.
  Hamilton fhémiltdn7, Wil-liam Rowan (1805—1865), matematician, astronom şi meca-nician irlandez. A fost membru al Academiei Irlandeze de Ştiinţe din Dublin. A dezvoltat studiul secţiunilor conice şi a descoperit calculul cuaternio-nilor; în mecanică a stabilit principiul care îi poartă numele şi care i-a servit lui Jacobi ca punct de plecare în lucrările relative la dinamică.
  hamitc-semitice, limbi familie de limbi vorbite în sud-vestul Asiei şi în nordul Africii. Limbi hamitice sînt egipteana (limba vechiului Egipt şi limba copţilor din actualul E-gipt), limbile berbere din nordul Africii (tuarega din Sahara şi berbera din Maroc, Algeria, Tunisia, Libia) şi limbile kuşite din estul Africii (Etiopia, Somalia şi Sudan). Limbile semitice se împart în: a) grupul oriental, reprezentat de acadiană (vechea limbă a Babiloniei), şi
b) grupul occidental, cu două subdiviziuni: nordic, în care intră canaaneana (ebraica şi feniciana) şi arameica (folosită azi de foarte puţini vorbitori), şi sudic, care cuprinde limba arabă (cu forma ei clasică şi cu numeroasele dialecte moderne din Arabia Saudită, Iordania, Siria, Liban, Irak, R.A.U., Libia, Tunisia, Algeria, Yemen, Aden etc.) şi limbile etiopiene sau abisiniene.
  Hammarskjöld [hâmarşold], Dag Hjalmar (1905—1961), om politic suedez, diplomat. între 1953 şi 1961 a fost secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
HAMMURAPi
651
HANC10U
   Hammurapi (Hammura-bi), rege al Babilonului (1792—
1750 î.e*n.), care a unit sub puterea sa cea mai mare parte a văii Tigrului şi Eufratului.
—  Codul lui //., culegere babiloneană de legi elaborate în timpul domniei lui KL, descoperită în 1902, lîngă Susa, de expediţia arheologică a lui J. de Morgan. Se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme (prolog, text de 280 de articole despre proprietate şi persoane, epilog). Legiuirea lui Hammurapi, una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute, oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist şi acţiunea de consolidare a proprietăţii private, în special asupra sclavilor, şi de înăsprire a represiunii penale de clasă.
   hamsie (Engraulis encrassi-cholus)> specie de peşte teleos-tean din ordinul clupeiformelor, de talie mică (10—17 cm lungime), de culoare argintie, care trăieşte în bancuri masive în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea de Azov. în ţara noastră, de-a lungul litoralului, se pescuiesc cantităţi importante de hamsii (în unii ani peste
1  000 000 kg).
   Ham sun, Knut (pseudonimul lui Knut Pedersen) (1859—
1952), scriitor norvegian. S-a născut la Garmostraet, în a-propiere de Lom. A dus o viaţă agitată, fiind pe rînd hamal, pietrar, frizer etc. Influenţat de Nietzsche, a promovat în scrierile sale individualismul, făcînd însă
o  analiză psihologică a cărei sensibilitate şi fineţe tulburătoare i-au adus celebritatea. în 1920 a primit Premiul Nobel, în romanele „Foamea" (1890, trad. rom.), „Mistere" (1892), „Oraşul Segelfoss" (1915), H. prezintă reacţia egocentrică şi uneori morbidă a intelectualului sau a orăşeanului faţă de cruzimea realităţilor capitaliste. Oraşului capitalist şi în genere civilizaţiei, H. le opune, în spirit anarhic, viaţa primitivă, natura, pasiunile, cărora le închină adevărate poeme în proză (romanele „Pan", 1894, trad. rom.; „Victoria", 1898, trad. rom.). Tema psihologică revine şi în
42 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
romane tratînd mai ales realităţi sociale rurale: „Harul pămîntului" (1917, trad. rom.), „Femeile la fîntînă" (1920), „Ultimul ^capitol" (1923), „Vagabondul" (1927), „August" (1930) ş.a. în tratarea temelor social-poîitice, creaţia lui H. are un caracter diversionist (trilogia dramatică „La porţile împărăţiei", 1895; „Jocul vieţii", 1896; „Amurgul", 1898).
   ban1 (în trecut, în ţările romíné), Construcţie, situată de obicei la o încrucişare de drumuri, care servea pentru adă-postirea călătorilor şi vehiculelor. H. avea rolul de hotel, restaurant şi grajd şi era uneori utilat şi cu un mic atelier pentru repararea vehiculelor. Unele hanuri erau întărite, încăperile fiind dispuse adesea în jurul unei curţi interioare (ex. Hanul lui Manuc din Bucureşti)-.
   han2, titlu purtat în trecut de suveranii mongoli, preluat de căpeteniile triburilor mongole şi tătare şi adoptat apoi de afgani, de perşi etc.
   Han? dinastie din Chiria antică; a domnit între anii 206 î.e.n. şi 220 e.n., cu o întrerupere între anii 8 e.n. şi 25 e.n., care desparte „dinastia Han de apus" de „dinastia Han de răsărit". în timpul dinastiei H. s-au dezvoltat relaţiile feudale şi s-au făcut mari progrese în domeniul culturii şi ştiinţei; atunci a fost inventată hîrtia de către învăţătorul Tsai Lun (105).Exploatarea ţăranilor a provocat numeroase răscoale, culminînd cu răscoalele „Sprîncenelor roşii" şi apoi cu acelea ale „Turbanelor galbene", care au avut un rol hotărîtor în destrămarea imperiului dinastiei Han.
   Han, Oscar (n. 1891), sculptor romín. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, cu D. Paciurea. A fost unul dintre membrii „grupului celor patru". în perioada dintre cele două războaie mondiale a creat monumente, portrete şi sculpturi care vădesc tendinţa artistului spre un exces de stilizare şi de schematism în redarea figurii umane (statuile lui Constantin Brîncoveanu şi Mihail Kogălniceanu din Bucureşti; statuia lui Mihai Eminescu de la Constanţa; „Portretul scrii-
torului M. Sorbul", 1920; portretele „V, Pîrvan", 1929; „N. Tonitza", 1929; compoziţiile „Sărutul", 1925; „Elegie", 1929; „Poezia lirică", 1930). După Eliberare, busturile înfăţişînd figuri de seamă ale istoriei naţionale („Ştefan cel Mare", 1955; „Vasile Lupu", 1955), şi mai ales lucrările „Alfabetizarea" (1957), „Primul născut" (1958), „1907" (1962) demonstrează străduinţa artistului de a da temelor alese o caracterizare mai concretă, mai vie.
   han ap (în evul mediu), cupă de băut de dimensiuni mari şi
Hanap
forme variate, lucrată din lemn, alabastru, jasp, metal obişnuit sau preţios, bogat ornamentat. Avea un capac care se putea închide cu cheia pentru a feri conţinutul de otrăvire.
  Hanatul Crimeii, stat feudal tătar, constituit în 1449, în procesul descompunerii Hoardei de Aur, pe teritoriul Crimeii, în regiunea Kubanului, a Mării de Azov şi a ţărmului de nord al Mării Negre. La sfîrşitul sec. al XV-lea, Hanatul Crimeii, sub dinastia Ghireilor, a devenit vasal Imperiului otoman, în sec. XVI-XVIII, tătarii din Crimeia au organizat dese incursiuni în Rusia, Ucraina, Polonia şi în ţările romíné. Conform tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi (1774), Turcia a recunoscut independenţa acestui hanat. în 1783 Rusia a alipit Hanatul Crimeii la teritoriul ei.
  Hanciou, oraş în estul R.P. Chineze, centrul adminis-
 HANDBAL
 652
HANIBAL
trativ al provinciei Ceţzean.
 784000 loc. (1957). Este situat
 ia vărsarea fluviului Ţeantan-ţzean în Marea Chinei de Est. important centru de prelucrare a mătăsii. Există şi întreprinderi de prelucrare a iutei, a-Iimentare (ceai), de hîrtie, de unelte agricole ş.a. Port. Institute de învăţămînt superior.
   hândbal(germ. Hand „mînă** şi Ball „minge"), joc sportiv diferenţiat, după numărul jucătorilor, în h. în 11 şi h. în 7, H. în 11 se desfăşoară între două echipe care au în formaţie cîte 1 î jucători (un portar şi ÎO jucători de cîmp), pe un teren de formă dreptunghiulară (lung de 90—110 m şi lat de 55—65     m). Durata jocului
 este pentru echipele masculine de două reprize a 30 de minute, iar pentru echipele feminine de două reprize a 20 de minute fiecare. Scopul imediat al jocului este ca jucătorii unei echipe să introducă mingea de cît mai multe ori în poarta adversă, care are înălţimea de 2,44 m şi lărgimea de 7,32 m. H. în 1 se desfăşoară între două echipe compuse din 7 jucători (un portar şi 6 jucători de cîmp), pe un teren de formă dreptunghiulară (cu lungimea de 30— 50 m şi lăţimea de 15—25 m). Porţile sînt de dimensiuni mai mici (2 m înălţime şi 3 m lăţime) decît acelea folosite în h. în 11. Sportivii romîni au obţinut titlul mondial Ia campionatele feminine (1956 şi 1960) şi locul II Ia cele mascu-
 1 ine (î 961) de h. în II şi titlurile mondiale masculine (1961 şi
 1964)   şi feminine (1962) la
 h.  m 7. Echipele de club feminine „Ştiinţa" Bucureşti
 (1961)  şi >tRapid“ Bucureşti (1964) au cucerit trofeul „Cupa Campionilor Europeni**.
   Hândel [hénddl], Georg Friedrich (1685—1759), compozitor german de seamă. De la vîrstă de 17 ani a fost or-ganist la Halle, apoi violonist Ia Teatrul de operă din Hamburg. Călătoria în Italia din 1706 l-a familiarizat cu formele, noi pe atunci, ale sonatei şi concertului instrumental, în 1710 s-a stabilit definitiv Ia Londra, unde a trăit aproape 50 de ani, căpătînd cetăţenia engleză. în perioada 1720—
 1741 a condus Teatrul de operă londonez. Temperament generos, comunicativ şi optimist, compozitorul a revărsat în muzica sa forţă, limpezime, bucurie de viaţă. în vasta creaţie a
           G. F. Handel
 lui H., locul principal îl ocupă muzica vocal-dramatică. A creat peste 40 de opere, care l-au situat printre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai genului în sec. al XVIII-lea („Almira“, 1705; „Rodrigo**, 1707; „Ri-naldo‘\ 1711; „Radamist", 1720; „Acis şi Galateea**, 1720; „Iu-liu Cezar“, 1724; „Rodelinda", 1725; „Xerxes", 1738 ş.a.). Deşi compozitorul nu a izbutit să se smulgă cu totul de sub înrîurirea operei italiene de curte, convenţională şi schematică, operele sale se remarcă prin autenticul lor suflu dramatic. Culmea creaţiei lui H. o constituie însă oratoriile. El este făuritorul tipului clasic al oratoriului, în care a îmbinat şi a dezvoltat tradiţiile polifoniei germane şi ale artei corale engleze. A compus peste 30 de oratorii („Estera“, 1720, revăzută în 1732; „Israel în Egipt“, 1738; ,,L’Allegro, H Pensieroso ed il Moderato", 1740; „Messia“, 1742; „Sámson*, 1742; „Hercule“, 1744; „Iuda Macabeul", 1746; „Al-cesta“, 1749; „Triumful Timpului şi al Adevărului**, 1757 ş.a.). Inspirate în general din subiecte biblice, aceste oratorii sînt monumentale, pline de măreţie epică, de vigoare şi de dramatism; ele reflectă aspiraţiile de libertate ale popoarelor, specifice epocii sale. Prin rolul atribuit soliştilor şi în special corului, oratoriile lui H. promovează masele ca erou co-
 lectiv, purtător al sentimentelor patriotice democratice. Muzica oratoriilor lui H. este clară, expresivă, suplă, iar arhitectura lor echilibrată şi armonioasă. înclinaţia spre grandios şi monumental se manifestă şi în creaţia instrumentală a lui H. A scris 20 de concerte pentru orgă şi orchestră, 6 con-cerţi grossi pentru orchestră (1734) şi 12 pentru instrumente de coarde (1739), suite destinate a fi cîntate în aer liber („Muzica apelor**, 1717, şi „Jocuri de artificii**, 1749), triouri de sonată, sonate pentru vioară (sau flaut), suite pentru clavecin, cantate, cîntece etc. Acestea se caracterizează prin spontaneitatea inspiraţiei, plasticitatea şi varietatea stilului, accesibilitatea limbajului muzical. Creaţia lui H. vădeşte pregnant tendinţele progresiste ale epocii iluminismului şi marchează trecerea de Ia pre-clasicism Ia clasicism. Gene-ralizînd cuceririle înaintaşilor* el a deschis totodată drumuri noi, pe care au păşit mai tîrziu Mozart, Cherubini, Beethoven şi compozitorii romantici.
   Han Fei (c. 280—230 î.e.n.),. filozof ateist chinez, reprezentant al şcolii fa-ţzia (şcoala legilor). A combătut religia,, afirmînd că existenţa zeilor şi a demonilor nu poate fi dovedită. H. F. considera că legile statului trebuie să se schimbe de la o epocă la alta* corespunzător cu schimbările survenite în viaţa socială. El s-a opus aristocraţiei gentilice reacţionare şi a militat pentru ideea unui stat centralizat.
   Hanibal (247—183 î.e.n.),.
 om politic şi conducător militar cartaginez, unul dintre cei mai mari comandanţi de oşti din antichitate, fiul lui Ha-milcar Barcas. Politica sa de cuceriri în Spania a provocat al doilea război punic (218—
 201  î.e.n.). H, a traversat Alpii şi a ocupat nordul Italiei (218 î.e.n.), a zdrobit o armată; romană lîngă lacul Trasimene (217 î.e.n.), iar în 216 î.e.n. a cucerit în mod strălucit victoria la C a n n a e, punînd astfel în primejdie existenţa statuluÜ roman. în anul 203 î.e.n. a fost chemat la Cartagina, a-meninţată de trupele romane
 HANN
 653
 HAN SER IA
Hanoi. Institutul energetic şi de irigaţii
 comandate de Publius Cornelius Scipio Aemilianus, şi în anul
202  î.e.n., trădat de regele nu-mid Masinissa, a fost înfrînt la Z a m a. După încheierea păcii cu Roma, H. a iniţiat unele reforme (196 î.e.n.), menite să îmbunătăţească situaţia financiară a Cartaginei, dar care atingeau interesele aristocraţiei. în anul 195 î.e.n. a trebuit să fugă din Cartagina. H. a rămas în istorie ca un mare strateg, iar victoria iui de la Cannae este considerată un model de artă militară.
   Hann, Sebastian (?—1713), meşter orfevru din Transilvania, german de origine. Stabilit în 1675 la Sibiu, H. a creat numeroase opere (Cana cu capac, epitaful comitelui saşilor V. Frank, ambele la Muzeul Brukenthal, garnitura de masă din argint de la Muzeul de artă decorativă din Budapesta). Ele vădesc cunoaşterea tehnicilor celor mai înaintate de lucrare a metalelor preţioase •şi măiestria în reprezentarea plastică a scenelor figurative şi în tratarea decorativă a elementelor vegetale în spiritul Renaşterii şi al barocului»
   Hannon (sec. V î.e.n.), conducător politic şi militar cartaginez. A întreprins o călătorie în jurul Africii, descrisă în .„Periplul lui Hannon Cartaginezul" (păstrat în traducere greacă). Â fundat colonii cartagineze pe ţărmul de vest al Africii. Este cunoscut şi sub epitetul de Navigatorul.
   Hannon cel Mare (sec. III î.e.n.), conducător politic şi militar cartaginez, A purtat războaie de cucerire în Africa. După înfrîngerea cartaginezilor
 în cel de-al doilea război punic (218—201   î.e.n.),    a  devenit
 şeful partidului proroman din Cartagina.
   Hanoi, capitala R.D. Vietnam, centrul politic, economic şi cultural al ţării. Este aşezat pe malul drept al Fluviului Roşu (Songkoi), Ia circa 130 km de vărsarea acestuia în Marea Chinei de Sud. 809 000 Ioc.
 (1960). Important nod de comunicaţii feroviare, aeriene şi fluviale (accesibil şi pentru nave maritime mici). întreprinderi ale industriei alimentare, de pielărie, textile, de covoare, chimice, de prelucrare a lemnului, uzină mecanică etc» Sînt dezvoltate şi meşteşugurile (o-biecte filigranate). Centru universitar. Vechi oraş vietnamez. Timp de mai multe veacuri, pînă în 1802 cînd capitala a fost mutată în oraşul Hue, H. a fost capitala Imperiului vietnamez. După proclamarea R.D. Vietnam (2 septembrie
 1945), a devenit capitala acesteia.
   Hanovra 1. Provincie istorică în nord-vestul R.F. Germane. în evul mediu a făcut parte din ducatul Saxoniei, iar în 1692 a devenit electorat. în 1714, electorul H., George Ludovic, a ajuns rege al Angliei, sub numele de George I, întemeind dinastia de Hanovra. în timpul războaielor napoleo-neene, o parte a H. a fost anexată regatului Westfaliei, iar altă parte Franţei. între 1814 şi 1865 a fost regat, iar în 1866 a devenit o provincie a Prusiei. 2. Oraş în R.F. Germană, centrul administrativ al landului Saxonia Inferioară. 578 000 Ioc. (1961). Nod de
 căi de comunicaţii, aeroport şi port pe Canalul Germaniei Centrale. Important centru industrial, comercial şi financiar, întreprinderi constructoare de maşini (utilaj industrial, maşini de transport), de prelucrare a metalelor, ale industriei cauciucului, cimentului, alimentare etc. Institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. Anual au loc în Hanovra tîrguri internaţionale de mostre.
   Hansa, uniune comercială şi politică a oraşelor din nordul Germaniei, care a luat naştere în sec. al XIII-lea prin unirea a diferite oraşe interesate în comerţul pe Marea Nordului şi Marea Baltică. Nucleul H. î-au format oraşele Hamburg, Lübeck şi Bremen. în 1367, în urma unui război victorios împotriva Danemarcii, H. a devenit o mare forţă politică şi comercială. în sec. al XV-lea ea cuprindea mai mult de 160 de oraşe şi avea antrepozite comerciale în Anglia (Londra), Ţările de Jos (Bruges), statele scandinave (Bergen), Rusia (Novgorod) ş.a. Ca o consecinţă a marilor descoperiri geografice, care au determinat deplasarea căilor comerciale maritime ale lumii din Marea Baltică şi Marea Mediterană în Oc. Atlantic, H. şi-a pierdut importanţa şi s-a destrămat.
   Han sen [hénsznjy Alvin (n.
 1887), economist american, profesor la Universitatea din Har-vard, adept al lui Keynes, Se situează pe poziţiile economiei politice vulgare, ca apologet al capitalismului monopolist de stat. H. pretinde că şomajul şi crizele ar putea fi înlăturate prin finanţarea de către stat a întreprinzătorilor capitalişti, prin sporirea înarmărilor, a datoriei publice şî a emisiunii inflaţioniste de hîrtie-monedă. Programul lui H. pledează, de fapt, pentru finanţarea de către stat a monopolurilor capitaliste.
   Han Ser Ia (n. 1900), scriitor coreean şi activist pe tărîm obştesc. Este fondatorul „Asociaţiei coreene pentru literatură şi artă proletară**. A desfăşurat o curajoasă activitate împotriva ocupanţilor japonezi şi a exploatatorilor coreeni. în romanele sale a înfă-
 42*
HANTRU
654
H ARDY
 ţişat momente din istoria clasei muncitoare din Coreea, precum şi din lupta poporului coreean împotriva cotropitorilor japonezi („Amurg", 1936, trad. rom. 1960; „Tinereţe", 1937; „Cio Hian", 1938; „Istoria") şi a intervenţioniştilor americani (romanul „Tedon-gan", povestirea „Şacalii").
   hântru (prescurtare din hectar, arătură normală şi tractor; AGROTEHN.), unitate de măsură convenţională folosită în planificarea lucrărilor cu tractoarele; reprezintă echivalentul energetic corespunzător executării cu tractorul a unei arături normale (de 18—20 cm adîncime) pe o suprafaţă ele un hectar de teren de consistenţă mijlocie. Pentru fiecare lucrare agricolă executată cu tractorul este stabilit un coeficient de transformare în hantri.
   hâos (în mitologia greacă), spaţiul nemărginit, cufundat în beznă şi acoperit de „neguri", care ar fi existat înaintea tuturor lucrurilor. Potrivit mitului redat de Hesiod în „Theogo-nia", din h, ar fi apărut Pămîntul (Geea), Dragostea (E-ros), întunericul (Ereb) şi Noaptea (Nyx), care, la rîndul lor, ar fi dat naştere întregii existenţe. Reprezentările despre o stare primordială de neorganizare a materiei care ar ^ fi precedat constituirea universului armonios (a cos-mosului) sînt caracteristice şi teoriilor cosmogonice ale filozofilor greci (ex. la Anaximan-dru, Empedocle, Anaxagora).
   Hapi, (în mitologia egipteană), numele Nilului zeificat.
   Hapi, unul dintre numele date în mitologia egipteană taurului sacru A p i s.
   haploidă (gr. haploos „simplu" şi eidos „aspect"; BIOL.), fază perioadă din dezvoltarea unui organism (plantă sau animal) caracterizată prin prezenţa în nucleele celulelor a unei jumătăţi din numărul de cromozomi dintr-o garnitură completă. Reducerea numărului de cromozomi se produce în cursul diviziunii celulare reducţionale (m e i o z ă). Celulele sexuale (gârneţii) se află în /. h.; prin unirea lor, în procesul fecundaţiei, rezultă un organism în fază diploidă.
   haplologie (gr. haploos „simplu" şi logos „cuvînt"; LINGV.), suprimare a unei silabe identice sau asemănătoare cu
0  silabă vecină (din acelaşi cuvînt ori din cuvinte învecinate) ; constituie o d i s i m i -
1  a ţ i e silabică totală (ex. coane faţă de cucoane).
   hapténá (MICROBIOL.), substanţă chimică, în general neproteică, care, împreună cu proteinele, formează antigénül complet, a cărui specificitate o determină. Separată din antigénül complet, h« îşi păstrează proprietatea de a reacţiona cu anticorpii specifici, dar nu este capabilă să provoace formarea lor.
   harâci (IST.) 1. Denumire a tributului pe care ţările romíné îl plăteau anual Imperiului otoman în sec. XV—XIX. Ţara Romînească l-a plătit pentru prima oară în 1415. H. a variat de-a lungul secolelor de la circa 3 000 la circa 155 000 de galbeni (în 1593). Moldova a plătit prima oară un h« de
2  000 de galbeni (în 1456), iar suma maximă atinsă a fost de circa 65 000 de galbeni (1593). Pentru acoperirea sumelor necesare h.9 s-a introdus o dare specială, purtînd acest nume, iar în sec. al XVII-lea alte două dări care o completau: lipsa haraciului şi adaosul haraciului. în Moldova, h. se mai numea darea împărătească sau birul împărătesc. 2. Una dintre cele patru rate în care se achitau dările; era numită şi seama cea mică şi se încasa în decembrie.
   harakiri, mod de sinucidere prin spintecarea pîntece-lui, practicat în Japonia, de către samurai, în epoca feudalismului şi mai tîrziu. Se săvîrşea voluntar, atunci cînd era lezată onoarea samuraiului, sau în semn de credinţă a acestuia faţă de suzeran şi devenea obligatoriu atunci cînd samuraiul era condamnat la moarte.
   harappa, cultura ^, cultură materială eneolitică de pe valea Indului. Cuprinde intervalul de timp dintre mileniul al III-lea şi mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. După nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie, c. h. poate fi
considerată ca aparţinînd sclavagismului timpuriu. Popu" laţia purtătoare a acestei culturi folosea o scriere hieroglifică originală (nedescifrată încă) şi sistemul zecimal de calcul. Este astfel denumită după localitatea cu acelaşi nume din Pakistanul de Vest.
   Harbin, oraş în nord-estul R.P. Chineze, aşezat în valea rîului Sungari (afluent al fluviului Amur), centrul administrativ al provinciei Heilun-ţzean. 1 552 000 loc. (1957). Important centru economic şi cultural. Principalele ramuri industriale sînt industria construcţiilor de maşini şi electrotehnică. Se produc motoare electrice, aparate de măsură şi de control, maşini-unelte, rulmenţi, vagoane, nave fluviale, aparate cinematografice ş.a. Sînt dezvoltate industria uşoară şi alimentară. Important port fluvial şi nod de comunicaţii feroviare. Institute de învăţă-mînt superior şi de cercetări ştiinţifice.
   hardpán (engl. hard „tare" şi pan „tavă"; AGR.), strat de pămînt compact, gros de 2— 10 cm, care se întîlneşte îndeosebi la solurile argiloase, imediat sub adîncimea de lucru a plugului, mai ales cînd arătura se face mereu la aceeaşi adîncime. Influenţează defavorabil permeabilitatea solului şi împiedică pătrunderea rădăcinilor în adîncime.
   Hardy [há:di], Frank (n.
1917), scriitor progresist australian. Fiu de muncitor. în romanul „Putere fără glorie" (1950, trad. rom. 1954) şi în volumul de povestiri „Legende din valea lui Bensőn", realizează un vast tablou critic al relaţiilor sociale din Australia. întemniţat pentru ideile sale progresiste, H. a fost eliberat în urma unei largi campanii de protest a opiniei publice.
   Hardy [hâ:di], Thomas (1840—1928), scriitor realist critic englez. S-a născut în sudul Angliei, la Upper Bock-hampton. în opere dominate de o atmosferă dramatică, H. a descris cu un realism pătrunzător nedreptăţile sociale din Anglia vremii sale şi viaţa amară a fermierilor sărăciţi din regiunea Wessex. Viziunea
 HARET
 655
HARKOV
estetică a lui H. a evoluat de la idealizarea vieţii patriar-hale a satului, opus de el oraş-şului capitalist, la realismul aspru, uneori umbrit de pesimism, care dezvăluie plăgile provocate de capitalism ^ atît în mediul citadin cît şi in cel rural. Dintre numeroasele sale lucrări, se impun romanele „întoarcerea pe meleagurile natale" (1878), „Primarul din Cas-terbridge** (1886), „Tess D’U-berville** (1891, uit. trad. rom.
1962)   şi „Jude cel neştiut"
(1896), remarcabile prin orientarea lor democratică, prin adîncimea analizei psihologice. Lirica sa („Poezii din Wessex**, 1898; „Poezii despre trecut şi prezent4*, 1902 ş.a.), folosind motive folclorice, militează pentru adevărul artistic simplu, fără artificii, şi condamnă războaiele şi calamităţile sociale.
  harém (arab. haram „lucru oprit**), apartament rezervat femeilor musulmane în vechile palate otomane. Marile h* ale bogaţilor, înalţilor demnitari din Turcia, Iran, Afganistan şi din alte ţări erau păzite de eunuci. Intrarea bărbaţilor în haremuri era interzisă, cu excepţia stăpînului şi copiilor lui.
  Haret, Spini (1851-1912), matematician, pedagog şi om politic romín, liberal de nuanţă poporanistă. Este primul romín doctor în matematici. Prin teza sa de doctorat „Asupra invariabilităţii axelor mari a orbitelor planetare*4 (1878), a adus o contribuţie de valoare mondială în probleme de mecanică cerească, demonstrînd, contrar opiniei generale de atunci, că axele mari ale orbitelor planetare nu sînt invariabile, ele suferind anumite perturbaţii seculare. în lucrarea „Mecanica socială** (publicată în limba franceză, 1910), H. a acordat prioritate factorilor spirituali ai dezvoltării sociale, a redus legile societăţii la legile mecanicii şi a propagat concepţia păcii între clase, negînd posibilitatea revoluţiilor sociale în viitor.^ Ca ministru al instrucţiunii a luat măsuri pentru extinderea reţelei şcolilor „pri-mare4* ^ săteşti şi a şcolilor de meserii, precum şi pentru atragerea învăţătorilor în munca de
răspîndire a culturii în masele ţărăneşti. A iniţiat reforma învăţămîntului secundar şi superior (1898) şi a învăţămîntului profesional (1899). El a introdus în locul liceului clasic
Sp. Haret
unic liceul trifurcat, care avea în cursul superior o secţie clasică, una modernă şi una reală. Prin măsurile luate, H. a urmărit în primul rînd sprijinirea procesului de formare a unei burghezii rurale şi întărirea statului burghezo-moşieresc. Reformele sale conţineau şi unele elemente progresiste (organizarea unitară a învăţămîntului de cultură generală, orientarea lui mai realistă, ponderea mai mare acordată ştiinţelor naturii).
   Harghita, munţi vulcanici în Transilvania, cuprinşi între Munţii Gurghiului la nord şi Munţii Baraoltului la sud. Altitudinea maximă: 1 801 m (vîrful Harghita). Are mai multe resturi de cratere vulcanice. Prezintă interes turistic. In cuprinsul acestor munţi
se află situată staţiunea climatică Harghita-Băi, cu izvoare carbogazoase. în apropierea a-cesteia se găsesc şi exploatări de caolin.
   „Harian Rakjat", cotidian, organ al C.C. al Partidului Comunist din Indonezia. Apare la Djakarta din 1951.
   Hariri (Al-Hariri), Abu Muhammed (1054 — 1122), scriitor persan. Dezvoltînd tradiţia inaugurată de Hamadani, H. este autorul unei renumite culegeri de macama-uri. Prin intermediul eroului acestora, un vagabond isteţ pus în cele mai diverse situaţii, H. dă preţioase informaţii privitoare la societatea timpului. Maestru al genului, Hariri s-a remarcat prin arta cu care a folosit stilul ornant al prozei arabe.
   Harfcness [ha:knes/, Mar-garet (sec. XIX), scriitoare engleză. în povestirile sale „Fata din citadelă** (1887), „Fără lucru**      (1888)    ş.a. a
zugrăvit, de pe poziţii socialiste, situaţia    clasei    munci-
toare engleze. Engels a considerat aceste scrieri utile în propaganda socialistă din acea vreme.
   Harkov, oraş în U.R.S.S., în nord-estul      R.S.S.    Ucrai-
nene. 1 006 000 Ioc. (1963). Nod feroviar. Important centru al industriei constructoare de maşini (utilaj energetic, minier, metalurgic, maşini-unelte, maşini agricole, diverse aparate, maşini de transport etc.). Este dezvoltată şi industria materialelor de construcţie, chimică, textilă, de blănărie şi încălţă-
harmenopulos
656
HARTĂ
                                                                MARTA SSNOPTSCA
n izobara                  Front caid  hantiadon (maxim barometríc)
HVTrrr< front reco         front odus  Q c
minte, alimentară, poligrafică. Centru cultural şi ştiinţific, cu numeroase institute de învă-ţămînt superior, teatre, muzee.
   Harmenopulos (Armeno-pol), Constantin (1310—1380 sau 1383), jurist bizantin, judecător la Salonic, autor al culegerii de legi „Hexabiblos“ sau „Manualul de legi".
   hârpă, instrument muzical cu coarde, diferite ca lungime şi acordaj, dispuse între o cutie de rezonanţă şi o consolă. Sunetele se obţin prin ciupire sau alunecare (glissando). Prin acţiunea unor pedale, harpele moderne pot obţine totalitatea sunetelor gamei cromatice. Instrumentul, cunoscut încă din antichitate, a fost perfecţionat la începutul secolului al XIX-lea;#
   Harpii (în mitologia greacă), monştri răufăcători, înfăţişaţi ca femei înaripate sau ca păsări de pradă cu cap de femeie. Considerate mesagere ale lui Hades, Harpiile personificau furtunile şi moartea.
   harpón (PESC.), unealtă pentru vînatul animalelor marine mari, cunoscută încă de la sfîrşitul paleoliticului. Are forma unei bare de metal sau de lemn cu vîrf metalic ascuţit. La h. moderne, vîrful are aripioare care se deschid după pă-
trunderea în corpul animalului.
 Flotilele de bale-niere moderne folosesc h. lansate de tunuri cu ţeava neghintuită şi au la vîrf o grenadă care explodează în corpul animalului.
   Harris [héris],
 Seymour Edwin (n. 1897), economist american, profesor de economie politică la Universitatea din Harvard; adept al lui Keynes, susţinător al instituţio-nalismului. Reînviind teoria neştiinţifică a „productivităţii descrescînde a muncii şi capitalului", el încearcă să argumenteze necesitatea „stabilizării veniturilor", adică reducerea salariului faţă de creşterea productivităţii muncii şi a costului vieţii, îndeosebi prin mărirea considerabilă a impozitelor. Editor al revistelor „Eco-nomics and Statistics" şi „Quar-terly Journal of Economics".
   Harrisburg [hţrisbd'.g], o-raş în nord-estul S.U.A., aşezat pe malurile rîului Sus-quehanna, centrul administrativ al statului Pennsylvania.
 79 700 loc. (1960).
   întreprinderi ale industriei siderurgice, constructoare de maşini, textile, alimentare.
   hârtă 1. (GEOGR.) Reprezentare în plan orizontal a suprafeţei terestre sau a unei părţi din ea, generalizată şi micşorată conform unei anumite scări de proporţie. Se întocmeşte pe baza unei proiecţii cartografi ce. Redă detaliile naturale ale scoarţei (formele de relief, oceanele şi mările, apele curgătoare, lacurile, pădurile etc.) şi cele rezultate în urma activităţii societăţii o~ meneşti (şoselele, căile ferate, canalele, aşezările etc.), reprezen-
 tate în general prin culori şi semne convenţionale. Există şi hărţi speciale, care se întocmesc pe baza h» generale şi care redau repartizarea diferitelor fenomene naturale sau sociale (ex. h. climatice, h. de vegetaţie,
h.  etnografice, h. economice etc.). în funcţie de scară se deosebesc hărţi topografice (la scară mai mare de 1 : 200 000), hărţi topografice de ansamblu (la scară mijlocie, de obicei între 1 : 200 000 şi 1 : 500000) şi hărţi de ansamblu (la scară mai mică de 1 : 500 000). V. şi atlas. — H. sinoptică hartă pe care sînt înscrise valorile principalelor elemente meteorologice pentru un număr cît mai mare de puncte de observaţie din cuprinsul unei regiuni geografice întinse, la ora respectivă de observaţie. Pe baza acestor date, pe h. s. se trasează izobarele, se determină ciclonii, anticiclonii, fronturile de aer ş.a. Executate din şase în şase ore, h. s., prin succesiunea lor, scot în evidenţă deplasarea maselor de aer, ajutînd la prognoza vremii.
2.  (GEOL.) Hartă geologică, hartă pe care este reprezentată răspîndirea pe suprafaţa Pămîntului a formaţiilor geologice de diferite vîrste şi raporturile dintre aceste formaţii în cadrul unei regiuni oarecare. Vîrstă formaţiilor se prezintă prin culori sau haşuri, iar poziţia şi raporturile dintre ele prin semne convenţionale. H. g. ajută la îndrumarea lucrărilor de cercetare pentru descoperirea zăcămintelor de substanţe minerale
 |3-3-=~| Marne senomene ‘ Gresii turomene
  imerate cenomaniene
 | VvV j 6ram te pa/eozotcc
 IVlVl Micâşistunproteroioice^
Punct Fosili Fer Fdl/e
     —— Ax de cută sindinală ne •
     |— Ax de cută anticfindlă
      Direcţia şi înclinarea
     11     straielor
     .----Contact geologic
  Hartă geologică însoţită de un profil geologic
 HARŢÂ
657
HARŢE
utile. în R.P.R. au fost întocmite h. g. la diferite scări, dintre care sînt de menţionat h. g. a
R.P.R. 1: i 500 000, editată
de Institutul de geologie şi geografie al Academiei R.P.R.,
h.g. a R.P.R. 1: 500 000, editată de Comitetul geologic, în scopul înţelegerii mai clare a structurii geologice dintr-o regiune dată, h. g. sînt însoţite adesea de profiluri geologice, care arată dispoziţia şi raporturile dintre diferitele formaţii geologice în profunzime. — H. hidrogeologică, hartă pe care sînt reprezentate, prin semne şi culori convenţionale, repartiţia, proprietăţile fizice şi chimice şi condiţiile de zăcămînt ale apelor subterane. Pentru reprezentarea adîncimii la care
se găsesc apele subterane se utilizează hidroizobate, hidroizohipse etc. H.h. dă o imagine a rezervelor şi a calităţii apelor subterane dintr-o regiune, ajutînd astfel la rezolvarea problemelor puse de alimentarea cu apă a unor centre populate sau industriale, precum şi de proiectarea unor construcţii hidrotehnice. —- H. metalogeneticâ, hartă geologică pe care este reprezentată repartiţia substanţelor minerale utile dintr-o regiune. H. m. ajută la stabilirea prognozelor pentru prospecţiunile geologice. — H. paleogeografică, hartă pe care sînt reprezentate, prin semne şi culori convenţionale, condiţiile fizico-geografice (conturul şi relie-
ful uscatului, zonele de adîn-cime a mărilor, datele asupra climei şi asupra răspîndirii grupelor de animale şi de plante) ale unei regiuni în timpul unei anumite epoci geologice. H. p. se întocmeşte pe baza datelor obţinute din studiul depozitelor geologice şi al resturilor de organisme formate în epoca respectivă. H. p. ajută la înţelegerea istoriei geologice a unei regiuni şi la lămurirea condiţiilor în care au luat naştere diferite zăcăminte de substanţe minerale utile. — H. tectonică, hartă pe care sînt reprezentate, prin semne şi culori convenţionale, formele şi vîrstele diferitelor elemente ale structurii tectonice a scoarţei terestre (geosin-cîinale, platforme, anticlinorii, şinclinorii, anteclize, sineclize, cute şi falii importante etc.). H. t. dă o imagine a structurii şi evoluţiei geologice a unei regiuni şi ajută la stabilirea legăturii dintre acestea şi for-marea diferitelor zăcăminte de substanţe minerale utile.
3.  (LINGV.) Hartă lingvistică, hartă pe care sînt înregistrate fapte de limbă dintr-o regiune oarecare. Unele h. L înregistrează fapte particulare (ex. denumirile unei noţiuni în regiunea respectivă, răspîn^ direa unui fonetism sau a unei forme gramaticale etc.), altele totalizează constatările mai multor hărţi de acest fel, stabilind ariile diferitelor fenomene lingvistice şi limitele dintre graiuri sau dialecte. V. şi atlas lingvistic.
   Harţe [ha:t/, Francis Bret (1836—1902), scriitor nord-american. în nuvelele şi romanele sale a descris viaţa aspră a căutătorilor de aur şi aspecte din viaţa populaţiei chineze din California* Simpatia autorului se îndreaptă spre oamenii simpli, exploatatorii şi speculanţii constituind ţinta permanentă a satirei sale („Povestiri ale argonauţilor1*, 1875; romanul „Gábriel Conroy“, 1876). Unele povestiri ale lui H. au fost traduse şi în romîneşte sub diferite titluri („Un idil din Ro-şeni“, 1884; „Coliba blestema-tă“; „Poveşti din ţara aurului”; „Schiţe din California" ş.a.).
                                      LEGENDA                      
                                   ROCI ERUPTIVE                   
                         |vVvVv| Andez/te ) OT/Ui Băzaite          
                                 ROCI SEDIMENTARE                  
      o' -       f| 111111 Conglomerate, gresii şi argile          
A:-\ d ^ .4- a a II ■ 11111 de virstâ ere te ci că superioară      
                 KSSNN Şisturi argi/oase, gresu şi marne cat-      
                 ISXvvl 'caroase de virstâ cretacicâ inferioară    
                 1-L.^.j.jxj felea re de vins/ájurasicé superioara 
                 ROCI METAMORFICE                                  
                 Şisturi sericitocbr//oase                         
                 ZĂCĂMINTE DE-                                     
                 © Plumb şi zme ® Molibden                         
                 O Cupru O Eter                                    
Harta metalogeneticâ
 HARTFORD
658
 HASDEU
   Hartford [há:tf?d]> oraş ín S.U.A., centrul administrativ al statului Connecticut. 161 080 loc. (1960). Nod feroviar şi rutier. Centru al industriei construcţiilor de maşini (maşini de scris, motoare pentru avioane, armament, maşini frigorifice, echipament electric etc.) şi al industriei alimentare.
   Hartley [há:tli], David (1705-1757), medic şi filozof materialist englez, unul dintre fondatorii psihologiei a-sociaţioniste (v. asociaţi-o n i s m). El a considerat că la baza fenomenelor psihice stau procesele fiziologice, dar a redus în mod mecanicist aceste procese la „vibraţiile particulelor de substanţă nervoasă".
   Hartmann, Nicolai (1882—
1950), filozof german, întemeietorul concepţiei filozofice denumite „ontologia critică". A criticat, de pe poziţiile unui idealism obiectiv raţionalist, neopozitivismul şi alte curente idealist-subiective. H. a atribuit o existenţă ideală obiectivă structurilor matematice, principiilor logice şi valorilor etice. Prin teoria despre „straturile multiple" ale existenţei, H* s-a apropiat de ideea complexităţii crescînde a fenomenelor. în gnoseologie a încercat să se situeze deasupra idealismului şi materialismului.
   Hartmann von Aue [fon aua] (c. 1170—c. 1210), poet epic german. A prelucrat, în spiritul eticii feudale, cîteva romane cavalereşti franceze („E-rek", „Iwein"), opera sa principală fiind însă povestirea versificată „Sărmanul Heinrich". în scrierile sale, sentimentul dragostei pierde din caracterul de convenţionalitate, specific liricii erotice medievale, căpătînd trăsături realiste.
   Harun al-Raşid, calif a-rab (786—809) din dinastia Abbasizilor, în timpul căruia califatul de Bagdad a ajuns la un înalt grad de dezvoltare economică şi culturală. în timpul domniei lui s-a întărit feudalismul, s-au lărgit relaţiile comerciale cu ţările din Europa apuseană şi au avut loc puternice răscoale antifeudale. Figura idealizată a lui H. apare în culegerea de basme orientale „O mie şi una de nopţi".
   Harunobu, Suzuki (c. 1720—1770), pictor şi xilo-gravor japonez. Lucrările inspirate din frumuseţile naturii japoneze (ciclurile reprezentînd cîmpuri de orez şi pomi înfloriţi) sau din viaţa cotidiană a oamenilor din popor, realizate în spiritul artei populare, sînt graţioase şi de o deosebită strălucire coloristică („Tînără femeie cîntînd din flaut" etc.). Reprezentat în Muzeul de Artă al R.P.R.
   haruspicii (lat. haruspex, -tas „prezicător"; în Roma antică), preoţi care pretindeau că pot prezice viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate şi pe baza observării fenomenelor naturii (tunet, fulger, trăsnet etc.). Practica h, îşi are originea la etrusci.
   Harvey [hâ:vi], William (1578—1657), medic englez, fondatorul fiziologiei moderne.
                                                     W. Harvey
 în 1619 a demonstrat experimental pentru prima oară circulaţia sîngelui din artere în vene. Aceste date se găsesc consemnate în lucrarea sa fundamentală „Despre mişcarea inimii şi sîngelui", publicată în 1628. H. a adus de asemenea o contribuţie importantă la dezvoltarea embriologiei ştiinţifice. El a enunţat dictonul „omne vivum ex ovo" (orice vieţuitoare provine dintr-un ou).
    Harz [harţ], masiv muntos în Europa centrală, pe teritoriul R.D. Germane şi R.F. Germane, între văile Saale şi Leine, cu înălţimi care variază în general între 600 şi 800 m în partea de nord-vest şi 300 şi 400 în sud-est. Altitudinea maximă: 1 142 m (vîr-
 ful Brocken). Este intens fragmentat de văi, care facilitează circulaţia, mai ales în părţile periferice. Climă rece şi umedă. împădurit în partea de nord-vest. Sud-estul masivului, zonă mai joasă, este cultivat. Zăcăminte de minereuri polimetalice. Industrie forestieră. Este dezvoltată creşterea vitelor.
   Hasdeu, Bogdan Petriceicu (1838—1907), lingvist, istoric şi scriitor romín, una dintre cele mai proeminente personalităţi ale culturii noastre din secolul al XIX-lea. A fost membru al Academiei Romíné. Născut dintr-o familie cu vechi preocupări intelectuale, a studiat ^ la Vinniţa, Cameniţa, Chişinău şi Harkov. A avut legături cu mişcările secrete antiţariste. Urmărit de poliţie, s-a refugiat (1857) în Principatele Romíné. A fost, pe rînd, judecător, profesor secundar, director al Arhivelor statului şi profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. Moartea pretimpurie a fiicei sale Iulia (1888) l-a zdruncinat sufleteşte, împingîndu-1 în ultimii ani ai vieţii spre spiritism. Trăind într-o epocă de mari prefaceri sociale şi J de instabilitate politică, H. a avut o evoluţie sinuoasă, contradictorie, oscilînd între patriotism şi naţionalism, între tendinţele materialiste şi cele idealiste. Ca rezultat, între altele, al puternicei influenţe exercitate de democraţii revoluţionari ruşi şi de ideologia paşoptistă, în activitatea sa au predominat însă poziţiile înaintate. De-a lungul anilor, a condus numeroase publicaţii periodice, dintre care cele mai însemnate au fost: „Ro-mania" (1858), „Din Moldova", devenită apoi „Lumina" (1862 -1863), „Traian" (1869-1870), „Columna lui Traian" (1870— 1877 şi 1882— 1883) ji revistele satirice „Aghiuţă" (1863-~ 1864) şi „Satyrul" (1866). în coloanele acestora, H* a luptat pentru unirea principatelor, a sprijinit ideea împroprietăririi ţăranilor şi a secularizării averilor mănăstireşti, a demascat regimul oligarhic, corupţia clerului, venalitatea politicienilor burghezi şi monarhia. Este întemeietorul lingvisticii, filolo"
 HASDEU
659
HASEK
 giei şi lexicografiei noastre ştiinţifice. Este primul lingvist romín care a folosit larg metoda comparativ-istorică. In „Principii de filologie comparativă ario-europee“ (1875), primul tratat romînesc de lingvistică generală, a pus pentru întîia oară la noi problema substratului daco-tracic şi a elementelor vechi germanice în limba romînă şi a combătut atît latinismul cît şi teoria lui Roesler privind formarea poporului romín exclusiv în sudul Dunării. „Cuvinte din bătrîni" (1878—1881), valoros studiu filologic, conţine vechi documente scrise în limba romînă, cărţi populare din sec. al XVI-lea şi al XVII-lea (voi. I şi II). în volumul al III-Iea, care cuprinde o schiţă a istoriei limbii romíné, este formulată pentru întîia oară, în mod ştiinţific, în lingvistica mondială, celebra teorie â circulaţiei cuvintelor. „Etymologicum Magnum Romániáé" (4 voi.,* 1886—1898) este un vast dicţionar al limbii romíné, cu-prinzînd tratarea monografică a cuvintelor de la „A" pînă la „bărbat". Spre deosebire de predecesori, H. pune la temelia dicţionarului său limba vie» vorbită de popor. Preocupat de limba populară din toate regiunile cu populaţie romînească, H. a făcut, la noi, prima anchetă dialectală prin corespondenţă (1884), prin care a obţinut un bogat material, folosit si azi în cercetările lingvistice şi folcloristice. Bun cunoscător al limbilor slave, H. este primul slavist romín de seamă. El a condamnat atît teoriile latiniste cît şi exagerările slavizante ale lui A. de Cihac. Este şi cel dintîi istoric romín care a publicat (în „Arhiva romînească", editată de el) documente slave şi izvoare ruseşti, polone şi sîr-beşti privitoare la istoria ţărilor romíné. Pe linia ideilor lui N. Bălcescu a scris monografia „Ion Vodă cel Cumplit" (1865), în care prezintă, în spirit patriotic, caracterul popular al domniei lui Ioan Vodă, şi monografia neterminată „Istoria critică a romînilor" (1873—1875), în care combate teza neştiinţifică a întemeierii Moldovei şi Ţării Romîneşti prin descălecat. Por-
 nind de la unele teze idealiste ale lui Hegel şi Vico, H. socoteşte istoria în parte ştiinţă şi în parte „divinaţie", adică artă. Concepţia sa despre istorie este de asemenea umbrită de unele elemente mistice şi naţionaliste. Ca folclorist, H. se impune printre primii cercetători ştiinţifici ai literaturii
B.P. Hasdeu
noastre populare, pe care o considera o sursă de cunoaştere a forţelor morale şi intelectuale ale poporului şi un mijloc de a da literaturii culte un caracter original. Alături de Al. Odobescu, el este unul dintre întemeietorii, la noi, ai folcloristicii comparate, studiind geneza motivelor (voi. II din „Cuvinte din bătrîni"). Ca scriitor, H. a susţinut caracterul social militant al literaturii şi s-a afirmat atît în domeniul poeziei cît şi în cel al prozei şi dramaturgiei. Orientarea sa e pregnant romantică, vădind un temperament dinamic, înclinat spre culorile sumbre sau violente şi spre fantastic. Versurile sale, adunate în volumele „Poesie" (1873) şi „Sarcasm şi ideal"
(1897), au ca tematică principală evocarea trecutului istoric, cu aluzii critice la realităţi specifice anilor de domnie ai lui Carol I („Vornicul Iancu Moţoc", „Ionaşcu Vodă" ş.a.) şi oglindirea directă a unor aspecte sociale din vremea sa („Adevăratul poet", „Sărăcia", „Odă la boieri", „Complotul bubei", „Muntele şi valea"). H. este autorul unei nuvele de mari dimensiuni, „Micuţa. Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui student" (1864), în care satirizează frivolitatea me-
diului universitar din acea vreme, şi a romanului istoric (neterminat) „Ursita" (1865), închinat evocării ultimilor ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare. „Răzvan şi Vidra" (1867), cea mai realizată dramă romantică în versuri, cu subiect istoric, din literatura romînă, inspirîndu-se din biografia făcută de N. Bălcescu lui Răzvan Vodă, înfăţişează, cu aluzii la realitatea socială caracteristică şi vremii sale, conflictul dintre boieri şi popor în sec. al XVI-lea şi setea de libertate a maselor. Folosind o limbă bogată şi nuanţată, adesea de sursă folclorică, mînuind cu artă simetriile şi antitezele, H. a creat caractere puternice, dominate de mari pasiuni şi angrenate într-o intensă acţiune dramatică. în comedia ,Trei crai de la răsărit" (1871 — Í872), H. satirizează cu vervă, în spirit realist critic, latinismul, italienismul şi francomania cosmopoliţilor vremii, precum şi politicianismul burghez. Personalitate enciclopedică, înzestrată cu excepţionale aptitudini ştiinţifice şi literare, Bogdan Petri-ceicu Hasdeu a exercitat o influenţă pozitivă asupra dezvoltării culturii noastre moderne.
   Hasdeu, Iulia (1869—1888), poetă romînă de limbă franceză, fiică a lui B.P. Hasdeu. A început să scrie încă de cînd era elevă. A compus satire, meditaţii, comedii şi drame, publicate în trei volume de „Opere postume** (1889—1890), care vădesc multă sensibilitate şi însuşiri artistice promiţătoare.
   Hasdrubal, numele unor comandanţi militari cartaginezi, dintre care cei mai cunoscuţi sînt: H.(? —221 î.e.n.), ginerele lui Hamilcar Barcas, după moartea căruia a continuat politica de cuceriri a acestuia, ocupînd Spania pînă la Ebru şi a întemeiat oraşul Noua Cartagină (azi Cartagena), şi H. (? —207 î.e.n.), fratele Iui Hanibal, comandantul armatei cartagineze trimise în ajutorul acestuia. Hasdrubal a fost în-frînt de romani şi omorît în luptă.
   Hasek, Jaroslav (1883—
1923), scriitor satiric ceh. S-a
HASENCLEVER
 660
HATMAN
născut la Praga. în tinereţe a simpatizat cu anarhiştii şi a colaborat la ziarul acestora „Komuna" (1907). în timpul primului război mondial, fiind
J. Hasek
mobilizat pe frontul ruso-aus-triac, a trecut la ruşi. în 1918 a intrat în rîndurile Partidului Comunist (bolşevic), par-ticipînd, în calitate de comisar al Armatei Roşii, la lupta împotriva intervenţioniştilor. în 1920 s-a reîntors în Cehoslovacia, unde a colaborat la ziarul „Rudé prâvo", organ al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Autor a peste 1 000 de povestiri umoristice şi satirice, în care a ridiculizat realităţi social-politice din Imperiul aus-tro-ungar şi din republica cehoslovacă burgheză, Hasek s-a impus cu deosebire prin romanul de renume internaţional v„Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial"
(1920-1923, trad. rom. 1956).
Satiră necruţătoare la adresa militarismului, clerului, presei, societăţilor de filantropie şi altor instituţii burgheze, romanul întruchipează prin e-roul lui central, soldatul ăvejk, umorul sănătos, verva, ingeniozitatea şi bunul-simţ al poporului, ostil spiritului cazon, obtuz şi viciat al oficialităţilor vremii. Utilizînd un stil colorat, uneori licenţios, în care abundă imagini de mare plasticitate, pilde şi aforisme, Jaroslav Hasek a creat prin acest roman o operă profund naţională şi populară.
   Hasenclever [házsnclevar], Walter (1890—1940), scriitor german, unul dintre reprezentanţii expresionismului. în dramele, ca şi în versurile sale,
H. s-a pronunţat, de pe poziţiile intelectualităţii de stînga germane, împotriva războiului, în 1933 a fost nevoit să emigreze. Ultimele sale scrieri au un pronunţat caracter antifascist (comedia „Münchhau-sen", reprezentată în 1947). Internat de fascişti într-un lagăr de concentrare din Franţa, s-a sinucis.
   hasidism, doctrină religioasă a unei secte mozaice din răsăritul Europei, întemeiată în Polonia în sec. al XVIII-lea de Israel ben Eiieser. Iniţial a exprimat protestul maselor împotriva autorităţii rabinilor. Ulterior, hasi-dismul a evoluat spre un misticism extrem.
   Haskil, Clara (1895-1960), pianistă de mare renume. S-a născut la Bucureşti şi a studiat la Viena şi apoi la Paris cu A. Cortot, obţinînd „primul premiu" al Conservatorului. S-a afirmat de la vîrstă de 9 ani. A colaborat în formaţii de muzică de cameră cu Enescu, Ysaye, Casals etc. A interpretat în special muzică de Scarlatti şi Mozart, cu o desă-vîrşită tehnică şi expresie, cu o fină înţelegere a specificului stilistic.
   hasmaţuchi (BOT.) v. as-măţui.
   háspel (IND. TEXT.), tobă rotitoare cu secţiune circulară sau eliptică, care face parte dintr-o instalaţie de finisare textilă (albire, vopsire sau spălare). Ţesăturile cusute în forma unei benzi fără sfîrşit sînt antrenate de h. şi trecute printr-o baie în vederea efectuării operaţiei de finisare respective.
   Hassan al II-lea (n. 1929), rege al Marocului (din 1961), fiul fostului rege Mahomed al V-lea.
   Hastings [héistiyz], oraş situat în sud-estul Angliei, pe ţărmul Mării Mînecii, unde, în 1066, ducele Normandiei, William Cuceritorul, a repurtat o victorie hotărîtoare asupra anglo-saxonilor, cucerind Anglia.
   haşiş (FARM.), cuvînt arab denumind o substanţă preparată din vîrfurile florale ale plantei Cannabis indica, aglutinate cu răşina excretată de
aceasta. în medicină se utilizează ca narcotic şi analgezic, în special în durerile gastrice. Consumat vreme îndelungată, haşişul duce la toxi* comanii grave, cu halucinaţii şi delir furios, uneori chiar la demenţă.
   haşiiri, linii paralele, continue sau întrerupte, de grosimi egale, trase după anumite reguli, care servesc la reprezentarea reliefului în hărţi, a diferitelor materiale sau a secţiunilor într-un desen tehnic etc.
   Hathor, una dintre principalele divinităţi ale vechilor egipteni, zeiţa cerului şi a fecundităţii, confundată mai tîrziu cu Isis. în oraşul Dendera, principalul centru al cultului lui H., a luat naştere unul dintre tipurile de coloane caracteristice ale arhitecturii egiptene, coloana ha-ihorică, avînd capitelul decorat
 cu patru capete Coloană hathorică ale zeiţei.
   hatihumaiúm (turc. hatt-i humaiun „autograf imperial"), hatişerif purtînd deasupra pe-ceţii (tugra) o formulă scrisă de mîna sultanului, prin care se atrăgea atenţia asupra importanţei documentului.
   hatişerif (turc. hatt-i şerif „scrisoare ilustră"), denumire dată unui document important emis de cancelaria Porţii otomane, în numele sultanului, purtînd pecetea (tugra) acestuia. Cuprindea un decret sau un ordin către marii demnitari ai imperiului.
   hatman 1. Titlu purtat în evul mediu de marii generali sau de comandanţii oştilor polone şi ai celor căzăceşti. La cazaci, care erau organizaţi milităreşte, h. avea şi funcţia de conducător suprem şi era ales de adunarea cazacilor, numită radă. 2. Titlu dat în Moldova, în evul mediu, boierului însărcinat cu funcţia de pîrcălab şi portar al Sucevei, în acelaşi timp şi comandant peste toate oştile ţării. Denumirea este împrumutată de la poloni.
 HATTERAS
 661
 HAUSTÖRI
                                                                              Hatteras fhéterzs], Capul > cap pe coasta estică a Americii de Nord (statul Ca-rolina de Nord din S.U.A.).
   battéria (Sphenodon punctata ), specie de şopîrlă din grupul rincocefalelor, unicul reprezentant actual al unor reptile străvechi, dispărute încă din perioada permiană. Prin aspectul exterior şi prin structura sa internă, h. se deosebeşte prea puţin de strămoşii săi dispăruţi, ceea ce îndreptăţeşte denumirea de „fosilă vie“ ce i se dă. H. are 50—60 cm în lungime, este de culoare verde-măsli-nie; pe partea posterioară a capului, pe gît şi pe spate are o creastă zimţată. Este un animal nocturn, exclusiv carnivor. Trăieşte în Noua Zeelandă şi este ocrotită prin lege.
   Hattuşill al III-lea, rege hitit, în timpul căruia statul hitit a cunoscut o epocă de mare dezvoltare. A pus capăt conflictului dintre Egipt şi statul hitit, încheind în 1295 î.e.n. un tratat de pace cu Ramses al II-lea, primul tratat de acest fel cunoscut în istoria diplomaţiei.
                                                                              Haţeg, oraş raional în reg. Hunedoara, reşedinţă de raion.
4 850 Ioc. (1964). Industrie alimentară. în apropiere de H. se află un parc pentru colonizarea cerbului lopătar şi a zimbrului. — Raionul H., cu 52 380 loc. (1964). Economie agricolă: este dezvoltată creşterea animalelor (bovine şi ovine) şi pomicultura (pruni şi meri); cerealele ocupă suprafeţe restrînse. Exploatări forestiere. Pe teritoriul raionului se găseşte rezervaţia naturală din masivul Retezat.
   haţegâna, joc popular romînesc din sudul Transilvaniei. Se joacă în formaţie de perechi care evoluează unele după altele în cerc, partenerii ţinîn-du-se de mînă. Are ritm binar. Se execută la comandă, cu învîrtiri şi treceri pe sub mînă în tempo foarte vioi.
                                                                                Haţieganu, Iuliu (1885—
1959), medic romín. A fost profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei R.P.R. Este cunoscut prin cercetările sale asupra patologiei aparatului digestiv, cardiovascular, excretor, a sistemului
  nervos etc. A adus de asemenea importante contribuţii în problema sifilisului visceral şi în cea a nevrozelor viscerale.
I. Haţieganu
Iuliu Haţieganu a format Ia Cluj o valoroasă şcoală de medicină internă.
   Hauff, Wilhelm (1802— 1827), scriitor romantic german. A devenit popular prin basmele sale inspirate din folclorul german („Inimă rece“, trad. rom. 1957; „Muck cel mic**, trad. rom. 1956; „Fantezii în Ratskeller din Bremen“; „Califul Barză**). A mai scris povestiri („Cerşetoarea de pe Pont des Arts“) şi romanul istoric „Liechtenstein** (3 voi., 1826), imitat după scrierile lui Wal-ter Scott.
   Haug fog7, Gustave Emile (1861 — 1927), geolog francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. H. a efectuat cercetări în domeniul tectonicii, stratigrafiei, paleontologiei şi geologiei regionale şi a adus contribuţii însemnate la studiul legilor de dezvoltare a geosinclinalelor şi al raporturilor dintre diferitele procese geologice.
   Hauptmann, Gerhart (1862
—  1946), scriitor german. S-a născut la Obersalzbrunn, în Silezia. A debutat cu epopeea „Promethideulos**, în 1885, dar s-a afirmat cu deosebire ca dramaturg. Primele sale opere au fost create într-o epocă în care în Germania capitalismul intrase în faza lui monopolistă. Contradicţiile de pe a-tunci ale societăţii germane au influenţat şi orientarea literară a Iui H., determinîndu-i un drum sinuos, oscilant. Atras de tematica socială, el a înfă-
ţişat de pe poziţii realist-cri-tice, umbrite însă de elemente naturaliste, aspecte întunecate ale societăţii burgheze (piesele „în zori“, 1889, „Blana de biber1893). Cea mai importantă lucrare a lui H. este drama în cinci acte „Ţesătorii** (1892), evocare a mizeriei maselor proletare din Germania anului 1840, a conflictului iscat între acestea şi autorităţile care îi sprijineau pe fabricanţi. Piesa a âtîrnit un mare interes în cercurile teatrale din diferite ţări. La noi, ea a fost jucată mai întîi de către artiştii amatori muncitori din Braşov (în 1909) şi apoi de către cercurile artistice muncitoreşti bucureş-tene (în 1927). Spre sfîrşitul sec. al XIX-lea, H. începe să se izoleze tot mai mult de problemele sociale acute ale epocii şi să se orienteze spre neoromantism şi simbolism („înălţarea la cer a Iui Hannele*** 1894; „Clopotul scufundat*** 1896). în ultimii ani ai vieţii*
G. Hauptmann
retras, dezaprobînd tacit fascismul, H. a scris drame cu tendinţe clasicizante şi piesa „în amurg** (1932), în care înfăţişează tragedia personalităţii umane în societatea burgheză. H. a scris şi cîteva romane. După înfrîngerea Germaniei hitleriste, H. şi-a exprimat încrederea în evoluţia democratică a patriei sale. Premiul1 Nobel (1912).
   haustóri (din lat. haustum,. de la haurire „a scoate, a extrage**; BOT.), organe vegetale asemănătoare unor ventuze, cu ajutorul cărora unele plante parazite absorb hrana din plantele pe care Ie parazit tează (ex. la cuscută).
 HAUTERIVIAN
 662
 HAWAI
Vedere din Havana
   hauterivián (STRAT.), al doilea etaj al cretacicului inferior, caracterizat prin anumite specii de amoniţi, belemniţi, brahiopode şi lamelibranhiate. In R.P.R. se găseşte în zona flişului Carpaţilor Orientali, în bazinul Dîmbovicioarei, în Banat, în Dobrogea (la Cernavodă), în Munţii Codrului, Pădurea Craiului etc.
   Haüy [aţii]* Rene Just (1743—1822), cristalograf şi mineralog francez. A fost profesor la Şcoala de mine din Paris şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Datorită descoperirii legii raţionalităţii indicilor şi elaborării teoriei structurii interne a cristalelor, H. este considerat unul dintre întemeietorii cristalografiei.
   havaléle (turc. havals „mandat" ; în evul mediu, în ţările romíné) 1. Ordine ale Porţii otomane către domnii ţărilor romíné pentru executarea anumitor prestaţii (în bani sau în natură) în contul haraciului. 2. Munci prestate de ţărani la curţile boiereşti sau pentru domn.
   Havana (La Habana), capitala Republicii Cuba, situată pe ţărmul de nord-vest al insulei, port în strîmtoarea Florida. 1 500 000 loc., inclusiv suburbiile (1961). Centrul politic, ^ economic şi cultural al ţării. Industrie de prelucrare a tutunului, alimentară (zahăr, conserve de peşte, rom), textilă, de pielărie, chimică, de prelucrare a metalelor ş.a.
Prin portul H. se efectuează circa 3/4 din import (combustibili, materii prime, produse de larg consum) şi 1/3 din exportul ţării (zahăr, rom, tutun şi ţigări). Academie,universitate, biblioteci, teatre, muzee. Este un oraş modern,* cel mai mare oraş din regiunea Antilelor. Important centru turistic.
  ha váré (MINE), operaţie de tăiere a unor făgaşe în frontul unei lucrări miniere dintr-un masiv de roci sau din-tr-un zăcămînt în curs de exploatare, pentru uşurarea desprinderii materialului din masiv. H. este o operaţie auxiliară, care precedă tăierea cu explozivi sau cu ciocane de abataj a rocilor de tărie medie, în zăcăminte cu stratificaţie regulată. Se mai numeşte havaj.
  haveză (MINE), maşină minieră cu care se execută havarea.
Este constituită dintr-un dispozitiv de tăiere, un dispozitiv de deplasare a acestuia (dispozi-
tiv de avans), un dispozitiv de manevră a maşinii şi echipa-mentul-motor. în general avansul organului tăietor şi manevra maşinii sînt executate de un dispozitiv comun. Se mai numeşte maşină de havat.
   Havlicek~Borovsky, Karel (1821 — 1856), poet satiric, publicist şi critic literar ceh. După revoluţia din 1848, în perioada reacţiunii, a fost exilat în Tirol pentru activitate antimonarhică şi anticlericală. în culegerile sale de articole („Spiritul gazetei naţionale", 1851) şi în poemele satirice („Botezul Sfîntului Vladimír", „Elegii din Tirol" şi „Regele Lavra"), H.-B. ia atitudine fermă împotriva absolutismului şi bisericii catolice. în articolele de critică literară H^B. a militat pentru afirmarea realismului în literatură.
   Havrânek, Bohuslav (n. 1893), lingvist ceh, profesor la Universitatea din Praga şi membru al Academiei Cehoslovace de Ştiinţe. Unul dintre conducătorii „Cercului lingvistic de la Praga", specialist în slavistică şi în limba cehă. Din 1947 este redactorul responsabil al revistei filologice „Sla-via".
   Havre (Le^ ) [lo a:vr], oraş în nordul Franţei, situat la vărsarea Senei în Marea Mî-necii. 183 780 Ioc. (1962). Cel mai mare port de pasageri şi al doilea port comercial al ţării. Deserveşte regiunea industrială a Parisului. Prin H. se importă petrol, bumbac, cafea, lemn, cărbune şi se exportă produse industriale ş.a. Industrie de prelucrare a petrolului, de construcţii navale şi constructoare de maşini, chimică, textilă, alimentară. Bază de pescuit. Institut oceanografie.
   Hawai, arhipelag situat în partea centrală a Oceanului Pacific, între 19° şi 28° latitudine nordică şi între 155° şi 178° longitudine vestică. Stat al S.U.A. Este alcătuit din patru insule mari (Hawai, Maui, Oahu, Kauai) şi numeroase insule mici, avînd suprafaţa totală de circa 16 636 km2. Cele mai multe insule sînt de origine vulcanică, iar cîteva de origine coral igenă. în insula principală, Hawai, se află vulcanul stins
HAWTHORNE
663
HAZLITT
Mauna Kea (4 200 m), precum şi vulcanii activi Mauna Loa (4 170 m) şi Kilauea, în craterul căruia există un imens lac de lavă, Halemaumau. Clima este subtropicală oceanică» caracterizată printr-o mare cantitate de precipitaţii (pînă la
12 600 mm anual). Datorită izolării arhipelagului, există o bogată floră şi faună endemică. A fost descoperit de spanioli în a doua jumătate a sec.
XVI-lea, dar această descoperire a rămas necunoscută. In Î778 a fost redescoperit de J. Cook. Din 1898 a devenit colonie a S.U.A., iar în 1959 stat al S.U.A. Populaţia: 633 000 loc. (1960), formată din japonezi, americani, poli-nezieni, filipinezi şi chinezi. Aproape jumătate din populaţie este concentrată în Honolulu, centrul administrativ al acestui stat. Cea mai mare parte a terenurilor agricole este deţinută de marii plantatori. Se cultivă, pentru export,* trestie de zahăr, ananas, cafea, bananieri. Pentru consumul local se cultivă în special orez. Industria este reprezentată de întreprinderi de prelucrare a produselor agricole (fabrici de zahăr şi de conserve de fructe). Arhipelagul H. este un important nod de comunicaţii în Pacificul de nord şi o cunoscută regiune turistică.
   Ha wt hor ne [hâ:Sq:n]t Nathaniel (1804—1864), prozator din S.U.A. Influenţat de romantismul englez, a manifestat încă din tinereţe un interes deosebit pentru evocarea trecutului istoric pe care îl reconstituie cu referire specială la Noua Anglie. în romanul „Litera roşie" (1850), cea mai importantă operă a sa, a supus unei critici ascuţite concepţia puritană despre „păcat şi mîntuire". Atras adesea de subiecte tragice, interpretate nu o dată în lumina unei concepţii pesimiste, H. ş-a impus ca un remarcabil explorator al psihologiei umane. Spre sfîrşitul vieţii, s-a îndepărtat însă de realism.
   Haydn, Joseph (1732— 1809), compozitor austriac, cel mai vîrstnic reprezentant al clasicismului vie-
n e z. Realizările cele mai de seamă ale lui H. aparţin perioadei cînd compozitorul s-a stabilit la Viena (1790), unde â trăit pînă la sfîrşitul vieţii. A
J. Haydn
făcut două călătorii la Londra (1791 — 1792 şi 1794-1795),
unde a creat „simfoniile londoneze**. Haydn este autorul a numeroase opere şi oratorii (printre care „Creaţiunea“, 1798, şi „Anotimpurile", 1800, epopee a muncii ţăranului în cadrul pitoresc al naturii). A scris peste 100 de simfonii, dintre care unele, datorită imaginilor plastice pe care le sugerează cu pregnanţă, au căpătat diferite subtitluri („Dimineaţa**, „Amiaza**, „Seara**, „Ceasornicul", „Vînătoarea", „Surpriza", „Simfonia despărţirii**, „învăţătorul**, „Ursul** etc.). A mai compus misse, uverturi, divertismente, marşuri, dansuri şi diferite piese pentru orchestră, concerte pentru pian sau pentru alte instrumente, peste 70 de cvartete pentru instrumente de coarde (printre care „Cvartetele ruse", 1781, şi „Cvartetele prusace", 1787), cvintete, tri-ouri, muzică pentru diferite ansambluri vocale şi instrumentale, prelucrări de cîntece etc. Muzica sa se caracterizează prin profunzimea şi forţa realistă a expresiei, echilibrul lăuntric, sinceritatea inspiraţiei, prin conţinutul ei popular şi progresist. El a adîncit conţinutul de idei al muzicii instrumentale, oglindind în lucrările sale lumea oamenilor simpli şi evocînd, în spiritul aspiraţiilor epocii iluminismului, tablouri de viaţă armonioasă, însufleţită de bucurie. Creaţia lui H. a depăşit cadrul îngust al artei de curte a
timpului său. Ea îşi trage seva din creaţia populară austriacă, slovacă şi maghiară. H. a prelucrat şi diferite cîntece irlandeze şi scoţiene. Generali-zînd experienţa predecesorilor şi contemporanilor săi (Mozart, din perioada maturităţii), el a cristalizat formele clasice ale simfoniei (este numit „părintele simfoniei"), sonatei instrumentale, cvartetului pentru coarde şi trioului cu pian şi a adus o contribuţie esenţială la fixarea unor principii componistice, ca: statornicirea alcătuirii din patru părţi a simfoniei sau sonatei, succesiunea acestor părţi, contrastul dramatic dintre ele, planul tonal, dezvoltarea tematică etc. H. a fixat componenţa stabilă a orchestrei simfonice. Datorită acestor trăsături, H. este considerat întemeietorul stilului clasic al muzicii instrumentale.
  Hazard [azár], Paul (1878— 1944), istoric literar francez. A fost membru al Academiei Franceze. Promotor al literaturii comparate, a manifestat însă tendinţe idealiste în interpretarea fenomenelor de cultură. Studiile sale de sinteză se remarcă prin seriozitatea documentaţiei şi bogăţia de informaţie („Criza conştiinţei europene, 1680—1715", 3 voi., 1935—1940; „Gîndirea europeană în secolul al XVI II-lea",
3  voi., 1946—1948 ş.a.). împreună cu F. Baldensperger, a fundat în anul 1921 „Revista de literatură comparată", iar împreună cu J. Bédier a îngrijit apariţia voluminoasei lucrări „Istoria ilustrată a literaturii franceze" (1923—1924).
  Hazlitt [hézlit], William (1778—1830), critic literar şi de artă englez. S-a remarcat prin studiile şi eseurile sale de orientare romantic progresistă, consacrate mai ales dramaturgiei engleze. Acordînd o importanţă deosebită analizei psihologice a personajelor literare, H* a adus prin lucrările sale o valoroasă contribuţie la dezvoltarea criticii literare moderne şi a eseului. Op.pr.: „Personajele teatrului shakespearian" (1817), „Prelegeri despre scriitorii umorişti englezi" (1819), „Prelegeri despre drama din perioada elisabetană" (1820).
HAZNA
 664
 HECATE
   hazná, cuvînt turcesc denu-mind vistieria în ţările romíné în timpuî evului mediu.
   Hăhăşeşti, sat (corn. Strunga, raionul Paşcani, reg. Iaşi) unde s-a descoperit o aşezare din neoliticul tîrziu (circa 2800—1900 î.e.n.), aparţinînd culturii cucuteni. Aşezarea de la H. se caracterizează prin dispunerea locuinţelor în cercuri în jurul unor locuinţe mai mari şi printr-o serie de construcţii anexe.
   hărţuire (MILIT.), acţiune dusă de trupe, prin atacuri de mică amploare şi prin foc, pentru a nelinişti pe inamic, a-i scădea moralul şi a-1 împiedica în executarea unor activităţi.
   Hăşdate, sat în comuna Lita, raionul Turda, reg. Cluj, în care s-au lucrat în sec. al
XIX-lea numeroase xilogravuri populare. Alături de teme religioase apar şi teme laice. Frumoase exemplare se păstrează în muzeele de artă populară din Bucureşti şi din Cluj.
   Hăşmaş9 masiv muntos în Carpaţii Orientali, cuprins între munţii Giurgeului, Tarcăului şi Ciucului şi depresiunile Ciucurilor şi Giurgeului. Altitudinea maximă: 1 793 m (vîrful Hăşmaşul Mare). Este un important nod orohidrografic: din H. izvorăsc Oltul, Mureşul, Bicazul şi Trotuşul. Se mai numeşte Hâghimaş.
   Hearst [h?:st] (Hearst Consolidated Publications Incorporat-ed)f unul dintre cele mai mari trusturi de presă din S.U.A., înfiinţat în 1895, cu sediul la New York. Cuprinde zeci de ziare şi de reviste (printre care ziarul „New York Journal-American“şisăptămînalul ilustrat „American Weekly“), un sfert din acţiunile agenţiei de presă United Press International etc.
   Heartfield [hâ:rtfi:ld], John (pseudonimul lui Helmut Herz~ feld) (n. 1891), ilustrator de cărţi, afişist şi scenograf din R.D.G. După studii de specialitate la München şi la Berlin, a debutat prin ilustraţii de carte, colaborînd cu marele grafician George Grosz. După primul război mondial a creat afişul de fotomontaj antiimpe-rialist şi antifascist, înfierînd remilitarizarea şi fascizarea Ger-
maniei. Nevoit să emigreze în 1933, şi-a continuat activitatea la Praga şi la Londra. întors în patrie, în anul 1950, a creat noi afişe pe tema luptei pentru pace, bazate pe sinteza de imagini care le dă o mjare forţă sugestivă. Laureat al Premiului naţional al R.D.G.
   Hebbel, Friedrich (1813— 1863), dramaturg german. Piesele sale vădesc putere de pătrundere psihologică şi măiestrie în construcţia dramatică. In tragedia „Maria Magdalena** (1844), răzbat elemente de critică socială. Restul dramelor sale, cu caracter clasicizant, propagă idei de semnificaţie minoră sau desuetă. Pentru istoria literaturii germane prezintă importanţă „Jurnalul" său (4 voi., 1903).
   Hebe (în mitologia greacă), zeiţa tinereţii, fiica lui Zeus şi a Herei. Conform mitului, servea zeilor nectar la ospeţe. După admiterea lui Herakles în Olimp, a devenit soţia acestuia. O reprezentare statuară antică renumită a zeiţei a fost „Hebe din Mantineea“ de Praxitele, care nu s-a păstrat.
   Hebei, provincie în estul R.P. Chineze, situată la nord de Hu-anhe. Suprafaţa: 202 700 km2. Populaţia: 37 928 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Teanfzin. Oraşele Pekin şi Teanţzin, cuprinse în limitele provinciei, sînt oraşe de subordonare centrală. Predomină relieful de cîmpie; în nord şi vest sînt munţi. Climă temperată mu-sonică. Mari zăcăminte de cărbune, minereu de fier, aur, wolfram. Economie dezvoltată. Principalele ramuri industriale sînt siderurgia, construcţiile de maşini (utilaj industrial, energetic, maşini agricole), industria textilă, a cimentului (Tan-şan). Se cultivă bumbac, grîu, gaolean, batate, tutun, susan. Legumicultură şi pomicultură. Pe coastă, pescuit şi extragere a sării din apa mării.
   Hébert [ebér], Jacques René (1757—1794), ziarist şi om politic francez, participant la revoluţia burgheză de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. A fost unul dintre conducătorii grupării iacobinilor de stînga (he-bertiştii), adepţi ai adîncirii revoluţiei prin intensificarea terorii revoluţionare. Sub in-
fluenţa lui H. şi a adepţilor săi, Convenţia iacobină a adoptat principalele legi revoluţionare.
J. R. Hébert
A încercat să ridice masele împotriva politicii moderate a lui Robespierre (martie 1794), dar a fost arestat, împreună cu partizanii săi, şi ghilotinat.
   Hebride, Insulele ^, grup de peste 500 de insule în Oceanul Atlantic, situate la nord-vest de Scoţia. Aparţin Marii Britanii. Suprafaţa: 7 285 km2. Populaţia : circa 100 000 loc. Localităţi mai importante: Stor-noway (în insula Lewis) şi Portréé (în insula Skye). Sînt formate din şisturi cristaline şi roci vulcanice; au relief în general muntos, cu înălţimi pînă la circa 1 000 m. Climă foarte umedă. Principala ocupaţie a locuitorilor este pescuitul.
   Hecate (în mitologia greacă), iniţial zeiţă a lunii, mai tîrziu
Hecate
divinitate a infernului, zeiţă a spectrelor nocturne, a magiei şi a incantaţiilor. Statuile zeiţei Hecate erau alcătuite din trei chipuri identice ale ei, cu insemne variate: făclii, şerpi, frînghii etc.
 HECATEU DIN MILET
665
 HEFAISTOS
   Hecateu din Mileţ (c.
540—c. 479), istoric şi geograf grec. în lucrarea sa „Genealogia” a încercat să descrie trecutul legendar într-un spirit critic, raţionalist, nedepăşind însă în interpretarea miturilor limitele unei gîndiri subiective. „Descrierea pămîntului** conţine date despre Europa, Orientul Apropiat şi Africa de nord. Opera lui Hecateu din Milet a fost, în parte, izvorul informaţiilor geografice, etnografice etc. din opera lui H e r o d o t.
   hecatombă (gr. hekuţombe, din hekaton „o sută“ şi bous „bou“) 1. Sacrificiu grandios şi solemn făcut de greci şi de romani pentru una sau mai multe divinităţi cu prilejul unor sărbători de seamă. La greci consta în sacrificarea a 100 de boi, iar la romani a 100 de porci, capre sau alte animale.
2.  (La greci) Numele sărbătorii cînd se făceau asemenea sacrificii.
   Hecko, Frantisek (1905—
1960), scriitor slovac. A scris versuri cu accente sociale (volumele „Emigranţii*4, 1931 ; „La amiază**, 1942). După război a zugrăvit viaţa satului slovac de altădată (romanul „Vinul roşu**; 1948) şi transformările petrecute Ia ţară în condiţiile construirii socialismului (romanul „Satul de lemn‘\ 1951, trad. rom.). Laureat al Premiului de stat.
   hectar (gr. hekaton „o sută“ şi ar; METR.), unitate de măsură, pentru suprafeţe agrare egală cu 100 de ari.
   hect(o)- (gr. hekaton „o sută**), element de compunere cu sensul de „o sută**; ex. hectar (100 de ari), hectolitru (100 1), hectometru (100 m).
   Hector, personaj principal din „Iliada**, apărător viteaz al
Troiei. Era fiul mai mare al lui Priam şi al Hecubei, soţul Andromacăi şi tatăl Iui Astia-nax. A omorît pe Patrocle, dar a fost ucis la rîndul său de Ahile, care i-a tîrît de trei ori corpul în jurul Troiei înainte de a-1 înapoia lui Priam.
  Hecuba, eroină din „IIiada“, soţia lui Priam, regele Troiei, Potrivit legendei, H. a pierdut pe toţi cei 19 copii ai ei, printre care pe Hector, Paris şi Casandra. După căderea Troiei, ea a devenit sclava lui Odiseu. După ce a răzbunat moartea lui Polydoros, ultimul ei copil, H. a fost prefăcută în căţea şi s-a aruncat în apele Helespontului, Un episod din legenda ei a fost dramatizat în tragedia cu acelaşi nume a lui Euripide. Figura H- a devenit un simbol al durerii nemăsurate şi al deznădejdii.
  héder (MAŞ, AGR.), parte componentă a combinelor de cereale, constituită dintr-o platformă avînd în faţă aparatul de tăiere, despărţitoarele de lan, un transportor cu pînză sau cu şnec, rabatorul şi mecanismele de acţionare a acestora. H. se montează în faţa combinei (la combinele autodeplasabile) sau lateral (la combinele remorcate).
  Hedin, Sven (1865-1952), explorator suedez. A făcut expediţii în Asia Centrală, stră-bătînd regiuni greu accesibile, a cercetat Pamirul, deşertul Takla-Makan, Tibetul, regiunea izvoarelor Indului şi Brah-maputrei, munţii Transhima-laia (care pînă atunci nu fuseseră cunoscuţi de europeni), Gobi şi alte regiuni. Descrierea acestor călătorii, captivantă din punct de vedere literar, şi valoroasele rezultate ştiinţifice obţinute au format obiectul a numeroase lucrări („Prin pustiurile Asiei Centrale**, „în inima Asiei“, „Tibetul sudic**, „De la Polul Nord la Polul Sud“ ş.a.)* în unele dintre ele însă Hedin a elogiat imperialismul german şi Germania hitleristă.
  hedonism (gr. hedone „plă-cere“; F1LOZ.), concepţie etică,
fundată în antichitate de c i-r e n a i c i, după care binele suprem, scopul vieţii îl constituie plăcerea, desfătarea. O-punîndu-se ascetismului religios, h. a avut în unele epoci (de ex. în Renaştere) un rol istoric progresist. în societatea burgheză, h. are un rol diversionist, apropiat de cel al amoralismului. Marx şi Engels au arătat în „Ideologia germană** că filozofia plăcerii constituie, de fapt, o concepţie despre viaţă a claselor privilegiate, pe care ideologii burgheziei încearcă în mod ipocrit s-o generalizeze în rîndul celor care, datorită condiţiilor materiale mizere, nu o pot pune în practică.
  Hefaistos (în mitologia greacă), zeul focului şi al meşteşugurilor, patronul fierarilor, fiul lui Zeus şi al Herei şi soţul Afroditei, identificat Ia romani cu Vulcan. Din cauză că era
şchiop şi urît, prin apariţia sa stîrnea veselia zeilor. Conform legendei, atelierul său, în care lucra ajutat de ciclopi, se găsea în cavernele din insula Lemnos sau în craterul vulcanului Etna
                                                      Fierăria lui Hefaistos
din Sicilia. După legendă, el ar fi făurit multe lucruri minunate, printre care platoşa lui Herakles, celebrul scut al lui Ahile şi un tron de aur cu mecanism secret de capcană,
Heder
 HEFNER-ALTÉN ECK
 666
HEGEL
   Hefner~Alteneck, Friedrich von (1845—1904), electrotehni-cian german, autor a numeroase invenţii şi studii în domeniile telegrafiei, semnalizărilor, foto-metriei, tehnicii iluminatului etc. In 1873 a inventat indusul în fbrmă de tobă pentru maşinile electrice.
   Hegel [hégsl], Georg Wil-helm Friedrich (1770-1831), filozof german, reprezentantul cel mai de seamă al filozofiei clasice germane. Filozofia lui H. este contradictorie; ea reflectă, pe de
o  parte, evenimentele revoluţionare de însemnătate mondială şi progresele ştiinţifice ale epocii, iar pe de altă parte înapoierea Germaniei pe tărîm economic, social şi politic. H* a evoluat de la republicanism şi de la entuziasmul pentru revoluţia burgheză din Franţa Ia împăcarea finală cu monarhia prusacă, al cărei filozof oficial a devenit imediat după căderea lui Napoleon. El este un ideolog al burgheziei germane, slabe şi şovăielnice, care a ajuns Ia un compromis politic cu aristocraţia feudală. Clasicii marxismului au subliniat că principala contradicţie a filozofiei lui H. este aceea dintre metoda sa dialectică şi sistemul său idealist conservator, care a falsificat dialectica şi a paralizat spiritul ei revoluţionar. Filozofia hegeliană reprezintă o variantă a idealismului obiectiv, denumită de H. idealism absolut. H. pune Ia baza lumii „spiritul absolut”, o raţiune universală independentă de subiectul u-man, pe care o consideră substanţa şi demiurgul (creatorul) realului. In virtutea contradicţiilor sale interne, spiritul absolut se autodezvoltă, parcur-gînd cele trei trepte ale „triadei” cosmice hegeliene: teza (ideea), antiteza („alteritatea” ideii, adică obiectivizarea şi înstrăinarea ei sub formă de natură), sinteza (spiritul ca unitate a ideii şi a naturii, ca temeiul lor absolut). Acestei triade fundamentale îi corespund cele trei părţi mari ale sistemului hegelian: logica, filozofia naturii şi filozofia spiritului. După expresia lui Marx, în sistemul idealist al lui H.
lumea este răsturnată cu capul în jos. H. a denaturat dialectica realităţii obiective, auto-dezvoltarea lumii materiale, pre-zenţînd-o mistificat ca o autodezvoltare a spiritului absolut. Întrucît însă dialectica lucrurilor dă naştere dialecticii ideilor şi este reflectată de aceasta, H., după cum arată Lenin în „Caiete filozofice”, „a int u-
i t în mod genial dialectica
G.W. F. Hegel
lucrurilor (a fenomenelor, a lumii, a n a t u r i i) în dialectica conceptelor”. H. este primul filozof care a prezentat întreaga lume naturală, istorică şi spirituală ca un proces în continuă mişcare, schimbare şi dezvoltare, atribuind acestui proces un caracter dialectic. In logica sa, H* a elaborat un sistem unitar al categoriilor, pe care le-a analizat în corelaţia lor dialectică; el a explicat, pe baza contradicţiilor interne ale categoriilor, trecerea acestora unele într-altele. De pe poziţiile idealismului obiectiv, H. a afirmat cognoscibilitatea lumii şi a criticat agnosticismul Iui Kant, de esenţă idealist-subiec-tivă. Aplicîrid dialectica la teoria cunoaşterii, H. a prezentat cunoaşterea ca pe un proces de apropiere progresivă a gîn-dirii de adevărul absolut. H. a elaborat multilateral legile dialecticii (trecerea cantităţii în calitate, unitatea şi lupta contrariilor, negarea negaţiei), in-terpretîndu-Ie însă ca fiind în esenţa lor legi ale spiritului, care ar determina natura şi nu legi ale naturii, reflectate de gîndirea noastră. Spiritul fiind, conform idealismului hegelian, absolut, veşnic, H. a negat dezvoltarea naturii în timp. H.
are meritul de â fi privit istoria universală ca un proces unitar, legic şi progresiv; el a interpretat însă progresul istoric ca realizare de sine a spiritului şi nu ca dezvoltare a societăţii pe baza practicii social-istorice a oamenilor. H. a sesizat, ce e drept, rolul muncii în procesul formării omului şi a conştiinţei umane, dar numai sub forma muncii abstract-spirituale, adică sub forma acţiunii spiritului absolut, care „ar produce” realul. în analiza sistematică a artei şi a categoriilor estetice efectuată de H.* se găsesc, după cum a relevat Engels, numeroase idei juste şi profunde. Punctul de plecare al esteticii hegeliene nu este însă frumosul real, ci ideea frumosului, adică manifestarea ideii absolute în formă sensibilă. H. a formulat pentru prima oară ideea preţioasă a caracterului legic al istoriei filozofiei, precum şi pe aceea a unităţii dintre logic şi istoric, dar a răsturnat raportul real dintre acestea, explicînd greşit succesiunea sistemelor filozofice ca o consecinţă a autodezvoltării categoriilor logice. Contradicţia dintre metodă şi sistem în gîndirea lui H. şi-a găsit, între altele, expresia în faptul că el a prezentat propriul său sistem filozofic ca încheiere a autodezvoltării ideii absolute, ca întruchipare a adevărului absolut. Corespunzător cu aceasta, el a afirmat că dezvoltarea dialectică a societăţii s-ar fi terminat şi ea o dată cu apariţia şi consolidarea monarhiei prusace, pe care H. o considera ca realizare desăvîrşită a spiritului absolut. în felul acesta, H. a intrat în contradicţie cu cerinţele metodei dialectice, potrivit căreia procesul dezvoltării, în general, şi al dezvoltării cunoaşterii, în special, nu poate avea un sfîrşit. H. a încercat să argumenteze încremenirea istoriei prin escamotarea caracterului absolut al luptei contrariilor, pretinzînd că acestea s-ar neutraliza reciproc şi s-ar împăca. în filozofia dreptului, a religiei etc., H* a făcut apologia războaielor în general, a exprimat idei naţionaliste, a atacat libertăţile democratice, a eternizat stările
 HEGEL
 667
HEIDEGGER
 sociale etc. Astfel, formula *,tot ce este real este raţional" re~ prezintă la el o justificare a conservatismului politic, exprimă împăcarea cu starea de fapt. Discipolii lui Hegel, hegeliem i de stînga şi hegelienii de dreapta, au continuat Jinia idealistă a sistemului hegelian, în epoca imperialismului, neo-hegelienii (v. neohegelia-n i s m) au denaturat filozofia hegeliană în spiritul iraţionalismului şi al misticismului. Clasicii marxismului sînt aceia care au prelucrat, de pe poziţii consecvent materialiste, sîmburele raţional al filozofiei hegeliene, dialectica, elaborînd dialectica materialistă, metoda ştiinţifică a filozofiei materialismului dialectic şi a materialismului istoric. Op.pr.: „Fenor menologia spiritului" (1807), „Ştiinţa logicii** (1812—1816), „Enciclopedia ştiinţelor filozofice" (1817), „Filozofia dreptului" (1821), „Prelegeri de estetică** (1&17—1821, editate postum), „Prelegeri de istorie a filozofiei" (1805—1830, editate postum), „Filozofia istoriei" (prelegeri ţinute între anii 1822 şi 1831, editate postum).
   Hegel [hégdl], Vladimir (1839—1918), sculptor romín de origine poloneză. In 1885 s-a stabilit în Bucureşti. H. este autorul a numeroase bus-turi (M. Kogălniceanu, V. Alec-sandri, E. Văcărescu) şi al mai multor monumente (statuia lui Miron Costin din Iaşi, 1890; cea a lui C.A. Rosetti din Bucureşti, 1890; Monumentul pompierilor din Dealul Spirei). Executate în spiritul preceptelor clasicismului, compuse echilibrat şi armonios, operele lui H. au la bază o întinsă cultură profesională şi
 o  bogată experienţă.
   hegelienii de dreapta, discipolii conservatori ai lui Hegel, care au preluat numai sistemul său idealist, respingînd metoda sa dialectică revoluţionară. Ei au considerat filozofia drept o formă raţionalizată a teologiei şi s-au manifestat în genere ca ideologi ai reacţiunii politice. Un loc aparte l-au ocupat în rîndul h. de d. K. L. Mi-chelet şi K. Rosenkranz, în jurul cărora s-a grupat „centrul" şcolii hegeliene. Sînt cu-
 43 •— Dicţionarul enciclopedic, yoI. II
 noscuţi şi sub numele de bătrînii hegelteni.
   hegelienii de stînga (sau „tinerii hegeliem"), discipolii liberali, radical-burghezi ai lui Hegel, care s-au îndepărtat de învăţătura acestuia prin critica făcută religiei de pe poziţii ateiste iluministe şi prin substituirea idealismului obiectiv hegelian, bazat pe „ideea absolută", printr-un idealism subiectiv, bazat pe „conştiinţa de sine". H. de s. condamnau revoluţia franceză din 1789, pledînd pentru reforme burgheze limitate. In preajma revoluţiei din 1848, majoritatea lor s-au alăturat reacţiunii. Reprezentanţi: A. Ruge, D.F. Strauss, fraţii Edgar şi Bruno Bauer, M. Stirner ş.a. Din „stînga** hegeliană a făcut temporar parte şi L. F e ti e r-b a c h, care a trecut în 1839 pe poziţiile materialismului. Marx şi Engels, care făcuseră şi ei parte la începutul activităţii lor din cercul h* de s.9 deosebindu-se încă din acea perioadă de ceilalţi membri ai cercului prin concepţiile lor revoluţionare, i-au criticat pe
 h. de s* în lucrările lor comune „Sfînta familie" (1845) şi „Ideologia germană** (1845 — 1846).
   hegemonia proletariatului (gr. hegemon „conducător"), principiu tactic fundamental, e-laborat de Marx şi Engels şi dezvoltat de Lenin, care desemnează conducerea de către proletariat a maselor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate în revoluţia burghezo-democratică şi în revoluţia socialistă. A-plicînd teoria marxistă a revoluţiei la condiţiile epocii imperialismului şi ţinînd seama de realităţile istorice concrete din Rusia, Lenin a arătat că numai
 h. p. poate asigura ducerea revoluţiei burghezo-demccratice pînă la capăt, aceasta fiind chezăşia trecerii la înfăptuirea cu succes a revoluţiei socialiste. Lenin a demonstrat că, în aceste condiţii, proletariatul, singura clasă consecvent revoluţionară, purtătoare a modului de producţie socialist şi ale cărei interese coincid cu cele ale maselor muncitoare neproletare, poate şi trebuie să unească în jurul său aceste mase şi să asi-
 gure victoria asupra burgheziei. Condiţia de bază a realizării
 h. p* o constituie alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi îndepărtarea burgheziei de la conducerea maselor. H. p. se ţransformă, după victoria revoluţiei socialiste şi în perioada construirii societăţii comuniste, în conducerea pe linie de stat a societăţii de către clasa muncitoare. Victoria revoluţiei socialiste în U.R.S.S., a revoluţiei democrat-popu-
 1 a r e din ţara noastră, ca şi din alte ţări din Europa şi din Asia, a constituit confirmarea teoriei marxist-leniniste despre
 h.p. In epoca actuală, în condiţiile schimbării raportului de forţe pe plan mondial în favoarea socialismului, se afirmă mai puternic ca oricînd rolul istoric al clasei muncitoare ca cea mai înaintată forţă a societăţii, rolul partidelor comuniste şi muncitoreşti ca avangardă a maselor largi populare în lupta pentru socialism, independenţă naţională şi pace. Partidele comuniste din ţările capitaliste se află în fruntea unor puternice lupte sociale, ţin sus steagul libertăţii şi progresului. Cîştigă tot mai mult teren ideea închegării unui larg front împotriva dominaţiei monopolurilor, pentru interesele vitale ale maselor populare. Alături de clasa muncitoare în frunte cu comuniştii păşesc mase largi ale ţărănimii, noi pături şi categorii ale populaţiei. V. şi democraţie populară; dictatura revoluţionar-demo-cratică a proletariatului şi ţărănimii; revoluţie.
  hegira (arab. hedjira „fugă"), data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina, care, potrivit calendarului gregorian, coincide cu data de 16 iulie 622 e.n.; ulterior, ziua h» a fost fixată de califul Omar drept data iniţială a calendarului musulman.
  Heidegger [haideger], Martin (n. 1889), filozof idealist german, unul dintre fondatorii exi stenţia li s mului. Influenţat de E. Husserl, de neokantianism şi de întregul iraţionalism modern, H. interpretează denaturat existenţa,
 HEIDELBERG
668
 HEINE
 în spiritul idealismului subiectiv, ca o structură apriorică a persoanei umane, ca „o fiinţare concret-umană”. Prin formulele sale metafizice, individualiste despre „abandonarea în lume” a omului în general şi despre „existenţa pentru moarte”, el abate atenţia intelectualităţii de la înţelegerea rădăcinilor sociale ale contradicţiilor e-pocii noastre. H« neagă caracterul legic al istoriei şi susţine că civilizaţia contemporană are un caracter iraţional, din cauza imixtiunii maselor în politică şi a dezvoltării hipertrofiate a tehnicii. Concepţiile reacţionare ale lui H. au contribuit la formarea ideologiei fasciste.
   Heidelberg [háidslberg], oraş în R.F. Germană, în landul Ba-den-Württemberg, situat pe rîul Neckar. 125 260 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, chimică, uşoară. Centru cultural, celebru prin universitatea sa, înfiinţată în 1386. H. are o academie de ştiinţe, o importantă bibliotecă, muzee şi colecţii valoroase. în apropierea oraşului a fost descoperit în 1907 maxilarul inferior al unui om preistoric, denumit omul de Heidelberg.
   Heifeţz [hâijiţ], Jascha (n.
1901), violonist american, născut. în Rusia. A concertat în numeroase ţări. Tehnica sa desăvîrşită şi frumuseţea sunetului i-au asigurat o faimă mondială ca interpret al repertoriului clasic şi romantic.
   Heijermans,       [héidrmans/,
Hermán (1864—1924), romancier şi dramaturg olandez. A publicat romane în care a criticat cu un umor necruţător societatea burgheză („Oraşul diamantelor”, 1904), foiletoane şi schiţe cu subiecte din viaţa micii burghezii şi drame realiste cu trăsături sporadic romantice şi simboliste („Ghetto”, 1898; „Speranţa”, 1900, trad. rom.
1958). în ultimele sale romane („Fluturele de noapte”, apărut postum, în 1925, şi altele) s-a situat făţiş pe poziţiile liberalismului burghez.
   Heilunţzean, provincie în nord-estul R.P. Chineze. Suprafaţa: 463 600 km2. Populaţia: 14 860 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Harbin. Relief
muntos şi deluros; în zona centrală cîmpia rîului SungarL Climă continentală. Mari zăcăminte de cărbune, de minereuri aurifere şi neferoase, şisturi bituminoase. Este dezvoltată industria extractivă, a construcţiilor de maşini (în special maşini agricole, vagoane, aparataj electric), de prelucrare a lemnului, chimică, textilă şi alimentară. S-au făcut mari lucrări de desţelenire. Se cultivă grîu, porumb, soia, in, sfeclă de zahăr. Exploatări forestiere. Pescuit.
   Heine [háine], Heinrich (1797—1856), mare poet liric şi democrat-revoluţionar german.
H. Heine
 S-a născut la Düsseldorf, dintr-o familie de negustori. A studiat dreptul la Bonn, unde a audiat şi prelegerile de literatură ale lui A.W. Schlegel, teoretician al romantismului, la Goîtin-gen şi apoi la Berlin, unde l-a avut ca profesor pe Hegel. în urma înăspririi regimului reacţionar din Germania şi a terorii poliţieneşti, H, şi-a părăsit patria, stabilindu-se în 1831 la Paris. Aici a frecventat cercurile saint-simoniene şi I-a cunoscut, în 1843, pe Karl Marx, cu care a colaborat la revista „Analele germano-fran-ceze” şi de care avea să-l lege o strînsă prietenie. Adversar hotărît al regimurilor de opresiune, şi-a exprimat în repetate rînduri aversiunea faţă de clasele exploatatoare, a combătut vehement aristocraţia feudală şi burghezia arivistă şi filis-tină, afirmînd nestrămutata încredere în viitorul democratic al Germaniei. Deşi s-a apropiat sensibil de ideologia comunistă, n-a izbutit însă să înţeleagă
 întreaga ei esenţă revoluţionară. H. a debutat ca poet în 1817, sub influenţa romantismului, însuşindu-şi laturile progresiste ale acestui curent, el se va orienta ulterior tot mai mult spre realismul critic, atît în opera sa cu conţinut liric cît şi în cea epică. Elemente ale acestei orientări apar încă în scrierile de tinereţe, adunate în volumul „Cartea cîntecelor” (1827). Vastă autobiografie lirică, volumul s-a impus prin baladele („Lorelei”, „Belsazar”, „Grenadirii” ş.a.) şi mai ales prin liedurile pe care le cuprinde şi prin care H. s-a dovedit a fi un maestru al cîntecului de dragoste („Intermezzo liric”). Remarcabile prin naturaleţe şi spontaneitate, liedurile lui H. cuprind o mare bogăţie de sentimente, de la exuberanţă şi suavitate pînă la melancolie şi revoltă. în aceeaşi perioadă publică „Impresii de călătorie” (1826, 1828, 1829, 1831), referitoare la munţii Harz (Germania), Italia, Anglia, Polonia şi Franţa. Dominate de realism liric, aceste însemnări se caracterizează prin pătrunzătoarea analiză critică a stărilor sociale din Germania sau din celelalte ţări vizitate, realizată de cele mai multe ori cu mijloacele ironiei. La Paris publică, între altele, studiile „Germania” (1834) şi „Şcoala romantică” (1836), menite sa înfăţişeze cititorilor francezi, realităţi culturale germane contemporane, şi în care condamnă şovinismul şi romantismul reacţionar. în a-ceeaşi perioadă scrie şi fragmentele nuvelistice din „Nopţile florentine” (1837) şi o parte din versurile de dragoste care au fost incluse ulterior în volumul „Poezii noi” (1844). H. a creat, după întîlnirea cu Marx, principalele sale opere poetice. Sub impresia răscoalei ţesătorilor din Silezia, scrie în 1844 zguduitoarea poezie „Ţesătorii”, în care îşi găsea expresia conştiinţa de clasă a proletariatului revoluţionar. în acelaşi an publică poemul satiric „Germania. O poveste de iarnă”, în care, pe fundalul unei detaliate prezentări a contradicţiilor ireductibile ce măcinau statele germane, vesteşte optimist zi-
HEISENBERG
669
HELIADE-R ÁDULESCU
lele revoluţiei eliberatoare. în „Atta Tţoll* Visul unei nopţi de vară" (1847), H. a satirizat cu vervă caustică pe mic-tűrghezul pseudorevoluţionar, demagog şi meschin. Înfrîn-gerea revoluţiei din 1848 şi boala grea care l-a ţintuit la pat i-au provocat lui H. o puternică criză sufletească, de natură fideistă, oglindită parţial în volumul de „Confesiuni" (1854). H. este creatorul liricii politice, pusă în slujba luptei pentru eliberarea omenirii de sub jugul despotismului. înzestrat cu o rară mobilitate spirituală, el a împletit în opera sa lirismul cel mai fin şi mai nuanţat cu verva polemică şi ironia sclipitoare (îndreptată uneori împotriva propriilor sale reminiscenţe romantice), într-o limbă de simplitate clasică, muzicală şi plastică, populară, bogată în asociaţii verbale pe cît de neaşteptate, pe atît de evocatoare. Liedurile sale au atras atenţia, prin farmecul lor cuceritor, unor mari compozitori care le-au pus pe muzică (Fr. Schubert, R. Schumann, Fr. Liszt,
E.   Grieg, P.I. Ceaikovski, M.P. Musorgski ş.a.). Opera sa a fost tradusă în nenumărate limbi. în limba romînă, ea a fost tălmăcită de Şt. 0. losif. Emil Dorian, Barbu Nem-ţeanu, AL Philippide, Nina Cassian ş.a.
   Heisenberg [háizznberg], Werner (n. 1901), fizician german, unul dintre creatorii mecanicii cuantice în forma matricială (1925). Membru al Academiei Germane de Ştiinţe. H-a formulat cunoscutele relaţii de nedeterminare (sau de incertitudine), care reflectă limitele aplicabilităţii mecanicii cuantice la studiul fenomenelor microcosmului atomic (1927); a formulat, o dată cu fizicianul sovietic I.I. Frenkel, prima teorie cuantică a fe-romagnetismului. Este unul dintre fondatorii electrodina-micii cuantice şi autor al unor lucrări teoretice cu privire la forţele nucleare şi razele cosmice. Din 1957 se ocupă de teoria unitară a particulelor elementare, plecînd de la ideea unui cîmp spinorial neliniar universal, care stă la baza
tuturor fenomenelor fizice şi care generează particulele elementare de toate tipurile în diferitele sale stări excitate. H. a acordat mult interes problemelor filozofice ale fizicii. A-flîndu-se vreme îndelungată sub
W. Heisenberg
 influenţa pozitivismului, H., ca reprezentant al aşa-numitei „Şcoli de la Copenhaga**, a dat o interpretare idealist-su-biectivistă mecanicii cuantice. Alături de N. Bohr, H. a elaborat teoria complementarităţii. în ultima vreme, H. a început să se îndepărteze de pozitivism şi să treacă pe poziţii filozofice mai avansate, tinzînd să recunoască realitatea obiectivă a atomilor şi a celorlalte microobiecte şi conţinutul obiectiv al teoriilor fizice privitoare la ele. în acelaşi timp, în concepţiile sale se constată o oscilare între materialismul spontan, ştiinţific-na-turalist, şi idealismul obiectiv. Op.pr.: „Interpretarea cuantică a relaţiilor cinematice şi mecanice** (1925), „Principiile fizice ale teoriei cuantice**
 (1926), „Fizica şi filozofia** (1958). Premiul Nobel (1932).
   Heitler [hâithr], Walter (n. 1904), fizician german, specialist în fizica teoretică, stabilit în Anglia, iar apoi în S.U.A. S-a ocupat de aplicarea mecanicii cuantice în chimie, dînd în 1927, împreună cu F. London, explicaţia teoretică a legăturii homeopolare. Lui H. i se dato-resc de asemenea lucrări de teorie cuantică a radiaţiei.
   Hekla, vulcan activ în sudul Islandei. Tip reprezentativ al erupţiilor liniare, cu revărsarea lavei în suprafaţă. Craterul principal se înalţă la 1 447 m.
în ultimii 700 de ani s^au produs 17 erupţii mai importante. Ultima, în 1947—1948, a durat
13  luni, lava acoperind 250 km2.
   Helena [héhn9]: oraş în S.U.A., centru administrativ al statului Montana, situat pe unul diritre afluenţii fluviului Missouri, între culmile Munţilor Stîn-coşi. 20 200 loc. (1960). Aeroport. Important centru al metalurgiei neferoase (rafinarea minereurilor de plumb şi de zinc).
   Heiespont, numele dat sţrîm-torii Dardanele în antichitate.
   heleşteu, bazin de apă amenajat prin îndiguire sau prin săpături. H. pot fi folosite pentru reproducerea, creşterea, îngrăşarea sau iernatul peştilor. V. şi p i s c i c u 11 u r ă.
   Helgoland, insulă stîncoasă în Marea Nordului. Suprafaţa:
0,9 km2. Populaţia: 1 250 Ioc.
(1961), în majoritate pescari. Aparţine R.F. Germane. O mare parte a insulei este constituită dintr-un bloc de gresie brun-roşcată, care coboară spre mare printr-un perete abrupt, înalt de 56 m şi lung de 1,6 km* Important punct turistic.
   Heliade~Rădulescu, Ion (1802—1872), scriitor şi om politic romín, personalitate complexă şi contradictorie a epocii prepaşoptiste şi paşoptiste. S-a născut la Tîrgovişte. A studiat la Bucureşti, la şcoala grecească şi apoi la şcoala Iui Gh. Lazăr, devenind în 1820 ajutorul acestuia, iar după plecarea lui Lazăr, conducătorul şcolii. Concomitent cu munca de profesor, a desfăşurat în anii următori şi numeroase alte activităţi, im-punîndu-se ca unul dintre marii animatori şi iniţiatori din epoca formării culturii noastre moderne. împreună cu Dinicu Golescu a înfiinţat „Societatea literară** (1827). A alcătuit, tradus şi publicat manuale didactice; în 1830 a pus bazele unui remarcabil aşezămînt tipografic şi editorial (distrus în timpul înăbuşirii revoluţiei din 1848), tipărind numeroase opere originale şi traduceri; a iniţiat un plan monumental de tipărire a celor mai de seamă lucrări romîneşti şi străine; în 1829 a editat la Bucureşti „Curierul romînesc**, prima gazetă romînească, iar mai tîrziu „Adaos literar**, „Gazeta Tea-
 43*
HELIADE-RÁDULESCU
 670
HELIOCENTRIC
trului naţional** (1835— 1836), „Muzeul naţional” (1836— 1837), „Curier de arnbe sexe” (1837—1846); împreună cu I. Cîmpineanu şi alţii a înfiinţat,
I.„ Heliade-Rădulescu
 în 1833, „Societatea filarmonică”, al cărei scop principal era înfiinţarea unui teatru naţional. Din 1836 H.~R. a început să se afirme şi ca om politic, dar s-a situat, mai ales în timpul revoluţiei din 1848 şi în anii exilului (1849—1858), pe o poziţie concesivă faţă de mo-şierime, ceea ce a contribuit Ia eşecul mişcării revoluţionare paşoptiste* Reîntors în ţară (1858), a încercat să-şi justifice teoretic atitudinea conciliatoare, dîndu-şi greşelile drept merite. Spre sfîrşitul vieţii, a ocupat diferite funcţii, mai ales onorifice, fiind unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Academice şi primul preşedinte al ei. Activitatea sa de animator cultural a fost întregită de aceea de lingvist, gînditor social-politic şi scriitor. Ca lingvist, H.~R. s-a impus prin „Gramatica romînească” (1828), în care propune simplificarea alfabetului chirilic de la 43 la 30 de semne, arată superioritatea ortografiei fonetice asupra celei etimologice, recomandă neologismul ca mijloc de îmbogăţire a lexicului. Păreri realiste cuprind şi scrisorile lui
 H.~R. către G. Bariţiu şi C. Negruzzi, în care pune la temelia limbii literare limba vorbită de popor şi limba cărţilor bisericeşti, îmbogăţite prin derivaţii din fondul latin, prin regionalisme şi împrumuturi din alte limbi. După 1840, H.~R. a alunecat însă în mari exagerări, prin crearea unui vocabu-
 lar şi a unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele romín şi italian”, 1841). Dintre scrierile social-politice ale lui H.-R., cea mai importantă este „Echilibrul între antithesi sau spiritul şi materia” (1859—1869), în care, sprijinit pe ideile socialiştilor utopici şi mic-burghezi (mai ales Proudhon), ata lui Vico, Guizot, Aimé-Martin ş.a., a elaborat o variantă a teoriei echilibrului, menită să fundamenteze conservatismul şi conciliatorismul său. H.'-R., este primul teoretician şi critic literar romín care a încercat să închege un crez literar („Regulile sau gramatica poeziei”, 1831; „Curs întreg de poezie”, 1868, 1870 ş.a.). H."R. este tributar atît clasicismului cît şi romantismului. Ca poet a intenţionat să creeze un mare poem filozofic de orientare religioasă, intitulat „Umanitatea”, proiect realizat doar parţial, dintre numeroasele texte ce urmau să-l alcătuiască im-punîndu-se două: meditaţia lirică „O noapte pe ruinele Tîr-goviştii” (1836), în care evocă în spirit preromantic trecutul glorios al poporului, şi „Balada Zburătorul” (1843), în care, pornind de Ia mitul folcloric, redă cu fineţe naşterea sentimentului de dragoste în inima unei tinere fete; această din urmă poezie cuprinde o descriere a înserării şi a nopţii, unul dintre cele mai inspirate pasteluri din literatura prepaşoptistă. Prin „Mihaida”, închinată evocării lui Mihai Viteazul, H.~R. este unul dintre creatorii poemului epic de mari dimensiuni în poezia romînă. Dintre celelalte scrieri poetice ale sale se disting fabulele şi satirele politice cu conţinut antiliberal („Muştele şi albinele”, 1860;
 „Areopagiul bestielor”, 1860, şi „Un muieroişi o femeie”, 1861).
 A mai compus elegii şi meditaţii, caracterizate prin lirism şi reflexivitate. Ca prozator, HUR. este autorul unor portrete satirice, scrise în maniera „fiziologiilor" ^ („Domnul Sarsailă autorul”, 1838; „Fiziologia poetului”, 1845 ş.a.). Ele evidenţiază calităţile sale de pamfletar şi polemist.
 H.-Ra a tradus, imitat sau pre-
 lucrat opere ale lui Boileau, La Fontaine, Dante, Safo, Goethe, Byron, Lamartine.
   heliantină (CHIM.) v. me-tiloranj.
   heliastréa (PALEONT.), gen de celenterate din ordinul hexa-coralierilor, cu un ţesut cal-caros bine dezvoltat între calicii. Trăieşte în colonii şi
Heliastrea
 se întîlneşte din jurasic şi pînă în prezent. In ţara noastră este foarte frecvent în miocénül de la Bahna (reg. Oltenia) şi de Ia^ Iablaniţa (reg. Banat).
   helico- (eiico-) (gr. helix, -ikos „spirală”), element de compunere cu sensul „în spirală, în formă de elice“ (ex. elicopter).
   helicon (MUZ.), instrument muzical de suflat din alamă, asemănător tubei. Tubul h. este încovoiat în formă de spirală, astfel încît instrumentul
Helicon
 poate fi aşezat pe umărul stîng, trecîndu-se prin el capul şi mîna dreaptă. Este folosit în fanfarele militare.
   helio~ (gr. helios „soare”), element de compunere cu sensul „soare, solar” (ex. helioie-rapie, heliotropism).
   heliocentrâlă (ELT.) v. centrală ^ electrică solară.
   heliocéntrie, sistem — (ASTR.), sistemul nostru planetar, care are Soarele ca centru. 5. h. al lumii a fost imaginat încă de unii filozofi din antichitate, ca Aristarh din Samos, dar a fost expus sistematic pentru prima dată de Co-
 HELÎOft)R
 671
 HELIU
 pernic (1543) şi dezvoltat de Galilei, Kepler ş. a. Graţie acestui sistem, au căpătat o explicaţie simplă mişcările a-parente ale planetelor, care, în sistemul geocentric al lui Ptolemeu, necesitau explicaţii foarte complicate. Copernic, folosind în teoria sa mişcările circulare şi epiciclele, nu putea totuşi să dea o explicaţie cantitativă exactă a mişcărilor planetelor; o asemenea explicaţie a reuşit să dea Kep-* Ier, cu ajutorul legilor sale. Newton a arătat, pe baza legii atracţiei universale; că mişcările planetelor se fac practic în jurul Soarelui, dată fiind masa covîrşitoare a Soarelui faţă de aceea a planetelor, care face ca centrul de greutate al sistemului planetar să fie a-proape de centrul Soarelui. Astăzi se ştie că Soarele nu este în centrul sistemului nostru stelar, Galaxia, ci la circa 27 000 de ani-lumină de acest centru, iar Galaxia noastră nu este decît una dintre cele cîteva sute de milioane de galaxii accesibile optic actualmente,
     Heliodor (sec. III e.n.), scriitor grec din Fenicia. Opera sa „Etiopica, sau Theagen şi Haricleea** anticipează genul romanului erotic-picaresc. Tradusă în latineşte şi în franţuzeşte în sec. ai XVI-lea, ea a cunoscut o largă circulaţie, în sec. al XVIII-lea a fost tălmăcită şi în romîneşte, după versiunea grecească. Traducerea nu s-a păstrat decît în copii, cea mai veche datînd
   din 1773.
     helio gráf (gr. helios „soare, lumină** şi graphein „a nota**)
   1. (TEHN.) Aparat folosit pentru reproducerea prin copiere a desenelor executate pe hîrtie de calc. Reproducerea se obţine pe hîrtie specială (ex. hîrtie ozalid), impregnată cu o soluţie sensibilă la lumină. Se deosebesc h. cu lumină solară şi h. cu vapori de mercur.
   2. (METEOR.) Aparat meteorologic pentru înregistrarea perioadelor din zi cu timp însorit.
     heliografíe (POLIGR.) 1. Procedeu de reproducere şi de multiplicare a desenelor cu ajutorul luminii. 2. Variantă a procedeului de tipar adînc constînd în gravarea chimică a
formei prin intermediul unui strat de asfalt pe care se realizează copia originalului de reprodus.
   helio gravură (POLIGRAFIE)
1. Ansamblul procedeelor foto-chimice şi fizice folosite la executarea clişeelor de cupru pentru imprimarea heliogra-fică. 2* Procedeu fotomecanic de gravare a formelor de tipar adînc; o copie executată pe hîrtie-pigment se aplică pe suprafaţa polizată a unei plăci de cupru; se gravează placa cu soluţie de clorură ferică, prin intermediul stratului de gelatină tanată a hîrtiei-pig-ment copiate, obţinîndu-se t-lemente tipăritoare cu adîncimi variabile.
   Heliopolis, numele grecesc al oraşului antic egiptean Iu-nu, situat la marginea sudică a deltei Nilului. A fost un mare centru religios de-a lungul întregii istorii antice a Egiptului. Era considerat oraş sfînt şi reşedinţă a zeului suprem, Ra*, căruia i se ridicase aici un templu.
   Helios, zeul Soarelui în mitologia greacă, fiul lui Hiperion
şi al zeiţei Theia. Era reprezentat cu o coroană de raze pe frunte, călătorind pe bolta cerească într-un car tras de patru armăsari înaripaţi.
   helio scop (gr. helios „soare** şi skopein „a observa**; ASTR.), aparat adaptat la o lunetă pentru a permite observarea fotosferei Soarelui, protejînd vederea. Unul dintre instrumentele cu care este observată vizual cromosfera, în lumină monocromatică (linia Hol a hidrogenului), este spectrohelio-scopul.
   heliostát (FIZ.), instrument optic folosit pentru trimiterea într-o anumită direcţie constantă a unui fascicul de raze
solare. Este alcătuit dintr-un sistem optic acţionat de un mecanism de ceasornic, a cărui axă, dirijată după axa de rotaţie a Pămîntului, execută o revoluţie completă în 24 de ore. Primul heliostat a fost construit de G. Fahrenheit în anul 1720.
   helioterapie (gr. helios „soare** şi therapeia „tratament**; MED.), folosire a razelor solare în scop terapeutic. Este indicată în tuberculoza osteoarti-culară, ganglionară şi peritoneală, în rahitism, în unele boli de piele etc.
   heliotermie (gr. helios „soa-re“ şi thermos „cald"), fenomen prin care apa unor lacuri sărate se încălzeşte, sub acţiunea razelor solare, mai mult decît regiunile învecinate. Acest fenomen se produce datorită gradului ridicat de mineralizare a apei şi datorită existenţei unui strat de apă dulce la suprafaţa lacului, care împiedică pierderea căldurii în atmosferă. Un caz tipic de lac helioterm este lacul Ursu de la Sovata,
   heliotrop (MINER.) varietate de calcedonie de culoare verde cu pete roşii. Heliotropul este utilizat ca piatră de podoabă.
   heliotropism (gr. helios „soare** şi trope „răsucire**; BOT.), mişcare de curbură a organelor vegetale, cauzată de influenţa luminii solare (ex. la floarea-soarelui).
   Helis, oraş dac în Cîmpia Dunării, neidentificat, reşedinţa lui Dromichaites, unde acesta l-ar fi dus pe Lisimah, regele Traciei, după ce i-a învins şi l-a luat prizonier.
   héliu (CHIM.), He. Element cu nr. at. 2; gr. at. 4,003; p.t. —272,1 °C (la presiunea de 25 at); p.f. -268,98°C Un litru de gaz la 0°C şi 1 at. cîntăreşte 0,178 g. Gaz inert, incolor şi inodor; se găseşte în atmosferă în cantitate foarte mică (o parte la 200 000 de părţi în volum), precum şi în mineralele radioactive. în cantităţi mai mari (pînă la 1%) se găseşte în unele surse de gaze naturale. H. este component al atmosferei Soarelui, unde a fost identificat prima oară prin analiza spectrală*
HELLER
 672
HELST
Helsinki. Vedere generală
 Temperatura de lichefiere joasă a h. permite separarea sa din gazele naturale. Se întrebuinţează în fizica temperaturilor joase» la umplerea baloanelor şi a dirijabilelor etc.
   héller (NUM.), monedă divizionară, de bronz sau de nichel, care a circulat în trecut în Austria, Elveţia, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria.
   Helmholtz [helmholţ], Her-mann von (1821 — 1894), fizician şi fiziolog german. A elaborat amănunţit latura matematică a principiului conservării şi transformării energiei, subliniind caracterul lui universal. Descoperirea şi fundamentarea matematică şi fizică a acestui principiu au constituit, aşa cum a subliniat şi
 F.  Engels, o strălucită confirmare a caracterului dialectic al legilor naturii şi a unităţii materiale a lumii. Arătînd că organismul constituie un mediu fizico-chimic în care acţionează principiul conservării şi transformării energiei, H. a zdruncinat concepţiile metafizice şi idealiste asupra naturii, îndeosebi vitalismul, şi a dat un puternic impuls cercetării proceselor vitale pe baza metodelor fizico-chimice. H. a introdus în termodinamică noţiunile de energie liberă şi energie legată şi a dezvoltat teoria mişcării turbionare a fluidelor. El a descoperit caracterul oscilant al descărcării unei butelii de Leyda şi a stabilit că viteza de propagarea oscilaţiilor electromagnetice este mult superioară valorii acceptate în acel timp. Lucrările sale de acustică sînt legate în special de fiziologia auzului. EH a explicat timbrul sunetelor prin suprapunerea diferitelor armonice (şi nu prin factori psihologici, cum se credea pînă atunci). H. a studiat, de asemenea, fiziologia sistemului nervos (măsurînd viteza de propagare a influxului nervos) şi muscular (măsurînd căldura dezvoltată în muşchi în urma unui efort). In fiziologia vederii, el a dat o teorie a acomodării şi o explicaţie a perceperii culorilor. A inventat o/-talmoscopul şi a adus o. importantă contribuţie la fundarea psihologiei experimentale
 şi a psihometriei. Deşi lucrările lui ştiinţifice au contribuit în mod obiectiv la fundamentarea şi la dezvoltarea materialismului filozofic, H. nu a fost consecvent în concepţiile sale filozofice. El a oscilat între kantianism şi materialismul spontan, ştiinţific-naturalist, şi a promovat teoria agnostică a hieroglifelor. în timp ce ma-chiştii au preluat aspectele greşite, idealiste ale învăţăturii lui Helmholtz, laturile ei pozitive, materialiste au fost dezvoltate de I.M. Secenov, Max Planck ş.a. Op. pr.: „Memoriu asupra conservării forţei”
 (1847). #
   helmintiâză (gr. helmis, Anthos „vierme”; MED., MED. VET.), nume generic dat bolilor provocate de viermi intestinali (ex. ascaridioza, teniaza, botriocefaloza etc.). Sin. ver~ minozâ.
   helmintologie (PARAZIT.), ramură a zoologiei care studiază biologia, răspîndirea, importanţa patogenă şi metodele de combatere a viermilor paraziţi.
   helmintosporioză (FlTO-PAT.), boală a plantelor provocată de diferite specii de ciuperci parazite din genul Helminthosporium. Se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete brune de diferite forme şi dimensiuni; uneori ţesuturile din dreptul petelor se rup şi frunzele se sfîşie (ex. sfîşierea frunzelor de orz
 produsă de ciuperca Helmin~ thosporium gramineum).
   Helsingborg (Hâlsing-borg) [hélsingbori], oraş în sud-vestul Suediei, important port în Strîmtoarea Sund. 76 570 loc. (1961). Construcţii navale, industrie chimică, a cauciucului, textilă, electrotehnică, alimentară. Este legat prin feribot de oraşul Helsingör dia Danemarca.
   Helsinki (Helsingfors), capitala Finlandei, port la Marea Baltică (Golful Finic). 480 000 loc. (1961). Important centru economic şi cultural al ţării. Industrie constructoare de maşini (în special motoare şi maşini pentru industria lemnului), construcţii navale, industrie electrotehnică, a porţelanului, textilă şi alimentară. Prin port se importă combustibili, materii prime, maşini şi se exportă produse ale industriei de celuloză şi hîrtie, de porţelan, electrotehnică. Aeroport. Universitate, şcoli superioare, muzee, numeroase parcuri şi spaţii verzi.
   Helst, Bartholomeus van der (1613— 1670), pictor portretist olandez. în prima perioadă de creaţie a fost influenţat de Fr. Hals. A pictat portrete individuale şi de grup ale unor reprezentanţi ai marii burghezii, adeseori în atitudini afectate, care se remarcă prin meşteşugul redării materialelor şi a podoabelor de pe costumele bogate („Regenţii
HELTAI
 673
HEMATIE
 orfelinatului valon din Amster-dam“, „Banchetul gărzii cetăţeneşti din Amsterdam în o-noarea păcii din Westfalia“, „Doamna cu evantaiul44, „Portretul lui Gerard Bicker"). A lucrat de asemenea tablouri de gen („Prezentarea logodnicii44, „Noua piaţă din Amsterdam** etc.). După 1650 tablourile lui Helst devin convenţionale şi reci. Bartholomeus van Helst a folosit adesea şi motive alegorice, imitînd pe maeştrii flamanzi şi francezi.
   Heltai [héltQ~i], Gáspár (c. Í490 sau 1510—1574), cărturar umanist şi tipograf maghiar din Transilvania. împreună cu Hoffgreff György a întemeiat la Cluj o tipografie care a avut un rol important în răspîndirea culturii umaniste. în scrierile sale „Dialog despre beţie şi dezmăţ** (1552), „O sută de fabule" (1566) şi „Plasa** (1570),
a criticat nobilimea şi biserica catolică. A tradus în ungureşte cîteva capitole din „Vechiul testament44.
   Helvétius [elvesiâs], Claude Adrién (1715—1771), reprezentant de seamă al materialismului şi ateismului francez din sec. al XVIII-lea, unul dintre ideologii burgheziei revoluţionare, colaborator al „Enciclopediei**. După H., îumea este de natură materială, infinită în spaţiu şi în timp, într-o continuă mişcare. H. reducea însă mişcarea la cea mecanică. în gnoseologie a fost un adept al senzualismului materialist. H. a acordat o mare importanţă problemelor vieţii sociale. El a afirmat că omul este produsul mediului social, fizionomia morală şi spirituală a omului nefiind înnăscute, *ci determinate de condiţiile mediului. Din această teză a Iui H. decurgea concluzia revoluţionară a necesităţii schimbării mediului, a răsturnării ■societăţii feudale. în etică, H. a supus criticii concepţiile religioase şi idealiste, afirmînd că reprezentările morale îşi au izvorul în experienţă şi că baza moralei o constituie interesul personal „just înţeles**, adică îmbinat cu cel social. Ca exponent al burgheziei în ascensiune, H. a idealizat însă societatea burgheză, crezînd că
această îmbinare a intereselor personale cu cele obşteşti ar fi posibilă în cadrul ei. Deşi conţinea unele tendinţe materialiste, concepţia sociologică a
Cl. A. Helvétius
lui' H. a rămas în ansamblu idealistă. în noţiunea mediului social, H. includea numai relaţiile de ordin suprastructural (regimul politic, legislaţia etc.) şi de aceea el nu a putut depăşi concepţia .idealistă după care rolul hotărîtor în viaţa socială îl au, în ultimă instanţă, ideile oamenilor, „opiniile** lor. H. a combătut concepţiile pedagogice feudal-cleri-cale, preconizînd un învăţă-mînt laic, democratic şi umanist. Teza sa exagerată despre atotputernicia educaţiei a fost criticată de Diderot. Ideile sociologice, etice şi pedagogice ale lui H. au contribuit, în ciuda mărginirii lor burgheze de clasă, Ia pregătirea teoretică a socialismului utopic din sec. al XIX-lea. Principalele opere ale Iui Helvétius sînt: „Despre spirit** (1758), „Despre om, facultăţile sale intelectuale şt educaţia sa“ (editată postum,
în Î773).
   helveţiân (STRAT.), primul subetaj al vindobonia-n u 1 u i din epoca miocenă, caracterizat prin anumite specii de lamelibranhiate. în R.P.R. sînt atribuite h. depozitele, reprezentate prin marne, argile, gresii, nisipuri, intercalaţii de gipsuri şi tufuri daci-tice, întîlnite în zona precar-patică, în bazinul Transilvaniei, al Mureşului (lîngă Si-meria), al Silvaniei (la Bereteu), în bazinul Bahna-Orşova, în Depresiunea Getică etc, în bazinul Zarandului şi Caransebeş-
 Mehadia, aceste depozite conţin cărbuni, iar la sud-vest de Tîrgu-Jiu, la Bălteni-Ţicleni, zăcăminte de petrol.
   hem (gr. haima „sînge4*; B10CH1M.), componenta nepro~ teinică a hemoglobinei. Are o structură tetrapirolică (ciclul protoporfirinei) şi este legat în mod complex cu un ion de fier bivalent.
   hema~, hemo~ (gr. haima Msînge“), element de compunere cu sensul „(referitor la) sînge" (ex. hematologic, hemoglobina).
   hemaglutinâre (MICRO-BIOL.), tip de reacţie antigen-anticorp, care constă în aglutinarea (alipirea) hematiilor sub acţiunea anticorpilor din serul sîngelui unui alt individ sau unui alt animal. H. poate si se producă şi sub acţiunea virusurilor şi a bacteriilor. Pe reacţia de hemaglutinare se bazează determinarea grupelor sanguine.
   hemangióm (gr. haima „sîn-ge“ şi angeion „vas**; MED.), tumoare benignă constituit! dintr-o aglomerare de vase sanguine mici, nou formate. Se prezintă ca o pată sau excrescenţă de culoare roşie-violacee, localizată pe mînă, faţă, buze etc.
   hemartroză (gr. haima „sin-ge*‘ şi arthron „articulaţie**; MED.), acumulare de sînge ia nivelul unei articulaţii, datorită unei fracturi sau entorse, unor boli de sînge (hemofilie, purpură), avitaminozei C (scor-but) etc.
   hematemeză ^ (gr. haima, haimatos „sînge** şi hemesis „vomă, vărsătură**; MED.), hemoragie intragastrică exteriorizată prin vărsături. Se observă în ulcerul şi în cancerul de stomac.
   hematie (gr. haima, haimatos „sînge**; H1ST., F1Z10L.), celulă sanguină de culoare roşie, datorită hemoglobinei pe care o conţine în protoplasmă. La om, h« are forma unui disc biconcav cu diametrul de 6 — 8 microni şi este lipsită de nucleu. Forma şi diametru! variază după specia animalelor (ex. la mamifere este rotundă, cu excepţia cămilei, la care este ovală). Numărul h. variază şi el Ia diferite specii de animale (ex. la om între 4 şi 5
HEMATIT
674
 HEMATURIE
 milioane la 1 ml de sînge, la oaie între 13 şi 14 milioane, la păsări între 100 000 şi 4 milioane, la broască 5 milioane etc.). Numărul h. variază şi în funcţie de sex, vîrstă, climă, altitudine. H. conţine 60% apă şi 40% substanţe solide, în special hemoglobină. Rolul important al h. în funcţia organismului este acela de a transporta oxigenul către ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi către plămîni. îndeplinirea acestei funcţii depinde în mare măsură de cantitatea şi calitatea hemoglobinei conţinute în h» Scăderea sub normal a numărului de h. se manifestă clinic prin anemiile de diferite tipuri, iar creşterea peste normal a numărului de h. se manifestă prin p o 1 i c i t e -mie. Sin. eritrocit.
   hematit (MINER.), oxid natural de fier (Fe203)t cristalizat în sistemul romboedric; este compact, pămîntos sau formează mase în formă de stalactite cu structură fibroasă-radiară etc. Culoarea este cenuşie de oţel, uneori neagră, culoarea urmei roşie-vişinie şi luciul metalic sau semimetalic. H. este un component important al unor şisturi cristaline; se găseşte de asemenea în corpuri metasomatice sau în filoane. Este unul dintre principalele minereuri de fier. în R.P.R. există la Ghelar (reg. Hunedoara), Ocna de Fier şi Dognecea (reg.. Banat), Iulia (reg. Dobrogea) etc.
   hematocrit(gr. haima, haima-tos „sînge*4 şi krites „care alege“; FIZIOL., MED.), aparat pentru determinarea volumului hematiilor dintr-o cantitate de sînge, prin separarea acestora de plasmă cu ajutorul centrifugării. Rezultatul, exprimat procentual, permite precizarea cazurilor de diluţie şi de concentraţie a sîngelui.
   hematologie (gr. haima, haimatos „sînge“ şi logos „cuvînt, studiu**; MED.), ramură a biologiei şi medicinii care se ocupă cu studiul morfologiei, fiziologiei şi patologiei sîngelui şi organelor hematopoetice.
   hematom (MED.), acumulare de sînge în diferite ţesuturi, datorită ruperii unor vase sanguine. Se formează de
 obicei în urma unui traumatism (ex. h. cefalic, care se formează uneori la noul-născut în timpul naşterii).
   hematopoétic (gr. haima> haimatos „sînge“ şi poieo „fac“; MED.), care se referă la procesul de formare a celulelor sanguine. — Organe hemato-poetice, organe care dau naştere celulelor sanguine (măduva oaselor, organele limfatice, ţesutul reticulo-endotelial).
   hematopoeză (gr. haima, haimatos „sînge** şi poiesis „lu-crare“; H1ST.), proces deformare şi de maturaţie a celulelor sanguine (hematii, leuco-cite, limfocite, trombocite) în organele hematopoetice. Principalul organ hematopoetic este măduva osoasă, care produce hematiile, trombocitele şi 70% din leucocite, iar restul de 30% se formează în ţesutul limfoid şi în sistemul reticulo-endote-lial. H. începe încă din viaţa embrionară. Din luna a patra şi a cincea de viaţă intrauterină, sîngele se formează în splină şi în ficat, apoi în măduva osoasă. După naştere, activitatea hematopoetică a mădu-vei osoase se concentrează în cîteva focare active:    sternul,
 oasele late ale craniului, coastele, creasta iliacă a osului coxal. H. cuprinde: eritropoeza (formarea hematiilor), leucopo-eza (formarea leucocitelor şi a limfocitelor) şi trombocitopoeza (formarea trombocitelor). Eritropoeza are loc în măduva osoasă şi, în foarte mică măsură (5—10%), în sistemul reticu-lo-rendotelial şi începe cu celula primitivă, eritroblastul. Leuco-poeza, care are loc atît în măduva osoasă cît şi în ţesutul limfoid, începe de la celula primitivă, mieloblastul, trece prin faza de mielocit şi metamielocit, ajun-gînd la forma finală din sînge, leucocitul. Trombocitopoeza are loc în măduva osoasă din celula primitivă, megacarioblas-tul. H. este influenţată de cantitatea şi de calitatea sîngelui; scăderea acestuia stimulează organele hematopoetice, care produc un număr mare de celule sanguine. Acesta este cazul în anemiile prin hemoragie. H. mai poate fi influenţată de vîrsta individului, r*e climă, de altitudine etc. în
 caz de infecţii este stimulată producerea de leucocite.
   hematoporfirină (BIOCHIM.), derivat fără fier al hemului. Poate rezulta din hemină sub acţiunea acizilor, prin eliminarea fierului şi adiţia a două molecule de apă. Prezenţa sa in sînge poartă numele de he~ matoporfirinemie, iar în urină de hemaioporfirinurie.
   hematoză (FlZlOL.), proces de transformare a sîngelui ve-nos în sînge arterial la nivelul plămînilor. Se caracterizează prin transformarea hemoglobinei reduse în oxihemoglobină sub acţiunea oxigenului din aerul inspirat.
   hematozoâr (gr. haima, haimatos „sînge** şi zoon „animal**; ZOOL.; Plasmodium ma-lariae), sporozoar parazit în hematii, la om, şi în tubul digestiv, la ţînţarul anofel, care produce malaria. Răs-pîndirea h. se face prin intermediul ţînţarilor anofeli, care sug de la omul bolnav, o dată cu sîngele, şi parazitul; acesta îşi continuă evoluţia în tubul digestiv al anofelului, pînă ajunge în stadiul de spori. Sporii ajung în glandele salivare ale ţînţarului şi sînt inoculaţi la omul sănătos în momentul cînd insecta înţeapă. Ajunşi în sînge, sporii pătrund în hematii, pe care mai apoi le distrug, ceea ce corespunde clinic acceselor de malarie. H. este răspîndit în regiunile de baltă, cu climă umedă şi caldă. Combaterea sa se face distrugînd agentul transmiţător, ţînţarul anofel (prin asanări de terenuri, desecări de bălţi, folosirea insecticidelor cu acţiune remanentă etc.). în a-ceastă direcţie, în R.P.R. s-au înregistrat succese deosebite, ceea ce a dus la dispariţia aproape completă a malariei de pe teritoriul ţării noastre.
   hematurie (gr. haima, haimatos „sînge** şi uron „urină**; MED.), prezenţă a sîngelui în urină. Se întîlneşte în leziunile de diferite naturi ale rinichilor, vezicii urinare, ure-irei, în cursul unor boli infec-ţioase (tifos exantematic, febre eruptive, spirochetoză ic-terohemoragică), al unor boli de sînge (purpură, leucemie, hemofilie) etc.
HEMERALOPIE
 675
HE MOD INAM IC Á
  hemeralopíe (gr. hemera „zi*‘ şi opsis „vedere"; MED.), diminuare importantă a vederii la lumina redusă (în semiobscuritate). Se datoreşte de obicei lipsei de vitamină A. H. poate fi congenitală sau dobîndită în urma unei boli generale (icter infecţios, diabet étc.). Sin. cecitate nocturnă.
  hemi~ (LlNGV.) v. emi-. hemianestezie (gr. hemi „jumătate**, an „fără" şi ais-thesis „percepere, senzaţie**; MED.), pierdere a sensibilităţii pe una dintre jumătăţile corpului. Se datoreşte unei leziuni produse în jumătatea opusă a en-cefalului, în căile de conducere a sensibilităţii sau în centrii corticali corespunzători.
  hemicelulóze (CHIM.), grup de polizaharide care însoţesc celuloza în pereţii celulelor vegetale. Nu au o compoziţie chimică bine definită. Sînt considerate ca fiind amestecuri complexe de hexozani şi pen-tozani.
  hemicíclu (ARH1T.), construcţie sau amenajare în formă de semicerc (ex. săli de cursuri, abside etc.).
  hemicranie (MED.) v. migrenă.
  hemicri st alină, structură— (GEOL.), structură a unor roci care arată că părţile componente ale lor sînt cristalizate numai în parte; în constituţia acestor roci, pe lîngă unele cristale, intră şi substanţă necristalizată. Structuri hemi-cristaline au rocile vulcanice (ex. riolitele, dacitele, andezitele etc.).
  hemină (B10CH1M.), substanţă formată din hem, prin transformarea fierului bivalent in fier trivalent. Se obţine prin încălzirea unei soluţii de hemoglobină în prezenţa clo-rurii de sodiu şi a acidului acetic. Această reacţie este utilizată în medicina judiciară pentru punerea în evidenţă a petelor de sînge.
  Hemingway /hémir(aei7, Ernest (1898— î 961), romancier şi nuvelist nord-american. S-a născut Ia Oak Park (Illinois). A debutat ca gazetar. In 1917— 1918 a luptat pe frontul austriac, ca voluntar în armata italiană, experienţă pe care a descris-o mai tîrziu în romanul
„Adio arme** (1929, ţrad. rom.), în 192Î s-a stabilit la Paris, unde a publicat primele sale scrieri („Trei povestiri şi zece poeme**, 1923; „în vremea noastră**, 1924). în 1927 s-a
E. Hemingway
reîntors în S.U.A., iar în ultimii ani ai vieţii a trăit în Cuba, la Havana. El a o-glindit starea de spirit a acelei pături a intelectualităţii care, după primul război mondial, şi-a manifestat dezamăgirea faţă de prejudiciile aduse omenirii de către orînduirea capitalistă, dar care nu a putut depăşi limitele pacifismului individualist. Creaţia Iui H. este, din această cauză, contradictorie. Ea se caracterizează atît printr-o viziune umanistă asupra lumii, prin tendinţa reprezentării ei realiste, cît şi printr-o oarecare înclinaţie spre pesimism. Eroii povestirilor şi romanelor „Şuvoaiele primă verii** (1926), „Şi soarele răsare** (1926), „Fiesta**
(1926),   „Bărbaţi fără femei**
(1927),   „Moartea după-amiază** (1932), „Cîştigătorul nu ia nimic** (1933), „A avea şi a nu avea“ (1939), în ciocnirile lor cu realitatea socială, fie că pier, fie că devin nişte epave morale. Operele scrise între anii 1936 şi 1940, sub influenţa războiului naţional-revoluţionar al poporului spaniol, la care a participat şi el (drama „Coloana a cincea**, 1938; romanul „Cui îi bate cea-sul“, 1940, trad. rom.), şi care redau patosul luptei revoluţionare, solidaritatea internaţională a oamenilor muncii, sînt urmate de povestirea „Peste rîu şi printre arbori** (1950), în care se afirmă înclinaţia spre tristeţe şi desperare, în poves-
tirea „Bătrînul şi marea** (1952, trad. rom.), scriitorul a folosit dramatica temă a luptei omului cu natura pentru a reda încrederea optimistă în victoria acestuia asupra forţelor oarbe care i se opun. Romanul „Vară primejdioasă** (1960) cuprinde imagini din viaţa poporului spaniol sub regimul franchist. Caracteristice scrisului său, din care nu lipsesc unele elemente naturaliste, sînt forţa şi duritatea realistă, împletite cu analiza şi redarea nuanţată a gîndurilor şi senzaţiilor, folosirea cu măiestrie a monologului interior şi a vorbirii directe a personajelor, simplitatea şi semnificaţia simbolică a descrierilor. Laureat al Premiului Nobel (1954). ^ hemipareză (gr. hemi „jumătate*1 şi paresis „relaxare**; MED.), paralizie trecătoare, care afectează o jumătate a corpului, urmată de slăbiciune musculară.
  hemiplegie (gr. hemi „ju-mătate** şi plessein „a Iovi“; MED.), suprimare a mişcărilor voluntare ale unei jumătăţi a corpului. în majoritatea cazurilor este datorită întreruperii unilaterale a căii nervoase motorii (calea piramidală), consecinţă a unei embolii, hemoragii sau spasm al vaselor cerebrale. H. funcţională se întâlneşte în isterie şi nu este însoţită de leziuni ale sistemului nervos central.
  hemocianină (gr. haima „sînge" şi kyanos „albastru**; BIOCHIM.), substanţă proteică de culoare albastră care se află în hemolimfa crustaceelor şi a moluştelor. Are acelaşi rol ca şi hemoglobina din sîngele altor animale.
  hemociazie (MED.) v. he-molizâ.
  hemocultúra (MICROBIOL.), însămînţarea sîngelui într-un mediu de cultură în vederea identificării unor germeni patogeni din sînge. H. constituie o metodă de diagnostic în bolile septicemice.
  hemodinâmică (gr. haima „sînge** şi dynamis „forţă**; F1Z10L.) 1. Circulaţie a sîngelui în arborele vascular şi ansamblul factorilor care condiţionează acest proces (forţa de contracţie a inimii, rezis-
 HEMOFILIE
 676
 HENAN
tenţa arterelor, elasticitatea pereţilor arteriali, viscozitâtea sîngelui etc.). 2. Capitol al fiziologiei care se ocupă cu problema circulaţiei sanguine şi cu cea a factorilor care o condiţionează.
    hemofilie (gr. haima „sînge" şi philein „a iubi”; MED.), boală de sînge caracterizată prin
 f>redispoziţia la hemoragii pre-ungite şi abundente cu prile-iul oricărui traumatism. H. e datorită prelungirii timpului de coagulare a sîngelui. în-tîlnită de obicei la copii şi tineri, h. este o boală ereditară transmisă de la mamă la copiii de sex masculin.
    hemogenie (gr. haima „sînge” şi genos „naştere”; MED.), boală de sînge observată mai ales la femei şi caracterizată prin creşterea timpului de sîn-gerare şi prin purpură hemora-gică, ca urmare a reducerii pronunţate a numărului tromboci-telor sanguine.
    hemoglobină (BIOCHIM.), pigment roşu conţinut în hematiile vertebratelor. Este o substanţă de natură heteropro-teică, solubilă în apă, compusă dintr-o proteină, numită glo-binâ, şi un fragment neprotei-nic, numit hem. Rolul său principal este de transportor al oxigenului de la organele respiratorii la ţesuturi, sub forma oxihemoglobinei, şi al bioxidului de carbon de la ţesuturi la organele respiratorii, sub forma carbohemoglo-binei. Această proprietate se datoreşte posibilităţii de a fixa oxigenul (oxihemoglobina) în mod reversibil. Cu oxidul de carbon, h. dă compusul car-boxihemoglobina, mult mai stabil decît oxihemoglobina, ceea ce explică intoxicaţiile cu oxid de carbon (sustragerea hemoglobinei din combinaţia cu oxigenul şi împiedicarea rolului său de transportor al oxigenului în organism).
    hemoglobinurie (MED.), prezenţă în urină a hemoglobinei, ca urmare a distrugerii masive a globulelor roşii. Hemoglobinuria se întîlneşte în intoxicaţiile cu iod, anti-pirină, hidrogen arseniat, în arsuri, în infecţii (scarlatină, febră tifoidă) sau după transfuziile de sînge etc.
    hemogramă (MED.), determinarea numărului de hematii, leucocite şi trombocite din-tr-un milimetru cub de sînge, a procentului diverselor tipuri de leucocite şi a conţinutului în hemoglobină al hematiilor. Hemograma permite punerea diagnosticului într-o serie de boli (anemii, leucemii, boli in-fecţioase etc.).
    hemolimfă ÍB10CHIM.), lichid din aparatul circulator al multor nevertebrate, corespunzător sîngelui vertebratelor. H. poate fi roşie (Ia viermi), albastră (la moluşte şi crustacee), în funcţie de pigmentul respirator conţinut.
    hemoliză (gr. haima „sînge” şi lysis „dizolvare”; MED.), proces patologic care constă în eliberarea hemoglobinei din hematii şi dizolvarea acesteia in lichidul înconjurător, prin-tr-un fenomen de „topire” a hematiilor. Poate avea loc sub acţiunea unor agenţi biologici (hemolizine), chimici (sapo-nine) sau fizici (scădere a presiunii osmotice a lichidului înconjurător, încălzire, răcire etc.). Sin. hemoclazie.
    hemolizină (BIOCHIM.), denumire generică pentru substanţele de natură variată (anticorpi, toxine bacteriene, veninuri etc.) care „topesc” globulele roşii, punînd în libertate hemoglobina conţinută în acestea.
    hemopatie (gr. haima „sînge” şi pathos „boală”; MED.), boală de sînge în sens general. Leucemia, anemia pernicioasă, policitemia sînt hemopatii.
    hemoptizie (gr. haima „sînge” şi ptysis „scuipat”; MED.), eliminare prin tuse a unei cantităţi de sînge. Reprezintă urmarea unei hemoragii, de cele mai multe ori de origine pulmonară. Se întîlneşte în tuberculoza pulmonară, în unele boli de inimă, în boli parazitare etc.
    hemoragie (gr. haima „sînge” şi rhegnymi „a erupe”; MED.), ieşirea unei cantităţi de sînge din arborele vascular, datorită ruperii unuia sau mai multor vase sanguine. Hemoragia poate fi externă, cînd sîngele se scurge în afară, sau internă, cînd sîngele se revarsă în cavităţile naturale
 ale organismului. De asemenea poate fi arterială, capilară sau venoasă. în funcţie de sediul hemoragiei, deosebim o h. nazală (epistaxis), cerebrală (a-poplexie), renală (hematurie), uterină (metroragie), subcutanată (echimoză, purpura).
   hemoroizi (gr. haima „sînge” şi rhein „a curge”; MED.), dilataţie varicoasă a venelor subrectale. Există h. interni şi
 h. externi. Apar în special Ia sedentari, constipaţi, femei însărcinate. Se tratează chirurgical.
   hemosiderină (BIOCHIM.), pigment sanguin care conţine fier, rezultat din metabolismul anormal al fierului în organism. Depunerea h. în ţesuturi produce boala numită hemosiderozâ.
   hemosideroză (MED.), boală caracterizată prin depunerea de hemosiderină în ţesuturi. Se datoreşte distrugerii globulelor roşii şi se întîlneşte în cursul anemiei pernicioase, al diabetului bronzat, malariei, icterului hemolitic.
   hemostatic (MED., FARM.), agent mecanic, fizic sau chimic care opreşte hemoragia, producînd hemostază (ex. vitamina K, trombina etc.).
   hemostază (gr. haima „sînge” şi stasis „oprire”; MED.), oprire a unei hemoragii. Poate fi spontană, cînd se produce prin propriile posibilităţi ale organismului (coagulare), sau chirurgicală (temporară, prin ga r o u, sau definitivă, prin legarea vaselor).
   hemoterapie (gr. haima „sînge” şi therapeia „îngrijire”; MED.), administrare de sînge în scop terapeutic. Se poate face prin introducerea de sînge propriu (autohemoterapie), în boli ca stafilococii rebele la tratament, stări alergice, eczeme, sau de sînge de la alte persoane (heterohemoterapie), cu respectarea compatibilităţii de grup sanguin, ca, de pildă, în transfuzii de la mamă la copil (maternohemoterapie).
   Hemus, numele antic al Munţilor Balcani.
   Henan, provincie în R.P. Chineză, situată în bazinul inferior al fluviului Huanhe. Suprafaţa: 167 000 km2, Populaţia: 48 670 000 loc. (1957). Centrul administrativ şi prin-
 HENLE
 677
 HENTIA
 cipalul centru economic: Cien~ ciou. Relief de címpie; ín vest, zonă deluroasă. Climă subtropicală musonică. Păduri cu arbori de esenţe preţioase (tung, arbore de lac ş.a.). Zăcăminte de antracit, huilă, minereuri polimetalice, grafit, azbest. Importantă regiune a-gricolă. Circa 86% din suprafaţa cultivată este irigată. Se cultivă în special grîu, bumbac, tutun, porumb, soia, gaolean, arahide. Sericicultură. S-a dezvoltat şi industria: exploatări miniere, construcţii de maşini (tractoare la Loian), industrie textilă, alimentară, prelucrarea tutunului.
   Henle, Jacob (1809-1885), medic german. A fost profesor de anatomie la Göttingen. A contribuit la fundamentarea medicinii moderne, combătînd tezele neştiinţifice ale filozofiei germane a naturii de la începutul sec. al XIX-lea şi introducînd observaţia exactă în cercetarea medicală. H. este unul dintre fondatorii anatomiei generale, bazată pe teoria celulară. A întemeiat „Revista germană pentru medicina raţională** (1842).
   henoteism (gr. heis, henos „unu" şi theos „zeu, dumnezeu"), termen care desemnează perioada de transformare a religiilor politeiste în monoteism.
H.  se caracterizează prin aceea că una dintre zeităţile adorate devine principalul obiect de cult şi preia treptat funcţiile celorlalte divinităţi. H. reprezintă o reflectare fantastică a procesului de unificare a triburilor şi de apariţie a statului, a conducătorilor unici: regi, împăraţi, des-poţi etc. Termenul a fost creat în 1878 de sanscritologul şi istoricul englez al religiei F. M. Müller.
   Henric, numele mai multor regi şi împăraţi germani, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: //. al IV~lea (1056— 1106); a dus o politică de întărire a puterii centrale, pro-vocînd prin aceasta revolta marilor feudali şi intervenţia papii, în timpul său a început lupta pentru învestitur ă dintre papi şi împăraţii germani (1075—1122). Excomunicat de papa Grigore al VII-lea,
H.  a fost nevoit să se umilească la Canossa (1077). H. al
V-lea (1106- 1125), fiul lui
H.   al IV-lea; în timpul său a fost încheiat concordatul de la Worms (1122) şi s-a pus capăt luptei pentru învestitură.
   Henric, numele mai multor regi ai Angliei, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: H. al II~lea Plantagenet (1154— 1189), care stăpînea mari teritorii şi în Franţa (Normandia, Anjou, Poitou, Âquitania etc.). Printr-o serie de reforme militare, judecătoreşti şi administrative, a întărit autoritatea regală în Anglia. în timpul lui a început cucerirea Irlandei. H. al ilUea {1216- 1272); în timpul domniei lui, în urma unui război civil şj - ca urmare a creşterii importanţei politice a cavalerilor şi a oraşelor, s-a instituit practica convocării parlamentului (1265). întărirea parlamentului a însemnat trecerea statului feudal englez spre monarhia feudală cu reprezentarea stărilor. H. al V-lea (1413—1422);' a reînceput ostilităţile războiului de 100 de ani şi a înfrînt pe francezi la Azincourt (1415), cucerind nordul Franţei. H. al VIIAea (1485—1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor. A pus capăt „războiului celor două roze" (1455—1485) şi a întărit puterea regală, punînd bazele monarhiei absolute în
Anglia. H. al VlII-lea (1509— 1547); sprijinindu-se pe noua nobilime şi pe burghezie, a întărit absolutismul. în timpul său a avut loc o dezvoltare rapidă a manufacturilor capitaliste, cărora le-a fost asigurată mîna de lucru prin instituirea „legilor sîngeroase" (1530 şi 1536) împotriva ţăranilor izgoniţi de pe pămînturile lor de către marii proprietari funciari. A realizat reforma religioasă, repudiind autoritatea papii, secularizînd averile bisericeşti şi proclamîndu-se prin „actul de supremaţie" (1534), şeful bisericii anglicane.
   Henric, numele mai multor regi ai Franţei, dintre care mai cunoscuţi au fost:          H,
al //-/ea (1547—1559), din dinastia de Valois. A întărit absolutismul regal şi a dezlănţuit persecuţiile împotriva protestanţilor francezi. A încheiat cu Spania tratatul de la Ca-
teau-Cambrésis, care a pus capăt războaielor pentru Italia (1494— 1559). în urma acestui tratat, Franţa a pierdut Savoia şi a renunţat la pretenţiile sale asupra Italiei, dar a cîştigat cetăţile Metz, Toul, Verdun şi Calais. H. al IV-lea, rege al Navarrei (1572—1610) şi al Franţei (1589—1610), dm dinastia de Bourbon. Protestant trecut la catolicism pentru a obţine tronul Franţei, a pus capăt războaielor religioase (1594) şi a garantat protestanţilor libertatea cultului (edictul din Nantes, 1598). A întărit absolutismul regal în Franţa şi a iniţiat o politică economică mercantilistă. A fost asasinat de un catolic fanatic.
   Henric Navigatorul (Don Henrique o Navegador) (1394 1460), prinţ portughez care |i-a stabilit reşedinţa în oraşul Sa-gres, port la ţărmul Atlanticului, de unde, în deceniile al treilea şi al şaselea ale sec. al
XV-lea, a organizat numeroase expediţii pentru explorarea ţărmului Africii de nord-vest, precum şi pentru descoperirea căilor maritime spre India. Prin aceste expediţii, care au pus bazele politicii coloniale portugheze în Africa, au fost descoperite Insulele Madeira (1420), Insulele Azore (1432—1447), Capul Verde (1445), Insulele Capului Verde (1456) şi altele.
   Henry, Joseph (1797—1878), fizician american. A fost preşedinte al Academiei Naţionale de Ştiinţe din S.U.A. A adus
o importantă contribuţie la proiectarea şi la realizarea primilor electromagneţi (1828) şi a descoperit fenomenul de auto-inducţie (1832). A construit o formă primitivă de telegraf.
   henry (după numele fizicianului ]. Henry; METR.), unitate de măsură a inductivi-t ă ţ i i în sistemul internaţional de unităţi. Este egal cu in-ductivitatea unei spire îmbrăţişate de un flux magnetic propriu de un weber cînd spira e parcursă de un curent de un amper. Se notează cu simbolul H* Henţia, Sava (1848-1904), pictor romín. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, cu Theodor Aman, şi apoi la Paris. H. a însoţit armatele ruso-romîne în războiul pen-
HEPARINĂ
678
HERACLIT DIN EFES
tru independenţă din 1877 — 1878. Cu acest prilej a schiţat şi a pictat, în spirit realist, cîte-va scene de campanie („Bivuac”, „Tabără”, „Întîlnirea”). A cultivat toate genurile picturii, de la compoziţia istorică şi de gen la portret, peisaj şi natură moartă, executînd spre sfîrşitul vieţii chiar ansambluri de pictură murală. Operele sale cele mai importante („Femeia cu scrisoarea”, 1874; „Portretul Anei Davilla”; „Cap de fetiţă”; „Cerşetor bătrîn”, 1882; „Peisaj din Herăstrău”) vădesc un interes viu pentru om şi pentru realităţile sociale şi uneori un meşteşug sigur, care nu depăşeşte însă decît rareori învăţătura academică.
   heparină (FARM.), ester sulfuric al unui mucopolizaharid cu moleculă complexă. Se utilizează de obicei ca sare de sodiu care se prezintă sub formă de ulbere amorfă, gălbuie sau rună, fără miros, solubilă în apă. Are acţiune anticoagulantă. Se utilizează în tratamentul infarctului miocardic, trombo-flebitelor, flebitelor etc.
   hepâtic (din gr. hepar, /zepa-tos „ficat”; ANAT., MED.) 1. Care se referă la ficat (ex. lob h., arteră A., funcţie h.t boală h).
 2. Individ bolnav de ficat.
   hepatită (MED,), inflamaţie a ficatului dintr-o cauză viro-tică (ex. h. Botkin, h. sclero-genă, h. prin ser omolog etc.), microbiană sau toxică. Se manifestă clinic de obicei prin icter, decolorarea materiilor fecale, colorarea intensă a urinei, alterarea probelor de funcţie hepatică, stare generală rea etc. Unele forme de hepatite evoluează cronic (ex. hepatita cronică) şi pot duce la ciroză hepatică.
   hepatologie (gr. hepart he-patos „ficat” şi logos „cuvînt, studiu”; MED.), capitol al medicinii interne care se ocupă cu studiul morfofiziologiei şi al bolilor ficatului.
   hepatomegalie (gr. hepar, hepatos „ficat” şi megás, mega-los „mare”; MED.), creştere de volum a ficatului. Se întîlneşte în cancer, sifilis, tuberculoză, chist hidatic etc.
   Hepites, Ştefan C. (1851 —
 1922), meteorolog romín, organizatorul reţelei de observaţii
 meteorologice din Romînia. A fost directorul Institutului meteorologic central (înfiinţat de el în 1884) şi membru al Academiei Romíné. A publicat numeroase lucrări de meteorologie şi climato-logie, articole referitoare la clima diferitelor regiuni din ţară ş.a.
   hept(a)~ (gr. hepta „şapte”), element de compunere cu sensul „şapte” (ex. heptaedru, heptagon).
   heptán (CHIM.), C1HU. Hidrocarbură saturată din seria parafinelor, componentă a fracţiunilor uşoare din petrol. Are mai mulţi izomeri, dintre care
h. normal, CHz—(CH<^$—CHA> este un lichid cu p.f. 98,4°C, incolor, uşor inflamabil. Este întrebuinţat ca etalon de referinţă la determinarea cifrei octanice a benzinei; deoarece este foarte detonant, s-a considerat că are cifra octanică zero.
   heptavalént (CHIM.; despre radicali sau elemente chimice), care are valenţa 7.
   heptódá (TELEC.), tub electronic cu şapte electrozi: un catod, un anod şi cinci grile; îndeplineşte de obicei funcţia
de convertor de frecvenţă sau de amplificator cu panta variabilă.
   Hera (în mitologia greacă), sora mai mare şi soţia lui Zeus, fiica lui Cronos şi a zeiţei Rhea; zeiţă protectoare a căsniciei, a soţiilor şi a mamelor, personificare a fidelităţii conjugale. La romani era identificată cu Iunona.
   Heracîeopolis, oraş în E-giptul antic, centru economic şi politic al statului egiptean în timpul dinastiilor a IX-a şi a X-a (regatul mijlociu) şi centru
religios. Pe locul vechiului H. se găseşte astăzi oraşul Ahnas el-Medine.
   Heraclion, oraş în Grecia, situat în nordul insulei Creta. 64 500 loc. (1961). Industrie alimentară. Port important pentru exportul de citrice şi de măsline. Are un renumit muzeu arheologic. La circa 4 km de
H.  s-au găsit urmele vechiului oraş cretan Cnossos. In greceşte este numit Iraklion-Heraclit din Efes (c. 540— c. 470 î.e.n.), filozof materialist
Heraclit din Efes
grec din şcoala i o n i a n ă, „unul dintre întemeietorii dialecticii” (V.I. Lenin). Din opera sa s-au păstrat doar cca. 130 de fragmente. Materialismul naiv al lui H« îmbracă o formă mai generalizată decît cel al filozofilor din Milet, dobîndind pentru prima oară contururile unui sistem filozofic. Heraclit consideră că la baza lumii este un element material, focul, care ar reprezenta originea şi substanţa actuală a tuturor lucrurilor, inclusiv a psihicului omenesc; el afirmă că lumea nu a fost creată de nici un zeu şi este veşnică. Totul în lume se supune unei ordini necesare universale, numită de H. logos; aceasta se referă deopotrivă la ordinea obiectivă a naturii, la rînduiala superioară a cetăţii-stat, adică a societăţii, ca şi la raţiunea umană. H. a formulat pentru prima oară în istoria filozofiei, într-o formă încă naivă, principiile dialecticii. El vede lumea şi omul într-o necontenită mişcare, transformare, devenire, asemenea unui ríu pe care curg mereu alte ape. El susţine că „toate se
 HERACLIUS I
679
 HERCULE
nasc din luptă" şi îşi dă seama că izvorul mişcării îl constituie dedublarea unicului în laturi contradictorii, unitatea şi lupta contrariilor. H. este unul dintre primii filozofi greci care au început să elaboreze teoria cunoaşterii. El admite baza senzorială a cunoaşterii şi acordă o înaltă preţuire raţiunii. H. face distincţie între „gîndirea parti-culară“, care nu înţelege legitatea dialectică a universului, şi „raţiunea universală", comună tuturor celor cu adevărat înţelepţi, conformă logosului obiectiv. Deşi situat pe poziţiile aristocraţiei, H. nu împărtăşea pe deplin concepţiile acesteia, pronunţîndu-se împotriva restaurării dreptului cutumiar gen-tilic, socotit pe atunci ca „instituit de zei", şi pentru dezvoltarea regimului juridic bazat pe legi scrise.
   Heraclius I, împărat bizantin (610—641), în timpul căruia s-a încheiat procesul transformării Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. El a respins atacul avarilor asupra Constantinopolului (626), dar imperiul, slăbit de războaiele cu perşii, nu a mai putut opri cucerirea de către arabi a Palestinei şi a Siriei.
   Herakles v. Hercule.
   heráld (în evul mediu), dregător de la curţile suveranilor care avea sarcina de a purta insignele monarhilor sau ale principilor şi de a anunţa începutul turnirelor, numele învingătorilor etc.
   herâldică, disciplină auxiliară a istoriei, care are ca obiect studiul stemelor statelor, familiilor nobiliare, ale oraşelor etc.
   Herat, oraş în nord-vestul Afganistanului, situat într-o oază pe valea rîului Heri Rud. 140 000 loc. (1960). Are mici întreprinderi textile (ţesături din lînă şi mătase, covoare), alimentare şi de parfumuri de trandafiri. Nod rutier. Aeroport.
   Herbák, János (1911 — 1940),
 militant în mişcarea muncitorească din Romînia. în 1928 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist, iar în
 1934  a fost numit secretar al Comitetului regional Cluj al U.T.C. în 1935 a fost arestat,
                                                   Herbak Janos
 condamnat şi întemniţat la Doftana, unde a murit în timpul cutremurului din 1940.
    Herbart, Johann Friedrich (1776-1841), filozof idealist german, psiholog şi pedagog de orientare conservatoare. După H., fenomenele constituie indiciile unei realităţi multiforme, alcătuită din esenţe calitativ diferite, eterne şi imuabile, denumite „reale". Noţiunea idealistă şi metafizică a „realelor" este o îmbinare sui-generis a „lucrurilor în sine" ale lui Kant cu „monadele" lui Leibniz. H. concepea şi sufletul ca o „reală", care, sub acţiunea altor reale, produce reprezentări ale lucrurilor. Situîndu-se pe poziţiile asociaţionismului, H. a interpretat viaţa psihică ca o combinare mecanică de reprezentări. Sarcina educaţiei este, după H., „hrănirea" sufletului cu reprezentări potrivite scopului pedagogic urmărit. La baza procesului educativ, H. punea „guvernarea", adică stru-nirea copiilor, cărora le-ar fi înnăscute „reaua-voinţă" şi „îndărătnicia neînfrînată", subordonarea lor totală faţă de autoritatea adulţilor prin folosirea constrîngerii şi a pedepselor corporale. Partea cea mai importantă a educaţiei este, după H., instrucţiunea, care urmăreşte formarea de reprezentări clare şi distincte, lărgirea continuă a „cercului de idei" al elevilor cu ajutorul apercep-ţiei, adică al încadrării cunoştinţelor noi în cele vechi. H. a recomandat ca fiecare lecţie să se desfăşoare după mai multe momente sau trepte formale. Instrucţia trebuie completată prin educaţia morală, pe care H* a conceput-o în spiritul
 individualismului, al religiozităţii şi al supunerii faţă de clasele stăpînitoare. H. a adus în didactică unele contribuţii valoroase (dezvoltarea interesului multilateral şi a atenţiei, caracterul sistematic al învăţămîn-tului ş.a.). Concepţia pedagogică a lui H. se caracterizează în ansamblu prin formalism, intelectualism, ruperea de viaţa practică; ea a exercitat o influenţă puternică asupra şcolii şi pedagogiei burgheze, fie direct, fie indirect prin intermediul discipolilor săi K- Stoy, T. Ziller şi W. Rein. întinsa răspîndire pe care au avut-o ideile iui H. în şcoala şi pedagogia romînească din trecut se explică prin faptul că erau convenabile regimului burghe-zo-moşieresc. Este unul dintre fondatorii concepţiei estetice formaliste, bazată pe ideea „autonomiei esteticului".
   her cinic, ciclu orogenic ^ (GEOL.), etapă în evoluţia scoarţei terestre care a început în perioada devoniană şi s-a încheiat în perioada permiană. în c.o.A., pe locul unui geosinclinal s-au format munţii hercinici. în Europa, urme ale c. o. h. se găsesc în munţii Ardeni, Bre-tania, munţii Harz, Masivul Central Francez, munţii Su-deţi, Munţii Măcinului etc.
   Herculanum, oraş roman, distrus în anul 79 e.n. o dată cu oraşele Pompei şi Stabia de erupţia vulcanului Vezuviu. Ruinele oraşului au fost descoperite în 1711. Cercetările întreprinse au scos la lumină clădiri, statui, picturi murale, bijuterii, obiecte uzuale etc., aflate azi în muzeul din Nea-pole.
   Hercule (Herakles), cel
 mai de seamă erou din mitologia greacă, înzestrat cu o forţă fizică deosebită, fiu al lui Zeus şi al unei femei muritoare, Alcmena. Regele Euristeu al Argosului, voind să-l piardă, l-a supus la 12 încercări („cele 12 munci ale lui H*"), din care H. a ieşit victorios. De pe rugul pe care urma să se urce pentru a scăpa de chinurile pricinuite de cămaşa otrăvită trimisă de soţia lui, Deianira,
 H.  a fost înălţat de zei în Olimp, dobîndind nemurirea. Tema celor 12 munci ale lui
HERDER
 680
HERING
H.   a fost utilizată încă din antichitate în artele plastice (ex. în sculptură: Lisip, Gly-con, Michelangelo, Bourdelle;
                                                     Hercule
în pictură: Pollaiolo, Tinto-retto, Rubens, Poussin ş.a.)* Herder, Johann Gottfried (1744—1803), filozof, critic literar şi scriitor german, reprezentant al iluminismului moderat, teoretician al curentului literar Sturm und Drang („Furtună şi avînt“). Combă-tînd cosmopolitismul aristocraţiei, H. a enunţat într-o formă abstractă, specifică iluminismului german, ideea că
J. G. Herder
creaţia populară constituie izvorul principal al culturii. El a relevat însemnătatea poeziei populare pentru creaţia literară şi ca document istoric („arhivă a popoarelor”) şi a afirmat caracterul naţional al artei. H. este unul dintre fondatorii folcloristicii moderne; el a valorificat frumuseţile folclorului german, slav, spaniol, evreiesc (biblic), chinez, indian etc. („Glasurile popoarelor în cîntece". 2 voi., 1778-1779). Con-
cepţiile sale au influenţat o-piniile despre folclor ale scriitorilor romîni paşoptişti (ex. Al. Russo). Prin critica formalismului esteticii kantiene şi sublinierea rolului social al artei, H. a promovat realismul, dar prin apărarea tradiţiilor feudale naţionale şi exagerarea caracterului spontan al inspiraţiei artistice a netezit drumul romantismului german evazionist de la începutul sec. al XIX-lea. Concepţiile filozofice ale lui H. s-au format sub influenţa lui Kant (din perioada „precriti-cistă”), a lui" Lessing, Spinoza şi Rousseau. Deşi în ansamblu idealiste, ele conţin unele elemente materialiste (critica agnosticismului, susţinerea caracterului obiectiv al timpului şi spaţiului, a izvorului empiric al cunoaşterii etc.). Promotor al principiului istorismului, H. a privit istoria societăţii ca o continuare a istoriei naturii, supusă, ca şi aceasta, legii universale a progresului. Con-siderînd progresul culturii drept principalul conţinut al istoriei,
H.   a făcut una dintre primele încercări de prezentare a dezvoltării culturii mondiale. El a susţinut caracterul obiectiv („natural”) al legilor sociale, fără să le poată da însă o explicaţie ştiinţifică. Ca reprezentant al umanismului burghez clasic german, el a condamnat asuprirea naţională şi colonială. Ideile lui H. au exercitat o influenţă fecundă asupra lui Goethe, Hegel şi Feuerbach. Op.pr.: „Idei asupra filozofiei istoriei omenirii” (4 voi., 1784-1791).
   Heredia [erediá7, Jósé Ma-ria de (1842—1905), poet francez de origine cubană, reprezentant al şcolii p a r n a s i e-n e. A fost membru al Academiei Franceze. Sonetele şi poemele sale, adunate în volumul „Trofeele” (1893), au ca teme antichitatea, evul mediu, Orientul şi natura. Versurile sale, cizelate cu migală şi măiestrie, excelînd în plasticitate, dar păstrînd o strălucire rece, ilustrează meritele şi limitele şcolii căreia îi aparţin.
   Heredia y Heredia [ erédia]. Jose Maria (1803—1839), poet romantic revoluţionar cuban. A luptat activ pentru eliberarea
patriei sale de sub jugul spaniol. în volumul „Opere poetice” (1820), ca şi în poemele „Odă locuitorilor din Anâhuac” (1822) şi „Cataracta Niagara” (1824), a cîntat cu patos trecutul eroic, pe oamenii simpli însetaţi de dreptate şi libertate, dragostea, speranţa într-o lume mai bună, mai echitabil organizată. Poezia sa, caracterizată printr-un stil viguros, vibrant, de mare plasticitate şi strălucire, a exercitat o rodnică influenţă asupra literaturii militante cu-bane.
   herefórd (ZOOTEHN.), rasă de taurine precoce cu dezvoltare masivă, creată în Anglia,
Hereford
specializată pentru producţia de carne. Are culoarea roşie, cu excepţia capului, abdomenului şi extremităţilor membrelor , care sînt albe. Randamentul la tăiere este de 55—62% carne. A fost importată în R.P.R. pentru producţia de carne, fiind folosită mai ales pentru încrucişări industriale.
   Here seu, Petre (1868—1915), urolog romín. A fost profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. H. a pus bazele urologiei ştiinţifice în ţara noastră. Op.pr.: „Clinica bolilor căilor urinare”.
   herghelie (ZOOTEHN.) l.Cres-cătorie de cai, alcătuită din animale de reproducţie (iepe şi armăsari) şi tineret de diferite vîrste. Hergheliile de stat din R.P.R. reprezintă unităţi zootehnice în care se cresc cai de rase perfecţionate, în scopul obţinerii armăsarilor de prăsilă necesari ameliorării efectivului de cai din ţară. 2. Grup mare de cai, de o anumită categorie (h. de iepe, h. de mînji etc.), care cresc sau pasc împreună.
   hering (Ciupea harengus), specie de peşte teleostean din familia clupeidelor, lung de circa 20 cm, cu coloritul argintiu-ce-nuşiu. Trăieşte în nordul Ocea~
HERLEA
681
HERMLIN
nului Atlantic şi al Oceanului Pacific, în Marea Nordului, în Marea Baltică şi migrează în perioada depunerii icrelor spre
Hering
ţărmurile sud-vestice ale Scan-dinaviei. In aceste regiuni se pescuiesc anual 1 000 000 —
I 200 000 t de h.
   Herlea, Nicolaie (n. 1926), cîntăreţ romín (bariton). Prim-solist al Teatrului de operă şi balet, laureat al concursurilor internaţionale de la Praga 1954), Geneva (1955), Verviers 1957). Artist al poporului din R.P.R. S-a făcut apreciat îndeosebi ca interpret al rolului lui Figaro din „Bărbierul din Sevilla" de Rossini. A cîntat şi pe scenele marilor teatre de la Milano, Moscova, Londra, Viena, Paris, Bruxelles, New York etc. Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creaţia de operă universală. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturaleţe şi avînt o întinsă gamă de sentimente. Calităţile sale vocale sînt susţinute de un autentic talent actoricesc.
   hermafrodit (BlOL.) v. hi-sexuat.
   hermafrodiţism (din //érmés şi Ajrodită; BIOL.), prezenţa celor două sexe opuse la acelaşi individ. H. este normal la anumite animale (hidra, melcul, rîma etc.), dar poate fi şi patologic. In acest caz poate să apară Ia diferite grupe de animale. H. patologic este adevărat, cînd la acelaşi individ există în acelaşi timp ambele s.exe, sau este jals, cînd la un individ se găsesc glandele sexuale ale unui sex, în timp ce caracterele sexuale secundare lipsesc sau corespund în parte sexului opus. Hermafroditis-mul fals (patologic) este determinat de o dereglare a funcţiunii glandelor cu secreţie internă.
   hermandâdă (span. hermán-dad „frăţie44)» denumire a unei uniuni a oraşelor spaniole,
creată în evul mediu pentru apărarea drepturilor acestora. Hermandadele au avut un rol important în sec. XIII—XV, în timpul Reconquistei. Ferdinand şi Isabela le-au folosit pentru a combate anarhia feudală şi pentru întărirea puterii regale.
  Hermansson, Cari Henric (n. 1917), preşedinte al Partidului Comunist din Suedia (din 1964). Membru al partidului din 1941, al Comitetului Central şi al Biroului Politic al C.C. al P.C. din Suedia din 1946.
  hermeneutică (din gr. her~ menettein „a explica"), teoria şi arta interpretării unui text (termenul se întrebuinţează de obicei cu privire la interpretarea textelor care aparţin culturii antice).
  Hermes, zeu în mitologia greacă, fiul lui Zeus şi al Maiei, identificat lfl. romani cu Mercur. H* era solul zeilor, protectorul comerţului şi al drumurilor, întruchiparea iscusinţei şi a şireteniei, patronul hoţilor, zeu al gimnasticii şi al elocvenţei. Busturile duble care-1 reprezentau pe zeu (herme) erau aşezate în pieţe şi la răscruci de drumuri. Atributele sale erau caduceul (bagheta pe care se înfăşoară doi şerpi), pălăria ascuţită (petasos), sandalele cu aripi, uneori o pungă
Zeus şi Hermes
cu bani. H. a fost deseori reprezentat în statuara antică (ex. „Hermes" de Praxitele, „Antinous-Hermes din Belvedere" de la muzeul Vaticanului, bronzul „Hermes în repaus", descoperit la Herculanum ş.a.), precum şi în sculptura modernă (ex. „Mercur" de Pigalle).
   Hermes (ASTR.), numele unei mici planete descoperite în
1937    de astronomul german K. Reinmuth. H. poate trece la o distanţă de Pămînt echivalentă cu de două ori distanţa pînă Ia Lună. Diametrul lui H. este de circa 2—3 km.
   herminaţ (ZOOTEHN.), culoare a penajului specifică unora dintre varietăţile raselor de găini sussex, brahma etc. Se caracterizează printr-un fond alb, avînd penele din coadă şi din vîrful aripilor negre, iar penele de pe gît (lanţetele) negre, mărginite cu alb.
   hermină 1. (ZOOL.; Mustela erminea) Specie de mamifer
Hermi ne
carnivor din familia musteli-delor, asemănătoare cu ne-văstuica, mult apreciată pentru blana sa preţioasă. Culoarea blănii se schimbă după anotimp: vara este brun-deschisă, iarna albă, cu vîrful cozii negru. Trăieşte în pădurile din Europa şi din nordul Asiei. V. şi animale de blană.
2.  Blană albă de hermină (1), ornamentată uneori cu coada neagră a animalului respectiv. A fost folosită la mantiile regale şi imperiale, precum şi în heraldică. Sin. cacom.
   Hermite [ermit], Charles (1822 — 1901), matematician francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Lui H. i se datoreşte rezolvarea ecuaţiei de gradul al cincilea cu ajutorul funcţiilor eliptice. Are lucrări asupra funcţiilor dublu periodice, interpolării, teoriei formelor pă-tratice etc. A dovedit transcendenţa numărului e.
   Hermlin, Stephan (n. 1915), poet şi nuvelist german. în urma persecuţiilor hitleriste a emigrat în 1936 în străinătate. A luat parte la războiul naţio-nal-revoluţionar al poporului
HERNÁNDEZ
 682
 HERON
 spaniol, luptînd în rîndurile brigăzilor internaţionale. Versurile („12 balade despre marile oraşe", 1944; „Oratoriul din Mansfeld", J950; „Zborul porumbelului", 1952) şi nuvelele sale („Vremea unităţii", 1950; ,,Rîndul întîi", 1951, trad. rom.) au ca teme centrale lupta împotriva fascismului şi lupta pentru apărarea păcii. Laureat al Premiului naţional al R.D.G.
    Hernández [ernandeO], Jose (1834—1886), poet argentinian. Opera sa principală, poemul romantic „Martin Fierro" (1872—1879), scris în vers popular şi pătruns de o caldă simpatie faţă de popor, înfăţişează viaţa grea a ţăranilor săraci (gauchos) din Argentina, iar în final expune un program utopic de îmbunătăţire a soartei acestora.
    Hernández [ernándeO]f Mi-guel (1910—1942), poet spaniol, luptător republican în războiul naţional revoluţionar al poporului spaniol. Condamnat la moarte de către franchişti, a murit în închisoarea din Ali-cante. In versurile sale („Fulgerul neîntrerupt", 1936; „Vîn-tul poporului", 1937; „Şase poeme inedite şi încă nouă",
 1951), scrise în timpul războiului sau în temniţă, H. cîntă libertatea, dragostea pasionată, demnitatea umană, încrederea în viitorul fericit al patriei. Continuînd tradiţia teatrului popular, H. a compus, printre altele, patru piese agitatorice pentru teatrele de pe front.
    hernia verzei (FlTOPAT.), boală a verzei, provocată de ciuperca Plasmodiophora brassi-cae; pe rădăcinile plantelor atacate apar tumori (umflături) caracteristice, la început galbene, apoi brune. Plantele bolnave cresc anevoios, se îngălbenesc şi se usucă. Se combate prin smulgerea şi arderea plantelor atacate, rotaţia raţională a culturilor, aplicarea de amendamente cu var etc.
    hernie (MED.), ieşirea unuia sau unora din viscere printr-un orificiu normal sau accidental al peretelui abdominal. Cea mai obişnuită este h. intestinală.
 —   H. de disc, sindrom datorit ieşirii nucleului cartilaginos din interiorul articulaţiei dintre două vertebre. Provoacă dureri
 datorită comprimării rădăcinilor nervoase din regiunea respectivă.
   Hero, eroină a unei legende greceşti, datînd, probabil, din perioada elenistică, redată de Ovidiu în „Heroides" şi de Musaios în poemul „Hero şi Leandru" (cca. sec. al V-lea). Conform acestei legende, H. era o preoteasă a zeiţei Âfro-dita, de care s-a îndrăgostit Leandru, un tînăr din Abydos. Trecînd Helespontul înot pentru a-şi vedea iubita, în timpul unei furtuni Leandru s-a înecat. Deznădăjduită, H. s-a aruncat în Helespont.
   Herodot (aprox. 484—425 î.e.n.), istoric grec, originar din oraşul Halicarnas (Asia Mică), denumit „părintele istoriei".
Herodot
In tinereţe a luat parte îa luptele politice din oraşul său natal împotriva tiraniei. A călătorit mult, strabătînd Orientul Apropiat, Egiptul, Libia, Sicilia, sudul Italiei şi o parte a litoralului Mării Negre. A trăit un timp mai îndelungat la Atena şi a fost un adept fervent al democraţiei sclavagiste ateniene, care a devenit idealul său politic. Opera sa intitulată „Istorii" (în 9 cărţi), extrem de bogată în informaţii geografice şi etnografice, este izvorul principal pentru istoria Greciei, a ţinuturilor pontice şi a Orientului Apropiat din prima jumătate a mileniului I î.e.n. Ea este în acelaşi timp un preţios izvor pentru istoria geto-dacilor şi a sciţilor. In ciuda conţinutului eterogen, bazat de multe ori pe legende, opera lui H. are o mare importanţă pentru începuturile istoriografiei. Pe lîngă remarcabilele ei calităţi lite-
rare, ea este prima încercare de a reuni într-un tot datele istorice şi geografice cunoscute pînă la el şi de a le subordona unei teme principale, care la H. este lupta dintre greci şi „barbari" din cele mai vechi timpuri pînă la evenimentele contemporane lui.
   heroină (FARM.), clorhidrat de diacetil morfină, obţinut prin sinteză. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, amară, fără miros, solubilă în apă. Are acţiune analgezică, mai puternică decît morfina, dar şi mai toxică.
   Heron (sec. I î.e.n.), matematician şi inventator grec, care şi-a desfăşurat întreaga activitate ştiinţifică la Alexandria. A dat, în operele sale „Pneumatica" şi „Mecanica4*, o sistematizare a cunoştinţelor antice în domeniul mecanicii aplicate. î se atribuie invenţia unor aparate mecanice, cum ar fi fîntîna lui //., mic aparat în care se obţine un jet de apă cu ajutorul unei compresiuni a apei şi aerului, şi eolipilul, instrument format dintr-o sferă metalică goală în care erau introduse două tuburi curbate şi care primea o mişcare de rotaţie în jurul axei cu ajutorul vaporilor de apă încălziţi, care produceau o forţă de reacţie.
—    Formula lui H.f formulă care permite calculul ariei 5 a unui triunghi în funcţie de
laturile a, b şi c: S =___________
= Yp{p — a) (p — b) (p — c)? unde p — — (a + b + c) este
semiperimetrul triunghiului.
                                                         Eolipilul lui Heron l — sferă; 2 — tuburi de evacuare a vaporilor
HERONDAS
 683
hertz
   Herondas (c. sec. III í.e.n.), poet grec, originar, probabil, din Siracuza. Este autorul unor dialoguri pline de vervă, scrise în dialectul ionian, intitulate „Mimi", destinate lecturii şi nu scenei şi păstrate doar fragmentar într-un papirus găsit în Egipt. Aceste dialoguri reflectă critic viaţa de huzur a bogătaşilor din Alexandria şi luptele care se duceau în acea e-pocă între diferite şcoli literare.
   Herostrat, numele unui locuitor din Efes care a incendiat în 356 î.e.n. templul zeiţei Artemis din acest oraş, cu scopul de a-i rămîne numele nemuritor^
   Hér o uit [ertt], Paul Louis Toussaint (1863—1914), metalurgist francez. A elaborat, în
 1886,  procedeul de obţinere a aluminiului prin electroliza aluminei într-o baie de criolit topit. A inventat şi a construit, între anii 1898 şi 1899, cuptorul electric pentru elaborarea oţelului cu încălzire prin arc electric şi cu vatră neconducătoare.
   hérpes (MED.), boală de natură virotică, caracterizată prin apariţia pe piele de mici vezicule grupate în buchet pe un fond de roşeaţă locală. Localizări obişnuite: regiunile buco-nazală şi genitală. H. apare în boli infecţioase, ca: pneumonia, meningita, gripa, în intoxicaţiile cu arsenic, mercur, iod etc. Virusul herpetic a fost descris pentru prima oară de înfra-microbiologul romín acad. Şt.
 S. Nicolau.
   Herrera [eréra], Fernando de (1534—1597), poet umanist spaniol, supranumit „divinul** pentru caracterul maiestuos, înălţător al creaţiei sale. A scris poezii patriotice („Bătăliei de la Lepanto**, 1572), sonete (îndeosebi cu conţinut erotic) şi elegii. In versurile sale, H. îmbină cu pricepere patosul cu lirismul cel mai suav, elementele reale cu cele împrumutate din mitologia păgînă sau creştină. S-a impus şi ca cercetător literar, lucrarea sa „Adnotaţii la opera lui Garcilaso“ (1580) constituind un eveniment în critica literară spaniolă din epoca Renaşterii.
   Herrera [eréra]. Francisco (numit şi El Viejo „cel Bătrîn**) (1576—1656), pictor, gravor şi
 44 — Dicţionarul enciclopedic, voi. ÍI
 medalier spaniol, reprezentant al şcolii din Sevilla. A fost pri-miil profesor al lui Velasquez. A pictat tablouri pe teme religioase şi de gen, creînd tipuri puternice, realiste, reprezentate în scene dramatice; coloritul sau, bazat pe utilizarea de contraste puternice, se compune din armonii de tonuri închise („Apoteoza sfîntului Hermene-gilde“, „Judecata de apoi** etc.).
   Herriot [ erió], Edouard (1872—1957), om politic şi om de stat francez, unul dintre liderii partidului radical-so-cialist; a fost membru al Academiei Franceze. Şi-a început cariera politică în 1905, ca primar al oraşului Lyon, funcţie pe care a deţinut-o timp îndelungat. A devenit senator în 1912, iar începînd din 1919, deputat al departamentului Ro-nului. De mai multe ori ministru, iar în 1924—1925 şi 1932, prim-ministru.' Democrat burghez cu vederi realiste, H. a preconizat în politica internă unele reforme democratice, iar pe plan extern s-a manifestat ca adversar al militarismului german şi s-a pronunţat pentru lichidarea încordării internaţionale. In timpul celui de-al doilea război mondial a fost aréstat de hitlerişti (î 942)* A desfăşurat o bogată activitate de publicist, istoric şi scriitor. Laureat al premiului internaţional pentru pace (1954).
   Herschel [hi.’szl], John Fre-derick William '(1792-1871), astronom şi fizician englez, fiul lui William Herschel. A întocmit un vast catalog, care cuprinde 5 079 de nebuloase şi roiuri de stele, dintre care o parte descoperite de el. A făcut observaţii asupra poziţiilor relative şi a distanţelor unghiulare a numeroase stele duble şi triple. A descoperit peste 3 000 de stele duble şi a alcătuit 11 cataloage de stele duble. A făcut valoroase observaţii, la Capul Bunei Speranţe, asupra cerului sudic, foarte puţin cunoscut în vremea sa, consemn-nate în lucrarea „Rezultatele observaţiilor astronomice făcute între 1834 şi 1838 la Capul Bunei Speranţe**. Este unul dintre pionierii fotografiei, domeniu unde a introdus termenii „pozitiv** şi „negativ**.
     Herschel [hi:ş9Î]f William (1738— 1822), astronom şi op-tician englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra.
W. Herschel
A construit singur numeroase telescoape. A descoperit planeta Uranus (1781) şi doi dintre sateliţii ei (1787), precum şi doi dintre sateliţii lui Saturn (1789). H* a descoperit numeroase stele duble, arătînd şi natura lor de sisteme fizice, de asemenea numeroase nebuloase şi roiuri de stele. Lucrările lui H. au pus bazele astronomiei stelare, prin fundamentarea ştiinţifică a concepţiei despre structura Căii Laptelui. A descoperit mişcarea sistemului nostru solar în spaţiu şi a determinat (1783) direcţia acestei mişcări către constelaţia Hercule. Op.pr.: „Catalog de stele** (în colaborare cu sora sa Caroline Herschel).
   Herson, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Ucraineană, port fluvial şi maritim pe Nipru, aşezat Ia 25 km de limanul acestuia. 183 000 loc.
(1962). Nod feroviar. Important centru al industriei constructoare de maşini (nave, drage, turbine cu aburi, maşini agricole etc.) şi alimentare (conserve, preparate din carne, mcrărit).
   Hertz/Tier//, Gustav(n. 1887), fizician german, membru al Academiei Germane de Ştiinţe, împreună cu J, Franck a dovedit experimental, înaintea stabilirii teoriei atomice a lui Bohr, existenţa nivelelor de energie discontinue ale atomului (1913); bombardînd atomi de mercur cu electroni, a constatat că atomii nu primesc decît cantităţi discrete de energie. De asemenea a
 HERTZ
 684
 HERZEN
studiat separarea izotopilor stabili* unele aspecte ale descărcărilor în gaze, ultrasunetele şi semiconductoarele. Laureat al Premiului naţional al R.D.G. Premiul Nobel (1925), împreună cu J. Franck.
   Hertz fherţ], Heinrich (1857 — 1894), fizician german. A verificat experimental teoria electromagnetică a lui Faraday-Maxwell, demonstrînd existenţa undelor electromagnetice (undele herlziene), care se propagă cu viteza luminii. A pus bazele tehnicii frecvenţelor înalte şi telegrafiei fără fir. A descoperit (1887) influenţa razelor ultraviolete asupra descărcărilor electrice, iniţiind cercetările asupra fenomenelor foto-electrice. Prin concepţiile sale
ő/e/e variâbtte
H. Hertz
filozofice, H. este un reprezentant al materialismului ştiin-ţiric-naturalist.
   hertz [herţl (după numele fizicianului H. Hertz; METR.), unitate de măsură a frecvenţei; este egală cu frecvenţa unei mişcări periodice a cărei perioadă este de o secundă. Multiplii utilizaţi ai acestei unităţi sînt: kilohertzul(\ kHz= 103 Hz) şi megahertzül (1 MHz = IO6 Hz). Se notează cu simbolul Hz. Sin. ciclu pe secunda.
   Hertzsprung [hirţşprung], Ejnar (n. 1873), astronom danez, membru al Academiei Daneze de Ştiinţe şi al Academiei Olandeze de Ştiinţe. A studiat stelele duble, cefeidele şi stelele variabile cu eclipsă. A efectuat numeroase măsurători fo-tometrice. în 1905 a emis ipoteza stelelor pitice şi a stelelor gigantice; această ipoteză, dezvoltată în 1913 de astronomul
                                                                                                           Bo Ao Fo 60 Ho No tipuri de spectre
Diagrama Hertzsprung-Russell
american H.N. Russell, stă la baza reprezentării strălucirilor şi spectrelor stelelor într-o diagramă, denumită diagrama Hertzsprung-Russell, sau diagrama spectruAuminozitate.
   hârţeg (germ. Herzog „duce"), titlu adăugat la titulatura domnilor Ţării Romîneşti care stăpîneau ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului din Transilvania.
   heruli, neam germanic din uniunea de triburi a goţilor. După destrămarea statului lui Attila, care-i supusese, h. au pătruns în Italia ca mercenari ai Romei. Şeful herul Odoacru a răsturnat, în anul 476, pe ultimul împărat roman, Ro-mulus Augustulus. H. au stă-pînit Italia pînă în anul 493, cînd au fost înfrînţi de ostro-goţii conduşi de Teodoric.
   Herwegh, Georg (1817— 1875), poet revoluţionar german. A participat la revoluţia din 1848, fiind nevoit, după înfrîngerea acesteia, să se expatrieze. Versurile sale, reunite sub titlul „Poeziile unui om viu" (1841 — 1844), exprimă liric ura poetului faţă de monarhie, de nobilime şi de cler şi dispreţul pentru filistinismul burghez. H- este şi autorul imnului revoluţionar „Muncitor, trezeşte-te! “ (1863).
   Herzen, Aleksandr Ivano-vici (1812—1870), democrat revoluţionar rus, filozof materialist şi scriitor. Născut într-o familie nobilă, H. reprezintă veriga de legătură între d e-cembrişti, sub influenţa cărora s-a format, şi generaţia revoluţionarilor raznocinţi. în 1836 a început să publice sub pseudonimul Iskander. Urmărit de organele poliţiei ţariste, H. a emigrat în 1847 în străinătate.
El a participat la revoluţia de la 1848 din Franţa. în 1852 s-a stabilit la Londra, unde a înfiinţat „Tipografia rusă li-beră“, a editat almanahul „Steaua polară" şi ziarul „Clopotul", care au avut un rol important în lupta împotriva iobăgiei şi autocraţiei. împreună cu N.P. Ogariov a contribuit la înfiinţarea societăţii secrete „Pămînt şi libertate" (1861) a democraţilor revoluţionari raznocinţi. în scrierile sale filozofice, „Diletantismul în ştiinţă" (1843) şi „Scrisori despre studiul naturii" (1845—1846) a pledat pentru legarea filozofiei de practică, de ştiinţă. El a criticat atît idealismul, în special pe cel hegelian, cît şi materialismul metafizic şi vulgar. Depăşind mărginirea materialismului contemplativ fe-uerbachian, H. a sesizat legătura dintre filozofie şi politică. El l-a criticat pe Hegel pentru împăcarea lui cu rînduielile conservatoare şi a arătat că dialectica trebuie înţeleasă ca o „algebră a revoluţiei" şi nu ca o „aritmetică a stagnării". „Herzen s-a apropiat nemijlocit de materialismul dialectic, oprindu-se în faţa materialismului istoric" (V.I. Lenin). Ca autor al aşa-numitei teorii a „socialismului rus", el a crezut în mod greşit că Rusia va ajunge la socialism pe calea obştilor ţărăneşti, evitînd dezvoltarea capitalistă. Luînd apărarea principiilor realismului critic împotriva teoriei „artei pentru artă", ca şi împotriva naturalismului, H. a afirmat legătura indestructibilă a artei cu viaţa şi a socotit literatura ca o tribună a ideilor înaintate, în eseul „Despre dezvoltarea ideilor revoluţionare în Rusia" (1850) a relevat legătura literaturii cu mişcarea de eliberare, în romanul „Cine-i de vină?" (1845—1846) şi în nuvela „Coţofana hoaţă" (1846), H. a demascat nedreptatea şi arbitrarul din orînduirea iobăgistă. Povestirea satirică „Doctorul Krupov" este un admirabil pamflet la adresa autocraţiei* în „Scrisori din Italia şi Franţa" (1848— 1855), H. a satirizat societatea apuseană burgheză. Capodopera sa literară este „Amintiri şi cugetări" (4 voi.*
 HES10D
HETEROGIGLU
A. I. Herzen
Î852—1868), vastă frescă memorialistică, în care istorisirea evenimentelor zguduitoare ale vieţii autorului se împleteşte strîns cu istoria zbuciumată a epocii.
   Hesiod (probabil sec. VIII sau sec. VII î.e.n.), poet grec. Originar dintr-o familie de ţărani din Beoţia, H. a fost un apărător al intereselor de clasă ale ţărănimii deposedate de pă-mînt de către aristocraţie. Principala sa lucrare,„Munci şi zile" (trad. rom.), poem didactic în hexametri, cuprinde indicaţii tehnice în legătură cu agricultura şi navigaţia, constatări şi meditaţii despre viaţa grea a ţăranului, precum şi date autobiografice. Altă operă atribuită lui H., „Teogonia“, conţine o încercare de clasificare şi sistematizare a miturilor despre creaţia lumii şi generaţiile de zei. Stilul lui H., uneori arid, devine vibrant cînd poetul cîntă frumuseţea muncii sau condamnă nedreptatea socială.
   Hesperide (gr. hesperis, de la hespera „seară"; în mitologia greacă), nimfe, fiicele lui Atlas
Hesperide
şi ale Hesperei sau, după o altă versiune, ale lui Zeus şi
44*
Temis, păzitoarele unei grădini de dincolo de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), în care se găseau merele de aur ale zeiţei Hera. Una dintre cele 12 munci la care a fost supus Hercule (Herakles) a fost aceea de a aduce mere din această grădină. Sin. Esperide.
   hesperórnis (paleont.), pasăre fosilă din grupul orni-thura, înaltă de 1 m, cu înfăţişarea unui cufundac de astăzi. Avea dinţii conici, împlîntaţi în şanţuri şi situaţi numai pe maxilare. Membrele anterioare ale h*, mici, erau inutilizabile ca aripi, din care cauză sternul avea o carenă foarte redusă; cele posterioare, dimpotrivă,
Hesperornis
erau bine dezvoltate şi serveau la înot. H* face trecerea de la reptile la păsări.
   Hess, Gherman Ivanovici (1802—1850), chimist rus; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A descoperit (în 1840) legea fundamentală a termochimiei, care-i poartă numele. Este considerat unul dintre fondatorii termochimiei. — Legea lui H., lege care stabileşte că efectul termic al reacţiilor chimice depinde numai de felul şi de starea iniţială şi finală a substanţei şi nu de drumul parcurs de aceasta.
   Hess, Victor Francis (n. 1883), fizician american de origine austriacă. A descoperit (în 1909) razele cosmice. Premiul Nobel (1936).
   Hesse, Hermann (1877—
1962), romancier şi poet umanist german, stabilit în Elveţia, împletind puternice trăsături realist-critice cu tendinţa romantică de evadare în utopie, romanele sale militează pentru eliberarea individului de sub dominaţia instinctelor, prejudecăţilor şi constrîngerilor familiale sau pedagogice arbitrare.
Ele se disting prin forţa lor analitică şi prin arta cu care H. soldează sufletul uman („Petér Camenzind", 1904; „Sub roată", 1905; „Demian", 1919; „Lup de stepă", 1927; „Jocul cu mărgele de sticlă", 1943). Versurile lui H. se caracterizează prin sensibilitate, melancolie, putere de evocare. Premiul Nobel (1946).
   Hessen, land în estul R. F. Germane. Suprafaţa: 21 108 km2. Populaţia: 48144Ö0 loc. (1961), din care 70% urbană. Centrul administrativ: Wiesbaden. Cuprinde o parte din munţii Germaniei centrale. Regiune industrială dezvoltată. Din subsol se extrag săruri de potasiu (45% din extracţia R.F.G.), minereuri de fier şi de cupru, cărbune. Este dezvoltată industria construcţiilor de maşini (Frankfurt pe Main, Rüssels-heim, Kassel, Offenbach), chimică (pe valea rîului Main, cu principalul centru Frankfurt), electrotehnică, textilă, industria lemnului şi alimentară, întreprinderile industriale sînt concentrate în zona nord-ves-tică a landului. Se cultivă cereale, tutun, viţă de vie (în regiunea Rinului), legume. Pe baza păşunilor şi fîneţelor s-a dezvoltat creşterea vitelor. Economia forestieră are un loc important (40% din suprafaţa landului este împădurită). Hestia (MIT.) v. Vesta, hetaire, nume dat femeilor de moravuri uşoare în Grecia antică. H. erau culte, aveau cunoştinţe de filozofie, artă, muzica, literatură etc. Trăiau în preajma oamenilor de cultură şi artă, iar situaţia lor socială nu era considerată infamantă, hetero* (LINGV.) v. etero-% heteroauxină (BlOCHhM.), CsHqN-CH2-COOH. Hormon de creştere a plantelor, una dintre cele trei forme de a u x i n e. Este un acid organic, format prin degradarea triptofanului în procesul de putrezire a cărnii; se mai găseşte în drojdii, fungi, porumb etc. A fost obţinută şi prin sinteză. Sin. acid indolilacetic.
   heterociclu (CHIM.), compus organic ciclic care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, şi atomi ai altor elemente (ex. furan, piridină etc.).
HETERODINĂ
686
HEXACLORBENZEN
   heterodină (gr. heteros „al-tul** şi dynamis „putere"; TE-LEC.), generator electronic de oscilaţii întreţinute, necesare la detecţia semnalelor telegrafice, pentru convertirea frecvenţei în aparatele de radiorecepţie (superheterodine), precum şi pentru operaţii de control şi măsură. Sin. oscilator local.
   heterodónte (gr. heteros „al-tul“ şi odons, odontos „dinte**; ZOOL.; despre unele animale), care au dinţii diferenţiaţi în incisivi, canini, premolari şi molari. Cele mai multe specii de mamifere sínt h. V. şi d e n t i ţ i e.
   heterofilie (gr. heteros „al-tul“ şi phyllon „frunză**; BOT.), fenomen, întîlnit la unele plante (ex. la săgeata-apei, iederă, dud etc.), care constă în faptul că pe unul şi acelaşi individ există frunze de forme diferite.
   heterogamie (gr. heteros „altul** şi gamos „unire**; BIOL.), formă de înmulţire sexuată, care constă în unirea a două celule sexuale (gameţi) diferite ca formă, mărime şi structură: gametul femei (ovul sau oosferă) este de obicei mare şi imobil, iar gametul mascul (spermatozoid sau an-terozoid) mai mic şi în general mobiL H. este proprie majorităţii speciilor de plante şi de animale.
   heterometábole (gr. heteros „altul** şi metabole „schim-bare“; ZOOL.), insecte cu metamorfoză incompletă, la care din ou iese o larvă asemănătoare cu adultul şi care se transformă în adult fără a mai trece prin stadiul de nimfă (ex. lăcustele, greierii etc.).
   heteropoliacizi (CHIM.), combinaţii în al căror anion complex sînt coordinate diferite resturi acide (derivînd de la anumiţi acizi, ca acidul mo-libdic sau wolframic) în jurul unui atom central (de siliciu, germaniu, fosfor, arsen, telur sau iod). Structura sărurilor acestor combinaţii a fost determinată cu ajutorul razelor Roentgen. Studiile efectuate asupra soluţiilor apoase de h. arată structuri diferite faţă de cele stabilite la substanţele solide.
   heteroproteide (BIOCHIM.), grupă foarte importantă de substanţe macromolecuiare naturale din clasa protidelor. Molecula acestor substanţe este formată dintr-o parte protei-nică şi o componentă nepro-teinică (prostetică). Clasificarea h. se face după natura grupării prostetice: metalpro-teide, fosfoproteide, lipopro-teide, glucoproteide, cromopro-teide, nucleoproteide.
   heteroptére (gr. heteros „altul** şi pteron „aripă**; ZOOL.), ordin de insecte la care prima pereche de aripi este chiti-noasă la bază şi membranoasă în rest, iar a doua pereche este în întregime membranoasă. H. au corpul turtit, plat, şi aparatul bucal conformat pentru înţepat şi supt. Multe specii de h. sînt parazite pe plante sau animale (ex. ploşniţa de pat, ploşniţa grîului, a mărului etc.).
   heterostilie (BOT.), prezenţa unor stiluri cu lungimi diferite în florile aceleiaşi specii (ex. ciuboţica-cucului are flori cu stiluri lungi şi cu stiluri scurte).
   heterotermie (gr. heteros „altul** şi thermos „cald“; FIZIOL.), proprietate a unor animale homeoterme de a-şi pierde în decursul iernii posibilitatea reglării temperaturii corpului. H. este caracteristică animalelor care hibernează.
   heterotrófe (gr. heteros „altul** şi trophe „hrană**; BIOL.), organisme care utilizează în nutriţie numai substanţe organice şi care sînt lipsite de capacitatea de a sintetiza substanţele organice din cele anorganice. Sînt h. plantele parazite şi saprofite, majoritatea microorganismelor şi toate a-nimalele. V. şiautotrofe.
   heterozide (BIOCHIM.) v. glicozide.
   heterozigót (GENET.), organism hibrid care provine din părinţi diferiţi în privinţa constituţiei genetice. Descendenţa h* este mai variată decît a homozigoţilor.
   he teró zis (din gr. heteros „altul**; GENET.), fenomen care constă în creşterea vigurozită-ţii, a rezistenţei la condiţii nefavorabile şi a productivi-
 tăţii la descendenţii din prima generaţie obţinuţi din încrucişarea unor soiuri de plante, a unor indivizi crescuţi în condiţii diferite sau neînrudiţi între ei, precum şi la descendenţii hibrizi între liniile consangvinizate (ex. la porumb, floarea-soarelui etc.). Pe baza fenomenului de h. se produce sămînţă hibridă de porumb de mare productivitate. H. apare şi în urma încrucişării între rase diferite de animale (păsări, porci, vite etc.) sau între unele specii de animale (ex. între cal şi măgar).
   Hevesy . [hévesi], György (n. 1885), chimist suedez de origine ungară. împreună cu D. Coster a descoperit elementul chimic h a f n i u. A elaborat (împreună cu chimistul german F. Paneth) metoda de cercetare denumită a atomilor marcaţi şi a publicat primele lucrări cu privire la aplicarea atomilor marcaţi în biologie. Cu ajutorul fosforului radioactiv a studiat mecanismul unor serii de reacţii care stau la baza activităţii vitale. Premiul Nobel (1943).
   hex(a)- (gr. hex ,,şase“), element de compunere cu sensul „şase** (ex. hexagon, hexametru).
   „Hexabiblos“(gr. hex „şase“ şi biblion „carte**), culegere de legi bizantine, puţin sistematică, prelucrată de Har-menopulos în limba greacă literară şi transpusă mai tîrziu în cea populară. Este un rezumat al Bazilicalelor, cu extrase şi din alte culegeri de legi bizantine, după modelul celei din sec. al IX-lea, numită Prohiron. Culegerea a fost foarte folosită în răsăritul Europei, ca sursă privată sau oficioasă de drept bizantin. La noi, Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, ar fi intenţionat să-i dea putere de lege, dar traducerea lui Torna Carra, făcută în acest scop („Îndemînoasa Adunare**, 1804), a rămas în manuscris. H. este cunoscut şi sub numele de „Manualul de legi“.
   hexaclor benzen (CHIM.), C6C/6. Compus organic obţinut prin substituirea atomilor de hidrogen din benzen cu cîte un atom de clor. Se obţine
H EXACLORC1CLOHEXAN
687
HEYWQOD
 prin clorurarea energică a benzenului în prezenţa unor catalizatori. Este folosit ca fungicid.
  hexaclorciclohexán (CH1M.), CqHqCIq. Produs sintetic cristalin, incolor, obţinut prin clorurarea fotochimică a benzenului. H. tehnic este un amestec de mai mulţi izomeri (a, p, y, 8, e) dintre care izomerül y (aflat în proporţie de 10—18% în amestec) este un puternic insecticid de contact. Prin recristalizări, produsul poate fi concentrat în izomerül Y» Amestecat cu talc sau diluat cu white-spirit, ,h. este utilizat ca insecticid (sub numirile comerciale gamexhn, nitroxan, analcid, hexacloran etc.). în ţara noastră, h. se fabrică la Uzinele chimice din Turda (reg. Cluj) şi la Combinatul chimic Borzeşti (reg. Bacău).
  hexacoraliéri (zool.),^ polipi coralieri care au în jurul gurii şase tentacule (sau un număr multiplu de şase). Unele specii de h. (ex. madreporarii) au schelet calcaros şi trăiesc în colonii, formînd recife co-raliere şi atoli.
  hexaédru (gr. hex „şase" şi hedra „bază, faţă“; MAT.), corp geometric cu şase feţe (ex. paralelipipedul este un h.).
  hexagon (gr. hex „şase" şi gonia „unghi"; MAT.), poligon cu şase laturi. Dacă la-
turile, respectiv unghiurile, sînt egale între ele, h. se numeşte regulat.
  hexametafosfat de sodiu
(CHIM.), polimer al m e t a-fosfatului de sodiu. Se întrebuinţează la deduri-zarea apelor şi în industria petrolieră (la subţierea nămolului de sondă).
  hexametilentetramină (CHIM.), C6tf12/V4. Produs de condensare a formaldehidéi cu amoniacul. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, incoloră, fără miros, so-
lubilă în apă, insolubilă în eter. Este un antiseptic folosit în infecţii ale aparatului renal, ale căilor biliare, în colibaciloză şi în infecţii intestinale. Este utilizată la fabricarea fenoplas-telor şi a altor materiale plastice. în ţara noastră se fabrică la Combinatul chimic Făgăraş. Se mai numeşte şi urotropinâ.
   hexametru, vers antic, compus din şase  picioare,  în care
predomină    în  genere  dactilul
(de obicei   obligatoriu în  pi-
ciorul al cincilea). în Grecia a fost utilizat de Homer şi Hesiod. în literatura latină a fost introdus de Ennius şi a fost cultivat adesea de Lucre-ţiu, Virgiliu, Horaţiu, Iu-venal ş.a. întrebuinţat cu deosebire în epopei, legende eroice sau mitologice, în satire şi scrisori, h. se caracterizează prin amploare, armonie şi e-chilibru. în romîneşte a fost folosit de   G.   Murnu  în tra-
ducerea operelor lui Homer (ex. „Cîntă-mi zeiţă mînia ce-aprinse pe-Ahil peleianul“).
   hexán (CHIM.), C6//14. Hidrocarbură alifatică saturată, componentă a fracţiunilor u-şoare din petrol. Are cinci izomeri de poziţie, dintre care h. normal, CHţ-(CHJ^CH9, este un lichid fără culoare, cu miros specific, unul dintre principalii constituenţi ai eterului de petrol.
   hexapóde (gr. hex „şase“ şi pous, podos „picior"; ZOOL.), denumire veche a insectelor.
   hexavalént (CHIM.; despre radicali sau despre elemente chimice), care are valenţa 6.
hexodă (TELEC.), tub electronic cu şase electrozi (un catod, un anod şi patru grile), utilizat drept convertor şi în unele scheme de amplificare.
   hexóze (CHIM.), C6//1206. Monozaharide cu şase atomi de carbon, cinci grupări hidro-xil şi o grupare carbonilică în moleculă. După natura grupării carbonilice, h. se împart în aldo-hexoze şi cetohexoze. Sînt răspîn-dite în natură sub formă de po-lizaharide şi glicozide. Principalii reprezentanţi ai h» sînt: glucoza, galactoza şi fructoza.
Hexodă
   Heyerdahl [héterdqd], Thor (n. 1914), etnograf şi explorator norvegian. Pentru a demonstra ipoteza sa după care popularea insulelor Polineziei s-ar fi făcut dinspre răsărit, de pe coasta peruviană, a efectuat în 1947 o călătorie (descrisă în volumul „Kon-Tiki", trad. rom. 1958) pe o plută construită din lemn de balsa, după modelul vechilor ambarcaţii peruviéne. Purtată de curenţii marini şi de vîntul alizeu, pluta lui H* a străbătut distanţa de circa
8 000 km dintre portul Callao (Peru) şi insula Tuamotu. în 1953 H. a condus o expediţie arheologică în insulele Gala-pagos, iar în 1955—1956 în Insula Paştelui (descrisă în cartea „Aku-Aku", trad. rom. 1961).
   Heym [haim], Ştefan (n. 1913), romancier şi publicist german. în 1933 a emigrat în S.U.A., participînd apoi la războiul antifascist. în 1952 a renunţat la cetăţenia americană şi s-a stabilit în R.D. Germană. Romanele sale oglindesc lupta antifascistă („Ostateci", 1942, trad. rom.), demască dedesubturile politicii cercurilor militariste americane („Cruciaţii", 1950, trad. rom.), înfăţişează realist conflictele sociale ^din S.U.A. („Goldsbo-rough", 1953, trad. rom.). Laureat al Premiului naţional al R.D. Germane.
   Heyrovsk^, Jaroslav (n. 1890), chimist ceh, membru al Academiei Cehoslovace de Ştiinţe. A cercetat dependenţa dintre potenţialul de oxidore-ducere al substanţelor şi compoziţia lor, precum şi mărimea curentului de difuziune şi a concentraţiei substanţelor în soluţie, pe baza cărora a elaborat o nouă metodă de analiză fizico-chimică, polaro-grafia. A conceput şi a construit aparatul denumit po-larograf (1925). Premiul Nobel
(1959).
   Heywood [héiud/, Thomas (c. 1570—c. 1641), dramaturg englez. A scris peste 200 de piese, dintre care cele mai însemnate sînt comedia melodramatică „O femeie omorîtă prin prea multă bunătate" (1603) şi drama istorică „Eduard al
IV-lea". Prin interesul mani-
H1ALIN0ZĂ
688
HIDALGO Y GOSTILLA
fiştat pentru viaţa de familie şi prin tendinţele moralizatoare ale pieselor sale, H. anunţă drama burgheză din sec. al
XV  III-lea.
   hialinoză (MED.), proces patologic care constă în transformarea substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv într-o masă sticloasă, translucidă, omogenă, tare (ţesut hialin). Se întîlneşte în unele boli de inimă şi de rinichi.
   hialogrâf (MAT.), instrument cu dispozitive reglabile şi părţi transparente, cu ajutorul căruia se poate desena mecanic perspectiva.
   hialopiásmá (HIST.) v. ectoplasmă.
   hialuronidâze (BIOCHIM.), enzime care catalizează reacţia de depolimerizare a acidului hialuronic, componentă a ţesutului conjunctiv. Se găsesc tn bacterii patogene, la lipitori, în veninul insectelor, al şerpilor şi în ţesutul testicular al animalelor. Se izolează din acestea şi se prepară în stare purificată, folosindu-se pentru mărirea difuzibilităţii şi resorbţiei unor medicamente ca penicilina, streptomicina, seruri artificiale.
   hiat (lat. hiatus „deschi-zătură“; LINGV.), întîlnire a două vocale care fac parte din silabe diferite, fie în acelaşi cuvînt (lăuda), fie în două cuvinte alăturate (a avut)* Există în mai toate limbile, îndeosebi în cazuri ca cel de-al doilea, tendinţa de a se înlătura h* prin eliziune (nu am devine n-am), prin contracţie (de odată devine deodată) etc.
   hibernare (FIZIOL.), stare de viaţă latentă a unor animale în timpul iernii. Se caracterizează prin scăderea temperaturii corpului şi prin încetinirea proceselor de metabolism. Hibernarea este o adaptare a organismului animal la condiţii de mediu neprielnice (lipsă de hrană, frig etc.). Sînt animale hibernante ariciul, liliecii, popîndăul, marmota etc.
   hibernoterapie (lat. hi-bernus „de iarnă“ şi gr. thera-fieia „tratament**; MED.), realizare artificială a unei stări de somn asemănătoare aceleia -a animalelor în hibernare, în scop terapeutic sau ca adju-
vant în unele intervenţii chirurgicale (ex. în operaţiile pe inimă). Organismul supus h. prezintă o rezistenţă mai mare la şoc, la intoxicaţii, la lipsa de oxigen etc. Se numeşte şi hibernaţie artificială.
   hibrid (GENET.), organism (plantă sau animal) rezultat în urma hibridării între indivizi aparţinînd la două soiuri, rase, specii sau genuri diferite. H. sînt caracterizaţi printr-o ereditate complexă, mai plastică, mai adaptabilă la condiţiile schimbătoare ale mediului şi prezintă, de regulă, însuşiri preţioase în ce priveşte rezistenţa, prolificitatea, vigurozitatea, capacitatea de a valorifica hrana etc. — H. direct producător (V1T1CULT.), denumire dată viţelor provenite din America sau celor provenite din încrucişarea soiurilor roditoare europene cu specii de viţă sălbatică din America, în scopul creării şi introducerii în practică a unor noi soiuri roditoare, rezistente la filoxeră şi la mană. Aceste viţe nu se altoiesc, ci se plantează pe rădăcini proprii, de unde le vine şi numele de producători direcţi; dau struguri de calitate apropiată soiurilor roditoare europene, fără a Ie egala, iar vinurile sînt mult inferioare celor obţinute de la soiurile europene.
   hibridâre (GENET.), proces prin care se obţin din două organisme parentale aparţinînd la două soiuri, rase sau la două categorii sistematice diferite, pe cale sexuată sau vegetativă, organisme (hibrizi) care întrunesc parţial însuşiri ale ambilor părinţi. H. se poate efectua în mod natural (h. liberă sau naturală) sau cu intervenţia omului (h. artificială); după poziţia sistematică a celor doi parteneri, se deosebeşte o h, apropiată (care se produce între soiuri, rase sau varietăţi aparţinînd aceleiaşi specii şi dă descendenţi fecunzi) şi o h. îndepărtată (între specii sau genuri diferite şi dă descendenţi adesea sterili). — H- sexuată, hibridare care se realizează prin fecundare între indivizi deosebiţi din punct de vedere taxonomic. în cei doi gârneţi
(mascul şi femei) ai indivizilor între care se efectuează h.s., proprietăţile ereditare parentale sînt exprimate în cel mai înalt grad; din această cauză hibridul rezultat are o ereditate mai plastică, cu mai multe posibilităţi de adaptare la mediu, fiind deci mai avantajat în relaţiile sale cu factorii de mediu. — H. vegetativă, metodă de hibridare care se realizează fără participarea proceselor sexuale şi care constă în concreşterea a două părţi aparţinînd la două organisme diferite. La plante, h. v. se realizează mai ales prin altoire, iar la animale prin transplantare (grefare) de organe, ouă, embrioni, prin transfuzii de sînge, prin substituirea unei părţi din albuşul de ou de la o rasă la alta etc. Succesele obţinute de numeroşi biologi prin aplicarea h. V. au pus sub semnul întrebării teoriile care absolutizează rolul cromozomilor în ereditate, iar metoda are
o   mare importanţă practică prin realizarea unor hibrizi mai adaptativi şi mai productivi. H. V. a fost aplicată pe scară largă în Uniunea Sovietică de către I.V. Miciurin şi adepţii săi, în S.U.A. de L.  Búrban k      etc.
   hícori (Carya óvata), arbore din familia juglandace-elor, răspîndit în zona subtropicală din America de Nord, asemănător cu nucul; lemnul său tare, dens şi foarte elastic este folosit la confecţionarea unor materiale sportive, în special a schiurilor.
   hicsoşi, triburi nomade a-siatice, care au invadat Egiptul şi l-au stăpînit în sec. XVIII — XVI î.e.n. Oraşul lor principal era cetatea Avaris din delta Nilului. Lupta de eliberare a Egiptului de sub dominaţia h. a început sub conducerea regilor de la Teba şi a fost terminată de faraonul Ahmes I, considerat întemeietorul dinastiei a XVII I-a.
   hidálgo, titlu purtat în Spania feudală de cavalerii mici şi miilocii.
   Hidalgo y Costilla fidál-go i costă a], Miguel (1753 — 181 î), unul dintre conducătorii răscoalei maselor ţă-
 HIDARTROZĂ
689
HIDRAULICĂ.
răneşti indiene din Mexic (1810
—  1811), îndreptată împotriva dominaţiei spaniole şi a moşierilor creoli. Guvernul format de H. y C. în timpul răscoalei a promulgat decrete cu privire la înapoierea pămînturilor răpite indienilor de către colonizatorii spanioli şi moşierii creoli. Răscoala a fost înăbuşită, iar H. y C. prins şi executat.
   hidartroză (gr. hydor „apă" şi arthron „articulaţie"; MED.), acumulare de lichid la nivelul unei articulaţii, urmată de mărirea volumului acesteia. Apare în tuberculoză, reumatism, sifilis, blenoragie, insuficienţă cardiacă, nefrită şi uneori după un traumatism (hidartroză traumatică').
   hidatioză (MED.), boală parazitară datorită prezenţei în organism (ficat, plămîn etc.) a formei larvare a viermelui Taenia echinococcus. Larva dă naştere unui chist (chist hi-datic)9 care poate atinge mărimea unui cap de făt. Simpto-mele bolii variază după organul în care s-a dezvoltat chistul.
   hidatóde (BOT.), formaţii epidermice ale frunzelor, de formă şi structură diferită, avînd funcţia de a elimina apa sub forma de picături.
   hidracid (CHIM.), combinaţie a unui halogén cu hidrogenul (ex. acidul fluorhidric,acidul clorhidnc, acidul brom-hidric, acidul iodhidric).
   Hidra din Lerna (în mitologia greacă), monstru cu
trup de şarpe şi cu nouă capete, asemănător balaurilor din basmele noastre populare, căruia, dacă i se tăia un cap, îi creşteau în loc alte două. Potrivit legendei, ea a fost ucisă de Hercule (Herakles), ajutat de prietenul său Iolaos.
   hidralazină (FARM.) v. apresolină.
   hidr amnios (gr. hydor „apă" şi amnios; MED.), sindrom caracterizat printr-un exces de lichid (peste 1,5 1) în amnios. Sin. polihidremie, hi-dropizia amniosului.
   hidránt (TEHN.), dispozitiv de închidere şi de deschidere a apei care permite montarea unuia sau mai multor furtunuri la o conductă de apă sub presiune. Sin. gură de apă.
   hidrargilit (MINER.), hi-droxid natural de aluminiu, Al(OH)3f cristalizat în sistemul monoclinic. Provine de obicei din descompunerea alumosili-caţilor în condiţii exogene. Este răspîndit în depozitele argiloase. în R.P.R. este un component de importanţă secundară a bauxitelor.
   hidrargiri sm (med.),intoxicaţie provocată de pătrunderea în organism a mercurului sub formă de vapori sau de săruri. H. poate fi acut, cînd e provocat de ingestia unei cantităţi mari de săruri de mercur, sau cronic. H. cronic e de natură profesională şi apare mai frecvent la muncitorii din industria oglinzilor, a termometrelor etc.
   hidrát 1. (CHIM.) Substanţă solidă care conţine un număr oarecare de molecule de apă (apă de cristalizare) legate în mod diferit (ex. CaC/2*6//20, CuS0^5H20 etc.). — Hidr aţi de carbon v. glucide. 2. Denumire improprie folosită pentru h i d r o x i d.
   hidratáre 1. (CHIMIE) Interacţiunea dintre ionii unui electrolit şi moleculele de apă, cu formare de ioni hi-drataţi. H. influenţează anumite proprietăţi ale ionilor ca mobilitatea şi potenţialul normal. H. ionilor este însoţită de degajare de căldură. 2. (MED.) Introducere de apă în organism. Este indicată în hemoragii, diaree, vărsături, transpiraţii abundente, pentru compensarea pierderii de lichide.
   hidraulică (din gr. hydor „apă"), disciplină care are ca o-biect studiul legilor de echilibru şi de mişcare a lichidelor, în particular a apei, precum şi aplicarea acestor legi la rezolvarea
problemelor practice. H. se împarte în h. teoretică şi h. aplicată. H. teoretică foloseşte legile hidromecanicii şi utilizează pe scară largă metodele de cercetare experimentală (cu ajutorul modelelor care reproduc fenomenele studiate, respectînd condiţiile de similitudine geometrică şt mecanică), în vederea stabilirii teoremelor şi relaţiilor generale ale h. H. aplicată se ocupă cu rezolvarea unor probleme practice inginereşti, folosind atît studiul teoretic cît şi rezultatele experimentale. Principalele aplicaţii practice ale h* se referă la curgerea lichidelor în jurul profilelor aerodinamice,, curgerea în conducte, curgerea prin orificii şi ajutaje şi curgerea peste deversoare şi baraje.
H. a apărut (2500—3000 î.e.n.) ca disciplină empirică în legătură cu necesitatea rezolvării unor probleme practice: irigarea terenurilor şi alimentarea cu apă a aşezărilor omeneşti. Construirea corăbiilor, amenajăm rile pentru irigaţii şi realizarea apeductelor au făcut ca încă din antichitate să se acumuleze numeroase cunoştinţe practice despre echilibrul şi mişcarea lichidelor. în sec. al îll-lea î.e.n. Arhimede a pus bazele h. ca disciplină ştiinţifică, prin tratatul său „Despre corpurile plutitoare" (în care este formulată legea cunoscută sub numele de principiul lui Arhimede). Începînd din sec. al' XVI-lea, pe măsura dezvoltării producţiei manufacturiere, iar mai tîrziu a producţiei industriale şi pe baza progreselor matematicii şi fizicii (în specia! ale mecanicii), s-au dezvoltat lucrările teoretice şi experimentale de h* (v. şi h i d r o-mecanică). în ţara noastră, în prima jumătate a sec. al XX-lea, au fost efectuate lucrări de h. în legătură cu navigaţia pe Dunăre, amenajarea porturilor, alimentarea cu apă şi canalizarea oraşelor etc. în anii puterii populare, în scopul realizării planului de electrificare a ţării, al utilizării raţionale a apelor, al irigaţiilor şi. îmbunătăţirilor funciare necesare dezvoltării agriculturii socialiste, a fost creată o puternică bază materială (laboratoarele
 HIDRAZ1DE
 690
 HIDROCARBURI
noi din cadrul institutelor Academiei R.P.R., institutelor de învăţămînt superior şi departamentale), care a permis realizarea unor importante şi numeroase lucrări teoretice şi experimentale.
   hidrazide (CHIM., FARM.), compuşi organici derivaţi din hidrazină prin înlocuirea hi-droxilului grupării carboxilice a acizilor organici cu gruparea —NH—NH2. H. sînt substanţe cristalizate cu caracter bazic şi cu însuşiri reducătoare. Se folosesc în diferite sinteze organice. Hidrazida acidului i-zonicotinic este utilizată în tratamentul tuberculozei sub diferite denumiri comerciale (H.I.N., remijon, izoniazid etc.).
   hidrazină, H2N — NH2-Combinaţie a azotului cu hidrogenul. Este o bază biacidă, mai slabă decît amoniacul. La temperatura camerei este un lichid incolor; p.f. 113,5°C; p.t. 1,4°C. Este întrebuinţată ca reducător în chimia analitică. Unii derivaţi ai h. se folosesc în sinteza materiilor colorante şi în industria farmaceutică (mai ales în tratamentul tuberculozei).
   hidrazobenzén (CHIM.), derivat disubstituit simetric al hidrazinei. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu p.t. 127...128°C. Are formula C6H5-NH-NH~C«H5. La
aer se colorează în roşu-galben. Are miros de camfor; este greu solubil în apă, uşor solubil în eter. Industrial se obţine prin reducerea nitrobenzenului. H. este folosit la fabricarea benzi-dinei, ca auxiliar în fabricarea peroxidului de hidrogen, ca insecticid etc.
   hidrazóne, R2C=N—NH2• Produse de condensare între o aldehidă sau o cetonă cu hi-drazina, cu eliminare de -apă. Sînt substanţe cristalizate, cu puncte de topire specifice. Servesc pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor car-bonilici.
   hidră (ZOOL.; Hydra), gen de celenterate cu corpul de forma unui sac lung de cîţi-va mm, avînd Ia un capăt gura, înconjurată de 6—8 tentacule; cu celălalt capăt, în formă de disc, animalul se fixează de suport. H. are o
mare putere de regenerare, fapt pentru care este mult folosită în studierea acestui fenomen. Unele specii trăiesc în ape dulci (Hydra viridis, Hydra grisea etc.), altele sînt marine (Protohydra, Microhy-dra etc.).
  hidremie (gr. hydor „apă" şi haima „sînge"; MED.), creşterea componenţei apoase (plas-matice) a sîngelui. Se apreciază prin scăderea volumului ocupat de hematii într-o cantitate dată de sînge. Apare în special după hemoragii abundente, în anemiile grave. Se numeşte şi hemodiluţie.
  hidr(o)- (gr. hydor „apă"), element de compunere cu sensul „(referitor la) apă, (la) lichide" (ex. hidrocentrală).
  hidroamelioraţii (AGRO-TEHN.), grup de lucrări de îmbunătăţiri funciare care au scopul să creeze şi să menţină în sol un raport favorabil între apă şi ceilalţi factori ai fertilităţii solului, pe terenurile cu deficit sau cu exces de apă. Principalele lucrări hidroame-liorative sînt cele de îndiguire, de desecare, de irigare, de col-matare şi de conservare a solului de pe terenurile agricole, precum şi construirea bazinelor de acumulare a apei pentru irigaţii etc. In R.P.R. volumul acestor lucrări este în continuă creştere.
  hidroavion, avion prevăzut cu flotoare şi care poate decola
complexă şi sintetică, utilizînd pentru rezolvarea sarcinilor sale date din domenii variate, ca zoologia, botanica, chimia, fizica, hidrologia, climatolo-gia etc. H. cuprinde două mari capitole:     limnologia  (care se
referă la apele dulci) şi ocea-nologia (care se referă la apele marine). Obiectivul principal al h. îl constituie cercetarea productivităţii biologice a bazinelor acvatice, adică lămurirea proceselor de producere şi de transformare a substanţelor organice de către organismele acvatice în condiţiile specifice bazinelor respective. Alte obiective importante ale h. sînt:      aclimatizarea unor
specii de peşti sau a unor organisme care servesc ca hrană peştilor, studiul resurselor naturale ale apelor (peşti, diferite plante superioare sau alge, unele nevertebrate etc.). In acest fel, h. formează baza lucrărilor de piscicultură, de amenajări piscicole şi de organizare a pescuitului. în preocupării? h. intră de asemenea cercetarea şi combaterea im-purificării apelor naturale cu compuşi toxici, germeni patogeni, substanţe organice în exces, substanţe radioactive etc. în ultimii ani s-au efectuat în R.P.R. cercetări hidro-biologice largi asupra zonei inundabile a Dunării (N. Bot-nariuc) şi asupra zonei litorale a Mării Negre (M. Băcescu).
Hidroavion
de pe apă sau poate ameriza.
  hidrobiologie (gr. hydor „apă", bios „viaţă" şi logos „studiu"), ramură a biologiei care studiază organismele acvatice în legătura lor cu mediul biotic şi abiotic, precum şi toate procesele biologice care se desfăşoară în ape, în toată complexitatea lor, în condiţionare reciprocă şi în unitate cu mediul. H. este o disciplină
hidrobión, vas de diferite dimensiuni, confecţionat din lemn sau din tablă şi folosit pentru transportul peştilor vii. Hidrobionul este prevăzut uneori cu instalaţii speciale pentru aerisirea apei.
  hidrocarburi (CH1M.), combinaţii organice constituite din carbon şi hidrogen. După modul în care se leagă între ei atomii de carbon, se deosebesc
HIDROCEFALIE
 691
 HIDROD INAM 1CĂ
următoarele clase de h.: h. saturate aciclice, sau paraji-nice (v. a Ica ni); h. saturate ciclice, sau cicloparajinice (v. ci cl a ni); h. nesaturate cu dublă legătură, sau olejinice (v. a I c h e n e); h. nesaturate cu triplă legătură, sau aceti~ lenice (v. a 1 c h i n e); h. ne-saturate cu mai multe duble legături, care conţin două duble legături în moleculă (diene) sau mai multe duble legături (po-liene), şi h. aromatice, hidrocarburi ciclice cu caracter aromatic. Primul termen al seriei aromatice este benzenul. Există h. a. mononucleare, care au un singur nucleu benzenic (benzen, toluen, xilen etc.), şi h. a. polinucleare (naftalină, fenantren, antracen etc.), care au mai multe inele benzenice condensate. H. aromatice au întrebuinţări multiple. H* se găsesc în petrol, în gudroanele de la distilarea cărbunilor; se obţin şi pe cale sintetică.
   hidrocefalie (gr. hydor „apă" şi kephale „cap"; MED.), stare patologică caracterizată prin acumulare de lichid cefalorahidian în interiorul ven-triculilor cerebrali. Duce la hipertensiune intracraniană, la creşterea volumului craniului şi la atrofia creierului, cu urmări asupra intelectului.
   hidroceluloze (CHIM.), produşi obţinuţi prin hidroliza parţială a celulozei sub acţiunea acizilor. Compoziţia şi aspectul h. variază după natura acizilor şi după modul cum a avut loc hidroliza.
Hidrocentrala „V. I. Lenin“-Bicaz
   Hidrocentrala „V.I. Le-nin“-Bicaz, cea mai importantă construcţie hidrotehnică a planului de electrificare a R.P.R. pe 10 ani (1951—1960), cu o putere de 210 000 kW. Barajul este amplasat pe rîul Bistriţa, iar centrala electrică se găseşte la Stejarul. Hidrocentrala a intrat parţial în funcţiune în 1960, iar în 1962 producea cu întreaga capacitate proiectată, care reprezintă aproape o treime din puterea disponibilă a centralelor existente la începutul planului de electrificare. Barajul hidrocentralei este înalt de 127 m şi creează un lac de acumulare lung de 35 km şi lat pînă la 2 km. Hidrocentrala livrează anual aproape o jumătate de miliard de kilowaţi-oră de energie electrică. Prin construirea ei s-au creat condiţii economice avantajoase pentru amenajarea în continuare a potenţialului hidroenergetic al rîului Bistriţa. Lacul de acumulare al hidrocentralei, cu capacitatea de a înmagazina 1 300 000 m3 de apă, permite irigarea a 300 000 ha de pămînt arabil în lunca rîului Şiret şi în nordul Bărăganului.
   hidrocentrală electrică (elt.) v. centrală hidroelec* trică.
   hidrochimie, disciplină care se ocupă cu studiul proprietăţilor chimice ale apelor.
   hidrcchinonă, C^H^(OH) 2. Substanţă chimică organică din clasa difenolilor. Are importante proprietăţi reducătoare, fapt pentru care este utilizată la pre-
pararea revelatorilor fotografici. In prezenţa agenţilor oxidanţi se transformă în chinonă. H. se obţine prin reducerea chino-nei, care, la rîndul ei, se prepară prin oxidarea anilinei.
   hidrcciclón (MINE), aparat de clasare şi concentrare a materialului granular, în care separarea granulelor de diferite dimensiuni se face sub acţiunea forţei centrifuge care se exercită asupra particulelor în cursul mişcării lor în interiorul aparatului. H. este alcătuit dintr-un corp cilindric, în care se introduce tangenţial un curent de apă ce antrenează particulele solide, şi dintr-un corp tronconic terminat cu un orificiu, în general reglabil. Particulele fine se colectează central la partea superioară a aparatului, iar particulele de dimensiuni mai mari se evacuează prin orificiul corpului tronconic. Hidrociclonul este folosit în tehnica preparării mecanice a minereurilor şi a cărbunilor.
   hidrocóre (gr. hydor „apă“ şi chorein „a se deplasa"; BOT.), plante ale căror fructe sau seminţe sînt adaptate la răspîndirea prin intermediul apei (ex. ciulinii de baltă, cos-treiul, palmierul de cocos etc.). Modul de răspîndire a acestor plante se numeşte hidrocorie.
   hidrodinâmică (FIZ.), ramură a hidromecanicii care se ocupă cu studiul legilor mişcării lichidelor. H. are numeroase aplicaţii practice la construirea navelor, la curgerea apei prin
HIDROELEVATOR
692
 HIDROGEN ARE
conducte şi turbine şi la construirea barajelor.
   hidroelevatór (HIDRO-TEHN.), dispozitiv folosit pentru ridicarea şi îndepărtarea noroiului din săpăturile executate prin procedee de hidro-mecanizare. Noroiul este antrenat cu ajutorul unui curent de apă sub presiune înaltă, care se destinde în ajutajul liidroelevatorului. Sin. elevator hidraulic.
   hidrofil (gr. hydor „apă“ şi philon „iubitor de“) 1. Adj. {CHIM.; despre soluri sau geluri). Care are afinitate pentru apă; (despre materiale) ■care are proprietatea de a absorbi apă (ex. guma-arabică este un material h.). Coloizii din protoplasma celulelor vii, fiind h. şi avînd deci capacitatea de a reţine o cantitate de apă, fac posibilă prin a-ceasta desfăşurarea normală a proceselor fiziologice proprii materiei vii. 2. Subst. (BOT.) Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei (ex., la Vallineria spirális, florile mascule se desprind de plantă, plutesc pe apă şi se lipesc cu •staminele de stigmatul florii femele). Se numesc şi hidrogame.
   hidrofinâre (CHIM.), operaţie de eliminare prin hidro-genare catalitică a sulfului sau a unor compuşi care conţin sulf din unele produse petroliere. Se aplică în scopul desulfurării benzinei, utilizate în procedeul de reformare catalitică, a motorinei etc. Procedeele de h. folosesc în general catalizatorii molibden şi cobalt pe suport de aluminiu.
   hidrofite (gr. hydor „apă“ şi phyton „plantă**; BOT.), plante care sînt adaptate pentru a trăi în mediul acvatic (ex. broscariţa, nufărul etc.).
   hidrofób (gr. hydor „apă“ şi phobos „teamă") 1. (CHIM.; «despre soluri sau geluri) Care nu are afinitate pentru apă. 2. (CHIM., CONSTR.; despre materiale) Care are proprietatea de a nu absorbi apă {bitumul, gudronul, parafina •etc. sînt materiale hidrofobe).
   hidrofobie (MED.), teamă patologică de apă. Reprezintă unul dintre simptomele de bază în boli ca turbarea, te-ftanosul etc.
   hidrofor (gr. hydor „apă“ şi phoros „purtător**; TEHN.), instalaţie cu ajutorul căreia apa poate fi ridicată la o înălţime oarecare prin conducte,
Hidrofor
folosind forţa de expansiune a aerului comprimat într-un rezervor metalic prin introducerea în acesta a apei cu ajutorul unei pompe. Se foloseşte la alimentarea cu apă a clădirilor cu mai multe etaje în cazul cînd apa din reţea are
o   presiune insuficientă.
   hidrogél (CHIM.), gel al unui coloid în care mediul de dispersie este apa.
   hidrogén (CHIM.), H. Element cu nr. at. 1; gr, at. î ,0078. Este un gaz de 14,4 ori mai uşor decît aerul, incolor, inodor, insipid, inflamabil, puţin solubil în apă.
H.  are trei izotopi:       hidro-
genul obişnuit (protiul), deu-teriul (hidrogenul greu) şi tritiul. H. se găseşte în natură atît în stare liberă (în păturile superioare ale atmosferei, în unele gaze naturale) cît şi sub formă de combinaţii (apa, substanţele organice etr.). Se obţine în laborator pnr. acţiunea acizilor asupra metalelor, prin descompunerea a-pei, electrolitic sau pe cale chimică (prin acţiunea unor metale ca metalele alcaline, alcalino-pămîntoase, fier la temperatură înaltă etc.) şi industrial prin electroliza apei a-cidulate sau alcalinizate, prin distilarea fracţionată a gazelor de cocserie, din gazul de apă sau prin descompunerea termică a hidrocarburilor. în combinaţii funcţionează în general monovalent pozitiv (cu excepţia hidrurilor ionice, în care funcţionează monovalent negativ). La temperatura obişnuită este puţin activ din
   unct de vedere chimic, com-inîndu-se direct numai cu elementele foarte active. Se întrebuinţează ca agent de hidrogenare în chimia organică (ex. la hidrogenarea grăsimilor), la obţinerea benzinei sintetice, în chimia anorganică (la sinteza amoniacului, a acidului clorhidric etc.), în sudura autogenă etc. — H. josforat, PHZ> Compus hidrogenat al fosforului. Este un gaz cu miros neplăcut, toxic, cu p.f.
—87,4°C; p.t. — 133°C. Se obţine prin descompunerea fos-furii de calciu cu apa; puţin solubil în apă, nu se descompune spontan la temperatura obişnuită. Se numeşte şi fosfină*
—   H. fosforat lichid, PJi^. Compus hidrogenat lichid al fosforului, obţinut ca produs secundar în reacţia de descompunere a fosfurii de calciu cu apa. Se aprinde de la sine în aer. Se numeşte şi difosji-nâ. — H. sulfurat, H2S. Compus al sulfului. Gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic, solubil în apă, cu p.f. — 61°C; p.t. — 83°C. Se prepară prin acţiunea unui acid asupra unei sulfuri. Soluţiile apoase sînt slab acide. Reacţionează cu metalele, formînd sulfuri. Este un reducător puternic. Se întrebuinţează în analiza chimică. Sin.^ acid sulfhidric.
   hidrogenâre (CHIM.), reacţie prin care se introduce hidrogen în molecula unei combinaţii chimice. O largă aplicare are în special h. substanţelor organice în prezenţa unor catalizatori. H. se foloseşte pe scară industrială la fabricarea benzinei sintetice, a grăsimilor hidrogenate, a de-calinei, a cicloliexanolilor, a aminelor aromatice, în prelucrarea ţiţeiului, în hidrofor-mare, în rafinare etc. — Hidrogenarea grăsimilor, adiţia hidrogenului la grăsimile animale sau vegetale nesaturate în prezenţa unor catalizatori specifici, pentru a le modifica proprietăţile (ex. grăsimile lichide devin solide prin h.).
—   H. catalitică, adiţie a hidrogenului la substanţele organice (hidrocarburi nesaturate aldehidé, cetone etc.) în prezenţa catalizatorilor specifici (nichel, platină, paladiu etc.).
HIDROGENERATOR
 693
HIDROLOGIE
  hidrogenerator (ELT.), generator electric de curent alternativ (sincron), mai rar de curent continuu, antrenat de o turbină hidraulică. Rotorul cu poli aparenţi este fixat la hidrogeneratoare sincrone pe acelaşi arbore (de obicei vertical) cu rotorul turbinei. Se construiesc hidrogeneratoare cu puteri de la 100
lărgit considerabil domeniul de activitate. în R.P.R., în anii puterii populare, h. a luat un mare avînt, în scopul alimentării cu apă a unităţilor socialiste din agricultură, a marilor uzine şi combinate, ca şi a centrelor populate, al descoperirii de noi izvoare de ape minerale şi al explorării zăcămintelor de substanţe minerale utile etc. V. şi ape minerale.
pînă la 500 000 kVA, la viteze unghiulare cuprinse între 50 şi 500 (rareori
1 500) rotaţii/minut.
   hidrogenoliză (CHIM.), reacţie simultană de hidro-genare şi de rupere a unei catene de atomi de carbon.
Se mai numeşte reacţie de hidrogenate distructivă.
   hidrogeologie (gr. hydor „apă", ge „pămînt4* şi logos „studiu"), ştiinţă care se o-cupă cu studiul genezei, dinamicii, regimului, bilanţului şi distribuţiei regionale a apelor subterane. Ea răspunde cerinţelor practicii prin îndrumarea prospecţiunilor, a explorărilor şi a captării apelor subterane, menite să asigure alimentarea cu apă a populaţiei, a industriei, a complexelor de irigaţie, a staţiunilor balneocli-matice, a unor ramuri din industria chimică care extrage din apă diferite elemente (bor, iod, brom etc.). H. elaborează măsurile necesare pentru evacuarea apelor subterane din lucrările miniere, pentru asigurarea execuţiei lucrărilor hidrotehnice, efectuarea desecărilor etc. Prin adoptarea metodelor moderne de investigaţii (electrometria, utilizarea izotopilor radioactivi, analiza chimi-că a apelor subterane), h. şi-a
        Hidrogenerator
   hidr ogli sor (NAV.), ambar-caţie cu fundul plat, propulsată cu ajutorul unei elice aeriene.
   hidrográd (GEOGR.), unitate de măsură a variaţiei nivelului apelor curgătoare. Este egal cu a zecea parte din amplitudinea maximă (diferenţa dintre valoarea nivelului maxim şi cel minim) a nivelurilor. Valoarea absolută a h. variază de la un post hidro-metric la altul.
   hidrográf (gr. hydor „apă" şi graphein „a nota"; GEOGR.), grafic care indică variaţia nivelului sau debitului unui curs de apă la un post hidrometric pe timp de o zi, o lună, un an sau pe o perioadă multianuală.
   hidrografie, ramură a h i-d r o 1 o g i e i care se ocupă cu descrierea şi caracterizarea a-pelor de pe un anumit teri-
toriu, studiindu-le în ansamblul condiţiilor fizico-geogra-fice.
   hidroizobâtă (GEOL.), curbă rezultată din unirea punctelor de pe suprafaţa unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenţionale. V. şi scara h i -droizobatelor.
   hidroizodinâmă (GEOL.), curbă de nivel care reprezintă grafic suprafaţa de depresiune creată într-un strat acvifer sub acţiunea şi în timpul drenării acestuia, ca urmare a exploatării sale.
   hidroizohipsă (GEOL.), curbă de nivel care reprezintă, totalitatea punctelor cu aceeaşi înălţime ale unui strat de apă '“freatică dintr-o regiune.
   hidrolaze (BIOCHIM.), clasă principală de enzime care catalizează reacţiile de hidroliză ale diferitelor molecule. Din clasa hidrolazelor fac parte următoarele grupe importante: estera-zele, carbohidrazele, amidazele, peptidazele şi polifosfatazele.
   hidroliză (gr. hydor „apă" şi lysis „descompunere"; CHIM.)
 1. Reacţie chimică reversibilă de dublu schimb între o sare şi apă, prin care se combină ionii sării cu ionii apei. Prin h. rezultă acidul şi baza de la care a provenit sarea. H. sărurilor depinde de tăria a-cidului şi a bazei din care este formată sarea; cu cît acidul sau baza care rezultă este un electrolit mai slab, cu atît gradul de h. este mai mare.
 2. Reacţie chimică între un compus organic şi apă, care se produce în prezenţa unui catalizator sau a unei enzime (ex. hidroliza polizaharidelor de tipul amidonului în zahăr sub influenţa amilazei; hidroliza enzimatică a proteinelor în aminoacizi).
   hidrologie, ştiinţă care se ocupă cu studiul apelor de la suprafaţa scoarţei terestre, al proprietăţilor şi dinamicii lor, cu tipizarea, raionarea teritorială, determinarea variaţiei în timp şi spaţiu şi prognoza evoluţiei elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor raţionale în economie. Studiind hidrosfera în interdependenţă cu ceilalţi fac-
HIDROMANIE
 694
HIDROMON1TOR
 tori fizico-geografici, h. are strînse legături cu celelalte ştiinţe fizico-geografice. Prin procesele pe care le studiază (fizice, dinamice), h. are legături cu geofizica; prin metodele de determinare şi calcul folosite, cu ştiinţele matematice şi tehnice. în funcţie de obiectul pe care îl studiază, h. se împarte în mai multe ramuri: oceanografia (studiul mărilor şi oceanelor), potamologia (studiul rîu-rilor), limnologia (studiul lacurilor), telmatologia (studiul mlaştinilor), glaciologia (studiul gheţarilor). în funcţie de problemele pe care le studiază, hidrologia se împarte în h. generală, hidromorfologie, hidro-metrie, hidrografie şi hidrologie inginerească.
   hidromanie (gr. hydor „apă“" şi mania „nebunie**; MED.), tulburare psihică a cărei caracteristică este tendinţa de sinucidere prin înec. Se întîlneşte frecvent la bolnavii de pelagră.
   hidromecanică (FIZ.), parte a mecanicii care se ocupă cu studiul legilor de echilibru şi de mişcare a fluidelor, precum şi cu studiul acţiunii a-cestora asupra corpurilor solide cu care ajung în contact. Se împarte în hidrostatică şi hidrodinamică. Contribuţii e-senţiale la dezvoltarea h. au fost aduse în antichitate de Ar-himede, iar în sec. XVI —XIX de mecanicieni şi fizicieni, ca S. Stevin, B. Pascal, E. Torri-celli, I. Newton, E. Mariotte,
 D. Bernoulli, D’Alembert, S. Poisşon şi mai ales de L. Euler, Ch. Lagrange şi P. Laplace, care au formulat ecuaţiile generale ale mecanicii fluidelor.
   hidromecanizare (HIDRO-TEHN., MINE, CONSTR.), ansamblul procedeelor de mecanizare a lucrărilor de exploatare minieră şi a lucrărilor de pămînt din construcţii cu ajutorul jeturilor de apă sub presiune; constă în excavarea şi transportul rocilor (pămîn-turi, cărbuni, minereuri), precum şi în executarea umpluturilor (baraje, diguri, terasa-mente de căi ferate şi de drumuri). //. este completă, cînd atît săparea şi transportul cît şi, eventual, executarea lucrării de pămînt se fac cu
 ajutorul apei, şi parţială, cînd,    talie cu scara gradată îív uni-
 cu ajutorul apei, se execută         tăţi de coloană de apă. Este
 numai una sau unele dintre           folosit ca indicator al supra-
 aceste operaţii (ex. săparea         presiunii apei la instalaţiile
 şi transportul cu ajutorul apei,     de încălzire centrală. Ia insta-
 iar încărcarea în vagoane cu         laţiile de apă etc.
 mijloace mecanice). H. este folosită în exploatările la zi (cariere de nisip, pietriş, b al a s t
 etc.), în minele subterane, la săparea canalelor şi a fundaţiilor deschise, la săpături sub apă în che-soane (la construcţia podurilor), la executarea terasamentelor, a digurilor etc. Du-                               Hidromecanizare
 pă felul terenului
 în care se lucrează (uscat sau sub hidromice (MINER.), grup apă), se deosebesc două pro- . de minerale argiloase               avînd
 cedee principale de lucru în h.:     compoziţia şi structura apro-
 procedeul de hidromonitoare          piaţă de cea a micelor. HL sînt
 (cel mai folosit) şi procedeul       foarte frecvente în rocile arde extragere a rocii cu ajutorul     giloase.
 unor instalaţii plutitoare (v.                hidromodul (AGR.),   debit
 dragă).                              de apă necesar, în diferite
 hidromél (IND. ALIMENT.),            momente din timpul unui se-
 băutură alcoolică (12—î3 gra-        zon de irigaţie, pentru iriga-
 de alcoolice) obţinută prin          rea suprafeţei de un hectar
 fermentarea alcoolică a mierii.      care ar cuprinde toate culturile
 H. este folosit şi la fabricarea     din sistemul de irigaţie al gos-
 lichiorurilor, mai rar a oţe-        podăriei, în proporţia în care se
 tului.                               găsesc în asolament. Se calcu-
 hidrometalurgie, ramură a            lează pentru fiecare cultură
 metalurgiei care se ocupă cu         agricolă. H. fracţionar se obţi-
 extragerea metalelor din mine-       ne raportînd produsul dintre
 reuri cu ajutorul soluţiilor a-      norma de udare şi proporţia
 poase. Cuprinde operaţii de          pe care cultura respectivă o
 solubilizare, de filtrare, de        ocupă în asolament, la timpul
 precipitare din soluţii etc.         udării. Prin însumarea h. frac-
 hidrometrie (gr. hydor               ţionari se obţine h. de irigaţie
 „apă** şi metrón „măsură**;          pe asolament. Prin suprapune-
 HIDROTEHN.), parte a hidro-          rea udărilor la mai multe cul-
 1 o g i e i care se ocupă cu         turi în acelaşi interval de timp
 determinarea cantitativă a di-       se obţine h. maxim. H. media
 feritelor elemente ce caracte-       se calculează raportînd norma
 rizează regimul cursurilor de        de irigaţie la un hectar care ar
 apă şi al apelor stătătoare, pe      cuprinde toate culturile, în
 baza observaţiilor asupra varia-     proporţia respectivă din asola-
 ţiei nivelului apei, variaţiei de-   ment, la durata sezonului de
 bitelor, aluviunilor în suspen-      irigaţie. Cînd la h. net, dedus
 sie, formei şi structurii albiei     din norma de udare sau din
 etc., în vederea întocmirii pro-     norma de irigaţie, se adaugă
 iectelor de construcţii hidro-       pierderile din reţeaua de iri-
 tehnice.                             gaţie, se obţine h. brut. H.
 hidrométru (FIZ., TEHN.)             se exprimă în l/s*ha (litri pe
 I. Aparat care serveşte la mă-       secundă la hectar).
 surarea greutăţii, a densităţii       hidromonitór (HIDROTEHN.),
 şi a vitezei de curgere a li-        dispozitiv component al unei
 chidelor. 2. Manometru me-           instalaţii de hidromecanizare,
HIDRONEFROZÂ
  695
 HIDROXID
destinat să producă un jet de apă cu viteză mare. Este format dintr-o conductă scurtă, uşor convergentă.
  hidronefroză (gr. hyfy* „apă" şi nephros „rinichi"; MED.), acumulare de urină în caliciile rinichiului şi în ba-zinet, datorită unui obstacol pe ureter. Determină dilata-ţia cavităţilor intrarenale şi, cu timpul, atrofia rinichiului.
  hidronimie (gr. hydor „apă" şi onyma „nume"; GEOGR.)
1. Totalitatea denumirilor de pe o hartă, referitoare la reţeaua hidrografică sau la detaliile maritime. 2. Totalitatea regulilor de transpunere, pe hărţi şi pe planuri, a denumirilor reţelei hidrografice sau, pe hărţile marine, a denumirilor geografice maritime, de coastă, oceanografice etc.
  hidroperoxid de cumen, C6H5-C(CHz)2-OpH. Compus obţinut prin oxidarea cu-menului cu aer în prezenţa unui catalizator. Este un produs intermediar care se descompune în fenol şi acetonă prin încălzire cu acid sulfuric diluat. în R.P.R. se obţine la Combinatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti.
  hidropizie (termen creat de medicul grec Hipocrate, din hydor „apă" şi ops, opos „înfăţişare"; MED.), reţinere a apei în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale organismului. Se observă în insuficienţa cardiacă, ciroza hepatică, nefrită etc.
  hidroponică (HORT.), cultură de legume sau de flori, în soluţii nutritive sau în-tr-un strat de pietriş, nisip sau muşchi, prin care circulă o soluţie apoasă de îngrăşăminte chimice. Rădăcinile plantelor extrag substanţele nutritive din această soluţie.
  hidrosadenită (gr. hydros „sudoare" şi aden „glandă"; MED.), inflamaţie a glandelor sudoripare. Se întîlneşte de cele mai multe ori la nivelul axilelor (subsuorilor) şi în regiunea anusului.
  hidro se álá (AV.), aeroport amenajat pe apă pentru decolarea şi amerizarea hidroavioa-nelor, prevăzut cu instalaţii pentru adăpostirea şi întreţinerea acestora.
   hidrqsferă, învelişul de apă al globului terestru, cuprins între atmosferă şi litoşferă. Include Oceanul Planetar (totalitatea oceanelor şi a mărilor, care ocupă 70,8% din suprafaţa globului) şi apele continentale (ape curgătoare, lacuri, mlaştini, gheţari, zăpezi şi ape subterane). în cadrul h. are loc o intensă circulaţie a apei. între h. şi celelalte învelişuri e-xistă o strînsă întrepătrundere şi un schimb activ de materie.
   hidro sol (CHIM.) , sistem coloidal solubil în care mediul de dispersiune este apa.
   hidrostatică (FIZ.), ramură a hidromecanicii care se ocupă cu condiţiile de echilibru ale forţelor la care sînt supuse fluidele (mai ales apa) aflate în stare de repaus.
   hidrosulfiţi (chim.) v, ditioniţi.
   hidrotehnică, ramură a tehnicii care se ocupă de aplicaţiile practice (industriale) alb hidraulicii, referitoare la folosirea apei şi a energiei hidraulice şi Ia prevenirea distrugerilor provocate de ape. H. foloseşte cunoştinţe de hidrologie, hidraulică, geotehni-că, mecanica construcţiilor etc. Principalele lucrări hidrotehnice sînt: amenajarea căilor de comunicaţie navale, lucrări pentru utilizarea energiei hidraulice, pentru procurarea şi distribuirea apei de irigaţii sau a apei potabile şi industriale în centrele populate, lucrări de colectare şi îndepărtare a apelor de pe terenurile cu umiditate în exces, de canalizare, de îndiguire etc. V. şi hidraulică.
   hidroterapie (gr. hydor „apă" şi therapeia „tratament"; MED.), folosire în terapeutică a apei la temperaturi variabile sub formă de duşuri, băi, aburi, cearşafuri ude etc.
   hidrotermâlă (gr. hydor „apă" şi thermos „cald"), fază (MINER.), ultima etapă în procesul de consolidare a unei magme, caracterizată prin separaţia unei soluţii apoase fierbinţi. în mersul lor ascendent prin crăpăturile scoarţei, soluţiile depun minerale variate, formînd filoane hidrotermale. Filoanele hidrotermale se clasifică după temperatura de
depunere, de care depind principalele caractere ale minera-lizaţiei. în cadrul /. h. distingem următoarele trepte:        /.
hipotermalâ (între 500 şi 300°C), mezotermalâ (între 300 şi 175°C) şi epitermalâ (între 175 şi 50°C).
   hidrotropism (gr. hydor „a-pă" şi trope „întoarcere"; BOT.), mişcare de orientare a rădăcinilor plantelor superioare şi a miceliilor de ciuperci, provocată de repartizarea neuniformă a apei în mediul ambiant.
   hidroxid (CHIM.), compus care conţine unul sau mai mulţi radicali hidroxil (— OH), legaţi de un ion metalic. H. se pot obţine pe cale electrolitică (ex. hidroxizii metalelor alcaline), prin reacţia oxizilor cu apa (ex. hidroxizii metalelor alcalinO-pămîntoase) sau prin-tr-o reacţie de dublu schimb. Unii h. sînt solubili în apă (ex. h. de sodiu, h. de potasiu), alţii sînt greu solubili (ex. h. de aluminiu). H. au reacţii bazice; unii dintre ei sínt amfoteri. — H. de alu~ miniu, Al(OH)$. H. amfoter aflat în natură ca hidrargilit. Prin adăugare de h. de amoniu Ia soluţiile sărurilor de aluminiu, se formează un precipitat alb, gelatinos de oxid de aluminiu hidratat, care se dizolvă atît în acizi, formînd sărurile respective, cît şi în soluţii de hidroxizi, formînd aluminaţi. Prin trecerea unui curent de bioxid de carbon prin soluţia aluminatului, se obţine h. de a. cristalizat. Are întrebuinţări în tehnică (cataliză, cromatografie), ca mordant în vopsitorie şi în instalaţiile de limpezire a apelor; constituie o fază intermediară în metalurgia aluminiului.
—   H. de amoniu, NH^OH. Compus obţinut prin dizolvarea amoniacului în apă. Această soluţie are proprietăţi slab bazice, deoarece numai o cantitate mică din amoniacul dizolvat în apă reacţionează cu aceasta, formînd h. de amoniu.
—   H. de calciu, Ca(OH)y Hidroxid obţinut prin combinarea oxidului de calciu cu apă (stingerea varului). Dacă se tratează mai departe h. de c. cu apă, se obţine laptele de var. H. dec. este pufin solubil în apă.
696
HIERON
Soluţia apoasă are caracter bazic puternic. Lăsat în aer liber, absoarbe bioxidul de carbon şi trece în carbonat de calciu. Se întrebuinţează în industria zahărului, în construcţii la obţinerea mortarului, la prepararea sodei caustice, a clorurii de var şi cloruri i de calciu, în tăbăcărie şi în medicină sub formă de comprese, în cazul arsurilor cu acid sulfuric, şi ca dezinfectant. — H. de potasiu, KOH. Substanţă albă, foarte higros-copică, solubilă în apă, în alcool metilic şi etilic. Este o bază puternică. Se obţine prin metode identice celor pentru prepararea h. de sodiu. Se întrebuinţează în industria săpunurilor la fabricarea săpunurilor moi, în industria textilă pentru mercerizarea bumbacului, la absorbţia bioxidului de carbon etc. Sin. potasâ caustică. — H. de sodiu, substanţă cristalină, opacă, albă şi foarte higroscopică, solubilă în apă, alcool metilic şi alcool etilic. Este o bază puternică, caustică. Se obţine prin electroliza soluţiilor apoase de clorură de sodiu sau prin acţiunea hidroxidului de calciu asupra soluţiei de carbonat de sodiu (caustificarea sodei). Se întrebuinţează în industria săpunurilor (la saponificarea grăsimilor), textilă, a coloranţilor, pentru neutralizarea acidului sulfuric folosit la rafinarea produselor petroliere etc. în ţara noastră se fabrică la Turda, Ocna-Mureş (reg. Cluj), Băile Govora (reg. Argeş) şi Borzeşti (reg. Bacău). Sin. sodă caustică.
  hidroxil (CHIM.), radicalul monovalent — OH. Sin. oxidril• hidroxilamină (CHIM.), NH2OH. Compus obţinut prin reducerea electrolitică a acidului azotic. Este o bază mai slabă decît amoniacul şi un agent reducător puternic. Cu aldehidele şi cetonele dă oxi-me. Se utilizează în sinteza organică şi în chimia analitică.
  hidrozoáre (gr. hydor „apă“ şi zoarion „animal mic“; ZOOL.), clasă de celenterate care cuprinde polipii de forma şi constituţia unei hidre şi meduzele cu văl. Trăiesc în colonii sau solitare, atît în
apele dulci cît şi în apele marine.
   hidrúri (CHIM.), compuşi ai hidrogenului cu alte elemente. După natura legăturii dintre atomi se disting:         h.
ionice (cu elementele cele mai electropozitive, sodiu, potasiu etc.), h. moleculare (cu elementele din grupele principale IV—VII şi cu borul) şi h. interstiţiale, cu caracter de aliaje (cu unele elemente tranziţionale). Unele h. (LiH, LiAlHţ) sînt întrebuinţate fie la obţinerea altor h., fie, în chimia organică, ca agenţi reducător i.
   hienă (ZOOL.; Hyaena), gen de mamifere carnivore
Hienă
asemănătoare cu canidele, cu gîtul gros, capul masiv, urechile golaşe, picioarele anterioare mai lungi decît cele posterioare. H. sînt animale nocturne, care se hrănesc mai ales cu cadavre. Trăiesc în Africa, în sud-vestui Asiei şi în India.
  Hierasus, numele antic al Şiretului.
  hierâtică (din gr. hieros „sfînt, sacru“) 1. (LINGV., IST.) Scriere hieratică, scriere hieroglifică apărută în Egiptul antic în mileniul al III-lea î.e.n., folosită mai ales în documentele comerciale. 2. (ARTE PLAST.) Artă hieratică, pictură sau sculptură care reprezintă personajele în atitudini convenţionale, solemne, rigide, ca o consecinţă a regulilor fixate de canoanele religioase (ex. sculptura figurativă egipteană, pictura bizantină). Prin extensiune, termenul hieratic este folosit pentru orice reprezentare de acest tip.
  Hierlatz, facies de ^ (GEOL.), depozitele jurasicului inferior (liasic) de tip epicontinental în regiunea geosinclmală alpină. Se caracterizează prin
dezvoltarea calcarelor albe sau roşcate, bogate în resturi fosile de crinoide, brahiopode, lamelibranhiate şi gasteropode, în R.P.R. se găseşte în munţii Hăşmaş.
   hieroglifă (gr. hieros „sacru" şi glyphe „gravură"; LINGV., IST.), semn din scrierea ideografică sacră şi oarecum oficială a vechilor egipteni. Majoritatea h. erau desene simplificate, care reprezentau obiectele respective sau simbolizau noţiuni legate de acestea; unele h. au început însă să se folosească şi pentru notarea consoanelor (a consoanei cu care începea cuvîntul desemnat de hieroglifă). H. au fost abandonate o dată cu pătrunderea creştinismului în Egipt şi, cu timpul, secretul acestei scrieri s-a pierdut; au fost descifrate în 1821 de Champollion. Prin extensiune, cuvîntul h. este folosit pentru orice semn din scrierile ideo-grafice. V. şi ideogramă.
   hieroglife, teoria hieroglifelor, teorie agnostică conform căreia senzaţiile şi reprezentările omului n-ar fi imagini, copii, reproduceri ale lucrurilor şi ale proceselor reale, ci semne convenţionale, simboluri, hieroglife, care nu au nici o asemănare cu obiectele reprezentate de ele. T. h. a fost promovată în sec. al
XIX-lea de unii naturalişti germani, adepţi ai idealismului „f i z i o 1 o g i c“, ca J.P. Müller, H. Helmholtz ş.a. T. h. implică neîncrederea în mărturiile organelor de simţ, în posibilitatea cunoaşterii lumii. Ea duce la negarea adevărului obiectiv şi la îndoială în ceea ce priveşte existenţa realităţii obiective însăşi (deoarece sînt posibile simboluri sau hieroglife ale unor obiecte care nu există în realitate), deschizînd astfel calea idealismului subiectiv. V. I. Lenin a combătut t. h. în opera sa „Materialism şi empiriocritr cism“, opunîndu-i teoria mate-rialist-dialectică a reflectării. Se mai numeşte teoria simbolurilor.
   Hieron, numele a doi oameni politici din colonia greacă Siracusa (Sicilia):        H. /
(cel Bătrîn), tiran al Siracu-sei (478—466 î.e.n.), cunoscut
HIERONYMUS VAN AEKEN
697
 HIKMET
ca sprijinitor al literaturii (á invitat la curtea sa pe cei mai de seamă poeţi ai timpului, ca Simonide, Eschil şi Pindar).
H.  al lî-lea (cel Ttnâr), tiran al Siracusei (269—214 î.e.n.), aliat al romanilor în timpul războaielor punice.
   Hieronymus van Aeken v. Bosch, Hieronymus.
   hife (F1TOPAT.), filamentele care alcătuiesc m i c e 1 i u 1 u-nei ciuperci.
   Highiş~Drocea, culmi muntoase care alcătuiesc sectorul vestic al Munţilor Zarandului, situate între Depresiunea Zarandului la nord, valea largă a Mureşului la sud, cîmpia Mureşului la vest şi culmea Măgura la est. Culmea vestică, Highiş (altitudine absolută maximă 860 m), este despărţită de cea estică, Drocea (altitudine absolută maximă 836 m), rintr-o înşeuare largă şi joasă, înt munţi joşi, dezvoltaţi pe cristalin.
   Highlands [hâihndz], partea de relief înalt din jumătatea nordică a Scoţiei (la nord de linia golfurilor Firth of Clyde şi Firth of Forth). Reprezintă un sector al vechiului lanţ muntos caledo-nian, nivelat în urma acţiunii agenţilor externi şi ridicat apoi datorită mişcărilor pe verticală ale scoarţei terestre din terţiar. Are aspect de podiş fragmentat de o reţea de văi adînci, ce separă interfluvii plate, pe care se păstrează urmele acţiunii gheţarilor cuaternari. Pe marginea nord-vestică şi vestică, sectoarele inferioare ale văilor glaciare au fost invadate de apele oceanului şi transformate în fiorduri. Canalul ca-îedonian desparte H. în două compartimente:     unul nordic,
mai jos (Northern Highlands), şi unul sudic, mai înalt (Munţii Grampiani).
   hi gr o- (gr. hygros „umed**), element de compunere cu sensul „umed, referitor la umiditate*4 (ex. higrometru).
   higrofite (gr. hygros „u-med“ şi phyton „plantă**; BOT.), plante de uscat care, pentru a se dezvolta normal, au nevoie de o atmosferă bogată în vapori de apă şi care, din această cauză, sînt cele mai
puţin rezistente la secetă (ex. calcea-calului, roua-cerului etc.).
   higromă (MED. VET.), in-flamâţie a pungilor seroase de sub piele în dreptul unor articulaţii sau proeminenţe o-soase la animale, provocată de traumatisme sau de infecţii (ex. h. genunchiului, a cotului, a jaretului etc.). Se tratează prin aplicarea unor substanţe care favorizează resorbţia sau prin intervenţie chirurgicală.
   higrometru (gr. hygros „umed“ şi metrón „măsură**; FIZ.), instrument pentru măsurarea umidităţii gazelor. După principiul de funcţionare,
                                            Higrometru cu fir de păr
se deosebesc mai multe tipuri de higrometre: h. gravimetric, cu care se cîntăreşte cantitatea de apă reţinută de un recipient cu absorbant (clorură de calciu, acid sulfuric, anhidridă fosfo-rică etc.); h. cu fir de pâr, a cărui funcţionare se bazează pe proprietatea unui fir de păr omenesc de a-şi modifica lungimea în funcţie de umiditatea mediului în care se găseşte; h. cu condensafie, bazat pe condensarea vaporilor conţinuţi într-un gaz cînd acesta devine saturat; h, cu punct de rouă, care este de tipul h. cu condensaţie, determinîndu-se punctul de rouă al gazului a cărui umiditate se măsoară; este folosit în special în meteorologie şi în laboratoare; h. optic, cu care se înregistrează cantitatea de umiditate prin compararea benzilor de absorbţie în infraroşu, în care vaporii de apă absorb (9 500 Â) sau nu absorb (8 000 Â) radiaţia; h. electrolitic, cu care se măsoară variaţia rezistenţei electrice a unui strat de electrolit
higroscopic menţinut sub o peliculă subţire cu porozităţi fine, care permite difuziunea liberă a vaporilor de apă din atmosferă; h. cu evaporare, constituit din două termometre alăturate, dintre care unul (uscat) măsoară temperatura gazului în condiţii obişnuite, iar celălalt (umed) măsoară temperatura de evaporare a lichidului în gaz.
   higroscóp (gr. hygros „u-med“ şi shopein „a observa"; METEOR.), aparat pentru observarea cu aproximaţie a variaţiilor umidităţii aerului. Este bazat pe proprietatea anumitor corpuri de a-şi modifica volumul, forma sau culoarea a-tunci cînd absorb vapori de apă.
   higroscopic (FIZ.; despre substanţe sau materiale), care absoarbe apă din atmosferă. Cele mai higroscopice sînt substanţele care se dizolvă uşor în apă (ex. sarea de bucătărie, clorura de calciu, acidul sulfuric concentrat) sau substanţele care au o structură poristocapilară şi care condensează vaporii de apă în capilarele de dimensiuni foarte mici din masa lor (de exemplu lemnul, hîrtia, unele seminţe).
   higrostát (TEHN.), aparat pentru menţinerea constantă a umidităţii relative a aerului dintr-o încăpere sau dintr-o incintă a unei instalaţii. H. este alcătuit dintr-un higrometru şi un releu care comandă automat, după caz, intrarea
Higrostat
în funcţiune sau oprirea funcţionării unui pulverizator de apă ori a unei instalaţii de încălzire.
   Hikmet, Nazim (1902— 1963), poet şi dramaturg turc, militant pe tărîm obştesc. A participat de tînăr la mişcarea
HIL
698
HILDESHE1M
muncitorească revoluţionară. A petrecut aproape 17 ani îh închisoare. întemniţarea lui a provocat largi campanii de protest în întreaga lume. Din 1951
N. Hikmet
a trăit în U.R.S.S. A fost membru al Consiliului Mondial al Păcii. Opera sa literară este pătrunsă de umanism, de dragoste de patrie şi de încredere în victoria viitorului comunist al omenirii. în volumele de versuri „835 de rînduri" (1929), „Al treilea" (1930), „Telegrama primită noaptea" (1932) oglindeşte liric viaţa grea a poporului turc, asuprit şi exploatat. în poemele satirice întrunite în culegerea „Portrete" (1935) a demascat fascismul italian şi semnificaţia agresiunii acestuia în Abisinia. Anii de luptă în ilegalitate şi anii petrecuţi în închisoarea de la Brusa sînt evocaţi în poemul „în acest an una mie nouă sute patruzeci şi unu" (1941), redactat în închisoare. H* este şi autorul unor piese închinate umanismului socialist şi apărării păcii („Legenda dragostei", 1948; „Povestire despre Turcia", 1952; „Omul ciudat", 1955; „Sabia lui Da-mocles", 1959 ş.a.) şi al unui roman („Romanticii", 1963), consacrat evocării luptei revoluţionare a comuniştilor turci. Un volum selectiv din poeziile sale a apărut în romîneşte, în 1957. în anul 1950, lui Nazim Hikmet i s-a conferit Premiul internaţional al păcii.
    hil (lat. hilum „firicel")
1.   (ANAT.). Porţiune mai a-dîncită la suprafaţa unui organ, pe unde pătrund vasele şi nervii organului respectiv
(ex. h. renal, h* hepatic, h. splenic etc.). 2. (BOT.) Cicatrice care se vede pe învelişul seminţei la locul unde aceasta s-a desprins de picioruşul ovulului.
   Hilbert, David (1862— 1943), matematician german. A studiat cele mai actuale probleme de matematică şi de fizică, precum şi probleme de logică matematică. Este fondatorul şcolii de matematică de la Göttingen. H. a desprins din datele intuitive ale geometriei elementare esenţa unui sistem axiomatic necon-tradictoriu, independent şi complet şi a dezvoltat geometria, eliberată de intuiţie, exclusiv prin raţionament logic. Această metodă este caracteristică lucrărilor sale ulterioare şi călăuzeşte cercetarea matematică contemporană. Din ideile lucrărilor sale asupra ecuaţiilor integrale s-a dezvoltat studiul unui spaţiu metric, construit pe baza produsului scalar, numit spaţiu Hilbert, caz
D. Hilbert
 particular al spaţiilor Banach, care se află azi în centrul a-tenţiei matematicienilor. în me-tamatematică a dat teoria demonstraţiei funcţiei recurente. Op.pr.: „Fundamentele geometriei" (1899).
   Hildebrand, Adolf von (1847—1921), sculptor şi teoretician de artă german. Influenţat de Hans von Marées şi preocupat de studiul artei antice şi a Renaşterii, H» a fundamentat o teorie clasicizantă a artei. A încercat să reînnoiască statuara monumentală germană a celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea, pe baza legii „formelor pure“
 întocmită de el. Lucrările sale („Tînăr gol", 1884; bustul lui A. Bocklin, 1897) au adesea un caracter artificial.
   Hildebrand, Bruno (1812— 1878), economist burghez german, reprezentant de seamă al vechii şcoli istorice în economia politică, adversar înverşunat al economiei politice clasice burgheze, al socialismului utopic şi al marxismului. Desfăşurîndu-şi activitatea în condiţiile în care proletariatul german începea să se manifeste ca o clasă independentă» H. devine apologetul compromisului dintre burghezie şi iuncheri, al căii prusace de dezvoltare a capitalismului. A fost partizan al istorismului vulgar, care prezenta dezvoltarea istorică ca un proces lin, fără zguduiri şi salturi calitative; a considerat orice atingere a marii proprietăţi burgheze sau feudale ca o încălcare a legilor istorice. Metoda istorică elaborată de H. înlocuieşte analiza ştiinţifică a dezvoltării societăţii printr-o culegere empirică de date statistice.
   „Hildebrandslied“ („Cîn-tecul despre Hildebrand"), cel mai vechi cîntec eroic german cunoscut. A fost notat pe un palimpsest, în mod fragmentar, pe la anul 800, în limba germană veche de sus.
   Hildebrandt, Johann Lukas von (1668 — 1745), arhitect, sculptor şi decorator, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai barocului austriac. A construit palatele Daun-Kinsky (1713— 1716) şi Belvedere (1714— 1724) din Viena şi a desăvîrşit construirea palatului Mirabell din Salzburg (1721-1727). H. s-a remarcat prin armonia faţadelor şi interioarelor create de el, prin amploarea holurilor şi linia elegantă a scărilor, precum şi prin unitatea dintre ansamblurile arhitectonice şi parcurile înconjurătoare.
   Hildesheim //«7ifcs/iaim7> oraş în R.F. Germană, în landul Saxonia inferioară, situat la sud-est de oraşul Hanovra. 92 000 loc. (1960). Centru al industriei constructoare de maşini şi electrotehnice. întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare. în apropiere de
 . Poarta de acces în turnul mare I zidului roman. 2. Cartierul de est. Iurtea interioară a unui edificiu pri-at (sec. VI). 3. Fragmentul unei fi-urine de lut ars (sec. VI î.e.n,). ■. Vas de import de stilul „Fikellura" sec. VI î.e.n.). 5-6. Drahmă emisă de etatea Histria (mijlocul sec. V î.e.n.). wers şi revers. 7. Divinitate pe tron. tatuetă de teracotă din epoca e!e~ istică.
 5
 HISTRIA
 I. Cetatea de la Costeşti ; Bastionul II.
      2,  Cetatea Blidarul ; turnul nr, I cu poarta cetăţii I şi poarta cetăţii II (în stînga).
     3.  Cetatea Piatra Roşie: poarta cetăţii prin turnul 2.
     4.  Unelte şi scule de lemnărie din atelierele de la Grădiştea Muncelului.
     5.  Discul de piatră cu imaginea soarelui din incinta sacră de la Grădiştea Muncelului.
      6.  Opaiţ de bronz de factură sud-italică din cetatea de ia Piatra Roşie,
      7.  Bustu! de bronz al unei divinităţi feminine dacice (Ben-dis-Diana) din cetatea de la Piatra Roşie.
HILEA
699
 HIMALAIA
Hildesheim se exploatează săruri de potasiu.
   hiléa, pădure ecuatorială sau tronicală umedă.
   Hilferding, Rudolf (1877— 1941), unul dintre liderii so-cial-democraţiei germane şi ai Internaţionalei a Il-a. H. a ocupat mai întîi o poziţie centristă, încercînd să împace marxismul cu oportunismul, tn timpul primului război mondial, alături de Kautsky, a militat pentru unitatea cu social-im-perialiştii, sprijinind în fapt imperialismul german. A fost un duşman făţiş al Puterii sovietice, al dictaturii proletariatului. H. a ocupat de mai multe ori postul de ministru de finanţe în guvernele de coaliţie burghezo-social-demo-crate, contribuind ia consolidarea poziţiei interne şi externe a capitalismului monopolist german. Ridicîndu-se împotriva unităţii de acţiune a clasei muncitoare germane, el a înlesnit astfel acapararea puterii de către fascişti. Principala sa operă, „Capitalul financiar" (1910), a fost apreciată de V.I. Lenin, care a criticat însă definiţia greşită dată capitalului financiar, faptul că H. trece cu vederea contradicţiile imperialismului, că a ignorat terminarea împărţirii teritoriale a lumii etc. H. a rupt economicul de politic, n-a sesizat legătura dintre capitalul financiar şi caracterul parazitar, în putrefacţie al capitalismului monopolist. întreaga concepţie economică a lui H. este bazată pe teoria banilor de hîrtie, care reprezintă, de fapt, o variantă a teoriei nominaliste şi cantitative asupra banilor. Denaturînd teoria marxistă a crizelor de supraproducţie, H. consideră că ele sînt determinate de perturbaţiile din sfera circulaţiei şi că deci, printr-o activitate şi un control sporit al băncilor, crizele şi anarhia din economia capitalistă ar putea fi înlăturate. După primul război mondial, H. a susţinut ideea „însănătoşirii" capitalismului cu ajutorul ..capitalismului organizat", făcînd astfel apologia capitalismului monopolist de stat.
   Hi 11, Archibald Vivian (n. 188b), fiziolog englez, membru
al Societăţii Regale din Londra, laureat al Premiului Nobel (1922, împreună cu O. Meyerhof) pentru cercetările asupra mecanismului contracţiei musculare.
   Hill, Joe (pe‘ numele adevărat Jose} Hihtrom) (1882— 1915), poet proletar american, de origine suedeză. A venit în S.U.A, în 1901. Participant la mişcarea sindicală, a devenit popular prin poeziile şi cîntecele muncitoreşti de luptă pe care le-a compus, în 1915 a fost condamnat 3a moarte, sub acuzaţia falsă de asasinat. Erou al folclorului muncitoresc din S.U.A.
   Hillary /hihri/, sir Edmund Percival (n. 1919), alpinist şi explorator neozeelandez. A participat la mai multe expediţii în Himalaia; la 29 mai 1953, împreună cu nepaiezul Ten-sing, a urcat cel mai înalt vîrf din lume, Ciomolungma (Everest). în 1956—1958 a condus expediţia antarctică neozeelandeză, atingînd polul sud. Şi-a descris expediţiile în: „înalta aventură" (1955, trad. rom.), „Traversarea Antarcticii4* (1958) ş.a.
   Hilmend, rîu în partea centrală a Afganistanului (1 100 km). Izvorăşte din masivul Hinducuş şi se varsă în lacul Hamun printr-o deltă dezvoltată. Apele sale sînt in-tens^ folosite în irigaţii.
   hiloţi v. iloţi.
   hilozoism (gr. hyle „substanţă, materie" şi zoe „viaţă"), teorie filozofică eronată, aupă
care viaţa şi capacitatea de a simţi şi a gîndi ar fi proprii tuturor lucrurilor din natură.
H.  ignorează deosebirea calitativă dintre materia vie şi materia fără viaţă şi nu înţelege că psihicul este o însuşire proprie numai materiei superior organizate. în istoria filozofiei premarxiste, h. a fost însă adesea o formă de exprimare a materialismului, fiind legat de ideea caracterului activ, dinamic al materiei (ex. Ia materialiştii greci din şcoala ioniană, la filozofii Renaşterii) sau îndreptat împotriva concepţiei idealiste despre existenţa unei substanţe spirituale (ex. la Spinoza, Ia materialiştii francezi din sec. al XVIII-lea etc.). Termenul hilozoism apare pentru prima oară Ia filozoful idealist englez R. Cudworth (1617-1688).
   Himalaia, cel mai înalt sistem muntos de pe glob, situat în Asia Centrală, între Cîmpia Indo-Gangetică la sud şi Podişul Tibetului la nord. Lungimea: peste 2 400 km; lăţimea: 180—350 km. în cadrul acestui sistem se disting trei trepte: în sud o culme joasă (900— 1 200 m), munţii Sivalik♦ apoi treapta mijlocie, Himalaia Mică, cu înălţimi pînă la 3 500 — 4 500 m, iar în nord lanţul principal, Himalaia Mare, cu piscuri care trec de 8 000 m altitudine: Ciomolungma (Everest), 8 848 m; Kanchenjunga, 8 578 m; Ma-kalu 8 470 m ş.a. H. constituie
o   importantă barieră clima~
45  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
HIMENEU
700
HINAYANA
Himenoptere
                       1 — Ephialtes manifestator; 2— Trichogramma eoanescens; 3 — bondar (Bombas hortoram); 4 — găfgrăune (Vespa crabro); 5 — Cynips; 6 — Smicra; 7 — Sirex gigas; 5 — albină (Apis mellifica) ; 9 — furnică fCa/nponotos^; 10 — cuib de viespe (Vespa germanica)
tica, oprind pătrunderea mu-sonului în Asia Centrală, ceea ce determină o puternică asi-metrie:   versantul sudic are
pluviozitate mare (polul plu-viozităţii de pe glob în Assam, peste 12 m anual), vegetaţie etajată, luxuriantă, care urcă pînă la 4 000 m, şi limita zăpezilor persistente la 4 500 m; versantul nordic este arid (încep deşerturile Asiei Centrale), cu vegetaţie săracă, fără păduri, cu limita zăpezilor
Persistente la 5 500 m. Munţii [., munţi tineri, formaţi în perioada orogenezei alpine, sînt şi astăzi în curs de ridicare, ceea ce determină puternice cutremure, mai ales pe versantul lor sudic. Apele principale străbat munţii prin de-filee adînci şi sălbatice. Pentru cucerirea marilor vîrfuri din H. au fost organizate numeroase expediţii. Nouă din cele 10 vîrfuri de peste 8 000 m au fost cucerite. în 1953 a fost atins pentru prima oară şi cel mai înalt vîrf din lume. Ciomolungma, de către alpi-niştii E. Hillary şi Tensing.
  Himeneu, zeul căsătoriei în mitologia greacă, fiul lui Dio-nysos şi al Afroditei sau al lui Apolo şi al unei muze, personificare a cîntecului de nuntă, intonat de un cor de tineri care întovărăşeau mireasa către casa mirelui. Prin metonimie, cuvîntul este folosit uneori pentru a desemna căsătoria. Era numit şi Himen.
  himenoptere (gr. hymen „membrană" şi pieros „aripă"), ordin de insecte care au două perechi de aripi membranoase şi cu nervuri puţine. Aparatul bucal este conformat, la cele inferioare, pentru supt şi mestecat, iar la cele superioare pentru supt şi lins. De obicei, femelele au un ovo-pozitor, care, la h* ce trăiesc în colonii, este redus sau transformat în ac de înţepat (ex. la albină). Metamorfoza este completă. H. sînt de obicei insecte coloniale, care trăiesc în cuiburi constituite din zeci, sute sau mii de indivizi. într-o colonie, viaţa este organizată, iar în cadrul ei fiecare individ îndeplineşte o funcţie anumită. Corespunzător specializării pe funcţii (ex. matcă, lucrătoare,
trîntor etc.) a apărut şi diferenţierea morfologică a indivizilor (p o 1 i m o r f i s m). Manifestările atît de complexe ale vieţii h» (construirea cuibului, hrănirea larvelor, strîngerea rezervelor de hrană etc.) sînt legate de complexitatea instinctelor, care le situează pe primul loc printre insecte. Se cunosc peste 80 000 de specii de h*j unele specii sînt foarte folositoare, fiind entomofage (ex. ihneumonidele şi calcidi-dele, ale căror larve parazitează pe alte insecte, unele furnici, viespile ş.a.) sau poleni-zatoare (ex. albinele, bondarii ş.a.). Sînt dăunătoare unele tentredinide (fitofage), cinipi-dele (care produc gale), unele furnici etc.
   Himera, ^ animal fantastic din mitologia greacă, cu trei capete: unul de leu, altul de capră şi al treilea de şarpe, sau, după o altă versiune, cu trupul de capră, capul de leu şi coada de şarpe. H. arunca flăcări pe gură; a fost ucisă de Be-lerofon, care încălecase pe calul înaripat Pegas. Prin extensiune, cuvîntul, devenit nume comun, este folosit pentru a desemna o idee fantastică, o plăsmuire în care ne încredem zadarnic, o iluzie.
   himeră de altoire (genet.), plantă ale cărei ţesuturi sînt diferite din punct de vedere genetic. H. de a. poate rezulta în urma unei mutaţii în celulele ţesuturilor meristematice sau după altoiri; în acest ultim caz se formează h. de a. între moşmon şi păduceî, gutui şi păr,# migdal şi piersic etc.
   hinayana (în sanscrită „calea îngustă a mîntuirii") 1. Denumire iniţială a budismului timpuriu. 2. Denumire a orientării care a rămas fidelă budismului timpuriu, după apariţia în sec. î e.n. a unei noi forme
HI NC IN
 701
HIPARION
a budismului, mahayana („calea largă a mîntuirii**).
 H.  impune, în vederea „mîn-tuirii**, prescripţii foarte severe, pe care le pot îndeplini numai călugării, împrejurare care a frînat multă vreme răs-pîndirea budismului în mase.
   Hincin, Aleksandr Iakovle-vici (1094—1959), matematician sovietic. Este considerat ca unul dintre întemeietorii teoriei moderne a probabilităţilor, domeniu în care a adus contribuţii importante. Laureat al Premiului de stat al
 U.R.S.S.
   Hindemith, Paul (1895— 1963), compozitor, virtuos al violei, pedagog şi estetician german, profesor la Şcoala superioară de muzică din Berlin (1927—1935) şi Ia Universitatea din Zürich. în 1922 a format cvartetul Amar-Hindemith, cunoscută formaţie de muzică de cameră. Persecutat de regimul hitlerist, a emigrat, stabi-lindu-se în 1940 în S.U.A., de unde s-a reîntors după cel de-al doilea război mondial. Deşi lucrările sale prezintă unele trăsături constructiviste, ele se menţin în cadrul tonalităţii, iar creaţia sa reflectă un bogat conţinut de idei şi de sentimente. A compus opere (printre care „Mathis pictorul**, 1934, şi „Armonia lumii“, 1957, din care a extras mai apoi două suite simfonice cu acelaşi nume), balete, un oratoriu, simfonii, concerte instrumentale, muzică de cameră, instrumentală şi vocală. Este autorul unor lucrări teoretice muzicale, printre care „Manual de compoziţie*; (2 voi., 1937-1939).
   Hindenburg, Paul von Be-neckendorff (1847—1934), om politic şi feldmareşal german. în 1916 a fost comandant suprem al armatei germane. A fost unul dintre principalii organizatori ai intervenţiei antiso-vietice şi ai înăbuşirii revoluţiei din noiembrie 1918 din Germania. între anii 1925 şi 1934, cînd a fost preşedinte al Germaniei, a sprijinit organizaţiile fasciste şi monarho-militariste. La 30 ianuarie 1933
 l-a numit pe Hitler şef al guvernului (cancelar).
   Hinducuş, lanţ de munţi în Asia, situat în parte pe teri-
 45*
 toriul Afganistanului (la nord de valea Kabul), în parte pe teritoriul Pakistanului (la nord-vest de valea Indului). Face parte din sistemul muntos terţiar alpino-himalaian. Este orientat pe direcţia NE—SV. Pasul Dora (4 554 m) îl desparte în două sectoare distincte. Sectorul sud-vestic este alcătuit din mai multe culmi cu direcţii diferite, înalte de peste 5 000 m (punctul culminant 6 248 m), despărţite de văi transversale. Sectorul nord-estic, care închide la sud podişul Pamir, este mai îngust, alcătuit dintr-o culme continua; în extremitatea lui sud-vestică se află vîrful cel mai înalt din întregul lanţ (Tirach Mir# 7 690 m).
   hinduism) religie constituită în perioada de formare a orîn-duirii feudale în India (sec. VI—VII). H. se bazează pe principalele dogme ale bran-manismului şi budismului, pe care le combină cu tot felul de practici magice şi superstiţii preluate din vremea comunei primitive. A avut un rol important în întărirea feudalismului, apărînd sistemul reacţionar al castelor. H* propagă un ascetism sever, fatalismul, credinţa mistică în metempsihoză şi în răsplata în „viaţa de apoi“. în funcţie de adorarea preferenţială a zeilor Vişnu sau Siva, în sînul h. au apărut două curente principale; viş'nuismul şi şivaismul. H. are în prezent peste 300 000 000 de credincioşi (hinduşi) în India, unde constituie religia cea mai răspîndită. El susţine menţinerea castelor şi a discriminării religioase. în afara de India, h. are aderenţi în Ceylon, Nepal, Birmania, Malaya şi în alte ţări ale Asiei de sud-est, precum şi în unele regiuni din estul şi sudul Africii.
   „Hindustan Times1' [hin~ dusíán táimz] („The ^ “), cotidian indian de limbă engleză, înfiinţat în 1923. Sémi-oficios al partidului Congresul naţional indian. Are o ediţie de seară, „The Hindustan Times Evening News". Apare la Delhi.
   hindustană, limba limbă indo-iraniană vorbită în India şi în Pakistan. Are două aspecte
 literare: hindi, limba oficială a Indiei, şi urdu, limba oficială a Pakistanului.
   hinterland (germ. hinter „după*4 şi Land „regiune**)
 1. (GEOL.) Regiune relativ rigidă din punct de vedere tectonic, situată în spatele unui sistem muntos cutat (de exemplu bazinul Transilvaniei faţă de Carpaţii Orientali). Cutele şi suprafeţele de rupere ale stratelor din cadrul sistemului muntos sînt, de obicei, aplecate dinspre h. spre regiunea din faţă, numită vorland.
 2. (GEOGR.) Zonă imediată şi apropiată de aprovizionare cu mărfuri a unui oraş. 3. (DR.) Termen prin care se desemna
 0  regiune învecinată cu o posesiune colonială. La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, puterile colonialiste, în lupta lor pentru a acapara noi teritorii, pretindeau că ocuparea unei anumite porţiuni din coastă sau din alt teritoriu le conferă dreptul de a-şi exercita suveranitatea şi asupra regiunii învecinate, încălcînd astfel suveranitatea şi integritatea teritorială a acesteia. Uneori termenul de h» este folosit şi spre a desemna starea de aservire a unei ţări faţă de statele capitaliste cu o economie dezvoltată (de ex. menţinerea în situaţia de hinterland agrar a unor ţări slab dezvoltate).
   Hiparh (c. 190-125 î.e.n.), cel mai mare astronom al antichităţii; a pus bazele astronomiei ştiinţifice şi a întocmit un catalog care cuprinde peste
 1  000 de stele, împărţite după strălucire în şase mărimi stelare. A descoperit mişcarea de precesie a echinocţiilor; a pus baza geografiei matematice, in-troducînd noţiunile de longitudine şi de latitudine geografică. H. a determinat durata anului solar, punînd în evidenţă inegalitatea anotimpurilor şi mişcarea neuniformă a Soarelui pe ecliptică şi a calculat destul de precis distanţa dintre Pănyînt şi Lună.
   hipárion (PALEONT.), gen fosil de mamifere imparicopi-tate din familia ecvideelor, care avea un deget mijlociu funcţional, iar degetele laterale, deşi existau, nu mai a-tingeau pămîntul. Speciile a-
 HI PER-
702
 HIPERFOLICULIN IE
 cestui gen au trăit în pliocen, avînd o mare răspîndire în America, Asia şi Europa. In R.P.R. s-a găsit la Zorleni şi Măluşteni (reg. Iaşi), în munţii Vrancea etc.
   hiper* (gr. hyper „deasupra, peste"), element de compunere cu sensul „peste, excesiv de" (ex. hipertrofie, hi-pertiroidism).
   hiperaciditate gastrică (MED.), tulburare funcţională a stomacului, caracterizată prin creşterea acidităţii sucului gastric. Este frecventă în ulcerul duodenal, în unele forme de gastrită etc.
   hipérbolá (gr. hiperbole, din hyper „deasupra, peste" şi ballein „a arunca") 1. (MAT.) Curbă plană (conică) ale cărei puncte au proprietatea că diferenţa distanţelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. Reprezentată într-un sistem de coordonate
  orice plan tangent după două drepte distincte. Un caz particular este h. de rotaţie cu o
   hiperclorhidrie(MED.), creştere exagerată a concentraţiei acidului clorhidric din su-
                                                         Hiperbolă
                                           F1, Fs — focare; PS, QR — asimptote
 carteziene ortogonale sub forma cea mai simplă (canonică),
               . x*      y2 _ ,
 are    ecuaţia “7 —              — I.
                   a%        b*
 2.  (STIL.) Figură de stil care, spre deosebire de litotă, constă în exagerarea accentuată în sens augmentativ a unui fapt, a unei trăsături, cu scopul de a produce o impresie puternică (ex. „Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar bar-da-i din stînga ajunge la cer Şi vodă-i un munte". Coşbuc).
    hiperboloid (MAT.), cuadri-că cu centru de simetrie. Orice h. posedă un con asimptotic, care se apropie indefinit (tangent la infinit hiperboloidului) de suprafaţa sa, cu acelaşi centru şi cu aceleaşi plane de simetrie. Se deosebesc două tipuri de hiper-boloizi: h. cu o pînză şi h, cu două pînze. H. cu o pînză este o suprafaţă concavă dintr-o singură bucată, intersectată de
                                                                   Hiperboloizi
                                    i — h. de rotaţie cu o pînză; b — h. de rotaţie cu două pînze
 pînză, care este generat de o hiperbolă ce se roteşte în jurul axei netransverse (exterioară hiperbolei); de asemenea poate fi generat prin rotirea unei drepte necoplanare cu axa de rotaţie. H. cu două pînze, fără puncte comune, care are ca un caz particular hiperboloidul de rotaţie (revoluţie) cu două pînze, obţinut prin rotirea unei hiperbole în jurul axei transverse (axă secantă). Raportate la planele de simetrie, ecuaţiile h. cu o pînză şi cu două pînze sînt: x2     u2     z%
   ~ + r—- -1 = 0;
   a*   6*     C2
         «2
   L. + U------£_+ | = o.
   a2   b2     c2
 Secţiunile plane ale unui h. sînt elipse, hiperbole, parabole sau două drepte în cazul h. cu o pînză, secţionat prin planele sale tangente.
   hipercheratoză (gr. hyper „deasupra, peste" şi £eras, keratos „corn"; MED.), îngro-şare fiziologică sau patologică a stratului cornos al pielii. H. poate fi circumscrisă (veruci) sau difuză (ihtioză, cheratoder-mie palmoplantară).
   hiperchinezie (gr. hyper „deasupra, peste" şi kinesis „mişcare"; MED.), manifestare motorie patologică, caracterizată prin exagerarea funcţiunii motorii a diferitelor organe cavitare (stomac, intestin) sau a muşchilor striaţi (tre-murături, mişcări coreice etc.).
cui gastric. Se manifestă prin arsuri retrosternale, regurgi-taţii acide, dureri în regiunea stomacului, greţuri, vărsături. Hi perelor hidria se întîlneşte mai frecvent în gastrite, ulcer duodenal, nevroze.
   hipercoréct (LINGV.; despre variante fonetice, despre forme gramaticale sau despre grafii), care are un aspect considerat corect fără să fie astfel şi în realitate, datorită preocupării vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusă neliterară. De ex., în loc de chiftea, care este forma normală din punct de vedere etimologic (turc. kfifte\ unii vorbitori spun piftea, ere-zînd că au a face cu fenomenul regional de palatalizare a la-bialei p (ca în chicior pentru picior).
   hiperemie (gr. hyper „deasupra, peste" şi haima „sînge"; MED.), congestie, acumulare de sînge într-un organ sau într-o regiune a corpului. Poate fi fiziologică (h* musculară la efort) sau patologică (în inflamaţii).
   hiperempirism dialectic, teorie filozofică pozitivistă, creată în jurul anului 1953 de sociologul burghez francez G. G u r v i t c h, care a încercat să fundamenteze teoretic prin ea microsociologia.
   hiperfoliculinie (MED.), boală endocrină datorită secreţiei excesive a foliculinei, ca urmare a unei ovarite sclero-chistice, a unei tumori ovariene
hiperglicemie
703
 HIPERURBAN í SM
sau corticosuprarenale etc. Se manifestă clinic prin menstruaţii frecvente, abundente şi prelungite sau, mai rar, prin suprimarea menstruaţiei, precum şi prin tulburări digestive, neurovegetative etc. H. apărută înaintea pubertăţii determină o pubertate precoce.
  hiperglicemie (gr.      hyper
„deasupra, peste", glykys „dulce** şi haima „sînge**; MED.), creşterea peste valorile normale (0,9—1,2 g °/oo) a concentraţiei glucozei în sînge. Reprezintă un simptom constant      şi im-
portant în diabetul zaharat.
  hiperhidrózá (gr.       hyper
„deasupra, peste" şi     hydros
„sudoare**; MED.), secreţie su-doripară exagerată, generalizată sau localizată. H. se observă la sfîrşitul bolilor febrile, la tu-berculoşi, gutoşi, în unele afecţiuni nervoase, la persoane e-motive etc.
  hiperinsulinism (MED.), boală endocrină datorită secreţiei excesive de insulină.
  Hiperion (în mitologia greacă), unul dintre titani, fiul lui Uranos (Cerul) şi al zeiţei Geea (Pămîntul). Soţia sa Theia i-âr fi născut trei copii: Eos (Aurora), Helios (Soarele) şi Selene (Luna). H. este confundat adeseori cu soarele sau cu unul dintre aştrii nocturni (de ex. luceafărul).
  Hi perion (ASTR.), unul dintre cei nouă sateliţi ai lui Saturn.
  hipermenorée (gr. hyper „deasupra, peste**, men „lună** şi rhein „a curge**; MED.), tulburare menstruală caracterizată printr-o menstruaţie foarte abundentă. Se întîlneşte la începutul menopauzei, în diverse boli endocrine, după naşteri multiple etc.
  hipermetropism (gr. hyper „deasupra, peste**, metrón „măsură** şi ops „ochi**; MED.), defect de vedere datorit faptului că focarul imaginii este situat dincolo de retină, acomodarea vizuală nemaiputîn-du-se face suficient. Hiperme-tropismul se corectează cu lentile convergente.
  hipermétru, vers antic care are o silabă în plus faţă de măsura obişnuită. Structura lui metrică este totuşi normală, deoarece, în rostire,
silaba se elimină înaintea cu-vîntului următor care începe cu o vocală.
  hiperón (FIZ.), particulă e-lementară instabilă, cu o viaţă medie de Î0“10 s, cu masa mai mare decît a nucleönilor. Face parte din grupul particulelor grele. Sînt cunoscuţi h. cu sarcină electrică pozitivă sau negativă şi h. neutri, precum şi antiparticulele lor. Primii h. au fost descoperiţi în razele cosmice de către G.D. Roches-ter şi C.C. Butler (1947).
  hiperorexie (MED.) v. buli mie.
  hiperparatiroidism (MED.), sindrom endocrin datorit secreţiei exagerate de hormon paratiroidian. Se traduce clinic prin osteoza fibro-c h i s t i c ă, sau boala lui Recklinghausen.
  hiperplán (MAT.), varietate liniară cu n— 1 dimensiuni în-tr-un spaţiu euclidian cu n dimensiuni (n > 3).
  hiperplazie ('gr. hyper „deasupra, peste** şi plassein „a forma**; MED.), creştere exagerată a unui ţesut prin înmulţirea rapidă a celulelor fără schimbarea structurii ţesutului. în anumite împrejurări, poate duce la formarea unei tumori benigne sau maligne.
  hipersensibilitâte (FITO-PAT.), sensibilitatea excesivă a unei plante la atacurile unui agent patogen, determinată de moartea celulelor din vecinătatea locului de pătrundere în ţesut a parazitului. Celulele moarte constituie o barieră în calea răspîndirii parazitului în restul plantei. Soiurile de plante care prezintă această însuşire sînt rezistente la unele boli.
  hiperstén (MINER.), silicat natural de magneziu şi fier, din grupa piroxenilor. Cristalizează în sistemul rombic, formînd cristale prismatice de culoare negricioasă. Intră în componenţa noritelor, gabrou-rilor, peridotitelor, andezitelor. în R.P.R. se găseşte în unele roci bazice şi ultrabazice din munţii Drocea şi din Carpaţii Meridionali, ca şi în numeroase andezite din regiunile vulcanice.
  hipersuprafâţă (MAT.), varietate cu n—1 dimensiuni în-tr-un spaţiu euclidian cu n dimensiuni (n > 3).
  hipersustentaţie (AV.), mărire a eficacităţii portante a aripilor unui avion prin anumite dispozitive, în scopul reducerii distanţei de decolare şi de aterizare. Dispozitivele de h. sînt instalate fie la bordul de atac sau la bordul de fugă al aripilor, fie pe ampenaje, şi modifică curbura aripii sau suprafaţa portantă.
  hipertensiune (MED.), creştere trecătoare sau permanentă a tensiunii arteriale peste valorile normale. H. reprezintă unul dintre simptomele principale ale unei boli generale corticoviscerale (boala hipertensivă, sau boala hipertonică) sau poate fi un simptom secund al bolilor nervoase, endocrine, cardiovasculare, renale (h. simptomatică).V. şi boală hipertensivă. Se mai numeşte hipertensiune arterială.
  hipertimism (MED.), sindrom endocrin datorit exagerării funcţiunii timusului.
  hipertiroidie (MED.), boală endocrină datorită secreţiei excesive a hormonilor tiroidieni. Se manifestă clinic prin insomnie, nervozitate exagerată, scădere în greutate, palpitaţii, scaune frecvente, creşterea metabolismului bazai, creşterea în volum a glandei tiroide etc. Din cadrul larg al h. fac parte boala lui B a s e d o w, ade-nomul toxic şi Aiper-tiroidia benignă.
  hipertonie (MED.), stare de creştere a tonusului muşchilor scheletici sau al muşchilor netezi ale diferitelor organe (intestin, căi biliare, artere etc.). Uneori termenul este folosit pentru hipertensiunea arterială.
  hipertricoză (MED.) v. hirsutism.
  hipertrofie (gr. hyper „deasupra, peste** şi trophe „hrană**; BIOL., MED.), creştere anormală de volum a unui organ datorită dezvoltării exagerate a celulelor lui şi nu înmulţirii acestora (ex. h. muşchiului inimii, h. ficatului, h. musculaturii scheletice la atleţi).
  hiperurbanísm (LINGV.)
1. Fenomen care constă în crearea de forme hipercorecte. Denumirea porneşte de la i-deea că limba oraşelor s-ar identifica cu limba literară*
2. Formă hipercorectă.
HIPERVITAMINOZĂ
704
 HIPOCOTIL
   hipervitaminózá (MED.), tulburare a funcţiunilor organismului datorită administrării excesive de preparate vitami-nice sau ingerării de alimente foarte bogate în vitamine. H. cele mai frecvente sînt datorite excesului de vitamină A sau D. Excesul de vitamină D produce anorexie, vărsături, diaree, decalcificări osoase şi depunerea calciului în alte organe (rinichi), iar excesul de vitamină A se manifestă clinic prin diaree, lipsa poftei de mîncare, scădere în greutate.^
   hipiatrie, ştiinţă care se ocupă de studiul bolilor la cai.#
   hipism (gr. hippos „cal“; SPORT), denumire generică dată întregii activităţi legate de folosirea calului în întrecerea sportivă, indiferent de profilul ei:    galop,  trap, dresaj,
probă de obstacol. Ţara noastră a obţinut la h. succese însemnate pe plan internaţional.
   hipnotic (gr. hypnos „somn“; MED., FARM.) L Adj. Care se referă la somn. 2. Subst. Substanţă care provoacă un somn artificial (ex. cloralhidrat, barbiturice etc.). Sin. somnifer.
   hipnotism, ansamblul procedeelor practicate pentru provocarea hipnozei în scopuri ştiinţifice sau terapeutice.
   hipnoză, stare funcţională a sistemului nervos, reprezen-tînd un somn parţial, care se manifestă prin modificarea comportamentului, prin apariţia u-nor reacţii inadecvate faţă de condiţiile mediului înconjurător. H. poate fi provocată fie printr-o excitaţie puternică, care determină inhibiţia $ u p r a 1 i m i n a r ă, fie prin acţiunea unor stimuli monotoni, repetaţi, care determină o stare de somnolenţă, fie, în cazul omului, prin sugestie verbală. Fenomenul h., care a fost mult timp interpretat într-un mod mistic, a căpătat o explicaţie ştiinţifică prin cercetările lui I. P. Pavlov asupra naturii somnului şi fazelor de trecere de la veghe la somn (fazele hipnotice). Pavlov a arătat că h*, ca şi somnul, este determinată de iradierea procesului de inhibiţie, dar, spre deosebire de
somn, în h. inhibiţia nu cuprinde în întregime emisferele cerebrale. Pe acestea ră-mîn anumite zone de excitaţie, care asigură contactul dintre persoana hipnotizată şi hipnotizator. In timpul h., zonele de excitaţie sînt însă izolate, rolul reglator al celui de-al doilea sistem de semnalizare scade, controlul datelor realităţii nu se mai realizează suficient. In aceste condiţii, cel hipnotizat poate să îndeplinească anumite sugestii Hipnotice sau posthipnotice, după trezire. Aceasta explică şi posibilitatea folosirii h. în scopuri terapeutice (ex. în domeniul neurologiei, chirurgiei, obstetricii, dermatologiei). După profunzimea ei, h* cunoaşte mai multe stadii, de la simpla somnolenţă şi pînă la faza somnambulică.
   (h)ipo1- (gr. hypo „sub, dedesubt*4), element de compunere cu sensul „sub, mai puţin44 (ex. hipogastru, hipo~ tensiune).
   hipo2* (gr. hippos „cal44), element de compunere cu sensul „(referitor la) cal*4 (ex. /ii-podrom, hipotracţiune).
   hipoazotidă (CHIM.) v. bioxid de azot* hipocéntru (GEOL.) v. focar seismic.
   hipocicloidă (MAT.), curbă plană descrisă de un punct
 al circumferinţei unui cerc care se rostogoleşte în planul lui, fără alunecare, de-a lungul circumferinţei unui cerc fix, rămînînd în interiorul acestui cerc.
   hipociorit (CHIM.), sare a acidului hipocioros, cu formula generală MiC/O. Se ob-
 ţine prin acţiunea clorului a-supra hidroxizilor puternic bazici sau pe cale electrolitică. H. sînt oxidanţi puternici. Se folosesc ca decoloranţi. Cei mai importanţi sînt: h. de sodiu şi h« de potasiu.
 —   H. de sodiu, NaClO. Sarea de sodiu a acidului hipocioros. Se obţine prin acţiunea la rece a clorului asupra soluţiei de hidroxid de sodiu. Este o substanţă cu caracter puternic oxidant, folosită ca decolorant în industria textilă şi a hîrtiei, ca dezinfectant în medicină etc. — H. de potasiu, KCIO. Sare de potasiu a acidului hipocioros. Se obţine prin acţiunea la rece a clorului asupra soluţiei de hidroxid de potasiu. Se utilizează ca decolorant în industria textilă şi a hîrtiei. Soluţia de hipociorit de potasiu se numeşte apă de J a v e 1.
   hipocioros, acid ~ (CHIM.), HCIO. Acid oxigenat al clorului. Se obţine prin acţiunea clorului asupra unei suspensii de oxid de mercur (HgO), fin divizat în apă. De asemenea se obţine, împreună cu acidul clorhidric, prin acţiunea clorului asupra apei. Este un acid puţin stabil, se descompune în timp, mai ales sub acţiunea luminii şi căldurii, cu degajare de oxigen şi formare de acid ^ clorhidric şi doric. Acidul hipocioros este un puternic oxidant şi se utilizează ca decolorant.
   hipocóndru (gr. hypo „sub, dedesubt*4 şi chondros „cartilaj44; ANAT.), regiune situat|i în partea superioară a abdomenului, de o parte şi de alta a epigastrului, sub ultimele coaste. In h. drept se află ficatul, în h. stîng splina.
   hipocoristic (gr. hypoko-rizomai „vorbesc în termeni mîngîietori46; LINGV.), despre cuvinte sau despre sufixe, mai ales diminutivale), care exprimă sentimente de afecţiune. In mod obişnuit se numesc h» formele derivate ale numelor proprii de persoană (ex. Ionel faţă de Ion; Mitică faţă de Dumitru).
   hipocofii (BOT.), porţiune din tulpina unei plantule, cuprinsă între cotiledoane şi baza rădăcinii.
 HIPOCRAT DIN CHIOS
705
 H1POGEU
   Hipocrat din Chios (sec.
V   î.e.n.), geometru grec. Autorul primei lucrări sistematice de geometrie, care a fost utilizată pentru primele patru cărţi din „Elementele" lui Euclid. S-a ocupat şi cu astronomia.
—   (MAT.) Lunulele lui //., ariile delimitate de cercul circumscris
unui triunghi dreptunghic şi cercurile descrise pe catete ca diametru. Suma acestor arii este egală cu aria triunghiului considerat. L. lui H. constituie unul dintre primele exemple de calcul al unei arii mărginite de linii curbe.
   Hipocrat din Kos (c. 460— 375 î.e.n.), celebru medic grec, supranumit „părintele medicinii". H. a pus bazele medicinii
Hipocrat din Kos
raţionale. Concepţia lui H. este sintetică, umoralistă. După H., starea de sănătate sau de boală rezultă din echilibrul sau dezechilibrul celor patru umori fundamentale. Á subliniat rolul naturii în vindecarea bolilor, susţinînd că medicului îi revine sarcina de a ajuta natura. A acordat o atenţie deosebită rolului mediului fizic şi social în apariţia bolilor. Terapeutica lui H. este simplă şi se bazează în primul rînd pe indicaţii de regim alimentar. Operele şcolii lui H., dintre care cîteva au fost identificate ca aparţinîndu-i incontestabil,
se găsesc reunite în lucrarea intitulată „Corpul hipocratic".
   hipocratísm (MED.) 1. Sistem de tratament avînd la bază concepţia hipocratică. 2. Hi-pocratism digital, îngroşare a extremităţilor degetelor, cu deformarea unghiilor (bombare în formă de sticlă de ceasornic).
   hipodérm (gr. hypo „sub, dedesubt" şi derma „piele"; ANAT.), ţesut conjunctivo-adi-pos, situat imediat sub stratul dermic al pielii. H. leagă pielea de organele profunde (muşchi, aponevroză sau oase), permiţînd mişcările de alunecare ale pielii.
   hipodermoză (MED. VET.), boală parazitară la animalele rumegătoare mari, provocată de larvele muştelor Hipoderma. Se manifestă prin apariţia de no-duli (coşuri) sub pielea animalelor, din care larva muştei perforează pielea şi iese afară. Produce mari pagube, prin faptul că degradează pielea animalelor bolnave. Se previne prin aplicarea substanţelor insecticide pe pielea regiunilor atacate.
   hipodrom (gr. hippos „cal" şi dromos „cursă") 1. (ARHIT.; în antichitate) Loc special a-menajat pentru cursele de cai, avînd o pistă alungită cu extremităţile în hemiciclu. Simplă amenajare sportivă la greci, h. capătă un caracter arhitectural, bogat decorat la romani şi apoi la bizantini. 2. (ARHIT., SPORT) Teren special amenajat, cu o pista de formă ovală pentru alergări de cai, cu tribune pentru spectatori, de unde se urmăresc întrecerile respective, şi uneori cu piste pentru antrenament.
   hipofiză (gr. hypo „sub, dedesubt" şi physis creştere"; ANAT., FI7JOL.), glandă centrală, coordonatoare a sistemului endocrin. Este situată la baza creierului, în şaua turcească a osului sfenoid, fiind legată de centrii nervoşi ai hipotalamusul ui prin tulpina hipofizară, prin care trec fascicule nervoase şi un număr de vase sanguine, cunoscute sub numele de sts-temul pori hipofizar, H. este alcătuită din doi lobi distincţi: lobul anterior, de origine epi-
telială, şi lobul posterior, de origine nervoasă; la unele specii de animale există şi un al treilea lob, lobul intermediar. H. anterioară secretă un număr
                                                    Hipofiză
                                      i — lobul posterior; 2 — sinusul s£e-noidal; 3 — şaua turcească; 4 — lobul anterior; 5 — infundibulul; 6 — rece-sul infundibular
de hormoni care stimulează funcţiunea glandelor genitale, a corticosuprarenalei, a tiroidei, precurri şi hormonul de creştere şi prolactina. H. poşte-rioară secretă hormoni cu rol important în metabolismul apei şi în vasomotricitate, în lactaţie şi în procesul naşterii.
   hipofosfát (CHIM.), sare a acidului   hipofosforic, cores-
punzînd formulelor generale
MC2//2P2Ö8 Şi 20(j.
   hipofosfit (CHIM.), sare a acidului hipofosforos, uşor solubilă în apă, cu formula generală Me (H2PO2). Ca şi acidul hipofosforos, h. sînt agenţi reducători foarte puternici.
   hipofosforic, acid— (CHIM.), acid oxigenat al fosforului, cu formula H^P206. Cu metalele foimează săruri, denumite hipofosfaţu Se obţine prin tratarea sării sale de bariu cu acid sulfuric.
   hipofosforos, aciJ^(CHlM.), acid oxigenat al fosforului, cu formula HzP02. Se obţine sub formă de cristale mari, incolore, prin tratarea hipofosfitu-lui de bariu cu acid sulfuric diluat. Este un acid monobazic cu caracter puternic reducător.
   hipogâstru (gr. hypo „sub, dedesubt" şi gaster „stomac"; ANAT.), regiune situată în partea ^ inferioară a abdomenului.
   hipogéu (gr. hypo „sub" şi ge *,pămînt"; ARHIT.), construcţie subterană, realizată sub pămînt sau săpată în stîncă, servind drept necropolă sau criptă a unui templu (ex. necropola din Teba, în Egipt,
HIPOGLICEMIE
 706
 HIPPIAS DIN EUS
Hipogeu
mormintele etrusce din Cor-neto, ansamblul de hipogee al catacombelor din Roma etc.).
   hipoglicemie (gr. hypo „sub, dedesubt", glykys „dulce44 şi haima „sînge4*; MED.), scădere a concentraţiei glucozei din sînge sub valorile normale.
   hipomenorée (gr. hypo „sub“, men „lună44 şi rhein „a curge4*; MED.), tulburare menstruală caracterizată printr-o menstruaţie cantitativ readusă. Se asociază uneori cu oligomenoreea. Apare constant în perioada finală a menopau-zei, precum şi în diferite boli endocrine, în afecţiuni ale mucoasei uterine etc.
   hiponastii (BOT.), mişcări provocate de creşterea mai rapidă a suprafeţei inferioare a unui organ vegetal plat (ex. petală sau frunză) decît a celei superioare. Unele flori sau inflorescenţe se închid datorită h.
   hipoplazie (gr. hypo „sub, dedesubt44 şi plassein „a forma44; MED.), dezvoltare insuficientă, incompletă a unui organ sau a umjî ţf*sut (ex. h. ovariană).
   bipopotârn (ZOOL.; Hippo~ potamus amphibius), specie de
Hipopotam
mamifer artiodactil, erbivor nerumegător, cu corpul masiv şi greoi, de circa 4,5 m lungime şi peste 2 000 kg greutate, cu pielea foarte groasă şi cu păr puţin. Hipopotamul trăieşte în fluviile şi în lacurile din Africa ecuatorială.
    hiposecrâţie (MED.), tulburare funcţională a unei glande exo- sau endocrine, caracterizată prin scăderea secreţiei acesteia sub limitele normale (ex. hiposecreţie lacrimală, hiposecreţie salivară, hiposecreţie tiroijdiană etc.).
    hipostilă (gr. hypo „sub4* şi stylos „coloană44; ARHIT.; despre încăperi), care are plafonul susţinut de coloane, de obicei dispuse la distanţe egale (ex. sala hipostilă a templului lui Amon de la Karnak în Egipt, c. 1312—
  1301 î.e.n., sala „celor 100 de co: Sală loane“ a palatului din Persepolis, c. 518 —460î.e.n.).
    hiposulfit (CHIM.) v. tio* sulfat.
    hiposulfit de sodiu (FARM.) v. tiosulfat de sodiu.
    hiposulfúric, acid ^ (CH1M.) v. ditionic, acid ^ •
    hipotalâmus (ANAT.), regiune a creierului care corespunde părţii inferioare a di -encefalului, fiind situat deasupra lojii hipofizare. H. are un rol important în reglarea funcţiunilor vegetative ale organismului.
    hipotensiúne (MED.), scădere trecătoare sau permanentă a tensiunii arteriale sub valorile normale. Se observă la unii cardiaci, în hemoragii, în ocluzie intestinală, precum şi la unii oameni normali. Sin. hipotonie.
    hipotensive (FARM.), medicamente care produc scăderea tensiunii arteriale prin-tr-un mecanism complex (acţiune asupra sistemului nervos cerebrospinal sau vegetativ, asupra sistemului endocrin, rinichiului, aparatului cardiovascular). Hipotensivele sînt folosite în tratamentul hipertensiunii arteriale.
    hipotermâlă, treaptă ^ (MINER.), prima etapă a procesului hidrotermal, caracterizată prin temperatura cuprinsă între 500 şi 300°C şi prin bogăţia în mineraliza-tori (fluor, clor, sulf etc.), în condiţiile t. h. se formează importante zăcăminte de mine-
  rale de wolfram, molibden, bismut, staniu, aur ş.a., asociate cu turmalină, mice cu fluor, fluorină, topaz etc.
  hipotermie (gr. hypo „sub44 şi thermos „cald44; MED.), scădere a temperaturii organismului sub valorile normale Apare în stările de şoc. Hipo-termia poate fi produsă în scop
  hipostilă. Templul lui Honsu din Karnak (sec. XIII-XIl î.e.n.)
  terapeutic (hibernoterapie, re-frigeraţie).
  hipotiroidie (MED.), sindrom endocrin caracterizat prin insuficienţa secretorie a tiroidei. Manifestarea clinică a hipoti-roidiei avansate este mixe-d e m u 1.
  hipotonie v. hipotensiune. ^ hipotrofie (gr. hypo „sub44 şi trophe „hrana44; BIOL., MED.), dezvoltare subnormală a unui organism, organ sau aparat în raport cu vîrsta (ex. hi-potrofia testiculară, hipotrofia musculară etc.).
  hipovitaminoză (MED.), formă atenuată de avitaminoză, datorită insuficienţei în alimentaţie a uneia sau mai multor vitamine. Adaptarea deficitară la lumina redusă (he-meralopia) este considerată ca fiind datorită unei cantităţi insuficiente de vitamina A; la M, astenia de primăvară are deseori la bază o insuficienţă de vitamina C.
  Hippias din Elis (a doua jumătate a sec. V î.e.n.), sofist grec, adept al democraţiei sclavagiste. Poseda cunoştinţe enciclopedice. A fost printre primii gînditori care au pus problema opoziţiei dintre legile omeneşti trecătoare fnomos) şi ordinea imuabilă a naturii (fizis), problemă care a constituit obiectul unor dezbateri aprinse în cadrul filozofiei greceşti din perioada clasică. Hippias din Elis socotea că inegalitatea dintre oa-
HIPPODAMOS DIN MILET
707
 HISTEREZIS
   meni este un produs al legilor omeneşti potrivnice naturii.
   Hippodamos din Milet,
 urbanist şi arhitect grec din sec. al V-lea î.e.n., considerat ca primul constructor de oraşe. A reconstruit oraşele Milet, Pireu, Thurii ş.a., iar după unele supoziţii şi Rodos. Planurile acestor oraşe se caracterizează printr-o reţea de străzi drepte, perpendiculare unele pe altele, avînd la intersecţia arterelor importante una sau mai^ multe pieţe publice.
   hipsocromie (gr. hypsos „înălţime" şi chroma „culoare*1; CHIM.), fenomen de deplasare a benzilor de absorbţie ale unor substanţe spre lungimi de undă mai mici, obţinut prin introducerea unor substituenţi în moleculă. Se manifestă prin deschiderea culorii.
   hipsométru (FIZ.), aparat pentru determinarea altitudinilor şi a diferenţelor de nivel prin intermediul temperaturii de fierbere a apei. Este compus dintr-un termometru de precizie aşezat într-un recipient în care fierbe apă.
   hipuric, acid — (BIOCHIM.), acid organic format prin combinarea acidului benzoic cu glicocolul. Reprezintă forma de detoxifiere sub care se elimină acidul benzoic din organism.
   hipurít (PALEONT.), lame-libranhiat fosil din ordinul Pachiodonta, cu valva inferioară fixată şi conică, iar cea superioară liberă, cu opercul (căpăcel). Caracterizează unele depozite ale cretacicului superior din regiunea mediteraneană. In R.P.R. se găseşte în Munţii Apuseni, în bazinul Haţegului etc-
   hiracotériu (PALEONT.) v. eohippus.
   Hi ram I, rege al oraşului Tir din Fenicia (969—936 î.e.n.). Ca urmare a politicii sale comerciale şi de cuceriri în Marea Mediterană şi pe Jărmul nordic al Africii, oraşul Tir a devenit un mare centru comercial şi politic.
   Hirohito (n. 1901), împărat al Japoniei (din 1926). După al doilea război mondial, prerogativele sale de şef al statului sînt cuprinse în constituţia adoptată în 1945.
   Hiroshige [hiroşighe] (pe numele adevărat Ando Toki-taro) (î 79?—1858), pictor şi xilogravor japonez din şcoala cu orientare realistă Ukiyo-ye. S-a remarcat prin puterea de a observa şi de a reda cu veridicitate şi simţ poetic peisajele patriei sale şi aspecte din viaţa şi din munca oamenilor simpli (ex. suita de xilogravuri „53 de peisaje şi scene de pe drumul Tokaido“, 1834; suita „O sută de vederi din Yedo‘\ 1856; „36 de vederi ale lui Fuji"). Caracteristica artei sale constă în îmbinarea desenului tradiţional japonez cu elemente din perspectiva artistică europeană. Reprezentat în M jzeul de Artă al R.P.R.
   Hiroshima [hiroşima7, oraş în Japonia, port situat în sudul insulei Honshu, în delta rîului Ota. 453 000 loc. (1961). Nod de cale ferată. Centru industrial, cu şantiere navale, întreprinderi constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, textile. La 6 august 1945, aviaţia militară a S.U.A. a aruncat asupra H. prima bombă atomică. Bombardamentul atomic a provocat distrugerea a două treimi din oraş, moartea imediată a peste 80 000 de oameni, iar prin urmările infectării cu substanţe radioactive moartea ulterioară a încă peste 200 000 de oameni. în amintirea victimelor bombardamentului atomic, la H. s-a ridicat un monument.
   hirsutism (lat. hirsutus „care înţeapă"; MED.), creştere anormală de păr pe faţă şi pe corp, în special la femei. Se datoreşte hiperfuncţiei ovarului, cor-ticosuprarenalei sau hipofizei. Sin. hipertricozâ.
   hirudinizâre (lat. hirudo, -mis „lipitoare44; MED.), aplicarea de lipitori în scop terapeutic, folosită uneori în fie-bite, stări congestive etc.
   Hissarlîk, oraş în Turcia (Asia Mică), în apropierea căruia H. Schliemann a descoperit, în 1870—1872, ruinele cetăţii antice T r o i a.
   Hissmann, Michael (1752— 1784), iluminist sas din Transilvania. A fost profesor de filozofie la Universitatea din Gottingen. H, a popularizat prin „Magazin pentru filo-
 zofie şi istoria ei“ (6 voi., 1778—1783), operele iluminiştilor ^ francezi şi englezi, ^ în „Scrisori asupra unor chestiuni filozofice** (1778), a condamnat gîndirea scolastică şi a criticat, de pe poziţii ma-terialist-mecaniciste, teoria ideilor înnăscute, agnosticismul lui Hume şi apriorismul lui Kant. Lucrările sale au avut o largă circulaţie în Transilvania.
    histamină (Bl OCHI M.), amină biogenă formată prin decar-boxilarea histidinei, sub acţiunea enzimelor din bacteriile din intestin sau din ţesuturi. Este o substanţă vasodilatatoare cu rol important în procesul de hipersecreţie gastrică şi în fenomenele alergice. Se utilizează în terapeutică pentru a provoca hipersecreţia gastrică, precum şi ca analgezic.
    histerectomie (gr. hystera „uter44 şi ektome „excizie"; MED.), îndepărtare chirurgicală, parţială sau totală, a uterului.
    histerezis (gr. hysteresis „în-tîrziere4*; FIZ.), fenomen cu caracter ireversibil prezentat de unele substanţe care» în stările de echilibru termodinamic, au caracteristici dependente nu numai de condiţiile exterioare, ci şi de evoluţiile anterioare ale substanţei. Fenomenul de h. se manifestă prin faptul că, atunci cînd parametrii exteriori revin la valorile iniţiale, corpul nu revine în starea lui iniţială, ci într-o stare determinată de întreaga succesiune de stări prin care acesta a trecut în cursul transformării. Pentru ca fenomenul de h. să apară, procesele fizice care îl provoacă trebuie să manifeste un anumit grad de ireversibilitate. La parcurgerea fiecărui ciclu de h. se pierde în mod ireversibil o cantitate de energie (sub formă de căldură) proporţională cu suprafaţa ciclului de h. Se deosebesc diferite tipuri de h.: A. mecanic, h. magnetic (la substanţele fero-magnetice), h. dielectric (Ia substanţele feroelectrice).
 —   //. mecanic, histerezis care constă în rămînerea în urmfi a deformaţiei unui corp elastic faţă de tensiunea mecanică pe care o produce. în funcţie de
H1STER0T0M IE
 708
HISTRIA
 tensiunea maximă aplicată, dependenţa deformaţiei în procesele ciclice se descrie printr-un ciclu de h. a cărui suprafaţă este proporţională cu lucrul mecanic ce s-a transformat în căldură.
—   H. magnetic, histerezis care constă în rămînerea în urmă
M
(dependenţa neunivocă) a intensităţii de magnetizare M a unui corp feromagnetic faţă de intensitatea cîmpului magnetic exterior//. Dacă prin creşterea intensităţii cîmpului magnetic de la valoarea Hx la valoarea H2 intensitatea de magnetizare variază cu AMx, reducerea ulterioară a cîmpului de la f/2 la H\ provoacă scăderea intensi" tăţii de magnetizare cu AAf2, astfel că AM% < AM\. Curba descrisă de intensitatea de magnetizare M în urma variaţiei ciclice a cîmpului H poartă numele de ciclu de h. Pe curbă se distinge intensitatea de magnetizare Mr pentru H = 0, numită magnetizare remanentă, şi cîmpul exterior pentru care M = 0, numit cîmp coercitiv.
—   H. dielectric, h. care constă în caracterul neunivoc al dependenţei intensităţii de pola-rizaţie electrică a unui corp feroelectric de cîmpul electric exterior. Curba descrisă de intensitatea de polarizaţie electrică, în urma variaţiei ciclice a cîmpului, reprezintă ciclul de histerezis dielectric. Forma ciclului depinde de structura cristalină şi de tratamentele anterioare de polarizare electrică, în cazul unui monocristal, ciclul are o formă aproape dreptunghiulară.
   histerotomxe (gr. ^ hystera „uter" şi tome „taiere**; MED.), operaţie de deschidere a uterului pentru extragerea fătului cînd naşterea nu decurge normal.
   histidină (BIOCHIM.), ami-noacid bazic natural. Conţine şase atomi de carbon şi trai atomi de azot, dintre care doi într-un ciclu caracteristic, i-midazolic. Prin decarboxilare histidină se transformă în his~ taminâ.
   histiocít (HIST.), celulă migratoare a ţesutului conjunctiv, înzestrată cu o mare capacitate de fagocitare.
   histochimie, ramură a Kis-tologiei care se ocupă cu studiul la scară microscopică al substanţelor chimice care intră în compoziţia celulei şi a ţesuturilor organismului.
   histofiziologie, parte a his-tologiei care studiază funcţiunile celulei şi ale ţesuturilor organismului.
   histogenéza (gr. histos „ţesut “ şi genesis „origine, naştere44 ; EMBRIOL.), totalitatea proceselor de formare a ţesuturilor prin proliferare şi prin diferenţiere celulară în cursul dezvoltării embrionare.
   histogramă (MAT.), reprezentare grafică, utilizată în statistica matematică, a unei distribuţii statistice prin dreptunghiuri, astfel ca înălţimea fiecărui dreptunghi să fie proporţională cu mărimile pe care Ie reprezintă.
   hist ologi e (gr. histos „ţesut** şi logos „cuvînt, studiu*4), disciplină biologică al cărei obiect îl formează cunoaşterea ţesuturilor, celulelor şi formaţiunilor necelulare, sub aspectul structurii lor microscopice şi submicroscopice, al dezvoltării, al naturii chimice şi al importanţei lor funcţionale. H. este strîns legată de anatomia comparată, de em-briologie, fiziologie, biochimie etc. şi cuprinde trei mari capitole: A. generală (studiul ţesuturilor), anatomia microscopică (studiul structurilor fine ale organelor) şi citologia v(stu-diul celulei). începuturile h. sînt legate de inventarea microscopului (sec. al XVII-lea). în sec. al XIX-lea, cercetările histologice, axate pe teoria celulară au dus la importante descoperiri (mecanismul diviziunii celulare, structura nucleului şi a constituenţilor celulari etc.); în acelaşi timp au fost descrise diferite tipuri de
ţesuturi. O dată cu introducerea metodelor chimice de cercetare histologică se conturează capitolele de citohistofi-ziologie şi citochimie. Pe măsura perfecţionării microscopului optic, a aplicării microscopiei electronice şi a atomilor marcaţi, în h. a apărut posibilitatea cercetării celor mai fine structuri ale celulei şi ţesuturilor (structura submicrosco-pică) şi a clarificării rolului lor în organismul normal sau în stare patologică. Histologia are largi aplicaţii în medicină, mai ales în diagnosticarea naturii unor tumori (v. biopsie).
   histomonoză (MED, VET.), boală parazitară a păsărilor, provocată de protozoarul His~ tomonas meleagridis. Parazitul se localizează în intestin şi în ficat, boala manifestîndu-se prin diaree. H. produce mari pagube, în special la puii de curcă. Se tratează cu sulfa-mide şi fenotiazină, care se pot administra şi preventiv.
   históne (BIOCHIM.), proteine cu proprietăţi bazice intermediare între protamine şi albumine. Se găsesc în nucleele celulelor, combinate cu acizii nucleici. Globina din hemoglobină este din punct de vedere chimic o histonă.
   histoterapie (gr. histos „ţesut** şi therapeia „tratament*4; MED.), tratamentul unor boli cu ajutorul a diferite ţesuturi, de obicei conservate la rece, după metoda savantului sovietic Filatov. Sin. terapie tisulară.
   Histria, oraş-stat sclavagist întemeiat de colonişti greci din oraşul Milet spre sfîrşitul sec. al VII-lea î.e.n., pe malul lacului Sinoe, altădată golf al Mării Negre. Oraşul a cunoscut multă vreme o viaţă înfloritoare. Pînă la ocuparea Dobrogii de către romani, a avut un mare rol comercial şi cultural, întreţinînd legături permanente atît cu oraşele greceşti din Asia Mică, Grecia continentală şi cea insulară, cît şi cu triburile geto-dace din apropiere şi apoi cu regii daci. în epoca romană (sec. I — III e.n.), oraşul, avînd autonomie administrativă, a cunoscut o bunăstare materială reflectată în construcţii, inscripţii etc. Distrusă de goţi în 248 e.n.,
HISTRION
709
 HÎNNAM
 H. a fost refăcută aproape din temelii pe la sfîrşitul sec. al III-lea şi viaţa urbană şi-a reluat cursul. In urma retragerii generale a hotarelor Imperiului bizantin de pe linia Dunării, cetatea a fost definitiv părăsită pe la mijlocul sec. al VII-lea. Săpăturile arheologice, începute în 1914, au cunoscut o mare amploare după 23 August 1944 şi au dat la iveală un bogat material arheologic, cu ajutorul căruia se pot reconstitui, în linii mari, fazele cele mai importante din istoria oraşului.
   histrion, în antichitatea gre-co-romană, actor, bufon. Astăzi are sensul de măscărici sau comedian lipsit de talent.
   hitită, limba veche limbă indo-europeană din Asia Mică, în care s-au descoperit texte, în scriere cuneiformă, din mileniul al II-lea î.e.n. (de la începutul acestui mileniu înă în sec. al XII-lea). Textele itite sînt cele mai vechi fexte indo-europene cunoscute şi au o importanţă deosebită pentru studiul comparativ al limbilor din această familie, oferind material pentru reconstruirea limbii indo-europene; au fost descifrate de B. H r o z n y.
   hit iţi ? populaţie de limbă indo-europeana, care a pătruns în mileniul al II-lea î.e.n. în Asia Mică. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XVII-lea î.e.n. au fost puse bazele unui stat sclavagist al h., cu capitala la Hattuşaş, care a avut un rol important în istoria Orientului Apropiat. In sec. al
 XV-lea î.e.n. a început conflictul dintre statul h. şi Egipt pentru stabilirea sferelor de influenţă în Siria, care a durat pînă la începutul sec. al XIII-lea î.e.n. La sfîrşitul sec, al XIII-lea î.e.n., statul h. a fost zdrobit de o coaliţie a triburilor aheene din Asia Mică. H. au inventat tehnica reducerii minereului de fier şi au fost primii care au folosit fierul. — Arta şi arhi~ iectura hitită s-au dezvoltat în Anatolia antică (pe teritoriul cuprinzînd Turcia actuală şi nordul Siriei), în cadrul statului hitit şi au atins apogeul la jumătatea mileniului al II-lea î.e.n. Hitiţii au construit aşe-
 zări fortificate cu ziduri din blocuri masive de piatră („zidurile ciclopice**), cu metereze şi cu turnuri (ex. cetatea oraşului Hattuşaş, vechea capitală hitită, pe locul oraşului actual Bogaz-koi, lîngă Ankara),
                                                  Arhitectură hitită. Poartă în fortificaţiile oraşului Hattuşaş (sec. XVI — XIV î.e.n.)
sanctuare în aer liber. Porţile oraşului erau străjuite de cîte două statui uriaşe de lei, sim-bolizînd apărarea. In incinta cetăţii se afla palatul regal (ai cărui pereţi interiori erau decoraţi cu plăci de piatră, uneori cu reliefuri), unit cu templul. Sculptura hitită (sculptura monumentală, reliefurile în stîncă şi figurinele în bronz) reprezenta procesiuni religioase, scene de sacrificii, scene de vînătoare, în-tr-o manieră amintind de sculptura babiloneană, dar mult mai puţin rigidă şi convenţională. Unul dintre monumentele cele mai de seamă ale artei hitite este stînca Yazyly-Kaia („Stînca cu imagini**) de lîngă Bogaz-köi, din sec. XIV—XIII î.e.n., pe care sînt reprezentate procesiuni ale preoţilor şi regilor, însoţite de zeităţi. Arta hitită a avut o importanţă deosebită în transmiterea culturii babilonene popoarelor prehe-lenice din bazinul mediteranean. După distrugerea statului hitit, la sfîrşitul sec. al
XIII-lea î.e.n., tradiţiile artei hitite s-au păstrat în statele dezvoltate mai tîrziu în Asia Mică şi în Siria.
   Hitler, Adolf (pe numele adevărat Schicklgruber) (1889— 1945), căpetenie a fasciştilor germani. Ca exponent al celor
mai reacţionare, mai şovine şi mai agresive grupări ale capitalului monopolist german, a instaurat în Germania, în 1933, cea mai sîngeroasă dictatură din istoria omenirii. Din 1920 a fost conducător al partidului na-ţional-socialist (fascist). între
1933   şi 1945 cancelar, din
1934   şi preşedinte al Germaniei, iar din decembrie 1941 comandantul suprem al forţelor armate germane. Politica agresivă a Germaniei hitleriste a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial, care a pricinuit suferinţe şi pagube uriaşe omenirii. După zdrobirea Germaniei hitleriste în al doilea război mondial, Hitler s-a sinucis de teama judecăţii drepte a popoarelor.
   Hittorf, Johann Wilhelm (1824—1914), chimist german; a studiat fenomenul alotro-piei, a descoperit razele catodice şi a cercetat comportarea ionilor în soluţii de electroliţi.
   Hiva Oa, insulă în Arhipelagul Marchizelor, în Polinézia Franceză. Suprafaţa: 380 km2. Circa 900 de locuitori. în această insulă se află mormîntul pictorului Gauguin, care a trăit aici în ultima parte a vieţii.
   Hivin, hanatul^, stat feudal constituit pe teritoriul Horez-mului în jurul anului 151 L Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea oraşul Hiva a devenit capitala hanatului. In 1873 teritoriile hanatului de pe malul drept al Amu-Dariei au fost alipite la Rusia. în 1917 hanul a fost răsturnat. La 26 aprilie 1920, pe teritoriul hanatului Hivin a fost proclamată Republica Populară Sovietică Hq-rezm. V. şi H o r e z m.
   Hi ucu, Mihalcea, boier moldovean, serdar, comandant al ţinuturilor de margine dinspre tătari, care împreună cu me-delnicerul Durac a condus în 1671 — 1672 o răscoală populară antifeudală în timpul celei de-a doua domnii a lui Gheorghe Duca (1668-1672).
   Hînnam, oraş în R.P.D. Coreeană, port la Golful Coreii de Est (Marea Japoniei). 174 000 loc. (1955). Are un mare combinat chimic (îngrăşăminte minerale), uzine metalurgice şi constructoare de maşini, şantiere navale.
HÎNSARl
 710
 HÎRTIE
    hínsári (în evul mediu), corp de ostaşi moldoveni călări care mergeau Ia război „în dobîndă**, fără leafă, în nădejdea prăzii ce o vor lua
Hînser
 de la duşman. Erau comandaţi de vătafi şi de căpitanul de hînsari. în sec. al XVI Mea, hînsarii constituiau o breaslă militară.
    hîrciog (Cricetus cricetus), specie de mamifer rozător, cu corpul de circa 30 cm lungime, cu blana pufoasă şi coada scurtă. La obraji are două pungi, pe care le umple cu boabe de cereale şi le transportă în vizuină. Trăieşte în
Hîrciog
 toată Europa şi în vestul Asiei. Hrănindu-se cu cereale, h. produce pagube însemnate a-griculturii. Blana h. este apreciată în industrie. Sin. grivan.
    Hîrlău, comună în nordul regiunii Iaşi, reşedinţă de raion. 5 830 joc. (1964). Centru pomicol. Biserică construită de Ştefan cel Mare (1492) în stilul clasic moldovenesc, cu picturi datînd din 1530. —- Raionul H.t raion administrativ, cu 107 490 loc. (1964). Economie agricolă; este dezvoltată cultura cerealelor (porumb şi grîu), a plantelor tehnice (floarea-soarelui şi eînepă), pomicultura. în sudul raionului se află vestita podgorie de la Cotnari.
    Hîrleşcu, Dimitrie (1872— 1923), pictor romín. Şi-a făcut studiile la Şcoala de arte frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen din 1896 pînă la sfîrşitul vieţii. H* a expus, între 1907 şi 1916, îndeosebi portrete şi compoziţii („Bă" trînul citind", 1915; »»Doi prieteni 1909; „Jucătorii de şah", 1916), care vădesc interesul artistului pentru fizionomia^ umană, precum şi reale calităţi picturale.
    Hîrşova, oraş în vestul regiunii Dobrogea, port Ia Dunăre, reşedinţă de raion. 5 870 loc. (1964). Centru piscicol. Exploatări de calcar. — Raionul //., cu 56 020 loc. (1964). Economie agricolă: ciutura cerealelor, a plantelor tehnice şi creşterea animalelor.
    hîrtie 1. (IND. HÎRTIEI, CHIM.) Produs industrial cu structură fibroasă, a cărei substanţă caracteristică de bază este celuloza şi care se livrează în formă de benzi sau de foi de diferite grosimi. H. a fost inventată, după cronicile chinezeşti, de Tsai Lun în sec. al II-lea. Jn sec. VI-VII, h. a fost răspîndită în ţările Asiei (Japonia, Coreea, ţările arabe etc.) şi introdusă în Europa abia în sec. XI —XII. Producţia de h. s-a dezvoltat îndeosebi după inventarea tiparului, ajun-gîndu-se în 1961 la o producţie mondială de peste 50 000 000 t pe an. în Romînia, primele fabrici (mori) de h. au apărut în sec. al XVI-lea în Transilvania (Sibiu, 1539; Braşov, 1546) şi în Moldova (1583), iar în sec. XVII în Tara Romî-nească (Cîmpulung, 1643; Căli-măneşti, 1646; Rîmnicu-Vîlcea, 1673). Primele fabrici mari au fost construite la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (Buşteni, 1882; Bacău, 1885; Piatra-Neamţ, 1909). în prezent, în ţara noastră se găsesc fabrici de h. la Suceava, Zărneşti, Bacău, Buşteni, Piatra-Neamţ, Petreşti, Prundul Bîrgăului etc. şi sînt în curs de construire combinate noi la Brăila, Călăraşi, Dej şi Palas-Constanţa. Producţia de h. în R.P.R. a ajuns la 191 000 t în 1963 faţă de 61 000 t în 1938. Pentru fabricarea h. se utilizează ca materii prime ur-
 mătoarele paste fibroase nealbite, semialbite sau înălbite: celuloze şi semiceluloze fabricate din lemn (răşinoase sau foioase) sau din plante anuale (stuf, paie, bambus etc.); pastă mecanică fabricată din lemn (răşinoase sau foioase); pastă de cîrpe şi pastă de maculatură. Pastele fibroase, obţinute prin procedee chimice sau mecanice, în amestec cu o cantitate mare de apă, sînt prelucrate în instalaţiile de măcinare după reţete specifice fiecărui sort de hîrtie (amestecuri de pastă, substanţe de încleiere, ca: amidon, colofoniu, clei animal, răşini sintetice; substanţe de umplere, ca: talc, caolin, carbonat de calciu etc.; coloranţi) şi apoi sînt trecute la maşina de fabricat h. Aceasta are rolul principal de a forma foaia de h. pe o sită şi de a elimina apa, prin: filtrarea pe sita maşinii (pe care se formează şi foaia de h.)* stoarcerea şi netezirea foii umede între valţuri-prese şi evaporarea apei din foaie prin trecerea acesteia peste ci-lindri încălziţi în interior cu aburi. Finisarea h« pe maşină cuprinde operaţiile de răcire, netezire, satinare, tăiere în lung şi înfăşurare a benzii. Maşinile moderne de fabricat h. sînt prevăzute cu dispozitive care permit şi acoperirea h. cu filme de răşini sintetice sau de pigmenţi, conferindu-i proprietăţi superioare. în prezent se produc numeroase sorturi de h., care se grupează în: hîrtie de scris şi tipărit, cuprinzînd: h. de ziar (fabricată din celuloză-sulfit, pastă mecanică, fără cle-iuri şi cu un procent mic de materiale de umplutură), h« cretată pentru imprimarea mono- şi policromă (preparată din celuloză înălbită şi acoperită cu un strat mineral alb sau colorat), h. velină (fabricată din celuloză-sulfit înălbită, bine încleiată şi satinată), h. de desen, h. de calc etc.; hîrtie de ambalaj, cuprinzînd: h* rezistentă pentru pungi şi saci, h* perga-minată, h.-mătase, h. acoperită cu film de răşini sintetice etc.; hîrtie industrială, cuprinzînd: h. electroizolantă (fabricată din celuloză-sulfat, nealbită şi impregnată cu lacuri şi uleiuri electroizolante), h* abra-
 HlRZOB
 711
HOBBES
 zivă (fabricată din celuloză-sulfat, rezistentă şi acoperită pe o faţă, prin lipire, cu un strat de praf abraziv), h. de filtru, fa. indicatoare (fabricată din hîrtie de filtru impregnată cu o substanţă indicatoare, ca turnesolul, acetatul de plumb etc. pentru ca, muiată într-o soluţie necunoscută, să capete o coloraţie specifică, permiţînd astfel recunoaşterea naturii soluţiei) etc.; hîrtie creponată, cuprinzînd în special h* pentru şerveţele, şi hîrtie specială, ca:h. pentru acte de valoarfe, h. pentru bancnote, h. pentru timbre, h. cartografică étc.^ V. şi industria hîrtiei şi celulozei. 2. (FIN.) Hîrtie de valoare (în capitalism), înscris care atestă participarea la formarea capitalului unei societăţi anonime sau subscrierea la un împrumut contractat de stat şi care dă proprietarului sau posesorului dreptul de a participa la împărţirea beneficiului, respectiv de a încasa dobînda stabilită. H. de Vi se negociază la bursă. V. şi acţiune2; obligaţiune.
   hîrzob (TEATRU), ladă în care erau „jucate" păpuşile, îmbrăcată pe dinăuntru şi pe din afară cu hîrtie colorată, avea podiumul acoperit cu o piele de iepure, iar în partea din faţă doi arlechini de sticlă. Era luminată, din fund, cu două luminări. H. se aşeza pe două scaune acoperite cu o perdea de pînză colorată, din spatele căreia păpuşarul mînuia păpuşile. Se mai numea şi „Iada păpuşilor".
   Hjelmslev [iélmsleu7, Louis n. 1899), lingvist danez, pro-esor la Universitatea din Copenhaga, cunoscut prin lucrările sale de lingvistică generală şi structurală. Şeful „cercului lingvistic de la Copenhaga", H. este creatorul glosematicii.
   hlamidă (gr. chlamys, -ydos „tunică militară"), mantie fără mîneci, prinsă de umărul drept cu o agrafă, purtată în călătorii şî la festivităţi, în antichitate, şi ca haină împărătească, în epoca bizantină.
   Hmeliov, Nikolai Pavloviéi (1901 — 1945), actor şi regizor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. A interpretat personaje din piesele lui Cehov,
 Vs. Ivanov, Aleksei Tolstoi ş.a. A fost şi actor de film. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Hmelniţki, Timuş (? — 1653), fiu al hatmanului Ucrainei Zinovi Bogdan Hmelniţki. A fost căsătorit cu Ruxandra, fiica domnului Moldovei Vasile Lupu. Intervenind în luptele dintre Moldova şi Ţara Romînească în sprijinul socrului său, Hmelniţki a fost ucis în luptă la Suceava.
   Hmelniţki» Zinovi Bogdan Mihailovici (c. 1595 — 1657), om de stat şi diplomat, hatman al Ucrainei (1648—1657). Sub conducerea sa, armatele căzăceşti au înfrînt la Apele Galbene, la Corsun (1648), la Batog (1652) şi în alte bătălii armatele panilor poloni. H. s-a pronunţat pentru unirea Ucrainei cu Rusia, proclamată de către Rada din Pereiaslav (1654). A încheiat cu Vasile Lupu o alianţă militară, întărită şi prin căsătoria fiului său Timuş H. cu Ruxandra, fiica domnului Moldovei.
   Hoarda de Aur, stat feudal mongolo-tătar, constituit în deceniul al cincilea al sec. al XIII-lea pe teritoriul Asiei Centrale şi al Europei de răsărit, cu centrul pe Volga inferioară, unde hanul Ba tu a întemeiat şi capitala, Sarai-Bata (în apropiere de Asira-han). A ajuns la cea mai mare putere la mijlocul sec. al
 XIV-lea, în timpul hanilor Uzbek şi Djanibek• Puterea şi bogăţia acestui stat s-au datorat mai ales expediţiilor pustiitoare în teritoriile învecinate şi exploatării populaţiei supuse. Dominaţia H. de A* s-a întins în a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi asupra teritoriilor Moldovei şi Ţării Romîneşti. Lupta pentru putere între feudali, înfrîngerile suferite din partea oştilor reunite ale cnejilor ruşi la Kulikovo (1380) şi din partea lui Timur Lenk au grăbit procesul destrămării statului feudal mongolo-tătar. Pe ruinele lui s-au constituit în sec. al XV-lea hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea.
   hoardă primitivă, termen prin care se desemnează prima formă de organizare socială a omenirii. Este caracteristică perioadei paleoliticului inferior
 şi mijlociu. Este cunoscută şi sub numele de ceată primitivă.
   hobán (AV.), piesă din sîrmă de oţel, profilată sau în formă de bară, care se montează în diagonală între montanţii aripilor Unui avion biplan şi serveşte la preluarea eforturilor de tracţiune. Construcţia a-vioanelor cu hobane este pe cale de a fi abandonată.
   Hobart [houba:t]t oraş în Uniunea Australiană, reşedinţa statului Tasmania, de pe insula cu acelaşi nume, şi principalul ei port.' 111 250 loc. (1960). Centru industrial: construcţii de maşini (în special agricole), construcţii navale, industrie alimentară şi textilă. Universitate.
   Hobbema, Meindert (1638
—  1709), pictor peisagist o-landez, elev al lui Ruisdael. A pictat peisaje cu drumuri de pădure, cu mori de apă, colibe, alei lupninoase, într-un colorit bogat în nuanţe. Compoziţia este dinamică şi expresivă („Aleea din Middelharnis", „Moara de apă", „Ruinele castelului Brederode" etc.).
   Hobhes [hqbz], Thomas (1588—1679), filozof materialist englez, ideolog al nobilimii îmburghezite şi al marii burghezii în perioada revoluţiei burgheze din Anglia. H. a sistematizat filozofia materialistă a lui Fr. Bacon şi a înlăturat inconsecvenţele ei teologice. El a dat materialismului o formă corespunzătoare cerinţelor şi caracterului ştiinţelor naturii din vremea sa. A extins asupra tuturor sferelor cunoaşterii metodele geometriei şi ale mecanicii şi a creat primul sistem filozofic materialist-mecanicist din istoria filozofiei. In luptă cu teologia şi cu idealismul filozofic, H. a apărat ideea unităţii materiale a lumii. EI a negat însă diversitatea calitativă a realităţii, prin reducerea tuturor însuşirilor senzoriale ale lucrurilor (culoarea, sunetul, mirosul, gustul etc.) la însuşirile lor spaţiale, cantitative: mărimea, forma, poziţia şi mişcarea, aceasta din urmă fiind concepută de el numai ca mişcare mecanică (deplasare în spaţiu). în teoria cunoaşterii, H. se situează în general pe poziţiile senzualismului materia-
 HOBSON
712
 HODGSKIN
list, fără să izbutească însă să rezolve problema trecerii de la percepţiile senzoriale la noţiunile generale, ceea ce l-a dus la
Th. Hobbes
o  îmbinare artificială a empirismului şi a raţionalismului. in interpretarea vieţii sociale, H. a fost idealist. Concepţiile sale oglindesc trăsăturile caracteristice ale societăţii burgheze^ (anarhia, concurenţa, individualismul etc.), pe care H. le atribuie în mod greşit societăţii omeneşti în genere. După el, „omul este lup faţă de alt om“ (homo homini lupus), şi din această cauză „starea naturală" (anterioară statului) a oamenilor este „războiul tuturor împotriva tuturor** (bellum omnium contra omnes). Statul a fost creat, după H., de oameni pe calea unei înţelegeri, a unui contract social, cu scopul de a pune capăt acestei stări de lucruri şi de a menţine pacea în societate. Teoria con-tractualistă a lui H. despre stat a fost îndreptată împotriva dogmelor teologice cu privire la originea şi la natura divină a statului; în acelaşi timp, H. a căutat să fundamenteze prin ea dictatura burgheziei. El respingea democraţia, pronunţîndu-se pentru o putere de stat despotică a cărei formă trebuie să fie monarhia. Concepţiile lui
H. asupra statului şi dreptului au exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării gîndirii sociale burgheze. Op.pr.: „Le-viathan, sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi
civil44 (1651).
  Hobson [hqbsn], John At-kinson (1858—1940), economist englez, reprezentant al
reformismului şi pacifismului burghez. Lucrarea lui despre imperialism a fost folosită în mod critic de V.I. Lenin ca material documentar în elaborarea cărţii sale „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului". Deşi a criticat unele laturi ale imperialismului, ca de ex. parazitismul, H. a încercat să arate posibilitatea evitării adîncirii contradicţiilor de clasă prin unele reforme în domeniul repartiţiei, fără atingerea bazelor capitalismului. El susţinea că imperialismul nu ar fi generat de capitalism, ci ar fi rezultatul unei politici greşite. Această teză neştiinţifică, reprezentînd o formă voalată de apărare a imperialismului, a fost criticată de V.I. Lenin. Op. pr.: „Dezvoltarea capitalismului contemporan44 (1894), „Imperialismul44 (1902).
   Hoche [oş7, Lazare (1768— 1797), talentat general francez din timpul revoluţiei burgheze, ridicat din simplu soldat, patriot înflăcărat şi republican convins. S-a remarcat în războaiele revoluţionare purtate de Franţa în anii î 792—1794, în lupta împotriva contrarevoluţiei din Vandeea şi în războaiele împotriva Austriei din vremea Directoratului.
   hochei (SPORT) a) Hochei pe gheaţă, joc sportiv, de origine canadiană, care se desfăşoară pe o suprafaţă de gheaţă cu dimensiunile de 61 m lungime şi 30 m lăţime, înconjurată de o bordură de lemn (denumită mantinelă) înaltă de
1,22 m şi cu colţurile rotunjite. Se joacă între două echipe formate din cîte 15 jucători; conform regulamentului, fiecare echipă este reprezentată în joc, în acelaşi timp, numai de 6 jucători (1 portar şi 5 jucători de cîmp), care pot fi schimbaţi în orice moment. Jucătorii sînt echipaţi cu patine, pentru deplasarea pe gheaţă, şi folosesc crosa, pentru conducerea şi lovirea obiectului de joc, numit puc. Jocul se desfăşoară de-a lungul a trei reprize de 20 de minute. Scopul lui constă în introducerea pucului în poarta echipei adverse. Ca varietate a h. pe g. există h, pe
g.  cu mingea, în care se foloseşte o minge confecţionată din
sfoară împletită, h) Hochei pe iarbă, joc sportiv care se desfăşoară pe un teren acoperit cu iarbă. Conform regulamentului, echipele sînt reprezentate în joc de cîte 11 jucători. Scopul jocului este de a introduce mingea (confecţionată din piele albă care are în interior plută şi sfoară) în poarta adversă. Golurile pot fi înscrise numai dintr-un semicerc trasat în faţa porţii şi care are o rază de 14,63 m. Jocul are o largă răspîndire în Asia, şi în special în India. în ultimul timp a fost introdus şi în ţara noastră.
   „Hoc Tap“ , revistă teoretică a Partidului celor ce muncesc din Vietnam. Apare lunar la Hanoi din 1955.
   Hodeida, oraş în Yemen, port la Marea Roşie. Circa 40 000 loc. Are instalaţii portuare moderne. Prin H* se exportă piei, citrice, tutun şi în spccial cafea.
   Hodgkin [h$gichin], boala lui (MED.) v. limfogra-nulomatoză malignă.
   Hodgskin [hógischin]t Tho-mas (1787— 18Ó9),' economist şi publicist englez, unul dintre reprezentanţii socialismului mic-burghez timpuriu din Anglia. în lucrările sale, H. susţine că izvorul bogăţiei societăţii burgheze este exploatarea muncitorilor salariaţi. El combate teoria burgheză a „productivităţii capitalului4*, care încearcă să justifice însuşirea profitului de către capitalişti. Necunoscînd însă esenţa relaţiilor de producţie capitaliste, H. ajunge la concluzia greşită că profitul este rezultatul violenţei exercitate de capitalişti asupra oamenilor muncii, rezultatul acţiunii unui factor extraeconomic. H. a fost de fapt un ideolog al micii burghezii, deoarece milita pentru victoria deplină a micii producţii a meseriaşilor şi ţăranilor, neînţelegînd că mica producţie de mărfuri generează capitalismul. Marx a apreciat că lucrările lui H. se numără printre operele de seamă ale economiei politice engleze. Op. pr.: „Apărarea muncii împotriva pretenţiilor capitalului4* (1825) şi „Economia politică populară" (1827).
 H0D1V0AIA
713
HOGARTH
    Ho di vo aia, sat în raionul Giurgiu, regiunea Bucureşti, în sec. al XVII-lea, la H. era un steag de călăraşi. In harta stolnicului Cantacuzino (1700) este menţionat ca oraş. La H. a avut loc în 1907 o sîngeroasă represiune a ţăranilor răsculaţi.
    Hodja [hogea], Enver (n. î 908), prim-secretar al C.C.
E. Hodja
 al Partidului Muncii din Albania (din 1954). Membru ai partidului de la crearea acestuia (1941), iar din 1943 secretar general al C.C. A fost unul dintre conducătorii luptei poporului albanez împotriva ocupanţilor italieni şi germani (1939—1944). Intre 1946 şi 1954 a fost şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P. Albania.
   Hodler, Ferdinand (1853— 1918), pictor elveţian. în prima perioadă de creaţie, a pictat figuri de meseriaşi şi muncitori, precum şi peisaje- Din 1891, influenţat de şcoala mün-cheneză, trece la o pictură dominată de alegorii şi simboluri, adesea mistică, sentimentală şi grandilocventă („Noaptea", 1891; „Suflete dezamăgite**, 1892; „Euritmie“, 1895 etc.). în compoziţiile sale cu subiect istoric („Retragerea de la Ma-rignano“, 1899; „Plecarea ca voluntari a studenţilor din Jena**, 1908) se remarcă simţul pentru monumental.
   Hódmezővásárhely [hód-tnşzovaşarhei], oraş situat în partea de sud-est a R.P. Ungare. 53 305 Ioc. (1960). Are întreprinderi ale industriei textile, alimentare şi constructoare de maşini. Nod feroviar.
   hodográf (MAT.), curbă plană sau în spaţiu, Ioc geometric al extremităţilor vectorilor care
 reprezintă valorile unei funcţii vectoriale, presupunînd că aceşti vectori au aceeaşi origine, într-un punct fix numit polul hodografului. Se pot construi hodografe pentru vectorii de poziţie ai unui mobil în mişcare, pentru viteza sau acceleraţia acestuia etc*
    hodoroaga, joc popular ro-mînesc, întîlnit în Transilvania de sud. Are ritm asimetric (5/8). Jocul constă în paşi vioi şi sărituri executate la comandă, în formaţie de cerc, mixt, cu ţinuta de mînă.
    Hodoş, Nerva (1869-1913), istoric şi bibliograf romín. A colaborat cu I. Bianu la organizarea Bibliotecii Academiei Romíné. A publicat „Documente privitoare la istoria ro-mînilor** (3 voi. din colecţia Hurmuzaki), „Bibliografia ro-mînească veche44 (3 voi., împreună cu I. Bianu), iar împreună cu Al. Sadi-Ionescu, lucrarea bibliografică „Publicaţiunile periodice romîneşti“ (1913).
    Hoffmann, Ernst Theodor Amadeus (1776— 1822), scriitor, artist plastic şi muzician german, aparţinînd mişcării romantice tîrzii. A fost profesor de pian şi dirijor la Bamberg (1808), Leipzig şi Dresda (1814).
                                                    E. Th. A. Hoffmann
 Repulsia faţă de moravurile filistine ale societăţii germane a timpului l-a dus la crearea în operele sale a unei lumi fantastice, printr-o ciudată şi specifică împletire de elemente reale şi groteşti (basmele „Oala de aur“, 1814; „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor**, 1816; „Micul Zaches**, 1815; nuvelele „Domnişoara de Scu-dery*\ 1819; „Maistrul Martin dogarul şi ucenicii săi“, 1818;
 romanele „Elixirele diavolului 1816; „Fraţii Serapion**, 1819— 1821; „Părerile motanului Murr plus biografia fragmentară a dirijorului Johann Kreisler", 1820
 —  1822). Literatura neoromantică europeană de la sfîrşitul sec. al XIX-iea a reluat motive şi procedee de creaţie ale lui H* A compus numeroase piese pentru pian, lieduri, lucrări corale, muzică de scenă, comedii lirice şi opere (dintre care „Ondina**, 1814, pe libret de Fouqué, l-a influenţat pe Weber). Creaţia sa a inspirat şi pe Schumann, Brahms, Of-fenbach ş.a. A fost şi critic muzical.
   Hofmann, August Wilhelm von (1818—1892), chimist german; a făcut numeroase cercetări" asupra compuşilor organici cu azot, în seria alifatică ca şi în cea aromatică. A cercetat de asemenea structura unor alcaloizi. Studiile sale asupra anilinei şi a derivaţilor săi au avut o mare influenţă asupra dezvoltării industriei coloranţilor de sinteză atît în Germania cît şi în alte ţări. A fost un mare animator şi organizator al cercetării ştiinţifice. A fundat în 1867 Societatea germană de chimie.
   Hofmazmsthal        [ hói mari-
 sta:l], Hugo von (1874—1929), poet şi dramaturg austriac neoromantic. A cultivat individualismul evazionist şi estetizant („Moartea lui Tiziano'*, 1892), a prelucrat în spirit catolic teme antice („Oedip şi Sfinxul**, 1906) şi a reluat misterele medievale. Tema morţii şi a fatalităţii imprimă acestor opere o tonalitate pesimistă. A scris cîteva librete în stil neoclasic pentru operele lui R. Strauss („ELectra", „Cavalerul rozelor**, „Ariadna în Naxos**, „Femeia fără umbră**, „Arabella**).
   Ho garth [ hóuga :&], Paul (n.   1917), grafician englez.
 Desenele sale în cărbune şi tuş, precum şi litografiile cu puternice accente de critică socială la adresa militarismului şi războiului, sînt expresive şi pline de viaţă. Reprezentat în Muzeul de Artă al R.P.R. cu desenele „Ţăran din Oaş*4 (1955) şi „Vedere din Bucureşti** (1955).
HOGARTH
714
HOKUSAI
   Hogarth fhéysia;Ql. Wil-liam (1697—1764), pictor, gravor şi teoretician de artă englez, unul dintre iniţiatorii realismului critic în arta plastică. A pictat compoziţii istorice, de gen şi portrete. în tablourile sale de gen şi în gravuri, adevărată cronică morală a epocii sale, a redat cu sinceritate şi umor scene din viaţa diferitelor pături ale societăţii, de-mascînd viciile aristocraţiei şi burgheziei, decăderea moravurilor, corupţia alegerilor parlamentare („Căsătoria la modă"; „Cariera unei prostituate", 1731; „Cariera unui desfrînat", 1735; „Predica", 1736; „Ale-gerile", 1755-1758). H. a
 pictat portrete remarcabile prin expresivitatea figurilor, prin verva şi prospeţimea coloritului („Vînzătoarea de crevete", c. 1764; „Servitorii artistului"; „Portretul scriitorului Fiel-ding", „Garrick cu soţia sa" etc.). în 1753 a publicat lucrarea „Analiza frumuseţii**, concepută în spiritul iluminismului, unul dintre documentele principale ale esteticii secolului al XVIII-lea.
   Hogaş, Calistrat (1847 —
 1917), scriitor romín. S-a născut la Tecuci. A fost profesor la Piatra-Neamţ, Tecuci, Iaşi şi în alte localităţi.
                                                       C, Hogaş
 A debutat cu versuri în 1874. A publicat apoi foiletoane satirice, încercări de critică literară, note de drum, în diferite ziare şi reviste provinciale. Stabilindu-se la Iaşi în 1889, a devenit, după apariţia revistei „Viaţa romînească" (1906), unul dintre colaboratorii ei de frunte, încurajat de G. Ibrăileanu, H. şi-a reunit scrierile principale
 în două cicluri: „Amintiri din-tr-o călătorie" (1914) şi „în munţii Neamţului" (1921), a-firmîndu-se ca unul dintre cei mai înzestraţi cîntăreţi ai frumuseţilor patriei, deopotrivă atras de farmecul peisajului carpatin şi de structura morală a oamenilor de munte întîl-niţi. Manifestîndu-şi simpatia totală faţă de ţărănime, H* s-a dovedit a fi, în acelaşi timp, un critic necruţător al frivolităţii, al snobismului şi al sărăciei sufleteşti care caracterizau lumea saloanelor („Cucoana Marieta", „Floricica"). Descriind natura, H. a realizat tablouri de mare expresivitate, insistînd cu predilecţie asupra fenomenelor care sugerează sentimentul sublimului (munţii în desfăşurarea lor panoramică, furtuna etc.). Peisajul ia, sub pana lui H., înfăţişări fabuloase, iar drumeţia devine o adevărată expediţie eroică. în relatarea acesteia, scriitorul îmbină lirismul cu anecdota, tonul solemn cu graţia şi caricatura, folosind frecvent hiperbola şi antiteza, asociaţia obişnuită şi cea livrescă, mai ales clasicizantă, digresiunea sau dialogul. Exprimîndu-se în limbaj cînd popular, cînd neologistic, el imprimă scrisului său
 o cadenţă muzicală de poem în proză.
   Hohenstaufen (Staufen) [hohznştaufm], dinastie de împăraţi ai Sfîntului imperiu roman de naţiune germană (1138—1254). Perioada stăpî-nirii acestei dinastii se caracterizează prin slăbirea puterii centrale şi fărîmiţarea feudală a Germaniei. Din 1194 dinastia H' a stăpînit şi sudul Italiei şi Sicilia. împăraţii din această dinastie (Frederic I Barbarossa, 1152-1190, Henric al Vl-lea, 1190—1197 şi Frederic al II-lea 1212—1250), în tendinţa de a-şi instaura autoritatea în lumea feudală, au intrat în conflict cu papalitatea şi cu oraşele italiene. în această luptă, H. au fost înfrînţi.
   Hohenzollern [hohsnţo^ hm], familie feudală germană căreia îi aparţin dinastia electorilor de Brandenburg (1415— 1701), a regilor prusieni (1701 —
 1918) şi a împăraţilor germani (1871 — 1918). Cei mai cunos-
 cuţi au fost: Frederic Wilhelm (1640-1688), Frederic al II-lea (1740-1786), Wilhelm I (1861-1888), Wilhelm al II-lea (1888—1918). Reprezentanţi ai casei suabe din familia de Hohenzollern-Siegmaringen (Carol I, 1866-1914; Ferdi-nand I, 1914-1927; Carol al
II-lea, 1930-1940 si Mihai I 1927-1930 şi 1940-1947) au
ocupat tronul Romîniei din 1866 pînă la proclamarea R.P.R. (30 decembrie 1947).
   hoitâr (Neophron percnopte-ras), specie de vultur mic (65— 68 cm), de culoare albă-găl-buie, cu vîrful aripilor negru,
Hoitar
cu faţa şi bărbia golaşe. Se hrăneşte cu hoituri, excremente şi insecte. La noi se întîlneşte în părţile de sud ale ţării, ca oaspete de vară. Datorită rarităţii sale, este ocrotit prin lege.
   Hokkaido, insula nordică a Arhipelagului Japonez, cuprinsă între Marea Japoniei, Marea Ohotsk şi Oceanul Pacific. Suprafaţa:     78 461 km2.
Populaţia: 5 039 160 loc. (1960), printre care 15 000 de a i n u. Relief muntos, cu cîţiva vulcani activi. Climă temperată, cu influenţă musonică. în nord păduri de conifere, în sud de foioase. Zăcăminte de cărbune şi, în cantităţi mai mici, de sulf, de minereu de fier, de crom, de mangan şi de petrol. Principalele oraşe:        Hakodate
şi Sapporo. Se mai numeşte Yezo.
   Hokusai, Katsushika (1760
—  1849), pictor, desenator şi xilogravor japonez, reprezentant de seamă al şcolii Ukiyo-ye. în creaţia sa realistă, care cuprinde un număr imens de lucrări, a redat într-o viziune plină de poezie şi spontaneitate natura şi viaţa cotidiană a poporului japonez, pe care le-a cunoscut profund. în peisaje, pentru care a manifestat o deosebită preferinţă, natura este strîns legată de munca şi de obiceiurile omului simplu, re-
BOLBACH
 715
 HOLBE1N
dáte cu vervă, cu fantezie şi cu spirit de observaţie (ciclul de peisaje „Cascadele", „36 de vederi ale muntelui Fuji" etc.). A ilustrat peste 500 de cărţi, între care enciclopedia „Mang-wa". Gravurile sale („Poeţii Chinei şi Japoniei", 1830; „Podurile", 1827—1830 etc.) sînt remarcabile prin marea varietate a sentimentelor exprimate, prin desenul sugestiv, sintetic şi dinamic, prin culoarea vie şi nuanţată cu subtilitate. Reprezentat în Muzeul de Artă al R.P.R.
    Holbach [olbâc], Paul Henri (1723—1789), reprezentant de seamă al materialismului şi ateismului francez din sec. al
 XVI  II-lea, colaborator al „Enciclopediei", unul dintre ideologii revoluţiei franceze din 1789. în lucrările sale, H* a expus în mod sistematic filozofia materialiştilor francezi din sec. al XVI II-lea. Pentru el, natura, lumea materială nu a fost creată de nimeni, ci există dintotdeauna, este indestructi-
P. H. Holbach
 bilă, în afara ei nu există nimic. Conştiinţa este o însuşire a materiei organizate într-un fel deosebit. H. a considerat mişcarea drept un atribut inseparabil al materiei, dar a redus în mod mecanicist toate formele mişcării la deplasarea în spaţiu. El a opus religiei ştiinţa bazată pe determinism, considerîndu-le două concepţii incompatibile asupra naturii. H. a afirmat, de pe poziţiile senzualismului materialist, cognoscibilitatea lumii şi a respins teoria carteziană a ideilor înnăscute. Asemenea celorlalţi materialişti francezi din sec. al XVIII-lea, H. nu
 40
 a izbutit însă să extindă materialismul la explicarea vieţii sociale. El a fost un adept al teoriei contractului social. Pornind de la noţiunea metafizică şi, în ultimă instanţă, idealistă a „naturii umane", a omului ca parte a naturii, el a fundamentat din punct de vedere teoretic necesitatea înlocuirii societăţii feudale cu una „naturală" şi „raţională", care în realitate nu era altceva decît societatea burgheză idealizată. Reprezentant al iluminismului burghez, H. afirma că ideile guvernează lumea şi credea că societatea „raţională" se va instaura ca rezultat al apariţiei unui monarh luminat. Scrierile ateiste militante ale lui H. au avut un rol deosebit de însemnat în lupta împotriva teologiei şi obscurantismului. Op. pr.:    „Creştinismul de-
 mascat" (1761), „Sistemul naturii sau despre legile lumii fizice şi ale lumii morale" (1770), „Teologia de buzunar, sau Dicţionar prescurtat al religiei creştine" (1768).
   Holban, Anton (1902—
 1937), scriitor realist romín. A debutat în 1924 cu cronici de artă plastică. în romanele („Romanul lui Mirel", 1929; „O moarte care nu dovedeşte nimic", 1931; „Ioana", 1934) şi în nuvelele sale (volumul „Halucinaţii", apărut postum, 1938), reliefînd cu deosebire contradicţia dintre intelectualii i-nadaptabili, neconformişti şi societatea burgheză, ostilă a-cestora, a dat pagini reuşite de analiză psihologică. în volumul „Parada dascălilor" (1932) a creionat cu ironie scene din viaţa cotidiană a unor profesori din provincie, satirizînd totodată atmosfera sufocantă a şcolii burgheze. H. a mînuit cu pricepere tehnica monologului interior, a-lunecînd însă uneori în psihologism.
   Holbein [hólbain], Hans cel Bătrîn (între 1460 şi 1470—1524), pictor şi desenator german. Lucrările sale timpurii păstrează trăsăturile convenţionalismului gotic (altarul mănăstirii din Augsburg, 1493). Mai tîrziu, pictura sa prezintă caracteristicile umanismului Renaşterii (altarul sf.
 Sebastian din München, 1515— 1516; „Tripticul familiei Wal-ter"). Forţa realistă a artei Iui H' apare în veridicitatea portretelor pregnant individualizate, în plasticitatea formelor şi în culorile sale saturate şi strălucitoare
    Holbein      [hólbain/,       Hans
 cel Tînăr (1497 sau 1498— 1543), pictor şi desenator german, fiul pictorului Hans H.
                                                        H. Holbein
 cel Bătrîn. în tinereţe a călătorit prin Italia şi prin Franţa. Activitatea sa s-a desfăşurat la Augsburg, Basel şi Ia Londra, unde ş-a stabilit în 1532, devenind, din 1536, pictorul de curte al lui Henric al VIII-lea. Adept al umaniştilor, H. este, alături de Dürer, cel mai de seamă reprezentant al realismului german din epoca Renaşterii. Arta sa calmă, echilibrată, vădind un ascuţit spirit de observaţie şi adîncime psihologică, reflectă noua epocă istorică în care se afirmă, o dată cu relaţiile de producţie burgheze, şi caracterul hotă-rît, voluntar, energic al reprezentanţilor clasei în ascensiune. A creat tablouri cu teme religioase („Hristos mort", 1521; „Madona primarului Me-yer", 1525—1526), desene pline de viaţă şi vervă (pentru lucrările lui Erasm „Elogiul nebuniei", 1515, şi „Colocvii"), precum şi desene în spiritul tradiţiilor satirei populare (pentru ciclul de xilogravuri „Dansul macabru", 1524— 1526). Cele mai de seamă creaţii ale lui H. sînt însă portretele, pictate sau desenate în creioane de culoare, remarcabile prin obiectivitatea şi exactitatea caracterizării sociale şi psiho-
 HOLBERG
 716
HOLOCAUST
 logice, prin ştiinţa cu care foloseşte cele mai subtile detalii („Bonifaciu Amerbach", 1519; „Erasm din Rotterdam**, 1523; „Thomas Morus“, 1527; „Arhiepiscopul din Canter-bury", 1527; „Soţia şi copiii artistului*1; „Portretul negustorului Gisze", 1532; „Anna de Cleeve**, 1539; „Henric al VIII-lea" etc.). Lucrările lui H. se caracterizează printr-o claritate clasică, printr-un stil larg şi dramatic al compoziţiei, printr-un colorit sobru.
   Holherg, Ludvig (1684— 1754), scriitor danez de origine norvegiană, considerat „Plaut al Danemarcii". Este cunoscut prin comediile sale de caracter („Politicianul de cafenea**, 1722; „Jeppe de la munte", 1723). Ca adept al iluminismului, a luptat împotriva superstiţiilor, a fanatismului şi a scolasticii.
   Hölderlin, Johann Christian Friedrich (1770—1843), poet neoclasic german. S-a născut la Lauffen şi a studiat la Tü-bingen. In anii studenţiei a fost prieten cu Hegel şi Schel-ling. Cele mai bune poezii ale sale din volumele „Imnuri** (î 790-1792), „Ode** (1799— 1801), „Cîntece nocturne" (1805) exprimă aspiraţiile patrioţilor germani către unificarea naţională şi libertate („Către germani", „Moartea pentru patrie*4, „Cîntecul germanului", „Neckar", „Heidel-berg"). In aceste poezii sînt îmbinate cu măiestrie fondul de idei umanist patriotic şi sentimentul legăturii cu natura. Visul despre o orînduire socială dreaptă ia în creaţia lui H. forma idealizării contemplative a democraţiei sclavagiste greceşti, în spiritul specific ideologiei germane de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, care reflectă lipsa de maturitate politică a burgheziei (romanul liric „Hi-perion", 1797—1799; fragmentul de dramă „Moartea lui Empedocle", 1798—1799). H. a fost şi un delicat cîntăreţ al dragostei („Menon plîngînd pe Diotima", 1798).
   holding, sistem          (EC.,
în capitalism), formă monopolistă de subordonare a diferitelor întreprinderi (societăţi), în specia] prin posesiunea de
pachete de acţiuni de control. V. şi p a r t i c i p a ţ i e, sistemul p.
   holéndru 1. (IND. HÎRTlEl) Maşină utilizată la fabricarea pastei de celuloză şi a pastei de hîrtie. Construcţia şi dispozitivele pe care le conţine un h. depind de funcţia îndeplinită în procesul de producţie. Se deosebesc: h. de măcinare, h. spălător, h. destrămător şi h* pentru albire. 2. (TEHN.) V. racord olandez.
   holeră 1. (MED.) Boală epidemică datorită vibrionului holeric. Clinic se manifestă prin scaune diareice numeroase, colici abdominale puternice, deshidratarea ţesuturilor şi tulburarea tuturor funcţiunilor organismului. Netratată, duce adesea la moarte. Astăzi, h» a dispărut din Europa. Focare de h. mai persistă în Asia şi Africa. 2* (MED. VET.) Holera păsărilor, boală infecţioasă gravă a păsărilor domestice, provocată de un microb din grupa Pasteurella. Evoluează înr general acut ca o septicemie, cu simptome de diaree şi sfîrşit mortal. Se prezintă uneori şi în forme cronice. Produce mari pagube economice în crescătoriile de păsări rău întreţinute. Boala se previne prin măsuri de zooigienă, iar în crescătoriile ameninţate, cu sulfamide sau antibiotice, administrate sub formă de injecţii sau în hrană. Sin. pasteureloză.
   Holguin [olghîn/, oraş în estul Cubei. 227        000 loc.
 (1960). Mici întreprinderi ale industriei alimentare (zahăr, rom, tutun). In împrejurimile oraşului se află mari plantaţii de cafea.
   holism(din gr. holos „întreg**), concepţie metafizică care, sus-ţinînd primatul întregului faţă de parte, trage în mod abuziv, din infirmarea mecanicismului, concluzii idealiste, neovitaliste. Potrivit h«, caracterul specific de integralitate pe care îl au organismele vii, faptul că ele constituie întreguri unitare, care nu se pot reduce la simpla sumă a părţilor lor constitutive, s-ar datora acţiunii unei forţe imateriale incognoscibile, „cîmpul". H. extinde noţiunea de „integralitate44, astfel interpretată, din
 domeniul biologiei asupra întregii realităţi, şi în special asupra vieţii sociale, încercînd, aşa cum face întemeietorul h,»
 J. Chr. Smuts (1870-1950),
 în cartea sa „Holismul şi evoluţia44, să justifice cu ajutorul ei expansiunea imperialistă şi exploatarea colonială. Smuts pretindea că Imperiul britanic ar reprezenta o „integralitate superioară4*, căreia ar trebui să
 i se subordoneze necondiţionat popoarele coloniale.
   Hollar, Wenceslas (1607— 1677), desenator şi gravor ceh. A lucrat o perioadă îndelungată la Londra. A pictat peisaje pline de poezie şi realism („Vedere panoramică a oraşului Greenwich*4, „Vedere panoramică a oraşului Praga", vederi din Tanger). H. este cunoscut în special prin ilustraţiile de carte pentru poeziile lui Vir-giliu, pentru „Iliada" lui Homer, pentru fabulele Iui Esop. A creat circa 3 000 de gravuri (peisaje, portrete).
   Hollósy [hólosi], Simon (1857—1918), pictor ungur. A studiat la Budapesta şi Ia München. H. a întemeiat în 1896, ca o reacţie contra picturii oficiale ungare, Colonia de pictură de la Baia Mare, unde a lucrat pînă în 1901. Autor de peisaje străbătute de lirism, pictate în aer liber, şi de compoziţii de gen („Curăţatul porumbului", 1885; „între două focuri", 1892). A ilustrat poeme ale Iui Petöffi.
   Hollywood [hőliud], suburbie a oraşului Los Angeles din California (S.U.A.), centrul principal al cinematografiei americane. 188 000 loc.
 (1961). H. a fost ales la începutul secolului ca bază cinematografică datorită condiţiilor climatice favorabile ale regiunii.
   hólmiu (CHIM.), Ho. Element din grupa lantanidelor; nr. at. 67; gr. at. 164,94. Formează combinaţii în treapta de valenţă trei, colorate gai-ben-brun.
   (h)olo~ (gr. holos „întreg"), element de compunere cu sensul „întreg, tot" (ex. (h)olo-graf).
   holocaust (gr.^ holokaustos „ardere completă**), sacrificiu, practicat în antichitate de către vechii evrei, asirieni şi alte
HOLOGEN
HOMER
 popoare idolatre, constînd din arderea ritualică a animalelor pe altar; în împrejurări excepţionale se practicau şi jertfe omeneşti.
   holocén (STRAT.), ultima diviziune a cuaternarului, care se caracterizează prin desăvîr-şi rea treptată a tipurilor umane şi dezvoltarea culturii materiale, printr-o climă asemănătoare în general celei actuale şi prin retragerea sau dispariţia faunei de mamifere de climat tropical, subtropical sau polar, existentă în zonele de climat temperat în pleistocen. în R.P.R., depozitele holocene sînt reprezentate, în cea mai mare parte, prin aluviunile actuale ale cursurilor de apă şi sînt exploatate ca materiale de construcţii, iar în anumite regiuni sînt cercetate pentru conţinutul lor în minereuri sau metale preţioase. Sin. aluviu.
   holocrin (gr. holos „întreg** şi £rmem „a secreta" ; FIZIOL.), tip de secreţie exocrină caracterizat prin aceea că celula secretorie, împreună cu produsele elaborate de ea, formează elementele componente ale secreţiei glandulare. Acest tip de secreţie este caracteristic glandelor sebacee.
   holocristalină, structură ^ (PETROGR.), structură a unor roci care arată că părţile componente sînt cristalizate în totalitate. Majoritatea rocilor eruptive şi toate rocile metamorfice au structură holocristalină (ex. granitul, dioritul, gabroul, mi-caşistul etc.).
   holoenzimă (BIOCHIM.), substanţă care, în teoria structurii dualiste a enzimelor, reprezintă complexul dintre coen-zimă, gruparea activă efectoare a reacţiei enzimatice, şi apo-enzimă, partea proteică a enzimei care determină specificitatea reacţiei enzimatice şi potenţează coenzima. Sin. ho-loferment.
   holofermént v. holoenzimă.
   holometábolc (gr. holos „întreg" şi metabole „schimbare"; ZOOL.), insecte cu metamorfoză completă, care în dezvoltarea lor trec prin fazele de larvă, nimfă şi adult (ex. dipterele, himenopterele, lepidopterele etc.).
  46*
   holoparazit (gr. holos „întreg" şi parazit; F1TOPAT.), plantă lipsită de clorofilă, care trăieşte parazitar pe o altă plantă, din care extrage, cu ajutorul unor sugători, substanţele organice necesare pentru nutriţia ei (ex. cuscuta, lupoaia).
   holoturide (ZOOL.), echi-noderme cu corpul moale, a-lungit în formă de castravete. La capătul anterior au gura înconjurată de tentacule, uneori ramificate. Se deplasează fie cu ajutorul ambula-crelor, fie, în lipsa acestora, prin mişcări vermiforme ale corpului.Seca-racterizează printr-o mare capacitate de regenerare. Unele specii din mările O-rientului îndepărtat (Stychopus japonicus şi altele) sînt comestibile; afumate, se cunosc sub denumirea de trepang.
Sin. castraveţi- Holoturîe de-mare.
   holstein [holştain], (ZOOTEHN.) 1, Varietate de taurine din rasa ostfriză, de culoare bălţată alb cu negru, cu o greutate vie de 500 kg şi o producţie medie de lapte de 3 000—4 000 de litri anual, cu un conţinut de 3,3—3,5%
Holstein (1)
grăsime. 2. Rasă de cabaline de talie mare (1,60—1,65 m), cu o greutate vie de 550—600 kg, folosită în agricultură şi transport.
   Holyoake /houliouc/, Keith (n.   1904),    prim-ministru   şi
ministru de externe al Noii Zeelande (din 1960), lider al Partidului naţional (din 1957),
   homár ( Homarus vulgáris). specie de crustaceu marin comestibil, din ordinul deca-podelor, asemănător cu racul, dar mult mai mare, ajungînd pînă la 30—50 cm lungime şi 3—5 kg greutate. Se hrăneşte cu peşti, crustacee etc.
   Home, Alexander Frederick v. Douglas~Home.
   homeopatie (gr. homoios „a-semănător * şi pathos „boală"; MED.), sistem de tratament preconizat de S. Hahnemann (1755—1843), constînd în administrarea în doze mici, infinitezimale, a substanţelor care, în doze toxice, ar provoca unui om sănătos simptomele bolii respective. Homeopatia are la bază dictonul „similia similibus cu-rantur" (similarele se tratează prin similare). V. şi al o-p a t i e .
   homeostâză (gr. homoios „a-semănător" şi stasis „oprire, stare"; FIZIOL.), proprietate a organismului de a menţine în limite foarte strînse diferitele constante ale mediului intern, de a asigura stabilitatea, constanţa fizico-chimică a umorilor organismului fără să fie influenţat de modificările mediului înconjurător. H. se realizează graţie acţiunii coordonatoare a sistemului neuro-endocrin. în diverse boli apar tulburări ale h.
   homeotérm (gr. homoios „e-gal" şi thermos „cald*4; FIZIOL.), organism care îşi păstrează aproape neschimbată temperatura internă. Animalele homeo-terme se mai numesc şi „animale cu sînge cald" (ex. păsările şi mamiferele). V. şi p o i -chiloterm.
   homeotermie (FIZIOL.), proprietate a unor animale de a-şi păstra o temperatură constantă a corpului, oricare ar fi variaţiile temperaturii mediului ambiant. H. este proprie numai vertebratelor superioare (păsări şi mamifere) şi este asigurată prin mecanisme fiziologice complexe de ter~ moreglare-
   Homer, cel mai mare poet epic grec. A trăit, probabil, între sec. al XI 1-lea şi al VIII-lea î.e.n. I se atribuie poemele epice „I1 i a d a" şi „O d i s e-e a", capodopere ale literaturii universale, scrise în hexa-
HOMER
 718
HONDURAS
 metri dactil ici. Timpul şi locul în care s-a născut poetul au fost controversate şi în antichitate; în sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XIX-lea,
Homer
 însăşi existenţa lui H. a fost pusă la îndoială. Discuţiile despre paternitatea poemelor homerice au dat naştere aşa-numitei „probleme homerice**. Autorul „Iliadei** şi al „Odi-seii**, a cărui forţă de creaţie s-a manifestat în intensitatea şi dramatismul conflictelor, în măreţia descrierilor şi strălu-cirea comparaţiilor, denumite homerice, în uimitoarea lui bogăţie verbală, a înfăţişat momente importante din trecutul civilizaţiei elenice, a însufleţit lumea eroilor din legendele greceşti prin redarea veridică a marilor virtuţi şi pasiuni omeneşti, a veşnicului avînt al omului în luptă cu forţele potrivnice. El a ridicat conflictele, situaţiile şi caracterele la nivelul unei înalte generalizări, iar prin măiestria cu care le-a individualizat le-a făcut nemuritoare. Diferitele episoade din epopeile homerice constituie de milenii un izvor de inspiraţie pentru creatorii din toate domeniile artei. Unele descrieri, împrejurări, caracterizări şi procedee stilistice din opera lui H. au devenit bun comun al culturii universale. Tot lui H.
 i se mai atribuie şi epopeea eroi-comică „Batrahomiomahia“ („Războiul broaştelor cu şoarecii*4, trad. rom.).
   Homer fhóum?], Winslow (1836—1910), pictor şi grafician american realist. Creaţia sa, plină de spontaneitate, reflectă dragostea pentru omul simplu şi este străbătută de
 sentimentul încrederii în viaţă. A pictat în culori vii tablouri de gen, inspirate din viaţa marinarilor şi a vînăto-rilor, precum şi peisaje. în-fruntînd ostilitatea rasistă, a închinat un număr de tablouri şi acuarele vieţii negrilor („Şcoala sătească4*, 1871; „Se înteţeşte vîntul44, 1876; „Vînătorul şi cîinele de vînătoare4*; „Naufragiul**, 1896 etc.).
   homerizi 1. Rapsozi şi poeţi epici din insula Chios (Grecia), care au avut un rol important în transmiterea şi închegarea definitivă a epopeilor homerice. 2. Poeţi care imită stilul poeziei lui Homer.
   Home Rule [houm ru:l] (engl. home „casă** şi rule „guvernare**), denumirea mişcării burgheziei liberale moderate irlandeze pentru autonomia Irlandei, care a luat naştere în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea, pe baza unui program de luptă parlamentară. Parlamentul englez a respins în repetate rînduri proiectele de lege privitoare la acordarea autonomiei Irlandei. In urma războiului de eliberare a poporului irlandez (1919 — 1921), Marea Britanie a acordat statutul de dominion părţii de sud^ a Irlandei (devenită republică independentă în 1949), partea de nord ră-mînînd în componenţa Marii Britanii.
   (h)omo~ (gr. homos „egal** sau homoios „asemănător**), e-lement de compunere cu sensul „egal, la fel, asemănător** (ex. homozigot, omogen).
   homocromie (gr. homos „e-gal** şi chromos „culoare**; BIOL.), fenomen care constă în potrivirea de culoare între un animal şi substratul pe care se află. H. poate fi permanentă, cînd animalele au întotdeauna culoarea mediului (ex. cele din deşerturi au culoarea nisipului, cele polare sînt albe, cele din pădurile tropicale sînt verzi etc.), sau schimbătoare, cînd animalele îşi pot schimba coloraţia în funcţie de substrat (ex. cameleonul). H. are un rol protector atît pentru victime cît şi pentru atacatori; este o adaptare importantă, care s-a elaborat în cursul evoluţiei prin acţiunea crea-
 toare a selecţiei naturale. V. şi mimetism.
   homoptére (gr. homos „e-gal** şi pteron „aripă**), ordin de insecte caracterizate prin aparatul bucal conformat pentru înţepat şi supt, prin prezenţa a două perechi de aripi membranoase, care, în repaus, stau deasupra corpului ca un acoperiş. Numeroase specii de h« (mai ales cele din grupul afidelor, de ex. filoxera, păduchele lînos, păduchele de cereale, păduchele de varză etc.) sînt dăunătoare ogoarelor, livezilor, grădinilor şi altor terenuri agricole.
   homosexualitate (gr. homos „egal, acelaşi** şi lat. sexus „sex**; MED.), perversiune caracterizată prin atracţie sexuală pentru indivizi de acelaşi sex. Sin. inversiune sexuală.
   homozigót (GENET.), organism hibrid care provine din părinţi cu caractere relativ apropiate din punct de vedere genetic.
   Homs, oraş în vestul Siriei, situat pe rîul Nahr el-Asi. 157 760 loc. (1960). Industrie textilă, alimentară, chimică (îngrăşăminte minerale).
   hon (TEHN.), unealtă compusă din 3 pînă la 8 bare abrazive, dispuse simetric în jurul unui ax central, de care sînt legate elastic. H. are o mişcare de rotaţie rapidă şi o mişcare de translaţie alternativă lentă.
   Honduras, stat în America Centrală, situat între Marea Caraibilor, Guatemala, Salvador, Oceanul Pacific şi Nicaragua. Suprafaţa:        112 088
 km2. Populaţia; 1 950 000 Ioc. (1962), formată din metişi, indieni şi negri. Capitala: Teguci-galpa. Limba de stat: spaniola. Teritoriul H* este străbătut de Cordilierii Americii Centrale, care se desfac într-o serie de culmi muntoase, cuprinzînd în interiorul lor podişuri şi depresiuni. Altitudinea maximă:
 2 590 m. Partea sudică este de natură vulcanică. Pe litoralul Mării Caraibilor se desfăşoară o cîmpie, îngustă în vest, întinsă şi mlăştinoasă în est. Climă tropicală, foarte umedă în nord şi pe pantele bătute de vînt din munţi, uscată în sud şi în văile ferite de vînt. Vegetaţia: păduri tro-
HONDURAS
 719
HONEGGER
 picale; în zonele mai uscate păduri rare de foioase şi păduri de pini, în zonele mai înalte savane, iar în sud şi în unele văi interioare cactuşi şi agave. în subsol există zăcăminte de minereuri auro-argentifere şi de metale neferoase. H. este o ţară agrară slab dezvoltată, cu o economie în care monopolurile din S. U. A. deţin poziţii dominante. Peste 83% din populaţia activă a ţării este ocupată în agricultură. în cîmpia litorală nordică există mari plantaţii de bananieri; se mai cultivă abaca şi trestie de zahăr. în zonele de podiş se cultivă cafea şi tutun pentru export şi porumb pentru consumul intern; se practică creşterea extensivă a animalelor. Cîmpia joasă şi mlăştinoasă din nord-est, acoperită de pădurea tropicală deasă (regiunea Mosquitia), este foarte slab populată şi puţin explorată. Industria este reprezentată doar prin mici unităţi textile şi alimentare. Principalele porturi: Puerto Cortés, La Ceiba, Tela, Amapala. Se exportă banane (peste 50% din valoarea exportului), cafea, argint, lemn, abaca. Comerţul exterior este orientat în special spre S.U.A.
—   Istoric. Locuit în timpuri străvechi de triburi indiene maya, teritoriul H. a fost cucerit de colonizatorii spanioli în prima jumătate ar sec. al
XVI-lea. în 1821, în timpul războiului de independenţă al coloniilor spaniole din America, H* s-a proclamat independent şi a intrat în federaţia statelor din America Centrală. în 1838
a devenit un stat independent. La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea a devenit obiectul concurenţei dintre monopolurile engleze şi cele nord-americane. în timpul celui de-al doilea război mondial, S.U.A. şi-a consolidat dominaţia în H. în 1954 a fost creat P.C. din Honduras, care activează în ilegalitate. în 1963 puterea a fost acaparată de o juntă militară.
   Hondurasul Britanic, colonie britanică în America Centrală, situată pe coasta estică a peninsulei Yucatan, între Marea Caraibilor, Mexic şi Guatemala. Suprafaţa: 22 963 km2. Populaţia: 96 000 loc.
(1962), formată din negri, mulatri, indieni şi metişi; este concentrată în zona litorală. Centrul administrativ: Bclize. Limba oficială: engleza. Cea mai mare parte a teritoriului este o cîmpie joasă, presărată cu numeroase mlaştini, iar ţărmul este lagunar. în sud-est înălţimile ajung pînă la 1 122 m. Climă tropicală, caldă şi umedă, în nord cresc savane şi păduri rare, iar în sud păduri tropicale, cu arbori de esenţe preţioase (acaju). Economie de tip colonial cu nivel de dezvoltare foarte scăzut, bazată pe o agricultură primitivă şi pe exploatarea lemnului. Se cultivă orez şi porumb (care nu acoperă necesarul de consum), cocotieri, ananas, bananieri, trestie de zahăr. Se exploatează lemnul de acaju, pin, cedru şi arbustul chicle (pentru gumă de mestecat). Industria este reprezentată doar prin
cîteva mici unităţi de prelucrare a lemnului şi a produselor agricole. Exportă material lemnos (circa 3/4 din valoarea exportului), zahăr şi produse agricole. Comerţul este orientat în special spre S.U.A. şi Marea Britanie. în 1964 HJ5. a obţinut autonomia internă.
   Honegger [oneghér], Arthur (1892—1955), compozitor francez de origine elveţiană, reprezentant de seamă al muzicii franceze din sec- al XX-lea. A studiat la Zürich şi apoi la Conservatorul din Paris. A făcut parte din grupul celor şase şi apoi din Federaţia muzicală populară, o organizaţie progresistă a muzicienilor francezi. Creaţia sa cuprinde toate genurile muzicale. A scris opere („Antigona", 1927), operete („Aventurile regelui Pausole"), balete („Semi-ramis", 1934), oratorii („Regele David", 1921, refăcut în 1923; „Ioana pe rug", 1938), lucrări pentru solist, cor şi orchestră („Cîntecul eliberării", 1942, închinat luptei de eliberare a Franţei de sub ocupaţia hitleristă), cinci simfonii (a Il-a, numită „Simfonia celor 3 re", 1941; a II I-a, „Liturgica", 1946; a
V-a, 1950), piese orchestrale („Pastorală de vară", pentru orchestră de cameră, 1920; „Pacific 231", 1923; „Cîntecul bucuriei", 1923; „Rugby M, 1928), lucrări pentru diferite formaţii de cameră (cvartete, sonate, miniaturi instrumentale şi vocale), muzică de scenă şi de film, cîntece de masă („Tinereţe", pe text de P. Vail-lant-Couturier) etc. Deşi în lucrările lui apar unele influenţe ale constructivismului şi expresionismului, H. s-a opus exceselor decadentismului, situîn-du-se pe poziţiile unui artist care se sprijină pe limbajul artei populare şi pe tradiţiile muzicii clasice. Cele mai bune lucrări ale sale sînt scrise cu o înaltă tehnică componistică şi îmbină dramatismul intens cu influenţele lirice populare. Apărător înflăcărat al coerenţei, simplităţii şi sincerităţii în muzică, H. a transmis prin creaţia sa un înalt mesaj umanist. Şi-a formulat concepţiile înaintate, democratice în cartea „Eu sînt compozitor" (1954).
HONG KONG
720
HOOD
  Hong Kong (Seangan), teritoriu în sud-estul Republicii Populare Chineze, aflat sub dominaţia Marii Britanii. In alcătuirea lui intră insula Hong Kong, insulele mici din apropiere, o fîşie îngustă de pe ţărmul peninsulei Ţziulun, a-nexate printr-un tratat semnat la Nankin (1842), cu care s-a încheiat primul „război al opiului44 (1840—1842), precum şi o mare parte din peninsula Ţziulun, „arendată44 în 1898 pe un termen de 99 de ani. Suprafaţa:   1 013 km2. Populaţia:
3  410 000 loc. (1962), dintre care 99% chinezi. Oraşe importante:    Victoria, reşedinţa
teritoriului, şi Ţziulun (Kow-loon), mari porturi şi centre industriale. Industria construcţiilor navale, textilă, a cimentului, alimentară (zahăr, conserve de legume, de fructe şi de peşte). Este dezvoltat pescuitul. Agricultura nu acoperă necesarul de consum; se cultivă orez, legume ş.a. Important centru comercial; aeroport internaţional.
  Honolulu, oraş în insula Oahu, centrul administrativ al statului Hawai
(S.U.A.). 300 000 loc. (1961). Important nod de comunicaţii maritime şi aeriene peste Oceanul Pacific. Industrie alimentară (zahăr, conserve, ulei). Şantiere navale. Staţiune climatică şi centru turistic. în apropiere se află portul militar Pearl Harbour.
  Honorius,Fla-vius Augustus, primul împărat al Imperiului roman de apus
(395 — 423), după împărţirea în două a Imperiului roman, făcută la moartea lui Teodosius I (395). Pînă la majoratul lui HM puterea a aparţinut de fapt vandalului Stilicon, general în armata romană. In timpul domniei lui Honorius, Roma a fost pustiită de vizigoţii conduşi de Alaric (410).
   Honshu» cea mai mare insulă din Arhipelagul Japonez, cuprinsă între Marea Japoniei şi Oceanul Pacific. Suprafaţa: 223 400 km2. Populaţia: circa 70 000 000 loc. Ţărmuri foarte crestate. Relieful este muntos, doar de-a lungul ţărmului există mici cîmpii. E străbătută de un şanţ tectonic (Fossa Magna). Cel mai înalt vîrf este vulcanul activ Fuji Yama (3 776 m). Cutremure frecvente. Climă temperată în nord, subtropicală în sud, cu influenţe musonice. Rîurile sînt scurte şi repezi, cu mari resurse hidroenergetice. Bogăţii de subsol:   cărbune, petrol, mine-
reuri de fier şi polimetalice, uraniu. Pe insula H. se află capitala Japoniei, Tokio, şi numeroase alte oraşe mari, centre industriale importante: Yokohama, Nagoya, Osaka, Ky-oto, Hiroshima, Shimonoseki, Niigata ş.a. Se mai numeşte Hondo.
   Honterus, Ioan (1498— 1549), umanist sas, adept al luteranismului şi reformator al bisericii săseşti din Transilvania. Originar din Braşov, a stu-
diat la Cracovia, Viena, Wit-temberg şi Basel. în 1530 a publicat la Cracovia „Rudi-menta Cosmographiae*1, o descriere a lumii în proză, apărută şi într-o ediţie versificată la Braşov (1541) şi Zürich (1546). în această lucrare, care a fost pînă în secolul al XVII-lea cel
mai folosit manual de geografie şi astronomie în Germania şi în sud-estul Europei, H. susţinea, sub influenţa lui Copernic, concepţia heliocentrică. A întemeiat la Braşov o tipografie (1535), în care au fost tipărite cărţi didactice în limbile latină, greacă şi germană. în 1544 a organizat gimnaziul din Braşov pe baze umaniste.
   Honthorst, Ger rit (Gerard) van (1590—1656), pictor o-landez. A călătorit în Italia şi a cunoscut la Roma pictura lui Caravaggio, din arta căruia a adoptat efectele de clarobscur. A pictat tablouri cu subiecte religioase şi mitologice, portrete şi scene de gen, lucrări în care s-au reflectat tendinţele democratice ale şcolii olandeze, fără a atinge însă profunzimea şi optimismul caracteristice maeştrilor realişti din această şcoală.
   honuíre (TEHN.) , netezire a unei suprafeţe interioare, executată cu honul pe maşini de honuit. Suprafaţa prelucrată se caracterizează printr-un aspect mătăsos, precizia de prelucrare atingînd valori între
 0,02 şi 0,005 mm.
   Hooch [ho:h]9 Pieter de (1629—după 1684), pictor o-landez. A pictat scene de gen, reprezentînd mediul soldăţesc („Camera de gardă11), interioare calme, intime, în care se desfăşoară viaţa cotidiană a personajelor sale. H. este apropiat de Fabritius şi de Vermeer prin lirism, prin echilibrul compoziţiei, prin puritatea şi strălucirea culorilor, prin ştiinţa repartizării luminii („Curtea4*, „Interior olandez**, „Reuniune de familie1*, „Femei torcînd“, „jucătorii de cărţi*1). Spre sfîr-şitul vieţii, ca pictor al cercurilor înstărite, a lucrat într-o manieră decorativă, mai rece.
   Hood [htid], Thomas (1799-1845), poet englez. S-a afirmat mai ales ca poet umorist, abordînd o tematică inspirată din realităţile sociale ale Angliei contemporane lui („Ode şi dedicaţii celor mari14, 1825; „Capricii şi bizarerii41, 1827). A scris şi versuri lirice de o mare putere de expresie, în care îşi exprimă, în spirit filantropic, calda sa simpatie pentru cei exploataţi („Cînteeul
Vedere din Honolulu
 HOOKE.
721
HOREZM
cămăşii", 1843; „Puntea suspinelor"). In poemul „Miss Kil-mansegg    şi preţiosul   său  pi-
cior" (1841 —1843) a demascat cu sarcasm rolul nefast al banului în societatea burgheză.
   Hooke [huc], Róbert (1635— 1703), fizician englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra.    în acelaşi    timp   cu
Newton,    a  arătat că  forţa  de
atracţie dintre Soare şi planete este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. A perfecţionat microscopul, pe care l-a   utilizat cel dintîi  la
studiul structurii corpurilor şi a organismelor animale şi vegetale. — Legea lui //., lege privitoare la deformările elastice, conform căreia tensiunea interioară produsă într-un corp elastic, cînd deformaţia lui este foarte mică, este proporţională cu această deformaţie. A fost enunţată de H. în 1660.
   Hoover [hú:v^], Herbert Clark (n. 1874), om politic şi mare financiar american, membru al Partidului republican; a fost preşedinte al S.U.A.
(1929-1933).
   hoplit, soldat pedestru din armatele vechilor polisuri greceşti, înarmat cu arme grele.
Hoplit atenian
în Sparta, hopliţii constituiau forţa militară principală.
   hoplolatrie (gr, hoplon „armă" şi latreia „cult"), adorare a unor obiecte de vînătoare şi a armelor de către unele triburi în perioada politeistă. în Creta, în perioada miceniană, era răs-pîndit cultul toporului cu două tăişuri (labrys). în h. se oglindeşte marea importanţă pe care populaţiile primitive o acordau armelor de vînătoare şi uneltelor în viaţa lor socială.
   hóra, joc popular romînesc răspîndit în întreaga ţară. Are
  un mare număr de variante şi multiple denumiri (h. dreaptă, h. mare, h. în două părţi, h. miresei, A. pe bătăi etc.). Este un joc mixt, în cerc, cu ţinuta de
Hora miresei
mînă. Are ritm binar (2/4 sau 6/8) şi tempo moderat. în general paşii sînt simpli, uneori mărunţi şi bătuţi în contratimp sau sincopaţi. Se dansează de obicei cu acompaniament de cimpoi sau de fluier. H. au scris Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Dumitru Ki-riac, Gheorghe Stephănescu, Tiberiu Brediceanu ş.a.
   Horaţii şi Curiaţii, două grupe de cîte trei fraţi gemeni, reprezentanţi, după legendă, ai cetăţilor rivale Roma şi, respectiv, Alba-Longa, care s-au luptat între ei în timpul domniei lui Tullus Hostilius, pentru a decide supremaţia uneia dintre cetăţi asupra celeilalte. Unul dintre Horaţi, rămînînd singurul supravieţuitor, a adus Romei victoria.
   Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65—8 î.e.n.), mare poet latin. S-a născut la Venu-sia, ca fiu al unui sclav eliberat. A studiat la Roma şi la Atena. A fost tribun în armata republicană a lui Brutus, dar după înfrîngerea acestuia a revenit la Roma şi a ajuns, datorită lui Mecena, protejatul împăratului August, faţă de care şi-a păstrat totuşi libertatea convingerilor. Opera lui H. se compune din: satire, epode, ode, epistole şi poemul liric „Cîntecul secular". Sub raportul atitudinii filozofice, H. a împărtăşit iniţial ideile epicureilor (în „Ode"), iar spre sfîrşitul vieţii s-a apropiat tot mai mult de stoicism (în „Epistole"). El a ridiculizat, în satire şi în epode, luxul bogatului parvenit, firile nestatornice, goana după moşteniri, superstiţiile, avariţia. în ode» preluînd forme ale liricii eline, a cîntat dragostea, farmecul vieţii de la ţară, bucuria de a trăi, vinul şi prietenia şi l-a slăvit pe August pentru că a
pus capăt războaielor civile, în epistole dezbate probleme dintre cele mai diverse, cu referiri la propria sa biografie, folosind tonul moralizator şi didactic. Dintre „epistole", cea mai importantă rămîne „Ad Piso-nes", cunoscută ulterior sub titlul de „Ars poetica" (Arta poetică). Ea cuprinde precepte privind tehnica poeziei, definiţii ale diferitelor specii şi genuri literare şi date despre dezvoltarea literaturii latine. Normele stabilite de H* au fost dezvoltate mai tîrziu de către unii teoreticieni ai clasicismului francez (Boileau) sau englez (Pope). Dintre „ode", de o deosebită popularitate s-a bucurat, printre poeţii timpurilor moderne, Oda XXX din cartea a II I-a, în care H., referindu-se la durabilitatea operei sale, o asemăna cu un „monument mai trainic decît bronzul". Stilul Iui H. se remarcă prin precizie, echilibru, armonie, eleganţă. Opera sa a avut un însemnat rol în formarea poeziei lirice europene, în special în sec. XVITXVIII. în literatura romînă, figura lui H. a fost evocată de V. Alee-sandri în drama „Fîntîna Blan-duziei". Traduceri din opera poetului au apărut încă din secolul trecut, iar unele ode, epistole, satire şi „Arta poetică" au fost de mai multe ori traduse integral (uit, trad. rom. „Satire şi epistole", 1959).
   Hordou, vechea denumire a satului Coşbuc, din raionul Năsăud, reg. Cluj, unde s«ra născut poetul. Casa părintească a lui Coşbuc este astăzi casă memorială.
   Horezm, vechi stat constituit în sec. VII—VI î.e.n. pe cursul inferior al fluviului Amu-Daria. La sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n. a intrat în componenţa statului persan al Ahemenizilor, iar în sec. I — II e.n. în componenţa statului cumanilor, devenind din nou independent în sec. al III-lea. în sec.
VI —VIII, în H. s-a desăvîrşit procesul feudalizării. A fost cucerit de arabi în anul 712. Statul H. a ajuns la cea mai mare putere în sec. XI—XIII, cînd s-a întins de la Marea Cas-pică pînă la cursul mijlociu şi inferior al fluviului Sîr-Daria, iar în sud a cuprins teritorii ale
 HOREZM
 722
 HOR IA
Hordou. Casa memorială „G. Coşbuc"
Afganistanului, Azerbaidjanului, Iranului şi Irakului. în 1388 H. a fost cucerit de T i-mur L e n k, iar în 1505 a căzut sub stăpînirea hanatului Buharei. Din sec. al XVI-lea s-a mai numit şî hanatul hivin, deoarece capitala lui a fost mutată la Hiva. La sfîr-şitul sec. al XIX-lea, statul H. a devenit vasal Rusiei. în 1920 s-a constituit Republica Populară Sovietică Horezm. Teritoriul ei face parte azi din R.S.S. Uzbekă, R.S.S. Turk-menă, R.S.S. Tadjikă, R.S.S. Kirghiză şi R.S.S.A. Kara-Kalpakă.
   Horezm» arta din arhitectura şi arta care s-au dezvoltat în cadrul vechii culturi a statului sclavagist Horezm între sec.
IV î.e.n. şi IV e.n. în perioada      cuprinsă între     sec.
IV î.e.n. şi I e.n., în timpul căreia s-a consolidat o-rînduirea sclavagistă, păstrîndu-se însă unele tradiţii ale comunei     primitive (ex.       lo-
cuinţele comune), s-au construit a-şezări rurale (locuinţe colective întărite) şi aşezări urbane. Oraşele (horodişti) erau înconjurate de ziduri de cărămidă nearsă cu creneluri, uneori cu turnuri, şi se compuneau
din două mari locuinţe colective cu cîte 150—200 de camere, o stradă de-a lungul locuinţelor şî un templu (ex. oraşul Djanbas-Kala, pe malul drept al Amu-Dariei). în acea vreme au apărut ca elemente constructive bolţile, arcadele pe deasupra zidurilor, construcţiile de apărare a porţii oraşului. în perioada dintre sec. I—IV e.n., în construcţia unor oraşe mai mari s-au diferenţiat centrele publice (piaţa, templul şi palatul conducătorului), a crescut numărul locuinţelor colective (pînă la 10), s-au ridicat turnuri de-a lungul zidurilor de apărare (ex. horodiş-tea Toprak-Kala). Palatul şi templul, aşezate pe o platformă
                                    Horodiştea Djanbas-Kala din Horezm (sec- IV î.e.n. — 1 e.n.)
înaltă, aveau turnuri de aproape 30 m, ziduri de apărare şi către interiorul oraşului; încăperile erau dispuse pe două niveluri. Zidurile interioare erau pictate (pe o tencuială de argilă şi un
strat subţire de alabastru) cu scene tratate realist şi cu ornamente vegetale» bogat colorate. Din sec. al III-lea au rămas portrete ale conducătorilor Ho-rezmului, lucrări de sculptură ornamentală executate din argilă nearsă. Arta din Horezm, datorită trăsăturilor ei particulare, se situează printre culturile artistice originale care au înflorit în Asia Centrală.
   Horezmi, Muhammed ben Musa (sec. IX), matematician şi astronom uzbec. A scris lucrări de astronomie (despre astrolab, tabele astronomice etc.) şi a tradus tratate de aritmetică şi algebră din limba arabă şi limba latină. în 1878 s-a găsit un manuscris al său, intitulat „Imaginea Pămîntului".
   Horezu, localitate de tip urban în nord-vestul regiunii Argeş, reşedinţă de raion.
5  275 Ioc. (1964). Centru pomicol. H. este şi un vestit centru de olari, a cărui producţie se caracterizează prin fineţea deosebită a decorului realizat cu „cornul** şi cu „gaiţa" (unelte vechi). Smalţul foarte fin face ca fondul vaselor să apară de culoarea fildeşului. Este specializat mai ales în producerea de străchini şi farfurii. La H* există un complex mănăstiresc, care şi-a păstrat vechea denumire Hurezi. — Raionul //., raion administrativ, cu 85 420 loc. (1964). Economie agricolă: pomicultură şi creşterea animalelor, în special a ovinelor. Unităţi de prelucrare a lemnului şi a fructelor.
   Horia(c. 1730—1785), ţăran romín, iobag din Albac, conducător al răscoalei populare din 1784 din Transilvania, pe numele adevărat Vasile Ursu Nicola. I s-a dat numele de Horia pentru că horea, adică, în limbaj popular, cînta frumos din fluier. în apărarea drepturilor iobăgimii romíné din Transilvania, a făcut, între anii 1779 şi 1784, patru călătorii la Viena, cerînd împărătesei Maria Tereza şi apoi împăratului Iosif al II-lea să elibereze ţărănimea de iobăgie. Ca urmare a adîncirii exploatării feudale, a abuzurilor administraţiei austro-ungare, a anulării unor privilegii mai vechi, în toamna anului 1784»
H0RM1SM
 723
 HORTHY
sub conducerea lui H., ajutat de Cloşca şi de Crişan, moţii au pornit răscoala, care a cuprins în cîteva zile Munţii ^Apuseni şi regiunile învecinate.
Horia
 La 8 noiembrie, la Bucium, într-o mare adunare populară, H. a concretizat programul răscoalei, cuprins într-un „ulti-matum“ adresat nobilimii din comitatul Hunedoarei la 21 noiembrie, care cerea desfiinţarea nobilimii şi împărţirea pămînturilor lor ţăranilor. El a plănuit organizarea unui front puternic al răscoalei, de la Huedin pînă la Deva. Realizarea acestui plan a fost însă zădărnicită de intervenţia trupelor imperiale, care au înfrînt pe răsculaţi la 7 decembrie la Mi-hâileni. După ocuparea Cîmpe-nilor %şi Albacului, apărate de H., răscoala a fost înăbuşită. Înfrîngerea răscoalei a fost cauzată de coalizarea nobilimii cu monarhia habsburgică, de lipsa unei organizări centrale, a unei conştiinţe limpezi de clasă a ţărănimii, precum şi de contradicţiile dintre păturile înstărite şi sărace ale ţărănimii. H. s-a retras împreună cu cei mai credincioşi tovarăşi de luptă în pădurea Scorăgetului, în apropierea Huedinului, unde la 27 decembrie a fost prins, întemniţat într-o celulă de deasupra porţii cetăţii din Alba-Iulia, a fost executat împreună cu Cloşca prin frîngere cu roata la 28 februarie 1785, în prezenţa unui mare număr de ţărani aduşi cu sila. Figura eroică a lui H., rămasă în conştiinţa poporului, a inspirat numeroase creaţii literare, populare şi culte. Eminescu, Coşbuc, losif, Coga, Rebreanu, Beniuc, O.W.
Cisek au scris pagini memorabile despre acest erou popular.
   hormism (din gr. horme „impuls, pornire**), curent neştiinţific, biologizant, din psihologia occidentală. H. atribuie un rol hotărîtor în activitatea psihică şi în conduita oamenilor impulsurilor de ordin instinctual, diminuînd sau chiar igno-rînd rolul conştiinţei umane formate sub influenţa mediului social şi a educaţiei.
   hormon (BIOCHIM., FIZIOL.), produs de secreţie al unei glande endocrine sau al unor ţesuturi fără structură glandulară, care este vehiculat pe cale circulatorie în tot organismul şi acţionează la distanţă asupra unor organe sau ţesuturi-ţintă. în doze foarte mici, uneori de ordinul milionimilor de gram, h. exercită acţiuni specifice asupra diverselor organe şi ţesuturi şi asupra proceselor metabolice (ex. insulina, foli-culina, testosteronul etc.).
   hormonolo gxe (gr. kormán „a excita** şi logos „studiu**; BIOL., FIZIOL., BIOCHIM.), parte a endocrinologiei care se ocupă cu studiul hormonilor. Ea studiază originea, natura chimică, etapele sintezei hormonilor în organism, proprietăţile biologice ale hormonilor, soarta acestora în organism, aplicaţiile hormonilor în terapeutică eţc.
   hormonoterapie (MED.), tratament cu hormoni, larg folosit în medicina modernă în diverse boli (ex. tratamentul cu foliculină, cortizon, testosteron, insulină, tiroxină etc.).
   horn (GEOGR.), despicătură verticală strimtă (canal) şi puţin adîncâ într-un perete stîncos, de obicei calcaros sau congio-meratic, prin care se scurg materiale sfărîmate (ex. hornurile Mă lăieştilor din masivul Bucegi).
   Horn, Capul cap în extremitatea sudică a Americii de Sud, în insula cu acelaşi nume, situat la 55 59* latitudine sudică şi 67°16* longitudine vestică, în regiunea Capului A/., navigaţia este dificilă, datorită ceţuri-lor frecvente care îl înconjură.
   hornblendă (MINER.), mineralul cel mai important din grupa amfibolilor monoclinici, caracterizat printr-o compoziţie complexă (silicat natural, hi-dratat de calciu, sodiu, mag-
neziu, fier şi aluminiu); are culoarea brună sau verde-închis, deseori neagră.
   horoscop (gr. hora i,oră“ şi skopein „a observa**; ASTR.), reprezentare schematică a poziţiilor pe cer ale Soarelui, ale Lunii şî ale planetelor, pe care astrologii o foloseau la „prezicerea viitorului**, fără nici o bază ştiinţifică.
   horst (GEOL.), compartiment ridicat al scoarţei terestre, delimitat prin falii în trepte de compartimentele din jur mai co-borîte (ex. h. şisturilor verzi din Dobrogea centrală).
   hortativ (din lat. hortari Ma îndemna**; LINGV.; despre forme verbale sau despre propoziţii), care exprimă un îndemn (ex., în limba romînă, modul conjunctiv are valoare horta-tivă în propoziţii principale ca „Să-mi spui şi mie“).
   hortensie (Hydrangea opu~ loides), arbust decorativ din familia saxifragaceelor, de 60— 150 cm înălţime, cultivat în sere şi apartamente, mai rar în grădini. Are inflorescenţă
Hortensie
globuloasă, flori de culoare roz cu nuanţe diferite, mai rar roşie sau albă; prin tratarea solului cu săruri de fier, florile capătă culoare      albastră» Se
înmulţeşte prin butaşi.
   horticultúrá (\at.hortui „grădină" şi cultura), ştiinţa agronomică care se ocupă cu studiu! şi aplicarea celor mai raţionale metode de cultivare şi înmulţire a pomilor, arbuştilor fructiferi şi ornamentali, a legumelor şi florilor, precum şi cu metodele de organizare şi amenajare a parcurilor, grădinilor de Itgume şi livezilor. Cuprinde sectoarele de pomicultură, legumicultura, arhitectură peisageră şi floricultură.
   Horthy, Miklós (1868 — 1957), amiral, dictator fascist al Ungariei între anii 1920 şi
1944.  A fost unul dintre orga-
HORTOLOMEI
 724
HOTENTOŢI
nizatorii forţelor contrarevoluţionare împotriva Puterii sovietice din Ungaria (1919). H. a patronat iredentismul ungar. A dus o politică de apropiere a Ungariei de Germania hitleristă, împingînd în 1941 Ungaria în războiul antisovietic. In 1944 a fugit în străinătate. A murit în Portugalia.
   Hortolomei, Nicolaie (1885
 —  1961), chirurg romín. A fost membru al Academiei
N. Hortolomei
 R.P.R., al mai multor societăţi ştiinţifice străine şi profesor la Universitatea din Bucureşti, Opera sa ştiinţifică cuprinde studii din aproape toate ramurile chirurgiei. S-a ocupat de chirurgia hipertiroidiilor, a cancerului de sín, a tuberculozei renale, a blocării sensibilităţii viscerale, iar în ultimii ani a adus contribuţii în diverse probleme de chirurgie cardiacă (chirurgia stenozei mitrale, a pericarditei etc.). A format o valoroasă şcoală de chirurgie şi a contribuit la dezvoltarea, pe baze fiziologice, a chirurgiei romîneşti. Laureat al Premiului de stat.
    Horus, divinitate din mitologia egipteană, fiul lui Osiris şi al lui Isis, reprezentat ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim. Potrivit mitului, H. a în-frînt în luptă pe zeul răufăcător Set, răzbunînd astfel moartea părintelui său. Faraonii egipteni erau consideraţi ca incarnări terestre ale lui H« Horváth, Imre (n. 1906), poet maghiar din R.P.R. A debutat cu versuri publicate în revista „Korunk", dar s-a afirmat ca poet militant mai ales în anii de după Eliberare. Poemele sale au ca temă
 centrală lupta pentru apărarea păcii şi elogierea transformărilor revoluţionare socialiste. Stilul său se caracterizează prin frecvenţa aforismelor, prin simplitatea expresiei şi forţă agitatorică („Ceea ce porunceşte vremea", 1949; „Viaţa impune pacea", 1951; „Poezii alese", 1954; „Trăiesc printre voi", 1958; „însufleţit de crezul eroilor", 1960; „Poezii"
1963). O culegere selectivă din opera poetică a lui H. a apărut în romîneşte sub titlul „Versuri alese", în 1953, în traducerea lui Ioanichie 01-teanu şi Petre Solomon. Laureat al Premiului de stat.
   Horváth, István (n. 1909), scriitor maghiar din R.P.R. Majoritatea volumelor de versuri („Se revarsă satul", 1949; „Se desfac mugurii", 1950; „Pe plaiurile tot mai frumoase ale patriei", 1952; „Datorie sublimă", 1962 ş.a.) şi a romanelor sale („Brazdă peste haturi", 1951, trad. rom.) sînt consacrate oglindirii transformărilor petrecute în satul ardelean şi în conştiinţa ţăranului în anii puterii populare. A scris şi numeroase cărţi pentru copii şi tineret. Laureat al Premiului de stat.
   Ho Şi Mim (n. 1890), preşedinte al Partidului celor ce muncesc din Vietnam şi preşedintele Republicii Democrate Vietnam.
Ho Şi Min
Participant din tinereţe la mişcarea de eliberare naţională, între 1920 şi 1930 a activat în Europa şi în Asia. Este unul dintre fondatorii P.C. din Indochina. A fost de multe ori arestat, iar în 1929 condamnat, în contumacie, la moarte. Situ-îndu-se în fruntea luptei de eli-
berare naţională împotriva colonizatorilor francezi şi apoi a o-cupanţilor japonezi, în 1941 a fost ales preşedinte al Frontului democratic de luptă pentru independenţa Vietnamului (Viet-Min). După victoria revoluţiei din august 1945, a devenit şeful guvernului provizoriu al R.D. Vietnam, iar în martie 1946 a fost ales preşedinte al acesteia.
   hotărîre (DR.), act adoptat de organele de stat colegiale, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe de jurisdicţie, de organele de conducere ale unor organizaţii obşteşti ori ale altor organizaţii socialiste,în urma u-nei dezbateri colective şi a aprobării date de majoritatea membrilor prezenţi (ex. hotărîrile C.C. al P.M.R., ale Consiliului de Miniştri, ale sfaturilor populare, ale tribunalelor populare).
—   H. a Consiliului de Miniştri (adesea prescurtat H.C.M.), act juridic emis de Consiliul de Miniştri prin care se stabilesc norme juridice, se iau măsuri obligatorii pe întreg teritoriul R.P.R., se rezolvă probleme administrative cu caracter general sau de mare însemnătate. H.C.M. sînt emise în condiţiile legii, pe baza şi în executarea ei. în probleme deosebit de importante se iau hotărîri în comun de către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romín şi de către Consiliul de Miniştri. La pregătirea unor hotărîri ale Consiliului de Miniştri participă şi Consiliul Central al Sindicatelor, în anumite cazuri se iau hotărîri comune de către Consiliul de Miniştri şi Consiliul Central al Sindicatelor (ex. stabilirea normelor de organizare şi de funcţionare a comisiilor pentru soluţionarea litigiilor de muncă).
—   H. judecătorească, act juridic procesual prin care o instanţă judecătorească soluţionează o pricină sau o cerere care ţine de competenţa sa.
   hotentoţi, popor de rasă neagră din familia de limbi hotentoto-boşimană a grupei sud-africane, în vechime, triburile de h. erau foarte răspîn-dite în întreaga Africă de est şi de sud. La venirea europenilor, ei se găseau în faza destrămării comunei primitive. în timpul
HOTNGCf
725
HRISOVERGHI
cuceririi Africii de sud de către olandezi şi apoi de către englezi şi a Africii de est de către germani, h. au fost aproape exterminaţi. Rămăşiţele triburilor hotentote trăiesc astăzi în rezervaţiile speciale de pe teritoriile aride ale Republicii Sud-Africane.
   hotnóg, vechi grad militar în Moldova (sec. XVI-XVII), comandant peste o sută de oameni. în sec. al XVII-lea, h. i s-a spus şi iuzbaşâ.
   Houdon [udé7, Jean Antoine (1741 — 1828), sculptor francez,
J. A. Houdon
 elev al lui Pigalle, unul dintre cei mai mari maeştri ai portretului sculptural. H. este şi autorul unor statui în stil clasicizant („Diana*4, 1776). Portretele sale realiste oglindesc epoca iluminismului şi a revoluţiei burgheze şi sînt remarcabile prin subtilitatea lor psihologică, prin forţa cu care redau personalitatea modelelor, prin exactitatea trăsăturilor şi eleganţa expresiei, prin varietatea soluţiilor plastice (Diderot, Rousseau, D’Alembert, Voltaire, Moliére, Washington, Franklin, La Fayette, Mira-beau ş.a.).
   Houphouet~Boigny [ufué~ haaúí], Félix (n. 1905), preşedinte (din 1960) şi prim-ministru al Republicii Coasta de Fildeş, lider al Partidului democrat al Coastei de Fildeş.
   Houssay [usái]. Bemar do Alberto (n. 1887), fiziolog argentinian, cunoscut prin studiile sale asupra fiziologiei hi-pofizei, pancreasului endocrin, tiroidei, paratiroidelor etc. Premiul Nobel pentru medicină (1947). Op.pr,: „Tratat de fiziologie*4.
    Houston [hiú:si9n]t oraş în S.U.A., în statul Texas, situat în cîmpia litorală a Golfului Mexic, într-o zonă petroliferă; port legat printr-un canal de Golful Mexic. 950 000 loc.
 (1961). Este unul dintre cele mai mari centre industriale din sudul S.U.A., important în special pentru industria petrolului. Mari rafinării de petrol, întreprinderi de chimizare a petrolului (mase plastice, cauciuc sintetic etc.) şi de utilaj petrolier. în oraş mai există şi uzine siderurgice, întreprinderi alimentare, textile, de ciment etc. Prin port se exportă petrol, bumbac şi cereale. Centru universitar.
    Howard [hâuzd], Leslie (1893—1943), actor, regizor de teatru şi de film, autor dramatic englez. S-a remarcat ca actor interpretînd rolul lui Hamlet din piesa lui Shakespeare, al lui Romeo din piesa „Romeo şi Julieta** de acelaşi autor şi al profesorului Higgins din piesa „Pygmalion“ de B. Shaw. Distincţia rafinată a jocului său îmbina umorul discret cu o notă de romantism. A repurtat un deosebit succes în filmele „Sclavia umană*4, „Macul roşu*4, „Pădurea împietrită** şi „Pygmalion**.
L. Howard
   Ho w ar ah [hâura], oraş în India, aşezat în delta fluviului Gange, satelit al oraşului Calcutta. 524 820 loc. (1962). Este punctul terminus al unor importante căi ferate. Industrie textilă (iută şi bumbac), a sticlei, a hîrtiei, constructoare de maşini, chimică şi industrie alimentară.
   hozrasciót v. gospodărire socialistă.
   Hradec Králové [lírádét] y oraş în R.S. Cehoslovacă, situat la vărsarea rîului Orlic în Elba. 58 000 loc. (1960). Nod de căi de comunicaţii. Industrie constructoare de maşini, chimică, de prelucrare a lemnului, uşoară. Instituţii social-culturale şi monumente istorice.
   hrean (Armoracia rusticana) t plantă perenă din familia cruci-ferelor, originară din regiunile învecinate cu Marea Neagră. Rizomul (tulpina subterană) este cilindric, gros şi lung de 50—60 cm, alb în interior, acoperit cu o coajă de culoare gal-benă-murdar. Tulpina h. este puternică, înaltă de 80—120 cm şi goală în interior, cu frunze mari ovale sau cordiforme. Florile sînt de culoare albă, iar fructul (silicvă) este mic, aproape sferic şi cu un vîrf ascuţit. H. se caracterizează printr-o mare rezistenţă la ger. Se cultivă pentru rizomii săi, folosiţi drept condiment în alimentaţie şi în industria conservelor.
   Hrennikov, Tihon Niko-laevici (n. 1913), compozitor sovietic, artist al poporului din R.S.F.S.R. Autor de opere („Furtuna**, 1939; „Mama“,
 1957, după romanul lui M. Gorki), simfonii, concerte, cîntece, muzică de scenă („Mult zgomot pentru nimic44 de Shakespeare, 1936) şi de film („Ora 6 după război**, 1944; „Minerii din Doneţ*4, 1950). Laureat al Premiului de stat.
   hrib (BOT.; Böletus cdulis), ciupercă cărnoasă din familia poliporaceelor, cu piciorul umflat, pălăria de culoare brun-gălbuie şi cu pori verzi-găl-bui în partea ei inferioară. Creşte prin pădurile noastre şi se consumă în stare proaspătă sau conservată. Sin. mînâtarcâ.
   hrisov, act solemn emis de cancelaria domnească şi întărit cu pecetea mare a ţării, atîrna-tă, iar mai tîrziu şi cu iscălitura domnului. Prin hrisoave, domnul (împreună cu sfatul domnesc) dădea sau confirma cuiva anumite privilegii feudale. Sin. ispisoc.
   Hrisoverghi, Alexandru (1811 — 1837), poet romín pre-paşoptist. Lirica sa (volumul postum de „Poezii*4, 1843) e în general romantică, sentimenta-
HRENNIKOV
726
 HUANHB
 listă, nedepăşind (mai ales în erotică) nivelul atins de AL Văcărescu sau de C. Conachi. Singura lui poezie publicată în timpul vieţii, „Ruinele Cetăţii Neamţului** (1834), evocă trecutul de luptă, veştejind lipsa de respect a contemporanilor pentru vestigiile vremurilor eroice de altădată.
   Hrislos (Iisus Hristos) (gr. hristos „uns, trimis**, care corespunde termenului ebraic mesia), întemeietorul mitic al creştinismului. Multe dintre elementele mitului despre H. („fiul lui dumnezeu**, care a luat vremelnic înfăţişare de om, naşterea dintr-o fecioară, săvîrşirea minunilor, răstignirea pe cruce, învierea miraculoasă, suirea la cer etc.) au fost preluate de creştinism din vechile religii orientale şi greco-romane. Ele se întîlnesc în legendele despre Buddha, Adonis, Tamuz-Marduk, Osiris, Mithra etc. şi sînt legate de reprezentările primitive fantastice, despre moartea şi renaşterea periodică a vegetaţiei, precum şi despre „moartea** şi „învierea** Soarelui. V. şi creştinism.
   hrişcă (Fagopyrum sagitta-tum), plantă anuală erbacee din familia poligonaceelor, cu rădăcina pivotantă adîncă de 20— 40 cm şi tulpina erectă, ramificată chiar de la bază, goală în interior şi cu suprafaţa uşor striată. Frunzele sînt triunghiulare sau sagitat cordate, cele de la bază lung peţiolate, iar cele dinspre vîrf aproape sesile. Florile sînt mici, foarte numeroase (circa 500 la o plantă), colorate alb-roz sau roşu, cu miros puternic. Fructul (nuculă) este de culoare brună-casta-nie şi are trei muchii. H* se cultivă pentru fructele sale, folosite în alimentaţie sau, parţial, în industria spirtului. Este şi o bună plantă meliferă. Din frunzele de h. se extrage ru-tina, substanţă folosită la prepararea unor medicamente pentru boli de inimă.
   Hron, rîu în R.S. Cehoslovacă, afluent pe stînga al Dunării, cu lungimea de 289 km. Izvorăşte din munţii Tatra şi se varsă în Dunăre în apropiere de oraşul Esztergom (R.P. Ungară). Pe H. este situat oraşul Banská-Bystrica. Hidrocentrală.
                                      Hrozny, Bedíich (1879 —
1952), orientalist ceh. A fost profesor la Universitatea din Praga şi membru al Academiei Cehoslovace de Ştiinţe. A descifrat textele hitite, descoperite la începutul sec. al
XX-lea, şi a studiat limba acestora, demonstrînd că hitita a fost o limbă indo-europeană. S-a ocupat de asemenea de descifrarea scrierilor protoindiene şi a monumentelor scrise ale culturii miceniene. Op. pr.: „Limba hitiţilor, structura ei şi apartenenţa ei la familia indo-germanică** (2 voi., 1901 — 1917).
                                                                         Hruşciov, Nikita Serghee-vici (n.1894), prim-secretar al
                                                     N. S. Hruşciov
Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (din 1953), preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. (din 1958), preşedinte al Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pentru R.S.F.S.R. (din 1956). Fiu de miner, a devenit membru al Partidului Comunist (bolşevic) în 1918. în anii războiului civil a luptat în rîndurile Armatei Roşii. Ulterior a avut munci de conducere pe linie de partid. în 1934 a fost ales membru al C.C., în 1938 membru supleant al Biroului Politic, iar în 1939 membru al Biroului Politic al C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. Din 1935 pînă în 1938 a fost şi prim-secretar al Comitetului regional şi al Comitetului orăşenesc Moscova, în 1938 a fost ales prim-secretar al C.C. al P.C. (b) al Ucrainei. în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei a fost membru al Consiliului Militar al regiunii mili-
tare speciale Kiev, al Consiliului Militar al Frontului de pe Volga şi al Frontului I Ucrainean, şi a organizat mişcarea de partizani în Ucraina. Din martie pînă în decembrie 1947, H. a fost preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S. Ucraineană, iar apoi, prim-secretar al C.C. al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană. în 1949 H. a fost ales secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi totodată prim-secretar al Comitetului regional de partid Moscova, în 1952 a fost ales membru al Prezidiului şi secretar, iar în 1953, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La Congresul al XX-lea al P.C.U.S. H. a prezentat raportul de activitate al C.C., iar în şedinţa închisă a congresului, raportul „Cu privire la cultul personalităţii şi la urmările lui**. La Congresul al
XXI-lea H. a prezentat raportul „Cu privire la cifrele de control ale dezvoltării economiei naţionale a U.R.S.S. în anii 1959—1965**, iar la Congresul al XXII-lea, raportul de activitate a C.C. şi raportul „Cu privire la Programul P.C.U.S.*. Pe plan extern H. a participat direct la o serie de tratative importante care au contribuit la slăbirea încordării internaţionale. Distins în repetate rînduri cu înalte decoraţii guvernamentale. De patru ori „Erou al Muncii Socialiste**. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare** (1959). Cu ocazia împlinirii a 70 de ani a fost decorat de Consiliul de Stat al R.P.R. cu Ordinul „Steaua Republicii Populare Romíné**, clasa I, pentru merite deosebite în îndelungata sa activitate pusă în slujba socialismului şi păcii, precum şi în întărirea prieteniei romîno-sovietice.
   Huanhe, fluviu în R.P. Chineză (4 845 km). Izvorăşte din Podişul Tibet, ^ taie munţii Kunlun, înconjură pe trei părţi Podişul Ordos, apoi îşi sapă în Podişul de Loess o vale cu aspect de canion, străbate Marea Cîmpie Chineză şi se varsă în golful Bohaivan
HUARTE
727
 HUGHES
(Marea Galbenă). în cîmpie H. avea un curs foarte nestabil, producînd adesea inundaţii catastrofale. El şi-a schimbat de mai multe ori cursul, vărsîn-du-se cînd la nord, cînd la sud de peninsula Şandun; ultima schimbare s-a produs în 1853. Pentru regularizarea lui s-au făcut importante lucrări hidrotehnice. Bazinul H. este o regiune de mare concentrare a populaţiei. De-a lungul fluviului există oraşe importante ca Lanciou, Baotou, Loian, Cenciou. în limba romînă este cunoscut şi sub numele de Fluviul Galben, care reprezintă traducerea numelui chinez.
   Huárte [uárte7, Juan (c. 1535—1592), filozof materialist spaniol din perioada ascensiunii burgheziei în Europa occidentală. A atacat Biblia, scolastica, credinţa oarbă în autorităţi şi a susţinut necesitatea studiului experimental al naturii.
   Hubble [habl], Edwin Po-well (1889—1953), astronom american. A fost membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Washington. S-a ocupat în special cu studiul nebuloaselor galactice şi extragalactice. în 1924 a arătat că nebuloasele extragalactice sînt asemănătoare Galaxiei noastre. A făcut numeroase studii asupra clasificării galaxiilor şi distribuţiei lor în spaţiu şi a descoperit (1929) efectul //., adică creşterea, proporţional cu distanţa, a vitezei de îndepărtare de noi a galaxiilor. — Constanta //., constanta de propor-ţionalitate //, care dă viteza de recesie v în expresia v = = //r, r fiind distanţa la nebuloasă dată în megaparseci. După datele actuale, valoarea constantei Hubble este cuprinsă între 75 şi 100 km/s pe megaparsec (3 260 000 de ani-lumină). V. şi deplasare spre roşu.
   Hubei, provincie în R.P. Chineză, situată în bazinul mijlociu al fluviului Ianţzi. Suprafaţa: 187 500 km2. Populaţia: 30 790 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Uhan. Zona centrală, o cîmpie întinsă, cu numeroase lacuri mici, este înconjurată de culmi muntoase. Climă subtropicală mu-sonieă. Bogăţii miniere: mi-
nereuri de fier (Dae), de cupru, de mangan, gips, huilă. Principalele ramuri industriale sînt: siderurgia, construcţia de maşini, electrotehnica, construcţiile navale (nave fluviale), industria textilă. Nodul industrial Uhan-Huanşi constituie o importantă bază a industriei grele chineze. Terenurile agricole sînt în mare parte irigate. Se cultivă pe suprafeţe mari bumbac. Alte culturi: orez, grîu, soia, iută, arahide, batate, ceai, susan ş.a. Producţie de ulei de tung. Pescuit. La Uhan s-a construit un pod peste Ianţzî, care reprezintă o însemnată realizare tehnică.
   hublóu (NAV.), deschidere de formă circulară făcută în bordajul sau în peretele rufului unei nave, prevăzută cu ramă metalică şi cu geam gros, rezistent, cu scopul de a lumina şi, eventual, de a ventila o încăpere de locuit de pe navă. Se deosebesc:    h.   fixe, care au
doar rolul de a lumina şi care nu pot fi deschise niciodată, şi h. amovibile, care, la rîndul lor, se împart în h, a căror deschidere este permisă numai cînd nava se află în port şi h. a căror deschidere este permisă şi în timpul navigaţiei. Toate h. trebuie să asigure o închidere etanşă şi, cu excepţia acelora situate în poziţii înalte pe pereţii rufurilor, trebuie să dispună de capace metalice.
   Hudson [hadsn]> rîu navigabil în partea de nord-est a S.U.A. (520 km). Izvorăşte din masivul Adirondack şi se varsă în Oceanul Atlantic. Printr-un sistem de canale comunică cu numeroase căi navigabile (lacul Erie, fluviul Sf. Laurenţiu etc.). Pe cursul său sînt construite cîteva hidrocentrale. La vărsarea acestui rîu este situat oraşul New York
   Hudson [hadsn], Golful golf în bazinul Oceanului îngheţat de Nord, care intră adînc în teritoriul Canadei.^ Suprafaţa: 819 000 km2. Adîncimea maximă: 274 m. Prin strîmtoarea Hudson golful comunică cu Oceanul Atlantic. înălţimea fluxului: pînă la 7,9 m. Bogat în peşte. Principalele porturi situate în acest golf: Churchill, Port Nelson.
   Huedin, oraş raional în regiunea Cluj, reşedinţă de raion. 7 375 loc. (1964). Industrie de interes local:         prelucra-
rea lemnului (mobilă, tîmplă-rie, butoaie), reparaţii mecanice. — Raionul H., raion în reg. Cluj, cu 117 290 loc. (1964). Exploatări de cărbune brun (Ticu şi Tămaşa) şi caolin (Aghireşu). Staţiune de exploatare şi preparare a minereului de fier (Căpuş). Exploatare şi prelucrare a lemnului, piatră de construcţii şi industrie a materialelor de construcţii. Creşterea animalelor.
   hughenoţi, protestanţi francezi, de confesiune calvină, din sec. XVITXVII. Mişcarea h. a avut, prin compoziţia ei socială, un caracter eterogen, fiecare categorie socială folosind lupta religioasă, anticato-lică, pentru satisfacerea revendicărilor sale. Burghezia urmărea să obţină o mai mare libertate a oraşelor, iar nobilimea hughenotă lupta împotriva absolutismului regal de pe poziţii feudale-separatiste. Lupta dintre h. şi catolici s-a transformat în războaie religioase de lungă durată (1562—1594), care au atins o violenţă extremă mai ales după masacrul din noaptea sfîntului Bartolomeu (1572), pus la cale de partidul catolic. Edictul din Nantes (1598) a acordat h. libertatea religioasă şi unele drepturi politice. Revocarea acestuia de către Ludovic al XIV-lea în 1685 a determinat pe mulţi h. să se refugieze în Germania şi Olanda. Abia în timpul revoluţiei franceze s-au acordat hughenoţilor depline drepturi politice.
   Hughes [hiu:z], David Ed-ward (1831 — 1900), fizician şi inventator englez în domeniul electrotehnicii; a fost membru al Societăţii Regale din Londra. A inventat aparatul telegrafic care-i poartă numele (1855) şi microfonul cu cărbune (1878). Experienţele efectuate de H» au contribuit la inventarea radiotelegrafiei.
   Hughes [hiu:z]t Langston (n. 1902), scriitor negru din S.U.A. în poemele sale, scrise în ritmuri populare proprii negrilor („Blues-uri obosite4*,
HUGÓ
728
 HUILĂ
1926; „Bilet pentru un singur drum", 1949), ca şi în romanele („Nu fără rîset", 1930 ş.a.) şi în povestirile sale („Simple îşi spune părerea*4, 1950; „Simple se însoară**, 1953), H. combate colonialismul şi discriminarea rasială. In volumele de versuri „Salut, revoluţie!“ (1933) şi „Un cîntec nou“ (1938) îşi exprimă admiraţia pentru socialism.
                                                                                   Hugó [ügó], Victor (1802— 1885), mare scriitor francez,
V. Hugo
 unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului progresist. A fost membru al Academiei Franceze. S-a născut la Besangon, ca fiu al unui ofiţer bonapartist. Deşi a fost în tinereţe partizan al monarhiei, sub influenţa evenimentelor, concepţiile sale politice au evoluat mereu spre stînga. Napoleon al II 1-lea l-a persecutat, obligîndu-1 să trăiască 18 ani în exil. După căderea acestuia, întorcîndu-se în patrie, H. a participat la lupta împotriva invaziei prusace, pentru eliberarea Franţei. A lăsat capodopere în toate genurile literare. Creaţia lui este însufleţită de marile idealuri şi aspiraţii democratice ale omenirii. Volumul de versuri „Orientalele** (1828) evocă lupta de eliberare a poporului grec de sub jugul turcesc, Prefaţa la drama „Crom-well*4 (1827), în care H. ia atitudine împotriva dogmatismului clasic şi cere eliberarea deplină a creaţiei dramatice de vechile canoane, a devenit manifestul romantismului. Piesele sale „Hernani** (1830), „Marion Delorme44 (1830), „Regele se amuză44 (1832), „Ruy Blas" (1838) au stîrnit entuziasm şi
 aprige controverse în rîndul contemporanilor. Prin suflul lor democratic, prin sentimentul de răzvrătire împotriva tiraniei şi prin simpatia autorului pentru eroii populari, aceste opere au contribuit la victoria romantismului asupra clasicismului. Romanul istoric „Notre-Dame de Paris** (1831) redă viaţa populaţiei pariziene din evul mediu şi cuprinde atacuri directe la adresa monarhiei şi a susţinătorilor ei. în timpul revoluţiei din februarie 1848, H. a aderat la mişcarea republicană. După lovitura de stat din 1851, scriitorul a înfierat tirania lui Napoleon al III-lea în „Povestea unei crime** (1852), în virulentul pamflet „Napoleon cel Mic“ (1852), în ^volumul de versuri „Pedepsele** (1853). In aceeaşi perioadă a publicat „Contemplaţiile** (1856), cea mai de seamă operă lirică-meditativă a sa. In romanul „Mizerabilii" (1862, uit. trad. rom. 1960), H. a dezvăluit mizeria şi asuprirea maselor în condiţiile dominaţiei politice a burgheziei. Străbătut de umanism, romanul este un document de solidaritate şi de dragoste fierbinte faţă de oamenii asupriţi. Luptei omului împotriva forţelor naturii îi este închinat romanul „Oamenii mării" (1866, trad. rom. 1955). Mesajul romanului „Omul care rîde" (1869, trad. rom. 1961), pătruns de patosul încrederii în om, este însă umbrit de iluzia că în societatea burgheză viaţa se poate îmbunătăţi numai prin perfecţionarea morală a oamenilor. H. a cîntat în poezii eroismul comunarzilor („Anul cumplit4*, 1872). în romanul „Anul 93" (1873), deşi condamnă metodele folosite de Convenţia iacobină, H. mărturiseşte încă o dată simpatia pentru poporul revoluţionar. In ciclul de poeme „Legenda secolelor;* (1859—1883), H. îşi exprimă admiraţia pentru geniul uman şi înfăţişează în diferitele lui etape istorice urcuşul neîntrerupt al omenirii spre civilizaţie şi progres. Imaginaţia înflăcărată, plăs-muitoare de strălucite metafore şi antiteze, virtuozi-
 tatea în mînuirea rimei şi a ritmului, fecunditatea invenţiei verbale caracterizează întreaga creaţie a lui H. Admirabil artist al cuvîntului, H. a contribuit la dezvoltarea limbii literare franceze. Democrat şi patriot de înaltă şi fermă convingere, H. a reprezentat în vremea sa una dintre cele mai luminate conştiinţe europene. El a fost preşedintele congreselor internaţionale ale prietenilor păcii de la Paris (1849) şi Lausanne (1869). H. n-a fost totuşi scutit de anumite limite de clasă. Optimismul său a alunecat nu o dată spre un umanism vag şi sentimental, în cadrul căruia categoriile sociale erau subordonate celor etice, iar proiectele sale politice, printre care şi cel de creare a statelor unite europene, au purtat adeseori semnele utopiei conciliatoare, ale atenuării contradicţiilor sociale. H. a lăsat o bogată moştenire literară, care a exercitat o vastă influenţă asupra literaturii universale. In literatura romînă ea s-a exercitat cu deosebire asupra creaţiei literare a scriitorilor paşoptişti.
   huhuréz (Strix), gen de păsări răpitoare de noapte din familia strigidelor, fără corniţe pe cap, care se recunosc după ţipătul caracteristic. Cuibăresc în scorburi de arbori.
    Huhurez           Huhurez
    de pădure         de iarnă
 La noi trăiesc: h. de pădure (Strix aluco), lung de 40 — 43 cm, răspîndit atît în pădurile de munte cît şi în cele de şes» şi h, de iarnă (Strix uralensis), lung de 57—67 cm, răspîndit în Carpaţi, mai mult sporadic; aduce foloase prin stîrpirea rozătoarelor.
    huilă (GEOL.), cărbune mineral compact, uneori fibros
HULĂ
 729
HUMBOLDT
 sau şistos, de culoare neagră strălucitoare, dur şi sfărîmi-cios. Pe o placă de porţelan lasă o urmă cenuşie neagră; compoziţie chimică: 76—90% carbon, 4—6% hidrogen, 5% oxigen + azot, 2—15% apă. Are o putere calorică de 7 000—
9 000 kcal/kg. Este un combustibil superior şi se întrebuinţează la fabricarea cocsului metalurgic, a gazului de iluminat şi a gudroanelor. în R.P.R. se găsesc zăcăminte de h. în bazinul Petroşeni şi la Anina, Lupac, Secul, Doman şi Cozla din reg. Banat.
   hulă (NAV.), mişcare on-dulatorie a apei de la suprafaţa mărilor după încetarea unui vînt care a suflat mai mult timp din aceeaşi direcţie. Apare sub forma unor valuri a căror înălţime şi lungime depind de intensitatea vîntului care a suflat, de adîncimea mării şi de extensiunea suprafeţei mării în sensul în care a suflat vîntul. H. se deosebeşte de marea agitată prin faptul că valurile ei nu se sparg.
   huliganism (DR.), infracţiune, sancţionată de dreptul socialist şi care constă în tulburarea ordinii obşteşti prin acte, gesturi, expresii sau orice manifestări de lipsă de cuviinţă sau de respect faţă de regulile de convieţuire socialistă.
   Huli [hal] ( Kingston-upon-Huli), oraş în estul Angliei, situat la vărsarea rîului Huli în estuarul Humber, la 32 km de Marea Nordului. 303 270 loc. (1961). Important port comercial, de pescuit şi de pasageri. Industrie constructoare de maşini, chimică, de prelucrare a lemnului, alimentară; construcţii navale.
   hulub (ucr. holub „porumbel"; ZOOTEHN.; despre unele taurine), care are culoarea sură-închis sau cenuşie, amintind culoarea porumbelului sălbatic. Sînt taurine h. cele din varietatea bucşană a rasei sură de stepă din R.P.R.
   hulúbá (TRANSP.), fiecare dintre cele două prăjini prinse de crucea vehiculului (căruţă, trăsură, caretă etc.) şi între care se înhamă un cal. Se leagă de ham prin cîte o curea. H. servesc la cîrmirea şi ia oprirea vehiculului.
   Hulubei, Horia (n. 1896), fizician romín, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R., al Consiliului ştiinţific al Institutului unificat de cercetări nucleare de la Dubna (U.R.S.S.) şi al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. Are lucrări în domeniul spectroscopiei optice, şi în special în efectul Raman, al difracţiei şi spectroscopiei razelor Roentgen şi Y* al fizicii energiilor mari şi al particulelor elementare, al interacţiunilor nucleare la energii joase, al fizicii reac-torilor. S-a ocupat cu spectroscopia de mare luminozitate, a razelor Roentgen şi Y> cu ajutorul cristalelor curbe, şi de utilizarea acestor metode
H. Hulubei
noi în unele probleme de spectroscopie X. A efectuat cercetări asupra unor izotopi rari şi a mărit sensibilitatea analizei chimice prin raze X cu mai multe ordine de mărime. A întreprins, de asemenea, diferite studii asupra regimurilor tranzitorii la reactoare, asupra capcanelor de neutroni, asupra unor interacţiuni nucleare la energii medii, asupra dezintegrării mezonilor etc. H* este membru al Consiliului Mondial al Păcii şi vicepreşedinte al Comitetului naţional pentru apărarea păcii din R.P.R. Laureat al Premiului de stat.
   hulubiţe (BOT,), denumire populară a mai multor specii de ciuperci cu pălăria de diferite culori vii şi atrăgătoare (roşie, albastră, galbenă, albă-lucitoare), aparţinînd genului Russula din familia agarica-ceelor. Cele mai multe sînt comestibile şi au carnea albă,
gust dulce-acrişor şi miros plă" cut. Se întîlnesc frecvent în pădurile ţării noastre.
   „Humanite" (J’^“) /Tü-manité7, organ de presă central al Partidului Comunist Francez (din 1920). Apare zilnic la Paris. înfiinţat în 1904 de Jean J a u r é s, a fost pînă in 1920 organ al Partidului socialist francez. în timpul celui de-al doilea război mondial, H. a apărut ilegal (1939—1944), cu regularitate. Are o ediţie de duminică, care apare sub titlul „1* Humanité Dimanche".
   Humboldt, Alexander von (1769 — 1859), naturalist, geograf şi călător german. A avut un rol important în dezvoltarea cercetării ştiinţifice a Pămîntu-lui. în 1790 a călătorit prin Olanda, Belgia, Anglia şi Franţa, însoţindu-1 pe G. F o r-s t e r, ale cărui idei democrat-revoluţionare l-au influenţat, între \ 799 şi 1804, împreună cu botanistul francez A. Bonpland, a întreprins o expediţie în America de Sud, ale cărei rezultate, publicate în „Voyage aux régions equinoxiales du Nouveau Continent" (30 voi., 1805—1829) l-au consacrat ca „redescoperitorul Americii tropicale". în 1829 a făcut o călătorie în Rusia (Urali, Altai, Siberia vestică). Savant de o vastă cultură, prin activitatea sa multilaterală a contribuit la fundamentarea geografiei fizice ca ştiinţă, Ia dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţelor naturii şi a pus bazele unor discipline noi (ex. geografia plantelor, studiul vulcanismului şi al magnetismului terestru). H. a stabilit zonalitatea verticală a vegetaţiei, a introdus noţiunea de izotermă şi a întrebuinţat metoda comparativă în studierea facto-
HUMBOLDT
730
HUMUS
rilor geografici. Metodele sale de cercetare şi descriere a ţărilor vizitate au devenit un model pentru expediţiile ştiintifice ale secolului al XIX-lea. Lucrarea
Al. von Humboldt
 „Ansichten der Natur“ („Aspecte din natură", 2 voi., 1808) cuprinde descrieri deosebit de sugestive ale unor peisaje geografice. în lucrarea sa de sinteză, „Kosmos" (5 voi., 1845—1862), cercetînd natura ca un întreg, H. a urmărit să redea imaginea fizică a lumii, interdependenţa complexă a fenomenelor fizico-geografice şi repartiţia lor pe glob. Prin concepţiile sale filozofice, H. a fost un adept al materialismului ştiinţific-naturalist.
    Humboldt, Wilhelm von (1767—1835), lingvist, filozof, scriitor şi om de stat german. A întemeiat în 1810 Universitatea din Berlin şi a reprezentat Prusia la Congresul de la Viena (1814— 1815), pronun-ţîndu-se pentru unificarea Germaniei. în 1819, ca ministru, a încercat să introducă reforme liberale, fapt pentru care a fost demis. A scris sonete şi elegii clasicizante. în domeniul filozofiei istoriei, H. a fost, în esenţă, idealist. Deşi a susţinut acţiunea temporară a unor factori imprevizibili, inexplicabili, el a crezut totuşi în progresul istoric. H. este unul dintre întemeietorii metodei comparativ-istorice a studiului limbilor. în lucrarea „Despre limba kavi din insula Java" (3 voi., apărute postum, 1836 —1840), alături de idei idealiste, neştiinţifice, H. a formulat teze valoroase privind natura socială a limbii, limba ca proces creator neîntrerupt şi ca
 mijloc de comunicare de la o generaţie la alta. Studiind clasificarea morfologică a limbilor, a stabilit tipurile principale, recunoscute şi astăzi. Cercetările lui H. au dat un puternic impuls dezvoltării ulterioare a lingvisticii generale şi comparate.
   Hume [ hiu:m/, David (1711 — 1776), filozof englez i-dealist, economist şi istoric, ideolog al burgheziei conservatoare. Adept al agnosticismului şi al scepticismului, H. s-a situat, în esenţă, pe poziţiile idealismului subiectiv. După el, problema existenţei sau inexistenţei lumii externe este irezolvabilă pentru cunoaşterea omenească. Omul nu poate să cunoască decît pro-priite sale senzaţii şi reprezentări şi nu poate şti nimic despre izvorul sau cauza acestora. Cauzalitatea nu este, după H., o^ lege obiectivă a naturii, ci un fenomen subiectiv, bazat pe obişnuinţă, pe forţa asociaţiei psihologice, care cere ca anumite evenimente să urmeze după altele. H. şi-a extins scepticismul şi asupra religiei, afirmînd că existenţa lui dum-
bertăţii comerţului. El e un precursor al orientării psihologiste a economiei politice burgheze. Op. pr.:        „Tratat
despre natura umană" (1739— 1740), „Cercetare asupra intelectului uman" (1748).
húmerus (ANAT.), termen latin denumind osul membrului toracic (superior), cuprins între umăr şi cot. Humerusul formează scheletul braţului. Se articulează în partea superioară cu omoplatul şi în partea inferioară cu radius şi cubitus (articulaţia cotului).
humificâre (PEDOL.), transformarea în humus a materia-lului organic (vege- Humerus tal sau animal) incorporat solului.
   humorescă, mică piesă instrumentală cu caracter glumeţ, umoristic. A fost statornicită în muzică datorită mai ales lui Schumann, Grieg, Dvorak, Ceaikovski, Rahma-ninov.
 Allegretto scherz,artdo
P.l. Ceaikovski
 nezeu nu poate fi dovedită. Prin negarea conţinutului o-biectiv al cunoaşterii, a semnificaţiei obiective a categoriilor cauzalităţii şi legităţii, H. a subminat însă încrederea în valoarea ştiinţei şi a făcut loc religiei. Filozofia lui H* a avut ö influenţă deosebită asupra lui Kant şi a fost reluată de machişti şi de neopo-zitiviştii contemporani, care au pus-o, împreună cu cea a lui Berkeley, la temelia concepţiei lor idealist-subiective. Concepţiile filozofice ale lui H. au fost combătute de V. I. Lenin în cartea sa „Materialism şi empiriocriticism". în economia politică, H. a fost adversarul mercantilismului şi adeptul li-
   Humper dinek, Engelbert (1854—1921), compozitor, profesor şi critic muzical german. A scris muzică de scenă, opere (printre care cea mai cunoscută este „Hansel şi Gretel", 1893), în care foloseşte cîntece populare şi un limbaj influenţat de muzica lui Wagner, feerii, opere comice, muzică simfonică şi de cameră, instrumentală şi vocală.
   Hu muie şti, sat aparţinînd oraşului Tîrgu-Neamţ* Aici s-a născut Ion Creangă. Casa părintească a scriitorului este astăzi casă memorială.
   húmus (lat. humus „pămînt"; PEDOL.), material organic coloid amorf care se află în sol; are culoare neagră sau
DEVA. GALAŢi. HUNEDOARA
DEVA • GALAŢI 9 HUNEDOARA
HUNAN
731
HUNEDOARA
Humuleştî. CasamemoriaJá„I.Creangă"
brună şi este mai mult sau mai puţin rezistent la acţiunea microorganismelor. H. conţine îndeosebi carbon, oxigen, hidrogen, azot şi fosfor, care intervin în alcătuirea unor substanţe organice specifice cu molecule complexe, cu însuşiri de acizi slabi (v. acizi n u m i c i). H. asigură o bună fertilitate a solului prin substanţele nutritive pe care le conţine şi pe care le eliberează treptat prin procese chimice şi microbiologice, contribuind totodată şi la formarea structurii glomerula-re afînate, favorabile dezvoltării optime a plantelor. Se deosebesc două forme principale: h. saturat (de obicei cu calciu), care are rolul cel mai important în fertilitatea solului, şi h. acid (sau nesaturat)t care are o acţiune mai puţin favorabilă.
   Hunan, provincie în R.P. Chineză,situată la sud de fluviul Ianţzî. Suprafaţa: 210 500 km2. Populaţia: 36 220 000 loc. (1957). Centrul administrativ? Cianşa. Relief muntos şi deluros; în nord, cîmpia lacului Duntinhu. Climă subtropicală musonică. Mari zăcăminte de antimoniu, de cărbune, de minereu de fier, wolfram, zinc, mangan, molibden, staniu etc. Ramura de bază a economiei este agricultura. Culturile irigate de orez se întind pe mari suprafeţe. In sud se mai cultivă trestie de zahăr şi plante citrice; în zonele mai înalte, porumb, batate, ceai. £ răspîndită şi
cultura plantelor tehnice (iută, cînepă, rapiţă). S-au dezvoltat industria extractivă, metalurgia neferoasă (Cianşa, Siantan), construcţia de maşini, industria textilă şi alimentară.
   Hunedoara, oraş regional, situat la poalele estice ale munţilor Poiana Ruscăi, pe rîul Cerna. 56 745 loc. (1964); cu localităţile subordonate (oraşul raional Călan, centrele de tip urban Teliuc, Ghelar şi 6 comune care gravitează din punct de vedere economic spre H.), 89 550 loc. In anii regimului democrat-popular, H. a luat o mare dezvoltare, trans-formîndu-se în cel mai puternic centru al industriei siderurgice romîneşti (Combinatul siderurgic Hunedoara). Este dezvoltată şi industria chimică, bazată pe distilarea gudroanelor şi desul-furarea gazelor de cocs, industria materialelor de construcţie (var, dolomită, o fabrică de talc la Zlaşti, o suburbie a H.) şi industria alimentară. Puternica dezvoltare industrială a oraşului H. a adus după sine o mare creştere a numărului de locuitori (de peste 8 ori faţă de 1948). La poalele dealului Chizid s-a ridicat în anii puterii populare oraşul nou (Oraşul Muncitoresc). H« este şi un important centru cultural al regiunii, cu şcoli medii de cultură generală, profesionale şi tehnice, două cluburi muncitoreşti.— Istoric. H. este men-
ţionată pentru prima oară în documente în sec. al XlII-lea, ca un centru de schimb la încrucişarea unor vechi drumuri comerciale, unul dintre ele de pe vremea romanilor. In a doua jumătate a sec. al XIV-lea a fost zidită la H. o cetate, dăruită în 1409 de regele Sigismund cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, pentru meritele sale militare. Urmaşii lui Voicu, Iancu jde Hunedoara şi Matei Corvin, au transformat treptat cetatea într-un castel, care se mai păstrează şi astăzi^ In sec. al
 XVII-lea, castelului i s-a adăugat aripa de sud în forma actuală. A fost distrus de un incendiu în 1854. Restaurarea, începută în 1956, urmăreşte să-i redea aspectul original. — Regiunea H.t regiune administra-tiv-economică, situată în partea centrală a ţării. Suprafaţa:
 10 910 km2. Populaţia-.662570 loc. (1964). Este împărţită în
 6  raioane administrative, cu 14 oraşe, dintre care 3 regionale (Deva, Hunedoara, Petroşeni). Reşedinţa regiunii este oraşul Deva. Teritoriul regiunii este constituit în general din masive muntoase şi zone depresiona-re; doar în nord-est cuprinde
 o  mică porţiune din Podişul Transilvaniei (Podişul Secaşe-lor). In sud şi sud-est se întind munţi înalţi, din lanţul Carpaţilor Meridionali (partea vestică a Munţilor Cibi-nului, Munţii Şurianului, o parte a munţilor Parîng, Vîl-can, Godeanu şi Ţarcu, masivul Retezat în mare parte). Munţii Poiana Ruscăi, care intră parţial în regiunea H*, au altitudini mai mici, în zona marginală avînd mai mult aspectul unor dealuri. Spre nord aceste masive sînt limitate de valea Mureşului, care străbate în est
 o  zonă depresionară (culoarul Mureşului) şi se îngustează în vest, formînd un defileu. In nordul regiunii se întind Munţii Mureşului (partea sudică a Munţilor Apuseni), cu altitudini mijlocii, puternic fragmentaţi, cu numeroase văi şi depresiuni mici. Reţeaua hidrografică a regiunii este densă. Mureşul, care străbate regiunea aproximativ în direcţia est-vest, colectează aproape toate apele
47 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
HUNEDOARA
 732
HUNEDOARA
 regiunii; pe stînga principalii lui afluenţi sînt Sebeşul şi Streiul, iar din Munţii Apuseni primeşte numeroase rîuri mici (Ampoiul, Geoagiul etc.). Apele din extremitatea sud-estică curg spre sud (Jiul şi afluenţii săi), iar cele din nord-vest spre vest (Crişul Alb), Clima este continental-moderată, se resimte influenţa vînturilor de vest; în funcţie de relief prezintă variaţii locale (climă de munte, climă de depresiune). 41,9% din suprafaţa regiunii este acoperită de păduri (fag, stejar, conifere). Predomină solurile brune montane şi brune de pădure. Subsolul regiunii este bogat în cărbune (huilă în bazinul Petroşeni şi cărbune brun la Brad-Ţebea), minereuri de fier (Teliuc, Ghelar, Vadul Dobrei etc.), minereuri auro-argentifere (Gura-Barza, Mu-sariu, Zlatna, Certej-Săcărîmb etc.), pirite (Boiţa, Zam, Al-maşul Mare etc.), pirite cuprifere (Deva), minereuri complexe (Băiţa, Crăciuneşti, Boiţa), mercur (Valea Dosului), calcare
 (Băniţa, Pui, Crăciuneşti etc.), dolomită (Hunedoara), bazalt (Brănişca), ardezie (Deva), marmură (Alun şi Luncani), talc (Cerişor-Lelese şi Govăşdia) ş.a. Aceste zăcăminte constituie baza unei puternice industrii extractive. In anii regimului de democraţie populară, în regiunea H. s-a înregistrat o mare dezvoltare a industriei siderurgice, carbonifere, cocso-chimice şi a metalurgiei neferoaselor, ea fiind azi o puternică bază a industriei grele romîneşti. Producţia globală industrială a regiunii a fost în 1963 de 5,4 ori mai mare decît în 1950. Regiunea H. deţinea în 1963 primul loc pe ţară în producţia de minereuri de fier (65,6%), de fontă (67,7%), de oţel (62,8%), de laminate (48,8%), de cărbune (53,2%) şi de cocs metalurgic (89%). Industria siderurgică este concentrată în vestul regiunii, cu cenţrul principal Hunedoara, de care ţine şi centrul siderurgic Călan, industria carboniferă în special în sudul regiunii, în depresiunea
 Petroşeni (Combinatul carbonifer Valea Jiu-
 1             u i), iar metalurgia neferoasă în nordul regiunii. Concentrate de neferoase se obţin în numeroasele întreprinderi de flota-ţie din regiune, iar la Uzina metalo-chi-mică din Zlatna se obţin cupru, aur, argint. Industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor este reprezentată de Uzina de maşini şi utilaj minier Petroşeni, de U-zina metalurgică Cu-gir (maşini de cusut, freze etc.), de Uzina „30 Decembrie** Cu-gir (lanţuri, maşini de spălat etc.), de a-telierele de reparaţii C.F.R. Simeria, de atelierele pentru repararea utilajului minier de la Crişcior şi Alba-Iulia ş.a. Industria chimică s-a dezvoltat la H. în cadrul uzinei cocso-chimice (benzen, xilen, toluen, sulfură de carbon, sulf topit etc.), la Zlatna, în cadrul Uzinei metalo-chimice (acid sulfuric,        acid clorhidric etc.), la
 Lupeni (fire artificiale). Ia Orăştie (tananţi, prelucrare a maselor plastice, sulfat de man-gan etc.), la Petroşeni (fabrică  de         oxigen). Industria
 materialelor de construcţie produce teracotă (Deva), cărămizi (Sîntimbru şi Pricaz), cărămizi refractare (Baru-Mare), cărămizi pentru izolaţii termice şi vată minerală (Bîrcea Mică). Industria lemnului (cherestea şi lemn de mină) este concentrată la Petrila, Lonea, Bucova, O-răştie, Hunedoara, Sebeş etc.; la Petreşti este o fabrică de hîrtie. întreprinderi ale industriei uşoare există la Sebeş (textile şi marochinărie) şi Orăştie (blănărie), industrie alimentară la Deva (preparate şi conserve din carne), Alba-Iulia (morărit), Simeria (prelucrarea laptelui) ş.a. Agricultura este dezvoltată în special în direcţia creşterii animalelor (bovine, o~
HUNI
733
HURMUZESCU
vine, porcine). Păşunile şi fî-neţels naturale ocupă 25,6% din suprafaţa regiunii. în regiunile mai înalte, pe pajiştile alpine, se practică păstoritul sezonier. Cultura plantelor este restrînsă (numai 17,7% din suprafaţa regiunii este arabilă); suprafeţe mai mari ocupă culturile de gríu, porumb, cartofi şi legume. Viticultura este dezvoltată în estul regiunii, în raioanele Alba şi Sebeş, iar pomicultura în raioanele Uia, Haţeg, Orăştie şi Brad. în 1963 existau în regiunea H. un institut de învăţămînt superior (Institutul de mine Petroşeni), 691 de şcoli de cultură generală, 602 cămine culturale şi case de citit, 528 de biblioteci publice, 244 de cinematografe şi 8 muzee. Organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Hunedoara şi al Sfatului popular regional: „Drumul socialismului".
   huni, triburi nomade asiatice, de neam turanic, menţionate pentru prima oară în mod sigur în vechile cronici chineze, spre sfîrşitul sec. al
III-lea  î.e.n., cînd ei s-au constituit într-o mare uniune de triburi. în sec. I î.e.n. s-au despărţit în două mari ramuri:
h.  de sud, care au rămas în regiunea din nordul Chinei, şi h. de nord, care au migrat spre Asia Centrală, iar după aceea în Europa. în sec. al
IV-lea   e.n., h» au trecut Donul şi, înfrîngînd pe goţi, au ajuns pe teritoriul ţării noastre, sta-bilindu-se apoi în Panonia, unde şi-au organizat centrul puterii lor. Sub conducerea lui Attila, cel mai de seamă şef al lor, au făcut incursiuni de pradă în Imperiul roman, ajungînd pînă în Galia, unde au fost înfrînţi de Aetius, la Mauriacus Campus (Cîmpiile Catalaunice, lîngă Troyes), în anul 451. După moartea lui Attila (453) şi în urma înfrîngerii, în acelaşi an, a h. pe rîul Nedao de către o coaliţie condusă de gepizi, uniunea de triburi hunice s-a destrămat.
   Huniazi, familie de cneji romîni din Transilvania, înnobilată de coroana ungară la începutul sec. al XV-lea, cînd Voicu (tatăl lui Iancu de Hunedoara) şi fraţii săi au primit
 47*
cetatea şi domeniul Hunedoarei (1409). Familia H. numără printre membrii ei pe Iancu de Hunedoara şi pe Matei Corvin, rege al Ungariei.
  Hunt fhant7, James Henry Leigh (1784—1859), scriitor şi publicist   englez, prieten
cu Shelley, Byron şi Keats. A fost întemniţat din cauza radicalismului său politic şi a atacurilor   îndreptate îm-
potriva monarhiei. Prin poemul epic „Poveste din Rimini" (1816) s-a afirmat ca unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii democratice de poezie „Cockney". Opera sa de critic literar cuprinde antologii critice  („Imaginaţie şi
fantezie", 1844; „Spirit şi umor", 1846 ş.a.), culegerea de eseuri „Conversaţii în timpul mesei" (1851), precum şi studiul intitulat „Lord Byron şi unii dintre contemporanii săi" (1828). A fundat ziarele „The Examiner" (1808), „The Indicator" (1819) şi „The Liberal" (1822).
  Hunt [hant], William Hol-man (1827—1910), pictor şi gravor englez, unul dintre întemeietorii grupului prerafaelit. Orientîndu-se spre o pictură de alegorii şi simboluri idealiste, aproape mistice („Lumina lumii", „Triumful inocenţilor" etc.), H. a rămas străin chiar şi de slabele elemente de protest social care apar în scrierile unora dintre partizanii acestui grup. în compoziţiile sale a tratat naturalist detaliile şi a folosit culori crude, nearmonizate.
  „Hunţi“ (,,Hongqi“) , organ de presă teoretic şi politic al C.C. al Partidului Comunist Chinez. A fost înfiinţat în
1958.  Apare bilunar la Pekin.
  hurale de deputaţi ai ©armenilor muncii, organe locale ale puterii de stat în R.P. Mongolă. împreună cu Marele Hural Naţional, organul suprem al puterii de stat, ele formează sistemul organelor reprezentative şi constituie baza politică a conducerii din această ţară socialistă.
  Húrban* Vaj an sklf, Sveto-zár Miloslav (1847—1916), scriitor slovac. A debutat cu culegerea de versuri „Tatra şi marea" (1879). Nuvela „Umbre zbu-
rătoare" (1883) şi romanéle „Ramură uscată ‘(1884), „Rădăcină şi lăstare" (1895—1897) o-glindesc viaţa păturii de mijloc din Slovacia de la sfîrşitul secolului trecut. Ca om politic, H. a luptat pentru apropierea dintre romînii şi slovacii din Austro-Ungaria.
  Hurezi, complex mănăstiresc de mare valoare arhitecturală şi artistică din reg: Argeş, ctitorie a domnului Constantin Brîncoveanu. Clădirile care-1 compun şi decoraţia lor sculptată, ca şi frescele, sînt opera unor pricepuţi meşteri locali, printre^ care Manea, „vătaf de zidari", pietrarul Vucaşin, lemnarul Istrate şi zugravii Constantin, Marin, Preda ş.a. Lucrările au fost realizate între 1691 şi 1697. Incinta, construită simetric după principii compoziţionale proprii Renaşterii, cuprinde un foişor şi o colonadă specifice stilului brîncovenesc.
  hurmúz, mărgăritar fals, de sticlă, importat în trecut din localitatea Ormuz de pe malul golfului Persic.
  Hurmuzaki, Eudoxiu (1812
—  1874), istoric şi om politic romín. Luptător pentru drepturile romînilor din Imperiul habs-burgic. Pe tărîm ştiinţific s-a preocupat de adunarea documentelor latine şi germane referitoare la romîni. Opera sa „Fragmente zur Ge-schichte der Rumanen" (5 voi., 1878—1886) cuprinde ^ documente diplomatice privind istoria Romîniei, însoţite de unele comentarii. — Colecţia H., colecţie de documente externe privitoare la istoria romînilor, publicată de Academia Romînă începînd din
1887.   Are 44 de volume, care cuprind documente adunate de mai mulţi istorici. A fost numită astfel în amintirea lui Eudoxiu Hurmuzaki, care a adunat documentele pentru primele 11 volume (1874— 1899).
  Hurmuzescu, Dragomir (1865—1954), fizician romín,
cunoscut pentru contribuţiile sale în domeniul electricităţii şi fizicii razelor X. A colaborat cu soţii Curie. A construit electroscopul care-i poartă numele, avînd ca material izolant
 HÚRON
 734
HUŞI
dielectrina, şi care a fost utilizat în multe laboratoare pentru cercetarea proceselor de ioni-zare şi a proceselor radioactive. A efectuat una dintre primele
D. Hurmuzescu
măsurători exacte ale raportului dintre unitatea electromagnetică şi unitatea electrostatică a unei mărimi fizice. Spre sfîrşitul activităţii, H. a reuşit să învingă influenţa idealismului fizic, ajungînd la concluzia că oricărei forme de mişcare îi corespunde un suport material.
   Húron [hiúr?n], lac în A-merica de Nord, din sistemul Marilor Lacuri, situat la graniţa dintre S.U.A. şi Canada. Suprafaţa: 59 600 km2. Adîn-cimea maximă: 228 m. Comunică cu lacurile Michigan, Lacul Superior şi Erie. Bogat în peşte. Este navigabil, cu excepţia lunilor de iarnă. Principalele porturi situate la acest lac: Midland (Canada), Alpena, Cheboygan (S.U.A.).
   huróni, trib indian din familia de limbi ajgonkine, care locuia la marginea lacurilor Huron şi Ontario, în nordul S.U.A. şi în sudul Canadei. In sec. al XVII-lea erau constituiţi într-o puternică formaţiune politică. Au fost aproape exterminaţi în timpul expansiunii colonizatorilor europeni dinspre ţărmul Oceanului Atlantic spre interiorul continentului. Azi mai trăiesc abia cî-teva sute de huroni.
   huroniană, catena — (STRAT.), catenă muntoasă formată în urma mişcărilor orogenice care au avut loc în arhaic. Resturile acestei catene se găsesc în scutul canadian (la nord de regiunea Marilor Lacuri), în Insulele Hebride, în nordul Scoţiei, în
regiunea de sud şi est a scutului baltic şi pe marginea sudică a scutului siberian.
   Hus, Jan (1369—1415), reformator religios, ideolog al mişcării populare antifeudale a cehilor pentru independenţă şi cultură naţională din sec. al XV-lea. A fost magistru şi rector al Universităţii din Praga. In predicile sale, H. s-a ridicat împotriva dogmelor bisericii catolice, a situaţiei ei de mare proprietar feudal, a luxului inutil al ritualului catolic şi împotriva corupţiei clerului înalt. învăţătura lui H. exprima la început interesele orăşenilor cehi, dar pe măsura ascuţirii luptei de clasă ea s-a împletit cu ideologia revoluţionară a poporului, care a îmbrăcat forma ereziei. Conflictul dintre biserica catolică şi H. s-a ascuţit şi mai mult după 1409, cînd acesta a luat apărarea
                                                     J. Hus
învăţăturii lui Wycîif. Chemat în faţa Conciliului din Constanţa (1414—1415), a fost acuzat de erezie, condamnat şi ars^ pe rug. Scriindu-şi, în ultima perioadă a vieţii, operele exclusiv în limba cehă, H. a devenit creatorul limbii literare cehe.
   húsár, ostaş din cavaleria uşoară ungară, constituită încă în sec. al XV-lea. Termenul s-a răspîndit şi în restul Europei, unde s-au numit h. ostaşii unor corpuri de cavalerie existente pînă la primul război mondial.
   húsa (TEHN.), învelitoare de pînză, de obicei impermeabilă, folosită pentru protejarea anumitor piese, maşini, materiale sau obiecte contra prafului, a umezelii etc.
   husiţi, adepţi şi continuatori ai învăţăturii lui Jan Hus, aparţinînd unor pături sociale cu ţeluri social-politice şi orientări ideologice diverse:         a)
calixtiniiy aripa de dreapta, formată din orăşeni şi nobilimea mică şi mijlocie, cu un program anticatolic, îndreptat şi împotriva arbitrarului feudalilor germani; b) taboriţii, aripa de stînga, formată din meseriaşi şi ţărani, cu un program social antifeudal; c) hiliaştii (sau picarzii), aripa de extremă stîngă, alcătuită din plebea oraşelor şi satelor, care propaga ideile comunismului primitiv, negînd orice fel de proprietate. In cursul dezvoltării mişcării revoluţionare husite, hiliaştii au fost înfrînţi de către taboriţi, iar calixtinii au trădat, aliindu-se cu biserica catolică şi cu feudalitatea germană. Luptele interne din mişcarea husită au uşurat în-frîngerea ei definitivă. Ideile h* s-au răspîndit şi în Moldova şi în Transilvania în sec. al XV-lea şi au avut o oarecare influenţă (mai pregnantă în Transilvania). Unii istorici şi filologi (N. Iorga, I.-A. Candrea, S. Puşcariu, N. Cartojan ş. a.) atribuie acestei influenţe primele traduceri de texte religioase în limba romînă.
   Hussein I (n. 1935), rege al Iordaniei (din 1952).
   Husserl, Edmund (1859 —
1938), filozof idealist german, fondatorul fenomenologiei, care ocupă un loc important în filozofia burgheză contemporană. Imbinînd idealismul subiectiv cu elemente idealist-obiective, H. a susţinut că obiectul filozofiei îl constituie obiectele ideale supra-sensibile, care formează domeniul „conştiinţei pure", ruptă şi opusă realităţii materiale, creierului uman şi psihicului individual, şi care pot fi cunoscute numai prin intuiţie. H. concepea intuiţia într-un spirit iraţionalist, asemănător cu cel bergsonian sau cu cel al „filozofiei vieţii". Concepţiile lui i-au influenţat pe existenţialişti, în special pe M. Heidegger.
   Huşi, oraş raional în reg. Iaşi, reşedinţă de raiori. 19 870 loc. (1964). Industrie de interes local (alimentară,
HUTTEN
735
HUYGENS
a materialelor de construcţii, a lemnului). Important centru viticol. — Raionul H., raion administrativ, cu 127 920 loc. (1964). Economie agricolă: viticultură, culturi de cereale şi de plante industriale. Industrie de interes local (alimentară, a materialelor de construcţii etc.).
   Hutten, Ulrich von (1488— 1523), umanist german şi om
U. von Hutten
politic, ideolog al clasei cavalerilor, unul dintre conducătorii răscoalei acestora din 1522—1523. Ţelul său politic a fost întărirea puterii imperiale, sprijinită de mica nobilime. H. a participat la redactarea celebrei satire „Scrisorile unor oameni obscuri**, îndreptată împotriva clerului catolic şi a scolasticii. Pamfletul intitulat „Vadiscus sau trinitatea romană** (1520) reprezintă a-pogeul satirei sale anticatolice.
   huţul (ZOOTEHN.), rasă de cai mici de munte (înălţimea ia greabăn 1,20- 1,25 m), ageri, rezistenţi, buni pentru tracţiune si samar. Se creşte în regiunile muntoase ale ţării noastre.
   huţuli, populaţie puţin numeroasă (circa 40 000) care trăieşte în regiunea izvoarelor Şiretului şi Ceremuşului, în munţii Cernahora (U.R.S.S.), în Munţii Maramureşului (R.P.R.) şi în regiunea obci-nelor bucovinene (R.P.R. şi U.R.S.S.). H. vorbesc o limbă slavă, cu numeroase împrumuturi din romînă şi germană. Au un folclor bogat.
   Huxley [háxli7, Aldous Leo-nard (1894 — 1963), scriitor englez. A debutat cu poezii simboliste („Roata de foc“, 1916;
„Leda“, 1920). Este reprezentantul unui intelectualism sceptic care a evoluat spre misticism. Fără a fi lipsite de unele elemente de critică socială, romanele sale sînt însă dominate de pesimism. în cel mai cunoscut dintre ele, „Contrapunct** (1928, trad. rom.), înfăţişează cu mijloace originale mediul intelectualităţii burgheze şi criza ideologică a acesteia. După stabilirea în S.U.A., tendinţele negative ale creaţiei sale, influenţată de utopia ştiinţifică-fantastică iraţionalistă, s-au accentuat. Lucrarea sa filozofică intitulată „Filozofie veşnică" (1945) este o apologie a gîn-dirii mistice.
   Huxley [háxli], Thomas Henry (1825—1895), naturalist englez, colaborator apropiat al lui Ch. Darwin şi unul dintre cei mai de seamă popularizatori şi apărători ai învăţăturii acestuia. Prin cercetările sale în domeniul zoologiei, anatomiei comparate, embrio-logiei, paleontologiei, antropologiei şi geologiei, H* a adus contribuţii importante la afirmarea şi la fundamentarea concepţiei evoluţioniste. Pe plan
Th. H. Huxley
filozofic, H. se socotea adept al lui Hume, promovînd concepţii agnostice; el este chiar creatorul termenului de agnosticism. Ca savant însă, H. s-a situat pe poziţiile materialismului naturalist-ştiinţific. Op. pr.: „Despre locul omului în rîndul fiinţelor organice"
(1863).
   Huygens [höihsns], Chris-tiaan (1629—1695), fizician, matematician şi astronom o-landez;a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi
al Societăţii Regale din Londra. H. a elaborat teoria clasică a mişcării pendulului şi a arătat că oscilaţia oricărui corp poate fi redusă, sub aspect
Ch. Huygens
matematic, la problema unui pendul simplu. Teoria pendulului şi teoria forţelor centrifuge au pregătit mecanica lui Newton. H. a adus o contribuţie esenţială în domeniul opticii, explicînd dubla refracţie cu ajutorul unei concepţii ondulatorii a luminii, enunţînd principiul care-i poartă numele şi care a stat mai tîrziu la baza teoriei ondulatorii a luminii, elaborată de Fresnel. Considerînd vibraţiile luminoase ca longitudinale, H* nu a putut explica polarizarea luminii, fapt care a constituit pînă la Fresnel punctul nevralgic al teoriei ondulatorii. A construit numeroase dispozitive mecanice şi optice (maşini cu pendul, telescoape. microscoape etc.) şi primul ceas cu pendul (1657). Lui H. îi aparţine prima lucrare ştiinţifică de calcul al probabilităţilor. A descoperit (1657) cel mai mare satelit al lui Saturn (Titan) şi a indicat forira inelului care înconjură această planetă. Op. pr.: „Tratat despre lumină" (1690), „Diop-trica" (1690). — (FIZ.) Principiul lui H., principiu descoperit de H., în 1690, relativ la propagarea unei mişcări vibratorii, care permite ca, după poziţia frontului de undă într-un anumit moment, să se afle poziţia lui în momentele următoare. Conform acestui principiu, orice punct al mediului în care a ajuns frontul de undă (notat cu 1 pe figură)
HUYSMANS
 736
poate fi considerat ca o sursă riouă, independentă de unde elementare, în formă de suprafeţe semisferice; noul front de undă (notat cu 2 pe figură)
este înfăşurătoarea tuturor undelor elementare semisferice care au luat naştere. In regiunile unde se suprapun, undele se anihilează reciproc. P. lui H, a dat posibilitatea să fie explicate fenomenele de difracţie.
   Huysmans [iiismâs], Joris Kari (1848— 1907), scriitor francez. A început prin a scrie romane naturaliste („Surorile Vatard“, 1879), pentru a evolua apoi spre simbolism. Cu romanele „Pe cursul apei“ (1882) şi „De-a-ndoaselea“ (1884) s-a îndreptat spre antirealismul estetizant şi mistic, iar în ultima parte a vieţii a scris romane de inspiraţie catolică („Catedrala*1, 1898).
   huzmet (In evul mediu, în ţările romíné) 1. Dar omagial. 2, Dare apăsătoare în
general. 3. Denumirea veniturilor ţării, exploatate de domni şi de boieri în folosul lor (h. dijmăritului, h* spătăriei). 4. Slujbă, serviciu.
   Hviezdoslav (pseudonimul lui Országh Pavol) (1849-1921), scriitor slovac de orientare romantică. In poeziile sale lirice, cuprinse în ciclurile „Ră-murele“, „Plimbare primăvara“, „Plimbare vara“, Hviezdoslav cîntă natura patriei şi viaţa poporului slovac. Ciclul „Sonete însîngerate" (1919) conţine un zguduitor protest contra războiului imperialist, iar drama în versuri „Irod şi Irodiada“ (1909), o vehementă condamnare a intoleranţei şi samavolniciei claselor asupritoare.
   Hyade (ASTR.), roi deschis de stele în formă de V oblic în constelaţia Taurului; principala Iui stea este A 1 d e-b a r a n.
   Hyde Park [haid pa:c /, parc în Londra, cu o suprafaţă de 158 ha, loc tradiţional pentru mitinguri şi demonstraţii politice.
   Hyderabad        [ hâidardbed],
oraş în India, centrul administrativ al statului AndhraPra-desh. 1252340 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (material rulant, armament), textilă, de sticlărie, de hîrtie, alimentară; meşteşuguri. Universitate.
   Hyderabad [hâidzrzbed], oraş în Pakistanul de Vest, situat pe cursul inferior al fluviului Ind. 241 800 loc. (1951). Port fluvial. Industrie textilă, de pielărie şi ciment; meşteşuguri. Universitate.
 HYSTASPE
   Hygeea (gr. hygeia „sănă-tate“), zeiţă a sănătăţii în mitologia greacă, după unele tradiţii fiică, după altele soţie a lui Asclepios.
   Hypatia din Alexandria (370—415), învăţată renumită, matematician, astronom şi filozof, adeptă a neoplatonismului. A predat filozofia Ia Muzeul din Alexandria şi a scris comentarii la operele lui Platón, Arisţotel si ale altor filozofi greci. A fost ucisă de un grup de creştini fanatici.
   Hyperides, orator şi om politic grec, prieten al lui Demostene, unul dintre conducătorii partidului antimace-donean din Atena. In 322 î.e.n.r în timpul răscoalei antimace-donene din Grecia, a fost prins şi executat de macedoneni*
   Hypnos (gr. hypnos „somn“), zeul somnului în mitologia
                                                 Thanatos şi Hypnos
greacă, fiul Nopţii, frate gea~ măn cu Thanatos (Moartea). Era considerat ca un zeu binefăcător, care aduce oamenilor odihna şi potolirea durerilor» Hystaspe, satrap persan* tatăl regelui D a r i u s I. Este pomenit în „Scrisoarea a III-a“ a lui M. Eminescu, în versurile care se referă la expediţia lui Darius împotriva sciţilor.
   i,    a zecea literă a alfabetului limbii romíné; sunetul notat prin această literă. Este cea mai închisă vocală, nerotunjită, din seria anterioară.
   I     (LOG.), simbol pentru judecata particular-afirmativă. Se notează cu I, de exemplu, judecata: „Unele elemente chimice sînt radioactive". V. şi pătratul logic.
   Iablocikov, Pavel Nikola-evici (1847—1894), electroteh-nician şi inventator rus. A inventat, în 1876, lampa cu arc electric fără regulator, a construit un nou tip de lampă electrică, cu bară de caolin incandescent încălzită electric (1877), şi a iniţiat folosirea curentului alternativ monofazat şi a condensatoarelor. A construit un tip original de generator de curent alternativ şi a inventat un tip de bobină de inducţie.
   Iablonoi, munţi în Uniunea Sovietică, în Transbaikalia. Lungimea:      circa 1 000 km;
altitudinea maximă: 1 769 m. Pînă la 1 200—1 400 m munţii sînt acoperiţi de conifere; mai sus apare vegetaţie alpină.
   iac (Poephagus grunniens), specie de mamifer din familia bovidelor, cu corpul masiv şi cu o cocoaşă pe ceafă. Blana este deasă şi lungă, de culoare
Iac
brună. I. domestic este folosit în regiunile de munte din Asia Centrală ca animal de tracţiune. In stare sălbatică trăieşte în Tibet.
   Iachint, primul mitropolit al Ţării Romîneşti (1359— 1372), fost episcop al Vicinei.
   Iacob, Caius (n.        1912),
matematician romín; membru al Academiei R.P.R., profesor la Universitatea din Bucureşti. A adus contribuţii în domeniile mecanicii fluidelor, analizei matematice şi s-a preocupat îndeosebi de mişcările plane ale fluidelor incompresibile, de mişcările la mari viteze subsonice şi supersonice, de soluţiile şi soluţiile aproximative în dinamica gazelor, precum şi de probleme la limită din teoria potenţialului. Op. pr.: „Introducere matematică în mecanica fluidelor" (1952). Laureat al Premiului de stat.
   Iacob-Deal, sat al comunei Turcoaia, raionul Măcin, reg. Dobrogea, situat la poalele dealului cu acelaşi nume. Centru de extracţie şi de prelucrare a granitului.
   lacobeni, localitate de tip urban, în reg. Suceava, situată pe valea Bistriţei. 5 010 loc. (1964). Exploatări de mangan şi de calcar. Fabrică de cherestea, de var; cuptoare pentru prăjirea minereului de mangan.
   iacobini» reprezentanţi ai aripii democrat-revoluţionare în perioada revoluţiei franceze din 1789—1794. S-au numit astfel pentru că ţineau şedinţe în biblioteca mănăstirii Sf. Iacob din Paris. Cei mai de seamă dintre conducătorii i. au fost M. Robespierre, J. P. Marat,
G.J. Danton şi L.A. Saint-Just. în fruntea maselor populare, i* au răsturnat monarhia (10 august 1792) şi au înfrînt pe girondinii contrarevoluţionari (31 mai—2 iunie 1793), instaurînd dictatura iacobină, a cărei forţă a constat în legătura strînsă cu poporul. Pentru a apăra revoluţia, i. au instaurat teroarea revoluţionară ca măsură excepţională împotriva re-acţiunii interne şi externe. Componenţa socială eterogenă a dus la creşterea şi la ascuţirea contradicţiilor în sinul blocului iacobin şi la fracţionarea lui în grupări politice, şi anume: de centru, în frunte cu Robespierre; de dreapta, în frunte cu D a n t o n; de stînga, în frunte cu Hébert, care duceau o luptă îndîrjită între ele. înlăturarea grupărilor lui Hébert şi Danton a avut drept consecinţă îngustarea bazei sociale a dictaturii iacobine, care a fost răsturnată la 9 termidor (27 iulie) 1794 de lovitura contrarevoluţionară a marii burghezii. I. au intrat în istoria revoluţiilor democratice ca figuri de mari revoluţionari, îacobovici, Iacob (1879— 1959), chirurg romín; a fost profesor la Facultatea de medicină din Cluj şi apoi la cea din Bucureşti. I. este unul dintre organizatorii şi fondatorii Facultăţii de medicină din Cluj. A adus contribuţii de seamă în chirurgia ulcerului duodenal nerezecabil, în chirurgia de război, în arteriologia fetală, în ar-teriografia chirurgicală, în chirurgia litiazei biliare, în fiziologia paratiroidelor etc. A preconi-nizat şi a introdus în practică
 IACOB STUART
738
 IALOMIŢA
 operaţia de rezecţie concomitentă a coastei întîi şi a nervului frenic (operaţia Iacobovici).
   lacob Stuart, rege al Scoţiei (1567—1625), sub numele de lacob al VI-lea, şi al Angliei (1603—1625), sub numele de lacob I. Reprezentant al păturilor celor mai reacţionare, lacob Stuart a urmărit întărirea regimului absolutist, ceea ce a provocat o largă opoziţie a forţelor antifeudale.
   Iacopone da Todi (c. 1230—1306), poet italian, unul dintre cei mai de seamă poeţi lirici ai timpului său. Pentru atitudinea lui antipapală, a fost excomunicat şi întemniţat. El a exprimat cu putere şi sensibilitate sentimentele antifeudale ale maselor populare, biciuind nepotismul, avariţia şi perfidia papii Bonifaciu al VlII-lea („Cîntec de închisoare*1)* Poet al simţămintelor delicate, I* da T. a cîntat în versuri de adînc lirism sentimentul matern („Mater Dei") şi frumuseţile patriei („Laude44). Utilizînd un limbaj poetic în care predomină cuvîntul de circulaţie populară, a mînuit cu măiestrie paradoxul şi repetiţia*
   Iafet, potrivit legendelor biblice, unul dintre cei trei fii ai miticului patriarh Noe. Religiile mozaică şi creştină îl socotesc, alături de fraţii săi Sem şi Ham, reîntemeietor al seminţiei omeneşti în urma „potopului**.
   Iagelloni, dinastie polonă (1386—1572) de origine lituană întemeiată de ducele lituan Vladislav al II-lea Iagello. In sec. XV—XVI, unii dintre regii Boemiei şi ai Ungariei au aparţinut acestei familii.
   Iagnov, Simion (1892 — 1957), clinician romín. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei R.P.R. S-a ocupat în special de problema patologiei clinice a sîn-gelui, de patologia ficatului, de boala ulceroasă etc. în cercetările sale, I. a folosit pe larg experimentul fiziopatologic. Laureat al Premiului de stat.
   iaht (NAV.) 1. Navă cu pînze sau cu propulsie mecanică, care dispune de amenajări confortabile pentru un număr mic de pasageri şi
   este folosită pentru călătorii de plăcere. Iahturile mari cu pînze sînt de obicei înzestrate cu arboradă, greement şi vela-tură, ca şi goeletele, iar cele mici ca şi cuterele. 2. Ambarca-ţie cu forme fine, echipată în general cu arboradă, greement şi velatură, ca şi cuterele, şi folosită pentru regate internaţionale. Se mai numeşte iaht de cursă.
   Iahve (cuvînt ebraic în-semnînd „cel ce este4*), numele lui dumnezeu în religia mozaică, revelat lui Moise potrivit Bibliei. Pronunţarea lui fiind interzisă, deoarece era considerat sacru, credincioşii îl înlocuiau prin denumirile Adonai sau Elohim. în literatura creştină apare adesea în forma alterată Iehova. Cultul lui I. reprezintă faza monoteistă a religiei vechilor evrei.
   iaila, termen prin care sînt denumite păşunile de vară din Munţii Crimeii. Ca nume propriu, Iaila denumeşte zona superioară a munţilor din sudul Crimeii (cu altitudinea maximă 1 545 m, în vîrful Roman-Koş), reprezentată prin întinse suprafeţe netede, cu relief carstic, acoperite de păşuni de munte, în mare parte cu caracter xerofitic. Uneori denumirea se foloseşte pentru întregul şir sudic al Munţilor Crimeii.
   iáka (FITOTEHN.), soi de tutun oriental, considerat ca hibrid între Nicotiana tabacum varietatea havanensis şi Mco-tiana tabacum varietatea macro~ phylla. Intră în componenţa tutunurilor superioare. Se mai numeşte /. de Macedonia.
   lakobi, Boris Semionovici (1801 —1874), electrotehnician şi fizician rus, de origine germană. A fost membru al A-cademiei de Ştiinţe din Pe-tersburg. în 1834 a construit primul motor electric cu utilizare practică, iar în 1838 a realizat primul sistem de propulsie cu motor electric a unei bărci. Este autorul primelor lucrări de teorie a motoarelor electrice. împreună cu
E. H. Lenz a elaborat metoda balistică de măsurare a mărimilor magnetice. A inventat în 1838 galvanoplastia, punînd astfel bazele galvanotehnicii.
în 1843 a construit prima linie de telegraf subterană şi primele cabluri electrice subterane, folosind totodată şi transpoziţia conductoarelor. A realizat mai multe dispozitive pentru amorsarea electrică de la distanţă a minelor, în care scop a folosit un tip original de bobină de inducţie.
   Iakobson, August Mihke-levici (1904 — 1963), scriitor sovietic eston. I. s-a afirmat mai ales ca dramaturg. Piesele sale oglindesc principalele etape din istoria contemporană a Estoniei, drumul acesteia spre socialism („Viaţa în citadelă4*, 1946, trad. rom.; „Două lagăre**, 1948, trad. rom., ş.a.). Drama „între zi şi noapte*4 (1950, trad. rom.) şi satira dramatică „Şacalii4* (1951, trad. rom.) sînt consacrate demascării modului de viaţă capitalist. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Iakovlev, Aleksandr Ser-gheevici (n. 1906), constructor de avioane sovietic. Erou al Muncii Socialiste. A construit mai multe tipuri de avioane cu elice şi cu reacţie (în special de vînătoare), precum şi elicoptere. Cu elicopterul IAC (HK)-24 au fost stabilite mai multe recorduri mondiale. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Iakutsk, oraş în U.R.S.S.» centrul administrativ al R.S.S.A* Iakute, port pe fluviul Lena. 79 000 loc. (1962). Industrie de prelucrare a lemnului, de reparaţii mecanice, de materiale de construcţie, de pielărie, de cărămizi refractare, alimentară. Centru cultural al R.S.S.A- Iakute, oraşul are o filială a Departamentului siberian al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., o universitate, numeroase şcoli tehnice, muzee, două teatre.
 Ialomiţa, afluent al Dunării (414 km). Izvorăşte din masivul Bucegi (în apropiere de vîrful Omul), formează în cursul superior o serie de chei (cheile Tătarului, Zănoagei, Orzei), străbate zona subcarpatică şi apoi, pe direcţia vest-est, Bărăganul, vărsîndu-se în Dunăre la Piua Pietrii. Din zona muntoasă şi deluroasă
IALOMITEANĂ
739
IAMBLICHOS
Valea Ialomiţei în cursul superior
 de-al doilea război mondial
 primeşte cîţiva afluenţi, dintre care singurul important este Prahova. în cursul inferior nu primeşte nici un afluent. în cîmpie, valea L este asimetrică; malul drept este înalt, iar malul stîng jos, cu numeroase limane f luviatile de-a lungul lui, care însă nu-şi varsă apele în I. Apele I. sînt folosite pentru hidroenergie în zona de munte (lacul de acumulare Scropoasa, cu hidrocentralele Dobreşti şi Moroieni) şi pentru irigaţii în zona de cîmpie.
   iaiomiţeână (ZOOTEHN.), varietate de vaci şi de cai aparţinînd raselor autohtone din R.P.R., formate în condiţiile de viaţă din şesul Dunării, pe valea rîului Ialomiţa. Varietăţile ialomiţene de vaci şi de cai sînt pe cale de transformare prin încrucişări cu diferite rase a-melioratoare.
   Ialta, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, situat la poalele munţilor din sudul Crimeii, pe litoralul Mării Negre.
 34 100 loc. (1956). Climă şi vegetaţie de tip mediteranean. Este cea mai importantă staţiune balneoclimatică din Cri-meea, cu numeroase sanatorii şi case de odihnă, împreună cu staţiunile din împrejurimi (Livadia, Massan-dra, Gaspra, Koreiz, Gurzuf ş.a.), Ialta formează un complex balneoclimatic. Industrie alimentară (conserve de peşte, produse lactate, băuturi alcoolice). — Conferinţa de la /., conferinţă a conducătorilor celor trei puteri aliate în cel
(U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia), care a avut loc între 4 şi 12 februarie 1945, la Ialta, în Crimeea. La această conferinţă s-au stabilit şi s-au pus de acord planurile militare ale celor trei mari puteri în scopul înfrîngerii definitive a Germaniei hitleriste şi au fost elaborate principiile politicii comune a aliaţilor pentru organizarea unei păci trainice şi a unui sistem de securitate. Conferinţa a proclamat principiile politicii aliaţilor faţă de Germania în perioada postbelică, stabilind ca obiective ale acestei politici lichidarea militarismului german şi a nazismului, crearea de garanţii reale ca Germania să nu mai poată viola niciodată pacea. De asemenea s-a mai ho-tărît înfiinţarea unei organizaţii internaţionale generale pentru menţinerea păcii şi securităţii, convocarea la 25 aprilie
1945,   Ia San Francisco, a unei conle-iinţe a Npţiunilor Unite pentru elaborarea Cartei acestei organizaţii şi s-a a-doptat, în privinţa procedurii de votare în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite,
principiul unanimităţii membrilor permanenţi.
   Ialuţzean (Amnokkan), fluviu în estul Asiei, la graniţa dintre R.P. Chineză şi R.P.D. Coreeană (813 km). Izvorăşte din muntele vulcanic Baitou-şan (R.P.D. Coreeană) şi se varsă în Golful Coreii de Vest din Marea Galbenă. Navigabil în cursul inferior. Pe I., în apropiere de Suphun, s-a construit cea mai mare hidrocentrală din R.P.D. Coreeană.
   Iamal, peninsulă în U.R.S.S. în nord-vestul Siberiei, între golful Obi la est şi golful Bai-daraţk (Marea Kara) la vest. Suprafaţa: circa 122 000 km2. Relieful este format dintr-o cîmpie joasă, mlăştinoasă, cu numeroase lacuri. Climă aspră; îngheţul peren acoperă întreaga peninsulă. Bogată în animale sălbatice cu blănuri scumpe.
   iamb (STIL.), picior de vers compus din două silabe: prima scurtă (în prozodia antică) sau neaccentuată (în cea modernă), a doua lungă (în prozodia antică) sau accentuată (în cea modernă) (ex. aveâ, oraş).
   Iamblichos (?—c. 330e.n.)# filozof mistic, fondatorul şcolii siriene a neoplato-
Ialta. „Cuibul rîndunelelor“
 IÁMBÓL
740
IANCU DE HUNEDOARA
nismului. A împins la extrem misticismul neoplatonic, situînd între principiul spiritual suprem şi natură diferite categorii de zei, demoni, îngeri, semizei etc., dispuşi într-o complicată ierarhie.
   Iamhol, oraş în R.P. Bulgaria, situat pe cursul mijlociu al rîului Tundja. 45 000 loc. (1958). Industrie alimentară (mori, fabrici de conserve etc.) şi textilă.
   Ianca, lac sărat în Cîmpia Brăilei, lîngă localitatea cu acelaşi nume. Suprafaţa: 3,32 km2. în anii foarte secetoşi
S0clC â
   Ian Ciu (c. 395—335 î.e.n.), filozof materialist chinez. A criticat religia şi credinţa în nemurirea sufletului. A promovat, în opoziţie cu confucianismul, o doctrină morală întemeiată pe recunoaşterea nevoilor şi năzuinţelor fireşti ale individului.
   Iancovici de Mirievo, Teodor (sec. XVIII), pedagog sîrb, originar din Banat. A activat între 1773 — 1782 ca director al şcolilor romîneşti şi sîrbeşti din Banat, înfiinţînd numeroase şcoli. Invitat în Rusia (1782), a participat în această ţară la organizarea în-văţămîntului, aducînd o contribuţie importantă la pregătirea „Regulamentului şcolilor pentru popor" (1786) şi la elaborarea cîtorva manuale pentru şcolile populare ruseşti, printre care un manual de metodică.
   Iancu, Avram (1824—1872), democrat revoluţionar romín, unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848—1849 din Transilvania. S-a născut la Vidra, în Munţii Apuseni, din părinţi ţărani. A studiat dreptul la Cluj. în preajma izbucnirii revoluţiei făcea parte dintre fruntaşii tinerei intelectualităţi romîneşti transilvănene, luptătoare pentru eliberarea socială şi naţională a romînilor din Transilvania. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de Ia B I a j din 30 aprilie, 15—17 mai şi 15—25 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rîndurile cărora şi-a cîştigat o mare popularitate. Tărăgănarea aplicării şi în Transilvania
a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale romînilor şi votarea de către Dieta din Cluj a unirii Transilvaniei cu
Avram Iancu
Ungaria au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare romíné şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. I. a devenit conducătorul oştii ţărăneşti revoluţionare, în fruntea acestei oşti, I. a organizat temeinic apărarea Munţilor Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale oştilor, superioare ca număr şi ca armament, ale nemeşimii maghiare, cîştigîndu-şi astfel re-numele de „craiul munţilor". Dezbinarea forţelor revoluţionare ale romînilor şi ungurilor a fost folosită de Habsburgi. L a fost înşelat de promisiunile mincinoase ale împăratului privitoare la desfiinţarea iobăgiei şi acordarea libertăţii naţionale. Ca şi alţi revoluţionari romîni transilvăneni care se apropiau de concepţia politică a lui N. Bălcescu, I. considera necesară unirea forţelor revoluţionare ale celor două popoare în lupta împotriva duşmanului comun, absolutismul habsbur-gic. El condiţiona însă a-ceastă unire de satisfacerea revendicărilor sociale şi naţionale ale romînilor. Dar semnarea actului de pacificare de către Bălcescu şi Kossuth la 14 iulie 1849 s-a produs preatîrziu. Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atît forţele revoluţionare ale romînilor cît şi pe cele ale ungurilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz
Joseph, a înfrînt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele Habsbur-gilor şi de cele ţariste, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat Ia Siria (13 august 1849). După înfrîngerea revoluţiei, bolnav şi adînc îndurerat de nedreptăţile ce se făceau ţăranilor, a căror eliberare reală nu o putuse vedea înfăptuită, Avram Iancu a rămas printre moţi, în Munţii Apuseni. A fost îngropat la Ţebea, lîngă „gorunul lui Horia".
   Iancu de Hunedoara (?
—  1456), nobil romín din Transilvania, unul dintre marii comandanţi de oşti din vremea sa, fiu al cneazului Voicu de Hunedoara. După ce a slujit un timp în armata ducelui Milanului, s-a întors în Ungaria. în 1438 a fost numit ban al Severi-nului, în 1441 voievod al Transilvaniei, comite al secuilor şi comite de Timişoara, iar în 1446 guvernator (regent)
Iancu de Hunedoara
al Ungariei. Ca voievod al Transilvaniei şi apoi ca guvernator al Ungariei, a dus o politică de frînare a anarhiei feudale şi de întărire a autorităţii centrale. în acelaşi timp, el s-a ocupat în mod deosebit de organizarea apărării ţării împotriva turcilor şi de întărirea oştirii prin organizarea militară a micii nobilimi şi a cnezilor din Hunedoara şi Banat. A încercat să creeze un sistem politic bazat pe strîn-gerea legăturilor dintre cele trei ţări romíné, în scopul apărării Europei răsăritene împotriva turcilor. Prin participarea maselor ţărăneşti în armata organizată de el, ca şi
IAN INA
741
IARNĂ
prin colaborarea popoarelor din sud-estul Europei la lupta împotriva turcilor, această acţiune a avut un larg caracter popular. Sub conducerea lui I. de H., lupta antiotomană a înregistrat mari succese, care, împreună cu cele repurtate de Vlad Ţepeş şi de Ştefan cel Mare, au întîrziat cu peste o jumătate de secol înaintarea turcilor în Europa centrală. A obţinut mai multe victorii asupra armatelor turceşti, pătrun-zînd cu oştile lui adînc în inima Imperiului otoman. Cu-rînd după strălucita victorie repurtată la Belgrad (1456) asupra unei uriaşe armate comandate de sultanul Mahomed al II-lea, I. de H. a murit de ciumă.
   îanina (Ioannina), oraş în nord-vestul Greciei. 36 295 Ioc. (1961). Este centrul comercial al unei regiuni agricole. Are industrie de pielărie şi textilă.
   îanovici» Virgil (n. 1900), mineralog romín, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al A-cademiei R.P.R. şi al mai multor societăţi ştiinţifice străine. Autor a numeroase lucrări privind studiul mineralogic, pe-trografic, chimic şi geochimic al rocilor alcaline din masivul de la Ditrău, al zăcămintelor de minereuri de mangan, al rocilor carbonatate din R.P.R., al unor roci efuzive din Carpaţii Orientali şi din Munţii Apuseni, al unor zăcăminte de minereuri şi minerale utile. A condus lucrările de elaborare a „Monografiei geografice a R.P.R/*. Desfăşoară activitate pe linia construcţiei economice de stat. Laureat al Premiului de stat.
   ianşao, cultură materială e-neolitică din China antică, pe malul drept al fluviului Huan-he, care datează din mileniul al III-lea î.e.n. Numele provine de la localitatea Ianşao. A exercitat o puternică influenţă asupra culturilor materiale din nord-estul Chinei. Se caracterizează prin ceramica pictată, prezentînd afinităţi cu culturile neolitice din Asia Centrală şi din Europa de răsărit şi prin vase trepiede, specifice ceramicii chineze de
mai tîrziu. Triburile purtătoare ale acestui tip de cultură trăiau în comune gentilice matriarhale.
   lantra, rîu în R.P. Bulgaria (lungimea 271 km), afluent pe dreapta al Dunării. Izvorăşte de sub pasul Şipka din munţii Stara Pianina. Utilizat pentru obţinerea energiei electrice şi în irigaţii.
   ianţzî (Fluviul Albastru), fluviu în R.P. Chineză, cel mai mare din Asia (lungimea 5 472 km). Izvorăşte din podişul Tibet şi se varsă în Marea Chinei de Est printr-o deltă alungită. In cursul mediu şi inferior are lăţimea medie de 600—800 m şi adîncimea de 30—40 m. La vărsare, adîncimea scade la cîţiva metri, din cauza bancurilor de nisip. Regimul său hidrologic, foarte vâ-riabil, este determinat în mare măsură de caracterul musonic al climei bazinului său. împreună cu afluenţii navigabili constituie un important sistem de transport interior. I. este navigabil pe circa 2 850 km. Pînă la portul Uhan este accesibil şi pentru vasele oceanice. Intens folosit pentru irigaţii. Pe cursul I. sînt aşezate importantele centre industriale: Şanhai, Nankin, Uhan, Ciunţin etc. însemnate resurse hidroenergetice*
   Ianus, una dintre cele mai vechi divinităţi ale mitologiei romane ; zeul I. veghea asupra porţilor şi uşilor, asupra arcurilor boltite care străjuiau răscrucile şi căile mai importante. La un moment dat el a fost considerat zeul tuturor începuturilor. Lui îi erau închinate prima zi a fiecărei luni şi prima lună din anul solar (ianuarie). I. este reprezentat cu o faţă dublă, fiecare obraz privind în direcţie opusă.
Ianus
   iárbá (BOT.) 1. Nume generic dat plantelor erbacee anuale sau perene, cu părţile aeriene verzi şi^ puţin ligxiifi-cate. în mod frecvent este
Iarbă de Sudan
atribuit plantelor din familia gramineelor care cresc pe pajişti naturale sau artificiale.
—   Iarbă de Sudan (Sorghum sudanense)t plantă anuală din familia gramineelor, originară din Africa, cu tulpini cilindrice drepte, înalte pînă la 2 m, pline în interior cu un ţesut spongios de culoare albă. Frunzele sînt lungi pînă la 60 cm şi străbătute longitudinal de o nervură mediană albă. Florile sînt grupate în panicule aşezate la extremitatea superioară a tulpinii. /. de S. are nevoie de un climat cald şi rezistă foarte bine la secetă. în R.P.R. se cultivă ca plantă furajeră, mai ales în zonele de stepă din sud-est.—Iarbă-mare (Inula hslenium), plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpina înaltă pînă Ia 150 cm, cu frunze mari cordat-o-vale şi flori de culoare galbenă.
La noi creşte în fîneţe umede, pe lîngă pîraie Iarbă -mare şi la marginea
pădurilor. 2. (AGR.) Nutreţ verde, proaspăt cosit.
   iárná (ASTR., GEOGR.), perioadă a anului solar, cuprinsă între solstiţiul de iarnă (circa 20 decembrie) şi echinocţiul de primăvară (circa 21 martie). Pentru emisfera boreală a Pămîntului, i* este cel mai rece anotimp, din cauză că în acest timp Soarele are aici cea mai mică înălţime deasupra orizontului. în această perioadă,
 IAROSLAVL
742
 IAŞI
în emisfera australă, din punct de vedere meteorologic este vară.
   Iaroslavl, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, aşezat pe Volga. 443 000 Ioc. (1962). Industrie constructoare de maşini (motoare, maşini electrice, utilaj industrial etc.), chimică, rafinarea petrolului, industria cauciucului, a materialelor de construcţie, textilă, de pielărie şi încălţăminte, alimentară. Şcoli tehnice, muzee, teatre. I. a fost, între sec. XIII—XVII, unul dintre cele mai importante centre de artă şi arhitectură din Rusia. Monumente de seamă: mănăstirea Spaso-Preobrajenski, biserica sf. Ioan Zlatoust.
   iar ovizár e (din rus. iarovoi „de primăvară"; GENET.) 1. U-nul dintre stadiile dezvoltării individuale a plantelor pentru parcurgerea căruia este necesară (în afară de alte condiţii) o anumită temperatură a mediului pe o perioadă de timp variabilă, după specie. I. griului de toamnă se produce la o temperatură cuprinsă între 0 şi +2°C, timp de 7—10 zile. 2* Procedeu de tratare a seminţelor plantelor de cultură înainte de însămînţare. I. seminţelor face ca plantele să răsară mai timpuriu, să se dezvolte mai repede, să dea recolte mai mari. Procedeul i. a fost propus de T.D. Lîsenko în 1930.
   iâscă (Fomes), ciupercă din familia poliporaceelor, în formă de copită de cal, uscată şi tare. Trăieşte pe trunchiurile
Iască
 arborilor (ex.i. de fag, Fomes fomentarius; i. de prun, Fomes pTunastri etc.). In trecut,
 i., preparată special, era folosită la aprins focul (cu cremene şi amnar), precum şi în medicina populară ca hemostatic.
   iasomie (Jasminum officina-k)y specie de arbust din familia
 oleaceelor, originar din India; are ramuri lungi, verzi şi frunze opuse formate din 7—9 foli-ole. Florile, dispuse în raceme, sînt de culoare albă şi au un
miros plăcut caracteristic, iar fructul este o bacă. I. conţine un ulei eteric folosit în parfu-merie; în ţara noastră, i. este cultivată destul de des în parcuri şi grădini.
   lasou, erou din mitologia greacă, fiul regelui Aison din Iolkos (Tesalia), conducătorul expediţiei argonauţilor,
lason luptínd cu un taur
 care trebuia să aducă lîna de aur din Colhida. Ajutat de vrăjitoarea Medeea, care se îndrăgostise de el, I. a ieşit învingător din toate încercările la care a fost supus pentru dobîndirea lînii de aur. Era considerat protector al navigaţiei
   Iaşi, oraş regional, situat în estul Podişului Moldovei, pe malurile Bahluiului; reşedinţă de regiune. 125 870 loc. (1964), cu localităţile subordo* nate 158 790 loc. Unul dintre cele mai vechi oraşe ale ţării, centru cultural, politic şi administrativ. In anii regimului de democraţie populară a devenit şi un important centru industrial. Principalele ramuri industriale:    industria textilă
 („Ţesătura", „Textila roşie", Fabrica de tricotaje din bumbac „Moldova"); industria chimică (Fabrica de antibiotice Iaşi,
 care produce penicilină, strep-tomicină, aureociclină, biosti-mulatorietc., întreprinderea de prelucrare a maselor plastice); industria constructoare de maşini şi a prelucrării metalelor (atelierele de reparat material rulant, întreprinderea metalurgică); industria de prelucrare a lemnului (mobilă, butoaie, cherestea, parchete şi rigle); industria alimentară (Fabrica de ulei „Unirea" şi depozitul frigorifer, unităţi de panificaţie, de prelucrare a cărnii, de băuturi spirtoase, fabrica de ţigarete etc.); industria materialelor de construcţii (fabrici de cărămizi); industria poligrafică etc.
 —  Istoric. Veche capitală a regiunii istorice Moldova. Ca aşezare umană, I. este anterior întemeierii statului feudal independent Moldova. Numele provine, probabil, de la denumirea dată alanilor de către slavi: iaşi. în privilegiul comercial al lui Alexandru cel Bun acordat negustorilor lioveni (1408) este menţionat ca punct de vamă, iar în 1434 ca tîrg. Tot de atunci sînt atestate documentar şi curţile domneşti de la L Începînd de pe la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a sec. al XVI-Iea şi pînă în 1862, cînd capitală a Principatelor Unite a devenit oraşul Bucureşti, I. a fost capitala Moldovei. In sec. XVI-XVII, oraşul L a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale şi meşteşugăreşti ale Moldovei. în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634—1653) s-au înfiinţat la mănăstirea Trei Ierarhi din I. Academia Vasiliană, şcoală superioară de limbă slavonă şi greacă şi prima tipografie din Moldova. I. a devenit în sec. al XIX-lea un puternic centru cultural şi ştiinţific. S-au înfiinţat aici Academia Mihăileană (1835), Conservatorul filarmonic dramatic (1836), Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi (1834), condusă de doctorul lacob Cili ac, iar în 1860 prima universitate romînească, numită azi „Al. I. Cuza". La L, Gh. Asachi a editat „Albina romînească" (1829) şi suplimentul ei literar, „Alăuta romînească". In 1848 a avut Joc la I. o mişcare revoluţionară, care, neavînd legături
IAŞI
 743
IAŞI
cu masele populare, a fost repede înăbuşită. La mijlocul sec. al XIX-lea a fost unul dintre cele mai puternice centre ale mişcării unioniste din Moldova. In anii 1874—1875, ca urmare a dezvoltării luptei revoluţionare a clasei muncitoare, au luat fiinţă şi la I. cercuri revoluţionare. La I* au apărut, în 1867, revista „Convorbiri literare4*, între 1881 şi 1891 revista „Contemporanul", iar în 1906 revista „Viaţa romînească". In timpul primului război mondial, după ocuparea Bucu-reştiului de către trupele germane (6 decembrie 1916), guvernul şi autorităţile burghezo-moşiereşti şi-au stabilit sediul la I. în perioada anilor 1917—
1920, în condiţiile creşterii a-vîntului revoluţionar din Romînia, la I. au avut loc puternice mişcări greviste: greva muncitorilor de la Atelierele C. F. R. Nicolina-Iaşi, a tipografilor, a textiliştilor etc. în anii următori, sub conducerea P.C.R., la I. s-au desfăşurat importante acţiuni muncitoreşti. Sub conducerea Comitetului local de acţiune în frunte cu Ilie Pintilie, muncitorii de la Atelierele CF.R. Nicolina-Iaşi au participat la eroicele lupte ale ceferiştilor din ia-nuarie-februarie 1933.
Masele populare ieşene şi-au adus contribuţia la lupta împotriva dictaturii militare-fasciste pentru eliberarea ţării de sub jugul fascist şi
f>entru victoria revo-uţiei populare. L este un important centru ştiinţific, cultural şi artistic. Aici se află o filială a Academiei R.P.R., cu 8 institute, secţii şi colective de cercetări (matematică, chimie, cercetări tehnice, medicină, economie, istorie literară, istorie şi lingvistică); 6 institute de învăţămînt superior cu 28 de facultăţi şi 17 096 de studenţi (1963 — 1964); Universitatea „Al. I. Cuza"; Institutul agronomic „I. Ionescu de la Brad", Institutul politehnic, Institutul de medicină, Institutul peda-
gogic de 3 ani şi Conservatorul de muzică; 2 teatre dramatice (Teatrul naţional, Teatrul evreiesc), o operă, o filarmonică, biblioteci, mai multe muzee, printre care Muzeul Unirii, Muzeul etnografic, Muzeul de istorie a Moldovei, Muzeul de artă. înfiinţat în 1848 de Scarlat Vîrnav, Muzeul de artă a funcţionat la început pe lîngă Academia Mihăileană. Cuprindea iniţial colecţiile lui S. Vîrnav şi C. Negri. In 1860 acestea au constituit fondul de bază al Pinacotecii naţionale din Iaşi. în prezent funcţionează în Palatul culturii, îmbogăţit treptat prin achiziţii şi donaţii, prezintă în primul rînd lucrări ale pictorilor şi sculptorilor moldoveni. în I* există numeroase monumente arhitectonice, ca biserica Sf. Ne-
  tic, cu bogate decoraţii exterioare şi interioare (1905 —1907). Noile construcţii de locuinţe şi social-culturale au dat un aspect modern oraşului. — Raionul /., raion administrativ, cu 129 830 loc. (1964). Economie agricolă:         predomină
  culturile de cereale (porumb, grîu), urmate de culturile de plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă de zahăr) şi de leguminoase. Creşterea a-nimalelor (bovine şi ovine). —? Regiunea /., regiune ad-ministrativ-economică în estul R. P. Romíné. Suprafaţa: 11 100 km2. Populaţia: 1 056 740 loc. (1964). Este împărţită în 7 raioane administrative cu 5 oraşe, dintre care două regionale (Iaşi şi Bír Iad). Regiunea I. este situată în cuprinsul Podişului Moldo-
  culai (1493), mănăstirile Cetăţuia (1672), Galata (1584), Golia (începutul sec. XVI) şi Trei Ierarhi. Palatul culturii din /., iniţial palat de justiţie şi administrativ, a fost construit după planurile arhitectului Ion D. Berin-dei în stil neogo-
\\ ra/rA/i ,         .
      H'A,
      ; j N '-fii s m
Í/3
i ' / Podii Tiatwhri
                         fjtsmjAi)
                         C" y ' ^ \ Munjvni 'ţ.j.
       ş/lA G A L\ ^ (n\■(idmhsh'ii
                         ...\ ,______t-.--l.i-A:-----
IAŞI
744
IAZYGI
 vei, incluzînd în limitele ei partea sudică a Depresiunii Jijiei, o porţiune din şud-estul Podişului Sucevei şi o mare £arte din Podişul Bîrladului. In nord-est predomină dealurile joase (150—200 m), cu pante domoale, despărţite de văi largi şi adînci; în nord-vest altitudinile se apropie de 600 m (Dealul Mare). în zona centrală şi sudică sînt răspîndite dealurile prelungi cu altitudini de 400—500 m, fragmentate de văi dese. în sud-est, în dealurile Fălciului, altitudinile sînt mai mici. în toată regiunea, eroziunea este puternică şi sînt frecvente alunecările de teren. Clima este continentală, secetoasă (în unele porţiuni cantitatea anuală de precipitaţii este sub 500 mm). în est regiunea este mărginită de valea Prutului, care primeşte
 o   serie de afluenţi, mai ales din nord-est (Jijia cu Mile-tinul şi Bahluiul). Nord-vestul regiunii este străbătut de Şiret, iar jumătatea ei sudică de Bîrlad şi de afluenţii săi. Regiunile mai joase, în special Depresiunea Jijiei, au vegetaţie de silvostepă, iar dealurile vegetaţie de pădure (fag şi stejar). în prezent, vegetaţia a-ceasta a fost în mare parte înlocuită prin culturi agricole. Soluri predominante sînt cernoziomurile levigate, solurile cenuşii de pădure şi solurile brune de pădure. Se exploatează calcare în Podişul Bîrladului (Poieni, Ciurea, Scheia, Voineşti); gresii în bazinul superior al Bîrladului (Tansa, Ipatele, De-leşti, Codăieşti), nisipuri şi pietrişuri (Bivolari, Probota, Sculeni, Ungheni etc.). Regiunea I. a devenit în anii regimului de democraţie populară o regiune agrar-indus-trială în plină dezvoltare. Producţia globală industrială a regiunii Iaşi a fost în 1963 de 9 ori mai mare decît în 1950. Ramurile industriale care deţin ponderea cea mai mare în cadrul producţiei globale industriale a regiunii (în 1963) sînt industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (29,4%), alimentară (23,4%), chimică (22,7%), textilă şi de confecţii (16,1%). Industria constructoare de ma-
 şini şi a prelucrării metalelor este reprezentată prin Fabrica de rulmenţi Bîrlad, prin întreprinderea metalurgică din Iaşi ca şi prin atelierele de reparaţii din Iaşi şi prin Paşcani; industria chimică prin Fabrica de antibiotice Iaşi şi întreprinderea de prelucrare a maselor plastice Iaşi; industria textilă şi de confecţii bazată pe bumbac, in şi cînepă în special prin fabricile din Iaşi; industria materialelor de construcţie prin fabricile de cărămizi de la Ciurea, Bucium, Holboca, Vaslui, Bîrlad, Paşcani, iar industria alimentară, care are o largă bază de materii prime asigurate de agricultură, este reprezentată prin întreprinderi de morărit şi panificaţie (Iaşi, Huşi, Bîrlad etc.), de uleiuri comestibile (Iaşi şi Bîrlad), de spirt şi bere (Iaşi), de produse lactate (Iaşi, Vaslui, Bîrlad etc.), de produse din carne şi de tutun (Iaşi şi Bîrlad). Pe baza exploatărilor forestiere de la Ciurea, Deleni, Huşi, Paşcani, Vaslui, Sineşti etc. se dezvoltă în regiune industria de prelucrare a lemnului: cherestea, parchete (Ciurea), butoaie şi mobilă (Iaşi). Agricultura regiunii I. are condiţii favorabile de dezvoltare, suprafaţa agricolă reprezentînd în 1963 peste 75% din suprafaţa regiunii (din care 73% sînt terenuri arabile). Prin mecanizare şi lucrări agroameliorative au crescut suprafeţele însămînţate şi producţia agricolă a regiunii. Principala cultură este cultura cerealelor (68% din suprafaţa arabilă), în special a porumbului şi a grîului. Se mai cultivă plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cînepă, soia, in pentru ulei, tutun etc.), legume şi zarzavaturi (cartofi, mazăre, fasole etc.). Cultura viţei de vie are în regiune o veche tradiţie (centre viticole importante: Cotnari, Huşi, Copou). Se cresc ovine, bovine, porcine, în special pe baza păşunilor şi fîneţelor naturale. Au început să se lărgească şi suprafeţele cultivate cu plante de nutreţ. în 1963 regiunea L avea 957 de cămine culturale şi case de citit, 558 de biblioteci publice, 274 de cinematografe, 13 muzee, 1 083 de şcoli de cultură
 generală etc. Organ de presă al Comitetului regional P.M.R. Iaşi şi al Sfatului popular regional: „Flacăra laşului". La I. apare „laşul literar", revistă a Uniunii scriitorilor din R.P. Romînă, precum şi numeroase reviste pe specialităţi ale Filialei Academiei R.P. Romíné şi ale instituţiilor de învăţămînt superior.
   „laşul literar", revistă lunară a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Apare la Iaşi începînd din 25 martie 1949, cînd s-a numit „Pentru pace şi cultură luptăm"; din 1950 s-a intitulat „laşul nou". Titlul actual îl poartă din august 1954.
   iatagân, sabie turcească de luptă, de lungime mijlocie, cu lama curbă şi lată.
   Iaţimirski, A. I. (1870—
 1925), slavist rus. A fost profesor la universităţile din Varşovia şi Rostov pe Don. A făcut călătorii de studii în Romînia şi a fost un bun cunoscător al relaţiilor culturale romîno-ruse. In acest domeniu a publicat, printre altele, o lucrare despre Grigore Ţam-blac (1904), un catalog al manuscriselor slave şi ruseşti din bibliotecile romîneşti (1905) şi lucrarea „Din istoria scrisului slav în Moldova şi Valahia sec. XV-XVH" (1906).
   iavaşâ (ZOOTEHN.), instrument cu care se strînge buza superioară a animalelor pentru stăpînirea acestora, cînd sînt supuse la anumite tratamente dureroase, ca potcovit, marcare, pansare etc.
   iaz (HIDROTEHN.) 1. Canal descoperit prin care o parte din debitul unei ape curgătoare este abătută de la cursul normal pentru a pune în mişcare o moară, un joagăr etc. 2. Bazin de apă, amenajat de obicei pentru piscicultură pe cursul văilor sau al depresiunilor, printr-un baraj de pămînt (iezătură). Se alimentează cu apă provenită din topirea zăpezilor, din ploi şi din izvoare.
   iazygi (iazigi), neam sar-matic, aşezat, la începutul sec*
 I e.n., în cîmpia dintre Dunăre şi Tisa. în timpul campaniilor romanilor împotriva dacilor (101 — 102 şi 105 — 106), i. au fost în slujba Romei. Mai tîrziu, i. au făcut dese incursiuni de
 IBADAN
 745
 IBN-ROŞD
 pradă în Dacia romană. După năvălirea hunilor (375—376), ia-zigii nu mai sînt menţionaţi în izvoare, fiind asimilaţi treptat de populaţia autohtonă sau de populaţiile migratoare.
   Ibadan, oraş în sud-vestul Nigeriei. 600 000 loc. (1960). Este cel mai mare oraş al ţării şi un important centru comercial. Industrie alimentară (conserve de fructe, ulei de palmier), de prelucrare a tutunului, a lemnului şi a metalelor. Nod de căi de comunicaţii. Sînt dezvoltate meşteşugurile. Are un colegiu universitar.
   Ibarruri, Dolores („Passio-naria") (n. 1895), preşedintă a Partidului Comunist din Spania (din 1960), vicepreşedintă a Comitetului Executiv al Federaţiei Democrate Internaţionale a Femeilor (din 1945).
D. Ibarruri
Membră a P.C. din Spania de la crearea acestuia (1920). în 1930 a fost aleasă membră a C.C., iar în 1932 a Biroului Politic al C.C. al P.C. din Spania. A participat la crearea Frontului popular antifascist (1935 — 1936) şi la conducerea războiului naţional-revoluţionar al poporului spaniol împotriva rebeliunii fasciste şi a intervenţiei italo-germane (1936— 1939). între 1942 şi 1962 a fost secretar general al P.C. din Spania.
   Ibert [ibér], Jacques (1890— 1962), compozitor francez, elev al lui Fauré, Gédalge şi Vidai. A fost membru al Institutului francez. A scris opere, balete, poeme simfonice, cantata „Poetul şi zîna“ (1919), concerte (printre care unul pentru violoncel şi orchestră de suflători), cvartete, sonate, piese pentru
pian etc. în colaborare cu
A.   Honegger a scris opera „L’Aiglon" după Ed. Rostand.
   ibidem (BIBL.), termen latin însemnînd „tot acolo", folosit ca referinţă în lucrările ştiinţifice pentru a se evita repetarea integrală a datelor bibliografice ale unei lucrări menţionate anterior. I. trimite la aceeaşi lucrare a unui autor şi, uneori, la acelaşi pasaj sau la aceeaşi pagină din lucrarea respectivă. în general se prescurtează : ibid. şi ib.
   ibis ( Threskiornis acthiopica), specie de pasăre din ordinul ciconiiformelor, de culoare albă, răspîndită în Africa tropicală. Se hrăneşte cu insecte. în religia vechilor egipteni era considerat pasăre sacră, personificare a zeului Thot. Veneraţia deosebită de care se bucura i. (uciderea lui atrăgea moartea vinovatului) decurgea şi din faptul că sosirea lui coincidea cu revărsarea binefăcătoare a apelor Nilului care, prin mîlul depus, asigura fertilizarea terenurilor din valea sa.
   Ibn~Badja (pe numele adevărat Abu Bekr Mohammed ibn Iahia, latinizat Avempace) (sfîrşitul sec.XI— 1138), filozof, medic şi astronom arab din Spania. în lucrarea sa „Călăuza solitarului", el schiţează un stat ideal utopic, în care oamenii dobîndesc fericirea doar prin intermediul perfecţionării morale şi intelectuale. Această concepţie, deşi idealistă, a constituit o manifestare a opoziţiei faţă de misticism.
   Ibn ^Bat tuta (pe numele adevărat Aba Abdulîah Mohammed) (1304—1377), renumit călător arab, originar din Maroc. Plecînd în 1325 din Tanger, a străbătut Africa de nord, Arabia, Crimeea, a urcat pe Volga pînă la confluenţa ei cu Kama, a vizitat Orientul Apropiat şi Mijlociu (Hi-va, Fergana, Buhara, Khorasan, Afganistan), India, China şi, după 24 de ani de călătorie, s-a întors în Maroc. Apoi, trimis de sultanul Marocului, a traversat Sahara vestică pînă la Tombouctou, vizitînd şi alte oraşe din bazinul Nigerului. Descrierile lui de călătorie cuprind numeroase informaţii geografice şi etnografice.
   Ibn~Haldun, Abdurrahman Abu-Zaid (1332-1406), istoric şi filozof arab, născut în Tunis, în lucrarea „Cartea poveţelor şi a datelor despre viaţa arabilor, perşilor şi berberilor", el susţine rolul decisiv al mediului geografic, îndeosebi al climei şi al naturii terenului, în istoria omenirii. Deşi neştiinţifică, teoria sociologică a lui Ibn-Haldun a avut, la vremea ei, meritul de a fi recunoscut ideea unei condiţionări obiective, fără caracter mistic, a dezvoltării so-cial-istorice.
   Ibn-Roşd, Abul-Valid Mohammed ibn Ahmed ibn Mohammed (latinizat Averroes) (1126—1198), filozof şi medic arab, cel mai important gîn-ditor medieval de limbă arabă, născut la Cordoba (Spania). A dezvoltat tendinţele materialiste ale filozofiei lui Aristotel, afirmînd, de exemplu, unitatea indisolubilă dintre materie şi formă şi contestînd primordial litatea formei. A respins teoria religioasă a creaţiei lumii de către dumnezeu „din nimic", susţinînd că materia este necreată şi indestructibilă şi că natura, ca şi dumnezeu, există din eternitate. A combătut teologia, negînd îndeosebi ideea de miracol şi pe aceea a nemuririi sufletului. I.~R» a dezvoltat ideea existenţei unei raţiuni universale supraindividuale a speciei umane, idee care a avut un rol important în istoria gîn-dirii medievale, reprezentînd o viguroasă promovare a raţiunii, îndreptată împotriva aşa-zisului raţionalism de care se prevala scolastica. El a fost unul dintre iniţiatorii teoriei progresiste, în condiţiile istorice date, a adevărului dublu. Doctrina lui a fost condamnată de teologii musulmani ca eretică. I.~R. a fost surghiunit, iar opera lui arsă. Aver roi s-m u 1 a exercitat o puternică influenţă în sec. XIII—XVI în ţările europene dominate de catolicism. El a constituit în evul mediu una dintre puţinele mişcări filozofice materialiste din Occident. Op. pr.: „Infirmarea infirmării" („Te-hafot el-Tehafot"), lucrare polemică îndreptată împotriva cărţii filozofului reacţionar Al-Gazali „Infirmarea filozofilor".
 IBN-S1NA
 746
IBRIŞIN
    Ibn-Sina, Abu Ali (latinizat Avicenna) (c. 980—1037), fi* lozof, medic şi cercetător al naturii tadjic-persan, născut lîngă Buhara. A scris peste 300 de lucrări, în parte pierdute.
Ibn~Sina
A dezvoltat în mod creator unele dintre elementele înain~ tate ale gîndirii aristotelice. Concepţia sa filozofică cuprinde, în ciuda concesiilor făcute idealismului şi teologiei, elemente materialiste preţioase. El afirmă că lumea există dintot-deauna, ca şi dumnezeu, din care ar proveni, nu ca o creaţie, cum susţineau teologii islamici, ci ca o emanaţie. A afirmat existenţa unei legături indisolubile între materie şi mişcare şi a unei legităţi naturale universale. Ideile înaintate etice-politice ale lui I.*S. şi atitudinea sa sceptică faţă de teologia oficială i-au atras ostilitatea aristocraţiei militare dominante şi a clerului, care l-a declarat eretic. L-S. a desfăşurat o activitate rodnică în domeniul ştiinţelor naturii (al mecanicii, mineralogiei, botanicii, zoologiei etc.), contribuind la pregătirea ştiinţei experimentale moderne. Opera sa medicală a stat timp de cinci secole la baza studiului medicinii, atît în Orient cît şi în Occident. Op. pr.: „Cartea tămăduirii** („Ki-tab al-Şifa**), „Cartea cunoştinţei** („Daniş-name*‘), „Canonul medicinii**.
   Ibn~Tufail, Abu Bekr (latinizat Abubacer) (c. 1111 —
1185), filozof şi matematician arab, născut în Andaluzia. în lucrarea filozofică utopică „Romanul despre Haiy, fiul lui Yakzan** („Fiul viu al celui treaz**) înfăţişează evoluţia unui
om care trăieşte izolat de societate, pe o insulă nelocuită şi care, numai cu ajutorul raţiunii, dobîndeşte meşteşugurile, ansamblul ştiinţelor şi al celor mai subtile noţiuni filozofice. Scrisă în spirit religios şi de pe o poziţie individualistă, lucrarea cuprinde totuşi un viguros elogiu adus raţiunii umane.
    Ibrăileanu, Garabet (1871 — 1936), critic şi istoric literar romín. S-a născut la Tîrgu-Fru-mos. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. A debutat cu versuri influenţate de poezia eminesciană în 1889, în revista de orientare socialistă „Şcoala nouă** din Roman. Stabilindu-se în 1890 la Iaşi, a început să colaboreze la reviste şi ziare legate de mişcarea muncitorească („Munca**, „Lumea nouă“, „E-venimentul literar**), situîn-du-se pe o poziţie înaintată în interpretarea fenomenului social şi cultural (articolele „Psihologia de clasă**, „Originalitatea formei**, „Înrîurirea artei**, 1894). Sub influenţa Iui C. Stere şi a narodnicismului rus, s-a
G. Ibrăileanu
orientat ulterior spre poporanism, fără a împărtăşi însă întru totul tezele acestuia. Din 1906 pînă în 1933 a condus revista „Viaţa romînească**, în paginile căreia a publicat numeroase materiale teoretice de susţinere a realismului în artă, a esenţei şi rolului social al literaturii, militînd pentru specificul naţional al acesteia, combă-tînd cosmopolitismul şi exotismul („Caracterul specific naţional în literatura romînă", 1922; „Influenţe străine şi realităţi naţionale**, 1925 ş.a.). Ca istoric literar, I. a analizat dezvoltarea
literaturii romíné în sec, al
XIX-lea, privind-o ca o neîntreruptă luptă între „spiritul critic** şi cel „inovator**. Accr-dînd factorilor sociali un caracter determinant în apariţia şi consacrarea valorilor culturale el subliniază rolul retrograd &I boierimii, cel progresist al boiernaşilor de dinainte de 1848, baza de clasă a junimismului şi cea a socialismului („Spiritul critic în cultura romînească**, 1909). I. a subliniat aportul moldovenilor în făurirea literaturii romíné moderne, alunecînd însă în regionalism. în volumele „Scriitori şi curente** (1909), „Note şi impresii** (1920), „Scriitori romîni şi străini** (1926) şi „Studii literare** (1930), a făcut remarcabile caracterizări unor scriitori ca M. Eminescu, V. Alecsandri, I.L. Caragiale, V. Cîrlova, G. Coşbuc, O. Go-ga, M. Sadoveanu, I. Turghe-niev, L. Tolstoi, M. Gorki ş.a. Cercetarea sa subliniază profilul specific al fiecărui scriitor, pe care îl descoperă în particularităţile viziunii artistice a operei acestuia. Analizele făcute măiestriei artistice a lui Eminescu („Eminescu — note asupra versului**, 1929) sau a lui Caragiale („Numele proprii în opera comică a lui Caragiale**,
1926)   au rămas în patrimoniul criticii noastre literare. Opera sa critică se remarcă prin caracterul logic al demonstraţiei şi prin bogăţia informaţiei şi a asociaţiilor, prin fineţea analizei critice, prin încercarea permanentă de a trage concluzii teoretice de însemnătate generală din analiza particularităţilor creaţiei fiecărui scriitor. L s-a afirmat şi ca romancier („A-dela**, 1933), vădind capacitate de aprofundare psihologică. Prin tendinţa de a interpreta fenomenul literar de pe poziţii ştiinţifice şi prin consecvenţa cu care a apărat şi a promovat principiile realismului, L se înscrie printre precursorii direcţi ai criticii şi istoriei noastre literare actuale. Acadeir ia R.P.R. l-a ales membru post-mortem.
  ibrişin, fir de mătase răsucit, colorat în diferite nuanţe, înfăşurat pe un tub subţire de carton şi folosit la cusături, îm* pletituri şi broderii.
ISCOVESCU
                                                                                        Aoram lanca. Ulei pe pîrtză. Muzeul de artă al R.P.R.
FENOMENE OPTICE ÎN ATMOSFERĂ
 1. Curcubeu.
 2. Auroră polară.
 3. Halo dublu
 4. Deformarea discului sol ai în apropierea orizontului
IBSEN
747
1CAR
   Ibsén [íbsan], Henrik (1828
—    1906), scriitor norvegian, reprezentant de seamă al dramei realiste. S-a născut la Skien în familia unui comerciant ruinat şi a fost de timpuriu martorul destrămării acesteia. O vreme a fost regizor la teatrul din Bergen. I. a cunoscut atmosfera înăbuşitoare şi mediocritatea vieţii din oraşele provinciale norvegiene. In 1864 a părăsit Norvegia şi a plecat într-o lungă călătorie, întreruptă de rare întoarceri în patrie. în prima perioadă a creaţiei sale, el a scris, sub influenţa luptei de eliberare a Norvegiei, drame eroice-roman-tice inspirate din folclor şi din istoria patriei („Doamna înger din Östraat", 1857; „Luptătorii din Helgoland", 1858; „Pretendenţii coroanei", 1864). O dată cu dezvoltarea capitalismului în Norvegia se spulberă iluziile romantice ale lui I. în creaţia sa se deschide o nouă perioadă: aceea a dramelor mis-tice-filozofice şi a lungilor poeme dramatizate („Brand", 1866; „Peer Gynt", 1867), în care scriitorul exprimă într-o formă simbolică protestul individualist şi anarhic al personalităţii apăsate şi schilodite de tirania mediocrităţii şi a interesului meschin. în această perioadă, autorul se află sub influenţa ideilor filozofului idealist danez Kierkegaard, precursor al existenţialismului. Evenimente ca războiul franco-prusac şi Comuna din Paris întăresc în mod simţitor opoziţia lui I. faţă de societatea burgheză. Se consolidează tendinţele realiste în creaţia sa. Începînd cu piesa „Stîlpii societăţii" (1877), în activitatea lui I. se deschide o nouă perioadă, cea a marilor drame sociale, în care sînt dezbătute probleme morale majore pe fundalul contemporaneităţii i-mediate. în ele dramaturgul demască cu vehemenţă ipocrizia moralei burgheze, falsitatea vieţii de familie burgheze şi pledează pentru libertatea de manifestare a sentimentelor („Nora, sau O casă cu păpuşi", 1879; „Strigoii", 1881). în dramele scrise în această perioadă, o serie de eroi, proveniţi din mica burghezie sau din bur-
 48
ghezia mijlocie, se răzvrătesc în mod haotic, individualist împotriva filistinismului şi convenţionalismului burghez, urmărind dărîmarea idolilor unei
H. Ibsen
societăţi întemeiate pe minciună. Ridicarea micului burghez la rangul de erou pozitiv, purtător al unor idei îndrăzneţe, generoase dar utopice, reflectă în dramele lui I. situaţia specifică Norvegiei, unde atît ţăranul, care nu a fost niciodată iobag, cît şi micul burghez de la oraş, care este fiu de ţăran liber, au avut de suferit de pe urma pătrunderii capitalismului, Protestul individualist al lui I. împotriva crudelor realităţi burgheze, care depăşeşte uneori limitele realismului critic, a căpătat alteori un caracter antidemocratic („Un duşman al poporului", 1882). Mai tîrziu, în creaţia lui I. se atenuează notele militante ale protestului social, se dezvoltă tendinţele antirealiste, naturaliste, simboliste („Raţa sălbatică", 1884; „Rosmersholm", 1886), centrul de greutate al pieselor trecînd asupra zugrăvirii vieţii eroului izolat („Femeia mării", 1888; „Hedda Gabler", 1890; „Constructorul Solness", 1892). O caracteristică generală şi pozitivă a lumii personajelor ibseniene o constituie faptul că, în ciuda modului individualist în care înţeleg să ia atitudine faţă de prejudecăţile şi de minciunile aflate la temelia societăţii, ele se comportă întotdeauna ca oameni sinceri, integri, capabili de iniţiative îndrăzneţe, independente. Dezbă-tînd o serie de probleme acute ale societăţii timpului său,
scriitorul a simţit nevoia prezentării lor într-un cadru dramatic nou şi folosirii unor formule dramatice inovatoare. Piesele de maturitate ale lui L au ocupat repede un loc important în dramaturgia contemporană universală, distingîndu-se prin simplitatea intrigii şi numărul redus de personaje, prin fineţea, sobrietatea şi concizia formei, prin ^ ciocnirea puternică a unor idei şi sentimente neaşteptate şi profunde, prin forţa şi îndrăzneala dialogului care dezvăluie frămîntări lăuntrice, conflicte psihologice, tragedii intime. I. este unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai dramei de idei din literatura realistă mondială. Începînd din 1891, au fost traduse în romîneşte aproape toate operele lui Ibsen, multe dintre ele fiind şi reprezentate pe scenele teatrelor noastre.
   Ibykos din Rhegium (sec.
VI   î.e.n.), poet liric grec, originar din sudul Italiei. în cele mai izbutite ode ale sale, I. a cîntat natura şi dragostea, în imagini de mare prospeţime şi intensitate emoţională. Potrivit legendei, poetul ar fi fost asasinat într-o pădure de nişte tîlhari. Tocmai atunci trecea prin văzduh un stol de cocori, pe care I. i-a luat ca martori ai omorului. Mai tîrziu, la vederea păsărilor, unul dintre ucigaşi, exclamînd „Iată cocorii lui Ibykos", s-a dat de gol o dată cu complicii săi. Episodul a fost folosit de Fr. Schiller în balada „Cocorii lui Ibykos".
   ic i. (TEHN.) Unealtă de oţel în formă de pană (prismă triunghiulară), ascuţită la un capăt, folosită la spargerea blocurilor de piatră, de sare, lignit etc. 2* (IND. LEMN.) Pană de lemn cu care se înţepeneşte cuţitul în corpul rindelei. 3. (în industria ţărănească) Piesă de lemn, la piatra mişcătoare a morii sau a rîşniţei, cu care se reglează măcinişul.
   Icar, personaj din mitologia greacă. Conform legendei, I. a fost închis o dată cu tatăl său, Dedal, în Labirint, din porunca regelui Minos. Amîndoi au reuşit să fugă cu ajutorul unor aripi făcute din pene lipite cu ceară. Fără să ţină seamă de avertismentul
ICAR
748
ICONOSTAS
lui Dedal, I. s-a apropiat prea mult de soare, ceara aripilor ş-a topit, iar el s-a prăbu-
Icar şi Dedal
şit într-o regiune a Mării Egee denumită în vechime Marea Icariană.
   Icar (ASTR.), mică planetă, descoperită în î 949 de W. Baade (S.U.A.), care se apropie la periheliu de două ori mai mult de Soare decît Mercur (28 000 000 km), depărtîndu-se
apoi pînă la 300 000 000 km la afeliu; se poate apropia de Pămînt pînă la 7 000 000 km.
   ichilic, monedă de argint turcească. Ichilicul a circulat în {ările romíné în prima jumătate a sec. al XIX-lea.
   icoână (ARTE PLAST.), imagine, pictată sau sculptată, în-făţişînd divinităţi ale diferitelor religii şi care serveşte ca obiect de ritual. Cultul icoanelor este o continuare a fetişismului religiilor primitive. — Pictura de icoane, gen al picturii de şevalet, deosebit de răspîndit în ţările în care religia dominantă a fost cea creştină ortodoxă. Pictura de icoane era strict reglementată de canoanele bisericeşti. De aceea reprezentarea realităţii lua pentru artiştii iconari forme convenţionale. I. celor mai valoroşi pictori iconari se caracterizează printr-o deosebită frumuseţe a ritmului liniar şi a armoniilor coloristice. Exemplare numeroase de asemenea icoane întîlnim în arta bizantină şi în arta rusă veche (printre ele cităm icoanele lui Andrei Rubliov şi Teofan Grecul). O bogată înflorire a acestui gen a cunoscut-o şi arta romî-nească veche, îndeosebi în sec.
XVI-XVII în Moldova şi în sec. XVII-XVIII în Ţara
Romînească. Cei mai vestiţi iconari din această perioadă sînt Grigorie Zugravul şi Radu Zugravul.
   iconoclâsm (gr. eikon „imagine, icoană“ şi £/asfos „zdro-bit“; IST.) 1. Mişcare socială şi politică din sec. VIII—IX în Imperiul bizantin, prin care, sub forma luptei religioase împotriva cultului icoanelor, nobilimea militară şi masele populare şi-au manifestat opoziţia faţă de puterea economică şi politică a clerului înalt şi a monahilor. împăraţii din dinastia isaurianâ (Leon al III-lea, Constantin al V-lea ş.a.), exponenţi ai intereselor nobilimii militare, au confiscat o mare parte a pămînturilor mănăstireşti şi bisericeşti şi au interzis cultul icoanelor. Dar, de teama mişcărilor populare, care urmăreau lichidarea completă a inegalităţii sociale, împărăteasa Teodora a restabilit cultul icoanelor (843), punînd capăt sciziunii din sínül clasei dominante, provocată de lupta dintre iconoclaşti şi iconoduli. 2. Mişcare populară, protestantă, în Ţările de Jos, îndreptată împotriva unor ritualuri ale bisericii catolice. Răscoala iconoclastă din 1566 a marcat începutul revoluţiei burgheze din Ţările de Jos.
   iconoduli (gr. eikon „imagine, icoană“ şi doulos „supus, sclav“; IST.), adepţi ai cultului icoanelor în timpul mişcării iconoclaste.
   iconografie (ARTE PLAST.) 1. Ansamblu de imagini legate de o anumită temă sau problemă (ex. i. antichităţii greco-ro-mane, i. creştină, mahomedană, budistă etc.). 2. Totalitatea imaginilor documentare referitoare la o epocă (ex. i. Revoluţiei franceze) sau la o problemă (ex. i. mişcării muncitoreşti în Romînia), la o anumită localitate (i. Bucureştiului) etc.
   iconométru (FIZ.), vizor care permite să se observe dacă imaginea, corect focalizată pe film sau pe placa fotografică, se încadrează sau nu pe mărimea acestora.
   iconoscóp (gr. eikon „imagine" şi skopein „a observa**; TELEC.), tub electronic folosit în televiziune ca traductor imagi-ne-curent (tub videocaptor). Este alcătuit dintr-un balon cilin-
dric de sticlă terminat cu două calote şi avînd o prelungire tubulară în care se află un proiector pentru generarea fasciculului electronic de explorare (jtun electronic). în interiorul balonului, în dreptul uneia dintre calote, se găseşte un ecran pe care se formează imaginea reală a obiectului şi care este explorat într-o anumită ordine de fasciculul electronic (v. şi baleiaj). Ecranul este alcătuit dintr-o placă subţire de mică, avînd pe o faţă un mozaic de celule fotoelectrice microscopice elementare cu oxid de cesiu pe bază de argint, iar pe cealaltă faţă placa de semnal formată prin metalizare. Se obţin astfel mici condensatoare electrice, avînd fiecare armăturile reprezentate de placa de semnal şi o celulă fotoelectrică. în intervalul dintre două explorări, datorită emisiunii fotoelectrice,
fiecare celulă fotoelectrică se încarcă cu sarcină pozitivă şi potenţialul electric creşte proporţional cu iluminarea ei. în momentul în care celula este bombardată de fasciculul de electroni, diferenţa de potenţial dintre armăturile condensatorului electric respectiv scade, se micşorează sarcina sa electrică şi se produce o impulsie de curent electric proporţională cu iluminarea celulei. Se obţine astfel un şir de impulsii care se succedă în ordinea explorării imaginii. I. a fost realizat pentru prima oară în 1931, concomitent de V.K. Zworykin, în S.U.A., şi de A.P. Konstantinov şi S. I. Kataev, în U.R.S.S. în prezent se utilizează tuburi video-captoare perfecţionate de tipul supericonoscop, vidicon etc.
                                                                      iconostâs (ARHIT.), perete din zidărie sau lemn împodobit
3C0SAEDRU
 749
 IDEALISM
cu icoane, care desparte, în bisericile creştine ortodoxe, naosul de absida altarului. Se mai numeşte catapeteasmă.
   icosaédru (gr. eikosi „douăzeci" şi hedra „faţă"; MAT.), poliedru cu 20 de feţe. I. cu
tfeţele poligoane regulate se numeşte i. regulat.
   icosâr (NUM.), numele grecesc al monedei turceşti numite á r m i 1 i c.
   icre, denumire dată ovulelor produse de glandele genitale femele ale peştilor. La majoritatea speciilor de peşti, icrele {ovulele) sînt fecundate extern: cînd ajung la maturaţie, ele sînt depuse în apă şi apoi sînt fecundate de spermatozoizii (1 apţii) eliberaţi de mascul. Peştii răpitori (ştiuca, şalăul •etc.) produc i. mai puţine şi de dimensiuni mai mari decît peştii nerăpitori (crapul, plă-tica etc.). I. au un gust plăcut şi o mare valoare nutritivă. Unii peşti (mreana, anghila ş.a.) produc icre necomestibile, toxice.—I. negre, icre de culoare cenuşie-închis sau neagră, extrase din acipenseride. Se consumă sărate. Se pot prezenta sub formă „proaspătă" (cînd sînt sărate puţin şi boabele sînt întregi) sau „tescuite" (cînd sînt sărate mai mult şi presate). Principalele ţări care exportă i. n. sînt U.R.S.S. şi R.P.R.
   icter (MED.), sindrom caracterizat prin coloraţia galbenă a pielii şi a mucoaselor, provocată de impregnarea acestora cu pigmenţi biliari (bilirubină). Urina şi fecalele prezintă de «asemenea modificări de culoare. I. poate fi provocat de un obstacol pe căile biliare extrahe-patice (i* mecanic), de o alterare a celulelor hepatice (i. hepatic) sau de o hemoliză intensă (i. hemolitic). Se mai numeşte, popular, gălbinare.
  48*
   Ictinos, arhitect grec din a doua jumătate a sec. al V-lea î.e.n. A construit în ordin doric, împreună cu arhitectul Calicrate, Partenonul (447 — 432 î.e.n.) pe acropola Atenei. Este de asemenea autorul Te-lesterionului din Eleusis (aprox. 430 î.e.n.) şi al templului lui Apolo din Bassae (aprox. 430 î.e.n. ), la care a folosit capitelul corintic.
   ictus1 (lat. ictus „lovitură"; STIL.), intensificare a pronunţării, care marca, în versificaţia antică, partea mai reliefată a unei măsuri metrice.
   ictus2 (MED.), afecţiune care atacă brusc organismul.—L a-poplectic v. apoplexie. — I. epileptic, criză de epilepsie însoţită de căderea corpului.
   Idaho [âidzhou], stat în nord-vestul S. U. A. Suprafaţa: 216 413 km2. Populaţia: 667 190 loc. (1960). Centrul administrativ: Boise. Relieful este în cea mai mare parte muntos, reprezentat prin culmile Munţilor Stîncoşi, cu vîrfuri care depăşesc 3 000 m (Borah, 3 860 m); în sud-vest se întinde un podiş străbătut de rîul Snake. Climă continentală aspră. Resurse naturale: hidro-energie, lemn, zăcăminte importante de fosfaţi, de minereuri de plumb, zinc, argint, wolfram ş.a. Economia este bazată pe agricultură (dezvoltată mai ales în sud), pe industria extractivă şi metalurgia neferoasă (concentrate în nordul statului). Se cultivă cereale, cartofi, sfeclă de zahăr; se cresc bovine şi oi. Principalul centru metalurgic este Coeur d’Aléne. De asemenea este dezvoltată şi industria lemnului, în mai mică măsură industria pielăriei şi alimentară. Prezintă importanţă turistică.
   ide, în calendarul roman, a cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a treisprezecea zi a celorlalte luni.
   ideál1 (F1LOZ.) 1. Ţelul suprem spre care se îndreaptă în mod conştient şi metodic activitatea creatoare umană în toate domeniile ei. I. sînt întotdeauna determinate social-istoric, iar în societatea împărţită în clase ele au un caracter de clasă. I. claselor
înaintate anticipează dezvoltarea istorică prin fapţul că reprezintă o reflectare veridică a perspectivelor acestei dezvoltări. Rolul lor este să mobilizeze masele la transformarea în realitate a posibilităţilor concrete ale progresului. 2. Modalitatea subiectivă a realităţii obiective, adică reflectarea lumii exterioare în conştiinţa omului. După cum a arătat K. Marx, lumea ideilor (idealul) nu este nimic altceva decît lumea materială (materialul) transpusă şi tradusă în capul omului.
   ideál2 (MAT.), submulţime nevidă d M, unde M este un inel şi pentru care, oricare ar fi at b S oft; K k M, avem ha + kb G (adunarea şi înmulţirea sînt operaţiile definite în inelul M). De exemplu, dacă M este inelul numerelor întregi, atunci mulţimea numerelor pare este un i.; la fel mulţimea numerelor divizibile cu 3 etc.
   idealism, orientare fundamentală în filozofie, care, în opoziţie cu materialismul, rezolvă în mod greşit problema fundamentală a filozofiei, considerînd spiritul, conştiinţa, gîndirea ca factor primordial, iar materia, natura, existenţa ca factor secund, derivat. Totodată, i. pune la îndoială sau neagă posibilitatea cunoaşterii lumii obiective sau respinge interpretarea cunoaşterii ca reflectare a realităţii materiale. Fiind o concepţie falsă, denaturată despre lume,
i.  este, prin însăşi esenţa sa, opus ştiinţei şi duce la apărarea, mai mult sau mai puţin camuflată, a religiei. Lupta dintre materialism, ca ideologie progresistă, şi idealism, ca ideologie în general reacţionară, caracterizează întreaga istorie a filozofiei şi o-glindeşte, în ultimă analiză, lupta dintre clase. I. are două variante fundamentale: i. obiectiv şi i. subiectiv. I, obiectiv (Platón, Hegel), care constituie, în ultimă instanţă, o încercare de a da o formă raţională teologiei, consideră că la baza existenţei este o realitate spiritu" ală de sine stătătoare, indepen" dentă de materie şi de conştiin" ţa individuală a omului (ideea, spiritul universal, raţiunea uni-
 IDEALISM
750
IDEALISM
versală etc.)» L subiectiv (Berkeley, Hume, Kant, Mach, neopozitivismul şi variantele sale) neagă existenţa obiectivă, independentă de subiect, a lumii exterioare; el recunoaşte ca unică realitate senzaţiile, reprezentările, conştiinţa individuală. I. are rădăcini gnoseologice (care ţin de natura procesului cunoaşterii) şi rădăcini sociale, de clasă. In procesul complex şi contradictoriu al reflectării realităţii este posibilă o dezvoltare unilaterală, exagerată a uneia dintre trăsăturile, laturile cunoaşterii, ruperea ei atît de ansamblul procesului cunoaşterii cît şi de realitatea obiectivă pe care o reflectă. Aşa, de pildă, în însuşi procesul formării şi folosirii abstracţiilor, există posibilitatea ruperii generalului de singular, transformarea rezultatelor abstracţiei (a noţiunilor) în realităţi de sine stătătoare care ar exista separat de materie. O dată cu formarea societăţii împărţite în clase antagoniste, apar şi rădăcinile sociale ale i., comune, în mare parte, cu cele ale religiei: interesul claselor dominante de a răs-pîndi o interpretare denaturată a realităţii, ruperea muncii intelectuale de munca fizică (care generează iluzia că activitatea spirituală a oamenilor ar fi independentă de activitatea lor materială şi ar domina-o), dependenţa omului de forţele spontane ale dezvoltării sociale (care generează credinţa în entităţi supranaturale spirituale ce ar domina viaţa oamenilor). Caracterul antiştiinţific al i. filozofic, legătura lui strînsă cu religia, posibilitatea fundamentării teoretice, prin el, a politicii conservatoare sau reacţionare au făcut, în general, din i« portdrapelul ideologic al claselor reacţionare de-a lungul istoriei. Un caracter deosebit de reacţionar capătă i. în filozofia burgheză contemporană, ca urmare a adîncirii crizei generale a capitalismului şi a ascuţirii luptei ideologiei burgheze şi clericale împotriva celei socialiste. I. contemporan se caracterizează prin predominarea subiectivismului, agnosticismului şi iraţionalismului, prin încercarea de a se camufla cu ajutorul unor subter-
fugii terminologice, prin pretenţia reprezentanţilor lui de a se situa deasupra luptei dintre materialism şi idealism. Marxismul, concepţie consecvent materialistă despre lume, înlă-turînd mărginirea metafizică a materialismului premarxist, a repurtat o victorie hotărîtoare asupra i. şi a dezvăluit rădăcinile gnoseologice şi sociale ale acestuia. O dată cu lichidarea claselor exploatatoare şi, implicit, a bazei sociale a filozofiei idealiste, i. va dispărea ca orientare filozofică. — L absolut, varietate a idealismului obiectiv, susţinută de Hegel şi de discipolii săi, potrivit căreia baza întregii realităţi ar constitui-o un principiu spiritual etern şi necondiţionat, numit „idee absolută" sau „spirit absolut".— /. „fizic“, formă a idealismului subiectiv şi a agnosticismului care a apărut la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în strînsă legătură cu criza care s-a manifestat în fizică în acea perioadă. A apărut datorită interpretării idealist-subiective a noilor descoperiri (în special a descoperirii radioactivităţii şi a electronului) de către o parte a fizicienilor, sub influenţa filozofiei idealiste şi ca urmare a necunoaşterii materialismului dialectic. Aceşti fizicieni au interpretat răsturnarea reprezentărilor mecaniciste despre materie ca „dispariţie a materiei44, iar infirmarea materialismului metafizic de către noile rezultate ale fizicii ca dezminţire a materialismului în general. Neputînd rezolva problema raportului dintre a-devărul relativ şi cel absolut, pusă în mod acut de progresul furtunos al ştiinţei, reprezentanţii t. /. (E. Mach,
H.   Poincaré, P. Duhem, K. Pearson ş.a.) au adoptat punctul de vedere gnoseologic relativist, au negat conţinutul obiectiv al teoriilor fizice. /. /. a fost supus unei analize şi critici magistrale de Lenin în cartea sa „Materialism şi empiriocriti-cism44. Realizările fizicii sec. al XX-lea, care au dus la o răsturnare şi mai radicală a reprezentărilor fizicii clasice, au determinat, în condiţiile crizei generale a capitalismului şi ale predominării filozofiei idealiste
în ţările capitaliste, persistenţa crizei din fizică, apariţia a noi forme de i. f. (teoria complementarităţii, interpretarea subiectivistă a teoriei relativităţii, operaţionalismul lui P.W. Bridgman etc.). Inconsistenţa /. f. contemporan a fost dovedită de fizicienii şi filozofii materialişti, şi îndeosebi de cei marxişti, care au arătat că noile descoperiri ale fizicii confirmă pe deplin concepţia materialist-dialectică asupra caracterului inepuizabil şi complex al materiei, asupra conţinutului obiectiv şi perfectibilităţii infinite a cunoaşterii. —
I. „fiziologic", variantă a idealismului subiectiv, iniţiată de fi-ziologul german J. P. Miiller (1801 — 1858). Interpretînd greşit fenomenul specializării simţurilor, el a formulat teoria encr-giei specifice a organelor de simţ, potrivit căreia senzaţiile nu ar reflecta realitatea obiectivă, fiind determinate de „energia44 proprie a organelor de simţ. Concluziile agnostice ale /. f. au fost formulate de H. Helm-holtz în teoria hieroglifelor. In cartea sa „Materialism şi empiriocriticism44, V.I. Lenin a criticat !. arătînd că senzaţiile sînt „imagini subiective ale lumii obiective44. — /. istoric, concepţie idealistă asupra istoriei, care susţine în mod greşit că dezvoltarea socială ar fi determinată de factori de ordin ideal sau spiritual (providenţa divină, „ideea absolută4*, raţiunea umană, ideile politice, juridice, etice, voinţa personalităţilor istorice etc.). Deşi, în anumite condiţii, unele teorii aparţinînd i. Ű au putut avea un rol progresist (ex. teoriile iluminiştilor în epoca luptei împotriva celor teologico-feudale), i. u este prin esenţă neştiinţific, deoarece răstoarnă raportul real dintre existenţa socială şi conştiinţa socială şi nu este în stare să explice faptele istorice ca fapte obiective, guvernate de legi obiective. I. i. a fost împărtăşit nu numai de filozofi idealişti, ci, în esenţă, de toţi materialiştii premarxişti, deşi unii dintre ei s-au apropiat de interpretarea materialistă a unor aspecte ale vieţii sociale. Marx şi Engels au
IDEE
751
IDENTITATE
creat pentru prima oară o concepţie ştiinţifică asupra istoriei, materialismul isto-r i c. Majoritatea teoriilor idealiste contemporane asupra istoriei se caracterizează prin predominarea iraţionalismului şi subiectivismului (O. Spen-gler, K. Jaspers ş.a.).
   idée 1. (FILOZ.) Noţiune, concept, teză, ipoteză sau principiu constituind o reflectare a obiectelor şi fenomenelor în gîndire. Spre deosebire de ideile ştiinţifice, cele neştiinţifice (i. religioase, idealiste, ipotezele greşite) reflectă reajitatea în mod deformat, mistificat, in opoziţie cu idealismul, materialismul dialectic subliniază că „dialectica lucrurilor creează dialectica ideilor şi nu invers*4 (V.I. Lenin). Toate i. au o origine empirică; ele apar în practica social-istorică a omenirii. I. nu au însă un caracter material, senzorial, ci sînt produse ale gîndirii abstracte. Criteriul de verificare al justeţei unei i. este practica. Lupta de clasă pe plan ideologic se desfăşoară între adepţii i. progresiste, care reflectă în mod adecvat cerinţele dezvoltării sociale şi # le favorizează şi aceia ai i. reacţionare, care Ie frînează. Forţa influenţei ideilor în viaţa socială depinde de adevărul reflectării de către ele a cerinţelor dezvoltării sociale în fiecare epocă istorică. Cuprinzînd masele, ideile devin o forţă materială a dezvoltării istorice, o uriaşă forţă organizatoare, mobilizatoare şi transformatoare. 2. (MED., PSIH.) Idee fixă, idee delirantă, izolată, intensă şi durabilă, considerată de bolnav ca adevărată. Astfel, un bolnav de melancolie refuză să iasă pe stradă, fiind convins că i se va întîmpla o nenorocire. Se deosebeşte de obsesie, faţă de care bolnavul păstrează o atitudine critică.
   idei înnăscute, teoria ideilor înnăscute, teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conştiinţa omului ar exista de la naştere, independent de experienţă, anumite idei (ex. ideea de număr, de mişcare, de întindere etc.). T. i. î. a fost susţinută sub diferite forme de Platón, Descartes, Leibniz şi de alţi filozofi. Ea a fost criti-
cată de pe poziţiile senzualismului materialist de Locke, Condillac ş.a. Materialismul dialectic respinge t. i. i., ară-tînd că izvorul tuturor cunoştinţelor noastre sînt senzaţiile şi percepţiile, care reflectă lumea obiectivă.
  idem, termen latin însem-nînd: a) „acelaşi lucru“, folosit ca menţiune în lucrări şi acte administrative, pentru a indica repetarea întocmai a unor date, titluri, citate etc., reproduse mai înainte; b) „acelaşi autor“, menţiune în lucrările ştiinţifice, echivalînd cu trimiterea la autorul citat într-o notă imediat precedentă. Scris şi, prescurtat, id.
  idempotenţă 1. (MAT.) Proprietate a unui element x al unei mulţimi M, deci (xţM) în raport cu o operaţie binară adică o operaţie care se aplică de fiecare dată la două elemente şi care, ca atare, este o funcţie de două variabile. Dacă x*x = x, elementul x din formula de mai sus se numeşte idempotent, iar proprietatea exprimată prin formula de mai sus, i« De exemplu, formulele 0 + 0 = 0, 00 = 0, 11 = 1 exprimă i. numerelor 0 sau 1 relativ la adunarea, respectiv înmulţirea numerelor întregi. Deoarece egalitatea 1 -\- 1 — 1, unde 1 este număr întreg şi „+“ reprezintă adunarea, este falsă în mulţimea numerelor întregi, rezultă că numărul 1 nu este idempotent relativ la adunare. Dacă toate elementele mulţimii M sînt idem-potente faţă de operaţia,,*** definită în mulţime, atunci se zice că operaţia are ea însăşi proprietatea de i* Exemple de operaţii idempotente sînt adunarea şi înmulţirea definite într-o algebră a lui Boole. I. acestor operaţii se exprimă prin legile: xifx = x; X'X = x. Legile de i. sînt valabile şi în calculul propoziţiilor relativ la funcţiile de două variabile „sau*' şi „şi“:    „plouă sau plouă*4
ori „plouă şi plouă** sînt echivalente cu propoziţia „plouă**. Aplicarea algebrei logicii (algebrei booleene) la teoria schemelor cu contacte şi relee i-lustrează de asemenea legile i.: operaţiei „u“ îi corespunde montajul a două contacte în
  paralel şi se observă că cele două circuite din figură conduc curentul în acelaşi mod
 Aceeaşi corespondenţă se realizează şi pentru operaţia „ • “, care corespunde montajului în serie a două contacte.
Pot apărea însă anumite situaţii cînd, chiar în aplicarea algebrei logicii la teoria schemelor electrice cu contacte şi relee, există încălcări posibile ale legii i. Astfel, în cazul conectării a două contacte în serie, conductibilitatea schemei respective este practic mai mică decît conductibilitatea fiecăreia dintre cele două contacte, din cauza adunării rezistenţei lor. Astfel, din consecinţele legilor i.:
  x = xu* = xuxu* — ...
  x = x.x = x.x.x = ... se pot construi scheme a căror diferenţă de conductibilitate să influenţeze funcţionarea unor elemente executive, de pildă înfăşurările unor relee. I. se întîlneşte şi în teoria inelelor sau în teoria semigrupurilor. De pildă, un inel boolean este uneori definit ca un inel cu toate elementele idempotente.
2. (LOG.) Operaţie logică în care conectarea unei variabile cu ea însăşi are drept rezultat însăşi acea variabilă (ex. „A şi A“ este egal cu A însuşi). L este o proprietate logică de bază a conjuncţiei şi a disjunc-ţiei.
  identitate 1. (MAT.) Relaţie de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. Se notează cu semnul = sau =. V. şi ecuaţie.
2. (LOG., F1L0Z.) Calitate a unui obiect de a fi unul şi acelaşi. I. este de două feluri: a) abstractă,
IDEO-
752
 IDEOLOGIE
atunci cînd se reţine i. obiectului cu el însuşi, dar se face abstracţie de diferenţă (deosebire); b) concretă, atunci cînd se reţine şi diferenţa, ca inclusă în identitate. L abstractă este redată de legea identităţii din logica formală, iar i. concretă <de legea identităţii concrete din logica dialectică. Legea i. formale (al cărei simbol este A = A) impune ca formele logice cu care operăm să-şi păstreze unul şi acelaşi sens în decursul respectivei operaţii logice (definiţie, clasificare, demonstraţie, combatere etc.). Legea i. concrete impune ca formele logice identice cu ele însele, dar totodată neidentice, contradictorii în ele însele, să se dezvolte de la inferior la superior, de la simplu la complex, pe baza caracterului Jor contradictoriu. în logica matematică, teoria i., strict formalizată, duce la construirea unui calcul logic adecvat relaţiei de identitate.
   ideo~ (gr. idea ,,idee“), element de compunere cu sensul „care se referă la idei, la noţiuni** (ex. ideologie, ideogramă).
   ideografie (gr. idea „idee, noţiune** şi graphein „a scrie, •a descrie**; L1NGV.), scriere cu ajutorul ideogramelor; sistem <le notare a ideilor prin semne care reprezintă obiectele (ex. scrierea hieroglifică din Egiptul antic, din China).
   ideogrâmă (gr. idea „idee“ şi gramma „literă, semn**; L1NGV.), semn grafic care notează un cuvînt nu prin sunete, ci prin desemnarea noţiunii. I. sînt folosite în sistemul de scriere al unor limbi ca vechea egipteană, chineza etc. V. şi hieroglifă.
   „Ideologia germană", operă clasică a marxismului, scrisă de K. Marx şi F. Engels în anii 1845 — 1846; ea precedă operele lor de maturitate, marcînd trecerea propriu-zisă a autorilor ei pe poziţiile materialismului dialectic şi istoric şi ale socialismului ştiinţific. Ea a fost consacrată combaterii idealismului „tinerilor hegeliem** (B. Bauer, M. Stirner ş.a.) şi a „socialismului adevărat** mic-burghez (K. Griin), precum şi criticii materialismului antropologic, con-
 templativ şi inconsecvent al Iui L. Feuerbach, a umanismului său abstract. I. g. cuprinde în primă schiţă principalele idei ale materialismului istoric; conştiinţa socială ca reflectare a existenţei sociale, natura umană ca ansamblu al relaţiilor sociale, rolul fundamental al relaţiilor e-conomice, categoria de formaţiune social-economică, lupta de clasă ca forţă motrice a dezvoltării societăţilor antagoniste, statul ca dictatură a clasei dominante economiceşte, caracterul de clasă al ideologiilor, temeiurile ştiinţifice ale ideologiei comuniste a proletariatului, tezele iniţiale ale teoriei marxiste despre revoluţia socialistă şi dictatura proletariatului. I. g. a fost publicată pentru prima oară în U.R.S.S., în 1932.
   ideologie, totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă teoretică mai mult sau mai puţin sistematizată, interesele şi aspiraţiile membrilor unei clase sau ai unei pături sociale, determinate de condiţiile obiective ale existenţei acestora şi care serveşte la consolidarea sau la schimbarea relaţiilor sociale existente. Din i. fac parte ideile politice, juridice, morale, religioase, artistice, filozofice etc. I. este o parte a conştiinţei sociale; în societatea împărţită în clase, ea are totdeauna un caracter de clasă. I. dominantă într-o formaţiune social-economică dată este aceea a clasei dominante, deoarece, posedînd mijloacele producţiei materiale, aceasta dispune şi de mijloacele producţiei spirituale, şi deci de posibilitatea de a impune claselor asuprite ideile sale. Avînd un caracter de clasă, i. reflectă baza economică a societăţii şi intră în componenţa suprastructurii, care include însă, pe lîngăidei, şi instituţiile corespunzătoare acestora. Sfera i* este mai îngustă şi decît aceea a conştiinţei sociale, care cuprinde şi elemente fără caracter de clasă (legile ştiinţelor naturii, principiile logice etc.). I. se deosebeşte de psihologia socială, deoarece aceasta din urmă nu constituie o reflectare sistematizată a existenţei sociale şi, pe lîngă idei, include sentimente, stări de spirit, obi-
ceiuri etc. Ca parte componentă a suprastructurii, i. are o independenţă relativă faţă de baza economică de care a fost generată. L exercită o influenţă activă asupra altor laturi ale vieţii sociale, printre care şi asupra bazei care a generat-o. Ea accelerează sau frînează dezvoltarea socială în funcţie de rolul, progresist sau reacţionar, pe care îl are, într-o epocă istorică dată, clasa căreia îi aparţine. Eficienţa unei !• depinde de reflectarea adecvată a existenţei sociale, a contradicţiilor obiective ale acesteia şi de influenţa pe care ea o cîştigă, datorită acestui fapt, asupra maselor. „Teoria devine o forţă materială de îndată ce cuprinde masele** (K. Marx). Lupta ideologică este una dintre formele luptei de clasă, alături de cea politică şi economică. I. imperialismului, produs al crizei culturii burgheze, apărînd interesele unei clase istoriceşte perimate, are un caracter reacţionar, frînează dezvoltarea societăţii. I.clasei muncitoare şi a partidului ei este marxism-Ieninismul. Reflectînd just cerinţele obiective ale dezvoltării sociale, i. socialistă constituie o puternică forţă progresistă. Ea are un rol uriaş în unirea şi mobilizarea maselor la lupta pentru răsturnarea orîn-duirii exploatatoare şi pentru construirea comunismului. Intre i. socialistă şi i. burgheză există un antagonism ireductibil, care exprimă caracterul ireconciliabil al intereselor fundamentale ale clasei muncitoare şi ale burgheziei. Partidele marxist-leniniste duc o luptă intransigentă împotriva ideologiei burgheze, pentru răs-pîndirea i. socialiste în mase. După victoria revoluţiei socialiste, lupta pentru lichidarea rămăşiţelor ideologiei burgheze în conştiinţa oamenilor reprezintă un proces istoric îndelungat. In R.P.R., ca urmare a victoriei revoluţiei populare,
 i.  socialistă a devenit ideologia dominantă. Arătînd că, în etapa de desăvîrşire a construcţiei socialiste, activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tărîmul principal al luptei de
 ID EST
753
IELE
 clasă, Congresul al III-lea al P.M.R. a reafirmat necesitatea luptei ferme şi consecvente împotriva i. burgheze sub toate formele ei, pentru triumful deplin al ideologiei marxiste. V. şi bază şi suprastructură.
   id est, expresie latină în-semnînd „adică", folosită în unele lucrări ştiinţifice. Scris şi, prescurtat, i.e.
   idilă (gr. eidyllion „mic tablou"), specie a liricii peisagistice şi erotice^ din sfera poeziei bucolice. înrudită cu pastelul, i. zugrăveşte în genere scene din viaţa oamenilor de la ţară, surprinşi în mijlocul naturii. Trăsăturile ei dominante sînt optimismul şi tendinţa de a înfăţişa în culori înfrumuseţate realităţile rurale. Spre deosebire de eglogă, care foloseşte dialogul, i. are caracter prin excelenţă narativ. Creatorul i. este poetul grec Teocrit. în antichitate, specia a mai fost cultivată de Virgiliu şi Ausonius, iar în evul mediu de P. Ronsard ş.a. în sec. al XVIII-ea, i. a fost reînviată, într-o interpretare antirealistă, de către S. Gessner ş.a. în literatura romînă au scris L: D. Bolintineanu (cu caracter romantic), G. Coşbuc (cu caracter realist) ş.a.
   idio- (gr. idios „propriu, particular"), element de compunere cu sensul „propriu, particular, specific" (ex. idiosincrasie).
   idiom (LINGV.), termen general pentru noţiunile limbă, dialect sau grai.
   idiomórf (gr. idios „specific" şi morphe „formă"; MINER.), contur al mineralelor determinat de existenţa formelor cristalografice specifice fiecărui mineral (ex. conturul prismatic al hornblendei).
   idioplâsmă (GENET.), substanţă fictivă, considerată ca fiind localizată în celule şi reprezentînd concentrarea u-nor particule purtătoare ale eredităţii (micele), al căror mod de grupare ar determina caracterele şi însuşirile organismului. I. este o noţiune opusă trofoplasmei, care ar avea doar un rol trofic. Mice-lele care alcătuiesc i. sînt considerate independente faţă
de acţiunea condiţiilor de mediu, ca şi faţă de ansamblul părţilor organismului. Termenul de i. a fost introdus de botanistul german K. Nageli (1884); ulterior zoologul A. Weismann a preluat ipoteza lui Nageli şi a modificat-o în sensul împărţirii i. în idio-plasmă propriu-zisă, cuprinsă în orice celulă, şi în plasmă germinativă (germen), proprie numai celulelor germinale. V. şi germen.
   idiosincrasie (gr. idios „propriu", syn „împreună" şi krasis „constituţie, temperament"; MED.), manifestare patologică caracterizată prin intoleranţa faţă de o substanţă chimică, de un medicament (chinină, piramidon) sau aliment (ouă, raci, căpşuni). Se manifestă clinic, de obicei, prin urticarie. V. şi a 1 e r -gi.e’.
   idiotism (din gr. idios „propriu, specific"; LINGV.), expresie sau construcţie caracteristică unei limbi şi care nu se poate traduce cuvînt cu cuvînt în altă limbă (ex. rom.: a-şi lua lumea în cap).
   idioţie (gr. idioteia „simplitate, ignoranţă"; MED.), gradul maxim de deficit congenital al dezvoltării mintale, caracterizat prin incapacitatea învăţării scrisului, cititului şi chiar a vorbirii, prin neputinţa de a se hrăni şi deplasa singur şi, în general, prin imposibilitatea vieţuirii prin propriile mijloace. I. este consecinţa fie a malformaţiilor sau a bolilor cerebrale intrauterine care determină atrofii şi leziuni cerebrale, fie a unor boli ca meningita, epilepsia gravă, traumatismele grave. Se asociază deseori cu malformaţii craniene, dentare, linguale, genitale etc. Dezvoltarea mintală a idiotului nu atinge pe cea a unui copil de doi ani.
   idiş, idiom german care este vorbit de unele populaţii evreieşti şi al cărui vocabular cuprinde şi elemente ebraice, slave, romanice.
   idol (gr. eidolon „imagine, simulacru"), reprezentare concretă, materială (chip, figură, statuie) a zeilor în religiile politeiste, constituind obiecte de cult religios.
   idolatrie (gr. eidolon „imagine" şi latreia „cult"), adorare a idolilor în religiile poli-teiste. I. cuprindea o serie de elemente de ritual (sacrificii» procesiuni, rugăciuni etc.) prin care credincioşii urmăreau să obţină bunăvoinţa idolilor. E-lemente de i. s-au păstrat şi în creştinism (icoane, mătănii* crucifixe etc.). I. este o manifestare tipică a religiilor primitive, care se caracterizau prin animism şi fetişism.
   Idris I (Mohammed Sayecfc Idris es-Senussi) (n. 1890), rege al Libiei (ales în 1950), proclamat oficial în 1951, cînd Libia a devenit independentă, în timpul celui de-al doilea război mondial a participat în fruntea armatei libiene din emigraţie la coaliţia antihitleristă.
   ie1 (în portul popular romînesc), cămaşă femeiască fără poale, cunoscută sub acest nume mai ales în sudul ţării. De croieli diferite, i. se caracterizează printr-o decoraţie din cusături, broderie şi alesă-turi, cu motive predominant geometrice, pe mîneci, pe piept şi la guler. Culorile mai des folosite pentru ornamente sînt negrul, roşul, verdele şi auriul (fir de aur). Sînt vestite, prin varietatea motivelor şi execuţie, iile din Gorj, Muscel, Vrancea, Suceava, Poiana Sibiului, valea Arieşului şi Maramureş.
   ie2 (ZOOTEHN.), regiune corporală la animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii situată la partea inferioară a locului de prindere a membrelor posterioare de trunchi.
   iedera, nume sub care se cunoaşte un ciclu de trei jocuri populare romîneşti din Banat (iedera, sora şi cumnata); se joacă de către fete. Ca structură, este o variantă a b r î u-lui bănăţean.
   iederă (Hedera helix), specie de arbust tîrîtor sau agăţător din familia araliaceelor, cu rădăcini adventive scurte şi frunze alterne. Florile sînt mici, galben-vferzui, dispuse în umbele, iar fructele sînt bace mici violete-negre. Creşte prin păduri, pe trunchiurile copacilor, pestînci. Adesea este cultivată ca plantă decorativă.
   iéle, fiinţe fantastice din mitologia populară romînească„
IENICERI
754
 IERBĂRIT
                              Rase de iepuri de casă / — angora (tipul rominesc); 2— albastru vienez; 3 — uriaş belgian; 4 — rex; 5 — cincila
înfăţişate ca nişte fete frumoase îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind prin cîntecul şi prin jocul lor pe bărbaţi. Li se mai spune şi dinsele, frumoasele, şoimanele.
   ieniceri, corp de elită al infanteriei turceşti, creat la mijlocul sec. al     XIV-lea, în
timpul sultanilor Orhan şi Murád I. Corpul de i. se completa, la început, din prizonierii de război, iar mai tîr-ziu prin „contribuţia de sînge" a provinciilor creştine din imperiu. Formînd garda sultanului, i. au intervenit tot mai des în ordinea de succesiune la tron, alegînd şi detronînd pe sultani. în urma unei răscoale provocate de ei, sultanul Mahmud al II-lea a desfiinţat corpul ienicerilor (1826).
   ienupăr (Juniperus commu-nis), specie de arbust dioic din familia cupresaceelor, foarte ramificat, cu frunze aciculare aşezate cîte trei, rigide şi persistente. Florile sînt lipsite de înveliş floral;cele mascule sînt dispuse în amenţi mici, iar cele femele sînt reunite în inflorescenţe globulare solitare. Fructele, de formă sferică, sînt cărnoase, de culoare neagră-albăstruie şi conţin cîte trei seminţe. în ţara noastră, i. creşte în regiunile de deal şi de munte, izolat sau în pîlcuri mari, pe păşuni, la margini de păduri etc.
Fructele de ienupăr conţin 0,2-2% U- Ienupăr lei esenţial şi se folosesc în industria farmaceutică şi la prepararea unor băuturi spirtoase. Ele măresc diu-reza şi totodată favorizează excreţia azotului şi a clorului pe cale renală. Se relevă şi o acţiune spasmolitică şi hiper-emizantă. Indicaţii terapeutice: diuretic, stomahic şi ex-pectorant.
   iepuraş (ZOOTEHN.), exos-toză manifestată printr-o umflătură tare, osoasă, pe faţa externă a cotului posterior (ja-retului) la cal. Poate fi congenitală sau dobîndită din cauza folosirii timpurii a animalului la munci grele.
   iepure (Lepus), gen de mamifere rozătoare caracterizat prin prezenţa a doi dinţi incisivi suplimentari pe falca superioară. Urechile şi membrele posterioare sînt lungi, iar coada este foarte scurtă. Este un bun alergător. — /. de cîmp (Lepus europaeus), iepure cu blana cenuşie, care trăieşte în Europa, Africa de nord şi Asia Mică. în ţara noastră este o specie de vînat foarte apreciată pentru carne şi pentru blană. —       /. polar (Lepus
timidus), iepure care trăieşte în tundrele şi pădurile din nordul Eurasiei şi Americii de Nord. Se vînează pentru carne şi blană. — L de casă (Orycto-lagus cuniculus), iepure crescut de om pentru carne şi blană, în stare sălbatică trăieşte în sud-vestul Europei. Se mai numeşte i. de vizuină. — Iepure-de-mare (Aplysia depilam), gasteropod marin, cu corpul masiv
Iepure de cîmp
şi greoi, lung de circa 20 cm. Masa viscerală este acoperită de o manta şi de două expansiuni laterale ale piciorului, cu
care şi înoată. Cochilia este redusă şi acoperită de manta. Trăieşte în Marea Mediterană.
   ier 1. Nume a două semne din alfabetul chirilic: t> (ierul tare) şi b (ierul moale).
2. Vocala, foarte scurtă, notată prin fiecare dintre aceste semne: una dură, mediopalatală, T> (în transcriere u)t şi alta moale, prepalatală, b (în transcriere r). După poziţia lor, i. pot fi intense (care s-au păstrat în limbile slave) şi neintense (care au dispărut).
   ierârh (gr. hieros „sacru“ şi arhos „şef"), reprezentant al înaltului cler creştin (episcop, mitropolit etc.); arhiereu.
   ierbâr (BOT.), colecţie de plante uscate, păstrate în foi de hîrtie, în cutii sau în pungi, prevăzute fiecare cu etichete pe care este trecut numele speciei, locul şi data colectării, precum şi numele persoanei care a adunat şi a determinat planta respectivă. L este orînduit pe grupe sistematice, constituind un material permanent pentru cercetări şi documentaţie ştiinţifică.
   ierhărit, taxă percepută în Ţara Romînească, în sec. XVII-XVIII, asupra vînzării vitelor, atît de la vînzător cît şi de la cumpărător, precum şi de la măcelari la tăierea vitelor. La bîlciuri, stăpînii locului percepeau i. pentru călcarea ierbii de către vitele aduse spre vînzare.
LERONIM DIN PRAGA
 755
IFFLAND
   leronim din Praga (?
—  1416), adept şi propovăduitor al ideilor Iui Jan Hus în Cehia, Polonia, Lituania şi Rusia. Prezentîndu-se în faţa conciliului de la Constanţa pentru a-1 apăra pe prietenul său Jan Hus, a fost şi el ars pe rug ca „eretic41.
   (ieruncă (Tetrastes bona-sia), specie de pasăre din ordinul galiformelor, puţin mai mare decît o cioară, de culoare brun-roşcată, împestriţată cu pete albe, negre şi cenuşii. La noi trăieşte în
Ieruncă
păduri, fiind vînată pentru carnea sa gustoasă.
   Ierusalim, oraş în Orientul Apropiat, situat la graniţa dintre Israel şi Iordania şi împărţit între aceste două ţări. Sectorul israelian, cu 166 300 loc. (1961), cuprinde oraşul nou, iar sectorul iordanian, cu 60 000 loc. (1961), cuprinde oraşul vechi şi cartierele de la nord şi est de acesta. Cele mai multe întreprinderi sînt concentrate în oraşul nou. Industrie alimentară, textilă, farmaceutică, de pielărie, de prelucrare a tutunului, a metalelor,
de radioaparataj. în I. există
o  universitate ebraică, o şcoală superioară musulmană, un institut de orientalistică, muzeul arheologic al Palestinei ş.a. Monumente istorice: cetatea lui David, Zidul plîngerii (rest din zidul exterior al templului lui Solomon), moscheea lui Omar (sec. al VII-lea) şi un complex de biserici creştine (unele din sec. al IV-lea, biserica Sfîntului mormînt, sec. al XII-lea). — Istoric. I. este amintit documentar pentru prima dată în sec. al XV-lea î.e.n. La sfîrşitul sec. al XI-lea a fost capitala statului Israel, iar între anii 925 şi 586 î.e.n. a statului Iudeea. A fost ocupat, succesiv, de babiloneni, egipteni şi sirieni, iar în anul 70 î.e.n., de romani. în sec. al IV-lea, I. a devenit locul de pelerinaj al creştinilor. Cruciaţii l-au cucerit şi au întemeiat aici Regatul Ierusalimului (1099). în 1187 a fost ocupat de Sala-din, sultanul Egiptului, iar între 1517 şi 1917 a fost stă-pînit de turci. în 1920 a devenit centrul administrativ al Palestinei, sub mandat britanic. După războiul dintre statul Israel şi o serie de state arabe (1948— 1949), o mare parte a oraşului nou a fost ocupată de trupele israeliene, iar oraşul vechi şi cartierele de la nord şi est de acesta au intrat în componenţa Iordaniei. în e-braică oraşul Ierusalim este numit Yerushalayim, iar în arabă El Kuds.
   ieşire (ÉLT., TELEC.), parte a unei reţele electrice, a unui element de automatizare ori a unui sistem de transmisiune, pe unde sînt transferate, spre exterior, puterea sau semnalul.
   iezătură, baraj de pămînt construit de-a curmezişul unei văi pentru strîngerea apei şi formarea iazurilor. Este prevăzută, de obicei, cu deversor.
   Iezer, Munţii t munţi situaţi în partea de sud-est a masivului Făgăraş, între valea Dîmboviţei şi Rîul Doamnei, în nord, printr-o culme joasă, se leagă cu partea nordică a Făgăraşului. Principalele vîrfuri sînt Iezerul Mare (2 463 m), Păpuşa (2 379 m) şi Bătrîna.
   iezuiţi (IST.), ordin călugăresc catolic, întemeiat de călugărul spaniol Ignaţiu de Loyo-la, în 1534, sub numele de „Compania lui Isus", pentru combaterea Reformei şi întărirea puterii papale. La cele trei reguli ale vieţii monastice (castitate, sărăcie şi ascultare) i. au adăugat supunerea oarbă faţă de papă. Ei s-au servit de inchiziţie. Ordinul i., a cărui activitate s-a întemeiat pe lipsa de scrupule, pe provocare, diversiune şi spionaj, a fost desfiinţat formal în 1773, dar reînfiinţat oficial în 1814. După primul război mondial, i. au colaborat activ cu organizaţiile fasciste. Mişcarea
i., sever organizată şi disciplinată, urmăreşte întărirea puterii bisericii şi a influenţei clerului asupra credincioşilor. lezuitis-mul, concepţie religioasă, morală şi politică a i., a devenit, în sens figurat, un sinonim al intrigii, vicleniei şi perfidiei.
   Iffland, August Wilhelm (1759—1814), actor, regizor şi dramaturg german. Ca director al Teatrului naţional din Berlin, a militat pentru o artă veridică, opusă stilului declamator al epocii. I. s-a remarcat în roluri comice, dar a realizat adevărate creaţii în interpretarea rolului Franz Moor din „Hoţii" de Schiller, Shylock din „Neguţătorul din Veneţia" de Shakespeare ş.a. Tematica pieselor sale de teatru era inspirată din evenimentele epocii de ascensiune a burgheziei şi de descompunere a feudalismului în Germania.
Ierusalim. Cetatea Iui David
 ÎF IGEN IA
756
 IGIENĂ
   Ifigenia (în mitologia greacă), fiica lui Agamemnon şi a Clitemnestrei. Tatăl ei a vrut s-o sacrifice zeilor pentru a obţine vînt prielnic la plecarea
Ifigenia
corăbiilor greceşti care se îndreptau spre Troia. Zeiţa Arte-mis a salvat-o, înlocuind-o cu
0  căprioară şi a dus-o în Tau-rida (Crimeea), unde a făcut-o slujitoarea cultului ei. Legenda I. a inspirat tragedii celebre, printre care cele ale lui Euri-pide, Racine şi Goethe, precum şi operele ,,Ifigenia în Aulida" şi „Ifigenia în Tau-rida** de Gluck.
   „Ifjú Leninista" [ífiu lé~ niniştq] („Tînărul leninist"), organ în limba maghiară al Uniunii Tineretului Comunist din Romînia. A apărut ilegal, la Bucureşti, din decembrie 1924 pînă în decembrie 1927.
   „Ifjúmunkás" [îfiumun-caş] („Tînărul muncitor"), organ de presă săptămînal, în limba maghiară, al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor din R.P.R. Continuă tradiţia publicaţiei cu aceeaşi denumire care a apărut între 1929 şi 1930 la Bucureşti. Seria actuală apare începînd din martie 1957, la Bucureşti.
   Ifni, teritoriu în Africa, situat pe ţărmul Oceanului Atlantic, în vestul Marocului. Posesiune spaniolă. Suprafaţa:
1  500 km2. Populaţia: 50 000 loc. (1961), majoritatea berberi. Centrul administrativ: Sidi Ifni. Locuitorii se ocupă cu creşterea animalelor (oi, cămile), cu pescuitul şi cu agricultura (cereale, curmali).
   „Igazság" [igqzşag] („Adevărul"), organ de presă, în limba maghiară, al Comitetului regional Cluj al P.M.R. şi al Sfatului popular regional.
Apare zilnic Ia Cluj din mai 1945. între anii 1939—1940 a apărut ilegal, ca organ al Comitetului Teritorial din Transilvania şi Banat al P.C.R.
   „Igaz Szó" [igqz so] („Cuvîntul adevărat"), revistă lunară, în limba maghiară, a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Apare, la Tîrgu-Mureş, din iunie-iulie 1953.
   igienă (gr. htjgieia „sănătate") 1. (MED.) Ştiinţă care elaborează normele de apărare a sănătăţii oamenilor în viaţa de toate zilele, în timpul muncii etc. şi formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependenţei şi interacţiunii dintre om şi mediul exterior, a condiţiilor naturale de trai, precum şi a relaţiilor sociale şi de producţie. I. este strîns legată de ştiinţele naturii, de ştiinţele medicale şi de ştiinţele social-economice. I. a apărut din cele mai vechi timpuri. Reguli ale igienei individuale erau cuprinse în prescripţiile religioase sau în codurile de legi (la hinduşi, evrei), iar unele reguli de dietetică, de cultură fizică, în scrierile rămase de la greci şi romani. O dată cu dezvoltarea formelor de stat, măsurile de
i.   au luat un caracter social (apeductele şi băile din Roma, carantinele din oraşele medievale). Ca ştiinţă, i« s-a constituit abia în sec. al XIX-lea. In acelaşi secol, i. a început să folosească metode experimentale (metode de fiziologie, biochimie, microbiologic, epidemiologie). I. se ocupă cu studierea mediului exterior şi a principalilor factori care au influenţă asupra sănătăţii (factori de producţie, sociali, fizicochimici, biologici), cu analizarea principalelor deficienţe sanitare ale mediului înconjurător, cu studierea factorilor nocivi asupra omului şi colectivităţii; în socialism ea a căpătat mari posibilităţi de dezvoltare, datorită faptului că orînduirea socialistă favorizează elaborarea normelor de igienă, aplicarea măsurilor sanitare colective.
—    /. alimentară, ramură a igienei care studiază valoarea nutritivă şi biologică a alimentelor şi normele utilizării lor în funcţie de condiţiile de viaţă,
de vîrstă, de climă, de organizarea alimentaţiei raţionale a diferitelor grupe de populaţie, de metodele de control al calităţii alimentelor, de bolile legate de o alimentaţie defectuoasă şi care elaborează măsurile de profilaxie. — I. comunală, ramură a igienei care se ocupă cu păstrarea şi promovarea sănătăţii populaţiei în raport cu factorii de mediu din centrele populate, urbane şi rurale, şi care elaborează normele pentru prevenirea bolilor infecţioase şi neinfecţioase. Ramurile principale ale i. c. sînţ: i. apei şi a aprovizionării cu apă a centrelor populate, asigurarea sanitară a rezervoarelor cu apă, dezinfectarea canalelor, i. solului etc.
—    I. individuală, ramură a igienei care se ocupă cu păstrarea şi promovarea sănătăţii individuale. /. i. studiază condiţiile de viaţă şi elaborează un regim igienic în funcţie de caracterul şi de durata muncii, de vîrstă, de starea de sănătate etc. a indivizilor. De asemenea,
i.  i. studiază regimurile alimentare, tipurile şi formele de odihnă activă în raport cu vîrstă şi cu particularităţile individuale, crearea de condiţii igienice pentru somn etc.
—    Igiena muncii, ramură a igienei care studiază formele şi metodele organizării muncii şi odihnei, starea organismului în procesul muncii, caracterul şi particularităţile mişcărilor lucrătorilor, influenţa reziduurilor şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei, factorii fizici, chimici şi biologici ai locului de producţie, modificările fiziologice şi patologice apărute la lucrători sub acţiunea diferiţilor factori de la locul de muncă. L m. se foloseşte de datele şi de metodele fiziologiei, patologiei, statisticii sanitare, fizicii şi chimiei, iar pentru elaborarea măsurilor de protecţie foloseşte tehnologia proceselor de muncă şi tehnica sanitară. în societatea socialistă, măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă elaborate de i. m. şi aplicate în producţie se bazează pe tehnologia producţiei, pe perfecţionarea aparaturii de protecţie şi a construcţiei arhitectonice a clădirilor industriale. ■— /. şcolară,
1GLITĂ
757
IGUANA.
ramură a igienei care se ocupă cu păstrarea şi promovarea sănătăţii copiilor şi adolescenţilor în raport cu factorii de mediu din instituţiile de îngrijire şi educaţie, cu înlăturarea «mor influenţe dăunătoare din timpul şcolarităţii asupra sănătăţii şi dezvoltării copiilor (slăbirea vederii, deformări ale coloanei vertebrale, tulburări digestive, boli neuropsihice).
 2. (F1TOPAT.) Igienă culturală, complex de măsuri care se aplică pentru a înlătura focarele de infecţie şi a împiedica răs-pîndirea agenţilor patogeni (a bolilor) la plante (ex. culegerea şi distrugerea plantelor şi resturilor de plante bolnave).
    igliţă (IND. TEXT.) L Ustensilă de lemn, plată şi îngustă, cu lungimea de 12—35 cm, avînd un capăt ascuţit, cu o tăietură şi cu o prelungire în formă de limbă* iar celălalt capăt scobit; este folosit pentru depănarea firului şi confecţionarea plaselor pescăreşti.
 2. V. croşetă.
    Ignat, Grigore, căpitan de infanterie, erou din bătălia de
Gr. Ignat
 la Mărăşeşti. In lupta de la Răzoare din ziua de 6 august 1917, compania de mitraliere pe care o comanda s-a distins printr-o dîrzenie şi un eroism legendar. Luptînd pînă la ultimul om, militarii acestei subunităţi au reuşit să oprească atacul trupelor germane, dînd timp rezervelor noastre să intervină şi să înfrîngă pe inamic.
    Ignat, Nestor (n.        1918),
 ziarist romín, preşedinte al Uniunii ziariştilor din R.P.R. (din 1958), membru al Comitetului executiv al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor
 (O.I.Z.). A publicat articole, mai ales în domeniul criticii literare, al criticii de artă şi al esteticii, în „Scînteia“, „Lupta de clasă4* etc.
   Ignaţiu de Loyola v. Loyola, Ignaţiu de L.
   ignifug (lat. ignis „foc“ şi fugire „a fugi, a scăpa de4‘; CHIM.; despre materiale de a-coperire sau de impregnare), care are rolul de a proteja obiectele inflamabile contra propagării focului. Sulfaţii şi silicaţii de sodiu, de amoniu, de potasiu, boraxul, acidul fos-foric, sărurile de magneziu, wolframaţii etc., precum şi mortarele ^ de ciment sau de var, sînt i. şi sînt folosite în industrie, în construcţii, la confecţionarea unor echipamente de protecţie contra incendiilor etc.
   ignifugâre (CHIM.), operaţie de tratare a unui material combustibil (în special lemnos sau textil), prin acoperirea sau prin impregnarea cu materiale ignifuge, în scopul protejării lui contra acţiunii focului şi pentru a-i mări rezistenţa la ardere.
   ignitrón (elt., telec.), tub
 electronic monoanodic, cu catod de mercur, folosit pentru redresarea curenţilor alternativi de mare intensitate (sute sau mii de amperi). Este alcătuit dintr-un recipient vidat, de sticlă sau de metal, în care se găseşte un anod, catodul de mercur, un electrod de aprindere (ignitor) şi una sau mai multe grile de protecţie.
   Ignjatovic [igniátovici], Ja-kov (Î824—1889), scriitor sîrb. A participat la revoluţia de la 1848 din Ungaria, luptînd în rîn-durile armatei lui L. Kossuth. Prin romanele sale sociale („Lumea ciudată4*, 1869; „Vasa Respekt44, 1875) şi istorice („Manzor şi Djemila“, 1862; „Sînge pentru sînge44, 1862), L s-a afirmat ca precursor al realismului critic în literatura sîrbă. Condamnînd capitalismul şi înfăţişînd cu simpatie pe cei asupriţi, L alunecă însă în i-dealizarea vieţii patriarhale.
   ignoratio elenchi (expresie latină însemnînd „ignorarea subiectului, a chestiunii în discuţie44; LOG.), eroare logică constînd în substituirea involuntară sau sofistică a tezei de
 demonstrat printr-o altă teză.. 0 variantă a lui i. e. este argumentum ad hominem (argumentul la persoană). Ne facem vinovaţi de i. e. şi atunci cînd ne închipuim că infirmarea unui procedeu necorect de demonstraţie ar însemna şi infirmarea tezei de demonstrat (care se poate să fie adevărată).
   Igor, mare cneaz al Kievului (începutul sec. X—945). In 941 şi 944 a condus două campanii împotriva Bizanţului şi a încheiat cu Imperiul bizantin un tratat comercial (944).
   Igor, Sveatoslavici, cneaz at Novgorod-Severskului (î î 78—
1202) şi al Cernigovului (l 198— 1202), eroul „Cîntecului despre oastea lui Igor“. Este şi eroul operei „Cneazul Igor44 de Borodin.
   igrasie (CONSTR.), umezeală persistentă a pereţilor unei construcţii, datorită reţinerii apei în porii materialelor din care sînt construiţi (cărămidă* beton, mortar, tencuială).
   Iguaţu (Iguassu), rîu în Brazilia (1 320 km); izvorăşte din masivul Serra do Mar şi se varsă în fluviul Paranâ. Cu 26 km înainte de confluenţă străpunge două trepte de bazalt dure, dînd naştere cascadei Iguapu, cu o cădere totală de 80 m şi o lăţime de cca. 2 700 m.
   iguána (Iguana), gen de şopîrle din familia iguani-* delor. Şopîrlele din acest gen sînt de talie mare (cca. 2 m lungime), colorate în nuanţe de verde, albastru şi galben*
Iguana
  cu o creastă zimţată pe spate; trăiesc în arbori, mai ales pe malul apelor din regiunile tropicale din America de Sud,
ÍGUANODON
758
IHTIOZAUR
şi se hrănesc cu insecte sau cu plante. Unele specii de i. (îguana delicatissima şi Iguana tuberculata) sînt vînate pentru carnea lor foarte fină şi gustoasă. Ouăle de i. sînt de asemenea comestibile.
   iguanodón (PALEONT.), gen de reptile fosile din ordinul dinozaurienilor, care cuprindea forme erbivore adaptate la staţiunea bipedă. Membrele anterioare erau prevăzute cu cinci degete, iar cele posterioare cu trei degete. Aveau bazinul alungit, asemănător cu acela al păsărilor, iar coada groasă
   ihneumoníde (ZOOL.; Ich~ neumonidae), grup de insec-
Iguanodon
Ie servea drept sprijin în timpul staţionării. Numeroase schelete de i. au fost descoperite în cretacicul inferior de la Bernissart (Belgia).
   I-he~tuan, societate secretă a ţăranilor şi meşteşugarilor din China, apărută la începutul sec. al XIX-lea, pentru a lupta împotriva dinastiei manciuriene. La început a fost numită l~he~ciuan („Societatea pumnilor dreptăţii şi armoniei", din care pricină europenii i-au denumit pe participanţi „boxeri"), dar la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi-a schimbat denumirea în I-he-tuan („Societatea dreptăţii şi armoniei"). Aceasta a organizat, între 1899 şi 1901, o puternică răscoală populară în nordul Chinei. In iunie 1900, sub presiunea mişcării, guvernul chinez a declarat război puterilor imperialiste. Datorită însă trădării guvernului manciurian şi a intervenţiei armate a Angliei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei, Rusiei, S.U.A., Franţei şi Japoniei, răscoala a fost înăbuşită. In urma în-frîngerii răscoalei, China a fost nevoită să semneze „protocolul din 1901", care accentua dependenţa ei faţă de puterile imperialiste.
Ihneumonid depunînd ouăle pe omidă
te din ordinul himenop-terelor, care au abdomenul lung şi pedunculat. Femelele de i. depun ouăle pe adulţii, larvele sau ouăle altor insecte, care servesc ca hrană larvelor de i« Sînt folositoare, deoarece distrug multe insecte dăunătoare agriculturii. In ţara noastră trăiesc multe specii de ihneumonide.
   ihtiofâg (gr. ichthys „peşte" şi phagein „a mînca"; despre unele animale), care se hrăneşte mai ales cu peşti. Există peşti i. (ştiuca, somnul, şalăul etc.), păsări i. (pelicanul, cormoranul, stîrcii etc.) şi mamifere u (vidra, şobolanul de apă). Unele animale ihtiofage produc daune mari pisciculturii (ex. stîrcul cenuşiu); totuşi stîrpirea lor totală ar duce la mari perturbări în echilibrul biologic al biocenozei respective.
   ihtiól (FARM.), ihtiosulfonat de amoniu, obţinut prin distilarea unor şisturi bituminoase. Se prezintă sub formă de lichid vîscos, brun-negricios, cu miros şi gust caracteristic, solubil în apă. Are acţiune antiseptică, antiinflamatorie şi cheratoplas-tică. Este folosit în ginecologie şi în dermatologie.
   ihtiologie (gr. ichthys „peşte" şi logos „ştiinţă"), ramură a zoologiei care are ca obiect studiul teoretic şi practic al peştilor. Sub aspect teoretic, i. studiază sistematica, morfologia, anatomia, fiziologia şi ecologia peştilor, iar rezultatele acestor cercetări constituie baza studiului peştilor sub aspect practic şi economic, a evaluării resurselor piscicole şi posibilităţilor optime de pescuit. Ihtiologia este şi baza teoretică a pisciculturii.
   ihtiopatologie, ramură a ihtiologiei care se ocupă de cunoaşterea şi combaterea bolilor peştilor, precum şi de combaterea paraziţilor peştilor. In prezent i. pune un accent deosebit pe prevenirea îmbolnăvirii peştilor, prin măsuri de zooigienă.
   ihtiónais (PALEONT.), pasăre fosilă din subclasa Ornithuraf de mărimea unui porumbel, caracterizată prin stern caremt şi aripi bine dezvoltate, ceea ce dovedeşte că era bună zburătoare. Avea vertebre bicon-cave, dinţii înfipţi în alveole şi localizaţi pe partea poste-rioară a maxilarului superior şi pe toată mandibula. Resturile fosile ale acestei păsări au fost descoperite în depozitele cre-tacice superioare din Kansas
(S.U.A.).
   ihtiostegâlia (PALEONT.), cel mai vechi grup de amfibieni fosili, ale cărui resturi au fost găsite în devonianul superior din Groenlanda. Se caracteriza prin prezenţa unui os preo-percular şi a unei înotătoare codale susţinute de radii der-mice. Craniul era acoperit de un înveliş de oase dermice, dispuse ca la peştii crosopte-rigieni. Ihtiostegâlia reprezintă
o  formă de trecere de la peşti la amfibieni.
   ihtiozâur (PALEONT.), gen de reptile fosile vivipare din ordinul ihtiozaurienilor, care au
Ihtiornis
trăit în mările din era mezo-zoică. I. avea corpul asemănător cu cel al peştilor, ca urmare a adaptării la viaţa acvatică, talia mare (circa 10 m), coada enormă, membrele transformate în palete înotătoare. In R.P.R. a fost descoperit în triasicul din Dobrogea.
IHTIOZÂ
 759
ILIRIA
   ihtiózá (4in.gr. ichthys „peşte"; MED.), boală de piele caracterizată prin uscarea şi descua-marea tegumentelor, care se desfac în şuviţe, în formă de lamele sau de solzi de peşte. Apare din copilărie şi persistă în tot cursul vieţii, putîndu-se atenua la pubertate. Adesea i. este o boală ereditară şi familială, a cărei cauză nu este cunoscută cu precizie. Se consideră că în apariţia i* au un anumit rol şi glandele cu secreţie internă.
   Ijevsk, oraş în U.R.S.S., capitală a R.S.S.A. Udmurte. J522 000 loc. (1962). Este dezvoltată industria siderurgică şi constructoare de maşini; mai există întreprinderi de prelucrare a lemnului şi de materiale de construcţie. Oraşul are institute de învăţămînt superior şi trei teatre.
   Ikeda, Hayato (n. 1899), om politic, prim-ministru al Japoniei (din 1960) şi preşedintele partidului liberal-de-mocrat. Intre 1949 şi 1960 a fost în mai multe rînduri ministru.
   Ileana Cosînzeana, personaj pozitiv în basmele populare romîneşti, simbolizînd frumuseţea feminină ideală, atît sub aspect fizic cît şi sub aspect moral. Ea însumează calităţi ca: hărnicia, bunătatea, abnegaţia, farmecul şi gingăşia. Supusă la grele încercări de către forţele răului, I. C. îşi atinge idealul de fericire cu ajutorul lui Făt-Frumos şi al forţelor binelui.
   ileită (MED.), inflamaţie a-cută sau cronică a ileonului. Se manifestă prin dureri abdominale, scaune diareice, scădere în greutate etc.
   ileón (ANAT.), ultimul segment al intestinului subţire. Ileonul se întinde între jejun şi cec.
   iléus (MED.), obstrucţie a intestinului, datorită fie paraliziei muşchilor intestinali (i. dinamic), fie unui obstacol pe intestin (i* mecanic). Se manifestă clinic prin colici abdominale, vărsături abundente, oprirea gazelor şi a materiilor fecale, stare gravă de şoc. L necesită o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Se mai numeşte şi ocluzie intestinală.
   Ilf, Ilia (1897-1937), scriitor sovietic rus. S-a născut la Odesa. A debutat în 1918. Majoritatea operelor le-a scris împreună cu E. P. Petrov. Printre ele se numără, în pri mul rînd, romanele „Douăsprezece scaune" (1928, trad. rom.) şi „Viţelul de aur" (1931, trad. rom.), în care, folosind maniera picarescă, satirizează rămăşiţe ale mentalităţii burgheze:    filistinismul,    lăcomia.
   Iii, rîu în R. P. Chineză şi în U.R.S.S. (R.S.S. Kazahă) (1 400 km). Izvorăşte din munţii Tian-Şan şi se varsă în lacul Balhaş, printr-o deltă. Este navigabil în cea mai mare parte pentru vase mici. Folosit intens pentru irigaţie.
   Ilia, comună în reg. Hunedoara, situată pe Mureş, reşedinţă de raion. 3 470 loc. (1964). Industrie locală.
—   Raionul /., cu 46 000 loc. (1964). Economie agricolă în care se îmbină culturile de cereale cu cele de legume şi zarzavaturi (în lunca Mureşului), precum şi cu creşterea animalelor pentru lapte şi carne. Exploatări forestiere.
   „Ilîada", epopee greacă atribuită lui H o m e r, una dintre cele mai desăvîrşite creaţii ale genului epic din literatura universală. Datează probabil din sec. VIII —VII î.e.n. Subiectul este luat din legenda troiană. Acţiunea epopeii ne înfăţişează în 24 de cînturi un episod al luptelor purtate de ahei pentru cucerirea cetăţii T r o i a (Ilion).
   ilic (în portul popular romînesc), vestă scurtă purtată de femei şi de bărbaţi. Este confecţionat din postav roşu sau negru sau din dimie albă, fără mîneci, cu revere, încheiat în faţă şi împodobit cu găitane.
   ilicit (DR.), interzis de lege, potrivnic legii, care încalcă fie anumite dispoziţii legale, fie principii desprinse din a-ceste dispoziţii, fie alte reguli de conduită pe care legea, în mod generic, Ie declară ca trebuind să fie respectate.
   Ilimbav, sat al comunei Marpod, raionul Agnita, reg. Braşov. Centru pentru extracţia gazului metan. Gazele captate la I, sînt transportate la Sibiu printr-o conductă.
   Ilin, M. (pseudonimul lui Ilia Ialţovlevici Marşak) (1895-
1953), scriitor sovietic rus. Maestru al reportajului, Ilin s-a preocupat mai cu seamă de popularizarea cuceririlor ştiinţei contemporane şi de reflectarea procesului construcţiei socialiste în U.R.S.S.         („De
100 000 de ori de ce?", 1929, trad. rom. 1947; „Povestire despre marele plan",        1930;
„Oameni şi munţi",          1935,
trad. rom. 1947; „Transformarea planetei“, 1951, trad. rom.
1954    ş.a.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   ilión (ANAT.), os care împreună cu pubisul şi ischionul formează coxalul (osul şoldului)^
   Ilion, numele grecesc al oraşului T r o i a din Asia Mică. De aici numele epopeii greceşti „Iliada44.
   iliră, limba limbă indo-europeană vorbită în antichitate în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Este foarte puţin cunoscută, din lipsă de texte. După unii lingvişti, limba iliră ar sta la baza limbii albaneze.
   iliri, populaţie de limbă indo-europeană, răspîndită în vechime pe litoralul răsăritean al Mării Adriatice. I. erau marinari şi piraţi vestiţi. Prin sec. al V-lea î.e.n., i. au format un stat sclavagist care a cunoscut o mare înflorire la mijlocul sec. al III-lea î.e.n. In sec.
II —I î.e.n., i* au căzut sub stăpînirea Romei.
   Iliria, denumire dată în antichitate regiunii de pe ţărmul nord-estic al Mării Adriatice, locuită de triburile ilirice care în sec. al V-lea î.e.n. au format statul iliric. In sec.
I  î.e.n. romanii au cucerit o mare parte a teritoriului I., iar Ia sfîrşitul sec. I î.e.n. au transformat-o în provincie romană (Illyricum), în componenţa căreia au intrat Dalmaţia (Illyricum superior) şi Panonia (Illyricum inferior). în timpul împăratului roman Constantin cel Mare (306—337) a fost creată prefectura I., care includea o mare parte a Peninsulei Balcanice. în sec. al V-lea teritoriul L a fost cucerit de vizigoţi şi apoi de ostrogoţi. De la mijlocul sec. al Vl-lea I- a fost
ILIŞ
 760
ILUMINAT
populată de slavi, care au creat aici formaţiuni statale feudale timpurii.
   iliş, denumire dată găletă-ritului în Moldova. Cuvîntul se traducea în latina medievală din Transilvania cu annona, adică darea pe cereale în favoarea regelui.
   Iliuşin, Serghei Vladimiro-vici (n. 1894), constructor de avioane sovietic. Erou al Muncii Socialiste. In 1939 a construit avionul blindat de asalt IL-2, folosit cu mare eficacitate în timpul celui de-al doilea război mondial. După război a construit avioanele de pasageri
 IL-12 (în 1946), IL-14 (în
 1954) şi IL-18 (în 1957). Laureat al Premiului Lenin, în anul 1960.
   Illés [ileş], Béla (n. 1895), scriitor ungur, unul dintre pionierii realismului socialist în literatura ungară. A participat la lupta pentru instaurarea Republicii Sovietice Ungare. Romanul „Tisa în flăcări** (1929, trad. rom. 1962) evocă eroismul proletariatului ungur în revoluţia din 1919, iar trilogia „Rapsodia Carpaţilor** (1941, trad. rom. 1950) procesul de trezire a conştiinţei de clasă a muncitorilor din Ucraina subcarpatică. Operele scrise după al doilea război mondial zugrăvesc cu precădere războiul antifascist şi eliberarea Ungariei (romanul „Cînt omul şi luptele lui“, 1949, trad. rom.; trilogia „Eliberarea**, 1954, trad. rom., în care îşi exprimă simpatia faţă de poporul romín şi ostaşii din Divizia „Tudor Vladimi-rescu“). Laureat al Premiului Kossuth.
   Illia, Arturo Umberto (n. 1900), preşedinte al Argentinei în urma alegerilor din 1963, candidat din partea partidului Uniunea civică radicală a poporului.
   Illimani, masiv vulcanic stins din Anzii Centrali din cuprinsul Boliviei. Altitudine maximă: 6 457 m.
   Illinois [ilin$i], stat în S.U.A., situat între lacul Mi-chigan şi zona de confluenţă a rîului Ohio cu Mississippi. Suprafaţa: 146 076 km2. Populaţia: 10 081 160 Ioc. (1960). Centrul administrativ: Spring-field. Este situat în regiunea preriilor nord-americane. în-
 semnate zăcăminte de cărbune, petrol, gaze naturale. Este o regiune industrial-agrară dezvoltată. Principalele ramuri industriale sînt construcţiile de maşini (utilaj industrial şi pentru construcţii, material rulant, maşini agricole ş.a.), siderurgia, industria electrotehnică, chimică, a petrolului, alimentară (conserve şi preparate din carne). într-o măsură mai mică este dezvoltată şi industria uşoară. Cel mai important centru industrial este Chicago, care dă peste 2/3 din producţia industrială a statului. Alte centre: Peoria, Rock Island, East Saint Louis. în economia agricolă predomină creşterea intensivă a animalelor (bovine, porcine) şi culturile de porumb şi soia. Se mai cultivă grîu, plante furajere, legume şi pomi fructiferi.
   Illyés [iieş], Gyula (n. 1902), scriitor ungur. Primele sale volume de poezii, scrise înainte de 1930 („Pămînt greu“, „Tinereţe**, „Vorbesc despre eroi“ ş.a.), înfăţişează viaţa grea a ţărănimii fără pămînt şi setea de libertate şi dreptate a acesteia, iar în amplul eseu monografic „Poporul pustelor** (1936, trad. romO* condiţiile de existenţă semifeudale ale proletariatului agricol de pe marile latifundii. în romanul biografic „Petőfi** (1937), Illyés a evocat figura marelui poet şi revoluţionar ungur. După Eliberare, a scris piese cu tematică istorică, închinate revoluţiei din 1848^ („Pilda de la Ozora“ şi „Făclia**) şi răscoalei lui Doja (,,Doja“). I. s-a remarcat prin valoroase traduceri din literatura universală. A tradus, printre altele, din literatura romînă „Mioriţa** şi versuri din Anton Pann, G. Coşbuc şi T. Arghezi. Laureat al Premiului Kossuth.
   Ilmen, lac în Uniunea Sovietică, în regiunea Novgorod din R.S.F.S. Rusă. Suprafaţa variază între 610 şi 2 100 km2, în funcţie de nivelul apei. Adîncimi pînă la 10 m. în I. îşi varsă apele aproape 50 de afluenţi, dar numai unul singur, rîul Volhov, izvorăşte din el. Folosit pentru pescuit şi pentru navigaţie. Este legat printr-un sistem de canale de cursul superior al Volgăi.
   ilménit (MINER.), titánéit natural de fier (FeTiO$), cristalizat în sistemul romboedric. Are culoare neagră de fier sau cenuşie de oţel şi luciu semi-metalic. Apare în cristale turtite sau în granule de formă neregulată, diseminate în gabrouri, piroxenite şi în roci alcaline sau în aluviuni. Se exploatează pentru extragerea titanului (ex.i. din gabroul cu magne-tit de la Căzăneşti, reg. Hunedoara, din rocile alcaline de la Ditrău, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, din aluviunile văii Argeşului etc.).
   Iloilo, oraş în Filipine, situat în sud-estul insulei Panay, port la Marea Sulu. 137 476 loc. (1960). Centru comercial, important pentru exportul de zahăr, abaca (cînepă de Manila), copra. Şantier de reparaţii navale.
   iloţi, pătură socială în Sparta, intermediară între oamenii liberi şi sclavi, provenind din vechea populaţie aheană, supusă de triburile doriene. Ca şi pămîntul, ei erau proprietatea statului şi daţi în folosinţă spartanilor, cărora le plăteau tribut în natură. I. nu aveau nici un fel de drepturi cetăţeneşti, dar aveau obligaţii militare, servind ca element auxiliar armatei spartane. Ca măsură de prevenire a creşterii puterii lor, spartanii îi decimau din cînd în cînd. I. s-au răsculat adeseori împotriva Spartei.
   ilumináre (FIZ.) 1. Acţiunea de a trimite lumină pe suprafaţa unui corp. 2. Mărime fotome-trică egală cu densitatea de flux luminos care cade pe o suprafaţă. Unitatea de măsură a i* în sistemul internaţional de unităţi este luxul, iar în sistemul CGS este fotul.
   iluminat (TEHN.), producere şi răspîndire a luminii în vederea desfăşurării în bune condiţii a unei activităţi omeneşti. După natura surselor de lumină folosite, i. poate fi natural„ produs de lumina zilei, sau artificial, realizat cu ajutorul unei surse de lumină artificiale» I. artificial a fost cunoscut încă din cele mai vechi timpuri; în neolitic au început să fie folosite lămpile, fapt atestat de găsirea în locuinţele lacustre a unor lămpi rudimentare de lut
ILUMINAT
ILUMINISM
an care se ardea grăsime animala. Folosirea uleiurilor vegetale şi chiar minerale a început in antichitate^ cînd au fost utilizate pentru i. lămpi de argilă sau de metal cu fitil din fibre textile neţesute. Cu unele perfecţionări, astfel de dispozitive au fost utilizate şi în evul mediu. Pînă în sec. al XIV-lea a fost răspîndit mai ales i. cu torţe şi cu luminări; în sec. al
XVII-lea au apărut lămpile din sticlă. Gazul de iluminat a început să fie utilizat, în 1805, în manufacturile din Anglia, de unde s-a răspîndit şi în restul Europei. Lampa de petrol a fost introdusă în Europa în 1860. In a doua jumătate a sec. al XIX-lea s-a răspîndit rapid iluminatul electric, realizat cu lămpi electrice şi care, în prezent, are cea mai largă utilizare. Ideea folosirii arcului electric pentru i. a fost enunţată, în 1802, de către V.V. Petrov şi, în 1812, de
H.  Davy. Prima lampă cu arc electric cu mecanism de ceasornic pentru reglajul distanţei dintre electrozi a fost inventată, în 1844, de L. Foucault. In anii următori s-au adus perfecţionări mecanismului de reglaj. In 1876 P.N. Iablocikov a inventat lampa cu arc electric fără dispozitive de reglaj, care, datorită simplicităţii ei, a cunoscut de îndată o largă răs-pîndire. încercări de realizare a unor lămpi electrice cu incandescenţă datează din 1820, cînd De la Rue a construit o astfel de lampă cu filament de platină. Prima lampă economică cu incandescenţă (cu bare subţiri de cărbune de retortă) utilizabilă în practică a fost inventată în 1873 de A. N. Lodî-ghin, care a folosit-o pentru i. clădirii Palatului amiralităţii din Petersburg. în urma inventării duliei şi soclului cu filet de către Th. A. Edison în 1876, lampa cu incandescenţă a devenit cea mai economică sursă de iluminat din acea vreme şi s-a răspîndit în toate ţările.
I.  prin luminescenţâ, realizat cu ajutorul lămpilor cu descărcări în gaze (cu vapori de mercur, cu sau fără fluorescenţă, cu vapori de sodiu, cu xenon etc.), deşi necesită instalaţii mai complicate, prezintă avantajele unei
eficienţe luminoase mai mari, al unui spectru luminos mai apropiat ca structură de spectrul luminii solare şi al unui consum mai mic de energie electrică. I. prin L a fost folosit pentru prima oară pe scară largă în 1938, pentru i. oraşelor San Francisco şi New York. în prezent, i. prin L este foarte răspîndit în special în clădirile industriale, în sălile de spectacole, studiourile cinematografice şi de televiziune, magazine şi străzi. /. public datează din sec. al XVII-lea, cînd străzile Parisului au fost iluminate, la intersecţii, cu felinare cu ulei. Bucureştiul a fost printre primele oraşe din lume iluminate cu petrol (1861), iar Timişoara a fost primul oraş din Europa iluminat cu lămpi electrice
 (1895).
   iluminism (it. illuminismo „epoca luminilor"), mişcare i-deologică antifeudală a burgheziei în ascensiune, desfăşurată în perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor burgheze din sec. XVII7XIX. Termenul desemnează îndeosebi i. francez din secolul al XVI II-lea („secolul luminilor") şi i. german din aceeaşi perioadă (Au}-klărung). Considerînd rînduie-lile feudale ca fiind iraţionale, i. a militat pentru înlocuirea feudalismului cu o orînduire „raţională". Imperiul raţiunii la care visau iluminiştii nu era însă decît imperiul idealizat al burgheziei (F. Engels). In lupta lor împotriva obscurantismului clerical, iluminiştii au adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea ştiinţei şi la răspîndirea culturii în mase. Interpretînd în spirit burghez vechea teorie a dreptului natural, ei au opus privilegiilor feudale teza egalităţii oamenilor prin naştere, din care au dedus necesitatea instaurării libertăţilor burgheze şi a înlocuirii proprietăţii feudale cu proprietatea privată. Deşi concepţia iluministă după care ideile, opiniile, cultura, educaţia ar constitui factorul determinant al dezvoltării sociale este specifică idealismului istoric, ea a avut în condiţiile istorice date un rol progresist. Din punct de vedere filozofic, i. nu a fost un curent unitar; el
 includea atît materialist! cît şi idealişti, atît deişti cît şi ateişti militanţi etc. în funcţie de slăbiciunea sau de forţa burgheziei într-o anumită epocă istorică, precum şi de interesele diferitelor grupuri ale burgheziei pe care le reprezentau, unii iluminişti au avut o orientare moderată, reformistă şi conciliatoristă, iar alţii o orientare radicală, democratică, revoluţionară. Exponenţi de seamă ai i. au fost H. Grotius şi B. Spinoza în Olanda, F. Bacon, J. Locke, J. Toland ş. a. în Anglia, Voltaire, Montes-quieu, Rousseau şi strălucita pleiadă a filozofilor materia-lişti (La Mettrie, Holbach, Hel-vétius, Diderot) în Franţa, Lessing, Herder, Schiller, Goethe ş.a. în Germania. în Italia, un i. moderat caracterizează opera lui Metastasio, Goldoni sau Alfieri, precum şi întreaga mişcare Risorgimento. Cei mai de seamă iluminişti din America de Nord au fost B. Franklin, Th. Jefferson şi Th. Paine. L a avut reprezentanţi şi în America Latină, în special în Mexic. în Rusia, i* a fost reprezentat Ia sfîrşitul sec. al XVI II-lea de gînditori ca N.I. Novikov şi A.N. Radişcev, iar la începutul sec. al XIX-lea de decembrişti. în ţările din Europa centrală şi răsăriteană (Polonia, Cehia, Ungaria, Serbia, Bulgaria), i. s-a caracterizat prin tendinţe democratice pronunţate şi prin legătura lui cu mişcările de eliberare naţională. I. a exercitat o puternică influenţă asupra concepţiilor socialiştilor şi comuniştilor utopici din sec. al XVI II-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea. O etapă superioară în dezvoltarea i. au reprezentat-o concepţiile democraţilor revoluţionari. Moştenirea spirituală a iluminiştilor a fost preluată critic şi continuată creator de filozofia marxistă. — Iluminismul în Romînia. Primii promotori ai i. romînesc au fost reprezentanţii Şcolii ardelene, începînd cu episcopul Inocenţiu Micu (Clain) (1692—1768). în timp ce Sa-muil Micu, Ion Molnar-Piua-
 ILUMINISM
762
 IMAGINAŢIE
 rîu, Petru Maior şi, în parte, Gheorghe Şincai au avut o orientare moderată, reformistă, Paul Iorgovici şi mai ales Ioan Budai-Deleanu întruchipează o orientare radicală, influenţată de ideile lui Rousseau şi ale iacobinilor. Concomitent cu Şcoala ardeleană şi-au desfăşurat activitatea în Transilvania iluminiştii maghiari şi saşi (S. Köteles, M. Hissmannş.a.). în epoca revoluţiei din 1848, concepţiile iluministe au fost propagate de G. Bariţiu, S. Bărnuţiu, Al. Pa-piu-Ilarian, I. Codru-Drăguşa-nu, P. Vasici etc. Iluminiştii romîni din Transilvania au luptat pentru dezvoltarea învă-ţămîntului naţional, pentru punerea şcolii şi culturii în slujba emancipării sociale şi naţionale a poporului romín, pentru egalitatea în drepturi a burgheziei romíné cu burgheziile maghiară, secuiască şi săsească, pentru lichidarea privilegiilor feudale, pentru desfiinţarea iobăgiei. Ei au promovat concepţii filozofice raţionaliste şi o orientare laică a culturii, au combătut superstiţiile şi obscurantismul, în Ţara Romînească, prima perioadă a i., de la începutul sec, al XIX-lea, legată de învăţămîn-tul grec şi influenţată de i. francez, a fost reprezentată de domnitorul fanariot N. Caragea, traducător al lui Montesquieu şi Voltaire, de pleiada renumiţilor dascăli greci din Bucureşti (Lambros Photiades, Neofit Ducas, C. Vardallahos, Venia-min din Lesbos ş.a.) şi de elevii acestora, printre care s-au remarcat învăţaţii boieri romîni Gr. Brîncoveanu, fraţii Dinicu şi Iordache Golescu ş.a. A doua perioadă a i. a fost iniţiată, între 1818 şi 1821, de Gheorghe L a z ă r, a cărui operă a fost continuată de I. Heliade-Rădulescu, E. Poteca, P. Poe-naru, S. Marcovici, Grigore Pleşoianu ş.a. în mişcarea iluministă din Ţara Romînească se încadrează, de asemenea, activitatea unor naturalişti progresişti, ca medicii I. Baraş, C. Caracaş, N. Kretzulescu ş.a., precum şi aceea a unor boieri patrioţi, ca Văcăreştii, I. Cîm-pineanu sau D. Filipescu. Tî-năra generaţie paşoptistă a îmbrăţişat concepţii liberale radicale (C. A. Rosetti) sau s-a
 ridicat (ca N. Bălcescu) la democratismul revoluţionar. în Moldova, la începutul sec. al
XIX-lea, ideile iluministe au fost promovate de dascălii greci de la Academia domnească, în frunte cu D. Gobdela. Iniţiatorul L romînesc şi animatorul unei multilaterale activităţi culturale a fost Gheorghe A s a c h i. în sfera i* se include şi activitatea medicilor I. Cihac şi M. Zotta sau aceea a Iui Teodor Stamati, primul fizician romín. Ca şi în Ţara Romînească, majoritatea măriilor boieri moldoveni au fost adversari ai ideilor iluministe. Printre boieri au existat însă unii iluminişti moderaţi, ca, de exemplu, poetul C. Conachi.
I. moldovean a avut şi o direcţie radicală, întruchipată în deceniile al treilea şi al patrulea ale sec. al XIX-lea de Ionică Tăutu şi Leonte Radu, mici boieri care s-au situat pe poziţiile burgheziei în ascensiune. Generaţia luptătorilor democrat-burghezi de la 1848, în frunte cu M. Kogălniceanu, Al. Russo, V. Alecsandri ş.a., a elaborat, cu începere din deceniul al cincilea, un program iluminist care, împreună cu acela al paşoptiştilor munteni, a stat Ia baza reformelor progresiste înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Mişcarea iluministă din Ţara Romînească şi din Moldova a adus o contribuţie importantă la făurirea culturii romîneşti moderne.
   ilustrátie 1. (ARTE PLAST.) Imagine desenată sau fotografiată destinată să explice ori să completeze un text. — I. de carte, gen al graficii, realizat în diferite tehnici, prin care se ornamentează şi se reprezintă tipuri şi scene esenţiale ale unui text literar manuscris sau imprimat. Cea mai veche /. de c. romînească a fost executată în 1429 de Gavril Uric („Evangheliar"). 2. (MUZ.) Ilustraţie muzicală a) (în trecut) Acompaniament muzical la filmele mute, executat în sălile de cinematograf de către pianişti-ilus-tratori sau de către diferite ansambluri ori orchestre, b) Includere într-un curs, într-o lecţie sau discuţie despre artă, literatură etc. a unor lucrări ori a unor fragmente de lucrări mu-
zicale, executate de către interpreţi sau reproduse de pe discuri, benzi de magnetofon etc. c) Fond muzical sau ansamblu de efecte sonore care însoţesc o reprezentaţie teatrală, o evocare, un reportaj literar în radioteleviziune.
   iluzie (PSIH.), percepţie falsă a unui obiect, care, spre deosebire de halucinaţie, are loc în prezenţa obiectului. Unele i., care sînt determinate de înseşi legile formării percepţiilor, sînt comune tuturor indivizilor sau majorităţii lor (ex. o linie dreaptă verticală ni se pare mai lungă decît una orizontală de aceeaşi lungime). Altele apar datorită stării psihofiziologice existente la un moment dat la un anumit individ (emotivitate crescută, stare de aşteptare intensă a unui eveniment etc.), precum şi datorită unor boli nervoase sau psihice.
   iluzionism (ARTE PLAST.), ansamblu de procedee tehnice menite să creeze iluzia realităţii pînă la confundarea operei de artă cu obiectul material (trompe Voeil). Începînd din Renaştere, unii artişti s-au străduit să obţină asemenea efecte (mîini care par a ieşi din cadru, perspective care par a continua camera unde este expus tabloul ec.). I. a fost utilizat în pictura monumentală pentru a crea efecte de apropiere sau de depărtare a personajelor şi a obiectelor în spaţiu (ex. în frescele lui Veronese şi Tie-polo), precum şi în pictura de şevalet (ex pictura flamandă şi olandeză din sec. al XVII-lea).
   llva Mică comună în raionul Năsăud, reg. Cluj, situată pe Someşul Mare. 3 465 loc (1964). Industrie a lemnului (cherestea) de interes republican.
   imaginaţie, proces psihic de creare a unor noi reprezentări sau idei, pe baza percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor an-terioare. I. a apărut şi s-a dezvoltat la om în activitatea practică, în procesul muncii, care presupune reprezentarea mintală prealabilă a acţiunilor viitoare şi a rezultatelor acestor acţiuni. Produsele i. îşi au izvorul în realitate. Astfel, omul de ştiinţă, elaborînd cu ajutorul i. noi ipoteze, se sprijină
IMAGINE
763
 IMERSIUNE
 pe cunoaşterea legilor obiective ale realităţii; inventatorul şi constructorul, proiectînd noi maşini sau aparate, ţin seama de cerinţele practicii, de legile fizicii, ale matematicii etc.; artistul, creînd opera de artă, pleacă de la observarea faptelor vieţii. Chiar imaginile fantastice, ireale (de ex. cele din mitologie) sînt elaborate pe baza unor elemente ale realităţii, care sînt combinate sau modificate cu ajutorul imaginaţiei. I* este de două feluri: repro~ duciivá, prin care o anumită persoană îşi reprezintă obiecte sau fenomene pe care nu le-a cunoscut direct, pe baza unor descrieri verbale sau a unor ilustraţii (desene, scheme etc.), şi creatoare, prin care se elaborează reprezentări şi idei noi, originale, necunoscute încă oamenilor, dar în fond corespunzătoare cu cerinţele legilor realităţii obiective.
    imagine 1. (FIZ,) Figură obţinută prin unirea punctelor în care se întîlnesc razele de
              Imagini formate în 00' — obiectul; II* — imaginea; (linii continue — imagini reale;
  lumină sau prelungirile lor provenite de la un obiect, după ce au străbătut sau au fost reflectate de un sistem optic (lentilă, oglindă etc.). — /. reală, imagine a unui obiect formată prin întretăierea razelor de lumină reflectate sau refractate de un sistem optic şi care poate fi proiectată pe un ecran. — /. virtuală, imagine a unui obiect formată de un sistem optic şi care nu poate fi proiec-
  49 — Dicţionarul enciclopedic, voi.
 tată pe un ecran, fiind obţinută prin întretăierea prelungirilor razelor de lumină reflectate sau refractate de sistemul optic. 2. (PSIH., FILOZ.) Tablou mental concret, rezultat al reflectării senzoriale a obiectelor şi a fenomenelor. După analizatorul prin care se realizează, deosebim: i. vizuale, auditive, tactile, chinestetice, gustative, olfactive etc. în opoziţie cu teoria hieroglifelor, propagată de idealismul „fiziologic**, care susţine că senzaţiile şi reprezentările sînt simple simboluri fără asemănare cu obiectele corespunzătoare lor, materialismul dialectic, caracterizînd datele senzoriale ca imagini, subliniază faptul că ele sînt copii veridice, reproduceri aproximativ fidele ale obiectelor şi fenomenelor. Senzaţia este „o imagine subiectivă a lumii obiective" (V.I. Lenin). în sens larg, termenul de i. se referă la orice formă de reflectare â realităţii obiective în conştiinţă, inclusiv la formele logice (ex. noţiunile).
        'W
        I I
    /■ !
    =-11'F i
oglinzi sferice şi lentile F — focar; C — centrul dioptrului linii întrerupte — imagini virtuale)
    imágo (ZOOL..), denumire dată formei adulte la insecte.
    imám 1. Şeful suprem al unui stat feudal teocratic arab, care deţinea întreaga putere (religioasă, politică şi militară). 2. Conducătorul suprem al mişcării şiite în religia islamică (v. ş i i ţ i). 3. întemeietorul uneia dintre cele patru şcoli ale dreptului musulman. 4. Conducătorul rugăciunii colective într-o moschee.
    imanent (lat. in „în“ şi mânere „a rămîne"), care există în interiorul unui obiect, care acţionează dinăuntrul obiectului (ex. cauză i., scop i,, justiţie i.).
    imanénth, filozof ia şcoală filozofică idealist-subiectivă, constituită în Germania la sfîr-şitul sec. al XIX-lea. Reprezentanţii acestei şcoli, „imanenţii" (J. Rehmke, A. Leclair, W. Schuppe, R. Schubert-Soldern ş.a.), susţineau că existenţa, realitatea reprezintă exclusiv conţinutul intern al conştiinţei, este „imanentă" conştiinţei. Lenin a arătat că, spre deosebire de empiriocritici, fi-deişti camuflaţi, adepţii filozofiei imanente au fost apărători deschişi ai religiei şi propovăduitori direcţi ai fideismu-lui. Este cunoscută şi sub numele de şcoala imanentă.
    imbecilitâte (MED.), stare gravă de deficienţă mintală. Se caracterizează prin posibilitatea de a vorbi, dar prin imposibilitatea de a învăţa scrisul şi cititul, prin aceea de a se încadra oarecum în societate, dar şi prin perversiuni de comportament cu tendinţă Ia acte antisociale, în mod paradoxal, la unii imbecili poate exista o dezvoltare remarcabilă a unor facultăţi mintale izolate, ca simţul muzical, capacitatea de calcul etc.
    imbibiţie (lat. in „în" şi bibere „a bea, a înghiţi lichide"), fenomen de ~ (BOT.), pătrundere a lichidelor în celula vegetală, însoţită de mărirea volumului acesteia. î. are rol important în germinaţia seminţelor.
    imbroglio (TEATRU), termen italian care denumeşte o lucrare sau un episod dramatic cu acţiune sau intrigă complicată, voit confuză, cu deznodămînt surprinzător şi clarificator. Este utilizat în limbajul teatral în-cepînd cu com media dell’arte.
    imersiúne 1. (FIZ,) a) Scufundare parţială sau totală a unui corp într-un lichid, b) Metodă de lucru în microscopie; constă în introducerea între lamela care acoperă preparatul microscopic şi prima lentilă a obiectivului a unei picături de lichid transparent cu un indice de refracţie foarte mare (ex. ulei de cedru, apă etc.), cu scopul de a mări puterea separatoare a mi-
IMHOTEP
 764
IMPERATIV CATEGORIC
croscopului. 2. (ASTR.) Fenomen de pătrundere a unui corp ceresc în conul de umbră al unui alt corp ceresc sau în dreptul unui corp ceresc pe care se proiectează (ex. sateliţii lui Iupiter).
   Imhotep (c. 2800 î.e.n.), medic vestit şi arhitect-şef al faraonului Zoser, divinizat mai tîrziu de egipteni ca zeu al medicinii şi pe care grecii l-au identificat cu Esculap: A proiectat şi a construit piramida în trepte a faraonului Zoser, primul mare monument în piatră din lume.
   iminéi, pantofi de modă turcească, cu căputa înconju-rînd călcîiul, lucraţi din piele fină, uneori da Cordoba, colorată în negru, roşu sau galben. Imineii erau purtaţi în trecut şi la noi de boieri.
   imitaţie (MUZ.) Reluare, repetare a unei teme sau a unui motiv muzical, pe diferite trepte de înălţime (/. strictă), uneori cu eventuale modificări (/. liberă sau tonală). I. este frecventă în stilul polifonic şi a dat naştere formelor consacrate ale canonului şi fugii.
   imn (gr. hymnos „cîntec de biruinţă**; UT., MUZ.) 1. (în Grecia antică) Poezie sau cîntec solemn în care erau preamăriţi zeii sau eroii legendari. Au compus i. Orfeu, Alceu, Safo ş.a. Ulterior, biserica creştină a adoptat i. în slujbele religioase, ca modalitate de slăvire a divinităţii. 2. Specie a liricii cetăţeneşti, înrudită cu oda, şi muzica compusă pentru aceasta, menită să cinstească un eveniment de importanţă naţională sau internaţională sau să exprime sentimentul solidarităţii colective, al ataşamentului faţă de colectivitate, patriotismul etc. (ex. „Internaţionala", „La Marseillaise“). O categorie de L o constituie i. de stat, care au apărut o dată cu formarea statelor naţionale. V. şi Republica Populară Romînă (Imnul de Stat al
R.P.R.).
   imobil 1. Subst. (FIZ.) Stare de repaus (sau de imobilitate) a unui corp faţă de un sistem de referinţă dat. O imobilitate absolută nu se poate defini, deoarece nici o experienţă de fizică nu poate deosebi starea
de repaus a unui corp de starea de mişcare de translaţie uniformă a aceluiaşi corp faţă de un sistem de referinţă inerţial. Imposibilitatea imobilităţii absolute este legată şi de faptul că teoria relativităţii din fizica modernă a arătat nevalabilitatea concepţiei metafizice a spaţiului absolut al Iui Newton, demonstrînd relativitatea spaţiului şi a timpului.
2. Adj. (DR.) V. nemişcător.
   imobilizare de fonduri (FIN.), scoatere din circuitul planificat a mijloacelor unei întreprinderi sub forma stocurilor excedentare de valori materiale, a mărfurilor fără desfacere curentă, a livrărilor neîncasate la termen, a avansurilor nejustificate etc. I. de f. sînt rezultatul unei proaste gospodăriri a întreprinderilor şi ele creează neajunsuri în desfăşurarea procesului de producţie.
   impăr (MAT.; despre numere întregi), care nu este divizibil prin doi (ex. 3, 5, 7 sînt numere i.)* Se mai numeşte fără soţ.
   imparicopitâte (Perissodac-tyla), ordin de mamifere copi-tate (ungulate), caracterizate printr-un număr nepereche de degete, dintre care, de obicei, degetul al treilea este mai puternic dezvoltat. I. sînt erbi-vore nerumegătoare (ex. calul, tapirul, rinocerul etc.). Sin. perisodactile.
   imparisilábic (LINGV.; despre un substantiv sau un adjectiv), a cărui temă nu are acelaşi număr de silabe în cursul declinării (ex., în latină, nőm. homo „om‘\ gen. sg. hominis, nom. pl. homines etc. sau nom. Iu-piter, gen. Iovis etc.).
   impedanţă (ELT.), mărime egală cu cîtul dintre valoarea efectivă a tensiunii electrice aplicate unui circuit electric pasiv cu două borne de acces (dipol pasiv) şi valoarea efectivă a intensităţii curentului electric absorbit de circuit. Unitatea de măsură a impe-danţei în sistemul internaţional este ohmul (Q). Simbolul im-pedanţei este Z.
   impediment legal (DR.), piedică la încheierea căsătoriei, rezultînd din neîmplinirea condiţiilor pe care legea le cere
bărbatului şi femeii pentru a se putea căsători.
   xmpenetrabilitáte (Fiz.), proprietate a corpurilor, considerată în trecut fundamentală, conform căreia două corpuri nu pot ocupa în acelaşi timp acelaşi loc. în realitate, această proprietate are un caracter relativ. La scară macroscopică, ea nu are sens în cazul gazelor care se întrepătrund nelimitat în cadrul aceluiaşi volum. De asemenea, cînd se amestecă două lichide, volumul lor total este, în general, mai mic decît suma volumelor componente. Dar şi în cazul a două corpuri solide puse în contact are loc o întrepătrundere parţială prin difuzia moleculelor sau atomilor. La scară microscopică, particulele care păreau impenetrabile, ca atomii sau moleculele atomice, se dovedesc de asemenea penetrabile faţă de alte particule. Ideea de i. era legată de aceea a absenţei unei structuri interioare. Orice corp posedă însă o structură care, dacă nu poate fi pusă în evidenţă faţă de alte corpuri, poate fi considerată impenetrabilă în raport cu ele. El va fi însă pe-netrabil faţă de corpurile cu o structură mai elementară decît el.
   imperativ (din lat. imperare „a porunci**; LINGV.)t mod personal prin care se exprimă un ordin, o interdicţie, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc-, adică o manifestare a voinţei sau a intenţiei vorbitorului în vederea îndeplinirii sau împiedicării unei acţiuni.
   imperativ categoric, principiu fundamental al eticii idaalist-subiective a lui Kant, formulat de el astfel: „Acţionează totdeauna în aşa fel ca să poţi voi ca maxima acţiunii tale să devină o lege univer-sală*‘. I. c. este, după Kant, o îege morală inerentă raţiunii umane, avînd un caracter a priori, deoarece este independentă de orice interese empirice ale omului. El se numeşte categoric pentru că, spre deosebire de alte imperative, numite de Kant ipotetice, care au în vedere un scop practic şi sînt subordonate acestuia ca mijloace în vederea atingerii lui (ex. „Dacă vrei să fii sănătosi»
 IMPERFECT
765
 IMPERIALISM
urmează prescripţiile medicului**), realizarea i» c. ar constitui un scop în sine, el avînd un caracter absolut, necondiţionat. Concepţia kantiană a i. c. opune în mod greşit vieţii reale a oamenilor, intereselor şi nevoilor lor reale normele morale şi face abstracţie de caracterul istoric-social şi de clasă al acestora. Kant a dat şi o a doua formulare a i. c., potrivit căreia trebuie să privim pe om întotdeauna ca un scop şi niciodată numai ca un mijloc. Această formulare exprimă tendinţele umaniste şi iluministe din morala lui Kant, protestul său împotriva înjosirii personalităţii umane în condiţiile orînduirii feudale. Umanismul lui Kant era însă abstract şi formal, deoarece Kant ignora mijloacele concrete pentru realizarea acestui deziderat.
   imperfect (lat. in „fără" şi perfectus „făcut, realizat"; LINGV.), timp al modului indicativ, prin care se exprimă o acţiune din trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea (ex. rom. cîntam). Unele limbi (ex. latina, franceza, spaniola, germana) posedă şi un impeifect al conjunctivului.
   imperfecţiunea sondelor (EXPL. PETR.), caracteristică a sondelor care, după deschiderea zăcămîntului prin spălare, nu prezintă condiţii perfecte de scurgere a fluidului din zăcă-mînt în gaura de sondă. 0 sondă se consideră imperfectă din punct de vedere hidrodina-mic în cazul în care fluidul întîmpină o rezistenţă oarecare la scurgerea din strat în gaura de sondă sau în cazul în care zăcămîntul nu este deschis pe întreaga adîncime a stratului productiv. Coeficientul prin care se apreciază imperfecţiunea deschiderii zăcămîntului se numeşte grad de imperfecţiune al sondei.
   imperialism, capitalismul monopolist, stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului, caracterizat prin dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar, prin export de capital, prin împărţirea economică a lumii între uniunile monopoliste internaţionale. V. I. Lenin a fost primul care, pe baza unei profunde analize ştiinţifice, a elabo-
rat teoria despre i., în lucrarea sa „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului * (1916), precum şi în alte lucrări. Teoria leninistă despre i. a fost dezvoltată creator, în condiţiile epocii contemporane, în documentele mişcării comuniste internaţionale. V.I. Lenin a arătat că acest nou stadiu, imperialismul, reprezintă o continuare directă a capitalismului, o dezvoltare a trăsăturilor de bază ale acestuia. In acelaşi timp, în i. apar trăsături calitative noi, care se manifestaseră doar într-o formă embrionară în condiţiile stadiului premonopolist. I. are următoarele trăsături economice fundamentale: l) concentrarea producţiei şi a capitalului a atins o treaptă atît de înaltă încît s-au creat monopolurile, care joacă un rol hotărîtor în viaţa economică a ţării; 2) fuziunea capitalului monopolist bancar cu cel industrial şi formarea, pe această bază, a capitalului financiar şi a oligarhiei financiare, care domină viaţa economică şi dispune de puterea politică în ţările imperialiste; 3) exportul de capital capătă o însemnătate primordială faţă de exportul de mărfuri; 4) formarea uniunilor monopoliste internaţionale ale capitaliştilor, care îşi împart între ele lumea din punct de vedere economic; 5) terminarea în linii generale a împărţirii teritoriale a lumii între cele mai mari puteri capitaliste, care a dus la formarea sistemului colonial al i., şi^ lupta pentru reîmpărţirea ei. Capitalismul a intrat în stadiul imperialist la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Trecerea de la capitalismul liberei concurenţe la i. a avut loc pe baza dezvoltării forţelor de producţie, a concentrării producţiei. In ultima treime a sec. al XIX-lea a avut Ioc o dezvoltare rapidă a tehnicii, datorită unor descoperiri şi perfecţionări în domeniul producţiei, cum sînt: răs-pîndirea noilor metode de producere a oţelului (Bessemer, Thomas, Martin), folosirea metodelor chimice în diferite ramuri ale producţiei, perfecţionarea şi extinderea folosirii
motoarelor cu ardere internă, a turbinelor cu abur, producerea energiei electrice în cantităţi tot mai mari, transmiterea éi Ia mari distanţe şi extinderea folosirii ei în diferite ramuri etc. Toate acestea au determinat schimbări substanţiale în industrie, în transporturi şi în alte ramuri ale economiei, au mărit considerabil cererea de mijloace de producţie, ceea ce a determinat o dezvoltare rapidă a ramurilor industriei grele, creşterea proporţiilor capitalurilor investite. Lupta de concurenţă şi extinderea societăţilor pe acţiuni au grăbit procesul concentrării şi centralizării capitalului. Pe această bază are loc concentrarea producţiei în întreprinderi mari şi foarte mari, care deţin o parte importantă din forţa motrice şi din forţa de muncă şi care concentrează în mîinile lor o mare parte din producţia şi desfacerea unor mărfuri, se înţeleg între ele cu privire la preţuri, la pieţele de desfacere, la sursele de aprovizionare cu materii prime etc., asigurîndu-şi astfel monopolul producţiei în ramura respectivă. Monopolurile intensifică procesul de concentrare a producţiei şi a capitalului, care, la rîndul lui, accentuează dominaţia monopolurilor. Monopolurile deţin posturi de comandă în economia ţărilor imperialiste, cu-prinzînd atît industria cît şi agricultura, transporturile, comerţul, băncile etc. Un număr restrîns de bancheri şi de industriaşi monopolişti concentrează în mîinile lor controlul asupra întregii vieţi economice şi politice a ţărilor imperialiste, îşi subordonează aparatul de stat. Capitalul monopolist foloseşte situaţia sa dominantă în economie şi politică pentru a-şi asigura obţinerea unui profit ridicat de monopol. In i., alături de monopolurile care domină viaţa economică a naţiunilor, există încă întreprinderi mici şi mijlocii nemonopolizate şi mici producători de mărfuri. Dominaţia monopolurilor înseamnă înlăturarea liberei concurenţe, dar nu lichidarea concurenţei, ci, dimpotrivă, ascuţirea extremă a ei, folosin~ du-se tot mai mult violenţa,
 IMPERIALISM
 766
IMPERIALISM
şantajul, coruperea, tot felul de maşinaţii financiare, precum şi aparatul de stat, în vederea supunerii şi nimicirii celor mai slabi. Marile monopoluri din diferite ţări încheie acorduri cu privire la împărţirea pieţelor şi surselor de materii prime, formînd monopoluri internaţionale. Statele capitaliste, subordonate intereselor marilor monopoluri, duc lupta pentru acapararea coloniilor şi a sferelor de influenţă. La sfîrşitul sec. al XIX-lea se terminase împărţirea teritorială a lumii între puterile imperialiste. Dezvoltarea economică şi politică inegală a ţărilor capitaliste şi schimbarea raportului de forţe dintre ele au adus la ordinea zilei problema reîmpărţirii lumii între puterile imperialiste. Lupta pentru reîmpărţirea lumii, intensificată de ascuţirea problemei pieţelor, adînceşte contradicţiile dintre puterile imperialiste* Lupta pentru împăijirea şi reîmpărţirea lumii între puterile imperialiste reprezintă cauza dezlănţuirii războaielor agresive. I. ascute contradicţiile dintre popoarele asuprite din ţările coloniale şi dependente, pe de o parte, şi puterile imperialiste, pe de altă parte. Intensificarea luptei de eliberare naţională determină destrămarea accelerată a sistemului colonial. I* poate fi înţeles numai ca unitate a celor cinci trăsături ale sale. Economiştii burghezi şi reformiştii încearcă prin diferite definiţii neştiinţifice să mascheze esenţa economică ai., dominaţia monopolurilor, rupînd politicul de economic. Dezvoltarea istorică a infirmat teoria „ultraimperialismului‘ a lui Kautsky şi a confirmat învăţătura leninistă despre inevitabilitatea concurenţei şi a contradicţiilor imperialiste. Definind locul istoric al i., Lenin a arătat că el reprezintă nu numai cel mai înalt, ci şi ultimul stadiu al capitalismului, după care urmează inevitabil socialismul, că i. este ajunul revoluţiei proletare. „Imperialismul, subliniază V.I. Lenin, este un stadiu istoric deosebit al capitalismului. Acest caracter deosebit are un triplu aspect: imperialismul este î) capita-
lism monopolist; 2) capitalism parazitar sau în putrefacţie; 3) capitalism muribund'4. Acţiunea legilor capitalismului în stadiul i. determină ascuţirea tuturor contradicţiilor economice, politice şi sociale ale capitalismului, şi în primul rînd a contradicţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie burgheze. Aceasta îşi găseşte expresia în ascuţirea contradicţiei economice fundamentale a capitalismului. Are loc creşterea nemaiîntîlnită a socializării capitaliste a producţiei, care este accentuată prin transformarea capitalismului monopolist în capitalism monopolist de stat. în acelaşi timp, însuşirea produselor rămîne privat-capita-listă, un grup restrîns de miliardari şi milionari dispune neîngrădit de bogăţiile lumii capitaliste. Agravarea contradicţiilor imperialismului în perioada primului război mondial şi victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 au determinat intrarea capitalismului în criza sa generală. Imperialismul a încetat să mai fie un sistem unic pe globul pă-mîntesc. Conţinutul acestei noi etape a i. îl constituie procesul istoric, complex şi ireversibil, de prăbuşire a capitalismului în ansamblul său şi de naştere a societăţii socialiste. în condiţiile perioadei care a urmat celui de-al doilea război mondial, s-au produs în lume uriaşe prefaceri social-economice care au adîncit criza generală a capitalismului: formarea sistemului mondial socialist şi transformarea lui în factor hotărîtor al dezvoltării istorice, prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului, desfăşurarea luptei noilor state independente pentru consolidarea suveranităţii, pentru dezvoltarea economică şi socială, avîn-tul mişcării mondiale pentru pace. Aceste prefaceri au dus şi duc în continuare la schimbarea raportului de forţe în favoarea socialismului, la restrîngerea sferei de acţiune a i., ceea ce determină ascuţirea tuturor contradicţiilor lumii capitaliste, în acelaşi timp are loc accentuarea fenomenelor de instabilitate a economiei capitaliste.
în epoca actuală, în ţările capitaliste se adînceşte caracterul contradictoriu, inegal al dezvoltării tehnicii, al folosirii cuceririlor revoluţiei ştiinţifice^ tehnice contemporane. Capitalismul dispune încă de posibilităţi de a înfăptui progrese în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a realiza creşteri de producţie în unele ţări sau ramuri economice. Introducerea de perfecţionări tehnice este stimulată de lupta pentru sporirea profiturilor şi de concurenţa acerbă dintre monopoluri. Totodată însă, în economia multor ţări imperialiste, importante capacităţi de producţie rămîn nefolosite; relaţiile de producţie capitaliste, datorită îngustimii lor, împiedică aplicarea pe scara întregii economii şi în mod complet a cuceririlor revoluţiei ştiinţifice-tehnice contemporane, îngrădesc folosirea roadelor ei în interesul societăţii, creează un decalaj între uriaşele posibilităţi ale acestei revoluţii şi realizările ei practice. Se adîn-cesc contradicţiile reproducţiei capitaliste. Dezvoltarea forţelor de producţie se realizează pe fondul adîncirii anarhiei şi disproporţiilor în economie, accentuate de militarizarea economiei. Se intensifică exploatarea oamenilor muncii. în condiţiile dezvoltării capitalismului monopolist de stat, sporeşte intervenţia statului în economie. Statul este folosit tot mai mult ca mijloc de redistribuire a venitului naţional în favoarea monopolurilor şi de asigurare a expansiunii externe a capitalului financiar. Concentrarea capitalurilor atît pe plan intern cît şi internaţional, crearea de mari uniuni monopoliste, creşterea atotputerniciei lor în viaţa de stat ascut, paralel cu antagonismele de clasa, contradicţiile dintre interesele monopolurilor şi cele ale întregii naţiuni. Imperialismul adînceşte decalajul dintre grupul de ţări capitaliste înaintate din punct de vedere economic şi numeroasele ţări slab dezvoltate. Acestea luptă sub diferite forme pentru înlăturarea urmărilor dominaţiei coloniale, ceea ce dă naştere la noi contradicţii în cadrul lumii capitaliste. Lupta pentru surse de materii prime, pentru pieţe
IMPERIAL ÍSM
767
 IMPERIUL BIZANTIN
şi sfere de investiţii, pentru poziţii dominante în alianţele militare imperialiste accentuează contradicţiile dintre marile u-niuni monopoliste, dintre principalele puteri imperialiste.Sub lozinca „integrării" apar noi organizaţii economice interstatale sau organisme suprastatale de genul Pieţei comune, Comunităţii cărbunelui şi oţelului şi altele, care reprezintă noi forme de împărţire a pieţei mondiale între cele mai mari uniuni ale capitaliştilor, noi forme ale penetraţiei statelor imperialiste niai puternice în economia partenerilor lor mai slabi. Acestea nu pot rezolva contradicţiile interimperialiste, ci, dimpotrivă, le înteţesc. Astfel se intensifică contradicţiile din cadrul acestor grupări, în special între principalele puteri membre; contradicţiile între ţările acestor grupări şi alte state capitaliste; între ţările vest-europene şi S.U.A. în acest ghem de contradicţii, Statele Unite ale Americii încearcă să-şi menţină poziţiile de forţă conducătoare a lumii capitaliste, în timp ce în sens contrar acţionează tendinţele altor state imperialiste, care caută să iasă de sub tutela S.U.A. în capitalismul contemporan se intensifică tendinţa spre restrângerea democraţiei burgheze, spre reacţiune pe plan intern şi extern. Cercurile monopoliste cele mai agresive folosesc aparatul de stat pentru reprimarea mişcării muncitoreşti şi a altor mişcări progresiste, iar prin cursa înarmărilor, în condiţiile tehnicii militare actuale, ameninţă omenirea cu dezlănţuirea unui război racheto-nuclear, atot-distrugător. Paralel se adînceşte criza ideologiei burgheze, subordonată ţelurilor acestei politici. Toate aceste contradicţii macină i. din temelii. Imperialismului i se opun astăzi forţe uriaşe în continuă creştere: comunitatea ţărilor socialiste cu gigantica sa putere materială, clasa muncitoare din ţările capitaliste, mişcarea de eliberare naţională, statele care şi-au do-bîndit recent independenţa, larga mişcare pentru apărarea păcii. Deşi natura agresivă şi reacţionară a imperialismului nu s-a schimbat, mobilizarea
tuturor acestor forţe, lupta lor hotărîtă fac ca, în condiţiile schimbării radicale a raportului de forţe pe plan mondial, imperialismul să nu mai poată acţiona după bunul său plac pe arena internaţională, pot zădărnici încercările cercurilor imperialiste de a dezlănţui un nou război mondial. Unirea într-un singur torent, într-un singur şuvoi, a tuturor forţelor revoluţionare şi curentelor progresiste ale contemporaneităţii, coeziunea lor strînsă, acţiunea lor unită constituie factorul hotă-rîtor al victoriei asupra imperialismului, al triumfului cauzei socialismului, eliberării naţionale şi păcii în întreaga lume. V. şi capitalism.
   „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismul lui“, operă scrisă de V.I. Lenin în 1916 şi publicată în 1917, în care continuă analiza capitalismului făcută de K. Marx în „Capitalul". Lenin face aici, pentru prima dată în istoria marxismului, o profundă analiză ştiinţifică a problemelor complexe pe care Ie pune intrarea capitalismului într-un nou stadiu al dezvoltării sale, în stadiul imperialismului. Materialul vast folosit de Lenin în elaborarea acestei lucrări (extrase, conspecte, însemnări, tabele etc.) a fost publicat mai tîrziu în volum sub titlul „Caiete despre imperialism". în această lucrare, Lenin a definit
i., arătînd că apariţia lui este rezultatul acţiunii legilor economice obiective ale capitalismului, a analizat trăsăturile sale fundamentale, a supus unei critici nimicitoare teoriile burgheze şi reformiste asupra i. Pe baza analizei stadiului imperialist al capitalismului, Lenin a dezvoltat creator teoria revoluţiei socialiste, îmbogăţind-o cu teze noi. Printre aceste teze, o importanţă deosebită a prezentat teza potrivit căreia în epoca imperialismului, datorită intensificării dezvoltării economice şi politice inegale şi în salturi a capitalismului, socialismul nu va învinge simultan în toate ţările sau în majoritatea lor, ci trecerea omenirii de la capitalism la socialism va începe cu victoria socialismului mai jntîi in cîteva ţări sau într-o singură
ţară. Această lucrare clasică a marxismului creator are o importanţă istorică mondială, constituind o dezvoltare a teoriei economice a lui Marx şi a teoriei comunismului ştiinţific.
   impériu (lat. imperium „autoritate, stat"), denumire dată unui stat monarhic al cărui şef este împăratul. Termenul de i. a intrat în istorie după căderea republicii romane, cînd s-a instaurat la Roma monarhia (29 î.e.n.). Denumirea de i. s-a folosit şi pentru desemnarea marilor metropole şi a posesiunilor lor coloniale (ex. Imperiul britanic).
   Imperiul bizantin, stat care a apărut la sfîrşitul sec. al IV-lea, după împărţirea Imperiului roman (395) în Imperiul roman de răsărit şi Imperiul roman de apus. Cel 'dinţii, supravieţuind puternicei crize a orînduirii sclavagiste şi trans-formîndu-se într-un mare stat feudal (sec. VII —XI), a dăinuit pînă la mijlocul sec. al
 XV-lea. Capitala imperiului a fost Bizanţul (Constant i-n o p o 1), de unde şi denumirea statului. Imperiul roman de răsărit a cuprins în hotarele lui: Peninsula Balcanică, Asia Mică, Siria, Palestina, Egiptul, Cire-naica şi insulele din Mediterana orientală. Din I. b. a făcut parte, în diferite timpuri (sec.
 IV-VI şi XI-XII), şi Dobro-gea. Sec. IV—VI au constituit perioada destrămării orînduirii sclavagiste din I. b., care însă a avut loc mai lent decît în Apus, şi a apariţiei relaţiilor feudale. Exploatarea şi impozitele au fost cauza izbucnirii a numeroase răscoale: a vizigoţilor, ale sclavilor, colonilor şi sărăcimii din Peninsula Balcanică (378), răscoala Nika a mase-selor populare din Constanti-nopol (534), frămîntări sociale îmbrăcate în haina ereziilor etc. Iustinian I (527—565) a încercat să restabilească Imperiul roman prin cucerirea Africii de nord (533 — 534), a Italiei (535 — 555) şi a Spaniei de sud-est (554) şi să restaureze în aceste regiuni rînduielile sclavagiste perimate. La sfîrşitul sec. al VI-Iea şi începutul sec. al VII-lea, toate cuceririle, cu excepţia sudului Italiei, au fost pierdute. Puternicele răs-
IMPERIUL BIZANTIN
 768
IMPLANTARE
 coaie populare de la sfîrşitul sec. al Vl-lea şi începutul sec. al VII-lea (Constantinopol, E-gipt, Siria, Palestina, Asia Mi" că), precum şi marea migra-ţiune a triburilor slave (sec. al VII-lea), care au răspîndit obştea sătească, au avut un mare rol în lichidarea modului de producţie sclavagist. în sec. al VII-lea, pe teritoriul imperiului s-a format statul bulgar, iar pe Ia mijlocul sec. al VII-lea Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egiptul au fost cucerite de arabi. Pentru a submina puterea economică şi politică a bisericii ortodoxe, care voia să-şi supună autoritatea imperială, împăraţii bizantini din sec. VIII— IX. au dus o luptă hotărîtă împotriva acesteia, cunoscută sub numele de mişcarea iconoclastă. în sec. IX— XI a avut loc procesul destrămării obştilor şi transformarea membrilor lor în şerbi (pareci) de către marii proprietari funciari (dinatoi). Totodată s-a răspîndit şi sistemul răsplătirii de către stat a serviciului militar cu domenii funciare (pronii), asemănătoare beneficiilor din Apus. Astfel, în sec. IX—
 XI, orînduirea feudală a devenit dominantă în Imperiul bizantin. A crescut rolul economic şi politic al oraşelor. Aparatul de stat, condus de împărat, era puternic centralizat. Ca urmare a intensificării exploatării feudale au avut loc numeroase mişcări populare, sub forma răscoalelor ţărăneşti, ca acelea conduse de Toma Slavul (821 — 823) şi Vasile Mînâ de Aramă (932), sau a ereziilor religioase, ca aceea a pavlicenilor (sec.
 VII—   IX). Începînd din sec. al X-lea, după cîteva ciocniri cu cnejii de la Kiev, L b. a stabilit relaţii economice şi politice cu Rusia veche. în timpul lui Vasile al II-lea Bulgarocto-nul a fost recucerită Bulgaria (1018), care a rămas în stăpî-nirea imperiului pînă în 1185, cînd, în urma unei răscoale, a luat fiinţă al doilea ţarat bulgar. Din sec. al XI-lea, I. b. a intrat în perioada fărîmiţării feudale şi a luptelor dintre marii feudali. Luptele dintre feudali au avut drept consecinţă slăbirea considerabilă a imperiului: spre sfîrşitul sec. al XI-lea
 au fost pierdute aproape întreaga Asia Mică, cucerită de turcii selgiucizi, şi ultimele posesiuni din sudul Italiei, cucerite de normanzi (1071). în sec. al XII-Iea, imperiul a cunoscut un vremelnic reviriment, în 1204 Constantinopolul a fost cucerit de feudalii participanţi la cruciada a IV-a (1202— 1204), ajutaţi de veneţieni, care au pus bazele Imperiului latin (1204—1261). Pe teritoriile necucerite ale I.b. s-au constituit: despotatul din Epir, imperiul din Trapezunt şi imperiul de la Niceea. în 1261, împăratul de la Niceea, Mihail Paleolog, a reuşit să recucerească Constantinopolul şi să restaureze Imperiul bizantin. în sec. XIV-XV au început să apară în Bizanţ germenii relaţiilor capitaliste, dar procesul dezvoltării acestora a fost frînat. Exploatarea crîncenă a ţăranilor şi a meşteşugarilor a dus la ascuţirea luptei de clasă, care a culminat cu răscoala antifeudală a zelo-ţilor din Tesalonic (1342— 1349), condusă de Andrei Paleolog. în condiţiile înăspririi luptei de clasă din imperiu şi ale fărîmiţării feudale, turcii otomani au început, la mijlocul sec. al XIV-lea, campaniile de cucerire a I* b. După o împotrivire de un secol în faţa cotropirii turcilor otomani, I. b. şi-a încetat existenţa
 o dată cu cucerirea Constanti-nopolului (1453) de către sultanul Mahomed al II-lea.
   Imperiul latin, stat feudal creat în 1204 de feudalii din Europa apuseană participanţi la cruciada a IV-a, pe teritoriile Imperiului bizantin cucerite de ei. Capitala statului se afla Ia Constantinopol. Primul suveran al I. 1. a fost B a 1 d o-v i n I, conte de Flandra (1204—1205), care a fost în-frînt Ia Andrianopol de ţarul bulgarilor Ioniţă (Caloian) şi a murit în captivitate. I. 1. a dăinuit pînă în 1261, cînd, o dată cu recucerirea Constanti-nopolului de către împăratul Niceii, Mihail Paleolog, a fost restaurat Imperiul bizantin.
   Imperiul roman, denumire a statului sclavagist roman între anul 27 î.e.n., cînd Octavian August s-a proclamat impera-tor, şi 395 e.n., cînd a fost
                                                                         împărţit definitiv în Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de# răsărit. V. Rom a. Imperiul roman de apus,
 denumire a statului .sclavagist creat în anul 395, la moartea lui The o dos i u, prin împărţirea Imperiului roman în două. A dăinuit pînă în anul 476, cînd ultimul lui împărat, Ro~ mulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul herulilor. V. şi Roma.
   ' Imperiul roman de răsă~ rit, stat sclavagist format în urma împărţirii Imperiului roman la moartea lui Theodosiu (395) şi care s-a transformat în Imperiul bizantin.
   impermeábil (FIZ.; despre unele materiale), care nu poate fi străbătut de un fluid (gaz sau lichid); de ex. cauciucul este un material i. faţă de apă.
   impermeabilizâre (TEHN.), operaţie prin care un material ermeabil faţă de un anumit uid este adus în starea de a fi impermeabil faţă de acel fluid. I. betonului se realizează prin dozarea corespunzătoare gra-nulozităţii agregatelor, a cimentului şi a apei şi prin adaos de filer, de trass, de substanţe hidrofuge etc.; i. pieilor se execută prin încorporare de grăsimi; i. textilelor se face prin impregnare cu diverse substanţe (parafină, uleiuri si-cative, săruri, grăsimi etc.).
   impersonal (despre verbe şi construcţii verbale), care nu are subiect propriu-zis şi care, din această cauză, nu se întrebuinţează decît la persoana a treia singular (rom. plouă, fr.
 il pleut, germ. es regnet). Verbele impersonale sînt unipersonale; există însă şi forme impersonale ale unor verbe personale (ex. rom. se cade, fr. il sagit, germ. es gibt).
   impétigo (lat. impetigo „pecingine**; MED.), boală de piele acută, contagioasă, produsă de streptococ. Se manifestă prin apariţia de vezicule ce conţin serozitate, apoi puroi, care formează, după spargere, cruste gălbui şi care dispar fără a lăsa urme.
   implantare (MED.), metodă terapeutică care constă în introducerea în ţesutul subcutanat sau în muşchi, după incizie, a unui medicament sub formă
IMPLICAŢIE
769
IMPORT
de cristal sau a unui ţesut străin, care se resoarbe treptat (ex. i. sub piele a unui cristal de foliculină la bolnavii cu cancer de prostată).
  impUcâţie (LOG.), enunţ care este format dintr-un antecedent şi un consecvent, astfel încît adevărul antecedentului atrage diipă sine adevărul consecventului, iar falsitatea consecventului atrage falsitatea antecedentului (ex. „Dacă înveţi, ştii"), în logica simbolică se disting două feluri de implicaţii: i.
materială şi i. formală. Prima se stabileşte între propoziţii luate ca întreg, a doua între propoziţii deja analizate. Teoria i. a fost formulată pentru prima oară de logica stoică şi reluată apoi de scolastici sub forma teoriei consecvenţelor (v. consecvenţă). în sec. XIX— XX teoria i. a fost dezvoltată în special de logica matematică* implozie1 (TEHN.), fenomen opus exploziei, care constă în pătrunderea rapidă a aerului într-o incintă vidată cînd pereţii acesteia sînt distruşi (ex. i. unui tub electronic, a unui cinescop etc.). L poate provoca accidente şi de aceea se iau măsuri de proţecţie (ex. în faţa ecranului televizoarelor se dispune o placă de sticlă inca-sabilă).
  implozie2 (LINGV.), prima fază a articulării unei ocluzive, care constă în închiderea totală a canalului fonator. Se mai numeşte moment imploziv.
  implúviu (ARHIT.), bazin a-şezat în átriumul locuinţelor romane, servind Ia colectarea apei de ploaie care se scurgea prin deschiderea din acoperişul acestuia (compluviu).
  imponderabiliiáte (lat. in „fără" şi ponâus „greutate"; FIZ.), lipsă parţială sau totală de greutate. I. poate avea drept cauză fie ieşirea din cîmpul gravitaţional terestru, a cărui intensitate scade ó dată cu depărtarea de Pămînt (v. gravitaţie), fie forţa de inerţie fu care, în căderea pe verticală, se scade din greutatea corpului. Astfel, dacă p este greutatea corpului în repaus, greutatea corpului în cădere este
pc—p—fi—unc*e
a este acceleraţia corpului în cădere, iar g acceleraţia gravitaţională. Cît timp a este mai mic decît gt i. este parţială; dacă insă a — g, avem i. totală. Aceasta din urmă intervine în cazul căderii în vid. Dacă corpul efectuează o mişcare curbilinie în jurul Pămîntului, forţa de inerţie este forţa centrifugă care în cazul mişcării
circulare este fp = mt)2, unde r
m este masa corpului, v este viteza sa liniară pe cerc, iar r este raza cercului. Cînd mişcarea pe cerc este uniformă, corpul poate ajunge în stare de i. totală, din cauza egalităţii forţei de inerţie şi a greutăţii, în timpul stării de i., organismul omenesc suferă modificări în comportarea lui. Inima funcţionează mai uşor, muşchii se destind şi somnul devine mai liniştit. Capacitatea de muncă şi activitatea sistemului nervos al omului în timpul i. rămîn normale. Preţioase informaţii asupra stării de i. s-au obţinut în urma zborului primilor cosmonauţi pe navele cosmice.
   import (EC.), totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care se introduc într-o ţară, pentru consumul productiv şi individual, mărfuri cumpărate din alte ţări. în sens mai larg, i« cuprinde şi transporturile maritime, precum şi alte servicii (asigurări, dobînzi, licenţe de brevete, turism etc.) efectuate contra plată de alte ţări pentru ţara importatoare (i. invizibil). Structura i. este determinată de o serie de factori, ca: gradul de dezvoltare şi caracterul diviziunii internaţionale a muncii, nivelul dezvoltării forţelor de producţie şi caracterul relaţiilor de producţie din fiecare ţară etc. în ţările socialiste, L are ca sarcină să procure, în condiţiile cele mai avantajoase de calitate şi preţ, maşini şi utilaje, materii prime, materiale şi bunuri de consum, care nu se găsesc în ţară în cantităţi suficiente sau de loc, ori care au fost produse de alte ţări la un nivel tehnic superior celui atins de producţia internă, fiind subordonat satisfacerii nevoilor industrializării socialiste şi ale
dezvoltării economiei naţionale în general. în cadrul diviziunii internaţionale capitaliste a muncii, ţările capitaliste dezvoltate importă îndeosebi produse agro-alimentare şi materii prime industriale (cca. 40%), iar ţările slab dezvoltate importă îndeosebi produse industriale, schimburile făcîndu-se în condiţii de inegalitate, ţările slab dezvoltate fiind nevoite să plătească cu cantităţi mari de mărfuri indigene fiecare tonă de mărfuri importate. în timpul regimului burghezo-moşieresc, ca urmare a insuficientei dezvoltări industriale, ţara noastră era obligată să plătească pentru fiecare tonă de mărfuri importate 10—12 tone de produse indigene. în anii construcţiei socialiste, în R.P.R., o dată cu creşterea volumului i. (în 1963 era de 4,20 ori mai mare decît în 1950), au avut loc schimbări importante în structura lui, determinate de procesul de industrializare socialistă. Spre deosebire de trecut, cînd Romînia îşi acoperea din i. circa 95% din necesarul de maşini şi utilaje, în perioada 1960—1962 peste 70% din investiţiile în utilaj şi instrumente au fost acoperite din producţia internă. I. R.P.R. este orientat cu precădere (peste 9/10) spre asigurarea materiilor prime, materialelor şi utilajelor de mare importanţă pentru dezvoltarea forţelor de producţie ale ţării. L de maşini şi utilaje este legat în primul rînd de necesitatea continuării în ritm susţinut a industrializării ţării şi a înzestrării întreprinderilor cu maşini şi utilaje la nivelul tehnicii mondiale, de specializarea producţiei şi lărgirea cooperării în cadrul diviziunii socialiste internaţionale a muncii. R.P.R. importă: materii prime şi materiale (minereu de fier, cărbune cocsificabil, cocs, produse laminate, feroaliaje, metale neferoase, bumbac, celofibră, cauciuc sintetic etc.), care în perioada 1960—1962 au reprezentat în medie 51% din totalul importului; maşini, echipament şi instalaţii industriale complete (utilaj electrotehnic şi energetic, minier, metalurgic, utilaj destinat industriei chimice şi comunicaţiilor etc.), a căror pon-
IMPOSTĂ
770
IMPOZIT
dere în totalul i. a fost în 1962 de cca. 43%; bunuri destinate satisfacerii mai variate a nevoilor populaţiei (aparate de radio, televizoare, autoturisme, orez, cacao, fructe citrice, măsline, peşte proaspăt şi conservat etc.).
    impostă (ARHIT.), bloc prismatic de piatră, ieşit în relief
Impostă
 faţă de zid, adesea decorat, pe care se sprijină un arc, o boltă sau care suportă zidăria de deasupra unei uşi, a unei porţi etc. în arhitectura bizantină, i. a luat o formă caracteristică, asemănătoare unui capitel, fiind aşezată deasupra capitelului propriu-zis spre a înlesni legătura acestuia cu un arc mult mai lat.
   impozit (FIN.) 1. (In capitalism) Mijloc de prelevare silită la bugetul de stat sau la bugetele locale fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din venitul naţional. I. este principala sursă a veniturilor bugetare şi exprimă relaţii de exploatare suplimentară a oamenilor muncii (ex. aproximativ 85 — 90% din veniturile bugetare ale ţărilor capitaliste se realizează pe seama i*)- El se percepe atît de Ia persoanele fizice cît şi de la persoanele juridice. Muncitorii plătesc i. din salariu, capitaliştii din profit, iar proprietarii funciari din rentă. Datorită caracterului de clasă al politicii fiscale şi repercusiunii impozitelor, oamenii muncii suportă partea covîrşi-toare a i., iar clasele exploatatoare o sumă relativ redusă, deşi îşi însuşesc cea mai mare parte din venitul naţional. Astfel, potrivit datelor oficiale, în 1961 i. plătite de companiile capitaliste reprezentau în Franţa 10,5% din totalul i. încasate la bugetul general, în S.U.A. (1959/1960) 20% din totalul impozitelor (federale şi locale) încasate la buget. Resursele bugetare provenite din i. se
 cheltuiesc de către stat îndeosebi pentru scopuri neproductive (ex. întreţinerea aparatului de represiune). în epoca imperialismului are loc sporirea i. percepute de la populaţie, ceea ce contribuie la pauperizarea absolută şi relativă a celor ce muncesc. Sporirea sarcinilor fiscale ale oamenilor muncii se manifestă sub forma instituirii de noi i., a majorării .cotelor celor existente, a reducerii minimului neimpozabil, anulării sau limitării înlesnirilor fiscale acordate pentru sarcini sociale etc. 2. (în perioada de trecere de la capitalism Ia socialism) Mijloc folosit de statul de dictatură a proletariatului pentru procurarea resurselor băneşti necesare construcţiei socialiste. De asemenea i. servesc ca instrument pentru aplicarea politicii de îngrădire a chia-burimii şi pentru stimularea micilor producători în vederea trecerii pe făgaşul socialismului. 3. (în socialism) Formă obligatorie de participare a organizaţiilor coopera-tist-colectiviste şi a populaţiei cu o parte din veniturile lor la satisfacerea nevoilor obşteşti. I. de la populaţie au o pondere redusă în totalul veniturilor bugetare (ex., în R.P.R., în 1963 ele au reprezentat numai 5,6% din totalul veniturilor bugetare) şi nu mai exprimă relaţii de exploatare suplimentară a oamenilor muncii. Resursele bugetului de stat, inclusiv încasările din i., se cheltuiesc în interesul întregii societăţi, servind la dezvoltarea economiei şi culturii, ocrotirea sănătăţii oamenilor muncii, întreţinerea celor inapţi de muncă, administraţiei şi apărării ţării.
 I.,   în socialism, au deci un caracter reversibil, revenind oamenilor muncii de la oraşe şi sate, în mod indirect, pe calea acţiunilor economice şi social-culturale pe care statul Ie efectuează pentru populaţie în mod gratuit sau cu plată redusă (în R.P.R., cheltuielile bugetare pentru acţiunile social-culturale pe 1963 au depăşit de aproape cinci ori i. provenite de la populaţie). în ţările socialiste se manifestă tendinţa de scădere a i. provenite de la populaţie. Astfel, în R.P.R., în anii
 1953, 1954, 1955, 1959, 1964
 au avut loc reduceri importante ale impozitelor pe salarii. — Impozite directe, impozite stabilite pentru persoane fizice sau juridice, în funcţie de venitul constatat al contribuabilului sau de valoarea averii acestuia şi care se plătesc Ia anumite termene. I. d. se percep în cote proporţionale (cota este aceeaşi, indiferent de mărimea venitului sau averii impozabile), progresive (cota i. creşte pe măsura sporirii venitului sau valorii averii) sau regresive (cota i. descreşte pe măsura sporirii venitului sau valorii averii impozabile). în capitalism, impunerea directă cuprinde, formal, toate clasele şi păturile sociale care realizează venituri sau dispun de o anumită avere. Practic însă, o parte importantă a veniturilor sau a averii aparţinînd claselor exploatatoare este scutită prin lege de impunere sau este sustrasă de Ia impunere prin diferite mijloace. Proletariatul, sub conducerea partidelor comuniste şi muncitoreşti, militează activ pentru instituirea de /. d. în cote progresive asupra venitului sau averii, pentru a mări participarea claselor avute la acoperirea cheltuielilor statului, în socialism, *. d. constituie o formă de participare a oamenilor muncii cu o parte din veniturile lor personale la satisfacerea nevoilor întregii societăţi. De obicei i. d. se percep în cote progresive, diferenţiate în funcţie de mărimea şi de provenienţa veniturilor. — Impozite personale, impozite directe care se stabilesc asupra venitului sau averii unei persoane fizice sau juridice, pe baza declaraţiei acesteia sau pe cale administrativă, de către organele fiscale. — Impozite reale, impozite directe, specifice perioadei de dezvoltare ascendentă a capitalismului. Se stabilesc asupra obiectelor materiale (pămînt, case etc.) sau a produsului brut al anumitor activităţi (industriale, comerciale, bancare, profesiuni libere etc.), după criterii exterioare, fără a se ţine seama de veniturile reale şi de situaţia personală a plătitorului de impozite, — Impozite indirecte (în capitalism), impozite stabilite
IMPOZIT ÎN NATURĂ
771
 IMPRESIONISM
 asupra vînzării bunurilor (în special a celor de larg consum, ca: pîine, zahăr, ceai, bere, sare, textile, încălţăminte etc.) sau a prestării unor servicii (transport în comun, spectacole etc.)* Din categoria i. i. fac parte accizele sau taxele de consumaţie (i. percepute la vîn-zarea mărfurilor de larg consum prin majorarea preţurilor), monopolurile fiscale (vînzarea mărfurilor a căror producţie sau desfacere constituie monopol de stat la un preţ mai mare decît valoarea acestora, reali-zîndu-se astfel, pe lîngă profitul întreprinzătorului, şi un important i. de la consumator), taxele vamale (i. percepute la importul, exportul sau tranzitul unor mărfuri) şi diferite alte taxe (i. percepute cu prilejul eliberării unor acte de stare civilă, al autentificării unor înscrisuri, al adresării unor petiţii aparatului administrativ sau instanţelor judecătoreşti etc.). In perioada imperialismului, i. i. au crescut ca mărime absolută şi ca pondere în totalul veniturilor bugetare, fiind preferate faţă de i. directe, deoarece sînt suportate în proporţie covîrşitoare de masele largi ale populaţiei în calitate de consumatori. In socialism, /./. au fost desfiinţate. — /. pe veniturile populaţiei (în socialism), impozit stabilit în cote progresive pe tranşe, plătit de muncitori, funcţionari, oameni de ştiinţă, de artă etc., în raport cu veniturile realizate. In R.P.R. statul acordă o serie de reduceri sau de scutiri de la plata i. pe v. p. pentru cei distinşi cu titlul de Erou al Muncii Socialiste, cu ordine ale R.P.R. celor care realizează numai un anumit nivel de venituri din salarii, celor care au mai mult de trei persoane în întreţinerea lor etc.
—    /. pe veniturile agricole (în R.P.R.), impozit datorat de ţăranii colectivişti pentru veniturile din surse agricole realizate în gospodăria personală. Veniturile colectiviştilor obţinute din gospodăriile agricole colective sînt scutite de i. Se percepe în cote progresive, pe tranşe, impunerea făcîndu-se cu ajutorul unor norme medii de venit, stabilite în funcţie de categoria de folosinţă a tere-
nului şi de specia animalelor, diferenţiate pe cinci zone. Gospodăriile agricole colective plătesc i* pe terenuri, stabilit în cote fixe pe hectar.
   impozit în natură (EC.), impozit în produse, plătit de gospodăriile ţărăneşti, introdus în 1921, în U.R.S.S., în locul sistemului de predare obligatorie a întregului surplus de produse agricole, practicat prin politica comunismului de război. Dapă achitarea către stat a i. în n., ţăranii aveau dreptul de a vinde pe piaţă surplusul producţiei lor, ceea ce a asigurat cointeresarea lor materială în sporirea producţiei, a stimulat dezvoltarea schimbului dintre oraş şi sat şi a întărit prin aceasta alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. I. în n. împreună cu celelalte impozite şi taxe agricole au fost înlocuite, în Î923, cu un impozit agricol unic, care din 1924 a început să fie perceput în bani. în R.P.R., cotele obligatorii de produse agricole, care s-au desfiinţat, în general, din decembrie 1956, aveau parţial un caracter de impozit în natură.
   impozit pe circulaţia mărfurilor, formă de prelevare la bugetul de stat al R.P.R. a unei părţi din venitul net al societăţii, creat în întreprinderile şi organizaţiile economice socialiste. Cu ajutorul lui se asigură o mare parte a veniturilor bugetului de stat (ex., în 1963, i. pe c, m. s-a cifrat la 24,9 miliarde de lei, reprezen-tînd 32,6% din totalul veniturilor bugetului de stat). Spre deosebire de impozitul pe cifra de afaceri din capitalism, care scumpeşte preţul mărfurilor şi se suportă de către oamenii muncii, i. pe c. m. este impropriu denumit impozit, deoarece el nu se adaugă la preţ, ci constituie un element al preţului. în condiţiile unor preţuri cu ridicata ale industriei şi ale unei cote a i. pe c. m. date, mărimea încasărilor bugetare provenite din i. pe c. m. depinde de volumul mărfurilor vîndute şi încasate. L pe c. m. constituie un mijloc de control din partea organelor financiar-bancare asupra înde-
plinirii planului de producţie şi de desfacere al întreprinderilor.
   impregnáre (TEHN.), operaţie de îmbibare a unui material poros cu o anumită substanţă, în general lichidă, pentru a-i mări rezistenţa la acţiunea a-genţilor externi, pentru imper-meabilizare şi ignifugare, pentru a-i îmbunătăţi calităţile electroizolante (la maşinile şi aparatele electrice) etc. — (IND. LEMN.) Impregnarea lemnului, tratament în profunzime al lemnului, în vederea conservării lui, constînd din îmbibarea lemnului expus la intemperii cu substanţe antiseptice, cum sînt: creozotul, naftenaţii (de cupru sau de zinc) etc.
   impregnâţie (MINER.), distribuţie neregulată în masa rocilor a unor substanţe minerale, depuse prin circulaţia soluţiilor hidrotermale sau vadoase (ex. i. de galenă în calcare, i. de cal-copirită în gresii etc.).
   imprescriptibil (DR.; despre un drept), care, potrivit legii, nu se stinge prin p r e s c r i p-ţ i e (ex. dreptul la acţiune pentru revendicarea unui bun şi căruia, în cazul proprietăţii socialiste de stat, nu i se poate opune nici prescripţia achizi-tivă).
   impresionáre (FIZ.), proces chimic de transformare a sărurilor de argint din stratul sensibil al unei plăci sau al unui film fotografic. Este una dintre fazele fotografierii.
   impresionism, mişcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, mai întîi în Franţa, răspîndită apoi în Germania şi în alte ţări europene şi americane. Denumirea mişcării vine de la titlul tabloului „Impresie. Răsărit de soare" al lui C. Monet (1872). Promotorii i. au considerat ca scop principal al artei transpunerea impresiilor fugitive. Ca
o reacţie faţă de pictura acade-mistă a vremii, care continua să trateze subiecte mitologice şi religioase şi care folosea culori întunecate, pictorii im-presionişti, abordînd teme din realitatea cotidiană, au încercat să înfăţişeze nemijlocit obiectele ca părţi compo* nente sau subordonate ale ambianţei, ceea ce s-a concre-
IMPRESIONISM
772
IMPRIMATUR
tizat în practica statornică a p 1 e i n- a i r-ului, în executarea tablourilor în întregime în natură, în redarea luminii naturale şi a raportului dintre culori în atmosferă, a combinaţiilor lor. Trăsături ale i. au apărut după 1860 în lucrările lui E. Manet, E. Da-gas din Franţa, J. Whistler din S.U.A., Max Liebermann din Germania, K.A. Korovin din Rusia ş.a., care manifestau predilecţie pentru scenele de viaţă în mijlocul naturii sau în mediile frecventate de boema timpului, pentru culorile luminoase. C. Monet, A. Renoir,
 C.  Pissaro, A. Sisley, A. Le-bourg, B. Morisot ş.a., ob-servînd natura, analizînd reflexele solare în apă şi pe malurile apelor etc., au descoperit principiile tehnice^ ale impre-sionismului: diviziunea tonurilor, fragmentarea tuşei, utilizarea unei game de culori luminoase şi a umbrelor colorate. Aceste căutări au fost influenţate de descoperirile fizicienilor şi chimiştilor din veacul trecut (Helmholtz, Chevreul ş.a.) şi de unele observaţii ale înaintaşilor (Dalacroix) în legătură cu culorile şi perceperea acestora. Ele au dus la reprezentarea în pictură a intensităţii, vibraţiei, reflexelor şi irizărilor luminii pe obiect şi, cu ajutorul divizării tonurilor complexe în culori pure şi al juxtapunerii lor în tuşe separate, la redarea raporturilor dintre momentul de lumină din atmosferă şi tonalitatea specifică a lucrurilor. Considerînd culoarea ca o funcţie a contextului colorat din care face parte, bazîndu-se pe efectele alăturării culorilor complementare asupra ochiului care priveşte tabloul de la distanţă, pe redarea umbrelor din natură nu ca forme opace şi negre, ci transparente şi colorate, impre-sioniştii au renovat tehnica picturală. In aceasta constă aportul lor neîndoielnic pozitiv. între anii 1870 şi 1880, perioadă care reprezintă apogeul i., pictorii impresionişti au atins o mare fineţe în surprinderea nuanţată a transformărilor continue ale luminii şi atmosferei, în lucrări de o deosebită prospeţime şi poezie. Îndepărtîndu-se treptat de prin-
 cipiile generalizării şi tipizării imaginii artistice, pictorii impresionişti au ^cultivat o estetică a vizualităţii pure, au trecut la redarea din ce în ce mai nedefinită a realităţii, renunţînd la precizia plasticităţii volumelor şi desenului şi înlocuindu-le cu reprezentarea dematerializată a lumii înconjurătoare, în care structura materială a lucrurilor este pulverizată de predominarea jocului luminii pe obiect. Preocupările unilaterale ale impresioniştilor pentru vizualitate le-au îngustat tematica şi au făcut să scadă interesul pentru tratarea figurii umane ca oglindă a valorilor moral-psihologice. Prin toate acestea, în creaţia unor impresionişti s-a infiltrat tendinţa de evaziune şi formalismul. Principiile i. au influenţat pe mulţi artişti ai vremii. Tehnica impresionistă a căpătat un caracter metodic şi în acelaşi timp excesiv ^ în cadrul neoimpresionis-m u 1 u i. Pictura romînească cunoaşte ecouri pozitive ale i* în opera unor pictori ca N. Grigorescu, I. Andreescu şi în special în operele lui N. Dă-răscu şi J. Steriadi. în sculptură, impresionismul, reprezentat prin artişti ca: A. Rodin (Franţa), M. Rosso (Italia), P.P. Tru-beţkoi (Rusia) ş.a., se caracterizează prin reprezentarea jocului luminii pe suprafeţe. Fragmen-tate^ prin modelarea în tuşe mici, care creează uşoare diferenţe de nivel, suprafeţele captează lumina în mod diferenţiat. In muzică, i. se caracterizează prin atracţia pentru colorit, pentru jocul diferitelor combinaţii sonore, prin tendinţa de diluare a melodiei şi prin fluiditatea armoniei. I. a lărgit cu ingeniozitate mijloacele de expresie coloristică (în domeniul armoniei şi instrumentaţiei). In creaţia unor compozitori, căutarea excesivă a acestor mijloace a dus uneori la devitalizarea inspiraţiei, la individualizarea excesivă a conţinutului emoţional şi de idei şi, în cele din urmă, la intimism. In lucrările celor mai proeminenţi reprezentanţi ai i., Debussy şi Ravel în Franţa, De Falia în Spania, limitele căutărilor formale sînt însă depă-
 şite prin redarea diversă, directă, sugestivă, plină de lirism a imaginilor şi prin evocarea poetică a cadrului natural. I. s-a manifestat în creaţia lui Respighi şi Malipiero în Italia, Delius şi Scott în Anglia, Szymanowski în Polonia, Ce-repnin în Rusia etc. Tendinţele şi căutările din muzică pe tărîmul mijloacelor de exprimare, duse la extrem, au servit, ca şi în pictură, drept punct de plecare curentelor moderniste de mai tîrziu. In Romînia, influenţa i. s-a făcut simţită în creaţia compozitorilor A. Castaldi, I. Non** na Otescu şi A. Alessandrescu. în critica literară♦ i. se caracterizează prin aprecierea operelor de artă în afara unor criterii riguros ştiinţifice şi exclusiv pe baza gustului artistic personal al criticului. Valoarea operelor criticilor impresionişti a depins întotdeauna de cultura şi de nivelul gustului estetic al criticilor respectivi. Reprezentanţi ai criticii literare impresioniste au fost E. Faguet şi J. Lemaître (Franţa). In Romînia, reprezentantul cel mai de seamă al acestui gen de critică literară a fost E. Lo-vinescu, în special în prima parte a activităţii sale.
   imprimare 1. (POL1GR.) V. tipărire. 2. (IND. TEXT.) Operaţie de transpunere pe ţesături a diferitelor desene, prin aplicarea coloranţilor pe suprafaţa lor. I. se face fie manual, cu şabloane, fie mecanizat, cu maşini prevăzute cu cilindri de cupru pe suprafaţa cărora sînt gravate desenele. Se pot imprima desene cu o singură culoare sau cu mai multe culori (pînă la 16).
   imprimate (POL1GR., Bl BL.)
 1. Documente scrise (cărţi, reviste, hărţi etc.) sau opere de artă grafică (gravuri, afişe etc.) obţinute prin tipărire. 2. Colecţii de bibliotecă formate numai din tipărituri şi organizate, după natura lor, într-un fond şi în cataloage separate. 3. Fer-mulare-tip şi publicaţii cu caracter administrativ (adrese, registre, instrucţiuni etc.), folosite în instituţii şi întreprinderi.
   imprimatur (BIBL.), termen latin care înseamnă „să se tipă-rească‘\ folosit, mai ales în
IMPROMPTU
773
IMUNITATE
 trecut, de cenzura bisericii catolice pentru a arăta că o lucrare nu conţine idei contrare doctrinei acesteia şi că deci poate fi tipărită. Se folosesc în acelaşi scop şi formulele latine nihil obstat („nimic nu se opune"), imprimi potest („se poate tipări").
   impromptu [epröptű/, termen francez dat unei piese muzicale instrumentale (de obicei pentru pian) de formă liberă, care începe pe neaşteptate, ca rezultat al unei improvizaţii.
Deşi cu caracter im-provizatoric, structura piesei e bine definită (bipartită, tripartită etc.) şi are de cele mai multe ori un caracter liric, furtunos. Compozitori ca Schubert,
Chopin, Skriabin,
Liszt, Fauré, Pou-
lenc ş.a. au scris impromptuuri.
   improvizaţie (MUZ.) 1. Executare spontană, nepregătită, nenotată a unei compoziţii pe care interpretul o creează pe măsură ce o cîntă; i. poate fi liberă sau pe o temă dată. Ea reprezintă o trăsătură caracteristică a creaţiei populare. 2* Piesă muzicală creată prin improvizaţie.
   imprudenţă (DR.), atitudine psihică a unei persoane care prevede posibilitatea unor urmări ale acţiunii sau inacţiunii sale ilicite, urmări pe care nu le voieşte, deoarece crede că le va putea preîntîmpina.
   impúls1 1. (MED.) Tendinţă morbidă a unor bolnavi mintali de a executa acţiuni periculoase pentru ei sau pentru cei din jur. 2» (FIZIOL.) Impuls cardiac, contracţie a inimii, simţită, prin palpare, în al cincilea spaţiu intercostal stîng. Sin. şoc apexian.
   impuls2 (FIZ.) v. cantitate de mişcare, impulsie 1* (TEHN.) Variaţie bruscă, intensă şi de scurtă durată a unei mărimi, valoarea ei finală fiind egală cu cea iniţială sau apropiată de ea.
2.  (ÉLT., TELEC.) Impulsie electrică, variaţie bruscă, cu revenirea rapidă la valoarea iniţială, a cel puţin uneia dintre mărimile electrice (tensiune, cu-
rent etc.) care caracterizează un sistem electromagnetic (maşină, aparat electric etc.). în industria electrotehnică, î. e. de înaltă tensiune sau de curent intens se foloseşte pentru încercarea la şoc a materialelor, aparatelor şi maşinilor electrice, folosindu-se generatoare de impulsii. în telecomunicaţii, telecomandă, telesemnalizare etc,.
i. e. sînt utilizate pentru transmisiunea informaţiilor (ex. a
   AlZegro
 scherzandx)
                                    Schubert-Impromptu nr.4 ?n fa minor
 1---  r-l-r-|  fes   771] \-k 
       ■1 • W                  
                               
Impromptu
mesajelor telegrafice), pentru comanda unor instalaţii automate (ex. comanda căutătorului dintr-o centrală telefonică automată prin i. e. de curent produse cu ajutorul discului telefonic), pentru sincronizarea u~ nor semnale periodice (ex. în televiziune şi în radiolocâţie) eţc.
   impuls primar, noţiune fictivă idealistă care rupe metafizic mişcarea de materie, pre-tinzînd că mişcarea materiei s-ar datori unui impuls iniţial din afara ei, imprimat de divinitate. Noţiunea se întîlneşte, în diverse variante, la Aristotel, Descartes şi Newton, la deişti etc. După cum a arătat F. Engels, noţiunea i. p, a fost definitiv infirmată de descoperirea legii conservării şi transformării energiei.
   impunere (FIN.), operaţie fiscală care constă în stabilirea plătitorului, a termenului şi a sumei ce urmează a se plăti statului ca impozit.
   impunitate (lat. impunitus „nepedepsit"; DR.), apărare de pedeapsă a infractorului, determinată de anumite împrejurări prevăzute de lege (ex. denunţarea infracţiunii sau înlesnirea arestării celorlalţi infractori, gradul de rudenie în cazul de tăinuire şi de favorizare a infractorilor).
   impurii ic áré (MED.), schimbare a compoziţiei normale a unui mediu sau a unui produs prin adăugarea de substanţe vătămătoare din punct de vedere sanitar (ex. impurificarea apei cu microbi sau cu substanţe toxice).
   impuritâte (din lat. impurus „necurat"; TEHN.), corp sau substanţă străină care se găseşte în masa unui material şi a cărui prezenţă determină modificarea proprietăţilor materialului. Uneori prezenţa i. poate fi utilă. V. şi semiconductor.
   imputaţie (DR.), măsură prin care se dispune reţinerea din dştigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor cuvenite pentru acoperirea pagubei cauzate de acesta organizaţiei socialiste la care lucrează.
   imunitate1 (din lat. immunis „scutit, apărat"; BIOL., MED.), stare de rezistenţă specifică a unui organism faţă de acţiunea microbilor patogeni sau ai pro-duşilor toxici ai acestora. Este un fenomen de adaptare realizat de întregul^ organism (la animalele superioare cu participarea sistemului nervos central). /. naturală aparţine în mod natural fiecărui individ al speciei, cea dobîndită o prezintă numai unii indivizi ai speciei. /. dobîndită poate fi, la rîndul ei, activă şi pasivă. L activă apare fie în urma îmbolnăvirii organismului şi elaborării de către acesta a anticorpilor specifici, fie în urma vaccinării, /. pasivă se produce prin introducerea în organism a anticorpilor gata formaţi (ser imun) sau prin trecerea acestora de la mamă la făt (L ereditară). L activă este cu mult mai eficace şi mai durabilă decît cea pasivă, persistînd uneori toată viaţa. Factorii care participă la instalarea i. sînt foarte variaţi: pielea şi mucoasele, anticorpii, opsoninele şi lizozimul, fago-citele, sistemul reticuloendote-lial etc. Stări de i. se întîlnesc şi la plante, atît la cele inferioare cît şi la cele superioare.
   imunitáte2 1. (IST.) Privilegiu acordat sau recunoscut, printr-un act al monarhului, stăpînilor de moşii de a judeca, de a strînge impozite, de a ridica oaste etc. pe dome-
IMUNIZARE
774
INGA
niile lor, prin organe proprii şi în folosul lor, fără amestecul reprezentanţilor puterii centrale. I. a fost unul dintre mijloacele constrîngerii extraecono-mice şi a contribuit la întărirea dependenţei ţăranilor de pe domeniile feudale şi la accentuarea fărîmiţării politice a staţului feudal. în ţările romíné, i. se numea ohabă sau uric. 2. (DR.) a) Imunitate diplomatică, totalitatea drepturilor personale speciale de care beneficiază agenţii diplomatici şi familiile lor, atît pe teritoriul statului pe lîngă care sînt acreditaţi cît şi pe teritoriile statelor pe care le traversează spre a-şi lua în primire postul sau spre a se întoarce în ţara lor. Principalele i. d. sînt: inviolabilitatea persoanei, a sediului reprezentanţei diplomatice şi a locuinţei agentului diplomatic, scutirea de impozite şi taxe, exceptarea de la jurisdicţia locală, dreptul de a purta corespondenţă cifrată cu guvernul statului căruia îi aparţine reprezentanţa. De unele i. d. se bucură şi membrii personalului administrativ şi tehnic, familiile lor şi personalul de serviciu al reprezentanţei diplomatice, b) Imunitate parlamentară, privilegiu recunoscut parlamentarilor de a nu putea fi urmăriţi, arestaţi sau trimişi în judecată decît cu încuviinţarea prealabilă a organului reprezentativ din care fac parte. în R.P.R., nici un deputat al Marii Adunări Naţionale nu poate fi arestat şi nu
i   se poate deschide proces penal fără încuviinţarea prealabilă a Marii Adunări Naţionale în timpul sesiunii, iar între sesiuni a Consiliului de Stat. I. p. este destinată să asigure deputaţilor libertatea de a-şi exprima convingerile şi de a acţiona corespunzător acestora. în unele ţări capitaliste, ea este frecvent încălcată în ce priveşte pe reprezentanţii maselor muncitoare şi pe alţi parlamentari cu activitate progresistă.
   imunizâre (MED.), mijloc prin care se realizează starea de imunitate a unui organism. Imunizarea se poate obţine prin vaccinare sau prin seroterapie. V. şi imun o-terapie.
  imunochimie^ ramură a bio-chimiei care studiază fracţiunile chimice componente ale celulelor microbiene sau animale, precum şi reacţiile acestora în procesele de imunizare. L se ocupă, de asemenea, cu prepararea vaccinurilor sintetice.
  imuno globulină (BIOCHIM.) v. gamma globulină.
  imunologíe (lat. immunis „scutit, apărat“ şi gr. logos „stu-diu“), ramură a biologiei care se ocupă cu studiul imunităţii.
  imunopolizabaride (BIOCHIM.), polizaharide asociate cu acidul glucuronic şi cu un component lipidic, specifice fiecărui tip de bacterie. Extrase din bacterii şi inoculate la animale, i. produc imunitate faţă de bacteriile respective.
  imunoterapie (MED.), metodă de tratament care constă în administrarea de seruri şi vaccinuri ce conţin antigeni sau anticorpi specifici bolii respective (ex. tratamentul difteriei cu ser antidifteric, al tetanosu-lui cu anatoxină şi ser antite-tanic etc.).
  in (Linum usitatissimum), plantă anuală din familia lina-ceelor, cu o singură tulpină, subţire, ramificată în partea superioară. Fructul (o capsulă) este ovoid şi indehis-cent la maturitate; seminţele sînt turtite, netede, lucioase, de culoare brună. I. se cultivă pentru obţinerea fibrelor textile (din tulpini) şi a uleiului (din seminţe).
Din fibrele de i. se confecţionează ţesături rezistente; uleiul este folosit în industria vopselelor şi a lacurilor. în R.P.R., i. pentru fibre se cultivă în zonele răcoroase şi cu precipitaţii abundente (Transilvania şi nordul Moldovei), iar i. pentru ulei în sudul ţării.
  inalienabil (lat. in „fără44 şi alienus „străin“; DR.), despre un bun, care, potrivit legii sau voinţei părţilor (în cazurile ori în condiţiile admise de lege), nu poate fi înstrăinat, privitor la el neputîndu-se constitui nici drepturi reale.
   inamic (DR.; în caz de răz-> boi) 1. Statul beligerant adversar şi, prin extensiune, forţele armate şi cetăţenii acestui stat.
2. Ceea ce aparţine statului beligerant adversar sau cetăţenilor săi (ex. bunuri inamice).
   inamovibilitâte (DR.; în statele capitaliste), situaţie juridică creată unor categorii de funcţionari (magistraţi, profesori). Funcţionarul inamovibil nu poate fi mutat pentru interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a înaintării, nu se poate face decît cu consimţământul lui. Creată în condiţiile luptei împotriva orîn-duirii feudale şi prezentată ca
0  garanţie de independenţă faţă de guvern, inamovibilitatea este suspendată ori de cîte ori o cer interesele claselor dominante.
   inaniţie (din lat. inanus „gol“: MED,), stare patologică a organismului datorită lipsei de hrană. Apare în unele stări febrile grave, în boli nervoase etc. Se manifestă prin pierdere în greutate, scăderea forţei fizice, ameţeli, culoarea pămîntie a pielii etc.
   inăriţă (Carduelis flammea), pasăre din familia fringilidelor, înrudită cu sticleteie, cu fruntea roşie, bărbia neagră şi pieptul roz. în timpul migraţiunilor trece şi prin ţara noastră.
   Inău, vîrf în Munţii Rodnei, cu altitudinea de 2 280 m.
   Inber, Vera Mihailovna (n. 1890), scriitoare sovietică rusă. A publicat schiţe şi poezii inspirate din realitatea socialistă. Poemul „Meridianul de la PuIkovo“ (1942, trad. rom.) şi volumul de proză „Jurnalul de la Leningrad'* (1945, trad. rom.) sînt închinate apărătorilor Leningradului. Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S.
   inca, arta ^, arta care s-a dezvoltat între sec. XIII şi XVI în regiunile locuite de incaşi şi în imperiul inca, adică pe aria geografică a Anzilor Centrali (Peru, Bolivia). A. i. a constituit cea de-a şasea perioadă a artei populaţiei de pe această arie. în primele cinci perioade, cuprinse între 1 000 î.e.n. şi
1  438 e.n., s-au dezvoltat o serie de civilizaţii specifice în centrele Chavin, Paracas, Mo-chica, Chimu, Tiahuanaco etc.
INCANDESCENŢĂ
 775
 INCIDENŢĂ
Vas antropomorf. Peru (cultura mochica)
Caracteristice a. i. sînt construcţiile masive din piatră (oraşe şi fortificaţii). A. *. se remarcă prin construcţiile din Cuzco, fosta capitală a imperiului (Templul soarelui), cele din Machu Picchu, localitate de mare altitudine (construcţii cu ziduri ciclopice) etc. în sculptură s-a dezvoltat statuara (statuia zeităţii Viracocha, sculpturile animaliere cu feline din Cuzco). Sînt răspîndite vasele de piatră de cult sau de uz casnic (pive). Ceramica a cunoscut puţine tipuri (pahare, străchini, arybale) şi o decoraţie sobră, cu motive geometrice. Inaintînd spre sud, incaşii au influenţat, pe plan artistic, populaţiile Anzilor Meridionali (Chile, Argentina).
  incandescenţă (FIZ.), stare a unui corp în care, datorită temperaturii ridicate, emisiunea termică este bogată în radiaţii din spectrul vizibil şi infraroşu. Cu cît temperatura corpului adus Ia i. este mai ridicată, cu atît procentul de radiaţii albastre şi violete conţinute în spectrul de radiaţii emis este mai mare, ceea ce se observă în variaţia de culoare a luminii emise, care trece treptat de la roşu-închis la roşu-aprins, galben şi alb.
  incarbonizare
  (GEOL.), proces de îmbogăţire în carbon şi de transformare în cărbuni minerali a resturilor vegetale depuse pe fundul unui bazin de sedimentare. In procesul de i., presiunea, temperatura, timpul geologic şi activitatea bacte-riană au un rol însemnat. Diferitele tipuri de cărbuni se disting după gradul de i„ (antracit, huilă, lignit etc..).
  incarcerâţie (MED.), strangulare a unei hernii în sacul său herniar (ex. strangularea unei anse intestinale în sacul herniar ombilical). 1. este însoţită de fenomene locale şi generale grave, care merg pînă la starea de şoc şi necesită intervenţia chirurgicală urgentă. — /. pla~ centarâ, complicaţie hemoragică gravă la naştere, care constă în reţinerea placentei în uter.
  incâşi, trib indian din familia de limbi checiaa din America de Sud. în sec. XI — XIII, i. trăiau în valea Cuzco (Peru); în sec. al XIII-lea, potrivit legendelor incase, ei s-au situat în fruntea unei uniuni de triburi. Supunînd o serie de triburi, i* au creat, în sec. al XV-lea, un stat sclavagist cu capitala la Cuzco, care se întindea pe teritoriile actuale ale Perului, Boliviei, părţii de sud a Ecuadorului şi părţii de nord a statului Chile. Celula social-economică a statului era obştea sătească (aylu). I. aveau o situaţie dominantă în stat, fiind casta superioară. Statul lor a cunoscut un înalt nivel de civilizaţie şi de cultură: i. au fost primii locuitori ai Americii care au cunoscut metalurgia bronzului, iar ceramica a atins o mare perfecţiune artistică; ei au creat un sistem centralizat de irigaţie. I. au inventat un sistem convenţional de „scriere cu noduri*', pe o sfoară (fţhipv)*, au cunoscut
 de asemenea şi o scriere hieroglifică, accesibilă însă numai incaşului suprem (şeful statului), curtenilor şi preoţilor, în 1532, conchistadorii spanioli, conduşi de Francisco Pizarro, au cucerit statul i. şi au distrus oraşul Cuzco. I. au continuat însă «rezistenţa în munţi, fiind înfrînţi definitiv abia în 1572.
  inchiziţie (din lat. inquisitio „cercetare"), instituţie a bisericii catolice care judeca pe cei acuzaţi de erezie şi pe cei care îşi manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea faţă de biserica catolică. Ca instituţie subordonată direct papii, i. a fost creată de papa Ino-cenţiu al III-lea (1198-1216). Papa Grigore al IX-lea a încredinţat-o în 1232 călugărilor cerşetori din ordinul dominicanilor şi, în parte, franciscanilor. A fost foarte puternică în Spania, unde Ferdinand al
V-lea Catolicul a subordonat-o direct regalităţii, în vederea întăririi absolutismului. în timpul contrareformei, i. a fost reorganizată (1542) de către papa Paul al III-lea şi a devenit, în mîinile iezuiţilor, una dintre cele mai odioase arme ale bisericii catolice în lupta împotriva Reformei. Prin terorizarea tuturor celor care nu se supuneau dogmelor bisericii catolice, prin prigonirea savanţilor şi gînditorilor progresişti, ca Giordano Bruno sau Galileo Galilei, prin metodele perfide şi sălbatice folosite în instruirea proceselor, i. şi-a creat o faimă sumbră şi şi-a atras ura maselor populare. Ea a fost lichidată în sec.
xyin-xix.
  incidént (DR.) v. excepţie.
  incidenţă 1. (FIZ.) Plan de incidenţă, plan care conţine atît raza incidenţă într-un punct oarecare pe un corp sau pe un sistem optic (oglindă sau dioptru) cît şi normala în acel punct Ia suprafaţa corpului (a oglinzii sau a diop-trului). — Punct de incidenţă, punct în care un corp sau o rază incidenţă întîlneşte un alt corp sau suprafaţa de separaţie a două medii. 2. Unghi de incidenţă a) (FIZ.) Unghi pe care îl face o rază incidenţă cu normala în punctul de
INCINERARE
 776
INCOMPRESIBíL
incidenţă, b) (AV.) Unghi făcut de linia de referinţă a profitului aripii unui avion (coarda profilului, axa de portanţă nulă sau bitangenta la intrados) cu direcţia lui de înaintare.
   incinerare (lat. int „în“ şi emis, cineris „cenuşă"), reducere la cenuşă, prin ardere, a cadavrelor umane sau animale, precum şi a oricăror altor materii organice. Se numeşte şi cremaţie.
   Incion (Cemulpo), oraş în Coreea de Sud, important port la Marea Galbenă, situat la
35  km vest de Seul. 402 010 loc. (1960). Are industrie siderurgică, de prelucrare a metalelor, de materiale de construcţii, textilă, alimentară şi de construcţii navale.
   incipit (BlBL.), termen latin care înseamnă „începe , întrebuinţat în descrierea bibliografică a manuscriselor pentru a arăta cuvintele cu care începe un text, în opoziţie cu desinit sau explicit („se termină**).
   incisiv (din lat. indsus, de la incidere „a tăia**; ANAT.), fiecare dintre cei opt dinţi situaţi în planul anterior al arcadelor dentare, de o parte şi de alta a liniei mediane, cu coroana în formă de lopată şi cu rădăcina neramificată. Cîte patru pe fiecare maxilar, i. sînt folosiţi pentru tăierea alimentelor şi sînt primii dinţi care apar, atît în prima cît şi în cea de-a doua dentiţie.
   inciză (ARTE PLAST.), motive ornamentale obţinute prin zgîrierea în adîncime (în piatră, lemn, metal, sticlă etc.) cu ajutorul unui instrument ascuţit.
   incizie (lat. incisio „tăietură**) 1. (MED.) Secţionare a ţesuturilor, făcută cu bisturiul sau cu un alt instrument chirurgical. 2. (AGROTEHN.) Incizie inelară, operaţie executată în cursul vegetaţiei plantelor (în verde) prin care se scoate un inel (lat de 5—8 mm) din scoarţa ramurii pomului sau a lăstarului de viţă cu scopul de a opri şi a dirija către inflorescenţe o cantitate mai mare de substanţe nutritive elaborate şi a provoca astfel o creştere mai mare a fructelor sau a strugurilor. La pomi se aplică la baza ramurii,
iar la viţa de vie sub nodul de inserţie a inflorescenţelor.
   incizură (ANAT.), mică a-dîncitură întîlnită în mod normal pe suprafaţa unei structuri anatomice (ex. i» splenică, i. supraorbitară, i. temporală, i- timpanică).
   incluziune1 1. (TEHN., METAL.) Particulă de material străin conţinută în masa unui corp solid. In cazul metalelor, pot constitui incluziuni zgura ori alte impurităţi antrenate şi reţinute în mod mecanic în timpul solidificării, precum şi oxizii, sulfurile, silicaţii etc., formaţi în baia metalică în urma diferitelor reacţii care au avut loc. 2. (M1CR0B10L.) Incluziune inframicrobiană, formaţie caracteristică care apare în citoplasma sau în nucleul celulelor parazitate de virusuri; este constituită din infra-microbi aglutinaţi şi apare, de exemplu, în turbare (incluziunea Babeş-Negri, în celulele nervoase parazitate de virusul turbării), în boala mozaicul tutunului (cristalele lui Ivanovski din celulele tutunului) etc. 3. (BOT.) Incluziuni ergastice, substanţe organice (a-midon, aleuronă, picături de grăsimi) sau minerale (cristale de oxalat, carbonat sau sulfat de calciu), produse de celula vegetală vie, care rămîn închise în citoplasmă sub formă de corpuşoare vizibile la microscop.
   incluziune2, relaţie de — (MAT.), relaţie între două mulţimi A şi B, dintre care una este o submulţime a celeilalte. Dacă a este un element al mulţimii A, se spune că a aparţine lui A, relaţia corespunzătoare numindu-se relaţie de apartenenţă. Se notează a 6/4. Dacă orice a £ A este şi element al lui B, deci a 6 B, mulţimea A este inclusă în B şi se notează
4CB.
   incoativ (din lat. inehoare „a începe4*; LINGV.; despre verbe), care exprimă începutul unei acţiuni. Verbele incoative se caracterizează printr-un sufix, prefix sau infix special care le dă acest sens (ex. verbele latineşti în -$co: senesco „încep să îmbătrînesc**). In limba romînă, caracterul incoativ al acţiunii poate fi exprimat cu
ajutorul unor verbe semiauxi-liare (ex. a începe: „el începe să# rîdă“).
  incomensurábile (MAT.; despre două mărimi de aceeaşi speţă), care nu au o măsură comună, adică nu există o a treia mărime care să se cuprindă de un număr întreg de ori în primele două mărimi; al căror cît nu este număr raţional (ex. latura şi diagonala unui pătrat sînt mărimi i.)*
  incompatibilitáte 1. (MAT.)
a)  Proprietate a unui sistem de ecuaţii sau inecuaţii de a nu admite soluţii care verifică toate ecuaţiile sau inecuaţiile din sistem, b) Proprietate a unui sistem de axiome sau de relaţii de a permite ca, pe baza lui, să se poată deduce adevăruri contradictorii (ex. x < 3 şi x ^ 3 sînt incompatibile). 2. (DR.) a) împiedicare legală a judecătorului care a pronunţat o hotărîre într-o pricină de a lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în recurs sau după casare, precum şi împiedicarea de a judeca a persoanei care a fost martor sau expert în aceeaşi pricină. I. îşi produce efecte şi în activitatea altor organe de jurisdicţie decît instanţele judecătoreşti, b) împiedicare legală a avocatului de a-şi exercita profesiunea pe durata cît ocupă o funcţie retribuită sau are o altă profesiune producătoare de venituri (cu excepţia celor care îndeplinesc muncă didactică, publicistică sau literară). 3. (MED.) a) Nepotrivire de grup sanguin între doi indivizi, fapt care interzice efectuarea transfuziei sanguine între ei. b) Nepotrivire sau antagonism între substanţele recomandate în a-celaşi timp unui bolnav sau cuprinse în aceeaşi formulă magistrală, într-o prescripţie medicală. I. poate fi de ordin fizic (substanţe nemiscibile), chimic, farmacodinamic etc.
  incompresíbil (FIZ.; despre corpuri), care nu îşi micr şorează volumul atunci cînd creşte presiunea exterioară la care e supus. Practic sînt considerate incompresibile corpurile care, supuse unor presiuni exterioare mari, îşi mic-
 INCONŞTIENT
 777
INCUBAŢIE
şorează puţin volumul lor (ex. lichidele).
   inconştient (PSIH.), activitate psihică a omului de care el nu-şi dă seama, nu e conştient. Activitatea psihică inconştientă se manifestă în următoarele cazuri: la copil, în primii ani de viaţă pînă la formarea reflectării conştiente şi a conştiinţei de sine; la omul adult, în cazul unor fenomene psihice care nu sînt în focarul conştiinţei, al acţiunii unor stimuli subsenzoriali, al unor mişcări automatizate etc.; în starea de somn sau de trecere de la veghe la somn, cînd pot avea loc anumite procese psihice fără o reflectare conştientă (de exemplu ^ reprezentările din timpul visului); în unele maladii care determină tulburări de conştiinţă. Spe-culînd fenomenul i., o serie de filozofi şi de psihologi idealişti, ca E. Hartmann, H. Bergson, S. Freud, afirmă într-un mod neştiinţific că comportamentul omului ar fi determinat în ansamblul său de anumite forţe iraţionale, inconştiente. Dar, deşi activitatea psihică a omului nu se reduce la conştiinţă, esenţa acestei activităţi este reflectarea conştientă, care are rolul hotărîtor în dirijarea comportamentului u-man, iar procesele inconştiente au şi ele mecanisme neurofi-ziologice care pot fi studiate obiectiv. Conform teoriei lui I. P. Pavlov, aceste procese sînt în legătură cu schimbările ce se produc în interacţiunea dintre scoarţa cerebrală şi etajele subcorticale, cu modificarea tonusului de excitabilitate cor-ticală, cu netransmiterea proceselor nervoase din primul în al doilea sistem de semnalizare, care din această cauză nu-şi mai exercită rolul reglator, cu posibilitatea elaborării unor conexiuni nervoase noi şi în zonele cuprinse de inhibiţie, în afara regiunii de excitabilitate optimă a emisferelor cerebrale etc.
   inconştienţă (MED.), lipsă a conştiinţei, a cunoaşterii de sine şi a lumii înconjurătoare. Este o manifestare patologică ce merge de la absenţa totală a conştiinţei pînă la limitarea cîmpului ei. Din categoria
stărilor de i. fac parte diferitele grade de comă, stările de confuzie mintală, precum şi diferite boli psihice, care au ca element comun faptul că bolnavul nu are conştiinţa bolii şi nu e responsabil de acţiunile sale.
   incontinânţă (din lat. incon-tinere „a nu ţine“; MED.), pierderea controlului nervos asupra sfincterelor (anal, vezical). A-pare în urma unor leziuni ale sistemului nervos (ex. în leziunile măduvei spinării).
   in cri min áré (DR.), stabilirea prin lege că o faptă constituie infracţiune.
   incrustâre (TEHN.), depunere şi fixare (sub formă de crustă) a sărurilor din apă pe pereţii interiori ai ţevilor, conductelor, rezervoarelor, tamburilor de cazane, colectoarelor, camerelor de apă etc. L duce la micşorarea conductivităţii termice a ţevilor, conductelor etc. şi la mărirea consumului de combustibil al instalaţiei c V. şi dezincrustare.
   incrustaţie (ARTE DEC., AR-HIT.), procedeu de fixare în suprafaţa unui material a altui material, de obicei mai preţios. Procedeul este cunoscut din antichitate şi a fost adesea folosit în arta orientală (incrustaţii de fildeş, de sidef, de pietre semipreţioase pe panouri de lemn, pe mînere de arme etc.). In Europa a apărut, încă în evul mediu, în construcţii (plăci de marmură incrustate în pardoseală, porticuri incrustate cu marmură, mozaicuri fixate în perete etc.). în artele decora-
tive şi aplicate, i. s-a folosit frecvent începînd din sec. al
XVI-lea (ex. arme cu mînere ornamentate cu fildeş, sidef, metal etc., cutii incrustate cu aur, litere de aur fixate în plăcile de marmură, tabachere de baga cu i, de aur).
   incubator (ZOOTEHN.), instalaţie special amenajată pentru clocirea artificială, care, realizînd anumite condiţii de temperatură, umiditate, ventilaţie, întoarcerea ouăler etc., asigură dezvoltarea normală a embrionului din ou. Principalele tipuri de incubatoare sînt
i.  de suprafaţă, cu capacitatea de 50—1 000 de ouă pentru cele simple şi de pînă la maximum 50 000 de^ ouă pentru cele compuse (etajate), şi i. de volum (sau i.-dulap), care sînt cele mai raţionale şi mai economice, avînd şi o capacitate mare, de peste 60 000 de ouă. Prin incubaţia artificială se pot obţine pînă la 90% pui faţă de numărul total de ouă.
   incubaţie 1. (EMBRIOL., ZOOTEHN.) Proces de dezvoltare a embrionului de păsări, sub influenţa unor anumiţi factori fizici (temperatură, u-miditate etc.). I. durează o perioadă de timp caracteristică speciei (21 de zile la găină, 26—“28 de zile la curcă şi Ia raţă, 30—35 de zile Ia gîscă). L poate fi naturală, cînd se face cu ajutorul cloştilor, sau artificială, cînd se folosesc incubatoare. în R.P.R. există o largă reţea de staţiuni de i., prin care se asigură difuzarea de pui şi de boboci din rase
INCULPARE
 778
INDEPENDENT! I
perfecţionate atît gospodăriilor de stat şi colective cît şi crescătoriilor individuale. 2. (MED.) Perioadă de timp cuprinsă între primul contact cu un agent patogen şi apariţia primelor semne de boală. în acest timp, agenţii patogeni (microbi, virusuri, ul-travirusuri, ciuperci, paraziţi etc.) se înmulţesc de obicei în organismul infectat. Durata perioadei de i. este variabilă: de la cîteva ore (la guturai) pînă la cîţiva ani (la lepră).
   inculpâre (lat. in „în" şi culpa ină"; DR.), tragerea la răspundere penală a învinuitului, prin trimiterea lui în judecată în faţa instanţei judecătoreşti.
   inculpát (DR.), denumire dată persoanei trimise în judecată în faţa instanţei judecătoreşti şi care se menţine în tot cursul judecăţii. V. şi prevenit.
   incunabul (lat. incunabu-lum „leagăn; început"; Bl BL.), exemplar dintr-o carte imprimată înainte de anul 1500, deci în prima perioadă a introducerii tiparului (ex. „Biblia săracilor"). Tot i. se numeşte şi cea mai veche carte tipărită într-o ţară, chiar dacă depăşeşte data de 1500 (ex, „Liturghierul" lui Macarie, din 1508, reprezintă în ţara noastră un i.). în R.P.R., incunabule se găsesc în număr mai mare în Biblioteca Academiei R.P.R., în bibliotecile Batthyáneum din Alba-Iulia, Teleki din Tg.-Mureş şi în biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu.
   incursiúne (M1L1T.), acţiune de cercetare executată prin surprindere în dispozitivul inamic de către un grup de militari, în scopul obţinerii de informaţii, distrugerii unor obiective, capturării de prizonieri, de documente etc.
   in-cvarto (expresie latină însemnînd „în patru"; Bl BL.) Im Adj. (Despre formatul unei cărţi sau al unei file dintr-o carte) în care coala de hîrtie este îndoită de două ori, alcătuind 4 foi sau 8 pagini; (despre cărţi) care are acest format. Prescurtat se scrie in~4°.
 2. Subst. Carte care are acest format.
   Ind, fluviu în Asia (3 180 km). Izvorăşte din podişul
 Tibet (R.P. Chineză), străbate nord-vestul Indiei şi, după ce străpunge lanţul munţilor Himalaia, se dirijează spre sud, curge pe teritoriul Pakistanului de Vest şi se varsă în Marea Arabiei printr-o deltă întinsă. Afluenţi principali: pe dreapta Kabulul, iar pe stînga Panjnadul (format din unirea a cinci rîuri care străbat Pun-jabuî). Datorită regimului diferit de alimentare (în cursul superior din topirea zăpezilor şi gheţarilor, iar în cursul mijlociu şi inferior din ploile musonice), regimul hidrologic este foarte variabil; în perioada apelor mari, nivelul I. creşte cu cca. 7 m, Este navigabil, pentru vase mici, pînă la oraşul Attock. Intens folosit pentru irigaţii, în care scop pe cursul lui, lîngă oraşul Sukkur, este amplasat un mare baraj.
   indantrén (CHIM.), denumire dată primului colorant de cadă antrachinonic (dihidro-antrachinon-azină). Termenul este utilizat astăzi, alături de alte numiri comerciale, pentru a desemna coloranţii sintetici de cadă caracterizaţi prin rezistenţă mare faţă de lumină, spălare, acţiuni chimice etc. Aceşti coloranţi pot fi: derivaţi ai antrachinonei (albastru de indantren), derivaţi ai flavantrenului (galben de indantren), derivaţi ai benzantronei etc. Se întrebuinţează îndeosebi pentru vopsirea fibrelor de bumbac, de in şi de viscoză.
   indemnizaţie (FIN.) 1. Sumă destinată să acopere cheltuielile făcute de un angajat în scopul îndeplinirii unei sarcini de serviciu (ex. i. de transferare, i. de deplasare). 2. Retribuţie, remuneraţie care nu are caracter de salariu (ex. i. parlamentară).
   independenţă economică* operativă (EC.), situaţie caracteristică întreprinderilor socialiste de stat bazate pe gospodărirea socialistă, care constă în autonomia gestionară, în personalizarea acestor întreprinderi din punct de vedere economic, juridic şi admi-nistrativ-organizatoric ca unităţi de sine stătătoare în relaţiile dintre ele sau cu statul socialist. L e«*o. se concretizează în fap-
 tul că întreprinderile sînt dotate de către stat cu mijloace materiale şi financiare necesare desfăşurării activităţii econoj mice; au posibilitatea, în limitele respectării legalităţii socialiste şi a disciplinei de stat, să manifeste cea mai largă iniţiativă  în  folosirea raţio-
 nală a acestor mijloace pentru îndeplinirea sarcinilor din planul de stat; au un plan de producţie, tehnic şi financiar propriu;    au  dreptul de a
 încheia contracte economice cu celelalte întreprinderi, de a recruta cadrele necesare, de a organiza activitatea de producţie, de aprovizionare   şi  financiară; au
 cont la banca de stat şi pot contracta credite; au un bilanţ contabil propriu.* I. e.*o. reprezintă o formă de realizare a principiului centralismului democratic în conducerea economiei, înfăptuind îmbinarea democratismului socialist în gospodărirea întreprinderilor cu conducerea lor centralizată de către stat. Relaţiile dintre stat şi întreprinderile sale, precum şi dintre acestea din urmă, sînt relaţii în cadrul aceleiaşi forme de proprietate, mijloacele de producţie şi producţia realizată rămînînd în proprietatea întregului popor. V. I. Lenin sublinia că i.e.-o. reprezintă o împletire a intereselor fiecărui colectiv de lucrători cu interesele generale ale societăţii numai dacă ea se realizează în cadrul proprietăţii socialiste şi al planului unic jjal economiei naţionale şi cu condiţia respectării conducerii centralizate. P.M.R., călauzindu-se în permanenţă după învăţătura marxist-leni-nistă, aplică în mod consecvent principiul centralismului democratic în conducerea economiei, perfecţionînd necontenit formele şi metodele de conducere şi luînd măsuri în vederea atragerii unor mase tot mai largi de oameni ai muncii la conducerea economiei, la rezolvarea treburilor de stat şi obşteşti.
  independenţii (ARTE PLAST.), nume sub care erau cunoscuţi membrii Societăţii artiştilor independenţi, înfiinţată la Paris în anul 1884, şi care participau la expoziţia anuală numită Sa-
 indetermi'nişm
779
INDIA
 ionül independenţilor. Societatea avea drept scop popularizarea operelor de artă în rîndul publicului, fără ca acestea să mai fie supuse juriilor saloanelor oficiale. Membrii îşi manifestau astfel opoziţia faţă de pictura academistă promovată de oficialităţile vremii. Printre i. au figurat şi H. E. Cross, G. Seurat, P. Signac, Q* Redon.
   indeterminism, concepţie filozofică antiştiinţifică, idealistă, opusă determinismului, potrivit căreia fenomenele naturii şi ale societăţii nu sînt determinate cauzal, nu se supun necesităţii şi legităţii obiective, iar oamenii dispun de o libertate absolută a voinţei (v. libertate şi necesitate). I, subminează bazele ştiinţei, căci „ştiinţa încetează acolo unde relaţia necesară nu poate fi sesizată" (F. Engels). Respingînd explicarea fenomenelor prin cauzele lor naturale, i. deschide calea concepţiilor religioase. încercarea de a fundamentai. se leagă, în filozofia modernă, îndeosebi de numele lui
D.   Hume, ale cărui concepţii au fost reluate, cu schimbări neesenţiale, de pozitiviştii contemporani. I. a cunoscut o largă răspîndire în filozofia burgheză din epoca imperialismului, pătrunzînd şi în ştiinţele naturii, mai cu seamă datorită greutăţilor teoretice şi metodologice întîmpinate de acestea în dezvoltarea lor. I. se manifestă în diverse forme, ca de pildă: concepţiile reprezentanţilor idealismului „f i z i c“, care neagă, referindu-se în mod neîntemeiat la relaţia de nedeterminare, valabilitatea legii cauzalităţii în microcosm; orientarea din biologie care explică apariţia vieţii prin combinaţii pur întîmplă-toare, iar evoluţia formelor organice exclusiv prin legi probabilistice; numeroasele curente din sociologia burgheză care neagă legile obiective ale dezvoltării sociale, înlocuind studiul lor prin analiza statică a legăturilor funcţionale şi de structură din cadrul grupurilor sociale (ex. microsociologia).
   index bibliografic, lucrare de îndrumare care cuprinde
 50
lista principalelor scrieri privitoare la o problemă, însoţită uneori de adnotări asupra conţinutului lor. V. şi b i b 1 i o -grafie.
   „Index librorum prohibi* torum“, lista cărţilor interzise de biserica catolică, atît pentru clerici cît şi pentru mireni. Primul index de acest tip a fost alcătuit de inchiziţie în 1559. I. 1. p. constituie un mijloc de luptă a papalităţii împotriva gîndirii înaintate, de propagare a misticismului şi obscurantismului. Ultima listă de cărţi interzise, publicată de biserica catolică în 1955, cuprinde peste 20 000 de titluri.
   India, Peninsula ^, peninsulă în sudul Asiei, de formă triunghiulară, mărginită la vest de Marea Arabiei şi la est de Golful Bengal. în nord relieful peninsulei se prelungeşte pe continent printr-o zonă de podişuri; convenţional, limita ei se poate trasa printr-o linie unind delta In-dului cu delta Gangelui. Suprafaţa: peste 2 000 000 km2. Cea mai mare parte a peninsulei este ocupată de Podişul Deccan, ale cărui margini abrupte (munţii Ghaţi) sînt mărginite doar de mici cîmpii litorale. Este formată din roci cristaline, acoperite în partea nordică de lave. în subsol există mari zăcăminte de cărbune, minereu de fier, mangan, bauxită, mică, iar pe coasta vestică nisip de monazit. Este situată în zona musonilor ecuatoriali. Rîurile mai importante izvorăsc din Ghaţii de Vest, străbat podişul şi se varsă în Golful Bengal. Vegetaţia este reprezentată de păduri tropicale de diferite tipuri şi de savane. Fauna este foarte variată. Sînt caracteristice diferitele specii de antilope, maimuţele (printre care lemurienii), tigrul, bivolul sălbatic, elefantul indian, şerpii (cobra ş.a.). Peninsula formează o mare parte a teritoriului statului India. Se mai numeşte Hindusian.
   India, stat în sudul Asiei, situat între Pakistan, Afganistan, R.P. Chineză, Nepal, Birmania şi Oceanul Indian (Golful Bengal şi Marea Arabiei). Suprafaţa: 3 324674 km2 (împreună cu Bhután şi Sikkim, principate
 sub protectoratul Indiei). Populaţia : 442 311 000 loc. (1961). Capitala: Delhi. Alte oraşe importante: Calcutta, Bombay, Ma-dras, Hyderabad. Limbi de stat: hindi şi engleza. I. este un stat multinaţional, format din populaţii care vorbesc limbi din familia indo-europeană (hindi, urdu, bengali, gujarat, marathi etc.) şi limbi dravidiene (tamili, telugu, kannara etc.). Pe teritoriul I. se deosebesc trei mari regiuni naturale: regiunea munţilor înalţi, Cîmpia Indo-Gangetică şi Podişul Deccan. Regiunea munţilor înalţi, situată în nordul şi nord-estul ţării, cuprinde cea mai mare parte a munţilor Karakorum (cu altitudinea maximă de 8 611 m: vîrful Chogori sau K2) şi o parte a munţilor Himalaia (cu altitudinea maximă pe teritoriul I. 8 126 m: vîrful Nanga Parbat). Munţii înalţi sînt acoperiţi de zăpezi persistente, au numeroşi gheţari şi sînt puternic fragmentaţi de cursurile de apă. Cîmpia Indo-Gangetică este o cîmpie aluvială joasă, netedă, care se continuă şi pe teritoriul Pakistanului. Relieful Indiei peninsulare este constituit din întinsul Podiş Deccan, netezit de eroziune, cu margini abrupte (munţii Ghaţi), la baza cărora se găsesc cîmpii litorale, foarte restrînse în vest (coasta Konkan şi coasta Malabar) şi ceva mai extinse în est (coasta Coromandel). Indiei îi aparţin şi unele mici arhipelaguri din Oceanul Indian (Insulele Andamane, Nicobare şi Laccadive). Clima ţării este tropicală musonică, cu diferite nuanţe, în funcţie de altitudine şi de dispoziţia reliefului. In nord-est şi în unele zone ferite de vînt din Podişul Deccan cad foarte puţine precipitaţii; pantele vestice ale Ghaţilor de Vest şi regiunea de la poalele Himalaiei primesc însă o cantitate foarte mare de precipitaţii (pînă la
12  000 mm anual la Cherra-punji). Principalele rîuri sînt Gangele, cu Jumna şi Brahma-putra, iar în Podişul Deccan Narbada, Krishna, Godavari şi Mahanadi. în regiunile care primesc precipitaţii abundente se dezvoltă o vegetaţie caracteristică, jungla indiană. Pe
INDIA
 780
 INDIA
munţii înalţi vegetaţia este dispusă etajat, pînă la limita zăpezilor persistente. Ghaţii de Vest sînt în general împăduriţi; regiunile interioare ale Podişului Deccan sînt acoperite de păduri rare şi de savane, iar regiunile mai aride au vegetaţie de stepă şi chiar de deşert (deşertul Thar, în nord-estul L). Fauna este foarte variată, cuprinzînd numeroase specii caracteristice subregiunii zoogeografice indo-malaieze (şerpi, maimuţe, tigri, elefanţi, antilope, bivoli sălbatici etc.). L dispune de însemnate resurse naturale; aici cresc păduri cu lemn de esenţă preţioasă (ex. teak, santal, bambus), există rezerve hidroenergetice şi mari zăcăminte de minereu de fier de calitate superioară şi de mangan (în Podişul Deccan), de cărbune (în special în bazinul rîului Damodar), de mică (primul loc
din lume, în Bihar), de nisip de monazit şi thoriu (în statul Kerala, Mysore ş.a.), de petrol (în Assam), zăcăminte de bau xită, cromit, magnezit, titan (75% din producţia mondială), aur etc. Dezvoltarea economică. I. este o ţară agrară, cu o industrie în curs de dezvoltare. Se construiesc o serie de obiective industriale, se iau măsuri pentru ridicarea producţiei agricole şi se duce o intensă activitate de prospectare a bogăţiilor subsolului. A. crescut ponderea sectorului de stat în economie, dar în acelaşi timp monopolurile au continuat să se dezvolte, capitalurile străine ocu-înd încă poziţii importante, n agricultură se menţin puternice rămăşiţe feudale. Circa 70% din populaţia activă este ocupată în agricultură. Marea proprietate este dominantă: în 1961 4% din proprietari deţineau peste 50% din suprafaţa
arabilă a ţării, în timp ce 75% din ţărani stă-pîneau numai 16% din aceasta. 20% din populaţia sătească este formată din muncitori agricoli. Ţăranii fără pămînt (circa 25%) lucrează în arendă, în condiţii extrem de grele, plătind pînă la o treime din recoltă. A început să se înfăptuiască reforma agrară, care limitează marea proprietate. Producţia agricolă nu acoperă necesarul de consum.
 In 1961 21% din suprafaţa arabilă era irigată; în prezent se construiesc mari complexe hidrotehnice (Bhakra Nangal, Damodar, Hirakud ş.a.). Se cultivă: orez (primul loc în lumea capitalistă), în special în regiunile litorale şi în cursul inferior al Gangelui; grîu, în special în Punjab, în bazinul superior al Gangelui şi în I, centrală; mei, arahide (primul loc în lume), susan, rapiţă, ricin, muştar, trestie de zahăr, bumbac (în Podişul Deccan), iută, ceai, cafea, arbori de cauciuc etc. Creşterea animalelor are un rol subordonat. Se cresc cornute mari, bivoli, oi şi capre. Principalele ramuri industriale sînt industria textilă şi alimentară. L ocupă locul al doilea în lumea capitalistă la prelucrarea bumbacului (Ia Bombay, Ah-madabad, Sholapur, Madras ş.a.); este dezvoltată şi prelucrarea iutei (la Calcutta şi în împrejurimi), a lînii (la Kanpur, Amritsar) şi a mătăsii (la Srinagar, Varanasi). Cea mai importantă subramură a industriei alimentare este industria zahărului, concentrată mai ales în statele Uttar Pra-desh şi Bihar. Mai există întreprinderi de decorticare a orezului, de ulei, de prelucrare a ceaiului şi a tutunului etc. A început să se dezvolte industria grea. In construirea
INDIA
 781
INDIA
unor importante obiective industriale, I. a primit un sub" stanţial ajutor din partea ţărilor socialiste. Industria siderurgică este concentrată în partea de est a I. (centrele vechi Jamshedpur, Bhadravati şi noile centre Durgapur, Rourkela şi Bhilai). S-au construit uzine metalurgice pentru aluminiu (lîngă Asan-sol, Alwaye şi Hirakud) şi cupru (Bihar). Industria constructoare de maşini produce în special maşini agricole simple, utilaj pentru industria textilă şi a zahărului; în ultimul timp au început să se producă şi maşini-unelte, maşini de transport, utilaj electrotehnic (Bho-pal); la Visakhapatnam există şantiere navale. Un Ioc important în economie revine industriei petroliere; la crearea acestei industrii a contribuit şi ţara noastră prin proiectarea şi livrarea utilajului pentru rafinăria de la Gauhati (capacitate: 750000 t anual), prin acordarea de asistenţă tehnică pentru construirea ei şi prin participarea la prospectarea zăcămintelor de petrol. întreprinderi ale industriei chimice există la Asansol, Jamshedpur, Alwaye, Sindri (îngrăşăminte azotoase). Producţia de hîrtie este concentrată în Calcutta. Sînt larg răspîn-dite meşteşugurile, care, ca valoare totală a producţiei, se apropie de volumul producţiei de fabrică. Se produc ţesături, covoare, obiecte de artizanat, încălţăminte, obiecte din piele, obiecte de uz casnic etc. Principalele articole de export: produse din iută, ţesături de bumbac, mică, minereu de mangan şi de fier, mirodenii, ceai, piele şi obiecte din piele, tutun, ulei vegetal. Se importă maşini şi utilaje, bumbac brut, petrol şi produse petroliere, produse alimentare. Comerţul exterior al I. este orientat în special spre Marea Britanie, S.U.A., R.F. Germană, Japonia şi U.R.S.S. — /sfor/c. India este una dintre ţările cu cea mai veche civilizaţie. Ca urmare a desăvîrşirii procesului de descompunere a comunei primitive, pe la mijlocul mileniului I î.e.n. au apărut o serie de state sclavagiste tim-
purii, ^ dintre care cel mai puternic a fost statul Magadha. Probabil în aceeaşi perioadă a început procesul de diferenţiere socială în caste, proces care s-a încheiat în perioada timpurie a feudalismului. Procesul formării societăţii pe clase în I. a fost însoţit de apariţia, în locul vechiului cult al naturii, a unor noi religii, ca brahmanismul, budismul şi jainismul. Unitatea politică a ţării a fost realizată în condiţiile luptei de eliberare împotriva cuceritorilor macedoneni (sec. al IV-lea î.e.n.), care, sub conducerea lui A-lexandru Macedón, ocupaseră întreaga parte de nord-vest a I. După moartea lui Alexandru Macedón s-a desfăşurat o largă mişcare de eliberare a poporului indian, condusă de Chan~ dragupta, care, după izgonirea macedonenilor, a pus bazele celui dintîi stat unitar din istoria Indiei, cu capitala la Pataliputra. Acest stat a cunoscut o mare înflorire în timpul regelui Asoka (273 — 232 î.e.n.). După moartea Iui Asoka, statul indian s-a fărî-miţat în mai multe regate, care în sec. al III-lea e.n. au căzut sub stăpînirea hunilor. La începutul sec. al IV-lea, în timpul dinastiei* Gttpta, are loc o nouă ridicare a statului sclavagist Magadha. In prima jumătate a sec. al VII-lea a început procesul cristalizării relaţiilor feudale. în sec VII —
XII,  teritoriul I. a fost invadat de diferite triburi şi popoare de religie musulmană, care au răspîndit islamismul. în 1206 a fost creat în nordul I. sultanatul Delhi, în care feudalii musulmani aveau o poziţie dominantă. în sec. al XV-lea, în nordul I. a început procesul fărîmiţării politice, pe cînd în sudul ei şi-au continuat existenţa cele două mari state Bahmani şi Vijayanagar. In 1525 feudalul musulman Baber a cucerit o parte a Indiei de nord, punînd bazele dinastiei şi Imperiului marilor mogoli (1526— 1857), în timpul căreia a avut loc unificarea unei mari părţi din India. Statul unitar centralizat al marilor mogoli a ajuns la o mare putere în a doua jumătate a sec. al XVI-lea,
în timpul padişahului Akbar, Din a doua jumătate a sec. al XVII-lea a început decăderea Imperiului marilor mogoli, cauzată de ascuţirea luptei de clasă şi de intensificarea divergenţelor din sînul clasei dominante. La sfîrşitul sec. al
XVII-lea    şi începutul sec. al
XVIII-lea   au avut loc în I* mari mişcări antifeudale, dintre care cea mai puternică a fost aceea a ţăranilor din Punjab. Procesul descompunerii interne a statului marilor mogoli a fost însoţit de pătrunderea europenilor în L (sfîrşitul sec. al XVII-lea). I. a fost invadată în 1739 de persani, iar zece ani mai tîrziu de triburile afgane. în sec. al XVIII-lea, folosindu-se de luptele dintre statele feudale apărute în urma destrămării Imperiului marilor mogoli, Anglia a pus stăpînire, pînă la mijlocul sec. al XIX-lea, pe aproape întreaga L; din
1858   I. a fost guvernată, în numele coroanei Angliei, de către un vicerege, asistat de un consiliu. In 1877 regina Victoria s-a proclamat împărăteasă a I. Lupta poporului indian împotriva colonizatorilor englezi a culminat cu răscoala naţională din 1857—
1859   (răscoala şipailor), înăbuşită în sînge cu ajutorul feudalilor locali. Din a doua jumătate a sec. al XIX- lea a început în I. dezvoltarea relaţiilor capitaliste. Burghezia indiană, lezată în interesele sale economice de concurenţa Angliei şi lipsită de drepturi politice, s-a ridicat Ia luptă pentru obţinerea de concesii economice şi drepturi politice. în 1885 a fost creat Congresul naţional din întreaga Indie, partid al burgheziei naţionale şi moşieri-mii liberale. La începutul sec. al XX-Jea, mişcarea de eliberare naţională a luat avînt. în sînul Congresului naţional a apărut curentul democratic al „extremiştilor", în frunte cu Tilakf conducătorul mişcării de eliberare naţională. Aceasta s-a intensificat în timpul şi mai ales după terminarea primului război mondial, la care I. a participat alături de Anglia. Con" greşul naţional s-a transformai într-un partid politic de masă, avînd în frunte pe Gandhi*
 50*
INDIANA
782
INDIANĂ
în aceeaşi perioadă, mişcarea muncitorească s-a întărit şi au apărut primele sindicate şi grupuri comuniste. Noul avînt al mişcării de eliberare naţională din anii 1928—1933 a
culminat cu răscoalele armate ale orăşenilor din Peshatvar, Sholapur şi cu mişcarea ţărănească din provinciile de graniţă. în 1933 a fost creat Partidul Comunist din I., care, între Î934 şi 1942, a activat în ilegalitate. în timpul celui de-al doilea război mondial, unităţi indiene au luptat pe fronturile din Africa, Sicilia, Italia şi Birmania. Sub presiunea luptei de eliberare naţională, guvernul englez a fost nevoit să acorde I. statutul de dominion (1947), îm-părţind-o, după criteriul religios, în două: India şi Pakistan. în 1950 dominionul L a fost proclamat republică independentă, membră a Comunităţii Britanice de Naţiuni; în acelaşi an a fost elaborată prima constituţie a ţării. După obţinerea independenţei, guvernul
I.,  condus de J. Nehru, a înfăptuit o serie de măsuri menite să contribuie la dezvoltarea economiei naţionale, în 1955 I* a participat la Conferinţa de la Bandung. în 1962, coloniile portugheze Goa, Damao şi Diu au fost eliberate şi realipite oficial la India. în politica externă, I. se pronunţă pentru coexistenţă paşnică şi pentru dezvoltarea relaţiilor de prietenie cu toate statele, indiferent de orînduirea lor social-economică. I. este o republică federativă, membră a Comunităţii Britanice de Naţiuni. Şeful statului este pre-şedintelerepublicii,ales pe timp de cinci ani. Puterea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament compus din două camere: Camera Deputaţilor, cu membrii aleşi pe cinci ani, şi Consiliul Statelor, cu membrii aleşi pe şase ani, o treime dintre aceştia fiind re-aleşi Ia fiecare doi ani. I. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Congresul naţional indian, partid de guvernămînt; Partidul Comunist din India; Partidul popular socialist; Partidul socialist; Uniunea populară (Jan Sangh) şi Partidul independent (Swatantra), partide de dreapta.
   Indiana, stat în S.U.A.,
situat între lacul Michigan şi cursul mijlociu al riului Ohio. Suprafaţa: 93 994 km2. Populaţia: 4 662 500 Ioc. (1960). Centrul administrativ: India-napolis. Cea mai mare parte a teritoriului este o cîmpie slab vălurită; partea sudică este deluroasă. Climă temperat continentală. Zăcăminte de cărbune, petrol, gaze naturale. I. este un stat industrial-agrar. Este dezvoltată industria siderurgică (Gary, Indiana Har-bor, East Chicago), constructoare de maşini (maşini agricole, automobile, utilaj industrial, concentrată în South Bend, Fort Wayne, Indiana-polis ş.a.), industria electrotehnică, chimică §i alimentară. Principalele culturi sînt: porumbul, grîul, soia, plantele furajere, tutunul, ovăzul, legumele şi pomii fructiferi. Se cresc bovine, porcine, ovine şi păsări.
  Indianapolis, oraş în S. U. A.,
centrul administrativ al statului Indiana. 469 000 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini (motoare, maşini frigorifice. utilaj industrial, maşini agricole şi maşini de transport), electrotehnică, chimico-farma-ceutică şi alimentară (morărit şi conserve). Nod de căi de comunicaţie şi centru comercial. Universitate.
  indiână, arta ~, artă care s-a dezvoltat, începînd de la sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. şi începutul mileniului al III-lea î.e.n., în cadrul culturilor din Valea Indului (Amri, Harappa, Mohenjo-Daro etc.) Aceste culturi au trăsături asemănătoare celor mesopotamiene. După imigrarea triburilor indo-europene în cea de-a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., începe partea istorică a evoluţiei artei indiene. Din epoca vedică (sec. XV—
Stupă din Sanchi. Poarta de nord (sec.l î.e.n.)
 INDIANĂ
 783
 INDIANĂ
Grup de muziciene (relief). Artă din Gandhara
IV î.e.n.) nu s-au păstrat vestigii însemnate, dar scrierile literare (Ramayana, Mahabhara-ta) vorbesc despre construcţii de mari palate şi despre împărţirea oraşelor în patru cartiere corespunzătoare castelor. Principalele tipuri şi stiluri ale artei indiene antice s-au format în timpul dinastiei Mau-rya (secolele IV—II î.e.n.), o dată cu impunerea budismului ca religie de stat. Arhitectura rupestră cuprindea mănăstiri (vihara) cu planul pătrat, în jurul căruia se deschideau chiliile, cu una sau mai multe capele şi o faţadă prevăzută cu o galerie hipostilă, sanctuare (şaitiia), caracterizate printr-o faţadă deschisă în formă de potcoavă şi printr-o navă mărginită de coloane. Evoluţia formelor arhitecturii rupestre se caracterizează printr-o lentă, dar continuă stilizare şi prin decorarea mereu mai abundentă a pilaştrilor şi a capitelurilor în formă de clopot. Începînd din sec. IV, în cadrul stilului gupta, alături de arhitectura rupestră apar construcţii în lemn, cărămidă şi piatră. Planul absidal (dreptunghiular) cu boltă în leagăn a dispărut, păstrîndu-se însă mul-
tă vreme cel pătrat, cu numeroase variante. In sec. VI—VII, clădirile cu planul pătrat aveau acoperişuri piramidale cu muchii curbilinii sau dispuse în caturi* Un monument care apare o dată cu budismul şi jainismul este stupă. Avînd funcţie de relicvariu, aceasta se prezintă pînă în sec. al II-lea î.e.n. ca o adîncitură de formă pătrată, acoperită cu o calotă emisferică din cărămidă (Bharhut, Bod-hgaya, Sanchi). în sec. I—II proporţiile stupelor cresc (Amaravati, stupă cu un diametru de 500 m), devin mai înalte, cu o cupolă bulba-ră sau campanifor-mă (în formă de clopot). Sculptura rotundă închinată divinităţilor şi basoreliefurile care ilustrează legende sacre era executată din piatră, dar şi din pămînt ars, lemn, metal şi fildeş. In epoca maurya, sculptura de mari proporţii era hieratică şi încă stîngace. începînd din sec. al
II-lea î.e.n., ea a cîştigat în firesc şi în supleţe. Sculptura realizată în centrele din Bharhut şi Sanchi îmbină firescul cu stilizarea. In sec. II —IV s-a dezvoltat arta greco-budistă (Punjab, Afganistan, Turkestan şi mai ales Peshawar, Gandhara), în care primele figurări ale lui Buddha vădesc puternice influenţe elenistice. Şcoala din Mathura (sec. I —III), mai legată de tradiţiile autohtone, se caracterizează printr-o sculptură în mase echilibrate, cu linii armonioase, gesturi graţioase şi figuri zîmbitoare. Şcoala din Amaravati (sec. II —IV) duce adesea stilizarea pînă la schematism, alungind formele şi accentuînd curba mişcărilor. în stilul gupta (sec. IV— V), la iconografia budistă se adaugă cea brahmanică, care cultivă o simbolică a atitudinilor şi a gesturilor, devenită tradiţională. Dacă modelarea trupurilor se păstrează sobră, tratarea
costumelor şi a podoabelor de cap dovedeşte înclinarea către un decorativ complicat. în reliefurile admirabil compuse, caracterul narativ şi pitoresc se accentuează. în sec. VI — VIII au apărut reliefurile mo-numental-decorative de la A-janta, Elephanta, Mamallapu-ram şi Ellora, care au căpătat un rol important în decorarea şi chiar în determinarea formei monumentelor de arhitectură. Pictura murală a ajuns la cristalizare încă în sec. II î.e.n. Cea mai extraordinară realizare a picturii indiene o constituie ansamblul picturilor murale din grotele de la Ajanta (epoca gupta şi postgupta), impresionantă prin amploare, măiestrie a compoziţiei, expresivitate a liniei şi armonie a culorilor. Tehnica se apropie de tempera, într-o succesiune de frescă şi pictură „a secco*\ De la jumătatea sec. al VII-lea, cucerirea musulmană pune capăt unităţii Indiei. Arhitectura autohtonă cunoaşte trei tipuri: 1) plan pătrat cu acoperiş curbi-lin; 2) acoperiş piramidal sfîr-şind cu o cupolă şi 3) plan dreptunghiular cu acoperiş piramidal. sfîrşind cu o boltă în leagăn. Arhitectura musulmană se dezvoltă în India de-abia din sec. al XIII-lea. Sub mogoli se construiesc mari ansambluri arhitectonice (Fatehpur Sikri, de stil indo-musulman; mausoleul Táj Mahal din Agra, construit de nepotul lui Akbar, Jahangir, pentru soţia lui decedată în 1631). în sculptura autohtonă, după secolul al VI I-lea, impresionează amploarea şi virtuozitatea (Şiva dansînd). Ea vădeşte, spre finele perioadei, semne de decadenţă. Sub'‘musulmani se dezvoltă o sculptură pur ornamentală cu motive geometrice şi florale, din pietre incrustate în marmură şi din stuc. Pictura murală decade după sec. al VII-lea, dezvoltîn-du-se în schimb miniatura de manuscris sau de album, mai întîi în Gujarat şi Rajputana. Influenţa musulmană de origine iraniană se exercită asupra întregii producţii de miniaturi. Arta ilustraţiei de manuscris înfloreşte mai ales în timpul marilor mogoli, mai întîi sub Akbar şi mai cu seamă sub
INDIANĂ
784
 INDIAN A
                                                        Şiva Nataraja („Zeul dansului4*). Bronz (sec. XI-XII)
jahangir, care încurajează, în miniaturile-portrete sau în reprezentările de plante şi ani* male, dezvoltarea unor elemente realiste. Aceste miniaturi influenţează pe cele care se executau la curţile feudalilor, indieni vasali sau independenţi, şi care continuau să trateze teme indiene. Au apărut astfel o serie de şcoli autohtone de pictură de manuscris, precum: şcoala din Bengal (sec. XII — XIX), şcoala din Gujarat, care continuă să producă ilustraţii pentru texte jainite pînă la începutul sec. XVII, şcolile rajpute, care ilustrează textele literaturii indiene (Mahabha-rata, Ramayana etc.), şcoala din Deccan, influenţată mai întîi de arta iraniană şi turcă (a doua jumătate a sec. al XVI-lea), apoi de cea mogolă (din sec. al XVII-lea) şi chiar de pictura europeană (în şcoala din Hyderabad). în sec. al XIX-lea arta indiană a decăzut. în timpul ocupaţiei engleze, o oarecare renaştere artistică s-a manifestat în Bengal, animată de Abanindranath Tagore, nepotul lui Rabindranath Tagore. în vremea noastră, o mare influenţă exercită şcoala de în-
văţămînt artistic „Lalit Kala Akademi**. Este de asemenea foarte activă şcoala din Calcutta. în artele plastice, alături de creatorii care lucrează în sensul tradiţiilor locale, există şi unii artişti puternic influenţaţi de curentele occidentale moderne.
 indiână, filozofia^, filozofie care s-a dezvoltat pe actualul teritoriu al Indiei începînd cu primele secole ale mileniului I î.e.n. Elementele pregătitoare ale gîndirii filozofice în India sînt conţinute în Vede. Constituirea şcolilor tradiţionale ale /./. a avut loc în cursul sec,
 VII           —Ilî.e.n. După felul în care recunosc sau nu autoritatea Vedelor, la care s-a adăugat autoritatea Upanişade-/or, comentariile acestora, şcolile tradiţionale ale /.i. au fost împărţite în şcoli „ortodoxe" şi „neortodoxe**. Şcolile „ortodoxe*4, în număr de şase, sînt: mimansa, vedanta, sankhya, yoga, nyaya şl vaişeşika, fundate de înţelepţi semi-legendari. Principalele şcoli „ne-ortodoxe**, în număr de trei, care s-au constituit în conflict deschis cu dogmele vedice şi brahmanice, sínt: c a r v a k a, sau lokayata, cel mai consecvent curent al materialismului indian, şi doctrinele filozofice-religioase ale budismului şi jai~ nismului, fundate de asemenea de înţelepţi semilegendari. Trăsătura cea mai izbitoare a doctrinelor filozofice indiene (dar-şane), inclusiv a celor net idealiste, este dialectica lor elementară sau naivă, pe care F. Engels a relevat-o în special cu privire la filozofia budistă. Lupta ideologică în filozofia indiană s-a desfăşurat între şcolile materialiste (carvaka-lokayata) sau care conţineau elemente materialiste (nyaya, vaişeşika, sankhya) şi şcolile idealiste (yoga, vedanta), ca şi înăuntrul uneia şi aceleiaşi dar-şane (ex. budismul). Şcoli ca sankhya, vaişeşika etc. au dez-
 voltat teoria atomistică. Unele darşane (nyaya, jainismul etc.) s-au preocupat în mod deosebit de problemele logicii şi ale teoriei cunoaşterii. Vaişeşika a adus o contribuţie originală la elaborarea teoriei categoriilor. Toate şcolile tradiţionale ale /. i. au abordat problemele eticii. în perioada feudalismului timpuriu (sec. IV—X), /. /. s-a dezvoltat mai ales pe iinia idealismului sub forma comentariilor la vechile suire, datînd din sec. VII —II î.e.n., atribuite întemeietorilor şcolilor filozofice tradiţionale» în sec. XI—XVI, în condiţiile fărîmiţării feudale şi ale cuceririlor străine, în /. i. s-a intensificat dominaţia scolasticii şi a misticismului vedantic, sistematizat în sec. al IX-lea de Şankara. Gînditorul Ramanuja (sec. al XI-lea) a fundat o orientare mai raţionalistă a vedantei, care făcea unele concesii materialismului. Doctrina sa stă la baza importantei mişcări eretice cu caracter antifeudal b h a k t i, care şi-a atins a-pogeul în sec. XVI—XVIII. La mijlocul sec. al XVI II-lea, gînditorul musulman Valii Ullah (c. 1702— 1762) a schiţat planul utopic al unui stat ideal, pe baza înnoirii islamului. F. i. modernă cuprinde două perioade: 1) /. u nouă (sfîrşitul sec. al XVI II-lea
 —  1917) şi 2) /. i. contemporană (din 1917 pînă azi). în cursul primei perioade, vechile şcoli filozofice, cu excepţia vedantei, îşi încetează practic existenţa. în a doua jumătate a sec. al XVI II-lea şi primul pătrar al sec. al XIX-lea, în perioada cuceririi Indiei de către colonialiştii englezi, valliullahiştii s-au situat în fruntea mişcării antibritanice şi antifeudale a ţăranilor şi meşteşugarilor din nordul Indiei. în jurul anului 1800, în condiţiile ascuţirii luptei de clasă în interior şi ale contactului cu ideile progresiste din Occident, s-a format un curent iluminist, întemeiat de Rham Mohun Roy (1772—1833). Alţi reprezentanţi de seamă ai acestui curent au fost Dvarkanath şi Daben-dranath Tagore. Militînd pentru instruirea poporului, iluminiştii indieni în genere au
 INDICAN
785
 INDICATOR
 considerat greşit că societatea indiană va renaşte pe calea reformării religiei. ^ După marea răscoală naţională din 1857—1859, în economia indiană s-a format un sector capitalist. Reprezentanţii noului iluminism, de factură burgheză, au fost Narendranath Dutt Vi-vekananda (1862—1902), Swa-mi Abhedananda, Aurobindo Ghosh, Rabindranath Tagore (1861 — 1941), Mahommed Iq-bal (c. 1873—1938) ş.a. Ideologii principali ai mişcării de-mocrat-burgheze de eliberare au fost Balgangadhar Tilak (1856—1920) şi Mahatma Gandhi. Un discipol independent al lui Gandhi a fost Jawaharlal Nehru. Printre cei mai marcanţi filozofi burghezi contemporani din India se numără
 B.  Das, S. Radhakrishnan, S.N. Dasgupta ş.a. în sec. al
 XX-lea, în India a început să se răspîndească marxismul, al cărui propagandist activ este Partidul Comunist din India, înfiinţat în 1933.
   indicán (BIOCHIM.) 1. Indi~ can vegetal, glicozid conţinut în plantele din genul indigóiéra. Prin macerarea plantelor cu apă, i. v. se transformă în indigo. 2« Indicau animal, produs de detoxifiere a indolului; apare în cantităţi mici în urina normală a mamiferelor, ca produs de descompunere a tripto-fanului. în insuficienţa hepatică cronică, i. a. apare în cantităţi mai mari în urină.
   indicativ 1. (UNGV.) Mod personal care exprimă o acţiune prezentată de către vorbitor ca reală. 2. (MILIT.) Denumire convenţională atribuită unităţilor militare, comandanţilor şi unor ofiţeri din statele-majore, în scopul păstrării secretului.
   indicatoare (MAT.), curbă auxiliară care este folosită în studiul curbelor sau al suprafeţelor (ex. i. sferică a tangentelor e locul geometric al extremităţii unui vector cu originea fixă, egal cu versorul tangent la o curbă).
   indicator1 (EC.), expresie numerică cu ajutorul căreia se poate caracteriza un fenomen social-economic din punct de vedere cantitativ, al compoziţiei, structurii, schimbării lui în timp (creşterea sau descreşte-
 rea), al legăturii Iui reciproce cu alte fenomene etc. Indicatorii pot fi exprimaţi sub forma unei mărimi absolute, a unei mărimi medii, a unei mărimi relative, a indicilor. Ei pot fi: statistici, de plan, contabili etc. — /n-dicatorii planului economiei naţionale, sistem de indicatori ce caracterizează, în esenţă, fenomenele social-economice care trebuie să aibă loc în perioada de plan pentru desfăşurarea procesului reproducţiei socialiste lărgite. Indicatorii planului de stat exprimă sarcinile de dezvoltare a tuturor ramurilor economiei naţionale şi de creştere continuă a nivelului de trai material şi cultural al populaţiei. Fiecare sarcină a planului economiei naţionale este exprimată printr-unul sau mai mulţi indicatori de plan, astfel aleşi încît să asigure definirea cît mai precisă a sarcinii respective. între indicatorii de bază ai planului economiei naţionale se numără: creşterea venitului naţional, volumul producţiei industriale, volumul producţiei agricole, volumul investiţiilor, creşterea salariului real al muncitorilor şi funcţionarilor, creşterea veniturilor reale ale colectiviştilor, pregătirea cadrelor calificate, creşterea productivităţii muncii, reducerea preţului de cost, îmbunătăţirea sortimentului şi calităţii produselor etc. Toţi indicatorii planului de stat reprezintă un sistem unic, fiind legaţi reciproc. îndeplinirea sarcinilor de plan la toţi indicatorii este obligatorie pentru toate întreprinderile socialiste, ea constituind o cerinţă principală a îndeplinirii planului de stat. — Indicatorii tehnici~economicU sistem de indicatori care caracterizează dezvoltarea unei ramuri a economiei naţionale sau a unei întreprinderi, gradul de folosire a resurselor lor de producţie. Principalii i. f.-e. se referă la gradul de înzestrare a muncii cu fonduri fixe, cu energie etc., precum şi gradul de folosire a capacităţilor de producţie, de utilizare a fondurilor fixe, a materialelor, a combustibilului, a consumului de energie electrică (pe locuitor, pe muncitor) la productivitatea muncii, preţul de cost, calitatea produselor şi a
 serviciilor etc. Compararea indicatorilor efectiv realizaţi cu cei planificaţi sau cu cei realizaţi într-o perioadă precedentă, pre-cum şi cu indicatorii altor întreprinderi similare, serveşte la aprecierea gradului de eficacitate economică a activităţii unei întreprinderi sau a unei ramuri de producţie. /. i.-e. diferă de la o ramură economică la alta, în funcţie de particularităţile tehnicii şi tehnologiei producţiei, precum şi de destinaţia acesteia. — Indicator taru far de calificare, instrument cu ajutorul căruia se determină nivelul de calificare al muncitorilor pentru încadrarea într-o anumită categorie tarifară sau pentru promovarea în categorii superioare. /. t. de c. cuprind descrierea şi caracterizarea lucrărilor efectuate de muncitorii din toate meseriile, proprii diferitelor ramuri de producţie, cît şi gruparea acestor lucrări după complexitatea lor, pe categorii de calificare ale reţelelor tarifare. /. f. de c. enu-meră cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un muncitor în domeniul cunoştinţelor tehnice şi generale şi al deprinderilor în producţie. O dată cu progresul tehnic şi cu creşterea calificării cadrelor, conţinutul i. t. de c. se modifică.
   indicator2 (TEHN.), aparat, instrument, dispozitiv sau element al acestora, care serveşte la indicarea anumitor mărimi, fenomene, informaţii etc. — /. de nivel, indicator care arată înălţimea suprafeţei libere a unui lichid într-un recipient, într-o conductă, într-un curs de apă etc. Poate fi constituit dintr-un tub de sticlă montat pe recipient şi care comunică cu acesta, dintr-o riglă gradată (de ex. la cursurile de apă) sau dintr-un plutitor legat cu un cablu ori cu un lanţ ce trece peste un scripete şi care are Ia celălalt, capăt o contragreutate; aceasta se deplasează paralel cu o riglă gradată pe care se citeşte nivelul lichidului.
—   /. piroscopic, indicator care serveşte la determinarea temperaturii în cuptoarele industriale. Constă de obicei dintr-o piramidă triunghiulară, confecţionată dintr-un amestec de caolin* cuarţ, feldspat, marmură, oxid
INDICATOR
786
INDICE
de fier şi acid boric, care, în funcţie de compoziţia amestecului, se înmoaie, Ia o anumiţă temperatură cunoscută, cuprinsă între 600-2 000°C. — (TELEC.) /. de acord, dispozitiv sau instrument folosit pentru controlul acordării circuitelor oscilante ale unui radioreceptor cu frecvenţa staţiei a cărei emisiune se recepţionează. Deoarece acordul corespunde amplitudinii maxime a semnalului recepţionat, pentru acţionarea i. de a. se foloseşte tensiunea electrică obţinută după redresarea şi filtrarea semnalului. în radioreceptoarele obişnuite, această tensiune este măsurată cu un tub indicator catodic de acord (ochi magic), prevăzut cu ecran luminescent, pe care porţiunile luminoase au extensiune maximă atunci cînd este realizat acordul. — (AV.)
I.  de viraj, aparat giroscopic care indică viteza unghiulară de rotaţie a avionului în planul orizontal. Se foloseşte de obicei în cazul zborului fără vizibilitate. — (NAV., AV.) I. de pantă,
                                                 Indicator de pantă / — ac indicator pendular; 2 — cadran fix
instrument care indică înclinarea unei nave sau a unui avion faţă de un plan orizontal. Se construiesc i, de p. cu pendul sau cu lichid. în aviaţie se folosesc: i. de p. longitudinală, care indică unghiul de urcare sau de coborîre al avionului, precum şi i. de p. transversală, care indică înclinarea laterală a avionului. Se numeşte şi înclinometru sau clinomztru.
—    I. de viteză a) (AV.) Instrument de bord care indică viteza relativă a avionului faţă de aerul în care se deplasează. Se construiesc i. de v. cu tub Venturi sau cu tub Pitot.
b)   (TRANSP.) V. vitezometru.
—    (C.F.) /. de cale ferată, semnal aşezat în lungul unei căi ferate, folosit pentru a
da mecanicului anumite indicaţii în legătură cu conducerea trenului. Există indicatoare de declivitatz (care arată profilul căii:    pantă, rampă
sau orizontal), indicatoare de viteză (care arată punctul de unde trebuie modificată viteza), indicatoare pentru punctul în care există pericol de rupere a trenului, indicatoare pentru dubla tracţiune interzisă etc. — (DRUM.) I. de circulaţie, tablă de semnalizare conţinînd semne convenţionale sau indicaţii scrise, care serveşte la orientarea şi la reglementarea circulaţiei. Se fixează pe stîlpi, în anumite puncte ale drumului, astfel încît să indice la timp sectoarele periculoase şi restricţiile de circulaţie sau să orienteze pe conducătorii vehiculelor asupra locului în care se află sau a direcţiei pe care o au de urmat.
   indicator3 (CHIM.), substanţă care indică punctul final al unei reacţii chimice în analiza volumetrică (ex. i. de neutralizare, i. de adsorbţie, i. de precipitare, i. de oxidoreducere, sau redox). Folosirea i. se bazează pe schimbarea culorii la sfîrşitul reacţiei, pe apariţia unui precipitat sau pe schimbarea culorii precipitatului. Întrucît majoritatea i. sînt substanţe organice cu proprietăţi slab acide sau bazice, în reacţiile de neutralizare i. îşi schimbă culoarea (virează) la diferite concentraţii ale ionului de hidrogen (ex. fenolftaleina, metiloranjul, turnesolul etc.).
   indice 1. (MAT.) Număr, literă sau simbol literal, aşezat la dreapta sau la stînga (mai jos sau mai sus), deasupra sau dedesubtul unui număr, al u-nei litere etc., cărora le precizează valoarea sau înţelesul (ex. xlt x2 au indicii I, respectiv 2).
2.  (STATIST.) Mărime relativă care caracterizează schimbarea medie a unui fenomen social-economic prin raportarea nivelului acestuia dintr-o perioadă (curentă) la nivelul său din perioada trecută (de bază) sau raportul de mărime dintre două fenomene social-economice în spaţiu. Statistica socialistă foloseşte un întreg sistem de i., care servesc la caracterizarea dezvoltării economiei, la determinarea ritmului ei de dezvol-
tare, la analiza amănunţită a îndeplinirii planului. Statistica burgheză manifestă tendinţa neştiinţifică, formalistă de a stabili o formulă „ideală" a indicelui, care să poată fi folosită în analiza oricărui fenomen, indiferent de conţinutul lui, ceea ce duce la denaturarea şi la mascarea unor fenomene proprii capitalismului, în practica statisticii socialiste, i. se clasifică astfel: după numărul fenomenelor la care se referă, pot fi i. individuali şi de grup; după perioada folosită ca bază de comparare, i. de bază şi i. în lanţ; după formulele folosite în calcularea lor, i. agregaţi, i. aritmetici sau i. armonici; după fenomenele pe care le caracterizează, i. ai valorii, i. ai volumului fizic al produselor, i. ai preţurilor, i. ai productivităţii muncii etc. — /. individual, indice care caracterizează variaţia unui fenomen ale cărui unităţi pot fi însumate direct. Cu ajutorul lui se poate stabili creşterea volumului producţiei unui produs de la o perioadă la alta, modificarea preţului unei mărfi între două perioade etc. — I. de grup, indice care caracterizează variaţia unui fenomen complex constituit din elemente ale căror valori absolute nu pot fi însumate direct (mai multe produse, preţuri etc.) şi care se aduc la aceeaşi unitate de măsură cu ajutorul ponderilor. După modul de calcul, i. de g. poate fi i. agregat şi i. aritmetic; din punctul de vedere al bazei de comparare, i. de bază şi i. în lanţ. — /. de bază, indice individual sau de grup în care mărimea, a cărei dinamică se urmăreşte, se raportează la mărimea ei din perioada de bază. O importanţă deosebită o are alegerea justă a bazei. Ca bază poate servi nivelul planificat sau nivelul perioadei trecute. în statistica R.P.R., anii de bază cei mai folosiţi sînt 1938, 1950,
1955  şi 1959. — I. în lanţ, indicator relativ care caracterizează variaţia unui fenomen de la o perioadă la alta, raportînd nivelul dintr-o anumită perioadă (curentă) la nivelul său din peripada imediat anterioară. Pe
 INDICE
787
 INDIENI
baza i. în 1. se determină ritmul mediu al creşterii sau al sporului unui fenomen.
—   I.-agregat, formă generală a indicelui de grup, care arată raportul dintre două sume de produse, exprimată în mărimi absolute (ex. i.-a. al volumului fizic al produselor, i.-a. al preţurilor). — /. aritmetic, indice de grup calculat în formă de medie aritmetică simplă a indicilor individuali. Cel mai folosit este indicele aritmetic ponderat al producţiei, în care ponderea o constituie valoarea producţiei din perioada de bază, exprimată în preţurile perioadei de bază. — /. armonic, indice de grup calculat ca medie armonică ponderată a indicilor individuali. Cel mai folosit este indicele armonic al preţurilor. — I. al costului vieţii, indicator statistic care caracterizează modificarea medie a preţurilor bunurilor de consum şi a tarifelor serviciilor ce intră în consumul diferitelor grupe ale populaţiei într-o anumită perioadă comparativ cu alta. In statistica socialistă, calcularea u c. v. se face pe baza datelor privind cheltuielile efectuate pentru cumpărarea de mărfuri şi plata serviciilor, luate din bugetele de familie. In acest calcul se includ numai bunurile şi serviciile pentru care s-au făcut efectiv cheltuieli de către familiile cercetate. Iri statistica burgheză, calculul i, c. V. denaturează situaţia reală a oamenilor muncii prin folosirea datelor necaracteristice pentru bugetele de familie, pentru structura cheltuielilor şi a consumului marii mase a populaţiei. Cu ajutorul i. c. v. se calculează salariul real. —»• Indicele preţului de cost, mărime relativă care arată schimbarea nivelului preţului de cost al unui produs sau al mai multor produse într-o anumită perioadă faţă de nivelul corespunzător din perioada trecută (de bază). /.     p.  de c.     poate fi
individual    sau de grup. în statistica socialistă se      foloseşte
ca formă principală pentru calcularea i.    p.  de c.     forma de
indice-agregat, avînd drept ponderi cantităţile de produse din perioada curentă; se poate astfel stabili economia sau depă-
şirea efectivă din reducerea sau creşterea preţului de cost.
3.  (TEHN,) Indice tehnic, parametru al unei instalaţii, al unei maşini, al unui aparat etc. care serveşte Ia aprecierea calităţii, eficacităţii etc. acestora şi Ia compararea cu alte instalaţii, maşini, aparate similare (ex. puterea unei maşini, consumul ei specific, randamentul ei constituie î. /.). — 7. cetanic v. cifră cetanică. — L octanic v. cifră octanică. 4, (FIZ.) Indice de refracţie. a) Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie al unei raze de lumină care trece dintr-un mediu în alt mediu, diferit de primul din punct de vedere optic (ex. din
              ¥\ s*n 1 aer in apă): n = —--------------(le-
                          sin r
gea Descartes-Snellius). b) Raportul dintre viteza pe care o are lumina în mediul din care vine şi în mediul în care trece:
n — ~. Dacă primul mediu ?a
este vidul, i. de r. al mediului se numeşte indice absolut de refracţie. 5. (CHIM.) a) Indice de aciditate (sau de neutralizare), măsură a conţinutului de acizi liberi în grăsimi: se exprimă prin greutatea în mili-grame de hidroxid de potasiu necesară pentru neutralizarea acizilor liberi conţinuţi într-un gram de grăsime, b) Indice de iod, cantitatea de iod, exprimată în procente, care se poate adiţiona la dublele legături ale unei grăsimi în anumite condiţii de lucru. I. de i. este o măsură a nesaturării acizilor din grăsime, fiind important pentru aprecierea calităţii uleiurilor si-cative. Se mai numeşte cifră de iod. c) Indice de saponificare, numărul de miligrame de hidroxid de potasiu care se consumă la saponificarea unui gram de grăsime prin fierberea acesteia cu hidroxid de potasiu în soluţie alcoolică. 6. (B1BL.) Indice de clasificare, semn convenţional (format de obicei din cifre sau litere ori din combinaţii de cifre şi litere) cu care se notează un domeniu de cunoştinţe sau o anumită problemă, într-un sistem de clasificare după conţinut a publicaţiilor (ex. indicele de c 1 a s i f i-
care zecimală pentru publicaţiile medicale este 61). 7. (ANTROP.) Indice cefalic, raportul dintre diametrul maxim transversal şi cel anteroposterior al craniului înmulţit cu 100.
   indiciu (DR.), faptă, împrejurare, situaţie care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situaţii, poate servi ca probă într-un proces. I* face parte din categoria probelor indirecte.
   indiction, element de cronologie, de origine egipteană, care indică o perioadă de 15 ani; a fost introdus şi în cancelaria Ţării Romîneşti, de la bizantini, prin intermediul slavilor de sud. în Moldova s-a întrebuinţat rar.
   indieni (amerindieni), denumire sub care sînt cunoscuţi locuitorii băştinaşi ai celor două Americi, datorită părerii greşite a primilor navigatori ajunşi pe ţărmurile Americii că ar fi ajuns în India. Li s-a mai spus şi piei roşii, din cauza culorii predominante în tatuajul cu care îşi acopereau pielea. La venirea europenilor, i. aveau
o  cultură materială şi o artă care în unele regiuni ale Americii Centrale şi de Sud erau înfloritoare. Civilizaţia creată de azteci, mayaşi şi incaşi egala sau chiar întrecea în unele privinţe civilizaţia Lumii Vechi.
I. aparţin unui număr de zeci de familii, grupe şi subgrupe de limbi. Cele mai însemnate dintre acestea sînt următoarele: algonkino-vakaşă (pe teritoriul cuprins între Oceanul Atlantic şi Munţii Stîncoşi), din care fac parte triburile algonkine, va-kaşe, ottawa, mohicane, dela-ware, sauk, miami, şeiene etc,; na-dene (pe litoralul Oceanului Pacific, de la Oceanul Arctic pînă în Mexic), alcătuită în mare parte din triburi ata-pasce; hoka-sioux (în bazinul fluviilor Missouri, Mississippi, în regiunea Marilor Lacuri, în sud-estul S.U.A. şi în California), care cuprinde triburile dakotas, irocheze, seminoie etc.; utah-aztecă (în Sierra Nevada, Munţii Stîncoşi şi în nordul şi centrul Mexicului), din care fac parte triburile aztece, utah, comanşe etc.; mayasoke (în sudul Mexicului, Guatemala, Honduras), alcă-
INDIGESTIE
 788
INDOCHINA
tuită din triburile maya, chice, totonace etc.; aravakă şi caraibâ (răspîndite din Florida pînă în Paraguay şi de la Oceanul Pacific pînă la gurile Amazonului); grupa şes (je), din care fac parte şi triburile şavanţilor din Mato Grosso; checiua (în Peru, Ecuador, Brazilia şi parţial în Chile şi Argentina), care constituie cea mai numeroasă populaţie indiană contemporană (peste 7 Ö0Ó 000); aimara (în Peru şi Bolivia, pe malurile lacului Titicaca); araucana (în Chile şi Argentina), grupa patagoneză (în sudul Argentinei şi estul statului Chile) şi grupa fuegiană în Ţara de Foc.
   indigéstie 1. (MED.) Tulburare a digestiei datorită unor excese alimentare, frigului, unor cauze de natură nervoasă etc. Se manifestă prin indispoziţie, greutate epigastrică, uneori greţuri, vărsături, diaree etc.
2.  (MED. VET.) Indigestie gazoasă, îmbolnăvire frecventă la animalele erbivore, în special la taurine, care se manifestă prin balonare provocată de dezvoltarea anormală a gazelor în stomac sau în intestin în urma consumului excesiv de furaje uşor fermentescibile (trifoi, lu-cernă, iarbă cu rouă, rădăci-noase alterate etc.). Se tratează prin puncţia stomacului sau a intestinului şi cu substanţe absorbante de gaze.
   Indighirka, fluviu în U.R.S.S., în estul Siberiei (1 790 km). Se varsă în Marea Siberiei Orientale printr-o largă deltă. Este navigabil în cursul inferior cca. 120 de zile pe an.
   indigó (CHIM.), colorant al-bastru-închis, cunoscut încă din antichitate; era extras din diferite plante aparţinînd genului Indigoferay originare din India, în prezent, i. se prepară sintetic din anilină sau din acid antranilic. Este un colorant de cadă folosit pentru vopsirea lînii, mai puţin a bumbacului.
   indispoziţie (MED.), alterare minimă a stării generale, datorită tulburării funcţiunii unui aparat sau organ, unei infecţii incipiente sau inaparente etc.
   indiu (CHIM.), In. Element cu nr. at. 49; gr. at. 114,76; gr. sp. 7,3; p. t. 156,4°C. Este un metal alb-argintiu, utilizat
Ia acoperirea suprafeţelor metalice, în unele aliaje, la fabricarea semiconductoarelor etc.
   individualism, doctrină etică care deduce normele^ morale din interesul individual; atitudine de subordonare a intereselor obşteşti faţă de cele personale. I, este caracteristic moralei dominante în societăţile bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, şi îndeosebi moralei burgheze. Concretizat în asemenea maxime ca „omul este lup faţă de om", „fiecare pentru sine, numai dumnezeu pentru toţi", i. reflectă pe plan ideologic relaţiile de exploatare, opoziţia de interese dintre diferiţi indivizi, precum şi opoziţia dintre interesele personale şi cele obşteşti, generate de proprietatea privată. I. se reflectă într-o formă sau alta în toate sferele ideologiei burgheze şi mic-burgheze: în politică (ex. anarhismul), în filozofie (ex. neopozitivismul, pragmatismul, existenţialismul, personalismul), în sociologie ^ (ex. teoria „elitelor", voluntarismul, cultul eroilor), în psihologie (ex. freudismul), în artă (curentele moderniste). Spre deosebire dei. din epoca ascensiunii burgheziei, care a avut un rol progresist în măsura în care exprima lupta pentru eliberarea personalităţii de cătuşele feudale, i. burghez contemporan are un caracter reacţionar şi antiuman; el constituie o justificare etică a exploatării capitaliste şi o piedică în calea luptei de eliberare a maselor, în formele sale extreme (ex. la F. Nietzsche, la ideologii fascismului), i* burghez devine o apologie făţişă a urii faţă de om, a violenţei, a dispreţului faţă de mase, o justificare a dictaturii personale. Lichidînd proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, socialismul desfiinţează baza obiectivă a i. şi creează condiţiile adevăratei eliberări şi dezvoltări a personalităţii pe baza armoniei dintre interesele individuale şi cele obşteşti. Societatea socialistă luptă pentru înlăturarea rămăşiţelor i. burghez, ale mentalităţii de proprietar privat, „pentru a înrădăcina în
conştiinţa maselor, în deprinderile lor, în traiul lor de zi cu zi regula «toţi pentru unul şi unul pentru toţi»“ (V.I. Lenin).
   individualizáre 1. (L1T.) V. tipizare. 2. (DR.) Individualizarea pedepsei, stabilirea, aplicarea şi executarea pedepselor potrivit cu gravitatea infracţiunii, cu împrejurările în care a fost săvîrşită şi cu situaţia personală a infractorului, în aşa fel încît pedeapsa să corespundă scopurilor ei. /. p. se realizează de legiuitor prin stabilirea unor delimitări şi diferenţieri privind pedepsele (u legală)y de instanţele de judecată prin proporţionalizarea în concret a pedepselor (i. judiciară) şi de organele de executare prin adaptarea corespunzătoare a regimului pedepsei (i. administrativă).
   in diviziune (lat. in „fără" şi divisio „împărţire"; DR.), drept de proprietate pe care două sau mai multe persoane (coindivizari) îl au, pe cote-părţi, asupra unor bunuri privite ca o totalitate nedivizată (ex. totalitatea bunurilor unei moşteniri). Coindivizarii pot cere oricînd ieşirea din i, V. şi coproprietate.
   Indochina, peninsulă situată în sud-estul Asiei, între Marea Chinei de Sud la est, strîm-toarea Malacca la sud, Marea Andamanelor şi Golful Bengal ia vest. în nord, relieful complex al peninsulei se leagă strîns cu sistemul muntos himalaian şi chino-tibetan. Spre sud, peninsula se îngustează mult, prelungindu-se pînă aproape de ecuator prin peninsula Malacca (extremitatea sudică, capul Bu-ru, este situată la l°Iat. nordică). Suprafaţa: peste 2000000 km2. Relieful peninsulei este alcătuit dintr-o serie de lanţuri muntoase dispuse în evantai (cu altitudini pînă la 3 000 m), între care se află podişuri întinse şi cîmpii. în partea vestică a peninsulei se află Munţii Birmaniei, care se prelungesc către sud prin munţii peninsulei Malacca. între aceste lanţuri muntoase, în cursul inferior al fluviului Irrawaddy, se află o întinsă cîmpie, în mare parte de origine deltaică. Partea centrală a peninsulei este ocupată de un vast podiş, podişul
1NDO-EUROPENE
789
 INDONEZIA
Korát, situat între fluviile Me-nam şi Mekong. La sud-vest de acest podiş este cîmpia Siamului, iar la sud cîmpia Cambodgiei. în partea estică a peninsulei se întind munţii Annam, cu un aspect de podiş înalt (Podişul Central), în extremitatea sudică Munţii Tonkin, care închid între culmile lor cîmpia Fluviului Roşu (Song-koi). Peninsula Indochina are în cea mai mare parte climă musonică, caldă şi umedă, iar în peninsula Malacca climă ecuatorială. Se observă variaţii ale climei în funcţie de relief, în partea vestică, deschisă către Oceanul Indian, predomină ploile de vară, iar în cea estică predomină cele de toamnă; partea sudică are un regim mixt cu ploi de vară şi de toamnă, datorită orientării reliefului pe direcţia nord-sud, între O-ceanul Indian şi Marea Chinei de Sud. Zonele centrale sînt mai uscate. Aceste variaţii climatice se reflectă şi în învelişul vegetal; astfel povîrnişurile muntoase, expuse musonului de vară, sînt acoperite cu păduri tropicale, iar în lungul ţărmurilor sudice, joase, apar tufişuri de mangrove. în porţiunile mai puţin umede ale cîm-piilor se întind savane cu ierburi înalte şi jungle, în timp ce podişurile centrale sînt acoperite cu o vegetaţie ierboasă cu aspect stepic, pădurea apărînd numai în lungul marilor fluvii. Fauna este variată: maimuţe (gibon, macacus, lemurieni), elefanţi indieni, tigri, rinoceri, pantere, urşi, cerbi, numeroase specii de păsări (papagali, pasărea-paradisului, păuni, fazani ş.a.), crocodili etc. Teritoriul peninsulei este împărţit între Birmania în vest, Tailanda, Laos şi Cambodgia în partea centrală, R.D. Vietnam şi Vietnamul de Sud în est, Malaya şi Singapore în sudul peninsulei Malacca.
   indo~eu?open&, limbi -, vastă familie de limbi, repre-zentînd continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituită în esenţă cu ajutorul metodei comparativ-istori-ce, numită limba indo-europeană comună. La data primelor lor documente, l. i.-e. se vorbeau în Europa şi în partea sud-
vestică a^ Asiei (limba cu cele mai vechi texte, de la începutul mileniului al II-lea î.e.n., este hitita); într-o epocă mai nouă, ele s-au extins şi pe celelalte continente. Principalele limbi din familia indo-euro-peană sînt: limbile italo-celtice, germanice, balto-slave, indo-iraniene, greaca, hitita, toha-rica, armeana, albaneza.
   indo~européni, denumirea populaţiilor din familia de limbi indo-europene, care trăiau, prin mileniul al III-lea î.e.n., în regiunile Asiei Centrale, de unde au migrat mai tîrziu spre vest şi sud-vest. Din grupul de populaţii i.*e. fac parte vechile populaţii ale Asiei Mici (hitiţii, frigienii, lidienii, carii, cilicienii etc.), iranienii (mezii şi perşii), grecii, tracii, ilirii etc.
   indo'iraniene, limbi ~, grup de limbi al familiei indo-europene, vorbit în India şi în Iran (Persia). Principalele limbi din acest grup, numit şi indo-arian sau arian, sînt: sanscrita (limba literară clasică a Indiei), diferitele dialecte şi limbi medio- şi neoindiene (printre care şi limba ţigănească), precum şi grupul iranian.
   indói (CHIM.), CbH7N. Combinaţie heterociclică compusă dintr-un nucleu benzenic şi unul pirolic. Se găseşte în unele uleiuri eterice (ex. în cel de flori de portocal) şi în gudroanele cărbunilor de pămînt, de unde se extrage industrial. I. este combinaţia de bază a multor produşi naturali (indigoul, triptofanul, unii al-caloizi vegetali). Are miros neplăcut, dar, adăugat în proporţie mică în esenţe de flori, accentuează parfumul acestora. Se mai numeşte benzopirol.
   Indonezia, stat insular în sud-estul Asiei, situat între Indochina şi Australia şi între Oceanul Indian şi Oceanul Pacific, la intersecţia unor importante căi maritime. Teritoriul I* este format din circa 10 000 de insule, dintre care circa 3 000 locuite, cuprin-zînd Sondele Mari (Java, Su-matra, cea mai mare parte a insulei Kalimantan, Sula-wesi, Madura), Sondele Mici (Bali, Lombok, Sumbawa, Sum-ba, Flores, vestul insulei Ti-
mor ş.a.). Insulele Moluce şi vestul Irianului. Suprafaţa:
1 904 345 km2. Populaţia: 98 500000 loc. (1962), în cea mai mare parte indonezieni, aparţinînd unor numeroase grupuri etnice, în special de origine malaieză (javanezi, sudanezi, bataci, daiaci, madura ş.a.). Limba de stat: indoneziana. Capitala:       Djakarta.
Alte oraşe importante: Sura-baja, Bandung, Jogjakarta, Semarang, Medan ş.a. Ţărmurile insulelor sînt foarte crestate. Relieful lor este constituit din culmi muntoase, prelungiri ale lanţului alpino-himalaian (altitudinea maximă: 5 030 m în vîrful Carstensz din Irianul de Vest), mărginite de restrînse regiuni deluroase şi de cîmpii aluviale. Numeroase insule sînt de natură vulcanică. Sînt cunoscuţi peste 70 de vulcani activi. Pe cea mai mare parte a teritoriului, clima este ecuatorială, foarte umedă; musonii aduc precipitaţii abundente în tot cursul anului. Doar estul Javei şi Sondele Mici au climă subecuatorială. Rîurile sînt dese şi au debite mari. Pădurile ecuatoriale, cu-prinzînd numeroşi arbori cu lemn preţios, acoperă mai mult de jumătate din suprafaţa ţării, în regiunile mai înalte predomină pădurile subtropicale, iar în insulele din sud-est pădurile tropicale cu frunze căzătoare şi savanele. Păduri întinse, foarte puţin cunoscute, ocupă zona interioară a insulelor Sumatra, Kalimantan şi Irian. în subsol există importante zăcăminte de petrol (în special în Sumatra şi Kalimantan), de minereu de staniu (insulele Bangka, Beli-tung şi Singkep), zăcăminte de minereu de fier (care conţine şi crom, cobalt, nichel etc.), de mangan, bauxită, cărbune, sulf, gaze naturale, minereuri auro-argentifere şi neferoase. Ca urmare a îndelungatei dominaţii coloniale, economia I. este slab dezvoltată. în prezent se fac eforturi pentru crearea unei; economii naţionale independente. S-a lărgit mult participarea sectorului de stat în economie (cca. 70% din investiţiile directe de capital în economia ţării aparţin acestui sector). Proprietăţile capitaliştilor
 INDONEZIA
790
 INDONEZIA
olandezi au fost naţionalizate. In agricultură este ocupată cca. 70% din populaţia activă. Majoritatea ţăranilor sînt fără pămînt sau cu pămînt puţin; în 1961 a fost promulgată legea cu privire la reforma agrară, care este în curs de aplicare. Pentru consumul local se cultivă orez, porumb, manioc, batate, arahide şi soia. Producţia lor nu acoperă însă necesarul de consum, I. fiind nevoită să importe cereale. Suprafeţe întinse sînt ocupate de culturi pentru export: arbori de cauciuc (primul loc în producţia mondială de cauciuc natural), de chinină (primul loc în lume), de cafea şi cacao, palmieri, ceai, trestie de zahăr etc. Creşterea animalelor (bovine, bivoli, capre, oi şi porci) are o importanţă secundară. Industria extractivă este orientată în special spre exploatarea petrolului, a minereului de staniu (locul al doilea în lume) şi de bauxită; celelalte bogăţii ale subsolului sînt foarte puţin exploatate. O parte din petrolul extras se prelucrează în rafinăriile de la Palembang, Balikpapan ş.a. în industria prelucrătoare predomină întreprinderile mici. Circa 4/5 din numărul întreprinderilor sînt concentrate în insula Java. Principalele ramuri sînt industria textilă şi alimentară (decortica-rea orezului, zahăr, ulei de palmier etc.). Maiexistăuneleîntre-prinderi pentru prelucrarea primară a cauciucului, fabrici de ciment, o fabrică de sodă, între-
prinderi de asamblare şi de reparaţii de maşini. în ultimul timp au început să se dezvolte construcţiile navale. Meşteşugurile au un rol important în economie, în special în producţia mărfurilor de larg consum (avînd o pondere mai mare decît producţia de fabrică) şi a produselor de artizanat. Este renumită ţesătura „batik“ (din care se face îmbrăcămintea naţională). Principalele porturi: Tandjung-priok (care deserveşte capitala), Balikpapan şi Palembang (pentru exportul de petrol), Surabaja şi Makassar. Se exportă în special cauciuc natural (39% din valoarea exportului în 1961), petrol şi produse petroliere, staniu, tutun, copra, ulei de palmier, ceai, cacao, cafea, zahăr de trestie. Se importă bunuri de larg consum, materii prime şi semifabricate, maşini. I. are relaţii comerciale în special cu S.U.A., Marea Britanie, Japonia; se lărgesc relaţiile cu ţările socialiste. R.P. Romînă a acordat ajutor tehnic Indoneziei (prospecţiuni geologice). — Istoric. La începutul erei noastre, în insulele Java, Sumatra şi Kali-mantan a început procesul formării societăţii pe clase, proces care a coincis cu mi-graţiunea în I. a unor triburi din Asia de sud-est. Primele formaţiuni statale care au apărut în I. (se pare de tip sclavagist) au fost Taruma şi Kaling în insula Java, precum şi Malaia, Tulang~Bovang şi
Şrividjaia în insula Sumatra. Către începutul sec. al VIII-lea, relaţiile feudale au devenit predominante în statele din I. în sec. al XIII-lea s-a format imperiul Madjapahit, care în sec. XIV—XV şi-a extins stăpînirea aproape asupra întregului teritoriu indonezian, în perioada destrămării imperiului Madjapahit (sec. al
XVI-lea), portughezii s-au stabilit în Insulele Moluce. La începutul sec. al XVII-lea, aceştia au fost înlăturaţi de olandezi, care în 1602 au înfiinţat Compania Indiilor Olandeze, iar în sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea au terminat ocuparea Javei şi a altor insule ale I. în 1811 Anglia a cucerit aceste colonii, dar le-a retrocedat Olandei în 1814 în schimbul unor concesiuni. La începutul sec. al
XX-lea, lupta de eliberare a căpătat un caracter mai organizat şi a luat amploare la sfîrşitul primului război mondial, cînd au avut loc revolte ţărăneşti şi muncitoreşti. în 1920 a fost creat Partidul Comunist din I., care între 1927 şi 1945 a activat în ilegalitate. în 1926 (în Java) şi la începutul anului 1927 (pe coasta de vest a Sumatrei) au izbucnit puternice răscoale, care au fost reprimate sîngeros de colonialişti. Burghezia naţională s-a organizat şi ea din punct de vedere politic, punînd în 1927, sub conducerea lui Sukarno, bazele Partidului naţional din I«, care a condus lupta
INDONEZIA
79!
INDONEZIA
                                       Templu din Borobudur. Terasă (a doua jumătate a sec. VIII — începutul sec. IX)
împotriva dominaţiei colonialiştilor olandezi. în timpul celui de-al doilea război mondial, I. a fost ocupată de imperialiştii japonezi, împotriva cărora s-a desfăşurat o puternică mişcare de rezistenţă. După cel de-al doilea război mondial, mişcarea de eliberare naţională a cunoscut o mare amploare şi a culminat cu proclamarea Republicii Indonezia (1945). în septembrie 1945 trupele olandeze şi engleze au ocupat cîteva regiuni din Java. Pe teritoriul ocupat au fost create o serie de state-marionetă. Sub presiunea opiniei publice internaţionale, Marea Britanie a fost nevoită, în 1946, să-şi retragă trupele de pe teritoriul I., iar Olanda a recunoscut „de facto“ guvernul Indoneziei. în 1947 a fost semnat tratatul de la Linggadjati, prin care se prevedea crearea Statelor Unite ale I. El nu a fost respectat şi trupele olandeze au atacat din nou Republica I. Războiul a luat sfîrşit în 1949, în urma unei conferinţe care a avut loc la Haga; Olanda a recunoscut oficial independenţa I., dar şi-a menţinut o poziţie dominantă în economie, con-tinuînd sa ocupe, în ace-
 laşi timp, o parte a teritoriului L, Irianul de Vest. Poporul indonezian a continuat însă lupta pentru obţinerea H deplină a independenţei naţionale. în 1950 a fost lichidat sistemul federativ şi I. s-a proclamat republică centralizată, în î 955, I. a participat la Conferinţa de la Ban-dung. Lupta poporului indonezian pentru eliberarea Irianului de Vest, care în 1962 a îmbrăcat forma luptei armate, a silit Olanda să încheie cu I. un acord privind transferarea Irianului de Vest către I. în mai 1963 Irianul de Vest a fost realipit la I. Guvernul I. a luat o serie de măsuri interne în scopul întăririi independenţei ţării şi al progresului economic, social şi cultural al poporului indonezian. El promovează o politică externă independentă, de neutralitate şi de lărgire a relaţiilor de prietenie cu toate ţările pe baza principiilor coexistenţei paşnice; militează pentru întărirea solidarităţii afroasiatice, pentru dezarmarea generală şi totală.
 I. întreţine relaţii diplomatice cu R. P. R. I. este o republică, în frunte cu un pre- v J şedinţe. Organul              Jf
 legislativ suprem este Adunarea Re-         >■>
 prezentanţilorPo- ■ s porului de Cola- 4;K \ borare Naţională. ../-O -Organul suprem al puterii de stat este Congresul Consultativ Popular Provizoriu.
 Partide politice :
 Partidul naţional din Indonezia;
 Partidul Comunist din Indonezia;
 Partidul Nahdatul Ulama. Toate partidele recunoscute oficial fac parte din Frontul naţional din Indonezia, din ai cărui reprezentanţi
 este alcătuit Congresul Consultativ Popular Provizoriu.
—   Arta indoneziana. Primele manifestări ale artei şi arhitecturii indoneziene datează din epoca societăţii primitive, perioadă din care s-au păstrat menhiri, dolmeni, sculpturi în piatră. De la începutul erei noastre, a. i. a îmbinat tradiţiile artistice locale cu influenţele exercitate de alte culturi ale continentului asiatic (în special influenţe indiene şi cambodgiene), care se observă în operele de artă din principalele centre ale insulelor Java/ Sumatra şi Bali. Din sec. VII —VIII pînă în sec. al XI-lea, în prima perioadă de înflorire a a. i\, s-au construit temple („ciandi") şi complexe religioase, remarcabile prin decoraţia bogată în piatră (Puntadeva, sec. VII—începutul sec. VIII; Kalasan, 779; Mendut, sfîrşitul sec. VIII), s-a dezvoltat sculptura (arta reliefurilor şi statuara). în sec.
VIII—IX    a fost înălţată uriaşa stupă piramidală Borobudur, împodobită cu statui sacre şi reliefuri care povestesc viaţa lui Buddha, sugerînd scene de viaţă reală, iar în secolul al
IX-lea     complexul religios Lara Djonggrang din Prambanan, închinat zeităţii Şiva, decorat cu măiestrite reliefuri în pia-
Buddha (templu! din Borobudur)
INDONEZIENE
 792
INDUCŢIE magnetică
tră. Din a doua perioadă de înflorire a a.i. (sec. XIII—XV) au rămas temple şi morminte rupestre în insulele ^ Java şi Bali, care atestă înflorirea arhitecturii şi sculpturii (templul mic din Panataran, 1369; statuia zeiţei Prajnaparamita, sec* XIII-XIV etc.). 0 mare înflorire a avut arta populară (case de locuit, ţesături etc.). In perioada cuprinsă între sec. al XVIII-lea şi independenţă, în urbanistica, arhitectura şi a. i. s-au făcut resimţite influenţe europene.
  indoneziene, limbi familie de limbi vorbite în insulele din sud-estul Asiei şi în Peninsula Malaya. Principalele /. /. sînt indoneziana (bahasa), limba oficială a Indoneziei: iavaneza; malaieza, limba oficială a Malayei.
  Indra (în mitologia indiană din epoca Vedelor), cel mai mare dintre zei, stăpînul cerului, zeul furtunii, al trăsnetului şi al ploii. In brahmanismul de mai tîrziu şi mai ales în hinduism, această divinitate a pierdut tot mai mult din importanţă, fiind subordonată trinităţii Brahma-Vişnu-Şiva. In Vede îi sînt consacrate Iui Indra peste 300 de imnuri.
  inductivitáte (ELT.), mărime egală cu cîtul dintre fluxul magnetic ce străbate suprafaţa mărginită de un circuit electric fiii-form şi intensitatea curentului electric care produce acest flux. Dacă fluxul magnetic este produs chiar de curentul care străbate circuitul, mărimea definită se numeşte inductivitáte proprie; dacă fluxul magnetic este produs de curentul care străbate un alt circuit, mărimea definită se numeşte inductivi-tate mutuală dintre primul şi al doilea circuit. în sistemul de unităţi internaţional, unitatea de inductivitáte este /zen-ry-u\ (H). Simbolul induc-tivităţii este L. Pentru induc-tivitatea mutuală se mai utilizează simbolul M. Se mai numeşte inductanţă. — /. utilă, mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic util al unui circuit faţă de un altul şi intensitatea curentului propriu, multiplicat cu numărul de spire al primului circuit. — /. de dispersie, mărime egală cu ra-
portul dintre fluxul magnetic de dispersie al unui circuit faţă de un altul şi intensitatea curentului propriu, multiplicat cu numărul de spire al primului circuit.
   inductor 1. (ELT.) Parte componentă a maşinilor şi aparatelor electrice avînd rolul de
Inductor (2)
a produce cîmpul magnetic necesar pentru inducerea tensiunii electromotoare. Este alcătuit, în principiu, dintr-un miez din material feromagnetic, formînd polii (pe care sînt aşezate înfăşurările de excitaţie) şi jugul (de obicei fără înfăşurări).
2. (ELT., TELEC.) Mic generator de curent alternativ, cu magneţi permanenţi, acţionat manual şi folosit în instalaţiile telefonice cu baterie locală pentru producerea semnalului de apel.
   inducţie1 1. (LOG.) Formă fundamentală de raţionament care realizează trecerea de la premise particulare la concluzii generale. I. este de două feluri: completă şi incompletă. /. completă se realizează atunci cînd avem posibilitatea enumerării tuturor cazurilor existente. /. incompletă apare cînd lipseşte această posibilitate. I. incompletă este însă mai rodnică, deoarece ea trece de la cunoştinţe de ordin particular la cunoaşterea generalului, a esenţialului, a legii. L incompletă se împarte, la rîndul ei, în două clase: a) i. prin enumerare simplă, în care domină observaţia empirică a cazurilor cercetate, fără ca generalizarea să fie întemeiată pe cunoaşterea esenţei; b) u ştiinţifică, în care generalizarea se face pe baza dezvăluirii esenţei, a legii. I. ştiinţifică se fundamentează deci pe analiza legăturilor cauzale, a relaţiilor esenţiale şi necesare dintre obiecte şi fenomene. De aceea formularea metodelor
inductive de cercetare a cauzalităţii de către filozoful englez
F.   Bacon şi sistematizarea lor de către logicianul englez J. St. M i 11 sînt o contribuţie importantă în teoria inducţiei. Spre deosebire de deducţie, i. nu are, în virtutea formei ei logice, decît o concluzie probabilă. Gradul de probabilitate al concluziei depinde de numărul cazurilor cercetate şi de esenţialitatea cunoştinţelor obţinute, pe baza cărora este întemeiată generalizarea. între i. şi deducţie există o strînsă legătură. I. dă materie deducţiei, iar deducţia dă inducţiei formă. La baza unităţii i. şi deducţiei stă unitatea dialectică a generalului şi particularului. 2. (MAT.) Inducţie complétá (sau raţionament prin recurenţă), metodă de demonstraţie a unor relaţii în care intră un număr natural n oarecare, constînd în următorul raţionament:       dacă re-
laţia e adevărată pentru n = = 1 şi dacă, oricare ar fi n0, admiţînd că relaţia e adevărată pentru n0, putem demonstra că ea e adevărată şi pentru n = n0 + 1, rezultă că relaţia este adevărată oricare ar fi n.
—    Inducţie transfinită, extindere a modului de raţionament prin inducţie completă pentru numerele ordinale transfinite.
   inducţie2 (FIZIOL.), mecanism nervos prin care o stare de excitaţie sau de inhibiţie aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariţia stării opuse într-un alt centru nervos. Se mai numeşte i, reciprocă.
   inducţie electrică (FIZ.), mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea cîmpului electric, determină macroscopic starea electrică a cîmpului electromagnetic în corpuri. Unitatea de /. e. în sistemul MKSA raţionalizat este C/m2 (coulomb pe metru pătrat).
   inducţie magnetică (FIZ.), mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea cîmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a cîmpului electromagnetic în corpuri. în sistemul internaţional de unităţi, unitatea de /. m. este 1 Tesla sau Wb/m2.
INDUCŢIE ELECTROMAGNETICĂ
793
 INDUSTRIALIZARE
   inducţie electromagnetică
fenomen de apariţie a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. — Legea inducţiei electromagnetice, lege generală conform căreia tensiunea electromotoare indusă într-un contur este proporţională cu viteza, cu semn schimbat, de variaţie în timp a fluxului magnetic printr-o suprafaţă deschisă oarecare, care are drept con* tur însuşi conturul considerat. L. i. e. a fost stabilită de M. Faraday şi de E. H. Lenz; ea stă la baza funcţionării majorităţii maşinilor electrice, a radiotehnicii etc. — Inducţie mutuală, inducţie electromagnetică exercitată reciproc între două circuite străbătute de curenţi electrici variabili. Stă la baza funcţionării transformatoarelor electrice. /. m. este caracterizată prin coeficientul de i. m., care depinde numai de forma geometrică a circuitelor şi de natura mediului în care sînt plasate circuitele, nu şi de intensităţile curenţilor. V. şi i n d u c t i-v i t a t e. — Inducţie proprie, inducţie electromagnetică în care fluxul magnetic inductor e produs de curentul din circuitul pentru al cărui contur se consideră tensiunea electromotoare indusă. Sin. seif inducţie, autoinducţie.
   indulgenţă (lat. indulgentia „bunătate, milă“), bilet de „iertare a păcatelor". Termenul datează din sec. al XI-lea, dar practica i. este mai veche. Comerţul cu i., care a luat din sec. al XIII-lea o mare amploare, a adus papalităţii venituri uriaşe. Abolirea ruşinosului comerţ cu indulgenţe a constituit una dintre principalele revendicări ale Reformei iniţiate de Martin Luther.
   indurâţie (lat. in „în, spre" şi durus „aspru“; MED.), proces patologic caracterizat prin creşterea consistenţei unui ţesut sau organ.
   indús (ELT.)} parte componentă a unui sistem electromagnetic (maşină electrică, dis-
pozitiv electromagnetic etc.) în care se produc tensiunile electromotoare induse de cîmpul magnetic al inductorului. Este alcătuit dintr-un miez din material feromagnetic pe care sînt aşezate înfăşurări electrice.
   industriaiizâre, proces de transformare a unei ţări agrare înapoiate într-o ţară industrială dezvoltată din punct de vedere economic, prin crearea marii industrii mecanizate, şi în primul rînd a industriei grele, capabilă să asigure dezvoltarea tuturor celorlalte ramuri ale economiei naţionale. Prin aceasta industria devine ramura conducătoare a economiei naţionale.
I.  atrage după sine adînci prefaceri în structura social-economică a ţării. — /. capitalistă, prima formă de industrializare cunoscută în istorie.' Trăsăturile ei au fost determinate de modul de producţie capitalist şi de legile lui obiective. Precedată de acumularea primitivă a capitalului, i. c. a avut ca punct de plecare revoluţia industrială. Scopul nemijlocit urmărit de capitalişti în procesul i. c. l-a constituit mărirea profiturilor prin ridicarea rapidă a productivităţii şi prin intensificarea maximă a muncii salariate, înfrîngerea concurenţilor, extinderea şi acapararea pieţei interne, expansiunea pe piaţa mondială. /. c. a avut loc într-un număr foarte restrîns de ţări, şi anume în ţările în care relaţiile de producţie capitaliste au apărut mai de timpuriu şi s-au dezvoltat mai repede, în care burghezia a dispus de importante resurse naturale şi economice şi a dus o politică economică favorabilă dezvoltării industriei. Pretutindeni unde a avut loc, i. c, s-a desfăşurat ca
un proces spontan, în con" diţiile   anarhiei caracteristice
economiei capitaliste. In consecinţă, chiar şi cele mai înaintate ţări capitaliste au o industrie dezvoltată disproporţionat în ceea ce priveşte ramurile    şi repartizarea teritorială,    concentrată în unele
zone sau centre, în timp ce alte regiuni sînt lipsite de industrie sau insuficient industrializate. Din punct de vedere istoric, i. c. a început cu dezvoltarea industriei uşoare, fapt explicat, într-o epocă mai veche,    de nivelul redus al
tehnicii şi, în general, de rata ridicată a profitului şi de viteza de rotaţie mai mare a capitalului în ramurile acestei industrii. Ulterior, datorită cerinţelor legilor reproducţiei lărgite, progresului tehnic şi dezvoltării generale a producţiei capitaliste, s-a dezvoltat şi industria grea. Sursele principale ale i. c. au fost: exploatarea intensivă a resurselor materiale şi de muncă ale ţării respective; subjugarea şi jefuirea coloniilor; tributurile şi resursele smulse altor ţări în urma războaielor de cotropire (ex. avuţiile sustrase Franţei de Germania în urma războiului din 1870— 1871); concesiunile şi împrumuturile etc. în ţările în care s-a înfăptuit i. c., forţele de producţie s-au dezvoltat rapid, deşi disproporţionat, neuniform, cu întreruperi periodice determinate de crizele de supraproducţie; avuţia naţională a crescut progresiv; poziţiile de clasă ale burgheziei s-au consolidat; proletariatul a devenit numeros; contradicţia fundamentală a capitalismului a căpătat o deosebită acuitate; opoziţia dintre oraş şi sat a fost împinsă la extrem. între mănunchiul restrîns de ţări capitaliste industrializate şi numeroase alte ţări cărora, datorită politicii coloniale duse de statele imperialiste, li s-a rezervat rolul de surse de materii prime şi pieţe de desfacere s-a statornicit diviziunea internaţională capitalistă a muncii. Puterile imperialiste, exploa-tînd resursele ţărilor slab dezvoltate, au împiedicat crearea în aceste ţări a unei industrii naţionale dezvoltate, au frînat
(MD®
                        CEM)£^
                               L-d
                                               Experienţe pentru demonstrarea inducţiei electromagnetice
 INDUSTRIALIZARE
794
 INDUSTRIALIZARE
 STRUCTURA PRODUCŢIEI 6L0BALE INDUS TRIALE A R.PR. PE BRUPELE A Şl B ŞJ PE RAMURI ALE INDUSTRIEI
                                      1938  1948  1955  1959  196$  
TOTAL INDUSTRIE                       IQO.O 100,0 100,0 100,0 100,0 
GRUPA A                               45.5  m     55,8  60,3  64,5  
GRUPA B                               54,5  50.6  44.2  39,7  35,5  
PE RAMURI                                                           
ENERGIE ELECTRICA Şl TERMICA          /./   2,1   2,2   2,5   2,7   
COMBUSTIBIL '                         16,6  15,3  10,9  10,0  8,2   
METALURGIA FEROASĂ (INCLUSIV          4,1   5.9   1.2   5,6   6,1   
EXTRACŢIA MINEREURILOR FEROASE)                                     
METALURGIA NEFEROASA (INCLUSIV        2.6   2.1   2,3   2,6   2.2   
EXTRACŢIA MINEREURILOR NEFEROASE)                                   
CONSTRUCŢII DE MAŞINI Şl PRELUCRA¬    10.2  10,5  18.8  22,9  2S.7  
REA METALELOR                                                       
CHIMIE, CELULOZĂ Şl HIRTIE(lNCLUSIV   3,9   W     5,6   6.9   9.7   
EXPLOATAREA STUFULUI)                                               
MATERIALE DE CONSTRUCTU               1.2   1.8   3,2   3.5   3,5   
EXPLOATAREA ŞI PRELUCRAREA LEMNULUI   9,5   11,2  8,9   8,2   12    
STICLA, PORŢELAN Şl FAIANŢA           O/h   0,6   op    0,6   0,7   
TEXTILA. CONFECŢII, PIELĂRIE,BLĂNĂRIE 16,1  19,2  m     15,6  14,9  
SI INCĂLTĂMINTE                                                     
ALIMENTARĂ                            32,4  24-,1 21,7  19,2  16,0  
progresul lor. Aceasta a dus la mărirea decalajului dintre grupul de ţări capitaliste înaintate din punct de vedere economic şi numeroasele ţări slab dezvoltate, la ascuţirea contradicţiilor sistemului mondial capitalist. în condiţiile prăbuşirii sistemului colonial, industrializarea capătă o importanţă primordială pentru tinerele state naţionale; ea constituie principalul mijloc pentru cucerirea şi întărirea independenţei economice, pentru lichidarea exploatării imperialiste, pentru dezvoltarea rapidă a economiei naţionale, creşterea venitului naţional şi îmbunătăţirea radicală a condiţiilor de viaţă ale poporului. Lupta dusă de a-ceste ţări pentru lichidarea urmărilor dominaţiei coloniale creează noi contradicţii în cadrul lumii capitaliste. — I. socialista, proces de construire şi dezvoltare planificată, pe baza proprietăţii socialiste de stat, a marii industrii, şi în primul rînd a industriei grele, cu pivotul ei — construcţia de maşini —, în vederea reconstrucţiei întregii economii naţionale pe temeliile tehnicii înaintate şi a victoriei depline
a socialismului la oraşe şi sate.
I. s. se deosebeşte radical de cea capitalistă, prin conţinutul, scopul şi metodele ei. V.I. Lenin a demonstrat necesitatea obiectivă a î. s. pentru construirea socialismului în toate ţările care pornesc pe calea revoluţiei proletare de la un nivel economic coborît. De i. s. depinde făurirea bazei tehnice-materiale a socialismului, factorul hotărîtor al victoriei relaţiilor de producţie socialiste în toate ramurile economiei naţionale; ea duce la creşterea produsului social total şi a venitului naţional; la lărgirea rîndurilor clasei muncitoare şi la întărirea rolului ei conducător în întreaga viaţă socială; la crearea premiselor materiale necesare socializării treptate a agriculturii şi dezvoltării economice şi culturale rapide a satului, întăririi continue a alianţei muncitoreşti-ţărăneşti şi consolidării bazei sociale şi politice a statului socialist; la întărirea independenţei economice şi a capacităţii de apărare a patriei socialiste. L s. condiţionează realizarea sarcinilor internaţionaliste ale partidelor comuniste şi muncito-
reşti din ţările socialiste privind cucerirea victoriei în întrecerea istorică cu capitalismul, egalizarea treptată a nivelurilor de dezvoltare economică a ţărilor socialiste. Experienţa R.P.R. şi a altor ţări socialiste arată că i. s. este singura cale prin care se asigură creşterea armonioasă,, echilibrată, pe o linie mereu ascendentă şi în ritm rapid a întregii economii naţionale, sporirea continuă a productivităţii muncii sociale, dezvoltarea intensivă şi complexă a agriculturii, ridicarea sistematică a nivelului de trai al poporului* Soluţionarea cu succes a aces*^ tor sarcini depinde în primul rînd de folosirea tuturor posibilităţilor interne ale fiecărei ţări, prin mobilizarea intensă a propriilor forţe şi maxima valorificare a resurselor ei naturale. Progresul economic şi tehnico-ştiinţific al ţărilor socialiste se sprijină totodată pe relaţiile de colaborare şi într-aju-torare statornicite între ele. Metodele şi sursele i. s. reflectă avantajele şi superioritatea orînduirii socialiste. în procesul i. s., industria se dezvoltă neîntrerupt, proporţional şi în ritmuri înalte, pe baza planurilor de dezvoltare a economiei naţionale, care acordă prioritate ramurilor hotărîtoare, producătoare de mijloace de producţie şi care distribuie raţional forţele de producţie pe teritoriul ţării. Sursele i. s. provin din acumulările realizate în primul rînd din veniturile întreprinderilor socialiste. Ro-mînia, în timpul regimului bur-ghezo-moşieresc, a fost o ţară agrară insuficient dezvoltată din punct de vedere industrial. în 1937 aproape 77% din populaţia activă lucra în agricultură şi numai 8% în industrie. Industria era alcătuită, în principal, din ramuri ale industriei uşoare şi ale industriei extractive. De exemplu, în 1938 cca. 62% din producţia globală industrială revenea industriei combustibililor (în primul rînd extracţiei şi prelucrării ţiţeiului), exploatărilor forestiere, industriei textile şi alimentare, în timp ce celelalte ramuri industriale îşi împărţeau restul de 38%. Ramura construcţiilor de maşini era reprezentată doar
 INDUSTRIA EXTRACTIVĂ
             Sonde pentru extracţie de ţiţei în reg. Argeş
INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE Si TERMICE
Linie de transmisie w (220 kV)                 W
 INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE Şl TERMICE
 INDUSTRIA METALURGIEI FEROASE Şl NEFEROASE
INDUSTRIA METALURGIEI FEROASE Şi NEFEROA!
INDUSTRIA CONSTRUCTOARE DE MAŞINI
Cisterne fabricate la Uzinele „23 August"-Bucureşti
                 Uzinele „I Mai*’-Ploieşti. Instalaţie de foraj 4 L.D. pe bancul de proba
                                                                                                                                                                                          I
Uzinele „Griviţa Roşie“-Buc'jreşti. Secţie de cazangerie pentru utilaj chimic                          j
INDUSTRIA CONSTRUCTOARE DE MAŞINI
Excavatoare construite la Uzinele de utilaj greu „Progresui'*-Brăila
           Uzinele „lnfrăţirea,'-Oradea, Hala de montaj a maşinilor
           de găurit                                                             Fabrica  de  rulmenţi  Birlad
 INDUSTRIA ELECTROTEHNICĂ
Uzinele „Electroputere"-Craiova. Platforma de încercări pentru maşini electrice rotative
Uzinele „Electroputere"-C raiova. Locomotive diesel-electrice în faţa hale; de montare
Uzinele de maşini electrice Bucureşti. Hală de montai motoare asincrone seria unitară
                                                                                Uzina „ElectronicaM-Bucureşti. Bandă de montaj televizoare
INDUSTRIA CHIMICĂ
 INDUSTRIA CHIMICĂ
Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric Năvodari (vedere parţială)
INDUSTRIA UŞOARA
Uzinele textile „Moldova''-Botoşani
wrowh ’ísnm
 INDUSTRIA UŞOARĂ
Fabrica de mooilă din Focşani
 INDUS'
INDUSTRIA ALIMENTARĂ
INDUSTRIALIZARE
 795
INDUSTRIALIZARE
 prin cîteva întreprinderi. Din această cauză, aproximativ 95% din maşinile şi utilajele folosite în economia naţională proveneau din import. Nivelul scăzut de dezvoltare a industriei se reflecta în structura şi volumul venitului naţional. în 1938, 38,5% din venitul naţional era dat de agricultură şi de silvicultură şi numai 30,8% de industrie. Ca urmare, în privinţa venitului naţional calculat pe locuitor, Romînia se situa pe unul dintre ultimele locuri din Europa. Pentru a justifica înapoierea economică şi a ascunde adevăratele ei cauze, unii ideologi ai claselor exploatatoare au lansat „teoria** potrivit căreia Romînia ar fi fost predestinată să joace în economia mondială rolul de ţară „eminamente agricolă**. P.C.R. a demascat falsitatea şi caracterul reacţionar al acestei teorii şi a arătat că progresul ţării noastre este indisolubil legat de industrializarea ei. Linia industrializării Romîniei a fost trasată la Conferinţa naţională a P.C.R. din 1945, pe baza unei analize aprofundate a realităţilor din ţara noastră, a sarcinilor revoluţiei populare şi a situaţiei internaţionale. Partidul Muncitoresc Romín a fundamentat în mod multilateral necesitatea obiectivă a i. s. a R.P.R. în vederea făuririi şi dezvoltării bazei tehnice-materiale a noii orînduiri. „în centrul activităţii partidului stă industrializarea socialistă — dezvoltarea cu precădere a industriei grele, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini, capabilă să asigure înzestrarea cu maşini şi utilaje a tuturor ramurilor industriei, agriculturii, trans-porturilor** (Gh. Gheorghiu-Dej). Experienţa unei întregi etape istorice a confirmat justeţea, caracterul realist, ştiinţific al politicii P.M.R. de i. s. a R.P.R. în vederea creării şi dezvoltării unei industrii grele puternice, ca temelie a dezvoltării complexe şi echilibrate a economiei naţionale, cea mai mare parte a investiţiilor industriale au fost îndreptate spre ramurile hotărîtoare: metalurgia feroasă (inclusiv extracţia minereurilor feroase), construcţiile de maşini, corn-
INVESTITII PE RAMURI ALE INDUSTRIEI IN R.P.R
                                     wst  1955 1959 1963  IN PRQC£NT£            
                                                          FATĂ DE TOTAL          
1951 1955  1959  1963  
TOTAL INDUSTRIE                      1675 7951 9380 19555 mo   100.0 100,0 100,0 
PE RAMURI                                                                        
ENERGIE ELECTRICA Şl TERMICA         567  916  932  2275  12.1 11.5  9,9   116   
COMBUSTIBILI                         1957 2827 2687 1400  119  35.5  28,7  223   
METALURGIA FEROASA (INCLUSIV         357  690  781  1879  7.6  8.7   W     9,6   
EXTRACT!A MINEREURILOR FEROASE)                                                  
METALURGIA NEFEROASĂ (INCLUSIV       125  585  ¥70  1207  2.7  11    5,0   W     
EXTRACŢIA MINEREURILOR NEFEROASĂ)                                                
CONSTRUCTU DE MAŞINI SI PREL UCRA -  112  503  627  1531  6.6  6.3   6.7   7,9   
REA METALELOR                                                                    
CHIMIE, CELULOZA ŞlHÍRTlE{lNCLUSIV   237  559  1619 4276  5,1  7.1   19.1  21,9  
EXPLOATAREA STUFULUI)                                                            
MATERIALE DE CONSTRUCŢII             238  353  233  869   5J   1.1   *5    1,1   
EXPLOATAREA Şl PRELUCRAREA           273  550  621  1330  5.9  6,9   6,7   6.8   
LEMNULUt                                                                         
STICLA PORŢELAN SI FAIANŢA           11   56   79   93    0.2  Of    0,6   0.5   
TEXTILĂ, CONFECŢII, PIELĂRIE, BLĂNì 133  177  276  671   M    2.2   2.9   3fi   
RIE Şl ÎNCĂLŢĂMINTE                                                              
ALIMENTARA                           160  593  621  788   3,1  7.5   61    1,0   
 bustibil, energia electrică şi chimia (69,5% din totalul investiţiilor industriale făcute în perioada 1951 — 1963). Prioritatea dată industriei mijloacelor de producţie îşi găseşte expresia în creşterea mai rapidă a acesteia în raport cu industria bunurilor de consum (în perioada 1951 — 1963 „grupa A“ a crescut anual în medie cu 15,1%, iar „grupa B“ cu 10,7%). în 1963 producţia mijloacelor de producţie reprezenta 64,5% din producţia globală industrială, faţă de 45,5% în 1938. Ponderea principală în cadrul „grupei A‘* revine construcţiilor de maşini şi prelucrării metalelor (aproape 40%), care în 1963 au avut o producţie globală de 17 ori mai mare faţă de 1938. Se asigură de asemenea dezvoltarea cu un pas înainte a electrificării faţă de dezvoltarea industriei în general. Corespunzător cerinţelor crescînde ale industriei şi ale celorlalte ramuri ale economiei naţionale, se lărgeşte continuu baza energetică. Aproape 40% din investiţiile industriale făcute în 1951 — 1963 au fost folosite în acest scop. Producţia de energie electrică şi termică a crescut
 rapid, ea fiind în 1963 de 17 ori mai mare decît în 1938. încă din primii ani ai construcţiei socialiste, s-a acordat o atenţie deosebită industriei chimice, ramura esenţială pentru
o   economie modernă. Numai în perioada 1960—1965, de ex., industriei chimice i s-au alocat 20% din totalul investiţiilor industriale. în procesul de /. s. a R.P.R. se realizează înzestrarea industriei, agriculturii, construcţiilor, transporturilor cu maşini şi instalaţii moderne, perfecţionate, mecanizarea şi automatizarea producţiei; se desfăşoară o vastă acţiune de reutilare, dezvoltare şi modernizare a întreprinderilor e-xistente, cea mai eficientă cale de sporire în termen scurt a productivităţii muncii şi a producţiei. O trăsătură caracteristică a industrializării ţării noastre o constituie ritmul susţinut de creştere. în 1950—1959 producţia globală industrială a crescut anual în medie cu 13%, iar în primii patru ani ai planului şesenal (1960—1963) cu 15%, Romînia situîndu-se sub acest aspect printre primele ţări din Europa. Baza variată de materii prime şi cerinţele complexe şi crescînde ale pieţei
51 — Dicţionarul enciclopedic, voL II
INDUSTRIALIZARE
796
INDUSTRIE
interne, temelia dezvoltării rapide a producţiei industriale în R.P.R., determină progresul multilateral al industriei. Preocuparea pentru valorificarea superioară, tot mai complexă a bogăţiilor naturale ale ţării constituie o altă caracteristică de bază a i. s. a R.P.R. în numai 4 ani (1960—1963), valoarea produselor obţinute prin prelucrarea industrială a unei tone de ţiţei a crescut cu 28%, iar valoarea obţinută dintr-un metru cub de masă lemnoasă cu 50%. /. s. atrage în circuitul economic resursele materiale şi de muncă deipe întreg cuprinsul ţării, îmbunătăţeşte repartizarea teritorială a forţelor de producţie. în Moldova, nord-estul Transilvaniei, Oltenia şi Do-brogea, regiuni care au cunoscut în timpul regimului burghezo-moşieresc o înapoiere economică mai accentuată, industria se dezvoltă în ritmuri superioare mediei pe ţară. Astfel, de exemplu, numai în întreprinderile industriale din Moldova s-a produs în 1963 mai mult decît întreaga producţie a ţării în anul 1948. Dezvoltarea intensă şi multilaterală a industriei este însoţită de procesul urbanizării populaţiei. De la circa 3 700 000 de oameni, cît număra^ în 1948, populaţia urbană a ajuns la aproape 6 200 000 în 1963, respectiv de la 23,4% la 33,1% din populaţia totală a ţării. în acelaşi timp a crescut simţitor numărul muncitorilor (de la
1 222 900 în 1950 la peste
2 825 000 în 1963). Se produc
schimbări caracteristice în structura pe profesiuni şi în nivelul de calificare a muncii. Aproximativ 90% din totalul muncitorilor posedă cel puţin o calificare, faţă de 39% în 1938. în economia naţională lucrează peste 70 000 de ingineri (faţă de 9 000 în 1938) şi peste 500 000 de tehnicieni şi personal de specialitate. /. s. a mărit considerabil puterea industrială a Romîniei, schimbă tot mai mult profilul economic al ţării, creează noi tradiţii, duce la acumularea unei bogate experienţe. în 1963 producţia globală industrială a fost de 7,4 ori mai mare faţă de 1938,
ponderea ei împreună cu construcţiile în produsul social total crescînd de la 44,4% la aproape 65%, iar în venitul naţional de la 35,2% la aproape 57,6%. Industria a devenit, prin urmare, ramura preponderentă şi conducătoare a producţiei materiale în R.P.R. Baza teh-nică-mâterială construită pe calea í. s. a avut un rol hotă-rîtor în făurirea economiei socialiste unitare în R.P.R., în ridicarea nivelului de trai al poporului. Romînia socialistă dispune astăzi de o economie complexă, viguroasă şi echilibrată, în continuă dezvoltare ascendentă. Continuarea în ritm susţinut a i. s. asigură dezvoltarea bazei tehnice-materiale a socialismului în procesul de-săvîrşirii construcţiei socialiste, creează premisele trecerii patriei noastre în rîndul ţărilor avansate sub aspectul producţiei şi consumului pe locuitor. Succesele obţinute de poporul romín în industrializarea socialistă a ţării constituie o contribuţie la întărirea sistemului mondial socialist, la afirmarea superiorităţii socialismului asupra capitalismului. V. şi i n-d u s t r i e.
  industrializarea construcţiilor, aplicarea în lucrările de construcţii a metodelor industriale de execuţie şi de organizare a producţiei, constînd în principal în folosirea pe scară largă a ansamblurilor şi a elementelor de beton armat tipizate, ca şi a prefabricatelor de beton uşor, în mecanizarea complexă a lucrărilor pe şantiere şi în organizarea aprovizionării cu materiale în ritm industrial. Industrializarea construcţiilor sporeşte productivitatea muncii şi uşurează munca constructorilor, ^ reduce termenele de execuţie şi preţul de cost,^ asigură economisirea metalului şi a materialului lemnos, permite executarea lucrărilor de construcţie în tot timpul anului. Industrializarea construcţiilor permite o îmbunătăţire radicală a organizării lucrărilor pe şantierele de construcţii şi transformarea acestora în şantiere de montare şi asamblare a elementelor confecţionate pe cale industrială în fabrici specializate.
   „Industria sîrmei*, Uzina ~, unitate a industriei metalurgice din R.P.R. A fost construită în 1920, în oraşul Cîmpia Turzii, reg. Cluj. în anii puterii populare, instalaţiile ei au fost modernizate, iar secţiile dezvoltate. Uzina are un profil complex, produce oţel Martin şi electric, profilé uşoare, sîrmă laminată şi trefilată, bare trase, electrozi de sudură, arcuri de mobilă, cupru electrolitic, sîrmă de cupru şi de alamă etc.
   industrie, ramura cea mai importantă a producţiei materiale, cuprinzînd totalitatea întreprinderilor (fabrici, uzine, mine, centrale electrice, ateliere) care extrag materii prime, materiale, combustibili, prelucrează atît aceste produse cît şi pe cele din agricultură, transformîndu-le în mijloace de producţie şi bunuri de consum. I. are rolul hotărîtor în dezvoltarea întregii economii naţionale, deoarece asigură producerea şi perfecţionarea mijloacelor de producţie necesare tuturor ramurilor acestei economii. Forma embrionară a io a fost industria casnică. Procesul formării i. ca ramură distinctă, independentă, a producţiei sociale a început o dată cu separarea meşteşugurilor de agricultură. Germenii industriei capitaliste au apărut în sec. Xiy—XV, în sînul feudalismului, cînd s-a terminat procesul de separare a meşteşugurilor de agricultură, în dezvoltarea sa, i. capitalistă a parcurs trei stadii: cooperaţia capitalistă simplă, manufactura capitalistă şi marea industrie ma-şinistă. Trecerea de la manufactură la producţia maşinistă s-a făcut o dată cu revoluţia industrială, care a avut loc, la început, în Anglia, în ultima treime a sec. al XVIII-lea şi primul ătrar al sec. al XIX-lea. rima ţară industrială a fost deci Anglia. în a doua jumătate a sec. al XIX-lea a început dezvoltarea rapidă a i* în S.U.A. şi în Germania, care de la începutul sec. al XX-lea au întrecut Anglia din punctul de vedere al volumului producţiei industriale. Datorită dezvoltării inegale şi în salturi a ţărilor capitaliste.
INDUSTRIE
 797
 INDUSTRIE
    DINAMICA PRODUCŢIEI GLOBALE INDUSTRIALE A R RR PE GRUPELE A SI B Şl PE RAMURI PRINCIPALE ALE INDUSTRIEI 1938 = 100
                                       1948 1955 1959   1963       
TOTAL INDUSTRIE                        85   299  4-33   7Í2        
GRUPA A                                92   363  572    e/e Î9 ori 
GRUPA B                                79   24-0 309    w          
PE RAMURI                                                          
ENERGIE ELECTRICA Şl TERMICA           156  576  933    de 17 or/  
COMBUSTIBIL                            76   182  244    351        
METALURGIA FEROASĂ (INCLUSIV           121  294  55/    de 10 ort  
EXTRACŢIA MINEREURILOR FEROASE)                                    
METALURGIA NEFEROASĂ (INCLUSIV         68   293  467    810        
EXTRA Cm MINEREURILOR NEFEROASE)                                   
CONSTRUCTH DE MAŞINI Şl PRELUCRA -     87   496  868    de 17 ori  
REA METALELOR.                                                     
CHIMIE. CELULOZĂ Şl HÍRTIE (INCLUSIV   105  W    800    de 19 ori  
EXPLOATAREA STUFULUI)                                              
MATERIALE DE CONSTRUCTH                117  686  de Hon de 18 on   
EXPLOATAREA Şl PRELUCRAREA LEMNULUI    99   247  336    528        
STICLA, PORŢELAN 5! FAIANŢA            133  482  697    de12on     
TEXTILA. CONFECŢII, PIELĂRIE. BLĂNĂRIE 100  333  395    659        
Sl INCÁL TÁMINTL                                                   
ALIMENTARA                             62   181  229    315        
ca şi trăsăturilor specifice ale industrializării capitaliste, i. este inegal dezvoltată, în lumea capitalistă multe ţări fiind lipsite de i. sau avînd o i. slab dezvoltată. Deşi în unele ţări capitaliste există o industrie dezvoltată, înzestrată cu o tehnică modernă, revoluţia ştiinţifică-tehnîcă contemporană este frînată de cadrul îngust al relaţiilor de producţie capitaliste; ea se poate înfăptui pînă la capăt numai în condiţiile socialismului. Industria socialistă reprezintă o ramură de producţie cu cel mai înalt grad de concentrare, înzestrată cu o tehnică avansată şi care se dezvoltă planificat şi în ritm rapid. Nivelul de dezvoltare a i., iar în cadrul acesteia a i. producătoare de mijloace de producţie, determină puterea economică a ţării, a-sigură independenţa economică şi capacitatea sa de apărare, progresul tehnic şi gradul de înzestrare tehnică a diferitelor ramuri, nivelul înalt al productivităţii muncii sociale şi, în ultimă instanţă, nivelul de trai al populaţiei. în Romînia, dezvoltarea industriei maşiniste a început mai tîrziu decît în alte ţări, ea fiind frînată de existenţa jugului turcesc şi a celui habsburgic, de fărîmi-ţarea statală, de menţinerea pînă tîrziu a iobăgiei. Primele elemente ale producţiei maşiniste au apărut în al doilea pătrar al sec. al XIX-lea în Transilvania şi la mijlocul sec. al XIX-lea în Ţara Romînească şi Moldova. Abolirea iobăgiei, condiţiile create prin cucerirea independenţei de stat şi mai ales măsurile protecţioniste de la sfîrşitul sec. al XIX-lea au favorizat dezvoltarea i. capitaliste. Deşi dispunea de resurse bogate, Romînia a rămas o ţară insuficient dezvoltată din punct de vedere industrial, datorită menţinerii rămăşiţelor feudale şi dominaţiei capitalului străin, care constituiau o puternică frînă în calea dezvoltării i. Locul i. în economia Romîniei burghezo-moşie-reşti este ilustrat de faptul că ea dădea în 1938 numai 30,8% din venitul naţional. Pentru înlăturarea înapoierii economice moştenite de Ia regimul bur-
 51*
ghezo-moşieresc, P.M.R. a elaborat planul de industrializare socialistă a ţării, în centrul căreia stă industria grea, cu pivotul ei, construcţia de maşini. „O industrie grea puternică, bazată pe folosirea raţională a bogăţiilor naturale ale ţării şi dezvoltată pe linia nevoilor interne şi a posibilităţilor izvo-rîte din legături comerciale trainice cu vecinii, constituie pivotul în jurul căruia întreaga economie a ţării se va dezvolta în condiţii noi“ (Gh. Gheoi-ghiu-Dej, 1945). în anii construcţiei socialiste, i. ţării noastre s-a dezvoltat în ritm rapid; au fost create noi subramuri, ca: industria producătoare de utilaj petrolier, minier, de tractoare şi maşini agricole, de autocamioane, de locomotive diesel-electrice, de construcţii navale, de maşini-unelte şi utilaj tehnologic, de maşini electrice, transformatoare, de îngrăşăminte chimice şi antidăunători, de fire şi fibre sintetice, de cauciuc sintetic, de mase plastice etc. Romînia socialistă dispune în prezent de o puternică bază industrială, în care ponderea cea mai mare o au ramu-
rile industriei grele. în viitor, se prevede continuarea ritmului rapid de dezvoltare a i., şi în primul rînd sporirea producţiei de oţel, a extracţiei de minereu, a energiei electrice, a industriei chimice, a industriei constructoare de maşini, şi îndeosebi a mijloacelor de mecanizare şi automatizare. După rolul în procesul reproducţiei, i. se împarte în „grupa A" (ramurile producătoare de mijloace de producţie) şi „grupa £“ (ramurile producătoare de bunuri de consum). După caracterul producţiei, i. poate fi: grea şi uşoară, extractivă (a cărbunelui, a extracţiei de minereu, a petrolului etc.) şi prelucrătoare (i. metalurgiei prelucrătoare, a construcţiilor de maşini, textilă, alimentară etc.). Din punctul de vedere al importanţei produselor şi al legăturilor de aprovizionare şi desfacere ale întreprinderilor, i. se împarte în: republicană şi locală. — Industria greay totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producţie: maşini, utilaje, metal, cărbune, ţiţei, energie electrică, materiale de construcţie etc.
 INDUSTRIE
 798
INDUSTRIE
Principalele ramuri ale i. g. sînt: i. construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, i. metalurgiei feroase, a metalurgiei neferoase, i. energiei electrice şi termice, i. cărbunelui, a petrolului, a materialelor de construcţii, i. chimică, i. de exploatare şi prelucrare a lemnului etc. în R.P.R., politica P.M.R. de creştere cu precădere a industriei producătoare de mijloace de producţie a asigurat o sporire a producţiei globale a acestei ramuri, încît în 1963 a fost de peste 10 ori mai mare decît în 1938. — Industria uşoară, grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum şi articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Principalele ramuri ale i. «/ sînt: industria textilă, industria confecţiilor, industria pielăriei, blănăriei şi încălţămintei, i. de sticlărie şi ceramică fină, i* de prelucrare a maselor plastice, i. obiectelor de tiz casnic etc. /. u. este strîns legată de agricultură şi de industria chimică, care o aprovizionează cu cea mai mare parte a materiilor prime. Creşterea producţiei i. u. are un mare rol în satisfacerea nevoilor individuale ale membrilor societăţii, influenţînd asupra nivelului lor de trai. în R.P.R., producţia /. u. a fost de 6,6 ori mai mare în 1963 decît în 1938. în perioada 1960—
1965 /. u. va fi înzestrată cu utilaj modern, care va asigura o dublare a producţiei, creşterea importantă a productivităţii muncii, valorificarea superioară a materiilor prime naturale şi sintetice, îmbogăţirea sortimentului şi îmbunătăţirea în continuare a calităţii produselor.
—   Industria extractivă, totalitatea ramurilor industriale care extrag din natură obiectele muncii a căror existenţă şi reproducere este independentă de intervenţia omului. Procesul de extracţie poate fi simplu, de desprindere a obiectelor muncii din natură (ex. extracţia ţiţeiului, a gazului metan, a cărbunelui, a minereurilor feroase şi neferoase, pescuitul etc.), sau complex, dacă acestea sînt supuse şi unui proces de prelucrare primară (ex. sortarea minereurilor, spălarea cărbunilor,
concasarea materialelor dure la locul de exploatare, pregătirea buştenilor în industria forestieră etc.). Dezvoltarea /. e. permite lărgirea bazei de materii prime pentru diferite ramuri industriale. Ritmul rapid de dezvoltare a economiei R.P.R. a necesitat sporirea însemnată a rezervelor industriale de substanţe minerale utile, şi în primul rînd a minereurilor de fier.
—   Industria prelucrătoare, totalitatea ramurilor industriale care prelucrează materiile prime provenite din industria extractivă şi din agricultură, creînd ca produse finite fie mijloace de producţie, fie bunuri de consum. în i. p., prin procese mecanice, termice, chimice, se modifică compoziţia, structura sau forma iniţială a materiilor prime, obţinîndu-se produse finite cu o valoare incomparabil mai mare decît a obiectelor muncii supuse prelucrării. Ramurile principale ale i. p. sînt: i. de prelucrare a ţiţeiului, metalurgia feroasă (siderurgia), metalurgia neferoasă, i« construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, i. chimică, i. de prelucrare a lemnului, i. celulozei şi hîrtiei, i. textilă, i, confecţiilor, i. pielăriei, blănăriei şi încălţămintei, i. alimentară etc. Nivelul de dezvoltare a i. p. în raport cu industria extractivă reflectă gradul de industrializare a unei ţări. în cursul procesului de industrializare socialistă a R.P.R. s-a asigurat dezvoltarea mai rapidă a i. p. în comparaţie cu industria extractivă, aceasta fiind expresia adîncirii gradului de prelucrare industrială a resurselor naturale, a valorificării lor superioare.
—   Industria energiei electrice şi termice, ramură de bază a industriei grele, care produce energie electrică şi termică va-lorificînd resursele naturale (cărbunii, ţiţeiul, gazele naturale, lemnul, căderile de apă, materialele fisionabile etc.). în a-ceastă ramură se includ şi trans-
fjortul şi distribuţia energiei e-ectrice şi termice. în R.P.R., ca urmare a construcţiei de noi termo- şi hidrocentrale, a extinderii liniilor ^ de transport, a folosirii mai judicioase a puterii instalate, producţia /.e. e. şi f. a crescut rapid, ea fiind
în 1963 de 17 ori mai mare decît în 1938. A sporit ponderea centralelor de puteri mari şi mijlocii, precum şi a centralelor electrice cu parametrii ridicaţi ai aburului. Succese însemnate s-au obţinut în crearea sistemului energetic naţional, premisă a extinderii folosirii energiei electrice pe întregul teritoriu al ţării. Dezvoltarea în ritm susţinut a economiei naţionale, introducerea pe scară largă a energiei electrice în toate ramurile economiei, extinderea mecanizării şi automatizării, a proceselor electrochimice şi e-iectrometalurgice cer dezvoltarea pe mai departe a acestei ramuri în ritm rapid. V. şi electrificare. — Industria cărbunelui, ramură importantă a industriei grele, care include extracţia cărbunelui, îmbogăţirea (prepararea şi deshidratarea) şi brichetarea lui. în R.P.R. s-a acordat o atenţie deosebită i. c., alocîndu-se in~ vestiţii însemnate pentru sporirea extracţiei şi mărirea capacităţilor de prelucrare primară. în 1963 producţia globală a i. c. era de 3,6 ori mat mare decît în 1938. O dată cu sporirea extracţiei huilei în bazinuî Valea Jiului, a sporit rapid şî extracţia lignitului (care în 1963 a fost de
15  ori mai mare decît în 1938). Au fost dezvoltate de asemenea capacităţile de preparare a cărbunelui, îndeosebi a cărbunelui necesar cocsificării. Sarcina principală a î. c. în cadrul planului şesenal este de a asigura aprovizionarea siderurgiei cu cărbuni de calitate superioară (necesari cocsificării) şi a termocentralelor cu ligniţi şi alte sorturi de cărbuni inferiori. Creşterea producţiei se va realiza prin dezvoltarea minelor existente, prin construirea de noi mine în Valea Jiului şi prin deschiderea bazinului de lignit din Oltenia. în 1963 a intrat parţial în funcţiune Uzina de preparare a cărbunelui de la Coroieşti, cu o capacitate finală de 3 milioane de tone pe an, înzestrată cu instalaţii moderne, avînd caracteristici tehnice superioare. V. şi cărbune.
—   Industria cocsochimică, ramură a industriei grele care prelucrează, în anumite condiţii, diverse sortimente de
 INDUSTRIE
799
INDUSTRIE
                                 PRODUCŢIA GLOBALA INDUSTRIALA A-R.RR.
                                                    1938 * 100
                                                                     PE PRINCIPALELE RAMURI
                                                                               ÎN WÓ3
 mZZMM
 mzzrn
 WMMMMZm
 WZMMMSMMă
 TZSMMMZMZm
mmk
   Tcfa/ industrie
   Energie e/ectncă si ferm/ 'că
   Combustibil Meta/urgie feroasă (inc/u siv extracţie minereuri feroase)
   ■ Consiructiide masim ~ şiprelucrarea métafefor
. Chimie, celuloză şi hfrhe
Materiale de construcţii ■Exploatarea si prelucrarea letonului
Texfi/a, confecţii şi pie/arie
450 400 , 350 300 250 200 150 100 50 O
   856
   800
   750
   700
   650
   600
   550
   500
1950 1951      1952   1953    1954  «955   (956    1957   1958   1959    1960  196»   <963   1963
  cărbuni, în vederea obţinerii cocsului şi semicocsului ca produse principale şi a gazului şi gudronului ca subproduse, din care se poate extrage o întreagă gamă de produse chimice. Prin cocsificare se asigură o valorificare superioară a cărbunilor. Produsul de bază al i. c., cocsul metalurgic, este necesar industriei siderurgice ca materie primă pentru producerea fontei şi oţelului, produsele secundare constituind matern prime preţioase pentru industria chimică. In R.P.R., în scopul lărgirii bazei proprii de materii prime a industriei siderurgice, s-a lărgit capacitatea de producţie a cocseriei de la Reşiţa şi s-a creat, în cadrul Combinatului siderurgic Hunedoara, o mare uzină cocso-chimică cu o capacitate anuală de producţie de un milion de tone de cocs metalurgic. In 1963 producţia globală a i. c. era de peste 26 de ori mai mare decît cea obţinută în 1938. •— Industria petrolului, una dintre ramurile importante ale industriei grele, care include forajul sondelor de exploatare, extracţia ţiţeiului şi gazelor petroliere, prelucrarea acestora în produse finite prin procedee fizice şi chimice, precum şi transportul şi depozitarea produselor petroliere. Prin diferite procedee tehnologice de prelucrare a ţiţeiului (distilaţia atmosferică şi în vid, cracarea şi reformarea termică, cracarea şi reformarea catalitică, hidrocracarea catalitică, coc-sarea, absorbţia şi fracţionarea gazelor etc.), se produc următoarele grupe de produse: benzine, petroluri, motorine, uleiuri, păcură, bitum, parafină, gaze lichefiate, gaze de rafinărie, cocs de petrol, aromate (benzen, toluen, xileni etc.), unsori şi altele. I. p. are o mare însemnătate pentru toate ramurile economiei naţionale, îndeosebi pentru dezvoltarea bazei energetice (prin producţia combustibililor lichizi şi ga-zoşi) şi a industriei chimice, căreia îi asigură unele materii prime, ca: hidrocarburile para-finice, olefinice, aromatice etc. în R.P.R., ca urmare a activităţii intense de cercetări geologice a fost posibilă dezvoltarea extracţiei pe baze raţio-
 nale, în strînsă legătură cu creşterea rezervelor de ţiţei, astfel încît încă în cursul primului plan cincinal a fost atins şi depăşit cel mai înalt nivel de extracţie din timpul regimului burghezo-moşieresc, asigurîn-du-se în acelaşi timp rezervele de ţiţei pentru perioada următoare. O atenţie deosebită s-a acordat valorificării superioare a ţiţeiului, prin mărirea capacităţilor de producţie a rafinăriilor existente şi înzestrarea acestora cu utilaje moderne, prin construirea de noi rafinării, cum sînt cele de la Dărmăneşti, Oneşti, Brazi. în 1963, comparativ cu 1938, extracţia ţiţeiului şi a gazelor petroliere a fost de peste 2,2 ori mai mare, în timp ce producţia globală de prelucrare a ţiţeiului a fost de 3,7 ori mai mare, ceea ce reflectă sporirea gradului de valorificare a ţiţeiului. — Industria
  extractivă a gazului metan, ramură a industriei grele care extrage şi transportă gazul metan. Gazul metan este atît un purtător de energie primară cît şi una dintre materiile prime de bază ale industriei chimice. In R.P.R. s-au alocat importante investiţii pentru descoperirea unor zăcăminte noi, prin extinderea forajului la adîncimi mari şi pe structuri noi, astfel încît extracţia a fost în 1963 de 34 de ori mai mare decît în 1938. Nivelul extracţiei se stabileşte astfel încît să se asigure gospodărirea raţională a rezervelor şi acoperirea necesităţilor de materii prime ale industriei chimice. — Industria metalurgiei feroase, ramură de bază a industriei grele care extrage fierul din minereu prin procedee termo-chimice şi-l transformă în produse utilizate în alte ramuri.
INDUSTRIE
800
INDUSTRIE
 Sín. siderurgie. /. m. /• condiţionează dezvoltarea industriei construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor şi deci sporirea producţiei mijloacelor de producţie şi a obiectelor de consum. în R.P.R. s-a asigurat o dezvoltare rapidă a i. m. /. în vederea satisfacerii nevoilor crescînde de metal, determinate de procesul de industrializare socialistă a ţării. Lărgirea şi reconstrucţia pe baze moderne a vechilor centre siderurgice Hunedoara şi Reşiţa, îmbunătăţirea indicilor de utilizare a agregatelor, precum şi construcţia de noi întreprinderi au dus la creşterea producţiei metalurgiei feroase de 10
 ori în 1963 faţă de 1938. Producţia de fontă a fost în 1963, comparativ cu 1938, de 13 ori mai mare, producţia de oţel de peste 9,5 ori, iar producţia de laminate finite pline de 6 ori. în perioada 1960—1965, mai mult de 1/3 din totalul fondurilor repartizate /. m. /. sînt alocate construirii Combinatului siderurgic Galaţi, principalul obiectiv al planului de perspectivă în acest domeniu. — Industria siderurgică v. industria metalurgiei feroase. — Industria metalurgiei neferoase, ramură a industriei grele care extrage şi îmbogăţeşte minereurile neferoase, produce şi prelucrează metale neferoase şi rare, ca : plumb, cupru, zinc, aur, argint, wolfram, molibden etc. Din această ramură fac parte : întreprinderile pentru extracţia şi prepararea minereurilor neferoase şi rare, întreprinderile producătoare de metale neferoase, întreprinderile producătoare de laminate, trefilate, pulberi metalice din metale neferoase şi turnătoriile independente. Metalele neferoase (colorate) au o mare importanţă pentru industria construcţiilor de maşini. în R.P.R., i. m. n. s-a dezvoltat continuu, în 1963 producţia ei fiind de 8 ori mai mare decît în 1938. — Industria con-strucţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, ramură de bază a industriei grele care produce maşini-unelte, instalaţii, utilaje, mijloace de transport, piese de schimb, scule etc. Principalele
 verigi ale procesului tehnologic de producţie în ramura aceasta sînt: turnarea, forjarea, tratamentul termic, sudarea, presarea, ştanţarea, prelucrarea la rece, montajul. Din i\ c. de m. şi a p. m. fac parte: construcţia de maşini-unelte, de utilaj petrolier, minier şi chimic, energetic şi electrotehnic; de tractoare, maşini şi utilaje agricole; de utilaj metalurgic; de material rulant; de autovehicule; construcţia de nave; de utilaj pentru ridicat şi transportat; de utilaj special pentru construcţii; de utilaj pentru industria hîrtiei, celulozei şi stufului, pentru industria uşoară şi alimentară; producţia de rulmenţi etc. Construcţia de maşini este ramura hotărîtoare a industriei, deoarece ea furnizează, maşini şi unelte de muncă pentru toate ramurile economiei naţionale şi determină astfel nivelul progresului tehnic, al dezvoltării forţelor de producţie în întreaga economie, în R.P.R., industria construcţiilor de maşini este de fapt o ramură creată în anii regimului democrat-popular, ca urmare a procesului de industrializare socialistă a ţării. Construirea unor întreprinderi noi, ca: Uzina „Electroputere** Craiova, Uzinele de strunguri Arad, Uzina „Autobuzul** Bucureşti, I.M.U. Medgidia, Fabrica de scule Rîşnov, Fabrica de rulmenţi Bîrlad, Uzina „Rulmentul** Braşov, Fabrica de maşini-unelte şi agregate Bucureşti etc., precum şi reconstruirea şi dezvoltarea unui număr important din vechile unităţi, au contribuit la creşterea producţiei acestei ramuri, în aşa fel încît în 1963 a fost de 17 ori mai mare decît în 1938. L c. de m. şl a p. m. din ţara noastră produce maşini, utilaje şi instalaţii perfecţionate, cu calităţi şi performanţe corespunzătoare cerinţelor tehnicii moderne, asigurînd circa 70% din nevoile interne şi creînd disponibilităţi pentru export (tractoare, utilaj petrolier, linii de ciment, motoare electrice, strunguri, rulmenţi, vagoane de marfă şi cisterne, echipament pentru termocentrale etc.). — Industria electrotehnică, ramură a industriei con-
 strucţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, care produce o mare varietate de maşini, utilaje şi aparate necesare producerii, transmiterii şi folosirii energiei electrice în cele mai diferite domenii. Din i. e. fac parte: întreprinderi producătoare de maşini şi aparate electrice (generatoare, motoare şi transformatoare electrice, a-parataj electric de înaltă şi de joasă tensiune, aparate electro-casnice etc.), întreprinderi producătoare de utilaje pentru tele- şi radiocomunicaţii, întreprinderi producătoare de cabluri şi materiale electroizo-lante etc. /. e. joacă un rol important în asigurarea folosirii tehnicii noi, în crearea bazei tehnice-materiale a electrificării, în mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie, precum şi în creşterea nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii. în R.P.R., i. e., creată în anii puterii populare, cunoaşte o puternică dezvoltare, volumul producţiei globale fiind în 1963 de 20 de ori mai mare faţă de 1950. Printre principalele obiective ale i. e. se numără: uzinele „Electro-putere** Craiova, „Electronica** Bucureşti, întreprinderea „Elec-troaparataj** Bucureşti, Uzina de maşini electrice Bucureşti, „Electromagnetica**, întreprin-derea „Automatica**, „Electro-far**, Fabrica de cabluri şi materiale electroizolante Bucureşti etc. /. e. din ţara noastră produce motoare electrice de cele mai diferite tipuri şi puteri, transformatoare, locomotive diesel-electrice, echipament e-lectric pentru autocamioane şi tractoare, pentru troleibuze, a-cumulatoare şi pile electrice, aparataj de înaltă şi de joasă tensiune, materiale electroizo-lante, centrale telefonice, radioreceptoare, televizoare, elemente de automatizare, aparate electrice de uz casnic etc.
 —  Industria chimică, ramură a industriei grele, care prelucrează şi transformă cu ajutorul proceselor chimice fundamentale şi a operaţiilor fizico-meca-nice materiile prime naturale, produsele, subprodusele şi de-şeurile industriale şi agricole. Din i. c. fac parte: întreprinderile producătoare de acizi, baze*
INDUSTRIE
801
INDUSTRII
 INDICATORI SINTETICI PRIVIND DEZVOLTAREA INDUSTRIEI RRR.
                                        1938 mo    1955 1959 1963 
GREUTATEA SPECIFICA A INDUSTRIE/ IN     39,0 4-6,6 44,9 49,6      
PRODUSUL SOCIAL (Inprocente)                                      
GREUTATEA SPECIFICA A INDUSTRIE/IN      30,8 44,0  39,8 40,9 48,1 
VENITUL NAVON AL (în procente )                                   
DINAMICA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII PE UN        100   m    198  267  
MUNCITOR IN INDUSTRIE (în procente)                               
DINAMICA NUMĂRULUI MEDIU SCRIPTIC AL         100   m    158  206  
MUNCITORILOR ÎN INDUSTRIE (în procente)                           
 săruri anorganice etc.; i. îngrăşămintelor chimice; i. fibrelor şi firelor chimice; i. cauciucului sintetic; i. medicamentelor; i. coloranţilor etc., precum şi întreprinderile de prelucrare a cauciucului şi a maselor plastice. I. c. aduce o contribuţie importantă la valorificarea superioară a resurselor naturale, asigurînd o folosire raţională a unor materii prime (cărbune, produse petroliere, gaze naturale, sare, minereuri nemetalifere, lemn, stuf etc.) sau a unor subproduse (gu-droane de cocserie, gaze de rafinărie, zguri de cuptor înalt etc.). realizînd produse de mare valoare economică, lărgind substanţial baza de materii prime. /. c. are o deosebită importanţă pentru întreaga economie naţională, dezvoltarea ei permiţînd chimizarea producţiei în toate ramurile economiei, ca o cale a progresului tehnic contemporan. In R.P.R., încă de Ia începutul procesului de industrializare, s-a acordat o mare atenţie dezvoltării z. c. Ca urmare a investiţiilor însemnate alocate, vechile întreprinderi chimice au fost dezvoltate, re-utilate şi modernizate, s-au creat subramuri noi, ca: industria de îngrăşăminte chimice, industria fibrelor şi firelor sintetice, industria maselor plastice, industria cauciucului sintetic etc. Au fost construite numeroase o-biective ale i. c., înzestrate cu mijloace tehnice perfecţionate, printre care cele mai importante sînt: Combinatul chimic Victoria, Combinatul chimic Bor-zeşti, Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric Năvodari, Uzina de produse sodice Govora, Combinatul de îngrăşăminte azotoase Piatra-Neamţ, Combinatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti, Uzina de anvelope „Danubiana*4 Bucureşti, Uzinele de fibre sintetice Săvineşti, Fabrica de mase plastice Bucureşti, Fabrica de antibiotice Iaşi. Toate acestea au permis ca în anul 1963 să se obţină o producţie de 23 de ori mai mare decît în 1938. Congresul al III-lea al P.M.R. a atribuit dezvoltării i. c. un loc de prim ordin în cadrul planului de 6 ani. Dezvoltarea continuă în viitor a i. c.
a R.P.R. este legată de valorificarea superioară a unor importante resurse de materii prime de care dispunem prin chimizarea produselor petroliere şi a gazelor naturale, prin dezvoltarea producţiei de îngrăşăminte chimice, de mase plastice, de fire şi fibre sintetice, de cauciuc sintetic etc. în afară de obiectivele în curs de construcţie (combinatele chimice de la Craiova şi Turnu-Măgurele etc.), se vor construi noi unităţi de mare capacitate pentru producţia de îngrăşăminte, anti-dăuiiători şi alte produse cerute de aplicarea agrotehnicii moderne în agricultura noastră.
—   Industria extractivă a minereurilor nemetalijere şi industria produselor din substanţe a-brazive, ramură a industriei grele care extrage şi prepară mi-nereurile nemetalifere (azbest brut, mică, grafit, talc, feld-spat, baritină, bentonită, cao-lin etc.), prelucrează substanţele abrazive, transformîndu-le în produse ca: pietre de polizor, scule din substanţe abrazive artificiale, electrocorindon, e-lectrozi, praf de grafit etc. în R.P.R., producţia globală a acestei ramuri a crescut pînă în 1963 de 15 ori faţă de 1938.
—   Industria materialelor de construcţii, ramură a industriei grele care exploatează materiale şi materii prime pentru producţia materialelor de construcţii, transformîndu-le pe acestea din urmă într-o gamă largă de produse. /. m. de c. cuprinde întreprinderile pentru extracţia şi prelucrarea pietrei şi marmurii, precum şi întreprinderi care produc ciment, materiale şi obiecte de instalaţii, materiale refractare, lianţi (var, ipsos etc.), materiale de zidărie
şi învelitori (ţigle şi cărămizi ceramice, silico-calcare, carton asfaltat), materiale termo-, fono- şi hidroizolatoare (vată minerală, vată şi pînză de sticlă, plăci aglomerate din plută etc.), agregate uşoare, artificiale pentru betoane (argilă expandată, zgură granulată şi expandată, diatomit şi scorie bazaltică etc.), geamuri, marmură etc. Dezvoltarea i.m. de c. are o mare însemnătate pentru realizarea programului de investiţii. în R.P.R. au fost construite numeroase obiective ale acestei ramuri, printre care fabricile de ciment de la Bi-caz, Medgidia, întreprinderile de prefabricate din Bucureşti, Roman, Galaţi, Turda, Braşov, fabricile de ceramică de la Ţăndărei, Roman şi Piatra-Neamţ, întreprinderea materiale şi prefabricate de con-strucţie-Doaga, Fabrica de o-biecte sanitare din porţelan Mi-litari-Bucureşti, şi s-au dezvoltat considerabil şi reutilat fabricile vechi. în 1963 producţia globală a acestei ramuri era de
18  ori mai mare decît în 1938, producţia de ciment a sporit
de la 510 000 t la 4 369 300 t,
iar producţia de materiale de zidărie (fără elemente de construcţie din prefabricate de beton) de la 200 milioane bucăţi la 1 153 milioane bucăţi.
—   Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului, ramură a industriei care exploatează masa lemnoasă şi o prelucrează prin procedee mecanice şi chimice, producînd materii prime, semifabricate şi produse finite care se utilizează în toate ramurile economiei naţionale, precum şi bunuri de consum necesare populaţiei. Din această ramură rac parte întreprinderi pentru
 INDUSTRIE
 802
 INDUSTRIE
obţinerea şi selecţionarea masei lemnoase, fabrici de cherestea de placaj, de panel şi furnir, întreprinderi producătoare de plăci aglomerate din particule de lemn, de prefabricate din lemn pentru construcţii, de produse din lemn impregnat, întreprinderi producătoare de mobilă, de produse din lemn pentru uz casnic etc. In R.P.R. au fost luate un complex de măsuri pentru exploatarea raţională şi valorificarea complexă a masei lemnoase, pentru reorganizarea şi dezvoltarea industriei de prelucrare a lemnului. Au fost construite unităţi mari înzestrate cu tehnică mo-’ dernă pentru fabricarea plăcilor aglomerate din particule de lemn, a placajului, a mobilei etc., printre care cele mai importante sînt: complexele pentru industrializarea lemnului de la Brăila, Gălăuţaş, Tg.-Jiu, Suceava, Blaj, Gherla, Rîmnicu-Vîlcea, Piteşti, Comăneşti şi Pipera. Volumul producţiei a fost în 1963 de 5,3 ori mai mare decît în 1938. în cursul planului şesenal, gradul de valorificare a masei lemnoase va fi în 1965 cu 80% mai mare decît ^ în 1959. V. şi economie forestieră; lemn. — industria celulozei şi hîrtieif ramură a industriei grele care prelucrează pe cale chimică lemnul, stuful $i paiele, realizînd ca produse principale: celuloză, hîrtie, carton, mucava, precum şi amba-iaje din hîrtie şi carton. în R.P.R. a fost dezvoltată baza de materii prime a acestei ramuri prin valorificarea superioară a unor resurse naturale (stuf, paie); au fost construite obiective noi, cum sînt: Combinatul de celuloză şi hîrtie Brăila, Fabrica de celuloză Pa-ias, Combinatul de celuloză şi hîrtie Suceava etc.; au fost dezvoltate şi reutilate întreprinderile existente. în 1963 producţia globală era de peste 6,5 ori mai mare decît în 1938. — Industria sticlei, porţelanului şt faianţei, ramură industrială în care se produc atît mijloace de producţie (sticlă tehnică şi de ambalaj, geamuri trase, turnate şi speciale, articole tehnice şi sanitare din porţelan, semiporţelan şi faianţă) cît
şi bunuri de consum (sticlă şi obiecte de sticlă de menaj şi ambalaj, oglinzi, produse de uz casnic din porţelan, semiporţelan, faianţă şi ceramică). Materiile prime folosite sînt: nisip, caolin, sodă, feldspat etc. în anii construcţiei socialiste, capacitatea de producţie a acestei industrii a fost mult lărgită, ceea ce a făcut ca producţia ei să fie în 1963 de 12 ori mai mare decît cea din 1938. în această perioadă au fost construite întreprinderi noi, printre care Complexul de sticlărie şi faianţă Sighişoara, şi au fost reconstruite şi modernizate fabricile de sticlărie de la Azuga, Bucureşti, Pădurea Neagră, Tomeşti etc. — Industria textilă, ramură a industriei uşoare care prelucrează fibrele de origine animală şi vegetală, precum şi fibrele chimice (artificiale şi sintetice), transfor-mîndu-le în fire, ţesături, tricotaje, materiale textile neţesute, aţă, vatelină, dantele^ etc. şi produce o serie de articole tehnice. Din i. t. fac parte: întreprinderile pentru prelucrarea primară a bumbacului, inului, cînepei, iutei, lînii şi mătăsii naturale; industria bumbacului, industria lînii; industria mătăsii; industria inului, cînepei şi iutei; industria tricotajelor. Filaturile şi unităţile care fabrică articole tehnice şi de ambalaj se includ în grupa întreprinderilor producătoare de mijloace de producţie. /. #. asigură o parte însemnată a bunurilor de consum necesare populaţiei. în R.P.R., reconstrucţia socialistă a industriei textile s-a desfăşurat în direcţia comasării întreprinderilor, a specializării, reutilării şi modernizării lor, a ridicării nivelului tehnic al producţiei, a lichidării decalajului dintre filaturi şi ţesătorii etc. Pe lîngă dezvoltarea şi reutilarea întreprinderilor existente au fost construite obiective industriale noi, cum sînt:      Uzinele
textile „Moldova" Botoşani, o nouă secţie de ţesături sintetice la Ţesătoria de relon „Panduri" Bucureşti, Filatura de in şi cînepă Fălticeni, Ţesătoria de in „INTEX“-Păuleşti, Fabrica de tricotaje din bumbac „Moldova"-Iaşi etc. în 1963 valoarea producţiei i. t. a
fost de 5,5 ori mai mare decît în 1938. în aceeaşi perioadă, producţia ţesăturilor de bumbac şi tip bumbac a crescut de aproape 2,9 ori, a ţesăturilor de lînă şi tip lînă de peste 3 ori, a ţesăturilor de mătase şi tip mătase de peste 2,8 ori. în 1963 producţia tricotajelor de bumbac şi tip bumbac a crescut de 7,2 ori, iar a tricotajelor de lînă şi tip lînă de aproape 3 ori faţă de 1950. — Industria confecţiilor, ramură a industriei uşoare care produce îmbrăcăminte, lenjerie de corp şi casnică, precum şi alte confecţii destinate protecţiei muncii, folosind ţesături din fire naturale, din fire chimice (artificiale şi sintetice) şi mase plastice. în R.P.R. această ramură s-a dezvoltat rapid, producţia ei globală fiind în 1963 de 11 ori mai mare faţă de 1938. Principalul o-biectiv industrial nou construit din această ramură este Fabrica de confecţii şi tricotaje Bucureşti, care în 1963 dădea 19,2% din producţia globală a acestei ramuri. Au fost, de asemenea, reconstruite şi mult dezvoltate o serie de fabrici de confecţii la Satu-Mare, Cluj, Brăila, Iaşi, Curtea de Argeş, Tg.-Mureş, Arad etc.
—   Industria pielăriei, blănăriei şi încălţămintei, ramură a industriei uşoare care prelucrează îndeosebi pieile şi blănurile de animale, transformîndu-le în-tr-o gamă largă de produse, ca: îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de marochinărie, articole tehnice etc. Din această ramură fac parte: a) tăbăcăriile, întreprinderile producătoare de piele artificială şi întreprinderile producătoare de harnaşamente, cu-relărie, articole tehnice (a căror activitate se include în grupul de ramuri industriale producătoare de mijloace de producţie); b) întreprinderile pentru producţia de încălţăminte din piele, pînză, cauciuc, încălţăminte din înlocuitori de piele, întreprinderile producătoare de articole de voiaj şi marochinărie din orice materie primă, întreprinderile pentru prelucrarea blănurilor şi pieilor şi pentru producţia de îmbrăcăminte din piele şi blană (a căror activitate se include în producţia bunu-
 INDUSTRIE
803
INDY
rilor de consum). în ţara noastră, în anii puterii populare, această ramură a fost reorganizată. Pe lîngă reconstruirea şi dezvoltarea vechilor fabrici s-au creat noi unităţi de producţie, înzestrate cu mijloace tehnice moderne, printre care: unitatea nouă de tăbăcărie minerală de la Jilava, Combinatul de cauciuc jilava, noua secţie de talpă artificială de la Fabrica de pielărie şi încălţăminte „Dîmboviţa“-Bucu-reşti. Producţia globală a ramurii era în 1963 de 5,6 ori mai mare decît în 1938.
—    Industria alimentară, ramură a industriei producătoare de bunuri de consum care transformă materiile prime de origine vegetală şi animală furnizate de agricultură în produse necesare alimentaţiei populaţiei. /. a. are o structură complexă, incluzînd: abatoare şi întreprinderi producătoare de preparate de carne, întreprinderi pentru exploatarea peştelui, întreprinderi producătoare de lapte şi produse lactate, fabrici de uleiuri şi grăsimi vegetale, întreprinderi de panificaţie şi produse făinoase, fabrici de zahăr, de produse zaharoase şi produse de cofetărie, fabrici de conserve de carne, de peşte, de legume şi de fructe, fabrici de băuturi alcoolice şi bere, întreprinderi pentru extracţia sării, pentru fermentarea tutunului şi producţia produselor de tutun, antrepozite frigorifice etc. Creşterea producţiei i. a. are o mare însemnătate pentru ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Deşi este una dintre cele mai vechi ramuri ale industriei Romîniei, /. a. a cunoscut o dezvoltare impetuoasă abia în anii puterii populare. Au fost construite numeroase unităţi industriale, înzestrate cu tehnica modernă, cum sînt: fabricile de zahăr de la Bu-cecea şi Luduş, Combinatul zahăr şi ulei „Oltenia“-Podari, Fabrica de ulei Iaşi, Fabrica de conserve de legume şi fructe Tecuci, întreprinderea de mo-rărit, panificaţie „Dobrogea“-Constanţa, Fabrica de produse lactate Bucureşti, Secţia de cio-colată a întreprinderii industriale de stat Bucureşti—zaha-
roase etc., şi s-au reconstruit şi modernizat întreprinderile existente. Producţia i. ű. a fost în 1963 de 3,2 ori mai mare decît în 1938. în unele domenii producţia a sporit şi mai rapid. Astfel, comparativ cu 1938, în 1963 se produc de 33 de ori mai multe conserve de legume şi de 736 de ori mai multe conserve de fructe; de 8,1 ori mai mult unt, de 12 ori mai mult lapte (inclusiv lapte praf), de 8,8 ori mai multe conserve şi preparate de carne etc. în cursul planului de şase ani, i. a. va fi pusă pe o bază complet nouă, fiind înzestrată la nivelul tehnicii mondiale, cu un grad avansat de automatizare.
—   Industria poligrafică, ramură a industriei în care se realizează tipărirea de cărţi, ziare, reviste, reproduceri de artă, albume, hărţi geografice, produse de etichetaj etc. în i. p. se includ trei grupe mari de unităţi productive: întreprinderi poligrafice şi legătorii; întreprinderi producătoare de hîrtie de valoare, hărţi, partituri, cartele de perforat, materiale didactice, rechizite de birou şi şcolare din hîrtie; alte întreprinderi, ca zincografii, de multiplicare etc. în 1963 producţia i. p. era de peste 8 ori mai mare decît în 1938; numai sporul de producţie realizat în 1963 comparativ cu 1961 depăşeşte cu aproape 70% întreaga producţie a anului 1938. Un loc important în asigurarea producţiei poligrafice îl are Combinatul poligrafic „Casa Scînteii", construită în anii de democraţie populară.
—   Industria republicană, parte principală a industriei socialiste de stat a R.P.R., cuprinzînd întreprinderile industriale ale căror producţie şi legături de a-provizionare şi desfacere au un rol de mare importanţă în asigurarea necesităţilor dezvoltării întregii economii naţionale. întreprinderile aparţinînd i. r. sînt subordonate ministerelor şi organizaţiilor economice centrale. în 1963 întreprinderile industriale de subordonare republicană dădeau 90,6% din totalul producţiei industriale.
—   Industria locală, parte a industriei socialiste de stat a R.P.R., subordonată sfaturilor populare, care foloseşte
îndeosebi resursele locale de materii prime, vâlorificîndu-le raţional, şi produce în general obiecte pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei pe plan local. LV are o structură pe ramuri variată, în cadrul ei fiind reprezentată atît producţia de mijloace de producţie cît mai ales producţia bunurilor de consum (industria alimentară, a mobilei, confecţiilor, tricotajelor etc.). /. /. are un rol important în îmbunătăţirea deservirii populaţiei, contribuind la creşterea volumului şi sortimentelor producţiei industriale a ţării. în 1962 i. L dădea 5,9% din totalul producţiei industriale.
   industrie casnică, formă neevoluată a industriei, în care se prelucrează cu mijloace simple materiile prime în cadrul gospodăriei unde acestea se produc şi ale cărei produse se consumă îndeosebi de către aceeaşi gospodărie. La început a apărut în cadrul economiei naturale, avînd un caracter auxiliar şi fiind legată nemijlocit de agricultură. O dată cu dezvoltarea diviziunii sociale a muncii şi a schimbului, a început separarea diferitelor feluri de producţie industrială sub forma meşteşugurilor. în capitalism,
i. c. s-a transformat în cea mai mare parte în muncă capitalistă la domiciliu. Revoluţia socialistă înlătură forma capitalistă a i. c., micii producători fiind cuprinşi în cooperaţia meşteşugărească ca formă socialistă de economie.
   îndy [edi], Vincent d* (1851 — 1931), compozitor, or-ganist, dirijor, profesor şi muzicolog francez, elev al lui A. Marmontel, A. Lavignac şl C- Franck. Organist la început, s-a consacrat mai tîrziu compoziţiei şi activităţii pedagogice. Creaţia sa, influenţată de Wagner şi Franck, se caracterizează prin logica arhitecturii, împinsă uneori pînă la academism. Unele lucrări folosesc motive populare, iar altele vădesc influenţe mistice-religioase. A scris: opere („Fer-vaal“, „Străinul41), simfonii (printre care „Simfonia pe o temă de la munte"), poeme („Istar") etc. A lăsat de asemenea un „Tratat de compoziţie"..
INECUATIE
804
INFARCT
   inecuaţie (MAT.; azi rar întrebuinţat), inegalitate care conţine una sau mai multe variabile şi este adevărată numai pentru anumite valori date variabilelor (ex. inegalitatea x2 — 3x + 2 < 0 este o i. adevărată numai pentru valorile lui x cuprinse între 1 şi 2).
   inegalitate (MAT.) 1, Relaţie matematică între două elemente date a şi b, care arată că unul este mai mare sau mai mic decît celălalt ; se scrie sub forma a > b sau b < a, citindu-se „a mai mare decît b*\ în primul caz, şi „b mai mic decît a“ în al doilea. Această i. se numeşte uneori strictă. Dacă ea poate deveni eventual o egalitate, se notează „5^“ sau 2. Relaţie matematică care arată că două elemente a şi b nu sînt egale; se reprezintă prin simbolul grafic a b.
   inéi 1, (MAT.) Mulţime de elemente a, b, c, ... 6M pentru care sînt definite două legi de compoziţie (ex. adunarea şi înmulţirea), care satisfac următoarele axiome:       1) dacă a,
b €= Ai, atunci a + b = b -+* 4■ űEM (adunarea e comuta-tivă); 2) a, b, c £; M, atunci a + (b H- c) = (a + b) c (adunarea e asociativă); 3) există elementul 0 (element neutru al adunării), astfel încît a + 0 = = 0 + a = a; 4) fiecărui element a îi corespunde elementul —a, astfel că a + (—a) = = (—a) + a = 0; 5) dacă a, b £ M, atunci ab G M; 6) dacă a, b, c G M, atunci a'(b‘c) — (a*&)*c (înmulţirea e asociativă); 7) dacă a, b, c M, atunci a (b-{- c) — = ab-\-ac; (a+b) c = ac-\~bc (distributivitatea înmulţirii faţă de adunare)* Dacă există elementul 1 (element neutru al înmulţirii), astfel încît a-1 = 1 *a = a, se spune că i* are element unitate. I. se numeşte comutativ dacă înmulţirea este comutativă (ex.
i. numerelor întregi). 2. (ELT.) Inel de contact, inel de cupru sau de bronz aşezat pe un butuc electroizolant de pe arborele unei maşini electrice, în scopul realizării, prin intermediul periilor, a unei legături electrice între înfăşurarea de pe rotorul maşinii şi un circuit exterior. /. de c. sînt folosite la
maşinile sincrone pentru alimentarea în curent continuu a înfăşurării de excitaţie, la motoarele asincrone pentru legarea reosţatului de pornire sau al celui de reglaj etc. 3. Inele anuale a) (BOT.) Zone inelare concentrice, care se disting
Inele anuale (a)
într-o secţiune transversală făcută în tulpina sau rădăcina plantelor lemnoase din zona temperată. L a. corespund creşterilor anuale în grosime şi permit stabilirea vîrstei plantelor lemnoase, b) (ZOOL.) Stri-uri concentrice de pe solzii, vertebrele, otolitele şi spinii aripioarelor de la peşti. /. a. se disting prin transparenţă pe solzi, iar la celelalte organe pe secţiuni subţiri. în general, un inel reprezintă creşterea de un an. Studiul i. a. permite determinarea vîrstei peştilor.
   inerţie 1. (FIZ.) Proprietate a corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau de mişcare uniformă atît timp cît asupra lor nu acţionează vreo forţă, adică nu se găsesc în acţiune reciprocă cu alte corpuri. I. este o proprietate fundamentală a tuturor corpurilor. Principiul i., ca primul principiu al mecanicii, a fost formulat pentru prima oară de G. Galilei. 2. (CHIM.) Inerţie chimică, proprietate a unor elemente sau a unor substanţe de a nu reacţiona cu nici
o  substanţă sau de a reacţiona numai cu foarte puţine substanţe (ex. gazele rare, He, Ar, Ne, Kr etc.). 3. (MED.) Inerţie uterină, complicaţie hemoragică gravă la naştere, datorită insuficienţei muşchiului uterin de a se contracta şi retracta după dezlipirea şi expulzia placentei.
   inervaţie (FIZIOL.), ansamblul formaţiilor nervoase periferice, care constituie aparatul nervos al unui ţesut sau organ.
Cuprinde receptori, fibre .nervoase aferente (i. senzitivă), fibre nervoase eferente (i. motorie sau secretorie) şi, uneori, ganglioni nervoşi. Ex. i. digestivă, i. pulmonară etc.
   Ineu, localitate de tip urban în sudul regiunii Crişana, reşedinţă de raion. 7 510 loc. (1964). Industrie de interes local (prelucrarea lemnului, a-iimentară, reparaţii de maşini şi utilaj agricol). —Raionul /., raion administrativ, cu 65 960 loc. (1964). Economie agricolă: culturi cerealiere, viticultură şi pomicultură. Creşterea anima-lelor.^ Extracţia diatomitului (Minişul de Sus). Exploatări forestiere şi întreprinderi de prelucrare a lemnului.
   infanterie (MILIT.), una dintre armele de bază, caracterizată prin faptul că duce lupta pe jos. Este capabilă să lupte pe orice teren şi în orice condiţii de timp şi de anotimp. Constituie baza marilor unităţi de arme întrunite. Celelalte arme din compunerea acestora asigură acţiunile infanteriei. I. modernă posedă o mare putere de foc, mobilitate şi capacitate de manevră. — /. marină, trupe de i. din compunerea forţelor maritime militare, destinate să ducă lupta pe uscat în folosul nemijlocit al acestora.
—   I. moto, trupe de infanterie dotate cu autovehicule pentru transportul întregului personal şi al armamentului.
   infantilism (MED.), anomalie în dezvoltarea corporală şi psihică, caracterizată prin persistenţa, la vîrstă adultă, a unor caractere morfologice şi funcţionale caracteristice copilăriei şi cauzată, în general, de anumite leziuni congenitale sau dobîndite, ori de o anormală funcţionare a sistemului nervos şi a celui endocrin.
   infarct (lat. infarctus, de la infarcire „a umple, a astupa"; MED.), proces patologic caracterizat prin mortificarea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ ca urmare a astupării unei artere terminale printr-un embolus sau trombus. Se manifestă clinic prin durere şi tulburarea funcţiunilor organului interesat. Se întîlneşte cel mai frecvent în organe ca inima, rinichiul, splina, creierul, re-
 INFECŢIE
 805
inflamaţie
tina, intestinul. Cînd se produce în organe vitale, i. poate determina moartea. — /. miocardic, hemoragie produsă în muşchiul cardiac (miocard) în urma obliterării unei ramuri a arterei coronare printr-un trombus sau printr-un embolus. /. m. se manifestă clinic prin dureri precordiale foarte intense, asemănătoare celor din angina pectorală, scădere bruscă şi importantă a tensiunii arteriale, febră, transpiraţii reci, paloare, teamă de moarte iminentă etc. Boala se tratează prin repaus absolut la pat, anticoagulante, antibiotice etc.
    infâcţie 1. (MED.) Pătrundere în corp (pe cale respiratorie, digestivă, oculară etc.) a microorganismelor patogene şi reacţia ţesuturilor la această agresiune. Infecţia poate consta dintr-o stare de boală cu simptomatologie evidentă (boală in-fecţioasă declarată) sau dintr-o stare de boală inaparentă (sub-clinică), depistabilă numai prin metode de laborator. — /. aerogenâ, proces infecţios produs prin intermediul aerului contaminat cu microorganisme patogene (ex. rujeola). — L hidricâ, proces infecţios produs prin intermediul apei contaminate cu microorganisme patogene (ex. febra tifoidă). — /. de focar, infecţie cronică circumscrisă în interiorul unui ţesut sau organ (amigdală, ovar, dinte, sinus etc.), de unde microbii pătrund în sînge, de-terminînd îmbolnăvirea altor organe sau a întregului organism (ex. i. de f. în amigdală, care determină apariţia unei nefrite acute, a unei crize de reumatism poliarticular acut etc.). Sin. focar de infecţie.
 2,   (F1TOPAT.) Pătrundere a unui agent patogen în corpul plantei-gazdă; se poate face prin s t o m a t e, prin răni etc.
    Infeld, Leopold (n. 1898), fizician polonez; membru al Academiei Poloneze de Ştiinţe. A fost colaborator al lui Einstein. Are studii asupra relativităţii şi mecanicii cuantice. în 1934—1935, împreună cu N. Bohr, a elaborat o generalizare neliniară a electrodinamicii lui Maxwell. Op.pr.: „Evoluţia fizicii" (împreună cu A. Einstein, 1938).
   inferenţă (din lat. inferre „a duce, a introduce"; LOG.), operaţie logică de trecere de la un enunţ la altul, în care ultimul este dedus din primul. Orice raţionament este rezultatul unei i, fie de la general la particular, fie de la antecedent la consecvent, fie de la excluderea unui membru al disjuncţiei la afirmarea celuilalt etc.
   inférn (în mitologiile vechi), tărîm imaginar (ex. Hades în mitologia greacă) unde ar sălăşlui sufletele morţilor. în religia iudaică tîrzie şi în cea creştină, i. a devenit locul unde sufletele celor „păcătoşi" sînt supuse la chinuri veşnice (iad, gheenă). Printre operele literare care au evocat viziunea i.9 cea mai remarcabilă este „Divina comedie" a lui Dante.
   infestâţie (din lat. infestare „a ataca"; MED., MED, VET.), invadare a organismului cu paraziţi animali, fapt care provoacă, de obicei, apariţia unei stări patologice specifice.
   infiltrâţ (MED.), aglomerare nesistematizată de celule de acelaşi fel, care invadează un ţesut şi avînd altă natură decît acesta. Se întîlneşte ca reacţie de răspuns la factori diverşi (infecţioşi, traumatici, alergici etc.). —- /. tbc, leziune de început a tuberculozei secundare, datorită reactivării unor focare vechi de infecţie tuberculoasă sau localizării recente a unei noi infecţii exogene. Se manifestă clinic prin oboseală, slăbire, stare subfebrilă, transpiraţii, dispnee, tulburări digestive etc.
   infiltraţie 1. Fenomen de pătrundere şi de curgere a unui fluid printr-un material poros.
 1. apei în sol se produce sub influenţa gravitaţiei, a «'forţelor capilare şi a presiunii hidrostatice şi depinde de natura solului, de durata precipitaţiilor, de acoperirea solului cu vegetaţie etc. I. apei în sol are efecte dăunătoare asupra construcţiilor. Prin drenare, canale de scurgere, etanşări etc. se reduc acţiunile vătămătoare ale i.
 2, (MED.) Proces de acumulare într-un ţesut a unei substanţe străine (serozitate, sînge, puroi); stare patologică datorită acestui proces (ex. i. calcară, i. sanguină, i. seroasă etc.).
   infinit 1. (FILOZ.) Categorie care exprimă natura absolută a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitată în spaţiu şi în timp şi inepuizabilă pentru cunoaştere atît la scara macrocosmului cît şi la aceea a microcosmului. I. reprezintă cea mai generală caracteristică cantitativă a materiei; el include totodată diversitatea calitativă nesfîrşită a formelor concrete în care apare materia în mişcare. V. şi finit ş i i n f i-n i t. 2. (MAT.) a) Mărime variabilă care poate lua valori absolute mai mari decît orice mărime dată. Se mai numeşte inf init mare. — /. mic v. i n f i-n i t e z i m a 1. b) Regiune a spaţiului care conţine puncte avînd cel puţin una dintre coordonate infinită. V. şi serie.
   infinitezimal (MAT.) 1. Atribut al variabilelor care au ca limită zero. 2. Termen variabil care poate fi făcut mai mic în valoare absolută decît orice număr pozitiv dat. Sin. infinit mic.
   infinitiv (LINGV.), mod nepersonal, considerat de obicei drept forma-tip a verbului şi care denumeşte acţiunea respectivă ca atare, fără referire la nuanţele ei modale, temporale sau personale.
   infirmâre (DR.), desfiinţare a unui act (sau măsură) ca fiind nelegal sau netemeinic de către organul competent a exercita controlul (ex. i. mandatului de arestare).
   infirmitâte (MED.), defect fizic congenital sau dobîndit în urma unui accident, a unei boli (ex. orbire, surzenie etc.).
   infix, element fonetic (de obicei consoană) care se inserează în rădăcina unui cuvînt şi are o valoare morfologică. Astfel, prin inserarea lui n în rădăcina indo-europeană jug-(care apare în lat. jugum „jug") se formează tema jung- (care apare în lat. jungere „a uni").
   inflamabil (din lat. in „în" şi flamma „flacără"; FIZ.; despre corpuri), care se aprinde uşor. Corpurile i. conţin mai ales carbon şi hidrogen şi se oxidează uşor, cu degajare mare de căldură.
   inflamaţie (MED.), modalitate de reacţie a^organismului la un excitant chimic, microbian,
INFLAŢIE
 806
INFORMAŢIE
 electric etc. Se caracterizează clinic prin durere, căldură, tu-mefacţie şi roşeaţă, iar histolo-gic prin modificări sanguine localé şi modificări în permeabilitatea pereţilor vaselor mici, cu producere de exsudat. I. poate evolua în două sensuri: cînd mijloacele de apărare ale organismului depăşesc forţa a-gentului patogen, procesul inflamator dispare; invers, cînd agentul patogen învinge forţa de apărare a organismului, i. continuă fie localizîndu-se (abces, furuncul), fie generalizîn-du-se (septicemie).
   inflaţie (EC.; în capitalism), depreciere a banilor de hîrtie ca urmare a emiterii lor peste nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei mărfurilor, în legătură eu cheltuielile neproductive ale statului. Inflaţia este legată de folosirea banilor de hîrtie; monedele cu valoare integrală şi biletele de bancă convertibile nu sînt supuse inflaţiei, deoarece mecanismul punerii lor în circulaţie înlătură posibilitatea ruperii masei băneşti de volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor. I. se produce ca urmare a creşterii masei banilor de hîrtie, care aglomerează canalele circulaţiei mult mai repede decît producţia mărfurilor, sau în cazul unui volum constant al banilor de hîrtie, cînd se reduce volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor. I. duce la creşterea generală a preţurilor prin reducerea puterii de cumpărare a banilor, la scăderea veniturilor reale ale salariaţilor şi ale ţăranilor muncitori. Totodată, ea agravează crizele, slăbeşte sistemul bănesc şi de credit, are o influenţă negativă asupra finanţelor^ statului. în timpul perioadei inflaţioniste, marii capitalişti realizează profituri importante ca urmare a creşterii mult mai
rapide a preţurilor în comparaţie cu salariile. Statul burghez contemporan recurge tot mai des la emiterea banilor de hîrtie pentru a-şi acoperi deficitele bugetare. în unele ţări capitaliste se manifestă tendinţe inflaţioniste (Italia, Japonia ş.a.). în socialism, i. nu poate avea loc, deoarece necesarul de bani în circulaţie se stabileşte prin planul de casă, în strînsă^ legătură cu volumul producţiei şi al circulaţiei mărfurilor şi cu alţi indicatori economici prevăzuţi în planul de dezvoltare a economiei naţionale.
   inflexiune, punct de — (MAT.), punct al unei curbe cu tangentă şi curbură continue în care aceasta îşi schimbă sensul concavităţii.
   inflorescenţă (din lat. in-florescere „a înflori"; BOT.), ansamblul florilor dispuse în jurul unui lujer, într-un mod carac-
teristic pentru plantele care aparţin diferitelor familii. La graminee i. este un spic, la umbelifere umbelâ, la compozite calatidiu etc.
   influenţă v. gripă, influenţă electrostatică (FIZ.), fenomen constînd din redistribuirea sarcinilor elec-
trice pe suprafaţa unui conductor introdus într-un cîmp electric. Dacă se aduce un conductor în vecinătatea unui corp electrizat, sarcinile de semn opus celor ale corpului electrizat se concentrează pe porţiunea din suprafaţa conductorului învecinată cu corpul electrizat, iar sarcinile de acelaşi semn se concentrează pe porţiunea îndepărtată de corpul electrizat.
   influx nervos (FIZIOL.), propagarea undei de excitaţie în lungul fibrei nervoase. Prin unele fibre, i. n. circulă înspre corpul neuronului (i. n. centripet) ; în acest caz excitaţia merge de la receptor la centrul nervos. Prin alte fibre u n circulă de la corpul neuronului spre capătul fibrei (i. n. centrifug), în care caz excitaţia merge de la centrii nervoşi la organe, ţesuturi etc., provocînd modificarea funcţiunii lor. Viteza i. n. diferă în funcţie de specia dată şi de natura fibrei nervoase; la om, viteza i. n. variază între 1 şi 120 m/s.
   in~folio (expresie latină în-semnînd „în foaie"; Bl BL.) 1. Format al unei cărţi sau al unei file dintr-o carte în care coala de hîrtie este îndoită o dată, formînd 4 pagini. 2. Carte care are acest format.
   „Inf ormaţia Bucure ştiu-lui“, ziar al Comitetului orăşenesc Bucureşti al P.M.R. şi al Sfatului popular al oraşului Bucureşti. A fost înfiinţat în iulie 1953. Apare după-amiaza la Bucureşti şi are în special un caracter informativ.
   informâţie (TELEC.), noţiune din teoria informaţiei prin care se denumeşte fiecare dintre elementele noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri (comunicare verbală, text scris, mesaj, semnal de telecomunicaţii, grup de imagini etc.) cu ajutorul cărora se comunică date relative la anumite evenimente, situaţii, stări, acţiuni etc. înainte de recepţionarea (perceperea) i., există virtual o anumită diversitate (nedeterminare) în privinţa realizării unui eveniment, a unei stări etc. (de ex. înainte de efectuarea unui experiment cu mai multe rezultate posibile, cercetătorul
Inflorescenţe
1 — racem simplu (la mălin); 2— spic compus (la pir); 3 — umbelă compusă (la morcov); 4 — corimb (la vişin turcesc); 5 — capitul (la trifoi); 6 — calatidiu (la margaretă); 7— racem compus (la liliac); 8 — ament (la alun); 9 — dihaziu (la cornuţ); 10 — cimă unipară (la tătăneasă)
INFRACŢIUNE
807
INFRAROŞU
nu cunoaşte care dintre ele se va realiza). După primirea i., nedeterminarea este într-o anumită măsură înlăturată (după primirea L relative la rezultatele unui experiment, din diversitatea rezultatelor posibile se reţin numai cele realizate în experiment). Mărimea care caracterizează înlăturarea nedeterminării prin transmiterea (respectiv recepţionarea) unui mesaj se numeşte, în teoria i., cantitate de informaţie. Cantitatea de i.,      /  (definită în
1928 de R. Hartley), conţinută întrun mesaj are expresia:
I  — — log2 P, unde t reprezintă probabilitatea de apariţie a mesajului transmis, respectiv recepţionat, în mulţimea mesajelor posibile. Se operează cu logaritmul probabilităţii, fiindcă astfel cantitatea de informaţie are proprietatea de aditivitate şi se alege baza 2, pentru a se exprima c. de i. în unităţi binare de^ i., numite biţi.
   infracţiune (lat. infradio „distrugere"; DR.), faptă socialmente, periculoasă prevăzută şi pedepsită de legea penală şi săvîrşită cu vinovăţie. în orînduirea socialistă este considerată faptă socialmente periculoasă orice acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva acestei o-rînduiri sau împotriva ordinii sale de drept. L sînt prevăzute în legea penală, care stabileşte pedeapsa pentru fiecare dintre ele (principiul legalităţii). Fiecare L_yatămă sau pune în primejdie anumite relaţii sociale, legate de diferite valori sociale, pe care ordinea de drept socialistă le apără (securitatea statului, viaţa, sănătatea, libertatea cetăţenilor, avutul obştesc, proprietatea personală etc.). Aceste relaţii şi valori constituie obiectul ocrotirii penale în raport cu infracţiunile corespunzătoare. în dreptul socialist, i. nu poate fi săvîrşită decît de o persoană fizică (infractorul), care poate fi deci subiect al acesteia. — /. flagrantă, infracţiune descoperită în timpul săvîrşirii sale sau imediat după aceasta. /. /. se urmăreşte şi se judecă, de regulă, potrivit unei proceduri urgente. Sin. flagrant delict. — Infracţiuni contra avutului obştesc (în dreptul R.P.R.), infracţiuni îndreptate
împotriva relaţiilor sociale de ordin patrimonial, privitoare la bunurile care formează avutul obştesc sau care sînt incluse în gestionarea acestui avut (ex. delapidare, furt, tîlhărie, abuz de încredere, înşelăciune etc., săvîrşite în paguba avutului obştesc). Pedeapsa pentru aceste infracţiuni este stabilită în raport cu valoarea pagubei pricinuite. Sancţionarea în mod ferm şi la timp a delapidatorilor, a hoţilor şi a tuturor celor care caută să-şi creeze o existenţă fără muncă contribuie la prevenirea i. c. a. o. şi de aceea constituie o îndatorire legală, permanentă şi deosebit de importantă a tuturor organelor noastre judiciare. — Infracţiuni economice (în dreptul R.P.R.), infracţiuni prin care se încalcă anumite reguli, prevăzute în legi, decrete sau hotărîri ale Consiliului de Miniştri, privitoare la producţia şi circulaţia mărfurilor, la regimul preţurilor şi beneficiilor sau la alte activităţi legate de sistemul economic al R.P.R. (ex. neexecuta-rea cu rea-credinţă a obligaţiilor decurgînd din contractele încheiate cu organizaţii socialiste, specula, înşelarea la măsurătoare, falsificarea ori substituirea mărfurilor sau produ-selori contrabanda calificată).
—   Infracţiuni contra protecţiei muncii (în dreptul R.P.R,), infracţiuni prin care se încalcă îndatoririle legale privind securitatea persoanelor la locul de muncă şi realizarea dreptului la muncă. Ele se săvîrşesc prin nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la protecţia muncii şi tehnica securităţii, refuzul nejusţificat de a primi la lucru pe cei repartizaţi în mod legal, refuzul primirii femeilor la lucru pe motiv de graviditate sau de maternitate ori micşorarea salariului lor pentru acelaşi motiv. — Infracţiuni contra ordinii obşteşti (în dreptul R.P.R.), infracţiuni prin care se încalcă anumite reguli de convieţuire socialistă, care stabilesc modul de comportare al oamenilor în raporturile lor reciproce potrivit principiilor moralei socialiste (ex. huliganismul).
   inframicróbi, vieţuitoarele cele mai primitive, care stau ta limita dintre materia vie şi
nevie. Au dimensiuni foarte mici (de la 8—10 mţi. pînă la 250—500 mţx, datorită cărui fapt străbat filtrele bacteriene cele mai fine) şi nu pot fi cultivate decît pe celule vii.
I.  sînt paraziţi obligatorii în celula vie, la animale, plante saii microorganisme; prezenţa anumitor i. în organismul animal sau vegetal determină apariţia a diferite boli. Despre natura inframicrobilor nu există încă date certe. Ei sînt consideraţi de către unii biologi ca microbi degeneraţi datorită parazitismului, de către alţii ca forme necelulare de viaţă sau ca substanţe nevii de tipul fermenţilor autocataliza-tori, lipsite de metabolism pro-priu. Din grupul i. fac parte virusurile propriu-zise, bacte-riofagii, pararickettsiile şi ric-kettsiile.
   inframicrobiologie, disciplină biologică al cărei obiect îi formează studiul inframicrobilor. Partea generală a i. studiază natura virusurilor, constituţia lor chimică, proprietăţile fizice, dezvoltarea şi înmulţirea, clasificarea lor etc. Partea speciâlă Hescrie bolile provocate de virusuri (la plante, la animale şi la om), indică metode de diagnostic, de combatere şi de cultură, urmăreşte căile de răspîndire a virusurilor etc., prezentînd de aceea un deosebit interes pentru medicină şi fitopatologie. Un capitol deosebit de important al i. îl formează studiul bacteriofagilor. în ţara noastră, i* s-a dezvoltat pe baza lucrărilor lui V. Babeş, C. Levaditi, acad. Şt. S. Ni-colau.
   infraroşu (FIZ.), domeniu de radiaţii electromagnetice invizibile, cu lungimi de undă cuprinse aproximativ între
0,75 şi 500 jx (1 pt.=0,0001 cm),
intermediare ca lungime de undă între lumina vizibilă şi microundele radioelectrice. —> Radiaţii infraroşii, radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă mai mari decît lungimea de undă a radiaţiilor roşii. R. i. sînt absorbite selectiv de toate materialele. R. i. produc în substanţe o serie de efecte care pot fi întrebuinţate pentru observarea şi măsurarea radia-
INFRASTRUCTURĂ
808
INGAMBAMENT
diferite ramuri, ca prelucrarea metalelor şi a maselor plastice, creşterea cristalelor artificiale, obţinerea de diferiţi compuşi chimici, în petrochimie, în tipografie etc. jR. t. produse de lămpi speciale sînt larg folosite în industrie pentru uscarea suprafeţelor lăcuite şi vopsite, a materialelor textile, a hîrtiei, a lemnului, a materialelor ceramice, a miezurilor în turnătorii, a produselor de panificaţie, fructelor, lacurilor protectoare, la fabricarea oglinzilor, a tutunului şi ţigărilor etc.
   infrastructură 1. (CONSTR.)
a)  Ansamblul lucrărilor sau al elementelor care susţin partea utilă a unei construcţii, o leagă de teren şi transmit acestuia forţele care încarcă construcţia.
b)  Orice element sau* ansamblu de elemente de construcţie, care se găseşte sub planul de rezemare al unui alt element, de rezistenţă, dintr-o construcţie. 2. (DRUM., C.F.) /n-
                                                                       Infuzori
                                         / — Paramoecium caudatum; 2 — Vorticeîla; 3 — Stylo-ntjchia mytilus; 4 — Balantidium coli; 5 — Opalina rana~ rum; 6— Ichthyophthirius multifilis (1—3: infuzorii libere; 4—6: infuzorii parazite)
ţiilor respective: producerea de tensiuni electromotoare într-un termocuplu, modificarea rezistenţei electrice a metalelor şi semiconductoarelor^ modificarea structurii electronice a unor materiale (efect fotoelectric intern, efect fotorezistiv) etc. R. i. pot fi emise şi absorbite de corpuri în orice stare de agregare; în spectre apar bande de absorbţie ale substanţelor moleculare şi cristaline cu poziţii şi structură caracteristice pentru o substanţă dată şi pentru condiţiile fizice în care se găseşte. Aceasta face ca spectroscopia în infraroşu să dea informaţii preţioase asupra naturii substanţei, structurii sau condiţiilor fizice în care se găseşte. Avînd lungimi de undă mai mari decît ale radiaţiilor vizibile, r. i. pătrund uşor prin atmosferă şi permit obţinerea de fotografii clare ale obiectelor îndepărtate chiar cînd vizibilitatea atmosferei este redusă, de unde aplicaţiile la fotografierea terestră şi la aerofotografie. Fotografia în infraroşu poate scoate la iveală detalii inobservabile la lumina obişnuită, ca scrierile şterse de pe documente, urmele unor iritaţii mai vechi de pe pielea unui bolnav, sistemul vaselor de sînge superficiale etc., fiind folosită în paleontologie, arheologie, medicină, criminalistică etc. O serie de stele sau nebuloase mai puţin calde şi deci cu emisiune prea slabă în vizibil pentru a putea fi observate, sînt puse uşor în evidenţă prin fotografierea cu plăci sensibile la infraroşu. Imaginile în i. ale obiectelor se pot observa cu ochiul liber prin folosirea unor converti-zoare de imagini, care transformă radiaţia infraroşie în lumină vizibilă. Convertizoarele de imagini asociate cu reflectoare pentru infraroşu şi-au găsit utilizare în tehnica militară pentru vederea în întuneric, la navigaţia nocturnă pentru ocolirea obstacolelor, în medicină pentru examinarea fundului o-chiului, la semnalizări ş.a. Ana-lizorii, radiometrele şi pirome-trele cu r.i. şi cu răspuns rapid, Utilizate în industrie, permit obţinerea unui control continuu al procesului de producţie şi dau posibilitatea automatizării în
frastructura căii, ansamblul lucrărilor sau al elementelor de construcţie care susţin platforma (suprastructura) unei căi de comunicaţie, o leagă de teren şi transmit acestuia toate încărcările. /. c. este compusă din lucrări de terasamente (ramblee sau deblee), lucrări de artă (poduri, podeţe, viaducte, pasaje, tunele), lucrări de consolidare (ziduri de sprijin, pereuri, drenuri) etc. 3« (AV.) Totalitatea instalaţiilor de la sol sau de pe suprafeţele de apă, necesare atît pentru decolarea şi aterizarea sau ame-
rizarea aeronavelor cît şi pentru depozitarea şi întreţinerea acestora. Infrastructura cuprinde hangare, piste, balize, faruri, instalaţii radiogoniome-trice etc.
   infrasúnet (FIZ.), vibraţie mecanică a unui mediu, cu o frecvenţă mai mică de 16 Hz (cea mai joasă frecvenţă audibilă). I. pot fi semnalate de simţul tactil sau cu ajutorul unor captoare de vibraţii.
   infundibul (ANAT.), canal în formă de pîlnie. Ex. infundibul hipotalamic, infundibul pulmonar, infundibul crural.
   infuzie (FARM.), soluţie extractivă apoasă obţinută prin opărirea cu apă fiartă a produselor vegetale, în scopul extragerii principiilor active din acestea (ex. i. de tei, i. de mentă, i. de foi de digitală etc.).
   infuzóri (ZOOL.), clasă de protozoare care au corpul acoperit de cili cu ajutorul cărora se deplasează; apar în mare cantitate în infuzii de fîn. Cei mai mulţi in-fuzori au două nuclee, unul mare (macronucleul) şi altul mic (micronucleul). Reproducerea se face sau asexuat (prin diviziune), sau sexuat. Procesul sexual este legat la in-fuzori de fenomenul de unire temporară în perechi, numită con-jugare, prin care se produc o serie de modificări mai ales ale micronucleului, în condiţii de viaţă neprielnice, infuzorii se învelesc cu o membrană rezistentă (se închistează), putînd astfel supravieţui la uscăciune, temperaturi joase etc. Trăiesc libere (ex. Paramoecium, Vorticeîla, Stylonychia etc.) sau parazite; în acest caz produc îmbolnăviri la om şi la animale (ex, Balantidium, Ichthyophthirius, Chilodon, Opalina etc.). Sin. ciliate.
   ingambamént (ŞTJL*), procedeu poetic potrivit căruia o parte a unei fraze sau pro-
INGESTIE
809
 INIMĂ
 poziţii dintr-un vers se continuă în versul următor. Elementele de frază trecute în acest vers se numesc rejet Deplasarea e cerută uneori de necesităţi prozodice, alteori de dorinţa de a reliefa mai puternic unele cuvinte. Condamnat de unii reprezentanţi ai clasicismului, i. a cunoscut o relativă înflorire în epocile următoare (mai ales în romantism). É des utilizat în poezia modernă (ex. „Nu te supăra că nu mă/ Culc aşa curînd în humă**. M. Beniuc).
   in gest ie (din lat. ingestio „împingere**; FIZIOL.), introducere în organism pe cale bucală a alimentelor şi a unor substanţe (ex. medicamente).
   ingrediént (lat. ingredi „a intra**; TEHN.), substanţă sau material care intră în mod accesoriu în componenţa unui produs pentru a-i da anumite calităţi. In industria cauciucului se folosesc negrul de fum, silicatul de calciu, car-bonatul de magneziu etc. în scopul măririi rezistenţei la uzură, la rupere şi la sfîşiere. In industria alimentară, la producerea alimentelor se utilizează ca i. diferite mirodenii, substanţe aromate, sare etc.; la fabricarea băuturilor se utilizează uleiuri eterice, esenţe, plante macerate, coloranţi, zahăr etc.
   Ingres [egr], Jean Auguste Dominique (î 780—Î867), pictor, desenator şi gravor francez, elev al lui J. L. David. Conducător al celei de-a doua generaţii de neoclasici. A lucrat şi în Italia. I. a pictat compoziţii pe teme mitologice, religioase şi istorice („Edip şi sfinxul**, 1808; „Iupiter şi Thetis**, 1811; „Legămîn-tul lui Ludovic al XIII-lea*4, 1824; „Apoteoza lui Homer*4, 1827 ş.a.) şi nuduri („Marea odaliscă**, 1814; „Izvorul**, 1856) într-un colorit asemănător celui al pictorilor italieni care l-au precedat pe Rafael. Printre cele mai valoroase lucrări ale sale sînt portretele pictate (Portretele domnului, doamnei şi domnişoarei Riviére, 1805; „Frumoasa Zé-lie“, 1806; „Portretul pictorului Granet, tînăr“, 1827; „Portretul lui L.F. Bertin**, 1832)
  sau desenate („Paganini**, 1815; „Familia Stâmaty**, 1818 ş.a.), care se remarcă printr-o deosebită forţă realistă a tipizării.
J.A.D. Ingres
Strălucit desenator, I. a practicat un desen sobru, precis şi suplu, în care fiecare trăsătură serveşte relevării unei nuanţe, a unei expresii.
   inhalatór (AV.)f aparat care furnizează piloţilor de avioane o cantitate de oxigen convenabil dozată în timpul zborului la înălţimi mari, unde presiunea scăzută a aerului nu asigură respiraţia normală.
   inhalâţie (MED.), absorbţie pe căile respiratorii a unor gaze, vapori sau lichide. Ex.
1.  de substanţe medicamentoase în tratamentul sinuzitei.
   inhibitor (din lat. inhibiius „reţinut, oprit**) 1.(CHIM.)Substanţă care, adăugată în mici cantităţi unui sistem în reacţie, poate încetini sau chiar împiedica reacţia chimică. Adesea se adaugă pentru conservarea unor substanţe chimice capabile să reacţioneze în timp. Ex. hidrochinona, nitroderivaţii a-romatici, diverse chinone etc.
—   /. de oxidare v. antioxidant.
2.  (FITOPAT.) Preparat sau tratament care frînează sau împiedică un proces fiziologic, dezvoltarea unui agent patogen etc.
   inhibiţie 1. (PS1HOL.) Proces fundamental al activităţii nervoase, care se manifestă prin diminuarea, frînarea sau suprimarea procesului opus, al excitaţiei. I.P. Pavlov şi colaboratorii săi au studiat diferitele modalităţi de manifestare a i. în cadrul activităţii emisferelor cerebrale, stabilind două categorii de i.:
necondiţionată şi condiţionată. /. necondiţionată este şi ea de mai multe feluri: L prin inducţie negativă, care se produce simultan cu un proces de excitaţie sau după él; un caz particular al acesteia este i. externă, determinată de ciocnirea dintre doi sau mai mulţi excitanţi şi avînd la bază reflexul de orientare; i. supraliminară (sau de protecţie), care se produce atunci cînd excitantul este prea puternic, intensitatea sau durata lui depăşind o anumită limită. /. condiţionată prezintă, la rîn-dul ei, următoarele forme: i. de stingere, care se produce în urma neasocierii şucqeşive a excitantului condiţionat cu cel necondiţionat; i. de diferenţiere, care se manifestă prin reacţii diferite la doi excitanţi, unul dintre aceştia fiijid asociat cu excitantul necondiţionat, iar celalalt nu; i. de înttrziere, care se produce în urma asocierii stimulului condiţionat cu un stimul necondiţionat, prezentat după un anumit interval de timp. I. P. Pavlov a arătat că o manifestare a i. este şi somnul, care se produce cînd i. iradiază, generalizîndu-se în emisferele cerebrale şi coborînd şi în etajele subcorticale. Cercetările recente au evidenţiat anumite procese specifice bioelectrice şi biochimice care corespund fenomenelor de i. 2. (CHIM.) Fenomen de oprire sau de încetinire a unei reacţii chimice cu ajutorul inhibitorilor.
   inimă 1. (ANAT.) Organ central, musculos, al aparatului circulator, care are rolul de a asigura, prin contracţiile sale ritmice, circulaţia sîngelui în organism. Apare la unele nevertebrate (viermi, moluşte, ar-tropode) şi există ia toate vertebratele. în forma sa cea mai simplă, i. se află la viermii anelizi, fiind reprezentată printr-un vas (tub) pulsator în sens antero-posterior, situat dorsal. La vertebrate, structura anatomică a i. diferă de la un grup de animale la altul, corespunzător treptei de evoluţie a acestora. Astfel există i. bicamerală (la ciclostomi şi peşti, în afară de dipnoi), i. tricamerală (la am-fibieni şi la majoritatea reptile?
INIMĂ
810
 ÎNJECTOR
a schimbătorilor de cale şi avînd ^ rolul de a ghida roţile materialului rulant* Este alcătuit dintr-o piesă metalică ascuţită, numită vîrful inimii,
            Inima Ia animalele vertebrate / — Ia peşti; 2 — la amfibieni; 3 — la reptile; 4 — la crocodilieni; 5 — la păsări; 6 şi 7 — inima de om (6 — faţa anterioară; 7 — în secţiune)
lor) şi i. tetracamerală (ta cro~ codilieni, păsări şi mamifere). La om, inima este situată ^ în partea stîngă a cutiei]toracice, între cei doi plămîni. Comunicaţia auriculo-ventricu-lară se face prin orificii prevăzute ^ cu valvule (valvula mitrală pentru i. stîngă şi valvula tri-cuspidă pentru i. dreaptă). Peretele i, este constituit din trei straturi: intern (endocqrd), mijlociu muscular / mto-card) şi extern seros (epi-card), învelit, la rîndul său, în pericard. I. are
o   cii'culaţie şi o iner-vaţie proprii, asigurate prin vasele coronariene şi sistemul nervos nodal cardiac. Prin funcţiunea sa de pompă aspiratoare-respingătoare, in i ma asigură circulaţia sanguină a întregului organism şi, prin aceasta, deservirea organismului cu substanţele nutritive necesare, precum şi eliminarea deşeurilor provenite din metabolismul tisular. Prin contracţii şi relaxări ritmice (sistole şi diastole), sîngele este pompat din inima stîngă prin aortă în marea circulaţie şi se reîntoarce prin venele cave în i. dreaptă. De aici trece la plămîni, de unde se întoarce oxigenat în 1. stîngă, pentru a reîncepe circuitul. Sin. cord. 2. (HORT.) Inima fructului, fructul pro-priu-zis la unii pomi fructiferi, format din cinci loji (camere seminale) şi pulpa dintre ele; este separat de restul pulpei prin fascicule de vase (la mere) sau prin straturi de celule pietroase (sclereide), mai subţiri (la pere) sau mai groase (la gutui).
3.  (TEHN.) a) Piesă sau organ de maşină cu forma asemănătoare unei inimi (ex. h de antrenare a unor piese la strung), b) Element sau parte componentă a unui organ de maşini, care ocupă un ioc central în organul respectiv (ex. i. de cablu reprezintă fasciculul central în jurul căruia sînt înfăşurate toroanele). 4. (C.F.) Inimă de încrucişare, subansamblu metalic folosit în construcţia traversărilor de căi ferate şi
avînd lateral două şine îndoite, numite labe de iepure. După unghiul de intersecţie sau de ramificare a celor două căi ferate se deosebesc: i. ascuţite, i. obtuze şi i. drepte (perpendiculare).
   inión (ANTROP.), proeminenţa externă a osului occipital, folosită drept punct de reper în antropologie.
   iniţială absolută (despre poziţia unui sunet sau a unei silabe), care se află la începutul primului cuvînt din frază sau din propoziţie după o pauză mai mare (marcată în scris prin punct sau punct şi virgulă).
   iniţiator (chim.) v. promotor.
   injectare (TEHN.), introducere sub presiune a unui fluid într-un spaţiu, de obicei închis (cilindrul unui motor cu ardere internă, focarul unui cazan etc.) sau în masa unui material (sol, lemn etc.), în diferite ^ scopuri, ca: arderea fluidului, transformarea sau îmbunătăţirea unor proprietăţi ale materialelor în care se introduce fluidul etc. De exemplu: i. combustibilului în cilindrii motorului, în focarele caza-nelor etc., i. substanţelor hidrofuge (lapte de ciment, e-mulsie de bitum etc.) în fundaţiile unor construcţii, i. unor
substanţe insecticide sau fungicide în lemn pentru protecţia acestuia etc.
   injectór (TEHN.), aparat sau dispozitiv care serveşte la injectarea unui fluid, la alimentarea cu apă a cazanelor de abur sau la dirijarea şi reglarea debitului de apă la unele turbine hidraulice. După. natura fluidului, se deosebesc: i. de combustibil; i. de apă; i. de insecticide etc. — /. de combustibil a) Injector care serveşte la introducerea şi la pulverizarea combustibilului în camera de ardere, în cilindrul sau în conducta de aspiraţie a unui motor cu ardere internă. Se deosebesc i. mecanice şi i. pneumatice (v. şi injecţie de c o m b u s t i b i I). b) In-jector care serveşte la amestecarea, în vederea arderii, a unui combustibil lichid, gazos sau solid pulverizat cu o parte sau cu întreaga cantitate de aer necesar şi la suflarea acestui amestec într-un focar. Se deosebesc: i. pentru combustibil lichid, i. pentru corn-
/ — corpul injectorului; 2— pulveri-zator; 3 — acul pul ver iz a torului; 4 arc elicoidal; 5— tijă; 6 — şurub de reglare; 7 — corpul filtrului; 8 — filtru ; 9    10 — canale; 11 — piuliţă; 12 —
                                            contrapiuliţă; 13 — piuliţa pulveriza-torului
bustibil gazos, i. pentru cărbune pulverizat, i. combinate.
—   /. de apă a) Aparat care serveşte la alimentarea cu apă a cazanelor de abur, folosind aburul ca agent motor. Apa antrenată de abur într-un ejector se amestecă cu aburul care condensează, iar amestecul trece apoi prin-
 INJECŢIE
811
INOCENŢII)
tr-un ajutaj divergent în care presiunea creşte la o valoare mai mare decît presiunea din cazan. Se întrebuinţează la cazane stabile mici şi la cazane de locomotivă, b) Aparat care serveşte la dirijarea şi la reglarea debitului de apă la turbinele Pelton. Se montează la capătul conductei de aducţie şi are formă de cot, iar la capăt are un ajutaj şi un ac de reglare în formă de bulb.
   injecţie 1. (TEHN.) Procesul de introducere sub presiune a unui fluid într-un spaţiu, într-un material etc. — L de combustibil a) Introducere forţată a combustibilului fie în camera de ardere a unui motor diesel sau semidiesel, fie în cilindrul sau în conducta de aspiraţie a unui motor cu electroaprindere, în scopul formării amestecului combustibil, necesar funcţionării motorului. /. de c. este realizată de un ansamblu de organe, care constituie instalaţia de alimentare; cele mai importante organe sînt pompa de injecţie şi injectorul. La motoarele cu electroaprindere, i. de c. se execută fie în mod continuu în conducta de admisie, fie discontinuu în interiorul cilindrului, în timpul aspiraţiei sau la începutul cursei de compresie. La motoarele diesel, i. de c. se face la finele compresiei, cu avans faţă de punctul mort interior; la aceste motoare, după procedeul prin care se realizează introducerea combustibilului în camera de ardere, se deosebesc: injecţia mecanică şi injecţia pneumatică.
I. mecanică, utilizată la marea majoritate a motoarelor diesel, se realizează prin comprimarea mecanică a combustibilului cu ajutorul pompei de injecţie; pulverizarea combustibilului introdus în camera de ardere se produce datorită trecerii acestuia, sub presiune ridicată, prin orificiile injectorului. Injecţia pneumatică constă în introducerea combustibilului în camera de ardere cu ajutorul unui curent de aer comprimat ia 60—80 at; în prezent este foarte rar utilizată (ex. la unele motoare mari stabile şi navale cu turaţie redusă). La motoarele diesel, i. poate fi
directă sau indirectă. I. directă se realizează în camera de ardere principală, amenajată în cilindrul motorului. L este indirectă cînd combustibilul se introduce într-o cameră separată de ardere, legată de camera principală din cilindru prin unul sau mai multe ori-ficii. b) Introducere sub presiune în focare a combustibililor lichizi grei (păcură, gu-droane, reziduuri de cracare) în stare pulverizată, pentru a se forma un amestec cît mai omogen aer-combustibil, care să asigure buna desfăşurare a procesului de ardere. L se efectuează cu injectoare cu presiune ori cu pulverizatoare cu centrifugare. 2. (EXPL. PETR.) Injecţie de fluid, introducere sub presiune a unui fluid (apă sau gaze) într-un zăcă-mînt de ţiţei, în scopul îmbunătăţirii exploatării acestuia, prin menţinerea sau refacerea presiunii zăcămîntului sau prin spălarea şi antrenarea ţiţeiului de către fluidul injectat. Se deosebesc: i. de /.extracontu-rală (introducerea apei sau injectarea gazelor în zone exterioare zonei petrolifere pro-priu-zise)şii. def. intraconturală (introducerea apei sau a gazelor în zona petroliferă a zăcămîntului). Pentru injecţie se poate folosi apă dulce de la suprafaţă sau din straturile acvifere subterane, apă sărată din mare sau din lacuri sărate şi apă din zăcămintele petrolifere. Gazele folosite pentru injecţie sînt în general gazele de sondă şi, mai rar, aerul; în ultimul timp, pentru spălarea zăcămintelor de ţiţei se injectează gaze petroliere lichefiate (propán, izobutan etc,).
3,  (MED.) Introducere de medicamente în stare lichidă în ţesuturile şi umorile organismului cu ajutorul unui ac permeabil şi al unei seringi. Introducerea se face pe cale in-travenoasă, intraarterială, in-tramuscuîară, subcutană, intra-rahidiană etc.
   injurie (în dreptul R.P.R.), infracţiune constînd în atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau acte care, fără a cuprinde imputarea vreunei fapte determinate, sînt
jignitoare sau expun la batjocură (v. şi c a 1 o m n i e).
—   I. rasială, infracţiune care constă în atingerea adusă, prin orice mijloace, prestigiului sau demnităţii unei minorităţi naţionale sau unei persoane, pe motiv de rasă, limbă, cult sau religie.
   Inkey [închei], Béla (1847— 1921), geolog maghiar. In principala sa lucrare, „Condiţiile geologice şi miniere de la Săcărîmb" (1885), descrie ză-cămîntul aurifer de aici, iar în „Munţii ardeleni dintre defileul Oltului şi Porţile de Fier" (1889) se ocupă de geologia Carpaţilor Meridionali din această regiune.
   Inn, rîu în Europa centrală (5 î0 km lungime). Izvorăşte din Alpi, străbate Elveţia, Austria şi R. F. Germană şi se varsă în Dunăre, lîngă oraşul Pas-sau. Este ^ navigabil pe cursul inferior şi are resurse hidroenergetice bogate.
   Innsbruck, oraş în partea de vest a Austriei, în Tirol, situat pe rîul Inn. 100 700 loc. (1961). Nod feroviar şi rutier la intersecţia căilor de comunicaţie din Italia spre R.F. Germană şi din Elveţia spre partea de est a Austriei. Are întreprinderi textile, de pielărie şi încălţăminte, constructoare de maşini şi alimentare. Vechi centru cultural, cu o universitate din sec. al XVII-lea, muzee, monumente istorice şi arhitectonice. Centru turistic şi pentru sporturile de iarnă.
   Inocenţiu, nume purtat de mai mulţi papi, dintre care cei mai cunoscuţi sînt:          /.
al IIIAea (1198-1216), în timpul căruia papalitatea a atins cea mai mare putere. Portugalia, Aragonul, Sicilia şi Anglia au fost nevoite să se recunoască vasale scaunului pontifical. A fost iniţiatorul cruciadei a IV-a (1202— 1204) şi al cruciadei împotriva albigenzilor (catarilor) din sudul Franţei. In scopul stîrpirii ereziilor a creat inchiziţia. /. al lVAea (1243—1254), adversar al Ho-henstaufenilor, şi îndeosebi al lui Frederic al II-lea. A sus-inut ordinul teutonilor în po-itica de cucerire a Europei răsăritene.
SI
 INOCERAM
 812
 INSECTE
   inocerám (PALEONT.), lame-libranhiat fosil din grupa he-teromiarelor, cu cochilie groasă, ovoidală şi cu umbonele dezvoltat, avînd structură prismatică. Ornamentaţia, foarte
Inoceram
caracteristică, constă în îngro-şări concentrice care afectează întreaga grosime a cochiliei. Primii i* apar în jurasic, ating maximul de dezvoltare în cre-tacicul superior şi dispar la sfîrşitul acestei perioade. In R.P.R. se găsesc în cretacicul din flişul Carpaţilor Orientali, în Munţii Apuseni, în Dobro-gea etc.
   in*octavo (expresie latină însemnînd „în opt**; Bl BL.)
1.  Format al unei cărţi sau al unei file dintr-o carte în care coala de hîrtie este îndoită de trei ori, formînd 16 pagini. Scris şi, prescurtat, in~8°.
 2. Carte care are acest format, inocuitâte (lat. in „fără" şi
nocere „a dăuna**; MED.), însuşire a unui agent ^ fizic, chimic, biologic, a unei proceduri, manevre, metode medicale de a nu constitui un pericol pentru organism.
   inoculáre (MED.) 1. Introducere accidentală sau voită de produse patologice: microorganisme, material infecţios (sînge, puroi, spută, lichid cefalorahidian etc.). Astfel, pentru precizarea diagnosticului unui individ presupus tuberculos, se inoculează la un cobai spută provenită de la acest individ. 2. Introducerea în organism de microbi omo-rîţi sau cu virulenţă diminuată în vederea imunizării. V. şi vaccinare.
   Inönii, Ismet (n.        1884),
prim-ministru al Turciei (din 1961), lider al Partidului popular republican (din 1939). între 1923 şi 1937 prim-ministru, iar între 1938 şi 1950 preşedinte al Republicii Turcia.
   inopozábil (DH.; despre un drept, un act juridic, o hoţă-rîre judecătorească sau orice
mijloc de apărare), care nu poate fi invocat faţă de alte persoane şi în alte cazuri decît cele determinate de lege.
   inorog (v. sl. inorog, din edinorog „unicorn**), animal fabulos, imaginat sub forma unui cal cu un corn în frunte. Credinţa în existenţa i. datează încă din antichitate; ea s-a răspîndit însă mai cu seamă în evul mediu, i. apărînd deseori în literatura şi arta medievală. El apare şi în cărţile populare care au circulat pe teritoriul ţării noastre în secolele XVII-XVIII (ex. în Fizi o 1 o g), precum şi în „Istoria ieroglifică** a lui Dimitrie Cantemir.
   inosită, C6Hq(OH)6. Hexa-hidroxiciclohexan, care poate exista sub forma a opt izomeri. Unul dintre aceştia, meso-inosita, foarte răspîndită în natură, este un factor de creştere indispensabil pentru multe microorganisme şi face parte din complexul vitaminelor B. Se găseşte în cereale, fructe, drojdie, muşchi, ficat, plă-mîni etc.
   inovâţie (TEHN.), rezolvare de către un muncitor, inginer etc. a unei probleme de producţie sau de organizare a muncii prin folosirea, adaptarea etc. a unor mijloace tehnice ori a unor principii de organizare cunoscute care au un caracter de noutate faţă de stadiul tehnicii din întreprinderea sau instituţia unde ele se aplică şi care prezintă utilitate economică sau socială. I. contribuie la accelerarea progresului tehnic, la mărirea productivităţii muncii, la reducerea preţului de cost, la îmbunătăţirea calităţii produselor, la realizarea unor importante economii. în ţara noastră, ca expresie a noii atitudini faţă de muncă, datorită condiţiilor materiale create de stat şi sistemului de stimulente morale şi materiale, mişcarea de i., începută în 1949, s-a dezvoltat rapid, cuprinzînd un număr tot mai mare de oameni ai muncii. în perioada 1960 —
 1963  s-au făcut peste 780 000 de propuneri de i., dintre care circa 390 000 se aplică deja în producţie, realizîndu-se economii postcalculate de peste 2,8 miliarde de lei.
   inoxidábil 1. (CHIM.; despre substanţe) Care nu se combină cu oxigenul şi deci nu dă oxizi. 2. (METAL.; despre un metal şau un aliaj) Care este rezistent la oxidare. (ex. oţelul cu 18% crom şi 8% nichel este i.).
   in-plano (expresie latină însemnînd „întins, neted"; BIBi .) 1. Format al unei cărţi sau al unei file dintr-o carte în care coala de hîrtie nu este îndoită, alcătuind deci o filă sau două pagini. 2. Carte care are acest format.
   inscripţie, însemnare săpată sau desenată pe un material dur (metal, piatră, lemn etc.), care conţine date interesînd ştiinţa istorică. Cu studierea şi descifrarea inscripţiilor se ocupă epigrafia.
   in scuip áré (FIN.), acţiunea de marcare a obiectelor de metal preţios cu un instrument de metal dur, gravat în relief cu un anumit semn (poanson), pentru a garanta felul metalului nobil şi proporţia acestuia în greutatea totală a aliajului din care sînt confecţionate obiectele.
   insectar (ZOOL.) 1. Colecţie de insecte conservate şi clasate după anumite criterii (sistematic, practic etc.). 2. Cutie în care se păstrează colecţiile de insecte.
   insecte, clasă de artropode, cu corpul constituit din 21 de segmente grupate în trei regiuni bine diferenţiate: capul, toracele şi abdomenul. Capul apare ca o piesă unică, fără urme de segmentaţie. Pe el sînt organele de simţ cele mai importante (antenele, ochii), gura şi apendicele bucale (armătura bucală). Toracele este format din trei segmente, fiecare segment avînd ventral cîte o pereche de picioare, iar dorsal, pe segmentul al doilea şi al treilea, cîte o pereche de aripi. Abdomenul este alcătuit din 9—îl segmente, avînd la partea terminală ovopozitor (la femele), aparat copulator (la masculi) sau nişte prelungiri filiforme (cerci). Tegumentul este chitinizat şi neimpregnat cu calcar. Respiră printr-un sistem de trahee foarte ramificate sau prin tegument. Aparatul circulator
INSECTE DĂUNĂTOARE
 813
INSECTE DĂUNĂTOARE
                                                            Insecte dăunătoare
/ — Cáriul (Ips typographus) ; 2 — croitorul (SaPcrda carcharias) ; 3 — fluturele de stejar (Lymantria dispar); 4 — sfredelitorul (Cossas cossu&J ; 5— ploşniţa cerealelor (Eurygaster maura); 6— buha semănăturilor (Agrotis segetum) ; 7 — că-răbuşelul cerealelor (Anisoplia austriaca); 8 — răţişoara (Tanymecus dilaticolis) :                    9 — albiliţa (Pier is brassicae);
10 — cărăbuşul (Melolontha melolontha) ,* 11 — molia mărului (Laspeyresia pomoneila) ; 12 — coropişniţa (Gryllotalpa gryllotak pa); 13 — gîndacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) ; 14 — gîrgăriţă sfeclei (Bothinoderes punctioentris) ; 15 — musca cireşelor (Rhagoletis cerasi) ; 16 — inelarul (Malocosoma neustria) ; 17 — cotarul verde (Operophiera brumata) ;                18 — vier-
 mele prunelor (Laspeyresia funebrana); 19 — păduchele din San Jósé (Qaadraspidiotus perniciosus) ; 20 — gîrgăriţă fructelor
                                                           (Rhynchites bacchus)
52*
INSECTICID
 814
IN SONORIZARE
este constituit dintr-o inimă tubuloasă, situată dorsal în abdomen, iar circulaţia este lacunară. Excreţia se face prin tuburile lui Malpighi. Au sexele separate. Unele i, au metamorfoză completă, altele incompletă. I. sînt răspîndite pe tot globul pămîntesc şi prezintă o enormă diversitate de forme, datorită adaptării lor la cele mai diferite condiţii de viaţă:       aeriană, acvatică*
subterană, parazitară etc. I, prezintă de asemenea numeroase exemple de homocromie şi de mimetism. Numărul speciilor de i. cunoscute pînă în prezent depăşeşte cifra de
1 000 000. în total sînt 32 de
ordine de insecte actuale, dintre care 29 sînt reprezentate şi în fauna ţării noastre. Multe i. sînt folositoare omului fie direct (albinele, bondarii), prin produsele pe care le dau sau prin polenizarea plantelor, fie indirect (calcididele, ihneumoni~ dele, carabidele), prin faptul că parazitează şi distrug o serie de dăunători ai plantelor agricole. — /. dăunătoare, insecte care atacă plantele, animalele, oamenii sau produsele vegetale şi animale de interes economic. în R.P.R., printre /. d., un loc important îl ocupă dăunătorii culturilor de plante agricole, ca, de exemplu, lăcustele (Locusta, Dociostaurus etc.), ploşniţele cerealelor (Eurygas-ter maura, Aelia rost rata), păduchii de frunze (afidele), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia austriaca),     buha semănătu-
rilor (Agrotis segctum), gîr-găriţele, elateridele, gîndacul de Colorado ş.a. Unele i. d. se hrănesc cu frunze (i. defolia-toare), cauzînd prin aceasta încetarea creşterii arborilor sau uscarea lor (ex. omizile, cărăbuşii etc.); altele atacă scoarţa arborilor şi distrug vasele li~ beriene (i. de scoarţă: ipide, buprestide, curculionide etc.) sau sapă galerii în scoarţă şi lemn, provocînd deprecierea calităţii lemnului (i. xilofage:         carii,
croitorii etc.). Numeroase specii de i. sînt parazite pe corpul omului şi al animalelor (puricii, păduchii, malofagele etc.); dintre acestea, o bună parte se hrănesc cu sînge (i. hema-tofage:    ţînţarii, puricii, pă-
duchii, ploşniţele, flebotomii, unele muşte etc.), fiind în acelaşi timp şi vectori ai unor boli. Alte i. transmit boli prin contact, îndeosebi cu alimentele (ex. muştele, gîndacii de bucătărie etc.).
   insecticid (CHIM.), substanţă folosită pentru distrugerea insectelor parazite sau dăunătoare. Se folosesc în acest scop produse de extracţie (nicotină), substanţe chimice anorganice (arsenul, sulful), substanţe chimice organice sintetice. — I. remanent, produs insecticid a cărui acţiune toxică persistă un oarecare timp după ce a fost a-plicat, acţionînd în continuare asupra insectei în intervale de timp variate., L r. cele mai cunoscute sînt DDT, HCH (hexaclorciclohexan), folosite în lumea întreagă, în special după 1940, în combaterea insectelor care transmit tifosul exantematic, malaria, febra pappatacci, precum şi a celor dăunătoare plantelor şi animalelor. I. se fabrică în R.P.R. la Combinatul chimic Borzeşti, la Uzinele chimice Turda.
   insectivore, ordin de mamifere, de talie în general mică, a căror hrană principală o constituie insectele. I. se caracterizează prin premolarii şi molarii prevăzuţi cu tuberculi ascuţiţi, capabili să zdrobească crusta de chitină a insectelor (ex. ariciul, cîrtiţa).
   in sec tof un gici de, produse chimice folosite pentru combaterea insectelor dăunătoare şi a ciupercilor parazite.
   insensibilitate (MED.), absenţa sensibilităţii generale sau a unor forme particulare de sensibilitate (dureroasă, termică, tactilă etc.), întîlnită în diferite boli nervoase.
   inserţie (din lat. insertus „introdus, pus*‘) 1. (ANAT.) Locul unde se prinde pe os un muşchi prin capătul său terminal (ex. i. muşchiului brahial pe hu-merus). 2. (TEHN.) Strat de material inclus în interiorul altui material sau cuprins între feţele de contact a două materiale, pentru a-i mări rezistenţa la rupere sau la sfîşiere. I. textile (pînze, fire sau fibre) se folosesc la confecţionarea
anvelopelor, a furtunurilor, a curelelor de transmisie, a unor garnituri etc., iar cele metalice la fabricarea unor garnituri, a sticlei armate etc.
   insesizabil (DR.; despre un bun), care nu poate forma obiect de executare si-
lita.^
   insidios (lat. insidiosus „pe furiş**; MED., despre o boală), care apare pe nesimţite, fără tulburări vizibile (ex. apariţia şi evoluţia i. a unor forme de tuberculoză, de cancer etc.).
   insolâţie (lat. in „în** şi so/, solis „soare**; MED.) 1. Stare patologică care apare ca urmare a expunerii îndelungate la acţiunea razelor solare. Se manifestă prin dureri de cap, vîjîituri în urechi, ameţeli, greaţă, vărsături, stare de agitaţie, cu halucinaţii şi delir, sau, dimpotrivă, prin somnolenţă, leşin etc. 2« Tratament prin expunere la soare.
   insolubil (lat. in „fără“ şi solutus „desfăcut, dizolvat**; CHIM., despre substanţe), care nu se dizolvă într-un anumit dizolvant. Substanţele i. prezintă importanţă pentru analiza chimică gravimetrică, în diferite procese industriale etc.
   insolvabilitate (DR.), situaţie în care se află un debitor ale cărui bunuri sînt de o valoare mai mică decît totalitatea obligaţiilor ce ar urma să fie satisfăcute cu acele bunuri.
   insomnie (MED.), lipsă de somn sau, mai frecvent, reducerea însemnată a duratei şi profunzimii somnului, datorită greutăţii de a dormi şi a trezirilor dese. Se întîlneşte în emoţii, boli însoţite de suferinţe fizice intense (durere, prurit), nevroză astenică, boli psihice în care predomină o stare de excitaţie (manie) etc.
   insonorizâre (TEHN.), totalitate a măsurilor luate şi a operaţiilor efectuate pentru a reduce intensitatea zgomotelor într-o clădire, încăpere etc. în acest scop se folosesc: măsuri aplicate izvorului de zgomote spre a le reduce, măsuri aplicate elementelor dintre izvor şi spaţiul de insono-rizat, pentru a reduce transmiterea zgomotelor, precum şi
 INSTALAREA găii
815
INSTANŢĂ JUDECĂTOREASCĂ
măsuri de izolare acustică a spaţiului de insonorizat (ex. în secţiile uzinelor în care maşinile produc mult zgomot se aplică organelor ^ acestor maşini materiale de piele, de cauciuc, materiale plastice etc., care reduc intensitatea zgomotului). Pereţii şi plafonul încăperilor se acoperă cu plăci de aşchii de lemn (cu goluri) sau cu alte materiale care absorb zgomotele; fundaţiile maşinilor se fac din materiale care absorb vibraţiile etc.
   instalarea căii (C.F.), operaţie de aşezare a şinelor unei căi ferate în conformitate cu proiectul şi cu planul de poză a căii respective. Se execută manual cu unelte corespunzătoare sau mecanizat cu maşini speciale, care ridică şi transportă panourile de şine la punctul unde se face montarea lor. Maşinile pentru i.c. sînt alcătuite din macarale mobile şi din cărucioare pe care se transportă panourile de şine şi circulă fie pe calea ce se montează, fie pe o cale alăturată.
   instalâţie 1. (TEHN.) Ansamblu de construcţii, de maşini, de mecanisme, de instrumente etc., montat în scopul executării unei anumite funcţiuni sau operaţii în procesul de producţie, în cercetarea ştiinţifică, în asigurarea unor condiţii optime de lucru etc. I. pot fi fixe sau mobile, permanente sau temporare. — /. de laborator, instalaţie la care se fac experienţe, cercetări, analize sau încercări de laborator. —      /.-pi/of, instalaţie
experimentală, echipată cu a-parataj specific industrial, în care se fabrică, în cantităţi mici, un anumit produs pe baza rezultatelor obţinute în i* de laborator, pentru a se urmări procesul de producţie.
—   /. semiindustrială, instalaţie experimentală folosită pentru a executa un proces de fabricaţie în condiţii cît mai apropiate de cele din producţia industrială, astfel încît, pe baza rezultatelor obţinute, să se poată proiecta instalaţia industrială. 2. (ELT.) Instalaţie electrică, instalaţie alcătuită din ansamblul unitar de conductoare, aparate, maşini, instru-
mente şi accesorii (eventual împreună cu clădirile sau vehiculele care le adăpostesc) destinate producerii, transmisiunii, distribuirii sau utilizării energiei electrice. După locul în care sînt montate, se disting: t. c. exterioare, montate în aer liberóin afara unor clădiri, şi i. e. interioare, montate în interiorul unor clădiri. Din punctul de vedere al tensiunilor folosite, se disting î. e. de jcasă tensiune, în care tensiunea diferitelor elemente faţă de pămînt nu depăşeşte 250 V, şi i. e. de înaltă tensiune, în care această limită este depăşită. Din punctul de vedere al scopului urmărit, se deosebesc: i. e. de curenţi tari, în care rolul principal îl au producerea, transmisiunea şi utilizarea energiei electrice în condiţii tehnice-economice cît mai avantajoase (ele sînt constituite în principal din centrale electrice, staţii electrice, linii de transport şi distribuţii, motoare electrice etc.), şi i.e. de curenţi slabi, în care rolul esenţial îl are transmisiunea în condiţii optime a semnalelor de telecomunicaţii pe cale electrică (ele conţin în principal instalaţiile de radio şi televiziune, instalaţiile telegrafice, telefonice etc.). După serviciul îndeplinit, se disting:   i. e. de distribuţie,
care servesc la repartizarea, conform necesităţilor, a energiei electrice utilizate de consumatori sau debitate de centralele electrice; i. e. de putere, destinate producerii energiei electrice (centrale electrice);
i. e. de transport, destinate transmisiunii energiei electrice de la locul de producere la locul de consum, şi i. e. de utilizare, specifice diferiţilor consumatori industriali sau neindustriali şi care constă din motoare electrice, instalaţii de iluminat electric, de tracţiune electrică, de electrometalurgie, de elec-trocomunicaţii etc., în care energia electrică îşi găseşte utilizarea finală. — (TRANSP., TELEC.) /. de centralizare, instalaţie care contribuie la mărirea siguranţei circulaţiei trenurilor, a capacităţii de tranzit şi de garare a unei staţii de cale ferată, realizînd o acţionare
centralizată a macazurilor şi o anumită dependenţă între poziţia macazurilor, starea liniilor de garare şi semnalele staţiei. După modul de realizare a acţionării macazurilor, pot fi
1.  de c. electromecanică, cu acţionare mecanică a macazurilor, şi /. de c. electrodinamică, cu acţionare electrică. Dacă macazurile şi poziţia semnalelor mai multor staţii din lungul unei secţiuni de cale ferată sînt acţionate şi controlate dintr-un singur punct de comandă, instalaţia se numeşte de centralizare şi control dispecer.
  instantaneu (FIZ.) 1. Adj. a) (Despre mărimi) Care se referă la un anumit moment sau care este definit pentru un anumit moment. b) (D es-pre fenomene) Care se produce într-un anumit moment.
2.  Subst. Fotografie obţinută prin expunerea clişeului pe o durată foarte scurtă (în general sub 1/25 s), în scopul obţinerii fotografiilor unor obiecte mobile faţă de aparatul fotografic (ex. în cinematografie, fotografierea din avion a unor obiecte de pe sol etc.).
  instanţă judecătorească, organ de stat care are atribuţia de a înfăptui justiţia, prin judecarea pricinilor civile şi penale. Scopul i. j. este determinat de felul orînduirii de stat. î. j. din R.P.R. au ca sarcini principale: apărarea o-rînduirii sociale şi de stat, o-crotirea drepturilor persoane* lor fizice, ale organizaţiilor de stat şi ale celorlalte organizaţii socialiste, respectarea legii de către organizaţiile de sta* şi obşteşti, prccum şi de către toţi cetăţenii şi ceilalţi locuitori. Ele înfăptuiesc justiţia în mod egal pentru toate persoanele şi contribuie, prin rolul lor educativ, la dezvoltarea conştiinţei socialiste. I. j. din R.P.R. sînt: tribunalele populare, tribunalele regionale, Tribunalul Capitalei, Tribunalul Suprem şi, ca instanţe speciale, tribunalele militare. în R.P.R. nu există i. j* extraordinare; acestea au funcţionat în Romînia burghezo-moşierească, avînd ca principală misiune reprimarea luptei claselor exploatate şi a oricăror manifestări cu caracter progresist. V. şi justiţie.
INSTIGARE
816
INSTITUT
   instigáre (DR.), acţiune prin care o persoană (instigator) determină, cu intenţie, pe o altă persoană (instigat) să săvîrşească o infracţiune. I. este o formă de participare la infracţiunea săvîrşită de cel instigat şi este pedepsită de legea penală.
   instilâţie (lat. instillare „a turna picătură cu picătură**; MED.), administrare a unui medicament lichid sub formă de picături în scop terapeutic sau profilactic (ex. i. intrana-zală, i. intrauretrală sau i. oculară).
   instinct, complex de reacţii stabile şi adecvate la condiţiile mediului înconjurător, care sînt înnăscute şi proprii indivizilor unei anumite specii, asigurînd necesităţile vitale de dezvoltare a organismului, de apărare, alimentare, reproducere. Diferenţiind cele două categorii de reflexe, necondiţionate şi condiţionate, I. P. Pavlov a arătat că i. este un complex de reflexe necondiţionate, format în cursul dezvoltării filogenetice. La animalele superioare, şi în special la om, relaţiile complexe dintre organism şi mediu nu pot fi asigurate prin adaptarea instinctivă, ci pe baza reacţiilor do~ bîndite în cursul dezvoltării ontogenetice prin elaborarea reflexelor condiţionate. In cazul omului, comportamentul instinctiv este subordonat activităţii conştiente, care este condiţionată istoric-social. De a-ceea sînt greşite teoriile care consideră că i. stă la baza comportamentului omului (de ex. freudismul).
   institút 1. Instituţie de învăţămînt superior (universitar) în care se pregătesc cadre cu calificare superioară în diverse specialităţi (ex. i. politehnic,
1,  agronomic,    i. de ştiinţe
economice, i.     medico-farma-
ceutic, i. de     arte plastice).
2.  Instituţie de cercetări ştiin-
ţifice. în R.P.R. există institute de cercetări în cadrul Academiei R. P. R. şi institute departamentale, în cadrul instituţiilor administrative centrale de stat; o subordonare aparte are Institutul de cercetări ştiinţifice pentru protecţia muncii     al Consiliului
Central al Sindicatelor. 3 (în trecut) Nume dat unor şcoi medii particulare, de obicei cu internat.
   institut agronomic, instituţie de învăţămînt agronomic superior care pregăteşte cadre de ingineri agronomi, ingineri horticultori (specialitate introdusă în anii regimului democrat-popular) şi medici veterinari. în pregătirea acestora din urmă intră şi toate problemele privind creşterea şi întreţinerea animalelor (a-limentaţie, selecţie, reproducţie etc.). în R.P.R. sînt cinci institute agronomice, cu durata studiilor de cinci ani, la Bucureşti, Cluj,
Iaşi, Timişoara şi Craiova, ultimele două institute fiind create în anii regimului de democraţie populară. Cel mai vechi institut agronomic din ţara noastră este Institutul agronomic „Nicolaie Băl-cesa/“ din Bucureşti (1948), continuatorul Institutului de agricultură şi silvicultură de la Pantelimon, înfiinţat în anul 1852, şi al celorlalte institute de învăţămînt agronomic superior din Bucureşti. Inginerii mecanizatori pentru agricultură şi inginerii silvicultori sînt pregătiţi în cadrul institutelor politehnice. Numărul total al absolvenţilor din învăţământul superior agronomic şi silvic în perioada 1949—1963 a fost ^ de 17 964.
   institut de arte plastice, institut de învăţămînt superior artistic, care pregăteşte specialişti în domeniul artelor plastice şi al artelor decorative la următoarele specialităţi: pictură, sculptură, grafică, istoria şi teoria artelor, pictură monumentală, scenografie, arte decorative (ceramică, sticlă şi mase plastice), arte decorative-textile (imprimeuri, tapiserie etc.). In R.P.R. funcţionează două institute de arte plastice cu
Institutul agronomic „Nicolaie Bălcescu“ din Bucureşti
durata studiilor de şase ani: Institutul de arte plastice „N. Grigorescu* din Bucureşti, organizat în 1951, continuatorul fostei Şcoli de bele-arte, fundată în î 864 ^director Th. Aman), şi al Academiei de arte frumoase (1931); Institutul de arte plastice :Jon Andreescu * din Cluj, înfiinţat în 1949.
   institut de proiectări, instituţie departamentală avînd ca sarcină proiectarea de obiective industriale, de utilaje, instalaţii, maşini etc., precum şi de clădiri destinate locuinţelor, instituţiilor medico-sanitare, instituţiilor culturale, asociaţiilor sportive etc. Există şi servicii de proiectare în cadrul marilor uzine.
   institut de teatru şi cine* mato grafie, institut de învăţămînt superior artistic care pregăteşte actori, regizori, specialişti în teatrologie, filmologie şi operatorie de film. în R.P.R. funcţionează Institutul de artă teatrală şi cinematografică „LL. Caragiale** din Bucureşti, înfiinţat în 1948, prin reorganizarea fostului Conservator de artă dramatică, şi Institutul de teatru „Szentgyörgyi István * din Tg.-
 INSTITUT
8 î 7
 INSTITUT
Institutu politehnic „Gh. Asachi- din Iaşi
Mureş, cu limba de predare maghiară, înfiinţat în 1950. Durata studiilor este de cinci ani.
   institut medico-farmace-utic, institut de învăţămînt superior care pregăteşte medici în specialităţile: medicină generală, pediatrie, stomatologie, precum şi farmacişti. în Republica Populară Romînă sînt trei institute medico-farma-ceutice, la Bucureşti, Cluj şi Tg.-Mureş, şi două institute de medicină, la Iaşi şi Timişoara. Durata studiilor este de şase ani. Cele mai vechi institute medico-farmaceutice din ţara noastră sînt: Institutul de medicină şi farmacie din Bucu-reştif continuatorul Şcolii naţionale de medicină şi farmacie, înfiinţată în anul 1857 de Carol Davila, şi al Facultăţii de medicină din cadrul Universităţii din Bucureşti (1869); Institutul de medicină şl farmacie din Cluj, continuatorul învăţămîn-tului medico-chirurgical clujean, ale cărui începuturi datează încă din 1775; Institutul de medicină din Iaşi, continuatorul Facultăţii de medicină, înfiinţată în 1879 în cadrul Universităţii din Iaşi. în perioada 1949—1963, numărul absolvenţilor din învăţămîntul superior medico-farmaceutic a fost de
21 042.
Institutul de medicină
  institutor (în vechea organizare a învăţămîntului din Romînia), denumire a învăţătorilor de la oraşe, în special a celor care predau în aşa-numitele şcoli de aplicaţie de pe lîngă fostele şcoli normale de învăţători.
  institut pedagogic, instituţie de învăţămînt superior din R.P.R., creată în anii puterii populare, avînd ca sarcină pregătirea de cadre didactice pentru toate obiectele care se predau în şcolile de
opt ani. în anul şcolar 1963—
1964  au funcţionat 14 i. p. de trei ani la Bacău, Baia Mare, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava, Timişoara şi Tîrgu-Mureş. Durata studiilor este de trei ani.
   institut politehnic, institut de învăţămînt superior destinat pregătirii specialiştilor cu calificare superioară în domeniul tehnic (ingineri). în R.P.R. funcţionează şase i.p., la Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj, Braşov şi Galaţi, cu durata studiilor de cinci ani; ele pregătesc ingineri pentru principalele domenii de activitate legate de industrializarea ţării, specialişti în: metalurgie, energetică, construcţii de maşini, chimie industrială, electronică, automatică, mecanică, mecanică agricolă, construcţii, hidrotehnică, exploatarea şi prelucrarea lemnului, transporturi ş.a. Facultăţi şi specialităţi ca: electronica» automatica, tehnologia compuşilor macromoleculari etc. au fost înfiinţate în ultimii ani pentru a pregăti specialişti necesari utilizării tehnicii celei mai moderne, introduse în diferite ramuri ale economiei noastre naţionale. Unele i. p. pregătesc ingineri specialişti în: filatură* ţesătorie, tricotaje şi confecţii, confecţii din piele şi încălţăminte, tehnologia produselor alimentare, tehnica pescuitului şi stuficultură ş.a. în cadrul i. p. din Braşov se pregătesc
şi farmacie din Bucureşti
INSTITUT
818
INSTITUT
Institutul politehnic din Cluj
şi ingineri silvicultori. Cele mai vechi i.p. din R.P.R. sînt: Institutul politehnic dm Bucureşti, care şi-a început activitatea în 1881 prin reorganizarea Şcolii naţionale de poduri şi şosele (transformată în 1920 în Şcoala politehnică din Bucureşti); Institutul politehnic din Timişoara, înfiinţat în 1920 sub denumirea de Şcoala politehnică din Timişoara; Institutul politehnic „Gh. Asachi“ din Iaşi, înfiinţat în 1937 sub denumirea de şcoala politehnică „Gh. Asachi“ din Iaşi. I. p. din Braşov, Cluj şi Galaţi au fost create în anii regimului de democraţie populară. în perioada 1949—1963, numărul absolvenţilor i. p. a fost de 26 155.
   Institutul central de cercetări agricole (I.C.C.A.), institut înfiinţat în 1962 pentru coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţii de cer-cetare ştiinţifică în agricultură şi pentru promovarea în producţie a metodelor înaintate. Este cel mai înalt for ştiinţific din domeniul agriculturii în ţara noastră. /.C.C.A cuprinde următoarele institute: Institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice, Institutul de cercetări hortiviticole, Institutul de cercetări zootehnice, Institutul de cercetări ve-
terinare şi biopreparate „Pas-teur“, Institutul de cercetări pentru mecanizarea agriculturii, Secţia de economie agrară şi Secţia de pedologie. Activitatea de cercetare ştiinţifică se desfăşoară în cele 42 de staţiuni experimentale ale /.C.C.A, situate în diferite regiuni ale ţării.
   Institutul de arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti,
institut de învăţămînt superior care pregăteşte specialişti pentru arhitectură şi urbanism; poartă această denumire din 1952. Este continuatorul învă-ţămîntului de arhitectură ale cărui baze au fost puse în 1892; din 1897 a devenit învăţămînt de stat, funcţionînd ca o secţie a Şcolii de bele-arte. Durata studiilor este de şase ani*
   Institutul de construcţii din Bucureşti, institut de învăţămînt tehnic superior, înfiinţat în 1948 prin transformarea Facultăţii de construcţii din fosta Şcoală politehnică din Bucureşti. Pregăteşte ingineri specializaţi în construcţii civile, industriale, agricole, feroviare, în construcţii de drumuri şi poduri, în construcţii hidrotehnice şi în instalaţii şi utilaj pentru construcţii. Durata studiilor este de cinci ani. De
la înfiinţarea sa şi pînă în 1963, institutul a pregătit 4 823 de ingineri pentru construcţii.
   Institutul de cultură fizică din Bucureşti, institut de învăţămînt superior care pregăteşte profesori de educaţie fizică pentru învăţămîntul mediu şi superior, specialişti pentru activitatea sportivă de masă şi de performanţă din asociaţii, cluburi şi alte organe ale mişcării de cultură fizică. Durata studiilor este de patru ani. A fost înfiinţat în 1922 sub denumirea de Academia naţională de educaţie fizică. în cadrul institutelor pedagogice de trei ani din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara funcţionează cîte o facultate de educaţie fizică, care pregăteşte profesori pentru învăţămîntul de opt ani.
   Institutul de etnografie şi folclor, institut al Academiei R.P.R., creat în 1963 prin unificarea secţiei de etnografie din cadrul Institutului de istoria artei al Academiei R.P.R. cu Institutul de folclor. Are rolul de a conduce activitatea de cercetare etnografică, precum şi de culegere, studiere, interpretare şi popularizare a creaţiilor folclorice vechi şi noi de pe întreg cuprinsul ţării. I. de e. şi f. posedă colecţii de fotografii şi desene etnografice, zeci de mii de culegeri de folclor muzical, literar şi coregrafic, dintre care un mare număr este imprimat pe cilindri, discuri, benzi de magnetofon, filme şi, în parte, publicat.
I. de e. şi f. realizează antologii, elaborează lucrări monografice şi de sinteză şi editează „Revista de etnografie şi folclor".
   Institutul de fizică atomică (LF.A.), institut al Academiei R.P.R., de cercetări ştiinţifice în domeniile fizicii, chimiei şi tehnicii nucleare şi al aplicaţiilor acestora, înfiinţat în 1956. Dispune de echipamente moderne de cercetare, printre care un reactor atomic, un ciclotron şi un betatron. Principalele domenii de cercetare sînt: teoria nucleului atomic, interacţiunea radiaţiilor nucleare cu substanţa, reacţiile nucleare la energii mici şi mijlocii, spectroscopia radiaţiilor şi radiospectroscopia, fizica şi teh-
Institutul de fizică atomică din
nica reactorilor nucleari, radio-chimia şi chimia sub radiaţii, fizico-chimia izotopilor stabili etc. Contribuie la răspîndirea în industrie, agricultură etc. a metodelor nucleare.
  Institutul de istorie a partidului de pe lingă Co~ miletul Central al Parti** dului Muncitoresc Romín, institut de cercetări înfiinţat la
22  ianuarie 1950, pe baza unei hotărîri a C.C. al P.M.R. Sarcinile principale ale institutului sînt: elaborarea de lucrări privind istoria mişcării muncitoreşti şi a Partidului Muncitoresc Romín, strîngerea de documente privitoare la trecutul de luptă al partidului revoluţionar al clasei muncitoare, al organizaţiei revoluţionare de tineret etc. Institutul are sub îndrumarea sa Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, Muzeul de istorie a partidului, Muzeul Doftana şi Muzeul Marx-En-gels-Lenin, care popularizează trecutul de luptă al clasei muncitoare. La Cluj şi la Iaşi funcţionează două sectoare ale Institutului de istorie a partidului, întreţine relaţii de colaborare cu celelalte institute ale partidelor comuniste şi muncitoreşti frăţeşti. Începînd din 1955, Institutul de istorie a partidului editează revista „A-nalele ^ Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C.
Bucureşti (vedere parţială)
al P.M.R.'\ care apare de şase ori pe an.
   Institutul de marxism** leninism de pe lîngă Corni* tetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, instituţie superioară de cercetări ştiinţifice a P.C.U.S., înfiinţată în Î931, la Moscova, în urma unificării Institutului Marx-Engels cu Institutul Lenin. Se ocupă de pregătirea pentru publicare a operelor clasicilor marxism-leninismului, a documentelor congreselor, conferinţelor şi plenarelor C.C. al P.C.U.S., a lucrărilor de istorie a partidului, a documentelor şi a biografiilor lui K.
Marx, F. Engels,
V. I. Lenin şi a tovarăşilor lor de luptă. Are mai multe filiale.
   Institutul de mine din Petro* şeni, institut de învăţămînt tehnic superior care pregăteşte specialişti cu calificare tehnică superioară (ingineri) pentru exploatări miniere şi pentru prepararea cărbunilor şi minereurilor. A fost înfiin-
ţat în 1948 şi are durata studiilor de cinci ani. în perioada 1949—1963, numărul absolvenţilor în această specialitate a fost de 2 867.
   Institutul de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti, institut de învăţămînt tehnic superior care pregăteşte ingineri specializaţi în extracţia ş»
Íjrelucrarea ţiţeiului şi a* gaze-or naturale, în construcţia u-tilajului petrolier şi în prospectarea şi exploatarea zăcămintelor de substanţe minerale. A fost înfiinţat în 1948 şi are durata studiilor de cinci ani. Numărul absolvenţilor institutului în perioada 1949—1963 a fost de 2 600.
   Institutul de ştiinţe economice „V. I. Lenin" din Bucureşti, instituţie de învăţămînt superior care pregăteşte cadre cu calificare superioară în domeniile economiei politice, planificării, finanţelor şi creditului, evidenţei contabile, comerţului interior şi exterior, statisticii şi merceologiei. A fost înfiinţat în 1948, prin reorganizarea fostei Academii de ştiinţe comerciale şi cooperatiste. Durata cursurilor institutului este de cinci ani. în perioada 1949—1963, numărul absolvenţilor institutului a fost de 15 263.
Institutul de petrol, gaze ţi geologie din Bucureşti
 INSTITUT
820
INSTRUMENT
    Institutul unificat de cercetări nucleare v. Dubna.
    instituţie (în dreptul socialist) 1. Organ sau organizaţie de stat care nu îndeplineşte o activitate economică direct productivă. ■— J. bugetară» instituţie de stat ale cărei venituri şi cheltuieli sînt prevăzute în bugetul de stat; unele i. b. pot avea şi alte mijloace băneşti. în R.P.R., i. b. sînt:   ministerele, universită-
 ţile, institutele de cercetări ştiinţifice, teatrale, spitalele etc.
 2.  (în relaţiile internaţionale) Organizaţie funcţionînd potrivit unor statute proprii şi a cărei activitate urmăreşte realizarea unor anumite scopuri cu caracter internaţional. Astfel sînt, de exemplu, O.N.U. şi i* specializate ale O.N.U., care îşi desfăşoară activitatea în domeniul economic, social, cultural, al educaţiei, al ocrotirii sănătăţii. 3. Instituţie juri-dică, totalitate a normelor juridice care, reglementînd o categorie determinată de relaţii sociale, are o anumită unitate, o configuraţie specifică şi o denumire care îi este proprie (ex. căsătorie, tutelă, contract, prescripţie).
    instituţionalism, curent al economiei politice burgheze din S.U.A., predominant îndeosebi în deceniile al treilea şi al patrulea al sec. al XX-lea, care consideră că economia politică trebuie să aibă drept obiect studierea anumitor categorii ale suprastructurii politice şi juridice, precum şi unele fenomene social-economice, ca statul, proprietatea privată, concurenţa, impozitele, dreptul de moştenire, familia, uniunile monopoliste etc., denumite impropriu „instituţii**. Reprezentanţii acestui curent explică fals evoluţia economică a capitalismului, caracterizînd capitalismul contemporan ca un „capitalism administrativ**, în care rolul hotărîtor îl are statul. Caracteristică pentru acest curent este şi îndepărtarea de la cercetările teoretice şi aplicarea metodei statistice-descriptive, bazată însă pe un material statistic ales şi prelucrat în mod tendenţios. în diferitele sale variante, el face apologia mascată sau făţişă a monopolurilor, a
 capitalismului monopolist de stat. Principalii ideologi ai i. au fost Thorstein Veblen, John Rogers Commons, Hamilton, Wesley Clair Mitchell, Werner Sombart.
   instrâcţie1 1. (PEDAG.) Proces de înzestrare a elevilor cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prin care se urmăreşte însuşirea unei culturi generale şi a unei specializări profesionale. După caracterul cunoştinţelor dobîndite, se deosebesc: Í. generală şi i. specială, iar după volumul şi adîncimea cunoştinţelor: i. elementară, medie şi superioară. Prin conţinut şi metodă, i. este indisolubil legată de educaţie. în desfăşurarea procesului de i* trebuie să se ţină seama de principiile didactice. Rolul conducător în acest proces aparţine profesorului. Pedagogia marxist-leni-nistă acordă o importanţă deosebită legării i. de viaţă, de practica producţiei, po-litehnizării procesului instruc-tiv-educativ şi formării unei concepţii ştiinţifice despre lume şi societate. V. şi educaţie; învăţămînt; didactică. 2. (MILIT.) Instrucţie militară, pregătire a militarilor prin care se urmăreşte însuşirea de către aceştia a teoriei şi practicii militare.
   instrucţie2 (DR.; în trecut), activitate de urmărire penală desfăşurată de judecătorul de instrucţie.
   instrucţiuni (în dreptul R.P.R.) 1. Acte cu caracter normativ emise de miniştri şi de ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat, în ramura pe care o conduc şi în limita competenţei atribuite prin legi, prin decrete ale Consiliului de Stat şi prin hotărîri ale Consiliului de Miniştri. 2. Acte ale primului arbitru de stat, prin care sînt îndrumate organele Arbitrajului de stat şi celelalte organe arbitrale. 3. îndrumări date de către conducerea unui organ ierarhic superior organelor administrative în subordine, cu privire la activitatea acestora.
   instrumént 1. (FIZ., TEHN.) Sistem tehnic folosit pentru cercetarea, observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. După natura mărimii
 observate, controlate sau măsurate, se deosebesc i. acustice, electrice, magnetice, mecanice, optice, termice etc. —         /.
 comparator, instrument de precizie pentru măsurat mărimi fizice prin comparaţie cu un etalon de aceeaşi natură. — /. de control, instrument care măsoară şi reglează (automat) valoarea unui parametru variabil într-un proces tehnic, tehnologic, într-o experienţă de laborator etc. (ex. termosta-te, i. pentru controlul tirajului în focare etc.). Adesea i. de c. servesc ca organe de semnalizare (traductoare) în sistemele de reglaj automat. — /. indicator, instrument care arată valorile aproximative ale unei mărimi fizice (presiunea, intensitatea curentului electric, tensiunea electrică etc.).—/. integrator, instrument care însumează, pe o anumită perioadă de timp, valorile instantanee luate de o anumită mărime (ex. contoarele electrice, contoarele de turaţii etc.). — /. înregistrator, instrument care înregistrează valorile parametrului măsurat, înregistrarea poate fi făcută pe o bandă sau pe un disc de hîrtie cu ajutorul unei peniţe speciale, pe film sau pe hîrtie fotografică cu ajutorul unei raze de lumină etc. — /. de măsură, instrument cu a-jutorul căruia se poate măsura valoarea unei mărimi variabile \ temperatură, presiune, debit etc.) într-un proces industrial, într-o instalaţie tehnică, într-o instalaţie de laborator etc. (ex. termometru, barometru, debitmetru etc.). — /. electric de măsură, instrument care serveşte la măsurarea unei mărimi electrice. După felul mărimii e-lectrice măsurate, instrumentul se numeşte: ampermetru, dacă măsoară intensitatea curentului electric; voltmetru, dacă măsoară tensiunea electrică; frec-venţmetru, dacă măsoară frecvenţa; contor, dacă măsoară energia electrică; Wattmetru, dacă măsoară puterea electrică activă; ohmmetru, dacă măsoară rezistenţa electrică etc. După principiile de construcţie şi de funcţionare, i. e. de m. se numesc:      magnetoelectrice,
 dacă funcţionează pe baza acţiunilor ponderomotoare dintre
INSTRUMENT
 82 î
INSTRUMENT
 cîmpul magnetic al unui magnet permanent şi o bobină parcursă de curent; electro-magnetice, dacă funcţionează pe baza acţiunilor pondero-motoare ale cîmpului magnetic al unei bobine electrice exercitate asupra unei piese fero-magnetice; electrodinamicey dacă funcţionează pe baza acţiunilor ponderomotoare dintre două bobine parcurse de curenţi electrici; termice, dacă funcţionează pe baza proprietăţii firelor metalice de a se alungi la creşterea temperaturii sub acţiunea căldurii produse atunci cînd sînt străbătute de curent electric; termoelectrice, dacă funcţionează pe baza tensiunii termoelectromotoare produsă într-un cuplu termoelectric la încălzirea acestuia cu un curent electric; electrostatice, dacă funcţionează pe baza ac-
 ţiunilor ponderomotoare dintre armăturile (una fixă şi alta mobilă) unui condensator electric etc* Se construiesc, de asemenea, instrumente electrice de măsură a mărimilor neelectrice (presiuni, temperaturi etc.) prin combinarea unui i. e. de m. cu un traductor care transformă mărimea respectivă într-o mărime electrică.
—    /. de zero, instrument de măsură care se foloseşte pentru detectarea lipsei unui semnal. Astfel de i. au sensibilităţi mari şi prezintă avantajul că o eventuală eroare în etalonarea lor nu influenţează rezultatul măsurătorii. — /. optic, dispozitiv folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unei mărimi fizice pe cale optică.
—    L de optică geometrică, instrument optic care serveşte la obţinerea de imagini ale obiec-
telor; are ca piese principale oglinzi şi lentile sau combinaţii ale acestora. Există i. de o. g. obiective şi subiective, după cum ultima imagine a obiectului este reală sau virtuală. Din prima categorie fac parte proiectorul, reflectorul, episcopul, diascopul, colimatorul ş.a. Din a doua categorie fac parte instrumentele la care apare o deplasare spaţială aparentă a obiectului, imaginea yirtu-ală reproducînd fidel obiectul (ex. oglinzile plane, sistemele de oglinzi plane, cistoscopul, pe-riscopul ş.a.), şi instrumente al căror scop principal este obţinerea unei imagini mai mari decît obiectul pentru o mai bună observare a amănuntelor acestuia (ex. lupa, microscopul, lunetele, teodolitul, tabimetrul, catetometrul, goniometrul ş.a.). —- /. de optică fizică, instru-
Instrumente de măsură
       ■ şubler; 2— micrometru de exterior; 3— micrometru de adîncime; 4— micrometru pentru roţi dinţate; 5 şi 6 — comparatoare; 7 — goniometru; 8 — microscop de atelier
INSTRUMENT
 822
INSTRUMENT
   V'
\ . !
/ — magnetoelectric;
ment optic care serveşte la studiul naturii fenomenelor luminoase. în componenţa i. de
o, /. intră şi anumite elemente caracteristice i. de optică geometrică. Cu t. de o. /. se poate studia fie compoziţia spectrală a radiaţiei emise de
o  sursă (spectroscopul şi spec-trograful), fie polarizarea luminii (polariscopul, polarimetrul, zaharimetrul ş.a.), fie interacţiunea a două sau mai multor fascicule luminoase (interfero-metrul, refractometrul inter-ferenţial ş.a.). — I. de joto-metrie, instrument optic care serveşte fie la măsurarea diferitelor mărimi fotometrice (ex. lumenmetrul, luxmetrul, bolo-metrul ş.a.), fie Ia măsurarea unor mărimi fizice cu ajutorul mărimilor fotometrice, ca, de exemplu, concentraţia unei soluţii (colorimetrul, tintometrul, spectrocolorimetrul, spectrofo-tometrul) sau temperatura unui corp incandescent (pirometrul optic). 2. (ASTR.) a) Instrument
universal, instrument folosit atît la măsurarea unghiurilor din planul orizontal (ca teodolitul propriu-zis) cît şi a unghiurilor din planurile verticale (distanţe zenitale). Este format dintr-o lunetă de vizare, cu un micrometru ocular, care se poate deplasa în jurul a două axe:   una orizontală şi alta
verticală. Deplasările lunetei pot fi măsurate pe cercul vertical şi pe cel orizontal al instrumentului cu ajutorul unor mîcroscoape sau verniere. I.u. serveşte în special pentru determinări astronomice-geodezi-ce de timp şi de longitudini, de latitudini şi de azimut,
b)   Instrument de pasaj v. lunetă meridiană. 3, (MUZ.) Instrumente muzicale, aparate care produc sunete muzicale. Sînt alcătuite dintr-un corp sonor (coardă, coloană de aer, piele întinsă, placă metalică etc.) şi un amplificator al sunetului, numit rezonator (pereţii de sus şi de jos ai corpului instrumen-
                     Instrumente electrice de măsură 2 — electromagnetic; 3 — electrodinamic; 4 — termic; 5 înregistrator
  electrostatic; 6 — instrument
telor cu coarde, corpul timpanului ş.a.). Corpul sonor produce vibraţii datorită arcuşului, clapelor, anciei, respiraţiei interpretului, precum şi datorită lovirii sau ciupirii cu mîna. Fiecare i.m. are un timbru caracteristic, posibilităţi dinamice specifice şi un anumit diapazon. I.m. se împart în următoarele grupe: i. cu coarde (vioara, viola, violoncelul, contrabasul, harpa etc.), i. de suflat (din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul; din alamă: cornul, trompeta, trombonul, tuba etc.), i. cu clape (pianul) şi i, de percuţie (toba, xilofonul, celesta etc.). O grupă aparte o constituie i.m. electronice, la care sunetul se produce datorită vibraţiilor electrice (orga e-lectronică, vibrafonul, ondioli-na, claviolina, undele muzicale Martenot etc.). în acelaşi fel se clasifică şi i.m. populare, la care cîntă nu numai profesioniştii, ci şi numeroşii amatori
INSTRUMENTE MUZICALE
823
INSTRUMENTE MUZICALE
                                                          Instrumente muzicale
/— flaut; 2—obri; 3— clarinet; 4— fagot; 5—corn ; 6 — trompetă; 7 — tubă; 8— saxofon ;9—vioara;                                         10— violă;
Í1 — violoncel; 12 — contrabas; 13 — harpă;                                     14 — orgă; 15 — pian; 16 — pianină; 17 —   xilofon; 18 — celestă;
19 — glockenspiel; 20— armoniu; 21 — timpan;                                 22 — tobă mică; 23 — talgere; 24 — gong; 25 — clopote; 26 — triunghi»
                27 — fluiere; 28 — bucium; 29 —                             caval; 30 — cimpoi; 31 — nai; 32 — ocarină; 33 — ţambal
INSTRUMENTAL
 824
 insulele AMIRALITĂŢII
de muzică din popor. Dintre acestea fac parte:        cimpoiul,
fluierul, buciumul, cavalul, o-carina, ţambalul, cobza, naiul etc. 4. (DR.) Instrument de ratificare, document special prin care statele comunică ratificarea unui tratat internaţional. 5. (L1NGV.) /n-strument gramatical, cuvînt cu funcţiune exclusiv gramaticală (uneori identică cu a unei desinenţe sau a unui sufix flexionar) şi care nu se poate întrebuinţa singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimînd raporturi (ex. prepoziţiile, conjuncţiile, verbele auxiliare şi cele copulative, articolul). Sin. unealtă gramaticală.
   instrumentál (L1NGV.; despre un caz al declinării în diverse limbi, de exemplu sanscrita sau unele limbi slave, şi despre o categorie de complemente circumstanţiale), care arată instrumentul unei acţiuni (ex. în scriu cu creionul, cu creionul este complement circumstanţial instrumental).
   instrumentalism, concepţie filozofică idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, iniţiată în S.U.A. de John Dewey. I. consideră că noţiunile, categoriile, teoriile ştiinţifice nu reflectă realitatea obiectivă, fiind numai nişte instrumente pentru săvîrşirea unor acţiuni utile individului. I. neagă materialitatea lumii, existenţa legilor obiective, caracterul obiectiv al adevărului, deschizînd calea fideismului.
   instrumentâre (DR.), activitatea funcţionarului de stat competent (ex. notarul de stat) de a întocmi sau desăvîrşi anumite înscrisuri, cu respectarea formelor cerute de lege şi, de obicei, pe baza unor constatări personale.
   instrument aţie (EX PL. PETR.) 1. Ansamblu de operaţii care se execută la o sondă pentru înlăturarea consecinţelor accidentelor tehnice din cauza cărora a fost blocată gaura de sondă (ex. scăparea, înţepenirea, ruperea sau turtirea coloanelor de burlane, prinderea sau blocarea garniturii de prăjini, ruperea sau scăparea prăjinilor, a cablurilor sau a altor
piese etc.). I. cere operatorului bogate cunoştinţe teoretice şi practice, ţinînd seama că o i. nereuşită poate provoca abandonarea sondei. 2. (MUZ.) V. orchestraţie.
   insuficienţă (MED.), incapacitate funcţională relativă a unui organ (ex. i. cardiacă, i. hepatică, i. tiroidiană etc.) sau stare deficitară a unei funcţiuni complexe (ex. i. circulatorie, i. respiratorie etc.).
—   /. aorticăy boală de inimă caracterizată prin imposibilitatea valvulelor aortice de a se închide complet, din care cauză sîngele din aortă se reîntoarce în ventriculul stîng în timpul diastolei. — I. cardiacă, boală de inimă în care miocardul nu mai poate asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului datorită leziunilor degenerative ale miocardului, viciilor valvulare, hipertensiunii arteriale, sifilisului cardiovascular, sclerozei şi em-fizemului pulmonar, bolii lui Basedow etc. Se mai numeşte asistolie. — /. mitrală, boală de inimă caracterizată prin imposibilitatea valvulei auri-culo-ventriculare stîngi (val-vula mitrală) de a se închide complet, fapt care permite comunicarea dintre auriculul şi ventriculul stîng în timpul sistolei. Se datoreşte fie unei modificări anatomice a ţesutului valvular (i. organică), fie unei modificări funcţionale, de obicei de origine miocardică (i. funcţională).
   insuflâre (TEHN.), introducere de gaze, vapori sau pulbere, sub presiune, în interiorul unui spaţiu închis, de exemplu în furnale, în cubilouri, în unele focare, în unele motoare cu ardere internă (diesel cu compresor) etc., pentru îmbunătăţirea proceselor (ex. arderea) care se desfăşoară în instalaţia respectivă.
   insuflâţie (MED.), introducere a unui gaz, a aerului sau a unor vapori într-o cavitate sau într-un organ cavitar ori canicular, folosind aparate a-daptate în acest scop. Scopul insuflaţiei poate fi diagnostic sau terapeutic (ex. insuflaţia pleurală pentru turtirea plă-mînului în pneumotoraxul terapeutic).
   insulă, porţiune de uscat înconjurată dş apă, situată fie în cadrul unui bazin oceanic* marin sau lacustru, fie în cadrul albiei unui curs de apă-în cazul porţiunilor de uscat înconjurate de apele unui o-cean, numele de i. se referă numai la acelea care, datorită dimensiunilor lor mai reduse* suferă pe toată întinderea influenţa oceanică (astfel, Aus-tralia nu este considerată o insulă, ci un continent). L sînt diferite ca origine. Unele rezultă în urma izolării unor porţiuni de uscat, datorită prăbuşirii punţilor de uscat ce le legau de continent. Altele rezultă în urma invadării uscatului de către apele unei mări sau ocean, proeminenţele reliefului înecat rămînînd deasupra nivelului mării. Unele i. se formează în urma procesului de abraziune din lungul unui ţărm înalt, reprezentînd porţiunile cu roci mai rezistente rămase în loc după retragerea ţărmului ca urmare a acţiunii valurilor. în urma unor erupţii submarine, prin ivirea deasupra nivelului mării a unor conuri sau cratere vulcanice, se formează insule vulcanice. în mările calde, prin dezvoltarea coloniilor de corali pe proeminenţele reliefului submarin deasupra cărora apa nu are o adîncime mai mare de 30 m (fie creste ale unor lanţuri muntoase submarine, fie aparate vulcanice submerse), se formează i. coraligene. Cele mai mari i* de pe glob sînt:
Groenlanda (2 200 000 km2), Noua Guinee, Kalimantan, Madagascar, Ţara lui Baffin, Su-matra, Marea Britanie, Honshu. I. lacustre reprezintă fie proeminenţe ale reliefului fundului chiuvetei lacustre, fie forme de acumulare constituite în condiţiile hidrodinamice ale lacului. I. fluviale sînt proeminenţe ale reliefului alcătuite din roci mai rezistente la eroziune, dar, mai frecvent, forme de acumulare fluvială, caracteristice sectorului cu pantă lină a unui curs de apă.
   Insulele Amiralităţii, grup de insule vulcanice şi coraligene, situat în Oceanul Pacific, la nord de Noua Guinee. Su-
 INSULELE NORMANDE
 825
INSURECŢIA ARMATĂ
prafaţa: 2 072 km2. Populaţia:
16 200 loc. (î957) se ocupă cu pescuitul şi cultivarea palmierilor de cocos. Administrativ fac parte din teritoriul Noua Guinee, aflat sub tutela Australiei.
   Insulele Normande (Chan~ ntl Islands), grup de insule situat în sudul Mării Mînecii, aparţinînd Marii Britanii. Suprafaţa: 195 km2. Mai însemnate sînt insulele Jersey şi Guernsey. Populaţia: 108000 loc. (1961). Au un relief cu altitudini mici şi un climat umed, oceanic. Culturi de legume, flori şi cereale. Pescuit şi turism.
   Insulele Societăţii, grup de insule vulcanice şi corali-gene în Oceanul Pacific, în Polinézia estică. Suprafaţa:
1  647 km2. Circa 5] 000 loc. Climă tropicală maritimă, vegetaţie abundentă. Culturi de trestie de zahăr, vanilie, taro, bananieri. Principala insulă este Tahiti. I* S. fac parte din Polinézia Franceză.
   Insulele Virgine, grup de insule în bazinul Mării Caraibilor din America Centrală, situat la est de insula Porto-Rico. Suprafaţa: 518 kma. Populaţia: 39240 loc. (1960), dintre care circa 70% negri şi mulatri. O parte din insule sînt dependente de S.U.A. (centrul administrativ: Charlot-te A malié), iar restul constituie
o  colonie britanică (centrul administrativ: Road Tou)n). Relief muntos şi climat tropical. Principalele culturi sînt trestia de zahăr, citricele, tutunul. Industrie alimentară (zahăr, rom).
   insulină (BIOCHIM., FIZIOL.), hormon de natură protidică, secretat de celulele insulelor Langerhans din pancreas. I. intervine în reglarea metabo-lismelor glucidic, lipidic, pro-tidic şi mineral. Efectul cel mai caracteristic al i. este scăderea glucozei din sînge, datorită în special creşterii utilizării acesteia de către ţesuturi.
I. este utilizată în tratamentul diabetului zaharat.
   Insurecţia armată antifascistă din august 1944, înfăptuită de forţele patriotice, sub conducerea Partidului Comunist din Romînia, în scopul răsturnării dictaturii militaro-fasciste
şi întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste. Reprezintă încununarea marilor bătălii revoluţionare ale clasei muncitoare, ale maselor largi, în frunte cu comuniştii, împotriva exploatării burghezo-mo-şiereşti, a reacţiunii şi fascismului. Impingînd Romînia, a-lături de Germania hţjileristă în războiul antisovietic, râzboi nedrept, vîrfurile reacţionare ale cercurilor conducătoare au adus ţara în pragul catastrofei naţionale. Forţele patriotice ale ţării, în primul rînd clasa muncitoare în frunte cu partidul comunist, au dus o luptă hotă-rîtă împotriva dictaturii mili-taro-fasciste şi a războiului profund nepopular, urît de popor. Victoriile Uniunii Sovietice, ale cărei forţe armate sfărîmau maşina de război hitleristă, îmbărbătau forţele antifasciste de pretutindeni, le însufleţeau în luptă, întărindu-le încrederea în triumful cauzei eliberării popoarelor. Înfrînge-rile suferite de Germania hitleristă, creşterea nemulţumirii maselor, avîntul luptei antifasciste a poporului, stîrneau panică şi derută în rîndul claselor dominante, agravau criza politică a dictaturii militaro-fasciste. In aceste condiţii, ana-lizînd multilateral principalele probleme ale vieţii partidului, ale strategiei şi tacticii sale, situaţia internă şi internaţională, pe tărîm politic şi militar, cadrele de bază ale partidului din închisori, lagăre şi din ilegalitate au conceput, sub conducerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, încă în vara anului 1943, planul general de răsturnare a dictaturii militaro-fasciste, de scoatere a Romîniei din războiul hitlerist şi de alăturare a ei, cu arma în mînă, la coaliţia antihitleristă. înlăturarea, la 4 aprilie 1944, a elementelor trădătoare din conducerea P.C.R. a avut o însemnătate hotărîtoare pentru îndeplinirea acestui plan. Partidul a trecut la organizarea şi înarmarea formaţiunilor de luptă patriotice. La
1  mai 1944 s-a încheiat Frontul Unic Muncit o-r e s c. P.C.R. a folosit diferitele fisuri din interiorul claselor dominante, contradicţiile
dintre dictatura militaro-fascistă şi monarhie, dintre Antonescu şi partidele „istorice" pentru a îndrepta diferitele partide şi cercuri politice împotriva forţei celei mai reacţionare: clica antonesciană. Cercurile din jurul regelui vedeau în participarea acestuia la o acţiune de scoatere a ţării din războiul dus alături de Germania fascistă, mijlocul de a scăpa monarhia de răspunderile grele ce-i reveneau pentru împingerea ţării în acest război. La 20 iunie 1944, liderii P.N.Ţ. şi P.N.L.,
după ce au sabotat vreme îndelungată propunerile P.C.R. în vederea unirii forţelor antifasciste, întrevăzînd că riscă să rămînă în afara evenimentelor şi în izolare totală, au acceptat formarea, împreună cu P.C.R. şi P.S.D., a Blocului naţio n a l-d emocratic. Acţiunea partidului a cuprins, de asemenea, un număr de generali şi de ofiţeri patrioţi. Partidul comunist a reuşit astfel să realizeze o largă coaliţie care reunea toate forţele interesate, dintr-un motiv sau altul, în scoaterea Romîniei din războiul antisovietic. La consfătuirea din noaptea de 13—14 iunie la care au participat reprezentanţii P.C.R., ai armatei şi ai regelui, a fost adoptat planul elaborat de partid, care prevedea răsturnarea prin forţă a dictaturii fasciste, şi s-a constituit un comitet militar însărcinat să pregătească, sub directa conducere a P.C.R., armata în vederea insurecţiei. în noaptea de 9 spre 10 august 1944 a avut loc evadarea din lagărul de la Tg.-Jiu a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Insurecţia armată a început la 23 August
19  4 4. Conform planului de acţiune dinainte stabilit de partidul comunist, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi în palatul regal, în aceeaşi zi au fost arestaţi şi alţi membri ai guvernului antonescian; ei au fost ridicaţi apoi de o formaţiune de luptă patriotică, transportaţi şi puşi sub pază într-o casă conspirativă a partidului comunist din cartierul Vatra Luminoasă. Dictatura militaro-fascistă a fost răsturnată. Romînia a întors armele împotriva Germaniei
INSURECŢIA ARMATĂ
 826
 INSURECŢIE ARMATĂ
hitleriste, alăturîndu-se coaliţiei antihitleriste. în seara zilei de 23 august a fost constituit un guvern în care cele patru partide politice din B.N.D. erau reprezentate prin cîte un ministru secretar de stat fără portofoliu. Majoritatea guvernului era alcătuită din militari şi tehnicieni. în noaptea de 23— 24 august, unităţile militare şi formaţiunile de luptă patriotice din Capitală au ocupat principalele instituţii centrale şi au început operaţiunile militare împotriva obiectivelor armatei hitleriste. în aceeaşi noapte au trecut la acţiune unităţile militare şi formaţiunile de luptă patriotice la Ploieşti şi pe Valea Prahovei şi în alte părţi ale ţării. în vederea lichidării rezistenţei hitleriştilor s-au purtat lupte înverşunate la sediile misiunilor militare germane din Bucureşti, la Dealul Spirei, la Băneasa, la intrarea în Bucureşti dinspre şoseaua Alexandria etc. In dimineaţa zilei de
26   august, unităţile militare şi formaţiunile de luptă patriotice au lichidat ultimele rezistenţe hitleriste din interiorul Capitalei, respingînd în acelaşi timp încercările unor importante grupări germane de a forţa intrarea în Bucureşti. în zilele de 26,
27   şi 28 august, s-au purtat lupte grele, în zona comunei Băneasa, la aerodromurile Băneasa, Pipera, Otopeni, unde a fost nimicită puternica grupare de forţe germane care ameninţa Capitala dinspre nord. Lupte violente s-au purtat şi în alte părţi ale ţării: la Ploieşti şi în Valea Prahovei (unde au fost lichidate, de către efectivul a trei divizii romíné şi al unui corp de tancuri sovietic, pînă la 31 august, toate punctele de rezistenţă germano-fasciste), la Slobozia, Călăraşi, în regiunea Braşov, în Dobrogea, în zona Turnu-Severin — Vîrciorova — Orşova (unde, după lupte sîngeroase purtate între 26 şi 31 august, au fost nimicite sau dezarmate numeroase trupe hitleriste care încercau să se retragă) şi la Timişoara. Pînă la 31 august 1944, trupele romíné şi formaţiunile de luptă patriotice, cu sprijinul larg al maselor populare, au eliberat întreaga parte centrală.
 de sud, de sud-est şi de sud-vest a Romîniei, pricinuind unităţilor hitleriste pierderi grele (peste 5 000 de morţi şi peste 56 000 prizonieri, între care 14 generali, 1 224 ofiţeri şi 4 088 subofiţeri, precum şi o importantă cantitate de material de război capturat). în timp ce la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară unităţile militare romíné şi formaţiunile de luptă patriotice, sprijinite de întregul popor, purtau lupte înverşunate pentru curăţirea teritoriului Romîniei de hitle-rişti, Armata Sovietică, conti-nuînd ofensiva începută la
 20  august, lichida grosul forţelor germano-fasciste din grupul de armate „Ucraina de sud“, încercuite către sfîrşitul zilei de 24 august pe frontul din Moldova şi urmărea trupele hitleriste care se retrăgeau în dezordine. La 30 şi 31 august 1944, populaţia Bucureştiului a primit cu bucurie, ca pe prieteni şi fraţi, pe ostaşii Armatei Sovietice. Răsturnarea dictaturii militaro-fasciste şi alăturarea Romîniei la coaliţia anti-hitleristă au constituit o puternică lovitură dată Germaniei hitleriste. Ieşirea Romîniei din axă a avut o importanţă covîr-şitoare nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga regiune a Balcanilor, deoarece prin această lovitură s-a prăbuşit întregul sistem de dominaţie din sud-estul Europei. Dînd o puternică lovitură forţelor hitleriste, insurecţia armată din Romînia a înlesnit Armatei Sovietice înaintarea rapidă pe o mare adîncime pînă la graniţele Romîniei cu Bulgaria şi Iugoslavia şi în apropiere de cele cu Ungaria, graniţe care încă din primele zile ale insurecţiei fuseseră acoperite de trupele Armatei I romíné pentru împiedicarea pătrunderii trupelor hitleriste. în-lăturînd dictatura militaro-fas-cistă, poporul romín a devenit un participant activ cu toate resursele sale umane şi economice la războiul antihitlerist. Armata romînă a luptat, cu un efectiv total de peste 365 000 de oameni, cot la cot cu Armata Sovietică, pentru izgonirea de pe teritoriul ţării a trupelor fasciste şi apoi dincolo de gra-
 niţele lui, pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei, pînă la înfrîngerea definitivă a Germaniei fasciste. Victoria insurecţiei populare a marcat
 o  piatră de hotar în istoria poporului romín, repre-zentînd începutul revoluţiei populare, deschizînd calea unor adînci transformări revoluţionare care au culminat cu victoria deplină şi definitivă a socialismului în patria noastră.
   insurecţia armată din decembrie 1905 de la Moscova, acţiune armată a muncitorilor din Moscova din decembrie 1905, care a fost precedată de
 o  grevă generală. A constituit punctul culminant al revoluţiei burghezo-democratice din Rusia din 1905—1907. Timp de nouă zile, mii de muncitori înarmaţi au dus o luptă eroică, mai ales în Krasnaia Presnea, nucleul principal al insurecţiei. Deşi înfrîntă, insurecţia a dat o puternică lovitură regimului ţarist.
   insurecţie armată, formă de luptă deschisă cu arma în mînă a maselor populare împotriva claselor dominante în vederea cuceririi puterii politice, cea mai înaltă formă de manifestare a antagonismelor de clasă. I. a. presupune participarea largă a maselor populare înarmate, acest lucru deo-sebind-o de rebeliune sau de puci. I. a. au avut loc în sclavagism, feudalism şi capitalism. în lupta împotriva feudalismului, burghezia a declarat deschis dreptul maselor Ia violenţă pentru afirmarea noilor relaţii progresiste ale societăţii. Teoria i.a. a fost fundamentată de Marx şi Engels, iar Lenin a dezvoltat-o în noile condiţii ale imperialismului. V.I. Lenin a arătat că clasa muncitoare preferă să cucerească puterea politică prin mijloace paşnice, deoarece aceasta răspunde în cea mai mare măsură^ intereselor ei. Necesitatea i*a. decurge din faptul că clasele exploatatoare nu cedează de bunăvoie puterea de stat. Spri-jinindu-se pe aparatul de stat, ele reprimă orice încercare de a lovi în privilegiile lor de clasă, silind astfel masele populare s^ recurgă la cele mai
INSURECŢIA ARMATĂ DIN AUGUST 1944
 INSURECŢIA-ARMATĂ DIN AUGUST 1944
                                                                                                 . ff
ROmflHin LIBERA
               23 AUGUST 1944
RMSTURJVMREM REGIMULUI HITLERI ST DIA ROMMNM
 Declaraţia MtttdM Centrai DECLARAŢIA al Partidului fnmimht QUVERHULU)
  l          HiilS
Primul număr legal al ziaruiui „Romînia liberâ" (24 august 1944)
  Articole din presa romînă consem-nînd acţiunile Armatei romîne în timpul insurecţiei armate
.«sas-—
   «U®  .«an®1 ^
  TRUPELE ROMÂNE
                               AU INTRAT IN ARDEALUL OCUPAT
                              Au fost lu»t< 50.000 prizonieri irire cari 10 yeoerklí l Fttrţel* mietite eooştriMi cg uit ma aaejti la litfeMirea rezistenţei iernau it* ngmiua talm CáUpctntá
     **,£î ."**
  ** «"-'Ss*£:.%****£? sww tsJTr^r
                                                                                                                             urfl’9.
ssssstIî-
fJL-P— T?r»'fÖsÜŰlE«Mi Sf • *•**
 I               6*«»IZ0AI»EL0B BFBMâlfg
           J MJ FOST tUDtHHIt           ,
                                                      Bt C F AL AU, * ^»mMwm
 gsa. ÖPOTK w»- r              te” w s m*
 ■ gC-BJCStraf : y**, MV wm *»* * B,„ . >r,,
                 ?£.ZÎZJA'~ -
  CEA
                                                                                                                     ‘fi6;.
                                                                  I Importanţa hotararn *, | i;; României                          t$|
                                                                  4 SubUmeriie pr*m\                     j<||
                                                                  I    *s*twxift-3f  «a*            W*rwAtid;
                                                                                  Rmoî •:<*»* ****..«**»* #
                                                                  _.^*g X> *) íaf-tim. naá    «««
                                                       fw*rr-r'^ £««£*« ?
                                                       ■%«»     «m&tr* **r* ***** «r»®1** *> #pím* >
                                                                  •**■»» _. W£%: \^í Ti***, Os*-: ía BíHütt.i
                                                       LT*-» ««*>»«»   mzw-
Comentarii ale presei străine privind importanţa insurecţiei armate din august I944 şi a ieşirii Romîniei din războiul hitlerist
INSURGENT
 827
INTEGRARE
  ascuţite forme şi metode de luptă. Gradul de înverşunare ăl luptei de clasă şi formele acesteia vor depinde, deci, nu atît de proletariat, cît de forţa de împotrivire a cercurilor reacţionare, vor depinde de folosirea violenţei de către a-ceste cercuri într-o etapă sau alta a luptei pentru socialism. V.Í. Lenin a arătat că, pentru a reuşi, insurecţia trebuie să se sprijine nu pe un complot, nu pe un partid, ci pe clasa k înaintată, pe avîntul revoluţionar al poporului, pe acea cotitură hotărîtoare în isteria revoluţiei în creştere cînd activitatea rîndurilor înaintate ale poporului este maximă, cînd şovăielile în rîndurile duşmanilor şi în rîndurile prietenilor slabi, inconsecvenţi şi nehotă-rîţi ai revoluţiei sînt extrem de puternice. Lenin a subliniat rolul deosebit de important al partidului de organizator şi conducător al armatei revoluţionare* In epoca actuală de mari prefaceri sociale, cînd puterea de înrîurire a clasei muncitoare, a sistemului mondial socialist şi a tuturor forţelor antiimperialiste a crescut considerabil, se creează condiţii din ce în ce mai favorabile pentru cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare şi aliaţii săi. Posibilitatea trecerii de la capitalism la socialism pe cale paşnică sau pe cale nepaşnică este determinată în fiecare ţară de condiţiile istorice concrete. Revoluţia proletară presupune cuprinderea unor puternice forţe sociale, unirea într-un front larg a tuturor mişcărilor de mase îndreptate împotriva claselor exploatatoare pentru cucerirea puterii, iar apoi împotriva încercărilor acestora de a-şi restaura dominaţia. Esenţial pentru asigurarea succesului revoluţiei proletare este ca clasa muncitoare şi partidul său să stăpînească toate formele de luptă, fără excepţie, să aibă capacitatea de a le mînui pe toate, să fie pe deplin pregătite pentru orice eventualitate, spre a putea înlocui rapid o formă a luptei cu alta, potrivit schimbărilor ce survin în condiţiile concrete de desfăşurare a revoluţiei. In Romînia, răsturnarea dictaturii militare-fasciste a
  53 — Dicţionarul enciclopedic, rol.
 avut loc pe calea insurecţiei armate din august 1944, organizată şi condusă de Partidul Comunist din Romînia, care a marcat începutul revoluţiei populare.
   insurgent (din lat. imurgere „a se ridica, a ataca1*), persoană care participă activ la o insurecţie.
   intabulâre (lat. in „în** şi fabula „tablou, registru**; DR.), înscriere definitivă făcută în cartea funciară a unui drept de proprietate sau a unui alt drept real imobiliar.
   intâlie (ARTE PLAST.), piatră dură, gravată în adîncime, folosită mai ales ca sigiliu (inele sigilare). Arta i., practicată în Egiptul antic, a fost preluată de greci, care au dus-o la cel mai înalt grad de perfecţiune. în Renaştere, arta L. a fost foarte răspîndiiă (ex. pietrele semipreţioase pentru bijuterii, cu embleme, blazoane, ornamente vegetale, chipuri omeneşti etc.). I. se mai utilizează şi în zilele noastre. V. şi camee; gliptică.
   intár sie (ARTE PLAST.), tehnică folosită la ornamentarea mobilierului, constînd din in^* crustarea în lemn a unor plăcuţe şi fîşii din os, fildeş, sidef sau lemn de altă culoare. V. şi marchetărie.
   integrală (MAT.) 1. Simbol matematic care se foloseşte pentru a indica operaţia de integrare. A fost introdus de
 Leibniz. Se notează cu semnul §•
 2.  Funcţie depinzînd eventual de elemente arbitrare
                                               Interpretarea geometrică, a integralei definite: S — suprafaţaj
 (constante şi funcţii), care reprezintă o soluţie a unui sistem de ecuaţii diferenţiale sau cu derivate parţiale. Denumirea de i. a fost introdusă de J. Bernoulli.— L definită, integrala I (f, D) (v. int e -g r a r e), în care domeniul D este fixat. — /. nedefinită,
 integrala /(/, D) (v. integrai e), în care domeniul D este considerat variabil (cu condiţia de a fi inclus în domeniul de definiţie al lui /).
 —   /. curbilinie, funcţie F asociată unui arc de curbă C (din spaţiul cU două, trei, ..., n dimensiuni), cu o extremitate fixă şi o extremitate variabilă (exprimată printr-un vector r(t) de pozjţie), precum şi unui vector F(P, Q, R, ...)» funcţie de punct caracterizată prin proprietatea dF = Pdxx -r + Qdxz -r Rdx3 + •-, care trebuie verificată în fiecare punct al curbei. Se notează
                                                                                       , sau ÎP dxx + Q dx% +
 (J          c
 -j- R dxz -j- ... l.c. este complet determinată prin condiţia precedentă şi prin condiţia de a fi nulă atunci cînd arcul C se reduce la un punct. In cazul a două sau a trei dimensiuni, i.c. are o interpretare fizică foarte importantă: dacă C este traiectoria descrisă de un mobil material sub influenţa unei forţe reprezentate de vec-'                  r-4-  —V
                                                                                torul V, atunci J V-dr repre-
 zintă lucrul mecanic corespunzător.
   integrare (MAT.), operaţie prin care fiecărei funcţii /, de una sau mai multe variabile, definite într-un domeniu E, pire-cum şi fiecărui domeniu DC~Et
 i se asociază un număr /(/, D), cu următoarele proprietăţi: 1) dacă D este reuniunea a două domenii DlrDz disjuncte, atunci
                                                                                /(/. P1UÖ2) -/ (/, Dt) f
 ~h /(/, Z)2). adică integrala este o . funcţie aditivă de domeniu; 2) dacă / = /1 -b fi, atunci / (/1+/2, D) ==■ I UiM+ + I Uî> Ö); 3) dacă a este un număr real, atunci /(a/,D) = = a/ (J, D) (condiţiile 2 şi 3 arată că pentru un domeniu D dat integrala este o funcţională liniară definită pe mulţimea funcţiilor integrabile); 4) dacă / < g, atunci / (/, D) <
      l      (g, O) (proprietatea de monotonie a integralei); 5) dacă 1/J <M, atunci | /(/, D) l < M | D|, unde fD | este măsura (lungimea, aria, volumul etc.) domeniului D (proprietatea de mărginire a integralei, privită ca funcţională);
 INTEGRARE
828
INTELECTUALITATE
 6)  dacă x este un punct din D şi Dlf D2* —. Dn> un şir de domenii, conţinute în D şi conţinînd punctul x, al căror diametru tinde către
               . .. I (/♦ Dn) _______
 zero, atunci lim ■ ~~—r* — X-+00                   [  Un I
 = /(*), adică integrala, ca funcţie de domeniu, are ca derivată, în fiecare punct x, chiar valoarea funcţiei / în acest punct. Se poate arăta că, în condiţii foarte generale pentru funcţia /, numărul / (/, D) poate fi determinat prin condiţiile de mai sus (ex. în cazul în care / este o funcţie continuă). Dacă acest lucru este posibil, funcţia / este, prin definiţie, integrabilă. Numărul / (/, D) se numeşte integrala (simplă, dublă, triplă,.».) a funcţiei /, extinsă la domeniul D. Se utilizează notaţia
               b
 /(/, D)= £ f(x)dx (în cazul
               a
 unei singure variabile, dacă D = [a, b])y sau / (/, D) =
 = Jî f(x)dxdy> sau / (/, D) =
      v
 =        / (x) dx dy dz etc.
      1)
   „integrare", politică promovată de unele cercuri imperialiste după celde-al doilea război mondial şi concretizată în formarea de organizaţii economice interstatale sau de organisme suprastatale. Ca manifestări ale acestei politici, pe plan regional, au apărut organizaţii economice de genul Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului, Comunităţii economice europene (Piaţa comună) şi altele. „I.“ a apărut ca urmare a intensificării tendinţei de asociere pe plan internaţional a oligarhiei financiare din ţările imperialiste. „LM constituie o expresie a politicii monopolurilor, o nouă formă a luptei pentru reîmpărţirea pieţei mondiale între marile uniuni ale capitaliştilor, pentru penetraţia statelor imperialiste mai puternice în economia partenerilor lor mai slabi, ceea ce duce în mod inevitabil la încălcarea suveranităţii şi a independenţei acestora, la amestec în treburile lor interne. Ea
 serveşte de asemenea burgheziei monopoliste, care, folosind pe scară largă statul, desfăşoară o ofensivă puternică împotriva nivelului de trai şi a drepturilor cetăţeneşti ale celor ce muncesc, pentru a-şi spori şi mai mult profiturile. Realitatea infirmă teoriile burgheze cu privire la caracterul pretins „progresist” şi „ireversibil" al organizaţiilor de tipul „Pieţei comune**. „I.M determină ascuţirea concurenţei^ intensificarea centralizării capitalului, creşterea ratei plusvalorii, intensificarea exploatării clasei muncitoare, a maselor largi şi a popoarelor din ţările slab ^dezvoltate. Formele integrării reprezintă unele dintre cele mai nevralgice noduri ale contradicţiilor interimperialiste. Se intensifică contradicţiile în cadrul Pieţei comune, în special între principalele puteri membre; între ţările acestei grupări şi alte state capitaliste; între ţările vest-europene şi S.U.A. în acest ghem de contradicţii, Statele Unite ale Americii încearcă să-şi menţină poziţiile de forţă conducătoare a lumii capitaliste, în timp ce în sens contrar acţionează tendinţele altor state imperialiste, care caută să iasă de sub tutela S.U.A. Partidele comuniste mobilizează masele cele mai largi la lupta împotriva monopolurilor, împotriva „integrării**, pentru apărarea intereselor economice şi drepturilor democratice ale celor ce muncesc, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii tuturor popoarelor . V şi Piaţa comună.
   integrator (MAT.), aparat cu ajutorul căruia se pot calcula numeric integralele unei ecuaţii diferenţiale, integralele definite etc. I. pot fi mecanice sau electrice (electronice). Ambele tipuri sînt constituite din dispozitive de integrare, de diferenţiere, de însumare, de scădere, de multiplicare, de generare a unor funcţii şi de înscriere a rezultatelor, integritate teritorială, principiul integrităţii teritoriale (DR.), principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan, consacrat şi în Carta
 O.N.U., potrivit căruia statul îşi exercită pe deplin şi nestingherit suveranitatea asupra te-
 ritoriului său, toate celelalte state fiind obligate să nu-i aducă nici un fel de atingere. Acest principiu este adesea nesocotit de cercurile agresive imperialiste.
   integumént (BOT.), înveliş al ovulului.
   intelectualitate, pătură socială neomogenă, prezentă atît în sfera producţiei materiale (ingineri, tehnicieni) cît şi în afara acestei sfere (medici, profesori, artişti, avocaţi), pentru care munca intelectuală reprezintă sursa principală de existenţă. I. a apărut în condiţiile scindării societăţii în clase. Dezvoltarea ei este în funcţie de dezvoltarea forţelor de producţie şi de progresul cultural. în epoca contemporană, în legătură cu desfăşurarea revoluţiei ştiinţifice-teh-nice, importanţa şi numărul intelectualilor cunosc o creştere continuă. în societatea împărţită în clase, i. este întotdeauna o pătură socială care nu are un rol istoric de sine stătător. Reprezentanţii săi provin din toate clasele şi păturile sociale. Fiecare clasă dominantă caută însă să-şi creeze propria sa i., atît din rîndurile ei cît şi din rîndurile celorlalte clase pe care şi Ie subordonează sub o formă sau alta. Consecinţa principală care decurge din această situaţie este aceea că i. nu are o politică proprie, activitatea ei politică fiind determinată de interesele claselor în slujba cărora se află. Majoritatea i. este silită să se supună intereselor burgheziei şi să servească ^acesteia. în condiţiile capitalismului, concepţia despre lume a L este dominată de individualism, determinat în mare măsură de condiţiile muncii şi ale vieţii sale. Tendinţa principală care devine dominantă în condiţiile imperialismului constă însă în proletarizarea i. A-ceasta se manifestă în aducerea unei părţi tot mai mari de intelectuali în situaţia de a-şi vinde forţa de muncă întocmai ca proletariatul şi de a fi supuşi exploatării capitaliste. în ceea ce priveşte nivelul de viaţa al i., se observă o deosebire mare între păturile inferioare şi cele superioare. Partea superioară a i. duce, de fapt, o
INTELIGENŢĂ
 829
 INTENSITATEA MUNCII
viaţă burgheză. Numărul acesteia se reduce continuu. Paralel cu procesul de proletarizare a i. are loc şi procesul de făurire a i. proletare. Deşi conştiinţa i. rămîne în urma situaţiei ei sociale, proletarizarea are o mare influenţă asupra concepţiei ei. Totodată, datorită forţei de a-tracţie a ideilor socialismului şi autonomiei relative a conştiinţei, un număr crescînd de intelectuali proveniţi din diferite clase, sociale se apropie de marxism. După cucerirea puterii politice, o dată cu revoluţia socialistă cad barierele sociale în ceea ce priveşte formarea i., însuşirea ştiinţei, culturii etc. Socialismul presupune o dezvoltare rapidă şi multilaterală a producţiei, folosirea pe scară largă a ştiinţei şi tehnicii, ridicarea nivelului cultural-ştiinţific al maselor largi muncitoare, făurirea unei culturi noi, socialiste, a unui om nou, cu o înaltă conştiinţă politică. De aici necesitatea de a crea o i. numeroasă şi credincioasă clasei muncitoare, cauzei socialismului şi comunismului. In ţara noastră, „în procesul construcţiei socialiste, pe lîngă vechea intelectualitate, care în covîrşitoarea ei majoritate participă activ la dezvoltarea economică şi culturală a ţării, s-au format noi generaţii de intelectuali, trup din trupul poporului muncitor, toate laolaltă constituind detaşamentul unic al intelectualităţii noastre** (Gh. Gheorghiu-Dej). S-a creat o reţea deasă de şcoli de toate gradele, ale căror porţi s-au deschis larg pentru fiii oamenilor muncii, ajutaţi cu burse de stat; s-au creat condiţii de studii pentru oamenii muncii din producţie; mii şi mii de muncitori, fruntaşi în întrecerea socialistă şi inovatori, prin dezvoltarea lor culturală şi tehnică s-au ridicat pînă la nivelul intelectualilor. Toate aceste transformări au loc în cadrul revoluţiei culturale, care reprezintă o lege generală a construcţiei socialiste.
   inteligenţă (PSIH.), calificare calitativă a capacităţii de gîndire. I. se manifestă prin sesizarea a ceea ce este esenţial, prin capacitatea individului de
 53*
a se adapta la împrejurări noi, de a rezolva situaţii sau probleme noi pe baza experienţei acumulate anterior. Ea se deosebeşte de la un individ la altul prin diferite particularităţi (adîncimea, rapiditatea, caracterul de sine stătător etc.). Deosebim de asemenea diferite forme sau tipuri de i.î i. teoretică sau practică, analitică sau sintetică etc., la diferite persoane putînd predomina una sau alta dintre aceste forme. Rolul hotărîtor în dezvoltarea i. şi în formarea specificului ei individual îl au condiţiile de viaţă şi de activitate şi mai ales educaţia, încercările de a aprecia i. după rezultatele unor probe sumare (teste) nu pot fi concludente. Singura cale ştiinţifică de studiere a i. unei persoane este analiza activităţii ei creatoare, ţinîndu-se însă seama de faptul că reuşita în această activitate nu depinde numai de gradul de i., ci şi de experienţă, de pregătire, de atitudine, de efortul voluntar etc.
   inteligibil (FILOZ.) 1. Ceea ce poate fi cunoscut cu ajutorul gîndirii logice. 2. (In filozofia idealistă) Esenţă ideală care ar putea fi cunoscută numai de raţiune, de gîndire, şi anume independent de cunoaşterea senzorială, în opoziţie cu sensibilul, ceea ce poate fi cunoscut prin simţuri.
   Intelligence Service [inté-lighns s6:vis], serviciu special de spionaj şi de contraspionaj în Anglia.
   intendenţă (MILIT.), serviciu din cadrul forţelor armate care asigură hrănirea şi echiparea trupelor.
   intensitáte (FIZ.) a) Intensitate auditivă, calitate a unui sunet care face să se poată deosebi un sunet mai puternic de unul mai slab. b) Intensitate sonoră, energie sonoră transmisă în unitatea de timp, prin unitatea de arie perpendiculară pe direcţia de propagare a sunetului măsurată într-un punct dat al unui cîmp sonor. Se exprimă în joule/m2*s = = watt/m2 în sistemul internaţional de unităţi, c) Intensitate acustică, termen comun pentru intensitatea auditivă
şi pentru intensitatea sonoră.
d)   Intensitate luminoasă, flux de lumină emis într-o anumită direcţie de un izvor punctiform de lumină raportat la unghiul solid egal cu unitatea.
e)   Intensitatea curentului e-lectric, cantitatea de sarcină electrică care trece prin secţiunea transversală a unui conductor în unitatea de timp. Unitatea de măsură a i. c. e. în sistemul MKSA este amperül.
f)   Intensitatea cîmpului electric, mărime fizică vectorială, caracteristică cîmpului electromagnetic. In sistemul MKSA, unitatea de măsură a /.c.e. este V/m.
g)   Intensitatea cîmpului magnetic, mărimea fizică vectorială care caracterizează starea şi gradul de magnetizare a unui corp. /. c. m. este, în medii izotrope şi nefero-magnetice, proporţională cu inducţia magnetică. In vid, factorul de proporţional itate l/{x0 depinde de sistemul de unităţi ales, fiind 1 în sistemul electromagnetic CGS şi
0,7958* 106m/henry în sistemul MKSA. în medii materiale, factorul de proporţionalitate este egal cu produsul dintre 1/ţi-o şi inversul permiti-vităţii magnetice.
   intensitatea muncii, gradul de încordare a muncii o-meneşti în procesul de producţie. Nivelul i.m. se exprimă în cantitatea de energie musculară, nervoasă etc. cheltuită într-o unitate de timp. Spre deosebire de creşterea productivităţii muncii, care determină numai sporirea cantităţii de produse obţinute într-o unitate de timp, mărirea i. m. duce atît la sporirea cantităţii de produse cît şi a valorii create în aceeaşi unitate de timp ca urmare a unui consum mai mare de muncă. Sporirea . i. m. constituie o cale folosită pe scară largă de către capitalişti pentru intensificarea exploatării clasei muncitoare, deoarece reprezintă o prelungire mascată a zilei de muncă. Pentru a obţine o intensificare mai mare a muncii, capitaliştii folosesc diferite sisteme de exploatare intensivă* ca: taylorismul, for-d i s m u 1 şi alte variante contemporane ale acestora. în
INTENŢIE
830
INTERDEPENDENTA
condiţiile capitalismului contemporan, i.m. creşte şi mai mult, mai ales în producţia mecanizată, şi se caracterizează prin stoarcerea unei energii nervoase sporite. Mărirea i.m. este o cale de obţinere a plusvalorii absolute, ducînd la îmbogăţirea capitaliştilor. Pentru clasa muncitoare, creşterea i.m. mult peste limitele normale are urmări grave, ducînd Ia extenuarea şi la îmbătrînirea prematură a muncitorilor, la pierderea capacităţii normale de muncă, la înmulţirea accidentelor de muncă, a traumatismelor etc. Durata vieţii active a muncitorilor s-a redus faţă de sec. al XIX-lea, muncitorii fiind epuizaţi, vlăguiţi Ia vîrstă de 40—45 de ani. Astfel că, în condiţiile capitalismului contemporan, i.m. a-tinge acele limite la care, după cum spunea Marx, orice consum de bunuri materiale nu mai poate recupera consumul de energie omenească şi nu mai poate preîntîmpina degradarea fizică a forţei de muncă. In socialism, creşterea sistematică a productivităţii muncii are loc în condiţiile unui nivel mediu, normal de i.m. Statul socialist ia măsuri pentru introducerea în producţie a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, care să uşureze munca omului, pentru asigurarea securităţii muncii, precum şi pentru organizarea o-dihnei şi a refacerii sănătăţii oamenilor muncii.
   inténfie (DR.), formă a atitudinii psihice a unei persoane faţă de urmările acţiunii sau inacţiunii sale, în cazul în care prevede şi doreşte ori acceptă acele urmări şi îşi dă seama că fapta este potrivnică legii sau, în general, intereselor societăţii socialiste. V. şi culpau inter** (lat. inter ,,între“), element de compunere cu sensul „între" (ex. interdependenţă, internaţional).
   interacţiune (FILOZ.), formă de legătură a obiectelor, manifestată printr-o influenţare sau printr-o acţiune cauzală reciprocă. Alături de legi, de cauzalitate, de contradicţie etc., i» se include în sfera interdependenţei universale a fenomenelor. I. corpurilor
 stă la baza mişcării în general, iar i. permanentă dintre polii contradicţiilor interne constituie izvorul automişcării şi autodezvoltării fenomenelor. Materialismul dialectic concepe universul ca un sistem complex de i., infinit în spaţiu şi în timp (ex. i. microparticulelor în cadrul atomului, a corpurilor cereşti în cadrul sistemelor solare, biocenoza ş.a.). Sistemul natural al i. materiale din univers exclude existenţa oricărei cauze prime (finale, supranaturale, divine) a universului. Una dintre modalităţile cele mai importante ale i. este întrepătrunderea contrariilor (ex. întrepătrunderea conţinutului şi formei, a cantităţii şi calităţii, a cauzei şi efectului). Clasicii marxismului au elaborat teza dialectică a acţiunii inverse a efectului asupra cauzei care l-a produs, arătînd că, în anumite condiţii, cauza şi efectul îşi pot schimba locurile. Pe această bază, ei au dezvoltat multilateral învăţătura despre rolul activ al conştiinţei sociale faţă de existenţa socială, al suprastructurii faţă de baza economică, al teoriei faţă de practică. Combătînd eclectismul, filozofia marxistă arată că între cei doi factori ai unei i» nu există egalitate deplină, unul dintre ei avînd rol determinant. Astfel, în cazul i. dintre conţinut şi formă, necesitate şi întîmplare, existenţă şi conştiinţă, practică şi teorie, industrie şi agricultură, rolul determinant aparţine primului factor în ordinea enumerării.
  intercineză (HIST.), interval de timp între două diviziuni succesive ale nucleului celular.
  intercostál (MED.), care se referă la spaţiul dintre două coaste (ex. nevralgie i.).
  interdependenţă (FILOZ.), categorie importantă a dialecticii care desemnează totalitatea legăturilor şi raporturilor dintre fenomenele naturii, societăţii şi gîndirii. în virtutea i. universale a fenomenelor, lumea nu constituie o îngrămădire haotică, întîmplătoare de obiecte şi procese, ci alcătuieşte un sistem de conexiuni, un întreg coerent, unitar. D^ aceea, în „Dialectica naturii", F. Engels a caracterizat dialectica ca ştiin-
 ţa despre conexiuni. în sfera vastă a i. universale a fenomenelor se includ nenumărate legături şi raporturi calitativ diferite, cum sînt cauzalitatea, condiţionarea, interacţiunea, necesitatea,, întîmplarea, legea, contradicţia etc. I. îşi găseşte concretizarea în fiecare dintre celelalte noţiuni şi categorii ale dialecticii. I. constituie o legitate fundamentală pe fondul căreia acţionează toate legile, inclusiv legile principale ale dialecticii. Materialismul dialectic subliniază caracterul obiecţiv al i. fenomenelor, in opoziţie cu idealismul subiectiv, care îl consideră ca un rezultat al activităţii organizatoare şi sistematizatoare a subiectului cunoscător. Totodată, în opoziţie cu idealismul obiectiv, care explică în mod denaturat caracterul obiectiv al i. fenomenelor prin acţiunea unui principiu spiritual supranatural, materialismul dialectic demonstrează că baza reală a i. universale a fenomenelor este unitatea materială a lumii, caracterul obiectiv al legilor mişcării acesteia. în timp ce idealismul născoceşte conexiuni imaginare între lucruri, materialismul, care concepe lumea aşa cum este ea, fără nici un adaos străin, se străduieşte să descopere conexiunile reale dintre fenomene şi procese. Arătînd că orice fenomen stă în conexiune dialectică cu totalitatea fenomenelor, materialismul dialectic se opune interpretării simpliste, vulgarizatoare a i. El combate atît eclectismul, care pune pe acelaşi plan toate conexiunile, fără a face distincţia cuvenită între conexiunile principale, esenţiale, necesare, nemijlocite şi cele secundare, neesenţiale, întîmplătoare, îndepărtate, cît şi sofistica, care substituie conexiunilor e-senţiale conexiuni neesenţiale şi invers. Din studiul i. universale se desprind o serie de concluzii importante pentru activitatea ştiinţifică şi practică, pentru strategia şi tactica partidelor marxist-leniniste: a) analiza multilaterală a fenomenelor; b) descoperirea verigii principale;
 c) abordarea concret-istorică a fenomenelor, în funcţie de condiţiile de loc şi de timp în care
 INTERDICT
831
INTERFERÖMÉTRXJ
 acestea apar şi se dezvoltă. Sin. legătură universală.
   interdict, interzicere temporară de către papă său de către înalţi prelaţi, în evul mediu, a slujbelor religioase şi a altor rituáluri. A constituit un mijloc de pedepsire şi de terorizare spirituală a populaţiei din oraşele, regiunile sau ţările care refuzau să se supună hotă-rîrilor bisericii* In afară de i. local, exista i. personal, prin care unii laici (ex. monarhii care se împotriveau voinţei
{>apilor) erau opriţi să recurgă a serviciile bisericii.
   interdicţie (DR.), incapacitate de exerciţiu a unei persoane (interzisul), rezultînd din hotă-rîrea judecătorească prin care se constată starea sa de alie-naţie ori de debilitate mintală.
—   /. legală, denumire dată incapacităţii de exerciţiu care loveşte pe cei condamnaţi la o pedeapsă criminală. — I. co~ recţionalăy pedeapsă penală complementară sau accesorie, care atrage suspendarea sau pierderea unor anume drepturi politice, civile sau de familie.
   interés, categorie a materialismului istoric care desemnează stimulul fundamental al activităţii omeneşti. Materialismul istoric a dezvăluit pentru prima oară natura obiectivă ai., arătînd că el este o expresie a relaţiilor de producţie; ca atare, interesele au un caracter con-cret-istoric, se schimbă de la o epocă la alta şi, în societăţile împărţite în clase, au un caracter de clasă, sînt i. de clasă. I. se reflectă în mod necesar în năzuinţele, sentimentele, scopurile şi idealurile oamenilor. Marxismul se opune atît orientării subiectiviste în sociologie, care consideră i. ca un produs al conştiinţei oamenilor şi care nu este capabilă să descopere îndărătul motivelor ideologice i. materiale ale claselor, cît şi împotriva fatalismului şi materialismului „economic ‘ vulgar, care ignorează faptul că relaţiile de producţie nu pot determina activitatea oamenilor (claselor, partidelor) decît prin intermediul i. şi al ideilor în care îşi găsesc expresia aceste i. O problemă fundamentală legată de categoria i. o constituie aceea a rapor-
tului dintre ^ i. personale şi
i. sociale. Prin lichidarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, baza o-biectivă a antagonismului dintre i. personale şi cele sociale în orînduirile bazate pe exploatare, socialismul statorniceşte raporturi armonioase între individ şi societate. Unitatea dintre
i. sociale şi cele personale are la bază proprietatea socialistă. Promovînd devotamentul pentru i. obşteşti, capacitatea de a pune i. generale înaintea celor personale, socialismul nu înăbuşă i. personale, ci, dimpotrivă, le satisface într-o măsură mai mare, pe baza îmbinării raţionale a i. personale cu i. sociale, a îmbinării cointeresării materiale cu stimulii morali, al căror rol creşte permanent în procesul construirii comunismului.
   interfâţă (CHIM., FIZ.), suprafaţă de separare a porţiunilor care reprezintă faze diferite într-un sistem fizico-chimic (ex. suprafaţa de separare a două lichide namiscibile).
   interferenţă (lat. inter „între" şi ferre „a duce, a purta"; FIZ.), suprapunere a unor mişcări vibratorii provenite de la două sau mai multe izvoare, care emit vibraţii de aceeaşi perioadă şi au între ele o diferenţă de fază constantă. I. este un fenomen specific ondulatoriu, manifestîndu-se în cazul undelor sonore, ultrasonore, electromagnetice, luminoase, raze X etc. — /. acustică, fenomen de suprapunere a două sau mai multe unde sonore provenite de la un singur izvor sau de la izvoare sonore diferite. Condiţia necesară pentru apariţia fenomenului este ca diferenţa fazelor undelor care se compun să fie constantă în timp. Datorită i. a.t în mediul de transmisiune a sunetului rezultă regiuni de intensitate sonoră minimă (noduri) şi maximă (ventre). I. a. se poate produce şi prin i. undei sonore cu unda reflectată de un obstacol (ex. un perete), fenomen care explică proasta audiţie în unele săli de spectacole. — I. optică, fenomen fizic descoperit de Th. Young (1801), care constă în suprapunerea a două sau mai multe fascicule de lumină naturală
(sau polarizate liniar în acelaşi plan), provenind de la două sau mai multe izvoare care vibrează cu o diferenţă de fază constantă. Ca urmare a i.o. se formează franje de i« luminoase şi întunecate în punctele în care se suprapun razele de luniină. Franjele luminoase se obţin acolo unde vibraţiile luminoase se adună, iar cele întunecate acolo unde se scad. Condiţia formării unei franje de intensitate luminoasă maximă este ca diferenţa de drum dintre cele două raze care se suprapun să fie egală cu un număr întreg de lungimi de undă. Prin i. luminii albe se obţin franje colorate datorită diferenţelor dintre lungimile de undă ale radiaţiilor care formează lumina albă.
   intérferometrie (FIZ.), ansamblul metodelor de măsură a unor mărimi fizice (lungimi, alungiri, grosimi, indici de refracţie etc.), care se bazează pe fenomene de interferenţă.
   interferométru (FIZ.) 1. In~ terferometru acustic, aparat pentru măsurarea vitezei de propagare a undelor sonore
      In terferometru Michelson S — izvor de raze luminoase paralele; A,B — plăci de sticlă plan-paralele;
      M, M' — oglinzi reflectatoare
şi ultrasonore, precum şi absorbţia acestora într-un anumit mediu. Este bazat pe măsurarea distanţei dintre maximele şi minimele unui sistem de unde staţionare produs în mediul de propagare prin suprapunerea undelor sonore incidente cu cele reflectate de un perete rigid aşezat perpendicular pe direcţia de propagare a sunetului. 2. interferometru optic, aparat de măsură sau de control bazat pe fenomenul de interferenţă. După numărul fas-
 INTERFLUVIU
832
 INTERNAT
ciculelor care interferează, se deosebesc i. o. cu două unde şi i. o. cu unde multiple. La primul tip de i. o.* cele două unde care interferează sînt obţinute fie prin divizarea frontului de undă, fie prin divizarea amplitudinii undei. Divizarea frontului de undă stă la baza metodei lui Fizeau, folosită pentru determinarea distanţei unghiulare dintre stelele duble. Dintre /. o. care utilizează divizarea amplitudinii undei, cel mai cunoscut este /. o. MicheU son, folosit la exprimarea me-trului-etalon în lungimile de undă ale radiaţiei roşii a cad-miului. Cu ajutorul i* se pot studia structura fină şi hiperfină a liniilor spectrale, forma liniilor spectrale şi se
 f>oate determina cu precizie ungimea de undă a unei radiaţii, folosind, pentru comparaţie, o radiaţie cu lungime de^ undă cunoscută.
 interfluviu (GEOGR.), porţiunea de teren dintre două văi adiacente. In funcţie de unitatea de relief în care s-au dezvoltat, se deosebesc următoarele tipuri de i.: cîmp (i. plat, uniform, de mare lăţime, care domină văile ce-1 delimitează cu cîteva zeci de metri, fiind caracteristic cîmpiilor); pod (i. plat, îngust, de cele mai multe ori uniform, care domină văile ce-1 delimitează cu cîteva sute de metri, fiind caracteristic podişurilor); culme (i. de formă convexă, îngust, care domină văile ce-1 delimitează cu cîteva sute de metri, fiind caracteristic dealurilor şi în parte munţilor); creastă (i. foarte îngust, de formă ascuţită, care domină văile cu cîteva sute de metri, fiind caracteristic munţilor).
 interglaciâţie (GEOL.), interval de timp cu clima caldă în pleistocen, cuprins între două glaciaţii, în care a avut loc dispariţia sau retragerea aproape completă a gheţarilor din munţii înalţi ai Europei centrale şi meridionale, precum şi a celor din zonele temperate septentrionale, spre regiunile polare.
 interjecţie (din lat. interjectus „aruncat"; LINGV.), parte de vorbire neflexibilă care exprimă sentimente (ah, oh) şi manifestări de voinţă (heit sst) sau
 imită sunete şi zgomote (trosc). Poate fi întrebuinţată singură cu valoarea unei propoziţii sau poate fi inserată în comunicare ca însoţitoare a unei propoziţii sau a unei părţi de propoziţie; uneori este folosită ca parte de propoziţie (ex. predicat) în hai cu noi.
                                                                                     GrcLvemerut
  ori coregrafic^, executată ca moment de . divertisment. în antracte, folosită mai ales în teatrul de curte francez. V. şi divertisment.
    intermezzo      [ inter miţţo]
 (MUZ.) 1. Divertisment muzical intercalat într-o reprezentaţie teatrală. La început,
 G. Enescu — Suita I pentru orchestră
wî/* e? sonore
Intermezzo
    interlúdiu, episod muzical care face legătura între două momente mai importante (ex. în fugă, între expunerile temei).
    intermediar1 (EC.; în capitalism), persoană care mijloceşte încheierea unei operaţii economice. L sînt cunoscuţi şi şub numele de misiţi, samsari, mijlocitori, agenţi, curieri etc.
    intermediár2, metoda inter-mediarului (GENET.), metodă e-laborată de I.V. Miciurin pentru învingerea rezistenţei la încrucişare între plante de specii diferite. Această metodă a fost aplicată, de exemplu, în cazul obţinerii hibrizilor între piersic şi migdal; pentru aceasta s-a realizat mai întîi hibridul „intermediar** între migdal şi Prunus davidianat care a fost încrucişat apoi cu piersicul cultivat.
    intermediáre (CHIM.), substanţe obţinute ca produse ale unor faze de fabricaţie şi apoi întrebuinţate ca reactanţi în alte faze sau în alte fabricaţii (de obicei în sinteze organice), în sens restrîns, i. sînt materii prime de bază în industria de sinteză organică (ex. benzenul, fenolul, anilina, acidul acetic, etanolul).
    intermedină (BIOCHIM., FI-ZI OL.), hormon de natură pro-tidică secretat de lobul intermediar al hipofizei. I. determină, la unele specii de amfibieni, reptile şi peşti, modificări ale culorii pielii în funcţie de gradul de luminozitate a mediului.
  intermediu (lat. inter „între" şi médium „mijloc"; TEATRU), mică lucrare dramatică (de obicei comică), muzicală
 în sec. al XVI-lea, în Italia,
 1.  figurau între actele unei tragedii. Mai tîrziu, în spectacolele de „opera seria**, au apărut episoade comice, care au dat naştere, în sec. al XVIII-lea, „operei bufe".
 2.  Episod orchestral independent într-o operă. 3, Mică piesă instrumentală de formă liberă. Au scris i. pentru pian Schumann, Brahms, iar pentru orchestră Musorgski.
     internare I, (DR.) 1. (în dreptul penal) Măsură de. siguranţă luată de către instanţa judecătorească, constînd în faptul de a încredinţa unui institut specializat, în vederea reeducării sau a însănătoşirii, pe minorii, nebunii sau persoanele care au o anomalie fiziologică ori psihică şi care au săvîrşit fapte incriminate de legea penală.
 2.  (în dreptul internaţional)
 a)  Reţinere de către un stat neutru a forţelor armate ale unui stat beligerant care au intrat pe teritoriul său şi obligarea acestora de a nu părăsi locuri anume determinate.
 b)  Reţinere de către un stat a cetăţenilor unui alt stat cu care se află în război şi izolarea lor într-un anumit loc sau în lagăre speciale. IL (MED.) Primire şi spitalizare a unui bolnav pe baza unei consultaţii medicale sau a unei urgenţe medico-chirurgicale (accident, sarcină, hemoragii etc.).
 internát 1. (PEDAG.) Institu-ţie^ în care elevii primesc locuinţă, întreţinere şi îndrumări pedagogice. 2. (MED.) Stagiu de practică efectuat în spitale şi în clinici de studenţii în medicină din ultimii ani (după ex-
INTERNAŢIONALA
 833
INTERNAŢIONALA
 iernat). Locurile pentru i. se ocupă prin concurs.
   „Internaţionala" (de la lat.
 inter „între" şi naţio „popor"), cîntec revoluţionar al clasei muncitoare, devenit imnul partidelor comuniste şi muncitoreşti din lumea întreagă. Versurile sale înflăcărate au fost scrise în timpul Comunei din Paris de Eugene Pottier şi publicate, în 1888, în culegerea sa „Cîntece revoluţionare", iar muzica, avîntată, mobilizatoare, a fost compusă, în 1888, de muncitorul tîmplar Pierre Degeyter. L a răsunat pentru prima oară în iunie 1888, la sărbătoarea muncitorească de la Lille. între 1917 şi 1944, I. a fost imnul de stat al U.R.S.S. Ea a devenit treptat simbolul coeziunii în luptă a clasei muncitoare internaţionale. în ţara noastră, I. a început să se răspîndească în primii ani ai sec. al XX-lea. Prima traducere romînească, publicată la 16 aprilie 1900 în gazeta „Lumea nouă", se datoreşte lui C.Z. Buzdugan. Ulterior, Anton Bacal-başa a adus modificări textului^ Versiunea romînească de astăzi aparţine lui M.G. Bujor şi Em. Socor. Textul şi muzica I. au fost publicate parţial, pentru prima oară, în ? 907, în „Calendarul muncii". Armonizată mai tîrziu de Anas-tasescu, I. a fost preluată de întreaga mişcare muncitorească revoluţionară din Romînia, in-trînd în patrimoniul folclorului muncitoresc, în ciuda interzicerii ei de către autorităţile burghezo-moşiereşti. în condiţiile creării Partidului Comunist din Romînia şi ale luptelor care au urmat, I. a devenit un puternic mijloc de agitaţie politică revoluţionară a partidului.
   Internaţionala I (Asociaţia internaţională a muncitorilor), prima organizaţie internaţională a proletariatului, creată şi condusă de Marx şi Engels. înfiinţată la 28 septembrie 1864 la adunarea muncitorească internaţională de la Londra, 1.1 a constituit o etapă importantă a luptei pentru un partid proletar, pentru victoria marxismului asupra socialismului premar-, xisi, asupra elementelor refor-
 miste şi sectare din mişcarea muncitorească. „Manifestul constitutiv al Asociaţiei internaţionale a muncitorilor", statutul şi majoritatea documentelor de bază ale I, I au fost redactate de K. Marx. Rezoluţiile celor cinci congrese ale I. I: Geneva (1866), Lausanne (1867), Bruxelles (1868), Basel (1869), Haga (1872) au reflectat părăsirea treptată de către muncitorii francezi a poziţiilor proud-honismului de dreapta, în-frîngerea lassalleenilor şi crearea, în Germania, a Partidului muncitoresc social-democrat, zdrobirea ideologică şi organizatorică a bakunismului, evenimente care au marcat victoria marxismului în mişcarea muncitorească. I. I şi membrii ei au sprijinit Comuna din Paris
(1871). Congresul de la Haga
(1872)  a hotărît mutarea sediului I. I la New York. S-a autodizolvat oficial în 1876, după Conferinţa de la Philadelphia, dar în anii 1872—1876, cît timp sediul ei a fost în S.U.A.,
I. I a funcţionat mai mult ca o organizaţie naţională. I. I a adus o contribuţie uriaşă la dezvoltarea mişcării muncitoreşti internaţionale, la atragerea muncitorilor din ţările industriale avansate pe poziţiile marxismului, a pus bazele dezvoltării partidelor muncitoreşti în ţările Europei şi ale Americii, a consolidat legăturile internaţionale şi solidaritatea muncitorilor din diferite ţări.
   Internaţionala a II-a, uniune internaţională a partidelor socialiste, creată în 1889 la Paris. La congresul de constituire au participat şi delegaţi ai mişcării muncitoreşti din Romînia. I. a II-a, a cărei activitate a fost îndrumată pînă în 1895 de F. Engels, s-a dezvoltat la început ca organizaţie proletară. Ea a contribuit la răspîndirea marxismului, la strîngerea forţelor clasei muncitoare, la stabilirea de legături între partidele muncitoreşti. După moartea lui F. Engels (1895), conducerea I. a II-a a fost acaparată de oportunişti. Singurul partid din I. a H^a care a rupt din punct de vedere organizatoric cu oportuniştii a fost partidul creat de V. I, Lenin î n 1903. Bolşevicii, în frunte cu
V.I. Lenin, au demascat oportunismul făţiş al liderilor L a
II-a(E. Bernstein, H.M- Hynd-man ş.a.), pe centrişti (K. Kautsky, O. Bauer ş.a.) şi au criticat greşelile conducătorilor aripii de stîngă din I. a II-a. în condiţiile creşterii luptei revoluţionare a maselor muncitoare, I. a II-a a adoptat o serie de rezoluţii împotriva războiului imperialist, însă în 1914, cînd a început războiul, liderii oportunişti au trecut pe poziţiile apărării politicii imperialiste a propriilor guverne burgheze, votînd pentru acordarea de credite de război, iar unii dintre ei au intrat chiar în componenţa guvernelor burgheze reacţionare. I. a II-a a dat astfel faliment şi s-a destrămat în partide separate, conduse de social-şovinişti. în aceste condiţii, V.I. Lenin a desfăşurat o luptă hotărîtă şi consecventă pentru crearea unei noi organizaţii internaţionale, care să reunească cele mai bune forţe ale muncitorilor din lumea întreagă. Un important pas pe această cale a fost Conferinţa de la Zimmerwald (1915), în Elveţia, cînd s-a creat Uniunea socialiştilor-internaţionalişti şi s-a format, în cadrul acesteia, stîngă zimmerwaldiană, în frunte cu V*I. Lenin. Partidul social-democrat din Romînia a fost printre primele organizaţii socialiste care au aderat la hotă-rîrile Conferinţei de la Zimmerwald. în 1916 a avut loc tot în Elveţia, la Kiental, o nouă conferinţă a zimmertvaldie-nilor, iar în 1917 o a treia, la Stockholm (fără participarea Iui V.I. Lenin). Conferinţele socialiştilor-internaţionalişti de la Zimmerwald şi Kiental au constituit etape importante în lupta pentru crearea unei noi organizaţii internaţionale proletare, Internaţionala a III-av Comunistă. Liderii partidelor social-democrate au încercat în 1919, printr-o conferinţă ţinută la Berna, refacerea I. a
II-a. Alte încercări de a o reface, de a perpetua spiritul ei s-au făcut în 1921, prin crearea Internaţionalei a l I-a 1/2, în 1923, prin crearea Internaţionalei muncitoreşti socialiste, şi, în 1961, prin crearea Internaţionalei socialiste.
INTERNAŢIONALA
834
INTERNAŢIONALA
   Internaţionala a II-a 1/2,
 denumire dată Uniunii internaţionale muncitoreşti a partidelor socialiste (sau Internaţionala de la Viena). A activat între anii 1921 şi 1923,
 cuprinzînd partidele şi grupările socialiste centriste şi con-tinuînd politica făţiş oportunistă a liderilor Internaţionalei a II-a. în 1923 a fuzionat cu Internaţionala muncitorească socialistă.
   Internaţionala a III-a, Comunistă (Comintern), organizaţie revoluţionară proletară internaţională, care a fiinţat între anii 1919 şi 1943, unind
 sub steagul marxism-leninismu-lui partidele comuniste din diferite ţări. A fost creată după falimentul Internaţionalei a II-a, în condiţiile luptei împotriva oportunismului. Inspiratorul şi organizatorul I. a III-a a fost V.I. Lenin. Puternicul avînt revoluţionar al mişcării muncitoreşti şi al celei de eliberare naţională, care a avut loc în întreaga lume ca urmare a înrăutăţirii situaţiei maselor muncitoare din cauza războiului, influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917, constituirea în focul luptelor de clasă a partidelor comuniste în diferite ţări ale lumii au constituit condiţiile favorabile creării noii organizaţii revoluţionare internaţionale proletare. în programul I. a III*a se declara că sarcina sa istorică constă în atragerea majorităţii clasei muncitoare şi a principalelor mase ale oamenilor muncii de partea comunismului în lupta pentru lichidarea orînduirii capitaliste şi înlocuirea ei cu orînduirea socialistă. I. a IlI-a a fost urmaşa şi continuatoarea cauzei Internaţionalei I şi moştenitoarea celor mai bune tradiţii ale Internaţionalei a II-a. Principiul organizatoric care a stat Ia baza I. a III-a a fost centralismul democratic. Partidele comuniste din diferite ţări făceau parte din I. a III-a în calitate de secţii ale acesteia. Organul suprem al I. a HI-a a rost Congresul mondial; în perioada dintre congrese, I.a III-a era condusă de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste (C.E.I.C.)* Organul de presă al I. a III-a a fost revista „Internaţionala comunistă".
 Congresul de constituire a I. a
 IlI-a a avut loc în martie 1919. Următoarele congrese au fost în 1920, 1921, 1922, 1924, 1928 şi 1935. în călirea ideologică şi organizatorică a partidelor comuniste şi în transformarea lor în partide muncitoreşti revoluţionare, de masă, un rol de seamă l-au avut cele „21 de condiţii pentru primirea în I. a IlI^a*4, adoptate de Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste (1920), şi lucrarea Iui V. I. Lenin „Stîn-gismul — boala copilăriei co-munismului“. O mare importanţă pentru mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională a avut Congresul al VII-lea (1935). La acest congres s-a fixat ca sarcină crearea frontului unic muncitoresc şi a frontului popular împotriva fascismului şi războiului. în ultima perioadă a existenţei sale, practicele şi metodele generate de cultul personalităţii au adus grave prejudicii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. în timpul celui de-al doilea război mondial, partidele comuniste au fost inspiratorii şi organizatorii fronturilor naţionale unice în lupta împotriva ocupanţilor fascişti, pentru eliberarea popoarelor lor, pentru independenţă naţională. Lupta eroică a partidelor comuniste a contribuit la întărirea influenţei lor. în acelaşi timp, situaţia internaţională, precum şi condiţiile concrete din fiecare ţară dovedeau că forma organizatorică a unirii muncitorilor, adoptată la crearea I. a III-a şicore-spunzînd necesităţilor din perioada respectivă, ajunsese să fie tot mai mult depăşită, că rezolvarea problemelor mişcării muncitoreşti dintr-o ţară sau alta de către un centru internaţional nu mai corespundea stadiului de dezvoltare a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale şi constituia o frînă în calea creşterii acesteia. în mai 1943, L a IlI-a s-a autodizolvat. Partidul Comunist din Romînia s-a afiliat la L a
 III-a în 1921 şi a fost membru al acesteia pînă la autodizolvarea ei.
   Internaţionala Comunistă a Tineretului, organizaţie internaţională de masă a tinere-
 tului revoluţionar muncitor, secţie a Internaţionalei a III-a, Comuniste. A activat între anii 1919 şi 1943. I. C. a T. a avut secţii (uniuni ale tineretului comunist) în 56 de ţări ale Europei, Asiei şi Americii. Uniunea Tineretului Comunist din Romînia s-a afiliat la L C. a T. în 1924. în urma dizolvării Internaţionalei Comuniste (1943), I. C. a T. şi-a încetat şi ea activitatea. Activitatea I. C.aT.a avut o importantă contribuţie la întărirea coeziunii ideologice şi organizatorice a tineretului revoluţionar din lumea întreagă. ;
   Internaţionala muncitorească socialistă, uniune internaţională a unor partide socialiste conduse de socialiştii de dreapta. A fost creată în 1923, la Conferinţa de la Hamburg, prin fuziunea rămăşiţelor Internaţionalei a II-a cu Internaţionala a II-a 1/2. Şi-a încetat existenţa în 1940.
   Internaţionala sindicală de la Amsterdam, uniune internaţională sindicală reforrhistă, creată în 1919 la Amsterdam, în componenţa căreia au intrat majoritatea sindicatelor din ţările europene. Liderii sindicali reformişti ai I. s. de la A* au exclus sindicatele de stîngă din rîndurile acestei uniuni. O dată cu crearea Federaţiei Sindicale Mondiale în 1945, liderii I/s. de la A. au hotărît dizolvarea organizaţiei lor. în 1949 însă, scindînd din nou mişcarea sindicală, aceştia au creat oinouă organizaţie reformistă, Confederaţia internaţională a sindicatelor libere (C.I.S.L.)»
   Internaţionala Sindicală Roşie, uniune internaţională a sindicatelor revoluţionare, care a activat între anii 1921 şi 1937. A reunit centrele sindicale cărora liderii reformişti ai Internaţionalei sindicale de la Amsterdam le-au interzis intrarea în organizaţia condusă de ei, precum şi grupurile opoziţioniste din sindicatele reformiste. LS.R. a militat pentru unitatea mişcării sindicale pe baza luptei revoluţionare, pentru apărarea intereselor clasei muncitoare.
   Internaţionala socialistă
 (COMISCO), uniune internaţională a partidelor socialiste
INTERNAŢIONALISM PROLETAR
 835
INTERNAŢIONALISM PROLETAR
 conduse de socialiştii de dreapta.’ Reuneşte organizaţii socialiste din 38 de ţări capitaliste. A fost creată în 1951, la Conferinţa de la Frankfurt pe Main. Documentul programatic adoptat se situa pe poziţiile renunţării la tezele fundamentale ale marxismului.
   internaţionali sm proletar, solidaritatea internaţională a proletarilor şi a oamenilor muncii din toate ţările. I» p. este unül dintre principiile ideologice de bază după care se călăuzeşte clasa muncitoare şi partidul ei, una dintre legile generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste. ^ I. p. îmbină în mod organic dragostea proletariatului pentru patria sa, dorinţa de a o vedea liberă de asuprirea de clasă şi de orice alţă asuprire, cu sprijinirea luptei oamenilor muncii din alte ţări pentru pace, democraţie şi socialism. I. p* este străin de orice atitudine de desconsiderare faţă de alte naţiuni. Ideea i* p. a fost formulată pentru prima dată de către K. Marx şi F. Engels în „Manifestul Partidului Comunist*4 şi şi-a găsit reflectarea în lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“. Ideilei. p. au fost dezvoltate, în condiţiile imperialismului, de V. I. Lenin şi, ulterior, în documentele partidelor comuniste şi muncitoreşti. L p. îşi are rădăcinile so-cial-economice şi de clasă în condiţiile obicctive ale vieţii şi luptei clasei muncitoare. ^ In lupta sa, proletariatul trebuie să opună alianţei burgheziei alianţa frăţească a muncitorilor tuturor naţiunilor. I. p. are un caracter istoric. în desfăşurarea procesului revoluţionar mondial, în funcţie de schimbarea condiţiilor concret-istorice, conţinutul i. p., formele şi metodele de înfăptuire a acestuia suferă schimbări. Necesitatea unităţii internaţionale a clasei muncitoare devine deosebit de imperioasă în epoca imperialismului, cînd s-au copt condiţiile obiective pentru victoria revoluţiei socialiste, la început în u-nele ţări, cînd frontul general al luptei revoluţionare s-a lărgit simţitor şi a apărut necesitatea unirii eforturilor mişcării proletariatului din metropole cu mişcarea de eliberare na-
 ţională şi cu lupta revoluţionară a maselor muncitoare din ţările asuprite. Educarea internaţiona-listă a muncitorilor naţiunilor asupritoare trebuie făcută în primul rînd în direcţia recunoaşterii libertăţilor politice ale muncitorilor naţiunilor asuprite. O dată cu formarea sistemului mondial socialist, conţinutul i,p. s-a îmbogăţit şi mai mult. I. p., în socialism, devine politică de stat. Promovînd pe arena internaţională Un sistem de relaţii calitativ nou, fără precedent în istorie, partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste au întemeiat aceste relaţii pe principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile interne, respectării integrităţii teritoriale, pe principiile internaţionalismului socialist. Stricta respectare a principiilor de bază ale relaţiilor de tip,nou dintre ţările socialiste constituie condiţia primordială a unităţii şi coeziunii acestor ţări, a exercitării rolului determinant al sistemului socialist mondial asupra dezvoltării omenirii. în natura sistemului socialist nu există cauze obiective pentru contradicţii între sarcinile naţionale ale ţărilor socialiste şi sarcinile lor internaţionale, între interesele fiecărei ţări şi interesele comunităţii socialiste în ansamblu. Legăturile de solidaritate internaţionalistă între ţările sistemului socialist au o temelie trainică: identitatea o-rînduirii de stat, în care clasa muncitoare exercită rolul de forţă socială conducătoare, interesele fundamentale comune ale apărării şi dezvoltării cuceririlor revoluţionare ale popoarelor, unitatea ţelurilor de construire a socialismului şi comunismului, ideologia comună a marxism-leninismului. I. p. constituie baza pe care se realizează relaţiile dintre partidele comuniste şi muncitoreşti. La Consfătuirea de la Moscova din 1960 s-au stabilit 1 normele şi metodele care trebuie folosite în dezbaterea problemelor mişcării comuniste mondiale pentru a asigura unitatea ei de acţiune. Respectarea strictă a principiului potrivit
 căruia toate partidele marxist-leniniste sînt egale în drepturi reprezintă condiţia esenţială pentru soluţionarea justă a oricăror probleme pe care le ri* dică lupta comună, cît şi a oricăror probleme divergente. Mişcarea muncitorească revoluţionară din ţara noastră are bogate tradiţii internaţionaliste. O înaltă pildă de i* p. a constituit-o manifestarea solidarităţii clasei muncitoare din ţara noastră cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Clasa muncitoare din ţara noastră, în frunte cu partidul său marxist-leninist, şi-a manifestat puternic spiritul patriotic şi internaţionalist în lupta împotriva fascismului atît pe plan intern cît şi pe plan internaţional. Eroicele lupte muncitoreşti din ianuarie-febrüarie 1933 au constituit prinla mare ridicare a proletariatului împotriva fascismului pe plan internaţional după instaurarea hitlerismului în Germania. Ele s-au bucurat, la rîndul lor, de solidaritatea şi sprijinul mişcării muncitoreşti internaţionale. Clasa rnunci-toare din ţara noastră şi-a manifestat solidaritatea cu lupta armată antifascistă a muncitorilor austrieci (februarie 1934) şi cu greva generală din Spania (octombrie 1934), transformată, în Asturia, Catalonia şi provinciile basce, în insurecţie armată. La chemarea P.C.R., aproape 500 de antifascişti romîni au plecat în Spania, unde au luptat cu arma în mînă alături de poporul spaniol şi de ceilalţi luptători antifascişti din lumea întreagă. în timpul celui de-al doilea război mondial, sute dintre cei mai buni fii ai poporului nostru au luptat cu arma în mînă împotriva cotropitorilor hitierişti, pe teritoriul U.R.S.5., al Franţei, Belgiei, Cehoslovaciei etc. în procesul înfăptuirii revoluţiei şi construirii socialismului, al muncii comune pentru dezvoltarea economică şi social-culturală a ţării s-a făurit frăţia dintre poporul romín şi minorităţile naţionale. P.M.R. educă masele muncitoare în spiritul patriotismului şi internaţionalismului socialist. Repurtînd succese tot mai importante în construcţia
INTEROCEPTOR
 836
INTERSCHIMBABILITATE
 socialismului, sporind prosperitatea economică şi social-culturală a ţării, oamenii muncii din ţara noastră, conduşi de partid, îşi aduc contribuţia la întărirea sistemului mondial socialist, în întrecerea lui istorică cu capitalismul. Totodată, partidul şi statul nostru promovează cu fermitate şi consecvenţă politica de întărire a unităţii şi frăţiei marii familii a ţărilor socialiste, a coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale sub steagul marxism-leninismului. în spiritul i. p., partidul şi statul nostru sprijină lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite, parte integrantă a luptei pentru pace, democraţie şi socialism. Această politică este oglindită în „Declaraţia cu privire Ia poziţia P.M.R. în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale", adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964.
  interoceptór (FIZIOL.), terminaţie nervoasă senzitivă, localizată în diferite organe şi ţesuturi din organism (artere şi vene, viscere, muşchi, tendoane, ligamente, suprafeţe articulare etc.), capabile să trimită impulsuri spre centrii nervoşi sub influenţa modificărilor care se produc în interiorul organismului. I. constituie segmentele periferice ale analizatorului intern, care are o reprezentare în scoarţa cerebrală. Experienţele cu reflexe condiţionate interoceptive realizate de K.M. Bîkov şi V.N. Cerni-govski au dovedit rolul scoarţei cerebrale în coordonarea activităţii organelor interne, pe baza semnalizărilor cu punct de plecare în diferiţi i. V. şi exteroceptor.
  interogatoriu (DR.) 1. Mijloc de probă prin care, în procesul civil, urmărindu-se obţinerea unor recunoaşteri, se pun părţii întrebări. în procesul penal, prin i* se obţin declaraţii şi explicaţii din partea învinuitului sau inculpatului sub toate aspectele cauzei. 2. înscris în care se consemnează întrebările puse celui interogat şi răspunsurile ce s-au dat de către acesta.
  interpeláré a) (în statele ocialiste) Formă în care depu-
 taţii din organele reprezentative (în R.P.R. Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare) participă la conducerea şi la controlul activităţii de stat. I. constă în dreptul deputatului de a cere explicaţii guvernului, miniştrilor sau conducerii organelor locale ale administraţiei de stat (în R.P.R. comitetelor executive ale sfaturilor populare şi membrilor acestora) asupra modului de rezolvare a unor probleme sau asupra unor anumite acte, precum şi în obligaţia celui interpelat de a da explicaţiile cerute în decursul aceleiaşi sesiuni. Discuţiile asupra i. se încheie cu o hotărîre adoptată de organul reprezentativ. b) (In statele burgheze) întrebare specială adresată guvernului de un membru al parlamentului, în şedinţă publică, cu privire la politica generală sau la diferitele acte ale miniştrilor.
   interpolare 1. (MAT.) Operaţie prin care se determină valorile numerice intermediare ale unei mărimi cuprinse între valorile date ale unei funcţii de una sau de mai multe variabile. V. şi extrapolare.
 2. (TOPOGR.) Operaţie de determinare a punctelor de cotă rotundă (întregită la 1, 2, 5, 10, 25 m etc.) pe aliniamentele dintre puncte care se află raportate pe planurile sau hărţile în curs de întocmire şi care au cote oarecare. Prin aceste puncte, stabilite în funcţie de diferenţa de nivel şi de distanţa dintre punctele de referinţă, se trasează apoi curbele de nivel.
 3. (FiLOL.) a) Introducere în-tr-un text oarecare a unor cuvinte sau fraze care nu aparţin originalului, b) Text, frază, cuvînt care reprezintă o interpolare (3a) I. se găsesc în special în copii manuscrise şi se datoresc copiştilor (ex. în literatura romînă, cronica lui Grigore Ureche s-a păstrat cu
 i. Iui Simion Dascălul).
   interpret áré 1. (LOG.) Operaţie prin care, într-o formulă logică, variabilele sînt înlocuite cu valori corespunzătoare lor, astfel încît se obţine ceea ce spune concret, într-un anumit domeniu, formula respectivă. De exemplu, prin i. lui p ca
 o  propoziţie oarecare şi a lui v
 ca „sau**, formula p v p devine: „Eu ştiu sau eu nu ştiu“. L ne dă referirea formulei la conţinutul ei obiectiv şi, în ultimă insţanţă, la realitatea obiectivă. 2« (DR.) Interpretarea legilor,    stabilirea înţelesului
 exact şi a conţinutului complet al normelor juridice cuprinse în legi sau în alte acte normative, în vederea unei juste aplicări a acestora. După organele sau persoanele care o fac, t. /. poate fi: oficială, dată de organele competente şi avînd fie caracter obligatoriu în general (ex., în R.P.R., i. dată legilor de către Consiliul de Stat), fie numai pentru cazul în care a fost dată; neoficială (sau doc-Irinală), făcută de persoane care nu au însărcinări legale în acest sens, ea nefiind juridic obligatorie. 3. (LIT.) a) Acţiune de comentare şi de explicare critică a unui text care aparţine în^ mod obişnuit unui autor vechi, b) Mod în care este dezvăluit şi redat, prin-tr-un limbaj adecvat, sensul unei opere dramatice sau muzicale.
   interpus (DR.), persoană care apare într-un act juridic în locul adevăratului interesat, de obicei pentru a ocoli dispoziţiile legii ce opresc săvîrşirea acrului în favoarea acestuia din urmă. Potrivit intenţiei părţilor, i. este obligat ca, ulterior, să transmită ceea ce a dobîndit celui căruia bunurile îi erau destinate de la început.
   interrégn (lat. inter „între** şi regnum „domnie"), interval de timp în care un stat monarhic este lipsit de suveran. în istorie s-a dat numele de marele interregn perioadei din istoria Germaniei cuprinse între data morţii lui Frederic al Îl-Iea de Hohenstaufen (1250) şi data urcării pe tron a lui Rudolf de Habsburg (1273).
   i  n ter s dbitnbabiliî át e (TEHN.), proprietate a unor organe de maşini, piese, elemente etc. de a putea fi înlocuite una cu cealaltă. I. se asigură printr-o stabilire judicioasă a dimensiunilor, formelor şi materialului pieselor, prin respectarea limitelor de toleranţă etc. I» permite înlocuirea rapidă şi simplă a pieselor uzate sau avariate cu altele noi, ceea ce
intersecţie
 837
INTESTIN
 duce la reducerea timpilor morţi ai maşinii, instalaţiei sau aparatului respectiv.
   intersecţie 1. (MAT.) a) Mulţime a elementelor comune a două mulţimi, b) Punct, respectiv dreaptă, plan, suprafaţă comune la două drepte, respectiv la două plane, la două corpuri. 2. (DRUM.) Intersecţie det drumuri v. încrucişare.
   intersexualitâte (BIOL.), fenomen care constă în schimbarea sexului în stadiile tardive ale dezvoltării individuale a unui animal sau a unei plante dioice. Schimbarea sexului (din mascul în femelă sau invers) este întovărăşită de apariţia unor noi caractere sexuale secundare, corespunzătoare noului sex. Un caz de i. îl oferă caracuda argintie din apele ţării noastre; la această specie, pînă la vîrsta de două veri (ceea ce corespunde unei lungimi a animalului de 15 cm), toţi indivizii sînt masculi, iar de la această vîrstă testiculele se resorb şi masculii se transformă în femele.
   interstadiál (GEOL.), interval de scurtă durată cuprins între două stadiale ale unei gla-ciaţii, caracterizat prin creşterea temperaturii medii anuale faţă de cea existentă în stadial şi prin retragerea de mică amploare a limitei gheţarilor.
   interstiţiu (TEHN.), distanţă sau spaţiu liber între două elemente (piese) fixe sau mobile, situate foarte aproape unul de altul (ex. i. între coroana fixă şi cea mobilă la turbine).
   intertip (POLIGR.), maşină de cules şi de turnat litere în rînduri, asemănătoare cu linotipul. L moderne sînt automate şi pot fi comandate de la distanţă prin transmisiune telegrafică. Ele pot turna 8—12 rînduri pe minut (29 600 de litere pe oră).
   intertrigo (lat. intertrigo „ro-sătură"; MED.), boală de piele localizată la cutele naturale abdominale, submamare, in-terfesiere, interdigitale. Se datoreşte unei infecţii strepto-cocice şi se manifestă prin ro-şeaţă şi mîncărime locală.
   interval 1. (MUZ.) Distanţă între două sunete. Este de-terminat şi denumit după distanţa dintre cele două sunete
perfectă mare mică mărită micşorată
componente. De exemplu, în i« de primă, sau de unison, sunetele au aceeaşi înălţime, în i. de secundă sunetele sînt la distanţă de două trepte* în i. de terţă sunetele sînt la distanţă de trei trepte, în i. de cvartă la distanţă de patru trepte etc. în afară de aceste i. simple există şi
1. compuse, adică cele care depăşesc octava (octavă + secundă = nonă, octavă + terţă
—  decimă etc.). I. se împart în următoarele categorii: i. perfecte (prima, cvarta, cvinta, octava), mari, mici, mărite, micşorate (secunda, terţa, sexta, septima), i. diatonice (perfecte, mari şi mici) şi cromatice (mărite, micşorate). L mai pot fi consonante (i. perfecte) şi disonante (i. mari, mici, mărite, micşorate), melodice (sunetele se aud succesiv) şi armonice (sunetele se aud simultan).
2. (POLIGR.) Spaţiu care desparte un punct sau un rînd de altul. 3, (MAT.) a) Interval deschisy mulţime a numerelor x care verifică inegalităţile a < x < bt unde a şi b sînt extremităţile intervalului. Se notează adesea cu simbolul/a, b). Se mai pot considera
i.d. la dreapta cînd a x < b şi notat simbolic [a, b), sau
i.d. la stîngă, cînd a < x ^ b şi notat simbolic (a, b]. b) Interval închis, mulţimea numerelor x care verifica inegalităţile a ^ x ^ bf unde a şi b sînt extremităţile intervalului. Se notează adesea cu simbolul [a, b].
   intervenţie 1. (DR.) a) Invazie armată sau amestec al unui stat capitalist în treburile interne ale unui alt stat sau ale unui popor, în scopul de a înăbuşi o revoluţie, de a obţine avantaje speciale, de a-şi instaura dominaţia etc. V. şi neintervenţie, principiul neintervenţiei, b) Formă de participare la un proces civil pornit între alte persoane.
1.  poate fi:     Voluntară, cînd
are loc din iniţiativa celui ce intervine, şi forţată, cînd se produce din iniţiativa instanţei sau a uneia dintre părţile între care s-a pornit procesul.
2.  (FIN.; în capitalism) Inter-venţie valutară, operaţie prin care băncile de emisiune creează vremelnic o cerere sau o ofertă artificială de mijloace de plată străine, în scopul urcării sau reducerii artificiale â cursului valutei proprii. I.v. nu rezolvă decît temporar greutăţile legate de instabilitatea valutelor capitaliste. 3, (MED.) Intervenţie chirurgicală v. operaţie.
4.  (EXPL. PETR.) Intervenţie la sonde, operaţie de scurtă durată executată la sondele în producţie în scopul readucerii lor la starea de funcţionare normală în cazurile în care s-au produs unele deranjamente, ori în scop preventiv pentru a preîntîmpina unele deranjamente posibile.
   interzis (DR.), persoană pusă sub interdicţie.
   intestin (ANAT.), segment al tubului digestiv care se
INTIMAT
838
INTRODUCERE
 întinde de la stomac pînă la anus. La mamifere şi la om i« este alcătuit din două porţiuni distincte: i. subţire şi
 i.  gros. I. subţire, cuprins între stomac şi cec, are la om 6—8 m lungime şi este împărţit în duoden, jejun şi ileon. I. gros, cuprins între ileon (valvula ileocecală) şi anus, se împarte în cec, colon şi rect şi are la om 1,40— 1,70 m lungime. Li vertebrate, lungimea i. variază mult: este mai lung la cele cu regim de hrană vegetariană şi mai scurt la cele carnivore. Acest fapt este legat de rolul i. în digestia şi absorbţia alimentelor. I, am-fibieisiilor, reptilelor, păsărilor şi al unor mamifere se deschide posterior în cloacă.
   intimat (DR.), parte într-un proces care se află în situaţia unui p î r î t în caz de recurs sau în altă cale de atac.
   intimism» tendinţă a unor artişti de a exprima în operele lor sentimente cu caracter îngust personal, de valabilitate umană limitată. El nu trebuie confundat cu lirismul, care mediază exprimarea unor sentimente personale, dar de semnificaţie general-umană. I. abate arta de la funcţia sa socială, iar în ultimă instanţă duce la evazionism.
   intoleranţă (MED.), reacţie patologică a organismului, care se manifestă prin simptome speciale, deseori grave, după administrarea unui aliment sau a unui medicament, în doze mult sub cele terapeutice. Poate fi congenitală sau dobîndită.
 —   /. digestivă, reacţie de greaţă şi vărsături la vederea sau ingestia unui anumit aliment, a alimentelor în general sau a medicamentelor. Apare in diferite afecţiuni digestive, boli infectocontagioase etc.
   intonâţie 1. (MUZ.) Emiterea corectă a înălţimii unui sunet. 2. (LINGV.) Variaţie de înălţime a unui element al vorbirii (a unei propoziţii, a unui cuvînt, iar în unele limbi, de ex. în lituană, a unei silabe). I. poate fi ascendentă, ca în exprimarea unei întrebări, şi descendentă, ca în exprimarea mirării.
   intoxicâţie (MED.), rezultat al introducerii sau acumulării
   în organism a unor substanţe toxice. I. pot fi: exogene (cu alcool metilic, oxid de carbon, ciuperci otrăvitoare etc.) sau endogene (cu corpi cetonici etc.). Reprezintă în general cazuri de urgenţă medicală. Pot fi şi profesionale (ex. benzenism, saturnism).
   intra- (lat. intra „în, în interiorul"), element de compunere cu sensul „în44, „înăuntru4* (ex. intravenos).
   intradermoreâcţie (MED.), modificare locală care apare în urma injectării unei substanţe (antigén) în grosimea pielei. Se foloseşte ca metodă de diagnostic pentru stabilirea stărilor de imunitate sau de sensibilitate. Mai recent se practică i. pentru stabilirea factorilor care determină apariţia unei boli alergice, utili-zîndu-se diferite substanţe (albuş de ou, extracte de carne, suspensii de polen, de praf etc.).
   intrados (AV.) 1. Faţa inferioară a aripii unui avion, pe care în zbor normal se exercită suprapresiuni. 2. Linia inferioară a conturului unui profil aerodinamic, cuprinsă între bordul de atac şi bordul de fugă. 3. (ARHIT.) Suprafaţa interioară concavă a unui arc, a unei bolţi.
   intra geanticlin ál (GEOL.), zonă de ridicare activă a scoarţei terestre în interiorul unui g e o -s i n c 1 i n a 1.
   intra geo sin clin ál (GEOL.), zonă de scufundare intensă a scoarţei terestre în cadrul unui geosinclinal, separată de alte zone prin intrageanticlinale.
   intramusculár (MED.), care este localizat în masa musculară (ex. dureri i.) sau care se face în masa musculară (ex. injecţie i.)*
   intranzitiv (lat. intransiti~ vus „netrecător“; LINGV., despre verbe), a cărui acţiune nu se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect şi care, de aceea, nu se poate construi cu un complement direct (ex. a merge, a dormi). Unele verbe i* pot avea complement intern. V.
 şi tranzitiv.
   intranziţivitâte (LOG.), relaţie contrară tranzitivităţii, în care nu se transmite
   un anumit raport de la primul termen la ultimul termen prin intermediul celorlalţi termeni (ex. „Dacă Gheorghe e tatăl lui Ion şi Ion e tatăl lui Vasile şi Vasile e tatăl lui Petru, nu urmează că Gheorghe este tatăl lui Petru44).
   intráre 1. (ELŢ., TELEC.) Parte a unei reţele electrice, a unui element de automatizare sau a unui sistem de transmisiune pe unde îi sînt transferate din exterior fie puterea electromagnetică, fie semnalul care trebuie prelucrat (amplificat, înregistrat, transmis, decodificat, derivat etc.). 2. (MUZ.) a) Moment în care se face auzit un instrument sau un grup de instrumente. I. se indică de către dirijor, b) (In muzica polifonică) Momentul intervenţiei unei voci în desfăşurarea acţiunii muzicale.
   intravenos (MED.), care este localizat în interiorul unei ve^ ne, care se face în interiorul unei vene (ex. injecţie i»), intravilán (URB.), zonă care cuprinde suprafaţa unui oraş, cu teritoriul construit al localităţii respective (suprafeţe pentru locuinţe, edificii industriale şi publice), precum şi cu spaţiile plantate sau rezervate circulaţiei.
   intrazonál, sol sol în formarea căruia, pe lîngă influenţa condiţiilor bioclimatice ale zonei naturale în care apare, se resimte pregnant influenţa unor condiţii locale de relief, de litologie şi de strate acvifere. Proprietăţile sale diferă de cele ale solului zonal în aria căruia apare, tinzînd însă, sub influenţa continuă a factorilor bioclimatici, să se apropie de ele. Soluri i. sînt, de exemplu, sărăturile, rendzi-nele, lăcoviştile etc.
   intrigă (UT.), element constitutiv al subiectului unei creaţii literare epice sau dramatice care reprezintă incidentul din care izbucneşte conflictul, sursa dezvoltării acţiunii.
   introdúcere (SÍEL.) 1. Lucrare ştiinţifică în care se expun noţiunile generale, elementare sau pregătitoare ale unui domeniu de cunoştinţe.
 2. Capitol al unei lucrări sau parte de la începutul ei, în care se prezintă elementele.
INTROSPECŢIE
839
INUNDAŢIE
 noţiunile sau problemele generale şi fundamentale necesare pentru înţelegerea lucrării respective.
   introspecţie (PSIH.), noţiune a psihologiei desemnînd observarea propriilor fenomene psihice. Psihologia idealistă concepe autoobservaţia într-un sens subiectivist ca o „experienţă interioară** care ar da posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a psihicului şi care ar constitui singura sau principala metodă a psihologiei. Psihologia ştiinţifică consideră observarea propriilor trăiri psihice o metodă auxiliară, ale cărei rezultate trebuie supuse unei verificări şi prelucrări prin metode strict obiective.
   intruziune (petrogr.) 1. Pro-ccs de - pătrundere a magmei în crăpăturile scoarţei terestre sau de-a lungul suprafeţelor cu rezistenţă slabă (ex. plane de stratificaţie, suprafeţe de contact între formaţii etc.).
 2.  Corp de roci eruptive care ia naştere prin consolidarea magmei intruse în scoarţa terestră. în R.P.R. se găsesc numeroase i. de graniţe, gra-nodiorite, diorite, gabrouri etc. în Carpaţi şi în Dobrogea.
   intuiţie 1. (FILOZ., PSIH.)
 a)  Ansamblul proceselor de reflectare senzorială a obiectelor şi a fenomenelor realităţii. Se numeşte şi intuire vie sau contemplare vie. b) (La filozofi raţionalişti, ca Descartes şi Spinoza) Cunoaştere raţională nemijlocită a adevărurilor care servesc drept punct de plecare al deducţiei (de exemplu a axiomelor matematice). Caracterul nemijlocit al acestor adevăruri este însă numai aparent, evidenţa lor datori ndu-se confirmării acestor adevăruri de nenumărate ori în cursul practicii social-istorice a omenirii. c) Descoperire bruscă, în aparenţă nepregătită, a unui adevăr, a unei idei, de exemplu a soluţiei unei probleme matematice. Acest fel de i., care a fost speculat de psihologii şi filozofii idealişti pentru a trage concluzii iraţionaliste, este în realitate pregătit de o activitate intelectuală prealabilă, de experienţa acumulată anterior, d) (în filozofia şi psihologia iraţionalistă, de exem-
 plu la Schelling, Bergson ş.a.) Pretinsă cunoaştere iraţională, opusă cunoaşterii logice, considerată ca superioară acesteia şi care ne-ar permite să sesizăm esenţa lucrurilor nemijlocit şi dintr-o dată, fără vreo elaborare logică prealabilă. 2. (PE-DAG.) Principiul intuiţiei, principiu didactic conform căruia procesul predării şi însuşirii cunoştinţelor trebuie să pornească de Ia reflectarea senzorială a obiectelor şi a fenomenelor studiate, astfel încît la baza generalizării şi formării noţiunilor să stea perceperea şi reprezentarea însuşirilor concrete ale realităţii. P. i. a fost preconizat în pedagogie de Komensky, Rousseau, Pesta-lozzi, Uşinski ş.a. în aplicarea acestui principiu se foloseşte material didactic (ex. ierbarul, la botanică; hărţile, la geografie şi istorie etc.).
   intuiţionism 1. (FILOZ.) Curent idealist-subiectiv răspîn-dit în filozofia burgheză contemporană, care neagă autenticitatea cunoaşterii senzoriale, ca şi a celei raţionale, cărora le opune intuiţia, concepută ca o capacitate mistică de a sesiza direct esenţa fenomenelor. I* este un curent ira-ţionalist şi fideist, care încearcă să submineze importanţa cunoaşterii ştiinţifice, raţionale, a realităţii. Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului intuiţionist este H. Bergson, ale cărui concepţii iraţionaliste au fost reluate în Franţa de „modernismul*4 catolic (E. Le Roy, M. Blondei), iar în Germania de filozofia vieţii (W. Dilthey, M. Scheler, O. Spengler ş.a.).
2.  (MAT., LOG.) Orientare metodologică în matematică şi în logică, care respinge logica ca ştiinţă ce precedă matematica şi consideră că scopul ultim al acestor ştiinţe sc reduce la construirea şi intuirea efectivă a formaţiilor matematice şi logice. I« a apărut la sfîrşitul sec. al
XIX-lea, pe de o parte ca o reacţie la teoria mulţimilor a lui Cantor, în care şi-a găsit expresia cea mâi completă ideea de infinit actual (una dintre ideile de bază ale matematicii clasice), pe de altă parte în con-
diţiile crizei bazelor matematicii, provocată de descoperirea paradoxelor. Fondatorul i. este matematicianul olandez L.E.J. Brouwer (n. 1881). El consideră că matematica este identică cu partea exact formulabilă a gîndirii de tip matematic a oamenilor; din punctul său de vedere, încercările de a fundamenta matematica cu mijloacele logicii clasice duc la un cerc vicios, fiindcă logica, fiind o parte componentă a gîndirii exact formulabile, ar fi prin aceasta o parte a matematicii însăşi. Ca atare, i. respinge logica clasică şi formulează un sistem logic propriu, denumit logică intui~ ţionistâ. Această logică a fost formalizată de A. Heyting. 1. neagă posibilitatea de a defini precis noţiuni ca „demonstraţie44, „construcţie44 şi noţiunea de „intuiţie" însăşi. De asemenea i. respinge demonstraţiile de existenţă făcute cu metoda demonstraţiei prin reducere la absurd. Exagerînd unilateral şi interpretînd metafizic capacitatea de a construi formaţii matematice, Brouwer şi alţi intuiţionişti se plasează pe poziţii idealiste. După unii intuiţionişti de nuanţă subiec-tivist-voluntaristă, matematica ar fi o activitate umană cu ajutorul căreia omul aduce ordine în lumea ce-1 înconjură şi supune această lume voinţei sale.
   inulină (BJOCHIM.), poliza-harid al fructozeî. Se găseşte în napii porceşti, în gulii şi în cicoare şi este folosită la fabricarea fructozei şi a alcoolului prin fermentaţie. Este utilizată şi în practica clinică, într-un test al funcţiunii renale.
   inundarea sondelor (EXPL. PETR.), pătrunderea apei în sondele petroliere, avînd ca urmare micşorarea sau oprirea totală a producţiei lor de ţiţei.
I.s* poate fi provocată de apa din stratele acvifere superioare sau inferioare ale sondei sau de apa de sinclinal. Protecţia sondelor contra inundării se obţine prin închiderea apelor.
   inundâţie (GEOGR.), fenomen de revărsare a rîurilor peste maluri, datorită creşterii
INVALIDARE
840
 INVERSIUNE
debitului de apă ca urmare a topirii bruşte a zăpezilor sau a abundenţei ploilor în bazinul de recepţie a rîului.
   in validare (lat. in „fără" şi validus „eficace"; DR.) 1, Constatare şi declarare nevalabilă a alegerii membrilor^ organelor reprezentative (ex. i. alegerii unui deputat) sau a împuternicirii delegaţilor la conferinţe ori congrese interne sau internaţionale. 2* Constatare şi declarare ca nevalabile a unor anumite acte de procedură (ex.
i.  popririi).
   invár (METAL.), oţel care conţine 35—37% nichel, 0,5% carbon şi 0,5% mangan. Se foloseşte la construcţia instrumentelor şi aparatelor de precizie* întrucît pînă la 300°C coeficientul de dilatare al i. este foarte mic.
   invariánt (MAT.), mărime care rămîne neschimbată în urma aplicării unei transformări (ex. gradul unei curbe geometrice este un i. faţă de transformările omografice; distanţa este un i. faţă de transformările ortogonale).
   invâzie (BIOL.), apariţie rapidă şi masivă cu caracter de calamitate, într-o regiune, a unor specii de plante sau animale dăunătoare sau parazite (ex. L de lăcuste, de şoareci, de mana-viilor etc.). I. poate fi prevăzută, în vederea prevenirii ei, pe baza studiului biologiei dăunătorilor şi paraziţilor.
   inventár 1. (CONT.) a) Document în care sînt enumerate şi descrise cantitativ şi valoric mijloacele şi datoriile existente la un moment dat ale unei întreprinderi, organizaţii sau instituţii, b) Registru-inventar, formă de evidenţă a unor mijloace de care dispune o întreprindere, o instituţie etc. c) Inventar gospodăresc, totalitatea obiectelor, sculelor, aparatelor etc. folosite pentru nevoile de administrare a întreprinderilor, organizaţiilor sau instituţiilor. 2. (DR.) înscris care cuprinde descrierea bunurilor unei persoane şi, dacă este cazul, preţuirea lor. întocmirea
i.  este un act de conservare, prevăzut de lege ca fiind obligatoriu în anumite situaţii (ex. in succesiuni, în executări silite).
   inventarierea arborilor
(S1LV.), operaţie care se execută în scopul stabilirii volumului arborilor de pe o anumită suprafaţă. Constă în măsurarea diametrului (la 1,3 m înălţime de la sol) şi a înălţimii la o serie de arbori cu caracteristici medii.
   inventator, persoană care a imaginat şi realizat o i n v e n-ţ i e (ex. Gutenberg este i. tiparului, inginerul romín H. Coan-dă este i. avionului cu reacţie).
—   (DR.) Drept de inventator
a)  Totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile stabilite în legătură cu crearea şi utilizarea invenţiilor şi a inovaţiilor. b) Totalitate a avantajelor, # patrimoniale şi nepatrimoniale, recunoscute autorului unei invenţii sau inovaţii. In R.P.R., i. pot obţine certificat de i« (denumit pînă în 1963 certificat de autor) sau brevet de inventator.
   invenţie (TEHN.), rezolvarea tehnică a unei probleme din orice ramură a economiei, culturii, ocrotirii sociale sau apărării ţării, care prezintă noutăţi şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii din ţară şi străinătate (spre deosebire de descoperire, prin care se constată existenţa unor legi, însuşiri sau fenomene, necunoscute pînă atunci, ale lumii materiale, obiectiv existente). In R.P.R., ca expresie a noii atitudini faţă de muncă, datorită politicii de stimulare a progresului tehnic şi condiţiilor materiale create, numărul i. a crescut în perioada 1951 — 1962 de 29 de ori, multe dintre ele fiind brevetate şi în străinătate.
   invenţiune (MUZ.), compoziţie polifonică de formă liberă şi de dimensiuni reduse, scrisă în stilul imitativ (ex. inven-ţiunile pe două şi trei voci ale lui J. S. Bach). V. şi imita-ţ i e.
   invers áré (TEHN.), schimbare a sensului unei mişcări (cu sau fără schimbarea valorii absolute a vitezei) la o maşină de lucru, la o maşină de forţă, la un mecanism etc. (ex. i. sensului de mişcare al sculei la o maşină de lucru, L sensului de rotaţie al arborelui motor la unele motoare etc.).
Inversarea se poate realiza cu ajutorul inversoarelor.
   invérsie (FIZ.) 1. Schimbare, de obicei de semn (din negativ în pozitiv sau din pozitiv în negativ), a unui parametru fizic în funcţie de altul.
2. Transformarea unei substanţe optic-active într-alta care prezintă un efect de rotaţie opus, fără schimbarea ( esenţială a proprietăţilor chimice. V. şi polarizare rotatorie.
3. Transformare a unui negativ fotografic în imagine pozitivă. V. şi fotografie.
   inversiune 1. (LINGV.) Procedeu care constă în schimbarea ordinii obişnuite a unor cuvinte (ex. jelui-m-aş în loc de m-aş jelui)* în literatura beletristică, i. se foloseşte ca procedeu stilistic. 2. (MAT.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a poziţiilor punctelor figurii, în aşa fel încît noua poziţie P' a fiecărui punct P să se găsească pe dreapta care leagă vechea poziţie cu un punct fix O, numit pol de inversiune,
                        ţr
la o distanţă OP' =---------, coefi-
                        OP
cientul K fiind numit puterea inversiunii (ex. o dreaptă care nu trece prin polul de inversiune se transformă într-un cerc care trece prin polul de inversiune). Cu ajutorul i., din teoreme simple despre drepte se obţin teoreme despre cercuri. 3. (GEOGR.) a) Inversiune termicăt fenomen meteorologic care constă în creşterea temperaturii aerului în raport cu înălţimea, deci invers faţă de situaţia obişnuită. Se produce atît la suprafaţa Pămîntului cît şi în atmosfera liberă (troposferă, stratosferă şi ionosferă). /. t. de la suprafaţa solului se produce în mod obişnuit în timpul nopţilor senine şi calme, datorită iradierii puternice de la suprafaţa solului, ceea ce are ca urmare răcirea stratului inferior de aer. în depresiuni şi în văile rîurilor, i. f. se produce datorită stagnării maselor de aer mai reci. b) Inversiune de relief, fenomen de modificare a reliefului iniţial al unei regiuni datorită acţiunii înde-
INVERSOR
841
 INVESTIT»
Evoluţia unei regiuni sub acţiunea eroziunii a — situaţia iniţială; b — inversiune de relief
lungate a eroziunii, care constă în aceea că formele de relief nu mai sînt conforme cu structura: porţiunile mai ridicate corespund sinclinalelor sau grabenelor, iar porţiunile mai coborite anticlinalelor sau horsturilor. Acest fénomen este determinat de rezistenţa inegală a rocilor la eroziune (ex. munţii Bucegi,
Piatra Craiului, Ciu-caş, Ceahlău reprezintă sin-clinale rămase suspendate deasupra regiunilor înconjurătoare).
   inversór (TEHN.), aparat sau dispozitiv pentru inversarea sensului de mişcare a unei maşini, a unui vehicul, a unui fluid, a sensului curentului electric, a sensului de transmitere a puterii electromagnetice active (u de curent) etc.
Inversor
   invers proporţionale (MAT.; despre două sau mai multe mărimi variabile), care variază astfel încît creşterea (sau micşorarea) de un număr de ori a uneia implică micşorarea (sau creşterea) de acelaşi număr de ori a celeilalte sau a celorlalte (ex. în relaţia T ~ ~ > v
perioada T este i. p. cu frecvenţa v).
   invertază (BIOCHIM.), en-zimă elaborată de drojdia de bere şi de mucoasa intestinală, care hidrolizează zaharoza în glucoză şi levuloză (fructoză).
   invertirea zahărului (CHIMIE), transformarea zaharozei în glucoză şi levuloză în prezenţa apei, cu ajutorul unei enzime numite invertază sau prin încălzirea ei la 60°C cu mici cantităţi de acizi minerali
diluaţi. Se numeşte şi inversiunea zahărului.
  invertire sexuală (MED.) v. homosexualitate.
  invertór (lat. invertere „a schimba"; ELT.), m u t a t o r care serveşte la transformarea curentului electric continuu în curent electric alternativ. Este alcătuit dintr-un sistem de tuburi ionice (ignitroane, ti-ratroane, imitatoare polianodi-ce etc.) cu grile de comandă, alimentat cu curent continuu şi care se comportă ca un sistem de întrerupătoare, lăsînd să treacă în mod succesiv şi periodic curentul electric prin înfăşurările primare ale unui transformator electric. în acest mod se obţin în miezul transformatorului variaţii periodice de flux magnetic, iar în înfăşurările secundare ale acestuia se induc tensiuni electromotoare alternative. I. realizează transformarea opusă aceleia realizate de redresoare şi sînt utilizate la liniile de transmisiune a energiei electromagnetice în curent continuu, în electronica industrială, în automatizări etc.
  investiţii (EC.) a) (în capitalism) Plasarea de capitaluri în întreprinderi industriale, a-gricole, comerciale, în hîrtii de valoare etc., în ţară sau în străinătate cu scopul obţinerii de profituri. I. pot fi făcute de stat sau de particulari, direct sau prin intermediul băncilor; ele se fac, de regulă, sub forma cumpărării de acţiuni şi de obligaţiuni emise de societăţile anonime sau de obligaţiuni emise de stat pentru împrumuturile con-
 tractate. I. externe sînt folosite de statele imperialiste pentru subjugarea economică şi politică a altor ţări. în ţările slab dezvoltate cu structură capitalistă, alături de i. externe făcute de ţările imperialiste există tendinţa ca statele respective să facă investiţii pentru dezvoltarea unui sector de stat propriu pe seama unor resurse proprii sau împrumutate. b) (în socialism) Totalitatea cheltuielilor făcute de stat pentru crearea de noi fonduri fixe, productive şi neproductive, pentru reconstruirea, lărgirea, reutilarea şi modernizarea celor existente. Se concretizează în cheltuieli pentru construcţii-montaj la întreprinderi noi (uzine, mine, centrale electrice, căi ferate, staţiuni de maşini şi tractoare), îa unităţi neproductive (magazine, şcoli, case de cultură, locuinţe, spitale, creşe, grădiniţe etc.), pentru procurări de maşini, utilaje şi obiecte de inventar, în cheltuieli pentru explorări, prospecţiuni şi cercetări ştiinţifice cerute de lucrările de investiţii, în cheltuieli pentru îmbunătăţiri funciare, pentru instruirea lucrătorilor necesari obiectivelor industriale aflate în construcţie etc. în socialism, cea mai mare parte a venitului naţional destinată acumulării se foloseşte pentru investiţii care sa asigure dezvoltarea planică proporţională a economiei naţionale, lărgirea bazei materiale necesare înfloririi culturii, ocrotirii sănătăţii şi apărării ţării. L au un rol deosebit de important în reproducţia socialistă lărgită, în asigurarea ritmului rapid de dezvoltare a economiei naţionale, în repartizarea raţională a mijloacelor de producţie între diferite regiuni, în punerea în valoare a bogăţiilor naturale ale ţării  etc.  în R.P.R.,    în
 perioada 1950—1963, statul a cheltuit pentru i.  252 134    de
 milioane   de  lei, dintre care
 214 087 de milioane de lei au fost îndrumaţi în ramurile producţiei materiale. în politica sa  de   i., partidul   şi
 guvernul ţării noastre s-au călăuzit după teoria leninistă cu privire la industrializarea socialistă, repartizînd peste 50%
 INVESTIT»
842
INVOLUNTAR
1950    1951    1952    1953    1954   1955    1956   1957   195Ö    1959    1960    t96l   i$62   i?03
 din totalul i. pentru industrie, iar dintre acestea peste 87% au fost destinate întreprinderilor producătoare de mijloace de producţie, ceea ce a asigurat un ritm rapid de industrializare a ţării. Ca urmare a i. importante efectuate în economia noastră în perioada 1951 — 1963, volumul fondurilor fixa productive a crescut de 3,3 ori, iar al celor neproductive de peste două ori. In primii patru ani ai planului şesenal s-au efectuat i. totale de 125,2 miliarde lei, dintre care 117 miliarde lei din fondurile statului, adică de aproape două ori mai mult decît în cei patru ani precedenţi. Din totalul investiţiilor au fost repartizate 52,7% pentru industrie şi construcţii, 20% pentru agricultură şi silvicultură. Ritmul mediu anual de creştere a investiţiilor a fost de 21%, faţă de cca. 16% cît
 era prevăzut. In această perioadă au intrat în funcţiune aproape 80 de întreprinderi, 170 de secţii noi, iar numeroase fabrici şi uzine au fost reutilate, dezvoltate şi modernizate. In afara i. făcute de stat, efectuează investiţii şi gospodăriile agricole colective, pentru construcţia de grajduri, pentru plantaţii, amenajări etc., precum şi cooperaţia meşteşugărească şi de consum, pentru clădiri, utilaje, magazine etc., fie din fonduri proprii, fie din creditele obţinute de la stat pe termen lung şi în condiţii foarte avantajoase. L se pot clasifica după structura lor (lucrări de construcţii-montaj, utilaje şi instrumente, lucrări geologice, foraj), după destinaţie (/. productive şi /. neproductive), după modul de planificare şi sursa fondurilor băneşti (/. centralizate adică prevăzute în planul de
 stat, şi /. necentralizate, necuprinse în planul de stat). Investiţiile centralizate se finanţează din fondurile întreprinderii (amortismente, mobilizarea resurselor interne, sume rezultate din lichidarea fondurilor fixe etc.) şi din fonduri de la buget. Investiţiile necentralizate se finanţează din fonduri special lăsate la întreprinderi în acest scop.
   Invincibila Armada, flotă spaniolă, socotită de neînvins, trimisă^ de Filip al II-lea împotriva Angliei în 1588. A fost complet distrusă de
 o  puternică furtună şi de flota engleză. După pierderea L A., Spania a pierdut supremaţia maritimă şi a început creşterea puterii maritime a Olandei şi a Angliei.
   in vitro (lat. „în sticlă**; BIOL.), expresie care desemnează un proces biochimic sau biofizic reprodus experimental în afara organismului viu, în vase de laborator speciale (ex. acţiunea digestivă a pepsinei, extrasă dintr-un organism viu, asupra proteinelor aflate într-o eprubetă).
   in vivo (lat. „în viu“; BIOL.), expresie care desemnează cercetarea experimentală a unui proces fiziologic într-un organism viu sau într-un organ izolat al acestuia (ex. cercetarea acţiunii adrenalinéi asupra funcţionării inimii de broasca).
   invocaţie (LIT.), chemare adresată de către poet muzei pentru a-1 ajuta în realizarea creaţiei sale artistice (ex. i. adresată de Ho mer la începutul „Iliádei"). — /. retorică, procedeu artistic care constă în interpelarea de către orator sau poet a unui personaj, în realitate absent (ex. „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei**. Eminescu).
   involúcru (lat. involucrum „învelitoare**; BOT.) 1. Ansamblul bracteelor grupate la baza unor flori sau inflorescenţe (ex. la compozite, la umbeli-fere etc.). 2. Lamă care înveleşte pălăria tînără a unor ciuperci înainte ca aceasta să iasă din pămînt.
   involuntâr (PSIH.; despre caracterul unor fenomene), care se desfăşoară fără un efort,
INVOLUŢIE
 843
IOAN BOTEZĂTORUL
 neintenţionat. Diferite procese şi fenomene psihice (memoria* imaginaţia, atenţia etc.) pot avea fie un caracter voluntar, fie unul i» Comportamentul omului, deşi în esenţă voluntar, include uneori şi mişcări i.; ele sînt fie reacţii corespunzătoare reflexelor necondiţionate, fie mişcări voluntare la origine care, prin repetare, s-au automatizat.
   involuţie 1. (MAT.) Transformare omografică particulară care se enunţă astfel: dacă punctul A este transformatul punctului Ö, atunci B este transformatul lui A, oricare ar fi A şi B în această transformare. 2. (MED.) a) Modificare în sens regresiv a unui ţesut, organ, aparat sau organism (ex. i. senilă), b) Proces fiziologic care constă în revenirea unui organ ce a suferit
o  mărire de volum la dimensiunile, poziţia şi consistenţa normală (ex. i. uterină).
   Io (îST.), particulă, derivată din Ioan, care se adăuga în mod tradiţional titlurilor de mare voievod şi domn în Tara Romînească şi Moldova; particula s-a întrebuinţat şi în Bulgaria în sec. XIII—XIV.
   Io    (în mitologia greacă), fiica lui Inachos, zeu-fiuviu al Ar-gosului şi primul rege al
acestuia. îndrăgostindu-se de ea, Zeus a prefăcut-o în juncă spre a o feri de gelozia soţiei sale Hera; zeiţa a izbutit, totuşi, s-o recunoască şi l-a însărcinat pe Argus cu paza ei. Eliberată de Hermes, I. a fost fugărită de un tăun trimis de Hera pînă în Egipt, unde şi-a reluat chipul omenesc.
   Ioachimescu, Andrei (1868 -^1943), inginer şi matematician romín. A fost profesor Ia Şcoala politehnică din Bucu-
 54 -
reşti. Este tinul dintre fondatorii revistei „Gazeta matematică". A publicat mai multe culegeri de probleme de matematică, a elaborat un valoros curs de mecanică raţională ş.a.
   Ioan (sec. XIII), conducător al uneia dintre formaţiunile feudale romîneşti pomenite în „D iploma ioaniţi-
1 o r". Cnezatul lui I. era aşezat, probabil, în nordul Olteniei.
   Ioan Albert, rege al Poloniei (1492 - 1501). A dus
o politică de întărire a puterii regale, sprijinindu-se pe mica nobilime. Urmărind să impună lui Ştefan cel Mare suzeranitatea sa, a atacat Moldova, dar a fost înfrînt la Codrul Cos-minului (1497). In 1499 a încheiat cu Ştefan cel Mare un tratat de alianţă ofensivă şi defensivă împotriva Imperiului o-toman.
   Ioan al II-lea Comnen,
împărat bizantin (1118— 1143). A zdrobit pe pecenegi (1122— 1123), a recucerit de la turcii selgiucizi o serie de teritorii în Asia Mică şi şi-a impus suzeranitatea asupra statelor fundate de cruciaţi în Siria.
   Ioan al V-lea Paleolog, împărat bizantin (1341 —1376 şi 1379—1391), în timpul căruia turcii au cucerit o mare parte a Bizanţului. I. al V-lea P* s-a recunoscut vasal al acestora, în cursul luptei pentru tron între două clici ale nobilimii feudale a izbucnit în anul 1341 puternica mişcare populară a zsloţilor.
   Ioan al VlII-Isa Paleolog, penultimul împărat al Bizanţului (1425 — 1448), reprezentant al aristocraţiei proocci-dentale din Constantinopol. In 1439 a participat la conciliul de la Florenţa şi, în speranţa stăvilirii procesului de descompunere a Imperiului bizantin, a subordonat biserica ortodoxă papii de la Roma.
   Ioan al XXIIÎ-lea (pe numele său laic Angelo Giuseppe Roncalli) (1881 — 1963), papă (1958—1963), capul bisericii romano-catolice şi şeful statului Vatican. Prin enciclica din 1963, intitulată „Pacem in terris" (Pace pe pămînt), s-â pronunţat pentru înlăturarea primejdiei războiului şi menţinerea păcii între popoare.
   Ioana d’Arc (1412-1431), eroină a poporului francez, fiica unui ţăran din Domremy* A condus lupta poporului francez împotriva cotropitorilor englezi la sfîrşitul războiului de
                                                  Ioana d’Arc
100 de ani. In fruntea unui detaşament a despresurat órául Orléans asediat (1429), apt care a făcut să i se mai spună şi „fecioara din Orléans*4. Temîndu-se de transformarea mişcării populare de eliberare, al cărei simbol devenise Ioana d’Arc, într-o nouă jacque-r i e, feudalii francezi au predat-o burgunzilor, aliaţi ai englezilor. Căzînd în mîna englezilor, ea a fost judecată de un tribunal ecleziastic şi arsă pe rug, ca eretică, la Rouen. Ioana d’Arc constituie personificarea patriotismului popular francez.
   Ioan As an al II-lea, rege (1218-Î230) şi apoi ţar (1230
—  1241) al celui de-al doilea tarat bulgar. A dus o politică de centralizare a statului, sprijinindu-se pe feudalii mici şi mijlocii şi pe orăşeni. Folosind contradicţiile dintre statele apărute în urma descompunerii Imperiului bizantin, a lărgit graniţele ţaratului pînă la Marea Egee şi Marea Adriatică. După moartea sa, statul bulgar s-a destrămat în mai multe formaţiuni social-politice de sine stătătoare.
   Ioan Botezătorul, proroc mitic, „înaintemergătorul lui mesia", care, potrivit evangheliei, l-ar fi botezat pe Hris-tos în apa Iordanului. Con-damnînd în predicile sale crimele şi dezmăţul de la curtea lui Irod, ar fi fost decapitat la cererea Salomeii, fiica Iro-
IOAN DAMASCHINUL
844
 IOBĂGIE
diadei. Figura lui I. B. sintetizează vechile mituri orientale despre oficiatorii botezului zeilor.
   Ioan Damas chinul        (P —
c. 754), teolog bizantin, originar din Damasc, exponent al iconodulilor. în opera sa principală, „Izvorul cunoştinţei", a sistematizat doctrina bisericii creştine, făcînd prima încercare de adaptare a noţiunilor logicii şi ontologiei lui Aristotel la scopurile teologiei. A exercitat o puternică influenţă asupra scolasticii occidentale.
   Ioan fără Ţară, rege al Angliei (1199-1216), din dinastia Plantageneţilor. A purtat războaie cu regele Franţei Filip al II-lea August şi, fiind învins, a pierdut posesiunile sale din Franţa. A avut un conflict cu papa Inocenţiu al III-lea în problema alegerii arhiepiscopului de Canterbury, din care a ieşit înfrînt, trebuind să se recunoască vasal al papii. Profitînd de înfrîn-gerea suferită în Franţa, feudalii englezi s-au răsculat şi i-au impus semnarea documentului numit „M agna Charta L i b e r t a t u m“ (1215).
   Ioan Hrisostom (c. 347— 407), predicator creştin din Asia Mică, devenit patriarh de Constantinopol (398), autor al unor scrieri religioase şi al unei liturghii ortodoxe. Este cunoscut şi sub numele de Ioan Gură de Aur.
   Ioanid, Gheorghe (1840— 1921), pictor romín, elev al lui Gheorghe Tattarescu. A făcut pictură religioasă în stilul neoclasicist al maestrului său, precum şi portrete şi tablouri de gen care vădesc preocuparea pentru studierea psihologiei modelelor şi capacitatea de evocare a atmosferei („Portret de cărturar", „Portretul lui Tattarescu", „Atelierul pictorului",
1904).........................
   ioaniţi, membrii unui ordin monaho-cavaleresc instituit în timpul cruciadei I (1099). L au stăpînit mari domenii funciare în Orientul Apropiat şi în apusul Europei. După cucerirea Palestinei de către turcii selgiucizi, i. s-au mutat în Cipru (1291), apoi în insula Rodos (1310), iar după ocuparea acesteia de către turcii
otomani, în insula Malta (1530), de Unde şi denumirea de cavalerii de Malta, sub care mai sînt cunoscuţi i. Cavalerii ioaniţi aduşi de regele Ungariei Bela al IV-lea, în 1247, pentru a întări paza graniţei de est şi de sud a Transilvaniei au primit de la acesta o cartă de privilegii, numită „D iploma
 i o a n i ţ i 1 o r“, în care sînt menţionate primele organizaţii statale romîneşti de tip feudal.
   Ioan Potcoavă, domn al Moldovei (1577). A urmărit continuarea politicii de eliberare a ţării de sub Jugul turcesc, iniţiată de Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574). Cu ajutor de la cazaci, s-a înscăunat domn şi a înfrînt la Docolina încercarea de reînscăunare a lui Petru Şchiopul. S-a retras apoi în Polonia, unde a fost decapitat. A devenit popular prin forţa fizică şi ţelurile sale politice îndrăzneţe.
   Ioan-Vodă, domn al Moldovei (1572-1574). A dus o politică de întărire a puterii
Ioan-Vodă
 centrale şi de eliberare a ţării de sub dominaţia otomană. In interesul realizării acestor scopuri, el s-a sprijinit pe mica boierime de ţară, pe răzeşi, pe curteni şi pe slujitori, lovind în interesele marii boierimi şi ale clerului, care
 l-au poreclit „ce/ Cumplit". S-a îngrijit de dezvoltarea comerţului Moldovei cu Transilvania, Polonia şi Rusia şi a bătut monedă proprie, de aramă. A întărit armata, atră-gînd de partea lui poporul. Folosind ajutorul cazacilor, a pornit război împotriva turcilor. A învins cîteva oşti otomane şi una turco-munteană
 la Jilişte (1574), dar a fost înfrînt, în urma trădării marii boierimi, la Roşcani, după o apărare eroică, fiind ucis de către turci. în istoriografie este cunoscut şi sub numele de Ioan Armeanul.
   Ioan Zoba din Vinţ (sec. al XVII-lea), preot romín din Transilvania. A tipărit, cu sprijinul calvinilor, o carte de predici funebre, tradusă din slavoneşte („Sicriul de aur", apărută la Sebeşul Săsesc în 1683), prima lucrare de acest gen în romîneşte. în 1685 a publicat la Bălgrad „Cărarea pe scurt spre fajjte bune îndreptătoare", cuprinzînd îndrumări practice, în spiritul moralei teologice, cu privire la modul de comportare în societate. Textul e tradus din maghiară.
   iobâg (IST.), ţăran dependent de stăpînul feudal. Începînd cu sec. al XV-lea, termenul desemna pe ţăranii dependenţi în genere, adică pe ţăranii legaţi de pămînt (fără drept de strămutare). în Tara Romînească i se spunea rumîn, iar în Moldova vecin.
 —   Iobagii cetăţilor (în Transilvania şi în Ungaria, în evul mediu), oameni liberi care, în schimbul obligaţiilor militare faţă de cetăţile regale, aveau unele privilegii.
   iobăgie (IST., EC.), sistem de relaţii feudale bazat pe proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producţie, în primul rînd asupra pămîntului, şi pe proprietatea incompletă a acestuia asupra ţăranilor iobagi. în condiţiile i., ţăranul se afla în dependenţă personală faţă de stăpînul feudal, fiind legat de pămînt şi adesea vîn-dut o dată cu acesta. Exploatarea iobăgîstă permitea proprietarului pămîntului să-şi însuşească, sub forma rentei feudale, plusprodusul şi uneori chiar o parte din munca necesară depusă de ţăranul iobag. în Europa, desfiinţarea i. a avut loc ca rezultat al revoluţiilor burgheze dintre sec. XVII— XIX. în Romînia, desfiinţarea stării de i. ^ s-a realizat în urma reformei agrare din 1864, dar s-au menţinut rămăşiţe ale ei, sub forma relaţiilor de arendare înrobitoare a pămîntului de către moşieri, pînă la
 IOCASTA
845
IOGANSÖN
 reforma agrară din 1945. într-o serie de ţări socialiste în care s-au menţinut rămăşiţe ale i., acestea au fost complet lichidate în cursul revoluţiei de-mocrat-populare. V. şi feudalism.
  locasta (în mitologia greacă), soţia lui Laios, regele Tebei, şi mama lui Edip, cu care, fără să ştie că e fiul ei, s-a căsătorit mai tîrziu şi a avut patru copii: doi băieţi, Eteocle şi Polinice, şi două fete, Anti-gona şi Ismena. După ce a aflat adevărul despre căsătoria ei incestuoasă, I. s-a spînzurat.
  iod1 (CHIM.), J. Element cu nr. at. 53; gr. at. 126,91. Este o substanţă solidă care se prezintă sub formă de cristale lamelare, negre-cenuşii, cu luciu metalic şi miros pătrunzător. Este volatil (vaporii au culoarea violetă), iar la temperatura obişnuită sublimează. Foarte puţin solubil în apă, solubil în alcool, eter etc. în compuşii săi, i. funcţionează monovalent negativ (ex. acid iodhidric şi ioa iri) şi ca "element electropozitiv în compuşii oxigenaţi (ex. io-daţj). Se găseşte în natură sub formă de combinaţii: în apa mărilor, în minerale (sare, azotat de Chile), în organismele vegetale şi animale (în special în glanda tiroidă). Este întrebuinţat ca antiseptic extern, în dermatologie, iar ca antiseptic intern în reumatism, scrofuloză, guşă etc. Se mai foloseşte şi la prepararea unor combinaţii anorganice şi a unui mare număr de combinaţii organice. — /. radioactiv, izotopul iodului cu masa 131, obţinut prin bombardarea te-lurului. Se întrebuinţează pentru urmărirea mecanismului unor reacţii chimice, iar în medicină pentru studiul şi tratamentul unor boli (hiper-tiroidism, boala lui Basedow, neoplasme ale tiroidei etc.). iod2 (LINGV.) v. iot. iodâţi (CHIM.), săruri ale acidului iodic; corespund în general formulei M\jOz\ se cunosc însă şi i. cu formula
                                                                                       şi m\h*U03\,
care sînt produşi de adiţie ai acidului iodic la iodaţii normali. Mai stabili decît clo-
raţii şi bromaţii, i. se obţin prin oxidarea iodurilor sau prin dizolvarea iodului în soluţii calde de hidroxizi alcalini. în stare topită au proprietăţi oxidante. Iodaţii alcalini (mai ales iodatul de potasiu) sînt folosiţi ca oxidanţi în chimia analitică. — lódat de potasiu, KjOş. Sare de potasiu a acidului iodic. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă. Se obţine prin oxidarea iodurii de potasiu pe cale chimică sau electrochimică. Este întrebuinţat ca oxidant în chimia analitică.
   iodhidric, acid ~ (CHIM), HJ. Hidracid al iodului. Se prepară prin hidroliza iodurii de fosfor. Este un gaz incolor, foarte solubil în apă; soluţia lui are un puternic caracter acid. Acţionează ca reducător puternic.
   iódic, acid^ (CHI M.), HJOz. Acid oxigenat al iodului. Se obţine prin oxidarea iodului cu acid azotic concentrat sau cu clor în soluţie apoasă, precum şi prin acţiunea acidului sulfuric asupra sărurilor. Se prezintă sub formă de cristale incolore, uşor solubile în apă.
   iodism (MED.), tulburare determinată de intoxicaţia cu iod sau cu compuşi ai iodului. Boala se manifestă prin coriză, cefalee, salivaţie abundentă, e-rupţii cutanate, diaree, iar în cazuri rare ea se manifestă prin edem pulmonar.
   iodizare (LINGV.) 1. Pa-
1 a t a 1 i z a r e sau înmuiere a unei consoane sub acţiunea unui i o t (ex. i. unor forme ale verbelor romîneşti de origine latină cu tema terminată în J, t, n, r: forma veche şi regională auz < lat. audio).
2.  Apariţia unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvînt sau de silabă (ex., în limba romînă, i« vocalei iniţiale e:    el    pronunţat
ie/)- Se mai numeşte iotaci-zare, iotacism.
   iodofórm (FARM.), CHJ3. Triiodmetan. Se prezintă sub formă de lamele sau de pulbere cristalină, galbenă, cu miros caracteristic, neplăcut şi persistent; foarte puţin solubil în apă. Are o puternică acţiune antimicrobiană.
   iodometrie (CHIM.), ansamblul metodelor de analiză cantitativă volumetrică a substanţelor care, reacţionîrid cu soluţiile de iodură de potasiu, pun în libertate iodul, dozat apoi cu o soluţie de tiosulfat de sodiu.
   iodopsină (B10CH1M.), pigment fotosensibil de natură proteică din retină, care contribuie la procesul vederii în plină lumină a unor specii de animale.
   ioduri (CHIM.), săruri ale acidului iodhidric. Majoritatea lor sînt solubile în apă; greu solubile sînt i. de argint, de plumb, taliu, mercur, cupru, aur şi bismut. I. alcaline sînt întrebuinţate în medicină, în industria fotografică şi în chimia analitică. — Iodură de potasiu, KJ. Sare de potasiu a acidului iodhidric. Se obţine prin acţiunea hidroxidului de potasiu fierbinte asupra iodului şi prin reducerea ulterioară a iodatului la iodură, cu cărbune. Se prezintă sub formă de cristale cubice, incolore, foarte solubile în apă. Are unele aplicaţii în medicină (în tratamentul arteriosclerozei, guşii endemice, emfizemului, bronşitei cronice etc.), în industria fotografică şi serveşte la obţinerea altor combinaţii cu iod.
—   Iodură de sodiu, NaJ. Sare de sodiu a acidului iodhidric. Se prezintă sub formă de pulbere albă, microcristalină, foarte solubilă în apă. Se obţine prin acţiunea hidroxidului de sodiu fierbinte asupra iodului şi prin reducerea ulterioară a iodatului la iodură, cu cărbune. Este folosită împreună cu iodura de potasiu în medicină.
   Ioffe, Abram Fiodorovici (1880—1960), fizician sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A elaborat lucrări fundamentale în domeniul fizicii corpului solid, studiind mai ales proprietăţile mecanice ale cristalelor şi proprietăţile electrice ale dielec-tricilor şi semiconductoarelor. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Ioganson, Boris Vladimiro-vici (n. 1893), pictor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S., membru al Academiei de arte
 IOLA
 846
IONE.SGU
a U.R.S.S. I. a oglindit ín opera sa omul sovietic („Stu* denţii facultăţii muncitoreşti"; „Tribunalul sovietic"; „Nod de cale ferată în 1919", 1928). In tablouri de un profund dramatism, I. a evocat episoade din trecutul de luptă al clasei muncitoare ruse („Interogatoriul comuniştilor", 1933). Picturii lui I. îi sînt proprii plasticitatea desenului, folosirea cu măiestrie a clarobscurului şi forţa coloristică. I. a condus colectivul de pictori care a realizat tabloul „V.I. Lenin la al III-lea Congres al Comso-molului" (1950). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. în Muzeul de artă al R.P.R. este expusă o replică a cunoscutei compoziţii „Interogatoriul co^ muniştilor".
   iolă (SPORT), ambarcaţie cu o velă (ancorată pe un catarg
Iolă
 înalt de 6,80 m), condusă de o singură persoană. Conducătorul acţionează cu o mînă asupra cîrmei şi cu cealaltă asupra velei (prin intermediul unei frînghii care rulează pe scripeţi).^ Cu ajutorul unui derivor, i. este menţinută pe direcţia de înaintare atunci cînd bate vîntul dinr-un bord.
   ión (FIZ.), atom sau moleculă care are un exces de sarcină electrică de un anumit semn. Într-un i, numărul electronilor diferă de numărul protonilor din nucleu (ori nuclee) printr-un număr întreg de sarcini elementare. După semnul sarcinilor în exces, se deosebesc ioni negativi, care au un exces de sarcină electrică negativă, şi ioni pozitivi, care au un exces de sarcină electrică pozitivă. în chimie, ionii negativi se mai numesc cationi, iar ionii pozitivi anioni. I. pot fi
 monovalenţi dacă au o singură sarcină în exces, biyalenţi dacă au două sarcini în exces etc.
   Ionaşcu, Traian (n. 1897), jurist romín, profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei R.P.R,; vicepreşedinte şi profesor al Facultăţii internaţionale de drept comparat din Strasbourg. Are o bogată activitate ştiinţifică şi socială. în lucrările publicate a elaborat criterii de interpretare socialistă a normelor juridice vechi menţinute în vigoare, a adus contribuţii, printre altele, la teoria şi practica dreptului de administrare operativă directă, în problemele fundamentului personalităţii juridice a organizaţiilor socialiste de stat, ale persoanelor fizice şi ale celor juridice. S-a ocupat şi de probleme ale dreptului colectivist-agricol şi ale dreptului internaţional privat. Op.pr.: „Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor (1950), „Contractele între organizaţiile economice socialiste şi planul de stat" (1951), „Dreptul de proprietate socialistă de stat şi apărarea sa preferenţială"
(1959), „Unele aspecte juridice ale relaţiilor comerciale între ţări cu structură social-economică diferită" (1961, în limba franceză), „Teoria şi practica litigiilor precontractu-ale" (în colaborare, 1962); „Te-oria generală a contractelor economice"(în colaborare, 1963).
   ionatán (HORT.), soi de măr originar din S.U.A., cu coroana
Ionatan
  sferic-turtită, destul de deasă şi voluminoasă şi cu frunze cenuşii-argintii; fructul, de mărime
mijlocie, conic-trunchiat, cu suprafaţa netedă, cu coaste mici, este de culoare roşie-sîngerie, cu dungi carmin şi puncte albicioase rotunde. Pulpa albă-gălbuie, uneori înroşită sub pieliţă, este zemoasă, dulce-acrişoară şi are o aromă puternică, foarte plăcută. în R. P. Rcmînă, ionatanul este un soi de bază, cultivat în toată ţara, în afară de regiunile de cîmpie.
   lonescu, Alexandru (1862— 1929), militant în mişcarea muncitorească din Romînia. A fost unul dintre primii muncitori din Romînia care a aderat la mişcarea socialistă. A avut o contribuţie de seamă
Al. lonescu
 la conducerea asociaţiilor şi cercurilor muncitoreşti, la organizarea Clubului muncitorilor din Bucureşti şi la crearea Partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia (1893). în 1899, după trădarea
 „generoşilor", I. a publicat în ziarul „Lunriea nouă" cunoscutul articol „Sîntem şi rămînem", în care se afirma credinţa fermă a muncitorilor socialişti în viitorul clasei muncitoare, al socialismului. Lovit de o boală grea în 1904, n-a mai putut activa.
   lonescu, Aurel (1902^-1954), fizician romín. A fost profesor la Universitatea din Cluj. A lucrat în domeniul spectroscopiei moleculare (spectre de absorbţie la oxizi de sulf, azot şi benzen), îmbinînd cercetarea experimentală cu cea teoretică. A elaborat o metodă de cracare electrică a metanului, utilizată la prepararea acetic lenei pe scară industrială. Laureat al Premiului de stat.
 IONESCU
 847
 IONESCU DE LA BRAD
   Ionescu, Dimitrie (1876— 1929), internist şi farmacolog romín. A fost profesor universitar la Iaşi şi la Bucureşti. A introdus, primul în ţara noastră, cercetarea experimentală în farmacologie. A iniţiat înfiinţarea primelor . dispensare studenţeşti.
   Ionescu, Dumitru (Take) (1858 — 1922), om politic romín, fruntaş al Partidului conservator, prim-ministru (decembrie 1921 —ianuarie 1922) şi de mai multe ori ministru. în 1907 a fost unul dintre iniţiatorii reprimării răscoalei ţăranilor. Părăsind Partidul conservator în 1908, a format Partidul conservator-democrat, care nu s-a deosebit, în esenţă, prin nimic de partidul pe care-1 părăsise. Adept al intrării Romîniei în primul război- mondial imperialist a-lături de Antantă. în 1921 — 1922 a fost unul dintre iniţiatorii Micii Antante.
   Ionescu, Eugen (n. 1912), dramaturg francez, de origine romînă. A emigrat în Franţa în 1938. Este exponentul unui teatru de avangardă, denumit „teatrul absurdului**. în comediile sale („Cîntăreaţa cheală**, 1950; „Scaunele**, 1952; „Ucigaş fără simbrie", 1957; „Rinocerii", 1958; „Pietonulaerului**, 1962), I. reflectă, înlimitele unui liberalism individualist, cu vervă şi umor amar, folosind paradoxul, caracterul iraţional al forţelor care domină societatea capitalistă contemporană şi care mutilează personalitatea.
   Ionescu, Grigore (n. 1904), arhitect, profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti. Printre lucrările sale se numără: spitalul „Emilia Irza" (Bucureşti), clădirea Facultăţii de drumuri şi poduri a Institutului de construcţii din Bucureşti etc. Activitatea sa se caracterizează prin preocuparea pentru valorificarea patrimoniului naţional în domeniul vechii arhitecturi.
   Ionescu, Ion (1870—1946),
Inginer şi matematician romín. A fost profesor la Şcoala politehnică din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Romíné. A condus lucrările de construcţie a numeroase poduri, printre care podul
peste Bo.rcea (prima porţiune a podului peste Dunăre), podul de la Bobolia pe Valea Prahovei, podul curb de cale ferată de la Bazinul din Giurr
I. Ionescu
 giu etc. Este autorul unui studiu de deviere spre Prut a apelor Şiretului în vederea construcţiei unei centrale hidroelectrice şi a transformării Prutului într-un canal navigabil între Galaţi şi Iaşi. A executat harta hidrografică a bazinului Dunării. A fost unul dintre întemeietorii „Gazetei matematice**.
    Ionescu, Ioan Dumitru (1844 — 1900; cunoscut sub numele de I.D. Ionescu), actor şi cîntăreţ romín, unul dintre promotorii teatrului comic de estradă din Romînia. A fost antreprenor al cîtorva scene din Bucureşti („Union**, „Dacia** ş.a.) şi impresar de trupe străine. în scheciurile, cupletele şi cîntecele sale a satirizat moravurile sociale şi politice ale timpului. între anii 1872 şi 1886 a întreprins numeroase turnee, în special în Ardeal. A jucat şi la Budapesta şi Viena.
    Ionescu, Mircea (n. 1896), chimist romín, profesor Ia Institutul agronomic „N. Băl-cescu** din Bucureşti, membru corespondent al Academiei R.P.R. Are lucrări în domeniul chimiei agricole şi alimentare. A făcut cercetări asupra valorii nutritive a făinii de grîu. A elaborat metode analitice în chimia alimentară.
    lonescu, Theodor V. (n. 1899), fizician romín, profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. A adus importante contribuţii
 în problema absorbţiei undelor electromagnetice în gaze ionizate; a inventat primul oscilator cu plasmă pentru unde electromagnetice decimetrice; a descoperit unele absorbţii de rezonanţă caracteristice stărilor cu-antizate ale ionilor diferitelor gaze şi a efectuat numeroase cercetări asupra ionosferei. Op. pr.: „Electricitatea** (1957).
   Ionescu, Thoma (1860— 1926), chirurg şi anatomist romín. A fost profesor universitar la Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Romíné. Este unul dintre fondatorii chirurgiei moderne romîneşti. A colaborat la marele tratat francez de anatomie („Anatomia tubului digestiv"). A întemeiat în 1897 Societatea de chirurgie şi „Revista de chirurgie". A legat clinica chirurgicală cu chirurgia experimentală şi a contribuit la izbînda în ţara noastră a principiului asepsiei
Th. Ionescu
 în locul vechii antisepsii. Autor al unor lucrări asupra tratamentului cancerului ute-rin, histerectomiei pe cale abdominală şi chirurgiei simpaticului. I. a introdus în chirurgie rachianestezia înaltă şi a preconizat un procedeu propriu pentru operaţia herniilor.
   Ionescu de la Brad, Ion
 (1818—1891), economist, sta-tistician şi agronom romín; a fost profesor la Academia Mihăileană din Iaşi şi membru de onoare al Academiei Romíné. A participat la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească, iar în calitate de vicepreşedinte al Comisiei proprietăţii a activat intens pentru
 10NESCU-GI0N
 848
IONESCU-Ş í ŞEŞTI
 eliberarea şi împroprietărirea clăcaşilor. După înfrîngerea revoluţiei din 1848, a continuat să lupte pentru îmbunătăţirea s ituaţiei ţăranilor. între 1848 şi
I. lonescu de la Brad
1856 a trăit în exil în Turcia, întors în ţară, a condus un timp Oficiul statistic al Moldovei şi a luat parte la înfăptuirea reformei agrare din 1864. Deşi a criticat unele aspecte negative ale reformei şi modul ei de aplicare, a considerat greşit ca această reformă ar fi rezolvat problema proprietăţii. El ^este întemeiejtorul ştiinţelor agricole din Romînia. A contribuit Ia modernizarea agriculturii prin introducerea maşinilor agricole şi prin organizarea primelor experienţe agricole din ţara noastră. Concepţiile economice ale lui I. de la B. se situau în multe privinţe pe poziţiile economiei politice vulgare, dar conţineau şi unele teze juste, cum sînt: teoria valorii determinate de muncă, ideea democratică a repartizării echitabile a sarcinilor fiscale asupra tuturor cetăţenilor etc. El a acordat o mare atenţie statisticii şi monografiilor social-economice ca mijloc de cunoaştere a realităţii. Este primul economist romín cu activitate publicistică bogată; a condus şi a editat numeroase ziare şi a publicat nenumărate articole. Op. pr.: „Excursion agricole dans la plaine de Dobroudja" (1850), „De la Thessalie agricole" (1851), „A-gricultura romînă în judeţul Dorohoi" (1866), „Agricultura romînă în judeţul Mehedinţi" <1868), „Agricultura romînă în judeţul Putna" (1869), „Manualul de agricultură"
(1870), „Agricultura romînă de la Brad" (1886).
   Ionescu~Gion, George (1857
—  1904), publicist romín; a foşt membru corespondent al Academiei Romíné. A colaborat la ziarul „Romínul", la „Revista nouă" etc., cu cronici literare şi teatrale. A scris şi lucrări istorice. Este cunoscut mai ales prin „Istoria Bucureştilor" (1899).
   Ionescu~Mihăieşti, Constantin (1883— 1962), micro-biolog şi patolog romín. A fost membru al Academiei R.P.R. şi al mai multor societăţi ştiinţifice străine. Elev şi continuator al şcolii de medicină experimentală a lui Ioan Cantacuzino; a lucrat în domeniul imunochimiei şi proprietăţilor biologice ale baci-lilor tuberculoşi, streptococului hemolitic, exoenzimelor. A elaborat o nouă reacţie se-rologică de diagnostic în tuberculoză. A adus contribuţii importante în problema poliomielitei în general şi a epide-
C. Ionescu-Mihăieşti
miologiei acestei viroze în R.P.R. Laureat al Premiului de stat.
   Ionescu~Rion, Raicu(1872-1895), critic literar şi publicist romín. A fost colaborator al publicaţiilor socialiste „Critica socială", „Munca" şi „Evenimentul literar". în articolele sale („Datoria artei", „Arta revoluţionară" etc.), I.-R. a militat pentru o artă combativă pusă în slujba idealurilor populare, împotriva estetismului şi decadentismului. în véstita polemică de la sfîrşitul secolului trecut în jurul teoriei „artă pentru artă", L-R* a fost unul dintre principalii
susţinători ai tendenţionismului, alături de A. Bacalbaşa şi
G.   Ibrăileanu. El a propagat concepţii ateiste, a criticat sociologia burgheză, reformismul şi anarhismul, fără a se situa însă pe poziţii marxiste consecvente în problema revoluţiei şi în problema ţărănească.
   lonescu-Şişeşti, Gheorghe (n. 1885), om de ştiinţă romín,
Gh. Ionescu-Şişeşti
profesor la Institutul agronomic din Bucureşti (1920^-1958), membru al Academiei R.P.R., membru corespondent al Academiei de ştiinţe agricole „V. I. Lenin" din U.R.S.S. A studiat fertilitatea solurilor din R.P.R., a creat soiul de grîii A 15 şi a adus contribuţii importante Ia perfecţionarea metodelor de cultură a plantelor agricole pentru condiţiile ţării noastre. A întemeiat şi a condus Institutul de cercetări a-gronomice pînă în 1948. Rezultatele activităţii sale ştiinţifice au fost publicate în peste 270 de lucrări. Op. pr.: „Fenomene de distrugere şi reconstituire a solului" (1925), „Cultura griului" (1938), „Agrotehnica" (1924, 1947), „Cultura porumbului" (1955), „A-grotehnica" (2 voi., 1958). Om de ştiinţă emerit şi laureat al Premiului de stat.
   Ionescu-Şişeşti, Nicolaie (1888-1954), neurolog romín. A fost profesor universitar şi unul dintre continuatorii şcolii de neurologie a lui Gh. Mari-nescu. A publicat lucrări privind reflexele psihogalvanice, par-kinsonismul postencefalitic, tonusul muşchilor striaţi, centrii vegetativi ai^ scoarţei cerebrale, rolul spaţiului peri-vascular în migraţiunca anti-
ionescu-valbudea
 849
 IONIZARE
genelor şi metastazelor, histo-patologia cerebrală în ^ hepatite, encefalitele microbiene şi virotice. In ultimii ani ai vieţii
                                                N. Ionescu-Şişeşti
 sale s-a ocupat de encefalitele sugarului şi ale copilului mic.
   Ionescu~Valbudea, Ştefan (1856—1918), sculptor romín. A studiat la Bucureşti cu Karl Storck, apoi la Paris cu sculptorii Frémiet şi Falguiére. Primele lucrări pe care le-a expus la Paris, „Mihai Nebunul" (1885) şi „învingătorul4* (1889), astăzi distruse, vădeau temperamentul său frămîntat, romantic, înclinaţia spre o artă care exprimă sentimente şi pasiuni puternice. Revenit în ţară, L-V. a făcut sculptură monumentală: „Vulcan“ şi „Mercur** de pe faţada Băncii de Stat a R.P.R. din Bucureşti, basorelieful „Ştiinţa** de pe frontonul palatului Universităţii „Al. I. Cuza4* din Iaşi. L-V. a lăsat şi o serie de portrete şi compoziţii („Ionescu-Gion**, „Poetul E. Voinescu**, „Bust de fetiţă**, „Copil dormind**, „Femeie odihnindu-se*4, „Spe-riatul“), care se caracterizează prin fineţea modelajului şi prin adîncimea analizei psihologice.
   Ionia, regiune în Asia Mică antică, cuprinzînd litoralul estic al Mării Egee. Numele regiunii provine de la triburile ioniene aşezate aici (în urma invaziei doriene din sec. al XII-lea î.e.n. în Grecia), care au întemeiat 12 oraşe reunite în sec. VIII—VII î.e.n. într-o confederaţie, în frunte cu oraşul Milet. I. a fost un important factor în mişcarea de colonizare greacă, în special în regiunea Mării Negre. Fiind în strînse legături cu civili-
 zaţia Orientului, cultura şi ştiinţa s-au dezvoltat în I. mai rapid decît în celelalte regiuni locuite de greci, ea devenind patria primilor filozofi şi poeţi greci.
   ioniană, şcoala —, cea mai veche orientare materialistă în filozofia greacă, apărută în sec. VII—VI î.e.n. pe ţărmul apusean al Asiei Mici, în condiţiile înfloririi comerţului şi a meşteşugurilor. Ş.i. cuprinde, pe lîngă reprezentanţii şcolii din Milet, pe Heraclit din Efes. Sprijinindu-se pe cunoştinţele ştiinţifice acumulate de ţările din Orient (Egipt, Fe-nicia, Babilon), filozofii ionieni au opus reprezentărilor mitologice tradiţionale despre lume o concepţie materialist-naivă. Concepţiile filozofice formează la ei un tot unitar, nediferenţiat, cu primele încercări de explicare ştiinţifică a fenomenelor naturii (fizice, astronomice, meteorologice etc.). Ş,i. considera că întreaga diversitate calitativă a lumii derivă dintr-un principiu material unic: după Tales apa, după Anaximandru apeiron (materia nedeterminată şi infinită), după Anaximene aerul, iar după Heraclit focul. Materialismul acestor filozofi se împletea cu o dialectică naivă, care a atins treapta cea mai înaltă de dezvoltare la Heraclit.
 ionic1, ordin de arhitectură, care s-a dezvoltat mai ales în coloniile greceşti din Asia Mică. Datorită legăturii cu cultura Orientului, monumentele din ordinul i. tind spre proporţii grandioase şi o decoraţie bogată.
 Se caracterizează prin decorarea capitelului cu volute şi prin friza antabla-mentului, care reprezintă o bandă continuă, adesea decorată cu sculpturi în basorelief sau în altorelief. A fost folosit şi de romani.
iL
Ordinul ionic
   ionic2 (STIL.), picior de vers antic, format din patru silabe: doua lungi şi două scurte. După poziţia acestora, i. poate fi
 mare (-------ww) sau mic
 (^ V “ -).
   Ionice, Insulele ~, grup de insule greceşti în Marea Ionică, înşirate de-a lungul ţărmului sud-vestic al Greciei. Cele mai mari sînt: Corfu, Cefalonia, Zante, Leucas, Ita-ca, Paxos. Suprafaţa: 2 237 km2. Se cultivă măslini, viţă de vie, citrice. Principalele oraşe şi porturi:   Kerkyra (în insula
 Corfu), Arghostolion (în insula Cefalonia), Zakynthos (în insula Zante).
   ioniéni, unul dintre grupurile principale ale populaţiilor din Grecia antică, stabilit în Atica, într-o parte din insulele Mării Egee (Chios, Samos, Naxos), pe ţărmul vestic şi în partea centrală a Asiei Mici. I. erau un amestec complex de populaţii, reprezentînd elemente preelenice, aheene şi chiar doriene.
   loniţă (Caloian), ţar al celui de-al doilea ţarat bulgar (1197—1207). A purtat lupte grele cu armatele bizantine, pe care le-a înfrînt cu ajutorul romînilor din nordul Dunării şi al celor din munţii Balcani (Hemus), precum şi al cumanilor, silind Imperiul bizantin să recunoască oficial independenţa statului bulgar. L-a înfrînt şi pe Baldovin I, împărat al Imperiului latin de răsărit, Ia Adrianopol (1205)* şi l-a făcut prizonier.
   ioniţi (CHIM.), denumire dată schimbătorilor de ioni: ani-oniţi şi cationiţi.
   ióniu (CHIM.), Io. Izotop radioactiv al elementului cu nr. at. 90; gr. at. 230. Este produsul de dezintegrare al uraniului.
   ionizáre 1. (FlZ.) Proces fizic al cărui rezultat este formarea de ioni. Un astfel de proces are loc în apă sau în alte lichide în care au fost solviţi compuşi polari (acizi, baze, săruri). Disocierea compuşilor este legată de formarea de ioni încărcaţi pozitiv şi negativ, în funcţie de existenţa unor electroni în minus sau în plus. I. gazelor este un proces în care atomii gazelor
IONOFON
 850
IORDANIA
 pierd sau primesc electroni, transformi ndu-se în ioni pozitivi sau negativi. Agenţii care produc i» în gaze sînt descărcările electrice sau trecerea unei radiaţii prin gaz. — /. specifică, mărime egală cu raportul dintre numărul de perechi de ioni produşi într-un gaz de un fascicul de electroni sau de ioni monocinetici, ori de o radiaţie monocromatică, si masa substanţei în care s-au format ionii. 2. (MED.) Metodă de tratament care constă în introducerea în organism a ionilor unei substanţe chimice descompuse prin electroliză. în practica medicală se utilizează ionul iod în tratamentul hemiplegiilor infantile, al poliomielitei etc. şi ionul calciu în encefalopatiile infantile (i. transcerebralâ sau transcerebromedulară).
  ionofón (ELT., TELEC.), difuzor care transformă direct energia electromagnetică în e~ nergie acustică (unde sonore). Funcţionează pe baza proprietăţii gazelor de a fi ionizate în cîmpurile electrice foarte intense. Este alcătuit dintr-un tub de cuarţ închis la un capăt şi conţinînd doi electrozi alimentaţi de la înfăşurarea secundară a unui transformator de înaltă frecvenţă (zeci de megahertzi). înfăşurarea primară a transformatorului este alimentată de la un generator e-lectronic de înaltă frecvenţă, modulat de semnalul de frecvenţă sonoră care trebuie reprodus. Se obţin astfel oscilaţii ale coloanei de gaz ionizat care reproduc variaţiile în timp ale semnalului modulator şi care sînt transmise aerului înconjurător sub formă de unde sonore. I. sînt utilizate pentru reproducerea fidelă a sunetelor în sălile de spectacole.
  ionométru (Fiz., CHIM.) v. p.H-metru.
  ionosférá (FIZ.), regiune superioară a atmosferei, cuprinsă între 70—80 km şi 800— 1 000 km, în care gazele componente sînt rarefiate şi puternic ionizate. Are un rol im-
portant în propagarea undelor radioelectrice, mai ales a undelor scurte. Cercetarea i. se face fie indirect, prin studiul propagării undelor electromagnetice, fie direct, cu ajutorul sateliţilor artificiali. L este sediul aurorelor polare şi regiunea de dezagregare a majorităţii meteoriţilor.
   ionoterapie (MED.), tratament care constă în introducerea în organism a unor ioni medicamentoşi cu ajutorul curentului electric continuu. A-cesta transformă ionii în atomi ca să pătrundă în ţesuturi cu o mai mare activitate.
   lordache Olimpiotul, căpitan al gărzii domneşti din Bucureşti în timpul domniei lui Alexandru Suţu (1818— 1821). Adept al e t e r i e i, a colaborat cu Tudor Vladi-mirescu, dar apoi a contribuit la uciderea acestuia, arestîn-du-1 din însărcinarea lui Alexandru Ipsilanti.
   Iordan, rîu în Orientul A-propiat (252 km), pe teritoriul statelor Liban, R.A. Siriană, Israel şi Iordania. Izvorăşte de la poalele Muntelui Her-mon, străbate lacul Tiberiadei şi depresiunea tectonică Ghor şi se varsă în Marea Moartă. Este
       Icnofon
folosit pentru irigaţii; la ieşirea lui din lacul Tiberiadei este amplasată o hidrocentrală.
   Iordan, Iorgu (n.          1888),
lingvist romín, elev al lui Alexandru Philippide. A fost profesor la Universitatea din Iaşi, iar din 1946 la Universitatea din Bucureşti. Membru al Academiei R.P.R., membru corespondent al Academiei saxone de ştiinţe din Leipzig, doctor honoris causa ál Universităţii Humboldt din Berlin. A întemeiat şi a editat „Buletinul Institutului de filologie romînă «Alexandru Philippide»**.
 Are lucrări în domeniul lingvisticii romîneşti şi al celei romanice. S-a preocupat îndeosebi de aspectele contemporane ale limbii romíné. Op. pr.: „Introducere în studiul limbilor
I. Iordan
 romanice" (1932, trad. engleză, 1937, ed. a 2-a, 1962, sub titlul „Lingvistica romanică", trad. germ. 1962), „Limba romînă actuală. O gramatică a «greşelilor»" (1943), „Stilistica limbii romíné" (1944), „Limba romînă contemporană" (1954), „Toponimia romînească" (1963); sub redacţia sa apare lucrarea colectivă „Crestomaţie romanică" (voi. I, 1962). Om de ştiinţă emerit şi laureat al Premiului de stat.
   îordanes (sec. VI), istoric al goţilor. A trăit la curtea regilor ostrogoţi din Italia. Lucrările sale „Romana" şi „Getica" conţin informaţii preţioase despre geto-daci, luate din surse mai vechi, contemporane cu evenimentele descrise, dar confundă pe geţi cu
   Iordania, stat în vestul Asiei, în Orientul Apropiat, situat între Israel, R.A. Siriană, Irak şi Arabia Saudită, cu o îngustă ieşire la Marea Roşie (golful Akaba). Suprafaţa: % 610 km2. Populaţia: 1 752 000 loc. (1962), cea mai mare parte arabi, restul cerchezi, greci, kurzi ş.a. Capitala: Amman. în hotarele I. intră şi partea de nord-est şi est a oraşului Ierusalim (El-Kuds). Limba de stat: araba. Relief de podiş, cu înălţimi medii între 800 şi 1 000 rn; 80% din teritoriu îl constituie de-şerturile de nisip şi piatră. Climă subtropicală, cu veri töride. Precipitaţii puţine (în
 IORDANIA
 851
 IORGA
 estül !♦ súb 100 mm anual). Principalul rîu este Iordanul, care curge printr-un şanţ tectonic adînc şi se varsă în Marea Moartă, situată cu 394 m sub nivelul oceanului planetar. Vegetaţie de deşert şi semi-deşert. I. este o ţară agrară, slab dezvoltată din punct de vedere economic, în care persistă puternice rămăşiţe ale relaţiilor precapitaliste. 85% din populaţie este ocupată în agricultură. Circa 50 000 de locuitori sînt nomazi. Numai 10% din suprafaţa ţării este cultivată, mai ales valea Iordanului şi micile oaze din est. Se cultivă grîu, orz, porumb, sorg, tutun, pomi fructiferi, măslini, legume. In regiunile deşertice se practică creşterea extensivă a animalelor (oi, capre, cămile). Industria este foarte slab dezvoltată. Se extrag fosforite, săruri de potasiu (din Marea Moartă), marmură. Există mici întreprinderi ale industriei alimentare (ulei, zahăr, conserve), ale industriei cimentului (la Ammsn), textile, de tutun etc. Majoritatea industriei este controlată de capitalurile engleze şi italiene şi, în ultimul timp, de cele nord-americane. î. importă nu numai mărfuri industriale, ci şi bunuri de consum; exportă fructe, legume, produse animale şi fosfaţi, în special în ţările vecine. — Istoric. Teritoriul I. a fost locuit din timpuri străvechi de triburile semite ale cananeeni-lor, amoreilor etc.; în sec. VI—V î.e.n. s-au aşezat aici triburile
 arabe ale nabateilor, care au pus bazele unui puternic stat sclavagist (sec. II î.e.n.—II e.n.). în sec. al III-lea U,n.,
 o  parte a L a fost stăpîniiă de egipteni, iar în sec. I î.e.n.— II e.n. aproape întreg teritoriul I, a fost cucerit de romani. Începînd din sec. al VII-lea, I. a făcut parte din califatul arab, iar din sec. al XVI-lea pînă la sfîrşitul primului război mondial din Imperiul otoman. în 1921 a fost creat la răsărit, pe fluviul Iordan, emiratul Transiordaniei, sub mandatul Angliei. în timpul celui de-al doilea război mondial, Transiordama a fost unul dintre cele mai importante teritorii strategice ale forţelor armate britanice în Orientul Apropiat. în 1946 Anglia a recunoscut Transiordania ca stat „de sine stătător**. Prin tratatele din 1946 şi 1948, Anglia a căpătat însă dreptul de a menţine aici trupe şi de a construi baze militare. în 1949, în urma războiului dintre Israel şi statele arabe, cîteva regiuni ale Palestinei locuite de arabi au fost anexate la Transiordania, care şi-a schimbat denumirea în Iordania. în ţară a început să se desfăşoare o largă mişcare de eliberare an-tiimperialistă. în 1951 a fost creat partidul comunist, care activează în ilegalitate. în 1954 a fost creat Frontul naţional din I., care uneşte în rîndurile sale cîteva organizaţii progresiste şi care activează de asemenea în ilegalitate, în 1956 au avut loc primele alegeri parlamentare, la care forţele patriotice au repurtat victoria. Guvernul nou format a înlăturat de la conducerea armatei grupul de ofiţeri în frunte cu generalul englez John Glubb. La 3 martie 1957 a fost denunţat tratatul anglo-icrdanian şi au fost lichidate bazele militare engleze din I, Forţele reacţionare au organizat în aprilie 1957 o lovitură de stat, insta-urînd în ţară un regim dictatorial. Acti-
 vitatea partidelor politice este interzisă din anul 1957. I, este
o  monarhie constituţională. Şeful statului este regele, iar organul legislativ suprem Parlamentul bicameral.
   lordăchescu, Teodor (1884-1958), militant în mişcarea muncitorească din Rcminia.
T. lordăchescu
Şi-a început activitatea în mişcarea sindicală şi în cercul „Romînia muncitoare" din Constanţa. In anii premergători celui de-al doilea război mondial, a activat pe linia realizării unităţii de acţiune a Partidului social-democrat cu P.C.R., iar după 23 August
1944,   ca secretar general al Partidului social-democrat, s-a situat pe poziţia necesităţii desăvîrşirii unităţii politice a clasei muncitoare, pentru făurirea Partidului Muncitoresc Romín. La primul Congres al P.M.R. (1948) a fost ales membru al Comitetului Central. între 1948 şi 1958 a avut o serie de munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat.
   lor ga, Nicolaie (1871 —1940), istoric romín, publicist, o-rator, om politic şi scriitor. S-a născut Ia Botoşani (reg. Suceava). A fost profesor Ia Universitatea din Bucureşti, doctor honoris causa al mai multor universităţi străine, membru al Academiei Romíné şi al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. I. a întocmit numeroase volume de izvoare şi documente, monografii de mare întindere asupra istoriei economice, culturale, militare etc. a Romîniei, studii şi lucrări de sinteză privind atît istoria Romîniei
 IORGA
852
 ÍOSÍF
cît şi istoria universală, publicate în mai multe limbi. Opera sa cuprinde un vast material documentar de un deosebit interes ştiinţific. Concepţia sa asupra istoriei a fost expusă în culegerea „Generalităţi cu privire la studiile istorice. Lecţii de deschidere şi cuvîntări**. I. a susţinut că în evoluţia societăţii omeneşti factorii ideali sînt mai puternici decît cei materiali şi, în consecinţă, determinanţi. A negat existenţa luptei de clasă şi a minimalizat rolul maselor în istorie. Deşi nega existenţa unor legi istorice, admitea existenţa unor repetări, a unei regularităţi în istorie, concepînd-o ca pe un proces unitar. Con-siderînd istoria ca un mijloc important de cunoaştere a lumii, el şi a manifestat încrederea în capacitatea istoriografiei de a dezvălui adevărul istoric, a sesizat interdependenţa istoriei politice şi a celei culturale, întrepătrunderea istoriei unui popor cu istoria altor popoare, cu istoria omenirii. El a considerat că istoricul trebuie să exercite o critică severă asupra izvoarelor, să ordoneze sistematic faptele, să le compare, să stabilească analogii, să integreze organic personalităţile şi faptele în istoria vieţii popoarelor şi să caute factorii creatori ai acesteia. A relevat funcţia etică-socială a istoriei, susţinînd că studiul acesteia îi face pe oameni „mai sociabili, mai altruişti**. In problemele de istorie a Romîniei, I. a susţinut că rolul principal în creaţia istorică l-a avut ţărănimea liberă. în numele tradiţiei unei vieţi patriarhale a dezaprobat răscoala poporului de sub conducerea lui Tudor Vladimi-rescu din 1821 şi revoluţia din 1848, pe care le socotea rodul exclusiv al unor influenţe străine, nepotrivite cu dezvoltarea istorică a poporului romín, şi a militat pentru adaptarea „orga-nică“ a instituţiilor burgheze la fondul psihic, pe care-1 socotea imuabil, al poporului romín. Prin aceasta L a exprimat punctul de vedere al burgheziei şi moşierimii interesate în amîna-rea rezolvării problemelor sociale, îndeosebi a celei agrare, în menţinerea rămăşiţelor feudale. I* a avut însă o contribuţie
de seamă la integrarea istoriei Romîniei în istoria universală; el a acordat atenţia cuvenită rolului Imperiului bizantin în istoria Romîniei şi a relevat
N. lorga
 originalitatea culturii romîneşti în decursul veacurilor. I. s-a manifestat şi ca poet, dramaturg, memorialist, dar mai ales ca istoric al literaturii, critic şi îndrumător literar. A fost unul dintre principalii doctrinari ai s ă-mănătorismului. Lucrările sale de istorie literară sînt utile prin bogăţia referinţelor documentare. S-a remarcat de asemenea ca talentat evocator şi portretist („Oameni care au fost**, 4 voi., 1934—1939). Ca om politic, L s-a manifestat în special după 1907, cînd s-a ridicat împotriva represiunilor, dar a susţinut apoi, într-o formă sau alta, guvernul liberal. împreună cu A.C. Cuza, a creat şi a condus Partidul naţionalist-demo-crat (1910), din care, după ce I. s-a retras, s-a născut Liga apărării naţional-creştine (L.A.N.C.),partid detip fascist (1923). în activitatea sa politică, I. a fost un exponent ideologic al cercurilor burghezo-moşiereşti legate de capitalul anglo-francez, ale căror interese intraseră în conflict cu cele ale Germaniei hitleriste şi ale cercurilor prohitleriste din rîn-dul claselor exploatatoare din Romînia. In perioada 1934— 1940, el a arătat, în conferinţe publice, în cursurile ţinute la universitate, îri coloanele ziarului „Neamul romînesc*4, că Garda de fier slujeşte ţelurile expansioniste ale Germaniei hitleriste şi a înfierat teoriile rasiste ale hitîe-
 riştilor. în noiembrie 1940 a fost asasinat, în mod bestial, de legionari. Op. pr,: „Documente privitoare la istoria ro-mînilor", 5 voi., în colecţia Hurmuzaki (1897 — 1913), „Acte şi fragmente cu privire la istoria romînilor" (1898), „Studii şi cercetări cu privire la istoria romînilor", 31 voi. (1901 — 1916), „Geschichte des rumănischen Volkes“, 2 voi. (1905), „Geschichte des os-manischen Reiches“, 5 voi. (1906—1913), „Istoria comerţului romînesc**, 2 voi. (1925), „Istoria literaturii romîneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte4*, 3 voi. (1907-1909), „Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile
 lor44, 3 voi. (1920-1925), „Istoria literaturii romîneşti. Introducere sintetică**(1929), „Istoria literaturii romîneşti44, 3 voi. (ediţia a doua, revăzută, 1925 — 1933), „Istoria literaturii romîneşti contemporane44,
 2  voi. (1934), „Istoria învă-ţămîntului romînesc*4 (1928), „Istoria bisericii romîneşti**,
 2  voi. (1928—1930), „Istoria armatei romîneşti**, 2 voi. (1929), „Istoria romînilor", 10 voi. (1936—1939).
   lor go viei, Paul (1764— 1808), iluminist romín de orientare radicală. A fost profesor la liceul din Virşeţ (Banatul iugoslav). A publicat „Observaţii de limba romînească** (1799), în care susţine originea latină a limbii romíné şi fixează unele principii cu privire la modul cum trebuie constituită terminologia ştiinţifică romî-nească (prin împrumuturi şî prin formarea de cuvinte noi cu mijloace proprii). A fost unul dintre primii lingvişti romîni purişti.
   Iosif, Ştefan Octavian (1875-1913), poet romín. S-a născut la Braşov. A studiat la Braşov, Sibiu şi Bucureşti. A debutat în 1892 în „Revista şcoalei*4 din Craiova. A colaborat, printre altele, la revistele „Viaţa** (1893—1896), condusă de AL Vlahuţă, „Epoca* (1897 — 1898) scoasă de I. L. Caragiale, şi a făcut parte din redacţia „Semănătorului”, lăsîndu-se o vreme influenţat de ideologia tradiţionalistă propagată în paginile acestuia. între 1909 şi
IOSIF
m
 1PĂTESCU
 1910 a redactat, împreună cu D. Anghel, Ilarie Chendi şi M. Sadoveanu, revista „Cumpăna". In versuri de adîncă sinceritate şi-a exprimat compasiunea faţă de cei oropsiţi,
Şt. O. Iosi!
a evocat natura patriei şi momente din trecutul ei glorios („Patriarhale", 1901; „Poezii
1901 — 1902", 1902; „Credinţe", 1905; „Cîntece", 1912 ş.a.). A
fost un cîntăreţ al copilăriei şi al sentimentelor delicate, atingînd accente grave mai ales în unele elegii inspirate de o dragoste nefericită. Realismul viziunii lui este umbrit însă uneori de imagini idilice şi patriarhale. Inspirîndu-se din doine sau cîntece bătrîneşti, poetul glorifică vitejia haiducilor, exponenţi ai setei de dreptate a poporului („Novăceştii", 1901; „Pintea", 1901; „Gruia", 1903; „Somnul lui Corbea", 1907 ş.a.). în spiritul tradiţiei create de V. Alecsandri şi G. Coşbuc, I. s-a remarcat şi ca talentat pastelist, exprimînd în aceeaşi tonalitate delicată bucuria vieţii libere în mijlocul naturii, emoţia călătorului în faţa frumuseţilor munţilor patriei („Icoane din Carpaţi", „Doina" ş.a.). împreună cu D. Anghel este autorul „Caleidoscopului lui A. Mirea" (1908-1910), în care sînt dezvăluite, cu scăpărătoare vervă satirică, aspecte ale politicianismului burghez şi relevate rădăcinile social-econo-mice ale mişcărilor ţărăneşti din 1907 („Scrisoare deschisă a unui melc", 1907). Poezia lui I* se caracterizează prin simplitate, gingăşie şi muzicalitate. Maestru al tehnicii poetice,
I.   a fost un virtuos al versificaţiei şi al armoniilor imitative..
S-a afirmat şi ca excelent traducător din Shakespeare, Schiller, Goethe, Biirger, Lenau, Uhland, Hölderlin, Petőfi şi mai ales Heine (volumul „Tălmăciri", 1909). în colaborare cu D. Anghel, a tradus din P. Verlaine şi H. Ibsen.
   Iosif al II~lea de Habs~ burg, împărat al Imperiului romano^german (1780— 1790); între 1765 şi 1780 a fost core-gent al mamei sale Măria T e r e z a. Adept al absolutismului luminat, a iniţiat, în scopul consolidării statului feudal austriac, o serie de reforme, în aparenţă radicale, ca secularizarea unor averi mănăstireşti, lichidarea iobăgiei, mai întîi în Cehia şi Moravia, iar în urma răscoalei populare de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784) şi în Transilvania. Dar, deşi Dieta Transilvaniei din 1791 — 1792 a fost nevoită să recunoască desfiinţarea servi-tuţii personale a iobagilor şi dreptul de liberă strămutare a lor, îngrădirile puse în calea aplicării acestui drept îl anulau în realitate. Pentru a întări baza economică a imperiului, L ai
II-lea a stimulat dezvoltarea industriei. Politica sa de centralizare şi de germanizare a popoarelor supuse a provocat împotrivirea acestora.
   Ioşkar-Ola, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Autonome Ma-riice. 116 000 loc. (1963). Este dezvoltată industria farmaceutică (producţia de vitamine), construcţiile de maşini (utilaj comercial), industria cherestelei şi alimentară. în oraş sînt institute de învăţămînt superior, muzee, teatre.
   iot (LINGV.), semivocala i, numită şi i consonantic (i cu funcţie de consoană; ex.
i  din rom. iar, haide). Este notat, în diversele alfabete fonetice, cu i, t, j sau y. La origine a fost numele unei semivocale din limbile feniciană şi ebraică. Se numeşte şi iod.
   iotacísm (LINGV.) 1. Evoluţie a unei vocale sau a unui diftong spre i (numit în greceşte iota), proces caracteristic limbii greceşti postclasice şi moderne, în care e, y, ei şi
oi au devenit i. 2. V. iodizare.
   Iov, persoană mitică din Biblie, care simbolizează acceptarea cu resemnare a tuturor suferinţelor, ca încercare a tăriei credinţei. Povestea lui I. datează, probabil, din sec. al Vl-lea î.e.n., din timpul captivităţii babilonice a evreilor.
   Iovkov, Iordan (1880—
1937), scriitor realist bulgar. A devenit cunoscut prin povestirile sale consacrate războiului balcanic şi primului război mondial („Povestiri",
2   voi., 1917-1918) şi prin nuvelele şi povestirile în care a zugrăvit viaţa patriarhală şi munca grea a ţăranului („Se-cerătorul", 1928; „Serile în hanul din Antimovo", 1928, trad. rom.). în culegerea „Legende din Balcani" a evocat trecutul eroic al poporului bulgar. I. a mai scris trei drame şi o comedie („Milionarul", 1930, trad. rom.).
   Iowa [áÍ9t&], stat în partea central-nordică a S.U.A., situat în zona preriilor, între Mississippi la est şi Missouri la vest. Suprafaţa: 145 791 km2. Populaţia: 2 758 000 loc. (1960). Centrul administrativ:        Des
Moines. Este o importantă regiune agricolă. Ponderea cea mai mare în producţia-marfă o au marile gospodării de tip capitalist, cu un grad înalt de mecanizare. Economia agricolă este axată pe creşterea animalelor, în special pentru carne (bovine, porcine). Terenurile arabile ocupă peste 2/3 din suprafaţă. Se cultivă porumb (I. deţine locul întîi în producţia de^ porumb a S.U.A.), ovăz, soia, plante de nutreţ, cartofi. Industria extractivă are o importanţă redusă: se exploatează roci de construcţie şi cărbune. Este dezvoltată în special construcţia de maşini (maşini agricole, maşini de uz casnic, armament) şi industria alimentară (preparate din carne, produse lactate, ulei, morărit).
   Ipătescu, Ana (1805—1875), eroină a revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească. S-a aflat în fruntea maselor care au eliberat, la 19 iunie 1848, guvernul revoluţionar arestat în urma unui complot al boierimii reacţionare. Fapta ei a avut un larg ecou în ţară şi în străinătate.
 IPECA
C. Aricescu i-a închinat o odă în ziarul „Pruncul romín", iar la Viena s-a tipărit o foaie volantă care glorifica fapta ei
Ana Ipatescu.
eroică. Evocarea plastică a a-cestei eroine a fost realizată de Al. Ciucurencu.
   ipéca (FARM.), rădăcina uscată şi rizomul plantei CepAae-lis iptcactianha, pulverizată. Se prezintă sub formă de pulbere cu gust amar şi miros neplăcut. Conţine alcaloizi, dintre care cel mai important este emetina. In doze mici are acţiune expectorantă, iar în doze mari acţiune vomitivă. Este folosit de asemenea în dizenteria amibiană, după ce în prealabil i s-au extras alca-loizii emetizanţi.
   iperige ( Gypsophila panica-lata), specie de plantă erbacee perenă din familia cariofilacee-lor, cu tulpină ramificată de la bază, frunze liniare sau lan-ceolate, flori alb-roze mici şi numeroase, grupate în panicul. Creşte şi în ţara noastră, pe cîmpuri, pe coline şi pe locuri nisipoase în regiunea şesurilor.
   iperită, S(CH2 — CH^Cl)*. Sulfură de etil diclorată. Se prepară prin adiţia diclorurii de sulf la etilenă. Este un lichid uleios cu p.t. 13,9°C şi p.f. 217°C, insolubil în apă, solubil în dizolvanţi organici şi în grăsimi. Are miros de muştar. Atacă pielea (producînd vezicaţii care se vindecă greu), mucoasele şi căile respiratorii. Agenţii oxidanţi, ca permanganatul de potasiu şi clorura de var, transformă i. în sulfoxidul şi sulfona corespunzătoare, ambele nevătămătoare pentru organism. Substanţă toxică de luptă foarte persistentă, a fost
 854
 IPOTEZĂ
folosită pentru prima dată de germani, în primul război mondial, în oraşul Ypres (Belgia).
   ipingea (în portul popular romînesc), manta largă de dimie neagră, roşie sau albastră, împodobită cu găitane negre sau colorate şi cu guler mare, formînd glugă. Este purtată în sudul ţării.
   ipohondrie (MED.), stare psihică morbidă, caracterizată prin nelinişte continuă, teamă şi preocupare obsesivă de starea sănătăţii proprii, nejustificată de realitate. Bolnavul, prezentînd o sugestibilitate exagerată faţă de ideea de boală, îşi creează suferinţe imaginare sau exagerează pe cele reale, interpretînd ca semne ale unor boli grave diferitele senzaţii, în special interne. Ipohondria cuprinde manifestări variate, de la teama neprecisă de boală pînă la delirul sistematizat.
   ipostâză (FILOZ.) 1. In concepţia mistică a neoplatonicilor, fiecare dintre formele pe care le-ar îmbrăca principiul divin şi care ar constitui trepte descrescînde ale „perfecţiunii".
2.  (în teologia creştină) Fiecare dintre „persoanele" („tatăl", „fiul" şi „sf. duh") sub care s-ar înfăţişa divinitatea unică. Prin extensiune, termenul a ajuns să denumească situaţiile, stările sau înfăţişările sub care s-ar prezenta una şi aceeaşi persoană.
                                                                                                       Ipoteşti. Casa memori
    ipotécá (gr. hypo „sub" şi theke „aşezare"; DR.), drept real accesoriu constituit cu privire la bunurile nemişcătoare şi, în mod excepţional, cu privire la anumite bunuri mişcătoare, pentru a garanta plata unei creanţe. I. poate fi stabilită fie prin convenţia părţilor, încheiată în formele prescrise de lege, fie direct în virtutea legii. Neplata la termen de către debitor dă dreptul creditorului să procedeze la urmărirea silită a bunului ipotecat şi să fie plătit din preţul vînzării înaintea altor creditori, faţă de care are drept de preferinţă.
    ipotenúzá (MAT.), latură într-un triunghi dreptunghic o-pusă unghiului drept. Ipotenuza este mai mare decît fiecare catetă şi mai mică decît suma acestora.
    Ipoteşti, sat în raionul Botoşani, reg. Suceava. Aici şi-a petrecut copilăria poetul Mihai Eminescu. In localitate există o casă memorială „Mihai Eminescu".
    ipoteză (gr. hypo „sub" şi tkesis „poziţie") 1. (FILOZ.) Presupunere, enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite conexiuni între fenomene care nu pot fi observate în mod direct sau cu privire la esenţa lăuntrică a fenomenelor, la cauza sau
  lă „Mihai Eminescu**
IPOTEZĂ
 855
 IPSOFON
ia mecanismul intern care le produce. I. este un moment importa nt in procesul cunoaşterii ştiinţifice. Fără formularea ipotezelor şi fără verificarea lor ulterioară nu este posibilă trecerea de la cunoaşterea fenomenelor la cunoaşterea esenţei acestora, a legilor care le guvernează; orice teorie ştiinţifică apare la început sub forma unei i. (ex. i. structurii atomice a materiei, i. cuantelor, i. selecţiei naturale). De aceea Engels a caracterizat i. ca formă de dezvoltare a ştiinţelor naturii în măsura în care ele gîndesc (adică nu se limitează la simpla acumulare de fapte, ci urmăresc să le dea o interpretare teoretică). Pentru a fi ştiinţifică, orice i. trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, care pot fi numite condiţii ale consistenţei i.: ea trebuie să concorde cu materialul faptic pentru explicarea căruia a fost formulată, să fie principial verificabilă, să explice o sferă cît mai vastă de fenomene, nu numai grupul restrîns de fenomene pe baza căruia a fost iniţial formulată (ex. ipoteza cuantelor, formulată iniţial de Planck pentru explicarea radiaţiei aşa-numitului „corp negru", a permis ulterior explicarea unui cerc extrem de larg de alte fenomene), să fie cît mai simplă din punct de vedere logic, adică să nu facă apel la construcţii suplimentare artificiale. Orice i. ştiinţifică este supusă verificării prin confruntarea consecinţelor deduse din ea cu experienţa; dacă o i. este confirmată experimental, ea se transformă într-o cunoştinţă certă, într-o teorie ştiinţifică. Verificarea i. nu poate fi redusă, de regulă, la efectuarea unui singur experiment, ci reprezintă un proces complex. în opoziţie cu pozitivismul, care minimalizează rolul ipotezelor în cunoaştere, considerîndu-Ie ca simple construcţii fictive, utile ca instrumente de lucru, dar lipsite de conţinut obiectiv şi de valoare explicativă, materialismul dialectic subliniază valoarea cognitivă a ipotezelor, considerîn-du-le ca un instrument pentru dezvăluirea esenţei lăuntrice obiective a fenomenelor obser-
vate. /. de lutru, presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat şi care ghidează pe omul de ştiinţă în cercetările sale ulterioare, în proiectarea unor noi experimente, permite sistematizarea ^ materialului experimental existent şi descoperirea unor fapte noi, necunoscute (are un rol euristic). Orice i. ştiinţifică este şi o i. de dar ea nu se reduce la aceasta, aşa cum susţin pozitiviştii, ci reprezintă o verigă în procesul descoperirii adevărului obiectiv. 2. (REZ. MAT.) a) Ipoteza deformaţiilor micit ipoteză conform căreia ecuaţiile de echilibru mecanic pentru un corp elastic deformat rămîn aceleaşi ca şi la corpul nedeformat, ţinînd seama că în general deformaţiile elastice ale corpurilor sînt mici. b) Ipoteze ae rupere, ipoteze referitoare la condiţiile în care se produce ruperea materialelor şi care se bazează pe teoria elasticităţii, plasticităţii şi pe rezultate experimentale. Principalele i. de r. sînt: ipoteza efortului unitar principal maxim, potrivit căreia, la corpul solicitat pe mai multe direcţii, ruperea se produce atunci cînd efortul unitar principal maxim atinge o anumită valoare maximală; i-poteza deformaţiei specifice maxime, după care ruperea se produce cînd lungimea specifică în material atinge o anumită limită; ipoteza efortului unitar tangenţial maxim, după care ruperea are loc cînd se atinge o valoare-limită a efortului unitar tangenţial; i-poteza energiei de deformaţie, după care ruperea se produce cînd energia de deformaţie acumulată de corp atinge o anumită limită, c) Ipoteza secţiunilor planet ipoteză conform căreia o secţiune plană, normală pe axa unei bare nesolicitate, rămîne, după solicitare, tot plană şi normală pe axa barei (care s-a deformat în cazul încovoierii sau a rămas nedeformată în cazul întinderii sau comprimării).
   Ipsilanti, f milie de greci din Fanar. Dintre membrii acesteia, cei mai cunoscuţi au fost:    Alexandru /., domn
 al Ţării Romîneşti (1774— 1782, 1796-1797) şi al Moldovei (1786—1788). A luat măsuri pentru reorganizarea fiscalităţii şi administraţiei, a înfăptuit o reformă a justiţiei şi a întocmit un nou cod de legi („Pravilniceasca condică", 1780). A acordat o atenţie deosebită dezvoltării meseriilor şi comerţului şi a reorganizat sistemul breslelor, facilitînd începuturile dezvoltării capitalismului în ţările romíné. Constantin /., domn al Moldovei (1799— 1801) şi al Ţării Romîneşti (1802— 1806), fiul lui Alexandru Ipsi-lanti. A inaugurat o politică îndrăzneaţă de eliberare a ţării de sub jugul otoman, ajutînd pe răsculaţii sîrbi (1804) şi creînd în acest scop
 o  armată   formată    din    ro-
 mîni, albanezi, greci şi cazaci. Mazilit în 1806, s-a reîntors   cu trupele ruseşti    în
 timpul războiului ruso-turc (1806—1812) şi a fost numit domn     al Moldovei   şi Ţării
 Romîneşti, dar ostilitatea unei părţi a marii boierimi l-a silit să părăsească domnia şi să se retragă în Rusia (1807). Alexandru l (1792-1828), fiul lui Constantin Ipsilanti. Refugiat   în Rusia cu   tatăl  său
 după mazilirea acestuia din domnie, a ajuns general în armata rusă şi aghiotant al ţarului Alexandru 1. Numit în 1820 şef suprem al eteriei şi generalisim al războiului de eliberare a creştinilor din Imperiul otoman, a organizat în sudul Rusiei o armată de voluntari, cu care a trecut în Moldova şi apoi în Ţara Romînească (1821). Intrînd în conflict cu Tudor Vladimi-rescu, care apăra interesele Ţării Romîneşti, a pus la cale uciderea acestuia. Înfrînt de turci la Drăgăşani (1821), a fugit în Austria.
   ipsofón (TELEC.), instalaţie ataşată unui aparat telefonic în vederea înregistrării şi redării mesajelor telefonice primite în lipsa abonatului chemat. I. răspunde la apelurile telefonice printr-o frază tip, prin care invită pe chemător să transmită mesajul, pentru a fi înregistrat pe o bandă magnetică şi apoi redat la comanda abonatului.
IPSOS
856
   ipsos (CONSTR.), material liant obţinut prin deshidratarea parţială sau totală a gipsului măcinat şi încălzit în fierbă-toare speciale. Este folosit la construcţii (pentru tencuieli şi elemente decorative) şi la modelare, datorită proprietăţii sale de a face priză după amestecarea cu apă.
   Iqbal, Mohammed (1873—
1938), poet şi filozof de limbă urdu şi persană, considerat azi ca poetul naţional al Pakistanului şi unul dintre cei mai de seamă ideologi progresişti în perioada luptei de eliberare de sub jugul colonial. A adus o contribuţie excepţională la dezvoltarea literaturii urdu moderne. 1. a adaptat cu măiestrie la atmosfera modernă procedee, simboluri şi stiluri literare vechi. în poeziile şi în lucrările sale, I. a abordat problemele social-politice, culturale şi filozofice ale Indiei dinaintea constituirii Pakistanului ca stat, propagînd tendinţe democratice
   i   umaniste, militînd pentru ormarea unei personalităţi u-mane active, orientată practic spre transformarea naturii şi a societăţii. El a condamnat ascetismul sufist, fatalismul, exploatarea burgheză şi feudală, vrajba religioasă, arta pentru artă etc. Substratul religios islamic al gîndirii lui I. a determinat însă limitele şi profundele contradicţii ale filozofiei sale, caracterul utopic al socialismului său.
   iradiere (lat. in „în“ şi r<z-diare „a emite raze“) 1. (FIZ.) Expunere a unui corp, a unui material etc. la acţiunea unui flux de fotoni sau de particule (ex. raze X, raze ultraviolete, neutroni, electroni etc.). Prin i. diferitelor substanţe, acestea pot obţine proprietăţi noi şi importante, a căror cunoaştere e necesară atît pentru dezvoltarea tehnicii nucleare cît şi pentru utilizări în diferite domenii (producerea izotopilor radioactivi, modificarea proprietăţilor fizice ale unor substanţe etc.)» V. şi radiaţie. 2. (Fl-Z10L., MED.) a) Expunere a organismului Ia acţiunea unor radiaţii electromagnetice (ex. la radiaţii ultraviolete), de obicei în scopuri terapeutice. b) Ex-punere accidentală a organis-
mului la radiaţiile substanţelor radioactive, urmată de tulburări mai mult sau mai puţin grave, după natura substanţei şi timpul de expunere. V. şi b o a 1 ă de i r a d i a ţ i e. c) Răspîn-dire a stării de excitaţie sau de inhibiţie dintr-un centru nervos la elementele nervoase învecinate.
   Irak, stat în sud-vestul Asiei, situat între Iran, Turcia, R.A. Siriană, Iordania, Arabia Saudită, Kuweit şi o zonă neutră. Se întinde pe cursul mijlociu şi inferior al fluviilor Tigru şi Eufrat, avînd o îngustă ieşire în nordul Golfului Persic, în zona de vărsare a celor două fluvii unite. Suprafaţa: 448 742 km2. Populaţia: 6 687 000 loc. (1962), din care 250 000 încă nomazi. 80% din locuitori sînt arabi. Cea mai importantă minoritate naţională o constituie kurzii (aproximativ 1 500 000), care populează partea de nord a ţării (Kurdistanul irakian). Limba de stat: araba. Capitala: Bagdad. Alte oraşe importante: Moşul, Basra. în nord şi nord-est se întind culmile vestice ale podişurilor muntoase ale Armeniei şi Iranului (altitudinea maximă: 3 600 m), în vest şi sud-vest Podişul Arabo-Sirian, în zona central-nordică un podiş jos, vălurit (Mesopotamia Superioară), iar în sud cîmpia aluvială a Meso-potamiei, importantă bază agricolă a ţării. Clima este în general subtropicală continentală, în sud tropicală, cu călduri înăbuşitoare în timpul verii şi ierni relativ ploioase. Precipitaţiile nu depăşesc 500 mm în regiunile muntoase şi 100 mm în cele de cîmpie. Vegetaţia caracteristică de stepă şi deşert acoperă 9/10 din suprafaţa statului. Cea mai importantă bogăţie a subsolului este petrolul. Alte resurse: gaze naturale, asfalt, sare. Economia, slab dezvoltată, se bazează pe o a-gricultură extensivă. Aproape 4/5 din populaţia activă este ocupată în
agricultură. Se cultivă cereale (orz, grîu, porumb), curmali (în special în regiunea Basra), bumbac, tutun, palmieri de ulei etc. I. deţine primul Ioc în producţia mondială de curmale (330 000 t în 1962). în Cîmpia Mesopotamiei se fac irigaţii sistematice. în regiunile de stepă se practică creşterea nomadă a animalelor (oi, capre). Principala ramură industrială, industria petrolieră, este controlată aproape în întregime de monopolurile străine, în special anglo-franco-americane. în 1962 s-au extras 48 984 0001 de petrol (al şaptelea loc în producţia mondială). în apropiere de Bagdad, la Dora, s-a construit o rafinărie de petrol; există şi cîteva rafinării mai vechi. Numai o mică parte din producţia de petrol se prelucrează local, restul se exportă în stare brută prin conducte, care leagă centrele de extracţie din nord (din regiunea Kirkuk şi din apropiere de Moşul) cu porturile Tripoli (Liban) şi Banias (R.A. Siriană) de la Marea Mediterană şi centrele din sud (din apropiere de Basra: Rumaila, Zubair ş.a.), cu portul Fao (Golful Persic). Celelalte ramuri industriale sînt slab dezvoltate. Există mici întreprinderi alimentare (mai importantă fiind fabrica de zanăr de Ia Moşul), textile (Bagdad, Moşul ş.a.), de pielărie, de ciment, ateliere de reparaţii. Se exportă cereale, curmale (cca. 4/5 din exportul mondial), lînă, piei. Se importă maşini şi produse industriale
IRAK
 857
IRAN
de larg consum. I. întreţine relaţii comerciale în special cu Marea Britanie, R.F. Germana, S.U.A. — Istoric. Pe teritoriul L, în Mesopotamia, au apărut la începutul mileniului al III-lea î.e.n. primele state sclavagiste timpurii, cu centre în oraşele Ur, Lagash, Uruk ş.a., care au intrat, cu timpul, în componenţa statului sumero-akkadian. în prima jumătate a mileniului al
II-lea î.e.n., aproape întreaga vale a Mesopotamiei a fost cuprinsă în regatul vechiului Babilon. Teritoriul I. a intrat în sec. al XI-lea î.e .n. în componenţa Asiriei, iar în sec. al Vl-lea î.e.n. în componenţa statului persen al Ahemenizilor. După căderea statului persan (sec. IV î.e.n.), teritoriul I. a fost inclus de Alexandru Macedón în vastul imperiu creat de el. în secolele următoare a făcut parte din regatul elenistic al Seleucizilor, din regatul părţilor, din statul feudal al Sasa-nizilor, iar în sec. al VII-lea e.n. a fost cucerit de arabi, devenind în sec. al VIII-lea centrul califatului arab. în sec. al XI-lea a fost cucerit de selgiucizi, iar în sec. al XIII-lea de mongoli. Începînd din sec. al XVI-lea şi pînă la primul război mondial, teritoriul I. a făcut parte din Imperiul otoman. Ocupat de Anglia în timpul primului război mondial, I. a devenit, în 1920, teritoriu sub mandatul Angliei. în anii de după terminarea primului război mondial, I. a fost obiectul rivalităţii monopolurilor engleze, franceze şi nord-ameri-cane în lupta pentru acapararea petrolului. La începutul deceniului al patrulea, mişcarea de eliberare naţională a luat amploare, fapt care a determinat Anglia sa renunţe la mandat şi să-l înlocuiască în 1930 cu un tratat bilateral. Acesta acorda Angliei dreptul de a menţine trupe şi a instala în I. baze militare. î. a fost proclamat în 1932 stat independent. în 1934 a fost creat Partidul Comunist din Irak. în anii 1935—1938 a avut loc o puternică mişcare pentru democratizarea ţării, pentru o independenţă reală. în 1943 I. a declarat război forţelor Axei. Mişcarea de eliberare
naţională s-a intensificat în timpul şi după terminarea celui de-al doilea război mondial şi a culminat cu răscoala din 1948. Reacţiunea internă a înăsprit regimul antipopular. în ciuda terorii, mişcarea de eliberare naţională a luat un nou avînt în anii 1951 —1952. Reacţiunea a răspuns în 1954 cu lichidarea ultimelor rămăşiţe ale libertăţilor democratice: parlamentul a fost dizolvat, iar partidele politice şi sindicatele interzise. în 1955 L a încheiat cu Turcia un pact militar, care a devenit nucleul Pactului de la Bagdad, împotriva regimului terorist al lui Nuri Said s-au coalizat toate forţele poporului. La 14 iulie 1958 monarhia a fost răsturnată şi L a fost proclamat republică. La 24 martie 1959 I. a ieşit în mod oficial din pactul de la Bagdad. La cîtva timp după instaurarea noului regim, guvernul Kassem a trecut la lichidarea treptată a libertăţilor democratice cucerite de popor; nerezolvarea problemei agrare, războiul nepopular purtat împotriva kurzilor răsculaţi au slăbit încrederea poporului în guvernul Kassem şi unitatea forţelor naţionale, în februarie 1963, în urma complotului pus la cale de partidul reacţionar, naţionalist Baas, Kassem a fost răsturnat şi în ţară a fost instaurat un regim de teroare sîngeroasă, căruia i-au căzut victimă zeci de mii de patrioţi. în noiembrie 1963 acest guvern a fost răsturnat; puterea a fost preluată de armată, constituindu-se un nou guvern, în care principalele posturi sînt ocupate de militari, puterea supremă fiind exercitată de Consiliul Naţional al Comandamentului Revoluţiei, condus de preşedintele ţării, Abdel Salam Muhammed Aref. I. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R.
   Iran (pînă în 1935, denumirea oficială:       P e r s i a),
stat în sud-vestul Asiei, situat între U.R.S.S., Marea Caspică, Afganistan, Pakistan, Marea Arabiei, Golful Persic, Irak şi Turcia. Suprafaţa: 1648 000 km2. Populaţia: 21 227 000 loc. (1962), din
care cca. 600 000 nomazi şi
seminomazi; este formată din persani, kurzi, luri, bahtiari, azerbaidjeni, turkmeni, arabi etc. Limba de stat: persana (far-si). Capitala: Teheran. Alte oraşe importante: Tabriz, Isfahan, Meshed, Abadan. Regiunea centrală a I. este un podiş secetos, străbătut de unele culmi muntoase care îl împart într-o serie de depresiuni deşertice, dmtre care cele mai întinse sînt Deşertul Kevir şi Deşertul Lut. în est, Podişul Iranului se continuă peste graniţă, în Afganistan; în nord, vest şi sud este mărginit de lanţuri de munţi greu de străbătut: munţii El-burs, la poalele cărora se află îngusta cîmpie litorală a Mării Caspice, munţii Khorasan (în nord-est), munţii Kurdistan (la graniţa cu Turcia), munţii Zagros (în vest), munţii Me-krân (în sud-est). Depresiunile intramontane şi oazele premon-tane sînt regiuni de concentrare a populaţiei şi a culturilor irigate. în nord-vest, I. cuprinde
o  parte din Podişul Armeniei. Climă subtropicală continentală excesivă, foarte secetoasă; doar litoralul Mării Caspice are o climă mai umedă. Rîuri puţine, care seacă vara, precum şi mici lacuri sărate. Singurul rîu mai mare este Karun. Vegetaţie de deşert, de semideşert şi de stepă (păşuni întinse); în munţi, păduri rare; spre Marea Caspică sînt păduri mai dese, de foioase şi conifere. Bogăţii de subsol: mari zăcăminte de petrol, localizate în sud-vestul ţării, zăcăminte de cărbuni, de minereu de fier, de metale neferoase şi rare, sare şi materiale de construcţie. L este o ţară agrară slab dezvoltată, în economia căreia capitalul monopolist străin ocupă poziţii dominante; s-au menţinut, în special în agricultură, rămăşiţe ale relaţiilor feudale. Circa 3/4 din populaţia activă este ocupată în agricultură. Cea mai mare parte a terenurilor agricole este în mîinile marilor moşieri. Nivelul tehnic este scăzut. Principalele culturi: grîu, orez, bumbac, sfeclă de zahăr, tutun, ceai, curmali, plante citrice, viţă de vie. Se practică păstori-tul transhumant (oi, capre). Industria, slab dezvoltată, este axată în special pe extracţia şi
 IRAN
 858
IRAN
prelucrarea petrolului. în 1962 I. ocupa locul al şaselea pe glob în producţia de petrol (64 476 000 t). Exploatările de petrol din I. se caracterizează printr-o mare productivitate: producţia medie pe sondă este de 3 000 t pe zi. Principalul centru de prelucrare a petrolului este Abadan, unde există mari rafinării moderne. Exploatarea şi prelucrarea petrolului este în cea mai mare parte controlată de un consorţiu petrolier internaţional (cu capital nord-american, englez, anglo-olandez şi francez). Se exploatează mici cantităţi de cărbune, cromit, minereu de plumb şi da cupru. Dintre ramurile industriei prelucrătoare, mai importante sînt industria textilă (ia Isfahan, Tabriz, Teheran, Mes-hed ş.a.), alimentară (zahăr, morărit, conserve etc.) şi a materialelor de construcţie. Cele mai multe întreprinderi industriale sînt mici şi mijlocii. Sînt dezvoltate meşteşugurile, mai ales ţesutul covoarelor. I. exportă în special produse agricole şi covoare şi importă produse industriale. Exportul de petrol şi produse petroliere este realizat de consorţiul in-
ternaţional amintit. Principalele ţări cu care face comerţ I. sînt R.F. Germană, S.U.A., Anglia, U.R.S.S., Japonia. — Istoric. Prima formaţiune statală de pe teritoriul L5 Elarnul, în care s-au dezvoltat relaţiile sclavagiste, s-a constituit în mileniul ăl III-lea î.e.n. Spre sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n., în Podişul Iranului s-au aşezat triburile mezilor (în vest) şi ale perşilor (în sud). în sec.
IX—VIII î.e.n., mezii s-au constituit într-o puternică uniune de triburi, transformată mai tîrziu într-un stat, care a fost supus de perşi pe la mijlocul sec. al VI-lea î.e.n. La sfîrşitul sec. al VI-lea şi începutul sec. al V-lea î.e.n., în urma unor războaie de cucerire, perşii au creat un mare stat sclavagist, în frunte cu dinastia Ahemenizilor. Statul persan al Ahemenizilor a fost cucerit, după o campanie fulgerătoare, de armatele greco-macedonene conduse de Alexandru Macedón, după moartea căruia teritoriul I. a intrat în stăpînirea regilor din dinastia Seleucizilor. în sec. III—II î.e.n., o mare parte a L a intrat în componenţa regatului părţilor. Pe la înce-
putul erei noastre, s-a format pe teritoriul I. statul Sasarii-zilor (226^651), iar în sec. V—VI a început procesul cristalizării relaţiilor feudale. La mijlocul sec. al VII-lea, I. a fost cucerit de arabi şi a intrat în componenţa califatului din Bagdad. După descompunerea califatului, în sec. IX—XI, pe acest teritoriu s-au creat o seric de state feudale, cucerite în sec. al XI-lea de selgiucizi. în sec. al XIII-lea, I. a suferit invazia pustiitoare a mongolilor, sub a căror stăpînire dj-rămas pînă la mijlocul sec. al XlV-lea, iar la sfîrşitul aceluiaşi secol a fost cucerit de Timur Lenk. La începutul sec. al XVI-lea s-a format aici un stat feudal condus de dinastia Sefevizilor, care a existat pînă la începutul sec. al XVIII4ea, iar după o perioadă de fărîmi-ţare feudală a fost refăcut la sfîrşitul sec. al XVIII-lea sub dinastia Kadjarilor. Ascuţirea contradicţiilor sociale a provocat răscoalele antifeudale ale babi-zilor (1848—1852). Ca urmare a regimului capitulaţiilor, care a permis pătrunderea în I. a capitalului străin, ţara a devenit la sfîrşitul sec. al XIX-lea1 o semicolonie a Angliei şi a Rusiei ţariste. Din primii ani ai seic. al XX-lea a început pătrunderea în I. şi a capitalului german şi nord-american. în 1905—1911 a avut loc în I. revoluţia burgheză, îndreptată împotriva re* gimului autocrat feudal şi a dominaţiei capitaliştilor străini. Ea a fost însă înăbuşită • de reacţiunea iraniană cu ajutorul Rusiei ţariste. Guvernul sovietic a anulat toate acordurile inegale încheiate de Rusia ţaristă cu I. în anii 1920—1921' în L s-a desfăşurat o puternică mişcare de eliberare naţională, în această perioadă a fost creat Partidul Comunist din Iran (1920). în 1925 a fost răsturnată dinastia Kadjarilor, puterea fiind preluată de Reza din dinastia Pahlevi, care a instaurat în ţară Un regim dictatorial, în septembrie 1941, Reza Pahlevi, care în politica externă se orientase spre Germania hitle-ristă, a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său, Mohammed Reza Pahlevi. în timpul celui de-al doilea război mondial, în
 IRANIANĂ
859
 IRANIANĂ
august 1941, în baza tratatului sovieto-iranian (1921), trupe ale Armatei Roşii au intrat în nordul Iranului. în acelaşi timp, trupe engleze au intrat în sudul şi în vestul ţării, iar în
1942   au intrat în Iran trupe nord-americane. în 1946 guvernul iranian a înăbuşit în sînge mişcarea democratică din Azerbaidjanul iranian, din Kur-distan şi din alte regiuni ale Iranului, desfăşurată sub conducerea Partidului popular (Tudeh), creat în 1941 pe baza Partidului Comunist din Iran. După cel de-al doilea război mondial s-au ascuţit contradicţiile dintre monopolurile engleze şi nord-americane în problema sferei de influenţă în I., şi mai ales în problema petrolului iranian. în anii 1951 — 1952, în I. a avut loc o puternică mişcare populară pentru întărirea independenţei ţării. La putere a venit guvernul Mossadîk, care a naţionalizat în 1951 societatea petrolieră anglo-iraniană. în 1953 guvernul Mossadîk a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de generalul Za-hedi, care, în 1954, a încheiat un acord cu monopolurile nord-americane şi engleze cu privire la exploatarea petrolului iranian, în 1955 I. au aderat la Pactul de la Bagdad (azi CENTO). în 1962—1963 au fost iniţiate unele reforme, care au fost supuse, în 1963, unui referendum. L este o monarhie constituţională, în frunte cu şahul Mohammed Reza Pahlevi, şahinşahul L Conform constituţiei, puterea legislativă este exercitată de şah împreună cu Parlamentul, compus din două camere: Camera Inferioară (Medjlis), a-leasă pe termen de patru ani, şi Senatul (înfiinţat în 1949), ai cărui membri în parte sînt aleşi pe baza unui cens de avere, iar în parte numiţi de şah. I. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul „Noul Iran" (partid de guvernămînt, creat în 1963); Partidul Popular din Iran (activează din 1949 în ilegalitate).
   iraniână, arta arta şi arhitectura dezvoltate pe teritoriul actual al Iranului încă din mileniul al IV-lea î.e.n. (ceramica din Susa, mileniile
III—II î.e.n.; bronzurile din
Luristan, mileniile II—I î.e.n.; arta elamită, mileniile
III—  II î.e.n.). în timpul dinastiei Ahemenîzilor (sec. VI— IV î.e.n.), o mare înflorire a căpătat arta de curte, constru-indu-se palate monumentale (în capitalele Persepolis şi Susa), morminte în stîncă (Naksh-i Rustam) sau la suprafaţă (Pa-sargadae). în arhitectura acelei perioade au apărut sălile de primire, de mari dimensiuni, cu plafonul susţinut de coloane (apadana), iar pentru decoraţii s-au utilizat basoreliefuri din piatră şi din ceramică smălţuită policrom („Friza arcaşilor" din palatul de la Susa, basoreliefurile palatului din Persepolis). în sculptura rotundă s-au creat statui reprezentînd genii protectoare, sub formă de tauri înaripaţi. S-a dezvoltat arta metalelor preţioase. După cucerirea imperiului de către Alexandru cel Mare şi mai
apoi de către romani, a. i. a căpătat un caracter eteroclit, asimilînd influenţele artei elenistice. 0 nouă înflorire a a. /. a avut loc în timpul dinastiei sasanide (sec. III—VII e.n.), cînd s-au construit mari palate de cărămidă cu săli de paradă (aivan) boltite şi fără coloane (Palatul din Ctesiphon, sec. VI) şi s-a dezvoltat relieful rupestru narativ (scene din viaţa regilor, scene de vînătoare etc.; Nakşh-i Rustam). S-au practicat pictura murală, mozaicul ceramic sau din piatră, arta ţesăturilor, orfevrăria. în timpul evului mediu, o deosebită dezvoltare o capătă urbanismul. Răspîndirea religiei islamice a determinat construirea de moschei şi me-drese de diferite tipuri: cu cupolă centrală, cu 4 aivane etc., care au fost preluate în arhitectura mai multor popoare din Orientul Apropiat şi din
Moscheea „Gawhar ShacT din Meshed (1405—1517)
r*.
55 — Dicţionarul enciclopedic, yoI. II
IRANIENE
860
IRESPONSABILITATE
Reza Abbasi
India. In decoraţia arhitecturii iraniene din acea vreme se utilizau ornamentele cioplite în piatră plăci decorative smălţuite, fresce, după sec. al XIV-lea devenind caracteristic mozaicul din ceramică policromă. O mare înflorire a căpătat în mai multe centre pictura de miniaturi, destinată ilustrării cărţilor (şcoala din Bagdad, sec. al XI II-lea; şcoala din Tabriz, sec. al XVI-lea, la care lucrau meşteri azer-baidjeni şi din Asia mijlocie; şcoala din Isfahan, sec. XVI—
XVII, în cadrul căreia s-a evidenţiat Rezâ Abbasi). S-a dezvoltat de asemenea arta decorativă (covoare, ţesături, ceramică pictată, bronzuri), care a făcut cunoscută a. i. întregii lumi prin bogăţie şi fantezie ornamentală, precum şi prin fineţea execuţiei. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea, în a. i. au apărut influenţe ale artei europene.
  iraniene, limbi grup al familiei indo-europene, vorbit în Iran şi în regiunile Mării Caspice. Principalele ramuri sînt: a) limbile iraniene vechi: vechea persană (limba inscripţiilor regelui Darius), avestica (limba textelor religioase ale mazdeismului) şi scita; b) limbile medio-iraniene: pehlvi şi sogdiana; c) limbile neoiranie-ne: persana (cu o bogată şi veche literatură, limba oficială a Iranului), afgana şi oseta.
  irascibilii át e (din lat. irasci „a se mînia" MED.), stare psihică particulară, manifestată prin reacţii intense, violente, agresive, ca răspuns la încordări psihice minime. Se întîlneşte în nevroze şi psihoze.
  iraţionâl, număr ~ (MAT.), număr care nu poate fi pus
 sub forma — > unde m şi n n
sînt numere întregi.
  iraţionalism, concepţie filozofică reacţionară care neagă
posibilitatea de a cunoaşte realitatea pe cale raţională şi postulează primatul intuiţiei, al voinţei, instinctului, trăirii subiective faţă de cunoaşterea raţională. Ca orientare filozofică de sine stătătoare, i. a apărut în sec. al XIX-lea, după ce burghezia a devenit clasă dominantă. El a căpătat o largă răspîndire mai ales în epoca imperialismului, fiind reprezentat de curente ca „filozofia vieţii", intuiţionismul, pragmatismul, existenţialismul etc. I. neagă existenţa unei structuri, a unei ordini raţionale a realităţii (existenţa cauzalităţii obiective, a legităţii), înfăţişînd universul ca un haos de întîmplări, ca o ciocnire de forţe oarbe; el neagă orice sens şi progres în istorie, propagă misticismul, împins uneori pînă la fanatism, şi cultul absurdului. I. reprezintă reflectarea denaturată în ideologie a dominaţiei forţelor stihinice ale capitalismului. El exprimă ideologia unei clase care nu poate recunoaşte logica obiectivă a istoriei, deoarece aceasta o condamnă la pieire. In lupta lor împotriva forţelor progresului, ideologii burgheziei şi moşierimii din Romînia au promovat iraţionalismul, a cărui expresie extremă au fost g î n-dirismul, trăirismul.
I. a fost supus unei critici ştiinţifice în publicaţiile teoretice ale P.C.R., precum şi în lucrările unor intelectuali progresişti aflaţi sub influenţa partidului, care au dezvăluit funcţia lui socială reacţionară, legătura lui nemijlocită cu fascismul.
   irbis (Felis uncia), specie de mamifer carnivor din familia felidelor, asemănător cu pantera. Trăieşte în Asia Centrală, în regiuni situate la înălţimi de 3 000—5 000 m.
   ireál (L1NGV.; despre moduri verbale sau despre propoziţii condiţionale, concesive sau comparative), care prezintă acţiunea ca o ipoteză nerealizată sau nerealizabilă (ex. în fraza: „dacă ar fi venit medicul la timp, nu era necesară intervenţia", predicatele ar fi venit şi nu era necesară exprimă acţiuni ireale).
   iredentism (din it. irredento „neeliberat"), mişcare politică naţionalist-şovină inspirată şi condusă de burghezia şi moşie-rimea italiană, apărută în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea sub lozinca alipirii la Italia a teritoriilor cu populaţie de origine italiană din afara graniţelor ţării. La sfîrşitul sec. al
XIX-lea   şi începutul sec. al
XX-lea,   i. a fost promovat de către imperialismul italian în scopuri expansioniste. Prin extensiune, termenul denumeşte orice mişcare politică care urmăreşte anexarea unor teritorii sub lozinci naţionalist-şovine.
   ireductibil (MAT.; despre expresii matematice), care nu se reduce, adică nu poate căpăta o formă mai simplă decît cea sub care apare (ex. 3*2—5x-|-4=0 este o ecuaţie i*).
   ireflexivitate (LOG.), relaţie logică contrară reflexivităţii. Relaţia R este ireflexi-vă dacă este fals că membrii ei au această relaţie cu ei înşişi (ex. „Nici un lucru nu este mai mic decît el însuşi", adică nu poate avea cu el însuşi relaţia de „mai^ mic").
   iresponsabilitate (DR.), staie a unei persoane lipsite de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a fi stăpînă pe ele; stabilirea i. atrage înlăturarea caracterului penal al unei fapte.
 IREVERSIBILITATE
861
 IRIMESCU
   ireversibilitate (lat. in „fără" şi teversus „întors, revenit"; FIZ.), proprietate a unei transformări de a nu se putea pro-duce în natură decît într-un singur sens. Dacă un sistem fizico-chimic, în urma unei transformări ireversibile, trece dintr-o anumită stare iniţială într-o anumită stare finală, el nu mai poate reveni prin nici o transformare naturală în starea iniţială. In natură, majoritatea transformărilor sînt ireversibile (ex. difuziunea a două gaze, conducţia căldurii etc.). Se numeşte şi nereversi-bilit ate.
   Irian, denumirea indone-ziană a insulei Noua Guinee. Jumătatea vestică a L (Irianul de Vest) face parte din Indonezia.
   iridacée (BOT.; Iridaceae), familie care cuprinde peste
 I 000 de specii de plante erbacee din clasa monocotiledo-natelor, răspîndite în sudul Africii, America şi regiunile mediteraneene. Din familia i. cresc în R.P.R. brînduşa, stîn-jenelul, săbiuţa etc.
   irídiu (CHÍM.), Ir. Element cu gr. at. 193,1; nr. at. 77; p. t. 2 454°C. Este un metal alb-argintiu, foarte dur, puţin ductil. Se găseşte în natură împreună cu platina sau cu osmiul. Este în general rezistent la acţiunea agenţilor chimici. Formează combinaţii stabile simple şi complexe în treptele de valenţă III şi IV. Se întrebuinţează la confecţionarea unor instrumente fizice şi chirurgicale, a vîrfurilor de peniţe sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice.
   irigaţie (lat. irrigatio „stropire, udare") 1. (AGR., HIDRO-TEHN.) Măsură de îmbunătăţiri funciare care constă în aprovizionarea dirijată a solului cu cantităţi de apă suplimentare faţă de cele primite în mod natural din precipitaţii. L a fost folosită încă din vremuri îndepărtate. Cu 2 500—3 000 de ani î.e.n., ea reprezenta în unele ţări (Mesopotamia, Egipt, China) un factor de primă importanţă pentru cultura plantelor. Prin i. se menţine o umiditate optimă în stratul de sol în care se dezvoltă masa principală a rădăcinilor.
  55*
 Operaţiile fundamentale în practica irigaţiilor sînt: urmărirea umidităţii solului pentru a nu scădea sub un anumit plafon minim (care depinde de proprietăţile solului şi de însuşirile fiziologice ale plantei), completarea umidităţii solului şi conservarea apei administrate prin i. în solul arabil. Apa poate fi adusă pe teren prin cădere liberă sau prin pompare. După metoda de distribuire a apei, se deosebesc: i. prin submersiune sau inundare (folosită în ţara noastră la cultura orezului), care constă în inundarea terenului împărţit în parcele orizontale prin mici diguri; i. prin circulaţie sau revărsare, care constă în distribuirea apei prin revărsare din rigolele de irigaţie pe întreaga suprafaţă sau pe fîşii cuprinse între biloane (la culturi în rînduri dese); i. prin infiltraţie sau pe brazdă, constînd în conducerea apei direct în brazde, care o distribuie prin infiltraţie la rădăcinile plantelor; i. prin aspersiune> care se face prin pulverizarea apei sub presiune deasupra terenului irigat; t. subterană, realizată prin introducerea apei în sol la rădăcina plantelor cu ajutorul unei reţele de conducte subterane alimentate din canalele de irigaţie; i. combinată cu drenaj, irigaţie prin circulaţie, la care excesul de apă este colectat şi recondus în rigola inferioară de irigaţie, de unde apa se revarsă din nou pe teren ş.a.m.d. I. are un rol deosebit în lupta împotriva secetei şi pentru ridicarea capacităţii de producţie a pămîntului. Asigurarea la timp şi în cantităţi suficiente a apei necesare dezvoltării normale a plantelor prin i*, o dată cu aplicarea întregului complex de măsuri agrotehnice, duce la obţinerea unor recolte constante la hectar sau la dublarea şi chiar la triplarea recoltelor, în ţara noastră se organizează vaste lucrări de i., în special în regiunile Bucureşti, Dobrogea, Oltenia şi Galaţi, folosindu-se apele Dunării, ca şi alte rîuri şi retenţii de apă. — Sistem de i\, ansamblul instalaţiei de alimentare cu apă şi amenajările necesare pentru distribuirea uniformă a apei pe terenul irigat. Cuprinde staţia
 de pompare sau bazinul pentru alimentare cu apă prin cădere liberă, reţeaua permanentă de * irigaţie (canale de aducţie, de alimentare, de distribuţie, de derivaţie etc.) şi terenul amenajat (diguri, biloane etc.). — Instalaţie de {., instalaţie destinată irigării terenurilor agricole, formată în general dintr-un grup motopompă, din conducte de metal sau de material plastic şi unul sau mai multe as-persoare. 2. (FIZIOL.) Irigaţie sanguină, denumire utilizată pentru circulaţia sîngelui în organism, într-un organ sau ţesut (ex. i. coronariană, i. cerebrală etc.). 3. (MED.) Spălare a unei cavităţi a organismului cu o soluţie medicamentoasă (ex. i. uterină, i. pleu-rală).
    Irimescu, Ion (n. 1903), sculptor romín, artist al poporului din R.P.R. A studiat la
I. Irimescu
 Şcoala de bele-arte din Bucureşti, sub îndrumarea lui D. Paciurea, apoi la Paris. în perioada dintre cele două războaie mondiale a sculptat îndeosebi portrete de interior şi compoziţii alegorice sau inspirate din mitologie, la care precumpănea preocuparea pentru decorativismul formei. în anii de după Eliberare, creează o artă care relevă frumuseţea morală a omului. Pătrunderea psihologică a lui I. se remarcă în portrete, în care surprinde expresia, trăsătura esenţială a modelului („Portretul pionierului Dragoş"; „Portretul academicianului G. Oprescu", 1957; „Utemist", 1960; „Portretul sculptorului Ion Jalea", 1960). în statuară („Oţelar", 1954), precum şi în proiectele de mo-
 IRIS
 862
irlanda
 numente („Griviţa 1933“, 1958; „Lupeni 1929“, 1960), I. subliniază conţinutul ideologic-cmoţional al temelor tratate prin compoziţii armonios construite, în cadrul cărora redă eroismul în luptă al clasei muncitoare. Laureat al Premiului de stat.
   iris 1. (FIZ.) Diafragmă cu diametru variabil, folosită la instrumentele optice pentru a regla fasciculul de lumină care pătrunde în instrument. 2. (A-NAT.) Membrană în formă de disc a globului ocular, situată înaintea cristalinului. în porţiunea sa centrală, i. e perforat de un orificiu circular, numit pupilă. Este format dintr-un strat mijlociu conjunctiv, care conţine celule stelare, de obicei pigmentate, şi din fibre musculare circulare şi radiare, acoperite pe fiecare faţă de un epiteliu. Funcţia i* constă în dozarea cantităţii de lumină care pătrunde în ochi prin micşorarea sau mărirea reflexă a deschiderii ^ pupilare.
   iritabilitâte (lat. irritare „a exercita"; FI ZI OL.), proprietate generală a materiei vii de a reacţiona la acţiunea anumitor factori prin modificarea metabolismului. V. şi excitabilitate.
   irită (MED.), inflamaţie a irisului. Se manifestă clinic prin dureri locale, prin imposibilitatea de a suporta lumina, prin contracţia pupilei, decolorarea irisului etc.
   irizaţie (din gr. iris „curcubeu"; FIZ.), apariţie a unor culori similare curcubeului, în urma unui proces de interferenţă a luminii albe prin lame transparente subţiri (ex. la unele scoici, la aripile de fluturi etc.)-Irkutsk, oraş în R.S.F.S. Rusă, aşezat la vest de lacul Baikal, la confluenţa rîului Irkutsk cu Angara. 390 000 loc.
 (1963). Important centru industrial cu industrie constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, de materiale de construcţie, alimentară şi uşoară. în apropiere de L se află o mare hidrocentrală. Nod de comunicaţii rutiere şi aeriene. Centru cultural şi ştiinţific al Siberiei orientale; are o filială a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., universitate, institute de cercetări ştiinţifice şi de în^ăfămint, teatre etc.
   Irlanda» insulă în Oceanul Atlantic, în Arhipelagul Britanic. Suprafaţa: 84 400 km2. Populaţia: 4 264 000 loc. (1960). Ţărmurile sînt foarte crestate şi mai înalte decît zona centrală a insulei, care este o cîmpie joasă, brăzdată de numeroase rîuri. în vest se întinde un podiş calcaros. în nord şi sud cîmpia este mărginită de munţi vechi, puternic erodaţi (altitudinea maximă 1 040 m, în munţii Kerry din sud-vestul insulei). Climă temperată oceanică, cu amplitudini termice foarte reduse. Rîurile au debite bogate; cel mai important dintre ele este Shannon. E~ xistă numeroase lacuri şi mlaştini. Păşunile naturale acoperă suprafeţe întinse. Turbării le sînt foarte frecvente. Circa 85% din suprafaţa insulei formează teritoriul statului I* Restul constituie Irlanda de Nord, care intră în componenţa Marii Britanii.
   Irlanda (Eire [é^r?]), stat în Europa occidentală, ocupînd cea mai mare parte a insulei L Suprafaţa: 70283 km2. Populaţia: 2 824 000 loc. (1962). Capitala: Dublin. Limbi oficiale: irlandeza şi engleza. I. este o ţară agrară. După cel de-al doilea război mondial s-au construit unele întreprinderi industriale. Circa 40% din populaţia activă este ocupată în agricultură, circa 23% în industrie şi construcţii. în agricultură predomină gospodăriile mici şi mijlocii, dar masa principală a producţiei-marfă provine din marile ferme capitaliste. Ramura de bază a economiei agricole o constituie creşterea animalelor; se cresc în special vite cornute mari pentru lapte şi carne. Sînt dezvoltate de asemenea creşterea oilor, a porcilor şi avicultura. Culturile agricole ocupă numai 10% din suprafaţa ţării. Se cultivă ovăz, grîu, orz, cartofi, sfeclă de zahăr ş.a. I, nu are resurse minerale importante. Baza energetică a I. o formează, pe lîngă combustibilii din import, turba şi rezervele hidroenergetice ale rîu-rilor, pe care s-au construit cîteva hidrocentrale. Industria prelucrează în special materiile prime agricole; mai mult de jumătate din valoarea produc-
 ţiei industriale este dată de industria alimentară (băuturi alcoolice, preparate din carne, produse lactate, zahăr ş.a.). Industria textilă se bazează în special pe lînă. Există şi întreprinderi care produc îngrăşăminte minerale, materiale de construcţie, unelte agricole ş.a. Cele mai multe întreprinderi industriale sînt concentrate la Dublin şi în împrejurimile lui; centre de mai mică importanţă sínt Cork, Waterford, Limerick. Peste 60% din valoarea exportului constă din produse agricole: vite, carne, păsări, unt, lapte, bere, lînă. Importă combustibili, produse industriale, grîu. 75% din export (1961) se dirijează spre Marea Britanie.
 —  Istoric. în sec. al IV-lea î.e.n., teritoriul I. a fost ocupat de celţi, care s-au constituit, la sfîrşitul sec. al II-lea şi în sec. al III-lea, într-o puternică uniune de triburi. în sec. VIII—IX, I. a fost deseori invadată de către normanzi, iar în sec. al XII-lea baronii anglo-normanzi au izbutit să ocupe partea de sud-est a insulei. Procesul feudalizării s-a dezvoltat foarte lent în L, rămăşiţele relaţiilor gentilice rămînînd puternice în tot cursul evului mediu. Introducerea forţată de către guvernul englez a
 Reformei (1536—1537) şi politica de confiscare a pămînturilor au provocat izbucnirea a numeroase răscoale, care au culminat cu marea răscoală din 1641 — 1642, crunt înăbuşită de
 O. Cromwell. în 1650 Crom-well a ocupat I., transformînd-o în colonie. în 1801, prin aplicarea „Actului de uniune", I. a fost încorporată regatului Marii Britanii. Ruinarea ţăranilor în urma acaparării pămînturilor de către landlorzii englezi a cauzat emigrarea în masă a irlandezilor, mai ales în America de Nord. între 1830 şi 1860
 s-a intensificat lupta pentru autonomia I. în 1867 organizaţia revoluţionară mic-burghe-zăa fenianiior a dezlănţuit o răscoală împotriva Angliei, care a fost însă înăbuşită. Naţionaliştii burghezi, conduşi de Ch. S. Parnell, s-au situat în fruntea luptei pentru Horn e-R u 1 e (autonomie în cadrul Imperiului britanic). Te-
IRLANDA
863
 IRONIE
 mîndu-se însă de mişcarea revoluţionară, ei au ajuns la un compromis cu cercurile conducătoare din Anglia. în 1905, în scopul întăririi luptei pentru obţinerea independenţei, a fost creat partidul Sinn Fein. Membrii aripii de stîngă ai acestui partid au organizat, în aprilie 1916, răscoala de la Dublin, care a fost înecată în sînge de către trupele engleze. în ianuarie 1919 Adunarea Constituantă, convocată la Dublin, a proclamat independenţa I. Parlamentul englez a votat un proiect de Home-Rule, care separa partea de nord-est a IiMandei de restul insulei, fiecare parte obţinînd dreptul de a avea un parlament propriu. Proiectul a fost acceptat însă numai de 6 comitate din nord-estul Irlandei; în restul ţării au început ostilităţile, care au durat pînă în iulie 1921, cînd Anglia a recunoscut statul liber al I., „membru coegal al Corn-monwealth"-ului. Partea de nord-est a I. (Ulster) a rămas provincie britanică. în 1933 a fost creat, în I., Partidul Comunist, care a fost pus în afara legii în 1940. în 1937 I. s-a declarat „stat suveran şi independent" şi a adoptat numele de Eire. în timpul celui de-al doilea război mondial, I* s-a
 proclamat neutră, dar guvernul ei a dus o politică binevoitoare faţă de puterile coaliţiei fasciste. în aprilie 1949 s-a proclamat republică independentă. Guvernul condus de De Valera a luat o serie de măsuri menite să contribuie la întărirea independenţei ţării. în
1956                  lupta poporului irlandez pentru unificarea ţării s-a intensificat. Pe plan extern, Irlanda promovează o politică de neutralitate (nu face parte din nici o alianţă militară occidentală). I. este o republică, în frunte cu un preşedinte, ales pe termen de şapte ani. Organul legislativ suprem este Parlamentul bicameral. Partide politice: Fianna Fail (reprezintă interesele marii burghezii şi ale marilor fermieri); Fine Gael (reprezintă interesele marii burghezii, ale unei părţi a burgheziei mijlocii şi ale fermierilor înstăriţi); Partidul laburist; Sinn Fein şi Armata republicană irlandeză (organizaţii ilegale ale micii burghezii care luptă pentru eliberarea Irlandei de Nord prin metode teroriste); Partidul muncitoresc irlandez (partid al clasei muncitoare, care pînă în 1962 s-a numit Liga muncitorească irlandeză).
   Irlanda de Nord (Ulster [álst?]), regiune în nord-estul insulei I., care intră în componenţa Marii Britanii. Suprafaţa: 14 118 km2. Populaţia: 1400000 loc. (1960). Centrul administrativ şi principalul centru economic: Belfast. Industrie textilă (în special prelucrarea inului), electrotehnică, construcţii navale, construcţii de maşini textile şi de avioane. în agricultură predomină creşterea animalelor (vite cornute mari).
   irlandézá, limba limbă celtică vorbită în Irlanda. Este una dintre cele două limbi oficiale ale Irlandei. Cele mai
vechi texte datează din secolul al VII Mea.
   irmilic, monedă de aur turcească. A circulat în ţările romíné în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Este cunoscută şi sub denumirea grecească de icosar.
   Irnerio (Irnerius) (c. 1060-1130), jurist italian. De activitatea lui ca profesor la Universitatea din Bologna, se leagă aşa-numita „renaştere" a dreptului roman în evul mediu şi influenţa acestei universităţi. Autor de comentarii, apreciate la vremea lor, asupra dreptului roman, a fost supranumit, apologetic, „lucerna iuris" (lumina dreptului) pentru serviciile pe care şcoala glosatorilor, întemeiată de el, le-a adus intereselor de clasă ale feudalilor şi, treptat, patriciatului orăşenesc.
   irochézi, denumire generală a unei uniuni de şase triburi de indieni din nordul S.U.A. şi din Canada, în regiunea lacurilor Erie şi Ontario (seneca, cainga, onondaga, oneida, mo-hawk şi tuscarora). Inteligenţi, războinici, foarte buni vînători, au opus o îndelungată rezistenţă colonialiştilor europeni, care i-au exterminat în mare parte. Azi trăiesc în rezervaţii. Pe baza studiului organizării sociale a i., L. H. Morgan şi-a creat teoria despre universalitatea dezvoltării societăţii omeneşti de la matriarhat la patriarhat.
   Irod cel Mare, rege al iudeilor (40—4 î.e.n.), protejat al romanilor. A reclădit templul din Ierusalim, a construit o serie de clădiri publice, precum şi oraşul Cezareea, cheltuielile fiind acoperite printr-o fiscalitate excesivă. A reprimat cu cruzime mişcările populare antiromane, de unde legenda evanghelică despre „uciderea pruncilor".
   ironie, categorie estetică şi filozofică care desemnează o expresie sau o N imagine artistică încărcată de semnificaţii contrare celor enunţate în chip nemijlocit. Spre deosebire de satiră, care comunică direct atitudinea critică a autorului faţă de un fenomen, personaj sau obiect, i. este o formă a ridiculizării disimulate.. Procedeul apare întîia oară în literatura greacă din sec. al V-lea î.e.n. — L socratică,
IROZI
864
 ISAKOVSKí
 procedeu folosit în dialogurile platoniciene de către Socra-t e, care, prefăcîndu-se neştiutor, punea întrebări aparent naive, cu ajutorul cărora îl făcea pe interlocutor să ajungă în contradicţie cu sine însuşi şi să-şi recunoască astfel ignoranţa. — L romantică, principiu filozofic şi procedeu artistic, stabilite de estetica romantică şi teoretizate mai ales de F. Schlegel, potrivit cărora ironia ar consta în negarea continuă de către spirit a propriilor sale graniţe. In literatură, *. r. este produsul contradicţiei dintre spiritul lucid şi fantezia avîntată (ex. Heine). Astfel, prin intermediul fanteziei creatoare, spiritul sparge mereu formele limitate în care s-a fixat anterior, ironizînd aceste forme şi totodată autoironizîn-du-se.
   irozi v. vicleim.
   Irrawaddy [inu^di], fluviu în Birmania, cu lungimea de
 2 150 km. Izvorăşte din munţii
 Himalaia şi se varsă în Marea Andamanelor printr-o deltă întinsă. Din cauza climatului musonic, nivelul apei are mari variaţii sezoniere (în cursul inferior pînă la 10—11      m).
 Navigabil pentru vase mici pe circa 1 600 km. în delta fluviului e situat oraşul Ran~ goon, capitala Birmaniei.
   Irtîş, rîu în U.R.S.S., în Kazahstan şi Siberia de vest, afluent pe stînga al fluviului Obi, cu lungimea de 4 248 km. Izvorăşte din Altaiul Mongol (R.P. Chineză). Navigabil pe
 3 600 km. Bogatele resurse hidroenergetice ale I. sînt valorificate de două hidrocentrale.
   Irving [6:vít)]> Henry (1838—1905), actor englez. Ca director al Teatrului Lyceum din Londra, a militat pentru înnoirea repertoriului şi a jocului de scenă pe o linie realistă. 1. s-a remarcat prin jocul său interiorizat şi nuanţat, în special în interpretarea personajelor shakespeariene (Hamlet, Shylock).
   Irving [t:vir]]t Washington (1783—1859), scriitor din S.U.Á., militant pentru o cultură americană naţională. Este autorul unei hazlii „Istorii a New Yorkului" (1809), al unui „Album de schiţe" (1819 —
 1820) şi al mai multor biografii, lucrări istorice şi impresii de călătorie din Anglia şi din Spania. Stilul viu, plin de claritate şi urnor fac din I. unul dintre primii prozatori de reală valoare literară ai S.U.A.
   Isaakian, Aveţik Saakovici (1875—1957), poet sovietic armean. Volumul său de versuri („Cîntece şi răni", 1897) exprimă protestul poetului împotriva nedreptăţilor sociale. Amplul poem epic „Abul Ala Maari" (1909—1911) cuprinde un patetic îndemn la luptă pentru libertate, iar poemul „Mgher din Sasun" (1937) un emoţionant imn închinat patriei eliberate. Folosind creator folclorul naţional, I. a îmbinat meditaţia lirică cu tonul evocator sau patetic. In romîneşte a apărut o culegere de poeme („Versuri alese", 1957). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Isabela, regină a Castiliei (1474—1504). în urma căsătoriei ei cu Ferdinand al II-lea de Aragon (1469) s-a realizat unificarea de fapt a Spaniei (1479). A avut un rol activ în întărirea puterii regale şi a centralizării statului spaniol.
   Isabella (1520-1559), fiica regelui Poloniei Sigismund I Iagello, soţia lui Ioan Zápolya, voievod al Transilvaniei (1510—
 1540, cu întreruperi) si rege al Ungariei (1529-1540). După moartea acestuia (1540), a devenit regentă în timpul minoratului fiului său Ioan Sigismund, guvernînd cu sprijinul lui G. Martinuzzi. în 1541 a cedat Transilvania lui Ferdinand de Habsburg şi s-a retras în Polonia, de unde a revenit în 1556 împreună cu fiul său, reales principe al Transilvaniei cu ajutorul lui Alexandru Lă-puşneanu, domnul Moldovei, şi al lui Pătraşcu cel Bun, domnul Ţării Romîneşti.
   Isac al II-lea Anghelos, împărat bizantin (1185— 1195 şi 1203—1204). în timpul său a fost creat al doilea ţarat bulgar, în urma răscoalei antibizan-tine a bulgarilor şi vlahilor din 1185—1186. înlăturat în 1195 de fratele său Alexis, a fost readus pe tron în 1203 cu sprijinul participanţilor la cruciada a IV-a, care însă l-au înlăturat, creînd în 1204 Imperiul latin.
   Isac, Emil (1886-1954). poet şi publicist romín; a fost membru corespondent al Academiei R.P.R. A debutat în
 1902  în „Familia", apoi a colaborat la „Viaţa nouă", „Noua revistă romînă",„Romînia muncitoare", „Cuvîntul liber", „Viaţa romînească" etc. După Eliberare, s-a ataşat luptei forţelor democrate, pe care a sprijinit-o activ prin participare însufleţită la diferite acţiuni obşteşti, ca şi prin opera sa literară şi publicistică. A fost un cîn-tăreţ al munţilor, satelor şi oraşelor ardelene, al vieţii a-mare duse de copiii moţilor. Cunoscător al atmosferei sufocante a oraşului industrial capitalist, I. a reflectat în poezia sa drama cotidiană a oamenilor simpli şi a reacţionat împotriva exploatării. Sub influenţa simbolismului, în căutare de forme noi de    expresie, a   cultivat
 poezia de atitudine antisemănă-toristă, cu voite prozaisme, dar a alunecat uneori în grandilocvenţă şi sentimentalism (mai ales în unele poeme în proză). Op.pr.:   „Poezii, impresii şi
 suveniri moderne" (1908), „Ar-dealule, Ardealule bătrîn" (1916), „Poeme    în proză"      (1923),
 „Cartea   unui om"       (1925),
 „Poeme" (1936), „Opere" (1946), „Poezii alese" (1955).
   Isaccea, oraş raional în nordul reg. Dobrogea, port la Dunăre.   5 290 loc.     (1964).
 Exploatări de calcar. Pe un promontoriu ce domină I., se află ruinele cetăţii Noviodu-num> construită în timpul stă-pînirii romane în Dobrogea.
   Isaia ( ?— 1471), pîrcălab de Chilia, apoi mare vornic în Moldova, cumnat al lui Ştefan cel Mare, unul dintre conducătorii opoziţiei marilor feudali* care s-a făcut vinovat de trădare în lupta de la Baia (1467)* In 1471 a fost executat, împreună cu ceaşnicul Negrilă şi cu stolnicul Alexa, exponenţi şi ei ai tendinţei de fărîmiţare feudală.
   Isakovski, Mihail Vasilie-viei (n. 1900), poet sovietic rus. A debutat în 1914. Inspirată exclusiv din actualitate, opera sa poetică („Sîrme electrice prin paie", 1927; „Poezii şi cîntece", 1949) cîntă cu deosebire satul socialist. Poet
1SAN0S
865
 1SFAHAN
 prin excelenţă liric, I. foloseşte cu măiestrie imagini de sursă folclorică, versul cantabil, sugestiv, de mare simplitate, care şi-a cîştigat o largă popularitate („Katiuşa44, „Cine ştie...44, „Pasăre călătoare4* ş.a.). Un volum selectiv din poemele şi cîntecele lui L a apărut în limba romînă în 1958. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Isanos,Magda (1916 -1944), poetă romînă. In poemele sale, reunite în volumele „Poezii44
 (1943), „Cîntare munţilor44 (1945) şi „Ţara luminii44 (1946), a cîntat în culori vii dragostea de viaţă, peisajul patriei, setea umană de fericire, înfrăţirea dintre popoare. Protestînd împotriva războaielor nedrepte, a redat pentru întîia oară în literatura romînă chipul femeii partizane („Mama44) şi a exprimat cu patos chemarea la lupta pentru dărîmarea^ „abatoarelor istoriei44 şi pentru instaurarea u-nei păci mondiale („Aştept anul unu44). De inspiraţie adesea folclorică, poezia Magdei Isanos se caracterizează prin îmbinarea trăirilor emoţionale intense cu luciditatea, în versuri ce exprimă o bogată gamă de idei şi de sentimente, pline de delicateţe şi gingăşie.
   isatină (chim.), CsH502N (2,3-dicetoindolină). Compus organic obţinut întîia oară prin oxidarea indigoului cu acid azotic. Se prezintă în cristale roşii; p.t. 201° C. Industrial se obţine plecînd de la difeniltiou-ree. Isatina şi derivaţii ei sînt intermediari pentru fabricarea de coloranţi indigoizi şi tioin-digoizi.
   Isăcescu, Dumitru (n. 1907), chimist romín, profesor la Universitatea din Bucureşti. Membru corespondent al Academiei R.P.R. Are lucrări în domeniul chimiei organice, al chimiei biologice şi al chimiei macro-moleculelor. A făcut cercetări în seria furfurolului. Laureat al Premiului de stat.
   ischemie (gr. ischein „a opri44 şi haima „sînge“; MED.), întrerupere a circulaţiei sanguine într-un ţesut sau organ, datorită unui spasm arterial sau astupării unui vas printr-un cheag, compresiune sau proces inflamator (ex. i. cerebrală, i. mio-cardiacă etc.). Determină simp-
 tome care variază în funcţie de organul afectat.
    ischion (ANAT.), unul dintre cele trei segmente care formează osul coxal.
    Iscovescu, Barbu (1816— 1854), pictor romín. A studiat
B. Iscovescu
 Ia Viena şi la Paris. I. a participat activ la pregătirea şi la desfăşurarea revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească. Exilat după înăbuşirea revoluţiei, s-a refugiat la Braşov, unde a continuat activitatea revoluţionară. Stabilit pentru un timp la Zemun lîngă Belgrad, I. a cunoscut pe unii revoluţionari sîrbi şi le-a executat portretele, precum şi portretul lui D. Bolintineanu, care se afla acolo. în 1849 a emigrat la Paris, unde a făcut copii după tablouri de mari maeştri din muzee şi, la îndemnul lui Băl-cescu, a copiat la Biblioteca naţională, după gravuri de epocă, chipuri de voievozi romîni. în 1853 s-a aflat alături de alţi exilaţi romîni Ia Brusa, unde a şi murit în 1854, fiind în-mormîntat în aceeaşi groapă cu prietenul său Negulici. Op. pr.: „Portret de femei44 (1841), portretul Iui C. Poienaru (1847), portretul lui N. Golescu, portretul lui Avram Iancu (1849), Autoportret.
    Iser, Iosif (1881-1958),
 pictor şi grafician romín; a fost artist al poporului din R.P.R. şi membru al Academiei R.P.R. A studiat la Bucureşti, München şi Paris. în primul deceniu de activitate artistică a creat un mare număr de desene satirice, aducînd o contribuţie importantă la dezvoltarea graficii militante; prin ele I. a înfierat monarhia („10 Mai, purpură
 şi sînge44, 1912; „Carol I — 190744, 1913), a demascat reac-ţiunea burghezo-moşierească, care folosea puterea de stat împotriva poporului („Holera44, 1912; „Aplicarea constituţiei*4, 1911), a subliniat creşterea rolului mişcării muncitoreşti („Greva44, 1912). Grafica lui I. se caracterizează printr-un desen lapidar, sintetic, care o face accesibilă şi expresivă. în pictură, I. a debutat prin tablouri care înfăţişează viaţa grea a ţăranilor exploataţi. Prima perioadă a creaţiei sale în pictură se remarcă printr-un desen aspru şi un colorit în care predomină tonurile pămîntoase. în perioada de maturitate, pictura lui I. cuprinde scene de gen, portrete şi peisaje şi vădeşte o mare^ dragoste de viaţă, de natură şi de om („Tătăroaică din Medgidia”, 1913; „Peisaj dobrogean", 1918; „Familie de tătari44, „Tătăroaica44, 1936; „Odalisca mare în gri şi bleu44, 1945). Ea capătă strălucire
I. Iser
 coloristică în special după călătoriile întreprinse în O-rient şi în Spania. Compoziţiile sale au echilibru şi monumentalitate. în anii de după Eliberare, I. a pictat valoroase portrete, manifestînd interes pentru figuri de oameni ai muncii („Portretul muncitorului Lăzărescu44, „Maica Bucura toarce“, „Ţărănci torcînd44), evoluînd ferm pe drumul realismului socialist.
                                                                                 Isfahan, oraş în partea centrală a Iranului. 280 000 loc.
 (1960). Centru comercial. Industrie textilă (bazată pe lînă, bumbac, mătase), de tricotaje, alimentară. Sînt dezvoltate şi meşteşugurile (broderii, covoare).
 ISIS
 866
ISLANDA
   Isis, una dintre divinităţile principale ale religiei vechilor egipteni, zeiţă a naturii fecunde şi a maternităţii, soră şi soţie a lui Osiris. Era reprezentată sub forma unei femei cu coarne de vacă şi cu un glob lunar pe cap, uneori cu fiul ei, H o r u s, în braţe. In epoca greco-romană, cultul zeiţei Isis s-a răspîndit sub diverse forme în tot bazinul mediteranean.
   isker (ZOOTEHN.), rasă de taurine formată în R.P. Bulgaria, pe valea rîului cu acelaşi nume; a rezultat din încrucişarea rasei de stepă locală cu vitele ilirice (Bos brachiceros) din Peninsula Balcanică. In R.P.R. nu se creşte.
   Isker, rîu în R.P. Bulgaria, afluent pe dreapta al Dunării; are lungimea de 410 km. Izvorăşte din masivul Rila şi, după ce străbate Depresiunea Sofiei, străpunge munţii Stara Pianina printr-un defileu pitoresc. Pe I. s-a construit o hidrocentrală. Este folosit şi pentru irigaţie.
   „Iskra“, primul ziar politic ilegal pe întreaga Rusie al marxiştilor revoluţionari, organ central al Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, apărut în decembrie 1900 în străinătate. Organizatorul şi conducătorul „Iskrei" a fost V. I. Lenin. I. a avut un mare rol în crearea partidului marxist-
leninist din Kusia. în 1905 I. şi-a încetat activitatea, conducerea ei fiind preluată de men-şevici încă din 1903.
   islám (cuvînt arab însem-nînd „supunere"), religie monoteistă întemeiată la începutul sec. al VII-lea de Maho-m e d (c. 570-632), în pe-rioada descompunerii societăţii gentilice arabe şi a trecerii acesteia spre feudalism. Adepţii i. se numesc mahomedani sau musulmani („smeriţi"); cartea lor „sfîntă" este Coranul. Religia islamică a fost influenţată de religiile arabe primitive, de creştinism, mozaism şi zoroastrism. Dogma principală a L, „Allah este unicul dumnezeu, iar Mahomed profetul său", a exprimat năzuinţa unificării triburilor arabe, înfăptuită de aristocraţia comercială şi feudală, sub stea-
gul fanatismului religios, prin violenţe şi cuceriri. Coranul pro-povăduieşte credinţa în soarta implacabilă (kismet), în predestinarea tuturor evenimentelor din viaţa oamenilor de către Allah. „Miezul mahomedanismului — scria K. Marx — este fatalismul". I. consfinţeşte poligamia, interzicerea participării femeii la viaţa obştească, inegalitatea socială şi exploatarea omului de către om. învăţătura Coranului a fost completată prin Sunna (tradiţia sacră). In sînul i* s-au format, în sec. al VIII-lea, două curente principale: sunnismul, curentul ortodox predominant, al cărui sistem teologic (kalamul) s-a conturat definitiv în sec. al
 X-lea, şi şiismul, curent opo-ziţionist, care a respins autoritatea Sunnei şi, implicit, pe aceea a califilor sunniţi. Mişcările antifeudale au generat sectele harigiţilor, ismailiţilor ş.a., ostile atît sunnismului cît şi şiismului. Începînd din sec. al XI-lea, în ţările califatului arab a cunoscut o largă răspîn-dire doctrina mistică a su/is-maîui. In epoca modernă, în Orientul Apropiat şi Mijlociu au luat naştere secte cu caracter antifeudal şi anticolonial (ex. vahhabismul la sfîrşitul sec. al
 XVIII-lea în Arabia, babismul la mijlocul sec. al XIX-lea în Iran). în a doua jumătate a sec. al XIX-lea a apărut doctrina religioasă-politică a panislamis-mului. O serie de curente reformatoare contemporane încearcă să modernizeze i. şi să-l adapteze condiţiilor vieţii moderne. I. este una dintre religiile cele mai răspîndite; el constituie religia dominantă în numeroase ţări din Asia şi din Africa.
   Islanda, stat situat pe insula cu acelaşi nume între Oceanul Atlantic şi mările Oceanului îngheţat, la sud de cercul polar de nord. Suprafaţa: 103 000 km2. Populaţia: 185 000 loc. (1962). Capitala: Reykjavik. Cea mai mare parte a teritoriului I. este un podiş cu altitudini de 500— 700 m, străbătut de unele culmi muntoase care ajung pînă la
 2 119 m altitudine. în structura geologică predomină bazaltul şi alte roci vulcanice. Există numeroşi vulcani activi (ex. Hekla, Laki) sau stinşi, cîmpuri de
 lavă, izvoare fierbinţi şi gheizer i. Cîmpiile litorale ocupă suprafeţe restrînse şi sînt mai populate; pe coasta sud-veştică este concentrată 60% din populaţie. Ţărmurile I. sînt foarte crestate. Are climă subarctică maritimă. Deasupra I. se în-tîlnesc masele de aer rece polar şi masele de aer mai cald de Ia latitudinile mijlocii. Se resimte de asemenea influenţa curenţilor marini. Gheţarii ocupă mai mult de o zecime din suprafaţa I. Rîurile sînt scurte şi repezi, cu numeroase rupturi de pantă. Vegetaţie de tundră, turbării frecvente. Pe alocuri s-au făcut plantaţii, în special de conifere. Principalele ramuri ale economiei I. sînt pescuitul şi creşterea animalelor. I. ocupă primul loc în lume ca producţie de peşte pe cap de locuitor. Se pescuiesc îndeosebi heringi, mohrua (cod), balene, care apoi se prelucrează în micile porturi pescăreşti, obţinîndu-se conserve, untură de peşte, făină de peşte ş.a. întreprinderi mai importante de prelucrare a peştelui sînt la Reykjavik, Si-glufjördur, Akureyri. în agricultură predomină marile gospodării capitaliste, mecanizate. Se cresc oi, vaci pentru lapte, cai. Terenurile arabile sînt foarte restrînse (sub 1 % din suprafaţă). Se cultivă mai ales plante furajere şi mai puţin cereale; în sere, care folosesc pentru încălzire apa izvoarelor fierbinţi, se cultivă legume. Industria este foarte slab dezvoltată; în afară de întreprinderile pentru prelucrarea peştelui, mai există mici întreprinderi de reparaţii şi construcţii navale, de îngrăşăminte chimice, de ciment, de utilaj pentru pescuit etc., majoritatea concentrate în Reykjavik. Apa izvoarelor fierbinţi se întrebuinţează şi pentru termoficare. I. nu are căi ferate; transporturile interne se fac pe şosele şi cu avionul. Reykjavik este principalul port şi un important nod de comunicaţii aeriene transoceanice. Peste 90% din exportul I. este format din peşte şi produse de peşte; se mai exportă carne, lînă, piei. Se importă produse alimentare, combustibil, utilaje industriale. Face comerţ în special cu Marea
 ISLANDEZĂ
867
ISPISOC
Britanie, S. U. A., U. R. S. S.
—   Istoric. Teritoriul L a fost colonizat în sec. IX—X de scandinavii veniţi mai ales din Norvegia. în jurul anului 1000, islandezii au ajuns cu navele pînă la ţărmul Americii de Nord, unde au întemeiat cîteva aşezări, care nu au dăinuit decît scurtă vreme. Procesul feudali-zării s-a desfăşurat în I. foarte lent şi incomplet; ca şi Norvegia, ea nu a cunoscut şerbia. în intervalul 930—1262, de cînd datează parlamentul său (Al~ thing), considerat cel mai vechi din Europa (930), I. a fost independentă. în 1262 a intrat într-o uniune cu Norvegia, împreună cu care a trecut, începînd din 1380, sub stăpînirea Danemarcii. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, o dată cu dezvoltarea capitalismului, s-a intensificat lupta pentru independenţă. In 1918 I. a obţinut independenţa, rămînînd totuşi legată de Danemarca printr-o uniune personală (regele Danemarcii fiind şi rege al Islan-dei). în timpul celui de-al doilea război mondial, în urma unui plebiscit, I. a denunţat uniunea cu Danemarca şi şi-a proclamat independenţa (1944). în 1930 a fost creat partidul comunist, care în 1938 s-a unificat cu aripa de stînga a partidului social-democrat, formînd Partidul socialist unit. I. face parte din N.A.T.O. I. este o republică, în frunte cu un preşedin-
te, ales pe termen de patru ani. Organul suprem al puterii este Parlamentul, ales pe termen de patru ani. I. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul independenţei (partid conservator, reprezintă interesele burgheziei industriale şi comerciale); Partidul progresist (reprezintă interesele marilor fermieri); Partidul Socialist Unit; Partidul social-democrat.
   islandeză, limba limbă germanică vorbită în Islanda. Cele mai vechi texte datează din sec. al X-lea.
   Islaz, sat aşezat la vărsarea Oltului în Dunăre, unde la 9 iunie 1848 mase mari de ţărani au aprobat programul revoluţiei, sintetizat într-un proiect de constituţie cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Islaz. Aici a fost constituit şi proclamat un guvern provizoriu.
   ismailiţi, membrii sectei musulmanilor-şiiţi, apărută în sec. al VIII-lea şi răspîndită în toate ţările Orientului Apropiat şi Mijlociu. Reprezentau, într-o anumită măsură, năzuinţele păturilor sociale exploatate. La sfîrşitul sec. al XI-lea s-a separat de masa i. o sectă războinică aparte, care a creat, în Orientul Mijlociu, un stat teocratic (1090—1256), cu centrul în cetatea Alamut. Membrii acesteia erau educaţi în spiritul fanatismului. După numele stu-
pefiantului folosit de aceştia (haşişul, în limba arabă haşi~ şiiun), cruciaţii francezi din Siria i-au numit assassins (uci-gaf0-
   isnâf, termen de origine arabă, folosit în sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea în ţările romíné pentru a desemna breslele. Sin. ru-feU
   îsocrate (436—338 î.e.n.),
 scriitor şi orator atenian, conducător al curentului promace-donean din Atena şi adversar al lui Demostene. Scrisă într-o perioadă istorică complexă, opera lui I. constituie un izvor preţios pentru istoria Greciei şi a gîndirii greceşti din prima jumătate a sec. al IV-lea î.e.n.
   ison, sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii melodiei vocale sau instrumentale. Datorită posibilităţilor unor instrumente populare special construite (fluierul dublu „îngemănat**, cimpoiul), i. apare simplu, dublu sau triplu, pe nota fundamentală sau pe alte trepte, ca o pedală armonică.
   Ispirescu, Petre (1830— 1887), folclorist şi scriitor romín. A fost tipograf în Bucureşti. A debutat în „Ţăranul romín** (1862) cu basme, apoi a colaborat Ia „Convorbiri literare**, „Revista literară” ş.a., ajungînd foarte popular prin culegerea „Legende, sau basmele romînilor" (1872—1876), în care a inclus texte folclorice devenite apoi clasice („Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără moarte**, „Prîslea cel voinic şi merele de aur“, „Greuceanu**). I. a prelucrat basmele auzite, stilizîndu-le. Ca folclorist, I. a fost partizanul teoriei după care basmele ar fi, în fond, vechi legende mitologice. A mai publicat „Snoave, sau poveşti populare** (1874), „Din poveştile unchiaşului sfătos**
 (1879),   „Pilde şi ghicitori"
 (1880),   „Zicători populare** (1882), „Jucării şi jocuri de copii** (1885), povestiri istorice ş.a. O traducere din Vol-ney („Ruinele Palmirei**, 1870) a rămas în manuscris. A compus şi versuri. O parte a scrierilor sale a fost publicată sub pseudonimul „Un culegător ti-pograf**.
   ispisóc v. hrisov.
ISPRAVNIC
868
1STANBUL
   ispravnic (în evul mediu, în ţările romíné), dregător mărunt, însărcinat cu conducerea administraţiei într-un judeţ; pe lîngă aceasta avea şi funcţii poliţieneşti.
   Israel, stat în Orientul Apropiat, situat în partea nord-vesti-că a peninsulei Arabia, între Marea Mediterană, Liban, R. A. Siriană, Iordania, Marea Roşie (golful Akaba) şi R.A.U. Suprafaţa: 20 678 km2 (în limitele fixate prin hotărîrea O.N.U. din 29 noiembrie 1947: 14 000 km2). Populaţia: 2 363 800 loc. (1963), formată din evrei (88%, majoritatea imigranţi) şi arabi. Potrivit hotărîrii O.N.U. din 1948, capitala L este TeUAviv. Limba de stat: ebraica. Relieful I. este un podiş deluros, format pe calcare şi marne, cu înălţimi pînă la 700 m, mărginit la vest de o cîmpie litorală îngustă, iar la est de un şanţ tectonic adînc (Depresiunea Iordanului). Climă subtropicală mediteraneană, cu veri secetoase. Singurul rîu important este Iordanul, care, pe o porţiune, formează graniţa I. cu Iordania. In şanţul tectonic s-au format lacurile Marea Moartă şi Tiberiadei, al căror nivel se află sub nivelul mării. Vegetaţie sărăcăcioasă, reprezentată mai ales prin tufişuri şi vegetaţie de stepă şi de deşert. Resurse naturale: săruri de potasiu (în Marea Moartă), fosfaţi, minereuri cuprifere. In economia I. ocupă poziţii dominante monopolurile străine, în special cele americane şi engleze şi, în ultimul timp, cele vest-germane. 22,7% din populaţia activă a ţării este ocupată în industrie, iar 16,7% în agricultură. Este dezvoltată industria extractivă, prelucrarea petrolului din import, industria chimică, alimentară, textilă, şlefuirea diamantelor. La Haifa se află un laminor şi o fabrică de asamblare a automobilelor. Terenurile agricole sînt în folosinţa unor cooperative agricole de tip capitalist, precum şi în folosinţa diverşilor colonişti. Se cultivă plante citrice (70% din producţia lor se exportă), cereale, măsline, arahide, legume etc. Israel exportă citrice (mai ales în Anglia), diamante şlefuite (în S.U.A.) şi importă materii prime, lemn,
 maşini, produse de consum.
—   Istoric. Statul I. a fost constituit la 14 mai 1948, în baza unei hotărîri a Adunării Generale a O.N.U., adoptată la 29 noiembrie 1947, care prevedea crearea pe teritoriul Palestinei (aflat sub mandat britanic) a două state independente: evreu şi arab. în anii 1948 — 1949 a avut Ioc un conflict armat între Israel şi ţările arabe: Irak, Transiordania, Egipt, Arabia Saudită, Liban şi Yemen. La terminarea războiului, o parte (c. 6 000 km2) a teritoriului care, conform hotărîrii O.N.U., trebuia să revină statului arab, a rămas ocupată de statul I. In iulie 1949 s-au încheiat acorduri bilaterale de armistiţiu între ţările arabe respective (cu excepţia Irakului) şi I. în octombrie 1956, împreună cu Anglia şi Franţa, I. a săvîrşit împotriva Egiptului o agresiune care a ascuţit conflictul arabo-israelian. I. este o republică, în frunte cu un preşedinte ales de parlament pe cinci ani.
 Organul legislativ suprem este Parlamentul unicameral, ales pe patru ani. I. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice : Partidul muncitoresc din Israel (M.A.P.A.I.); Partidul liberal; Frontul naţional religios; Partidul Heruth (partid naţionalist extremist); Partidul muncitoresc unit (M.A.P.A.M.); Partidul Comunist din Israel.
   Israel, vechi stat sclavagist, constituit în sec. al X-lea î.e.n. în nordul Palestinei şi nord-vestul Iordaniei, în urma descompunerii statului israelito-iudeu după moartea regelui So-lomon. A cunoscut o perioadă de înflorire în sec. al IX-leaî.e.n., în timpul dinastiei întemeiate de comandantul militar Omn, care şi-a fixat capitala la Samaria. Statul I. a dăinuit pînă în anul 722 î.e.n., cînd a fost cucerit şi supus de Asiria. V. şi Palestina.
   Israels, Jozef (1824-1911), pictor şi grafician olandez. în prima perioadă de creaţie a pictat compoziţii istorice oarecum convenţionale şi reci. Mai tîrziu s-a afirmat ca reprezentant de seamă al realismului, în compoziţii inspirate din viaţa, munca şi dramele oamenilor simpli olandezi („Săracii orăşelului", „Singur pe lume", „Vînzătorul de vechituri", „întoarcerea de la cîmp", „înapoierea pescarilor" ş.a.). în studiile sale după natură se simte influenţa picturii franceze de „plein-air".
 ^ Issîk-Kul, lac în U.R.S.S., în R.S.S. Kazahă, situat într-o depresiune intramontană din munţii Tian-Şan. Suprafaţa: cca. 6 200 km2, adîncimea maximă 702 m. Este important pentru pescuit, navigaţie şi turism.
   Istanbul, oraş în Turcia, situat pe ţărmurile strîmtorii Bosfor şi ale Mării Marmara. 1924 912 loc. (1960). Este
 ISTERIE
 869
 ISTORIE
Istanbul. Moscheea Suleimanie
principalul centru economic şi cultural al ţării, port de importanţă internaţională şi punct de legătură între Europa centrală şi de sud-est şi Asia Mică. Are întreprinderi de industrie alimentară, textilă, de ciment, şantiere navale şi numeroase ateliere ^ meşteşugăreşti. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. Pînă în 1453, cînd a fost cucerit de turci şi a devenit capitală a Imperiului otoman, oraşul s-a numit Constantinopol. Cea mai mare parte a oraşului este situată pe ţărmul european, cu-prinzînd vechiul I., situat între Marea Marmara şi golful Cornul de Aur, cartierul modern Pcra şi cartierul comercial Galata; pe ţărmul asiatic se află cartierele Skutari (Üsküdar) şi Haidar^Paşa. I. se remarcă prin numeroasele monumente arhitectonice reprezentînd epocile istorice de dezvoltare ale oraşului, puse în valoare de aşezarea naturală cu panorame desfăşurate pe terasele ţărmurilor european şi asiatic. Din epoca bizantină s-au păstrat rămăşiţele zidurilor oraşului Constantinopol şi ale hipodromului, importante edificii religioase, ca Sfînta Sofia (532—537), biserica mănăstirii Chora (sec. al VI-lea, reconstruită în sec. al XIV-lea), azi Kahriyeh~Djamii şi altele, care au fost transformate în moschei, unele servind ca modele arhitecţilor turci, precum şi palatul Paleologilor (sec. al XIV-lea), azi Tekfur-Sarai, suprapus vechilor ziduri ale cetăţii. După 1453, în I., capitală a Imperiului otoman, s-au construit moschei monumentale (Baizidie, 1497—1503 sau 1505; Suleimanie, 1549—1557; Eni-Djami, terminată la c. 1665 ş-a.),
care dau un profil specific oraşului prin cupolele şi minaretele lor, precum şi palatul
Tek-Kapu-Sarai (sec. al XV-lea) dispus în terase către Bosfor şi Cornul de Aur, cu vestitele grădini cu chioşcuri. Din sec. al XVIII-lea, în arhitectura L a început să se resimtă influenţa europeană.
   isterie (gr. hystera „uter“; MED.), varietate de nevroză, caracterizată prin apariţia unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existenţa unor leziuni macro- sau microscopice ale sistemului nervos şi declanşate prin şocuri emotive, sugestie sau autosugestie. Întîlnită la persoane cu tipul de sistem nervos excitabil,
i. se datoreşte unui dezechilibru în starea funcţională a scoarţei cerebrale şi în cea a centrilor subcorticali.
   istm, porţiune îngustă de uscat care leagă două continente sau o peninsulă de continent, separînd două mări sau golfuri. Principalele istmuri de pe glob (Panama, Suez) sînt străbătute de canale de mare importanţă pentru navigaţie.
   „Istoria Ţării Romîneşti de la octombrie 1688 la martie 1717“, cronică scrisă de un autor necunoscut (numită de aceea frecvent Cronica anonimă), care povesteşte evenimentele petrecute în Ţara Romînească de la înscăunarea lui Constantin Brîncoveanu (1688) pînă la sfîrşitul domniei lui Ştefan Cantacuzino (decembrie 1715). Descrierea ultimelor domnii (a lui Nicolaie Mavrocordat şi
a fratelui său Ioan) este sumară. Cronica este favorabilă domniei lui Constantin Brîncoveanu. Autorul necunoscut al cronicii, adversar al marii nobilimi, dovedeşte talent de povestitor.
   istoric şi logic, categorii filozofice perechi care reflectă corelaţia dintre dialectica obiectivă a dezvoltării realităţii şi dialectica subiectivă a cunoaşterii. Istoricul reflectă dezvoltarea fenomenelor din natura şi din societate, cu toate amănuntele concrete ale acestei dezvoltări, în toate particularităţile întîmplătoare, zigzagurile şi repetările ei. Logicul reflectă esenţa dezvoltării istorice, înlăturînd aspectele ei neesenţiale, descoperind conexiunile fundamentale, laturile generale, necesare, legice ale acestei dezvoltări. L şi 1. nu se suprapun pe deplin, ci coincid ^ parţial. Hegel, care are meritul de a fi descoperit unitatea dintre i. şi L, a mistificat însă raportul dintre ele, consi-derînd că /. ar genera i. şi că istoria, ca desfăşurare a ideii absolute, ar fi o „logică apli-cată“. Filozofia marxistă arată că, în corelaţia dintre i. şi 1., istoricul reprezintă factorul prim, iar logicul, ca reflectare a î., factorul secund. Unitatea dialectică dintre i. şi 1,, interpretată materialist, este un principiu director în construirea ştiinţelor şi a sistemelor lor de categorii. în scopul unei cunoaşteri multilaterale şi profunde, ştiinţa trebuie să îmbine armonios cercetarea concret-istorică a fenomenelor realităţii obiective cu generalizarea lor logică. Ruperea i. de L implică primejdia unui descriptivism superficial, a unei factologii empiriste; ruperea L de i. are drept consecinţă speculaţia abstractă, nesprijinită de fapte şi infirmată de acestea.
   istorie 1. Proces obiectiv al dezvoltării societăţii, precum şi al formelor ideologice, al diferitelor instituţii, al culturii şi tehnicii diferitelor popoare etc.
2.  Ştiinţa care studiază acest proces în diversitatea şi complexitatea lui. Istoria a apărut la început ca o expunere nediferenţiată a fenomenelor, incluzi nd atît societatea cît şi natura. Cele mai vechi scrieri cu carac-
ISTORIE
870
 ISTORIE
tcr istoric sînt inscripţiile de pe monumentele de piatră şi cele pe os şi pe lemn din ţările Orientului antic, „cărţile de lut" din Sumer, letopiseţele hitite etc. Un pas înainte l-au constituit lucrările ^ 1 o g o g r a-f i 1 o r din Grecia şi ale analiştilor din Roma antică. Considerat „părinte al istorjei", Herodot izbuteşte cel dintîi să înfăţişeze întinsul ^ material, adunat în cercetările sale privind originea şi desfăşurarea războaielor greco-persane, într-o alcătuire unitară, în care se îmbină istoria elenă şi cea universală. Cu un simţ critic mai adînc, Tucidide (471—395) încearcă să pătrundă raporturile de cauzalitate istorică, iar Poli-biu (sec. II î.e.n.) urmăreşte liniile generale de dezvoltare ale popoarelor cunoscute şi înregistrează etapele cuceririi romane, expunerea sa dînd precădere istoriei politice. Istoriografia latină este ilustrată de Titus Livius, preocupat de valoarea etică şi estetică a faptelor relatate, şi de P. Cornelius Tacitus (55 — 120), dominat de o viziune pesimistă, dar fin psiholog, stăpîn al unei neîntrecute măiestrii stilistice. Operele istorice medievale reprezintă un vădit regres: locul expunerilor ample, de larg orizont, întemeiate pe analiza informaţiilor, este luat de producţii modeste, anale şi cronici — cele din urmă specifice ideologiei feudale —, în al căror cuprins autorul se mărgineşte la înregistrarea cronologică a evenimentelor. Menirea acestor scrieri era de a proslăvi faptele de arme şi evlavie ale nobilimii feudale. Relatarea exclusivă a istoriei unor familii, mănăstiri sau oraşe ilustrează fărîmiţarea societăţii feudale. Absenţa spiritului critic este vizibilă în rolul hotărîtor atribuit intervenţiei divine în desfăşurarea istoriei. In sec. al XIII-Iea, o dată cu intensificarea schimburilor, a dezvoltării vieţii orăşeneşti şi a lărgirii cunoştinţelor geografice ca urmare a cruciadelor, cronicarii medievali încep să se preocupe de explicarea cauzelor evenimentelor şi de relaţiile dintre ele (Villehardouin, Joinville, Froissart). In epoca Renaşterii, o atenţie deosebită
este acordată analizei critice a izvoarelor istorice. Operele istoricilor antici constituie modelul noilor realizări istorio-grafice, dar, adesea, imitarea servilă a autorilor greci şi romani reduce valoarea acestor opere. în explicarea evenimentelor, istoricii umanişti, între care se remarcă Leonardo Bruni cu o „Istorie a Florenţei**, elimină factorul divin, secularizînd astfel interpretarea istorică. N. Machiavelli şi F. Guicciardini sînt figurile reprezentative ale e-pocii. Operele lor, scrise în limba italiană, reprezintă expresia u-nei îndelungate experienţe politice. Cel dintîi, autor al unei „Istorii a Florenţei**, se dovedeşte un remarcabil observator şi gînditor politic, celălalt, în a sa „Istorie a Italiei** (1490—1534), care urmăreşte istoria Italiei în legătură cu cea europeană, se distinge prin metodă şi documentare. Contraofensiva catolică îşi află expresia în opera lui Bossuet, care explică întregul proces de dezvoltare a societăţii ca o realizare a intenţiilor Creatorului. O puternică lovitură au dat concepţiei mistice iluminiştii şi materialiştii din veacul al XVI II-lea (Voltaire, Montesquieu, Diderot, La Mettrie). Ei au interpretat fenomenele istorice de pe poziţiile raţiunii şi ale experienţei şi au căutat să descopere constantele procesului de dezvoltare istorică. Deşi idealist, Giovanni Battista Vico a arătat că societatea omenească trece prin anumite stadii de dezvoltare, în virtutea unor legi cu caracter obiectiv. S-a dovedit fecundă concepţia lui G. W. F. Hegel despre caracterul dialectic al dezvoltării istoriei. Consi-derînd aristocraţia funciară din Franţa ca descendentă a cuceritorilor germani care au aservit populaţia galo-romană, istoricii din epoca Restauraţiei, F. Guizot, F. Mignetşi A.Thier-ry, au combătut această aristocraţie şi au putut, în noile condiţii de dezvoltare economică şi socială, să pună în lumină însemnătatea luptei de clasă, iar democraţii revoluţionari (V.G. Belinski, NG- Cernîşevski, N. Bălcescu) au subliniat rolul maselor populare în istorie. Istoriografia burgheză din sec.
 al XIX-lea este dominată de personalitatea lui Leopold von Ranke. Cercetător erudit — este cel dintîi care a utilizat relatările ambasadorilor veneţieni —, cu o expunere aleasă, Ranke, în ciuda pledoariei sale pentru o concepţie istoristă, a rămas un slujitor credincios al intereselor burgheziei şi moşieri-mii prusace şi a redus obiectul istoriei universale la istoria popoarelor germanice şi romanice. Teoria sa despre primatul politicii externe I-a făcut să ignoreze resorturile economice şi sociale ale proceselor studiate. Lucrările lui Ranke au fost considerate drept o culme a gîn-dirii istorice de către Şcoala neo~ kantiană de la Baden. Reprezentanţii acesteia, W. Windelband şi H. Rickert, negau existenţa legilor istoriei şi aşezau istoria între ştiinţele ideografice, care descriu fenomene unice, individuale. Caracterul reacţionar al filozofiei burgheze a istoriei în epoca imperialistă se oglindeşte în concepţia lui W. Dilthey, care considera că problema e-senţială a teoriei istoriei este nu teoria procesului istoric, ci aceea a cunoaşterii istorice. Pentru istoriografia burgheză contemporană sînt caracteristice concepţiile relativist-subiectivis-te, potrivit cărora nu există legi obiective, iar reconstituirea faptelor istorice reprezintă o construcţie subiectivă a istoricului, influenţată de realităţile contemporane (Ch. A. Beard,
 H.I. Marrou, B. Russel, E. Ro-thacker ş.a.). Pe concepţia lui Dilthey se bazează, în esenţă, curentele cele mai răspîndite în filozofia burgheză contemporană a istoriei, iraţionalismul, neopozitivismul etc. De la sfîrşitul secolului al XIX-lea istoriografia burgheză se află în impas: progresele realizate în disciplinele auxiliare, acumularea unui imens material documentar şi lărgirea cadrelor temporale şi spaţiale devin incompatibile cu baza metodologică şi filozofică îngustă de interpretare, oferită mai ales de schemele sociologice ale sistemului pozitivist întemeiat de A. Comte. încercările de a depăşi cadrul limitat al istoriei evenimenţiale şi-au găsit expresia în teoria „sintezei
ISTORIE
871
 ISTORIE
 istorice" a lui Henri Berr şi în activitatea şcolii din jurul revistei Annales d'histoire economiquc et sociale (Marc Bloch şi Lu-cien Febvre). „Sinteza istorică** reprezintă o concepţie eclectică, în care elemente ale sociologiei pozitiviste se împletesc cu elemente ale materialismului economic. istoricii grupaţi în jurul revistei Annales acordă, sub influenţa concepţiei marxiste, o atenţie sporită istoriei economice şi sociale (tehnică, comerţ, alimentaţie, demografie), dar, lipsită de perspectiva dinamicii sociale, a luptei de clasă, cercetarea devine adesea schematică. în condiţiile formării proletariatului industrial, ale cărui interese de clasă se identifică cu progresul neîntrerupt, K. Marx şi F. Engels au întemeiat materialismul istoric. Rezolvînd în mod materialist problema fundamentală a ştiinţelor sociale, problema raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, Marx şi Engels au demonstrat că procesul istoric se desfăşoară potrivit unor legi obiective şi au arătat misiunea istorică a proletariatului. Analiza şi generalizarea faptelor istorice din diferite perioade i-au permis lui Marx să fundamenteze noţiunea de formaţiune social-economică, care implică abordarea concret-isto-rică a studiului societăţii şi pe baza căreia ei au dezvăluit repetabilitatea şi regularitatea fenomenelor istorice, oferind astfel criteriile unei periodizări ştiinţifice a istoriei. în remarcabilele sale opere: „Luptele de clasă din Franţa, 1848—1850“ şi „18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte", Marx a dat un model de analiză material ist-istori-că a unei epoci istorice concrete. Preţiosul material documentar adunat de W. Zimmermann a fost ridicat de F. Engels, în „Războiul ţărănesc german", pe treapta superioară a unei interpretări ştiinţifice a structurii societăţii medievale, în lupta sa împotriva narodnicismului, Lenin a apărat şi dezvoltat, în lucrările ifCe sînt «prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva social-demo-craţiei" şi „Dezvoltarea capitalismului în Rusia", învăţătura marxistă despre legile sociale şi
 noţiunea de formaţiune social-economică şi a precizat rolul maselor şi al personalităţii în istorie. V. I. Lenin a făcut analiza ştiinţifică a noului stadiu al capitalismului, imperialismul, definind trăsăturile lui principale. Prin crearea materialismului istoric, i. a căpătat pentru prima oară o bază teoretică şi metodologică consecvent ştiinţifică. Ea a devenit astfel cu adevărat o ştiinţă. L operează cu o serie de noţiuni şi categorii împrumutate de la alte ştiinţe sociale (formaţiune social-economică, mod de producţie, bază şi suprastructură, mase, clasă, partid, naţiune etc.). Cercetarea istorică presupune dezvăluirea nu numai a generalului, ci şi a individualului. De aceea, spre deosebire de materialismul istoric, care formulează legile generale ale dezvoltării societăţii într-o formă teoretică, istoria reproduce şi dezvăluie procesul concret al dezvoltării istorice în diferite epoci istorice şi în diferite ţări, în lumina acestor legi generale. I. formulează totodată, în procesul sintetizării datelor concrete, concluzii teoretice proprii. în ţările romíné, primele lucrări cu caracter istoric au fost letopiseţele şi cronicile, scrise îndeobşte la curţile domnilor şi de cele mai multe ori din ordinul acestora. Ele relatează pe scurt, strict cronologic, faptele şi evenimentele mai de seamă din viaţa domnilor. Cele mai cunoscute letopiseţe sînt „Letopiseţul slavon al Mol-dovei“ (1506) şi „Letopiseţul de ia Putna" (1518). Cele dintîi cronici originale scrise în limba romînă sînt „Letopiseţul Ţării Moldovei pînă la Aron-vodă" (1359-1595) de Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă" (1595—1661) şi „De neamul moldovenilor", amîndouă scrise de Miron Costin. Talentat povestitor, Ion Neculce scrie un „Letopiseţ al Ţării Moldovei" (1661 — 1743), ale cărui pagini sînt străbătute de un fierbinte patriotism. Istoric erudit, stolnicul Constantin Cantacuzino este autorul unei „Istorii a Ţării Romîneşti", lucrare, deşi neterminată, remarcabilă prin informaţie şi spirit
 critic. Cel mai de seamă reprezentant al istoriografiei romîneşti din perioada feudală este Dimitrie Cantemir, care, prin metoda critică, depăşeşte faza cronicărească. Dintre numeroasele sale lucrări se cuvin amintite „Istoria Imperiului otoman", „Descrierea Moldovei * şi „Hronicul vechimei a rc-mano-moldo-vlahilor". Transilvania în perioada de destrămare a feudalismului şi de început a constituirii naţiunii burgheze romíné a produs o întreagă şcoală istorică, numită „Şcoala ardeleană", care a exercitat o puternică influenţă şi în Moldova şi Ţara Romî-nească. Samuil Micu („Istoria, lucrurile şi întîmplările romîni-lor"), Gheorghe Şincai („Hro-nica romînilor şi a mai multor neamuri") şi Petru Maior („Istoria pentru începutul romînilor în Dacia") au dovedit cu argumente istorice şi filologice originea latină a poporului romín, unitatea şi continuitatea lui pe teritoriul Daciei. La începutul sec. al XIX-lea au apărut în limba greacă două importante lucrări istorice: „Istoria Romîniei" a lui Daniil Philippide, care a introdus cel dintîi în istoriografie numele de Romînia, şi „Istoria vechii Dacii" a lui Dionisie Fotino. Istoriografia romînă modernă, cu opera lui M. Kogălniceanu, apare în perioada premergătoare revoluţiei din 1848: „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Daces trans-danubiens" (1837) şi cu scrierile lui N. Bălcescu. Amîndoi desfăşoară o intensă activitate de editare a izvoarelor: N. Bălcescu în paginile „Magazinului istoric pentru Dacia", iar M. Kogălniceanu în „Arhiva romî-nească"; tot M. Kogălniceanu face să apară un corp de cronici: „Letopiseţele Moldovei". Concepţia istorică democrat-revoluţionară a lui N. Bălcescu se caracterizează prin sublinierea rolului revoluţionar al maselor populare şi prin faptul că lupta de clasă constituie principalul resort al progresului social. Remarcabilă pentru sec. al XIX-lea a fost şi activitatea lui George Bari-ţiu, August Treboniu Laurian şi a altor învăţaţi, care, deşi au
ISTORIE
872
ISTORISM
 activat încă mult timp după 1848, se încadrează prin ideile lor în curentul progresist al ideologiei paşoptiste. Istoric cu o vastă cultură, B-P. Hasdeu este cel dintîi învăţat romín care a folosit izvoarele slave. Editor al unor importante documente medievale („Arhiva istorică a Romîniei“) şi al cărţilor populare, el s-a distins printr-o bogată activitate istoriografică. Ca iniţiatori ai cercetărilor arheologice sistematice s-au remarcat, prin valoroase studii, Al. Odobescu şi Gr. Tocilescu. Primul istoric care a realizat o sinteză de mari proporţii a istoriei romînilor a fost A. D. Xenopol. Deşi întemeiată pe o concepţie idealistă, în lucrare se scoate în evidenţă latura economică-socială a procesului istoric. A. D. Xenopol este cel dintîi istoric romín care abordează, în lucrări teoretice care au şi astăzi o circulaţie internaţională, probleme de filozofie a istoriei. El sublinia că istoria, ca şi ştiinţa în general, este o reflectare a realităţii, dar că succesiunea fenomenelor istorice nu este determinată de legi, în desfăşurarea acestora mani-festîndu-se doar serii istorice (şiruri de fapte înlănţuite cauzal). Criticîndu-1 pe Xenopol, T. Maiorescu proclama nu numai imposibilitatea previziunii istorice, ca şi acesta, ci şi imposibilitatea stabilirii cauzelor fenomenelor istorice. întemeietorii şcolii critice în istoriografia romînească au fost D. Onciul şi slavistul I. Bogdan. Tot în această perioadă şi-a început prodigioasa sa activitate şi Nicolaie îorga, istoric de mare prestigiu internaţional, a cărui operă, deşi bazată pe o concepţie idealistă şi umbrită de naţionalism, este importantă atît sub raport documentar cît şi sub raportul corelaţiei dintre istoria universală şi cea a Romîniei. Iorga nega existenţa unor legi istorice, dar admitea existenţa unor regularităţi în istorie, concepînd-o ca pe un proces unitar, de natură exclusiv spirituală. Vasile Pîrvan a adus o contribuţie decisivă la cunoaşterea civilizaţiilor anterioare cuceririi romane pe teritoriul ţării noastre. Răscoala din 1907 a determinat poziţia
 istoricilor faţă de problema agrară. Gh. Panu, C. Giurescu şi I. C. Filitti au căutat, în opoziţie cu R. Ro-setti, să demonstreze legitimitatea proprietăţii moşiereşti. O dată cu pătrunderea marxismului în Romînia au apărut şi primele studii de istorie, tratate în spiritul materialismului istoric, datorite îndeosebi lui C. Dobrogeanu-Gherea şi Raicu Ionescu-Rion şi publicate în revistele progresiste ale vremii, mai ales în „Contemporanul“ (1881 — 1891). între cele două războaie mondiale s-a adîncit criza istoriografiei burgheze romîneşti. Materialismul istoric a fost combătut, iar contradicţiile sociale negate; tendinţele iraţionaliste devin dominante în unele lucrări. Unele dintre acestea au deschis drum ideologiei fasciste sau au încercat s-o justifice. în aceeaşi perioadă au apărut lucrări (studii, eseuri, articole) de i. care au la bază ideologia marxistă, datorate lui M.D. Dăscălescu („Răscoala iobagilor de la Bobîlna“), S. Timov („Antineoiobăgia", în care sînt combătute ideile oportuniste ale lui Gherea), M. Roller, P. Constantinescu-Iaşi ş.a. Izvoare de bază pentru istoriografia marxista a ţării noastre sînt documentele elaborate de P.C.R. încă de la înfiinţarea sa. După 23 August 1944, eforturile istoricilor sînt îndreptate în direcţia ^ studierii şi înfăţişării istoriei patriei pe baza materialismului istoric şi a încadrării ei în ansamblul i. universale şi europene. O amplă dezvoltare au căpătat cercetările arheologice, ajungîndu-se la rezultate remarcabile în studiul comunei primitive, al societăţii sclavagiste şi al feudalismului timpuriu pe teritoriul ţării noastre.
I. mişcării muncitoreşti, neglijată de istoriografia burgheză, a devenit unul dintre principalele domenii de cercetare a specialiştilor în i. contemporană. Pe baza a numeroase lucrări, studii sau monografii care au generalizat rezultatele cercetărilor şi au reconsiderat critic cercetările istoriografiei din trecut, şi ca rezultat al efortului colectiv al istoricilor, a început să apară monumentala operă „Istoria Romîniei**, proiectată în mai
multe volume, şi a apărut „Istoria Transilvaniei** (2 voi ). în această perioadă, pe lîngă istoricii care şi-au început activitatea înainte de 23 August 1944, ca E. Condurachi, P. Constantinescu-Iaşi, C. Daicoviciu, A. Oţetea, D. Prodan, M. Roller, M. Berza, V. Maciu, I. Nestor, C. S. Nicolaescu-Plopşor, Şt. Pascu, D.M. Pippidi, Gh. Ştefan ş.a., s-au ridicat o serie de noi cercetători care au adus valoroase contribuţii la dezvoltarea istoriografiei marxiste romîneşti. în domeniul i. apar multe publicaţii de specialitate, ca: „Studii**, ttRevue roumaine d*histoire“, „Analele Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R.**, „Studii şi cercetări de istorie veche**, „Revista arhivelor**, periodicele de i. ale universităţilor din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, colecţiile „Biblioteca istorică**, „Biblioteca de arheologie** etc.
   istoriografie 1. Ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi cu studiul operelor istorice.
2.  Totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită ţară sau dintr-o anumită perioadă determinată de timp.
   istorism, principiu al dialecticii conform căruia fenomenele realităţii trebuie privite în procesul apariţiei şi dezvoltării lor, în legătura lor indisolubilă cu condiţiile istorice concrete care le-au generat. Principiul i. prezintă o importanţă deosebită atît pentru ştiinţele naturii cît şi pentru ştiinţele sociale. O aplicare a i. în ştiinţele naturii o reprezintă teoria evoluţionistă a lui Darwin, metoda actuali s~ mului în geologie etc. în ştiinţele sociale, aplicarea i. constituie o condiţie indispensabilă a înţelegerii juste a evenimentelor şi a personalităţilor istorice, a fenomenelor culturii spirituale şi în genere a oricărui fenomen social. I. permite aprecierea justă a semnificaţiei stadiilor depăşite ale cunoaşterii. El este opus dogmatismului, tendinţelor de substituire a studiului concret-istoric al realităţii sociale prin scheme abstracte, preconcepute. începuturile i. ( Vico, Voltaire, Her-der, Diderot ş.a.) sînt legate de
1STRAT1
873
ISTRIA
lupta burgheziei în ascensiune împotriva dogmatismului scolastic. Ulterior, Hegel l-a elaborat multilateral, însă pe baze i-dealiste şi într-un mod inconsecvent, limitîndu-1 numai Ia dezvoltarea istorică din trecut. Principiul i. a dobîndit un caracter ştiinţific consecvent în cadrul materialismului dialectic şi al materialismului istoric. Ideologii burgheziei contemporane neagă i«; ei tratează fenomenele istorice-sociale de pe poziţii jnetafizice, antiistorice.
    Istrati, Constantin I. (1850-1918), chimist şi medic romín. A fost membru şi preşedinte al Academiei Romíné, profesor şi întemeietorul şcolii de chimie organică de la Universitatea din Bucureşti, membru de onoare al mai multor societăţi
C. Istrati
 ştiinţifice străine. A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale ţării (sarea, petrolul, chihlimbarul, ozocherita etc.). Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit franceine. A izolat din plută o substanţă nouă, friede-lina. Este autorul unui „Curs elementar de chimie** (pentru elevii de liceu şi candidaţii la bacalaureat), apărut în 1891 şi tradus în limbile franceză şi spaniolă. Prin lucrarea „Studiul relativ la o nomenclatură generală în chimia organică" (1913) a adus contribuţii valoroase la fixarea nomenclaturii ştiinţifice. Ca reprezentant al materialismului ştiinţific-natu-ralist, I. a apărat concepţia despre unitatea materiei. El a - combătut energetismul şi, în genere, idealismul fizic şi agnosticismul, generate de criza
 din fizică. Spre sfîrşitul vieţii, concepţiile sale filozofice au suferit însă o involuţie de la ateism spre fideism. I. a desfăşurat o intensă activitate socială pe tărîm medical, cultural şi ştiinţific. El a întemeiat „Societatea romînă de ştiinţe" (1890) şi „Asociaţia romînă pentru înaintarea şi răspîndirea ştiinţelor" (1902).
   Istrati, Nicolaie (1818— 1861), scriitor romín. A participat la revoluţia din 1848. în toiul luptelor pentru Unirea Principatelor s-a situat pe poziţii separatiste, devenind unul dintre exponenţii marii boierimi moldovene reacţionare. Opera sa literară cea mai importantă este piesa în versuri albe „Mi-hul" (1850), cea dintîi dramă eroică publicată în limba romînă. în 1855 L a înfiinţat, la Rotopăneşti, prima şcoală rurală de fete din Moldova.
   Istrati, Panait (1884—1935), scriitor romín. S-a născut la Brăila. în tinereţe a dus o existenţă grea, de lumpen-proletar, schimbînd numeroase meserii. Autodidact, a început să scrie în 1907, sub influenţa mişcării muncitoreşti, publi-cînd la ziare socialiste, şi în special la „Romînia muncitoare". A peregrinat prin Egipt şi Orientul Apropiat; în 1916 a plecat în Elveţia şi de aici în Franţa, unde a intrat în corespondenţă cu R. Rolland. La îndemnul acestuia a început să scrie în limba franceză, de-butînd cu povestirea „Chira Chiralina" în revista „Europe" (1923). Ulterior a tradus el însuşi în romîneşte unele dintre scrierile sale. Prin atitudinea de caldă simpatie pentru cei obidiţi, prin noutatea problematicii şi pitorescul mediului descris, şi-a cîştigat curînd un renume mondial. Povestirile sale, cu vădite elemente autobiografice, sînt cuprinse în ciclurile „Povestirile lui Adrian Zografi" şi „Viaţa lui Adrian Zografi", din care fac parte, între altele, „Unchiul Anghel", „Prezentarea haiducilor", „Codin", „Mihail" ş.a. Ele evocă, dintr-o perspectivă romantică de esenţă individualist-anarhică, lumea porturilor, traiul chinuit al ţărănimii romíné sărace în epoca de pătrundere a capi-
 talismului la sate, aspecte din viaţa 1 umpenproletariatului. U-ţiîizînd motive folclorice, mai ales de baladă, I. scoate uneori în evidenţă lupta pentru dreptate şi libertate dusă de către
P. Istrati
haiduci („Cosma"), strădania unor eroi de a-şi păstra independenţa şi integritatea sufletească. în ampla naraţiune intitulată „Ciulinii Bărăganului" (1928), înfăţişînd dramaticele evenimente din 1907, el trece de la exprimarea revoltei individuale la aceea a revoltei colective. în cele mai reprezentative scrieri ale lui I. se manifestă predilecţia pentru eroi dominaţi de vicii, pasiuni şi sentimente răscolitoare şi angrenaţi în conflicte puternice care îi duc spre un destin îndeobşte tragic. Tipurile şi mediul în care se petrec dramele evocate sînt zugrăvite în culori violente, de un pitoresc împins pînă la exotism. Adaptat acestui scop, stilul prozatorului e cînd simplu şi familiar, cînd liric, dominat de febrilitate. Către sfîrşitul vieţii, I. s-a îndepărtat de poziţiile umanismului pe care se situase anterior. Unele opere („Ciulinii Bărăganului" şi „Codin") au fost ecranizate în R.P.R.
   Istria, raion situat în estul reg. Dobrogea. 78 890 loc.
(1964). Pescuit în complexul lacustru Razelm. Culturi de cereale (grîu, porumb) şi creşterea animalelor (în special a ovinelor). Exploatări de pirite cuprifere la Altîntepe. Pe malurile lacului Sinoe se află ruinele cetăţii antice Histria.
   Istria, peninsulă de formă triunghiulară, pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, în R.S.F.
1STR0R0MÎNI
874
 ITALIA
Iugoslavia, situată între golfurile Triest şi Rijeka. Relieful este alcătuit în cea mai mare parte din podişuri calcaroase, mai înalte în partea nord-estică (î 396 m), acoperite cu un sol steril. Văile care străbat podişurile sînt mai fertile, fiind cultivate cu măslini şi viţă de vie. Climă mediteraneană. Zăcăminte de bauxită şi de cărbune. în extremitatea sudică a peninsulei se află cea mai importantă aşezare, portul Pola. Staţiuni balneoclimatice, printre care Opatija. în apropiere de ţărmul ei sud-vestic se află insula Brioni.^
   istroromîni, populaţie de origine romînă care a migrat prin sec. X—XI, probabil din vestul Transilvaniei şi din Banat, spre vestul Peninsulei Balcanice, ajungînd pe coasta dal-mată, în peninsula Istria, unde este semnalată de izvoare istorice începînd din sec. al XIII-lea. I. vorbesc un dialect al limbii romíné; astăzi dialectul se mai vorbeşte doar în opt sate ale peninsulei Istria, în regiunea situată între Muntele Ucka şi lacul Cepih.
   Istros (lat. Isteţ), numele antic, de origine tracică, al Dunării.
   Işimbai, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Autonomă Başkiră, aşezat pe valea rîului Belaia, afluent al Kamei. 46 600 loc.
(1959). Important centru al industriei petrolului.
   işlic, căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, rotundă sau cu fundul pătrat, în genere din alt material, purtată de domni, de boieri şi uneori de soţiile lor, iar mai tîrziu de negustori, de lăutari ş.a.
   Italia, stat în sudul Europei, care ocupă Peninsula Italică, mărginită la est de Marea A-driatică, la sud de Marea Ionică, iar la vest de Marea Tire-niană şi Marea Ligurică, precum şi insulele Sardinia, Sicilia, alte insule mai mici şi o porţiune continentală cuprinsă între Franţa, Elveţia, Austria şi R.S.F. Iugoslavia. Suprafaţa: 301 226 km2. Populaţia: 50 336 000 loc. (1963). Capitala: Roma. Alte oraşe importante: Milano, Neapole, Torino, Genova, Palermo, Florenţa, Bo-
logna, Veneţia. Predomină relieful muntos şi deluros; doar o cincime din suprafaţă este ocupată de cîmpii. în nord, de-a lungul graniţei, se întinde arcul Alpilor Italieni: în vest, Alpii Piemontezi, foarte fragmentaţi; în nord-vest, munţii cei mai înalţi: Mont Blanc (4 810 m), Alpii Pennini, cu Monte Rosa (4 638 m); în centru, Alpii Lom-barzi, cu lacuri glaciare pitoreşti la poale (Garda, Maggiore, Como); în est, Alpii Veneţieni, alcătuiţi în mare parte din calcare, cu dezvoltate fenomene carstice. La poalele Alpilor, o zonă piemontană, întinsă mai ales în vest, coboară treptat spre cîmpia joasă şi netedă a Padului. Regiunea peninsulară este străbătută de la un capăt la celălalt de munţii Apenini, care au în general altitudini mijlocii, iar în partea centrală ating înălţimea de 2 914 m (Gran Sasso d’Italia). Apeninii sînt mărginiţi de regiuni deluroase, de mici cîmpii şi de cîteva podişuri calcaroase. Insulele sînt în general muntoase. Pe teritoriul I. există cîţiva vulcani activi: Etna (în Sicilia), Vezuviu (lîngă Neapole), Vul-cano şi Stromboli (în insulele Lipare). în zona Alpilor clima este continentală, cu diferite nuanţe, în funcţie de altitudine şi de dispoziţia reliefului; Cîmpia Padului constituie o zonă de tranziţie, iar partea peninsulară şi insulele au climă mediteraneană. în nordul L rîurile sînt dese, cu debit mare (Padul cu afluenţii săi). în L peninsulară există rîuri puţine, mici, mai importante fiind Tibru şi Amo. în Alpi se observă etajele de vegetaţie caracteristice munţilor înalţi din zona temperată; în sud sînt răspîndite formaţiile vegetale mediteraneene, cu numeroase plante veşnic verzi. Există importante zăcăminte de minereu de mercur, de sulf nativ (Sicilia), pirită (Toscana), minereuri de zinc şi de plumb (Sardinia), bauxită (Apulia), fluorit, marmură. în Cîmpia Padului şi în Sicilia există zăcăminte de gaz metan şi mici zăcăminte de petrol. Zăcămintele de minereu de fier (în insula Elba şi în Lombardia) nu acoperă necesarul de consum. Dezvoltarea
economică. I. este o ţară in~ dustrial-agrară dezvoltată. în 1962 a dat 4,3% din producţia industrială a lumii capitaliste. Industria dă peste 50% din venitul naţional; în agricultură lucrează 28% din populaţia activă (1962), iar în industrie 40,6%. Este caracteristic contrastul dintre nivelul înalt de dezvoltare al industriei şi nivelul economiei agricole, în care se mai menţin puternice rămăşiţe feudale. De asemenea există un contrast pronunţat între nordul I,, regiune dezvoltată din punct de vedere economic (concentrează cea mai mare parte a întreprinderilor industriale, iar gospodăriile a-gricole de tip capitalist au o productivitate mai ridicată) şi sudul I., regiune agrară slab dezvoltată. Şomajul este ridicat, mai ales în sud, în rîndurile muncitorilor agricoli, ceea ce provoacă emigraţia masivă spre nordul industrial şi în alte ţări. în industrie există un grad înalt de concentrare a producţiei şi a capitalurilor; cîteva mari societăţi monopoliste domină întreaga viaţă economică a ţării (1% din numărul de societăţi industriale deţin mai mult de 3/4 din capitalul pe acţiuni). Industria energetică s-a dezvoltat intens pe baza bogatelor resurse hidroenergetice din Alpi, a petrolului importat şi a gazului metan. în oraşele-por-turi s-au construit mari rafinării de petrol. Industria siderurgică este concentrată îndeosebi în nord-vestul I. şi în zona litorală (Aosta, Corigliano, Piom-bino ş.a.), metalurgia zincului şi aluminiului în nord-est, a plumbului în Sardinia, iar a mercurului în Toscana. în acest domeniu, un loc de seamă îi revine electro metal urgiei. Industria construcţiilor de maşini constituie cea mai importantă ramură a industriei I. în Genova, Livorno, Neapole, Taranto, Veneţia, Monfalcone, Triest există mari şantiere navale. Producţia de automobile este concentrată în special în oraşul Torino (marele concern Fiat, care dă peste 90% din producţia de automobile a I.). Se mai produc motociclete, utilaj electrotehnic, diverse a-parate, maşini de scris şi de
 ITALIA
 875
ITALIA
calculat, utilaj industrial ş.a. Este dezvoltată industria chimică, dominată în mare parte de trustul Montecatini, industria sticlei şi porţelanului (Veneţia, Faenza, Milano, Pisa), industria textilă (ţesături de bumbac, de lînă, mătase şi fibre sintetice), industria alimentară (în producţia de ulei de măsline, I. deţine locul al doilea în lume). în agricultura Italiei deţine un loc important marea proprietate; 7% din gospodăriile agricole, care ocupă cca. 28% din suprafaţa agricolă, folosesc muncă salariată. 12% din suprafaţa agricolă a I. se lucrează prin sistemul arendei în dijmă. Principala regiune de cultură a ce-
 56
realelor (grîu, orez, porumb) este Cîmpia Padului. în sud se cultivă grîu tare, bun pentru paste făinoase. Viticultura constituie o ramură importantă a economiei agricole. I. ocupă locul al doilea în lume în producţia de vinuri; principalele regiuni viticole sînt Apulia, Sicilia, Piemont, Toscana şi Emilia-Romagna. Este dezvoltată şi pomicultura (măslini, plante citrice). Se mai cultivă legume timpurii (în sud), sfeclă de zahăr, tutun ş.a. Creşterea animalelor are un rol mai puţin important (bovine şi porcine în nord, iar în sud capre şi oi). Se practică pescuitul. L are o importantă flotă comercială. Cele mai mari por-
turi sînt Genova, Veneţia, Neapole, Tri-est, centre de importanţă internaţională în Marea Me-diterană. Turismul reprezintă o importantă sursă de venituri. Comerţul exterior este orientat în special spre R.F. Germană, S.U.A. şi Marea Britanie. L importă combustibili, materii prime şi produse de larg consum şi exportă în special produse industriale (automobile, maşini de scris şi de calculat, utilaj industrial, produse chi-mice şi textile), vinuri, legume, fructe.
—              Istoric, Teritoriul I. a fost locuit în e-poca cea mai îndepărtată de liguri, e-trusci, priscolatini, umbri, osci, samniţi etc. La sfîrşitul sec. al VI-lea î.e.n. a început perioada de cucerire a I. de către Roma, care a durat pînă în sec. al III-lea î.e.n., cînd întreaga. Peninsulă Italică a fost supusă. în sec. III î.e.n.— IVe.n., I. a fost nucleul vastu- , lui stat roman de tip sclavagist, important centru economic, politic şi cultural al lumii antice. în anul 395, Imperiul roman s-a împărţit în două. I., care făcea parte din Imperiul roman de apus, a devenit ţinta atacurilor popoarelor migratoare germanice. După înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus Augus-tulus (476), I. a fost stăpînită de şeful herulilor, Oâoacru (476—493), apoi a căzut sub dominaţia ostrogoţilor (493— 554). După o scurtă recucerire de către armatele lui Iustinian (554—568), care a încercat re-instaurarea orînduirii sclavagiste perimate, aproape întreaga I. a căzut în stăpînirea longo-barzilor (568—774), care au avut o contribuţie însemnată la cristalizarea relaţiilor feudale. între
ITALIA
876
ITALIA
anii 774 şi 843, statul franc al Carolingienilor, sprijinind papalitatea împotriva longobar-zilor, a cucerit şi stăpînit o mare parte a I. de nord şi centrale. Ca urmare a procesului intens de feudalizare, I. s-a fărîmiţat în sec. IX—X într-o serie de mici state feudale. în sec. X—XI oraşele au început să se dezvolte şi să se elibereze de sub stăpînirea seniorilor, constituindu-se în republici-oraşe independente (Milano, Florenţa, Veneţia, Genova, Pisa etc.). Ottó I a cucerit şi a inclus în „Sfîntul Imperiu roman de naţiune germană**, creat în 962, I. de nord şi centrală (sec. al X-lea). La începutul sec. al XII-lea, normanzii au creat regatul Siciliei. în 1302 Sicilia a fost cucerită de regatul Aragonului, care şi-a extins stăpînirea în secolele următoare asupra întregii I. de sud. în timpul cruciadelor, oraşele-porturi italiene au devenit importante centre de tranzit în comerţul dintre O-rient şi Occident. Germenii relaţiilor capitaliste, care au apărut în I. în sec. XIV—XV (îndeosebi la Florenţa), au grăbit dezvoltarea economică a oraşelor-state italiene. în această perioadă s-au ascuţit contradicţiile societăţii feudale. Au avut loc răscoala ţărănească de sub conducerea lui Dolcino în nordul I. (1304— 1307), răscoala poporului de sub conducerea lui Cola di Rienzo la Roma (1347) şi răscoala lucrătorilor textilişti din Florenţa (1378), cunoscută sub denumirea de „răscoala ciompilor44. în secolele XIV-XV, în majoritatea oraşelor-state din nordul şi centrul I*, puterea a fost acaparată de tirani locali (Visconti şi Sforza la Milano, Medici la Florenţa, D’Este la Ferrara etc.). Ca urmare a acestor prefaceri, în I, a luat naştere cultura burgheză timpurie, cunoscută sub numele de Renaştere. Deplasarea principalelor căi comerciale în Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian după marile descoperiri geografice au avut drept urmare slăbirea economică a oraşelor italiene şi decăderea lor. Războaiele dintre dinastia de Habsburg
şi monarhia franceză pentru stăpînirea I. (1494—1559) au contribuit ja adînci rea decăderii economice a ţării. în anii 1647—1648 au avut loc o serie de răscoale populare anti-spaniole (răscoala din Sicilia, cea condusă de Masaniello în Neapole). După războaiele pentru succesiune la tronul Spaniei (1701 -1714), Milano, Neapole şi Sardinia au trecut în stăpînirea Austriei. Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea s-a intensificat mişcarea antifeudală. La sfîrşitul sec. al XVI II-lea şi începutul sec. al XIX-lea, I. a ajuns sub dominaţia Franţei. Lupta de eliberare naţională a I. şi de creare a statului unitar a durat din deceniul al nouălea al sec. al XVI II-lea pînă la sfîrşitul deceniului al şaptelea al sec. al
 XIX-lea. Această epocă a intrat în istorie sub numele de Risorgimento. Deşi a cunoscut un deosebit avînt în regiunea papală, unde a fost proclamată Republica Roma (1849), revoluţia burgheză din 1848—1849 s-a terminat prin-tr-o înfrîngere. în lupta pentru unificarea I. (înfăptuită între 1859 şi 1861), un mare rol a avut Giuseppe Garibaldi. La 17 martie 1861, primul parlament italian, întrunit la Torino, l-a proclamat pe Victor Emanuel al II-lea rege al I. Desăvîrşirea unificării a avut loc mai tîrziu, în 1870, prin lichidarea stăpînirii papale asupra Romei, care în 1871 a devenit capitala regatului italian. O dată cu dezvoltarea capitalismului a crescut şi s-a întărit mişcarea muncitorească. în 1869 au fost create în I. primele secţii ale Internaţionalei I. Începînd de la sfîrşitul sec. al XIX-lea, cercurile conducătoare din I, au dus o politică de expansiune colonială. în-frînţi în încercarea de a cotropi Etiopia (1896), imperialiştii italieni au ocupat totuşi, la sfîrşitul sec. al XIX-lea, Somalia şi Eritreea, iar în urma războiului cu Turcia (1911 — 1912) Libia si insulele Dodecanez. în 1915 I. a intrat în primul război mondial de partea Antantei. în anii 1919—1920 au avut loc puternice acţiuni revoluţionare ale proletariatului. în
 1921 á fost creat Partidul Comunist Italian. Căutînd să înăbuşe mişcarea revoluţionară, capitalul monopolist italian a instaurat dictatura fascistă a lui Mussolini (1922). I. fascistă a cotropit Abisinia (1935— 1936), apoi împreună cu Germania hitleristă a sprijinit rebeliunea fascistă din Spania şi a organizat intervenţia militară împotriva Spaniei republicane (1936-1939). în 1937 a aderat la Pactul Anticomintern, iar în 1939 a cotropit Albania. I. fascistă a participat la cel de-al doilea război mondial ca principal aliat al Germaniei hitleriste, ocupînd în 1940 o parte a Franţei şi atacînd Egiptul, în 1940 şi 1941, I. a atacat, fără succes, Grecia. în 1941 a cotropit o parte a Iugoslaviei şi a participat cu un corp expe-diţionar la războiul împotriva U.R.S.S. Regimul fascist s-a prăbuşit în iulie 1943. în acelaşi timp, în Sicilia au debarcat trupe anglo-americane. în septembrie 1943 I. a ieşit din război, acceptînd capitularea necondiţionată. în octombrie
1943   I. a declarat război Germaniei. Poporul italian a desfăşurat o puternică mişcare de rezistenţă împotriva hitlerişti-lor, în care un rol de seamă au avut comuniştii. în septembrie 1943 hitleriştii au o-cupat partea nordică şi centrală a I. Mişcarea de rezistenţă s-a transformat într-un război de eliberare naţională, şi în aprilie 1944 a fost format un guvern de coaliţie, în care au intrat şi reprezentanţi ai partidelor comunist şi socialist. La
18  iulie 1946, pe baza unui referendum, I. a fost proclamată republică, adoptînd o nouă constituţie. Conform tratatului de pace semnat în 1947, Italiei i s-au luat coloniile, Istria a fost redată Iugoslaviei, Tries-tul a devenit oraş liber (în 1954, în baza tratatului cu Iugoslavia, a trecut la I.), iar insulele Dodecanez au revenit Greciei. Din 1947 Partidul demo-crat-creştin a avut un rol politic predominant în toate guvernele L în 1949 I. a aderat Ia N.A.T.O., iar în martie
1957   a semnat acordurile cu privire la Euratom şi Piaţa comună. I. este o republică.
ITALIANĂ
 877
 IUGOSLAVIA
Şeful statului este preşedintele, ales pe timp de şapte ani. Organul legislativ suprem este Parlamentul, compus din două camere: Camera Deputaţilor şi Senatul, alese pe termen de cinci ani. I. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul democrat-creştin; Partidul Comunist Italian; Partidul socialist italian; Partidul socialist italian al unităţii proletare (s-a constituit în 1964 prin desprinderea aripii de stîngă din Partidul socialist italian); Partidul social-democrat italian; Partidul liberal italian; Partidul republican italian; Mişcarea socială italiană (partid neofascist); Partidul democrat al unităţii monarhice (format în 1959 prin fuziunea a două partide monarhice; Partidul naţional monarhist şi Partidul monarhist popular). Cea mai mare uniune sindicală este Confederaţia Generală a Muncii din Italia.
   italiână, limba limbă romanică vorbită în Italia (Peninsula Italică, Sicilia şi Sardinia), în nordul Corsicei, în cantonul elveţian Ticino şi pe litoralul francez al Mării Mediterane. Este limba oficială a Italiei şi una dintre cele patru îimbi oficiale ale Elveţiei. Cel mai vechi text datează din sec. al IX-lea sau chiar al VIII-lea.
   italioţi, termen care desemnează populaţiile primitive de limbă indo-europeană din Italia centrală: latini, samniţi, um-brieni ş.a.
   italodéitice, limbi grup al familiei indo-europene, a cărui unitate iniţială este încă discutată, vorbit în partea vestică a Europei şi cuprinzînd două ramuri: a) limbile italice: latina, care se continuă în limbile romanice actuale, osca, umbrica şi alte limbi şi graiuri ale Italiei antice; b) limbile celtice; limba vechilor locuitori ai Galiei, limbile gaelice şi limbile britanice, cuprinzînd limba Ţării Galilor din Anglia şi bretona din peninsula Bretagne (Franţa).
   iterativ (din lat. iterare „a repeta"; LINGV.; despre forme verbale sau despre propoziţii temporale), care exprimă o acţiune repetată. Limba latină
 5S*
are un mare număr de verbe iterative, formate potrivit unor anumite reguli: clamito „a striga mereu" faţă de clamo *,a striga". Unii lingvişti numesc aceste verbe jrecventative.
   iţâri (în portul popular romînesc), pantaloni de pînză albă, croiţi strîmt pe picior şi foarte încreţiţi.
   iţă (IND. TEXT.), dispozitiv al războiului de ţesut, constituit dintr-o ramă dreptunghiulară, în planul căreia sînt fixate sîrme sau sfori paralele (c o -c 1 e ţ i), prevăzute cu cîte un ochi prin care se trec firele de urzeală. Războaiele de ţesut pot avea două sau mai multe i., care se ridică şi se coboară într-o anumită ordine, for-mînd astfel rostul prin care se introduce firul de bătătură şi se realizează legătura (armura) sau desenul ţesăturii.
   Iuda Iscarioteanul, personaj mitic, apostol al lui Iisus Hristos, care, potrivit legendelor evanghelice, l-ar fi vîndut pe acesta duşmanilor săi pentru 30 de arginţi. Numele lui a devenit simbolul trădării.
   Iuda Macabeul (? — 160 î.e.n.), conducător al răscoalei evreilor împotriva regelui Siriei elenistice, Antiochos al IV-lea Epiphanes. Infrîngînd trupele siriene, răsculaţii au ocupat Ierusalimul (164 î.e.n.). I.M. şi-a luat titlul de mare preot şi a înfăptuit unele reforme potrivnice aristocraţiei evreieşti filoelene. A fost ucis într-o luptă, iar răscoala înăbuşită.
   Iudeea, vechi stat sclavagist din sudul Palestinei, care s-a constituit în sec. al X-lea î.e.n. în urma descompunerii statului israelito-iudeu după moartea regelui Solomon. Capitala I. a fost oraşul Ierusalim. La sfîrşitul sec. al VII-lea î.e.n. a fost obiectul rivalităţii dintre Babilon şi Egipt. Babilonul a ocupat I. la începutul sec. al Vl-lea î.e.n. în 332 î.e.n. I. a fost ocupată de Alexandru Macedón, iar în secolele următoare a fost stăpînită de Egiptul elenistic şi de Siria elenistică. La mijlocul sec. al
II-lea î.e.n., în urma răscoalei iudeilor conduse de Iuda Macabeul, a fost restabilită independenţa I. în anul 63 î.e.n. a fost ocupată de romani, iar
în 44 e.n. transformată în provincie romană.
  iuít (IND. PI EL.), piele de bovine pentru feţe de încălţăminte, tăbăcită vegetal cu coajă de stejar şi de mesteacăn, impregnată cu ulei de gudron de mesteacăn. în trecut se fabrica numai în Rusia. în R.P.R. se fabrică iuft cromat, retăbăcit vegetal şi impregnat cu grăsimi, cunoscut şi sub denumirile de piele impermeabilă sau crom-toval. Este o piele moale, rezistentă, impermeabilă, din care se face încălţămintea grea, de sport etc.
  iúgár (lat. iugerum „măsură agrară de c. 25 ari"), veche unitate de măsură pentru suprafaţă, folosită în Transilvania, cu valoarea de 5 775 m2.
  Iugoslavia (Republica Socialistă Federativă Iugoslavia; R.S.F.I.), stat în Europa, situat în partea nord-vestică a Peninsulei Balcanice. Se învecinează cu Italia, Austria, R.P. Ungară, R.P. Romînă, R.P. Bulgaria, Grecia, R.P. Albania şi Marea Adriatică. Suprafaţa: 255 804 km2. Populaţia: 19 177 000 loc. (1963), formată, conform recensămîntu-lui din 1961, din sîrbi (42%), croaţi (23°/0), sloveni (8,6%), macedoneni, muntenegreni, bosniaci, albanezi, unguri, turci, romîni etc. Capitala: Belgrad, Alte oraşe importante: Zagreb, Skopje, Sarajevo, Ljubljana, Titograd, Novi Sad. în partea de nord-est a ţării se întinde o zonă de cîmpie (partea sudică a Cîmpiei Panonice), uşor înclinată de la vest spre est, drenată de Dunăre şi de afluenţii săi. Restul teritoriului este în cea mai mare parte muntos. Partea de vest a zonei muntoase, formată din culmile Munţilor Dinarici, care se întind paralel cu ţărmul Adriaticii, este mai înaltă (vîrful Durmitor:
2 522 m), constituită în special din roci calcaroase care au dat naştere la fenomene carstice tipice. Alpii Sloveni, situaţi în extremitatea nord-vestică, în apropierea graniţei cu Austria şi Italia, au cele mai mari altitudini din I. (vîrful Triglav,
2 863 m). Partea muntoasă de sud şi de est este formată din munţi mai puţin înalţi, fragmentaţi de văi şi de nu-
 IUGOSLAVIA
 878
 IUGOSLAVIA
 meroase depresiuni. Pe coasta Mării Adriatice se întinde o fîşie îngustă de cîmpie lito-rală. Clima este continentală în zona interioară, mai umedă în vest şi mai uscată în est. In depresiunea din sud-vest şi mai ales pe coasta Adriaticii, climatul este mediteranean, ceea ce favorizează dezvoltarea unei vegetaţii specifice. Resurse naturale:  păduri întinse (cca.
 1/3 din suprafaţă), zăcăminte importante de metale neferoase (minereu de cupru, plumb, zinc, mercur, stibiu şi bauxită), precum şi zăcăminte de minereu de crom, de fier, de cărbune, de petrol. — Istoric. Teritoriul I. a fost populat în antichitate de triburi traco-ilire. în sec. I î.e.n. şi în primele secole ale e.nv, teritoriul L a intrat în compunerea provinciilor romane Panonia, Dalmaţia, Illy-ricum, Noricum şi Macedonia. în sec. al VI-lea a început popularea masivă a teritoriului actual al I. de către triburile slave. Sîrbii, croaţii, slovenii şi alte popoare ale slavilor de sud au întemeiat în sec. VII — XIII o serie de state feudale, care au cunoscut o mare dezvoltare în sec. XIII—XIV. După bătălia de la Kossovo-polje (1389), unde forţele unite ale Serbiei şi Bosniei au fost înfrînte de către turci, aceştia au subjugat definitiv Serbia (1459) şi Bosnia (1463). în aceeaşi perioadă, croaţii, slovenii şi o parte a sîrbilor au căzut sub stăpînirea Habs-burgilor. Timp de secole, popoarele Iugoslaviei au luptat, împreună cu toate popoarele din sud-estul Europei, împotriva jugului otoman. Lupta popoarelor iugoslave împotriva asupririi naţionale şi sociale s-a intensificat către sfîrşitul sec. al XVIII-lea, în condiţiile începutului dezvoltării relaţiilor capitaliste. Cea mai însemnată acţiune armată a avut loc în 1804, cînd sîrbii s-au răsculat sub conducerea lui Karagheorghe. în 1815 Serbia a devenit un principat autonom,sub suzeranitate otomană. După înfrîngerea Turciei în războiul ruso-romîno-turc din 1877—1878, Serbia, care se răsculase în 1876 împotriva Porţii o dată cu Bosnia, Herţegovina şi Munte-
 negru, a căpătat, împreună cu aceasta din urmă, independenţa; Croaţia a rămas însă sub stăpînirea Austro-Ungariei, care a ocupat apoi şi Bosnia şi Herţegovina, iar în 1908 le-a anexat. După înfrîngerea Austro-Unga-riei în primul război mondial şi datorită avîntului mişcării de eliberare naţională a popoarelor iugoslave, a fost creat, la 1 decembrie 1918, statul multinaţional Iugoslavia, numit pînă în 1929 Regatul sîrbilor, croaţilor şi slovenilor. în componenţa L au intrat Serbia, Mun-tenegru, o parte din Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia, Vojvodina, Dalmaţia şi Slavonia. Puterea a fost acaparată de burghezia sîrbă, care, sprijinindu-se pe burghezia din Croaţia, Slovenia, Muntenegru şi din alte regiuni, a impus ţării un regim monarhic şi a înăbuşit, cu ajutor străin, mişcarea revoluţionară desfăşurată în anii 1918— 1920. Partidul Comunist din Iugoslavia, creat în 1919, a fost interzis în 1920. în această perioadă, I. a dus o politică externă de apropiere de Franţa şi a făcut parte, împreună cu Romînia şi Cehoslovacia, din Mica Antantă. în 1929 a fost instaurată în ţară dictatura militară-regală. în anii următori, P.C. din Iugoslavia a luptat pentru crearea Frontului popular antifascist, mobili-zînd masele la acţiunea pentru doborîrea regimului monarho-fascist. în ajunul celui de-al doilea război mondial se întărise dependenţa I., sub raport economic şi politic, de Germania hitleristă. în martie 1941, guvernul Cvetkovié a aderat la pactul militar politic dintre Germania hitleristă, Italia fascistă şi Japonia militarista. Aceasta a stîrnit indignarea maselor largi populare, care au răsturnat guvernul prohitlerist. La 6 aprilie 1941, Germania hitleristă şi Italia fascistă au atacat L şi au ocupat-o. La chemarea P.C. din Iugoslavia, în ţară s-a desfăşurat o largă mişcare de partizani împotriva cotropitorilor. în cursul luptelor, detaşamentele de partizani şi apoi Armata populară de eliberare au reuşit să imobilizeze şi să macine importante contigente de trupe duşmane.
 Comandant suprem al Armatei populare de eliberare a fost I. B. Tito. în teritoriile eliberate de aceasta au fost create comitete de eliberare naţională, organe ale puterii populare, a căror activitate era condusă de Vecea antifascistă de eliberare naţională a I., întemeiată în 1942. Ca urmare a polarizării tuturor forţelor democratice în jurul P.C. din Iugoslavia, a fost creat Frontul unic al eliberării naţionale (din 1945 Frontul popular). La 29 noiembrie 1943, la a doua sesiune a sa, Vecea antifascistă de eliberare naţională s-a constituit în Comitetul naţional de eliberare, care îndeplinea funcţiile unui guvern provizoriu, punîndu-se astfel temeliile statului iugoslav de azi. Victoriile repurtate de Uniunea Sovietică în zdrobirea maşinii de război hitleriste au dat un puternic avînt luptei patrioţilor antifascişti din I. în octombrie
 1944,  Armata populară a eliberat, printr-o acţiune conjugată cu aceea a Armatei Sovietice, capitala ţării, Belgrad, continuînd lupta pînă la eliberarea întregii ţări (15 mai 1945). în martie 1945 s-a format un guvern democratic. La alegerile pentru Adunarea Constituantă, care au avut loc în noiembrie
 1945,  Frontul popular a repurtat o victorie deplină. Adunarea Constituantă a înlăturat monarhia şi a proclamat Iugoslavia republică populară federativă (29 noiembrie 1945). în anii 1945—1947 au fost înfăptuite
 importante transformări social-economice: reforma agrară, prin care marea proprietate funciară a fost lichidată; naţionalizarea întreprinderilor mari şi mijlocii, a transporturilor şi a băncilor; trecerea în mîinile statului a celei mai mari părţi a comerţului şi s-a trecut la construirea socialismului. Iugoslavia este un stat socialist federativ al unor popoare egale în drepturi. R.S.F.I. este compusă din republicile socialiste: Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. în componenţa republicii Serbia intră şi ţinuturile autonome Vojvodina şi Kosovo şi Metohija. Potrivit Constituţiei R.S.F.I. din 1963, „baza
 IUGOSLAVIA
 879
 IUGOSLAVIA
 orînduirii social-economice a Iugoslaviei o constituie munca asociată liber cu mijloacele de producţie în proprietate socială şi autoconducerea oamenilor muncii în producţie şi repartiţia produsului social în organizaţia de muncă şi în comunitatea socială**. Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia este „forţa conducătoare organizată a clasei muncitoare şi a poporului muncitor în construirea socialismului../4 Secretar general al U.C. I. este Iosip Broz Tito, care în icelaşi timp este şi preşedinte
il R.S.F.I. Uniunea Comuniş-ilor din I«, Uniunea sindicate-or, Uniunea tineretului din I., precum şi alte organizaţii de naşă, fac parte din orga-îizaţia Uniunea ^ socialistă a joporului muncitor din I., :reată în 1953 pe baza Frontului
popular. Organul central al Uniunii socialiste este ziarul „Borba**. Organul de presă al U.C.I. este „Kornunist**. Organul suprem al puterii este Scupştina Populară Federală, formată din cinci camere (vece): Vecea federală, Vecea pentru problemele economiei, Vecea pentru problemele învăţămîn-tului şi culturii, Vecea pentru problemele politicii sociale şi ocrotirii sănătăţii şi Vecea pentru organizarea politică, fiecare dintre ele cuprinzînd cîte 120 de deputaţi. Deputaţii Vecei federale, aleşi din partea scup-ştinelor republicane, a scup-ştinelor ţinuturilor autonome Vojvodina şi Kosovo şi Me-tohija, formează Vecea naţionalităţilor. Organele supreme ale puterii în republicile care alcătuiesc R.S.F.I. sînt scupştinele
republicane, cu organele lor executive. Organele locale ale puterii de stat sînt scupştinele.
—    Dezvoltarea economică. In trecut, L era o ţară a cărei economie avea un caracter predominant agrar. In anii puterii populare s-a dezvoltat industria, producţia ei fiind în 1963 de 6 ori mai mare decît cea antebelică. Industria I. dădea în 1962 46,2% din venitul naţional; ponderea sectorului obştesc în produsul social total reprezenta 82%. Pentru dezvoltarea bazei energetice, în ultimii arii s-au construit hidrocentrale şi termocentrale. Producţia de energie electrică a fost în 1963 de 11,4 ori mai mare decît în 1939. Este dezvoltată metalurgia neferoasă, cu principalele centre la Bor şi Mai-danpek (cupru), Tetovo (stibiu
IUGURTA
880
IUNIAN
si crom), Sibenik, Kidricevo (aluminiu), Trepca (plumb şi zinc). S-au dezvoltat industria siderurgică (cu centrul principal Zenica) şi industria prelucrării metalelor. Industria constructoare de maşini (utilaj electrotehnic şi maşini energetice, maşini-unelte, maşini agricole) este concentrată în principalele centre urbane: Belgrad, Zagreb, Ljubljana, Novi Sad, Maribor etc.), iar industria chimică la Jajce, Split, Maribor. Mai sînt dezvoltate construcţiile navale (Split şi Rijeka), industria de prelucrare a lemnului (mai ales în Bosnia şi Slovenia), textilă, alimentară etc. în agricultură gospodăriile obşteşti (de stat) deţineau, în 1963, 12% din suprafaţa culti-vabilă şi dădeau 27% din producţia de grîu şi secară, 13% din cea de porumb şi 61% din cea de sfeclă de zahăr. Diversele forme de cooperaţie agricolă (cooperative ţărăneşti de muncă, cooperative agricole de tip general, cooperative agricole specializate etc.) dădeau 35% din producţia de grîu şi secară, 33% din cea de porumb şi 39% din cea de sfeclă de zahăr. Gospodăriile individuale dădeau 38% din producţia de grîu şi secară şi 54% din cea de porumb. (Breviarul statistic al Iugoslaviei, 1964). Cele mai răspîndi-te culturi sînt cerealele (în special porumbul şi grîul, mai extinse în cîmpia Dunării), sfecla de zahăr, floarea-soarelui, cartoful, pomii fructiferi, viţa de vie, măslinul, tutunul (mai ales în Macedonia). E dezvoltată şi creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine). Se practică intens pescuitul, mai ales în Marea Adriatică. I. are o importantă flotă maritimă. Principalele porturi sînt Rijeka, Pola, Split, Dubrovnik. L exportă produse ale industriei uşoare, chimice, minereuri şi metale neferoase, maşini şi utilaje şi importă în special maşini şi materii prime pentru industrie. Volumul schimburilor economice dintre R.P.R. şi R.S.F.I. a sporit în ultimii ani. între cele două ţări s-a încheiat în 1963 un acord bilateral privind construirea şi exploatarea sistemului hidroenerge-
tic şi de navigaţie Porţile de Fier, precum şi un acord privind interconectarea sistemelor electroenergetice. — Instituţiile de învăţămînt şi culturalei in-ţijice. în anii puterii populare, cultura a cunoscut o mare dezvoltare. S-a generalizat învăţă-mîntul de opt ani. în anul şcolar 1962—1963, în cele 88 instituţii de învăţămînt superior au studiat 111 600 de studenţi. Centrele ştiinţifice ale Iugoslaviei sînt: Academia Sírba de Ştiinţe şi Arte (Belgrad), Academia Iugoslavă de Ştiinţe şi Arte (Zagreb), Academia Slovenă de Ştiinţe şi Arte (Ljubljana), universităţile din Belgrad, Zagreb, Ljubljana, Sara-jevo, Skopje şi diferite alte institute şi societăţi ştiinţifice.
   Iugurta (sec. II î.e.n.), rege al Numidiei, împotriva căruia Roma a purtat un război sîngeros (111 — 105 î.e.n.), la început defavorabil, datorită faptului că I. mituia pe comandanţii armatelor romane. Istoricul roman Sallustius îi atribuie celebrele cuvinte despre Roma: „O, cetate venală, cît de repede ai pieri dacă s-ar găsi un cumpărător", prin care caracteriza corupţia aristocraţiei romane. învins de către Ma-rius, a fost adus la Roma şi omorît în anul 104 î.e.n.
   Iulia, gintă patriciană din Roma antică, care se trăgea, după legendă, din zeiţa Venus. Din această familie a făcut parte Iuliu Cezar şi nepotul său Octavian August, întemeietorul dinastiei iulio-cla-udice, din care au făcut parte împăraţii romani pînă la Nero inclusiv.
   Iulian Apostatul (Flavius Claudius Iulianus), împărat roman (361—363), adept al neoplatonismului. A fost numit A-postatul pentru că a încercat să restabilească cultul păgîn. A fost un om de o vastă cultură, mare scriitor şi gînditor al timpului său. A murit în timpul unui război împotriva perşilor.
   Iulian, Ştefan (c. 1851 — 1892), actor romín. Continuator al lui Matei Miilo, I. a fost unul dintre cei mai valoroşi actori realişti de la sfîrşitul sec. al XIX-lea. A jucat la început la „Grădina cu cai", apoi în
trupa Tardini-Vlădicescu. La Teatrul naţional din Bucureşti s-a impus ca interpret al rolurilor comice din piesele lui I.L. Caragiale (Nae Ipin-gescu din „O noapte furtunoasă", Pristanda din „O scrisoare pierdută"). Varietatea mijloacelor de interpretare şi caracterul popular al jocului său se datorau în special capacităţii de observaţie şi de selectare a trăsăturilor oamenilor din acea vreme. A fost şi interpret de operă şi de operetă.
   iúlus (ZOOL.), miriapod lung de cîţiva centimetri, cu corp cilindric şi cu cîte două perechi de picioare pe majoritatea segmentelor. Trăieşte în frunzarul pădurilor, sub buşteni, pietre etc. Sin. şarpele orb,
   iúneher 1. (în vechea terminologie militară) Elev al unei şcoli militare. 2. Membru al clasei moşierilor germani.
   iuncherime (în sens re-strîns), clasa marilor proprietari de pămînt din Prusia răsăriteană; (în sens larg) clasa moşierilor germani în ansamblu. L a apărut în sec. al XVI-lea, iar baza ei socială a format-o nobilimea militară. I. a ocupat o poziţie dominantă în armată şi în stat, în urma dezvoltării capitalismului în agricultură pe cale prusacă şi a renunţării burgheziei germane la revoluţie. Acest fapt a determinat crearea în Prusia şi apoi în Germania a unui regim birocratic, militarist şi poliţienesc, în urma reformei agrare democratice din 1945—1946, i. a fost lichidată ca clasă în Germania răsăriteană.
   Iunian, Grigore (1882— 1944), om politic burghez romín, de mai multe ori ministru, în 1917 a înfiinţat la Iaşi, împreună cu alţi politicieni burghezi, un partid diversionist, denumit „Partidul muncii", iar în 1920 a devenit membru al Partidului ţărănesc (din 1926 Partidul naţional-ţărănesc). Părăsind Partidul na-ţional-ţărănesc, a înfiinţat în 1932, împreună cu partizanii săi, Partidul radical ţărănesc. Ca exponent al aripii de dreapta, I., liderul partidului, avea strînse legături cu camarila regală. Folosind în mod demago-
IUNION
 881
IUTLANDA
gic programul partidului, care avea un caracter burghezo-de-mocratic, I. a atacat, de pe poziţii „de stîngă", grupările care nu erau pe placul regelui, opunîndu-se unirii forţelor democratice.
   „Iunîon“ v. „Union".
   Iunnan, provincie în sudul R. P. Chineze. Suprafaţa: 436 200 km2. Populaţia:
19  100 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Kunmin. Cea mai mare parte a interiorului I. este un podiş străbătut de culmi muntoase înalte. Climă subtropicală, iar în sud muso-nică. Peste 18% din suprafaţă este ocupată de păduri, caracterizate printr-o mare varietate de specii, cu numeroşi arbori de esenţe preţioase. In I. se află un dendrariu, renumit, cu numeroase specii rare din diferite părţi ale globului. în subsol există importante zăcăminte de minereu de cupru, fier şi diferite alte metale neferoase, de apatite, sare gemă, cărbune şi mari rezerve de minereu de staniu. I. este o regiune agricolă. Se cultivă orez, tutun, ceai, trestie de zahăr, arbori de cauciuc şi de cafea. Este dezvoltată şi industria extractivă, constructoare de maşini, textilă, de prelucrare a lemnului, alimentară. Sînt răspîndite meşteşugurile.
   Iuno (lunona) v. Hera.
   Iunona (ASTR.), planetă mică cu un diametru de circa 190 km, descoperită de astronomul german K. Harding în 1804. Distanţa sa medie faţă de Soare este de 2,67 unităţi
astronomice.
   Iuon, Konstantin Fiodoro-vici (1875—1958), pictor, grafician şi scenograf sovietic. A fost artist al poporului din U.R.S.S., membru al Academiei de arte a U.R.S.S. I. a pictat peisaje cu un colorit strălucitor, portrete, scene de gen, tablouri cu subiect istoric („Soare de martie", 1915; „începutul primăverii", 1935). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Iupiter v. Zeus.
   Iupiter (ASTR.), cea mai mare planetă din sistemul nostru solar şi cea mai strălucitoare, după Venus. Distanţa pînă la Soare este de
778 000 000 km (5,20 unităţi
astronomice). Diametrul său este de peste 11,2 ori mai mare decît diametrul Pămîntului, densitatea fiind un sfert din densitatea Pămîntului (1,33 g/cm3). Revoluţia siderală în jurul Soarelui este efectuată în 11 ani şi 315 zile terestre, iar în jurul axei sale, la ecuator, în 9 h 50 m 30 s. Temperatura atmosferei sale, care este compusă în special din hidrogen, metan şi amoniac, este de aproximativ — 130°C. Are 12 sateliţi.
   Iuriev, Boris Nikolaevici (1889—1957), om de ştiinţă sovietic, specialist în domeniul aerodinamicii; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A elaborat importante lucrări privind teoria şi construcţia elicopterelor, precum şi lucrări de aerodinamică experimentală. Laureat al Premiului de stat.
   iurtă, tip de locuinţă de-montabilă, specifică pentru populaţiile nomade mongole şi turcice. Este formată dintr-o carcasă pliantă din zăbrele de lemn aşezate în cerc, acoperită cu pîslă. Partea superioară are formă conică (la i. mongolă) sau de cupolă (la i. turcică).
   Iustinian, împărat bizantin (527—565), originar din Iliria. Urmărind restabilirea Imperiului roman şi restaurarea relaţiilor sclavagiste în descompunere, a întărit armata şi aparatul birocratic de stat şi a cucerit majoritatea teritoriilor fostului Imperiu roman (Italia, Spania, Africa romană etc.). A înăbuşit toate mişcările populare (răscoala Nika, din 532, şi altele). în timpul lui s-a construit capodopera arhitecturii bizantine, catedrala Sfînta Sofia din Constantinopol, şi s-a codificat dreptul civil roman. Această codificare, denumită în sec. al XII-lea Corpus iuris civilis, se compune din patru cărţi: Institutele, Digestele, Codul lui L şi Novelele.
   Iustinus (sec. II î.e.n.), istoric roman şi apologet creştin. Opera sa istorică, de fapt un rezumat al „Istoriei universale" a lui Pompeius Trogus, este utilă prin informaţiile cu privire la istoria
politică a dacilor din secolul al II-lea î.e.n.
   iútá (Corchorus), plantă a-nuală din familia tiliaceélor, originară din India, cu tulpina înaltă pînă la 3 m şi groasă de 1—2 cm. Frunzele sînt polimorfe, ovale la baza tulpinii, lobate la mijloc şi lanceolate la vîrf, iar florile sînt de culoare galbenă. Fructul este o capsulă rotundă sau alungită, cu seminţe numeroase, de culoare verde sau brună şi foarte mici. Au importanţă economică două specii dei.:
Corchorus olito~ rius, cu capsula alungită, şi Cor-chorus capsularis, cu capsulă rotundă. L se cultivă în zona tropicală, pentru fibrele textile care se extrag din tulpini şi care se folosesc la confecţionarea pînzeturilor grosiere şi a sforilor. în R.P.R. se cultivă pe suprafeţe mici, în cîmpuri experimentale.
   îutkevici, Serghei Iosifovici (n. 1904), regizor de film şi scenarist sovietic, artist al poporului din R.S.F.S.R. Printre filmele sale se numără: „Dantelele", „Munţii de aur", „Minerii", „Omul cu arma", „Iakov Sverdlov", „Othello", „Povestiri despre Lenin" ş.a. Laureat al Premiului de stat al
U.R.S.S.
   Iutlanda, peninsulă în partea de nord a Europei centrale, cuprinsă între Marea Baltică la est şi Marea Nordului la vest, despărţită de Peninsula Scandinavă prin strîmtorile Ska-gerrak şi Kattegat. Suprafaţa: cca. 40 000 km2, cea mai mare parte aparţinînd Danemarcii, iar sudul, R.F. Germane. Relieful său de cîmpie şi clima temperată cu precipitaţii a-bundente sînt favorabile practicării agriculturii şi creşterii animalelor. Pe ţărmul de est al peninsulei, mai dantelat, există o serie de porturi, dintre care Aarhus (în Danemarca) este cel mai important. în partea de sud a peninsulei a fost tăiat canalul Kiel, care face legătura între Marea Baltică şi Marea Nordului.
IU VENAL
 882
IVĂNUŞ
   Iuvenal (Decimus Iunius Iuvenalis) (c. 60—140), ^ poet satiric roman. în „Satirele" (trad. rom.) sale a înfierat, cu o violenţă care merge pînă la invectivă, moravurile corupte ale Romei imperiale, pe aristocraţii corupţi, patricienii decăzuţi, stăpînii de sclavi parveniţi şi a manifestat o vie simpatie pentru oamenii de rînd. Unele dintre creaţiile sale exprimă idei filozofice de o-rientare stoică. Opera lui L, remarcabilă prin realismul observaţiei, cuprinde numeroase informaţii cu privire la felul de viaţă al păturilor mijlocii, imagini artistice realiste şi pregnante. -Stilul lui este plastic şi energic, uneori retoric; versurile conţin şi expresii ajunse proverbiale.
   iuzbâşă (IST.) v. hotnog.
   Ivan al III-lea Va sili e-viei, mare cneaz al Moscovei (1462—1505). A unit cnezatele ruseşti în jurul Moscovei într-un stat feudal unic şi a reuşit să înlăture definitiv jugul mongolo-tătar (1480). în vremea sa au fost stabilite relaţii diplomatice cu mai multe, state din Europa şi din Asia. A avut legături cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, cu care s-a înrudit prin căsătoria fiului său Ivan cu Elena, fiica domnului romín.
   Ivan al IV-lea Vasilievici (cel Groaznic), mare cneaz al Moscovei şi al întregii Rusii (1533—1547), primul ţar al Rusiei (1547—1584). A consolidat statul centralizat şi a întărit puterea autocrată prin-tr-un ansamblu de măsuri (opricinina), iniţiate în scopul slăbirii marii nobilimi (care l-a poreclit, din această pricină, „cel Groaznic"), al întăririi puterii economice a micii nobilimi (opricinicii), care forma baza armatei, şi al accentuării procesului de iobăgizare a ţărănimii. Pentru a întări puterea militară a Rusiei a creat corpul streliţilor şi a introdus în armată folosirea armelor de foc. A cucerit hanatele tătăreşti Kazan (1552) şi Astrahan (1556), a supus pe Nogai, iar în cursul războiului livonian (1558—1583), pentru ieşirea la Marea Baltică, a zdrobit ordinul cavaleresc
german livonian. în vremea lui, a început cucerirea Siberiei. A încurajat dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului. A avut legături cu domnii Moldovei Petru Rareş şi Ioan Vodă cel Cumplit.
   Ivanco, fiul lui Dobrotici, despot al Dobrogii (1386— 1388). După înfrîngerea lui de către turci (1388), Dobrogea a intrat în stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn.
   Ivanenko, Dmitri Dmitrie-vici (n. 1904), fizician sovietic. Are lucrări în domeniul teoriei nucleului şi electrodinamicii cuantice. După descoperirea neutronului de către Chadwick (1932), a emis ipoteza că nucleul atomului este format din protoni şi neutroni şi, împreună cu I. E. Tamm, a elaborat o teorie a forţelor nucleare (1934— 1936). împreună cu A.A. Sokolov a elaborat teoria emisiunii electromagnetice a electronului puternic accelerat în betatron sau sincrotron (1944—1948). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   Ivanov, Aleksandr Andre-evici (1806—1858) pictor rus. A studiat multă vreme în Italia. A creat lucrări pe teme mitologice, în care a introdus preocuparea pentru redarea multilaterală şi profundă a omului. Opera sa principală este compoziţia complexă „Mesia se arată poporului", la care a lucrat 20 de ani. Ea fixează pregnant tipuri psihologice şi sugerează ideea eliberării poporului de nedreptăţile sociale. I. a pus bazele picturii istorice ruse progresiste.
   Ivanov, Mihail Fiodorovici (1871 — 1935), om de ştiinţă sovietic, specialist în domeniul zootehniei. A fost membru al Academiei de ştiinţe agricole „V.I. Lenin".
   Ivanov, Vsevolod Veacesla-vovici (1895—1963), scriitor sovietic rus, originar din Siberia. A participat la războiul civil şi s-a afirmat ca prozator în 1921—J 922, cu nuvelele „Partizanii", „Trenul blindat 14 —69" şi „Vînturi colorate". Evocării războiului civil îi este consacrat şi romanul „Parho-menko" (1938—1939, trad. rom. 1949). Ca dramaturg s-a impus mai ales prin dramatizarea po-
vestirii „Trenul blindat 14—69v (1927, trad. rom. 1950).
   Ivanovo, oraş în U.R.S.S., situat în regiunea centrală a părţii europene a R.S.F.S. Ruse. 360 000 loc. (1962). Vechi cen-tru al industriei textile. S-a dezvoltat şi industria construcţiilor de maşini (maşini pentru extracţia turbei, maşini textile, piese de schimb), de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţie. Nod de cale ferată. Institute de învăţămînt superior, teatre, filarmonică.
   Ivanovski, Dmitri Iosifo-vici (1864—1920), botanist şi microbiolog rus. A descoperit virusul care provoacă boala numită mozaicul tutunului şi a elaborat metoda de combatere.
   Ivaşcu, George (n. 1911), publicist romín. înainte de august 1944 a activat în presa antifascistă (în conducerea revistei „Manifest", în colectivul redacţiei ziarului „Romînia liberă" ş.a.). Ulterior a publicat studii de istorie a literaturii şi a presei romíné, conducînd şi diferite reviste, printre care „Contemporanul" şi „Lumea".
   Ivănuş, Constantin (1886—
1928), militant de seamă în mişcarea muncitorească din Romînia. Fiu de ţăran sărac, muncitor dogar, s-a încadrat în mişcarea muncitorească în anii luptei pentru refacerea organizaţiilor muncitoreşti şi pentru crearea sindicatelor. în 1912 a devenit membru al Partidului social-democrat din Romînia. în perioada avîntului revoluţionar, I. a fost unul dintre organizatorii şi conducătorii grupurilor comuniste. Ales în conducerea partidului socialist, în condiţiile ascuţirii luptei ideologice din sînul partidului a luptat neobosit pentru transformarea partidului socialist într-un puternic partid politic comunist şi pentru afilierea lui la Internaţionala a
IlI-a. I. nu a luat parte la lucrările primului Congres al Partidului Comunist din Romînia, deoarece fusese arestat cu puţin timp înainte. După eliberarea din închisoare a făcut parte din Comitetul Provizoriu al P.C.R., ales în decembrie 1921. în anii următori a avut sarcina de a organiza lupta
IVELA
883
IZOBUTENĂ
muncitorilor forestieri. Activitatea lui practică s-a îmbinat cu preocupări teoretice şi cu deosebite calităţi de agitator. S-a bucurat de un
C. Ivănuş
 mare prestigiu personal în rîndurile muncitorilor. La Congresul al II-lea al P.C.R. a fost ales membru al Comitetului Central. Arestat în 1925, a fost condamnat la doi ani închisoare, de unde a ieşit grav bolnav. A murit la Berlin, în noiembrie 1928.
   Ivela» Levy (1878-1927), compozitor romín. A scris în special muzică corală. A publicat manuale didactice. S-a făcut cunoscut mai cu seamă ca autor al unui „Dicţionar muzical ilustrat".
   ivoriu1 v. morfil, fildeş.
   ivoriu2 (ANAT.) v. dentină. Ivul, Gavril (1619-1678),
 învăţat romín din Banat; a fost profesor de teologie, gramatică, filozofie şi matematici la Kosice, apoi la Viena.
   Iwaszkiewicz [ivaşchiivici], Iaroslaw (n. 1894), scriitor polonez. S-a afirmat prin romanul istoric „Scuturile roşii" (1934). Volumele „Călătorie la Sandomierz" (1953) şi „Povestiri prinse cu urechea" (1954) sînt consacrate procesului de transformare socială din Polonia de după Eliberare. A scris şi romanul ciclic „Slavă şi glorie" (1956 şi 1958), care înfăţişează transformările petrecute în conştiinţa intelectualităţii poloneze între cele două războaie mondiale. Laureat al Premiului de stat al R. P. Polone.
   Iza, afluent pe stîngă al Tisei; are lungimea de 83 km. Izvorăşte din Munţii Rodnei (vîrful Bătrîna), străbate De-
 presiunea Maramureş şi se varsă în Tisa la Sighet. Principalul ei afluent este Mara.
   izabél (ZOOTEHN.; despre animale), care are corpul acoperit uniform cu păr galben de diferite nuanţe.
   izanomalie (gr. isos „egal" şi anomalie), abatere egală faţă de valoarea normală a unui fenomen sau element oarecare. Linia de pe harta meteorologică care uneşte punctele cu aceeaşi abatere de la valoarea normală a unuia dintre elementele meteorologice (de exemplu temperatura) se numeşte linie iza~ nomală.
   izbúc, izvor carstic intermitent.
   izentâlpă, transformare ^ (FlZ.), transformare de stare a unui sistem fizico-chimic în care e n t a 1 p i a rămîne constantă. Transformarea i. este ireversibilă (v. şi laminare) şi se foloseşte în tehnica frigului.
   izentropă, transformare ~ (FIZ.), transformare de stare a unui sistem fizico-chimic, în care entropia rămîne constantă.
   izláz (AGR.), pajişte naturală destinată pentru păşunatul a-nimalelor. De cele mai multe ori, mai ales în zonele de stepă şi de silvostepă, i. este slab productiv şi invadat de buruieni neconsumabile. De aceea
 i. din aceste zone se ară şi se cultivă cu plante anuale sau perene pentru păşunat, nutreţ verde şi fîn.
 ^ izmă (Mentha piperita), specie de plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu frunze opuse, scurt pe-ţiolate şi cu flori mărunte roşii-violet, dispuse în spice la vîrful tulpinilor sau al ramurilor. întreaga plantă are o aromă caracteristică; frunzele conţin un ulei eteric (mentol), folosit în industria farmaceutică. Sin. mentă.
   Izmir, oraş în vestul Turciei, aşezat în golful cu a-celaşi nume, larg deschis spre Marea Egee. 370 920 loc.
 (1960). Important port şi centru comercial. Industrie textilă (ţesături de mătase, bumbac şi lî'nă» covoare), chimică, alimentară. Ateliere mecanice. La
 1. se organizează anual un tîrg internaţional de mostre, în trecut s-a numit Smirna.
   izo* (gr. isos „egal, la fel"), element de compunere cu sensul „la fel, egal" (ex. izobară, izomorf).
   izoalcâni (CHIM.), hidrocarburi saturate aciclice cu catena ramificată (ex. izobutan, izo-pentán, izooctan etc.). Sin. izo-parafine.
   izoamplitudine, linie care uneşte, pe hărţile climatice, punctele cu aceeaşi amplitudine a temperaturii medii sau extreme a aerului dintr-o perioadă de timp determinată.
   izoanabâză, linie care uneşte punctele cu aceeaşi intensitate a mişcării de ridicare a scoarţei terestre.
   izobâră (gr. isos „egal" şi baros „greutate") 1. (METEOR.) Linie care uneşte pe o hartă punctele unde presiunea atmosferică, redusă la nivelul mării, are aceeaşi valoare. I. indică repartiţia medie a valorilor presiunii atmosferice pe un anumit teritoriu sau pe întreaga suprafaţă a globului terestru într-o anumită perioadă de timp. Din modul de dispunere a i. rezultă ariile de înaltă presiune (anticicloni) şi ariile de joasă presiune (cicloni).
 2. (FlZ.) Transformare izobară, transformare de stare a unui sistem fizico-chimic, în care presiunea se menţine constantă.
   izobári (FlZ., CHIM.), atomi care au aceeaşi masă atomică, dar care diferă prin numărul atomic şi se găsesc în căsuţe diferite ale tabloului periodic al elementelor. Nucleele i. au acelaşi număr de nucleoni (ex. un izotop al indiului şi un izotop al cad-miului au aceeaşi masă atomică, egală cu 113).
   izobâtă (gr. isos „egal" şi bathos „adîncime"; GEOGR.), linie care uneşte pe o hartă punctele cu aceeaşi adîncime faţă de o suprafaţă reper, de regulă suprafaţa unui lac, a unei mări sau a unui ocean.
   izobutenă (Cf/ş)ţC — CH2* Hidrocarbură olefinică cu ca-
1Z0CATABAZĂ
884
 IZOLARE
 tenă ramificată. Gaz incolor, inflamabil, cu p.f. —6,9°C. Se separă cu acid sulfuric (56 — 65%) din amestecul de hidrocarburi olefinice gazoase, conţinute în gazele de cracare- Se mai poate obţine prin izomerizarea normal-bu-tanului şi dehidrogenarea izo-butanului rezultat. I. este folosită la fabricarea alcoolului butilic terţiar, a izooctanului, în industria cauciucului sintetic, a detergenţilor şi aditivilor pentru lubrifianţi, a intermediarilor etc. Se numeşte şi izobutilenâ.
   izocatabâză, linie care uneşte punctele cu aceeaşi intensitate a mişcării de coborîre a scoarţei terestre.
   izocianâţi R — N = C = 0. Esteri ai acidului izocianic. Se obţin în reacţia dintre fosgen şi aminele primare. Sînt lichide incolore, distilabile, cu miros pătrunzător, lacrimogene. Sînt folosiţi ca reactivi specifici la identificarea alcoolilor şi fenolilor. După numărul grupărilor
—  N=C=0 conţinute în moleculă, i. sînt clasificaţi în mono-, di-, tri- sau poliizocia-naţi. Diizocianaţii sînt întrebuinţaţi în industrie ca materii prime pentru fabricarea de fibre sintetice, adezivi, elasto-meri şi lacuri.
   izoclinâlă, structura ~ (GEOL.), asociaţie de cute la care flancurile prezintă aceeaşi înclinare, fiind paralele cu planele axiale. V. şi cu t ă.
   izoclină, linie care uneşte pe hartă punctele cu aceeaşi înclinaţie magnetică.
   izocoră, transformare (FIZ.), transformare de stare a unui sistem fizico-chimic în care volumul se menţine constant. —■ (FIZ., CHIM.) Izocorâ de reacţie, curbă care reprezintă, pe o diagramă de stare, constanta de echilibru K a unei reacţii chimice reversibile la volum constant reprezentată în ordonată), în uncţie de temperatura absolută T la care se produce reacţia (reprezentată în abscisă).
   izocrone (FIZ.; despre două procese), care au durate egale (ex. oscilaţiile de amplitudine mică ale unui pendul sînt i.).
   izocroni sm (gr. isos „egal" şi chronos „timp"; FIZIOL.), stare
de identitate a caracteristicilor de excitabilitate a neuronilor succesivi din cadrul arcurilor reflexe sau a nervilor motori şi a muşchilor scheletici corespunzători, evidenţiată prin valori apropiate ale cronaxiei. Ar reprezenta condiţia necesară transmiterii excitaţiei de la un neuron la altul sau de la nervul motor la muşchiul scheletic.
   izocronismul micilor os* cilaţii (FIZ.), lege descoperită de Galilei, potrivit căreia perioada de oscilaţie a unui pendul a cărui amplitudine nu depăşeşte 5° este constantă şi nu depinde de amplitudine.
   izodimorfísm (FIZ.), proprietate a unor compuşi izo-morfi de a forma cristale mixte (soluţii solide) în orice proporţie, dînd astfel serii izo-morfe.
   izodinamie (gr. isos „egal" şi dynamis „forţă"; FIZIOL.), identitate de valoare energetică a două sau mai multor alimente. Pentru echilibrarea energetică a unui regim alimentar, un aliment poate fi înlocuit prin altul, cu condiţia ca ele să fie izodinamice (ex. grăsimile prin hidrocarbonate).
   izofâză (CHIM., FIZ.), curbă care reprezintă izotermele şi izobarele coincidente pe o diagramă de stare presiune-volum a unui sistem fizico-chimic format dintr-un singur component cu două faze coexistente.
   izogamie (gr. isos „egal" şi gamos „căsătorie, unire"; BIOL.), formă primitivă de înmulţire sexuată, în care cei doi gameţi care participă la fecundare sînt asemănători din punct de vedere morfologic. I. se întîlneşte la unele organisme inferioare (protozoare, alge etc.).
   izoglosă (gr. isos „egal" şi glossa „limbă"; LINGV.), linie care marchează pe o hartă lingvistică limitele răspîndirii unui fenomen. După natura fenomenului, se numesc izo-fone izoglosele privitoare la fenomene fonetice, izolexe cele privitoare la fenomenele lexicale şi izomorfe cele privitoare la fenomene morfologice.
   izogonă (gr. isos „egal" şi gonia „unghi"); linie care uneşte toate punctele de pe
 suprafaţa Pămîntului, prezen-ţînd acelaşi unghi între direcţia nord indicată de acul magnetic şi direcţia nord geografică. V. şi declinaţi e magnetică.
   izohietă (METEOR.), linie care uneşte pe hărţile climatice punctele cu aceeaşi cantitate de precipitaţii într-o anumită perioadă de timp.
   izohipsă v. curbă de nivel.
   izolânt (TEHN.), material cu ajutorul căruia se pot realiza izolări. L pot fi electrici, termici, acustici sau fonici, hidrofugi etc. — L acustic (sau fonic)f material foarte puţin elastic (ex. plută, rumeguş de lemn, vată minerală etc.) care amortizează vibraţiile sonore şi împiedică propagarea sunetului. Cu aceste materiale se căptuşesc zidurile, planşeele şi alte elemente ale construcţiilor. — /. e/ec-triCy material cu conductivitate electrică foarte mică, practic neglijabilă (mai mică decît 10“8 Í2"*1 m"1). Le. (ex. porţelanul, sticla, mica, bachelita, cauciucul, răşinile sintetice, uleiul de transformator etc.) sînt folosite în construcţia aparatelor şi maşinilor electrice, a liniilor electrice, pentru confecţionarea utilajului şi a îmbrăcămintei de protecţie contra electrocutării etc. Sin. electroizolant.
—   /. hidrofug, material impermeabil sau cu permeabilitate foarte mică faţă de apă (ex. asfaltul, bitumul, cartonul asfaltat, tencuielile bituminoase, pîsla, hîrtia impregnată, pluta etc.), aplicat prin ungere, prin înfăşurare, lipire sau căptu-şire şi interpus între stratul umed şi elementele construcţiei care trebuie apărate de efectele dăunătoare ale umezelii.
—   /. termic, material rău conducător de căldură (ex. azbestul, vata de sticlă, vata de zgură etc.), întrebuinţat pentru a împiedica pierderile de căldură dintr-un sistem tehnic (instalaţie, maşină etc.). Sin. /er-moizolant.
   izoláre1 (CONSTR.) a) împiedicare a transmiterii unor forme de energie sau a trecerii unor substanţe dintr-un mediu în altul sau de la un sistem fizic la altul, precum şi împiedicarea interacţiunilor reciproce ale acestor sisteme. Se realizează
IZOLARE
885
1ZOMERIE
fie prin construcţia adecvată a sistemelor supuse izolării, fie prin interpunerea unor straturi de izolanţi între acestea,
b)  Ansamblul operaţiilor prin care se realizează împiedicarea trecerii unor forme de energie sau a unor substanţe între două medii sau sisteme fizice. —-acustică (fonică), împiedicare (parţială sau totală) a transmiterii unui sunet, realizată în special prin introducerea în calea undelor sonore a unui obstacol confecţionat dintr-un material care absoarbe aceste unde. I, a. se realizează prin aplicarea unui izolant acustic pe elementele de construcţie, prin interpunerea lui între părţile componente ale acestora sau prin executarea elementelor de construcţie din izolanţi fonici. I. a. a clădirilor, împotriva zgomotelor provocate de vehiculele din apropiere, se efectuează prin înconjurarea clădirilor cu ziduri din materiale izolante şi prin interpunerea între ele şi terenul de fundaţie a unui strat de vată minerală, saltele de cauciuc, plăci de plută etc. — /. hidrofugaîmpiedicare a infiltrării apei prin elementele unei construcţii, respectiv împiedicare
sau reducere a acţiunii apei   asupra acestora. V.
şi izolant hidrofug.
—   /. termică, împiedicare sau reducere a transmiterii căldurii între două medii separate printr-un corp interpus. Se realizează fie prin includerea unui strat  de izolant termic    în corpul separator, fie
prin alcătuirea acestuia dintr-un material termoizolant. /. t. a construcţiilor şi a instalaţiilor are drept scop realizarea unor anumite regimuri de temperatură în interiorul acestora şi protejarea lor contra frigului şi căldurii.
  izolâre2 (MED.), măsură cu caracter profilactic, care constă în interzicerea contactului unui bolnav contagios cu alte persoane.
  izolare geografică (BIOL.), izolarea prin bariere naturale (ape, masive muntoase etc.) a unor asociaţii de plante sau animale pe un teritoriu limitat (insule, bazine închise, munţi
izolaţi), lipsit de legătură cu alte teritorii. Datorită i. g., speciile continuă în decursul timpurilor geologice o linie de evoluţie proprie şi se diversifică tot mai mult; astfel, în Australia, care s-a desprins de restul continentelor înainte de apariţia mamiferelor placentare, au supravieţuit monotremele şi marsupialele, reprezentate acolo prin numeroase specii. I. g. explică deosebirile în răspîn-direa actuală a organismelor pe Pămînt, apariţia e n d e -m i s m e 1 o r şi constituie o puternică dovadă în sprijinul evoluţionismului.
   izolator electric, piesă finită, dintr-un material electro-
izolant. Izolatoarele electrice pentru instalaţiile exterioare se execută din porţelan, steatită şi, uneori, din sticlă, iar pentru instalaţiile interioare şi din materiale plastice (mai cu seamă în instalaţiile de joasă tensiune), folosită în instalaţiile electrice sau făcînd parte constitutivă din construcţia maşinilor, transformatoarelor, aparatelor etc. electrice şi avînd rolul de a izola între ele ori faţă de pămînt anumite conductoare electrice.
   izolaţie (CONSTR.), sistem cu proprietăţi izolante, alcătuit din unul sau din mai multe straturi de izolanţi. După scopul i. şi după natura izolan-ţilor se deosebesc: i. electrică,
i.  fonică, i. hidrofugă, i. termică. V. şi izolare.
   izolaţie electrică (ELT.), sistem realizat cu ajutorul izolan-ţilor electrici, intercalat între
conductoarele electrice ale maşinilor, aparatelor, dispozitivelor etc. electrice, precum şi între acestea şi sol, pentru a împiedica trecerea curentului electric de conducţie de la unele la altele sau de la conductoare la pămînt. I. e. a elementelor componente (maşini, aparate, conducte, linii etc.) ale instalaţiilor electrice trebuie să fie dimensionată astfel încît să nu fie străpunsă sau conturnată nici sub acţiunea supratensiunilor. Dimensionarea i. e. a instalaţiilor astfel încît să reziste în totalitatea ei la acţiunea supratensiunilor date de loviturile directe de trăsnet fiind neeconomică, se iau măsuri de coordonare a i. e, care constă în gradarea tensiunii de străpungere la impulsie a diferitelor părţi ale instalaţiei astfel încît contur-narea izolatoarelor sau amorsarea eclatoarelor de siguranţă ale acestora să se producă numai în anumite părţi, dinainte stabilite, ale instalaţiei.
  izoméri (gr. isos „egal“ şi meros „parte"; CHIM.), substanţe care au aceleaşi formule moleculare, dar însuşiri deosebite. — L optici v. antipozi optici.
  izomer ie (CHIM.) 1. Proprietate a anumitor substanţe (ale căror molecule sînt alcătuite din acelaşi număr de atomi de acelaşi fel) de a avea însuşiri fizice, uneori şi chimice, diferite, datorită modului diferit de aşezare a atomilor în moleculă (ex. butanul CHzCHzCHţCHz şi izo-yCHz
butanul                     sau
              HC - CH
cis-butena /           \     Şi
              CHZ CHZ CHZ
trans-butena HC — CH etc.).
              /
              ch3
2. (FIZ.) Izomerie nucleară, proprietate a unor nuclee, formate din acelaşi număr de protoni şi de neutroni, de a avea structuri interne care corespund unor stări de energie diferite. Nucleele care sînt într-o stare de energie mai ridicată tind să-şi reorganizeze con-
IZOMERIZARE
 886
IZOSTAZIE
stituenţii (protonii şi neutronii) astfel încît să treacă în starea corespunzătoare energiei minime. Aceste tranziţii se efectuează cu emitere de fotoni y. Fotonii y emişi în aceste tranziţii pot fi utilizaţi atît ca sursă de informare despre structura nucleului cît şi ca mijloace de măsură, de o precizie extrem de înaltă a unor mărimi fizice.
 3. (CHIM., FIZ.) Izomerie optică, proprietate a unor substanţe cu aceeaşi compoziţie chimică, dar cu o grupare diferită a atomilor în molecule, de a se comporta diferit din punct de vedere optic. /. o. poate apărea la compuşii organici, de pildă, datorită simetriei tetraedrice a valenţei atomului de carbon şi posibilităţii formării structurilor fără centru şi plan de simetrie şi care diferă între ele ca obiectul de imaginea lui în o-glindă (ex. acidul tartric). Izo-merii optici pot fi dextrogiri sau levogiri, după cum rotesc planul de polarizaţie al luminii spre dreapta sau spre stînga.
   izomerizâre (CHIM.), transformare a unei substanţe într-un izomer al ei, în urma unei reacţii sau prin acţiunea unui agent fizic (ex. transformarea catalitică a pentanului în izo-pentan).
   izomorfism (gr. isos „egal" şi morphe „formă") 1. (MAT.) Corespondenţă biunivocă între două mulţimi de elemente care păstrează o anumită structură. Noţiunea de i. este fundamentală în ştiinţă şi este direct legată de relaţiile logice de identitate, asemănare etc. Mulţimile care se găsesc într-o asemenea relaţie sînt numite izomorfe. De exemplu, două grupuri G şi G' sînt izomorfe (izomorfism de grup) dacă între elementele lor există o corespondenţă biunivocă /, adică x = f(x) cu x £ G şi x £ G\ astfel încît f(xy) = f(x)-f(y) = xy, unde x, yE G şi x\ y'£ G'. Ca atare, imaginea produsului a două elemente din G este produsul imaginilor corespunzătoare din G'. I. este realizat de /, sau se mai spune că / este un i. Sînt de asemenea izomorfe două in-le 0 şi 0' dacă. între elemei*. lor există o corespondenţă biunivocă /, adică x = f(x) cux £ 0 şi x £ O',
 astfel încît f(xy) = f(x) • f(y) = =        ; Kx + y) = /(*) +
 4- /(*/) = x' + i/' cu x,
 y £ 0 şi x', y £ 0' (i. de inel). Ca atare, imaginea produsului (respectiv a sumei) a două elemente din 0 este produsul (respectiv suma) imaginilor corespunzătoare din 0'. In mod analog există i. de corp, i. spaţiilor vectoriale,
 i. algebrelor etc. I. dintre o mulţime M şi ea însăşi se numeşte automorfism. Noţiunea de
 i. a dus în topologie la noţiunea de homeomorfism, i. mulţimilor deschise. I. se întîlneşte de asemenea în fizică, în cibernetică etc. 2. (FIZ.) Proprietate a substanţelor cu compoziţie chimică diferită, dar cu structura înrudită, de a se prezenta în aceleaşi forme structurale cris-talografice. Substanţele izomorfe au proprietatea de a cristaliza împreună dintr-o soluţie, formînd cristale mixte. In compuşii izomorfi, atomi echivalenţi ocupă poziţii echivalente în celulele elementare ale reţelelor cristaline (ex. cal-citul şi azotatul de sodiu).
 3. (LINGV.) Termen întrebuinţat de unii lingvişti structuralişti pentru a denumi paralelismul de structură dintre silabă, cuvînt şi propoziţie sau frază.
   izonefă (gr. isos „egal" şi nephos „nor"; METEOR.), linie care uneşte pe o hartă punctele cu aceeaşi valoare a nebulozităţii.
   izooctán (CHIM.), hidrocarbură saturată, izomer al octa-nului; p.f. 99,3°C. Se obţine prin polimerizarea izobutile-nei şi apoi hidrogenarea produsului de polimerizare rezultat. Datorită proprietăţilor antidetonante, i. a fost luat ca substanţă de referinţă pentru determinarea cifrei octanice la benzine, fiind considerat că are cifra octanică 100. Este întrebuinţat ca adaos la benzinele de aviaţie, pentru mărirea cifrei lor octanice.
   izoosmótic (CHIM.) v. izo-tonic.
   izopâgă (gr. isos „egal" şi pagos ,,gheaţă“), linie care uneşte pe o hartă punctele de pe cursurile de apă cu aceeaşi durată a podului de gheaţă.
   izoparafine (chim.) v. izoalcani.
   izopectă (HÍDRÓL.), linie care uneşte pe o hartă hidrologică punctele unde îngheţul apei se produce în aceeaşi zi.
   izopentân (CHIM.), hidrocarbură saturată, izomer al pentanului; p.f. 31°C. Se găseşte în gazolină, din care se separă prin Fracţionare. Se obţine şi prin izomerizarea pentanului normal. Este folosit ca o componenţă volatilă pentru benzina de aviaţie şi ca materie primă la fabricarea izoprenului.
   izopletă (METEOR.), linie care uneşte pe o hartă punctele de egală valoare ale unui element meteorologic, exprimat în funcţie de două variabile independente (ex. timp şi altitudine).
   izopóde (gr. isos „egal" şi pous, podos „picior"; ZOOL.), ordin de crustacee care au un segment toracic unit cu capul şi şapte segmente toracice libere, fiecare cu cîte o pereche de picioare. Picioarele tuturor segmentelor sînt egale. Sînt terestre şi acvatice, libere şi parazite.
   izoprén (CHIM.), hidrocarbură nesaturată cu cinci a-tomi de carbon şi două duble legături în moleculă. Este monomerül de bază al cauciucului natural. Se obţine pe cale sintetică prin dehidrogenarea izopentanului, prin sinteză Fa-vorski şi prin alte procedee. Prin polimerizarea i. în prezenţa unor catalizatori, rezultă cauciucul poliizoprenic, care are proprietăţi asemănătoare şi uneori superioare cauciucului natural. I. se utilizează în industria butil-cauciucului şi a cauciucului poliizoprenic.
   izoseistâ (GEOL.), linie care uneşte punctele de pe hărţile seismice unde intensitatea de manifestare a unui cutremur de pămînt este egală.
   izosporie (BOT.), însuşirea unor plante de a produce spori egali ca formă, mărime şi structură.
   izostâzie (gr. isos „egal" şi stasis „aşezare"; GEOL.), presupusă stare de echilibru care ar exista între sectoarele ridicate şi cele coborîte ale scoarţei terestre. Conform ipotezei i., se admite că scoarţa terestră este constituită din blocuri cu densitate mai mică (2,67) care
 IZOSTERĂ
887
IZVOR
plutesc pe suprafaţa unor mase magmatice plastice cu densitate mai mare (3,27). Blocurile cele mai ridicate sînt acelea care au o grosime mai mare, adică sînt mai adînc înrădăcinate în zona plastică. Ipoteza i., valabilă pentru globul pămîntesc în ansamblu, exagerează uneori rolul gravitaţiei în dezvoltarea diferitelor structuri ale scoarţei, rupînd-o de ceilalţi factori geologici.
   izostérá (FIZ., CHIM.) v. izo* coră de reacţie.
   izotâhă (gr. isos „egal" şi tachos „viteză"; HIDROL.), linie care uneşte punctele dintr-o secţiune transversală a unui curs de apă unde apa are aceeaşi viteză.
   izotermă (gr. isos „egal" şi thermos „cald") 1. (FIZ.) Transformare ^, transformare de stare a unui ‘sistem fizico-chimic care se desfăşoară la temperatură constantă. 2. Subst. (METEOR.) Linie care uneşte pe o hartă punctele de pe suprafaţa Pămîntului cu aceeaşi temperatură a aerului, a apei sau a solului. I. indică repartiţia temperaturilor medii, minime sau maxime pe un anumit teritoriu sau pe întreg globul terestru într-o anumită perioadă de timp (lună, an etc.).
   izotérmic, strat —, strat al atmosferei, apei sau scoarţei terestre în care gradientul temperaturii pe verticală este nul.
   izotónic (CHIM., despre proprietăţile unei soluţii), care are aceeaşi presiune osmotică ca a unei soluţii de referinţă. Sin. izoosmoiic.
   izotonie (FIZIOL.), identitate în ceea ce priveşte presiunea osmotică a două sau mai multor sisteme în soluţii. Soluţiile izo-tonice sînt în echilibru faţă de membranele semipermeabile.
   izotop (gr. isos „egal" şi topos „loc"; FlZ.), atom care are acelaşi număr de ordine ca şi alt atom, dar diferă de acesta prin masa atomică. Toţi izotopii unui element chimic au în învelişul electronic acelaşi număr de electroni, iar nucleele lor au acelaşi număr de protoni. Ceea ce este diferit la i. unui element chimic este numărul de neutroni din nucleu (ex. hidrogenul, deuteriul şi tritiul sînt i., avînd nucleul format dintr-un proton, un proton şi
un neutron, respectiv un proton şi doi neutroni). — /. radioactiv, izotóp al unui element chimic care are proprietăţi radioactive. Se cunosc azi cîteva sute de i. r., dintre care unii se găsesc în natură, dar covîrşitoarea lor majoritate sînt obţinuţi pe cale artificială (ex. în procesele de radioactivitate artificială sau indusă). Studiul radiaţiilor emise de i. r. a dus la lămurirea multor probleme în legătură cu structura nucleului. I. r. sînt azi un auxiliar preţios atît în munca de cercetare cît şi în activitatea practică. Sînt utilizaţi îndeosebi ca íráson* radioactivi în chimie, biologie, medicină, agrozootehnie, în prospecţiuni miniere, în metalurgie etc. sau ca surse de radiaţii, în special în medicină, agrozootehnie, metalurgie, industria chimică etc. In R.P.R. se produc majoritatea i. r. folosiţi curent în diverse domenii de cercetare ştiinţifică, în producţie şi în medicină. Utilizarea î. r. este reglementată de norme precise, pentru a se evita efectele lor dăunătoare. Sin. radioizotop.
   izotrop (gr. isos „egal" şi tropos „direcţie**) 1. (FIZ.; despre substanţe) Care are proprietăţi independente de direcţia în spaţiu, după care se măsoară. Sînt h mai ales corpurile amorfe şi policristaline (cu cristalitele orientate la întîm-plare). Pentru anumite proprietăţi pot prezenta însă izo-tropie chiar şi monocristalele (ex, cristalele cu simetrie cubică sînt i.). 2. (REZ. MAT., despre materiale) Care are, pe toate direcţiile, aceleaşi proprietăţi mecanice (ex. oţelul). Materialul cu proprietăţi diferite este anizotrop (ex. lemnul).
   Izsó [tjo], Miklós (1831 —
1875), sculptor maghiar. Considerat drept întemeietorul sculpturii naţionale maghiare,
I.  este autorul a numeroase sculpturi de gen, înfăţişînd păstori şi ţărani. I. a mai realizat numeroase figurine în teracotă, precum şi sculpturi monumentale (statuia lui Csokonai, a lui Dugonics, macheta unei statui reprezentîndu-1 pe Petőfi).
   „Izyestia", organ de presă al Prezidiului Sovietului Suprem
al U.R.S.S. A început să apară la Petrograd în martie 1917. In noiembrie 1917 a devenit organul oficial al Puterii sovietice. Apare zilnic la Moscova (din martie 1918).
   Izvoare, sat aparţinînd comunei Dumbrava Roşie, raionul Piatra-Neamţ, reg. Bacău, în care s-a descoperit o importantă aşezare din neoliticul mijlociu (cca. 3500—2800 î.e.n.) reprezentînd primele faze ale culturii de tip c u c u t e n i, precum şi faza anterioară numită „precucuteniană".
   izvoarele dreptului 1. Condiţiile materiale de viaţă care determină voinţa clasei dominante, voinţă ce-şi găseşte exprimarea în normele juridice.
2.  Formele speciale de exprimare a voinţei clasei dominante, forme determinate de modul de edictare şi de sancţionare a normelor juridice de către stat. In dreptul socialist, principalul izvor al dreptului îl constituie legile, şi anume constituţia, ca lege fundamentală, şi legile ordinare; toate celelalte acte normative sînt subordonate acestora, ca o expresie a principiului supremaţiei legii şi a democraţiei socialiste. Sînt de asemenea izvoare ale dreptului socialist următoarele acte cu caracter normativ: decretele organelor supreme ale puterii de stat cu activitate permanentă (în R.P.R. Consiliul de Stat), hotărîrile Consiliului de Miniştri, instrucţiunile miniştrilor, hotărîrile organelor locale ale puterii şi ale administraţiei de stat (în R.P.R. sfaturile populare şi comitetele lor executive, în limitele drepturilor ce le sînt acordate prin lege). în dreptul socialist, obiceiul constituie izvor de drept numai în mod excepţional, în măsura în care unele obiceiuri sînt recunoscute ca atare de legea socialistă. Spre deosebire de dreptul burghez, actele administrative de aplicare a dreptului şi practica judiciară nu constituie izvoare ale dreptului socialist.
   izvor 1. (GEOGR., GEOL.) Locul de ivire la suprafaţa terenului a apei dintr-un strat ac-vifer sau a surplusului de apă dintr-un teren mlăştinos sau turbos. Întrucît i. constituie de
IZVOR
 888
multe ori obîrşia unui curs de apă, este considerat izvor şi locul prin care se produce deversarea unui lac. După durata curgerii se deosebesc i. permanente, periodice şi intermitente. După temperatura apei se deosebesc i. reci (cu temperaturi sub 20°C) şi i. termale (cu temperaturi peste 20°C). După compoziţia chimică a apei se deosebesc i. ordinare (care conţin pînă Ia 0,1% săruri minerale), i. minerale (care conţin
0,1—5% săruri) şi i. radioactive (v. şi ape minerale). După particularităţile hidrogeologice se deosebesc i. descendente (rezultate din ieşirea la zi a apelor subterane care circulă în stratul acvifer conform gravitaţiei) şi i. ascendente (rezultate din ieşirea la zi a unor ape subterane care în timpul infiltrării şi în apropie-
                                           Izvor ascendent a — strat impermeabil; b — strat permeabil
rea locului de infiltrare circulă conform gravitaţiei, dar care apoi, în stratul acvifer, spre ieşire, circulă sub influenţa presiunii hidrostatice). In anumite condiţii, cînd regiunea
IZVOR DE LUMINĂ
de alimentare a stratului acvifer este situată mai sus decît i.» presiunea hidrostatică fiind mai ridicată, se formează z. arteziene, din care apa ţîşneşte.
—   /. carstic, locul de ivire la suprafaţa terenului a apei acumulate în fisurile din calcare. Uneori aceste fisuri fiind foarte mari, i. c. are un debit foarte bogat.
   izvor de lumină (FlZ.), corp care emite radiaţie electromagnetică vizibilă. I. de 1. poate emite un spectru continuu de radiaţii (ex. un corp incandescent) sau un spectru de linis (ex. un tub de descărcare cu hidrogen). Dacă se poate separa o radiaţie de lungime de undă determinată, izvorul de lumină este monocromatic (lampa cu vapori de sodiu emite lumina galbenă). Se mai numeşte sursă de lumină.
   î, a unsprezecea literă a alfabetului limbii romíné; sunetul notat prin această literă; cea mai închisă vocală, nerotunjită, din seria medială.
   îmbălsămare (MED.), conservare a unui cadavru prin introducerea intraarterială de substanţe care împiedică procesul de putrefacţie (hiposulfit de sodiu, sulfat sau clorură de zinc, soluţii fenicate, sublimat, formol etc.), Îmbălsămarea a fost practicată din cele mai vechi timpuri, în cadrul cultului morţilor. Denumirea provine de la faptul că, iniţial, conservarea era realizată cu ajutorul unor substanţe balsamice. Dapă cum rezultă din descrierile lui Herodot, egiptenii foloseau aceste substanţe la îmbălsămare (mumifiere).
   îmbătrînire 1 • (BIOL,) Tre-cere treptată şi ireversibilă a organismelor vii în starea de b ă t r î n e ţ e. Mecanismul intim al procesului de î. nu este încă bine cunoscut. I. poate fi întîrziată .şi starea de bătrîneţe ameliorată; în a-cest domeniu au fost obţinute rezultate remarcabile de către şcoala romînească de geriatrie. 2. (TEHN.) Proces de modificare lentă a structurii şi a anumitor proprietăţi ale unui material. I. poate fi naturală, cînd se produce fără intervenţia omului, la temperatura mediului ambiant, şi artificială, cînd se realizează printr-un tratament adecvat (încălzirea la temperaturi mai ridicate, deformarea la rece prin lovire, introducerea într-un cîmp magnetic etc.) şi, de obicei, într-un timp mai scurt.
3.  (METAL.) Tratament aplicat aliajelor uşoare de tipul duralu-miniului, în scopul măririi rezistenţei şi durităţii lor. Constă dintr-o călire urmată de menţinerea timp de mai multe zile la temperatura mediului ambiant. Pentru accelerarea procesului se poate ridica temperatura (150 -200°C), în care caz tratamentul se numeşte î. artificială sau maturare. Se numeşte şi durificare prin precipitare, din cauză că mărirea durităţii aliajului în timpul tratamentului se datoreşte precipitării unor faze. I. poate fi aplicată şi oţelului moale, prin deformarea la rece, şi are drept consecinţă micşorarea plasticităţii. 4. (CHIM.) Îmbătrînire artificială, accelerare a schimbărilor lente ale proprietăţilor unor materiale (ex. metale, cauciuc, lemn, vin ş.a.), efectuată prin: ridicarea temperaturii, vibraţii, cîmpuri magnetice, reacţii chimice, lumină, catalizatori. Mijloacele şi condiţiile de î. sînt specifice fiecărui material tratat.
   îmbibâre (TEHN.), pătrundere a unui lichid într-un corp solid poros ori într-un corp cu structură macromoleculaî ă sau coloidală. î. poate fi capi-larăy cînd se datoreşte forţelor de tensiune superficială, şi moleculară^ cînd moleculele de lichid sînt legate prin valenţe secundare de macromoleculele corpului*
   ímbináre (TEHN.) 1. Asamblare rigidă, demontabilă sau nedemontabilă, a elementelor componente ale unui sistem tehnic, astfel încît să se poată transmite eforturi de la un
element la altul (ex. î* de prefabricate de beton armat, î. nituită a unui pachet de plat-bande etc.). I. demontabile se realizează cu ajutorul şurubu-
                                                 îmbinări
 rilor, penelor, clemelor etc., iar î. nedemontabile se realizează prin sudură, lipire, fre-tare etc. 2. Locul unde se realizează o î.
   îmbogăţire (MINE) v. concentrare.
   îmbrăcăminte 1. (IND. TEXT.) Totalitate a obiectelor care servesc Ia acoperirea corpului omului pentru a-1 apăra de acţiunea agenţilor externi (frig, ploaie etc.). I. reprezintă unul dintre mijloacele materiale principale de existenţă ale omului. Cele mai simple forme de îmbrăcăminte au apărut în paleolitic şi erau alcătuite din piei de animale sălbatice, ierburi uscate, frunze, pene etc. In neolitic încep să apară obiecte de îmbrăcăminte confecţionate din fibre împletite şi din ţesături. Pe măsura dezvoltării păstori-tului şi agriculturii, omul a învăţat să folosească fibrele unor plante (inul, bumbacul etc.) şi lîna animalelor, astfel că, treptat, ţesăturile devin principala materie primă pentru confecţionarea îmbrăcămintei, în procesul de formare a comunităţilor etnice au apărut
ÎMBUNĂTĂŢIRE
890
ÎMPĂRAT
 costumele populare, care s-au păstrat, cu unele modificări, şi în epocile ulterioare şi care reflectă stadiul tehnicii confecţiilor, condiţiile climaterice, ocupaţiile de bază ale popoarelor, factura psihică şi gusturile lor artistice. I. reflectă de asemenea starea civilă şi socială a oamenilor. In decursul istoriei, clasele dominante au fost promotorii modei. Pe măsura creşterii influenţei politice a diferitelor state, moda claselor dominante din acele state s-a extins şi peste hotare. Astfel, de exemplu, în apusul Europei influenţa Franţei a fost preponderentă din sec. al XI-lea pînă în sec. al XIV-lea, fiind apoi urmată de influenţa Flan-drei, a Burgundiéi etc. Timp de un secol, pînă la mijlocul sec. al XVII-lea, a fost preponderentă moda spaniolă, pentru ca apoi să se revină la moda franceză. I. aristocraţilor a devenit în sec. al XVI II-lea deosebit de luxoasă şi de fastuoasă atît pentru femei cît şi pentru bărbaţi, în vreme ce î. oamenilor muncii era caracterizată printr-o croială simplă, cu podoabe modeste şi de culori închise, fiind deseori impusă de ordonanţe speciale, în perioada revoluţiei burgheze din Franţa, î. a suferit schimbări esenţiale, în sensul democratizării, al simplificării şi al raţionalizării ei. Ulterior s-a accentuat tendinţa de simplificare a î., moda din apusul Europei răspîndindu-se şi în alte ţări. Pînă la pătrunderea influenţei apusene, în ţările din răsăritul Europei (Peninsula Balcanică, Rusia, ţările romíné), î. claselor dominante a fost înrîurită de moda bizantină şi turco-bizan-tină. V. şi costum. — I. de protecţie, totalitatea obiectelor vestimentare destinate protejării lucrătorilor (muncitori, tehnicieni, ingineri etc.) care muncesc în condiţii sau în medii dăunătoare sănătăţii lor. în statele socialiste, costul î. de p. este suportat de către stat. 2. înveliş pentru acoperirea unor obiecte în vederea protejării lor (ex. huse pentru instrumente, mobilă, valize etc.). 3* (CONSTR.) Strat de material aplicat pe faţa
 aparentă a unui element de construcţie sau a unei construcţii, în scopul apărării a-cestora de acţiunea agenţilor externi, pentru consolidarea lor, pentru formarea unui strat exterior rezistent sau pentru înfrumuseţare. 4. (DRUM.) îmbrăcăminte rutieră, partea superioară a unui drum amenajat, formată din unul sau două straturi de material şi care suportă direct sarcinile din trafic. Stratul superior, de uzură, al î.r. este solicitat direct de circulaţie şi de agenţii atmosferici, iar cel inferior, necesar în special pentru îmbrăcămin-ţile drumurilor cu trafic mijlociu sau greu, este un strat de rezistenţă sau face legătura cu fundaţia drumului. Stratul superior trebuie să fie executat dintr-un material cît mai rezistent la uzură, antiderapant, impermeabil şi elastic. Stratul inferior trebuie să fie elastic. Se deosebesc: î.r. provizorii (ex. macadamul protejat), î.r. semiperma-nente (ex. macadamul asfaltic) şi î.r. permanente (ex. betonul asfaltic sau betonul de ciment). Tipul principal de î.r. folosit în ţara noastră îl constituie îmbrăcăminţile asfaltice, care au în compunerea lor, ca liant, bitumul asfaltic.
   îmbunătăţire 1. (METAL.) Tratament termic aplicat oţelurilor. Constă din călire urmată de revenire la temperatură înaltă, cu scopul de a asocia în acelaşi material un grad înalt de plasticitate şi o rezistenţă ridicată.^ 2. (AGROTEHN., HIDROTEHN.) îmbunătăţiri funciare, ansamblu de procedee tehnice şi biologice folosite pentru valorificarea în folosul agriculturii a unor terenuri improprii sau slab productive, pentru crearea şi menţinerea unui raport favorabil între apă şi sol pe terenurile cu deficit sau exces de apă şi prevenirea erodării solului. Lucrările de î.f. se referă la organizarea teritoriului, la irigaţii, desecări, îndiguiri, corectări ale cursurilor de rîuri mici, la regularizarea şi utilizarea scurgerilor locale, la conservarea solului şi la plantarea perdelelor de protecţie. Aplicarea metodelor de î.f. constituie un mijloc important pentru asigurarea şi mărirea
producţiei agricole, pentru îmbunătăţirea calităţii acesteia, pentru folosirea de noi suprafeţe în agricultură. Sin. amelioraţii.
   împăciuitorism, atitudine liberalistă de îngăduinţă faţă de abaterile de la linia politică şi de la principiile teoretice ale partidului marxist-leninist al clasei muncitoare; încercare de a toci conflictele de clasă, mergînd pînă la împăcarea cu duşmanul împotriva intereselor clasei muncitoare. Manifestare a ideologiei burgheze şi mic-burgheze, împăciuitorismul duce, în ultimă instanţă, la oportunism. Sin. conciliatorism.
   împămîntenire (în orîndui-rea feudală din ţările romíné), act de stat prin care se acordau unui străin drepturile pămîn-tenilor. La început, potrivit obiceiului pămîntului, străinilor li se acorda prin act domnesc calitatea de pămîn-teni numai dacă erau căsătoriţi cu o pămînteancă aparţinînd clasei feudalilor. Mai tîrziu, potrivit prevederilor Regulamentului organic, î. se acorda prin act domnesc, dat în urma votului adunării obşteşti ordinare, numai străinilor de religie creştină. în această perioadă, î. era de două feluri: marea £., prin care străinul era asimilat întru totul cu cetăţenii Ţării Romîneşti sau Moldovei, bucurîn-du-se de toate drepturile politice, şi mica î., prin care se acordau străinului numai drepturile pe care le aveau negustorii şi meşteşugarii. V. şi naturalizare.
   împănâre (TEHN.), asamblare demontabilă a două piese de metal, de lemn etc. cu ajutorul unei pene. Prin î., mişcarea relativă a celor două piese poate fi interzisă total sau numai după anumite direcţii.
   împărât (lat. imperator), titlu purtat de suveranul unui imperiu. La început, titlul se acorda conducătorilor militari romani victorioşi. Primul care a început să poarte permanent acest titlu a fost Iuliu Cezar. Începînd cu August, monarhul ereditar al statului roman se numea „imperator".
Familie âe tătari, Uiei pe pînză. Muzeui de arta ai R.P.R.
ÎMPĂRŢEALĂ
891
ÎMPROPRIETĂRIRE
   împărţeală (DR.), operaţie, săvîrşită de comun acord sau în cadrul procedurii prevăzute de lege, prin care devălmăşii ori coproprietarii unui bun sau indivizarii unei totalităţi de bunuri pun capăt stării de devălmăşie, coproprietate sau indiviziune, prin determinarea şi atribuirea părţii distincte ce se cuvine fiecăruia dintre ei, în natură ori în bani. Sin. par*
 tah
   împărţire (MAT.), operaţie matematică inversă înmulţirii, prin care se găseşte un număr (sau^ polinom) C, numit c î t, care, înmulţit cu alt număr (sau polinom) 1     0,
 care are rolul de a împărţi, numit împărţitor, să dea numărul (sau polinomul) D, care se împarte, numit de -împărţit (D = / X C).
 —   Împărţire întreagă, operaţie matematică prin care se asociază unei perechi de întregi sau polinoame, (a, b\ b 0, o pereche de întregi sau polinoame (q, r) astfel încît a = bq + r, unde 0 r < | b |, sau, în cazul polinoamelor, grad r < grad b, unde b = 0 este polinomul nul.
   împărţire administrativ-teritorială, organizare a teritoriului statului în unităţi administraţi v-teritoriale, în scopul asigurării îndeplinirii activităţii de stat. I. a.-t. din statele burgheze este subordonată înfăptuirii scopurilor de clasă ale unei minorităţi şi oglindeşte dezvoltarea anarhică şi inegală a diferitelor regiuni şi centre ale ţării. In Romînia burghezo-moşierească, unităţile administrativ-teritoriale erau judeţele, plăşile şi comunele, împărţirea administrativ-teri-torială din statele socialiste se face pe baze ştiinţifice, asigurînd dezvoltarea multilaterală a tuturor regiunilor şi valorificarea judicioasă a bogăţiilor locale, întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănime, a unităţii moral-politice a poporului. Unităţile admi-nistrativ-teritoriale din R.P.R. sînt regiunea, raionul, oraşul şi comuna.
   împărţitor (MAŢ.), al doilea termen al unei împărţiri (diferit de zero), care împarte pe primul, numit deîmpărţit.
   împerechere (ZOOTEHN.), potrivire a perechilor de animale în vederea montei, ţinînd seama de originea lor, de gradul de înrudire, precum şi de particularităţile individuale, în scopul obţinerii celei mai bune combinaţii a însuşirilor productive. I. raţională, pe baza analizei datelor de selecţie, reprezintă un mijloc puternic pentru perfecţionarea animalelor prin dirijarea conştientă a eredităţii.
   împietruire (DRUM.), îmbrăcăminte rutieră alcătuită dintr-o succesiune de sorturi de piatră, aşternute pe şosea în ordinea mărimii lor (sorturile mai mici la suprafaţă) şi împănate prin cilindrare. După felul pietrei folosite, împie-truirea poate fi: simplă, executată din pietriş natural, o-valizat de rîu, sau cu macadam, executată din piatră spartă.
   împingere 1. (REZ. MAT.) Componentă, după direcţia orizontală sau după direcţia liniei reazemelor, a forţei de legătură din reazemul unui arc, al unei bolţi sau al unui cadru. 2, (ST. CONSTR.) împingerea pămîntului, presiunea exercitată de un masiv de pămînt asupra unei construcţii care îl menţine în echilibru sub o înclinare corespunzătoare unui unghi mai mare decît unghiul taluzului natural.
   împletitură (TEHN.), produs în formă de pînză sau de cordon cu secţiunea circulară ori dreptunghiulară (cordon plat), obţinut prin încrucişare din fire (textile, sintetice, metalice etc.), din tulpini de plante (păioa-se, trestie, răchită etc.), nuiele, frunze, fîşii de piele etc. Poate fi executată manual sau mecanizat, cu maşini speciale de împletit, încrucişarea elementelor putînd fi efectuată cu sau fără răsucire ori înno-dare. 1. de nuiele se folosesc la executarea unor garduri, a unor lucrări hidrotehnice de protecţie, a unor ziduri des-
 părţitoare în case ţărăneşti etc. î. de sîrmă sînt utilizate pentru executarea de împrejmuiri, ciururi, armături la elemente de construcţie sau cabluri etc.
 —   /. ţărănească, împletitura executată în gospodăriile ţărăneşti din fire sau fîşii înguste de lînă, rafie, păr, cînepă etc. sau din paie, trestie, papură etc. şi folosită pentru confecţionarea unor obiecte de uz casnic (preşuri, coşuri, rogojini eţc.), de îmbrăcăminte (pălării) etc.
   împresur áré (MILIT.) v. încercuire.
   împroprietărire, act al statului prin care se atribuie unei persoane un lot agricol, un lot de casă sau o locuinţă, cu sau fără plată. De obicei, î. se fac în cadrul reformelor agrare. în timpul regimului burghezo-moşieresc dm Romînia, clasele exploatatoare au fost nevoite ca, sub presiunea maselor muncitoare, să efectueze î. cu prilejul unor reforme agrare. Aceste î. au avut însă un caracter limitat. Statul n-a luat măsuri speciale pentru ocrotirea noilor împroprietăriţi. Datoriile contractate de către aceştia pentru achitarea loturilor şi procurarea de inventar au silit pe mulţi dintre ei să vîndă sau să ipotecheze pămînturile primite. î. din cadrul reformei agrare din 1945 a fost făcută pe principii radical deo-
ÎX>
      împletituri
 sebite. în urma ei au fost împroprietăriţi 918 9Î3 ţărani fără pămînt şi cu pămînt puţin, acordîndu-Ii-se gratuit
57 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
ÎMPRUMUT
892
ÎNĂLŢIME
 1111 000 ha de pămînt şi inventarul agricol necesar. V. şi reformă agrară.
     împrumut (FIN.), operaţie prin care o persoană fizică sau juridică (creditorul) trece altei persoane (debitorul), pe timp limitat (cu termen), dreptul de a folosi o sumă de bani sau anumite bunuri în schimbul unei dobînzi sau fără dobîndă. în R.P.R. se stabilesc relaţii de împrumut între bănci şi organizaţiile economice socialiste, între bănci şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni. A-tragerea economiilor populaţiei de către casele de economii reprezintă de asemenea operaţii de î., la care cetăţenii apar în calitate de creditori. — /. de stat, operaţie prin care statul îşi procură mijloacele necesare echilibrării bugetului, efectuării unor cheltuieli legate de acţiuni speciale, înarmare etc. (în capitalism) sau dezvoltării economiei naţionale, apărării patriei (în socialism). Statul poate contracta împrumuturi interne sau externe. împrumutul intern este acordat statului capitalist de bănci, întreprinderi sau cetăţeni. El se numeşte î« forţat cînd statul constrînge pe creditori, sub diverse forme, să consimtă la acordarea împrumutului, împrumutul extern, în capitalism, este contractat de guvernul unui stat de la un stat străin sau de la capitalişti străini. Asemenea î. se acordă, de regulă, pe baza de garanţii reale, formate din bunuri naţionale şi uneori condiţionate de anumite clauze economice şi politice. în Romînia, regimul burghezo-moşieresc a contractat nenumărate î. e. înrobitoare, garantate cu concesiuni asupra petrolului, sării, telefoanelor, chibriturilor, pădurilor etc. Totalitatea sumelor rămase de plată din L primite de stat formează datoria statului. Statele capitaliste emit bonuri de tezaur pentru î. pe termen scurt, obligaţiuni sau titluri de rentă pentru î. pe termen mijlociu sau lung', iar pentru î. fără termen, titluri de rentă perpetuă. /. e. dintre ţările socialiste au la bază principiul întrajutorării fră-
 ţeşti şi al avantajului reciproc, în condiţiile respectării suveranităţii naţionale a statului împrumutat. Statele socialiste acordă de asemenea î. ţărilor slab dezvoltate pe principiul asigurării avantajului reciproc şi fără să pună condiţii economice sau politice care ar ştirbi independenţa lor. — /. pe termen lung v, credit pe termen lung. — /. pe termen scurt v. credit pe termen scurt.
    împuşcare (MINE), operaţie de rupere în bucăţi a unei roci prin acţiunea gazelor rezultate din explozia unei încărcături.
 I.  cuprinde următoarele operaţii: săparea spaţiului în care se introduce încărcătura, executarea încărcăturii şi bura j ului, amorsarea exploziei, îndepărtarea gazelor. După scopul î., se deosebesc: î. de distrugere, prin care roca este mărunţită, materialul obţinut rămînînd în apropierea locului iniţial; t. de aruncare, prin care se realizează atît ruperea rocii cît şi aruncarea, în general dirijată, a materialului din excavaţie, în scopul formării unor rambleuri sau a unor baraje pe cursuri de apă. în minele cu emanaţii de grizu sau cu praf de cărbune exploziv, î, se face de obicei cu explozivi antigrizutoşi sau cu cartuşe metalice de abataj. Operaţiile de î. se execută numai de artificieri, cu respectarea strictă a normelor de tehnică a securităţii muncii. Sin. puşcare.
    înaintare de galerie (mine), ansamblul lucrărilor executate pentru a mări lungimea unei galerii. V. şi săpare.
    „înainte", organ de presă al Comitetului regional Oltenia al P.M.R. şi al Sfatului popular regional. Apare zilnic la Craiova, începînd din aprilie
 1945.
    „înainte", organ legal a! Blocului muncitoresc-ţărănesc. A apărut la Bucureşti între 5 iunie Î926 şi 25 octombrie 1930. Ziarul a militat pentru realizarea Frontului unic muncitoresc., pentru crearea şi întărirea alianţei muncitoreşti-ţărăneşti, pentru apărarea libertăţilor democratice, legalizarea P.C.R., încetarea terorii şi a samavolniciilor, pentru promovarea unei poli-
 tici externe de pace şi bune relaţii cu U.R.S.S. Cu scopul de a contribui la creşterea nivelului ideologic şi politic al oamenilor muncii, ziarul a publicat şi numeroase articole teoretice.
    înapoiere mintală (MED.), deficit de dezvoltare intelectuală, congenital sau secundar, survenit în urma unei boli cerebrale apărute în copilărie. Se cunosc trei grade de înapoiere mintală: idioţia (caracterizată prin absenţa totală a dezvoltării psihice), imbecilitatea (în care dezvoltarea psihică nu depăşeşte pe cea corespunzătoare vîrstei de 6 ani) şi' debilitatea mintală (în care dezvoltarea psihică nu atinge nivelul majorităţii adulţilor normali).
    înălbire (HORT.), creştere forţată a unor legume la întuneric pentru a obţine frunze şi peţioluri de culoare albă-gălbuie, lipsite de amăreală, fragede şi plăcute la gust. Se aplică la cicoare, marulă (salată), cardon şi ţelină pentru peţiol. înălbirea se execută în răsadniţe sau în sere.
    înălţător (MILIT.), dispozitiv mecanic sau optic, utilizat la armamentul de infanterie şi artilerie pentru efectuarea o-chirii în înălţime.
    înălţime 1. (MAT.) a) Perpendiculară dusă dintr-un vîrf al unui poligon sau poliedru pe o latură sau pe o faţă a acestuia, b) Lungimea^ înălţimii (a). 2. (ASTR.) înălţime deasupra orizontului, coordonată orizontală egală cu distanţa unghiulară de la un astru pînă ia proiecţia sa pe planul orizontului, adică unghiul făcut de raza vizuală către acel astru, cu planul orizontului; e complementul distanţei ze-nitale, 3. (HIDROTEHN.) înălţime piezomeirică, înălţimea pe care trebuie s-o aibă o coloană de lichid în repaus, astfel încît să exercite^ la baza sa o presiune dată. î.p. este egală cu i aportul dintre valoarea dată a presiunii şi greutatea specifică a lichidului. — /. manometrică, înălţimea piezo-metrică corespunzătoare presiunii mediului dintr-un spaţiu închis. în cazul în care lichidul este apa, i. m. se numeşte înălţime de coloană
 ÎNCADRARE
 893
ÎNCĂRCĂTOR
 de apă. Presiunii de o atmosferă fizică îi corespunde o înălţime de coloană de apă de 10,33 m. în cazul în care lichidul este mercurul, i.m. te numeşte înălţime de coloană de mercur. Presiunii de o atmosferă fizică îi corespunde o înălţime de coloană de mercur de 0,76 m. 4. (FIZ.) Înălţime a unui sunet, calitate a unui sunet, determinată de frecvenţa acestuia; cu cît frecvenţa sunetului este mai mare,; cu atît se spune că sunetul respectiv este mai înalt. Pentru urechea u-mană, cele mai înalte sunete perceptibile sînt acelea care au frecvenţa de aproximativ
 20 000 Hz.
   încadrare (DR.) Í. ( în dreptul muncii) a) Determinare a muncii sau a funcţiei în care este angajată sau trecută o persoană,
 b) Stabilirea categoriei de salarizare ce se va aplica unui angajat sau a categoriei de calificare din care va face parte, în R.P.R., pentru muncitori, î. se face de către Comisia tehnică de încadrare a muncitorilor în categoriile de calificare din întreprinderea respectivă. 2. (în dreptul procesual penal) Indicare a textului de lege care prevede o anumită infracţiune, încartiruire v. cartiruire. încastelură (ZOOTEHN.), deformare a copitei la animale (în special la cal), constînd din apropierea exagerată a călcîielor sau chiar încălecarea lor unul peste altul, care provoacă dureri în timpul mersului.
   încastrare (REZ. MAT., CONSTR.), mod de rezemare a extremităţii unui element de construcţie (grindă, arc, cadru, placă), care împiedică complet deplasarea şi rotirea acestei extremităţi după orice direcţie (ex. prinderea capătului unei grinzi într-un zid). Pentru studiul echilibrului sistemului de corpuri, î. se înlocuieşte printr-o forţă de legătură şi un cuplu. V. şi legătură.
   încălzire (SPORT), efectuare de către sportiv, înainte de concurs sau de antrenament, a unor complexe de exerciţii fizice, special selecţionate, în vederea adaptării aparatului locomotor şi a funcţiunilor organismului, în primul rînd a sistemului nervos, la cerinţele
  57*
 efortului şi ale execuţiilor teh~ nice solicitate în diferitele ramuri de sport.
   încălzitor (ŢEHN.), aparat sau instalaţie folosite pentru încălzirea unui corp. încălzirea se poate face prin mai multe mijloace: prin expunerea corpului la acţiunea directă a focului, prin căldura cedată de un fluid cald (abur, gaze de ardere, aer, apă) într-un schimbător de căldură, pe cale electrică etc.
   încărcâre 1. (TEHN.) a) Introducere a unui material într-un spaţiu închis, în incinta de lucru a unei maşini, a unei instalaţii, a unui mijloc de transport etc. L se poate face manual sau mecanizat, b) Aplicare a unui strat de material (metal sau aliaj) pe suprafeţele unor piese pentru a le mări rezistenţa la uzură, pentru a le aduce la dimensiunile iniţiale (în cazul pieselor uzate) sau pentru a le proteja împotriva coroziunii etc. î. se poate executa prin sudare cu gaz sau electrică (7. cu sudură), ori prin depunere de particule de metal cu ajutorul scînteilor electrice (electroîncărcare). în acest caz piesa de încărcat constituie catodul, iar materialul de încărcare anodul. Ano-dul se prinde într-un vibrator care are rolul de a apropia şi a depărta cu o frecvenţă foarte înaltă anodul de catod. în felul acesta, între anod şi catod apar scîntei electrice şi se desprind particule fine de material din anod, care sînt transportate spre catod, unde se depun pe suprafaţa acestuia. I. se foloseşte la bandajele uzate ale roţilor de la vehiculele de cale ferată, la turbine hidraulice, la sapele de foraj, la brăzdarele plugurilor etc.
 2.  (FIZ., TEHN.) Operaţie de creştere a valorii unei mărimi (forţă exterioară, sarcină e-lectrică, densitate de curent electric etc.) care solicită un sistem fizic sau tehnic. — (ELT.) /. electrică, trecerea unui corp din starea neutră din punct de vedere electric în starea în care anumite porţiuni ale lui au sarcină electrică (v. şi electriza-r e). — (TELEC.) /. a liniilor, operaţie de mărire a valorii
 inductivităţii medii a unei linii de telecomunicaţii (în special la liniile în cablu), în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de propagare a semnalelor sau pentru a asigura adaptarea dintre o linie scurtă în cablu şi o linie aeriană. Se obţine astfel o reducere a atenuării, dar se introduc distorsiuni suplimentare şi se micşorează viteza de propagare. Poate fi realizată prin Iţraru* pizare, prin folosirea conductoarelor bimetalice, prin folosirea conductoarelor cu acoperire jnagnetodielectrică sau prin pupinizare. 3, (REZ. MAT.) Ansamblul sarcinilor exterioare (forţe şi cupluri de forţe) care solicită un sistem tehnic fie prin contact direct, fie prin intermediul unor elemente interpuse (t. indirectă)• Din punctul de vedere al caracterului sarcinilor, se deosebesc: î. reale, constituite din sarcini care acţionează efectiv asupra sistemului tehnic; î. echivalente, constituite din sarcini fictive uniform repartizate cu care se înlocuiesc sarcinile concentrate reale, în scopul simplificării calculelor; î. virtuale, constituite din sarcini virtuale.
 4. (TEHN.) Operaţie de mărire a puterii debitate de un sistem tehnic (ex. creşterea voită a puterii mecanice la arborele unui motor, a puterii active debitate de un generator sincron etc.).
   încărcător, maşină sau aparat pentru preluarea unui material depozitat în grămadă şi
încărcător montat pe tractor
 încărcarea sa într-un vehicul sau pe o maşină de transportat. —- L cu graifer, încărcător echipat cu un dispozitiv de prindere a materialului format dintr-o benă cu două sau mai multe fălci articulate şi acţionate cu ajutorul unui cablu.
ÎNCĂRCĂTURĂ
 894
 ÎNCINGERE
 7. cu g. se folosesc în industria extractivă, în agricultură (pentru încărcat produse păioase, îngrăşăminte etc.), în instalaţiile portuare etc.
    încărcătură 1. (TEHN.) Totalitatea materiilor prime şi auxiliare, iar uneori şi a combustibilului, introduse într-un spaţiu limitat (vas, recipient, cuptor etc.), în vederea desfăşurării unui proces de fabricaţie. 2. (MINE) Cantitatea de substanţă explozivă introdusă într-o gaură de mină, cameră de minare sau sondă, în scopul executării unei operaţii de î m -p u ş c a r e. Spaţiul destinat pentru aşezarea î. se numeşte cameră de încărcare. După caracterul acţiunii explozivului asupra rocii, se deosebesc: î. de űruncare, care provoacă formarea în rocă a unei pîlnii de explozie; î. de compresiune, care provoacă numai scuturarea rocii, fără fisurare; î. de lărgire, folosită pentru crearea unui cuptor la fundul unei găuri de mină; l dispersată etajată, formată din î. apropiate care, explodînd simultan, produc în teren o excavaţie cu profilul dorit. 3. (M1L1T.) Substanţă explozivă care prin ardere asigură fie presiunea necesară azvîrlirii din gurile de foc la ţintă a gloanţelor şi a proiectilelor (l• de azvîrlire), fie iniţierea exploziei (î. de iwJtere), fie spargerea proiectilului (î. explozivă). —        /•
 nucleară, încărcătură a armelor nucleare (bombe, proiectile, rachete, mine, torpile), compusă din cantitatea de substanţă (fisionabilă, fuzionabilă sau a-mestec al acestora) destinată exploziei.
    încercare 1. (TEHN., REZ. MAT.) Determinare experimentală a proprietăţilor materialelor sau a sistemelor tehnice, prin supunerea acestora la una sau mai multe solicitări de anumită natură (tensiune mecanică, variaţii de temperatură, cîmp electric etc.). —- 1. de recepţie, încercare a unui utilaj (instalaţie, maşină, aparat etc.) efectuată de către producător şi beneficiar, înainte de livrare, pentru a se stabili dacă utilajul respectiv satisface condiţiile prescrise. 2. (SPORT) Punere la
 pămînt a balonului (de rugbi) de către un jucător al echipei în atac în terenul de ţintă al adversarului. 0 încercare reuşită valorează trei puncte.
   încercuire (MIUT.), înconjurare a unei grupări de forţe inamice în scopul nimicirii sau capturării ei. Se obţine prin acţiuni duse în flancul şi în spatele grupării inamicului pe direcţii convergente, î. poate avea loc în toate formele de luptă. Trupele încercuite sînt blocate şi din aer, iar atunci cînd este cazul şi de pe mare. Exemple strălucite de încercuire a inamicului sînt operaţiile Armatei Sovietice în bătălia de pe Volga (1942), de la Iaşi-Chişinău (1944), Minsk
 (1944), Berlin (1945). Sin. împresur are.
   încetare a procesului penal (DR.), oprire a procesului penal în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, datorită unei cauze care, conform legii, împiedică continuarea lui (ex. inexistenţa faptei, fapta nu constituie infracţiune, amnistia, moartea învinuitului).
   încetinire l.(FIZ.) a) Micşorare a vitezei cu care se desfăşoară un fenomen, b) V. Jece/e-raţie. c) V. absorbţie. 2. (TEHN.) Micşorare în timp a vitezei unui mobil în raport cu un sistem de referinţă inerţial (î, absolută) sau neinerţial (î. relativă).
   încetinitor (CINEMA,), procedeu cinematografic de obţinere a încetinirii mişcării prin mărirea vitezei peliculei în momentul înregistrării şi apoi prin proiectarea acesteia cu viteza normală (de 24 de imagini pe secundă). Se foloseşte de obicei la imprimarea clară a unor mişcări cu desfăşurare rapidă (ex. fazele unei competiţii sportive, galopul unui cal etc.). V. şi accelerator.
   încheiere judecătorească (DR.), act al instanţei judecătoreşti în care sînt consemnate dispoziţiile luate de aceasta în cursul procesului, în scopul de a pregăti rezolvarea pricinii.
   închidere (LINGV.), strîm-tare a canalului fonator în timpul articulării unui sunet; la articularea consoanelor, prin î. se înţelege, de obicei, o c 1 u -z iu nea; la vocale, apropie-
 rea mai mare de palat â limbii; astfel e şi o, de exemplu, sînt maii, închise decît a, iar i şi
 u,  mai închise decît e şi o.
   închiderea apelor (expl. PETR.), ansamblul lucrărilor e-fectuate în vederea izolării unui strat productiv de ţiţei sau de gaze faţă de stratele subterane de apă sub presiune, în cursul forajului sau în exploatare. în procedeele moderne de foraj, î. a. se realizează prin cimentare. Dacă apa apare în sondă în timpul exploatării, locul de pătrundere a apei se cimentează cu răşini termoplastice sau cu cimenturi speciale. La. şi verificarea operaţiei se execută totdeauna în prezenţa organelor de control, de specialitate, ínchiriére v. locaţiune.
   închisoâre (DR.), loc de deţinere preventivă a persoanelor împotriva cărora s-a luat o astfel de măsură sau de executare a pedepselor penale privative de libertate.
   închistare (BIOL.), trecere a unor organisme inferioare (bacterii, alge, protozoare etc.) în forme de rezistenţă (spori, chisturi etc.) capabile să ducă o viaţă latentă. î. este o adaptare la condiţii de viaţă neprielnice (ger, uscăciune) şi se produce de obicei prin deshidratarea conţinutului celular şi îngroşarea membranei.
 ^ închizător (MILIT.), dispozitiv care închide şi deschide partea dinapoi a ţevii, la armamentul de infanterie şi artilerie.
   încingere 1. (iND. ALIMENT.) Ridicare accidentală a temperaturii în masa unor produse (cereale, făină, resturi oleaginoase etc.) depozitate în vrac, ca urmare a unor procese biologice, de oxidare sau de umezire. I. provoacă degradarea sau chiar aprinderea produselor. 2. (SILV.) /ncin-gerea lemnului, modificarea compoziţiei chimice a lemnului datorită acţiunii unei ciuperci (Stereum purpureum), care provoacă schimbarea culorii şi înrăutăţirea calităţilor fizice ale acestuia.
   „In cinstea încheierii colectivizării agriculturii", medalie instituită în mai 1962, cu prilejul încheierii colectivi-
ÎNCLE1ERE
895
ÎNCRUCIŞARE
                                       Medalia „în cinstea încheierii colectivizării agriculturii*4
zării agriculturii. Se acordă tuturor acelora care au participat activ la munca de colectivizare a agriculturii şi de întărire organizatorică şi economică a gospodăriilor agricole colective.
   íncleiére 1. (IND. LEMN.) Operaţie de îmbinare prin lipire cu clei a două piese de lemn sau, în general, a două materiale care absorb apa.
2. (IND. HÎRTlEl) Operaţie de încorporare în pasta de hîrtie, în timpul măcinării ei, a unor substanţe cleioase (clei de co-lofoniu, de amidon, clei sintetic etc.) sau operaţie de acoperire prin scufundare într-un agent de î. (pe bază de clei animal, amidon, cazeină etc.) a unor hîrtii speciale (pentru bancnote, documente, desen etc-)- Se efectuează în scopul micşorării capacităţii de absorbţie a lichidelor, al măririi rigidităţii şi rezistenţei mecanice şi al reducerii tendinţei de prăfuire a hîrtiei, cartonului sau mucavalei. 3. (iND. TEXT.) Operaţie pregătitoare de acoperire cu o peliculă cleioasă (pe bază de făină, amidon, glicerină etc.), numită apret, a firelor de urzeală, pentru a le uniformiza, a le mări rezistenţa la frecare şi pentru a nu se scămoşa în timpul ţeserii. Sin. ancolare.
   înciinâţie 1. (MAT.) Unghiul diedru pe care-1 face un plan oarecare cu un plan de referinţă sau unghiul pe care-1 face o dreaptă cu un plan de referinţă; cînd planul de refe-
rinţă este orizontal, ea se numeşte î. faţă de orizontală, iar cînd este vertical, t făţâ de verticală. 2. (FIZ.) înclinaţie magnetică, unghi format, într-un anumit loc de pe suprafaţa Pămîntului, de direcţia cîmpului magnetic terestru cu planul orizontal. /. m. variază între 90° la polul magnetic nord şi —90° la polul magnetic sud, fiind 0° la ecuatorul magnetic. Se măsoară cu busola de înclinaţie.
   ínclinométru 1. (EXPL, PETR.) Aparat pentru măsurarea şi înregistrarea direcţiei unei găuri de sondă, alcătuit în general dintr-un organ care indică verticala (fir cu plumb, pendul, nivelă), un organ care indică direcţia reală a axei găurii de sondă şi un sistem înregistrator. Se deosebesc î. care măsoară înclinarea neorientată a găurii de sondă (măsoară numai unghiul de înclinare al acesteia) şi î. care măsoară înclinarea orientată a găurii de sondă (măsoară atît unghiul de înclinare cît şi azimutul). 2, (AV. NAV.) V. indicator de pantă.
   încopciere (TEHN.), îmbinare a două piese, realizată prin introducerea, în goluri practicate într-una din piese, a unor limbi ale celeilalte piese, care apoi sînt îndoite sau răsucite.
   încorporare (MILIT.), operaţie de primire în unităţile militare a tinerilor recrutaţi pe baza legii serviciului militar. De regulă, î. se face anual şi cuprinde un singur contingent.
   íncovoiére (REZ. MAT.), starea de solicitare a unui corp care suferă, în fiecare secţiune, acţiunea unui moment încovoietor. Se deosebesc: î. parăt
  Bare solicitate la încovoiere
solicitarea la care momentul încovoietor este constant în orice secţiune a corpului (barei); î. simplă i solicitarea prin moment încovoietor şi forţă tăietoare; î. oblică, solicitarea prin moment încovoietor şi forţă normală; î. plană, solicitarea de încovoiere care deformează axa dreaptă a unei bare într-o curbă plană; î. strîmbă t solicitarea de încovoiere care deformează axa dreaptă a unei bare într-o curbă strîmbă.
   încrengătură (BIOL.), categorie sistematică, superioară clasei, delimitînd o grupare de organisme (plante, animale) care din punctul de vedere al dezvoltării lor istorice, ca şi al organizării lor morfologice şi anatomice, sînt înrudite între ele (ex. algele, diatomeele, ciupercile, gimnospermele din regnul vegetal; protozoarele, celenteratele, moluştele, viermii şi vertebratele din regnul animal).
   încreţ (în portul popular romînesc), porţiune din ornamentaţia mînecii la cămăşile femeieşti, cuprinsă între altiţă şi rîuri. Este realizat de obicei în altă culoare decît altiţa sau în ajur.
   încreţirea frunzelor (FU TOPAT.), boală provocată de diferite virusuri la unele plante (ex. î. f. de cartof).
   încrucişare1 1. (DRUM., C.F.) Locul de întretăiere a două căi de comunicaţii terestre. î. poate fi la acelaşi nivel sau la nivele diferite. I. la acelaşi nivel necesită asigurarea unei bune vizibilităţi laterale în vederea evitării accidentelor. Cea Ia nivele diferite se caracterizează prin construcţia unui pod care susţine calea ce trece pe deasupra. î. unui drum cu o cale ferată la nivele diferite poartă numele de pasaj superior sau inferior, după cum drumul trece deasupra sau dedesubt. Sin. intersecţie,
2.  (C.F.) Întîlnire în staţie sau în lmie curentă (linie dublă) a două trenuri care circulă în sensuri contrare.
   încrucişare2 1. (ZOOTEHN.) Denumire dată în zootehnie hibridării sexuate, Se realizează prin împerecherea dintre animalele aparţinînd u-nor rase diferite, în scopul
 ÎNDIGUIRE
 896
ÎNFLORIRE
obţinerii de produşi cu însuşiri superioare. î. a devenit una dintre principalele metode de creştere (alături de creşterea în rasă curată), constituind o cale deosebit de importantă pentru ameliorarea unor rase mai puţin productive cu altele perfecţionate, în vederea obţinerii unor însuşiri dorite, precum şi pentru obţinerea unor rase noi sau a unor produşi cu vitalitate şi productivitate mărite. In ce priveşte bazele biologice ale Darwin arată că necesitatea împerecherii unor forme diferite ca origine, arie geografică şi însuşiri morfofiziologijce, în vederea menţinerii vitalităţii organismului este o lege generală, comună regnului vegetal şi animal. Practica dovedeşte că î. este un mijloc pentru îmbogăţirea şi lărgirea bazei ereditare a organismului, pentru sporirea vitalităţii lui, şi în mod special pentru învingerea conservatismului ereditar, pentru obţinerea organismelor cu o ereditate zdruncinată, mai acomodabilă şi mai plastică. Produşii î. (metişii) asimilează mai uşor condiţiile noi, neobişnuite pentru ei, şi prin urmare îşi pot mai uşor modifica natura ereditară, corespunzător cu aceste condiţii noi. In raport cu scopul urmărit şi cu felul cum se împerechează mai departe produşii rezultaţi din prima generaţie, se disting mai rnulte metode de î., dintre care cele mai practicate sînt: î. de absorbfie (sau de transformare), î. industrială,, î. pentru crearea de rase noi şi i. de infuzie. Termenul de î. este folosit uneori şi pentru hibridarea sexuată a plantelor. 2. (LINGV.) Proces îndelungat de contact activ între două limbi, care se termină de obicei prin aceea că una dintre ele iese învingătoare, pe cînd cealaltă dispare treptat, lăsînd numai anumite elemente în limba care a învins. De ex., în urma cuceririi Daciei de către romani a avut loc o î. a limbii latine cu limba (traco-)dacă, din care a ieşit învingătoare limba latină.
   îndiguire (H1DROTEHN.)
1.  Măsură pentru apărarea de inundare a aşezărilor omeneşti
şi a terenurilor agricole din luncile cursurilor de apă, prin construirea unor diguri în general de pămînt. 2, Sistem de diguri şi lucrări anexe ale unei incinte îndiguite.
   îndocâre (NAV.), operaţie de ridicare a unei nave pe un doc plutitor sau de introducere a. ei într-un bazin de carenaj (doc uscat), în vederea executării unor lucrări de reparaţie sau de întreţinere a carenei;
   îndopare (ZOOTEHN.), metodă de îngrăşare care constă în hrănirea forţată a păsărilor (în special gîşte, raţe şi curci). L se poate face manual sau cu maşini speciale. Prin î., păsările consumă o cantitate de hrană mai mare cu 30—50% decît ar consuma hrănite liber, asigurîndu-se astfel o îngrăşare rapidă.
   „îndrumătorul cultural",
revistă lunară a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Apare la Bucureşti din ianuarie 1948.
   îndulcirea cartofilor (Fi-TOPAT.), boală fiziologică, care apare atunci cînd tuberculii de cartof sînt păstraţi un timp mai îndelungat la temperaturi scăzute (în jurul a 0°C); î.c. se datoreşte transformării amidonului în glu-coză, care se acumulează în tuberculi. Tuberculii îndulciţi îşi recapătă gustul normal dacă se păstrează 6—7 zile într-o cameră caldă (20—30°C).
   înfăşâre (NAV.), operaţie prin care se aplică, prin înfăşurare în elice, o pînză cătrănită peste o parîmă de cînepă, cu scopul de a o proteja.
   înfăşurare (ELT.), operaţie de învelire a unui conductor electric cu fire sau benzi din materiale electroizolante (fire textile, benzi textile, benzi de hîrtie electroizolantă etc.) sau de protecţie, dispuse elicoidal.
—   /. electrică, fiecare dintre ansamblurile unitare, de bobine sau bare care îmbrăţişează circuitele magnetice ale maşinilor, transformatoarelor şi aparatelor electrice şi care fac parte din circuitele electrice principale ale acestora. I. e. îndeplinesc următoarele funcţiuni principale: produc cîmp magnetic cînd sînt parcurse de
curenţi electrici, constituie sistemele în care se induc tensiuni electromotoare cînd sînt îmbrăţişate de fluxuri magnetice variabile în timp, exercită acţiuni ponderomotoare (forţe şb
înfăşurare de transformator electric
momente) asupra unor piese feromagnetice sau asupra unor conductoare parcurse de curenţi electrici.
   înfăţişâre (DR.), prezentare a celui citat în faţa organului de jurisdicţie sau de urmărire penală. — La înscrisului, prezentare în faţa organului competent a înscrisului folosit ca mijloc de probă.
   înfiere (DR.), act juridic prin care una dintre părţi (înfiatul), de obicei un minor, dobîndeşte situaţia legală de copil al celeilalte (înfietorul). î. poate fi cu efecte restrînse, cînd înfiatul nu devine rudă cu rudele înfietorului şi îşi păstrează legăturile de rudenie cu familia firească, sau cu efecte depline, cînd înfiatul devine rudă cu rudele înfietorului, înce-tînd însă legăturile sale de rudenie cu rudele fireşti. în dreptul socialist, î. se face numai în interesul celui înfiat, fiind menită, în primul rînd, să asigure creşterea şi educarea lui pe baza principiilor socialismului, spre a-! face folositor colectivităţii. în R.P.R., î. se încuviinţează de autoritatea tutelară.
înflorire l.(BOT.) a) Fenomenul creşterii şi dezvoltării bobocilor care se transformă în flori, b) Durata de timp în care o plantă se menţine înflorită. 2. (F1TOPAT.) înflorirea albă> boală a porumbului pro-
ÎNFRĂŢIRE
 897
ÎNGRĂŞĂMÎNT
vocată de ciuperca Fusarium moniliforme. Se manifestă prin crăparea boabelor, care capătă aspectul floricelelor. Se combate prin măsuri agrotehnice (asolament raţional, igiena culturilor, însămînţare cu material sănătos etc.). 3. (BIOL.) înflorirea apei, fenomen care constă în înmulţirea în masă, în anumite perioade ale anului, a unor microorganisme, în special a unor alge verzi şi albastre care trăiesc în lacuri. Apa apare colorată în nuanţe diferite, mai adesea verzui sau roşietice. In cazul î.a. se observă că în cursul zilei cantitatea de oxigen solvit în apă creşte, ca urmare a fotosintezei efectuate de alge, pe cînd noaptea oxigenul ajunge la valori minime sau dispare complet, an urma consumării lui în procesul de respiraţie a algelor. Din această cauză, î.a. este un fenomen dăunător, puţind pricinui moartea în masă a peştilor din bazinul respectiv. /. a. se combate prin prăfuiri cu substanţe erbicide.
   înfrăţire 1. (fitotehn.) For-jnare de lăstari laterali (fraţi) la baza tulpinii principale a gramineelor păioase (grîu, orz, ovăz, orez), în faza de creştere care urmează imediat după răsărire. Aceşti lăstari iau naştere din nodul de î. care şe află la baza tulpinii primare, la 1— 2 cm sub pămînt. Puterea de î. depinde de specie (ex. orezul şi orzul înfrăţesc mai mult, secara şi grîul mai puţin), de însuşirile solului, de hrană şi de umiditate. Numărul total de fraţi care se pot forma la o plantă se numeşte ?. generală sau energia de î. Numărul de fraţi care ajung să formeze spic şi :boabe constituie î. productivă.
2.  (VITICULT.) înfrăţirea vinului v. cupajarea vinului.
   înfrunzire (BOT.), însuşire a plantelor cu frunze căzătoare de a-şi deschide mugurii foliari şi de a se acoperi cu frunze >în fiecare primăvară.
   înfundâre (AV.), mişcare pe verticală a unui avion, a cărui .portanţă scade sub valoarea greutăţii proprii. înfundarea are loc cînd viteza avionului scade mult (ex. în cazul opririi iunuia sau mai multor motoare,
   cînd densitatea aerului scade brusc, cînd incidenţa aripii creşte prea mult etc.). — Viteză de i., componenta verticală a vitezei unui planor care coboară.
   íngenunchére 1. (EXPL. PETR.) Schimbare de direcţie, relativ bruscă, a axei unei găuri de sondă, provocată de modificarea condiţiilor de săpare. 2. (F1TOPAT.) îngenuncherea tulpinilor, boală a cerealelor (în special a grîul ui) provocată de mai multe specii de ciuperci (Ophioholus graminis, Ophiobolus herpotrichus, Lep-tosphaeria herpotrichoidesy Ca-lonectria graminicola etc.). Se manifestă prin îndoirea tulpinilor în porţiunea ’bazală, care uneori se acoperă cu un fel de pîsîă neagră. /. t. se combate prin buna lucrare a solului, prin asolament raţional, tratarea seminţelor etc.
   înger (în mitologia biblică), fiinţă supranaturală, fantastică, socotită mijlocitoare între credincioşi şi dumnezeu, Concepţia biblică despre î. a fost influenţată de miturile orientale privitoare la zeii înaripaţi. Ea distinge mai multe categorii de î.: arhanghelii, serafimii, heruvimii etc., socotiţi ca întruchipări ale „binelui", precum şi diavolii, cpuşi acestora, ca întruchipări ale „răului".
   îngheţ (METEOR.), fenomenul de trecere a apei din stare lichidă sau de vapori în stare solidă (gheaţă) cînd temperatura mediului respectiv (aer sau apă) persistă un anumit timp sub 0°C. — /. peren, persistenţa îngheţului în partea superficială a scoarţei terestre sau chiar numai în sol timp de
   mai mulţi ani. /. />. este frecvent în zona subpolară şi polară a celor două emisfere, în anotimpul cald, cînd orizonturile superficiale se dez-gheaţă, îngheţul rămîne totuşi sub învelişul de sol, în scoarţă, şi, în unele cazuri, se menţine pînă la adîncimi de sute ds metri. în U.R.S.S., fenomenul este cunoscut sub numele da merzlota. Studierea î.p. formează obiectul geocriologiei. Pe teritoriul ţării noastre acest fenomen a fost frecvent în timpul glaciaţiei cuaternare.
   îngrăşare (ZOOTEHN.), proces fiziologic prin care animalele supuse unui regim de hrană abundentă acumulează, într-un timp relativ scurt, o anumită cantitate de carne şi grăsime de calitate superioară, în practica creşterii animalelor din ţara noastră, pentru sporirea rapidă a cantităţii de carne, î, se efectuează, de obicei, în mari combinate şi îngrăşătorii mecanizate. Un mijloc economic îl constituie, de asemenea, î. pe păşune, practicată mai ales în cazul tineretului taurin.
   îngrăşămînt (AGR.), amestec de substanţe simple sau compuse, de natură organică sau minerală, care se aplică sub formă sclidă sau lichida în sol, la suprafaţa lui sau pe plante în scopul sporirii continue a fertilităţii solului şi a producţiei agricole. După compoziţia chimică şi modul de pregătire, î. se împart în: chimice sau minerale (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente, elemente radioactive), organice naturale (gunoi de grajd, turbă, compost etc.), bacteriene (ni-
Maşină de împrăştiat îngrăşăminte
ÎNGROPARE LA TEREN
898
ÎNNĂDIREA ARMĂTURILOR
tragin, azotobacterin, fosforo-bacterin etc.) şi verzi (lupin, mazăre, bob, trifoi etc.). Folosirea î. reprezintă una dintre cele mai importante metode de intensificare a agriculturii, în anii puterii populare, în R.P.R. au fost construite mari întreprinderi pentru producţia de £• chimice, printre care: Combinatul de îngrăşăminte azotoase Piatra-Neamţ, Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric Năvodari şi Combinatul chimic Victoria.
   îngropare la teren (MILIT.), acţiune executată de trupe pentru realizarea prin săpături (gropi, şanţuri, amplasamente) a protecţiei personalului şi a tehnicii de luptă.
   îngropatul viei (VITICULT.), lucrare agrotehnică executată la viţa de vie în fiecare toamnă cu scopul de a feri viţa de temperaturi joase, care sînt dăunătoare începînd de la — 15°C. Constă în muşuroirea butucului, aplecarea coardelor şi acoperirea lor totală cu un strat de pămînt gros de 5—8 cm.
   îngroşâre 1. (MINE) Operaţie prin care se măreşte concentraţia părţii solide a unei tulbureli minerale prin sedimentarea particulelor minerale şi prin separarea unui strat de lichid limpezit la partea superioară a acestei tulbureli. Se realizează în vederea filtrării sau prelucrării ulterioare a tulburelii. Pentru sedimentarea particulelor foarte fine, şi în special a celor coloidale, se folosesc electroliţi (ex. var, acid sulfuric, amidon etc.) sau floculanţi organici sintetici; în instalaţiile de laborator se aplică în acest scop şi procedeul ultrasunetelor. 2. (TEHN.) Operaţie de mărire a dimensiunilor transversale ale unui semifabricat. Se efectuează, de obicei, prin deformare plastică, la cald sau la rece, sau prin alte procedee, ca încărcarea, umflarea etc.
   îngroşâre pe reazeme (CÖNSTR.), mărirea secţiunii de lîngă reazeme a unor elemente de construcţie (grinzi, plăci) static hedeterminate; procedeul este folosit pentru ca elementul respectiv să poată prelua momente încovoietoare mai mari decît cele ce se exercită în
deschiderea grinzii, fără a mări secţiunea acesteia pe toată lungimea. I. pe, r. permite să se obţină o micşorare a greutăţii elementelor de construcţie.
   îngroşător (MINE), rezervor cilindric pentru îngroşarea şi limpezirea tulburelilor minerale, construit din lemn, tablă sau din beton şi avînd înălţimea relativ mică în raport cu diametrul. Materialul sedimentat pe suprafaţa fundului î. este colectat spre punctul de evacuare cu ajutorul unor braţe cu raclete, fixate de un ax vertical, care se rotesc cu viteză mică în interiorul rezervorului.
   înierbâre (AGR.), proces prin care un teren se acoperă cu o vegetaţie ierboasă, f. poate fi naturală, cînd terenul se lasă mai mulţi ani necultivat, şi artificială, cînd terenul este cultivat cu anumite specii de ierburi.
   „'în jurul lozincii Statelor Unite ale Europei", lucrare a lui V.I. Lenin, publicată la 23 august 1915 în ziarul „Soţial-Demokrat“ nr. 44. în această lucrare, dezvol-tînd în condiţiile imperialismului ideile lui Marx şi Engels despre revoluţie, V.I. Lenin a formulat teoria posibilităţii victoriei socialismului la ^ început în cîteva ţări sau chiar într-o singură ţară capitalistă. Noua teorie leninistă a revoluţiei proletare a avut o uriaşă însemnătate practică; ea şi-a găsit confirmarea în victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi în victoria revoluţiilor democrat-populare după cel de-al doilea război mondial.
   înlocuitor de piele, material produs în mod artificial şi avînd aspect sau însuşiri asemănătoare cu ale pieii. Este întrebuinţat în industria îmbrăcămintei, a încălţămintei, în marochinărie, în legătoria de cărţi etc. I. de p. pot fi formate dintr-un suport de ţesătură acoperit cu uleiuri sicative, cauciuc sau mase plastice; dintr-un văl de fibre naturale sau artificiale impregnat cu latexuri sau emulsii de răşini sintetice; din fibre de piele tăbăcită (deşeuri des-fibrate) legate cu Lianţi inso-
lubili în apă (latex de cauciuc, polimeri acrilici şi vinilici étc.); din cauciuc şi din foi de mase plastice.
   înmugurire (BOT.) 1. Formare a mugurilor la plantele cu flori. 2. Mod de înmulţire vegetativă caracteristic pentru ciupercile din grupa drojdiilor ( Saccharomyces ), caracterizat prin faptul că celula veche produce o mică ieşitură (mugure), care creşte şi devine o nouă celulă.
   înmulţire1 (MAT.), operaţie matematică, avînd ca inversă împărţirea, prin care se asociază la două numere întregi (sau polinoame) A şi £, numite deînmulţit şi înmulţi-tor, un alt număr (sau polinom) P, numit produs (A * B = = P). Numerele (sau poli-noamele) A şi B poartă denumirea de factori. î. se bucură de proprietatea de comutati-vitate, asociativitate, distribu-tivitate faţă de adunare şi existenţa elementului unitate. Se notează cu semnul • sau X. Sin. multiplicare. V. şi p r o-dus scalar; produs vectorial.
   înmulţire2 (BIOL.), însuşire fundamentală a fiinţelor vii, constînd în producerea de către un organism a unor noi indivizi. Prin î. se menţine sau creşte numărul indivizilor speciei date. î. poate fi: sexuată, cînd noul organism se dezvoltă din celula sexuală femelă fie înainte de fecundarea ei (prin partenogenoză), fie după fecundarea ei, şi asexuată, cînd din organismul parental se desprinde o porţiune mai mare sau mai mică din care se va dezvolta noul organism. î. asexuată, la rîndul ei, poate avea loc pe cale vegetativă sau prin celule speciale, numite spori.
   înmulţitor (MAT.), al doilea factor al unei înmulţiri, care înmulţeşte pe primul, numit deînmulţit. în cazul cînd înmulţirea este comutativă, oricare dintre cei doi factori poate fi socotit ca înmulţitor sau deînmulţit.
   înnădirea armăturilor (CONSTR..), operaţie prin care vergelele de oţel cu care se armează betonul se înnădesc într-o piesă de beton armat, astfel încît să poată transmite
ÎNNĂMOLIRE
899
 ÎNREGISTRARE
solicitările Ia care sînt supuse, î. a* se poate face prin sudură, prin manşoane cu filet dublu sau prin alăturarea vergelelor pe o lungime egală cu 20—40 de ori diametrul vergelei şi apoi prin betonare.
   înnămolise (MINE), procedeu de combatere a incendiilor subterane în lucrările miniere, constînd în injectarea, în stratul autoaprins şi în rocile înconjurătoare, a unei paste (argiloase, nisipoase etc., con-ţinînd substanţe antipirogene în cazul zăcămintelor de minereuri sulfuroase) cu care se astupă golurile şi fisurile pentru a împiedica alimentarea cu aer a substanţei combustibile.
   înnegrire 1. (FIZ.) Mărime care caracterizează gradul de opacitate a unei plăci sau a unui film fotografic după expunere la lumină şi developare. L va fi mai mare în punctele în care filmul a fost mai puternic impresionat de radiaţii. 2. (FITOPAT.) a) înnegrirea bazei tulpinii, boală a cartofului provocată de bacteria Erwinia phytophthora, care se manifestă prin înnegrirea bazei tulpinilor. Porţiunea înnegrită este mai subţire şi, cu timpul, putrezeşte. Se combate prin evitarea terenurilor umede, reci şi compacte, prin folosirea tuberculilor sănătoşi, nesecţionaţi la plantare, şi dezinfectaţi cu apă caldă (la 47 —48°C timp de 15 minute) sau în soluţie de sublimat corosiv (0,1% timp de o ora), asola-ment raţional etc. b) înnegrirea lemnului, colorarea în brun-negricios a lemnului atacat de unele ciuperci (ex. lemnul de fag atacat de Bispora moni-lioides). c) înnegrirea nervurilor, termen folosit pentru unele boli ale plantelor, caracterizate în special prin înnegrirea nervurilor la frunze (ex. înnegrirea nervurilor de varză, provocată de bacteria Xan-thomonas campestris). d) înnegrirea spicului, boală a cerealelor (mai ales a grîului), provocată de ciupercile Dilophia graminis, cînd spicul este prins într-o masă neagră cărbunoasă, şi Mycosphaerella tulasnei, cînd spicul este acoperit cu puncte mici negre. Se combate prin curăţirea şi tratarea seminţei,
prin recoltarea şi treierarea la timp a cerealelor etc.
   înnisipâre 1. (ÉXPL. PETR.) Deranjament în funcţionarea sondelor în exploatare, constînd în depunerea, la talpa sondei sau în coloana de extracţie, a nisipului antrenat din strat şi în formarea unor dopuri de nisip care pot împiedica intrarea fluidului din strat în sondă sau pot opri circulaţia fluidelor în interiorul ţevilor de extracţie. Antrenarea nisipului este provocată de mărirea vitezei de deplasare a fluidului în canalele stratului peste o anumită valoare critică*, la care se produce desprinderea granulelor din strat. L poate fi evitată prin folosirea unor filtre corespunzătoare, prin respectarea condiţiilor optime de lucru ale stratului, prin aplicarea unor procedee speciale de extracţie, prin consolidarea nisipului din strat etc.
2. (DRUM.) Procedeu de îmbunătăţire a unui drum de pămînt argilos prin aşternerea succesivă (la anumite intervale), pe timp umed, a unui strat de nisip pînă se obţine o crustă minerală, care nu mai prezintă pericol de înnoroire şi în care argila nu mai constituie decît material de legătură (liant).
   ínnobiláre 1. (MINE) îmbunătăţire a calităţii minereurilor, respectiv a cărbunilor, spre a le conferi proprietăţile necesare pentru prelucrarea lor ulterioară sau pentru folosirea lor în industrie şi în metalurgie. Se deosebesc două feluri de î.: mecanică (fărîmare, clasare, concentrare, briche-tare ) şi termică (uscare, aglomerare, prăjire, carbonizare şi semicarbonizare). 2. (METAL.) Procedeu folosit în metalurgie pentru a obţine materiale cu calităţi superioare. De exemplu, alierea cu elemente speciale (Nif Cr, V, Co etc.), elaborarea îngrijită (în cuptor electric, creuzet etc.), aplicarea de tratamente termice sau termochimice corespunzătoare etc. 3. (AGROTEHN.) Ansamblu de măsuri pentru îmbunătăţirea unor însuşiri ale soiurilor de plante prin ameliorare (cînd se transmit însuşirile bune ale
unui soi altor soiuri mai puţin valoroase) sau prin cultură specială. 4. (SILV.) înnobilarea arboretelor, introducerea speciilor forestiere cu mai mare valoare economică în arbo-retele compuse din specii cu valoare economică mai redusă. 5, (DRUM.) înnobilarea agregatelor, tratarea agregatelor hidrofilé (graniţe, cuarţite etc.) folosite la lucrările de asfaltare, cu apă de var, calaican etc., pentru a mări aderenţa bitumului la ele.
   înnoroire (DRUM.), operaţie rutieră utilizată la închiderea macadamului ordinar şi constînd din introducerea de material de agregaţie, stropit a-* bundent cu apă, în golurile dintre pietre. Prin umezire, materialul de agregaţie capătă unele proprietăţi de liant, asi** gurînd astfel fixarea pietrelor.
   înot (SPORT), plutire şi înaintare a corpului omenesc în apă ca urmare a impulsului-dat de mişcările coordonate şi ritmice ale membrelor superioare şi inferioare. V. şi n a t a ţ i e.
   înregistrare 1. (TEHN.) Trasare automată pe un suport (bandă sau disc de hîrtie, peliculă sau hîrtie fotografică etc.), sub acţiunea unui dispozitiv de măsurare, a curbei care reprezintă variaţia unei mărimi în funcţie de timp sau de o altă mărime care este o funcţie de timp. în acest scop, echipajul mobil al instrumentelor înregistratoare este prevăzut cu un creion sau cu o peniţă, care se poate deplasa într-o anumită direcţie în faţa suportului, fiind antrenat, perpendicular pe această direcţie, de un mecanism de ceasornic sau de un servomotor. V. şi oscilograf. 2* (ELT., TE-LEC.) Fixare pe un suport a valorilor succesive ale unor semnale sau mesaje purtătoare de informaţii, în vederea păstrării lor pe un timp nedeterminat şi a redării lor ulterioare cît mai fidele. L semnalelor continue (ex. a sunetelor) poate fi: mecanică, dacă fixarea se efectuează sub forma unor deformaţii plastice permanente, realizate prin gravarea pe un suport în formă de disc (ex. î, pe discuri de gramofon a
ÎNSĂMÎNŢARE
900
ÎNSEMNĂRI LITERARE
sunetelor), optică, dacă fixarea se realizează sub forma variaţiei transparenţei unui suport constituit dintr-un strat foto-sensibil depus pe o peliculă
                                           Dispozitiv de înregistrare al unui instrument electric de măsură
 transparentă şi impresionat de un flux luminos variabil (ex. î. sunetelor pe pista sonoră a filmului în cinematografie), sau magnetică, dacă fixarea se înfăptuieşte sub forma unei mag-netizaţii remanente variabile a unui suport feromagnetic (ex. bandă sau fir de magnetofon), î. semnalelor discrete (sub forma unor impulsii succesive; cifre reprezentate de obicei în codul binar prin puncte, perforaţii etc.) se poate efectua prin mijloacele de mai sus, ori pe benzi sau fişe perforate (ex. la maşinile cu comandă programată), precum şi (în calculatoarele electronice) cu ajutorul unor dispozitive electrostatice (potenţialoscoape, se-lectroane etc.), cu ajutorul schemelor trigher cu tuburi electronice sau cu tranzis-toare, cu ajutorul tamburelor magnetice, al inelelor sau plăcilor perforate de ferită, al transfluxoarelor, al criotroane-lor, dispozitivelor ultrasonice etc. V. şi memorie; matrice; registru. 3. (CON-TAB.) înregistrare în roşu, procedeu folosit în evidenţa contabilă pentru rectificarea unei sume înregistrate în plus în debitul sau creditul unui cont. Rectificarea se poate face prin
 înregistrarea sumei respective cu cerneală roşie sau cu cerneală___neagră şi în chenar
 (ex. J240J), sumă ce se scade din celelalte sume înregistrate obişnuit.
    însămînţâre l.(AGROTEHN.) Lucrare care consta în punerea seminţelor (sau fructelor) de plante în condiţii de încolţire la o anumită adîncime, într-un teren bine pregătit. I. se execută cu maşini speciale (semănători) sau manual (în răsadniţe). Perioada de î. se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor cultivate şi de condiţiile climatice locale. 2. (ZOOTEHN.) Însămînţâre artificială, introducere a gârneţilor masculi în organele genitale femele cu ajutorul unor instrumente, fără a avea loc împreunarea femelei cu masculul. Metoda î.a. permite însămîn-ţarea de la acelaşi reproducător a unui număr de femele de 10—25 de ori mai mare în comparaţie cu monta naturală, reali-zîndu-se în acest fel o acţiune rapidă de ameliorare a efectivelor de animale cu reproducători de valoare. Prin î.a. sînt prevenite bolile care se transmit prin montă. în R.P.R. a fost dezvoltată o largă reţea de puncte şi centre de î.a., înzestrate cu aparatură şi utilaj corespunzător, care sînt deservite de specialişti cu înaltă calificare.^
    însănătoşirea platformei (DRUM., C.F.), ansamblu de operaţii executate în vederea asigurării unui regim hidro-termic stabil în terasamentele şi platforma unei căi de comunicaţie. Constă în oprirea infiltraţiei apei superficiale, împiedicarea ridicării apelor subterane prin capilaritate şi cobo-rîrea nivelului apelor sub adîncimea de îngheţ. I. p. se realizează prin colectarea şi îndepărtarea apelor superficiale cu ajutorul şanţurilor şi a celor subterane cu ajutorul drenurilor, precum şi prin executarea unor straturi hi-dro- şi termoizolatoare şi anti-capilare.
    însărcinat cu afaceri, agent diplomatic cu rangul cel mai mic. — /. cu a. ad~interim, diplomatul cu ran-
 gul cel mai mare dintr-o reprezentanţă diplomatică care înlocuieşte pe şeful reprezentanţei cînd acesta lipseşte.
    înscriere în curbă (TRANSPORTURI), orientare în curbă a unui vehicul în mişcare, astfel încît acesta să nu derapeze (la autovehicule) sau să nu deraieze (la vehicule feroviare), iar rezistenţele la mers, datorită frecărilor în curbă» să fie minime.
    înscriere în fals (DR.)9 denunţare a unui înscris ca fiind fals. Poate să fie făcută pe calea principală (prin adresarea denunţului organului de urmărire penală) sau pe o cale incidentală (în cursul unui proces).
    înscris1 (MAT.; despre figuri geometrice), care este conţinută în interiorul altei figuri geometrice şi care are cu aceasta un număr de puncte comune (ex. cercul î. într-un triunghi este tangent la laturile acestuia).
    înscris2 (DR.), mijloc de probă constînd în atestarea scrisă a existenţei unui fapt sau act juridic. — /. pre-constituit, înscris întocmit de părţi în scopul de a le servi drept probă a ^actului juridic încheiat. —      /. autentificat,
 înscris care, spre a servi cu acest caracter drept mijloc de probă, este întocmit de un funcţionar de stat şi supus îndeplinirii unor anumite formalităţi. — /. sub semnătură privată, înscris întocmit şi semnat de părţi, fără intervenţia unui organ de stat, prin care se constată săvîrşirea unui act juridic.
    „însemnări ieşene", revistă lunară apărută la IaşiR între 1936 şi 1940, sub direcţia unui comitet format din M* Sa-doveanu, M. Codreanu, G. To-pîrceanu ş.a. A avut o atitudine general democratică.
    „însemnări literare", revistă săptămînală, apărută la Iaşi între 2 februarie şi 21 decembrie 1919, sub direcţia Iui M. Sadoveanu şi G. Topîr-ceanu. Revista a militat pentru democratizarea vieţii politice şi sociale, pentru realism în artă şi în literatură. în paginile ei au debutat Ionel Teo-doreanu şi Al. A. Philippide.
ÎN SERVICIUL PATRIEI SOCIALISTE
901
ÎNSUŞIRE
   „în serviciul Patriei so-cialiste“> ordin şi medalie instituite în Î963 şi conferite ofiţerilor şi subofiţerilor militarizaţi, aflaţi în cadrele active,
Ordinul „În serviciul Patriei socialiste**
notaţi pozitiv, pentru vechime în serviciul Ministerului Áfa-cerilor Interne al R.P.R.
   însilozâre, mod de pregătire şi de conservare a nutreţurilor verzi şi suculente (ex. porumb, frunze de sfeclă, lucernă, floa-rea-soarelui etc.) prin fermentaţie anaerobă (lactică). Nutreţul destinat acestui scop este tocat, aşezat în silozuri (gropi, turnuri, stive la suprafaţă), presat şi acoperit pentru a opri accesul aerului. Nutreţul însilozat este foarte util mai ales în timpul iernii, cînd lipseşte nutreţul verde. Porumbul este cel mai indicat nutreţ pentru î. Fiind sărac în proteine, el se poate însi-îoza şi în amestec cu plante leguminoase care au un conţinut bogat în substanţe proteice. Sin. murare.
   însoţire (MILIT.), acţiune prin care una sau mai multe arme sprijină cu focul lor îupta ofensivă a infanteriei şi tancurilor, deplasîndu-se o dată cu acestea. Artileria care execută această acţiune se repartizează la companii şi se numeşte artilerie de însoţire.
   în spic áré (F1TOTEHN.), apariţie a spicului din teaca ultimei frunze, la cerealele cu spic (grîu, orz, secară) sau a pániéul ului la orez, ovăz, mes. La porumb, î. începe o dată cu apariţia panicuiului (inflorescenţa bărbătească).
   înstrăinâre1 (DR.), transmitere, prin act juridic ori prin efectul legii, a dreptului de proprietate sau a altor drepturi. Sin. alienare.
   înstrăinâre2 (înstrăinarea omului; autoînstrăinarea omu-
lui), noţiune a teoriei umanismului marxist care defineşte dezumanizarea omului şi a relaţiilor sale sociale în societatea bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, şi îndeosebi în societatea capitalistă. Noţiunea de î, a fost elaborată de Marx şi Engels în lucrările lor din tinereţe (mai cu seamă de Marx în „Manuscrisele economice-filo-zofice", 1844). Ei au preluat în mod critic sîmburele raţional al concepţiilor lui Hegel şi Feuerbach despre î., dînd a-cestei noţiuni o interpretare consecvent ştiinţifică, revoluţionară. Ei au arătat că, în societatea bazată pe proprietatea privată, forţele, însuşirile, capacităţile omului, rezultatele propriei sale activităţi se transformă în ceva de sine stătător şi i se opun ca o forţă străină şi ostilă. Forma fundamentală a î,, din care decurg toate celelalte forme ale ei, o constituie existenţa „muncii înstrăinate". In capitalism, datorită proprietăţii privat-ca-pitaliste asupra mijloacelor de producţie, ceea ce este cu adevărat omenesc în om, munca, devine un simplu mijloc pentru menţinerea existenţei fizice a muncitorului, i se opune ca o constrîngere exterioară care îl subjugă, îl istoveşte şi îl abrutizează, în loc să fie o expresie a unei necesităţi vitale, un izvor de creaţie şi de bucurie. Totodată, produsul muncii, materializare a forţelor fizice şi intelectuale ale omului, i se opune şi el ca o forţă ostilă. înstrăinarea produsului muncii îşi găseşte expresia în însuşirea lui de către capitalist, în transformarea lui în capital, instrument de înrobire a muncitorului, în dominaţia forţelor spontane ale dezvoltării sociale, relaţiile sociale ale oamenilor îmbrăcînd forma unor însuşiri şi relaţii ale lucrurilor (ale produselor muncii) care domină viaţa oamenilor ca nişte forţe stihinice, oarbe. în aceste condiţii, omul pierde trăsătura fundamentală a „esenţei" sale: stabilirea conştientă a unor scopuri şi realizarea lor prin muncă, „se înstrăinează de propria sa esenţă". Totodată,
dominaţia proprietăţii private duce la „înstrăinarea omului de om", la dezumanizarea raporturilor dintre oameni. Sub imperiul legilor inumane ale capitalismului, oamenii devin unii pentru alţii un mijloc (de ex. capitaliştii privesc pe muncitori ca pe mijloace de producere a plusvalorii), relaţiile personale (de familie, de prietenie, de dragoste) dintre oameni sînt subordonate intereselor băneşti etc. înstrăinării reale, economice, îi corespund formele ideologice ale înstrăinării (religia, filozofia idealistă etc.), în care dominaţia forţelor spontane ale vieţii sociale dobîndeşte o reflectare fantastică, denaturată. O formă a î. ideologice o constituie şi morala individualistă, expresie a opoziţiei dintre interesele individuale şi cele sociale, dintre interesele diferiţilor indivizi. Dezvăluind e-senţa şi formele înstrăinării omului în societatea capitalistă, Marx şi Engels au arătat totodată calea pentru înlăturarea ei: desfiinţarea pe cale revoluţionară de către proletariat a relaţiilor de producţie capitaliste, construirea societăţii comuniste, societate bazată pe relaţii cu adevărat umane. în zilele noastre, filozofii marxişti duc o luptă susţinută împotriva încercărilor falsificatorilor revizionişti şi burghezi ai marxismului, care încearcă să denatureze noţiunea marxistă a î., înfăţişînd-o ca o trăsătură eternă a existenţei omeneşti în genere, independentă de condiţiile sociale concrete, şi să substituie noţiunea de L, astfel denaturată, celorlalte categorii ale marxismului.
   însumâre (MAT.) 1. V. adunare. 2. Operaţie de calcul al limitei şirului format de sumele parţiale ale unei serii convergente.
   însuşire (FILOZ.), proprietate a unui obiect, care se manifestă în raporturile lui cu celelalte obiecte. Materialismul dialectic, criticînd relativismul, consideră că „proprietăţile unui lucru nu izvorăsc din raportul său cu alte lucruri, ci se evidenţiază doar în acest raport" (K. Marx). Orice obiect are î. esenţiale
 ÎNŞELĂCIUNE
902
ÎNTRECERE SOCIALISTĂ
şi î. neesenţiale. Sistemul î. esenţiale ale unui obiect constituie calitatea lui (ex. biman, raţional, făuritor de unelte, în cazul calităţii de om).
    înşelăciune (DR.), infracţiune constînd în prezentarea drept adevărată a unor fapte mincinoase sau invers, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust, cauzîndu-se prin aceasta o pagubă. î. este calificată cînd infracţiunea a fost săvîrşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase. Sin. escrocherie. Se numeşte î. în convenţii infracţiunea constînd în inducerea sau menţinerea în eroare a celeilalte părţi cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, astfel încît, fără această eroare, partea nu ar fi încheiat sau executat convenţia în condiţiile stabilite.
    întindere 1. (REZ. MAT.) Stare de solicitare mecanică, tinzînd să producă o alungire a
Maşină de încercat la întindere
 unui corp sub acţiunea a două forţe egale ce lucrează în sensuri opuse de-a lungul aceleiaşi direcţii şi care tind să-şi depărteze punctele de aplicaţie.
 —   /. excentrică, solicitare produsă de forţa de întindere care nu este pe axa barei, avînd drept efect întinderea şi încovoierea barei. 2. (MUZ.) V. ambitus.
   întinerirea pomilor (HORT.), lucrare aplicată pomilor îmbă-trîniţi la care se usucă ramurile, celor ale căror coroane au fost avariate de accidente sau celor care urmează să producă ramuri-altoi. Constă dintr-o tăiere severă a ramurilor, ţinînd seama de subordonarea lor în coroană; se execută cu ferăstrăul de grădină, iar rănile provocate se netezesc cu cosorul şi se ung cu mastic.
   întinzător (TEHN.), dispozitiv care serveşte la întinderea organelor flexibile de transmisiune, de tracţiune, de susţinere, de legătură etc. I. se folosesc la curelele de transmisiune, la benzile transportoarelor, la cabluri etc.
   întîmpinâre (DR.), act de procedură prin care pîrîtul răspunde, în scris, la cererea de chemare în judecată a reclamantului (sau intimatul la calea de atac a părţii adverse), formulînd apărări şi propunînd probe. La tribunalele populare, î. este facultativă.
   întîmplâre (FILOZ.), categorie filozofică corelată cu necesitatea, care desemnează însuşiri şi legături neesenţiale, singulare, vremelnice ale obiectelor şi proceselor, avînd însă întotdeauna un caracter obiectiv şi o determinare cauzală. Se mai numeşte contingenţă sau hazard. V. şi necesitate şi întîmplâre.
   íntírziére (DR.), neîndeplini-re la timp, de către debitor, a obligaţiei sale faţă de creditor. In principiu, debitorul este în î. numai dacă i s-a făcut somaţie. în raporturile contractuale dintre organizaţiile socialiste, î. are loc de drept la expirarea termenului. Dreptul R.P.R. prevede uneori, în asemenea raporturi, şi î. creditorului, care se produce în cazul în care creditorul refuză plata oferită de debitor sau nu îndeplineşte actele în lipsa cărora debitorul nu-şi poate executa obligaţia.
   întîrzietor de priză (CON-STR.), substanţă care se adaugă unui ciment pentru a-i mări timpul de priză. Ca î. de p. se folosesc gipsul, zahărul etc.
   întoarcere (MILIT.), manevră executată adînc în dis*
 pozitivul inamic, în scopul lovirii lui în flanc şi spate cu o grupare puternică de forţe, în cooperare operativa cu trupele care atacă de front. Este o manevră de mai mare amploare decît^ învăluirea.
   întovărăşire agricolă, formă inferioară a cooperaţiei socialiste de producţie agricolă, constituită pe baza asocierii de bunăvoie a ţăranilor muncitori, în vederea cultivării în comun a pămîntului. Lucrările agricole se efectuau în comun după metodele agrotehnice înaintate, beneficiind de ajutorul acordat de stat prin maşinile şi tractoarele S.M.T., precum şi prin asistenţa calificată a specialiştilor agricoli. Pămîntul comasat ră-mînea însă în proprietatea privată a fiecărui membru, la fel ca animalele şi celelalte mijloace de producţie. Repartiţia veniturilor se făcea în raport cu suprafaţa adusă şi cu lucrările efectuate de către fiecare membru. Organul suprem de conducere al î. a. era adunarea generală a tuturor membrilor. Organul executiv era comitetul de conducere, ales anual de adunarea generală a membrilor. în î. a. a apărut şi s-a dezvoltat, pe baza muncii în comun şi a ajutorului statului, proprietatea obştească asupra unor mijloace de producţie (maşini şi unelte agricole, animale de muncă şi de producţie, construcţii gospodăreşti etc.) care constituia baza materială a trecerii la forma superioară de cooperare. în R.P.R., î. a., ca formă simplă, intermediară, de cooperare socialistă în producţia agricolă, s-a dovedit a fi o adevărată şcoală care a educat masele ţărăneşti în spiritul muncii în comun, le-a deprins cu organizarea socialistă a muncii, a înlesnit trecerea lor la gospodăria colectivă. V. şi agricultură.
   „întrebări şi răspunsuri", publicaţie pentru propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia. A apărut la Bucureşti, tras la gestetner, din septembrie 1932 pînă în noiembrie 1933.
   întrecere socialistă, metodă principală de stimulare a
 ÎNTRECERE SOCIALISTĂ
903
ÎNTREPRINDERE
p
Întreprinderea de piese radio şi semiconductoare — Bucureşti
 iniţiativei creatoare şi de antrenare a oamenilor muncii la lupta pentru îndeplinirea şi depăşirea planului economiei naţionale, creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost, îmbunătăţirea calităţii produselor etc. îns'emnă-tatea şi necesitatea î. s. au fost arătate pentru prima oară de V.I. Lenin * care a denumit-o metodă de construire a socialismului şi comunismului. Baza obiectivă a desfăşurării î. s. o constituie existenţa relaţiilor de producţie socialiste.
 1. s. este o mişcare cu caracter de masă care cuprinde milioane de oameni, fiind una dintre puternicele forţe motrice ale construcţiei socialismului şi comunismului. Esenţialul în î. s. este ridicarea întregii mase a muncitorilor Ia nivelul realizărilor medii ale fruntaşilor,
                                         Insigna de „Fruntaş în întrecerea socialistă"
 răspîndirea şi generalizarea experienţei şi metodelor de muncă înaintate în vederea obţinerii unui avînt general în producţie. I. s. contribuie Ia
 ridicarea nivelului de conştiinţă al oamenilor muncii, le întăreşte şi le dezvoltă trăsăturile moralei comuniste: spiritul de colaborare şi întrajutorare, atitudinea nouă faţă de muncă şi avutul obştesc, patriotismul etc. In R.P.R., partidul îndrumează î.s. Ia oraşe şi sate, de organizarea şi conducerea ei concretă ocupîndu-se sindicatele. 1. s. stimulează mişcarea de inovaţii, răspîndirea cunoştinţelor tehnice-ştiinţifice în rîndul oamenilor muncii. In diferitele etape ale construirii socialismului, obiectivele î. s. sînt subordonate sarcinilor etapelor respective. In etapa actuală a desăvîrşirii construcţiei socialismului în R.P.R., obiectivele L s* sînt: creşterea productivităţii muncii, reducerea preţului de cost şi obţinerea unei calităţi superioare, a produselor. Pentru fruntaşi:
 în î. s. se acordă distincţii, titluri, premii etc., în vederea stimulării lor morale şi materiale. V. şi brigadă de muncă comunistă; consfătuire de producţie.
   íntrefiér (ELT.), porţiune neferomagnetică (de cele mai multe ori de aer) a unei laturi a circuitului magnetic ai unei maşini electrice sau al unui aparat electric. La maşinile electrice şi la unele aparate, î. este necesar pentru a se putea asigura învîrtirea rotorului sau deplasarea comandată a anumitor piese.
   întreprinderea de moră-rit, panificaţie „Dobrogea", unul dintre cele mai mari obiective ale industriei alimentare a R.P.R., amplasat la Palas, oraşul Constanţă. A intrat în funcţiune la sfîrşitul anului 1962. întreprinderea cuprinde: o moară de mare capacitate complet automatizată, o fabrică de pîine şi o fabrică de biscuiţi, dotate cu utilaj modern, în care toate operaţiile sînt mecanizate şi parţial automatizate.
   întreprinderea de piese radio şi semiconductoare» una dintre marile unităţi ale industriei electrotehnice din R.P.R., situată în Bucureşti. A intrat în funcţiune în anul 1962. Produce piese de radio: rezistenţe, circuite imprimate, condensatoare (cu hîrtie, stiroflex, ceramice, electrolitice etc.) şi semiconductoare: diode, tran-sistori. întreprinderea este do-
întreprinderea de morărit, panificaţie „Dobrogea“ — Constanţa
ÎNTREPRINDERE
904
 ÎNTREŢINERE
tată cu tehnica cea mai avansată, majoritatea operaţiilor fiind executate de maşini automate sau semiautomate de înaltă tehnicitate şi productivitate.
   întreprinderea de prefabricate „Progresul" — Bucureşti, una dintre unităţile importante ale industriei materialelor de construcţii din R.P.R. A intrat în funcţiune în anul 1953, iar ulterior s-a dezvoltat continuu, lărgindu-şi capacitatea de producţie şi introduc îîidu-se în fabricaţie sortimente noi. In prezent, întreprinderea produce panouri mari pentru locuinţe şi alte prefabricate de diferite tipuri pentru locuinţe şi construcţii industriale. Un loc important în producţia ei îl ocupă tuburile „Preme“ pentru alimentări cu apă, realizate la nivel tehnic înalt.
   întreprinderea textilă „Dacia“, importantă unitate a industriei textile din R.P.R., situată în Bucureşti. Unitatea s-a dezvoltat din fosta filatură
  întreprindere (EC POL.), unitate economică de producţie sau de comerţ. — întreprindere socialistă, unitate economică bazată pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie, pe munca în comun liberă de exploatare şi pe retribuirea muncii după cantitatea şi calitatea ei. Activitatea u s. se desfăşoară pe bază de plan, în conformitate cu interesele dezvoltării întregii economii naţionale, şi presupune participarea largă a muncitorilor la conducerea- producţiei, manifestarea iniţiativei lor creatoare. /. s. poate fi de două feluri: î. s. de stat şi întreprinderi cooperatiste. V. şi o r-ganizaţie socialistă.
—   /. s. de stat, întreprindere socialistă în care mijloacele de producţie şi produsele obţinute sînt proprietate a întregului popor, iar retribuţia socialistă se face sub formă de salariu. Activitatea î. s. de s. se desfăşoară pe baza
întreprinderea textilă „Dacia" — Bucureşti
 „Dacia“ (înfiinţată în 1936), comasată după 1948 cu alte întreprinderi. L t.             produce
 fire şi ţesături tip bumbac. Datorită reutilării şi modernizării ei, producţia fabricii a fost în 1963 de aproximativ 3 ori mai mare decît în 1938. în anii 1961 — 1962 s-a pus în funcţiune un centru de finisaj înzestrat cu utilaj modern, care deserveşte şi alte unităţi ale industriei textile.
planului unic al economiei naţionale şi a gospodăririi socialiste. î.s.de s. pot fi de subordonare republicană şi ale industriei locale.
—   /. cooperatistă, întreprindere socialistă în care principalele mijloace de producţie şi produsele obţinute sînt proprietatea unui grup de producători (cooperaţie de producţie) sau a unui grup de consumatori (cooperaţie de consum). Este
condusă de adunarea generală, care alege în mod periodic un consiliu de conducere în frunte cu un preşedinte. V. şi cooperativă.
   întrerupător (TEHN.), aparat care poate întrerupe, restabili sau influenţa transmiterea energiei (electrice, hidraulice etc.) într-un sistem tehnic, cu ajutorul unui mecanism sau al unui dispozitiv. I. pot fi acţionate direct sau de la distanţă, manual sau automat. — (ELT.) /. electric, aparat electric care permite stabilirea sau întreruperea transmisiunii energiei electrice prin deschiderea sau închiderea circuitelor electrice respective. Din punctul de vedere al funcţionării şi al acţionării lor, î. e. pot fi: auto-mate, la care intrarea în funcţiune se face fără intervenţia omului, at.unci cînd în circuit sînt realizate anumite condiţii predeterminate (creşterea peste o anumită valoare a curentului electric, scăderea sub o anumită valoare a tensiunii electrice etc.), sau cu acţionare manuală, directă sau indirectă (prin intermediul unor pîrghii, dispozitive pneumatice, electrice etc.). Există i. e. la care numai manevra de deschidere a circuitelor este automată (numite şi disjunctoare), i. e. la care numai manevra de închidere este automată (numite şi con-juncioare) şi î. e. la care ambele manevre sînt automate (numite şi disjunctoare-conjunctoare). După numărul de conducte a căror întrerupere o efectuează, î. e. pot fi mono-, bi~ şi tripolare.
   întrerupere a prescrip* ţiei (DR,), oprire a cursului prescripţiei, care are drept efect faptul că răstimpul scurs pînă la producerea cauzei întreruperii nu mai intră în calculul termenului de prescripţie.
   întreţinere 1. (TEHN.) Totalitate a lucrărilor permanente sau întîmplătoare care trebuie executate la o instalaţie, maşină, cale ferată, construcţie etc. pentru a le menţine în bune condiţii de folosire, atît pentru prevenirea accidentelor cît şi pentru înlăturarea micilor defecte curente. 2. (DR.) Obligaţie de întreţinere (în dreptul socialist), obligaţie legală, de obicei reciprocă, între anumite per-
ÎNŢĂRCARE
905
ÎNVĂŢARE
întrerupătoare electrice
/ şi 2 — întrerupătoare pentru instalaţii de iluminat; 3 — întrerupător cu pîrghie; 4 — întrerupător automat în ulei; 5— întrerupător automat, construcţie antiexplozivă; 6 — întrerupător automat cu expansină; 7 — întrerupător
                                                automat pneumatic de înaltă tensiune
soane (soţi, rude în linie dreaptă, fraţi etc.) de a-şi procura cele necesare traiului atunci cînd una dintre ele se află în nevoie, neavînd putinţa unui cîştig din muncă din cauza incapacităţii de a munci. Descendentul minor are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Reglementarea o. de i. se întemeiază pe sentimentele de prietenie şi afecţiune care caracterizează relaţiile dintre membrii familiei socialiste, precum şi pe regulile de convieţuire socialistă.
   înţărcâre 1. (MED.) încetare a hrănirii sugarului cu lapte matern şi înlocuirea acestuia cu lapte de vacă şi diverse preparate alimentare. î. totală se face la vîrsta de 9—12 luni.
2.  (ZOOTEHN.) a) Proces de separare definitivă a sugarului de mamă. Se face treptat şi cu multă atenţie, spre a nu suferi nici animalul sugar, nici mama prin supraîncărcarea cu lapte a mamelelor. I, se practică la
diferite vîrste în funcţie de specie (mînjii la 5—8 luni, viţeii la 6—8 luni, mieii la
2—4 luni, purceii Ia 2 luni). De obicei, masculilor li se rezervă o perioadă de alăptare mai lungă, pentru a li se fortifica organismul şi a li se ridica valoarea ca reproducători, b) întrerupere a mulsului la animalele gestante (vaci, oi, capre) înaintea fătării. Se face, de regulă, treptat, către sfîrşitul perioadei de lactaţie, pentru ca organismul, şi îndeosebi glanda mamară, să se obişnuiască cu
o  secreţie din ce în ce mai mică de lapte.
   înţelâgere (PSIH.), activitate psihică îndreptată către reflectarea raporturilor dintre obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare; constituie unul dintre procesele gîndirii. în î,, vechile cunoştinţe sînt folosite pentru formarea unor cunoştinţe noi, pentru sesizarea unor raporturi încă necunoscute. E-xistă diferite niveluri de î, Astfel, raportarea obiectului
perceput la clasa din care face parte reprezintă prima treaptă a L, în timp ce cunoaşterea raporturilor cauzale, a legilor, a esenţei fenomenelor reprezintă
o  formă mai adîncă de î.
   înţelenire, proces de înier-bare pe cale naturală sau arti^ ficială prin care diferitele specii de ierburi perene, îndeosebi gramineele, cresc şi se dezvoltă, întreţesînd puternic cu rădăcinile lor stratul de pămînt de la suprafaţa solului.
   învăluire (MlUT.), manevră care se execută în scopul lovirii inamicului în flanc şi în spate, în strînsă cooperare tactică şi de foc cu trupele care atacă de front. V. şi întoarcere.
   învăţare (PSIH.), dobîndirea unor noi cunoştinţe, deprinderi, priceperi în cursul vieţii individuale. L se bazează pe elaborarea de noi legături temporare în scoarţa cerebrală şi pe organizarea lor sistematică. în forme elementare, L există şi Ia animale. La om, î. are ca obiect experienţa social-istori-
ÎNVĂŢĂMÎNT
906
ÎNVĂŢĂMÎNT
  că practică şi teoretică a omenirii şi este mijlocită prin limbă ca instrument de cunoaştere şi de comunicare. In sens larg, î. se referă la procesul neîntrerupt al însuşirii de către om a noi date despre realitate în cele mai variate împrejurări de viaţă; în sens restrîns înseamnă însuşirea sistematică a cunoştinţe^ lor de către elevi în şcoală. Psihologia şi pedagogia ştiinţifică a-cordă o atenţie deosebită, printre altele, caracterului conştient al învăţării, motivării logice, clarităţii şi trăi-mciei cunoştinţelor însuşite.
    învăţămînt, proces organizat de instruire şi de educare a tinerei generaţii în instituţii şcolare de diferite grade (trepte) şi tipuri, sub conducerea unor persoane calificate. I. de toate gradele presupune legătura organică dintre procesul de transmitere a cunoştinţelor (predare) şi cel de însuşire a lor (învăţare). In învăţare se integrează şi studiul individual, a cărui importanţă creşte de la o treaptă de î. la alta, în epoca modernă s-a diferenţiat un î. de cultură generală, care cuprinde şcoli elementare (primare) şi medii (secundare), şi un î. pentru pregătirea cadrelor (profesional, tehnic şi superior). Atît scopul instructiv-educativ al î. cît şi organizarea şi conţinutul Iui au un caracter de clasă; ele reflectă interesele clasei dominante în orînduirea socială respectivă. Totodată, î. este influenţat de nivelul de dezvoltare a culturii, a ştiinţei şi tehnicii şi a pedagogiei. Sistemul de învăţămînt din-ţr-o ţară cuprinde totalitatea instituţiilor de învăţămînt şi educaţie, aflate într-o anumită corelaţie, pe baza unor principii stabilite de stat. Dreptul la învăţătură, proclamat de constituţiile statelor burgheze, are,
 ÎNVĂŢĂMÎNTUL
                          1938/1939     1948/1949 1962/1963 1963/1964 
Grădiniţe de copii        ÎNVĂŢĂMÎNTUL PREŞCOLAR      7 615     7 633 
                                     1 577 2 998                      
Copii înscrişi               90 787       157 934   374 079   372 430 
Educatoare                    1 819         3 951    13 243    13 404 
ÎNVĂŢĂMÎNTUL DE CULTURĂ GENERALĂ                                      
Şcoli'total                  13 865        14 988    15 496    15 469 
de 8 ani cu cl. I---IV       12 884        11 439     7 784     7 544 
de 8 ani                        770         3 332     7 198     7 374 
medii de cultură generală       211           217       514       551 
Elevi înscrişi-total      1 604 481     1 846 202 3 028 047 3 058 339 
clasele I--- IV           1 456 367     1 506 732 I 561 710 1 574 454 
clasele V ---VII            119 110       284 450 1 132 731 1 107 265 
clasele VIII ---XI           29 004        55 020   333 606  376 6201 
Cadre didactice-total        45 359        65 042   119 065   125 353 
clasele I---IV               36 665        44 325    52 843    55 072 
clasele V---XI                8 694        20 717    66 222    71 592 
  252 154 elevi la învăţămîntul de zi
  61 881 elevi la învăţămîntul seral
  62 585 elevi la învăţămîntul fără frecvenţă
 ÎNVĂŢĂMÎNTUL PEDAGOGIC1
  Şcoli
  Elevi înscrişi-total Cadre didactice
      55 5 537 1 076
       64 14 376 1 063
  Inclusiv institutele pedagogice de 2 ani
 ÎNVĂŢĂMÎNTUL SPECIAL DE ARTE
  Şcoli                                                 —
  Elevi înscrişi-total                                  —
  Elevi care au frecventat concomitent
    învăţămîntul de cultură generala                    —
  Cadre didactice                                       —
               în bună măsură, un caracter formal. Discriminarea naţională, rasială şi de sex, lipsa acută de localuri, insuficienţa alocaţiilor pentru materiale didactice, pentru laboratoare şi pentru burse, taxele şcolare foarte mari limitează accesul elevilor de diferite categorii la studiile medii şi superioare şi uneori chiar şi Ia cele elementare. Orientarea profesională are adeseori un caracter stihinic, care se manifestă prin repartiţia neraţională a studenţilor pe specialităţi, prin şomajul temporar al multor absolvenţi ai şcolilor medii şi superioare. Conţinutul î. este viciat de idealism, fideism şi eclectism şi rupt adeseori de viaţă. în statele socialiste, î.
     9
     7 024 480
                                                                                                                                                                              48 18 633
   16 452 1 504
                                                                                                                                                                                               17
                                                                                                                                                                                         10 434
                                                                                                                                                                                            457
                                                                                                                                                                        49 19 292
                                                                                                                                                                        15 082 1 541
  şi şcoala constituie un mijloc principal de înfăptuire a revoluţiei culturale. Statul socialist acordă o atenţie deosebită dezvoltării continue a bazei materiale a învăţămîntu-lui. Sistemul de î. are un caracter unitar: reţeaua şcolară este în întregime de stat şi nu mai există bariere între şcolile de diferite trepte şi tipuri. Statul socialist asigură în mod real obligativitatea şi gratuitatea î. de cultură generală de 8 ani, dreptul la învăţătură în limba maternă pentru minorităţile naţionale. I. are un conţinut realist-ştiinţiiic, urmărind să asigure dezvoltarea multilaterală a tinerei generaţii şi educarea acesteia în spirit co-
ÎNVĂŢĂMÎNT
907
ÎNVĂŢĂMÎNT
ÎN ROMÎNIA
                                          1938/1939 1948/1949 1962/1983 1963/1964 
                                   ÎNVĂŢĂMÎNTUL PROFESIONAL                       
Şcoli                                           224    511          473       459 
Elevi înscrişi                               39 250    61 372   170 020   188 287 
Cadre didactice                                 896      4314     8 981     9 431 
ÎNVĂŢĂMÎNTUL TEHNIC ŞI TEHNIC DE MAIŞTRI                                          
Şcoli                                           142       454       362       358 
Elevi înscrişi                               14 746    75 168    64 437    71 925 
Cadre didactice                             3 871       6 482     3 908     4 195 
ÎNVĂŢĂMÎNTUL SUPERIOR                                                             
Centre universitare                               4        12        13        15 
Facultăţi                                        33       129       165       !71 
Studenţi înscrişi-total                     .26 489    48 676    98 929  112 6111 
din care urmează facultăţi;                                                       
T ehnice                                      5 169    12 712    40 768    46 216 
--- industrie |                                         6 131    24 072    27 086 
--- arhitectură şi construcţii i              3 897     2 430     7 692     8 934 
--- transporturi şi telecomunicaţii J       , ---         316       875       861 
--- agricultură şi silvicultură2              1 272     3 835     8 129     9 335 
Medico^farmaceutice                           3 451    10 020     7 884     8 272 
Ştiinţe economice                             3 101     8 294     7 763     9 344 
Ştiinţe juridice                              7 900     5 534     2 684     2 807 
Universitar-pedagogice                        5 401     9 071    36 356    42 233 
Artistice                                     1 336     2 302     2 278     2 307 
Cultură fizică şi sport                         131       218     1 196     1 432 
Studenţi străini care studiază în R.P.R.5         -         -       869       617 
Cadre didactice                               2 194     5 638    10 753    11 965 
       88 478 studenţi !a învăţămîntul de zi;
       3 414 studenţi la învăţămîntul seral;
       20 719 studenţi la învăţămîntul fără frecvenţă. Inclusiv medicina veterinară.
       Incluşi în numărul total al studenţilor.
 munist. Legătura cu practica construcţiei socialiste caracterizează atît î. de cultură generală cît şi î. de pregătire a cadrelor.
 —  Dezvoltarea învâţâmîntului în Romînia. Pe teritoriul patriei noastre au existat, cu mai bine de
 2 GOQ de ani în urmă, forme de £. organizate, începînd cu şcolile
 din cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre (sec. al III-lea î.e.n.). Diverse documente arheologice atestă cunoaşterea scrisului la daci. Momente mai importante în istoria învăţământului în Romînia au fost
 marcate, în timpul orînduirii
 feudale, prin înfiinţarea Şcolii romîneşti de 1a biserica Sf. Nicolaie din Şcheii Braşovului (1495), a gimnaziului săsesc din
  Braşov de către umanistul /. Honterus (1544), a colegiului latin de 1a Cotnari (1562— 1563), condus de umanistul /. Sommer, a Academiei Vasi-liene de la Iaşi (1640), a Academiei din Bucureşti (sfîrşitul sec. al XVII-lea, sub domnia lui Constantin Brîncoveanu) şi a şcolilor de la Blaj (după 1754). în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în toate cele trei ţări romíné s-au accentuat tendinţele iluministe, lupta burgheziei în ascensiune pentru crearea unui î. naţional. Bazele î. superior în limba romînă au fost puse prin cursurile pentru ingineri hotărnici ţinute de Gh. Asachi la Iaşi (1814—1818) şi de Gh. Lazăr la Bucureşti
          (1818-1821). Opera lui Gh. Lazăr a fost continuată la şcoala de la Sf. Sava de I. He-liade-Rădulescu şi de alţi cărturari patrioţi, iar 1a Iaşi a luat fiinţă în 1835 Academia Mihăileanâ. în 1852 s-a înfiinţat Institutul de agricultură şi silvicultură de la Panteli-mon, nucleul iniţial al actualului Institut agronomic „Nicolaie Băl-cescu" din Bucureşti, în 1857 s-au înfiinţat la Bucureşti Şcoala naţională de poduri şi şosele, nucleul actualului Institut politehnic şi Institut de construcţii, şi Şcoala naţională de medicină şi farmacie (azi Institutul medico-farmaceu-tic). în timpul domniei lui Al. I. Cuza s-au înfiinţat universităţile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). în Transilvania, L şi-a păstrat şi în sec. al XIX-lea baza sa îngustă confesională. Şcolile „unite“ (greco-catolice) de la Blaj şi-au lărgit activitatea; s-au înfiinţat noi şcoli medii romîneşti la Arad, Beiuş, Braşov, Năsăud etc. în 1872 a luat fiinţă Universitatea din Cluj. O importanţă deosebită pentru dezvoltarea învăţămîntului în ţara noastră a avut legea instrucţiunii din 1864, prin care se puneau în ambele principate bazele unui sistem de î. unitar. Principala ei prevedere progresistă, obligativitatea instrucţiei primare pentru copiii între 8 şi 12 ani, a fost aplicată numai parţial (statistica din 1906 înregistra 82,67% analfabeţi). Progrese pe linia organizării şi a conţinutului î, s-au realizat prin cele două legi ale lui 5. Haret: legea învăţămîntului secundar şi superior (1898) şi legea învăţămîntului profesional (1899). în perioada 1918—1944 a avut loc o relativă creştere a reţelei şcolilor primare, secundare şi superioare şi s-au mărit alocaţiile
 50
ÎNVĂŢĂMÎNT
908
ÎNVĂŢĂMÎNT
 pentru î. Procentul analfabeţilor a scăzut, dar regimul burghezo-moşieresc nu a luat măsuri e-ficiente în vederea lichidării analfabetismului (în 1944 existau peste 4 000 000 de analfabeţi şi semianalfabeţi). Politica şcolară s-a caracterizat prin intensificarea tendinţelor antidemocratice. S-au adoptat legi reacţionare care au îngreuiat accesul capiilor oamenilor muncii în şcoala medie şi superioară (ex. legea învăţămîn-tului primar al statului şi pri-mar-normal din 1924). în perioada 1922—1933 au pătruns în şcoala secundară doar 31,8% din totalul copiilor de la oraşe şi 5,2% din totalul celor de la sate. Dintre elevii care urmau în învăţămîntul secundar, 76,6% frecventau şcoli teoretice şi numai 23,4% şcoli cu caracter practic. în cursul procesului de accentuare a fascizării ţării, au fost create instituţii reacţionare paramilitare, ca „Străjeria**, „Instrucţia preregimentară** (premilităria) ş.a. După instaurarea dictaturii regale s.-a adoptat o nouă lege a î. secundar (1939), care restrîngea şi mai mult accesul fiilor oamenilor muncii la studiile medii. în timpul dictaturii militare fasciste (1940—1944) au fost elaborate legi şovine care extindeau şi în şcoală discriminarea naţională şi rasială. S-au accentuat ruperea î, de viaţă, tendinţele mistice şi naţionaliste din conţinutul î. încă de Ia începuturile sale, mişcarea muncitorească şi socialistă din Romînia a militat, prin revista „Contempora-nul“ (1881 —1891) şi prin alte publicaţii socialiste, pentru un î. democratic, pentru gratuitatea î., pentru dezvoltarea şcolilor profesionale şi agricole etc. în condiţiile grele ale ilegalităţii, P.C.R. a demascat caracterul reacţionar al politicii şcolare şi culturale a regimului burghezo-moşieresc, militînd pentru democratizarea î. S-a creat organizaţia de masă a elevilor revoluţionari „Şcolarul roşu“. Sub îndrumarea P.C.R., organizaţiile U.T.C. din instituţiile de î. superior au desfăşurat importante acţiuni antifasciste. Au fost editate reviste ilegale care apărau interesele şcolărimii şi studenţimii sărace.
Publicaţiile „Lupta de clasă**, „Cultura proletară**, „Tînărul leninist", „Scînteia**, „Eranouă** etc. au combătut teoriile pedagogice reacţionare care stăteau la baza £. burghezo-moşieresc. La scurt timp după Eliberare, în raportul politic al C.C. prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej Ia Conferinţa naţională din 1945 a P.C.R., s-au formulat sarcini în legătură cu lichidarea analfabetismului, cu reorganizarea î, pe baze democratice şi cu pregătirea cadrelor necesare economiei naţionale şi activităţilor social-culturale. în reorganizarea î. din ţara noastră, un rol important a avut reforma învă-ţămîntului din 1948. Ea a fost completată în anii următori printr-o serie de hotărîri ale partidului şi guvernului privind î. profesional şi tehnic, î. de cultură generală, L superior, crearea şcolii generale de 8 ani etc. Baza materială a £. s-a întărit an de an. Astfel, prin bugetul de stat s-au repartizat pentru î.
1  682,5 mii. lei în 1951,
2  196,5 mii. lei în 1955, 3 495,6 mii. lei în 1960, 4 995,4 mii. lei în 1962 şi 5 499,4 mii. lei în 1963. Elevii claselor I—VIII beneficiază de manuale şcolare gratuite. Pentru perioada î 960— 1965 s-a prevăzut construirea a 15 000 săli de clasă destinate î. de cultură generală, dintre care circa 4 000 în oraşe şi centre muncitoreşti, iar restul în localităţile rurale. în 1963/1964, la fiecare 5 locuitori ai ţării unul studiază în î. de stat. Din sistemul nostru de x. fac astăzi parte instituţii preşcolare şi şcoli de diferite grade şi tipuri. Instituţiile de educaţie preşcolară (grădiniţe de copii) au ca sarcină creşterea şi educaţia organizată a copiilor de
3—7 ani, pregătindu-i pentru intrarea în şcoală. Veriga de bază a î. nostru este învăţămîntul general de 8 aniy care constituie prima treaptă a în-văţămîntului de cultură generală de 12 ani şi cuprinde pe toţi copiii între 7 şi 15 ani. Congresul al III-lea al P.M.R., trasînd liniile fundamentale ale dezvoltării şcolii şi î. în perioada desăvârşirii construcţiei socialismului, a prevăzut ca în 1962 să se încheie generalizarea
şcolii obligatorii de 7 ani (sarcină înfăptuită cu un an mai devreme), iar apei să se treacă treptat la î, general de 8 ani. Primii absolvenţi ai î. <ie 8 ani vor fi daţi în 1964/1965. în-văţămîntul mediu, cu durata de
4  ani, constituie a doua treaptă a î. de cultură generală. El cuprinde mai multe tipuri de şcoli şi se realizează prin cursuri de zi, serale şi fără frecvenţă. Şcoala medie de cultură generală (clasele IX—XII) are, începînd cu clasa a X-a (a Xl-a), două secţii: reală, în care se pune accentul pe studierea ştiinţelor naturii, în special a matematicii, şi umanistică, în care se acordă precădere disciplinelor umanistice (literatura, istoria, limbile străine etc.). Pentru copiii cu deficienţe fizice sau psihice s-au organizat şcoli speciale (42 de şcoli cu 7 022 de elevi în 1963/ 1964). Un caracter aparte are învăţămîntul pedagogic, care cuprinde şcoli pedagogice de 6 ani pentru educatoare şi pentru învăţători, institute pedagogice de
2  ani şi institute pedagogice de
3  ani, care pregătesc cadre didactice pentru î. de 8 ani (cele din urmă aparţin î. superior). Învăţămîntul special de arte cuprinde şcoli de muzică, arte plastice, coregrafie. Învăţămîntul profesional, care pregăteşte muncitori calificaţi, cuprinde şcoli profesionale de ucenici şi şcoli de meserii cu cursuri de zi şi serale; el este organizat pe ramuri (mine şi petrol, metalurgie şi construcţii mecanice, chimie, agricultură şi silvicultură, comerţ etc.). O mare dezvoltare a cunoscut învăţămîntul tehnic, care pregăteşte tehnicieni şi maiştri; el cuprinde diverse tipuri de şcoli, organizate de asemenea pe ramuri şi avînd, pe lîngă cursuri de zi şi serale* şi cursuri fără frecvenţă. Unele dintre aceste şcoli sînt urmate de muncitori calificaţi absolvenţi ai î* de 8 ani; altele cer absolvirea scolii medii de cultură generală. Învăţămîntul superior, care pregăteşte specialişti cu calificare superioară pentru economia naţională şi sectorul social-cultu-ral, a fost reorganizat în întregime. iar reţeaua universitară a fost considerabil extinsă. în 1963/1964 au existat 15 centre universitare (Bacău, Baia Mare,
ÎNVĂŢĂMÎNT
 909
 ÎNVELIŞ GEOGRAFIC
Braşov, Bucureşti, Cluj, Con-stanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Petroşeni, Suceava, Timişoara şi Tîrgu-Mu-reş), cu 43 de instituţii de î. superior şi 171 de facultăţi cu 204 specialiţăţi. Pe lîngă cele patru, universităţi (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara), î. superior cuprinde institute politehnice, tehnice de ramură, agronomice, un institut de ştiinţe economice, institute me-dico-farmaceutice, institute de arte plastice, de teatru, conservatoare, un institut de cultură fizică, institute pedagogice de
3  ani. (V. şi institut). In cadrul unor instituţii de î. superior există secţii serale (ia institutele tehnice) şi secţii fără frecvenţă (la universităţi, institute pedagogice, institutul de ştiinţe economice etc.). în 1963/1964 au revenit 60 de studenţi la 10 000 de locuitori, faţă de 17 în 1938. Industrializarea socialistă a ţării a determinat o dezvoltare impetuoasă a î. superior tehnic, în profilarea acestuia se ţine seama îndeaproape de ramurile conducătoare ale economiei naţionale, de cerinţele unei dezvoltări multilaterale, armonioase a economiei, precum şi de cerinţele industrializării socialiste a ţării la nivelul tehnicii mondiale. Au fost create institutele politehnice din Braşov, Cluj, Galaţi, Institutul de mine din Petroşeni, Institutul de construcţii din Bucureşti, Institutul de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti ş.a. şi au fost înfiinţate noi facultăţi şi specialităţi (fizică nucleară, automatică, electronică industrială, radiochimie, gecchimie, chimie fizică a macromoîeculelor şi a polimerilor ş.a.). în 1963/1964 au funcţionat 10 institute politehnice şi tehnice superioare (fără agricultură), cu 38 de facultăţi şi 79 de specialităţi, faţă de 4 institute politehnice şi tehnice superioare în 1938/ 1939. 1. superior tehnic (fără agricultură) a fost urmat în 1963/1964 de 33,5% din totalul studenţilor, faţă de 14,7% în 1938. Transformarea socialistă a agriculturii şi ridicarea nivelului producţiei agricole au determinat extinderea şi reorganizarea î. superior agricol. Astăzi funcţionează 5 institute agro-
 58*
nomice (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Craiova; ultimele două au fost înfiinţate în anii puterii populare). L superior agricol (inclusiv medicina veterinară) a fost frecventat în 1963/ 1964 de 7,6% din totalul studenţilor, faţă de 4,8% în 1938/1939. Studenţii din £. superior tehnic fac practică în producţie. în perioada 1948— 1963, î. nostru superior a dat 154 856 de absolvenţi, dintre care 60 884 ai facultăţilor tehnice (inclusiv agricultura). în 1963/1964 au fost bursieri 61,7% din numărul studenţilor de la cursurile de zi, 64,3% au locuit în cămine, iar 57% au luat masa la cantină. Pentru pregătirea cercetătorilor ştiinţifici şi a cadrelor didactice din î. superior a fost organizat sistemul aspiranturii şi doctoratului. în instituţiile noastre de î. superior, în special în cele tehnice, studiază numeroşi studenţi şi aspiranţi străini din circa 70 de ţări. Pentru a ajuta la rezolvarea ştiinţifică a problemelor privitoare la îmbunătăţirea conţinutului îhvăţămîntului, a predării şi a muncii educative, în anii puterii populare au fost create: Institutul de ştiinţe pedagogice, Editura didactică şi pedagogică, institutele de perfecţionare a cadrelor didactice (I.P.C.D.), întreprinderile de material didactic etc. în acelaşi scop s-au înfiinţat pe lîngă Ministerul Învăţămîntului mai multe organe consultative: Consiliul învăţămîntului superior, Consiliul învăţămîntului profesional şi tehnic, Consiliul învăţămîntului de cultură generală.
—   Învăţămînt politehnic, unul dintre principiile pedagogiei socialiste; el constituie un mijloc de înfăptuire a educaţiei pîin muncă şi are sarcina de a lega î. cu munca productivă. Ideea î. pformulată de întemeietorii socialismului ştiinţific încă în „Manifestul Partidului Comu-nist“ şi fundamentată ştiinţific de Marx în „Capitalul“ ca o necesitate obiectivă impusă de marea industrie mecanizată, a fost dezvoltată ulterior de V. I. Lenin, care a dat îndrumări în vederea traducerii ei în viaţă. /. p. familiarizează pe elevi cu bazele ştiinţifice ale principalelor ramuri de producţie,
formîndu-le totodată deprinderile practice necesare mî-nuirii uneltelor şi maşinilor mai simple care stau la baza producţiei moderne.
   învăţător, denumire dată cadrelor de predare de la clasele I—IV, care au absolvit, de obicei, şcoala pedagogică (sau şcoala normală înainte de reforma învăţămîntului) şi care predau în clasele lor toate obiectele prevăzute în planul de învăţămînt.
   „Învăţăturile lui Neagoie Basarab către fiul său Teodosie", scriere în limba slavonă, avînd şi variante în limba romînă şi greacă, unul dintre monumentele literaturii romíné vechi. Atribuită lui Neagoie Basarab de majoritatea învăţaţilor, lucrarea este alcătuită după modele bizantine şi slave, urmărind să facă educaţia politică şi religioasă fiului de domn, potrivit preceptelor medievale. Paginile privitoare la organizarea armatei, la tactică şi la strategie au fost folosite, ca sursă documentară, de N. Băl-cescu în cartea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum“. Lucrarea s-a păstrat numai în copii, cea mai veche copie romînească datînd din sec. al XVII-lea. Versiunea romînească a fost publicată pentru prima oară de Ioan Eclesiarhul în 1843.
   învechirea vinului (VITI-CULT.), proces de maturizare a vinului care se petrece în cursul primilor 3 — 5 ani de la vinificaţie. In timpul învechirii se petrec schimbări fizico-chimice în urma cărora vinurile capătă buchet şi însuşiri gustative deosebite.
   înveliş (AV.), îmbrăcăminte exterioară a diferitelor elemente ale avionului (aripi, fuzelaj, comenzi), confecţionată din pînză, lemn sau metal. L din lemn sau din metal preia, cel puţin în parte, eforturile care se exercită asupra avionului.
   înveliş geografic, înveliş complex al globului terestru, reprezentînd zona de întrepătrundere şi interacţiune a iito-sferei, atmosferei şi hidrosferei. în această zonă se desfăşoară
 ÎNVELITOARE
 910
ÎNVOIELI AGRICOLE
foarte intens procesele determinate de energia solara şi gravitaţia universală în interacţiune contradictorie cu alt grup de procese determinate de dinamica internă a Pămîntului (diverse mişcări ale scoarţei); are loc o circulaţie permanentă, un schimb de materie şi energie între diferitele ei părţi componente. In cadrul î. g. se formează rocile sedimentare şi solurile, se dezvoltă viaţa organică şi activitatea societăţii omeneşti. Limitele î. g. nu sînt precise: pătrunde în scoarţa terestră şi se ridică în atmosferă pînă acolo unde se menţine această interacţiune a factorilor geografici, trecerea spre zonele limitrofe făcîndu-se treptat. Diverşii componenţi ai î. g. se leagă atît de strîns şi sînt condiţionaţi reciproc, încît formează un tot unitar indisolubil. însă structura complexă a î. g., varietatea factorilor geografici şi interacţiunea lor dinamică diferenţiată condiţionează o etajare în organizarea internă a lui şi o foarte mare diferehţiere regională, ducînd la existenţa unor unităţi spaţiale distincte, regiunile naturale.
   ínvelitoáre (CONSTR.), strat de material care acoperă versantul unui acoperiş pentru a
învelitoare de ţigle
 împiedica pătrunderea, în spaţiul de sub acoperiş, a apei provenite din precipitaţii si pentru a-1 izola termic. 1. se execută, în general, din tablă sau din foi metalice (oţel, zinc, cupru, plumb), ţigle, olane, azbociment, carton asfaltat, materiale fabricate din mase plastice, lemn (scînduri, şiţă, şindrilă), stuf etc.
   ínvergáre (NAV.), operaţie prin care se fixează o pînză de o vergă şi care constă din trecerea unei saule prin ocheţii metalici fixaţi pe marginea pînzei şi înfăşurarea saulei pe
 o  vergă.
   învestire (DR.) 1. Acordare de atribuţii, prin lege sau alt act normativ, unui organ
 de stat. 2. Efect al oricărei acţiuni sau căi de atac de a da organului de jurisdicţie corespunzător dreptul de a soluţiona acţiunea sau calea de atac. — /. cu formulă executorie, trecere, în cazurile prevăzute de lege, de către organul competent, a unei menţiuni speciale pe hotărîrea definitivă a unui organ de jurisdicţie sau pe un înscris autentificat, în vederea executării silite.
   ínvestitúrá 1. Actul prin care, în evul mediu, seniorul acorda vasalului său un b e n e -f i c i u. 2. Actul de numire şi de confirmare în funcţie a unui prelat, căruia i se acordau proprietăţi funciare ca feud. Semnele exterioare ale î. erau înmînarea unui inel şi a unei cîrji, ca simbol al puterii spirituale, precum şi a unui sceptru, ca simbol al puterii laice asupra pămîntului primit ca feud. Pînă la sfîrşitul sec. al XI-lea, dreptul de î. a aparţinut, de fapt, puterii laice (în Anglia regelui, în Germania împăratului etc.). în lupta pentru realizarea programului său teocratic, papa Grigore al VII-lea a interzis, în 1075, împăratului german să numească şi să confirme clerul înalt în funcţii bisericeşti. Această interdicţie a fost cauza luptei dintre puterea imperială şi cea papală, numită luptă pentru î., care s-a încheiat în anul 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de concordatul de la Worms.
   învinuire (DR.), activitate procesuală desfăşurată spre a se dovedi că o persoană a comis o infracţiune, supunerea acelei persoane judecăţii şi susţinerea vinovăţiei ei în faţa instanţei. I. se exercită de procuror, de organele de urmărire penală şi, uneori, de partea vătămată. — Punere sub î., act procesual prin care organul de urmărire dispune tragerea ia răspundere penală a celui care a săvîrşit o infracţiune, îi aduce la cunoştinţă învinuirea şi ascultă obiecţiile pe care el le ridică.
   învinuit (DR.), denumire dată în tot cursul urmăririi penale persoanei puse sub î n v i-nuire. Vşi prevenit.
   în vi or áré, fază a cicîu-
 1 ui economic.
   învîrtita, joc popular romînesc, răspîndit în Ardeal şi prezentînd tipuri diferenţiate pe regiuni (sudul, Centrul şi nordul Ardealului). Este un joc de perechi, cu ritm^ binar sincopat sau asimetric. în general are două părţi: o plimbare în care intervin şi piruete executate de fete şi o învîrtire rapidă în sensuri opuse. Uneori băieţii introduc în joc şi figuri fecioreşti.
   învoieli agriccle (în Romînia burghezo-moşierească), contracte înrobitoare încheiate între moşieri (sau mari arendaşi), pe de o parte, şi ţărani lipsiţi de pămînt sau cu pămînt puţin, pe de altă parte, pentru luarea în arendă de către aceştia a unor parcele de pămînt cu plata arenzii în muncă (dijma la tarla), în produse (dijma de-a valma), în bani (arenda în bani) sau prin combinarea unora dintre aceste modalităţi ; î.a. se făceau şi pentru angajarea ţăranilor la anumite munci pe moşie cu inventarul lor, plata fiind făcută, în schimb, sub diferite forme dinainte stabilite, la. au constituit, în esenţă, forme ale rămăşiţelor relaţiilor feudale în agricultură. Sistemul î.a. a fost generat de faptul că, după reforma agrară din 1864,
 o mare parte din ţărănime nu avea pămînt arabil suficient sau nu avea de loc, fiind de asemenea lipsită de izlaz pentru vite, în timp ce un mănunchi de moşieri deţinea suprafeţe imense de pămînt, fără să dispună însă de inventarul viu şi mort necesar ducerii gospodăriei cu ajutorul muncii salariate. Această formă de exploatare a ţărănimii a fost. legiferată, moşierimea putînd să folosească aparatul de stat pentru a-î constrînge pe ţărani. Astfel, prima legiferare a fost făcută în 1866, după detronarea lui AI. I- Cuza, prin „legea pentru tocmeli agricole şi pentru executarea lor“, completată apoi prin legea din 1872. Aceste legi permiteau organelor administrative locale (aservite moşierilor) să-i aducă pe ţărani cu forţa la lucru şi să-i oblige să nu părăsească
ÎNVOIELI AGRICOLE
911
 ÎNZIDIRE
 comuna pentru a lucra în altă parte. Litigiile dintre ţărani şi moşieri legate de î.a. erau scoase de sub jurisdicţia comună şi trecute în competenţa acestor autorităţi administrative. Un rol însemnat în agravarea exploatării ţăranilor prin sistemul La. l-au avut, la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. ăl XX-lea, „trusturile arendăşeşti4*, care reprezentau asociaţii ale marilor arendaşi ce luau în arendă zeci de moşii şi Ie subarendau la ţărani, dublînd şi triplînd arenda. In urma marilor răscoale ţărăneşti din 1907 s-a adoptat o nouă lege a î.a.,
 prin care formal s-a desfiinţat dijma la tarla, dar în practică ea a continuat să existe. Deosebit de grele erau şi învoielile de munci pe moşie, pe care ţăranii erau nevoiţi să Ie încheie îndeosebi iarna pentru obţinerea unor produse alimentare, obligîndu-se să lucreze în schimb în timpul verii în condiţii foarte grele. Diferitele forme ale La. au existat şi între cele două războaie mondiale, întărindu-se îndeosebi în perioada fascizării ţării şi a dictaturii militare-fasciste. Aşa-numitul „Cod agricol** din 1937 reproducea în mare măsură conţinutul legii La. din
 1907, iar „legea pentru organizarea agriculturii" din 1940 a introdus pedeapsa penală pentru neplata dijmei. î.a au fost desfiinţate abia o dată cu înfăptuirea reformei agrare din 1945. Se mai numeau tocmeli agricole. V. şi dijmă.
   înzidire (CONSTR.) 1. Operaţie de fixare, cu ajutorul materialului de construcţie, a unei piese sau a unui element de construcţie într-un masiv de zidărie. 2. Operaţie de acoperire a unui element de construcţie sau a unui organ de maşină cu un strat de material ceramic sau de piatră naturală ori artificială.
    j [fc], a douăsprezecea literă ■a alfabetului limbii romíné; sunetul notat prin această literă. Este o consoană fricativă prepalatală sonoră.
    Jabalpur [giábalpur/, oraş in India, în statul Madhya Pradesh, situat pe rîul Nar-bada. 307 649 loc. (1962). Nod feroviar şi rutier. Important centru comercial. întreprinderi de prelucrare a lemnului, de sticlă şi ceramică, de prelucrare a metalelor, a-limentare.
    Jaberg [iáberg], Kari (1877—1958), lingvist elveţian. A fost profesor la Universitatea din Berna. A publicat numeroase şi importante studii de lingvistică romanică, în special <le geografie lingvistică, la dezvoltarea căreia a contribuit în mare măsură; s-a ocupat şi de probleme de lingvistică generală (onomasiologie, limbajul afectiv etc.). J. a publicat împreună cu J. jud „Atlasul lingvistic şi etnografic al Italiei şi al Elveţiei meridionale" (8 voi., 1928—1940).
    Jáchymov [iáhimoj7, oraş in R.S. Cehoslovacă, situat în nord-vestul Cehiei, în Munţii Metalici. Staţiune balneocli-matică, cu ape minerale termale. In apropierea oraşului se găsesc zăcăminte de minereuri polimetalice şi de uraniu.
i — iame arcuite; 2 — fişă telefonică
   jack (TELEC.), dispozitiv de conectare utilizat în telefonie pentru a realiza închiderea sau deschiderea unor contacte electrice, în scopul efectuării legăturii dintre diferite circuite sau al desfacerii legăturilor respective (ex. pentru realizarea legăturii dintre doi abonaţi şi desfacerea legăturii la încetarea convorbirii).
   Jackson [gecsn], oraş în S.U.A., situat pe rîul Peari, centrul administrativ al statului Mississippi. 144 400 loc. (1960). Nod feroviar şi rutier. Ateliere feroviare, întreprinderi de confecţii, de mobilă şi produse din lemn, de industrie alimentară.
   Jacobi [iacóbi], Friedrich Heinrich (1743-1819), filozof idealist german. Adversar al tendinţelor raţionaliste şi iluministe din filozofia clasică germană, J. a opus cunoaşterii raţionale, care duce la ateism, aşa-numita filozofie a „sentimentului şi a credinţei*4.
   facobi [iacóbi], Karl Gustav Jacob (1804—1851), matematician german. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A lucrat în domeniul teoriei numerelor, calculului variaţiilor, mecanicii analitice, analizei matematice şi în cel al teoriei funcţiilor eliptice. A descoperit, în acelaşi timp cu N. Abel, cea mai importantă proprietate a acestor funcţii, dubla periodicitate.
   Jacobsen [iâcopszn], Jens Peter (1847—1885), scriitor danez. A scris nuvele psihologice şi poeme, dar şi-a cîştigat celebritatea mai ales prin romanele „Doamna Măria Grubbe“ (1876),
 în care proclamă dreptul femeii la o viaţă omenească, şi „Niels Lyhne“ (1880), în care com<* bate fideismul.
   Jacquard [jacár], Joseph Mărie (1752—1834), tehnician
J. M. Jacquard
 francez. A inventat, în 1804— 1808, războiul de ţesut cu ajutorul căruia este posibilă realizarea ţesăturilor cu desene complicate şi divers colorate.
 —  Mecanism J., mecanism montat pe războaiele de ţesut care serveşte la formarea rostului pentru realizarea ţesăturilor cu legătură complicată (ex. pentru ţesăturile decorative). La războaiele cu m./., deplasarea fiecărui fir de urzeală este comandată individual prin intermediul unor cartele (fişe) perforate.
    jacqueria [jacheria], răscoală ţărănească antifeudală care a a-vut loc în provinciile din nordul şi nord-vestul Franţei în 1358. Ea a primit acest nume de la porecla de Jacques Bon-homme (Iacob prostănacul), dată de feudali ţăranilor francezi. J. a fost provocată de înăsprirea
 JAD
 913
 JALEA
  exploatării feudale în condiţiile creşterii producţiei de mărfuri şi ale schimbului, precum şi de ruina economică a ţărănimii în timpul războiului de 100 de ani (1337—1453). Răscoala a coincis cu mişcarea orăşenilor parizieni de sub Conducerea lui Etienne Marcel. Slab organizaţi, lipsiţi de o conducere fermă, slab înarmaţi, trădaţi de orăşenii avuţi, răsculaţii au fost zdrobiţi la Mello de către armata nobililor. Deşi înfrîntă, > j. a zdruncinat orînduirea feudală şi a contribuit la accelerarea procesului eliberării ţăranilor de sub dependenţa feudală.
     jad (MINER.) 1. V. jadeit.
  2. Denumire improprie dată nefritului.
     jadeit (MINER.), silicat de sodiu şi aluminiu din grupul piroxenilor monoclinici. Formează mase granulare compacte, verzui, cu luciu sticlos. Este un mineral mai rar, care se găseşte în unele roci metamorf i ce. In timpurile preistorice a fost folosit pentru prelucrarea uneltelor şi armelor primitive. In R.P. Chineză, j. este întrebuinţat de multă vreme pentru executarea obiectelor de artă. Sin. jad.
     Jaf fa [iáfa], oraş în Israel, situat pe ţărmul sud-estic al Mării Mediterane, la sud de oraşul Tei Aviv, cu care s-a unit formînd aglomerarea urbană Tel Aviv-Jaffa. 93 000 loc. (1961). Industrie textilă. Principalul port al ţării, prin care se exportă în special citrice, stofe, mătăsuri şi piei.
     Jagan, Cheddi (n. 1918), om politic din Guyana Britanică, prim-ministru (din 1961), lider al Partidului popular progresist, care se pronunţă pentru independenţa ţării.
     Jagic [iághici], Vatroslav « (1838—1923), slavist sîrb, din şcoala neogramaticilor. A fost profesor la Universitatea din Viena şi întemeietor al revistei „Arhiva pentru filologie slavă" (1876), prin care pune bazele filologiei şi lingvisticii slave moderne. A studiat şi a editat texte paleoslave.
     jaguar (Felis onca), specie de mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul de
  2  m lungime, acoperit cu blană
 de culoare galben-roşiatică, cu pete şi inele negre. Trăieşte în sud-vestul S.U.A., în Mexic,
Jaguar
 în America Centrală şi în America de Sud.
    jainism, doctrină religioasă şi filozofică apărută în India antică în sec. al VI-lea î.e.n.,
 o  dată cu budismul, ca reacţie a păturilor comerciale şi cămă-tăreşti împotriva brahmanis-mului şi a sistemului de castă consfinţit de acesta. Termenul j. provine de la supranumele Jinna (învingătorul), acordat ascetului Vardhamana Maha-vira, întemeietorul legendar al acestei religii. J. neagă autoritatea Vedelor, dar este influenţat de ritualul brahmanic. El înlocuieşte concepţia brah-manică despre sufletul universal (brahman sau atman) prin concepţia despre existenţa unor suflete individuale nemuritoare, propovăduind credinţa în migraţiunea acestora (metempsihoză). Mijloacele principale ale „mîntuirii" sînt autoperfecţionarea morală şi ascetismul. Doctrina filozofică jainistă are un caracter dualist. Ea recunoaşte, alături de sufletele individuale, existenţa materiei ca substanţă necreată, infinită în timp şi spaţiu şi compusă din atomi (anu). Astăzi j. are circa 1 500 000 de credincioşi; majoritatea lor trăiesc în sudul Indiei.
    Jaipur, oraş în nordul Indiei, centrul administrativ al statului Rajasthan. 417 644 loc. (1962). Nod feroviar. Industrie textilă, de prelucrare a metalelor, artizanat (obiecte din fildeş, de marmură etc.)* Jakobson [iácobson], Roman (n. 1896), lingvist american. A fost profesor la Universitatea din Brno (Cehoslovacia); în prezent este profesor la Universitatea Harvard (S. U. A.). A întemeiat, împreună cu N.S. Trubetzkoy, cercul lingvistic de la Praga, fiind unul dintre
 creatorii fonologiei. J. are numeroase studii de lingvistică generală, slavistică, poetică etc*
    Jaksic [iacşici], Djura (1832—1878), scriitor şi pictor sîrb. A studiat artele plastice la Timişoara, Budapesta, Viena şi München. S-a afirmat ca pictor de icoane şi scene istorice. împreună cu J. jovanovic-Zmaj a fost, prin lirica sa patriotică, cel mai de seamă reprezentant al literaturii romantice sîrbeşţi. în poemele cu caracter social şi în unele povestiri în care zugrăveşte viaţa de mizerie a ţărănimii („Moşierul", „Sărmana bănăţeancă" ş.a.), se manifestă însă şi ca realist critic. De o mare popularitate s-au bucurat schiţele lui satirice, în care demască birocraţia şi unele năravuri politice din Seibia anilor 1870. Piesele sale de teatru abordează o tematică patriotică.
    Jakubowska [iacubófsca], Wanda (n. 1907), regizoare de film poloneză. Luptătoare în mişcarea de rezistenţă. Printre filmele ei se numără: „Ultima etapă", pentru care a primit Premiul internaţional al păcii (1950), „Soldatul ^ victoriei", „Povestire atlantică", „Despărţirea de diavol".
    jalápa (FARM.), rădăcinile tuberificate ale plantei Exo~ gonium purga. în medicină se utilizează pulberea sau răşina* care conţin principii active purgative.
    Jalea, Ion (n. 1887), sculptor romín, artist al poporului, membru al Academiei R.P.R., preşedinte al Uniunii artiştilor plastici. A studiat la Bucureşti sub îndrumarea lui Şt. Ionescu-Valbudea şi D. Paciurea, apoi la Paris cu Bourdelle. Opera sa, consecvent realistă, cuprinde portrete în care redă pregnant individualitatea modelului (Portretul tatălui artistului, „Autoportret", „Ştefan Popescu" ş.a.),. compoziţii alegorice sau inspirate din mitologie şi vechi legende populare („Hercule doborînd centaurul" ş.a.), basoreliefuri şi monumente remarcabile prin simţul armoniei şi echilibrului (monumentul lui Spiru Haret din Bucureşti, 1935; „Monumentul soldaţilor romîni morţi în captivitate în Germania"*
JALEŞ
 914
JAMAICA
 inaugurat în Lorena în 1923; „Victoria", 1934, şi „Dragoş-Vodă", 1942). După Eliberare, J. creează o serie de opere remarcabile, inspirate din istoria patriei şi din lupta clasei
I. Jalea
muncitoare (reliefurile „Trecerea oştilor ruse prin Bucureşti la 1877“, 1953; „împărat şi proletar", 1955; „J907"; „învăţătura lui Lenin", 1959), precum şi portrete construite viguros şi nuanţat modelate („Acad. dr. Ştefan S. Nicolau", „Acad. G. Oprescu", „Portret de muncitor", 1961) şi medalioane („Mihail Sadovea-nu" ş.a.). J. este autorul unor valoroase proiecte de monumente înfăţişînd marile figuri ale culturii romîneşti („Eminescu", „George Enescu"), care se disting prin modelajul larg şi expresivitate. Creaţia lui J. se caracterizează prin viziunea realistă, compoziţia echilibrată, sobrietatea mijloacelor plastice, prin simţul pentru proporţii şi pentru volume, prin armonizarea detaliului cu întregul.
   jâleş (Salvia), gen de plante erbacee din familia labiate-lor, cu frunze mari opuse, de obicei întregi, dinţate, cele bazale lung peţiolate, iar cele superioare scurt peţiolate. Florile sînt viu colorate (albe, galbene, albastre etc.), grupate în vîrful ramurilor şi tulpinilor. Creşte de la şes şi pînă la munte, prin pajişti şi prin păduri (ex. Salvia officinalis, mult cultivată ca plantă medicinală).
   jalon, tijă de lemn care serveşte la marcarea şi la semnalizarea punctelor de pe teren în lucrările topografice.
   Jamaica, stat situat pe insula cu acelaşi nume din Marea Caraibilor, în arhipelagul Antilelor Mari. Suprafaţa:     11424   km2. Populaţia:
1  641 000 loc. (1962), din care peste 90% sînt negri şi mulatri, restul indieni, europeni şi asiatici (din India şi China). Capitala: Kingston. Limba de stat: engleza. Insula este străbătută de la est la vest de un lanţ muntos, cu altitudinea maximă de 2 292 m. în nord se întinde un podiş calcaros, iar în sud şi vest mici cîmpii. Climă tropicală. Munţii sînt acoperiţi de păduri tropicale; în partea nordică, mai uscată, predomină savanele şi vegetaţia xerofită. în subsolul insulei există zăcăminte de bauxită, minereu de fier, de mangan şi de metale colorate. Economia, slab dezvoltată, este controlată de monopolurile nord-americane şi engleze. Mare parte din terenurile agricole sînt concentrate în mîinile marilor proprietari şi ale companiilor străine. Micii fermieri iau pămîntul în arendă; o mare parte a populaţiei agricole lucrează pe plantaţii. Se cultivă trestie de zahăr (producţia ei dă 13% din produsul naţional), bananieri, arbori de cafea, de piper, plante citrice, iar pentru consumul intern porumb, orez, batate. în nord se practică creşterea animalelor. J. deţine primul loc în lumea capitalistă în extracţia de bauxită (peste 6 milioane t în 1961), care este controlată de monopolurile din S.U.A. şi din Canada. Numai 25% din cantitatea extrasă se prelucrează în ţară.
Există mici întreprinderi alimentare (zahăr, rom, conserve), textile, de ciment, o fabrică de alumină (Little Pedro). J. exportă bauxită, alumină, zahăr, rom, banane, piper în special în S.U.A., Marea Britanie şi Canada. —
Istoric. Locuită în vechime de indieni ara-waki, a fost descoperită de Columb la
5  mai 1494. în sec. al XVI-lea, Spania a
început ocuparea şi colonizarea insulei, exterminînd în mare parte populaţia autohtonă. Pentru munca pe plantaţiile de zahăr, colonizatorii au adus sclavi negri din Africa. în sec. al XVII-lea, J. á fost transformată în tmul dintre cele mai importante centre ale comerţului de sclavi. Din 1665 a devenit posesiune engleză. Exploatarea sîngeroasă a sclavilor negri a fost cauza a numeroase răscoale, dintre care cele mai puternice au fost acelea din anii 1832—1833 şi 1865-La sfîrşitul sec. al XIX-lea a început pătrunderea monopolurilor din S.U.A., care s-a intensificat mai ales după primul război mondial. Lupta populaţiei din J. împotriva asupritorilor străini a culminat cu marea răscoală din anul 1938. în 1944 J. a adoptat cea dintîi constituţie, iar în 1953 şi-a cîştigat autonomia. Din ianuarie 1958, J. a făcut parte din Federaţia Indiilor de^Vest, componentă a Imperiului britanic. în urma referendumului din septembrie 1961, ea a ieşit din Federaţie, iar la 6 august 1962 a devenit independentă. J. face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni (Com-monwealth). J. este un dominion. Şeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general numit de ea la recomandarea primului ministru al J. Puterea legislativă aparţine parlamentului bicameral. Partide politice: Partidul laburist (reprezintă interesele
JAMES
 915
 JANOSSY
  marilor industriaşi şi ale burgheziei de la sate); Partidul naţional-popular (reprezintă interesele păturilor mijlocii de la oraşe şi sate); Mişcarea populară pentru libertate (se pronunţă pentru promovarea unei politici externe de neutralitate).
     James [geimz], Henry (1843—1916), romancier nord-american. A trăit cea mai mare parte a vieţii în Europa, devenind cetăţean englez. Opera sa cuprinde nume-v roase romane de fină analiză psihologică („Roderick Hud-son“, 1876; „Washington Squa-re", 1881), în care se simte influenţa lui Flaubert şi Tur-gheniev, cele mai multe descriind mediul burgheziei avute şi contrastul dintre lumea americană şi cea europeană. A fost un adept al teoriei „artă pentru artă“. A scris şi nuvele, eseuri critice etc.
     James [geimz], William (1842—1910), filozof şi psiholog idealist subiectiv american. Unul dintre fondatorii pragmatismului. Adversar al materialismului, J. nu recunoaşte o realitate în afara conştiinţei, neagă adevărul obiectiv, legitatea obiectivă a dezvoltării sociale, şi, în ultimă analiză, autenticitatea cunoaşterii ştiinţifice. El a formulat teza subiectivistă potrivit căreia este adevărat numai ceea ce e util, ceea ce corespunde intereselor individului. Spriji-nindu-se pe acest criteriu, el a afirmat că „experienţa religioasă" are aceeaşi importanţă ca şi cea ştiinţifică, deschizînd astfel calea fideismului.
     Jammes [jam]t Francis (î868—1938), scriitor francez, reprezentant al şcolii simbo-liste. In versurile şi în povestirile sale în proză s-a inspirat mai ales din viaţa de la ţară, cultivînd cu deosebire poezia lucrurilor simple, mărunte şi simpatia pentru micile vieţuitoare. Versurile sale se caracterizează prin candoarea şi prospeţimea impresiilor. Valoarea scrierilor lui J. este însă limitată de fideismul catolic care le străbate. Op. pr.: „De la toaca dimineţii pînă la cea de seară" (1898), „Geor-gicele creştine" (1911 — 1912), „Catrenele" (1923-1925).
    Jammu-Kashmir [giâmu caşmir], stat în nordul Indiei. Suprafaţa: 240 290 km2. Populaţia: cca. 4 800 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Srina~ gar. Relief muntos, în mare parte cu altitudini de peste
 4 000 m (munţii Himalaia şi Karakorum). în sud-vest se întinde o regiune fertilă: valea irigată a Kashmirului, situată la cca. 1 600 m altitudine. Climă montană subtropicală. Este străbătut de Cursul superior al Indului. In subsol există zăcăminte de aur, minereu de fier, bauxită şi cărbune. Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura: în sud-vest culturi agricole (cereale, bumbac, tutun, ceai, legume, pomi fructiferi), în celelalte zone creşterea animalelor (capre, oi, iaci). Exploatări forestiere. Industrie textilă (covoare, şaluri, ţesături de mătase), artizanat. In problema Kashmirului există un vechi litigiu între Pakistan şi India, nerezolvat încă. Pakistanul controlează circa 100 000 km2, cu o populaţie de circa
 1 200 000 loc., din teritoriul Kashmirului.
    Jamshedpur [giamşedpâr], oraş în India, în statul Bihar. 317 082 loc. (î962). în împrejurimile oraşului există însemnate zăcăminte de cărbune şi de minereu de fier. Important centru al industriei grele. Jamshedpur ocupă un loc de seamă în producţia de fontă, oţel şi laminate a Indiei; este dezvoltată şi industria constructoare de maşini (locomotive, automobile, maşini agricole) şi chimică. în oraşul Jamshedpur se află sediul marelui concern indian „Tata".
    Janáéek [iánacec], Leos (1854—1928), compozitor, muzicolog şi dirijor cehoslovac. Creaţia sa, inspirată din folclorul Moraviei, cuprinde: o-pere, muzică vocal-simfonică, piese pentru orchestră, muzică de cameră, numeroase coruri, lieduri şi prelucrări de muzică populară. Stilul lui J. se caracterizează prin interpretarea originală a folclorului naţional, prin spontaneitate şi forţă exr presivă, prin concizie şi o ingenioasă transpunere muzicală a inflexiunilor cuvîntului rostit. Op.pr.: „Jenufa", „KatiaKaba-
L. Janacek
nova" (după „Furtuna" iui A.N. Ostrovski), „Vulpea şi-reată", „Simfonietta", uvertura „Ţaras Bulba" etc.
   jandarmerie (în statele burgheze), poliţie de stat militară. în Romînia burghezo-moşierească, j. exercita îndeosebi atribuţiile poliţiei la sate şi constituia principalul instrument prin care moşierii con-strîngeau pe ţărani să le muncească pămînturile şi reprimau lupta lor pentru diferite revendicări. După cucerirea puterii de către clasa muncitoare, j, a fost desfiinţată. La sate, ca şi la oraşe, funcţionează organe de miliţie.
   Janet [jané] Pierre (1859— 1947), psiholog şi psihiatru francez. Lucrările de psihologie ale lui J., deşi au la bază
0  concepţie idealistă, conţin, pe lîngă un material de observaţie valoros, elemente pozitive, ca: ideea evoluţiei şi a determinismului în viaţa psihică, folosirea metodelor o-biective în cercetarea psihicului (în special a observaţiei clinice), depăşirea behaviorismu-
1  u i prin sublinierea rolului conştiinţei în comportamentul omului etc. Contribuţia principală a lui J. în psihiatrie constă în elaborarea teoriei psihogene a isteriei şi psihasteniei, precum şi în descrierea cu o precizie clasică a simptomelor clinice ale acestor două nevroze. Lui J. îi revine meritul de a fi considerat, pentru prima oară, psihastenia ca o boală nervoasă aparte.
   Jánossy [iânoşi], Lajos (n. 1912), fizician maghiar, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Se ocupă cu probleme
JANSENISM
916
JAPONEZĂ
ale mecanicii cuantice şi ale relativităţii. A obţinut rezultate importante în studiul razelor cosmice şi al fotointerferenţei. Laureat al Premiului Kossuth.
   jansenism, curent social-religios apărut la mijlocul sec. al XVII-lea în Franţa pe baza învăţăturii teologului o-landez Cornelius Jansen (latinizat Jansenim, 1585—1638). Exprimînd opoziţia unei părţi a burgheziei faţă de iezuitism, j. urmărea regenerarea morală a catolicismului şi adaptarea lui la nevoile burgheziei în ascensiune. El a făcut unele concesii calvinismului, preluînd concepţia lui Augustin despre graţia divină şi despre predestinare şi a propovăduit o morală foarte austeră, în felul puritanilor englezi. Centrul j. a fost, cu începere din 1636, mănăstirea Port-Royal, în jurul căreia s-au grupat învăţaţi de seamă, ca B. Pascal, A. Arnauld, P. Nicole ş.a. Janseniştii au înfiinţat aşa-numitele „şcoli mici“ (petites écoles; 1638—1660), care acordau prioritate limbii materne, aplicau principiul intuiţiei, stimulau activitatea independentă
                                                                                                                 Sisinden. 1
 a elevilor şi dădeau o importanţă deosebită ştiinţelor naturii. J. a fost persecutat de regimul absolutist monarhic şi de papalitate, care l-a condamnat
 prin bulele din 1705 şi 1713. In Olanda dăinuieşte şi azi
 o  mică comunitate jansenistă, condusă de episcopul din U-trecht.
   Janssen [jăscn], Pierrejules César (1824—1907), fizician şi astronom francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi al Societăţii Regale din Londra, unul dintre creatorii analizei spectrale stelare, în 1868, independent de J.N. Lockyer, a elaborat metoda de observare a protuberanţelor solare în perioadele dintre e-clipse şi a dezvoltat aplicarea metodei analizei spectrale în astronomie.
   jantă (TEHN.), partea periferică exterioară a unei roţi cu pneu. Confecţionată din tablă de metal, are marginile răsfrînte (pentru a permite montarea pneului) şi este solidară cu discul.
   Janus Pannonius (numele latin al lui Csezmicei János) (1434—1472), poet uma-
 'ilion de ceremonii de la Palatul din Ky
 nist ungur. A fost episcop de Pécs. în versurile sale, scrise în limba latină, a exprimat concepţii şi atitudini înaintate pentru acea vreme: a elogiat materialismul lui Epicur, a criticat ignoranţa şi obscurantismul călugărilor şi a combătut mărginirea de gîndire a scolasticilor. Dintre poeziile sale se detaşează poemul descriptiv „Goana vînturilor" (tipărit postum, în 1567).
     japoneză, arta~, arta care s-a dezvoltat de la începutul erei noastre pe teritoriul actual al Japoniei. Printre primele opere ale a. j. sînt marile morminte de conducători, acoperite cu un fel de movile care cuprindeau un bogat mobilier funerar, vădit influenţat de arta coreeană (sec. IV). După impunerea budismului (prin intermediul Coreii) ca religie oficială în Japonia în sec. al Vl-lea, s-au construit temple din lemn, pe terase de piatră, cu coloane care susţin acoperişuri curbate cu olane, influenţate de arhitectura chineză (Horyuji, sanctuarele din Nara, la sfîrşitul sec. VII şi în sec. VIII, imitaţii ale stilului dinastiei Tan). Vechile
to (sec. IX)
JAPONEZĂ.
 917
JAPONIA
                                   Fuiiwara Takanobu. Portretul lui Minamoto Eritomo» Detaliu (a doua jumătate a sec. al XII-lea)
sculpturi cil temă religioasă, din lemn sau bronz aurit, au reluat stilul care se afirmase în China în perioada celor şase dinastii. în schimb, sculptura rotundă din lemn acoperit Cu lac sau din bronz, care a apărut de la începutul sec. VII în templele budiste din Nara, reia stilul dinastiei Tan. Puţinele picturi murale din aceeaşi perioadă vădesc aceeaşi influenţă chineză. De la sfîrşitul secolului al VlII-lea, în condiţiile consolidării puterii aristocraţiei feudale şi ale răspîndirii unor secte esoteriee ca amidaismul, şinto-ismul ş.a., arhitectura a cunoscut o mare dezvoltare şi repertoriul iconografic s-a îmbogăţit cu noi subiecte religioase. La sfîrşitul sec. al IX-lea, sub cîrmui-rea feudalilor Fujiwara, în condiţiile ruperii relaţiilor oficiale cu China, arta japoneză ajunge să' se constituie treptat ca o artă originală, care, deşi aristocratică, reflectă într-o măsură apreciabilă şi viaţa profană, laică. în sec. al XII-lea, Japonia a reluat relaţiile cu China, de unde a importat, o dată cu budismul Zen (denumit în China Cian), şi modele de pictură din timpul dinastiei Sun. Arhitectura religioasă dezvoltată în perioada amintită este simplă, de proporţii modeste, dar armonioasă şi luxos decorată (lac negru cu pulbere de aur sau foi de aur şi incrustaţii de sidef). Arhitectura profană — palate imperiale, parcuri —, simplă şi grandioasă, a fost în perioada Kamakura o sinteză chino-japoneză, pentru ca mai tîrziu să adopte stilul chinez din perioada Sun. Sculptura în lemn, reprezentînd divinităţi în-spăimîntătoare, era influenţată, în sec. IX, de stilul Tan. Mai tîrziu, în reliefurile icoane, calităţile sculpturale au fost înlocuite de cele picturale (policromie, aurire). în perioada Kamakura, caracterul realist al sculpturii se accentuează. In pictura religioasă, influenţată de chinezi, dar cu un accentuat caracter grafic, dinamic şi decorativ, amidaismul a introdus peisajul. în pictura profană (sec. IX—X) a apărut un stil autohton (Yamato) în redarea peisajelor şi scenelor de viaţă. în perioada Kamakura, stilul acesta
*s-a afirmat printr-un realism pregnant. Paralel cu pictura murală (de paravan şi de manuscris), în această vreme s-a dezvoltat * şi arta bronzului, a lacului sculptat :4;Vtef şi a ceramicii. După 1603, arta legată de curtea din Kyoto sau de shogunii Tokugawa, extins în întreaga Japonie, a cultivat un tradiţionalism steril, în opoziţie cu arta legată de noua clasă în curs de dezvoltare a negustorilor şi proprietarilor de ateliere. Pentru a-ceştia au lucrat o seamă de maeştri realişti (mai cu seamă cei din şcoala artistică Ukiyo~ye, adică „a vieţii care trece“). Dacă arhitectura şi sculptura nu s-au înnoit, în schimb pictura pe sul de mătase sau de hîrtie de orez, verticală (kakemono) sau orizontală (e-majkimono, makimono), şi xilogravura au cunoscut o profunzime de genuri, stiluri, procedee. Şcoala Tosa (sec. XIII — XVII) a continuat stilul autohton, fără a putea aduce vreo înnoire. Şcoala Kano, sub influenţa curţii şi a shogunilor, a cultivat manierismul. Dar artişti ca Tawarayo Sotatsu (începutul sec. al XVII-lea), Ogata Korin (1658—1716) sau Maru-yama Okyo au adus în pictură un suflu realist, un simţ al exprimării sintetice şi al decorativului, care au influenţat generaţiile următoare. Picturile de gen ale lui Moronobu (c. 1647— c. 1714) din şcoala Ukiyo-ye au avut o mare înrîurire asupra artei pictorilor şi xilogravorilor realişti din sec. al XVI II-lea: Harunolu, Utamaro, Kiyonaga, Shunsho, Hokusai, Hiroshige, desenatori excepţionali şi colorişti subtili. Alături de această pictură, realistă, s-a dezvoltat pictura în cerneală de China, cunoscută sub numele de nanga, care reflecta o poziţie aristocra-tizantă, idealistă, iar de la începutul sec. al XIX-lea o pictură de influenţă europeană. In
perioada amintită, arta Iacului* sculptura în fildeş şi ceramica (gresii şi porţelanuri de Arita* Kyushu, Kyoto şi Satsuma) au cunoscut şi ele un avînt deosebit. în sec. XIX şi XX, în Japonia s-a dezvoltat o arhitectură care prelucrează în. materiale şi tehnici moderne formele funcţionale, pure şi armonioase ale arhitecturii tradiţionale. în sculptura în kmn s-au menţinut tradiţiile naţionale, în timp ce influenţa europeană domina celelalte compartimente ale statuarei. Din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, pictura japoneză a suferit influenţa curentelor occidentale. Există însă şi artişti care continuă tradiţiile picturii naţionale, în special ale celei tradiţionale a caligrafilor (în-tîlnindu-se astfel cu reprezentanţii unor curente abstracţio-niste occidentale).
   japonéza, limba limbă vorbită în Japonia. Este înca^-drată de către unii lingvişti,, alături de manciuriană şi de coreeană, în familia limbilor manciuro-tunguze. Cele mai vechi texte datează din sec. ai Vî-lea.
   Japonia, stat în estul Asiei, situat pe patru insule mart (Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu) şi pe numeroase insule mai mici, scăldate de
 JAPONIA
918
 JAPONIA
î ^ -
<Wî
■m
- '; /■ .. '&'> " ....................... i§'
  Sesshu. Cal (sec. XV)
apele Oceanului Pacific la est şi ale Mării Japoniei la vest. Suprafaţa: 369 662 km2. Populaţia: 94930 000 loc. (1962), formată în cea mai mare parte din japonezi; doar în insula Hokkaido s-au păstrat rămăşiţe ale vechii populaţii a ţării, ainu. Capitala:    Tokio. Alte oraşe
importante:    Osaka, Nagoya,
Kyoto, Yokohama, Kobe. Predomină relieful muntos; doar la ţărmuri, mai ales în est, există cîmpii mai întinse. Cea mai mare parte a populaţiei J. este concentrată în cîmpii. Ţărmurile, mai ales în est, sînt foarte crestate. Relieful este puternic fragmentat. Munţii au în general înălţimi de
1 500—2 000 m, dar o serie de vîrfuri se ridică la peste 3 000 m. Cea mai mare înălţime (3 776 m) este atinsă de vulcanul Fuji
Yama. Insula Honshu este străbătută de o mare linie tectonică (Fossa Magna), pe care s-au înălţat conuri vulcanice. Peste 1/4 din suprafaţa J. este acoperită de vulcani, dintre care în prezent mai sînt activi circa 60. J. este o regiune cu o foarte pronunţată seismicitate: anual se înregistrează cca. 1 500 de cutremure. Clima este maritimă, musonică. Datorită marii întinderi a arhipelagului japonez, există diferenţe climatice importante între partea sudică (climă subtropicală) şi cea nordică (climă temperată). Curentul cald Kuro-Şivo şi curentul rece Oia-Şivo influenţează simţitor clima ţărmurilor. Rîurile sînt scurte, dar cu debit mare. Vegetaţia este bogată şi variată. Pădurile acoperă peste 60% din supra-
faţă; în nord păduri de conifere şi de foioase caracteristice zonei temperate, în sud păduri subtropicale veşnic verzi. în subsol există zăcăminte de cărbune (în in$ula Hokkaido şi în nordul insulei Kyushu), de minereu de cupru şi de alte metale neferoase, de uraniu, de sulf şi mici zăcăminte de minereu de fier şi de petrol. Dezvoltarea economică. ]• este o ţară industrial-agrară dezvoltată; în 1962 a dat 4,8% din producţia industrială a lumii capitaliste. Industria se caracterizează printr-un grad înalt de concentrare a producţiei şi a capitalurilor şi un ritm rapid de dezvoltare. Piaţa internă fiind restrînsă, monopolurile japoneze desfăşoară, pentru plasarea mărfurilor, o acţiune intensă de expansiune pe piaţa mondială, şi în special pe pieţele ţărilor Asiei. Se fac, de asemenea, investiţii mari de capital în ţările slab dezvoltate din Asia, Africa şi America Latină. Principalele ramuri industriale sînt metalurgia, construcţiile de maşini, industria chimică, textilă şi industria extractivă. în regiunile muntoase s-au construit hidrocentrale. Principalele uzine siderurgice sînt concentrate în nordul insulei Kyushu (Yawata, Kokura), în regiunea Osaka-Kobe, la Tokio şi în insula Hokkaido (Muro-ran). J. ocupă locul al patrulea în lume în ceea ce priveşte producţia de oţel (1962). Este dezvoltată şi metalurgia neferoasă, în special a cuprului. J. ocupă primul Ioc în lume în ceea ce priveşte construcţiile navale. Are o producţie însemnată de maşini energetice (turbine, motoare, generatoare), maşini-unelte, automobile, maşini de precizie. S-a dezvoltat intens industria electrotehnică (radio- şi teleapara-tură, aparate electrice, frigidere). în cadrul industriei chimice este dezvoltată industria chimică de bază, producţia de îngrăşăminte minerale, coloranţi, cauciuc sintetic (Osaka), fibre artificiale şi sintetice, mase plastice, explozibili ş.a. Există mari rafinării de petrol. Industria textilă prelucrează bumbac, fire sintetice, mătase. Industria
JAPONIA
 919
JAPON!
alimentară este reprezentată prin întreprinderi mici (zahăr, conserve de peşte). Cele mai multe centre industriale sînt situate pe insula Honshu, în special pe litoralul Oceanului Pacific. Astfel, de la Tokio la Osaka se întinde o zonă industrială complexă, cu mari centre industriale (Yokohama, Nagoya, Kobe ş.a.), cu numeroase oraşe satelite. Alte zone de concentrare a industriei sînt partea nord-vestică a insulei Kyushu (în special industria extractivă, siderurgică şi chimică), sud-ves-tul insulei Honshu şi sudul insulei Hokkaido. In agricultură lucrează 30% din populaţia activă (1962). Principala formă de proprietate este mica gospodărie ţărănească, dar s-a intensificat procesul de pătrundere a marelui capital în agricultură, mai ales în urma reformei agrare din 1950. Are loc o exploatare intensivă pămîntului. Circa 1/2 din suprafaţa agricolă este irigată. Peste 74% din populaţia agricolă iiu poate trăi numai din producţia agricolă, ci recurge şi la alte surse de existenţă. Se cultivă în special orez. Alte culturi: grîu, orz, cartofi, sfeclă de zahăr, soia în nord; batate, ceai, tutun, trestie de zahăr în sud. Se practică pe scară largă sericicultura. Creşterea animalelor este slab dezvoltată, J. aflîndu-se pe unul dintre ultimele locuri în lume ca producţie şi consum de produse animale pe cap de locuitor. Pescuitul are un rol important în economie, peştele fiind un aliment de bază al poporului japonez. J. are o importantă flotă de pescuit şi o mare flotă comercială. Ea exportă produse finite şi semifabricate (maşini şi utilaje, nave, produse chimice, articole electronice, a-parate optice, textile, laminate, materiale de construcţie ş.a.) şi importă combustibili şi materii prime (căr-
buni, petrol, minereu de fier, bumbac, lină şi produse alimentare). Exportul rămîne în urmă faţă de dezvoltarea industriei. Cele mai importante relaţii comerciale le are cu S.U.A. (1/3 din export şi 40% din import) şi cu ţările Asiei de sud-est; în ultimul timp, Japonia a lărgit relaţiile comerciale cu ţările socialiste.
   Istoric. In sec. II —III, triburile japoneze se aflau în stadiul de descompunere a orîndu-irii comunei primitive. Prima formaţiune statală, feudală timpurie, a apărut în doua jumătate a sec. al IV-lea.
Cristalizarea relaţiilor feudale avut loc în sec.
IVTVII, ele devenind dominante în a doua jumătate a sec. al VII-lea, cînd regimul politic şi juridic al J. a început să fie organizat potrivit uzanţelor chineze.
La începutul sec. al yill-lea s-a instituit forma de proprietate feudală de stat asu-
pra pămîntului, care a stat baza statului feudal centraliza Nara. Pe la mijlocul sec oii lui al X-lea, în timpul dom naţiei familiei Fujiwara (s< colele IX—XI), a avut loc pr< cesul formării proprietăţii fei dale individuale. După i secol de fărîmiţare feudal puterea centrală de stat s întărit din nou o dată < instaurarea puterii militare-fei dale (shogunatul). în timp shogunatului, puterea a fo exercitată în stat de către sh< gunii din familiile feudale M
 JAPONIA
920
JAQUES-DALCROZE
namoto (1192—1333), Ashikaga (1335—1572), Tokugawai 1603-
î 867), împăratul avînd doar rolul de suveran nominal. In sec. al XVI-lea, în J. şi-au făcut apariţia europenii (portughezii în 1542, spaniolii în 1584), cu care japonezii au început să întreţină relaţii comerciale. în condiţiile creşterii pericolului subjugării J. de către cele mai puternice state din Europa, după repetate încercări de lichidare a fărî-miţării feudale din timpul dominaţiei familiei Ashikaga, familia de shoguni Tokugawa (1603—1867) a reuşit să pună bazele unui stat feudal absolutist centralizat. în sec. al
XVIII-lea, orînduirea feudală a intrat în criză şi a început procesul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, J. a devenit obiectul expansiunii S.U.A. şi al puterilor europene. în 1854 ultimatumul S.U.A., apoi intervenţiile succesive ale englezilor, olandezilor, francezilor şi ruşilor au obligat J. să deschidă cîtevâ porturi pentru vasele străine. Aceste state i-au impus încheierea unor tratate inegale (1854— 1858) şi au atras-o în circuitul comerţului mondial. între anii 1860 şi 1870, în întreaga J. s-a dezlănţuit un val de răscoale ţărăneşti antifeudale, iar în 1867—1868 a avut lcc o revoluţie burgheză cu caracter limitat (revoluţia Meiji), în urma căreia puterea a fost acaparată de o coaliţie a burgheziei şi a marilor feudali. J. s-a transformat în scurt timp într-un stat capitalist dezvoltat şi a început să promoveze o politică expansionistă, care marchează trecerea la imperialism. în 1890 s-a instaurat regimul constituţional, s-a format un parlament şi s-au constituit partidele politice. La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, J. a dezlănţuit două războaie: japono-chinez (1894-1895), în urma căruia China a renunţat la suveranitatea asupra Coreii şi a cedat J. insulele Penhuledao şi Taivan, şi japono-rus (1904—1905). învingătoare în războiul împotriva Rusiei, J* a instaurat în 1905 protectoratul său asu-
pra Coreu, pe care a anexat-o în 1910. J. a participat la primul război mondial de partea Antantei şi, profitînd de faptul că statele europene şi S.U.A. erau angajate în războiul din Europa, a acaparat importante poziţii politice, eccncmice şi militare în Asia, mai ales în China, ocupînd totodată posesiunile germane din Oceanul Pacific. Imperialiştii japonezi au participat la intervenţia împotriva Statului sovietic în Orientul îndepărtat. Ca urmare a ascuţirii luptei de clasă şi a creşterii avîntului revoluţionar sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în J. s-a desfăşurat, în 1918, o largă mişcare populară, cunoscută sub numele de „răscoale ale orezului1'. în focul luptelor de clasă din aceşti ani a fost creat Partidul Comunist din Japonia (1922), care a activat în ilegalitate pînă în 1945. în perioada dintre cele două războaie mondiale, J. a păşit pe calea agresiunii, ocupînd în 1931 Manciuria şi transformi nd-o în 1932 într-un stat-marionetă, Manciuko, supus influenţei japoneze. în 1933 J. s-a retras din Liga Naţiunilor, împreună cu Germania hitleristă, J. a încheiat în 1936 aşa-numitul „Pact Anticomintern“; în 1937 a dezlănţuit războiul pentru cucerirea Chinei. In cel de-al doilea război mondial, J. a fost aliatul Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste. Stră-duindu-se să înlăture din Asia şi din Oceanul Pacific pe principalii ei concurenţi, S.U.A. şi Anglia, J. a atacat în 1941 posesiunile acestora din Oceanul Pacific. în prima parte a războiului a reuşit să ocupe majoritatea ţărilor din Asia de sud-est. Dar, datorită luptei de eliberare a popoarelor respective, precum şi acţiunilor militare ale forţelor armate ale S.U.A., Angliei şi Chinei, J. a suferit o serie de înfrîngeri între 1944 şi 1945. în 1945 aviaţia militară a S.U.A. a supus bombardamentelor atomice Hiroshima (6 august) şi Nagasaki (9 august). în august
1945  U.R.S.S. a intrat în războiul împotriva Japoniei, fapt care a grăbit înfrîngerea totală a acesteia. J. a semnat, Ia 2
septembrie 1945, actul capitulării necondiţionate. La sfîrşitul războiului, J. a fost ocupată de trupele americane. S.U.A. au încheiat, în septembrie 1951, Un tratat de pace separat cu J., fără participarea U.R.S.S., Chinei, Indiei şi a altor ţări din Orientul îndepărtat care au fost obiectul agresiunii japoneze. în 1951 între J. şi S.U.A. s-a încheiat „tratatul de securitate-, în virtutea căruia S.U.A. îşi menţin trupe în J., iar în 1960, un nou tratat de securitate, cu o sferă de acţiune mai largă decît cel din 1951. Forţele democratice din J. desfăşoară o largă mişcare pentru interzicerea armelor nucleare şi pentru desfiinţarea bazelor militare ale S.U.A. Japonia este
o  monarhie constituţională. Şeful statului este împăratul. Organul legislativ suprem este Parlamentul, compus din două camere: Camera Reprezentanţilor, aleasă pe patru ani, şi Camera Consilierilor, aleasă pe şase ani. J. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul libe-ral-democrat din Japonia (reprezintă interesele capitalului monopolist); Partidul socialist din Japonia (cel mai mare partid de opoziţie); Partidul socialismului democratic (partid desprins în 1960 din partidul socialist); Partidul Comunist din Japonia. Cea mai mare organizaţie sindicală din ţară este Consiliul General al Sindicatelor (Sohyo).
   japşă (GEOGR.), depresiune de mică adîncime din balta sau din Delta Dunării, cu contur circular sau alungit, acoperită de apă în timpul revărsărilor şi uscată în urma retragerii apelor. Unele j. sînt legate prin gîrle cu depresiunile mari dintre braţele Dunării, altele sînt izolate prin grinduri, primind apă numai în timpul nivelelor mari, care depăşesc înălţimea grindurilor. Adînci-mea mică a apei şi cantitatea mare de substanţe nutritive fac ca în j. să se dezvolte o bogată vegetaţie hidrofilă.
   Jaques»Daicroze [jac~dal-cro:z]y Emile (1865 — 1950), compozitor şi pedagog elveţian» fondatorul unui sistem de gim~
 JARET
921
JAZZ
nastică ritmică in care plasticitatea mişcărilor este organizată şi reglementată după mu- , zică. J. J>. este autorul lucrărilor: „Metoda Jaques-Dalcroze** (1906 — 1907), „Ritm, muzică şi educaţie*’ (1921) şi „Eurit-mie, artă şi educaţie** (1930).
   iárét (ZOOTEHN.), articulaţie a membrului posterior la animalele patrupede, situată între gambă şi fluier.
   iargón (LINGV.), limbaj specific anumitor categorii sociale, profesiuni etc., care reflectă dorinţa celor ce-1 vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor. Se caracterizează prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor pretenţioase, neasimilate de limba uzuală, de obicei împrumutate din limbi străine, a cuvintelor şi expresiilor de îngustă specialitate tehnică-ştiinţifică (ex. }. franţuzit, j. medical etc.).
   jârişte (S1LV.), pădure arsă pe locul căreia se dezvoltă ulterior o vegetaţie secundară.
   Járnefelt [iárnefelt/, Arvid (1861 — 1932), scriitor finlandez. Adept al lui Tolstoi, este autorul unor romane şi eseuri în care critică, de pe poziţiile ţărănimii, societatea capitalistă („Patria“, 1893; „Fraţii**, 1900; „Helena“r 1902; „Copiii pămîntului-mamă“, 1905; „Romanul părinţilor mei“, 1928—1930).
   Jar ni k / iárnic/, Jan Urban (1848-1923), filolog ceh. A
*ost profesor la Universitatea din Praga. A publicat în diverse limbi studii asupra folclorului romînesc şi a recenzat cărţi privitoare la limba romînă. împreună cu Andrei Bîrseanu a publicat cunoscuta culegere de folclor literar „Doine şi strigături din Ardeal“ (1885). A fost membru de onoare al Academiei Romíné.
   jasp (PETROGR.), rocă sili-cioasă, compactă, alcătuită din calcedonie tulbure, uneori cu urme de radiolari şi de compuşi ai fierului, care o colorează în roşu, verde sau negru. Are spărtura concoidală şi este întrebuinţat ca piatră semipre-ţioasă. în R.P.R. se găseşte în Carpaţii Orientali şi în Munţii Drocea.
   Jaspers /iáspzrs/, Karl (n. 1883), filozof burghez german, reprezentant al existenţia-
lismului. Idealismul subiectiv al filozofiei lui J. se îmbină cu elemente de idealism obiectiv, determinate de situarea sa militantă pe poziţiile teologiei protestante. Ne-gînd criteriul obiectiv al adevărului, practica, şi totodată valoarea cunoaşterii raţionale, J. consideră logica sa ca o „structură a credinţei**. Teoria lui J. despre situaţiile „limitrofe** (spaima, suferinţa), considerate ca atribute eterne ale condiţiei umane, constituie o reflectare mistificată a contradicţiilor societăţii capitaliste. }• este un adept al teoriei reacţionare a „elitelor**.
                                                                                     Jaurés [jorés], Jean (1859 — 1914), om politic şi istoric
J. Jaurés
francez, unul dintre conducătorii mişcării socialiste din Franţa, luptător împotriva militarismului. Radical la începutul activităţii politice, el a aderat ia socialişti şi a fost unul dintre întemeietorii Partidului socialist francez (1902), partid reformist, iar după unificarea acestuia cu Partidul socialist din Franţa (1905) a fost unul dintre conducătorii Partidului socialist francez unit. Orator şi polemist strălucit, el a desfăşurat o bogată activitate în presă şi de la tribuna parlamentului împotriva militarismului, antisemitismului şi reacţiunii clericale-monarhice. Înfiinţînd în 1904 ziarul „l’Hu-manité**, J. a dus în paginile sale o campanie energică împotriva politicii imperialiştilor francezi de pregătire a războiului. Lupta pe care a desfă-şurat-o i-a atras ura reacţiunii, care a pus la cale asasinarea sa. J. este autorul a numeroase
lucrări de istorie, filozofie etc., în care se resimt poziţiile reformiste în problemele statului, aie revoluţiei şi ale politicii agrare.
   Java [iává], insulă in Arhipelagul Indonezian. Suprafaţa:   125 900 km2. Populaţia:
58 200 000 loc, (1959), inclusiv insulele mici din jur. Este una dintre regiunile cele mai dens populate ale globului. Aici se află capitala Indoneziei, cele mii importante oraşe şi cea mai mare parte din numărul întreprinderilor industriale ale tării. Insula are o formă alungită, întinzîndu-se de la vest la est pe mai mult de
1  000 km. Partea nordică are relief de cîmpie, cea nord-estică de podiş, iar cea sudică de podişuri calcaroase şi de munţi puternic fragmentaţi; în zona centrală se află numeroşi vulcani, dintre care mulţi sînt activi (ex. Semeru, 3 676 m; Slamet, 3 428 m). Suprafaţa insulei este în cea mai mare parte acoperită de lavă, tufuri şi cenuşă vulcanică, pe care s-au format soluri foarte fertile. Climă subecuatoriaiă mu-sonică. în subsol există petrol, minereuri de mangan, sulf, fosforite, minereuri auroargen-tifere etc. Cea mai mare parte a teritoriului este cultivată; chiar pe pantele munţilor se fac culturi în terase. Principalele culturi sînt orezul, trestia de zahăr, arborii de chinină, de cafea, ceaiul. E dezvoltată de asemenea creşterea animalelor şi^ pescuitul.
   javelizâre (MED.), procedeu de sterilizare chimică a apei potabile, prin adăugarea unor cantităţi mici de hipocloriţi alcalini (apa de J a v e 1).
   Jávorka fiávorcq], Sándor (1883—1963), botanist maghiar; a fost membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. A cercetat flora din Transilvania (Retezat, bazinul Trei Scaune, Baia Mare) şi din Albania. Laureat al Premiului Kossuth.
   jazz (MUZ.) a) Muzică de jazz, muzică provenită din împletirea elementelor folclorice nord-americane (blues, spiri-tuals, cîntece de muncă etc.) cu muzica popoarelor europene (polci, cadriluri etc.). Apărută în S.U.A. în 1914, s-a răspîndit
 JDANOV
 922
JEFFERSON
în întreaga Europă după primul război mondial. Formele tipice ale m. de j. sínt: ragtime, cake-walk, fox-trot, blues, negro spirituals etc. M. de j. a preluat din muzica populară a negrilor particularităţile ritmice (sincopele), tonale, de orchestraţie şi de emitere a sunetului. In m. de ca şi în muzica negrilor, improvizaţia are uneori un rol important. Mijloacele expresive ale m. de j. au pătruns şi în operele unor compozitori contemporani (ex. „Rapsodia albastră" pentru pian şi orchestră şi opera „Porgy şi Bess" de G. Gershwin). Elementele j. sînt folosite şi în orchestrele de estradă, b) Orchestră de jazz (sau jazz-band), ansamblu instrumental bazat pe o „secţiune ritmică" (baterie, pian, banjo sau chitară, contrabas), la care se adaugă instrumente de suflat (trompetă, saxofon, clarinet etc.), care execută muzică de jazz. Se presupune că termenul jazz îşi trage numele de la negrul Jasbo Brown, organizatorul şi conducătorul primului ansamblu de acest gen din America. Printre cei mai cunoscuţi interpreţi de muzică de j. se numără Louis Armstrong, Benny Goodman, Duke Elling-ton, Lionel Hampton, Bennie Carter ş.a.
   Jdanov, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, port la Marea de Azov. 321 000 loc. (1962). Centru industrial: industrie siderurgică, constructoare de maşini, cocsochimică, chimică, de materiale de construcţie. Institut metalurgic, şcoli tehnice, biblioteci etc. Pînă în 1948 oraşul s-a numit MariupoL
   jder (Martes martes), specie de mamifer carnivor din familia mustélidelor, asemănător cu dihorul, cu blană de culoare brună-închis, foarte preţioasă. Trăieşte în pădurile din Europa (inclusiv la noi) şi în vestul Siberiei. V. şi animale de blană.
   Jeannel [janél/, René (n. 1879), biplog francez, profesor la Muzeul naţional de istorie naturală din Paris. în colaborare cu E. Racoviţă a explorat (începînd din 1904) numeroase peşteri din Europa, din Africa
şi din America de Nord. între anii 1920 şi 1930 a fost profesor de biologie generală la Universitatea din Cluj şi a cercetat peşterile din Munţii Apuseni. A studiat fauna ca-vernicolă (mai ales coleop-terele), precum şi insectele în general, şi a publicat, în colaborare cu E. Racoviţă, „Enumé-ration des grottes visitées"
(1904-1927).
   Jeans [gi:nz]> James Hop-wood (1877—1946), matematician, fizician şi astrofizician englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra şi unul dintre conducătorii şcolii din Cambridge a idealismului „fizic" contemporan. A făcut cercetări în domeniul fizicii teoretice, al teoriei cinetice a gazelor etc. In lucrările sale de astronomie s-a ocupat în special cu dinamica stelară, cu studiul echilibrului corpurilor lichide care se rotesc. James Hopwood Jeans este şi autorul unei ipoteze cosmogonice cu implicaţii fideiste, infirmată de cercetarea ştiinţifică. V. şi cosmogoni-c ă, teorie cosmogonică.
   Jebeleanu, Eugen (n. 1911), poet şi publicist romín, membru corespondent al Academiei R.P.R. A debutat cu versuri în revista „Bilete de papagal**
(1928)  şi a colaborat cu traduceri, reportaje, articole, recenzii etc. la „Rampa“, „Cuvîntul liber", „Azi" ş.a., si-tuîndu-se pe o poziţie democratică şi antifascistă. în volumele publicate înainte de Eliberare („Schituri cu soare",
1929,   şi „Inimi sub săbii", 1934), J. cultiva o poezie cu tendinţe ermetice, dar cu unele implicaţii sociale. După Eliberare, J. a abordat mai ales poemul epic şi liric de largă respiraţie, închinat fie evocării luptei patriotice, revoluţionare a unor personalităţi ca N. Bălcescu („Bălcescu", 1952) sau realităţilor noi, socialiste ale satului romînesc („în satul lui Sahia", 1952), fie problemei păcii şi războiului („Poeme de pace şi luptă**, 1950; „Surîsul Hiroshimei", 1958) şi demascării monstruozităţilor săvîrşite de hitlerişti („Lidice", 1950). Poezia Iui J. se caracterizează prin măiestria
cu care sînt reliefate simbolurile, prin concizia expresiei, plasticitatea imaginii şi varietatea mijloacelor artistice folosite pentru transmiterea mesajului lor umanist. A făcut numeroase tălmăciri din poeţi clasici şi contemporani (volumele „Din lirica maghiară", 1953; „Poeţi ai libertăţii", 1957; „Poeme cubane" de N. Guillén, 1963). Laureat al Premiului de stat.
   Jeddah [géda], oraş în vestul Arabiei Saudite, port la Marea Roşie. 160 000 loc. (1956). Pescuit (peşti, perle). Fabrică de ciment, construcţii de nave cu pînze.
   Jefferson [géfzsm], Tho-mas (1743—1826), om de stat
Th. Jefferson
american, iluminist, filozof şi ideolog al orientării burghezo-democratice în timpul războiului pentru independenţa A-mericii de Nord (1775-1783). A fost ambasador în Franţa (1785—1789), secretar de stat (1790—1793) şi preşedinte al S.U.A. (1801-1809). J. a fost
unul dintre autorii proiectului „Declaraţiei de independenţă a S.U.A." (1776). A sprijinit revoluţia burgheză din Franţa. Este întemeietorul partidului antifederalist (republican). J. a propagat în America ideile lui Locke şi ale materialiştilor francezi din sec. al XVI II-lea. Spre deosebire de aceştia din urmă, el fundamenta concepţia antifeudală a dreptului natural de pe poziţiile limitate ale deismului. J. a recunoscut dreptul poporului la revoluţie, deşi în concepţiile şi în activitatea lui s-au manifestat şi unele contradicţii. A înfiinţat Universitatea din Virginia (1819).
 ÎNVĂŢĂMÎNT ÎN R.P.R.
Institutul politehnic din Bucureşti. Laborator de automatizări
Institutul agronomic din Timişoara. Lucrări practice de legumicultura
ÎNVĂŢĂMÎNT ÎN R.P.R.
JEFFERSON CITY
  923
 JESPERSEN
   Jefferson City [géfzsan siti], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Missouri. 28 200 loc. (1960). Industrie uşoară şi alimentară. Universitate.
   jejún (lat. jejunus „sec"; ANAT.), segment al intestinului subţire cuprins între duoden şi ileon.
   jejunită (MED.), inflamaţie acută sau cronică a jejunului.
Se manifestă prin dureri abdominale, tulburări digestive (greţuri, vărsături, diaree etc.), pierdere în greutate etc.
   jeléri (magh. zsellér „zi-Ier"), nume dat în evul mediu ţăranilor din Transilvania care, neavînd pămînt, munceau cu braţele pe moşiile nobililor, dar nu aveau regimul juridic al iobagilor. Lucrau fie „în parte" fie luînd în arendă anumite pă-mînţuri. Spre deosebire de iobagi, după satisfacerea angajamentelor aveau dreptul de strămutare. Existau şi j. care stăpîneau mici loturi de pămînt.
   Jelűnek [iélinec/, Georg (1851 — 1911), jurist german burghez, specialist în teoria generală a dreptului şi în dreptul de stat. A fost profesor Ia Basel şi Ia Heidelberg. Teoriile lui Jellinek cu privire Ia autolimitarea statului prin drept serveau burgheziei germane din perioada imperialismului, interesată în legalizarea arbitrarului ei în conducerea statului.
   Jena [iena], oraş în sudul R. D. Germane, în districtul Gera, situat pe valea rîului Saale. 81 430 loc. (1961). Important centru al industriei optice şi mecanice de precizie, cunoscut pe plan mondial prin produsele uzinei „Karl Zeiss-Jena" (microscoape optice şi electronice, aparate astronomice şi medicale, aparate foto, binocluri) şi ale fabricii de sticlă Jena (lentile, sticlărie de laborator, sticlărie rezistentă la foc etc.). Vechi centru cultural, cu o universitate fundată în anul 1558 (care a avut ca profesori pe Hegel, Fichte, Schiller, Haeckel), şcoli tehnice, monumente arhitectonice medievale. în 1806, în apropierea oraşului, armatele franceze comandate de Napoleon I au
59  — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
  înfrînt armatele prusace. în urma bătăliilor de la Jena şi Auerstedt, Prusia a fost ocupată în cea mai mare parte de către francezi.
     „ Jenminjibao“ („Renmin Ribao“), cotidian, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. A-pare la Pekin din 1949. înştiinţat în 1948, a fost pînă în martie 1949 organ al Biroului pentru China de nord al C.C. al Partidului Comunist Chinez.
     Jenner [gén?], Edward (1749—1823), medic englez. A introdus în practica medicală vaccinarea antivariolică (1796), , punînd prin aceasta bazele imunologiei moderne.
     Jensen, J. HansD. (n. 1906), fizician german, profesor la Universitatea din Heidelberg (R.F. Germană). A elaborat în 1949, simultan cu Maria Goep-pert-Mayer (însă independent de ea), modelul nuclear al păturilor. Premiul Nobel (1963).
     jenşen (în limba chineză „rădăcina vieţii"; Panax gin-seng), specie de plantă perenă din familia araliaceelor; creşte pe soluri umede, în pădurile din nord-vestul Chinei, nordul Coreii şi în Extremul Orient sovietic. Rădăcinile de j. au proprietăţi medicinale cunoscute din timpuri străvechi; în medicina             Jenşen
  populară chineză ele se folosesc ca tonic general, ca antianemic, analeptic, afrodiziac etc. Legendele o socotesc ca un panaceu universal, capabil mai ales să prelungească viaţa şi să menţină tinereţea.
     jep v. jneapăiţ*
  , Jepi, denumire a două vîr-furi din Bucegi (Jepii Mici, 2 143 m, şi Jepii Mari, 2071 m), formate din conglomerate şi gresii conglomeratice. Sînt a-coperiţi în mare parte cu jne-peni (jepi, de unde şi denumirea lor), care ocupă o suprafaţă mai întinsă în Jepii Mari.
     jerbă nucleară (FiZ.), fascicul de traiectorii ale particulelor cu sarcină electrică
provenite din dezintegrarea unui nucleu. Razele cosmice, ciocnind particulele constitutive ale atomilor, provoacă dezintegrarea nucleelor şi formarea de j.n., adesea foarte largi. J.n. au fost puse în evidenţă folosind camera cu ceaţă.
   Jerea, Hilda (n. 1916), compozitoare romînă. A studiat la conservatoarele din Iaşi, P&ris şi Budapesta. A scris un concert pentru pian şi orchestră, cantata-oratoriu „Sub soarele păcii", baletul „Suflete de viteji" („Haiducii"), muzică de cameră vocală şi instrumentală, piese pentru orchestră. S-a remarcat şi ca autoare de cîntece de masă de o largă popularitate. Laureată a Premiului de stat.
   Jerome [geróam], Jerome Klapka (1859—1927), scriitof umorist englez. în paginile publicaţiei „Common Sense" („Bunul-simţ") a combătut, în timpul primului război mondial, imperialismul. Cele mai însemnate scrieri ale sale sînt povestirile „Gîndurile leneşe ale unui trîndav" (1886), în care ironizează egoismul, maniile şi nepăsarea micii burghezii engleze din epoca victoriană, şi „Trei într-o barcă" (1889, trad. rom. 1959). U-morul său se caracterizează prin persiflarea atitudinilor ro-mantic-paseiste, prin descoperirea, cu un fin simţ al observaţiei, a comicului în faptele cotidiene, prin caracterul lui tonic şi luminos.
   Jersey [gié:zi], cea mai mare insulă (117 km2) din grupul Insulelor Normande.
   jersey (ZOOTEHN.), rasă de taurine originară din insula cu acelaşi nume, de culoarea căprioarei, cu o producţie a-nuală de 2 500—3 500 1 de lapte, cu 5 — 6% grăsime. Datorită conţinutului ridicat de grăsime în lapte, j, se numeşte şi „rasa de unt". A fost importată în R.P.R. ca ameliora-toare a raselor locale, pentru mărirea cantităţii de grăsime din lapte.
   Jespersen          [ iespdrszn],
Knud (n. 1926), preşedinte al
C.C. al Partidului Comunist din Danemarca (din 1958). Membru al P.C. din Dane*
 JESPERSEN
924
JILÉMNICKY
 marca din 1942. în anii ocupaţiei Danemarcii de către Germania hitleristă (1940— 1945) a participat la mişcarea de rezistenţă. Membru al C.C. al partidului din 1952.
   Jespersen [iésp9rs9n]> Otto (1860—1943), lingvist danez, specialist în domeniul foneticii, al anglisticii şi al lingvisticii generale. A fost profesor la Universitatea din Copenhaga. Este creatorul unei limbi artificiale, numite novial (1928).
   jet (din fr. jeter „a arunca"), curent de fluid de dimensiuni transversale finite şi neghidat lateral de pereţi solizi.
   jetéla (HIDROTEHN.), dig exterior de apărare contra acţiunii apelor şi a curenţilor marini, legat la unul dintre capete cu uscatul. J* se construiesc, de obicei, de o parte şi de alta a intrării unui port maritim situat pe funduri nisipoase, pentru a apăra intrarea portului de în-nisipare şi de curenţii litorali, precum şi la gura fluviilor care se varsă într-o mare lipsită de maree, pentru a favoriza transportul aluviunilor pînă în zona adîncimilor mari.
   jgheab 1. (TEHN.) Conductă orizontală sau cu înclinare mică, deschisă la partea superioară, construită din lemn, din metal, din zidărie etc., care permite scurgerea sau colectarea lichidelor, a anumitor materiale pulverulente sau a unor semifabricate. Pentru scurgerea apei de ploaie de pe acoperişul clădirilor se folosesc j. de tablă fixate în lungul marginii inferioare a acoperişului, care conduc apele la burlane sau la alte elementé de construcţie prin care se scurge apa. —■ (EXPL. PETR.) Jgheab de noroi, jgheab lung (30—70 m) şi înclinat, cu secţiune dreptunghiulară şi construit în general din scînduri, prin care curge fluidul de foraj ieşit din puţ, în scopul depunerii particulelor minerale care nu au fost reţinute de sitele vibratoare. Pentru a uşura depunerea particulelor de rocă antrenate, j. de n. este prevăzut din loc în loc cu şicane. 2. (METAL.) Prelungire a orificiului de evacuare în afara cuptorului, orizontal sau cu înclinare mică şi deschis la partea superioară. Este construit din tablă şi căp-
 tuşit cu şamotă; serveşte pentru evacuarea produselor metalurgice lichide din cuptor în oala de turnare. 3. (MINE) Aparat folosit pentru separarea gravitaţională a diferitelor produse din minereul antrenat de un curent de apă; se caracterizează prin lungimea lui foarte mare în raport cu lăţimea. J. utilizate pentru tratarea minereurilor (în special a nisipurilor aluvionare) se numesc slui* suri, iar cele folosite pentru spălarea cărbunilor se numesc reospăiâtoare. J. elicoidah aparat format din 4—6 jgheaburi rotite după o elice cilindrică, utilizat pentru spălarea nisipurilor aluvionare, a minereurilor fine şi a cărbunilor mărunţi. 4. (ZOOTEHN.) Regiune corporală la animale, delimitată de o parte şi de alta de cele două ramuri ale maxilarului inferior.
   Ihering [iéring/, Rudolf (1818—1892), jurist german, reprezentant al ideologiei marii burghezii germane aliate cu iuncherii prusaci; a fost profesor de drept roman la universităţile din Basel, Kiel, Viena şi Göttingen. Teoriile lui J. sînt
 o variantă a teoriilor „sociologice" burgheze, antiştiinţifice, şi constituie o apologie a relaţiilor capitaliste.
   jiâna, joc popular romînesc, cu diverse variante şi denumiri (jieneasca, rîureana, tontoroiul etc.), practicat de ciobanii din jurul Sibiului şi din nordul Olteniei. Se joacă în grupuri mici (4—6 persoane) sau în perechi. Are ritm binar. Jocul constă în învîrtituri vioaie cu paşi bătuţi.
   Jianu, Amza (1881-1959),
 chirurg romín, unul dintre continuatorii şcolii lui Thoma Ionescu. A fost profesor universitar la Bucureşti; medic emerit. S-a făcut cunoscut prin cercetările sale asupra tuberculozei uteroanexiale, fiziologiei, fiziopatologiei şi chirurgiei gastrice, chirurgiei vezicii urinare şi a rinichilor, tumorilor craniene, esofagoplastiei etc.
   Jiânu, Iancu, celebru haiduc oltean de la începutul sec. al
 XIX-lea. Timp de şapte ani cît a haiducit, a fost spaima împilatorilor poporului, a po-terelor şi a zapciilor. A fost
 întemniţat la ocna Telega, unde s-a construit, mai tîrziu, închisoarea Doftana.
   Jianu, Ioan (n. 1880), chirurg romín, profesor la Universitatea din Bucureşti; medic emerit. S-a ocupat de chirurgia vagosimpaticului, chirurgia vasculară etc. A adus contribuţii originale în chirurgia autoplas-tiilor, heterogrefelor etc. J. este unul dintre primii chirurgi din ţara noastră care a făcut operaţii pe ^sistemul circulator.
   jiclór (TEHN.), element al carburatoarelor, de forma unui dop cu un orificiu calibrat. J. dozează debitul de combustibil necesar formării amestecului carburant. Se deosebesc j. principale, j. de mers încet, j. economizoare etc.
   jignicér (în Ţara Romînească în evul mediu), dregător care avea în grija sa magaziile cu grîu ale curţii domneşti. Din sec. al XVII-lea
 i s-a spus clucer de arie.
   jigodie (MED. VET.) v. boala lui Carré.
   jigóu (ZOOTEHN.), denumire dată regiunilor coapsei, gambei şi fesei unor animale, cu masa musculară respectivă. La ovine, j. cuprinde carnea de cea mai bună calitate.
   Jihlava [iihlava7, oraş în R.S. Cehoslovacă (Moravia); 34 720 loc. (1961). Nod feroviar şi rutier. Industrie constructoare de maşini, textilă, de prelucrare a lemnului şi alimentară.
   Jijia, afluent pe dreapta al Prutului (282 km). Izvorăşte din dealurile de podiş de pe partea stîngă a Şiretului, străbate Depresiunea Jijiei şi, înainte de vărsare, curge pe o distanţă mare paralel cu Prutul. Apele sale sînt reţinute în numeroase iazuri pentru irigaţii şi piscicultură. Principalii afluenţi: Sitna, Miletinul şi Bah-luiul.
   Jijila, lac în lunca Dunării, pe malul dobrogean, lîngă Măcin. Suprafaţa: 12,32 km2. Important^ punct piscicol.
   Jilemnicky [ilemniţchi], Peter (1901 — 1949), prozator slovac de orientare realist-so-cialistă. A debutat cu romanul „Căderea victorioasă"
 (1929), elogiu al forţelor morale inepuizabile ale omului. Roma-
jilişte
 925
nele „Pămînt nearat" (1932) şi „O bucată de zahăr" (1934) sînt inspirate din bătăliile de clasă duse de proletariatul cehoslovac în anii crizei economice. Ultima sa carte, romanul „Cronica** (1947), are ca temă centrală insurecţia naţională slovacă din 1944.                   4
   Jilişte, sat în raionul Focşani, reg. Galaţi, unde, în aprilie 1574, Ioan Vodă cel Cumplit, domnul Moldovei (1572— 1574), a obţinut o mare biruinţă asupra oştilor turceşti şi ale Ţării Romîneşti, care veneau să înscăuneze ca domn în Moldova pe Petru Şchiopul.
   Jimbolia, oraş raional în vestul reg. Banat* 12 770 loc. (1964). Fabrică modernă de cărămizi şi de ţigle; fabrică de încălţăminte.
   Jiménez [himéwO], Juan Ramón (1881 — 1958), poet. spaniol. Originar din Andaluzia, a studiat la Sevilla şi la Madrid. După instaurarea regimului franchist, a emigrat în Porto Rico. S-a format sub influenţa simbolismului şi mai ales a lui Rubén Dario. In primele sale volume de versuri („Arii triste**, 1903; „Singurătatea sonoră**, 1911 ş.a.) a manifestat o predilecţie particulară pentru atmosfera de mister şi pentru solitudine, cultivînd nuanţa şi sugestia. Ulterior („Eternităţi**, 1918; „Unitate**, 1925 ş.a.) s-a orientat spre o lirică intimistă, cu caracter subiectivist, estetizant. Poezia lui J. a exercitat, prin perfecţiunea formei, o mare influenţă asupra poeţilor spanioli contemporani. Premiul Nobel pentru literatură (1956).
   jintiţă, subprodus al laptelui, obţinut din zerul rezultat la prepararea brînzeturilor prin încălzire pînă la circa 80°C (ceea ce duce la precipitarea albuminei).
   Jiquidi, Aurel (1896-1962), grafician şi pictor romín, maestru emerit al artei din R.P.R. In perioada dintre cele două războaie mondiale a publicat desene satirice în presa progresistă a timpului, mani-festînd o poziţie combativă consecventă împotriva politicii guvernelor burghezo-moşiereşti, împotriva exploatării şi a politicii de fascizare a ţării („Vrem pace“, 1935; „Ucenicii", 1935;
„Viitorul şomer**, 1935; „Pe aici au trecut legionarii", 1936; „Balanţa nazistă", 1936). în grafica de şevalet a evocat momente din trecutul mişcării
                                                        A. Jiquidi
muncitoreşti din Romînia („Greva cărăuşilor din Brăila", „Primul Í Mai, 1890", „13 Decembrie 1918"). J. este autorul unui album de litografii irispi-rate din piesele lui I.L. Caragiale, precum şi al unor ilustraţii de carte („Amintiri" de I. Creangă, „Nicoară Potcoavă** de M. Sadoveanu, „Supusul** de
H.   Mann). Valorosul ciclu de desene „1907" reprezintă o sinteză a însuşirilor sale de caracterizare ascuţită a situaţiilor şi de potenţare dramatică a imaginilor. După Eliberare, Jiquidi a participat la toate expoziţiile de stat, Laureat al Premiului de stat.
Defileul Jiului
   jir (BOT.), fructul fagului, format dintr-o cupă ruginie cu apendici ţepoşi la exterior; conţine 2—3 seminţe. A fost folosit în trecut ca hrană de bază pentru porci.
   Jirâsek /îrasec7, Alois (1851—1930), scriitor ceh realist. Majoritatea operelor sale literare sînt consacrate evocării trecutului de luptă a poporului ceh, răscoalelor ţărăneşti împotriva exploatării (romanele „Sca-laţii41, 1875; „Capete de cîini", 1884, trad. rom.) sau mişcării husite (trilogia„întrecurente", 1886— 1891) şi piesele de teatru „Jan Zizka", 1903; „Jan Hus", 1911, şi „Jan Rohác", 1904)* Romanele-epopee „F.L. Vek" (5 voL, 1888—1905) şi „La noi" (4 voi., 1896-1903) sînt închinate renaşterii naţionale cehe. Culegerea „Vechi povestiri cehe" (1894, trad. rom.) evocă figuri de eroi populari.
   Jirlău, lac de tip liman situat în cursul inferior al rîului Buzău. Suprafaţa: 10,68 km2. Important punct piscicol.
   Jitomir, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, aşezat pe valea rîului Teteriov (afluent al Niprului). 117 000 loc. (1962). Mare centru ăl industriei de prelucrare a lemnului (mobilă, instrumente muzicale) şi al industriei alimentare. Institut pedagogic, agricol, de limbi străine.
   Jiu... afluent pe stîngă al Dunării (348 km). Se formează prin unirea Jiului de Est (Jiul transilvan), care izvorăşte din Pa-rîng, cu Jiul de Vest (Jiul romînesc), care izvorăşte din munţii . Godeanu. Aceste rîuri drenează Depresiunea Petroşeni şi se unesc la Livezeni. Apoi J. străpunge Carpaţii Meridionali, formînd unul dintre cele mai frumoase defilee din ţară, lung de cca. 30 km, străbătut
de o şosea şi o cale ferată (Bum-beşti - Livezeni), cu numeroase tu-nele şi viaducte,
 59*
JIU-JITSU
 926
 JOC
construită de brigăzile de muncă patriotică ale tineretului în perioada 1947—1948. După ieşirea din defileu, J. trece printr-o regiune de dealuri şi depresiuni, în zona joasă de la Filiaşi primeşte principalii săi afluenţi, Motru pe dreapta şi Gilort pe stînga, iar în aval, pe stînga, pe Amaradia, apoi intră în Cîmpia Olteniei, îşi lărgeşte foarte mult albia (pro-vocînd adesea inundaţii) şi se varsă în Dunăre la Bechetu. Apele sale sînt folosite în instalaţiile pentru spălarea cărbunelui din Depresiunea Petro-şeni şi pentru irigaţii (în cursul inferior). Trece prin oraşele Tg.-Jiu şi Craiova.
   jiu-jitsu (SPORT), gen de lupte care a apărut în Japonia în urmă cu aproximativ 2 000 de ani. Constituie o metodă de atac şi mai ales de autoapărare, incluzînd acţiuni şi procedee brutale de trîntire, de lovire şi de torsionare a diverselor segmente ale corpului adversarului; în acest scop se folosesc prize şi procedee speciale. Include şi lovituri mortale ori torsionări care produc leziuni grave.
   Jivkov, * Todor (n. 1911), prim-secretar al C.C. al Partidului Comunist Bulgar (din 1954) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P. Bulgaria
T. Jivkov
(din 1962). Membru al P.C. Bulgar din 1932. A fost unul dintre organizatorii şi conducătorii luptei armate a poporului bulgar împotriva hitleriştilor. După eliberarea# ţării de sub ocupaţia hitleristă a avut diferite munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat. In 1945 a devenit membru supleant, în 1948 membru al C.C., în 1950
membru supleant al Biroului Politic şi secretar al C.C., iar în 1951 membru al Biroului Politic al C.C. al P.C. Bulgar.
   jneâpăn (Pinus montana), arbust din familia pinaceelor, cu tulpini ramificate flexibile, la bază culcate şi spre vîrf drepte. Frunzele, aciculare, sînt dispuse cîte două la un loc. Conurile au 3—4 cm lungime. La noi j, este răspîndit în zona alpină, unde invadează păşunile din golurile de munte. Sin./ep.
   Joachim [ióqhim]t József (1831 — 1907), violonist şi pe-
J. Joachim
dagog ungur, interpret celebru al concertelor clasice. A fost prietenul şi colaboratorul unor compozitori renumiţi din vremea sa (Brahms, Bruch); a făcut el însuşi încercări în domeniul compoziţiei. Director al Academiei de muzică din Berlin începînd din 1868, J. a format numeroşi violonişti cu renume şi a iniţiat o adevărată şcoală de interpretare.
   joágár (IND. LEMN.) 1. Ferăstrău cu mai multe pînze verticale, acţionate hidraulic prin intermediul unei roţi de apă, folosit pentru confecţionarea cherestelei. Este construit aproape exclusiv din lemn. J. sînt în prezent puţin utilizate, deoarece cheresteaua obţinută prin debitarea buştenilor cu ele nu are precizie dimensională. 2. V. beşchie, joántá (C.F.), legătură între capetele a două şine de cale ferată, care asigură continuitatea căii. Se execută fie cu ajutorul a două eclise (între care se prinde cu buloane inima şinelor), lăsîndu-se un rost de dila-taţie între capetele şinelor, fie prin sudarea celor două capete.
   Joâo Pessoa [jua ' pasoa], oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului Parai ba, situat pe rîul Paraiba. 155 120 loc. (1960). Industrie a materialelor de construcţii, textilă, de încălţăminte şi alimentară. Universitate.
   joc1 1. (PSIH., PEDAG.) Activitate distractivă pe care copiii o practică din plăcere şi care constituie un mijloc important al educaţiei lor intelectuale, morale, fizice şi estetice. J. ocupă în viaţa copilului, pînă la vîrstă şcolară, acelaşi loc pe care îl ocupă munca în viaţa adultului. El constituie o pregătire indirectă pentru muncă, atît prin contribuţia sa multilaterală la formarea personalităţii copilului, la dezvoltarea tuturor capacităţilor sale psihice (gîndirea, limbajul, memoria, voinţa etc.) cît şi prin faptul că reprezintă o reflectare a realităţii, o transpunere şi o transformare a ei pe plan imaginar. J. este determinat de contactul copilului cu lumea înconjurătoare şi este mijlocit de relaţiile sociale în care acesta este inclus de la început şi pe care le imită în felul său. Jocurile sînt clasificate după diverse criterii. Sub raportul particularităţilor de vîrstă, se deosebesc: j. de mînuire a obiectelor (1—3 ani), j. cu subiecte (roluri) şi j* cu reguli (în perioada antepreşco-lară şi preşcolară), j. pioniereşti, j. sportive etc. (în perioada şcolară). Din punctul de vedere al conţinutului, jocuriU se împart în j* de creaţie, j. de mişcare şi j. didactice; în cele dintîi, conţinutul, organizarea şi regulile sînt stabilite de copil, iar în celelalte două de adult. In şcoala socialistă, j. are un rol deosebit în educarea copiilor. 2. (SPORT) Jocuri sportive, denumire generică dată unor jocuri în care se manifestă lupta sportivă (ex. fotbal, volei, handbal, baschet, rugbi, hochei, oină, polo etc.). 3. (COR.; la pl.) Termen care desemnează dansurile populare romîneşti. Jocurile sînt manifestări artistice de o excepţională valoare, care dovedesc vitalitatea, dibăcia şi puterea de creaţie a poporului nostru. Ele fac parte integrantă din tradiţiile şi din tezaurul artei naţionale. Există,
JOC
 927
JOCURI OLIMPICE
un număr mare de tipuri şi variante de j. Se desfăşoară în special cu prilejul horei duminicale, cînd se practică j. mixte şi j. de virtuozitate bărbătească. La petreceri familiale se întîlnesc şi unele j. cu caracter vesel, iar la diferite ocazii j. cu un substrat ceremonial sau ritual, pe cale de dispariţie (ex. căluşul, drăgaica). Ca formă, există următoarele categorii principale de j.: în cerc, în coloană, în grup mic (4—8 inşi), în perechi, în ceată (formaţie de jucători desprinşi), solistice. In cadrul formaţiei, jucătorii se pot ţine de mînă, de umeri, de mijloc sau pot evolua liber. Ritmul j* este în general binar (2/4, rar 6/8), cu frecvente sincope, dar şi ternar (3/4) sau asimetric (5/8, 7/16, 9/16). înlănţuirea figurilor e mai mult liberă; acestea cuprind o gamă complexă de mişcări: sărituri, bătăi, paşi încrucişaţi, piruete etc. Păstrarea, cultivarea şi dezvoltarea j« populare romîneşti este o preocupare permanentă a instituţiilor de artă ale statului de democraţie populară. Datorită bogăţiei lor, j. constituie sursa principală de inspiraţie pentru creaţia cultă şi pentru repertoriul echipelor artistice de amatori. 4. (TEATRU) Joc de scenă, ansamblul de acţiuni şi de atitudini ale unui actor în timpul interpretării unui rol. 5, (MILIT.) Joc de război, metodă de pregătire a comandanţilor şi statelor-majore, care constă în rezolvarea de către participanţi a unor situaţii tactice create pe hartă sau în teren.
   joc2 1. (MAT.) Teoria jocurilor, teoria matematică a situaţiilor conflictuale (situaţii în care acţionează două sau mai multe părţi care îşi propun scopuri contrare, aşa încît rezultatul oricărei măsuri luate de una dintre părţi depinde de modul de acţiune pe care îl adoptă partea adversă). Scopul t. j. este elaborarea celor mai raţionale moduri de acţiune pentru fiecare dintre 'părţile adverse în cursul situaţiilor conflictuale. Pentru ca analiza pe cale matematică a situaţiei să fie posibilă, se construieşte un model simplificat şi formal al situaţiei, numit joc. Realizarea
unui joc se numeşte partidă, părţile ale căror interese se ciocnesc se numesc jucători, iar rezultatul ciocnirii, cîştig• La un joc pot participa doi (joc în doi) sau mai mulţi (joc multiplu) jucători. Un alt element important al jocului îl constituie regulile jocului, adică sistemul de condiţii care reglementează variantele de acţiune posibile ale părţilor, informaţia fiecărei părţi despre comportarea celorlalte, succesiunea alternanţei mutărilor şi rezultatul la care conduce orice succesiune dată de mutări. Mutările din care se compune un joc pot fi certe, cînd ele sînt alese conştient din toate mutările posibile într-o situaţie dată (ex. la jocul de şah toate mutările sînt certe), şi întîmplatoare, cînd ele sînt alese la întîmplâre, caracterul întîmplător fiind asigurat de un mecanism (ex. de aruncarea zarului la jocul de table). 0 noţiune de bază în t. j. este strategia jucătorului, adică ansamblul de reguli care definesc în mod unic mutările certe în funcţie de situaţia ivită în cursul jocului şi pe care jucătorul şi-o elaborează pentru a obţine un rezultat favorabil. In funcţie de numărul strategiilor posibile, jocurile se împart în jocuri finite şi jocuri infinite. Prima problemă generală din domeniul jocurilor de strategie a fost tratată în 1927 de E. Borel. O dezvoltare deosebită a /. j. a avut loc mai ales după 1930, cînd au apărut
o   serie întreagă de cercetări consacrate jocurilor de strategie, precum şi unor probleme de economie prezentînd analogii cu aceste jocuri. Tot în această perioadă s-a stabilit legătura între metoda matematică numită programare liniară (la dezvoltarea căreia o contribuţie însemnată a adus L.V. Kanto-rovici) şi un anumit tip de jocuri de strategie. Bazele teoriei matematice a jocurilor de strategie au fost puse în 1944 în cartea lui J. von Neumann şi O. Morgenstern: „Theory of games and economic be-haviour“, care, alături de teoreme matematice foarte importante, cuprinde o serie de interpretări arbitrare şi neştiinţifice date modelelor economice. T. j.
constituie un capitol important al matematicii, cu aplicaţii însemnate în problemele practice de cercetare operaţională, economică, tehnică, militară etc. 2.(TEHN.) Deplasare relativă, pe o direcţie dată, pe care
o  pot avea două corpuri solide între poziţiile lor de contact. Se deosebesc j. de ajustaj, j. de uzură, j\ funcţionale etc.
   jochéu (SPORT), călăreţ care conduce calul în alergările de galop şi de obstacole de pe hipodrom şi care poartă o uniformă colorată şi un număr de concurs, pentru a fi uşor identificat la sosire. Pe lîngă măiestria în conducerea calului, j. trebuie să aibă şi o greutate proprie aproximativ mica, pentru a permite calului să dezvolte maximum de viteză.
   jocuri balcanice (SPORT), denumire dată competiţiilor sportive care se organizează între ţările din Peninsula Balcanică (Turcia, Grecia, R.P. Bulgaria, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Albania şi R.P. Romînă). J. b. au fost înfiinţate în 1928, din iniţiativa federaţiilor balcanice de atletism şi fotbal. Din acest an au avut loc j. b. la atletism, iar din 1929, paralel şi separat, la fotbal. După această dată, federaţiile de tir, lupte, ciclism şi tenis au organizat întreceri similare separate, denumite balcaniade, care s-au succedat regulat pînă în 1939. După cel de-al doilea război mondial, întrecerile separate au fost grupate după modelul jocurilor olimpice, în cadrul unei singure competiţii, avînd loc prin rotaţie în fiecare dintre ţările balcanice. Datorită însă dificultăţilor organizatorice, întrecerile s-au separat din nou pe ramuri de sport (atletism, baschet, lupte, box, fotbal etc.) şi continuă să se desfăşoare în prezent sub diferite denumiri: cupa oraşelor balcanice (la box), jocuri balcanice (la atletism), balcaniadă (la baschet) ^ etc.
   jocuri olimpice 1. întreceri sportive de mare amploare în Grecia antică, care aveau loc la fiecare patru ani, vara, în zilele sărbătorilor lui Zeus. J.o* începeau cu o procesiune solemnă şi cu jertfe, după care aveau loc întreceri de alergare,
JODLER
 928
pentatlon, aruncarea discului, lupte, curse de care etc.; aceste întreceri durau cinci zile. învingătorii (olimpioniJţi) primeau o cunună din ramuri de^ măslin sălbatic. în timpul j. o. îacetau orice conflicte politice şi militare dintre cetăţile greceşti, insti-tuindu-se aşa-zisa „pace o-limpică". J. o. aveau loc în vechea Eladă, în nord-vestul Peloponesului, în cîmpia Olimpia. J. o. antice au existat neîn" trerupt din anul 776 î.e.n. pînă în 394 e.n., cînd au fost desfiinţate de împăratul roman Theo-dosiu I. 2. Competiţii sportive internaţionale complexe, care au loc, începînd din 1896, o dată la patru ani (în anii bi-secţi), vara; începînd din 1924 au loc şi j. o. de iarnă. Reluarea j. o. a fost hotărîtă în J 894, la Paris. Prima ediţie a j. o. de vară a avut loc la Atena în amintirea vechilor j. Oi, iar prima ediţie a j. o. de iarnă, la Chamonix. La ediţiile a XV-a (Helsinki, 1952), a XVI-a (Melbourne, 1956) şi a XVII-a (Roma, 1960) a j. o. de vară, sportivii romîni s-au situat pe locuri fruntaşe, obţinînd numeroase medalii.
   jódler [iódhr], (MUZ.), denumire onomatopeică a unui fel de a cînta specific muntenilor din Tirol, Bavaria şi Elveţia, constînd într-o vo-calizare fără cuvinte, care trece
                                                                                                        Vedere din
  frecvent de la registrul normal al vocii la cel de falset.
     Joffre [jojfr], Joseph (1852— 1931), mareşal francez, participant activ la războaiele coloniale purtate de Franţa. La începutul primului război mondial a fost comandant suprem al armatelor franceze (1914 — 1916). în 1918-1920 a fost unul dintre organizatorii intervenţiei împotriva Rusiei Sovietice.
     Jogjakarta, oraş în Indonezia, situat în partea central-sudică a insulei Java. 312 700 Ioc. (1961). Nod de comunicaţii şi important centru comercial. Industrie textilă, alimentară ş.a. Centru de artizanat (ţesături, obiecte artistice de argint şi de lemn etc.). Cel mai vechi centru cultural al ţării; două universităţi, academie de arte, străvechi temple hinduse etc.
     Johannesburg [iohánds-bure/, cel mai mare oraş din Republica Sud-Africană, situat în importantul district aurifer Witwatersrand. Populaţia (formată din negri bantu, europeni, mulatri şi asiatici):
  1 096 540 loc. (1960), inclusiv suburbiile. Oraş modem, dar cu contraste mari între centru şi periferii. Centru industrial: construcţii de maşini, industrie chimică, textilă, de pielărie, alimentară şi şlefuirea diamantelor. Are o universitate, o politehnică, trei observatoare astronomice, biblioteci, galerie
Johannesburg
JOHNSON
de artă şi muzeu de antichităţi africane. Două aeroporturi internaţionale.
   Johannsen [iohânsm/, Wil-helm (1857-1927), botanist danez, creatorul teoriei „liniilor pure". Prin teoria sa, J. se situează pe poziţii antievoluţio-niste; el neagă ereditatea caracterelor dobîndite, precum şi variabilitatea în cadrul liniilor pure, care ar fi unităţi fixe şi invariabile. A introdus în ştiinţă noţiunile de genef, genotip, jenotip. Concepţiile lui Johannsen despre ereditate şi varia-bilitate au fost preluate de genetica formală.
   Johnson [giqnsn] Hewlett (n. 1874), cleric anglican, militant pe tărîm social, eminent luptător pentru pace din Anglia, membru al Consiliului Mondial al Păcii. Decan de Manchester (1924—1931) şi de Canterbury (1931—1963). A desfăşurat o activitate susţinută pentru întărirea prieteniei cu ţările socialiste, pe care Ie-a vizitat în repetate rînduri, precum şi pentru apărarea păcii în lume.
   Johnson [giqnsn/, Lyndon Baines (n. 1908), preşedinte al S.U.A. din 1963, membru al Partidului democrat. între 1953 şi 1960 a fost lider al majorităţii democrate din senatul S.U.A., iar între 1961 şi 1963 vicepreşedinte al S.U.A.; a devenit preşedinte în urma decesului lui John F. Kennedy, asasinat în noiembrie 1963.
   Johnson [giqnsn], Sámuel (1709—1784), filolog şi scriitor englez de orientare clasicizantă. Este autorul unui „Dicţionar al limbii engleze" (1755), prin care a pus bazele studiului istoric al acestei limbi, şi ai romanului satiric antifeudal „Istoria lui Rasselas, prinţ al Abisiniei" (1759). S-a afirmat însă mai cu seamă ca istoric şi critic literar, prin volumul „Shakespeare" (1765) şi prin studiul intitulat „Vieţile poeţilor" (1779—1781), în care a prezentat biografia a 52 de poeţi englezi din sec. XVII — XVIII, printre care Milton, Dryden, Pope ş.a. A exercitat o însemnată influenţă asupra scriitorilor epocii, pe care a încercat să-i îndrepte pe făgaşul unui clasicism conservator.
 JOIMIRI
 929
 J OL IOT -CURIE
   joimíri, denumire a mercenarilor poloni din ostile ţărilor romíné în timpul evului mediu.
   Joinville fjueoil}, Jean de (1224—1317), cronicar francez, unul dintre consilierii regelui Ludovic al IX-lea, cu care a participat la cruciada a VII-a. „Memoriile** sale, deşi constituie un panegiric al lui Ludovic al IX-lea, conţin date preţioase privitoare la istoria Franţei din acea- perioadă.
   Joja, Athanase (n. 1904), filozof şi logician marxist romín, profesor universitar, membru al Academiei R.P.R. Este membru al C.C. al P.M.R.
Ath. Joja
(din 1955) şi al Consiliului de Stat al R.P.R. (din 1961). J. a publicat studii de logică, de materialism dialectic şi istoric, de istoria logicii şi istoria filozofiei, acordînd o atenţie deosebită problemelor logicii dialectice şi corelaţiei acesteia cu logica clasică şi eu logica simbo-licăv Cercetînd problemele legate: de fundamentarea mate-rialist-dialectică a logicii» a propus formularea a două legi ale logicii dialectice:       identitatea
concretă şi predicaţia complexă contradictorie, cea dinţii re-flectînd pe plan logic dedublarea unicului, iar a doua unitatea şi lupta contrariilor. O dată cu aceasta, J. a criticat principalele curente idealiste contemporane din domeniul logicii şi al teoriei cunoaşterii. J. este un vechi activist al Partidului Comunist din Romînia. El a desfăşurat o îndelungată activitate politică şi publicistică încă din perioada ilegalităţii P.C.R. După eliberarea ţării a avut importante munci de răspundere pe linie
de stat. Op.pr.: „Studii de logică" (1960). Laureat al Premiului de stat.
                                                                           jojă (TEHN.), tijă de metal cu ajutorul căreia se verifică nivelul uleiului în carterul motoarelor cu ardere internă-Jókai [íócq4], Mór (1825—
1904), scriitor ungur. S-a născut în oraşul Komárom. A participat activ la revoluţia maghiară din 1848—1849. Mai tîrziu,
dezorientat de politica demagogică a contelui Tisza Kálmán, a devenit adeptul compromisului dintre burghezie şi monarhie. A debutat cu scrieri pătrunse de romantism evazionist. Ulterior s-a străduit să îmbine patosul romantic cu descripţia realistă a fenomenelor social-istorice. A încercat să realizeze prin numeroasele volume ce compun opera sa literară o amplă cronică a istoriei poporului maghiar (şi a altor popoare). Cele mai izbutite romane şi nuvele scrise de el sînt însă cele consacrate luptei de eliberare socială şi naţională a poporului maghiar şi perioadei reformelor (volumul de nuvele „Imagini din revoluţia de la 1848—1849 şi din bătăliile ei**, 1850; romanele: „Un nabab maghiar**,
4  voi., 1853; „Fiii omului cu inimă de piatră**, 6 voi., 1869; „Diamante negre**, 5 voi., 1870; „Crăişorii**, 1885, trad. rom. 1955; „Trandafirul galben**, 1893). Romanul „Libertatea sub zăpadă** (4 voi., 1879) e consacrat evocării luptei decembriste, iar nuvela „Capul lui Iordache**, răscoalei Iui T. Vladimirescu şi eroilor Ete-riei. Romanul „Săracii bogaţi** (1890, trad. ^ rom. sub titlul „Faţa neagră**) cuprinde numeroase pagini în care sînt reliefate hărnicia, frumuseţea morală şi dragostea de libertate a romînilor din Munţii Apuseni. J. conturează în scrierile sale o întreagă galerie de figuri idealizate de luptători şi satirizează cosmopolitismul şi spiritul retrograd al nobilimii, venalitatea şi corupţia clerului catolic, mercantilismul şi ipocrizia politică a burgheziei. Excelent povestitor, J. a dat naraţiunilor sale un farmec deosebit, îmbi-nînd basmul cu realitatea şi anecdota savuroasă cu pito-
reşti descrieri de natură. J. a avut un rol important în formarea limbii literare maghiare moderne. Opera lui a început să fie cunoscută cititorilor romîni încă de pe la 1850.
   Joliot-Curie [ jolió-cü rí ],
Frédéric (1900—1958), fizician
Fr. Joliot-Curie
şi chimist francez, activist de seamă al mişcării mondiale pentru pace şi progres. A fost preşedinte ăl Consiliului Mondial ar Păcii 0951 — 1958) şi membru al Partidului Comunist Francez (din 1942). A lucrat în special în domeniul fizicii nucleare, în strînsă colaborare cu soţia sa, Iréné. împreună au descoperit în 1934 radioactivitatea artificială şi emisiunea radioactivă pozitronică; au studiat reacţiile nucleare produse prin bombardare cu particule a şi deuteroni şi posibilităţile de cercetare a diferitelor procese fizice şi chimice^ cu ajutorul izotopilor radioactivi prin metoda atomilor marcaţi. O serie dintre lucrările lui au fost consacrate proceselor de formare a perechilor electron-poziţron prin interacţiunea fotonilor Y cu substanţa, precum şi fenomenul invers, de anihilare. De asemenea, a adus o contribuţie esenţială la descoperirea fisiunii explozive a nucleelor de uraniu sub acţiunea neutronilor. El a observat că această reacţie este însoţită de degajarea mai multor neutroni decît fuseseră necesari pentru provocarea ei, ceea ce stă la baza reacţiilor nucleare în lanţ. Sub conducereá lui J.-C* a fost construit şi pus în funcţiune (1948) primul reactor atomic francez. Militant eminent pe tărîm social, a pârtiei-
JOLIOT-CURIE
 930
 JÓRA
pat în timpul ocupaţiei Franţei la lupta împotriva fascismului. S-a pronunţat consecvent pentru interzicerea armelor atomice şi nucleare şi pentru folosirea energiei atomice exclusiv în scopuri paşnice. Op.pr.j „Radioactivitatea artificială** (scrisă împreună cu Iréné Joliot-Curie, 1935). Premiul Nobel pentru cbimie, împreună cu Iréné Joliot-Curie (1935).
   Joliot-Curie       [jolió~cÜTÍ],
Iréné (1897—1956), fiziciană şi chimistă franceză; a fost membră a Consiliului Mondial al Păcii.
                                                Iréné Joliot-Curie
împreună cu soţul ei, Fré-déric, a descoperit fenomenul de transformare a radiaţiei în substanţă şi apoi radioactivitatea artificială (1934), care a deschis un domeniu nou în fizica nucleară. împreună cu fizicianul iugoslav Savié a stabilit că unul dintre produsele obţinute prin iradierea uraniului cu neutroni este lantanul, element situat către mijlocul sistemului periodic, ceea ce a constituit un pas important în descoperirea fenomenului de fisiune a uraniului. Op. pr.: „Radioactivitatea artificială" (scrisă împreună cu Frédéric Joliot-Curie, 1935). Premiul Nobel pentru chimie, împreună cu Frédéric Joliot-Curie (1935).
    Joltovski, Ivan Vladislavo-vici (1867—1959), arhitect sovietic. Â fost membru al Academiei de construcţii şi arhitectură a U.R.S.S. J. a acordat o mare atenţie utilizării proiectării tip în scopul industrializării metodelor de construcţie
a clădirilor. în anii 1918 — 1923 a lucrat la planul de reconstrucţie a Moscovei. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S.
   jóncá (NAV.), navă de dimensiuni mici, cu pînze, cu corp din lemn, folosită pentru transport de mărfuri între insulele din vestul Oceanului Pacific. Joncile sînt greoaie şi, în general, rudimentar construite şi echipate.
   joncţiune1 (LINGV.), mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziţii sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare (prepoziţii, conjuncţii, pronume şi adverbe relativ-interogative sau nehotărîte).
   joncţiune2 (MILIT.), locul unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă, pe toată adîncimea lor, a două subunităţi, unităţi sau mari unităţi vecine.
   Jones [gióunz], Ernest Charles (1819—1869), imul dintre conducătorii aripii de stînga a mişcării cartiste. A fost redactor la multe reviste cartiste şi a scris poezii cu caracter revoluţionar.
   Jongkind / iongchint], Johann Barthold (1819—1891), pictor acuarelist, desenator şi gravor olandez, maestru al peisajului realist. A lucrat în Olanda, Belgia, Anglia, Elveţia, dar mai cu seamă în Franţa. în peisajele sale, fremătătoare de viaţă şi de lirism, a pregătit impresionismul, prii* felul nuanţat în care a ştiut să redea atmosfera vaporoasă, lumina, reflexele cerului în apă („Amurg e Sena", 1868, şi „Bulevardul ort Royal", 1874, uleiuri; „Sena la Argenteuil", 1869, şi „Zăpadă", 1880, acuarele; „An-vers", 1868, acuaforte).
   jonglér, artist de varietăţi sau de circ, specializat în aruncarea în aer şi prinderea cu abilitate a unuia sau mai multor obiecte.
   Jonson [giQnsn], Ben (1572— 1637), dramaturg englez, prieten al lui Shakespeare. A fost un reprezentant de seamă al dramei umaniste, mani-festîndu-se însă mai mult ca adept al clasicismului decît al formelor libere specifice epocii Renaşterii. Bogata sa operă (comedii, tragedii şi piese-măşti) reflectă critic moravurile diferitelor pături ale
societăţii engleze a timpului, şi în special puritanismul burgheziei engleze (comediile „Fiecare cu toana lui", 1598; „Fiecare fără toana Iui", 1599; „Alchimistul", 1616; „Bîlciul din ziua sf. Bartolomeu", 1614, şi, mai ales, „Volpone", 1606). în tragediile sale a criticat monarhia şi despotismul („Căderea lui Sejanus“, 1605; „Catilina", 1611). Eroii săi sînt concepuţi potrivit „teoriei umorilor", în virtutea căreia personajele dramatice trebuie să fie dominate de o singură pasiune sau înclinaţie, determinată fiziologic, avînd deci un caracter unilateral, invariabil.
   Jooss [io:s7, Kurt(n. 1901), coregraf german. Creator de balete cu subiect social critic, între care „Masa verde", pe muzică de F. Cohen. în creaţiile sale, Jooss a îmbinat tehnica dansului clasic cu cea a dansului expresionist.
   Jóra, Mihail (n. 1891), compozitor romín, membru al Academiei R.P.R., maestru emerit al artei din R.P.R., profesor emerit. Şi-a făcut studiile la Leipzig şi Ia Paris. Ca profesor de compoziţie la Conservatorul de muzică „Ci-prian Porumbescu" din Bucureşti, a educat o întreagă pleiadă de compozitori. Creaţia sa cuprinde balete (printre care „Curtea veche", „La piaţă**,
M. Jora
„Cînd strugurii se coc" şi „întoarcerea din adîncuri"), suita simfonică „Privelişti moldoveneşti", poemul simfonic „Poveste indică", „Burlesca" pentru orchestră, „Simfonia în do", „Balada pentru bariton şi orchestră", piesa „Mărire ţie, patria mea", lucrări de muzică de
 JORDAENS
931
 JÓD VET
 cameră (printre care „Cvartetul de coarde'*) ş.a. Reprezentantul cel mai de seamă al liedului în muzica romînească, el a scris, pe versuri ale marilor noştri poeţi, numeroase lucrări de acest gen, care se disting prin expresia lor originală. Creaţiile lui J. se caracterizează prin conţinutul lor de viaţă bogat şi variat. Unele lucrări, ale sale sînt străbătute de o undă de umor şi ironie. Opera lui J. se remarcă prin măiestria interpretării elementelor melodice şi ritmice, specifice cîntecului popular.
                                                                        Jordaens [iórdans], Jacob (1593—1678), pictor flamand.
J. Jordaens
 A lucrat pictură de altar şi compoziţii de şevalet cu subiecte mitologice, religioase şi alegorice („Hercule ca învingător al lui Achelous", „Iisus alungă negustorii din templu", „Cei patru evanghelişti", alegoria „Fecunditate**), precum şi compoziţii inspirate din datinile şi proverbele poporului, portrete individuale şi de grup, cartoane pentru tapiserii („Regele bea“, „Satirul şi ţăranul**, „Sărbătoare familială**, „Familia artistului** ş.a.). J* a introdus în tablourile sale tipuri de oameni din popor, manifestîndu-se astfel ca unul dintre reprezentanţii orientării democratice în pictura flamandă a sec. al XVII-lea. In compoziţiile de gen se afirmă limpede realismul său plebeian, optimismul puternic, umorul gras şi savuros, vitalitatea personajelor, capacitatea de a introduce detalii pitoreşti şi semnificative, maniera picturală largă şi energică, în care se resimte influenţa lui Caravaggio şi mai
 60 — Dicţionarul enciclopedic, voi. II
 ales a lui Rubens. Din 1640, în pictura lui J. se accentuează influenţa artei idealizate a barocului. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tablourile „Sfînta familie** şi „Vara**, precum şi printr-o tapiserie, al cărei carton a fost desenat de el.
   Josephus, Flavius (37—100 e.n.), scriitor şi istoric iudeu. A participat la răscoala anti-romană din Iudeea (66—70), în timpul căreia a trecut de partea romanilor* A scris în limba greacă „Istoria războiului iudeilor*' şi „Arheologia iudaică". O mare parte a acestei opere este consacrată istoriei Iudeii din perioada romană.
   Jósika [ ioşico], Miklós (1794— 1865), scriitor ungur. S-a născut la Turda într-o familie de aristocraţi. A participat la revoluţia din 1848. Este autorul a peste o sută de volume de nuvele şi romane, cu caracter pronunţat romantic, scrise sub influenţa lui W. Scott, E. Sue, George Sand. Cele mai importante dintre ele (romanele „Abafi", 2 voi., 1836; „Ultimul Báthory", 1837 ş.a.) evocă trecutul istoric al Ungariei şi lupta pentru independenţa ei. Opera lui a avut un rol important în procesul de trezire a conştiinţei naţionale a ungurilor şi de pregătire ideologică a revoluţiei din 1848.
   Joule [giud], James Prescott (1818—1889), fizician englez. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. A contribuit la fundamentarea legii conservării şi transformării energiei, cercetînd transformarea lucrului mecanic în căldură, precum şi a căldurii în lucru mecanic; a măsurat echivalentul mecanic al caloriei. Prima sa lucrare care stabilea existenţa echivalentului mecanic al caloriei a fost prezentată în 1843. A cercetat efectul caloric produs de curentul electric (efectul Jou~ le~Lenz), descoperindu-i legea, şi a studiat, împreună cu W. Thomson (lord Kelvin), varia-ia de temperatură care apare a trecerea unui gaz printr-un perete poros (efectul Joule-Thomson). Op.pr.; „Unele observaţii despre căldură şi structura fluidelor elastice" (1851).
   joule [giul] (METR.), unitate de măsură a lucrului mecanic
 în sistemul MKSA, reprezen-tind lucrul mecanic efectuat de forţa de un newton cînd îşi deplasează pe direcţia sa punctul de aplicare pe distanţa de un metru. 1 joule = IO7 ergi.
J. P. Joule
   Joule-Lenz [giu:l-lenfj, legea ~ (FlZ.), lege conform căreia energia electromagnetică disipată sub formă de căldură într-un conductor electric parcurs de curent este proporţională cu produsul dintre rezistenţa electrică a conductorului» pătratul intensităţii curentului şi durata de trecere a curentului, cu condiţia ca în tot acest timp intensitatea acestuia să rămînă constantă. în cazul curenţilor variabili, energia di~ sipată se calculează prin însumare pe durate de timp infinit de mici.
   Joule-Thomson [giudAóm-s?n7, efect ~ (FlZ.), efect care constă în variaţia temperaturii, unui gaz real cînd este lăsat: să se destindă (de Ia o presiune ridicată la o presiune coborîtă),. după traversarea unui orificiu, îngust sau a unui perete poros,, fără schimb de căldură cu exteriorul. Cînd coeficientul de dilataţie al gazului real e mai Í mare decît al gazelor perfecte, se produce scăderea temperaturii gazului; în caz contrar se produce o creştere a. temperaturii gazului. E. J.-T. este folosit în tehnică pentru ■ obţinerea temperaturilor foarte joase şi pentru lichefierea gaze- • lor prin procedeul L i n d e.
   Jouvet [juvé], Louis (1887— 1951), actor francez de teatru * şi de cinema, regizor. S-a format ca actor la Teatrul „Vieux Colombier" al lui J. Copeau. S-a afirmat prin simplitatea şi ,
JOVO
932
 JUDECATĂ
L. Jouvet
profunzimea jocului său, iar ca regizor prin veridicitatea cu care a pus în scenă în special piese de Giraudoux, Jules Ro-mains ş.a.
   „Jövő“ [iövö] („Viitorul"), revistă progresistă legală, în limba maghiară, cu caracter social-politic şi literar. A apărut in 1935, la Cluj.
   Joyce [gifis], James (1882— 1941), scriitor irlandez, reprezentant al psihologismului în romanul burghez contemporan. Lui J. îi este caracteristică redarea subiectivistă a vieţii interioare, pe care o înfăţişează într-o continuă curgere, denumită „fluxul conştiinţei". Expresie egocentrică a revoltei intelectualului mic-burghez faţă de convenţionalismul cotidian, proza sa se caracterizează prin excesul de monolog interior, dar şi prin suflul liric al expunerii, spontaneitatea asociaţiilor izvorîte dintr-o memorie profund afectivă şi puse în valoare de o frază ritmică, muzicală. Op. pr.: romanele „De-dalus" (1916) şi „Ulise" (1922).
   Józsa [iójq], Béla (1898— 1943), militant în mişcarea muncitorească din Romînia.
Jozsa Béla
Şi-a început activitatea revoluţionară în 1919, în mişcarea sindicală. După 1924 a activat în conducerea Ajutorului roşu din Romînia şi a Ajutorului muncitoresc romín. In anii fascizării ţării şi ai dictaturii regale, J. a fost membru al Secretariatului teritorial din Transilvania şi Banat al Partidului Comunist din Romînia. După odiosul dictat de la Viena a activat în conducerea Secretariatului regional Someş al Partidului Comunist din Ungaria. Arestat în 1943, a fost ucis de organele represive ale regimului horthist.
                                                                                 József [iójef J, Attila (1905— 1937), poet revoluţionar ungur.
József Attila
S-a născut la Budapesta, într-o familie de proletari agricoli. A debutat ca poet în 1922, în paginile revistei „Nyugat" („Occidentul"). Primele sale volume de versuri („Cerşetorul frumuseţii", 1922; „Nu, nu strig eu!", 1924), influenţate de expresionismul german, transcriu protestul vehement al poetului împotriva societăţii burgheze. Viziunea lui e încă ceţoasă, cu note de pesimism, iar versul de un rafinament formal excesiv. Treptat însă ea se limpezeşte în contact cu folclorul, dar mai ales în urma aderării conştiente a scriitorului la mişcarea muncitorească revoluţionară. In volume ca „N-am nici tată, nici mamă" (1929), „Jos capitalul!" (tipărit în
1930,  cu ajutor bănesc primit din partea muncitorilor), „Noapte de periferie" (1931), „Dan-ţul ursului" (1934), „Rău mă doare" (1936) ş.a., J. dezvăluie tragedia proletarului de a cărui
muncă „profită sfîntul capital", înfăţişează dramele cotidiene ale copiilor săraci, cîntă speranţa în înfăptuirea unei lumi noi, socialiste, patria şi înfrăţirea internaţională între popoare^ în versuri de
 o  mare sensibilitate a reflectat psihologia şi frămîntările omului modern, relaţiile lui cu tehnica, introducînd în lirica maghiară viaţa metropolei. Este primul poet maghiar care abordează lirica filozofică de pe poziţii marxiste. Maestru al versului clasic, ca şi al celui liber, el a cultivat cu pricepere laitmotivul, metafora şi comparaţiile desfăşurate în lanţ, ajungînd la o concentrare şi originalitate necunoscute poeziei maghiare anterioare. Sănătatea zdruncinată şi lipsa mijloacelor materiale l-au dus însă spre sfîrşitul vieţii la izolare şi deznădejde, de care se resimt unele oeme scrise în acel timp. oezia lui J. a fost tradusă în romîneşte de către Veronica Porumbacu (1955) şi Eugen Jebeleanu (1956).
   Juárez [huáreO], Benito (1806—1872), om politic mexican, participant la revoluţia burgheză din deceniul al şaselea al sec. al XIX-lea, preşedinte al Mexicului (1858— 1872). în timpul preşedinţiei lui J. au fost adoptate măsuri economice şi politice care au contribuit la dezvoltarea capitalistă a Mexicului şi au fost respinse intervenţiile armate ale Spaniei (1861 — 1862), Angliei (1862) şi Franţei (1862—1867).
   júde (în ţările romíné în evul mediu) 1. Stăpîn de rumîni. 2* V. cneaz.
 3. Cîrmuitor şi judecător al mai multor sălaşe de ţigani.
   judec (în Ţara Romînească în evul mediu), termen care desemna pe cel ce se răscumpăra de rumînie, devenind om liber.
   judecată 1. (LOG.) Formă logică fundamentală, caracterizată prin afirmarea sau negarea a ceva despre ceva. De ex. „Crinul este frumos" e o j. în care noţiunea „frumos" (predicatul logic) este afirmată despre noţiunea „crin" (subiectul logic) prin intermediul cuvîntului „este" (copula judecăţii). J. este întotdeauna exprimată printr-o propoziţie, însă numai propo-
 JUDECATĂ
 933
JUDECĂTOR
 ziţiile care afirmă sau neagă ceva despre ceva sînt şi judecăţi. J. este adevărată sau falsă, după cum ceea ce enunţă este conform sau nu cu realitatea obiectivă. Faptul de a fi adevărată sau falsă este proprietatea fundamentală a judecăţii. Ştiinţa este constituită dintr-un sistem de j. care exprimă deter-minaţiile fundamentale ale o-biectului ei, legile acestuia, înăuntrul ştiinţei, j. (cu excepţia axiomelor şi a j. de experienţă directă) sînt demonstrate, adică obţinute pe calea raţionamentului. J. constituie materia logică a raţionamentului, după cum noţiunea constituie materia logică a j. Din punctul de vedere al formei sale, j. se compune din două elemente fundamentale: 1) obiectul gîn-dirii (subiectul logic) şi 2) enunţul asupra obiectului gîndirii (predicatul logic în sens larg), în predicatul logic, astfel înţeles, intră: a) acţiunea de enunţare (copula) şi b) ceea ce este enunţat (predicatul în sensul restrîns al cuvîntului). Distincţia dintre copulă şi predicat ţine de forma judecăţilor de predi-caţie, în care predicatul în sens larg este exprimat: a) de verbul „este" şi b) de numele predicativ. La nivelul general ^ însă, această distincţie nu mai este valabilă, subiectul şi predicatul logic în sens larg fiind cele două elemente logice fundamentale ale j. De ex., în judecata „Gheorghe îl ajută pe Ion", subiectul logic, adică obiectul despre care judecăm, este exprimat prin cuvintele „Gheorghe" şi „Ion", iar predicatul logic, adică ceea ce este spus (enunţat) despre subiect, este exprimat prin cuvintele „îl ajută pe *. în acest sens afirmăm despre Ion şi Gheorghe raportul de ajutor, acest raport fiind predicatul însuşi. Privită în această lumină, j. de tipul „S este P" se interpretează astfel; despre „S" şi „P" se afirmă relaţia de atribuţie, exprimată prin verbul „este". Teoria j. a fost formulată pentru prima oară de Aristotel. — Clasificarea formala a judecăţilor, împărţirea clasică a judecăţilor după cantitate, calitate, relaţie şi modalitate, dată de I. Kant în „Critica raţiunii pare".
 60*
 Tabloul kantian judecăţilor
             I.             Cantitate unitate        —   j. universale
 pluralitate      — j. particulare
 totalitate       — j. singulare
             2* Calitate realitate        — j. afirmative
 negaţie          — j. negative
 limitare         — j. nedefinite
             3. Relaţie
 substanţă şi accident — j. categorice cauză şi efect— j. ipotetice reciprocitate — j. disjunctive
             4.             Modalitate posibilitate   —   j. problematice
 existenţă       —• j. asertorice
 necesitate       — j. apodictice
 —   J. afirmativă, judecată care reflectă apartenenţa unei însuşiri, stări etc. la obiecte sau fenomene (ex. în j. „Orice mamifer e vertebrat", se enunţă că predicatul „vertebrat" aparţine subiectului „mamifer" ca notă a lui). —- /. apodictică (sau de necesitate), judecată care oglindeşte apartenenţa necesară a unei însuşiri, stări etc., la obiecte sau fenomene (ex. „E necesar ca punctele de pe perimetrul unui cerc să fie la egală distanţă de centrul acestuia").
 —   ]. asertorică (sau de realitate), judecată care enunţă o situaţie ce există sau se manifestă în fapt (ex. „Afară viscoleşte"). — J. categorică, judecată în care relaţia dintre termeni este enunţată necondiţionat (ex. „Fierul este un metal").
 —   Judecăţi contradictorii, judecăţi care nu pot fi împreună nici adevărate şi nici false, o a treia posibilitate fiind exclusă, în raport de contradicţie se află judecăţile A—O şi E—I din pătratul logic (ex. judecăţile A—O „Orice om e raţional" şi „Unii oameni nu sînt raţionali"). în general, prin negarea unei judecăţi obţinem contradictoria ei. — Judecăţi contrare, judecăţi care nu pot fi adevărate împreună, însă pot fi false împreună (ex. judecata A „Toţi oamenii sînt blonzi*4 şi judecata E „Nici un om nu este blond"). în genere, raportul de contrarietate se caracterizează prin aceea că afirmarea
 unei judecăţi^ exclude j. negativă de aceeaşi cantitate, nu însă şi invers. — /. de predicaţie, judecată care reflectă raportul dintre obiect şi însuşirile sale (ex. „Soarele este o stea") sau dintre obiect şi acţiunile sale (ex. „Soarele străluceşte"). — /. de relaţie, judecată care reflectă un raport între două sau mai multe obiecte exterioare unul altuia (ex. „Dunărea esté mai lungă decît Niprul"). — /. disjunctivă, judecată care enunţă incompatibilitatea între diverse predicate atribuibile unuia şi aceluiaşi subiect (ex. „Apa este sau lichidă sau gazoasă sau solidă"). — J. ipotetică, judecată în care se enunţă raportul de la antecedent la consecvent. Ea se exprimă cu ajutorul cuvintelor „dacă... atunci"(ex. „Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela").
 —   J. nedefinită, judecată afirmativă, avînd ca predicat un termen negativ (ex. „Ion este neatent"). — /. negativă, judecată care enunţă lipsa unei note sau a unei acţiuni, precum şi lipsa unei anumite relaţii. J.n. se opune contradictoriu celei care afirmă nota, acţiunea sau relaţia respectivă, astfel încît adevărul ei este echivalent cu falsitatea j. afirmative. în a-ceastă din urmă funcţie, ea se foloseşte mai ales în combatere. — /. particulară, judecată în care se afirmă sau se neagă ceva despre o parte a sferei subiectului (ex. „Unii actori sînt amatori"). — /. problematică (sau de posibilitate), judecată în care raportul dintre termenii judecăţii este doar posibil (ex. „E posibil ca mîine să ningă"). — J. singulară, judecată al cărei subiect este o noţiune singulară (ex. „Iuri Gagarin este primul cosmonaut"). — J. universală, judecată care enunţă despre gen ca gen, adică afirmă sau neagă un predicat despre totalitatea sferei subiectului (ex. „Orice mamifer este vertebrat"). V. şi pătratul logic.
 2.  (DR.) a) Activitate a unei instanţe în legătură cu soluţionarea unei pricini. Se numeşte şi judecare* b) Soluţie dată unei pricini.
  judecător (DR.), funcţionar de stat, numit sau ales, care îndeplineşte atribuţiile de ju-
JUDECĂTORIE
 934
JUGLANDACEE
 decată ce revin instanţelor judecătoreşti. In R.P.R., j. este numit sau ales, potrivit procedurii stabilite de lege, dintre cetăţenii care posedă studii juridice superioare, au folosinţa şi exerciţiul tuturor drepturilor civile şi politice şi se bucură de o reputaţie neştirbită. Fiind oameni ai muncii care apără interesele R.P.R. şi drepturile persoanelor fizice şi ale organizaţiilor socialiste, j* sînt independenţi şi se supun numai legii, exercitînd, în desfăşurarea oricărui proces, un rol activ.
   judecătorie (DR.), instanţă judecătorească în vechiul sistem judiciar din Romînia, func-ţionînd în oraşe şi sate şi avînd competenţa de a soluţiona, ca instanţă de prim grad, anumite pricini prevăzute de lege. După cucerirea puterii de către clasa muncitoare au fost create ca instanţe de prim grad judecătoriile populare, care în 1952 au fost înlocuite prin tribunale populare, avînd, alături de celelalte instanţe judecătoreşti, sarcina înfăptuirii justiţiei populare. V. şi justiţie.
   judecire (în ţările romíné în evul mediu), eliberarea ru~ mînului sau vecinului, transformarea lui în om liber.
   judeţ (IST.) 1. a) împărţire administrativ-teritorială în Ţara Romînească în evul mediu, corespunzînd ţinutului în Moldova. b) Unitate administrativ-teritorială în Romînia bur-ghezo-moşierească, condusă, potrivit principiului centralismului birocratic, de un prefect numit de guvern. 2. (în Ţara Romînească în evul mediu) Denumire dată cîrmuitorului unui oraş (primarului). Apare documentar la începutul sec. al XV-lea. J. reprezenta oraşul sau tîrgul în raporturile acestuia cu domnul, judeca anumite pricini şi pronunţa unele pedepse, adeverea tranzacţiile locuitorilor oraşului etc. în Moldova i se spunea şoltuz.
   júdo, ramură de sport derivată din jiu-jitsu, inclu-zînd diverse procedee de atac şi de autoapărare selecţionate, precum şi alte forme de luptă. Au fost excluse din j. loviturile, păstrîndu-se trîntirile şi torsionările diverselor segmente,
însă la semnalul adversarului prizele sînt eliberate. Se desfăşoară după un regulament internaţional.
   jug 1. (TRANSP.) Piesă din echipamentul de atelaj al animalelor de tracţiune, prin care efortul dezvoltat de animal este transmis vehiculului. J. poate fi simplu sau dublu. După modul în care se face tracţiunea, se deosebesc:    j. obişnuit, cînd
tracţiunea se face cu ajutorul gîtului, şi j. frontal, cînd tracţiunea se face cu ajutorul frunţii. 2. (CONSTR.) Grindă de lemn rezemată la capeţe pe două grinzi paralele ale unui plan-şeu de lemn şi care serveşte ca reazem pentru alte grinzi ale planşeului, aşezate între primele două, fără a fi rezemate direct pe zidărie (din cauza unui gol de uşă, de fereastră etc.).
3. (ELT.) a) Porţiune a circuitului magnetic executată din material Feromagnetic, neechipată cu înfăşurări electrice şi care leagă coloanele unui transformator, ale unui electromagnet sau polii unei maşini electrice, b) El ement constructiv al lanţurilor duble de izolatoare, avînd rolul de a menţine constantă distanţa dintre lanţuri şi de a repartiza uniform solicitările mecanice.
   jugân (ZOOTEHN.), armăsar sau taur care a fost castrat pentru a fi folosit la muncă.
   jugástru (Acer campestre), specie de arbore din familia ace-raceelor, înalt pînă la 15 m,
Jugastru
cu coroana rotundă şi frunze palmat lobate, avînd 3—5 lobi rotunjiţi. Florile de culoare verzuie sînt dispuse în inflorescenţe (corimb), care apar o dată cu frunzele sau mai tîrziu. Fructele sînt dispuse cîte două şi au aripioare în linie dreaptă. La noi în ţară, j. este mult răspîndit în regiunile de
cîmpie şi de dealuri. Lemnul său este utilizat în tîmplărie sau pentru foc.
   jugendstil [iúgandstil] (de la numele revistei „Jugend“ din München), curent artistic apărut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, la început în grafică (ilustraţia de carte, afiş, gravură), apoi în arhitectură, arte decorative şi pictură, pe linia căutărilor formale caracteristice artei burgheze a timpului. Lucrările de artă create în acest spirit se caracterizau prin importanţa dată efectelor decorative, obţinute printr-o exuberanţă a decorului vegetal şi a formelor sinuoase, ca în baroc, sau prin reducerea ornamentelor la esenţa lor liniară. Cultivînd cu predilecţie arabescul desenului şi raporturile de culoare alese arbitrar, artiştii j. ajungeau deseori la efecte formale, nerespectînd structura şi planurile obiectului decorat. Cu toate acestea, j. a contribuit Ia perfecţionarea artei afişului, ilustraţiei de carte, decoraţiei de interior etc. în cadrul acestui curent, care s-a manifestat pînă în jurul anului 1925, au lucrat artişti ca Aubrey Beards-lev (Anglia), Emile Gallé (Franţa), Edvard Munch (Norvegia), FranzStuck, Wilhelm Trübner, Max KI inger (Germania), Gustav Klimt (Austria) şi alţii. J. a fost cunoscut în Anglia sub numele de „Modern style“ şi în Franţa sub acela de „Art nouveau". V. şi s e c e s s i o n.
   Juggernaut (în sanscrită Ja~ gannatha „stăpînul lumii**), zeu venerat de hinduşi ca incarnare a lui Vişnu. Statuia lui J., aflată în templul din oraşul Puri de pe coasta Golfului Bengal, este purtată în fiecare an în procesiune pe un car uriaş, ale cărui roţi strivesc în învălmăşeală numeroşi pelerini exaltaţi.
   juglandacée (BOT.), familie de plante lemnoase din clasa dicotiledonatelor. Cuprinde plante cu frunze alterne, compuse, căzătoare şi flori uni-sexuate; cele bărbăteşti sînt dispuse în amenţi, iar cele femeieşti sînt singuratice sau dispuse în grupe mici. Fructul este o drupă dehiscentă sau o nuculă aripată, care închide o singură sămînţă, lipsită de
 JUGULAR
935
 JUNIMEA
 endosperm. Cele două cotile-doane mari, de obicei zbîr-cite, sînt bogate în ulei comestibil. Lemnul j. este foarte preţios (ex. nucul).
   jugulár (lat. jugulam „gît"; ANAT.), care se referă la gît (ex. venele jugulare sau venele gîtului).
   Juhász [iúhas]f> Gyula (1883—1937), poet ungur. A salutat cu entuziasm revoluţia proletară din Ungaria (1919), exprimîndu-şi încrederea în idealurile de luptă ale clasei muncitoare. Poemele sale cîntă patria, dragostea, sentimentele nobile ale omului, năzuinţele spre libertate şi dreptate ale acestuia, relevînd simpatia artistului pentru cauza poporului muncitor („Versuri", 1907; „Versuri noi", 1914; „A-cesta este sîngele meu", 1919; „Nu uita", 1921; „Porunca mea", 1925).
   Jukov, Nikolai Nikolaevici (n. .1908), grafician sovietic, artist al poporului din U.R.S.S.
 A realizat ciclul de desene despre Armata Roşie, 1943—1944; desene pentru albumul închinat vieţii şi operei lui K. Marx şi F. Engels, 1938—1941; sediile de desene „V.I. Lenin", 1941 — 1943, 1957—1958. Laureat al Premiului dc stat al
 U.R.S.S.
   Jukovski, Nikolai Egorovici (1847—1921), savant rus, unul dintre fondatorii hidro- şi aerodinamicii moderne; a fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. Pe baza^ studierii dinamicii zborului păsărilor, a dovedit teoretic, în 1891, posibilitatea realizării unor traiectorii curbilinii de zbor, printre care şi lupin-gul (înfăptuit în 1913 de P.N. Nesterov). In 1904 a descoperit legea pe baza căreia se determină forţa ascensională pentru aripa de avion, în 1910—1911 a determinat profilele optime ale aripilor şi palelor de elicgj|i' ale avioanelor, în 1912—lj|So a elaborat teoria turbiongp a ^ elicei de avion etc. ^ InK ^domeniul hidraulicii şi hidrodina-micii, a elaborat (în 1882 şi 1886) metodele de determinare a reacţiunii exercitate asupra unui vas din care curge sau în care curge un fluid, care au prezentat ulterior o importan-
 ţă însemnată pentru rezolvarea problemelor de construcţie a navelor echipate cu reactoare, iar în 1898 a elaborat teoria loviturii
N. E. Jukovsîsi
 de berbec. J. a rezolvat, de asemenea, probleme de astronomie teoretică (ex. metoda de calcul a elementelor orbitelor planetelor). Tot J* este iniţiatorul utilizării pe scară largă a metodelor teoriei funcţiilor de o variabilă complexă în hidro- şi aerodinamică.
   Jukovski, Vasili Andreevici (1783—1852), poet rus, reprezentant al romantismului contemplativ. A debutat sub influenţa preromanticului englez Th. Gray. Ulterior a compus balade de inspiraţie folclorică, în care abundă elementul fantastic, versuri cu caracter patriotic dedicate apărătorilor patriei în războiul din 1812, elegii în care domină tendinţa de evadsr« dan realitate. Prin interesul acordat psihologiei umane şi creării unor imagini nuanţate, prin varietatea ritmurilor utilizate, e un precursor al lui A.S. Puşkin.
   Juliana [iuliâna] (n. 1909), regina Olandei, care a urmat la tron în 1948, după abdicarea mamei sale, regina Wilhelmina.
   jumelâte (TEHN.; despre două piese sau două instalaţii identice sau puţin diferite prin dimensiunile lor), care sînt asociate în serviciu (ex. cele două lunete ale unui binoclu, două puţuri de extracţie alăturate, cele două roţi din faţă ale unui tractor cu cale îngustă etc.).
   Jumna, rîu în India, cel mai mare afluent al Gangelui. Are 1384 km. Izvorăşte din Himalaia. Cursul inferior este
folosit pentru navigaţie şi irigaţii. Pe J. sînt situate oraşele Delhi, Agra, Alîahabad.
   juncan (ZOOTEHN.), mascul din specia taurină, în vîrstă de 2—3 ani.
   Juneau [giâno], centrul administrativ al statului Alaska, situat în sud-éstul acestuia, pe ţărmul strîmtorii Gas-ţineau. 6 800 loc. (1960). Centru pentru pescuit şi pentru transportul lemnului.
   Jung [láng/, Cari Gustav (1875—1961), psiholog idealist şi psihiatru elveţian, discipol disident al iui S. Freud. A negat rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică, atribuind acest rol altor dorinţe şi porniri, în ultimă analiză unui „inconştient ancestral". Cunoscuta sa teorie despre tipurile introvertit şi extravertit are un caracter unilateral şi speculativ, nesocoteşte substratul fiziologic al fenomenelor psihice.
   Jungfrau [iúngfrau], vîrf în Alpii Bernezi, în Elveţia (4 158 m altitudine). Staţiune de cercetări alpine la Jungfrau-joch. Cale ferată pînă la 3 457 m (cea mai înaltă din Europa).
   junglă, denumire dată iniţial pădurilor subtropicale în-miăştinite din India, caracterizate prin predominarea bambusului. Denumirea s-a extins, desemnînd în general pădurile subtropicale şi tropicale dese, greu de străbătut, cu numeroase tufişuri şi liane.
   „Junimea", grupare literar-culturală şi politică, iniţiată lâ Iaşi în 1863 de Titu Maio-rescu, Teodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp. Activitatea şi-a începuţ-o în 1864 prin prelegeri publice şi prin şedinţe literare, desfă-şurîndu-şi-o ulterior mai ales
rrin revista „Convorbiri
i  te r a r e". Conducătorul Junimii a fost Titu M a i o-r e s c u. Ea a activat la Iaşi pînă în 1874. După această dată a funcţionat atît la Iaşi cît şi la Bucureşti, iar din 1885 numai la Bucureşti. Junimiştii s-au situat ideologic şi programatic între vechii conservatori şi grupările liberale. Socotind că Romînia n-ar fi atins un stadiu de evoluţie corespunzător adoptării instituţiilor caracteristice orînduirii capitaliste şi
 JUNIMEA ROMINA
 936
JURĂMÎNT MILITAR
că revoluţia din 1848 nu fusese un rezultat al cerinţelor reale ale ţării, J. a formulat teoria de nuanţă conservatoare a formei fără fond. Ea s-a situat pe poziţii dinastice, antisocialiste şi chiar antiliberale. în politica externă a susţinut aderarea Romîniei la Tripla Alianţă* Pe plan cultural, J* a promovat^ idealismul eclectic în filozofie şi estetismul în teoria artei, susţinînd autonomia esteticului şi combătînd arta cu tendinţă. Dar activitatea sa culturală a avut, în special în deceniile 8 — 9 ale secolului trecut, şi aspecte constructive. Exprimînd cerinţele de consolidare ale statului burghezo-moşieresc abia format, care avea nevoie de cadre de intelectuali şi specialişti, de o cultură şi de instituţii corespunzătoare acestor cerinţe, J. a militat pentru o temeinică însuşire a cunoştinţelor, pentru o limbă literară izvorîtă din limba populară, ^pentru realismul popular în literatură, pentru măiestrie artistică. în acelaşi scop, J. a combătut demagogia patriotardă, superficialitatea şi pseudocultura, „beţia de ^ cuvinte**, etimologismul latinist în ortografie, italienismul lui Heliade şi purismul lingvistic. Tocmai datorită acestor trăsături, J. a reuşit să strîngă în jurul ei şi să promoveze oameni de cultură dintre cei mai însemnaţi, ca M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici, A. D. Xenopol, V. Conta, D. Onciul, I. Bogdan,
D.   Zamfirescu, AI. Brătescu-Voineşti ş.a., fără ca toţi aceştia să împărtăşească în întregime orientarea ei ideologică. Poziţiile conservatoare şi estetizante ale J. au fost criticate de Cezar Bolliac, B.P. Hasdeu şi mai ales de către C. Dobro-geanu-Gherea. în polemica dintre Gherea şi junimişti cu privire la tendinţa în artă, aceştia din urmă au ieşit înfrînţi. După 1900 J. ^a ajuns să promoveze, alături de linia estetizantă tradiţională (M. Dra-gomirescu), naţionalismul, prin
S.   Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru şi I. Petrovici. La data izbucnirii primului război mondial, Junimea şi-a încetat, pro-priu-zis, activitatea.
   „Junimea romînă", ziar editat Ia Paris de societatea „Junimea romînă** în mai-iunie 1851, din care au apărut două numere. A militat pentru ideile unirii naţionale, suveranităţii naţionale şi egalităţii în drepturi a cetăţenilor, preconizînd dreptul asupriţilor la insurecţie.
   junior (SPORT), tînăr sportiv pregătit pe baza unei metodici adecvate particularităţilor de vîrstă şi sex şi care participă la concursurile rezervate acestei categorii de vîrstă. Vîrstă de juniorat, cu mici diferenţe determinate de accesibilitatea ra-murei de sport respective, variază între 13 şi 19 ani.
   junta (span.junta „reunire4*), denumire dată în Spania şi într-o serie de ţări latino-americane unor organe de stat, precum şi unor organizaţii politice, echivalînd cu noţiunile:    adunare, consiliu,
comisie (ex. j. militară).
   jupân, titlu dat în evul mediu, în ţările romíné, celor mai de seamă boieri şi dregători.
   Jura, munţi de înălţime mijlocie în Europa vestică şi centrală, formaţi în special din depozite jurasice. Jura propriu-zisa, situată pe teritoriul Franţei şi al Elveţiei, se întinde pe circa 360 km, fiind cuprinsă între valea transversală a rîu-lui lsére (nord-vest de Gre-noble) şi valea rîului Aare (afluent al Rinului). Este constituită în special din calcare jurasice şi se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate în general pe direcţia sud-vest-nord-est, cu înălţimi mai mari în partea sud-estică spre Alpi (Creţ de la Neige, 1 723 m). Pe teritoriul R.F. Germane se află sistemul munţilor Jura Suabă (Schwăbische Alb) şi Jura Franconiană (Frănkische Alb), despărţite de valea rîului Wörnitz. Jura Suabă, situată între cursul superior al Dunării şi cursul Neckarului, are relief de podişuri cal-ca roase (înălţime maximă
1 015 m), mai înalte spre valea Neckarului, în direcţia căruia se termină printr-un abrupt; Jura Franconiană, situată între valea Dunării şi valea Mai-nului, are aspect de podişuri împădurite.
   jurásic (STRAT.), a doua perioadă a erei mezozoice, denumită astfel după munţii Jura, unde au fost descoperite pentru prima dată depozitele de această vîrstă. în flora j. predomină fanerogamele gimnosperme, iar la sfîrşitul j. apar fanerogamele angiosperme monocotiledonate. Fauna este reprezentată prin toate grupele de vieţuitoare, dintre care mai importante sînt: radiolarii, spongierii, coralii, echinodermele, brahio-podele, lamelibranhiatele, gasteropodele, cefalopodele, amo-niţii şi belemniţii, care au furnizat cele mai valoroase fosile caracteristice pentru j. Alături de nevertebrate au existat şi vertebrate, ca peşti, batracieni şi mai ales reptile. La sfîrşitul j. (în j, superior) apar şi păsările (ex. arheopterix), mamiferele sînt reprezentate prin cîteva tipuri de aplacentare (multituberculate şi marsupi-ale). Depozitele j* cunosc o varietate de faciesuri neobişnuite altor perioade: faciesul continental, lagunar, litoral, re-cifal de ţărm, neritic, batiaî şi abisal. Pe baza caracterelor faunei şi litologiei, j. s-a împărţit în trei epoci:       1 i a s i c,
dog ger şi m a 1 m. în R.P.R.» formaţii de vîrstă j. se găsesc în Carpaţii Orientali, în Munţii Apuseni, în Banat şi în Dobro-gea.
   jurát (DR.; în statele bur-gheze), cetăţean chemat să ia parte la judecata anumitor pricini penale, iar în unele ţări (de ex. S.U.A. şi Anglia) şi la judecarea unor pricini civile. J. sînt aleşi, de regulă, din rîndurile păturilor înstărite. V. şi c u r t e cu juri.
   jurămint militar, legămînt solemn prin care fiecare militar din R.P.R. se obligă să slujească cu devotament neţărmurit patria, poporul muncitor. Partidul Muncitoresc Romín şi Guvernul R.P.R. Este un document de stat care constituie legea de bază a întregii vieţi şi activităţi ostăşeşti. J. m* cuprinde cerinţele şi îndatoririle de bază pe care Partidul Muncitoresc Romín, Guvernul Republicii Populare Romíné şi poporul muncitor le pun în faţa militarilor armatei noastre şi defineşte răspunderea per-
 JURILOVCA
937
 JUSTIŢIE
sonală a fiecărui militar pentru apărarea patriei.
   Jurilovca, comună în raionul Istria, reg. Dobrogea, situata pe malul lacului Golovita (Complexul Razelm). 6 820 loc. (1964). Important centru piscicol, cu cherhanale de mare capacitate.
   jurisconsult (lat. just juris „drept" şi consultüS' „cunoscător"; DR.) 1. Angajat al unei organizaţii socialiste, care, fă-cînd parte din categoria personalului tehnic de specialitate, efectuează lucrări cu caracter juridic. J. reprezintă, în condiţiile legii, interesele organizaţiei socialiste în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor arbitrale sau în faţa oricăror organe ale puterii ori ale administraţiei de stat. 2. (în capitalism) Persoană care, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, are şi calitatea de^ a^ da avize şi consultaţii juridice.
3.  (în Roma antică) Persoană care acorda părţilor asistenţă juridică în faţa justiţiei, Ia redactarea actelor juridice sau pe calea unor consultaţii.
   jurisdicţie (lat. jus, juris „drept" şi dictio „rostire, exprimare"; DR.) 1. Competenţă de a judeca. 2. Totalitatea instanţelor judecătoreşti de a-celaşi grad (ex. j* a tribunalelor populare.) â. Ansamblul organelor care au competenţă de a judeca pricini de aceeaşi categorie. Ex. jurisdicţia muncii, care constă în totalitatea organelor avînd competenţa de a rezolva litigii de mun-c ă. în înţeles larg,m. include şi procedura de rezolvare a litigiilor de muncă. 4. Jurisdicţie specială, instanţe sau organe avînd o competenţă stabilită pentru anumite categorii de pricini sau pentru cauze privind anumite categorii de persoane ori fapte (ex. organele Arbitrajului de stat, tribunalele militare). 5» Organ de jurisdicţie, organ specializat a-vînd competenţa de a judeca.
   jurisprudenţă (lat. jus, juris „drept" şi prudentia „cunoaştere* J 1. (în dreptul roman) Activitatea jurisconsulţilor în domeniul interpretării şi dezvoltării dreptului civil. 2* (în dreptul burghez) Denumire dată practicii judecă-
toreşti, socotită, în general, ca izvor de drept şi adesea opusă legii. 3. Denumire folosită în unele ţări pentru ştiinţa dreptului.
   juriu (DR.), grupul juraţilor care intră în compunerea curţii cu juri.
   jurnal 1. (UT.) Scriere în care un autor îşi notează, sub formă de însemnări zilnice, evenimente importante legate de obicei de biografia sa. 2* (CINEMA.) Jurnal de actualităţi cinematografice, film de scurt metraj, rulat de^ obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, prin care se înfăţişează evenimente actuale. /. de ű. c., cu apariţie ocazională spre sfîrşitul primului război mondial, a ajuns treptat la apariţii săptămînale, iar cu prilejul unor evenimente excepţionale la ediţii speciale sau chiar zilnice. în R.P.R., Studioul „Al. Sahia" este specializat, printre altele, în filmarea şi prezentarea j. de a.c. 3. (CONT,) Formă de registru sau document pentru înregistrarea zilnică, în ordine cronologică, a unor operaţii economice (ex, registru de casă^ pentru înregistrarea operaţiilor de încasări şi plăţi în numerar). —J. or-der, formă de evidenţă contabilă compusă dintr-un sistem de registre şi formulare corelate între ele, care servesc pentru înregistrarea în ordine cronologică şi sistematică, pe bază de documente, a operaţiilor economice efectuate într-o întreprindere sau organizaţie economică. /. o. se deschid pentru creditul unuia sau al mai multor conturi care au legătură între ele, sumele înregistrîn-du-se în aceste jurnale în corelaţie cu debitul conturilor corespondente. — /. de casă v. registru de casă. 4. (MiLIT.) Jurnal de observare, document al postului de observare, în care sînt înscrise rezultatele observării asupra cîmpului de luptă.
—   Jurnalul acţiunilor de luptă, document de stat-major în care este descrisă zilnic pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de luptă. 5. (NAV.) Jurnal de bord, registrul în care se înscriu cronologic evenimentele produse la bordul unei nave privind: navigaţia, încărcarea şi descăr-
carea mărfurilor, îmbarcarea şî debarcarea echipajului şi a pasagerilor, datele meteorologice şi datele oceanografice. Este scris de ofiţerul de cart sau de gardă, este contrasemnat de secund şi văzut de comandant.
   „Jurnalul literar", revistă săptămînală de critică şi informaţie literară, apărută la Iaşi, în Í 939, sub direcţia lui G. Că-linescu. A publicat studii de istorie a literaturii romíné, eseuri despre scriitori străini, cronici literare, poezii. O a doua şerie a publicaţiei, cu apariţie sporadică, a fost editată la Bucureşti în î 947— 1948.
   Jussieu [jiisiö], Antoine Lau-rent de (1748—1836), botanist francez, director al Grădinii botanice din Paris; a fost profesor universitar şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Pe lîngă numeroasele sale lucrări asupra diferitelor grupe de plante, J. a elaborat un sistem de clasificare a lumii vegetale, care i-a adus celebritatea» Sistemul lui J., apropiat de cel natural (filogenetic), reprezintă o perfecţionare a sistemului lui K. Linné şi a aceluia elaborat de unchiul său Bemard de el conţine o descriere şi o ierarhizare raţională a grupelor de plante.
   Justinian Marina (n. 1901), patriarh al Bisericii ortodoxe romíné (din 1948). în 1932—
1945  a fost profesor şi director al Seminarului teologic din Rîmnicu-Vîlcea, în 1945 — 1947 vicar al Mitropoliei Moldovei, iar în 1947—1948, mitropolit' al Moldovei.
   „Justiţia nouă", organ ai Asociaţiei juriştilor din R. P. R., care apare din
1946  de şase ori pe an, iar din 1962 lunar. Publică articole de informare juridică, note şi comentarii asupra practicii judecătoreşti, recenzii etc.
   justiţie (DR.) 1. Termen generic folosit pentru a desemna instanţele judecătoreşti. 2. (în statele socialiste) Una dintre formele fundamentale ale activităţii statului, constînd în judecarea pricinilor civile referitoare la drepturile persoanelor fizice şi ale organizaţiilor socialiste, precum şi în judecarea proceselor penale şi aplicarea pedepselor prevăzute de lege*
JUSTIŢIE
 938
JUXTAPUNERE
J. se înfăptuieşte de instanţele judecătoreşti. Caracterul profund democratic al justiţiei socialiste rezultă din sarcinile sale de a apăra cuceririle clasei muncitoare şi drepturile oamenilor muncii şi ale organizaţiilor socialiste. Democratismul j. socialiste se exprimă şi prin modul de organizare a instanţelor judecătoreşti (organe colegiale func-ţionînd corespunzător principiului apropierii justiţiei de popor), prin componenţa lor (la înfăptuirea j. participă asesori populari aleşi de oamenii muncii) şi prin principiile fundamentale ale procesului. J. socialistă educa pe oameni în spiritul devotamentului faţă de patrie, al respectării întocmai a legilor, al grijii deosebite pentru păzirea, întărirea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste, al respectării disciplinei în mun-
că, al contrikuirii active la întărirea regimului democrat-popular şi la propăşirea economică şi culturală a ţării, la respectarea regulilor de convieţuire socialistă. în felul acesta, j. socialistă contribuie la dezvoltarea conştiinţei juridice noi a oamenilor muncii, reali-zîndu-şi rolul său educativ prin conţinutul just, principial, e-xemplificativ şi moralizator al dezbaterilor şi hotărîrilor judecătoreşti. Prezentată ca o putere distinctă în stat, j. din statele burgheze este în realitate unul dintre principalele instrumente folosite de clasele dominante pentru apărarea intereselor lor şi pentru reprimarea claselor exploatate.
   ţuvara, Ernest (1870— 1933) anatomist şi chirurg romín. A fost profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. A întreprins cercetări în anatomia regiunii pterigomaxi-
lare şi a articulaţiei sterno-claviculare. în chirurgie e cunoscut prin procedeele personale de anastomoză intestinală, proteză osoasă, anestezie rahidiană etc.
   juvélnic, ladă pentru păstrarea peştelui viu în apă. Se confecţionează din şipci, scînduri, nuiele sau plasă, montate pe cercuri de lemn sau de sîrmă groasă.
   juxtapunere (lat. juxta „lîngă1* şi punere; LINGV.), mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziţii sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvînt de legătură. De exemplu, în proverbul ai carie, ai parte sînt două propoziţii juxtapuse, dintre care prima este subordonată condiţională, iar a doua e regenta ei. Sin. parataxă.
    COLECTIVELE REDACŢIONALE ALE VOLUMULUI II AL DICŢIONARULUI
                         ENCICLOPEDIC ROMÍN
                             COLECTIVUL DE AGROSILVICĂ
       Acad. Gh. ionescu-Şişeşti, prof. univ*» dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. T. Bor-deianu, dr. în ştiinţe; acad. N. Cernescu, dr. în ştiinţe; acad. G. Constantinescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. A. Vasiliu, dr. în ştiinţe; D. Davidescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; V. Gligor, membru corespondent al Academiei R.P.R.» prof. univ., dr. în ştiinţe; M. Moţoc, membru corespondent al Academiei R.P.R., ing, agr.; I. Popovici, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Băicoianu, prof. univ., dr. în ştiinţe; M. Botzan» ing. agr.; E. Laber, ing. agr.; I. Lungu, conf. univ.; A. Marian, ing. silv.; B. Mănescu, candidat în ştiinţe; G. Mureşan, candidat în ştiinţe; Th. Nica, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Poenaru, ing. agr,; N. Ştefan, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Văluţă, prof. univ., dr. în ştiinţe.
                                  COLECTIVUL DE ARTE
       Acad. G. Oprescu, prof. univ., conducătorul colectivului. Arhitectură: Tr. Chiţulescu, arhitect, şef de lucrări; Gr. lonescu, arhitect, prof. univ.; C. Niculescu. Ârtă plastică: M. Popescu; E. Schi-leru, lector univ.; M. Benedict, lector univ.; V. Florea; A. Pavel, cercetător; P. Petrescu, cercetător pr. Ci ne n*atografie: M. Drăgan; I. Barna. Coregrafie: E. Magyar; V. Ciortea Proca, conf. univ. Folclor: M. Pop, prof. univ., dr. în ştiinţe. Muzică: Z« Vancea, prof. univ.; P. Brîncuş, lector univ.; O-L. Cosma, lector univ.; E. Pricope; A. Raţiu; V. Tomescu. Teatru: F. Tornea.
                  COLECTIVUL DE BIOLOGIE, BOTANICĂ, ZOOLOGIE
       Acad. E. Pop, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului. Biologie generală: N. Bot-nariuc, prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Preda, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; P. Raicu, conf. univ., candidat în ştiinţe. Botanică: acad. Şt. Péterfi, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. E. Rădulescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; Gh. Anghel, şef secţie cercetare, dr. în ştiinţe; V. Bontea, şef de laborator, candidat în ştiinţe; I. Ciobanu, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Cupcea, conf. univ.; E. Ghişa, conf. univ., dr. în ştiinţe; I. Pop, şef de lucrări; Tr. I. Ştefureac, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Tarnavschi, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Ţopa, doctor în ştiinţe. Zoologie: acad. E. Pora, prof. univ., dr. în ştiinţe; Th. Buşniţă, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; M.A. lonescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; Şt. Kiss, şef de lucrări; Z. Matic, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. Mihail, asistent universitar; V. Pop, prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Róbert, şef de lucrări; B. Stugren, şef de lucrări, candidat în ştiinţe.
                                 COLECTIVUL DE CHIMIE
       Acad. I. Murgulescu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. E. Angelescu» prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. C.D. Neniţescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Bratu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Sahini, membru corespondent al Academiei R.P.R., conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Spacu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Albu, lector univ.; M. Brezeanu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Cos-teanu, prof. univ.; I. Drimuş, conf. univ.; I.V. Nicolescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; R. Vîlcu, conL univ., candidat în ştiinţe.
940
                                 COLECTIVUL DE DREPT
       Tr. Ionaşcu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe, conducă-torul colectivului; E.A. Barasch, membru corespondent al Academiei R.P.R.; P. Anca; A. Cristescu; V. Dongoroz, consultant ştiinţific, dr. în ştiinţe; T. Drăgan, prof. univ.; V. Economu, cercetător pr.; C. Fîitan; I. Fodor, cercetător pr., candidat în ştiinţe; Y. Georgescu, cercetător pr.; V. Georgescu, cercetător pr.; Gh. Gilescu, lector uniy.; E. Glaser, şef secţie cercetare; S. Kahane, conf. univ.; L. Miller, şef sector cercetare; A. Naschitz, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe; I. Nestor, şef sector cercetare; M. Onescu, conf. univ.; V. Papadopol; I. Stoenescu, prof. univ., doctor în ştiinţe; I. Vîntu, şef secţie cercetare; S. Zilberstein, şef sector cercetare.
                               COLECTIVUL DE ECONOMIE
       Acad. V. Malinschi, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; R. Moldovan, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Murgescu, membru corespondent al Academiei R.P.R.; I. Rachmuth, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; Gh. Bă-dăluţă; M. Biji, prof. univ.; N.N. Constantinescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Creţoiu, conf. univ., candidat în ştiinţe; S. Daniel, ing., conf. univ.; I. Desmireanu, şef sector cercetare;
D.  Dimitriu, cercetător pr.; M. Dulea, lector univ.; O. Dumitriu, lector univ.; I. Mărculescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Popper, conf. univ.; V. Puchiţă, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. Stern; P. Tănăsie, conf. univ.; I. Văcărel, conf. univ., candidat în ştiinţe; I. Zaharia, conf. univ.
         COLECTIVUL DE FILOZOFIE, LOGICĂ ISTORIA RELIGIEI, ATEISM
       Acad. A. Joja, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. C.I. Gulian, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Bădărău, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; M. Breazu, prof. univ.; N. Bagdasar; I. Banu, prof, univ.; C. Bădina, candidat în ştiinţe; I. Cernea, conf. univ.; M. Flonta, lector univ.; 1 M. Flórian [; N. Gogoneaţă, cercetător pr., candidat în ştiinţe; L. Grün-berg, lector univ., candidat în ştiinţe; F. Mahler; I. Mărculescu; St. Popescu; R. Stoichiţă, conf. univ.; A. Tache, lector univ.; O. Trăsnea, lector univ.; S. Vieru, cercetător.
                                 COLECTIVUL DE FIZICĂ
       Acad. Ş. Ţiţeica, prof. univ., dr. în ştiinţe; F. Ciorăscu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., candidat în ştiinţe, conducătorii colectivului; acad. E. Bădărău, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. H. Hulubei, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Agîrbiceanu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Cişmein, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; V. Novacu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Ursu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., candidat în ştiinţe; A. Corciovei, cercetător pr., candidat în ştiinţe; O. Gherman, conf. univ.; V. Mirian, prof. univ», dr. în ştiinţe; A. Pîrvu, prof. univ.; M. Rosenberg, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Truţia, cercetător pr»; R. Ţiţeica, prof. univ., dr, în ştiinţe.
                         COLECTIVUL DE GEOGRAFIE, GEOLOGIE
       V. Ianovici, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe, conducă* torul colectivului. Geografie: T. Morariu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Herbst, conf. univ.; I. Rădulescu, conf. univ,; A. Ban, cercetător pr.; I. Băcănaru, cercetător; N. Caloianu, lector univ.; Ş. Dragomirescu, cercetător; Gh. Dragu, lector univ.; N. Dumi-trescu, ing.; A. Ghenovici, cercetător; P. Gîştescu, cercetător pr., candidat în ştiinţe; S. Gruescu, cercetător; H. Grumăzescu, cercetător; I.D. Ilie, lector univ.; I. Iordan, cercetător; I. Leţea, asist, univ.; D. Oancea, cercetător; Al. Roşu, cercetător; I. Velcea, cercetător, candidat în ştiinţe. Gsologie: acad. M. Filipescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Giuşcă, membru corespondent al Academiei R.P.R.,
 {>rof. univ., dr. în ştiinţe; G. Cioflică, conf. univ., candidat în ştiinţe; C. Ghenea, ing.; E. Hanganu, ector univ., candidat în ştiinţe; L.T. Lazăr, ing.; E. Liteanu, şef secţie cercetare; I. Mareş, asist, univ.; S. Pauliuc, lector univ., candidat în ştiinţe; A. Pricăjan, ing.; D. Rădulescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; G. Răileanu, prof. univ., dr. în ştiinţe; N. Ţătărîm, şef lucrări, candidat In ştiinţe.
 941
        COLECTIVUL DE ISTORIE MEDIE, MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ
      Acad. A. Ofetea, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; L. Banyai, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Berindei, cercetător pr.; Gh. Cazan, lector univ.; [B. Cîmpina|; Gh. Georgescu-Buzău, conf. univ.; C. C. Giurescu, cercetător pr., dr. în ştiinţe; Gh. Ionescu, conf. univ.; R. Manolescu, lector univ., candidat în ştiinţe; D. Mioc, şef sector cercetare; P.P. Panaitescu, cercetător pr., dr. în ştiinţe; L. Ştefănescu.
               COLECTIVUL DE ISTORIE A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI
       Gh. Vasilichi, conducătorul colectivului; Titu George seu, conf. univ., candidat in ştiinţe; M. Oişteanu, prof. univ.; J. Brill, prof. univ.; N. Copoiu, cercetător, candidat in ştiinţe; A. Deac, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe; L. Fodor, cercetător; A. Loghin, conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Nichita, şef sector cercetare; C. Niri, conf. univ.; I. Opfea, cercetător, candidat în ştiinţe; V. Zaharescu, cercetător.
                    COLECTIVUL DE ISTORIE VECHE, ARHEOLOGIE
       Acad. C. Daicoviciu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. E. Condurachi, prof. univ.» dr. în ştiinţe; K. Horedt, cercetător pr.; D. Protase, cercetător; I.I. Russu, cercetător pr.; N. Vlassa, cercetător.
                           COLECTIVUL DE LINGVISTICĂ
       Acad. I. Iordan, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; M. Avram, şef sector cercetare, candidat în ştiinţe.
                       COLECTIVUL DE LITERATURĂ ROMÎNĂ
       Acad. M. Beniuc, dr. în ştiinţe; George Ivaşcu, conf. univ., conducătorii colectivului; I.D. Bălan, lector univ.; I.C. Chiţimia, conf. univ., dr. în ştiinţe; D. Micu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gsorge Munteanu, lector univ.; L. Oau, lector univ.; D. Păcurariu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Al. Piru, conf. univ., dr. în ştiinţe; Valeriu Rîpeanu; Ion Roman; Al. Săndulescu, cercetător; Geo Şarban.
                    COLECTIVUL DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ
        Acad. | T. Vianu |, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivuluifM. Novicov, prof. univ.; S* Baer-Răducanu, lector univ.; Al. Balaci, prof, univ., dr. în ştiinţe; C. Barborică, lector univ.; N.I. Barbu, prof. univ., dr. în ştiinţe; | Vlad Bănăţeanu| conf. univ.; I. Brăescu, conf. univ.; F. Calo-ianu, lector univ.; Vera Călin, conf. univ.; N-N. Condeescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; Tr. Costa, lector univ.; L. Diaconiţă, lector univ.; R. D^broiu, asist, univ.; 0. Dfimba, conf. univ., dr. în ştiinţe; N. Fapon, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Fodor, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Frenchian, prof. univ., dr. în ştiinţe; T. Gane, conf. univ.; M. Gheorghievici, lector univ.; I. Gheţie, cercetător principal; M. Iordan, lector univ.; Silvian Iosifescu, prof. univ.; M. Isbaşescu; Z. Iuffu, lector univ.; A. Kovács, lector univ., candidat în ştiinţe; I. Kovács; A. Köviry, lector univ.; M. László, lector univ.; L. Leviţchi, lector univ.; J. Livescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Mladoveanu, lector univ.; M. Nasta, asist, univ.; T. Nicolescu, lector univ., candidat în ştiinţe; Al. Niculescu, conf. univ.; T. Radian, lector univ.; Szemlér Ferenc, scriitor; AL Toader, lector univ.
                   COLECTIVUL DE MATEMATICĂ, ASTRONOMIE
      Acad. Gr. C. M^isil, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. N. Teodarescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Popovici, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorii colectivului; acad. G. Cllugăreanu, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. Gh. Mihoc, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. M. Nicolescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; P. Constantinescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. M hlileanu, prof. univ., dr. în ştiinţe; A. Pop, asist. univ.
 942
       COLECTIVUL DE MEDICINĂ UMANĂ, BIOCHIMIE. FARMACOLOGIE,
                                  CULTURĂ FIZICĂ
       Acad. Şt. Milcu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. Gr. Benetato, prof* univ., dr. în ştiinţe; acad. T. Burghele, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. A. Kréindler, prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Ardeleanu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe;
E. Soru, membru corespondent al Academiei R.P.R., conf. univ., dr. în ştiinţe; V. Bologa, prpf. univ., dr. în ştiinţe; Gh. Niculescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; R. Păun, conf. univ.; N. Sterescu, şef sector cercetare. Cultură fizică: Al. Nicu, candidat în ştiinţe; I. Şiclovan, conf. univ.
                     COLECTIVUL PENTRU PROBLEME MILITARE
       I.       Teclu, general de armată, conducătorul colectivului; T. Lupescu, general-locotenent; H. Florescu, general-maior; I. Burlacu, general-maior ing.; C. Burada, colonel; C. Şerbu, colonel; E. Plaţi, colonel; Ş. Lupu, colonel; B. Gromîcă, colonel; I. Medianu, lt. colonel; N. Popa, lt. colonel ing.
                    COLECTIVUL DE PSIHOLOGIE, PEDAGOGIE
       Acad. M. Ralea, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; S. Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; I. Antohi, lector univ.; I. Bălănescu, conf» univ.; M. Giurgea, conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Popescu-Neveanu, conf. univ., candidat în ştiinţe.
                     COLECTIVUL DE SOCIALISM ŞTIINŢIFIC, PRESĂ
        V. Roman, ing., prof. univ., conducătorul colectivului. Socialism ştiinţific: Gh. Andreescu, lector univ.; P. Beraru; C. Dimitriu, prof. univ.; M. Enghel, conf. univ.; R. Flórian, conf. univ.;
 A. Georgescu Murat, lector univ.; I. Iancu, conf. univ.; C. Luca, conf. univ.; M. Nedelea, lector univ.; M. Petrescu, lector univ.; A. Pop, conf. univ.; I. Rădulescu; FI. Rusu, prof. univ. Presă: N. Ignat; V. Pop, conf. univ.; H. Dona, conf. univ.; G. Serafin.
                                COLECTIVUL DE TEHNICĂ
       Acad. E. Carafoli, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad.) C. Micloşi [, prof. univ., dr. în ştiinţe; acad. R. Răduleţ, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorii colectivului. Construcţii: acad. A. Beleş, prof. univ.; acad. D. Dumitrescu, prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Mateescu, membru corespondent al Academiei R.P.R.jprof. univ., dr. în ştiinţe; Al. Gheorghiu, ing., prof. univ.; M. Hanganu, prof. univ., dr. în ştiinţe; Tr. Mătăsaru, ing., prof.univ.; V. Nicolau, ing., prof. univ.; Al. Steopoe, prof. univ., dr. în ştiinţe. Construcţii de maşini şi metalurgie: Gh. Buzdugan, membru corespondent al Academiei R.P.R., ing., prof. univ.; M. Bănărescu, ing., prof. univ.; D. Boiangiu, ing., conf. univ.;
 E. Botez, ing., prof. univ.; Şt. Gheorghiu, ing., prof. univ.; Şt. Mantea, ing., prof. univ.; C. Popovici, ing., prof. univ.; V. Ralea, ing., conf. univ.; Al. Rău, ing., prof. univ.; H. Segal, ing., conf. univ.; D. Tutunaru, ing., prof. univ.; C. Vasiliu, conf. univ., candidat în ştiinţe. Electrotehnică şi telecomunicaţii: Gh. Cartianu, membru corespondent al Academiei R.P.R., ing., prof. univ.; C. Dincu-lescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; C. Bălă, conf. univ., candidat în ştiinţe; S. Călin, conf. univ., candidat în ştiinţe; S. Condrea, ing., prof. univ.; M. Drăgănescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. Galan, ing., asist, univ.; A. Ifrim, ing., şef de lucrări; C. Neumann, ing.; Al. Timotin, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Ţugulea, conf. univ., candidat în ştiinţe. Industrie uşoară: | N. Bădan |, ing., prof. univ.; Gr. Bălănescu, ing.; V. Cociu, ing., conf. univ.;
 B. Cotigariu, lector univ.; D. Dima, conf. univ., candidat în ştiinţe; I. lonescu Muscel, ing., prof. univ.; E. Iordan, ing., lector univ.; S.^Marcus, ing.; I. Popescu, ing.; 0. Popescu, ing.; M. Popovici, conf. univ.; S. Rădulescu, i ng. Mine şi petrol: P. Huber, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ., dr. în ştiinţe; | D. Hrisanide |, ing., prof. univ.; I. Tocan, şef de lucrări^ candidat în ştiinţe. Transporturi: N. Patrauîea, membru corespondent al Academiei R.P.R., ing., cercetător pr.; N. Tipei, membru corespondent al Academiei R.P.R., conf. univ.; P. Frîncu, şef de lucrări, candidat în ştiinţe; H. Heschia, ing.; D. Mateescu, ing.; Gr. Mitran, ing.; C. Năstase, ing., prof. univ.; T. Oroveanu, ing., conf. univ.; E. Popovici, prof. univ.; C. Severineanu, ing., prof. univ.
943
                                      REDACŢIA INTERNĂ
       Coordonator principali D. Macrea, prof- univ., dr. în ştiinţe filologice.
       Redactorii şefi ai Editurii politice: F. Mezincescu; I. Blaga; M. Petrescu; I. Simion; Al.Şiperco.
       Redactori coordonatori: R. Sommer; A. Chioreanu.
       Artă şi literatură: Aurel Martin, redactor principal, critic literar; M. Baclagian, redactor; L. Dragomirescu, redactor; A. Granet, redactor; E. Hanciu, redactor; N. Turcu, redactor, muzicolog. Biologie, botanică, zoologie, agrosilvică: S. Beldescu, redactor principal; ing. V. Herdea, redactor principal, şef secţie cercetare; ing. L. Niţă, redactor principal, candidat în ştiinţe biologice, şef secţie cercetare; ing. P. Varga, redactor principal, candidat în ştiinţe agricole, şef de laborator. Chimie: ing. N. Ungureanu, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice; ing. E. Sburlea, redactor. Economie şi drept: A. Spornic, redactor principal, candidat în ştiinţe economice, lector univ.; Al. Bolintîneanu, redactor, cercetător pr.;. A. Caţi, redactor, lector univ.; A. David, redactor; D. Mureşan, redactor, asist. univ. Filozofie, psihologie, pedagogie: R. Tomoiagă, redactor principal; P. Vaida, redactor. Geologie, geografie: C. Dimofte, redactor, asist, univ.; M. Iovănescu, redactor, lector univ.; C. Santa, redactor; N. Vasenciuc, redactor. Istorie, socialism ştiinţific, presă: Gh. Rădulescu, redactor principal; I. Apostol, redactor; P. Clinca, redactor; N. Nicolescu, redactor; I. Turcu, redactor principal, candidat în ştiinţe istorice, lector univ. Lingvistică şi coordo~ nare lexicografică: V. Breban, redactor principal, şef sector cercetare; M. Seche, redactor principal, cercetător pr.; Gh. Bulgăr, redactor principal, conf. univ.; L. Macarie, redactor, cercetător; V. Pop Petruţ, redactor; F. Popescu, redactor; F. Sădeanu, redactor, cercetător pr.; L. Seche, redactor, cercetător; A. Tudor, redactor. Matematică, astronomie, fizică: C. Diaconescu, redactor principal; Gh.^Roşca, redactor. Medicină: Al. Stancu-Ardeleanu, redactor principal, cercetător pr. Probleme militare: S. Ijacu, redactor principal. Tehnică: ing. M. Sand, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, conf. univ.; ing. A. Dănescu, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, conf. univ.; ing. M. Segărceanu, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, conf. unm; ing. D. Sterian, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, conf. univ.
       Prezentarea grafică: L. Altbuch; B. Wolf; C. D. Constantinescu; J. Nămescu, arhitect; Al. Alexe; E. Becheş; E. Berlescu; I. Costescu; S. Maur; Şt. Pândele; M. Pánin; M. Petculescu; Şt. Radu (desene); C. Rădulescu, Şt. Ştefănescu (hărţi); D. Stănescu (copertă).
                            HĂRŢI ŞI PLANŞE CUPRINSE IN VOL. II
                                             (în afara textului)
 Dansuri populare din R.P.R..........................................................................      26
 Difracţie — Interferenţă ...........................................................................      27
 Decoraţii ale Republicii Populare Romíné. Ordine....................................................      58
 Decoraţii ale Republicii Populare Romíné. Medalii...................................................      59
 Doftana. Demonstraţia muncitorilor din Címpina în faţa închisorii. Şt. Constantinescu ..............     122
 Aparatul digestiv (I) ..............................................................................    154
 Aparatul digestiv (II) .............................................................................    155
 Delta Dunării ...... .. ............................................................................     186
 Dunărea.............................................................................................     187
 Epoca pietrei (paleolitic) pe teritoriul R.P.R......................................................     282
 Epoca pietrei (neolitic) pe teritoriul R.P.R........................................................     282
 Epoca bronzului pe teritoriul R.P.R.................................................................     283
 Epoca fierului pe teritoriul R.P.R..................................................................     283
 Europa. Harta fizică ...............................................................................     314
 Europa. Harta politică..............................................................................     315
 /. Van Eyck• Omul cu tichia albastră................................................................    346
 Fenomene fizice (I) ................................................................................    378
 Fenomene fizice (II) ...............................................................................     379
 Floricultură .......................................................................................     410
 Fructe .............................................................................................    411
 Fluturi .......................................................................................          442
 Insecte ............................................................................................     443
 Frescă romînească ..................................................................................     474
 Grafică romînească (I) .............................................................................     474
 Grafică romînească (II) ............................................................................    475
 Grafică universală .................................................................................    475
 D.  Ghiaţâ. Flori de munte .........................................................................     506
 El Greco. Logodna fecioarei ........................................................................     570
 N. Grigorescu. Ţărancă din Muscel...................................................................     602
 Horia ..............................................................................................    666
 Histria ............................................................................................     698
 Cetăţi dace ........................................................................................     699
 Deva. Galaţi. Hunedoara (I).........................................................................     730
 Deva. Galafi* Hunedoara (II)........................................................................    731
 Avram Iancu. B. Iscovescu ..........................................................................    746
 Iaşi ............................*..................................................................     747
 Fenomene optice în atmosferă........................................................................    747
945
Industria extractivă ...............................*................................................    794
Industria energiei electrice şi termice      (I şi II) ..............................................    794
Industria metalurgiei feroase şi neferoase (I   şi II)...............................................    794
Industria constructoare de maşini (I         şi II)..................................................    794
Industria electrotehnică ............................................................................    794
Industria chimică (I şi II)..........................................................................    794
Industria uşoară (I şi II).......................................*...................................    794
Industria alimentară (I şi II).......................................................................    795
Insurecţia armată din august 1944        (I) ........................................................    826
Insurecţia armată din august 1944 (II)...............................................................    827
L Iser, Familie de tătari............................................................................    890
Învăţămînt în R.P.R. (I şi II).......................................................................    922
Învăţămînt în R.P.R. (III şi IV).................................................................923